Varujan Vosganian - Mesajul Dreptei Romanesti

Mesajul Dreptei Româneşti.
Tradiţie şi modernitate
Cuprins
Cuvânt înainte
Introducere
Ideologie şi doctrină
Eşecul materialismului dialectic şi istoric
Actualitatea dezbaterii ideologice în România
Deosebirea dintre ideologie şi doctrină
Economia românească nu este o economie capitalistă
Starea de deficit a societăţii româneşti
Cronicizarea deficitelor societăţii româneşti şi
rentierii tranziţiei
Efecte nefaste ale persistenţei deficitelor
asupra tranziţiei: arbitrariul şi frica
Impostura doctrinară
Tradiţia tipologiei stânga-dreapta
Tradiţia tipologiei stânga-dreapta. Cazul României
Necesitatea recurgerii la ideologie
Premisele politice nefavorabile ale tranziţiei româneşti
Configuraţia politică a tranziţiei
Dreapta românească în anii ‘90
Absenţa dezbaterii ideologice
Clivaje în societatea românească
Manipulările îndreptate împotriva Dreptei româneşti
Iluzia celei de-a treia căi
Caracterul popular al Dreptei româneşti
Este dreapta o ideologie elitistă?
Sensurile egalităţii şi respingerea egalitarismului
Este sărăcia un obstacol pentru Dreapta românească?
Diferenţa dintre atitudinea populistă a stângii
şi cea populară a Dreptei
Scurta memorie a răului la români
“Elogiul” frustrării
“Elogiul” frustrării. Clasa politică: răzbunare şi împărţeală
Mesajul Dreptei româneşti şi exorcizarea frustrării
Mesajul popular al Dreptei româneşti: Anti-sărăcia
Mişcarea populară a Dreptei şi obiectivele sale
Despre anti-comunismul Dreptei
În contra populismului de azi din politica română
Spiritul popular al Dreptei
Dreapta ca sinteză doctrinară
Necesitatea sintezei doctrinare
Conţinutul sintezei doctrinare
Mesianismul Dreptei
5
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate
Justificarea mesianismului Dreptei

Tipologii mesianice
Mesajul Dreptei: mesianism şi pragmatism
Caracterul revoluţionar al Dreptei româneşti
Tradiţia dreptei şi spiritul revoluţionar
Tipologia revoluţiilor. Specificul instituţional
al revoluţiei din România
Tradiţia Dreptei româneşti şi spiritul revoluţionar
Specificul revoluţiilor din 1989
Revoluţia română
Caracterul revoluţionar al Dreptei româneşti.
Tradiţie şi modernitate
Caracterul democratic al Dreptei româneşti
Roadele propagandei comuniste vechi şi noi
“Stânga face, Dreapta trage!”
Pericolul real la adresa democraţiei vine de la stânga,
dar nu de la PRM, ci de la PSD
Asumarea democratică a Dreptei. Delimitarea
fermă de legionarism
Caracterul radical al Dreptei româneşti
Redefinirea radicalismului în trecerea de la
dictatura comunistă la democraţie
Radicalismul în slujba democraţiei. De ce Dreapta
trebuie să fie radicală
Radicalismul civic – o şansă ratată
Conţinutul radicalismului Dreptei româneşti
Mesajul economic al Dreptei româneşti
Dezvoltarea capitalistă – suportul necesar al democraţiei
Redimensionarea rolului statului în economie
Redimensionarea rolului statului în economie (II).
Etapele tranzitorii necesare
Redimensionarea rolului statului în economie (III).
Nici terapie şoc, nici terapie graduală, ci terapie fermă
Redimensionarea rolului statului în economie (IV).
Guvernarea ca management al riscului
Garantarea proprietăţii
Dezvoltarea mediului competiţional
O politică fiscală activă şi selectivă
Corelarea mecanismelor bugetare cu mecanismele pieţei
Dezvoltarea capitalului românesc
Etica economiei de piaţă
Utilizarea unor noi resurse: timpul şi informaţia
Dezvoltarea şi consolidarea pieţelor
Dezvoltarea şi consolidarea pieţelor. Studiu de caz:
situaţia agriculturii româneşti
6
cercurile vicioase ale economiei româneşti şi cauzele lor

protecţia socială activă
Mesajul naţional al Dreptei româneşti

Spiritul naţional al Dreptei româneşti
Direcţii de acţiune în promovarea Dreptei româneşti
Revigorarea conştiinţei naţionale
O administraţie ataşată intereselor ţării
Consolidarea capitalului românesc
Asumarea istoriei naţionale
Dezvoltarea culturii româneşti
Reafirmarea idealului reîntregirii
Apelul către Exilul românesc şi către Diaspora română
Solidaritatea naţională
Creşterea rolului Bisericii
Întărirea capacităţii de apărare a ţării
Armonizarea relaţiilor interetnice
Îmbunătăţirea imaginii României în lume
Preluarea critică a mesajului naţional al dreptei tradiţionale.
Studiu de caz: Românismul
Mesajul moral al Dreptei româneşti

Temeiul moral al politicii
Renaşterea morală, un imperativ naţional
Lupta împotriva corupţiei şi clientelismului
Dreapta românească – mesager al legii morale.
Parteneriatul între generaţii
Tradiţie şi morală. Cultul eroilor şi al poeţilor
Generaţie de jertfă şi generaţie de sacrificiu.
Despre sensul istoric al generaţiilor
O temă morală: Revoluţia din decembrie 1989.
Dreapta, continuatoare a idealurilor revoluţiei române
Mesajul Dreptei privind autoritatea

Autoritate şi democraţie
Autoritate şi subsidiaritate
Autoritate şi libertate
Echilibrul puterilor în stat, formă de exercitare a autorităţii
Autoritate şi solidaritate
Obiectivul actului de autoritate – siguranţa cetăţeanului
Viziunea privind societatea împărţită în clase sociale
este inadecvată
Rolul elitelor
Rolul intelectualităţii
Votul uninominal – o ţintă falsă. Deplasarea de la
politică spre politici
Egalitate versus egalitarism
7
Baza organică şi funcţională a ierarhiilor.

Pericolul birocratizării ierarhiei
Mesajul Dreptei către Armata Română –
“Oastea cea iubitoare de Cristos”
Mesajul Dreptei către Biserică
Poziţia Dreptei faţă de forma de guvernământ
Caracterul instituţional al tranziţiei
Prima modernizare a României
Conţinutul celei de-a doua modernizări a României
Construcţia instituţională – temei al modernizării
Echilibrul puterilor în stat: Parlamentul
Echilibrul puterilor în stat: Guvernul
Echilibrul puterilor în stat: Justiţia
Sporirea autonomiei administraţiei publice locale
Componenta funcţională a construcţiei instituţionale.
Rolul societăţii civile
Instituţiile informale
Rolul clasei de mijloc
Cetăţeanul ca instituţie
Mişcarea naţională a Dreptei româneşti
Dreapta alege calea luptei democratice
Forţa modernizatoare a Dreptei. Actuala clasă politică
şi-a atins limitele istorice
Dreapta românească postdecembristă – la început de drum
Construcţia politică conform sintezei doctrinare.
Necesitatea construirii unei forţe politice de tip popular
Obiectivele Dreptei româneşti pe termen scurt, mediu şi lung
Dreapta culturală şi dreapta politică. Mişcarea naţională
a Dreptei româneşti
Addenda
Primejdia la adresa democraţiei româneşti vine dinspre stânga
Bibliografie
Index de nume
Index tematic
8
Cuvânt înainte
O bună parte din ideile cuprinse în această carte constituie rodul

preocupărilor grupului care a avut iniţiativa lansării, în iunie 1998, a
Manifestului Dreptei din România şi, un an mai târziu, a Uniunii Forţelor
de Dreapta. Dintre cei ale căror contribuţii de natură teoretică s-au adă-
ugat în efortul de a da miez ideologiei Dreptei româneşti, aşa cum apare ea
astăzi, amintesc pe regretatul Laurenţiu Ulici, pe Adrian Iorgulescu, Adrian
Ciocănea, Paul Ghiţiu, Bogdan Teodorescu şi Alex Mihai Stoenescu.
Doresc să mulţumesc tânărului cercetător Alexandru Boer şi publi-
cistului Răzvan Codrescu pentru strădania lor plină de pricepere şi de
răbdare, menită să dea acurateţe textului final al cărţii. Mulţumesc, totodată,
maestrului Sorin Dumitrescu pentru exprimarea grafică cutezătoare pe care a
dat-o titlului acestei cărţi şi pe care mă simt onorat să o aşez pe copertă.
Am folosit drept surse, pe lângă lucrări mai vechi şi mai noi
aparţinând unor autori străini, numeroase scrieri ale autorilor români. Am
dorit, în acest fel, să arăt că eforturile româneşti de înţelegere a realităţii
sunt considerabile şi că multe dintre ideile noastre de astăzi au mai fost
spuse de înaintaşi iluştri peste numele sau paginile cărora se lasă, pe
nedrept, uitarea. A venit acum momentul ca toate acestea să fie însoţite de
acţiune politică. Bibliografia de la sfârşitul cărţii de faţă te îmbie,
cititorule, să capeţi, tu însuţi, răspunsuri sau imbolduri acolo unde
încercarea mea, din limitele inerente ale putinţei omeneşti, nu ţi le
limpezeşte sau nu ţi le oferă îndeajuns.
9
10
Motto: “Iar când venea ziua Mântuitorului,

luând pildă faptele bune, întindea dreapta
binefăcătoare către toate limbile şi noroadele,
tuturor împărţindu-le din belşug de toate”
Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său
Teodosie
Introducere
Nimic nu este mai trist pe lume decât sărăcia. Nu mă refer numai la

sărăcia materială, ci la sărăcia de orice fel. Când generaţii întregi trăiesc în
sărăcie, se petrece unul dintre cele mai dramatice lucruri pentru destinul
unui popor: oamenii se obişnuiesc cu sărăcia. Din acel moment, nimic nu le
mai e de folos, nici libertatea, nici democraţia, căci nu vor şti ce-ar putea
face cu ele.
Cea mai puternică dorinţă care îi mână pe oameni este dorinţa de a
trăi. Viaţa omului este pusă sub semnul paradoxului. El este mânat de
instinctul de conservare; cu toate acestea, civilizaţia nu a fost decât o luptă
continuă împotriva acestui instinct. Omul a avut a alege între a fi dominat de
instinctul de conservare şi a şi-l domina. Istoria omenirii este drumul nesfârşit
al acestei opţiuni.
Civilizaţia şi democraţia au făcut trecerea de la simpla dorinţă de a fi
la dorinţa de a avea. A fi, pur şi simplu, înseamnă a supravieţui. În lupta
pentru supravieţuire omul îşi pierde harul unicităţii. Nimic nu-i face pe
oameni mai mult să semene între ei decât instinctul de conservare. Abia în
măsura în care reuşesc să şi-l domine, ei încep să se deosebească unii de
alţii.
Individul singur este bântuit de spaimele sale şi copleşit de
nesiguranţă. Pentru el societatea înseamnă captivitate. Va fi, aşadar, sălbatic
şi docil în acelaşi timp. Sălbatic în sine însuşi, mereu la pândă, cu sufletul
pustiit de frustrări. Docil în colectivitate, căci trebuie să plătească preţul
supravieţuirii care îi este mereu pusă în pericol. După milenii de civilizaţie,
dictaturile comuniste au readus omul la această stare.
Trecerea de la dictatură la democraţie înseamnă trecerea de la
individul singur, mânat de simpla dorinţă de a fi, la cetăţeanul mânat de
dorinţa de a avea. În democraţie omul are drepturi. Are dreptul la propria
demnitate, are dreptul de a fi liber, are dreptul de a se asocia cu cei care
gândesc asemenea lui. Are dreptul la dobândirea propriei proprietăţi, de
fructele căreia poate să se bucure. Comunitatea în care trăieşte îşi asumă,
prin rânduielile sale, obligaţia de a-i garanta aceste drepturi. La rândul său,
el este obligat să le respecte celorlalţi aceleaşi drepturi pe care le pretinde
11
pentru sine, devenind parte activă a societăţii. Având drepturi, oamenii se

deosebesc între ei după modul în care sunt conştienţi de ele.
Cu cât omul ştie să-şi fructifice mai bine drepturile, cu atât starea sa
de dependenţă scade, atât în ceea ce priveşte pericolele naturale, cât şi în
ceea ce priveşte pericolele la care l-ar putea expune forma de organizare a
comunităţii, statul. El nu se mai teme de frig sau de întuneric. Bunăstarea îi
permite să nu se mai gândească cu disperare la ziua de mâine, ci să
construiască pentru viitor. Se eliberează de capcana imediatului şi îşi
proiectează un destin. În acest fel, începe să selecteze între diferite opţiuni şi
are posibilitatea, dar şi discernământul de a alege. Cel care trebuie doar să
supravieţu-iască nu are de ales; tragedia luptei pentru propria supravieţuire
nu-i dă această şansă.
Sărăcia este moştenirea pe care ne-a lăsat-o comunismul. Dacă ar fi
durat doar câţiva ani, comunismul ar fi trecut ca o molimă în urma căreia
familiile îndurerate şi-ar fi îngropat morţii, gospodăriile răvăşite de flagel şi-
ar fi reconstruit acareturile şi viaţa ar fi reintrat în normal. Din păcate,
comunismul a durat patru decenii şi jumătate, iar penumbrele sale dăinuie
încă. Cei care s-au născut după primul război mondial – generaţia părinţilor
mei – şi-au trecut toată viaţa matură prin anii de război şi prin deceniile de
comunism. Ei n-au cunoscut vremuri liniştite decât ca pe amintiri ale
copilăriei sau ale adolescenţei. Generaţia mea s-a născut în anii de după
război, a copilărit în ritmul poeziilor patriotice şi prin aburii sobelor cu
rumeguş, şi-a petrecut tinereţea printre cartele la mâncare, blue-jeans
achiziţionaţi de pe piaţa neagră, meciuri de fotbal privite la sârbi sau la
bulgari ori duminici normale de lucru. Locul aburilor din soba cu rumeguş l-
a luat praful clădirilor demolate.
Comunismul a afectat vieţile noastre pe parcursul mai multor
generaţii. El a pătruns nu numai în casele noastre, dar şi în sufletele noastre.
Prima generaţie a început să uite lucrurile pe care le văzuse, iar celelalte
generaţii au crezut că aşa a fost de când lumea şi aşa va să fie mereu. Nu
numai că memoria a fost gâtuită, dar a fost confecţionat un nou trecut, s-a
creat o anti-memorie. Statuile oamenilor politici români au fost doborâte şi
date la topit. La fel statuile regilor români. Numele lor încrustat a fost
acoperit cu gips. În locul lor, manualele de şcoală au fost împânzite cu
figurile comuniştilor ilegalişti, fără să se adauge că trecerea în ilegalitate s-a
datorat atitudinii lor antiromâneşti. În schimb, peste gropile comune ale
deţinuţilor politici ucişi la Sighet au păscut, nestingherite, caprele.
Tradiţiile româneşti au fost lăsate în uitare. Biserici ctitorite de
voievozii noştri au fost demolate şi cele mai multe mănăstiri au fost închise.
În ziua de Bobotează posturile de radio şi televiziune proslăveau aniversarea
soţiei preşedintelui ţării.
Comunismul nu a murit în decembrie 1989. Atunci au murit nişte
tineri care erau prea nevinovaţi pentru a şti ce-i teama. Cimitirul alb de pe
Calea Şerban Vodă, mormintele din Timişoara şi din alte câteva oraşe ale
ţării sunt singurele certitudini ale acelei perioade. Comunismul şi-a înscenat
propria dispariţie pentru a putea supravieţui. Aşa cum un infractor îşi aruncă
pardesiul în apă, neuitând să-i îndese, cu băgare de seamă, actul de
12
identitate în buzunarul de la piept, pentru ca lumea să creadă că s-a înecat1.

Comunismul şi-a sacrificat dictatorul, dar a continuat să existe. Cei care au
condus în perioada comunistă conduc şi astăzi România. Aproape că nu e
vreun reprezentant al puterii politice de azi care să nu fi fost fie activist al
Partidului Comunist, fie înalt funcţionar în ministerele comuniste, profesor
la şcolile de partid ori cercetător în institutele de studiere a marxism-
leninismului, lucrător în Procuratură sau în structurile informative,
funcţionar acoperit în comerţul exterior, director al unei mari uzine ori lider
al organizaţiilor de tineret şi studenţeşti comuniste. Fructificând aceeaşi
moştenire, aceste elite sunt legate printr-o complicitate ce le face, pentru
propria bunăstare şi propria protecţie, să rămână unite. Ele nu resimt
sechelele traumatismului totalitar, aşa cum se întâmplă cu o bună parte a
societăţii. Sunt, psihic vorbind, nevătămate, deşi, în întregul lor, sunt
vătămătoare.
Încă din 1990, sub pretextul democratizării şi liberalizării ţării,
aceste elite au avut un acces discreţionar la resursele economice şi
instituţionale. Instaurate într-o ţară cu o proprietate de stat preponderentă,
cu un exerciţiu fragil al democraţiei şi cu un electorat dependent de stat într-
o majoritate strivitoare, aceste elite au făcut din democraţie nu un scop, ci o
unealtă. Democraţia a devenit alibiul lor. Pe fundalul lipsei unor structuri de
rezistenţă anticomunistă care să preia puterea în decembrie 1989, elitele
comuniste au rămas la putere, transformându-şi sigla din PCR în FSN2.
Refacerea partidelor istorice, cu lideri anacronici, lipsiţi de experienţă
politică şi managerială, mulţi dintre ei uşor de controlat din pricina
colaboraţionismului pe care îl practicaseră în perioada comunistă, a fost cel
mai mare cadou pentru comunismul revigorat. Aceste partide au fost
infiltrate şi manipulate, acolo unde liderii lor nu au alergat singuri în
întâmpinarea avantajelor, astfel încât, atunci când au luat puterea, în 1996,
erau deja contaminate.
România nu a optat încă între dictatură şi democraţie, între socialism
şi capitalism. Rezultatul alegerilor din anul 2000 este dovada acestei
ambiguităţi. Elanul revoluţionar din decembrie 1989 fusese, oricum, exprimat
cu jumătate de gură. Restauraţia a luat-o înaintea revoluţiei. Purtând un nou
chip, liderii comunişti, fie că erau activişti, securişti, procurori, ideologi sau
directori de fabrică, cu excepţia unor apropiaţi ai cuplului dictatorial, au
continuat netulburaţi să conducă această ţară. Imediat după mişcarea din
1
La o concluzie asemănătoare ajunge Françoise Thom, studiind modelul sovietic: “Elita
conducătoare ajunsese într-un moment când, pentru a-şi spori privilegiile, a trebuit să ucidă
sistemul care i le oferise”. Françoise Thom, Sfârşiturile comunismului, Bucureşti,
Humanitas, 1996, p.29.
2
Din păcate, spre deosebire de celelalte ţări din fostul lagăr comunist, în România nu a
existat o mişcare de disidenţă articulată, care să pregătească societatea pentru un model
democratic. Timothy Garton Ash, vorbind despre “anul adevărului” 1989, foloseşte, pentru
descrierea evenimentelor aflate în acel moment în curs de desfăşurare, în locul termenului
de revoluţie pe cel de refoluţie, sugerând astfel natura acestor transformări: o combinaţie de
reforme treptate şi schimbări revoluţionare, un amestec de continuitate şi discontinuitate cu
trecutul comunist. Timothy Garton Ash, Foloasele prigoanei: Eseuri despre destinul
Europei Centrale şi de Est. Lanterna magică: Martor la revoluţia din ’89 la Varşovia,
Budapesta, Berlin şi Praga (cap. “Reformă şi revoluţie”), Bucureşti, Editura Fundaţiei
Culturale Române, 1997, pp.228-283.
13
decembrie 1989, atunci când a fost liberalizat accesul la resurse, ei şi-au

însuşit o forţă economică considerabilă. Decalajul dintre grupul acesta de
interese şi oricare alt grup care s-a construit ulterior nu numai că nu se
diminuează, dar sporeşte neîncetat, cu consecinţe politice îngrijorătoare.
În 1990 elitele comuniste aveau nevoie de aparenţa democraţiei şi de
un oarecare proces de liberalizare. Numai în acest fel puteau să-şi
însuşească, netulburate, activele statului şi să-şi creeze oportunităţi
economice. Acum, însă, nu mai au nevoie de asta. Mai mult decât atât,
democraţia şi liberalizarea îi deranjează. Va mai merge, probabil, vreun an,
când tot ce mai e de împărţit se va împărţi, şi pe urmă – gata. Armamentul
totalitar e aşezat încă de pe acum cu grijă în rastel. Structurile
guvernamentale sunt complet politizate. Instituţiile care culeg şi prelucrează
date statistice sunt aduse sub pulpana Guvernului. Structurile informative
sunt centralizate. Parlamentul şi Justiţia sunt anexe ale puterii. Conducerile
autorităţilor numite de Parlament sunt schimbate înainte de scadenţă, pentru
a fi instalaţi reprezentanţi ai puterii actuale.
Societatea civilă e o iluzie. Patronatele şi sindicatele sunt conduse de
membri sau de liberţi ai puterii politice. Asociaţiile civice, atât de active acum
un deceniu, sunt vlăguite. Au început să apară pe ziduri portrete de inspiraţie
maoistă ale preşedintelui şi ale primului ministru – un portret “uitat” din
campania electorală stă chiar în centrul capitalei, deasupra librăriei Mihai
Eminescu! – fără ca asta să declanşeze vreo reacţie de protest. Kitsch-ul,
suportul cultural al oricărei dictaturi, ne agresează pretutindeni. Mass-media
este timorată, contribuind cu sârguinţă la campania de imagine a partidului de
guvernământ.
Românii sunt siliţi astăzi de conducătorii lor să stea cu spatele atât la
propria tradiţie cât şi la modernitate. Nimeni nu poate sta, în acelaşi timp, cu
spatele şi către înapoi şi către înainte decât în poziţia ghemuită. Prezentul
nostru este un prezent ghemuit. Între poziţia ghemuită şi căderea în
genunchi distanţa e minimă. Din păcate, mulţi români, cu sufletul pustiit şi
cu buzunarele goale, au parcurs deja acest drum.
Asta nu înseamnă că ne vom întoarce la comunism. Beneficiarilor
tranziţiei nu le-ar folosi la nimic căci, măcar de ochii lumii, ar trebui să
renunţe la o parte din avantajele pe care le-au dobândit. Nici contextul
internaţional nu e favorabil unei asemenea tendinţe. Asta însă nu e, totuşi, o
veste bună. În România există riscul instalării unui model periculos de
pseudo-democraţie, care nu e decât aparent preferabil comunismului.
Schema modelului pseudo-democratic este următoarea:
1. Elitele comunismului se reunesc într-un partid pe care, după
câteva transformări succesive, îl botează “social-democrat”. Cu un astfel de
partid, elitele legatare ale comunismului îşi continuă năravurile populiste şi
etatiste, dar oferă o aparenţă doctrinară de sorginte democratică.
2. Pluripartidismul este tolerat, dar el va funcţiona astfel încât, de
fapt, să consacre monopartidismul guvernamental3. Anume, partidele
3
Iată care este, după Françoise Thom, tactica pluripartidismului aparent a ceea ce autoarea
numeşte “o democraţie” non-reprezentativă: “să înceapă crearea unei multitudini de
«protopartide politice» şi de organizaţii pseudo-democratice teleghidate de sus, conduse de
lideri ale căror tare sunt vizibile”. Françoise Thom, op. cit., p.179.
14
democratice vor rămâne la limita intrării în Parlament, fără forţa unei

opoziţii reale.
3. În schimb, va exista un partid extremist. El va fi un partid de
extremă stângă (căci în România extremismul naţional-bolşevic se găseşte
încă din belşug), dar i se va spune de “extremă dreaptă”, pentru a se sugera că
pericolul la adresa democraţiei vine de la dreapta şi nu, aşa cum stau lucrurile
de fapt, de la stânga. Trebuie să fie un partid gălăgios şi suficient de mare
pentru a crea impresia că partidele democratice nu-i fac faţă. Şi atunci
socialiştii – rebotezaţi social-democraţi – vor fi socotiţi singura forţă capabilă
să înfrunte extremismul şi să apere democraţia4. În plus, ei au grijă să creeze
sentimentul că vina o poartă forţele democratice care sunt neputincioase şi
incapabile să se unească. Românii îi dispreţuiesc pe neputincioşi.
Problema centrală rămâne, însă, sărăcia. Toate celelalte – de la
precaritatea democraţiei şi până la gradul scăzut de cultură civică, de la
energiile reduse de transformare a sistemului şi până la anacronismul
structurilor economice, demografice şi sociale – se datorează sărăciei.
Comunismul, pentru a domina, şi-a propus ca obiectiv sărăcirea
oamenilor. Fabricile şi băncile au fost naţionalizate, bursele şi-au încetat
activitatea, magazinele particulare au fost închise, proprietăţile agricole au
fost cooperativizate.
Averea este o formă de protecţie a persoanei. Cel care dispune de o
anumită bunăstare nu poate fi ţinut la cheremul statului, nu va fi nevoit să
facă orice compromis numai ca să nu-i moară copiii de foame. Pentru a fi
dominaţi, oamenii trebuie să fie săraci şi, pe cât posibil, izolaţi. Nici un alt
regim din istorie nu a fost atât de lipsit de respect faţă de proprii cetăţeni,
încât să acţioneze atât de tenace pentru a-i aduce la sapă de lemn.
Condiţia ca elitele comuniste să poată continua să conducă
netulburate această ţară este aceea ca românii să continue să rămână săraci
şi dependenţi de stat. Astfel, ei vor fi sensibili la mesajele populiste, căci
singura lor şansă de mai bine va fi mărinimia statului. Nu vor avea destui
bani ca să călătorească, pentru a vedea cum se trăieşte în ţările dezvoltate.
Vor fi în continuare bântuiţi de frustrări. Îi vor privi pe străini ca pe aceia
care cumpărau pe vremea comunismului din magazinele pe valută, interzise
românilor, şi care acum doresc să cumpere fabricile pe nimic. Vor socoti
Guvernul şi partidul guvernamental drept singurele expresii serioase ale
puterii, Parlamentul şi celelalte partide fiind instituţii pline de zavergii care
le toacă banii fără rost. Îi vor urâ pe cei care au şi îi vor simpatiza pe cei
care îi asmut pe săraci împotriva bogaţilor, socotind că vina pentru sărăcia
lor o poartă nu cei care îi conduc prost, ci cei care trăiesc bine. Iar
propaganda va face în aşa fel încât, între cei care conduc şi cei care profită,
să nu se facă legătură, inventându-se tot felul de Moţoci de circumstanţă.
Jurnalele de ştiri vor fi în permanenţă înţesate de ştiri catastrofice, astfel
încât propria existenţă, în care nimeni n-a fost încă ucis, violat sau jefuit, să
pară, prin comparaţie, suportabilă prin liniştea ei. De altfel, liniştea e
4
Într-o astfel de capcană au căzut numeroşi reprezentanţi ai mişcării intelectuale româneşti
(mai ales cei din jurul Grupului de Dialog Social şi al revistei 22) care înaintea turului II de
scrutin al alegerilor prezidenţiale din noiembrie 2000 au lansat un Apel împotriva
extremismului, îndemnând astfel (ironia istoriei!) la votarea lui Ion Iliescu.
15
singurul rod al sărăciei. E tot ce mai poate oferi un trai sărac. Şi poate că nu
întâmplător campania electorală a stângii socialiste e atât de preocupată de
aceste sintagme: “să fie linişte în ţară”, “un om pentru liniştea noastră”
ş.a.m.d. Şi evident că de vină pentru sărăcia de azi sunt ţărăniştii şi toţi cei
care au condus ţara după alegerile din noiembrie 1996 – de parcă în 1996
românii ar fi fost un popor de oameni bogaţi! De parcă drumul nostru, din
1946 până în 1996, nu ar fi fost altceva decât un marş triumfător al sărăciei.
Având ca fundal această sărăcie osificată precum coralii de pe stâncă,
un grup relativ restrâns de persoane îşi păstrează privilegiile, convertindu-le
din influenţă în bani. Pe vremea comunismului ceea ce conta cel mai mult era
influenţa. Societatea clădise un adevărat sistem paralel, construit exclusiv pe
relaţii de influenţă, deosebit de consistent dar din care cea mai mare parte a
populaţiei era exclusă. Acum, în condiţiile unei relative liberalizări şi
deschideri internaţionale, nu mai e suficient să fii de la partid sau să fii rudă cu
măcelarul din colţ. Trebuie să ai bani. Cei care înainte aveau relaţii, acum au
firme. Efectul asupra societăţii e acelaşi: etatism, clientelism, monopolism,
risipă de resurse. Economia românească nu mai seamănă cu cea a anilor ‘80.
Ea nu este o economie de comandă în sensul în care ne-a obişnuit dictatura
comunistă. Nu este, evident, nici o economie capitalistă, cu atributele pieţii
libere. Economia românească are un caracter mixt, în care coexistă economia
monopolistă, etatistă, cu înfiripări de piaţă liberă. Nu trebuie să ne bucurăm.
Acesta nu reprezintă un pas înainte. Economia mixtă nu arată că mergem pe
drumul cel bun, parcurgând, în mod necesar, o etapă intermediară, ci că
mergem, pur şi simplu, pe un drum greşit. Economia mixtă nu înseamnă
trecerea de la comunism la capitalism. Este un hibrid care are drept obiectiv
menţinerea structurilor de influenţă din perioada comunistă şi aservirea,
denaturarea şi pervertirea liberei iniţiative. Spiritul antreprenorial “cu voie de
la primărie” este nu un pas către capitalism, ci o agresiune împotriva
capitalismului.
Această carte nu este o lamentaţie. Situaţia este prea gravă ca să ne

putem permite riscul să fim pesimişti. În istorie întotdeauna e prea târziu,
căci vieţile risipite, resursele irosite, ocaziile pierdute nu le poate lua nimeni
înapoi. În acelaşi timp, în istorie niciodată nu e prea târziu, căci oricând se
poate începe ceva nou. România nu se află în al doisprezecelea ceas.
România nu e pierdută. Ţara noastră a trecut prin momente chiar mai grele
decât acum: s-a aflat în război, a fost ocupată de armate străine, a fost
istovită de foamete sau pustiită de molime. A găsit de fiecare dată, însă,
forţa de a rezista. În 1916 România liberă nu mai era decât un petec de
pământ, bântuită de tifos şi cu armatele duşmane ameninţând-o. Din
suferinţa aceea
s-a născut România Mare. Şi România este în stare să renască.
Un popor nu pierde decât atunci când se resemnează cu soarta sa.
Fiecare om, fiecare popor nu are decât acea putere pe care ştie să şi-o ia
singur. Am întâlnit ţărani care mi-au spus că românilor le e sortit să se nască
şi să moară săraci. Trebuie să luptăm împotriva acestei mentalităţi. Dintre
toate resursele omeneşti, speranţa este ultima care moare. Atunci chiar nu
mai e nimic de făcut.
16
Lupta împotriva sărăciei, în pragul mileniului trei, nu e o luptă

împotriva naturii, ca în comuna primitivă. Nici nu e o luptă împotriva altor
popoare sau împotriva altor oameni. Nu devenim mai bogaţi smulgându-ne
unii altora, români de la români, pâinea de pe masă. E o luptă cu noi înşine.
Cea mai grea dintre toate, pentru că obstacolele sunt în noi înşine, în
propriile temeri, prejudecăţi şi frustrări. Atunci când doreşte schimbarea la
faţă a lumii, omul e dator să înceapă cu sine însuşi.
Eu nu cred în teoriile pesimiste care vorbesc despre sărăcie şi
umilinţă ca despre un destin implacabil al românilor. Există diverşi
intelectuali (care altminteri duc o viaţă foarte tihnită, împovărată de burse de
studii şi de simpozioane galante) care filosofează pe tema firii românilor, pe
care îi blagoslovesc cu tot felul de cusururi prin care caută să explice de ce
România se află în situaţia aceasta grea. După opinia mea, această
interpretare, dincolo de caracterul ei ofensator, este fundamental greşită.
Spun ofensator pentru că aceste “mămăligării” la adresa românilor uită că
poporul nostru a dat cei mai îndărătnici luptători cu arma în mână împotriva
comunismului şi că a născut sute de tineri care au stat în decembrie 1989 în
faţa gloanţelor. Cred că noi nu suntem nici mai grozavi, dar nici mai prejos
decât alţii: suntem, pur şi simplu, noi înşine.
Lamentarea nu foloseşte la nimic altceva decât la adâncirea stării de
resemnare. Convingerea de la care pornesc în această lucrare – şi pe care se
întemeiază viziunea Dreptei româneşti – este aceea că atitudinile,
mentalităţile şi prejudecăţile nu sunt rodul unei matrici genetice precare, ci
al unui sistem nociv, care a muşcat din meningele sufletului românesc.
Cauzele corupţiei, frustrărilor, sensibilităţii la populism, paternalismului şi
resemnării sunt de natură sistemică şi ele pot fi depăşite doar o dată cu
înlocuirea sistemului egalitarist, socialist şi antidemocratic printr-un altul,
democratic şi capitalist, care recunoaşte drepturile persoanei şi valoarea
umană.
Sunt români care nu doresc schimbarea. Ei sunt puţini la număr, dar
puternici. Lor le aparţin structurile statului, accesul la principalele resurse
financiare şi gestionarea unui volum important de informaţii. Şansa lor de a
rămâne la putere constă în menţinerea unei structuri centralizate, concentrate
în mâini puţine, exercitarea forţei de monopol asupra economiei şi menţinerea
în stare de sărăcie a majorităţii populaţiei. Ca şi în timpul comunismului,
conflictul fundamental al societăţii nu este de natură socială. În România, pe
fundalul unei evoluţii egalitariste, clasele sociale sunt destul de nediferenţiate.
Nu asistăm, de aceea, la o confruntare tipică între clase sociale. Conflictul
fundamental este între masa largă a populaţiei şi structurile birocratice ale
unui stat agresiv şi lipsit de eficienţă. Din acest punct de vedere, lucrurile au
evoluat prea puţin faţă de perioada comunistă.
Deşi cei mai mulţi români doresc ca lucrurile să se schimbe, unii nu
au curaj să-şi asume în mod deschis schimbarea. Alţii nu au destulă
iniţiativă şi ar dori ca, mai degrabă, ceilalţi să o facă pentru ei. Mulţi nu ştiu
exact ce trebuie făcut. Alţii au pus umărul în 1996 şi sunt prea obosiţi şi
decepţionaţi pentru a o lua de la început. Unii cred, în mod eronat, că
lucrurile se vor rezolva de la sine. Circulă şi iluzia că procesul de integrare
europeană ar putea suplini efortul unui proces intern de transformare şi
17
dezvoltare. Sentimentul că o soluţie colectivă nu e posibilă şi tot ce se poate

face este o soluţie individuală, chiar şi cu preţul emigrării, se repetă de-a
dreptul obsesiv printre tineri.
Câtă vreme despre schimbare se va vorbi la modul abstract, toate
aceste atitudini vor persista. Pentru ca energiile să se coaguleze, este necesar
să dăm schimbării o formă concretă.
Actualul sistem, prea puţin schimbat în esenţa sa faţă de cel dinainte
de 1989, nu este funcţional. El generează sărăcie, risipeşte resurse,
funcţionează în stare de deficit, adânceşte decalajele faţă de celelalte ţări
europene şi nu se poate susţine pe termen lung. Schimbarea trebuie să fie,
aşadar, radicală. Actualul sistem trebuie înlocuit de un altul. Pentru aceasta
e nevoie de câteva clarificări, fără de care toate câte le spunem pot fi
socotite doar vorbe goale.
Întâi de toate, să vedem care este sensul schimbării. Esenţa tranziţiei
o constituie trecerea de la dictatură la democraţie şi de la socialism la
capitalism. Acesta este sensul larg al tranziţiei, având ca punct de plecare
anul 1989. În clipa de faţă, aşa cum am arătat deja, România nu se află într-
o etapă intermediară, ci se află pe un drum greşit. O pseudo-democraţie, pe
fondul unei economii mixte în care sectorul capitalist se află izolat într-un
mediu etatist, monopolist şi clientelar, este o formă ce perverteşte sensurile
tranziţiei, cu scopul precis de a susţine o anume clasă politică conducătoare,
prea puţin diferită faţă de cea a anilor ‘80. Singura diferenţă este aceea că
structurile de influenţă din perioada comunistă, condiţionate de ierarhia
politică, s-au convertit în structuri economico-financiare, în aceeaşi strânsă
legătură cu politicul. Caracterul închis şi oligarhic al elitelor se menţine.
Cel de-al doilea lucru important este modul în care se realizează
schimbarea. Trecerea de la un sistem la altul este o acţiune complexă. Ea
necesită nu doar voinţă politică, ci şi un management eficient al schimbării.
Aceasta presupune o viziune corelată pe trei grupe de factori: economici,
sociali şi culturali. Presupune un efort excepţional de construcţie
instituţională. Ignorarea uneia dintre direcţiile schimbării face ca eforturile
în celelalte domenii să fie sortite eşecului. Viziunea trebuie să fie fermă,
unitară şi corelată.
Pentru ca procesul schimbării să fie coerent, el trebuie să fie
conform cu o anumită viziune despre lume, cu un anumit model de
dezvoltare a societăţii româneşti. Aceasta obligă la o asumare de natură
ideologică. Ea reuneşte elemente de filosofie socială, de economie politică,
de filosofie a culturii, de istorie, de etnologie, de morală, de ştiinţa dreptului
ş.a.m.d. Trebuie să ştim către ce fel de societate vrem să tindem pentru a şti,
pe de o parte, încotro îndreptăm energiile naţionale, iar, pe de alta, dacă şi în
ce măsură ne apropiem sau ne îndepărtăm de modelul propus.
Scopul principal al acestei cărţi este de a prezenta un model de
dezvoltare. Orice model al unei comunităţi umane cuprinde cel puţin trei
elemente: construcţia instituţională, mecanismele de funcţionare a
instituţiilor respective şi principalele valori pe care le consacră acea
societate. Este important ca între toate acestea să existe o viziune unitară.
Aceasta o poate da coerenţa ideologică.
18
Eu sunt convins că dezbaterea ideologică este mai necesară ca

oricând. Există păreri care consideră că vremea ideologiilor a trecut. Aceste
păreri nu ţin seama de realităţile României de astăzi. Românii nu au optat
încă decisiv între totalitarism şi democraţie, între socialism şi capitalism.
Această opţiune este una de natură ideologică5. Din motive pe care le explic
pe larg în primele capitole ale acestei lucrări eu consider că timpul
doctrinelor nu a venit încă. Doctrinele consacrate – social-democraţia,
liberalismul, creştin-democraţia şi conservatorismul – sunt expresii ale
democraţiei capitaliste, în diferite faze de dezvoltare a acesteia. Or, este
prematur – şi, precum s-a văzut, ineficient – să alegem soluţii doctrinare
într-o societate în care capitalismul real este incipient şi captiv.
Opţiunea ideologică fundamentală este de a alege între stânga şi
dreapta. Nu este, însă, vorba, din păcate, de confruntarea dintre stânga
democratică şi dreapta democratică. La graniţa dintre două sisteme politice,
confruntarea se dă între stânga socialistă, nedemocratică, etatistă şi
populistă, pe de o parte, şi între dreapta democratică, capitalistă şi populară,
pe de alta. Tipologia stângii nedemocratice, cu atributele enumerate mai sus,
este ideologia dominantă în societatea românească de azi. Ea este
anacronică şi acţionează împotriva sensului tranziţiei. Ideologia stângii nu a
avut un adversar politic real în primii ani de după 1989. Primul document
programatic al Dreptei post-revoluţionare a fost Manifestul Dreptei din
România, lansat la 6 iunie 1998 de nucleul fondator, un an mai târziu, al
Uniunii Forţelor de Dreapta. Acestui document i-a fost adăugat, recent,
Mesajul popular, care conturează viziunea pragmatică a Dreptei.
Obiectivul fundamental al oricărei acţiuni politice trebuie să fie
înlăturarea stării de sărăcie a românilor. În această privinţă, stânga socialistă
s-a dovedit cu totul neputincioasă. Mai mult decât atât, în ultimii
doisprezece ani, prin politicile de stânga pe care toate guvernele le-au
practicat, fără excepţie, starea de sărăcie s-a agravat.
Viziunea Dreptei democratice şi capitaliste, a acţiunii sale populare
are în vedere dezvoltarea capitalistă şi coeziunea socială. Pornind de la
convingerea că tranziţia este, în profunzimea sa, un proces cultural, această
viziune acordă o atenţie specială chestiunilor de natură morală, emancipării
mentalităţilor şi asumării identităţii naţionale. Dreapta presupune o îmbinare
a tradiţiei creştine şi naţionale cu modelul european de dezvoltare şi
modernizare instituţională. Ea consacră principiul autorităţii, ca expresie a
ordinii de drept şi a eficienţei. Aşa cum se dovedeşte în paginile care
urmează, Dreapta, ca sinteză doctrinară, are un caracter novator şi,
îndrăznesc să spun, profetic.
Caracterul popular al Dreptei rezidă, pe de o parte, în faptul că
soluţiile sale se adresează categoriilor largi ale populaţiei, iar, pe de altă
parte, în acela că transformă cetăţeanul obişnuit din obiect pasiv în subiect
activ al schimbărilor. Românii devin beneficiari, dar şi participanţi ai
5
Insistând asupra importanţei “eredităţii” leniniste în modelarea noilor societăţi
postcomuniste, Ken Jowitt consideră că absenţa ataşamentelor politice definite ideologic
favorizează o posibilă evoluţie a statelor central şi est-europene spre modele autoritariste de
guvernământ. Ken Jowitt, New World Disorder: The Leninist Extinction, Berkeley,
University of California Press, 1992.
19
schimbării. Spre deosebire de stânga populistă, care are nevoie, pentru a

dăinui, de o populaţie sărăcită, uşor manevrabilă şi cu nostalgii paternaliste,
dreapta se susţine prin participarea responsabilă a unor cetăţeni informaţi,
cu discernământ, conştienţi de drepturile şi obligaţiile lor şi având
demnitatea pe care ţi-o dă confortul propriei bunăstări şi conştiinţa propriei
libertăţi.
Un loc important în viziunea descrisă în această lucrare îl ocupă
spiritul naţional al Dreptei. Ne ferim de cuvinte mari, de vorbe goale şi de
demagogie. Invocarea dragostei de neam şi simţirea ei cu sinceritate este un
suport esenţial al acţiunii populare. Abia în momente de cumpănă România
are nevoie mai mult decât oricând să fie iubită. Asta nu înseamnă nici fraze
patriotarde, nici bătăi cu pumnul în piept. Iubirea de ţară se simte înlăuntrul
pieptului, nu în afara lui. Iubirea de România nu înseamnă îngăduinţă faţă de
starea în care ne aflăm. Noi evaluăm realităţile româneşti fără menajamente.
Mesajul nostru este responsabil şi sever. Lucrurile trebuie spuse aşa cum sunt,
chiar dacă pe cei obişnuiţi cu vanitatea, lipsa de simţ critic şi lăudăroşenia
naţional-comunistă, asta ar putea să-i deranjeze. Patriotismul înseamnă spirit
critic.
A treia chestiune este cea legată de resursele schimbării. Să fim bine
înţeleşi de la început: noi avem în vedere o schimbare radicală, dar nu prin
agresarea, ci prin consolidarea statului de drept. Un capitol al acestei lucrări
limpezeşte această chestiune. Întreaga noastră viziune este construită pe
asumarea valorilor democratice şi este îndreptată către construirea unui
model al democraţiei consolidate. Noi propunem o schimbare pe baze
democratice, sprijinită de un electorat conştientizat de necesitatea susţinerii
acestor transformări. Există voci care spun că aşa ceva nu este posibil, că
românii nu agreează ideologia dreptei şi că ei nu vor opta pentru o soluţie în
consecinţă. Mie mi se pare că asta este o insultă la adresa românilor.
Socialismul, din Angola şi Mozambic, până în Cuba, Afganistan ori
Uniunea Sovietică, n-a adus altceva decât umilinţă şi sărăcie. A spune că
românii optează la nesfârşit pentru socialism înseamnă să-i acuzi de lipsa
uneia dintre însuşirile fundamentale ale naturii umane, şi anume
comportamentul
nativ-optimal. Chestiunea nu este aceea că românii nu ar opta către modelul
dreptei, ci aceea de a construi o forţă politică capabilă să facă acest model
convingător nu numai în conţinutul său, dar şi în şansele sale de a fi aplicat.
Trebuie să recunoaştem, din păcate, că resursele politice ale
schimbării au fost destul de firave până acum. În integralitatea sa, modelul
pe care vi-l prezentăm nu a fost însuşit de partidele care s-au perindat la
guvernare din 1990 şi până în prezent. Precaritatea viziunii ideologice şi
impostura doctrinară constituie cauze ale eşecului clasei politice româneşti.
Aşa cum se prezintă astăzi partidele parlamentare, nici unul dintre ele nu are
capacitatea de a susţine cu succes platforma populară a Dreptei.
Această lucrare propune un model ideologic în speranţa că,
îmbogăţit şi prin contribuţiile altora, el poate deveni platforma unei ample
acţiuni politice, aşezate pe o bază populară, care să îndrepte tranziţia către
sensul ei autentic şi să readucă România pe calea destinului său istoric.
20
Cei care păstrează puterea de peste cinci decenii încoace nu simt

nevoia să creeze modele ideologice. De altfel, nimeni nu le cere aşa ceva. Ei
sunt şi gata. Vor să păstreze ceea ce au şi orice model vizionar le
periclitează poziţiile. Noi, însă, pentru a desprinde pe români din pânzele de
păianjen ale teamei, ale uitării şi ale pasivităţii, trebuie să explicăm ce
dorim. Noi suntem aceia care trebuie să înfruntăm neîncrederea sau ezitările
românilor. Suntem într-o poziţie ingrată, căci nu am moştenit nici un fel de
putere. Noi nu vom avea decât puterea pe care, prin forţa ideilor şi a acţiunii
noastre, vom şti să ne-o luăm singuri, pentru a o reîntoarce, în mod eficient,
către alegătorii care ne-au ajutat s-o căpătăm.
Nu vreau să mă lansez în declaraţii escatologice. Vom continua să
trăim, noi şi copiii noştri. Problema este cum vom trăi. Şi ce fel de viaţă va
fi aceea. Spuneam mai devreme că cel mai rău lucru nu este sărăcia însăşi ci
obişnuinţa de a trăi în sărăcie. Când sărăcia devine o stare de normalitate şi
este acceptată ca destin. Şi, mai ales, când sărăcia celor mulţi este ovăzul
proaspăt şi dulce cu care se hrăneşte o categorie restrânsă de privilegiaţi
care şi-au făcut din instituţiile statului o pavăză împotriva propriului popor.
Capitalismul nu produce în mod esenţial inegalitate socială6. El este
o formă de democraţie economică. Tendinţa capitalismului nu este aceea de
a polariza societatea către margini, între bogaţi şi săraci, ci aceea de a lărgi
categoria celor cu venituri medii, o categorie stabilă din punct de vedere
social, cu un grad scăzut de dependenţă faţă de stat, purtătoare a tradiţiilor şi
a valorilor morale şi cu o forţă investiţională considerabilă, dacă există
mecanismele potrivite de colectare. Dimpotrivă, consecinţa formei mixte,
perverse, lipsite de mecanisme concurenţiale a economiei româneşti, este
tocmai aceea de adâncire a inechităţilor sociale. Cei defavorizaţi sunt atât de
mulţi încât ei iau asta drept regulă, drept stare de normalitate. Atât cei săraci
cât şi aceşti îmbogăţiţi după revoluţie au nevoie de protecţia statului: unii ca
să-şi ducă zilele, ceilalţi ca să păstreze ceea ce au acumulat. Această
simbioză în care, în partidele stângii socialiste, îşi dau mâna săracii şi cei
care s-au îmbogăţit pe spinarea lor şi în care cei săraci caută salvarea exact
de la cei care i-au adus în situaţia aceasta, este una din stările cele mai
tragice ale societăţii româneşti de azi. Egalitarismul şi populismul sunt cele
mai ipocrite forme de a crea nedreptate socială şi de a anihila, în acelaşi
timp, posibilităţile de a lupta împotriva ei.
Cei care credem în valorile cuprinse în această carte nu ne împăcăm
cu ideea că România trebuie să rămână o ţară săracă, la cheremul unei
birocraţii oligarhice. Noi nu credem că ţara noastră este sortită să rămână la
coada Europei şi că principala formă de intrare în Europa trebuie să rămână
migraţia ilegală a românilor care nu mai găsesc de lucru în propria ţară.
Aparţinem unei generaţii noi, postbelice, îndeajuns de marcată de comunism
ca să nu-i poată uita gustul amar şi ruginit, dar nu îndeajuns de marcată
pentru a nu lupta împotriva non-valorilor sale. O generaţie ajunsă la
maturitate care nu este dispusă să-şi piardă sensul istoric slujind, învinsă, la
carul triumfal al egalitarismului ipocrit, pe care se caţără, îmbulzindu-se,
mediocrităţi cu veleităţi aristocratice dar cu un comportament de vechili.
6
Vezi, în această privinţă, Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1994.
21
Cele mai multe din ideile cuprinse în această carte nu sunt noi. De
altfel, principala valoare a acestor idei constă în faptul că ele au fost
verificate deja în istorie, generând construcţii instituţionale performante.
Unele din ele au fost spuse încă din antichitate, cele mai multe s-au
constituit în sisteme de gândire, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, o
dată cu apariţia concepţiilor despre organizarea democratică a statului şi
despre echilibrul puterilor în stat. Ele se regăsesc şi în gândirea politică şi
filosofică românească. Politica ultimilor ani s-a făcut pe improvizaţii, fără să
existe o corelare cu ideile şi concepţiile politice tradiţionale. Aceasta se
datorează în mare parte faptului că ideologia dominantă a stângii nu are nici
o legătură cu tradiţia politică românească. Comunismul şi derivatele sale
constituie o ideologie străină de neamul românesc, impusă din exterior şi
acţionând în permanenţă împotriva interesului naţional7. S-a spus despre
comunismul deceniilor şapte şi opt că a fost naţionalist. Este o interpretare
exagerată. Liderii comunişti de la Bucureşti doreau doar să-şi apere
scaunele. Ei şi le apărau de Moscova, şi de aceea aveau o aparenţă
naţionalistă. Dar ei şi le apărau şi de propriul popor. Naţionalist este cel care
îşi iubeşte, în primul rând neamul, luptând pentru bunăstarea şi demnitatea
lui. Nu cel care îi aduce sărăcie şi umilinţă şi care, atunci când se simte
ameninţat, promite în disperare o sută de lei în plus la pensie. Cam atâta
valorează naţionalismul comunismului românesc.
Din păcate, prin comportamentul lor, nici partidele istorice nu au
reuşit să se ridice la înălţimea tradiţiei pe care şi-au arogat-o. Ele nu au fost
capabile să aducă în contemporaneitate marile idei care au stat la baza
primei modernizări a României şi a construcţiei instituţionale a României
reîntregite.
Modelul Dreptei româneşti se revendică de la concepţiile gândirii
politice naţionale cărora, printr-o abordare critică, le acordă un rol deosebit
în îmbinarea dintre tradiţie şi modernitate. Istoria românilor arată că multe
dintre problemele cu care ne confruntăm în prezent nu sunt noi şi că
soluţiile care au fost date în timp pot fi la fel de potrivite şi acum. Sau,
altminteri, soluţii care au fost cândva greşite nu mai trebuie repetate acum.
Pe parcursul lucrării sunt citate o seamă de lucrări de referinţă ale
gânditorilor români. Este, în acelaşi timp, un îndemn pentru cei care nu au
făcut-o încă, să se familiarizeze cu gândirea politică românească
tradiţională.
Lucrarea cuprinde, de asemenea, trimiteri la cărţi sau articole ale
unor autori contemporani. Precum se poate observa, din consultarea
bibliografiei, în România s-a scris şi s-a tradus mult în ultimii ani. Există
numeroşi analişti români de valoare, dintre care unii sunt foarte tineri.
Cunoştinţele lor ar trebui folosite de oamenii politici dacă nu cumva ei înşişi
7
Este de remarcat faptul că nu există încă, o istorie a comunismului în România. Dintre
lucrările care abordează această temă (şi care, din păcate, se opresc numai la perioada în
care acesta a fost instaurat) amintim: Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, Bucureşti,
Editura Litera, 1994; Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Bucureşti,
Editura Univers, 1995; Stelian Tănase, Elite şi societate – Guvernarea Gheorghiu-Dej:
1949-1965, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998.
22
ar trebui, pentru o vreme, să părăsească postura de spectator avizat pentru a

se implica în mod direct în activitatea politică.
Spun aceasta deoarece, în acest moment, soluţia pentru România nu
poate fi altfel decât politică. Lăudăm acţiunea unui întreprinzător privat care
reuşeşte să dea de lucru salariaţilor săi. A unui artist care prin creaţia sa
aduce o susţinere culturii autentice împotriva kitsch-ului. A unui comentator
care ne ajută să înţelegem lumea. Din păcate, asta nu va folosi decât unor
situaţii izolate. Sistemul va continua să fie neperformant. Ceea ce va
presupune în continuare obstacole, birocraţie, acces preferenţial la resurse,
incertitudine. Pentru fiecare izbândă efortul va fi mult mai mare şi costurile
mai ridicate. Românii nu sunt mai neîndemânateci decât alţii. Mai mult
decât atât, mediul economic şi social a fost atât de ostil încât inventivitatea
şi puterea noastră de adaptare au crescut considerabil. Faptul că mulţi
români reuşesc în altă parte nu înseamnă decât faptul că în părţile acelea de
lume sistemul este performant şi astfel efortul individual este potenţat.
În clipa în care acţiunea politică va fi favorabilă iniţiativei private,
asumării riscului şi respectului pentru valoarea umană, atunci politicul va
intra în normalitate, va continua să funcţioneze, cu oscilaţiile şi rotaţiile sale
inerente, iar eforturile noastre se vor putea concentra către alte domenii de
activitate. Până atunci, însă, lupta politică rămâne prioritară.
Iar soluţia politică nu se poate întemeia acum decât pe opţiunea
Dreptei democratice. Această carte este o pledoarie în sprijinul acestei
afirmaţii.
23
Ideologie şi doctrină
Ceea ce în Europa Occidentală pare a fi o dezbatere mai degrabă

teoretică – dacă şi în ce mod mai este utilă o distincţie între stânga şi
dreapta8 – în România este o opţiune de destin naţional. Asumarea unei
dezbateri deschise pe această temă înseamnă înţelegerea gravităţii de-a
dreptul solemne a timpurilor pe care le trăim.
Eşecul materialismului dialectic şi istoric
Sfârşitul secolului XX a marcat eşecul viziunii raţionaliste asupra

istoriei, de tip iluminist, hegelian ori marxist. Viziunea hegeliană a statului,
ca întruchipare supremă a Fiinţei, sau viziunea marxistă a luptei de clasă şi-
au arătat netemeinicia. Istoria, ca tendinţă ineluctabilă de la o organizare
socială la alta, în care un tip de organizare derivă invariabil din altul, s-a
dovedit o concepţie greşită. Istoria discursivă, deterministă, în care o
anumită formă de organizare urmează obligatoriu numai dacă o alta a
precedat-o sau naşte, la rândul său, numai o anumită formă de organizare,
este o viziune simplistă.
În clipa în care s-a observat că democraţia poate duce la totalitarism
am fi fost înclinaţi să dăm crezare viziunii marxiste9, în contra viziunii
liberale care a marcat dezvoltarea democratică a secolului al XIX-lea. Din
acest punct de vedere, se poate spune că vocaţia democratică a secolului al
XIX-lea a fost cu mult mai evidentă decât cea a secolului XX. S-ar fi putut
chiar socoti că pesimiştii privind viitorul democraţiei, ca formă de
organizare şi reprezentare, printre care amintesc, mai întâi de toate, pe
Gaetano Mosca, Vilfredo Pareto ori Robert Michels, au avut dreptate şi că
democraţia conţine, în germene, propria sa disoluţie10. Mai mult decât atât,
prin atenţia acordată rolului sectorului public şi tendinţelor oligarhice ale
elitelor, aceşti “pesimişti ai democraţiei” sugerează că democraţia se poate
8
Sub sintagma “învierea morţilor”, Pascal Bruckner ironizează dihotomia ideologică: “Ce
rămâne atunci din stânga şi dreapta? Stiluri, tradiţii diferite, doar substanţa confruntării a
dispărut. Nu există nici o valoare a uneia pe care cealaltă să n-o fi reluat pe socoteala ei, de
la naţionalismul încruntat la elitismul republican, fără să uităm vânzarea armelor,
menţinerea ţarcului african, tratamentul autoritar aplicat emigraţiei, controlul mass-mediei,
cultul economiei pentru economie, însărcinată să producă nu bunuri, ci servicii. Va trebui,
pentru a le distinge de acum încolo, discernământul unei mame capabile să-şi deosebească
dintr-o privire fiii gemeni”. Pascal Bruckner, Melancolia democraţiei. Cum să trăieşti fără
duşmani?, Bucureşti, Editura Antet, 1996, p.52.
9
Marx s-a ocupat prea puţin de aspectele de natură politică ale organizării statului
comunist. Marxismul, aşa cum l-am cunoscut noi, cei care am trăit sub comunism, este mai
degrabă o creaţie a leninismului şi a stalinismului.
10
A se vedea Gaetano Mosca, The Rulling Class (Elementi di Scienza Politica), New York,
McGraw-Hill Book Company, 1939; Vilfredo Pareto, The Rise and Fall of Elites. An
Application of Theoretical Sociology, New Brunswick (USA) and London (U.K.),
Transaction Publishers, 1991; Robert Michels, Political Parties: A Sociological Study of
the Olygarchial Tendencies of Modern Democracies, New York, The Free Press,
MacMillian, 1962.
24
îndrepta către o formă de socialism11. În deceniul trei al secolului trecut, pe

fundalul crizelor prin care trecea Germania şi o dată cu victoria fascismului
în Italia, Carl Schmitt teoretiza chiar “dialectica” trecerii de la democraţie la
totalitarism. Anul 1989 a răsturnat această logică. Entuziasmul acelei
perioade a dus la o altă idee, şi anume aceea că democraţia liberală a ieşit
învingătoare în încleştarea cu istoria.
Trecerea de la totalitarism la democraţie este un proces care într-o
seamă de ţări foste comuniste este pe cale să reuşească. Între oligarhii şi
poliarhii, între capitalism şi socialism, între democraţie şi autocraţie nu
există o condiţionalitate care poate fi stabilită a priori. Între sisteme politice
nu există o relaţie de cauzalitate univocă. Crizele democraţiei pot duce la
totalitarism tot atât de bine cum colapsul totalitarismului poate reîndrepta
societatea către democraţie.
Actualitatea dezbaterii ideologice în România
Numeroase puncte de vedere socotesc că tendinţa gândirii politice

este de a depăşi tiparele tradiţionale ale opoziţiei ideologice12. În această
privinţă, capitolul “A Concept and Its History: The End of Ideology” din
lucrarea Political Man: A Social Bases of Politics a lui Seymour Martin
11
Aserţiune pe care, ulterior, James Buchanan, prin teoria alegerii publice, a demontat-o,
arătând că sectorul public are lacunele sale. Astfel, sporirea rolului elitelor nu va degenera
într-o hipertrofiere a sectorului public şi, prin urmare, va împiedica mersul democraţiei, pe
o cale organică, spre socialism. J.M. Buchanan, “Public Choice after Socialism” în Public
Choice, nr.77/1993.
12
Un punct de vedere interesant dezvoltă Jean Jaélic care socoteşte că deosebirea stânga-
dreapta este de-a dreptul ontologică, fiind proprie lumii materiale şi conştientizată ca atare,
în tot sistemul său de valori, de spiritul uman: “Dincolo de conflictele amestecate ale
politicii, dincolo de atitudinile tulburi pe care le sugerează cuvintele «stânga» şi «dreapta»,
este vorba pentru mine de a înţelege o opoziţie mai profundă, care marchează toate
aspectele realului. Această opoziţie, jocul partidelor îl presupune şi îl reflectă. Ea
îmbrăţişează într-un fel, în mod analog, «antisimetria» materiei, dualitatea gesturilor
umane, şi chiar această alegere a sufletului care evocă imagini ca «dreapta lui Dumnezeu»”
(Jean Jaélic, La Droite, cette, inconnue, Paris, Les Sept Couleurs, 1963, pp.12-13). Printre
autorii români, un punct de vedere similar dezvoltă Adrian Mihalache, care vorbeşte de
“polaritate înrădăcinată”, invocând asimetria emisferelor cerebrale ale omului, cu
specializările aferente (Vezi Adrian Mihalache, Riscul declinului, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1994). Demn de amintit este eseul “Stânga versus dreapta.
Farmecul discret al dihotomiei” al lui Andrei Oişteanu care analizează aspectele de natură
religioasă, geografică, atitudinală ori lingvistică ale acestei dihotomii. Descrierea polarităţii
lingvistice pe care o face Andrei Oişteanu este remarcabilă: “Cuvântul care desemnează
mâna (partea) dreaptă a căpătat, în toate limbile indo-europene, sensuri moral-juridice
pozitive: «drept», «corect», «legal», «bun», «adevărat». Lucrurile stau exact pe dos în cazul
mâinii (părţii) stângi. Cuvântul latin sinister (stânga), are şi sensuri figurate: «nefavorabil»,
«nefericit», «de rău augur», pentru ca în limbile neo-latine să ajungă să însemne
«groaznic», «primejdios», «dezastruos», «calamitate». Adjectivul latin laevus (stâng) are
sensul figurat de «prost», «nătâng», «nebun»; la fel ca vechiul slav. şui (stâng), cu sensul
de «prost», «nătâng», «smintit», «nebun», dar şi «strâmb», «diform». Cum spuneam, într-o
lume dextrocrată mâna stângă este considerată o dreaptă ratată, leneşă, obosită. Şi nu
întâmplător cuvântul românesc stânga îşi are originea în lat. *stancus (stanticus) =
«obosit»”. Andrei Oişteanu, Mythos & Logos, Studii şi eseuri de antropologie culturală,
Bucureşti, Editura Nemira, 1998, p.281.
25
Lipset este exemplar şi convingător. Dar chiar şi autorul, care face o

impresionantă trecere în revistă a autorilor de orientări dintre cele mai
diferite care semnalează acest fapt, de la Raymond Aron la Daniel Bell,
Max Weber, Karl Mannheim, Albert Camus, Isaiah Berlin, Theodor W.
Adorno, Otto Kirchheimer, Herbert Marcuse, John Kenneth Galbraith
ş.a.m.d., este nevoit să recunoască faptul că în statele subdezvoltate şi
nedemocratice “este încă nevoie de o intensă dezbatere ideologică”13.
În ţara noastră, opoziţia dintre stânga şi dreapta nu numai că este
prezentă, ci este chiar făţişă. Stânga şi dreapta nu sunt apărătoare ale unuia
şi aceluiaşi sistem politic. Dimpotrivă, ele promovează sisteme politice
diferite. Opţiunea pentru stânga sau dreapta este echivalentă astăzi cu a
alege între totalitarism şi democraţie, între socialism şi capitalism, între
dictatură şi societate deschisă.
E drept că asistăm, pe plan mondial, la unele tendinţe de
dezideologizare a politicului. Ele se petrec pe fundalul unei îndelungi
experienţe democratice, acolo unde agenda publică a obligat viziunile
doctrinare la o abordare din ce în ce mai asemănătoare. Paradigma
democratică obligă la numeroase asemănări între doctrinele politice. Dacă
perioada modernă a fost marcată de confruntări ideologice importante, într-o
fază – să-i spunem – postmodernă, aceste confruntări se estompează, lăsând
locul unor dezbateri mai nuanţate, în care se dispută oportunităţi, iar nu
principii14.
Postmodernismul politic presupune un anumit consens şi un grad de
performanţă în ceea ce priveşte caracterul democratic al societăţii, statuarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, limpezirea regimului general al
proprietăţii.
Nu acesta este cazul României15. Înainte de a se răsfăţa în reflexele
occidentale de tip postmodern, România trebuie mai întâi să treacă prin faza
modernizării. Procesul de modernizare nu se poate desfăşura fără o coerenţă
de natură ideologică.
Tendinţa dezideologizantă există şi în România. Ea merge pe ideea că
diferenţele dintre viziuni şi partide sunt nesemnificative şi că toate forţele
politice ar trebui să-şi dea mâna, definind consensual interesul naţional. Ideea
potrivit căreia mai toate programele politice sunt asemănătoare este
superficială şi părtinitoare. Tendinţele de uniformizare a politicului fac parte
dintre modalităţile de escamotare a dezavantajelor istorice pe care ideologia
13
Seymour Martin Lipset, Political Man: The Social Bases of Politics, Baltimore,
Maryland, The Johns Hopkins University Press, 1981, p.454.
14
Vezi Otto Kirchheimer, “The Transformation of the Western European Party” în Joseph
La Palombara, Myron Weiner (eds.), Political Parties and Political Development,
Princeton, Princeton University Press, 1966, pp.186-193.
15
Despre riscul unui postmodernism avant la lettre pomeneşte şi Sorin Antohi vorbind, de
această dată, în plan cultural. Spune Sorin Antohi: “Am devenit postmoderni înainte de a fi
moderni până la capăt. Înainte de a ne fi consumat experienţa modernă… Problema
intervine atunci când nu mai eşti conştient că gestul mimetic trebuie să fie un gest de
opţiune, un gest al tău. Nu se face mecanic. Nu te reconstruieşti ca prizonier al unui mental
străin, ci integrezi în propria identitate ofertele alterităţii”. Adrian Marino, Adrian Marino
în dialog cu Sorin Antohi: Al treilea discurs. Cultură, ideologie şi politică în România, Iaşi,
Editura Polirom, 2001, p.58.
26
de stânga le are la noi în raport cu ideologia dreptei16. Sunt numeroase voci

care susţin că cei care fac recurs la ideologie nu înţeleg adevăratele probleme
ale românilor. Ei consideră că antinomia comunism-anticomunism – la care s-
a redus, din păcate, dezbaterea ideologică – nu mai este de actualitate şi că
viziunea ideologică trebuie înlocuită cu o viziune pragmatică.
Lucrurile nu trebuie amestecate. Sunt de acord că mutarea dezbaterii
doar pe opoziţia comunism-anticomunism este mai degrabă un refugiu din
faţa realităţii decât o tentativă de a-i rezolva problemele. Opoziţia
democratică a căzut în această capcană în anii ‘90. Din acest motiv, ea nu s-
a preocupat de găsirea unui set coerent de soluţii şi nu a avut un concept
coerent de guvernare. Probabil că din acelaşi motiv a pierdut alegerile din
1992 şi nu a fost capabilă să fructifice rezultatul alegerilor din 1996. În
acelaşi timp, însă, această dezbatere nu trebuie evitată. Nu trebuie să ne
legănăm în iluzia că ea este definitiv clasată17. Fără înţelegerea esenţei
comunismului românesc şi a consecinţelor sale, unele încă vii, desprinderea
va fi mai lentă şi mai ambiguă. Şi, ce este cel mai important, ceea ce
construim nu se va putea aşeza pe un temei etic şi moral18.
Faptul că cei care s-au declarat anticomunişti erau doar
anticomunişti, nefiind, în acelaşi timp, modernişti, i-a împiedicat să aibă
câştig de cauză. Aceasta nu înseamnă că cei care doresc ca peste tot ce s-a
petrecut, de la ocupaţia rusească din 1944 şi până la crimele din 1989 şi
mineriadele de după aceea, să se aştearnă uitarea au, deja, câştig de cauză.
Trebuie să facem ca acest lucru să nu se întâmple. Nu din ură, ci din
dragoste. Aşadar, nu din dorinţă de răzbunare, ci din respect pentru adevăr
şi din dragoste pentru copiii noştri, care trebuie să crească într-o lume
limpezită.
Una dintre constantele istoriei românilor este reprezentată de
continua “goană” pentru recuperarea decalajelor şi sincronizarea cu valorile
civilizaţiei occidentale. Într-adevăr, în democraţiile consolidate, distincţia
stânga-dreapta şi-a pierdut din acuitate, disputa politică concentrându-se, în
principal, asupra unor probleme sau politici punctuale. Perioada comunistă,
însă, a marcat o puternică ruptură în dezvoltarea organică a societăţii
româneşti. În consecinţă, la începutul mileniului al III-lea, societatea
românească este în situaţia de a se confrunta cu probleme fundamentale pe
16
Reiau această observaţie a istoricului Alain Emile Chartier făcută în 1930, dar deosebit
de actuală: “…când sunt întrebat dacă distincţia dintre stânga şi dreapta mai are vreo
semnificaţie, primul gând care îmi vine în minte este dacă persoana care mă întreabă nu
cumva e de stânga?” apud Anthony Giddens, A treia cale. Renaşterea social-democraţiei,
Iaşi, Editura Polirom, 2001, p.55.
17
Unul dintre studiile pe care le socotesc fundamentale pentru înţelegerea tranziţiei
româneşti este Măsuri pentru demantelarea sistemelor comunismului totalitar (editat de
Centrul pentru Studii Politice şi Analiză Comparativă), realizat de Dorel Şandor în 1995,
dar încă dureros de actual. Iată ce spune Şandor: “Una din marile iluzii care s-au instaurat
cu rapiditate… după 1990, o constituie tocmai iluzia dispariţiei depline şi definitive a
comunismului… Există, de asemenea, atât în Est, cât şi în Occident, tentaţia de a clasa
«dosarul comunismului» ca o problemă consumată în secolul XX. Totuşi, la început
episodic, apoi tot mai vizibil şi insistent «fantoma comunismului» revine şi marchează
evoluţia regională, cât şi raporturile globale”.
18
Este ceea ce Václav Havel numea “a trăi în adevăr”. Vezi Václav Havel, Viaţa în adevăr,
Bucureşti, Editura Univers, 1997.
27
care societăţile civilizate le-au rezolvat încă din secolul al XIX-lea. Faptul
că România, după mai bine de un deceniu, se află în situaţia în care puterea
este exercitată de un partid socialist, iar opoziţia de un partid de extremă
stângă, se datorează în mare măsură ignorării construcţiei ideologice de
către forţele democratice.
Deosebirea dintre ideologie şi doctrină
În ciuda aparenţelor, lupta politică reală se duce, în ţara noastră, în

plan ideologic şi nu în plan doctrinar. Aparent, actorii vieţii politice
româneşti sunt social-democraţi, liberali, social-liberali, creştin-democraţi,
ş.a.m.d. Dar numai aparent, căci, de fapt, aceste etichete sunt folosite fie
pentru a escamota natura reală a partidelor, fie pentru a-şi însuşi o moştenire
politică în mod nemeritat. În România nu a existat, în anii care au trecut,
nici social-democraţie, nici liberalism şi nici creştin-democraţie. Toate
partidele au purtat amprenta viziunilor etatiste, centraliste şi clientelare
tipice socialismului. Cu accente diferite, partidele care au guvernat din 1989
încoace s-au insinuat într-o complicitate care a făcut ca cei care au condus
cu adevărat România să fie în permanenţă aceiaşi. Doctrinele au fost doar
nişte etichete lipite pe sticle, menite să scumpească şi să diferenţieze o
băutură cu acelaşi gust şi produsă prin contrabandă. Neînţelegerea acestui
adevăr tulburător a fost neşansa deceniului care a trecut.
Ceea ce trebuie să lămurim încă de la început este distincţia dintre
ideologie şi doctrină. Dincolo de faptul că ideologiile propun un model
despre lume, în timp ce doctrinele propun, îndeosebi, soluţii, dovedindu-se,
pe un orizont de timp scurt, mai pragmatice, există o altă deosebire care ni
se pare fundamentală. Diferenţa majoră constă în aceea că, în vreme ce
recursul la doctrină este utilizat pentru ameliorarea sistemului, arma
ideologică este utilizată pentru schimbarea sistemului. În acest fel, spre
deosebire de doctrină, care este explicativă şi aplicativă, ideologia face
recurs la fundamente, la principii. Efortul de schimbare a unui sistem
presupune un efort sporit, ceea ce face ca ideologiile să necesite o asumare
mai profundă, nu numai raţională, dar şi afectivă. Aceasta explică puternica
forţă de mobilizare a ideologiilor19.
În ultimul deceniu, viaţa politică românească a trăit o teribilă
impostură. Partidele şi-au asumat doctrine politice pe care, de cele mai
multe ori, le-au incorporat în denumirile lor. Lupta politică s-a dus, aparent,
pornind de la premisa diferenţelor doctrinare. Am avut partide care şi-au
spus “social-democrate”, “liberale” sau “creştin-democrate”.
Conservatorismul este singurul care s-a salvat din această impostură, din
motive asupra cărora vom reveni.
19
Avem, în această privinţă, un text important al lui Giovanni Sartori: “…înţeleg prin
termenul «ideologie» un sistem de idei şi de idealuri transformate în credinţe. Această
transformare presupune ca ideile să nu mai fie gândite, ci «crezute»; ceea ce înseamnă că
devin foste idei, idei goale, idei congelate, exprimate pe negândite şi trecând pe lângă
ureche fără ca să le mai gândească cineva încă o dată. În sfârşit, ideile transformate în
credinţe sunt idei fixe, obiect de cult şi nu de reflecţie. Ceea ce explică de ce ideologiile (şi
nu ideile) sunt cele care au putere mobilizatoare”. Giovanni Sartori, Teoria democraţiei
reinterpretată, Iaşi, Editura Polirom, 1999, p.448.
28
A spune că în ţara noastră se duce o luptă pe temeiuri doctrinare este

ca şi cum ai încerca să pictezi naşterea lui Adam pe o Capelă Sixtină fără
cupolă. Pentru o astfel de evoluţie nu există premisa domeniului de
definiţie. Căci pentru existenţa acestor doctrine premisa este capitalismul.
Ele s-au născut în interiorul capitalismului şi nu pot activa instituţional în
afara sistemului politic generat de acesta.
Doctrinele consacrate au apărut în perioade diferite de evoluţie a
capitalismului20. Dintre doctrinele menţionate, conservatorismul a apărut cel
dintâi. Aplecat asupra valorilor tradiţionale şi circumspect în faţa unei
modernităţi inconsistente, conservatorismul a fost preocupat de păstrarea
unor privilegii şi valori morale ale feudalismului într-un capitalism
expansiv, hrănit din belşugul colonial şi din forţa aburului. Multă vreme,
doctrina oficială s-a împotrivit a recunoaşte capacitatea germinativă a
capitalismului21. Este interesant modul în care un fiziocrat precum François
Quesnay încearcă să salveze onoarea feudalismului oferindu-i un loc
privilegiat într-un context economic care nu-i mai dădea, pe termen lung,
nici o şansă.
Doctrina clasei economice în expansiune, cea a întreprinzătorilor
capitalişti, a fost liberalismul: liberalismul economic, pornit o dată cu
laissez-faire-ul fiziocrat, continuând cu definirea pieţei şi a
comportamentului de piaţă la clasicii Adam Smith şi David Ricardo, apoi cu
post-ricardienii, marginaliştii şi minimaliştii de până azi; liberalismul
cultural, născut din ireverenţiozitatea şi efervescenţa iluministă;
liberalismul politic, pe care Lumea Nouă l-a adus în Europa, o dată cu
Benjamin Franklin, James Madison şi Alexis de Toqueville. Cu un vădit
caracter progresist,
adresându-se unor segmente în expansiune, doritoare de privilegii
economice şi sociale, liberalismul a avut, în prima jumătate a secolului al
XIX-lea, o largă accesibilitate. Pe reperele ideologice înfiripate o dată cu
Revoluţia franceză, liberalismul s-a situat la stânga conservatorismului,
contrapunându-i-se. Cea mai concludentă dovadă este revoluţia europeană
de la 1848, o revoluţie care era liberală şi naţională. La Bucureşti, în acele
timpuri, în mod simbolic, a fost arsă Arhondologia.
Cea mai puternică mişcare socială inspirată de liberalism, şi anume
revoluţia de la 1848, a generat, prin implicarea şi maturizarea politică a
proletariatului, fenomenul de “sinistrism”, şi anume de împingere a
20
Această distincţie dintre ideologie şi doctrină nu este unanim acceptată. De pildă, autorii
americani Terence Ball şi Richard Dagger ignoră complet aşezarea ideologică dreapta-
stânga. Pe baza unei definiţii în principiu corecte – “O ideologie este un set coerent şi
comprehensiv de idei care explică şi evaluează condiţiile sociale, ajută oamenii să-şi
înţeleagă locul în societate şi oferă un program pentru acţiune socială şi politică. Cu alte
cuvinte, o ideologie îndeplineşte patru funcţii pentru oamenii care o urmează: explicativă,
evaluativă, orientativă şi programatică (prescriptivă)” -, autorii consideră liberalismul,
conservatorismul sau social-democraţia drept ideologii. Terence Ball, Richard Dagger,
Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Editura Polirom, 2000, p.23.
21
În legătură cu modul în care gândirea filosofică a lumii a acceptat temeiurile economice
şi morale ale dobânzii şi ale profitului o lucrare de referinţă este Istoria critică a teoriilor
privind dobânda la capital (Histoire Critique des Théories de l’Intęret du Capital, Paris, V.
Girad&E. Bričre, 1902) aparţinând austriacului Eugen von Böhm-Bawerk.
29
liberalismului spre dreapta o dată cu dezvoltarea social-democraţiei. Acest

lucru a fost posibil pe măsura mutaţiilor sociale care au produs aglomerări
urbane, a revoluţiei industriale care a îngroşat rândurile proletariatului dar şi
pe măsura creşterii participării politice. Măsura liberală de a lărgi numărul
celor care au drept de vot, cu deosebire la mijlocul secolului al XIX-lea, a fost
una dintre căile prin care păturile sărace au deprins comportamentul politic şi
au putut să dea susţinere mişcărilor muncitoreşti, socialiste. Pentru liberalism
această lovitură politică, care a dus la îngustarea nişei sale sociale, a fost una
atât de grea încât în unele locuri, cum ar fi Anglia, nu şi-a revenit nici până
astăzi. Social-democraţia a avut, ca atare sau ca influenţă doctrinară, un
deosebit avânt în perioada interbelică. Cum acestei stângi în expansiune nu i
se mai puteau opune doar argumente de natură economică, ci şi de natură
culturală, deodată cu social-democraţia s-a dezvoltat creştin-democraţia.
Doctrina creştin-democrată a fost, în perioada imediat postbelică, pentru ţări
ca Germania sau Italia, soluţia doctrinară a desprinderii de totalitarism22.
Fundamental este faptul că toate aceste doctrine sunt de sorginte
democratică şi capitalistă. Ele au fost generate de anumite stadii de dezvoltare
a economiei capitaliste şi a democraţiei. Iar democraţia, în experienţa de până
acum a omenirii, nu a avut decât un suport economic capitalist.
Doctrinele respective au apărut în momente de impas social ori
economic al capitalismului şi au avut ca obiectiv menţinerea şi dezvoltarea
structurilor economice şi democratice capitaliste23. Ele au ca domeniu de
definiţie şi codomeniu, sau domeniu al valorilor, tot capitalismul. Aceste
doctrine nu rivalizează cu capitalismul, nu sunt duplicitare sau ambigue, ci
îl promovează şi îl adaptează, pentru a-i asigura supravieţuirea şi
emanciparea. În istoria reală, ca şi în cea a gândirii, capitalismul a fost cel
care a născut doctrinele şi nu invers.
Economia românească nu este o economie capitalistă
22
E drept că, deşi conceptul de totalitarism a fost folosit pentru prima oară în Italia
(viziunea lui Mussolini despre “statul total”: totul în Stat, nimic în afara Statului, nimic
împotriva Statului), fascismul, cel puţin în prima sa fază, nu este în mod obişnuit socotit
totalitarism, aşa cum se întâmplă în cazul nazismului şi comunismului. Există însă şi
excepţii. De pildă, Jean Pierre Faye, în lucrarea Langages totalitaires (Paris, Herman,
1972), demonstrează natura similară a fascismului şi nazismului. Pentru a da o definiţie a
statului totalitar, să amintim contribuţia pe care a adus-o Carl Friedrich în lucrarea intitulată
Totalitarism. El consideră că un sistem totalitar trebuie să îndeplinească cumulativ şase
trăsături: 1. o ideologie oficială; 2. un singur partid de masă, controlat de o oligarhie; 3.
monopolul guvernamental al armamentului; 4. monopolul guvernamental asupra mass-
media; 5. un sistem de poliţie terorist. 6. (adăugată ulterior, în lucrarea realizată împreună
cu Z. Brzezinski) o economie dirijată de la nivel central. Carl J. Friedrich, Zbigniew
Brzezinski, Totalitarian Dictatorship and Autocracy, Harvard University Press, 1956.
23
Vorbind despre România începutului de secol XX, Ştefan Zeletin spune, pe un
raţionament asemănător: “În actuala fază de dezvoltare, România poate avea tot atât de
puţin o mişcare cooperatistă ca şi o mişcare socialistă. Atât socialismul cât şi cooperaţia
sunt produse ale unui capitalism în completă dezvoltare şi se nasc ca mijloace de lecuire a
neajunsurilor capitalismului. La noi însă capitalismul e abia în proces de zămislire; el nu
poate alcătui încă baza unor asemenea mişcări”. Ştefan Zeletin, Burghezia română.
Neoliberalismul, Bucureşti, Editura Nemira, 1997, p.135.
30
România este, încă, o ţară socialistă, iar sistemul social nu este

organizat decât aparent pe modelul democratic consacrat de capitalism. Am
spus “doar aparent” pentru că în lumea românească de astăzi trebuie să ne
ferim de judecata pripită pe care ne-o sugerează aparenţele.
Căci, aparent, economia de piaţă este pretutindeni: vitrine frumos
colorate, firme în care abundă cuvinte precum “market”, “house”, “plazza”,
“center”, reclame numeroase, tarabe sau mari magazine. Dincolo de vălul
acesta, realitatea este alta. Ca structură şi funcţionare, economia românească
este o economie socialistă. Mixtura, în actuala ei formă, între proprietatea de
stat şi cea particulară, este o formă de pervertire a celei din urmă.
Statul continuă să domine economia. Cea mai semnificativă parte a
industriei se află încă în proprietatea statului. În pofida privatizării unui mare
număr de societăţi comerciale, ponderea lor în totalul activelor supuse
privatizării rămâne redusă. Sectoarele primare aparţin, aproape în totalitate,
statului, iar problema restructurării, descentralizării şi privatizării lor nu există
nici măcar în proiect. În transporturi statul continuă să fie proprietarul cel mai
important, dacă nu chiar, în anumite componente, exclusiv. În sectorul bancar
peste jumătate din tranzacţii se desfăşoară prin băncile de stat. Deşi
numeroase, băncile private sunt încă restrânse atât la nivelul volumului de
tranzacţii cât şi la nivelul reţelei teritoriale24. Serviciile de utilitate publică şi
asigurările sociale, cum ar fi, de pildă, sistemele de pensii, se află în
proprietatea sau, după caz, în gestiunea statului. În ceea ce priveşte
construcţiile, trei pătrimi din totalul activităţii se desfăşoară prin
întreprinderile private. Dar cel mai important partener este statul, ceea ce
creează asupra acestui sector presiuni şi trafic de influenţă, cu încălcarea
gravă a regulilor pieţei concurenţiale. Până şi în domeniul investiţiilor sectorul
de stat deţine o poziţie dominantă.
Fragilitatea sectorului capitalist este dovedită de slaba dezvoltare a
pieţelor financiare – sistem bancar, piaţă de capital, asigurări – şi de criza
instituţională de pe aceste pieţe.
În fapt, sectorul privat supravieţuieşte într-un hăţiş monopolist şi
etatist, jalonat de numeroase reguli, ghişee şi obstacole birocratice. Atunci
când nu se supune clientelismului politic, încăpăţânarea sa de a rezista
capătă forme de-a dreptul eroice. Din păcate, o bună parte a acestui
capitalism este încă neînţărcat, legat ombilical de sectorul de stat, pe care-l
parazitează, sau care se lasă, cu îngăduinţă şi complicitate părintească, să fie
parazitat. Nu întâmplător, majoritatea întreprinzătorilor mijlocii şi mari sunt
susţinători, dacă nu chiar membri ai Partidului Social Democrat, legatarul
testamentar al fostului partid comunist25. Tentativa de pervertire a
24
Iată cifrele oferite de Buletimul lunar pe luna iulie 2001 al Băncii Naţionale a României:
deşi numărul băncilor cu capital majoritar de stat este de numai 4 din totalul de 40,
capitalul social al acestora este 51,7% din total, ocupând 46% din activul bilanţier net al
sistemului bancar.
25
În data de 16 iunie 2001, PDSR, prin fuziunea sa cu Partidul Social-Democrat Român, a
devenit Partidul Social Democrat. Fuziunea aceasta nu e cu nimic diferită de cea din 1948,
când Partidul Comunist Român, prin fuziunea sa cu PSDR, a format Partidul Muncitoresc
Român. PSDR a cauţionat atunci, ca şi acum, partidul stângii socialiste, livrându-i, pentru
interesele unora dintre liderii săi, tradiţia sa democratică. Spre lauda lor, lideri precum Titel
31
sistemului privat, mankurtizarea sa în forma de libert al socialismului, este

periculoasă şi de amploare.
Nu putem ignora, totuşi, schimbările produse în structura proprietăţii
şi o anumită dinamică sectorială. Economia românească nu mai seamănă cu
cea a anilor ‘80. Aşa cum am mai spus, ea nu este o economie de comandă,
în sensul în care ne-a obişnuit dictatura comunistă. Nu este, evident, nici o
economie capitalistă, cu atributele pieţei libere. Economia românească are
un caracter mixt, în care coexistă economia monopolistă, etatistă, cu
înfiripări de piaţă liberă. Nu trebuie să ne bucurăm, căci acesta nu reprezintă
un pas înainte. Economia mixtă nu arată că mergem pe drumul cel bun,
parcurgând, în mod necesar, o etapă intermediară, ci că mergem, pur şi
simplu, pe un drum greşit. Economia mixtă nu înseamnă trecerea de la
comunism la capitalism. Este un hibrid care are drept obiectiv menţinerea
structurilor de influenţă din perioada comunistă şi aservirea, denaturarea şi
pervertirea liberei iniţiative. Spiritul antreprenorial “cu voie de la primărie”
este nu un pas către capitalism, ci o agresiune împotriva capitalismului26.
Această formă de anti-capitalism nu face decât să conserve carenţele
structurale ale economiei socialiste şi să perpetueze efectele lor sociale şi
politice negative. Fără un suport economic capitalist nu se poate considera
că premisele necesare ale unei evoluţii democratice există27.
Starea de deficit a societăţii româneşti
Principalul efect al acestei stări de lucruri, care nu se repercutează

numai asupra economiei, ci asupra întregii vieţi politice, sociale, economice
şi culturale, este funcţionarea societăţii româneşti într-o stare de deficit.
Existenţa deficitelor se datorează următoarelor cauze:
 calitatea reglementărilor este rămasă în urmă faţă de
evoluţia realităţii;
 exerciţiul libertăţii este mai explicit decât exerciţiul
responsabilităţii;
Petrescu sau, în prezent, Sergiu Cunescu, au refuzat acest gest trădător faţă de tradiţia
partidului.
26
Iată cum caracterizează Aurelian Dochia, sub titlul sugestiv “Tranziţia de la socialismul
de stat la capitalismul de stat”, acest proces: “Colapsul vechilor mecanisme ale economiei
socialiste centralizate şi apariţia noilor firme private nu au fost suficiente pentru a pune în
mişcare un sistem economic bazat integral pe forţele economiei de piaţă. În loc de asta,
pare să se consolideze un sistem hibrid, în care birocraţii din instituţiile de stat au un rol
important în alocarea resurselor economice şi în distorsionarea cadrului competiţiei în
favoarea protejaţilor lor. Întreprinzătorii al căror capital principal a constat din relaţii
domină astăzi lumea afacerilor. Toţi ceilalţi se luptă să supravieţuiască adaptându-se
condiţiilor, oportunismul fiind trăsătura caracteristică dominantă a acestui grup”. Aurelian
Dochia, “Contribuţiile firmelor private la schimbările structurale” în Christof Rühl, Daniel
Dăianu, Tranziţia economică din România – trecut, prezent, viitor, Bucureşti, Centrul
Român de Politici Economice, 2000, pp.472-473.
27
Această aserţiune este susţinută de Leszek Balcerovitz: “Capitalismul s-a dovedit capabil
să coexiste atât cu sisteme politice democratice cât şi cu sisteme nedemocratice, pe când
socialismul nu poate coexista decât cu sisteme nedemocratice”. Leszek Balcerovitz,
Libertate şi dezvoltare. Economia pieţei libere, Bucureşti, Compania “Altfel”, 2001, p.25.
32
 gradul de aşteptare este mai ridicat decât nivelul

performanţelor reale;
 societatea consumă mai mult decât produce;
 procesul dezvoltării democraţiei şi cel al dezvoltării
capitaliste nu sunt corelate;
 economia importă mai mult decât exportă;
 expresia politică a societăţii este mai dinamică decât
expresia civică;
 politica a devansat politicile;
 terapia graduală a degenerat în gradualism patologic şi
tergiversarea a devenit aparenţa stabilităţii;
 opţiunile de politică externă depăşesc performanţele
reformei interne;
 reforma în domeniul politicilor monetare a devansat
reforma în domeniul ajustărilor structurale;
 preocuparea privind tranziţia ca proces economic ignoră
abordarea tranziţiei ca proces esenţialmente cultural.
Fiecare dintre aceste cauze ascunde în sine un decalaj. În acest fel,

oricare dintre cauzele de mai sus îşi generează propriile deficite. Pentru a fi
mai sistematici, vom prezenta aceste deficite în patru grupe mari.
1. Deficite ale democraţiei
Formele de manifestare ale deficitelor legate de evoluţia democratică

sunt următoarele:
a) Un grad redus de evoluţie a culturii civice28, ceea ce face ca
atitudinea politică să fie mai degrabă sensibilă la votul negativ. De altfel,
una dintre dominantele politicii româneşti din ultimul deceniu a fost aceea
că mesajul politic a fost mai degrabă reactiv decât creativ. Efectele acestei
realităţi au fost nefaste pentru evoluţia vieţii politice româneşti:
 dominanta negativă, reactivă a făcut ca mesajul politic să
fie agresiv, pus pe harţă şi setos de răzbunare;
 născut pe fundalul crizei de identitate doctrinară, mesajul
negativ nu a făcut decât să perpetueze această criză,
eforturile de construcţie ideologică fiind foarte reduse în
această perioadă;
 dominanta negativă a mesajului a făcut ca segmentele
cele mai expuse la costurile tranziţiei să devină mai
active politic decât segmentele dinamice, purtătoare ale
28
Dan Pavel este categoric în această privinţă: “Nu poate exista democraţie în afara unei
culturi politice democratice. Aceasta din urmă este criteriul hotărâtor pentru a decide
caracterul democratic al unui regim politic. Or… cultura politică a unei societăţi se referă la
modul cum a fost internalizat sistemul politic în cunoştinţele, sentimentele şi evaluările
populaţiei. Într-o altă formulare, cultura politică se referă la anumite orientări politice,
adică la atitudini faţă de sistemul politic, în ansamblul său, şi în părţile sale, precum şi la
atitudinile cu privire la rolul sinelui în sistem, iar cultura politică a democraţiei este cultura
civică”. Dan Pavel, Leviathanul bizantin (cap. “Cultura civică – operă de referinţă în
comparaţiile politice”), Iaşi, Editura Polirom, 1998, pp.203-204.
33
progresului social; germenii modernităţii nu au încolţit pe

solul politic, astfel că principala ţintă a mesajului politic a
devenit frustrarea, pe care acest tip de abordare politică
nu a făcut decât să o alimenteze29;
 această abordare face ca partidele să nu aibă un
comportament consecvent sub aspect ideologic, asumarea
lor ideologică fiind influenţată de poziţia pe care se află
în binomul putere-opoziţie; cu alte cuvinte, ele abordează
aceeaşi temă în mod diferit şi pe criterii diferite, în
funcţie de poziţia pe care se află în raport cu puterea
politică, partidele având mai degrabă atitudini decât
convingeri.
b) În lipsa unor construcţii ideologice, în România a existat
pluripartidism, fără a exista pluralism. Spectrul politic parlamentar s-a
dezvoltat cu precădere în zona cuprinsă între extrema stângă şi centru.
c) Democraţiei i-a lipsit pilonul central, şi anume autoritatea politică
a Parlamentului. Din acest motiv, principiul echilibrului puterilor în stat nu
a fost respectat, rolul central în construcţia instituţională deplasându-se
vădit către Preşedinţie şi Guvern.
d) România este o ţară dezechilibrată din punct de vedere politic. Cel
care câştigă alegerile ia totul, de la controlul resurselor şi până la controlul
instituţional. În ciuda existenţei unei legislaţii privind funcţionarul public,
acesta nu este deloc protejat în faţa efectelor rotaţiei politice. În acest fel,
administraţia este politizată excesiv şi riscă să se deprofesionalizeze.
Dezechilibrul politic are drept cauză faptul că asupra procedurilor esenţiale
ale democraţiei şi asupra controlului respectării lor nu există un consens al
elitelor. Predominanţa stării conflictuale faţă de cea de negociere constituie
o ameninţare expresă la adresa democraţiei30.
e) Societatea civilă nu a dezvoltat instrumente de control al
politicului. După o perioadă de efervescenţă, în primii ani ai deceniului
trecut, societatea civilă a încetat să mai joace vreun rol în evoluţia
democratică a societăţii.
f) Structurile parteneriale sunt aservite puterii politice. În loc să
devină reprezentante ale structurilor profesionale în dialog cu puterea
politică, ele au devenit reprezentante ale puterii în raport cu structurile
profesionale.
29
Aceasta se datorează, în mare măsură, încărcăturii precumpănitor populiste a mesajului
politic. În mod tradiţional, mesajul populist se adresează tocmai păturilor expuse tranziţiei,
propunând soluţii lipsite de temei dar cu o tentă profetică. Vezi, de exemplu, studiul lui
Daniel Barbu, “Scurtă istorie a populismului românesc” în Sfera politicii, nr.38/mai 1996.
El spune: “Populismul propriu-zis pune accent pe rolul eminent al conducătorului care, deşi
provine întotdeauna din rândurile elitei, se adresează în special deposedaţilor şi
marginalilor în numele unei egalităţi ce presupune, de cele mai multe ori, suspendarea
libertăţilor civile şi instaurarea unui regim de factură dictatorială” (p.4).
30
Vezi, în această privinţă, lucrările lui Giovanni Sartori, Parties and Party Systems: A
Framework, (Cambridge, Cambridge University Press, 1976) şi The Theory of Democracy
Revisited (Chatham NJ, Chatham House Publishers, 1987; în traducere românească: Teoria
democraţiei reinterpretată, ed. cit., 1998, pp.100-101).
34
g) Mass-media şi-a pierdut rolul de reprezentant al opiniei publice.

Dimpotrivă, o mare parte din mass-media contribuie la distorsionarea
realităţii şi se transformă în instrument de propagandă.
h) Accesul la informaţii este extrem de restrâns. Activitatea de
dezinformare este precumpănitoare faţă de activitatea de informare corectă.
În loc să fie o formă de control civic asupra actului politic, informaţia a
devenit o formă de control politic asupra societăţii civile.
i) Libertatea se reduce la formele sale primare, ca libertate de
expresie. Ceea ce înseamnă că avem libertatea de a suporta, dar nu şi
libertatea de a schimba. Într-o bună măsură, libertatea are doar rolul unei
terapii de grup.
j) Sistemul legislativ este instabil şi complicat, devenind un serios
factor de risc. Guvernul s-a substituit, practic, Parlamentului, ca for
legislativ al ţării, încălcând grav spiritul Constituţiei.
Existenţa acestor decalaje poate oferi o imagine despre tipul de

democraţie pe care îl are România. Pornim de la următoarea tipologie a
democraţiilor31:
 democraţia consolidată – un regim unde procedurile sunt
respectate, unde există posibilitatea controlului respectării lor şi
unde toate grupările semnificative politic acceptă instituţiile
politice existente şi aderă la regulile democratice ale jocului.
 democraţia neconsolidată – acolo unde acest consens nu există
şi unde elitele sunt dezbinate, neexistând comunicare ori
colaborare între ele.
 democraţia limitată stabilă – acolo unde există un consens între
elite, dar participarea de masă are anumite restricţii (ca votul
cenzitar, bunăoară).
 pseudo-democraţii – anume societăţi care ţin alegerile în mod
regulat şi se revendică a fi democrate, dar unde consensul
substanţial al elitelor şi participarea largă a maselor nu sunt
evidente. Consecinţa unui astfel de sistem este influenţa decisivă
a unui partid, un regim de fapt monopartid.
În baza acestei analize, se observă că democraţia românească
prezintă caracteristici ale unei democraţii neconsolidate32, care se
transformă pe zi ce trece într-o pseudo-democraţie33.
31
Interesant este modul în care, în funcţie de modul de diseminare şi utilizare a
informaţiilor, Jean-François Revel clasifică societăţile din punct de vedere informatic.
Totalitarismul este zona minciunii de stat, organizată sistematic; democraţia consolidată
este zona informaţiei libere, iar pseudo-democraţia este zona subinformării, unde sărăcia
informaţiei permite agresiunea propagandei şi a populismului. Jean-François Revel,
Cunoaşterea inutilă, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p.28.
32
Vezi Michael Burton, Richard Gunther, John Higley, “Transformarea elitelor şi
regimurilor democratice” în Polis nr.4/1995, pp.53-84.
33
Raymond Aron propune cinci elemente principale care exprimă fenomenul totalitar: 1.
fenomenul totalitar intervine într-un regim care acordă unui partid monopolul activităţii
politice; 2. partidul monopolist este animat sau este înarmat cu o ideologie căreia îi oferă o
autoritate absolută şi care, astfel, devine adevărul oficial al statului; 3. statul are monopolul
35
Pseudo-democraţia este o formă perversă de organizare democratică,

deoarece păstrează aparenţele unei societăţi democratice, fără a permite, în
mod real, rotaţia elitelor şi funcţionarea mecanismelor democratice. Ceea ce
dă caracterul aparent al democraţiei este faptul că procedurile şi instituţiile
parlamentare sunt statuate prin Constituţie şi legislaţia organică. Dar suportul
economic şi civic inerent democraţiei nu există. În acest fel, procedurile ajung
să fie încălcate şi instituţiile să degenereze. Tocmai aceste aparenţe
înşelătoare, în spatele cărora centralismul, egalitarismul şi forţele politice care
le-au promovat în vremea comunismului persistă, constituie cel mai mare
pericol pentru tranziţia românească34,35.
2. Deficite instituţionale
Construcţia instituţională este cea mai importantă temă a tranziţiei.
Obiectivul central este acela al construirii unei democraţii capitaliste. Dar
nici democraţia şi nici capitalismul nu pot fi consolidate şi funcţionale fără o
construcţie instituţională solidă. Dificultatea constă în aceea că modelarea
instituţională necesită nu numai voinţă politică şi viziune strategică, dar
mijloacelor de constrângere şi al mijloacelor de convingere (mass-media – n.n.)... 4.

majoritatea activităţilor economice şi profesionale sunt controlate de stat şi devin, într-o
oarecare măsură, parte integrantă a statului... 5. politizarea, transfigurarea ideologică a
tuturor actelor posibile ale indivizilor şi, deci, o teroare care este în egală măsură
poliţienească şi ideologică. Aplicarea acestor criterii la realităţile româneşti arată că nu ne-
am desprins încă de totalitarism şi că, sub forma unei pseudo-democraţii, tranziţia noastră
către democraţie se află în mare suferinţă. Raymond Aron, Democraţie şi totalitarism,
Bucureşti, Editura All şi Fundaţia Concept, 2001, pp.212-213.
34
Pentru a înţelege acest caracter înşelător al reformei din România, putem efectua
evaluarea democraţiei româneşti pornind de la instrumentele teoretice oferite de Robert A.
Dahl. Există, în opinia sa, două dimensiuni majore ale democratizării: participarea şi
contestarea. Ele ajută la definirea a patru tipuri “ideale” de regimuri, mergând de la
totalitarism către democraţie: hegemonia închisă (care limitează dreptul de contestare ca şi
pe cel de participare), hegemonia cuprinzătoare (care dă dreptul contestării, dar fără cel al
participării), oligarhia concurenţială (care neagă dreptul de contestare, dar în acceptă pe
cel de participare) şi poliarhia (care le garantează pe ambele). În consecinţă, într-o
democraţie trebuie să existe garanţii pentru ca cetăţenii să-şi poată formula preferinţele, să
şi le poată face cunoscute, iar guvernul să cântărească aceste preferinţe în mod egal.
Potrivit lui Dahl, garanţiile instituţionale necesare sunt în număr de opt: 1. libertatea de a
crea şi adera la organizaţii; 2. libertatea de expresie; 3. dreptul de vot; 4. eligibilitatea
pentru funcţii publice; 5. dreptul liderilor politici de a concura pentru sprijin şi pentru
voturi; 6. surse alternative de informare; 7. alegeri libere şi corecte; 8. instituţii care să
asigure dependenţa politicii guvernamentale de voturi şi de alte forme de exprimare a
preferinţei. Chiar din această perpectivă, se poate observa fragilitatea democraţiei
româneşti, nepregătită încă de a oferi cetăţenilor şansa de a-şi face cunoscute preferinţele şi
mai ales pe cea privind abordarea nediscriminatorie de către guvern a acestora. Robert A.
Dahl, Poliarhiile. Participare şi opoziţie, Iaşi, Institutul European, 2000, pp.28-30.
35
Dorel Şandor: “Alegerile democratice constituie oportunitatea relansării acestor forţe în
societăţi postcomuniste şi le asigură, în mod paradoxal, noi surse de legitimitate şi
autoritate. Problema esenţială o constituie raportul între faptul că aceste forţe se folosesc de
democraţie pentru a obţine reintegrarea în viaţa politică, socială şi economică, dar nu au o
contribuţie reală la adâncirea democraţiei sau chiar opun rezistenţă schimbărilor de
ansamblu ale societăţii”. Dorel Şandor, Măsuri pentru demantelarea sistemelor
comunismului totalitar, Bucureşti, Centrul de Studii Politice şi Analiză Comparativă, 1995.
36
necesită şi un anumit temei cultural, fără de care instituţiile nu prind viaţă36.

În plus, valabilitatea unei construcţii instituţionale se dovedeşte în timp. Cel
mai uşor lucru, în ceea ce priveşte o instituţie, este să o creezi. Poate că
tocmai de aceea tentaţia proliferării instituţionale este atât de mare.
Toate celelalte tipuri de deficite de care vorbim au drept cauză
deficitele de natură instituţională37. De altfel, aşa cum vom vedea într-un alt
capitol, una dintre diferenţele pregnante dintre viziunea noastră şi cea a
guvernanţilor post-decembrişti ai acestei ţări, este cea legată de importanţa
şi de arhitectura construcţiei instituţionale.
Formele de manifestare a deficitelor de natură instituţională sunt
următoarele:
a) Fragilitatea instituţională
În mod practic, fragilitatea presupune incapacitatea de a previziona
şi de a preveni crizele, incapacitatea de a le diminua efectele negative în
cazul în care se produc şi dificultatea de a absorbi şocurile pe care aceste
crize le generează.
Expresia cea mai semnificativă a fragilităţii instituţionale o
constituie slaba capacitate de reglementare şi supraveghere a pieţelor38. O
seamă de domenii, cum ar fi sistemul bancar, pieţele de capitaluri,
asigurările, concurenţa sunt reglementate de autorităţi publice. Incapacitatea
acestor autorităţi de a exercita o supraveghere eficientă şi o reglementare
operativă
s-a manifestat în numeroase rânduri, ducând la sărăcirea unui mare număr
de investitori şi depunători, ca şi la persistenţa structurilor monopoliste.
b) Lacunele instituţionale
României îi lipsesc încă o seamă de instituţii importante ale
democraţiei şi ale economiei de piaţă.
În România nu există nici o instituţie care să supravegheze în mod
real aplicarea principiului egalităţii de şanse. Guvernul nu dispune de un
organism specializat eficient, iar în subordinea Parlamentului nu se află nici
36
Nu dorim nicidecum să invocăm aici teoria formei fără fond a lui Titu Maiorescu, pe care
o socotim inoperantă în timpul actual, din motive pe care le voi explica într-un alt capitol.
Iată ce spunea Titu Maiorescu: “În aparenţă, după statistica formelor din afară, românii
posed astăzi aproape întreaga civilizaţie occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale
şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee şi conservatorii, avem teatru, avem chiar
şi o Constituţie. Dar în realitate toate acestea sunt producţii moarte, pretenţii fără
fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr” (Titu Maiorescu, “În contra direcţiei de astăzi
din cultura română” în Critice, Bucureşti, Editura Minerva, 1973). Admirăm spiritul
rezervat al lui Maiorescu. Dar dacă în acea vreme a fi reacţionar însemna un capriciu
boieresc, acum reacţiunea este o îndârjire a comunismului.
37
Iată ce spunea în această privinţă Joseph Stiglitz, un reprezentant al Băncii Mondiale
familiarizat cu situaţia ţărilor est-europene: “… eşecurile au o explicaţie mai profundă în
greşita înţelegere a fundamentelor unei economii de piaţă, ca şi a bazelor unui proces de
reformă instituţională”. Vezi Joseph Stiglitz, Whither Reform? Ten Years of Transition,
Keynote Adress at the Annual Bank Conference on Development Economics, World Bank,
april 1999.
38
Vezi, în această privinţă lucrarea lui Daniel Dăianu, Transformarea ca proces real,
Bucureşti, Editura IRLI, 1996.
37
o autoritate autonomă de profil. De altfel, Guvernul este cel dintâi care

încalcă principiul egalităţii de şanse, numeroase persoane fiind încadrate în
funcţiuni publice fără să fi dat un concurs prealabil, tot astfel cum alte
persoane sunt destituite pe criterii de natură politică, deşi au dat concurs de
ocupare, pe o perioadă determinată, a postului respectiv. Există chiar
proceduri legale care încalcă principiul egalităţii de şanse, dar pe care
guvernele post-decembriste nu s-au sinchisit să le anuleze. Cazul cel mai
notoriu este cel al avizului consultativ al prefectului, aviz fără de care
nimeni nu poate ocupa un post în structurile descentralizate ale Guvernului,
chiar dacă, prin absurd, reuşeşte la concursul profesional.
În plan economic, carenţele instituţionale sunt numeroase. Iată doar
o scurtă enumerare a instituţiilor ce lipsesc pe pieţele financiare: băncile de
investiţii şi fondurile cu capital de risc, băncile şi fondurile de credit
ipotecar, fondurile de garantare a investiţiilor, fondurile private de pensii
ş.a.m.d.
c) Necorelări instituţionale
În seria erorilor reformei necorelările de natură instituţională ocupă un
rol semnificativ. Există, în primul rând, necorelări în ceea ce priveşte
politicile, cum ar fi cele dintre politicile privind stabilitatea monetară şi cele
privind ajustările structurale. Foarte grave sunt necorelările dintre politicile
macroeconomice şi cele privind reforma microeconomică. O seamă de
necorelări se manifestă între politica fiscală şi politica bugetară, între politica
bugetară şi cea privind protecţia socială. Necorelările de natură strategică
constituie una dintre cauzele majore ale cercurilor vicioase despre care vom
vorbi în capitolul privind mesajul economic al Dreptei. Aceste necorelări se
transpun în raporturile contradictorii dintre Guvern şi Banca Naţională, în
principal dintre politica Băncii Naţionale şi cea a Ministerului de Finanţe.
Există necorelări între autorităţile pieţelor financiare, în principal între Banca
Naţională şi Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. Apar necorelări majore
între autoritatea de privatizare, pe de o parte, Ministerul Finanţelor şi
ministerele specializate, pe de altă parte. Alte tensiuni de natură instituţională
apar între administraţia centrală şi cea locală, mai ales în ceea ce priveşte
corelarea dintre obligaţiile şi resursele administraţiei locale. Exemplele pot
continua.
Printre efectele nedorite ale acestor necorelări de natură
instituţională au fost irosirea sau întârzierea unor finanţări din partea
Uniunii Europene sau a unor organisme financiare internaţionale, precum şi
ritmurile diferite de derulare a componentelor reformei.
d) Ponderea ridicată a sectorului de stat

Faptul că sectorul de stat este dominant sau, cel puţin, determinant în
majoritatea domeniilor economice este una dintre cele mai serioase deficienţe
de natură instituţională. Ea induce o criză managerială fără precedent,
agravând deficitele de natură economică.
e) Suprapuneri instituţionale
38
În România există Consiliul Concurenţei, dar există şi Oficiul

Concurenţei. Există Minister de Externe şi Minister al Integrării Europene.
Agenţia Naţională de Privatizare se calcă pe picioare cu ministerele, care au,
la rândul lor, departamente de privatizare. Diferenţele de atribuţii dintre
Consiliile Judeţene şi Prefecturi nu sunt prea limpezi. Parlamentul dă legi pe
care Guvernul le suspendă prin ordonanţă. Agenţii economici au numărat 16
instituţii diferite care au capacitate de control asupra lor, unele având,
practic, acelaşi domeniu de activitate!
f) Exces instituţional
 seamă de instituţii nu au, practic, domeniu de reglementare. Este
cazul Ministerului Dezvoltării Economice şi Prognozei sau al
Ministerului Întreprinderilor Mici şi Mijlocii şi Cooperaţiei. În
ceea ce priveşte cooperaţia, este suficient să spunem că excesul
instituţional merge mai departe chiar decât inventivitatea
comunistă, căci până şi comunismul înţelesese că, cel puţin
teoretic, cooperaţia nu are a face cu supravegherea publică, fiind
o formă de organizare privată care îşi creează rânduieli proprii.
Numărul institutelor inutile care gravitează în jurul
Parlamentului, Guvernului sau, unele, pe lângă Academia
Română, este considerabil. Proiecte inventate numai ca să
macine banii organismelor europene sau ca să asigure rente
pentru protejaţi ai regimului întâlneşti la tot pasul. Programul de
guvernare al PDSR, prezentat în faţa Parlamentului în decembrie
2000, bate toate recordurile în materie de inventivitate,
promiţând crearea a tot felul de programe şi comitete, de la
“Programul Naţional de Planificare Familială” până la programul
naţional “Sportul pentru Toţi”.
Deficitele instituţionale sunt strâns legate de exerciţiul defectuos al

autorităţii. De altfel, în capitolul despre Mesajul privitor la autoritate, aceste
corelaţii vor fi pe larg prezentate.
3. Deficite economice
Dacă deficitele de natură instituţională sunt mai greu de observat de

către omul simplu, care se confruntă cu ele abia atunci când intră în
malaxorul birocratic sau când picoteşte dis-de-dimineaţă la cozile nesfârşite
de la Administraţia financiară, deficitele de natură economică sunt mai
evidente şi efectele lor dau zilnic buzna peste noi. Există următoarele
categorii semnificative de deficite de natură economică:
a) Deficitul bugetar
Perioada post-decembristă a fost caracterizată prin deficite bugetare
importante. Ar fi, însă, simplist să punem egalitate între starea de deficit
bugetar şi starea de deficit a economiei. Închiderea exerciţiului bugetar cu
deficit poate fi, la un moment dat, o opţiune de politică economică în
măsură să compenseze lipsa de interes investiţional a economiei în
39
ansamblul său39. Putem socoti, fără să greşim, că deficitul bugetar este o

formă de investiţie publică. Chiar dacă deficitul nu se datorează implicării
statului în investiţii, cum ar fi construirea de drumuri sau de locuinţe, putem
accepta că sumele cheltuite în domeniul învăţământului, sănătăţii, culturii
sau cercetării sunt tot forme de investire, chiar dacă rezultatul nu este
explicit şi efectele benefice se văd în timp. Deficitul bugetar reprezintă o
formă de implicare a statului în reglarea echilibrului economic. Cu o
condiţie, însă. Şi anume aceea ca finanţarea deficitului bugetar să se facă pe
căi neinflaţioniste şi să fie corelată cu alte obiective macroeconomice. Aceasta
presupune existenţa unui volum semnificativ de economii, care să echilibreze,
pe ansamblu, efortul investiţional al naţiunii, în care se include şi deficitul
bugetar40.
O analiză comparativă între economii şi investiţii, atât în sectorul
guvernamental cât şi în cel neguvernamental, arată că volumul economiilor
nu este suficient de ridicat pentru a permite acoperirea deficitului bugetar41.
Ceea ce demonstrează că acoperirea acestui deficit se face pe seama
contului curent, adică al împrumuturilor din străinătate. Dacă socotim că
poziţia României pe pieţele financiare internaţionale este, din cauza riscului
ridicat de ţară, dezavantajoasă şi că împrumuturile acordate pentru
echilibrarea balanţei de plăţi externe, provenite de la organismele financiare
externe, sunt sporadice şi neîndestulătoare, observăm că acoperirea
deficitelor bugetare este costisitoare şi inflaţionistă, pe termen mediu.
Aşadar, deficitul bugetar nu este rezultatul unor opţiuni de politică
economică, ce privesc dinamizarea pieţelor printr-un rol investiţional activ
al statului, ci al unor constrângeri de natură socială pentru care întreaga
societate plăteşte foarte scump. Deficitul bugetar nu este o opţiune de
echilibrare a societăţii, ci o formă de agravare a stării de deficit în care
funcţionează întreaga economie românească42. În loc ca deficitul bugetar să
fie un instrument de politică economică menit să regleze volumul
investiţiilor din economie şi să amelioreze, astfel, structura pe destinaţii a
39
Aceasta este, de fapt, esenţa revoluţiei pe care gândirea keynesiană a produs-o. Ea
înseamnă implicarea statului astfel încât, prin investiţiile publice, să diminueze tensiunile
de pe piaţa forţei de muncă şi să aducă economia, în ansamblul său, mai aproape de punctul
de echilibru dintre cerere şi ofertă. Vezi John Maynard Keynes, Teoria generală a folosirii
mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Bucureşti, Editura Politică, 1971.
40
“Punctul de plecare – spune studiul “Politica fiscală în România”, semnat de Lucian
Croitoru şi Cornel Târhoacă – poate fi constituit de identitatea potrivit căreia suma tuturor
investiţiilor din economie trebuie să fie egală cu economiile disponibile atât din partea
cetăţenilor rezidenţi, cât şi din a străinilor. Conform acestei identităţi, deficitul bugetar
trebuie să fie echilibrat de un sector intern neguvernamental care economiseşte mai mult
decât investeşte şi/sau de un deficit de cont curent extern”. Lucian Croitoru, Cornel
Târhoacă, “Politica fiscală în România” în Christof Rühl, Daniel Dăianu, op.cit., p.575.
41
Capacitatea economiei româneşti de a-şi acoperi deficitele din resurse interne este extrem
de redusă. Formarea netă de capital a fost în ultimii ani sub 15%, coborând uneori chiar
sub 10%. Rata de economisire a gospodăriilor populaţiei este de sub 1%.
42
Analiştii economici trag, în această privinţă, un serios semnal de alarmă: “Deficitul
consumului sectorului public ridicat nu trebuie să continue. Rata de economisire a ţării este
acum cea mai joasă la nivel european…, în timp ce creşterea rapidă a datoriei publice poate
duce la scăderea încrederii publice şi la o migrare a capitalului”. Lucian-Liviu Albu, Elena
Pelinescu, “Sustenabilitatea datoriei publice şi a deficitului bugetar” în Christof Rühl,
Daniel Dăianu, op.cit., p.110.
40
produsului intern brut, el este o consecinţă a stării de dezechilibru. Pe scurt,

bugetul, departe de a avea un rol economic activ, este consecinţa dezarmată
a dezechilibrelor economice în general. Bugetul nu este o formă de a lupta
împotriva crizelor, ci este o victimă a acestora. Deficitele economice în
general şi deficitul bugetar se alimentează reciproc43.
b) Deficitul balanţei de plăţi externe

În structura sa, balanţa de plăţi externe este deficitară atât în ceea ce
priveşte balanţa comercială, adică raportul dintre exporturi şi importuri, cât
şi în ceea ce priveşte balanţa de cont curent, adică a raportului dintre
intrările şi ieşirile de capital.
Importurile au depăşit considerabil exporturile în toată această
perioadă iar tendinţa de descreştere a deficitului comercial nu este evidentă.
Economia românească are dificultăţi evidente de acomodare la cerinţele
procesului de globalizare. Reorientarea exporturilor de la pieţele estice,
tradiţionale, către cele vestice se face cu încetineală iar structura bunurilor
comercializate arată că economia românească valorifică munca naţională la
preţuri scăzute. Structura comparativă a exporturilor faţă de importuri arată
că România importă relativ mai multă tehnologie şi bunuri cu valoare
adăugată ridicată dar acestea, din păcate, nu contribuie suficient la creşterea
economică. De asemenea, situaţia monetară internă, evoluţia inflaţiei, a ratei
dobânzii şi a ratei de schimb nu sunt de natură să îmbunătăţească regimul
comercial al schimburilor internaţionale44.
În ceea ce priveşte balanţa de cont curent, lucrurile nu sunt de natură
să compenseze deficitul balanţei comerciale. Investiţiile directe de capital
străin sunt relativ reduse, iar în ultimii ani se observă o tendinţă de scădere a
acestora. Datorită capacităţii reduse a pieţelor de capital, investiţiile străine
de portofoliu sunt la un nivel care nu poate ameliora deficitul contului
43
Este şi concluzia profesorului Iulian Văcărel: “Dezechilibrele dintre cererea şi oferta de
bunuri şi servicii, dintre populaţia aptă de muncă şi cea ocupată, dintre veniturile băneşti
ale populaţiei puternic erodate de inflaţie şi nevoile de trai ale acesteia, dintre necesarul de
resurse valutare şi posibilităţile de a le procura, toate acestea… au condus la apariţia şi la
cronicizarea deficitului financiar public. La rândul său, dezechilibrul finanţelor publice a
exacerbat dezechilibrele interne şi externe, atât prin incapacitatea statului de a finanţa
cheltuielile indispensabile funcţionării instituţiilor publice, asigurării protecţiei sociale,
achitării serviciului datoriei publice şi dezvoltării infrastructurii cât şi prin majorarea
poverii fiscale peste limita capacităţii de plată a persoanelor fizice şi juridice… Deficitul
financiar public reprezintă una din formele de manifestare a dezechilibrului general
economic”. Iulian Văcărel, Politici fiscale şi bugetare în România, Bucureşti, Editura
Expert, 2001, p.252.
44
Iată concluziile lui Constantin Zaman într-un studiu privind balanţa comercială a
României: “…o ameliorare semnificativă a capacităţii de comercializare externă nu va fi
posibilă fără schimbări de anvergură ale structurii actuale a activităţilor economice, cu un
accent important pus pe reformele structurale (…) Balanţa comercială nu poate fi
reechilibrată atât timp cât împrumuturile externe sunt utilizate în mod ineficient, alterând
credibilitatea politicilor guvernamentale şi împiedicând accesul investitorilor străini în
economie. Politica cursului de schimb trebuie să stimuleze exporturile, dar acest lucru este
posibil numai dacă aprecierea, respectiv deprecierea, este integral determinată de
performanţa economică a sectorului productiv”. Constantin Zaman, “Ajustări structurale
ale comerţului internaţional al României” în Christof Rühl, Daniel Dăianu, op.cit., pp.648-
649.
41
curent45. Împrumuturile străine sunt relativ mari şi cea mai mare parte a
acestora este destinată acoperirii consumurilor, neputând, aşadar, genera, la
rândul lor, dezvoltare economică. Turismul aduce prea puţine venituri, iar
exportul românesc de capital este lipsit de semnificaţie46.
Deficitul bugetar şi deficitul balanţei de plăţi externe duc la o
tendinţă de creştere a datoriei publice. Comparativ cu veniturile bugetare,
dobînda la datoria publică a ajuns la o proporţie de aproape 30%. Practic,
întreg deficitul bugetar este destinat acoperirii scadenţelor la datoria
publică47.
c) Deficitul activităţilor economice

Acesta se exprimă prin existenţa unor pierderi majore în economie.
Ele sunt cauzate de disfuncţionalităţile economiei româneşti, de menţinerea
unui sector de stat neperformant pentru înfruntarea căruia e nevoie de o
voinţă politică şi de o gândire strategică de care guvernele post-decembriste
nu au fost capabile. Costurile acestor disfuncţionalităţi economice
structurale au fost imense, pornind de la subvenţii bugetare şi comenzi de
stat pentru produse neperformante şi până la împrumuturi externe cu
garanţie guvernamentală şi plata unor salarii fără acoperire în nivelul
producţiei şi în ritmul productivităţii muncii. Dar consecinţele cele mai
profund negative nu constau în aceste costuri economice, ci în efectele pe
care disfuncţionalităţile sectorului de stat le-au avut asupra economiei
naţionale. Este vorba, în primul rând, de slăbirea sectorului bancar, care a
fost în toată această perioadă un finanţator al sectorului neperformant. În al
doilea rând, de tendinţa de acoperire a pierderilor prin preţ, ceea ce a făcut
45
Investiţiile de portofoliu sunt, din toate aceste motive, reduse în România. Potrivit datelor
oferite de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, situaţia investiţiilor de portofoliu pe
piaţa de capital din România în luna septembrie 2001 este următoarea: intrări - 8,5 milioane
USD, ieşiri - 7,8 milioane USD, volum cumpărări - 7,8 milioane USD, volum vînzări - 11
milioane USD. O comparaţie cu volumul investiţiilor străine directe arată că investiţiile de
portofoliu ocupă, în structura investiţiilor străine, o pondere neglijabilă.
46
Înainte de anul 1989, România comunistă a fost un investitor important în unele ţări, cum
ar fi, de pildă: Uniunea Sovietică, Libia, Liban, Siria, Iran, Egipt etc. Este suficient să
amintim efortul financiar al României pentru obiectivul de investiţii de la Krivoi-Rog, care
este estimat la peste 700 milioane de USD, în contul cărora ţara noastră ar trebui să
primească de la Ucraina pelete (minereu de fier prelucrat) în valoare de 1,2 miliarde USD.
În perioada postdecembristă, investiţiile directe româneşti în străinătate nu au depăşit
modesta sumă de 40 milioane USD.
47
Datoria publică a crescut constant în ultimii ani. La sfârşitul anului 2001, potrivit surselor
guvernamentale, datoria publică reprezintă 31,2% din produsul intern brut, din care datorie
publică internă 8,3% şi datorie publică externă 22,9%. Pentru anul 2002, dobânzile aferente
datoriei publice interne se vor ridica la circa 2% din PIB, iar serviciul datoriei publice
externe va fi de circa 2 miliarde de dolari, din care bugetul va asigura rambursarea a circa
400 milioane de dolari. Scadenţele datoriei publice interne şi externe depăşesc volumul
deficitului bugetar prognozat. E drept că datoria publică a României este redusă în
comparaţie cu alte ţări. Potrivit datelor oferite de CESTAT Statistical Bulletin nr.1/2001,
datoria externă a României era de 9,85 miliarde dolari, în comparaţie cu, de pildă, 67
miliarde dolari pentru Polonia, 24 miliarde dolari pentru Ungaria sau 21,5 miliarde dolari
pentru Cehia. Dar dacă socotim capacitatea de rambursare pe care o are economia
românească, povara datoriei este, comparativ, mai greu resimţită de români. În perioada 1
ianuarie – 31 iulie 2001, datoria publică a crescut cu 1 miliard USD, ajungând potrivit
Buletinului lunar al BNR, nr.7/2001, la 10,8 miliarde USD.
42
ca aceste deficite să aibă efecte inflaţioniste considerabile. În al treilea rând,

de disfuncţionalităţile din sectorul de stat neperformant care au contaminat
şi noul sector privat, fiind şi acesta, la rândul său, generator de şomaj şi de
pierderi economice. În al patrulea rând, este vorba de lanţurile de blocaj
economico-financiar, care au făcut ca nivelul arieratelor să ajungă a-l depăşi
pe cel al veniturilor bugetare48.
În acest fel, deficitul cvasifiscal este considerabil. În anii 1992-1996
deficitele cvasifiscale nu au fost făcute publice, pentru a nu se dezvălui
starea reală a economiei româneşti. Ele au ieşit la iveală o dată cu anul 1997
şi tentativele de diminuare a lor au dus la cheltuirea unor sume enorme.
Deficitul cvasifiscal provine, în principal, din:
 credite direcţionate, având ca sursă emisiuni monetare ale băncii
centrale;
 acumularea de credite neperformante în portofoliul băncilor;
 pierderi ale întreprinderilor, acoperite prin arierate;
 restanţe de plată către bugetul de stat sau bugetul asigurărilor
sociale.
Aşadar, deficitele sunt cu mult mai mari decât o arată simpla
cumulare a deficitului bugetului consolidat şi a deficitului balanţei de plăţi
externe. Mai mult decât atât, deficitele cvasifiscale acumulate în decursul
anilor depăşesc substanţial deficitele fiscale. Aceasta îngreunează şi mai
mult eforturile de acoperire a deficitului fiscal. Potenţialul său de acoperire
depinde de nivelul acumulat al datoriei publice, de capacitatea de
economisire şi de costul creditului. Datoria publică sporeşte neîncetat,
capacitatea de economisire este, cum am arătat, extrem de redusă, iar
aceasta generează scumpirea creditului. Căci lipsa resurselor interne de
finanţare obligă la credite, creând o presiune asupra sistemului bancar şi
obligând la operaţiuni hazardate pe pieţele internaţionale de capital. Astfel,
ratele dobânzii nu coboară şi generează dificultăţi în finanţarea deficitului.
d) Deficitul investiţional
Aceasta înseamnă, într-o exprimare simplă, că imboldul de a investi
depăşeşte capacitatea de economisire din sectorul neguvernamental. O
comparaţie între nivelul economiilor şi cel al investiţiilor, atâtea câte sunt,
arată cu claritate că economia românească se află într-o stare cronică de
deficit investiţional.
Dar problema deficitului investiţional nu este numai una de natură
financiară, ci şi de natură instituţională. Economia românească nu are
mecanisme corespunzătoare de colectare şi direcţionare a resurselor pentru
investiţii. Deficitul investiţional este astfel agravat de incapacitatea pieţelor
financiare de a susţine dezvoltarea economică, din următoarele cauze:
 dezvoltarea inegală a pieţelor financiare: sistemul bancar este
relativ mai bine pregătit să susţină finanţarea investiţiilor decât
celelalte pieţe; în acelaşi timp, însă, finanţarea prin sistemul
48
Potrivit estimărilor oficiale, nivelul arieratelor din economie se ridică la peste două
cincimi din produsul intern brut, ceea ce depăşeşte cu mult veniturile bugetului general
consolidat, care se ridică la circa 32% din produsul intern brut.
43
bancar este mai greoaie, mai costisitoare şi cu un grad mai sporit

de risc decât finanţarea prin pieţele de capital;
 presiunea sporită a cererii de investiţii asupra sistemului
bancar: creditul bancar nu este adecvat pentru finanţarea
anumitor activităţi, includerea dobânzii în costul de producţie
creând obstacole în calea competitivităţii produselor româneşti.
O seamă întreagă de activităţi nu ar trebui finanţate prin bănci iar
creditul bancar trebuie să susţină în principal completarea
activităţii curente şi să sprijine, prin linii de creditare,
continuitatea anumitor activităţi comerciale. De asemenea,
sistemul bancar trebuie să-şi sporească rolul de gestionar al
riscului, prin acordarea de garanţii bancare şi prin implicarea sa
în dezvoltarea sistemelor moderne de plată. Rata ridicată a
inflaţiei încurajează implicarea pe termen scurt a sistemului
bancar şi descurajează implicarea pe perioade mai lungi, ca
suport al dezvoltării. Lipsa băncilor de investiţii şi a fondurilor
cu capital de risc diminuează şansele asigurării unui suport
financiar pentru iniţiativa economică;
 rata ridicată a dobânzii: economia românească este extrem de
tensionată din cauza ratei ridicate a dobânzii. Pentru numeroase
investiţii, creditul bancar devine prohibitiv, datorită ratei
dobânzii care nu poate fi returnată potrivit angajamentelor
contractuale, acesta fiind şi motivul pentru care agenţii
economici evită să folosească creditul bancar ca sursă de
finanţare;
 condiţiile aspre de garantare a creditului: deşi legislaţia nu
interzice acordarea creditelor bancare pe baza studiului de
fezabilitate şi a bonităţii morale, băncile româneşti ezită să
folosească această procedură. Normele interne ale băncilor sunt
foarte restrictive în ce priveşte garantarea – garanţiile materiale
reale depăşesc cu mult valoarea creditului, nu este acceptată
perioadă de graţie, bunurile achiziţionate sunt acceptate doar ca o
mică parte din garantarea creditului, anumite bunuri, cum ar fi
terenurile şi locuinţele din mediul rural nu sunt considerate drept
garanţii reale; este drept, însă, că în România nu există un sistem
centralizat de lichidizare a garanţiilor, băncile întâmpinând mari
greutăţi în a-şi recupera creditele restante, chiar în situaţia în care
acestea sunt garantate; fructificarea garanţiilor se realizează în
timp şi la preţuri care se situează sub valoarea reală a acestora;
 incapacitatea pieţei de capital de a susţine dezvoltarea
economică: problema de fond a incapacităţii pieţei bursiere de a
mijloci atragerea de resurse financiare are drept cauză modul în
care s-a format. Existenţa unui număr uriaş de acţiuni, prin
marea privatizare, intrate brusc pe piaţă, în condiţiile în care
cererea respectivă nu se formase încă, a orientat tendinţa
generală către scăderea valorii de piaţă a acţiunilor. De aceea,
pericolul subevaluării acţiunilor este major. Acesta determină
societăţile care doresc să-şi extindă activitatea să nu folosească
44
modalitatea emiterii de acţiuni pe pieţele reglementate. Până în

prezent pe pieţele reglementate româneşti nu s-a înregistrat nici o
asemenea operaţie de anvergură. Mai mult decât atât, statul a
evitat folosirea bursei în privatizarea unor obiective importante,
cum ar fi societăţile bancare cu capital majoritar de stat sau
tranzacţionarea pe bursă a titlurilor de stat.
În România, sistemul bancar reprezintă cel mai important
intermediar financiar49. Aceasta dovedeşte că economia este departe de a-şi
fi construit mecanismele investiţionale şi de a avea forţa de a-şi mobiliza
resursele financiare.
e) Deficitul resurselor materiale

România nu este o ţară cu resurse materiale puţine. Din păcate, însă,
evoluţia industrializării nu a ţinut seama de nivelul resurselor. Astfel,
România este în continuare dependentă de importurile unor materii prime
cum ar fi gazul natural, ţiţeiul brut, minereul de fier. Capacităţile de
prelucrare depăşesc cu mult posibilităţile financiare în ceea ce priveşte
aprovizionarea cu resurse. În plus, această dependenţă duce la o creştere a
factorilor de risc privind securitatea naţională.
În ciuda faptului că în ultimii doisprezece ani necesarul de resurse
primare a scăzut ca urmare a restrângerii activităţii industriale, deficitul a
continuat să se agraveze. Aceasta datorită faptului că producţia de resurse
primare – energie electrică, petrol, gaze naturale – a continuat să se
restrângă într-un ritm care l-a devansat pe cel al restrângerii producţiei
industriale. În plus, consumul populaţiei a crescut sensibil faţă de 1989, mai
ales datorită faptului că în perioada comunistă acesta era restricţionat sub
limitele decenţei. Acest deficit se agravează în perspectivă din cauza
ignorării investiţiilor în identificarea şi exploatarea de noi zăcăminte. În
aceste condiţii, România riscă, în următorii ani, să se confrunte cu o criză
majoră în ceea ce priveşte balanţa sa energetică. Estimările noastre arată că,
începând cu anii 2003-2004 acoperirea necesarului de resurse primare din
import va aduce o notă de plată de circa 3 miliarde de dolari, sumă pe care
economia românească nu o poate suporta.
Deficitul investiţional şi deficitul resurselor materiale pot fi
încadrate într-o unică categorie căreia putem să-i spunem, mai simplu,
deficitul de resurse. Peste deficitul de resurse se adaugă un deficit
instituţional major: economia nu dispune de mecanisme de colectare şi
alocare eficientă a resurselor. În acest fel, deficitul de resurse se agravează,
în termeni de oportunitate economică. Mai mult decât atât, resursele, puţine
câte sunt, sunt plasate prin ignorarea capacităţii de reglementare a pieţei.
Birocraţia de stat este instrumentul prin care se realizează, în mare parte,
această alocare. Înlocuirea capacităţii reglatoare a pieţei prin abuzul aşa-zis
reglator al statului duce la irosire de resurse, blochează dezvoltarea
49
De pildă, în iulie 2001, totalul activelor nete ale sistemului bancar se ridica la 210.000
miliarde de lei, comparativ cu o capitalizare bursieră de numai 35 000 miliarde lei (datele
provin din Buletinul lunar nr.7/2001 al Băncii Naţionale a României).
45
mecanismelor de piaţă, cu deosebire în ce priveşte bursele de valori şi

bursele de mărfuri, şi inhibă mecanismele concurenţiale50.
f) Deficite de infrastructură
Viziunea precumpănitor instituţională asupra tranziţiei nu trebuie să
ignore importanţa specială pe care o reprezintă infrastructura în susţinerea
unui efort de modernizare. De altfel, dezvoltarea infrastructurii este cea mai
vizibilă componentă a modernizării şi are efectele cele mai imediate.
Comunismul ne-a lăsat ca moştenire o economie cu o infrastructură
precară şi îmbătrânită. Criza în care se găseşte infrastructura românească
este o problemă pe care toate guvernările au trecut-o sub tăcere. Amploarea
ei este considerabilă şi efectele care sunt deja evidente, unele chiar
catastrofale, o transformă într-una din cele mai importante probleme ale
unui management corespunzător al riscului.
Numeroase locuinţe sunt expuse unui risc seismic major. Unele riscă
să se prăbuşească chiar şi fără apariţia unui cutremur. Nu mai departe decât în
Tribunalul Municipiului Bucureşti veţi găsi la tot pasul inscripţii pe care scrie
“Pericol de prăbuşire”! Ca să nu mai vorbim de însăşi clădirea Guvernului
care nu prezintă siguranţă pentru funcţionarii care o populează. Numeroase
drumuri se află în stadii avansate de degradare. Sistemele de transport prin
conducte, pentru petrol şi gaz metan, sunt îmbătrânite. Sunt mine care riscă să
se surpe – cu unele s-a şi întâmplat deja – tot astfel cum termocentrale şi
fabrici vechi funcţionează cu efecte dezastruoase pentru mediul înconjurător.
Sistemele de irigaţii sunt lăsate în paragină. Solurile alunecă, despădurite şi
fărâmiţate. Podurile rutiere, podurile de cale ferată, barajele de acumulare sunt
adesea într-o stare care impune reparaţii capitale urgente. Amenajările
hidroenergetice sunt puţine şi malurile râurilor sunt cu totul nepregătite să
domolească apele. Într-o situaţie similară se găseşte infrastructura subterană,
fie că e vorba de transportul apei, al gazului sau de canalele de scurgere. Se
poate spune, fără a se exagera, că realmente ţara se rupe sub noi.
La aceasta se adaugă precaritatea infrastructurii comunicaţionale.
Sistemele de telefonie nu acoperă întreg teritoriul ţării. Există numeroase
localităţi care nu au decât un post telefonic şi acela funcţionează cu
intermitenţe. Ca să nu mai vorbim de fax sau de poşta electronică. Internetul
este folosit de mai puţin de 5% dintre români, iar numărul celor care o fac în
mod curent coboară sub 0,5%. Infrastructura bancară este incompletă. Peste
90% dintre localităţile ţării – în care am inclus şi satele – nu au nici un
punct unde să se poată derula operaţiuni bancare, iar dacă avem în vedere
doar oraşele şi comunele, procentul depăşeşte două treimi.
50
Analiza lui Stelian Tănase, efectuată în 1995, este corectă şi astăzi: “Burghezia, care ar
trebui să constituie agentul dinamic al limitării puterii birocraţiei, este dependentă de stat,
supravieţuieşte numai în măsura în care reuşeşte să profite de accesul la resursele
gestionate de birocraţie. Din instinct de conservare, birocraţia se apără împotriva apariţiei
unor noi centre de putere. Relaţiile patron-client între birocraţie şi burghezie reproduc în
fapt un fel de relaţie… comună societăţilor subdezvoltate. Faptul că resursele şi distribuirea
lor se află sub controlul statului, deci al birocraţiei, duce la dependenţa economică a
burgheziei”. Stelian Tănase, “Noua burghezie” în Sfera politicii, nr. 32/octombrie 1995,
p.2.
46
Efectele imediate ale stării de deficit economic sunt considerabile. Iată

care sunt cele mai importante:
 acţiunea simultană a acestor cinci categorii de deficite economice
creează un efect de antrenare; apare un fenoment de rezonanţă,
fiecare deficit fiind un efect dar devenind şi o cauză a agravării
celorlalte;
 persistenţa deficitelor conduce la persistenţa cercurilor vicioase
care cronicizează stagnarea economică, inducând şocuri în
economie;
 deficitele irosesc resursele care ar putea fi puse în slujba
dezvoltării, singura şansă reală a depăşirii situaţiei economice
actuale;
 deficitele sporesc instabilitatea monetară, constituind cauza majoră
a tensiunilor inflaţioniste; inflaţia este, de fapt, ea însăşi expresia
unui decalaj: oricâte constrângeri monetare s-ar efectua, oricâte
noi găuri s-ar face la cureaua socială, inflaţia nu va scădea câtă
vreme deficitele economice nu vor fi înlăturate.
4. Deficitul cultural
Trebuie să o spunem de la bun început: vorbind de deficitul cultural,

nu avem în vedere cultura ca act de creaţie. În această privinţă nu ne
socotim a fi fost în deficit vreodată, în epoca modernă, şi nici nu ne simţim
mai prejos decât alte neamuri. E vorba, însă, de nivelul de educaţie civică a
maselor51 şi de evoluţia mentalităţilor. Dacă socotim că la fiecare douăzeci
de ani trece o generaţie biologică, dar că la fiecare zece ani se poate distinge
o nouă generaţie culturală, putem socoti că şase generaţii culturale au fost
private, în decursul formării lor, de exerciţiul libertăţii şi al democraţiei.
Oricât ne prefacem că nu observăm acest lucru, efectele se văd. Susţinerea
pe care populaţia o dă, în mod real, reformei, este redusă, iar frustrările
prevalează adesea asupra spiritului antreprenorial şi asupra conştiinţei
civice.
O expresie a deficitului cultural este răspândirea unui anumit tip de
cultură a sărăciei, cu toate atitudinile ce decurg din aceasta. E vorba de
resemnare, de complacere într-o stare de dependenţă faţă de stat, de rezervă
faţă de nou. Starea de sărăcie este nu doar exprimată în cifre absolute, ci
este şi o stare relativă, de frustrare faţă de situaţia unei minorităţi active şi
privilegiate52.
51
Vezi Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura civică: Atitudini politice şi democraţie în
cinci naţiuni, Bucureşti, Editura Du Style, 1996.
52
Cătălin Zamfir socoteşte, totuşi excesiv, că “România este caracterizată printr-o stare de
sărăcie relativă de masă: majoritatea populaţiei se află în situaţia de sărăcie, predominând
însă mai mult sărăcia relativă” (Cătălin Zamfir, “Elemente pentru o strategie antisărăcie în
România” în Elena Zamfir (coord.), Strategii antisărăcie şi dezvoltarea comunitară,
Bucureşti, Editura Expert, Bucureşti, 2000, p.34). Cu alte cuvinte, dacă în România nu ar
exista şi oameni ceva mai bogaţi, ceilalţi nu s-ar mai simţi la fel de săraci! Această
interpretare nu face decât să încurajeze practicile egalitariste care împiedicau pe români să-
şi dea seama de realitatea cruntă a propriei sărăcii pentru simplul fapt că nu ştiau că se
poate şi altfel. De altfel, cercetătorul însuşi, afirmând că în România 30% din populaţie se
47
O mare parte a alegătorilor consideră că partidul unic este o soluţie

potrivită şi priveşte existenţa opoziţiei ca pe o perturbare a “trebilor ţării”.
Dar pentru asta, ca şi pentru alte neînţelegeri ale rosturilor democraţiei,
oamenii nu trebuie ţinuţi vinovaţi. Timpul care a trecut este o boală care nu
are alt leac decât tot timpul. Şi, din păcate, un timp mai îndelungat decât
speram, căci atunci când poporul s-a încumetat să accepte gustul
democraţiei, acreala ei, pregătită de nepriceperea guvernanţilor noştri, i-a
strepezit dinţii.
Cronicizarea deficitelor societăţii româneşti şi rentierii tranziţiei
Înţelegerea stării de deficit a societăţii româneşti este o premisă

metodologică fundamentală pentru abordarea noastră. Aceasta sugerează cât
de complexă este realitatea pe care o trăim, care este conţinutul crizei pe
care o parcurgem şi – foarte important – că depăşirea crizelor presupune o
abordare multidimensională. Tentativa de a depăşi starea de deficit în
oricare dintre domenii fără a avea o acţiune corelată este o iluzie53. Doar un
nivel ridicat de dezvoltare economică poate da stabilitate democraţiei.
Democraţia presupune accesul unui număr cât mai mare de oameni la
informaţie şi decizie, prin mecanisme specifice. Or, pentru aceasta, este
nevoie de un anumit nivel de acces la educaţie, sănătate, cultură, justiţie ca
şi de o anumită egalitate socială a şanselor. Accesul la toate acestea este
condiţionat de nivelul de prosperitate economică54. Lipsită de creştere
economică, o ţară va avea, cu mare dificultate, suportul necesar pentru
stabilitate socială şi politică. Persistenţa acestor decalaje împiedică
susţinerea dezvoltării şi modernizării.
Starea de deficit în care funcţionează societatea românească este
consecinţa unor dezechilibre majore dobândite din perioada comunistă.
Deosebit de grav este faptul că etapa prin care trecem nu este o perioadă
curativă care să ducă la o reajustare a societăţii. Starea de deficit nu este o
perioadă necesară de privaţiuni care să asaneze mediul economic şi social
pentru a se putea porni, apoi, dezvoltarea şi emanciparea societăţii pe baze
sănătoase. Dimpotrivă, starea de deficit generează, la rândul său, noi
dezechilibre.
Starea de deficit nu poate fi înlăturată fără inovaţie şi modernizare.
Într-o societate deschisă, care are resorturi democratice şi de piaţă liberă care
să permită acţionarea îndeajuns de nestingherită a forţelor inovatoare şi
modernizatoare, segmentele dinamice care slujesc acestor scopuri dobândesc,
pe o anumită perioadă, un avantaj relativ. E ca un fel de rentă pe care restul
confruntă cu sărăcia absolută şi încă 40% cu sărăcia relativă, faţă de ţările dezvoltate, unde
acest procent este în total la 10-15%, arată amploarea sărăciei din România.
53
De aceea nu pot fi de acord cu Cristian Preda atunci când spune: “În ceea ce mă priveşte,
cred că trebuie să acceptăm…ideea unui progres lent al democraţiei şi independent de
dezvoltarea economică. Altfel spus, tranziţia românească desemnează astăzi trecerea la
democraţie, în lipsa unei performanţe economice vizibile. E o situaţie foarte fragilă, dar ea
trebuie recunoscută ca atare: există progres politic fără progres economic”. Cristian Preda,
Occidentul nostru, Bucureşti, Editura Nemira, 1999, p.170.
54
Vezi, în această privinţă, lucrarea lui Seymour Martin Lipset, Political Man: The Social
Bases of Politics, Baltimore, Maryland, The John Hopkins University Press, 1981.
48
societăţii o plăteşte pentru a se folosi de roadele inovaţiei şi ale modernităţii.

Joseph Schumpeter a semnalat încă de la începutul secolului trecut acest
proces55. Renta de care vorbeam poate să se concretizeze în avantaje
financiare dar nu numai. Ea poate să ofere persoanelor, companiilor,
segmentelor sociale respective, forţelor politice care le reprezintă şi un anumit
prestigiu, ocuparea unor poziţii de eminenţă în plan politic sau social. O
societate deschisă din punct de vedere politic, social, cultural şi economic nu
numai că nu îşi înhibă forţele care o ajută să se echilibreze, deci să înlăture
pericolul stării de dezechilibru şi al apariţiei decalajelor, dar le stimulează prin
acordarea acestui tip de rentă. De pildă, Bill Gates şi compania Microsoft au
obţinut o astfel de rentă prin inovaţiile pe care le-au realizat în planul
gestionării informaţiei. Ea s-a exprimat, în principal, în plan financiar.
Purtătoare ale modernităţii, mişcările politice din Cehia, Ungaria ori Polonia,
născute din rezistenţa anticomunistă, au primit la rândul lor o recunoaştere din
partea societăţii, în momentul în care opţiunea acesteia către deschidere
democratică şi economică a fost clară. Societăţile deschise permit absorbţia
inovaţiei şi a modernităţii, în timp ce societăţile totalitare fie le resping, fie le
utilizează exclusiv în scopul promovării interesului politic îngust. Absorbţia
inovaţiei şi a modernităţii înseamnă că ele devin, peste un timp, bun comun, în
slujba societăţii. În acest moment, avantajul relativ încetează, dar efectul
social este realizat. Ele arată, astfel, capacitatea de transformare a sistemului.
Societăţile totalitare sunt indigeste la astfel de tendinţe. Punând
inovaţia doar în slujba statului, ele nu fac decât să adâncească falia între stat
şi societate. Pentru a ne reîntoarce la acelaşi exemplu, era imposibil ca
internetul să poată fi răspândit într-o ţară ca România, acolo unde până şi
folosirea unei banale maşini de scris necesita autorizare de la Miliţie. Ca să
nu mai vorbim de calculatoare, copiatoare sau telefaxuri a căror deţinere de
către persoane private era interzisă.
Faţă de starea de echilibru dinamic, deficitele joacă un rol
antiinovator şi antimodernizator. Ele inhibă tendinţa către echilibru.
Persistenţa deficitelor face, la rândul său, ca persoane, firme, segmente de
interese ori forţe politice care le alimentează, să dobândească din asta un
avantaj relativ. Este o altfel de rentă, care uneori face ca foloasele să fie
chiar mai mari decât în cazul inovatorilor sau al modernizatorilor. Spre
deosebire de situaţia când renta este parte a câştigului general al societăţii,
de această dată renta adânceşte deficitele societăţii. În timp ce, în primul
caz, tendinţa este aceea de socializare a avantajelor relative, în al doilea caz
tendinţa este aceea de acaparare a acestora de către anumite segmente. Cea
de-a treia diferenţă este aceea că în timp ce în primul caz societatea, în
ansamblul său, înregistrează un proces evolutiv, în cel de-al doilea ea îşi
cronicizează declinul, iar, raportat la existenţa rentei, societatea se împarte
între cei care o plătesc şi cei care beneficiază de pe urma lor56. În cel dintâi
55
Vezi Joseph A. Schumpeter, Theorie der Wirschaftlichen Entwicklung, Leipzig,
Duncker&Humbold, 1912.
56
La o concluzie similară ajunge Richard Portes, un bun cunoscător al realităţilor din ţările
foste comuniste: ”Într-un sens fundamental, transformarea se referă în ansamblu la rente şi
la distribuţie… Adică, în mare parte, aceasta arată de ce este transformare mai mult decât
tranziţie lină. Disproporţiile creează rente, care, în schimb, creează rigiditate şi rezistenţă la
49
caz, renta este o recompensă acordată unor întreprinzători merituoşi. În cel

de-al doilea caz, ea devine o povară, un bir pe care societatea îl plăteşte
către o guvernare
de-a dreptul fanariotă.
Iată câteva exemplificări pe cazul României. Inflaţia constituie un
dezechilibru. Ea a avut şi are, încă, rentierii săi. Creşterea preţurilor,
începând cu prima etapă de liberalizare (1 noiembrie 1990), a creat pentru o
parte a industriei româneşti şansa nesperată de a-şi putea acoperi pierderile.
Industria românească de stat a devenit astfel o beneficiară a inflaţiei. Din
contră, agricultura a pierdut. Inflaţia a creat, în primii ani de tranziţie, un
transfer semnificativ de putere de cumpărare dinspre agricultură către
industrie. Un alt dezechilibru major îl constituie arieratele, şi anume
deficitul pierderilor din economie. În deceniul care a trecut, persistenţa
acestui dezechilibru major a făcut ca arieratele să atingă în anul 2001
procentul enorm de 40% din produsul intern brut. Arieratele au constituit o
formă prin care firmele şi-au creat o falsă cerere solvabilă. În anii
construcţiei instituţionale, marele beneficiar al sistemului arieratelor a fost
sectorul de stat, fie industrial, fie agricol. Cel care a pierdut, în ultimă
instanţă, a fost bugetul de stat, adică contribuabilul român.
Nu doresc să mă opresc prea mult asupra acestui subiect. Esenţa este
că fiecare dezechilibru economic şi-a avut beneficiarii săi – instituţii, firme
sau persoane – care şi-au primit rentele corespunzătoare, şi că, în acest fel,
starea de deficit s-a cronicizat. Tot astfel se întâmplă şi cu deficitele
instituţionale ori democratice. Ştim bine ce dezechilibru a creat deficitul
instituţional al procesului de privatizare. Beneficiarii şi-au primit rentele
prin colectări de cupoane iar cei care au pierdut au fost deţinătorii de astfel
de cupoane care, în urma tărăgănării acţiunii de privatizare şi a lipsei unei
pieţe secundare reglementate, şi-au pierdut încrederea şi au preferat să le
vândă la preţuri de nimic. Tot astfel, deficienţele instituţionale ale
construirii pieţei de capital sau ale sistemului bancar, despre care vom mai
vorbi în această lucrare, au dus la pierderi pentru sute de mii de investitori
sau deponenţi, cu rentele respective pentru alte categorii informate şi
implicate. Deficitele democraţiei şi-au avut, cum se va vedea pe parcursul
întregii lucrări, beneficiarii lor.
Se observă câteva lucruri:
 În linii mari, cei care beneficiază de pe urma disfuncţionalităţilor
economice sunt, în acelaşi timp, beneficiari ai deficitelor
democraţiei sau ai deficitelor instituţionale. În acest fel,
deficitele se află într-o intercondiţionare permanentă, facilitând
menţinerea la putere a aceleiaşi elite.
 Dezechilibrele presupun întotdeauna un transfer de putere, fie că
este vorba de transfer de putere economică, transfer de control
instituţional, transfer de potenţial electoral sau transfer de
informaţie. La un capăt al procesului de transfer se află cel care
schimbare. În aceste condiţii agenţii economici nu caută aşa de mult rente, ci mai curând
caută să le protejeze pe cele pe care le deţin. E greu să se identifice rentele; dar dacă cineva
ar putea s-o facă şi apoi s-ar purcede la eliminarea lor totală, guvernul ar cădea imediat”.
Richard Portes, “Capcanele tranziţiei” în Oeconomica, IRLI, nr.2/1996.
50
pierde, la celălalt capăt cel care câştigă. Şi cel mai adesea, cei
care pierd sunt mai întotdeauna aceeaşi, indiferent de lanţurile de
transfer în care sunt implicaţi. Sistemul de rente duce astfel la
adâncirea decalajelor sociale.
 În esenţă, procesul de transformare presupune înlăturarea
dezechilibrelor şi diminuarea deficitelor. Aceasta presupune
pierderea unor rente considerabile din partea rentierilor
tranziţiei. Ei au toate motivele să se împotrivească transformării.
Apare, în acest fel, o forţă inerţială a sistemului, de rezistenţă
faţă de schimbare. Blocajul financiar este o astfel de formă. Cum
rentierii eşecurilor reformei au fost cam aceiaşi, rezistenţa la
schimbare capătă o formă sistematică. Rezistenţa faţă de
schimbare, aşa cum e de aşteptat, încetineşte forţele de
accelerare a reformei şi le sporeşte pe cele inerţiale. Aceasta nu
face decât să agraveze starea de deficit. În acest fel, apare
fenomenul periculos de autoalimentare a dezechilibrelor şi
deficitelor. Precum şarpele Kundalini care muşcă din propria
coadă, dezechilibrele şi deficitele se hrănesc din ele însele. Ele
îşi sunt sieşi suficiente.
 În acest fel, se dovedeşte că beneficiarii deficitelor societăţii
româneşti se află de partea forţelor inerţiale şi anacronice, în
timp ce printre perdanţi se numără forţele inovatoare şi
modernizatoare. Aşa cum beneficiile sunt corelate, cel care
câştigă în urma dezechilibrelor economice câştigă şi de pe urma
altor categorii de dezechilibre, cum ar fi cele democratice. De
aceea, şi rezistenţa lor este mai îndărătnică. Cel care se
împotriveşte reformelor economice spre capitalism se
împotriveşte şi modernizării instituţionale şi consolidării
democraţiei. În acest mod, disputa politică de fond este aceea
dintre cei care au de câştigat şi cei care au de pierdut de pe urma
tergiversării reformei. Lupta este inegală. Beneficiarii, rentierii
tergiversării, sunt mai puternici, deoarece ei se hrănesc cu
fructele dulci ale crizelor societăţii româneşti, în timp ce
inovatorii sunt mai izolaţi şi lipsiţi de resurse57.
 Ceea ce este paradoxal şi reprezintă, după opinia mea, cea mai
evidentă expresie a deficienţelor structurale ale societăţii
57
Iată o descriere pe care reputatul sociolog, Traian Rotariu, o face societăţii româneşti,
folosind un unghi de vedere similar: “Avem o clasă politică – e drept, nu întotdeauna de
cea mai bună calitate, capabilă uneori, de cele mai penibile gesturi – dar care a învăţat cum
să supravieţuiască şi să nu permită să acţioneze decisiv cei care vor să provoace schimbări.
Avem elite bine aşezate în magistratură, procuratură, poliţie şi în alte structuri de asigurarea
ordinii în societate, care înhibă unele mişcări de eradicare a corupţiei sau de democratizare
reală a acestor sectoare. Avem chiar şi elite economice şi financiare ale căror interese se
întâmplă adesea să nu coincidă cu interesele generale. La noi încă se joacă în economie
jocuri cu sumă nulă sau chiar negativă: cîştigul unuia înseamnă pierdere pentru ceilalţi.
Avem, în fine reflexe anticapitaliste, formate atît în perioada regimului comunist, la cei mai
în vârstă, cît şi după aceea, la cei mai tineri. Nu avem o societate civilă capabilă să
reacţioneze coerent la acţiunile forţelor statului… Prin urmare, şansa apariţiei unor agenţi
capabili să provoace o schimbare din interior este infimă”. “Întrebări către sociologi” în
România socială, nr.1/septembrie 2001, p.79.
51
româneşti, este faptul că rentierii tranziţiei, marii profitori ai

tergiversării, reuşesc să se sprijine din punct de vedere electoral,
pe deposedaţii tranziţiei, adică pe cei din resursele cărora se
hrănesc: pensionari, muncitorime industrială ori ţărănime. Marii
perdanţi găsesc o voluptate stranie, aproape masochistă, din a
pune, în continuare, puţinul pe care îl au la îndemâna elitei
socialiste care i-a spoliat de decenii în şir şi care continuă să o
facă, nu numai netulburată, dar chiar şi încurajată de uralele
mulţimii pe care o sărăceşte în continuare! Această realitate
constituie cel mai periculos mod de autoalimentare a deficitelor
societăţii româneşti. Ea arată, de asemenea, slaba imunitate a
societăţii româneşti faţă de mesajul demagogic şi populist.
Aceasta nu înseamnă că cei care beneficiază de pe urma abaterilor de
la reformă şi modernizare acţionează făţiş împotriva reformei. Aşa cum
pseudo-democraţia dă aparenţa democraţiei, tot astfel noul limbaj de lemn dă
sentimentul că forţele politice sunt familiarizate şi interesate de mersul
tranziţiei. Există deja un anumit vocabular al tranziţiei şi o anumită agendă
publică comune tuturor partidelor. Aceasta dă impresia de uniformitate a
mesajelor şi de asemănare a forţelor politice. Atunci, însă, când aceste
concepte şi procesele pe care ele le denumesc – cum ar fi, de pildă, integrare,
privatizare, macrostabilizare, modernizare şi alte asemenea “zări” – sunt
folosite în mod demagogic, trunchiat sau impropriu, ele nu fac decât să dea
apă la moară rentierilor tranziţiei, adăugându-le un prestigiu şi un confort
nemeritat. În România, noi vorbim în ideograme. Folosim cu toţii aceleaşi
cuvinte, dar fiecare le traduce diferit, într-un limbaj grupului său.
Efectele nefaste ale persistenţei deficitelor

asupra tranziţiei: arbitrariul şi frica
Persistenţa deficitelor face ca şansa instaurării democraţiei şi

capitalismului să fie firavă şi pericolul reîntoarcerii la dictatură să fie real.
Acest pericol transpare prin două expresii vizibile, care deosebesc, în fond,
democraţia de dictatură. Aceste deosebiri sunt următoarele două:
a) Modul în care se construiesc şi funcţionează instituţiile
Ceea ce deosebeşte dictatura de democraţie constă în aceea că în
democraţie există proceduri, în timp ce în dictatură guvernează arbitrariul,
personal sau de grup. Tot mai mult, definirea democraţiei se face în termenii
unor criterii procedurale şi ai modului în care procedurile respective sunt
respectate. În principiu, aceste criterii ar fi: un regim politic caracterizat prin
alegeri libere, corecte şi deschise, cu relativ puţine restricţii de participare la
vot, competiţie politică autentică, statuarea unor raporturi corecte între
puterile statului, între putere şi opoziţie şi protejarea largă a libertăţilor
civile58.
58
Vezi, în această privinţă, studiul semnat de Michael Burton, Richard Gunther, John
Higley, “Transformarea elitelor şi regimurilor democratice” (în Polis nr.4/1995, pp.53-84).
52
Indiferenţa sau dispreţul faţă de procedurile legal-constituite

reprezintă dovada atitudinii antidemocratice. Abundenţa ordonanţelor, care
contravin spiritului de echilibru al puterilor în stat, ineficienţa Justiţiei,
dizolvarea structurilor statale şi parteneriale în structuri de partid sunt numai
câteva exemple. La acestea se adaugă şi argumentul decisiv că actuala criză
prin care trece România este, în primul rând, de natură instituţională.
b) Starea de siguranţă a cetăţeanului

Cetăţeanul nu este respectat ca o instituţie de forţă morală egală cu
cea a statului. Siguranţa cetăţeanului – fie că este vorba de cea educaţională,
materială, morală, a stării de sănătate sau a integrităţii fizice – este
permanent ameninţată.
Transformarea individului în cetăţean nu este o simplă sintagmă. A
fi individ este o stare mai degrabă biologică. A fi cetăţean înseamnă o
funcţie socială. Individul este mânat de dorinţa de a fi. Lui i se recunoaşte
doar dreptul de a fi şi i se menajează, cel mult, instinctul de conservare. Din
păcate, unii cred că asta e de ajuns. Că e suficient, adică, să nu mori de
foame, să ai un acoperiş scund deasupra capului şi haine a căror principală
calitate e că îţi ţin de frig… În consecinţă, astfel de oameni gândesc că pe
vremea comunismului era mai bine.
Cetăţeanului i se recunoaşte, pe lângă dreptul de a fi, şi dreptul de a
avea59. Cetăţeanul are drepturi, are demnitate, are proprietate ce trebuie
garantată, are şanse egale cu ale celorlalţi. Dreptul de a avea presupune şi
dreptul de a dispune de ceea ce ai. Iar a avea şi a dispune sunt condiţii
necesare ale libertăţii.
Distanţa de la dictatură la democraţie se măsoară în distanţa dintre
frica individului singur şi responsabilitatea cetăţeanului. Alegerea este între
a te supune de frică şi a accepta responsabilitatea. Cel ce se supune din frică
nu pierde nici o ocazie de a ocoli constrângerile şi de a încălca legea. Pe
vremea comunismului, de la ascultarea ştirilor la “Europa liberă”,
cumpărarea de videocasetofoane sau blue-jeans pe piaţa neagră şi până la
posesia de maşini de scris sau contacte nedeclarate cu străini, românii
încălcau zilnic legile. Şi o făceau, chiar dacă cu frică, totuşi, fără remuşcări.
59
Erich Fromm preia sensul clasic şi universal (pe care îl regăsim şi în literatura
neotestamentară, în virtutea căruia Sf. Augustin delimitase cele două cetăţi – civitas Dei,
imperiul lui “a fi”, şi civitas terrena <sive diaboli>, imperiul lui “a avea”; desigur, a fi, în
sens filosofic şi teologic <to be or not to be…>, înseamnă altceva decât “a exista”, “a trăi”,
“a subzista”) al lui “a fi” ca vocaţie a împlinirii personale. Sunt de acord că momentul cel
mai important al împlinirii umane nu îl constituie doar consecinţele imediate ce decurg din
sensul pe care îl dau lui “a avea”. Din punctul de vedere al sistemului, tot ce poate face
acesta mai mult este să acorde garanţia drepturilor şi să permită existenţa unor oportunităţi
şi accesul la ele. Împlinirea personală, în sensul pe care îl dă Erich Fromm, nu mai este o
responsabilitate socială, politică, ci una individuală. Dincolo de sintagma folosită, care nu-
mi place – “Om nou” – şi de viziunea sa oarecum utopică, sunt, la rândul meu, convins că
împlinirea personală şi fericirea sunt asumări individuale. Pe care, însă, sistemul nu trebuie
să le împiedice, dar nici să le atrofieze prin desconsiderare/marginalizare, substituindu-le o
ordine de valori predominant materială şi pragmatică, de tip cumulativ şi consumist. Vezi
Erich Fromm, Texte alese, Bucureşti, Editura Politică, 1983.
53
Când vin la putere, dictaturile instaurează frica60. Trecerea de la

dictatură la democraţie înseamnă izbânda asupra fricii. În România ultimilor
doisprezece ani, frica a rămas o problemă naţională. Lipsa regulilor stabile
şi a ierarhiei bazate pe valoarea umană, dezinformarea sau neinformarea,
precaritatea condiţiei funcţionarului bugetar ori abuzurile organelor de
control au alimentat sentimentul de frică. Nesiguranţa, de la locul de muncă
şi până la depunerile în bancă, se adaugă, transformând frica într-o însuşire
aproape fiziologică a multor români. Mulţi dintre noi, în lipsa unui sistem
democratic care să-i responsabilizeze, nu s-au eliberat încă de povara fricii,
nu au căpătat conştiinţă de stăpân şi mentalitate de învingător, însuşiri pe
care le au numai oamenii liberi. Mentalitate de stăpân nu înseamnă să te
înstăpâneşti peste ceilalţi şi să doreşti să-i ai supuşi. A fi stăpân în ţara ta e
ca şi cum ai spune că eşti stăpân în casa ta, unde trebuie să ai grijă de femeia
ta şi de copiii tăi, iar cel care îţi calcă pragul este dator să te preţuiască şi să
te respecte ca pe o gazdă bună61. Iar a avea mentalitate de învingător nu
înseamnă că trebuie să învingi întotdeauna. Nimeni nu învinge întruna.
Înseamnă, însă, că trebuie să lupţi mereu, iar resemnarea să nu fie mai
copleşitoare decât speranţa.
Dreapta se construieşte pe caracterul unic, nerepetabil şi miraculos al
fiinţei umane. Nici un regim politic, nici o viziune asupra lumii nu au
dreptul să ignore acest adevăr62.
60
Comunismul a instituit teroarea ca manieră de a guverna. Troţki, propovăduitorul
revoluţiei permanente, vedea revoluţia ca pe un război, în care “omorând câţiva indivizi
izolaţi, ea înspăimântă mii de oameni”. Iar Djerjinski, primul şef al poliţiei politice
comuniste, nu se sfia să se mândrească: “Aparatul nostru are ramificaţii pretutindeni.
Poporul se teme de el” (apud Tzvetan Todorov, Omul dezrădăcinat, Iaşi, Institutul
European, 1999, p.35). Teroarea a fost instituită încă din primele zile ale existenţei
comunismului. Un articol din 6 noiembrie 1917, în publicaţia Raboceaia Gazeta şi intitulat
“Începutul sfârşitului”, constata cu amărăciune: “Programul lui Lenin şi al lui Troţki
înseamnă intensificarea terorii”. Iar Maxim Gorki, un apropiat al liderilor bolşevici, scria în
ziarul său Novaia Jizn, la 7 noiembrie 1917: “Lenin, Troţki şi tovarăşii lor de drum sunt
deja infectaţi de toxina puterii, aşa cum o demonstrează atitudinea lor ruşinoasă faţă de
libertatea cuvântului, faţă de libertatea individului şi faţă de toate celelalte drepturi pentru
care au luptat democraţii” (apud D. Volkogonov, Troţki – eternul radical, Bucureşti,
Editura Lider, 1998, p.138).
61
Constantin Noica: “Poporul nostru, din ceasurile când începea să fie popor românesc,
pleca (…) spre a năzui, după gândul lui Bălcescu, să devină în sfârşit un proprietar. Şi
proprietar a ce? A unor bunuri materiale? Nu numai atât. Ci proprietar având independenţa
morală şi încrederea în sine a stăpânului. Aceasta vrea desigur să spună Bălcescu: neamul
nostru se ridică de la robie la conştiinţa de stăpân, până la demnitatea, drepturile şi
răspunderile stăpânului. A avea conştiinţă de stăpân – iată ce nu ne-a învăţat întotdeauna
istoria, în cutremurătoarea ei desfăşurare… Ea este încă marea noastră năzuinţă. Spre a
avea conştiinţă de stăpân, trebuie să fii sigur pe drepturile tale şi gata să lupţi pentru ele: să
fii permanent treaz; conştient de o misiune şi nemulţumit că nu eşti întotdeauna la înălţimea
acelei misiuni”. Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, Ediţia a II-a,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, pp.110-111.
62
Iată un text exemplar al lui Karl Popper: “De ce într-adevăr nu se poate vorbi de o istorie
universală în sensul de istorie concretă a omenirii? Aşa ceva nu poate să existe. Acesta
trebuie să fie, cred, răspunsul oricărui umanist şi, în special, al oricărui creştin. O istorie
concretă a omenirii, dacă ar exista una, ar trebui să fie istoria tuturor oamenilor. Ar trebui
să fie istoria tuturor speranţelor, luptelor şi suferinţelor. Pentru că nici una din acestea nu
este mai importantă decât vreo alta. Evident că această istorie concretă nu poate fi scrisă,
54
Impostura doctrinară
Experienţa istorică a demonstrat că democraţia nu se poate consolida
decât pe un suport economic şi social capitalist. Când spunem capitalism
avem în vedere un sistem economic şi social deschis, orientat către
dezvoltarea şi fructificarea capitalului uman63, industrial, tehnologic,
funciar, financiar şi cultural. Suportul presupune, dincolo de tipurile de
capital amintite, şi un set de bunuri intangibile, şi anume un anumit tip de
capital politic sau social, care are în vedere gradul de educaţie, precum şi o
serie de atitudini publice care ţin de cultura civică64. Din lipsa unui astfel de
suport, asumarea, mai mult sau mai puţin onestă, a doctrinelor tradiţionale
s-a dovedit nefolositoare65 în deceniul care a trecut. Acest deceniu a fost un
eşec al doctrinelor66. Apelul la doctrine a fost iluzoriu şi prematur. Soluţia
doctrinară nu a fost realistă.
Opţiunea fundamentală pentru România, amânată de peste un deceniu,
este aceea între totalitarism şi democraţie, între socialism şi capitalism. În
trecerea de la socialism la capitalism, instrumentul doctrinar este neputincios.
Doctrinele nu pot genera un sistem capitalist câtă vreme au nevoie de
capitalism pentru a se hrăni. E precum povestea cu oul şi cu găina. Arma
Suntem nevoiţi să construim abstracţii, să omitem, să alegem. O dată cu aceasta însă

ajungem la istoriile multiple şi, printre ele, la istoria crimei internaţionale şi a asasinatelor
în masă, care a fost prezentată cu grandilocvenţă drept istoria omenirii…Viaţa omului
individual uitat şi anonim, necazurile şi bucuriile lui, suferinţele şi moartea lui reprezintă
conţinutul real al experienţei umane de-a lungul secolelor”. Karl R. Popper, Societatea
deschisă şi duşmanii ei: Epoca marilor profeţii – Hegel şi Marx (vol. II), Bucureşti,
Editura Humanitas, 1993, pp.294, 296.
63
Pe care Robert D. Putnam îl numeşte “capital social”. Acesta este definit drept totalitatea
acelor valori şi instituţii – încredere reciprocă, loialitate norme şi reţele informale de
colaborare, asociaţii voluntare – care reglementează cooperarea socială şi influenţează
randamentul instituţiilor unei societăţi prin facilitarea colaborării dintre membrii ei la
diverse niveluri. Robert D. Putnam, Making Democracy Work, Princeton, Princeton
University Press, 1993. A se vedea şi Aurelian Crăiuţu, Elogiul libertăţii, Iaşi, Editura
Polirom, 1998, p.152.
64
Găsim definirea a ceea ce înseamnă capital politic la John Rawls: “Termenul de capital
este potrivit în această privinţă, căci aceste virtuţi sunt construite treptat de-a lungul
timpului şi depind nu numai de actualele instituţii politice şi sociale, ci şi de experienţa
generală a cetăţenilor şi de cunoştinţele lor despre trecut. Ca orice capital, aceste virtuţi se
depreciază şi trebuie reînoite în mod constant prin reafirmarea şi actualizarea lor
neîncetată”. John Rawls, Political liberalism, New York, Columbia University Press, 1993,
p.157.
65
Cum bine spune H.R. Patapievici: “Fără capitalism, politica naţională e vorbă goală”.
Horia-Roman Patapievici, Cerul văzut prin lentilă, Bucureşti, Editura Nemira, 1995, p.269.
66
În planul atitudinii publice Dorel Şandor numeşte această impostură “sindromul
discordanţei implicării publice”. Iată o descriere plastică pe care o face Şandor acestui
sindrom: “Creştin-democraţi care susţin decizii defavorabile bisericii ortodoxe române,
liberali care impun o fiscalitate ruinătoare pentru libera iniţiativă, social-democraţi care
instituie măsuri severe de restructurare ignorând costurile sociale, socialişti care dau
târcoale guvernelor de dreapta din Occident (…) nepricepuţi de toate culorile politice care
inventează şi susţin utopii autoritare care ar stârni invidia fostei nomenklaturi comuniste”.
Dorel Şandor, “Ambivalenţa factorilor politici în susţinerea politicilor reformei în
România” în Christof Rühl, Daniel Dăianu, op.cit., p.680.
55
politică folositoare este de factură ideologică. La hotarul dintre două lumi,

mesajul doctrinar este prea moale, prea neîndestulător.
În principiu, doctrinele ţin de anumite obiective politice, de o
anumită practică politică. Doctrinele sunt miezul coerent al acţiunii politice.
România se află acum într-o tranziţie care o situează la răscrucea dintre
două sisteme politice. Acum se întretaie nu numai moduri de organizare a
producţiei sau interese politice distincte, ci se întretaie două viziuni diferite
asupra lumii.
S-a scris mult despre sfârşitul ideologiilor. Această dispută este,
într-adevăr, de actualitate în ţările unde democraţiile sunt consolidate şi
unde forţele politice importante şi-au însuşit anumite valori generale care ţin
de drepturile şi libertăţile fundamentale, de organizarea capitalistă a
economiei şi de evoluţia societăţii civile. Având în comun o seamă de valori
democratice fundamentale, ideologiile îşi estompează diferenţele.
Societăţile rămân, în continuare polarizate, dar diferenţele se limitează la
nivelul unor nuanţe şi doar poziţiile radicale se disting.
Tradiţia tipologiei stânga-dreapta
Tipologia stânga-drepta este, cu siguranţă, cea mai faimoasă

tipologie a partidelor politice, în jurul căreia, chiar şi fără a denumi-o ca
atare, s-a localizat întreaga dezbatere şi luptă politică. Rădăcina istorică a
acestei delimitări se găseşte în Revoluţia franceză, fiind generată de un
eveniment petrecut în cadrul Adunării Constituante a Franţei, convocate în
anul 1789. Termenii decurg dintr-o soluţie adoptată ad-hoc pentru a facilita
procedura de numărare a voturilor în chestiunea veto-ului regal:
parlamentarii aparţinând aristocraţiei şi favorabili acestei prerogative
monarhice s-au aşezat în dreapta preşedintelui Adunării, iar ceilalţi în stânga
acestuia. Evenimentele istorice petrecute după Revoluţia franceză şi-au pus
amprenta asupra celor două concepte politice, marcând profund evoluţia
semnificaţiei lor politice. Pornind de la această premisă, considerăm că cel
mai important criteriu de distincţie între stânga şi dreapta este cel al
atitudinii politice faţă de ordinea existentă în societate într-un anumit
moment istoric.
În semnificaţia sa iniţială, stânga politică contestă ordinea socială
existentă, fiind adepta schimbării. Susţinătorii stângii pornesc de la o
viziune optimistă asupra omului, fiind animaţi de concepţiile filosofice ale
epocii iluministe, conform cărora omul este prin natura sa bun, perfectibil,
dar mediul în care trăieşte îi este adesea potrivnic şi îi poate denatura
substanţa. Societatea este, la rândul său, perfectibilă, iar perfecţionarea ei
este la îndemâna omului, într-o acţiune conştientă. În acest fel, stânga este
raţionalistă, propunând modele noi de organizare socială şi fiind, tocmai de
aceea, mult mai tentată să dea curs utopiilor şi revoluţiilor. Concepţia
stângii este tradiţional republicană, laică şi egalitaristă. Revoluţia este calea
prin care societatea poate evolua, schimbarea profundă neputând să se
producă decât prin revoluţii.
În opoziţie, Dreapta politică susţine prezervarea şi administrarea
ordinii existente. Ea are o viziune pesimistă asupra omului. Deşi nu
56
consideră că omul este rău de la natură, nu acceptă ideea unui model

perfect, anticipând că partea rea din el constituie o permanentă primejdie. În
trecut, concepţia dreptei a fost preponderent monarhistă. Ea este, de
asemenea, individualistă, considerând proprietatea privată ca fiind temeiul
pentru asigurarea libertăţii individuale şi menţinerea ordinii. Dreapta
politică admite inegalitatea socială, respinge revoluţiile, schimbările fiind
acceptate în viziunea lor organică, decurgând unele din altele într-un ritm
moderat.
Dreapta este esenţial spiritualistă. Ordinea imanentă este o reflectare
a ordinii transcendente. Fără a dispreţui valorile materiale, Dreapta
propovăduieşte primatul valorilor spirituale. În acest fel, printre
componentele civilizaţiei, Dreapta susţine primatul culturii. Se poate, în
acest sens, observa că toţi marii reprezentanţi ai Dreptei, lucru elocvent şi în
cazul Dreptei româneşti, au fost remarcabili oameni de cultură.
Stânga este precumpănitor materialistă67. Ea preferă expresiile
materiale ale civilizaţiei. Cultura spirituală devine un auxiliar al culturii
materiale, care o determină pe cea dintâi.
De aici apar câteva consecinţe. Omul de dreapta are o înclinaţie către
metafizică. Înclinaţia sa către principii transcedentale, către divin nu este un
abandon al realităţii, ci o îmbogăţire, o legitimare şi o justificare a ordinii
materiale printr-o ordine spirituală. Stânga este mai înclinată către dialectica
istorică. Viziunea stângii asupra istoriei este mai rigidă, mai deterministă în
sens material, pentru că în “sens metafizic”, cum tocmai am arătat, şi
dreapta este deterministă.
Cea de-a doua consecinţă este legată de atitudinea celor două
ideologii cu privire la religie. Fără a fi habotnic, omul de dreapta este mai
apropiat de valorile religioase, nutreşte un respect lipsit de ostentaţie pentru
practicile religioase şi socoteşte tradiţiile moral-religioase parte a existenţei
sale. Stânga este mai înclinată spre ateism. Religia devine o dimensiune a
existenţei umane ca oricare alta, ba chiar, în anumite interpretări, nu este
altceva decât consecinţa unor condiţii de natură economică.
Viziunea diferită despre religie este legată şi de dimensiunea morală
a celor două ideologii. Dreapta aşează morala ca temei al faptelor sale. Fiind
o expresie a tradiţiei, morala călăuzeşte într-un mod prevăzător şi organic
evoluţia umanităţii. Fără a fi i-morală, stânga este adeseori a-morală68,
anume manifestă indiferenţă, dacă nu chiar dispreţ, pentru valorile morale.
67
Jean Jaélic: “Cuvintele «stânga» şi «dreapta» iau fiecare, pe planul social, un sens care
diferenţiază confuza lor accepţiune curentă: stânga e ca o cale către egalitatea materială,
către cantitatea luată ca finalitate (adică spre o pură posibilitate de schimb, de substituire);
dreapta e ca o cale spre aristocraţia spirituală, spre încoronarea calităţii (adică spre starea
intimă a lucrurilor)”. Jaélic duce totuşi lucrurile prea departe, susţinând că fiecare
îndeletnicire umană poate fi socotită de stânga ori de dreapta şi că fiecare om, în intimitatea
sa, este, precum purusha şi prakrti, format din atitudini de stânga şi de dreapta. Pentru
autorul francez, poezia, de pildă, “este marcă a dreptei”. Spune Jean Jaélic: “Un om este de
dreapta dacă gândeşte că, pe plan natural, valoarea poetică profundă o depăşeşte pe oricare
alta, şi mai întâi de toate, valoarea simplei bunăstări”. Jean Jaélic, op.cit., pp.13, 124.
68
Sau, cum spune Răzvan Codrescu în articolul său “Noţiunile politice de dreapta şi stânga.
O redefinire critică pe fondul actualităţii” (Aldine – Suplimentul săptămânal al României
libere, anul V, nr.252/sâmbătă, 10 februarie 2001, pp.I-II): “Mentalitatea stângistă este cea
care a legitimat în lumea modernă indiferentismul moral al actului politic”.
57
Egalitarismul transformă morala în frustrare şi înlocuieşte sentimentul

onoarei cu instinctul de supravieţuire.
Înrădăcinată în tradiţie şi în valorile neamului, Dreapta este naţională
şi se erijează în apărătoare a valorilor naţionale. Stânga este
internaţionalistă, subordonând valorile naţionale unor imperative
conjuncturale şi cosmopolite.
Cultivând unicitatea omului, demnitatea persoanei şi punând
valoarea umană ca bunul cel mai de preţ, Dreapta devine elitistă. Ea crede în
autoritate şi în ierarhie. Şi asta nu în sensul separării societăţii în privilegiaţi
şi discriminaţi, ci în sensul respectării valorii şi meritelor fiecăruia, pe
măsura înzestrării şi trudei sale. Stânga este populistă şi egalitaristă.
Valoarea umană stă în modul în care fiinţa umană, redusă la nivel de
individ, are capacitatea de a se integra în sistem, supunându-se necreator
regulilor acestuia.
Privite prin această prismă, se poate spune că la origine, expresia
stângii politice a fost liberalismul, fruct al revoluţiei industriale şi al
iluminismului iar expresia dreptei politice a fost conservatorismul.
Una dintre consecinţele revoluţiei industriale a fost dezvoltarea
proletariatului urmată de lupta sa pentru drepturi politice şi economice.
Anul 1848 a marcat prima breşă în semnificaţiile originare ale stângii şi
dreptei politice. Dezvoltarea burgheziilor naţionale şi a statelor naţionale, pe
de o parte, şi dezvoltarea socialismului, pe de alta, îndeosebi o dată cu
apariţia Manifestului Partidului Comunist, scris de Karl Marx şi Friedrich
Engels, au fost evenimente cu implicaţii majore. În continuarea unei
tendinţe ce a debutat după războaiele napoleoniene şi a continuat cu
revoluţiile burgheze care vor răsturna vechile regimuri politice, liberalii
ajung la putere, iar conservatorii trec în opoziţie. În planul dihotomiei
stânga – dreapta, avem de-a face cu un proces profund de deplasare de la
stânga la dreapta a liberalilor, împinşi în această direcţie atât de dezvoltarea
mişcărilor socialiste, cât şi de o anumită moderare a poziţiei conservatorilor.
Una dintre cele mai importante consecinţe generate de revoluţiile de
la 1848 este creşterea participării politice a maselor. De asemenea, sub
impactul ideologiei marxiste, are loc o amplificare a mişcărilor
muncitoreşti, a căror expresie politică va fi reprezentată de nou apărutele
partidele socialiste şi comuniste. Se petrece, astfel, o diferenţiere înlăuntrul
stângii politice, însoţită de deplasarea liberalilor către dreapta. O anumită
apropiere a conservatorilor de obiectivele mişcării muncitoreşti apare în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, atunci când guverne conservatoare,
precum cel al lui Benjamin Disraeli, în Anglia, sau al lui Otto von Bismarck
în Prusia, pentru a contracara ofensiva politică liberală şi pentru a avea
suport popular, dezvoltă primele forme de protecţie socială.
O dată cu revoluţia bolşevică din 1917, stânga radicală devine un
actor politic important. Stânga radicală împrumută elemente din registrul
dreptei radicale. În timp, între formele extreme ale stângii şi ale dreptei vor
apărea tot mai multe asemănări. În concepţia comunistă propovăduită de
exponenţii revoluţiei, conducătorul partidului bolşevic reprezintă varianta
monarhistă a dreptei, religia este înlocuită de doctrina partidului unic, iar
prin recurgerea la o concepţie totalitară asupra omului, care foloseşte mitul
58
ca element principal al propagandei, se va trece la eliminarea treptată a

societăţii civile. Regimul politic instaurat de revoluţia bolşevică,
caracterizat, în primul rând, de eliminarea pluralismului şi
pluripartidismului, va impune naţionalizarea mijloacelor de producţie din
industrie şi colectivizarea agriculturii. Aneantizarea dreptului de proprietate
şi înlocuirea acestuia cu un iluzoriu drept colectiv devine, astfel, unul din
atributele stângii socialiste.
Un proces similar de radicalizare, de această dată al dreptei, va
apărea după primul război mondial, manifestat prin instaurarea unor
dictaturi fascisto-naziste. Evaluarea regimurilor totalitare, fie bolşevice, fie
fasciste, arată similitudini importante între extremele stângii şi ale dreptei69.
Aceasta explică, de altfel, şi alianţa dintre Germania şi URSS, o alianţă de
familie încheiată între viziuni pornite dintr-un trunchi comun70. Ruperea
alianţei a fost un pas important în izolarea stângii şi a fost temelia pe care s-
a construit Războiul Rece.
În prezent, în ţările democratice dualismul stânga – dreapta, având
adepţii şi detractorii săi, continuă să funcţioneze, chiar dacă el se restrânge
la câteva teme cum ar fi rolul statului în economie, justiţia socială, opţiunile
de politică externă sau atitudinea faţă de religie.
Tipologia stânga-dreapta. Cazul României
Deosebirile dintre dreapta şi stânga politică, pomenite în cele de mai

sus, nu au relevanţă pentru înţelegerea fenomenului ideologic din România de
astăzi. Dihotomia de care vorbeam porneşte de la expresiile democratice ale
stângii şi ale dreptei. Toate aceste deosebiri pornesc, totuşi, de la o asemănare
şi anume aceea că stânga şi dreapta înţeleg regulile democratice şi li se supun.
În România, lupta politică nu se duce între expresiile democratice ale
stângii şi ale dreptei. Expresiile democratice ale stângii sunt firave, iar
social-democraţia este doar o iluzie. Comunismul nu se regăseşte în
registrul stângii democratice, ci este o expresie a extremei stângi. Între 1945
69
Lucru pe care, de altfel, Friedrich A. Hayek l-a semnalat încă din 1944. Hayek arată că
fascismul şi nazismul sunt subproduse ale radicalismului de stânga. Ideea centrală a
nazismului, crearea unui nou tip uman este un concept larg răspândit de stânga radicală.
Atât fascismul cât şi bolşevismul îşi propun crearea omului nou, concept apropiat
registrului stângii, astfel încât se ajunge la uniformizarea societăţii şi anihilarea
individualismului. Friedrich A. Hayek, Drumul către servitute, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1993. De asemenea, asupra acestei probleme, vezi François Furet, Ernst Nolte,
Fascism şi comunism, Bucureşti, Editura Univers, 2000.
70
Această alianţă a spulberat intenţiile comunismului de a se legitima alături de mişcările
antifasciste ca un susţinător al păcii şi al democraţiei. În a doua jumătate a deceniului patru
al secolului XX, antifascismul a fost o bună ocazie pentru liderii comunişti de a se alătura
unor nume ilustre precum André Gide, Thomas Mann, Stefan Zweig, Robert Musil,
Theodor W. Adorno, Albert Einstein, Herbert Marcuse etc. Această iluzie a fost cultivată
până la paroxism în timpul războiului civil din Spania. O tentativă similară a avut loc şi în
România, prin crearea Frontului Naţional Antifascist. O dată cu intrarea Rusiei în război
alături de Germania, acest tip de antifascism a încetat. În perioada postbelică, astfel de
asocieri nu au mai fost făcute între umanişti şi comunişti, nici chiar în tumultuosul an 1968.
Vezi, de pildă, Guy Hermet, Istoria naţiunilor şi naţionalismului în Europa, Iaşi, Editura
Institutul European, 1997, pp.276-282.
59
şi 1989, comunismul a pendulat între terorism de stat şi totalitarism. Forţele

politice care conduc astăzi România sunt moştenitoarele partidului
comunist. Ele nu numai că nu s-au lepădat niciodată de moştenirea căpătată,
dar au
fructificat-o, preluând lideri, structuri şi mentalităţi ale activismului
comunist.
Dezbaterea ideologică se duce în România între expresia
democratică a dreptei şi o expresie nedemocratică, populistă şi cu accente
totalitare – cea a stângii. De aceea, prezentarea de mai sus are în cazul ţării
noastre o valoare pur teoretică. Ea nu ne este de folos pentru a înţelege
specificul binomului ideologic cu care ne confruntăm.
Stânga, aşa cum spuneam, este, îndeobşte, novatoare şi
revoluţionară. Expresiile politice majoritare ale stângii de la noi sunt
anacronice şi lipsite de tentaţia modernităţii. Stânga este, îndeobşte,
internaţionalistă şi cosmopolită. Din contră, stânga românească păstrează
toată zgura naţional-comunismului, xenofobiei şi izolaţionismului. Stânga
este, îndeobşte, egalitară. Căutaţi printre liderii Partidului Social-Democrat
oameni săraci şi nu veţi găsi! Mai mult, printre ei veţi găsi pe mulţi dintre
cei mai bogaţi oameni din România.
În aceste condiţii, conceptele teoretice de dreapta şi de stânga trebuie
reactualizate pe specificul realităţii româneşti. Diferenţa fundamentală este
aceea că în ţara noastră, la acest moment, Dreapta este democratică, iar
stânga – mă refer, evident, la exprimarea cea mai vizibilă a acestor ideologii
– nedemocratică. Stânga este beneficiara tergiversării şi fructifică toate
sechelele tenebroase ale trecutului, în timp ce Dreapta este revoluţionară şi
novatoare. În timp ce stânga încearcă să conserve pentru elitele politice care
o reprezintă privilegiile deţinute în timpul comunismului, Dreapta realizează
un arc peste timp, respingând comunismul şi sechelele sale ca pe un insert
antiromânesc, şi reuneşte tradiţia cu modernitatea. Dreapta readuce în
discuţie respectul faţă de valoarea umană, ideea morală, întâi de toate cea
creştină, onoarea ca temei al acţiunii publice, autoritatea ca stare de
legalitate şi eficienţă, demnitatea naţională ca reper al oricărei acţiuni
politice.
Odată instaurat capitalismul, doctrinele nuanţează raportul individ-
comunitate-stat, raportul egalitate-eficienţă sau agent economic-piaţă-stat.
În România noi trebuie, mai întâi, să generăm capitalismul şi abia apoi să-l
nuanţăm. Dezvoltarea doctrinelor presupune că opţiunea pentru capitalism e
deja rezolvată şi pusă la treabă. Or, cum spuneam, problema fundamentală a
României este tocmai aceasta, că nu a optat încă între socialism şi
capitalism.
Amânarea acestei opţiuni nu este doar un subiect de dispută
ideologică. Ea lasă efecte dureroase asupra realităţii economice şi sociale. Şi
pe măsură ce opţiunea spre modernizare este amânată, cu atât mai dificilă
este mai apoi realizarea ei.
Modernizarea nu se poate realiza fără o schimbare radicală a
sistemului politic. Opţiunea ideologică a Dreptei româneşti are în vedere o
anumită redimensionare a rolului statului şi un proces care să ducă la
aceasta. Cu o organizare a statului precum cea de acum viziunea noastră
60
strategică nu se poate susţine. Structura actuală administrativă a statului este

un malaxor care face fărâme orice tentativă de a-l reforma cu încetul. Ea
face ca diferenţele dintre doctrine, în faţa incapacităţii guvernanţilor de a
reforma sistemul, să se diminueze lăsându-se, până la urmă, impresia că toţi
guvernanţii sunt la fel.
Există, apoi, o constrângere legată de agenda publică. Persistenţa
unei aceleiaşi agende publice de mulţi ani încoace face ca mesajul partidelor
să se raporteze la ele, aşa cum e firesc. Dar în loc ca partidele să propună
rezolvarea agendei publice, ele se lamentează cot la cot cu alegătorii pe
seama ei. Indiferent de unde vine, abordarea populistă seamănă la toate
partidele. Abia atunci când vor dori cu adevărat să rezolve o problemă
partidele vor începe să se deosebească între ele. A te confrunta cu agenda
electorală înseamnă să propui o agendă alternativă, care să aibă în vedere şi
riscurile viitoare. Soluţiile trebuie să atenueze suferinţele de azi, dar să
prevină pericolele de mâine.
Fără o atitudine fermă şi o corelare a realităţii cu modelul, doctrinele
nu se vor putea confrunta cu aceste două pericole majore la adresa identităţii
lor care sunt rezistenţa administraţiei şi tentaţia populistă.
Doctrinele ajută ca oamenii să se grupeze şi să acţioneze pe baza
unor concepţii comune, în condiţiile unor reguli stabile şi înlăuntrul
aceluiaşi sistem politic. Ideologia serveşte trecerii de la un sistem politic la
altul. Acesta este cazul ţării noastre.
Necesitatea recurgerii la ideologie
Esenţa actualei tranziţii, aşa cum spuneam, constă în trecerea, în

plan politic, de la totalitarism la democraţie şi, în plan economic, de la
socialism la capitalism71. Acest proces nu este numai economic sau
instituţional, pentru că atunci ar fi suficient să spunem că trecerea de la
socialism la capitalism este echivalentă cu redimensionarea rolului statului.
Dar tranziţia este în primul rând un proces cultural. Ea are în vedere
emanciparea mentalităţilor, recuperarea unor valori tradiţionale şi
consacrarea altora noi, reconfigurarea spiritului comunitar, structurarea
societăţii civile şi a spiritului civic, asumarea identităţii naţionale în termenii
unui europenism al naţiunilor etc.
Amploarea transformărilor necesare, asupra cărora vom reveni pe
parcursul acestei lucrări, presupun asumare ideologică. Ideologia chemată să
călăuzească trecerea de la totalitarism la democraţie şi de la socialism la
capitalism este ideologia dreptei.
71
Pentru a stabili diferenţele dintre socialism şi capitalism vom prelua precizările
metodologice pe care le face profesorul american Adam Przeworski: “Prin «capitalism»
înţeleg oricare sistem economic în care (1) diviziunea optimă a muncii este atât de avansată
încât majoritatea oamenilor produce pentru a satisface nevoile celorlalţi (2) mijloacele de
producţie şi capacitatea de lucru sunt proprietăţi particulare şi (3) există pieţe pentru
ambele. Prin «socialism» înţeleg oricare sistem în care (1) diviziunea muncii este la fel de
avansată (2) mijloacele de producţie sunt proprietate publică şi (3) majoritatea resurselor
productive, cel puţin altele decât forţa de muncă, sunt alocate prin comandă centralizată”.
Adam Przeworski, Democraţia şi economia de piaţă. Reformele politice şi economice în
Europa de Est şi America Latină, Bucureşti, Editura All, 1996, p.112.
61
Atunci când a teoretizat comunismul ca ideologie72, Karl Marx a

intuit că este nevoie de arma ideologică pentru a lupta împotriva
capitalismului. Pentru comunişti, în secolul XX, social-democraţii au fost
adversari, în rând cu reprezentanţii altor partide burgheze. Ba chiar, dacă
luăm exemplul Rusiei, cele mai teribile lupte politice s-au dat între
comunişti şi social-democraţi, mai apoi între bolşevici şi menşevici.
Represiunea comunistă le-a acordat liderilor social-democraţi care nu au
acceptat să intre în rândurile comuniştilor un tratament la fel de neîndurător
ca şi celorlalţi duşmani ai regimului totalitar.
Comunismul şi-a propus în mod deschis distrugerea capitalismului.
Teoria succesiunii modului de producţie – substanţa materialismului
dialectic şi istoric – a fost temeiul teoretic al caracterului vremelnic al
capitalismului şi al mersului inevitabil şi ireversibil către comunism73.
Mişcările democratice ale anului 1989 au arătat că această teorie este
greşită. Teza potrivit căreia evoluţia forţelor de producţie transformă cu
necesitate relaţiile de producţie, în sensul creşterii continue a gradului de
socializare a acestora, este incorectă74. Nu numai că acest proces nu este
necesar, dar transformarea structurii – păstrând terminologia lui Marx – s-a
dovedit chiar contraproductivă pentru dezvoltarea ulterioară a relaţiilor de
producţie, a căror esenţă o constituie relaţiile de proprietate.
În fapt, raportul de cauzalitate este următorul: evoluţia forţelor de
producţie nu necesită transformarea relaţiilor de proprietate, ci
transformarea relaţiilor manageriale. Cel mai mare adversar al marxismului
s-a dovedit a fi managementul. Iar cursul istoriei a dovedit că singurul
72
Stelian Tănase sintetizează: “Esenţa comunismului este ideologia. Ideologia comunistă
este utopică. Ca orice utopie, scopul ei este realizarea unei lumi fără conflicte, perfect
armonioase, în acest caz «societatea fără clase». Dimensiunea esenţială a acestui tip de
ideologie este caracterul ei antiştiinţific, neraţional, deci antimodern”. Stelian Tănase,
Revoluţia ca eşec. Elite şi Societate, Iaşi, Editura Polirom, 1996, p.218.
73
Într-un articol scris în 1988, “Despre reversibilitatea comunismului”, Jean-François
Revel surprinde această caracteristică a sistemului comunist: “Ireversibilitatea a fost
socotită întotdeauna ca fiind intrinsecă sistemului comunist – şi socialismului în general. Ea
capătă aici un caracter organic. Orice revoluţie socialistă are ca obiectiv abolirea
structurilor politice, economice, sociale, culturale existente şi înlocuirea lor cu altele; ea îşi
propune chiar înlocuirea «omului vechi» cu «omul nou»… Ireversibilitatea face, aşadar,
parte integrantă din socialism; fără ea, acesta şi-ar pierde orice semnificaţie” (Jean-François
Revel, Revirimentul democraţiei, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p.403). Cu o bună
intuiţie istorică, Revel sugerează câteva căi (democratică, sociologică, strategică) prin care
reversibilitatea comunismului este posibilă, lucru dovedit scurt timp după aceea.
74
Această teză şi-a arătat inconsistenţa în confruntarea sa cu realităţile istorice. În fapt,
comunismul a izbândit nu aşa cum credea Marx, adică în ţările dezvoltate economic, ci mai
ales, în cele slab dezvoltate, unde democraţia era inexistentă sau fragilă. Tentativa lui Lenin
de a justifica revoluţiile comuniste prin “teoria verigii celei mai slabe” este doar un
paleativ. În fapt, revoluţia bolşevică nu a fost decât în mică măsură rezultatul contradicţiilor
interne, iar asta doar într-un număr redus de ţări din Asia şi, într-o anumită măsură, în
Rusia. Comunismul a fost, în fapt, un fel de colonialism ideologic care, adesea, a fost
colonialism de-a dreptul. Dar teza lui Marx nu e greşită numai pentru că istoria nu a
verificat-o. Ea are o eroare metodologică, şi anume aceea de a subordona economicului
toate celelalte dimensiuni ale vieţii sociale, ignorându-le de-a dreptul. Această deficienţă a
fost sesizată de Max Weber care reproşa marxismului renunţarea la analiza multifactorială,
reducând totul la factorul economic. Vezi şi C. Right-Mills, H. H. Gerth, “Introduction” în
From Max Weber: Essays in Sociology, London, Routledge, 1991.
62
proces ireversibil al evoluţiei umane este inovaţia tehnologică şi, în

subsidiar, inovaţia managerială75,76.
În mod paradoxal, linia comunismului utopic, pe care s-au înscris
Saint-Simon, Proudhon, Fourier şi, într-o anumită măsură, Marx, şi care
mergea pe ideea limitării rolului statului până la abolirea sa, a dus la crearea
uneia dintre cele mai puternice forme de totalitarism. Explicaţia constă în
aceea că, deşi ascuns sub masca mesianismului, comunismul a fost expresia
unui anumit fel de raţionalism, încercând să opună un model artificial unei
societăţi care nu se poate lipsi de însuşirile sale naturale. Excesul raţionalist
a dus la exacerbarea celei mai clare expresii a raţionalismului, care este
statul77.
Comunismul a dat dovadă, însă, de o puternică voinţă politică de a
înfăptui ceea ce şi-a propus, şi anume distrugerea capitalismului, înlocuirea
proprietăţii private prin proprietate socialistă. Comuniştii au ştiut că pentru a
distruge capitalismul trebuie acţionat împotriva bazei sale economice,
sociale şi culturale. Ceea ce au şi făcut, cu o cruzime care îi apropie de
barbarie78. Cu revoluţia bolşevică ei au învăţat, încă o dată, lecţia lui
Clausevitz potrivit căreia pentru a înfrânge un duşman trebuie să-i distrugi
instituţiile.
Distrugerea bazei economice a capitalismului presupunea
naţionalizarea băncilor şi a unităţilor economice importante, precum şi
desfiinţarea pieţei de capital. Aceste obiective au fost atinse în România
până la jumătatea anului 1948.
Nimicirea bazei sociale a capitalismului, ca orice mutaţie de natură
socială, a durat ceva mai mult. Baza socială a capitalismului era alcătuită
din comercianţi, din burghezia rurală, căreia i s-a spus “chiaburime”, şi din
reprezentanţii profesiunilor liberale. Chiaburimea a fost distrusă prin
fiscalitate şi prin cooperativizare. Procesul a durat aproape un deceniu şi
jumătate. Încheierea procesului de cooperativizare a lăsat în afara
75
În acest sens pledează Raymond Aron în capitolul “Histoire et progrès” din lucrarea Dix-
huit leçons sur la société industrielle (Paris, Gallimard, 1962, pp.75-94). Concluzia
savantului francez: “Ceea ce este caracteristic ordinii progresului este devenirea ştiinţifică”.
76
Până în prezent s-a dovedit că democraţia capitalistă este sistemul politic şi economic cel
mai adecvat pentru a susţine inovaţia tehnologică şi managerială. Este aşadar un alt mod de
a susţine concluziile lui Francis Fukuyama care, vorbind metaforic de “sfârşitul istoriei”,
dorea, de fapt, să evidenţieze triumful democraţiilor liberale occidentale. Vezi Francis
Fukuyama, The End of History and the Last Man, Free Press, New York 1990 (Sfârşitul
Istoriei şi ultimul om, Bucureşti, Editura Paideia, 1994). De la aceeaşi premisă porneşte
Pierre Manent în articolul său “La démocratie et la nation” publicat în primul număr al
Revistei Române de Ştiinţă Politică al Universităţii Bucureşti şi Peter Drucker, Inovaţia şi
spiritul antreprenorial, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995.
77
Vezi, în această privinţă, Fenomenologia spiritului a lui G.F.W. Hegel (Bucureşti,
Editura Academiei, 1965).
78
Are dreptate Irving Kristol când afirmă: “Karl Marx scria undeva că rasa umană va fi
pusă în cele din urmă în situaţia de a alege între socialism şi barbarie. Ei bine, am văzut
destul ce înseamnă socialismul în epoca noastră pentru a ne da seama că, în mod concret şi
nu într-o lume ideală, acesta nu poate oferi nici stabilitate nici dreptate, şi că în multe din
versiunile sale pare perfect compatibil cu barbaria. Deci majoritatea neoconservatorilor
cred că ultima şi cea mai bună speranţă a omenirii în acest moment este un capitalism
revigorat intelectual şi moral”. Irving Kristol, “Confesiunile unui neoconservator” în Polis,
nr. 3/1998, p.30.
63
proprietăţii socialiste şi cooperatiste – o formă mascată, de fapt, a celei

dintâi – o categorie restrânsă de munteni, proprietari de oi sau de livezi.
Comercianţii au dispărut prin naţionalizări de spaţii comerciale şi prigoane
de orice fel, inclusiv fiscale. Ultimii comercianţi, aşa-numiţii mandatari, au
fost învinşi de fiscalitate la sfârşitul deceniului şapte. Profesiunile liberale
şi-au pierdut autonomia de organizare, au fost politizate şi, în măsura
posibilului, etatizate79.
Ca orice ideologie, comunismul a inclus cultura printre preocupările
sale. Comuniştii ştiau că susţinerea unui sistem economic şi social se face pe
un anumit suport cultural80. Tipul de cultură, sau mai degrabă de anticultură,
promovat de comunism a avut în vedere combaterea culturii naţionale, mai
ales a celei interbelice, a valorilor româneşti tradiţionale şi creştine81. O lista a
autorilor şi cărţilor interzise în primii ani ai aşa-numitei puteri populare a fost
de curând publicată şi poate servi generaţiilor viitoare drept pildă pentru ceea
ce a putut fi în stare comunismul82. Până şi Mihai Eminescu figurează pe
această listă. Ca să nu mai vorbim că mari cărturari ai românilor precum
Lucian Blaga, Gheorghe I. Brătianu, Constantin Noica, Alexandru Paleologu,
Nicolae Steinhardt, Radu Gyr, Petre Ţuţea, Arşavir Acterian, Nicolae Balotă
şi mulţi alţii au suportat agresiuni morale sau au petrecut ani îndelungaţi în
închisoare83. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat cu Nicolae Iorga, cu I. G. Duca, cu
79
Despre acţiunea comunismului asupra bazei sociale a capitalismului găsim câteva pagini
memorabile în capitolul “Duşmanul poporului – omul” din cartea Gândirea captivă: Eseu
despre logocraţiile populare a lui Czesław Milosz (Bucureşti, Editura Humanitas, 1999,
pp.188-194).
80
Vezi, în acest sens, Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă: Cultura română sub
Ceauşescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.
81
Încă din 1953, Mircea Eliade a avut trista presimţire a ceea ce se va întâmpla: “Adevărata
primejdie începe, însă, pentru întreg neamul românesc, abia după ocuparea teritoriului de
către Soviete. Pentru întâia oară în istoria sa, neamul românesc are de-a face cu un adversar
nu numai excepţional de puternic, dar şi hotărât să întrebuinţeze orice mijloc pentru a ne
desfiinţa spiritualiceşte şi culturaliceşte, ca să ne poată, în cele din urmă, asimila. Primejdia
este mortală, căci metodele moderne îngăduie dezrădăcinările şi deplasările de populaţii pe
o scară pe care omenirea n-a mai cunoscut-o de la asirieni… Există primejdia unei
sterilizări spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor şi ruperea legăturilor organice cu
tradiţiile culturale autentic naţionale. Neamul românesc, ca şi alte neamuri subjugate de
Soviete, riscă să devină, culturaliceşte, un popor de hibrizi”. Mircea Eliade, “Destinul
culturii româneşti” în Profetism românesc (I), Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, 1990,
p.143.
82
Vezi Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România: 1945-1989,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000.
83
Umilinţele şi cruzimile la care la care au fost supuşi aceşti oameni au fost de neînchipuit.
Ele au continuat şi după perioada de detenţie, pentru cei care au supravieţuit închisorilor.
Iată, de pildă, cazul lui Constantin Noica. Arestat în decembrie 1958, va fi judecat într-un
proces celebru, alături de Dinu Pillat, Arşavir Acterian, Sergiu Al-George, Theodor
Enescu, Alexandru Paleologu, Marietta Sadova, Nicolae Steinhardt, Vladimir Streinu,
Păstorel Teodoreanu. Cu acuzaţia de “uneltire contra ordinii sociale”, Constantin Noica a
fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică. A fost eliberat, laolaltă cu mulţi alţi deţinuţi
politici, în anul 1964. Iată un fragment dintr-un text scris de Constantin Noica în revista
Glasul Patriei, publicaţie de propagandă pentru românii din străinătate, la 20 aprilie 1965:
“Sunt unul dintre intelectualii care, înainte de 1944, am susţinut unele idei greşite. Într-un
fel sau altul a trebuit deci, la fel ca şi ceilalţi, să răspund pentru ele… Între timp, văd că în
ţara noastră aceasta s-a făcut treabă: că totul a luat, sau stă să ia, un chip nou. Îmi vine în
minte, atunci, că există o altă libertate de a face. Câţiva ne-am lipsit de ea, în numele unor
64
Virgil Madgearu, Armand Călinescu sau Victor Iamandi dacă nu ar fi fost

victime ale legionarilor. Sau dacă Nicolae Titulescu sau Petre Andrei nu s-ar
fi sinucis. E foarte probabil că şi-ar fi găsit moartea în închisorile comuniste84.
Lupta împotriva culturii autentice a fost însoţită de o acţiune extrem
de dăunătoare de promovare a kitsch-ului. De altfel, acest lucru trebuie
reţinut: kitsch-ul, sub multiple forme, este suportul oricărei dictaturi: cantate
patriotarde, ode aniversare, hectare de pânză cu portretele conducătorilor
sau cu imagini de fabrici şi uzine, kilometri de peliculă despre vizite de
lucru. Sub acest tăvălug propagandistic a existat şi seva unei culturi
autentice, născută din suferinţă şi rezistând cu înverşunare uscăciunii
propagandistice85.
prejudecăţi sau ale unor false judecăţi!… Dar am scris cele de mai sus pentru ca să îndemn
şi pe alţii să-şi recunoască greşelile şi să se alăture, prin muncă, intereselor României noi”
(apud Stelian Tănase, Anatomia mistificării, 1944-1989. Procesul Noica-Pillat, Bucureşti,
Editura Humanitas, 1998, pp.470-472). Câtă suferinţă trebuie să fi îndurat Constantin
Noica şi cât de deznădăjduit şi lipsit de apărare trebuie să fi ajuns în sufletul său pentru a
scrie astfel de rânduri de autoflagelare şi de laudă a socialismului!
84
Numărul miniştrilor României democrate care au suferit persecuţiile regimului comunist
este impresionant. Iată, pentru memoria tinerei generaţii o listă a acestora: Ucişi în
închisoare: Constantin Angelescu, Constantin Argetoianu, Aurel Baciu, Victor Bădulescu,
Aurelian Bentoiu, Sever Bocu, Sebastian Bornemisa, Constantin I. C. Brătianu, Ion Bujoiu,
Mircea Cancicov, Ion Cămărăşescu, Henry Cihosky, Daniel Ciugureanu, Tancred
Constantinescu, Ion Costinescu, Vladimir Cristi, Gheorghe A. Cuza, Aurel Dobrescu, Stan
Ghiţescu, Ion Gigurtu, Alexandru Glatz, Constantin Ilasievici, Alexandru Lapedatu,
Gheorghe N. Leon, Ion Lugoşianu, Iuliu Maniu, Mihail Manoilescu, Ion Manolescu-
Strunga, Istrate Micescu, Ion Mihalache, Valeriu Moldovan, Dumitru Munteau-Râmnic,
Ion Pelivan, Nicolae Polizu-Micşuneşti, Ioan Pop, Ion. N. Popovici, Albert Popovici-Taşcă,
Radu Portocală, Virgil Potârcă, Ion Răşcanu, Valer Roman, Nicolae Samsonovici,
Constantin Simian, Gheorghe Taşcă, Petru T. Topa, Aurel Vlad. Întemniţaţi: Dumitru
Alimăneşteanu, Petre N. Bejan, Mihail Berceanu, Constantin Brătianu, Nicolae Budurescu,
Gh. Cipăianu, Dan Sever, Silviu Dragomir, Ioan D. Enescu, Pantelimon Halipa, Emil
Haţieganu, Alexandru Hodoş, Dumitru R. Ioaniţescu, Ioan Lupaş, Ştefan Meteş, Gheorghe
Gh. Mironescu, Iuliu Moldovan, Victor Moldovan, Ion Nistor, Voicu Niţescu, Ion Grigore
Perieţeanu, Ion Petrovici, Valer Pop, Mihail Popovici, Ghiţă Pop, Vasile T. Prelipceanu,
Ion Răducanu, Savel Rădulescu, Vasile P. Sassu, Teofil Sauciuc-Săveanu, Ioan Gh. Savin,
Victor Slăvescu, Florian Ştefănescu-Goangă, Constantin N. Tomescu, Arthur Văitoianu,
Nicolae Zigre. Deportaţi sau cu domiciliu obligatoriu: A. C. Cuza, Alexandru Vaida-
Voevod. Exilaţi: Nicolae Caranfil, Anton Crihan, Richard Franasovici, Grigore Gafencu,
Radu Irimescu, Ion Pangal, Stelian Popescu, Viorel V. Tilea, Constantin Xeni. Personalităţi
precum Simion Mehedinţi, Gheorghe Ionescu-Siseşti, Lucian Blaga au fost îndepărtate din
poziţiile profesionale deţinute. La această listă se cuvine să-i amintim pe cei ucişi de către
legionari, în timpul Rebeliunii: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Virgil Madgearu, Gabriel
Marinescu. Se poate spune, cu excepţii care se pot număra pe degetele mâinii, că toţi
membrii Guvernelor României democrate care au supravieţuit anului 1947 au suferit
persecuţii din partea regimului comunist. Vezi Ion Mamina, Ioan Scurtu, Guverne şi
guvernanţi, 1916-1938, Bucureşti, Editura Silex, 1996.
85
Iată cum caracterizează un mare artist, Horia Bernea, această perioadă de rezistenţă
culturală: “Noi am devenit astfel «imuni la revoluţie», nu insensibili la avangardă; o
imunitate care constituie probabil cea mai interesantă experienţă spirituală pe care o putem
oferi celorlalţi. Această imunitate se revelează (culmea!) ca o veritabilă atitudine de
«avangardă», dată fiind starea lumii din acest moment: pentru că această imunitate se
opune devastării sistemelor de valori – consecinţă inerentă, obligatorie a oricăror revoluţii,
marcând o întoarcere decisă către reperele spirituale, către sacralitatea ce susţine lumea (în
cazul României, cele două aripi cu care se poate «zbura» în ortodoxie, Sfânta Revelaţie din
65
Comuniştii au ştiut, aşadar, “ce au de făcut”. Revoluţia bolşevică şi

experienţa kominternistă le-a folosit din plin. Înlocuirea sistemului capitalist
a însemnat distrugerea bazei sale economice, sociale şi culturale.
Comunismul a fost o ideologie, căci numai arma ideologică poate avea
anvergura de a acţiona cu atâta forţă în toate aceste planuri. A fost ideologie
căci nu şi-a propus să modernizeze sistemul care a generat-o, şi anume
capitalismul, ci să-l distrugă şi să-l înlocuiască. Procesul de luare a puterii şi
de aplicare a perceptelor ideologice a fost abrupt şi rapid, căci această
ideologie şi-a propus nu numai să distrugă capitalismul şi să-l înlocuiască cu
comunismul dar şi să distrugă democraţia şi s-o înlocuiască cu
totalitarismul.
Ultimul deceniu al secolului XX a adus cu sine o provocare cu totul
nouă: înlocuirea comunismului cu capitalismul şi a dictaturii cu democraţia.
Procesul nu trebuie înţeles , în mod simplist, ca invers celui petrecut în
Rusia, după primul război mondial sau celui petrecut în Europa centrală şi
de est în perioada postbelică. Există o diferenţă fundamentală. Trecerea de
la capitalism la comunism s-a făcut prin mijloace totalitare, abuzive şi
violente.86 Trecerea de la comunism la capitalism trebuie făcută deodată cu
construirea şi consolidarea statului de drept.
Această experienţă este cu totul deosebită de alte schimbări de
natură revoluţionară. Comunismul, spre deosebire de feudalism sau de
capitalism, nu a fost răsturnat de forţe economice în dezvoltare, sau de
categorii sociale reprezentative care doreau să le ia locul celor anacronice
ori vlăguite. Nu numai că nu a născut astfel de forţe, dar comunismul pur şi
simplu a nimicit înfiriparea oricărei asemenea dezvoltări. Acelaşi lucru s-a
întâmplat şi în planul structurii sociale, al mentalităţilor, unde comunismul
nu a permis germenii unei emancipări care să-i supravieţuiască. Pur şi
simplu, comunismul s-a crezut veşnic şi n-a făcut decât să se perpetueze pe
sine, pustiind totul în jur. Cel puţin la fel de grav este faptul că, spre
deosebire de viruşii obişnuiţi care mor o dată cu bolnavul atins de boală, în
acest caz, bolnavul a murit, dar virusul persistă. Ca o casă ale cărei ziduri
încărunţite îmbolnăvesc pe cei care pătrund într-însa. Iar atunci când
Biblie şi Sfânta Tradiţie a Bisericii). Obligaţi să asistăm neputincioşi la devastarea morală

şi fizică din jur, «avangarda» în sensul ei «tradiţional» a trebuit să-şi schimbe direcţia,
metodele şi scopul. Într-un context agresiv, unde se încearcă cu ură şi metodă desfigurarea
noastră, raţiunea de a exista a artei rămâne aceea de a ne ajuta să supravieţuim spiritual, de
a viza dincolo de ea, pentru a ne ajuta să credem în cele ce nu se văd…” Horia Bernea,
“Avantajele spirituale ale unui artist din Est” în Puncte Cardinale, ianuarie – februarie
2001. Textul a fost scris în septembrie 1990.
86
Iată o cifră elocventă: în perioada 1946-1959 au fost arestate şi condamnate 53.170
persoane, socotite drept contrarevoluţionare. Acuzaţiile erau dintre cele mai absurde:
“crime contra păcii şi umanităţii”, “activitate intensă contra clasei muncitoare”, “activitate
pe linia cultelor şi sectelor”, “agitaţie publică şi instigare împotriva Gospodăriilor agricole
colective” etc. La acestea trebuie să adăugăm persoanele executate în timpul misiunilor
operative ale Securităţii, persoanele deportate, cele arestate şi deţinute fără proces, membrii
familiilor care au suportat diferite persecuţii, de la confiscarea averii şi până la
exmatricularea din toate şcolile din ţară ş.a.m.d.
66
zidurile se prăbuşesc, paloarea feţelor reproduce culoarea obosită a

zidurilor87.
În deceniul care a trecut nu a existat în România voinţa politică a
unei schimbări radicale. Acesta a fost motivul pentru care fragilitatea
democraţiei nu numai că nu a consolidat instituţiile democratice, dar a
perpetuat, sub forme perverse, structurile totalitare, dându-le o legitimitate
nemeritată. În loc ca mişcarea revoluţionară din decembrie 1989, cu
tragismul său, să fie şansa schimbării, a fost o tentativă reuşită de menţinere
a cercurilor de influenţă ale României comuniste.
Trecerea de la comunism la democraţie şi capitalism presupune un
temei ideologic88. Ideologia care are acum un caracter novator, revoluţionar,
propunându-şi schimbarea sistemului, este ideologia dreptei.
Atingerea acestor obiective nu se poate face de la sine. E nevoie de o
puternică voinţă politică, de o viziune strategică şi o capacitate managerială
pe măsură. Ca în orice trecere de la un sistem la altul, este nevoie de acţiune
asupra bazei economice, sociale şi culturale a sistemului şi dezvoltarea
bazei noului sistem.
În esenţă, dislocarea bazei economice a comunismului presupune
privatizarea băncilor şi a marilor unităţi economice. Construirea bazei
economice a capitalismului presupune dezvoltarea noului sector privat,
redimensionarea industrială, lărgirea accesului investiţiilor străine,
dezvoltarea regională şi consolidarea pieţelor financiare – bănci, asigurări,
piaţă de capital. Direcţiile de acţiune strategică ale construirii bazei
economice a capitalismului, aspecte asupra cărora vom mai reveni, sunt:
 redimensionarea rolului statului în economie, ceea ce presupune
reducerea rolului său de administrator şi de actor economic, dar
întărirea rolului său de garant al legalităţii şi al corectei
funcţionări a pieţelor;
 crearea mecanismelor liberei competiţii şi consolidarea acestora;
 garantarea proprietăţii;
 o politică bugetară selectivă şi stimulativă;
 o politică bugetară corelată cu mecanismele pieţei;
 un sistem legislativ, clar, stabil, complet, integral aplicabil în
momentul promulgării şi racordat standardelor europene;
 etica economiei de piaţă;
 dezvoltarea şi consolidarea pieţelor.
87
Spune Jean-François Revel: “Când o ţară se vede nevoită să iasă din comunism ea nu se
găseşte la nivelul pe care îl atinsese când a intrat în comunism, ci mult mai jos, dacă nu
cumva se găseşte… nicăieri. Lucru adevărat nu doar în economie, ci şi în cazul instituţiilor
politice, al raporturilor sociale, al vieţii culturale”. Jean-François Revel, op.cit., p.181.
88
Există însă şi opinii care consideră că procesul de tranformare de acest fel este prea
complex pentru a se încadra în tipologia constrângătoare a unei ideologii. Astfel de opinii
merg până într-acolo încât, o dată cu eşecul marxismului, consideră abordarea ideologică
drept depăşită. Milovan Djilas: “Este de cea mai mare importanţă să afirmăm că apusul
ideologiilor, şi înainte de toate al marxismului, care e singura ideologie de importanţă
mondială, nu semnifică sfârşitul ideilor, ci, din contră, este condiţia prealabilă a proliferării
şi dezvoltării lor. Din acest crepuscul şi din ruinele ideologiilor se poate naşte o existenţă
fără constrângeri”. Milovan Djilas, Une société imparfaite – le communisme désintégré
(cap. “Le crépuscule des idéologies”), Paris, Calmann-Lévy, 1969, p.73.
67
În ceea ce priveşte baza socială, procesul este mai complex şi

proiectat pe un orizont de timp mai lung. În plus, fenomenele sociale care
trebuie iniţiate şi sprijinite sunt mai greu identificabile. Nu se mai pune
problema agresiunii împotriva unor categorii sociale şi aplicarea unor
acţiuni punitive asupra acestora. Dimpotrivă, pe cât posibil,
redimensionarea socială trebuie să aibă ca sursă motivaţiile ce vor fi induse
diferitelor segmente de interese. Mai ales că o mare parte a bazei sociale a
comunismului este alcătuită din categorii defavorizate. Dreapta nu are
adversari sociali89. Noi nu luptăm împotriva unor categorii sociale şi nu
asmuţim pe oameni unii împotriva altora.
În procesul de redimensionare socială, Dreapta este interesată de
dezvoltarea acelor segmente care pot deveni principalul suport social al
capitalismului, aceleaşi care au fost măcinate în malaxorul comunist. Este
vorba de comercianţi şi alte categorii de întreprinzători, de burghezia rurală
- reprezentanţilor căreia li se spune acum nu chiaburi, ci fermieri - şi de
profesiunile liberale. În mod generic, aceste categorii alcătuiesc ceea ce se
numeşte clasa de mijloc. Lor li se adaugă o categorie socială nouă, cea a
managerilor, purtători ai spiritului întreprinzător.
În acelaşi timp, pe termen lung trebuie avută în vedere o altă
structură a ocupării. De pildă, în ultimii ani, ponderea forţei de muncă
ocupate cu activităţi pe pieţele financiare a scăzut de la circa 60.000 la
53.000. Într-o economie de mărimea celei româneşti, populaţia ocupată pe
pieţele financiare ar trebui să fie de cel puţin 300.000 de persoane. Situaţia
actuală privează societatea românească de o forţă socială emergentă
considerabilă şi, de ce să n-o recunoaştem, privează dreapta de un electorat
preţios. În schimb persistenţa marilor aglomeraţii muncitoreşti, pe fundalul
lipsei descentralizării, divizării şi privatizării marii industrii şi sectoarelor
primare oferă partidelor de sorginte socialistă un sprijin pe care acestea nu
întârzie
să-l întoarcă chiar împotriva celor care le-au votat.
Politicile sociale vor avea în vedere schimbarea raportului dintre
persoanele asistate şi persoanele active, care acum este supraunitar în
favoarea celor asistate. Beneficiarii asigurărilor sociale sunt îndeobşte
înclinaţi spre politicile socialiste, spre o protecţie iluzorie, deşi ar trebui să
înţeleagă că fără o gestionare pe bază privată a fondurilor de asigurări
sociale, situaţia lor nu se va îmbunătăţi.
Stimularea agriculturii capitaliste şi transferarea unor activităţi
productive şi a serviciilor către mediul rural va diminua şomajul în mediul
89
Există idealuri naţionale în faţa cărora acest enunţ este plauzibil. Avem pilda oferită de
textul Proclamaţiei de la Islaz, din 9 iunie 1848: “Poporul român se scoală, se armează, şi
nu spre a se lupta o clasă asupra alteia, nu spre a rumpe legăturile sale de relaţii din afară, ci
ca să ţie în frâu şi în respect pe voitorii de rău ai fericirii publice. Strigarea românilor e
strigare de pace, strigare de înfrăţire. La această mare faptă a mântuirii, tot românul are
dreptul de a fi chemat, nimeni nu este scos afară; tot românul este un atom al întregii
suveranităţi a popolului: sătean, meseriaş, negruţător, preot, soldat, student, boier, domn, e
fiu al patriei şi după sfânta noastră credinţă, e şi mai mult, e fiu al lui Dumnezeu. Toţi avem
acelaşi nume de român. Acesta ne înfrăţeşte şi face să înceteze toate interesele, să se stingă
toate urile. Pace dar vouă! Libertate vouă!”.
68
rural, va diminua o parte a kitsch-ului urban şi-l va reîntoarce în mediul său

natal, autentic, din care a fost dislocat90.
Sunt numai câteva exemple, desigur. Mutaţiile în structura ocupării
trebuie corelate cu strategiile privind diminuarea bazei economice a
socialismului şi înlocuirea acesteia cu suportul economic al capitalismului.
Procesul transformării, în ceea ce priveşte cele trei componente (economic,
social şi cultural), trebuie conceput şi coordonat în mod unitar.
O atenţie specială trebuie acordată bazei culturale a schimbării91.
Tranziţia de la comunism la capitalism este un proces profund cultural. A nu
înţelege şi a nu avea viziunea acestei realităţi înseamnă, oricât de multe
resurse s-ar folosi, să sufli zadarnic într-o pungă spartă. Aceasta înseamnă
aşezarea în miezul viziunii despre lume a ideii morale şi a ideii naţionale.
Ele împreună alcătuiesc identitatea naţională. Identitatea naţională nu este o
vorbă goală, patriotardă. Asumarea identităţii naţionale presupune o seamă
de politici ale actului de guvernare ce vizează:
 apărarea demnităţii naţionale;
 sporirea autorităţii şi credibilităţii instituţiilor statului;
 dezvoltarea capitalului românesc;
 protejarea şi consolidarea patrimoniului cultural românesc;
 sporirea rolului Biserii;
 sprijinirea Armatei şi respectarea demnităţii corpului militar;
 ameliorarea relaţiilor cu românii de pretutindeni;
 înfăptuirea reîntregirii ţării.
Această viziune asupra schimbării ca având o importantă
componentă culturală, este proprie dreptei92.
Ideologia stângii a înţeles într-un alt mod rolul culturii. Cultura a
fost ideologizată, utilizată sub forma pervertită, agresivă şi oficioasă a
propagandei. Astfel, cultura a fost utilizată pentru a da justificare unui
sistem abuziv, constrângător. Cel mai mare pericol la adresa culturii a fost
subordonarea şi pervertirea ei sub forma kitsch-ului. Cultura, în
dimensiunea ei oficioasă, a devenit un complice al sistemului.
Dreapta crede în libertatea culturii şi în înlăturarea oricărei tentative
de ideologizare sau subordonare a actului de cultură. Respectând libertatea
de creaţie, dreapta respectă autenticul în cultură. Cultura autentică a
90
Faţă de anul 1995, numărul persoanelor ocupate în agricultură a sporit cu peste 250.000
de persoane. Aceste persoane nu au găsit un alt loc de muncă, trăind din veniturile
provenite din economia naturală. În mod normal, într-o statistică onestă, ele ar fi trebuit să
se regăsească în rândurile şomerilor. Cum însă, aceste persoane nu au reuşit să-şi găsească
timp îndelungat, într-o piaţă a muncii atât de restrânsă cum este cea din mediul rural, un alt
loc de muncă, ele nu beneficiază de nici un ajutor social şi, în consecinţă, nu sunt cuprinse
în numărul şomerilor. Nu acesta este modul nostru de soluţionare a crizei ce decurge din
acumularea kitsch-ului urban. Vezi, în această privinţă, capitolul “Dezvoltarea şi
consolidarea pieţelor. Studiu de caz: situaţia agriculturii româneşti” din lucrarea de faţă.
91
Recomand, în această privinţă, lecturarea capitolului “O nouă cultură română”, din
volumul Politică şi cultură – Pentru o nouă cultură română, a lui Adrian Marino (Iaşi,
Editura Polirom, 1996, pp.198-351).
92
De aceeaşi opinie cu mine este Adrian Iorgulescu atunci când susţine că “la noi, în chip
permanent şi distinctiv, dreapta culturală a devansat şi pregătit dreapta politică pe tot
parcursul istoriei”. Adrian Iorgulescu, Dreapta – principii şi perspective, Cluj-Napoca,
Editura Dacia, 2000, p.224.
69
reprezentat un potenţial pericol pentru stânga deoarece autenticul înseamnă

tradiţie, iar tradiţia românească nu serveşte în nici un fel acestei ideologii
străine de neamul românesc care a fost comunismul. Dreapta îşi asumă
tradiţia într-un mod organic. Fără aceasta nu putem construi un sistem
instituţional stabil, nici european, ca performanţă, şi nici românesc, ca
substanţă93. Dreapta îşi propune reunirea tradiţiei culturale şi creştine
româneşti cu modelul european de dezvoltare capitalistă şi modernizare
instituţională.
Cercurile de influenţă care s-au păstrat din perioada socialistă şi
până în prezent trebuie corect identificate, iar politicile Dreptei vor avea în
vedere reducerea puterii lor. Acest lucru nu se face pe căi abuzive, prin
încălcarea libertăţilor cetăţeneşti sau a cerinţelor pieţei libere. Dimpotrivă.
Îmbunătăţirea calităţii actului de justiţie, egalitatea în faţa legii şi redefinirea
imunităţii politice, libertatea reală a presei, instituirea liberei competiţii şi a
accesului egal şi transparent la resurse, egalitatea şanselor, îmbunătăţirea
activităţii de supraveghere şi reglementare a pieţelor financiare, toate
acestea vor avea drept consecinţă slăbirea acestor cercuri de putere şi
aşezarea democraţiei româneşti pe o construcţie normală şi echilibrată.
Premisele politice nefavorabile ale tranziţiei româneşti
Cum este, totuşi, posibil ca, după mai bine de un deceniu, economia
românească să păstreze un caracter etatist atât de pronunţat, iar noi să
socotim în continuare că opţiunea între socialism şi capitalism nu a fost încă
făcută? Nu putem explica toate acestea fără să analizăm modul în care s-a
format clasa politică românească în anii ‘90.
În această perioadă, în România a existat pluripartidism, dar nu a
existat un real pluralism. Forţele politice existente au oscilat între extrema
stângă şi centru94. Dreapta politică a fost absentă. Acest lucru a
dezechilibrat profund raportul de forţe politice şi a avut consecinţe negative
asupra mersului reformei.
Dacă România, în ceea ce priveşte evoluţia procesului democratic,
se află mult în urma altor ţări cu experienţă istorică similară, aceasta are
drept cauză anumite particularităţi: ţara noastră a fost singura în care, în
perioada următoare mişcării revoluţionare a anului 1989, Partidul Comunist,
într-o formă uşor modificată, s-a menţinut la putere şi, de asemenea, singura
în care s-au refăcut partidele istorice.
93
Spunea Petre Ţuţea: “Poporul nostru este creştin, Latin prin rasă, limbă, obiceiuri şi
putere constructivă socio-statală-instituţională (…) Suntem singurul popor conservator din
acest spaţiu şi «autentic european» cum a spus Eminescu. De aceea nu putem fi reacţionari,
conservatorismul trăind în ordinea naturală a lui Dumnezeu, considerând devenirea
aparentă un adaos înşelător la desfăşurarea reală de primordii” (Petre Ţuţea, Între
Dumnezeu şi neamul meu, Bucureşti, Fundaţia Anastasia – Editura Arta Grafică, 1992).
94
Paul Ghiţiu: “Partidele din 1990, cât şi cele apărute din ele mai târziu, fie au continuat
direct structurile comuniste şi securiste anterioare (şi, la putere fiind în primii şapte ani, au
menţinut caracterul socialist al economiei), fie au deviat rapid spre o gândire şi un
comportament de stânga, adaptându-se mentalităţilor existente, în loc să lupte pentru
schimbarea lor”. Paul Ghiţiu, Reabilitarea politicii, Bucureşti, Editura Dacia, 2000, p.21.
70
Aceste două particularităţi au o cauză comună: evoluţia societăţii şi

politicii româneşti în perioada comunistă, dar mai ales în deceniul nouă95. În
ţara noastră nu au existat forme structurate, consistente de luptă împotriva
dictaturii comuniste. Rezistenţa civică, anticomunistă a fost fie exilată, fie
disipată. Dincolo de o stare latentă de nemulţumire din partea unei părţi
semnificative a populaţiei, rezistenţa a fost mai degrabă o acţiune pe cont
propriu şi a rămas la nivelul expresiei individuale. Starea de rezistenţă nu a
coagulat96. Mai mult decât atât, în ultimii ani ai deceniul nouă a avut loc o
uriaşă manipulare, care a dus la inhibarea adevăratei rezistenţe şi inventarea
unei rezistenţe de carton, care se va dovedi foarte utilă în decembrie 1989.
Acest lucru s-a petrecut, din păcate, cu largul concurs al străinătăţii, în
special al posturilor de radio care emiteau din străinătate în limba română.
Comunismul s-a dovedit abil în tentativele sale de a se adapta.
În anii ’80, comunismul românesc a generat o dizidenţă anticeauşistă, dar
pro-comunistă97. Ea a fost preluată şi clamată ca adevărata rezistenţă
românească, şansa de a ajuta la debarcarea dictatorului. În acelaşi timp,
adevărata rezistenţă, anticeauşistă, dar şi anticomunistă, care putea coagula
în jurul ei, a fost ignorată. Iar tradiţia luptei anticomuniste nu a fost deloc
evocată. Rezistenţa din munţi, un adevărat act de eroism românesc, este
necunoscută pentru cei mai mulţi români98. În anii 1988-1989 eroii luptei
95
În mod corect consideră Cristian R. Pârvulescu: “Revigorarea partidelor interbelice a fost
condiţionată nu doar de experienţa democratică interbelică, ci şi de specificul naţional-
comunist al regimului, caracteristică ce a influenţat atât slaba dezvoltare a dizidenţei
româneşti, cât şi absenţa glasnostului, structurarea unor partide în jurul asociaţiilor civice,
ca în Polonia sau Cehoslovacia, neputându-se realiza în prima fază”. Vezi Cristian R.
Pârvulescu, “Eşecul alternanţei?” în Sfera politicii, nr.65/decembrie 1998, p.4.
96
Acest lucru îl explică, pe larg, Vladimir Tismăneanu în lucrarea sa Reinventarea politicii
– Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel. Iată ce spune el despre situaţia din România
acelor ani: “După revoluţia din Decembrie 1989, românii s-au plâns adesea că în ţara lor a
lipsit o personalitate ca Václav Havel, pentru a întrupa consensul naţional. Dar problema de
fond nu este rolul individualităţilor excepţionale, ci absenţa infrastructurii politice
comparabilă cu cea creată în Cehoslovacia pe baza Cartei 77. Cu alte cuvinte, România sub
Ceauşescu a experimentat nu tranziţia la stadiul post-totalitar, dar din contră, mai ales după
1971, întărirea controlului partidului-stat şi reîntoarcerea la versiunea tradiţională a
totalitarismului, care a inclus şi a dus la extrem cultul liderului şi represiunea oricărei forme
de atitudine critică şi opoziţie”. Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicii – Europa
Răsăriteană de la Stalin la Havel, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p.160 (Reinventing Politics
– Eastern Europe from Stalin to Havel, The Free Press, Macmillan, Inc. 1993, p.174).
97
Un astfel de exemplu a fost “Scrisoarea celor şase”, altminteri persoane cu o activitate
îndelungată în structurile statului comunist. Semnatarii ei au fost: Alexandru Bârlădeanu,
devenit, după alegerile din 20 mai 1990, preşedinte al Senatului, Corneliu Mănescu,
Gheorghe Apostol, Silviu Brucan, Constantin Pârvulescu şi Alexandru Răceanu.
98
Spune, cu o sinceră indignare, Adrian Marino: “Se uită numărul enorm de intelectuali…
care au înfundat închisorile regimului Dej, care au murit la Aiud, Gherla, Sighet, Canal
(«mormântul burgheziei româneşti») etc. A aprins cineva o lumânare pentru aceşti morţi?
S-a urmărit exterminarea efectivă a întregii vechi clase intelectuale româneşti. Am stat la
închisoare cu astfel de intelectuali, cu zeci de scriitori…: de la Mircea Vulcănescu la
Nichifor Crainic, de la I. Petrovici la N. Davidescu, de la Radu Gyr la Marin Simionescu-
Râmniceanu, nume ieşite azi din circulaţie, dar prezente, la locul lor, mai mare sau mai mic,
în istoria literaturii române… Dar cine poate pune, într-o cumpănă egală, sacrificiul suprem
al acestei categorii exterminate cu represiunea din ultimul an… Orice s-ar spune, nouă luni
de arest la domiciliu, în unele cazuri, este una, douăzeci de ani, mulţi de temniţă grea, cu
71
împotriva dictaturii erau Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Corneliu

Mănescu, Gheorghe Apostol, Dumitru Mazilu, Ion Pacepa sau Ion Iliescu. O
dizidenţă care nu putea coagula, datorită naturii protagoniştilor săi, a fost
lăsată să evolueze, pentru a da de lucru căutătorilor de dizidenţi şi pentru a
elimina pericolul unei dizidenţe reale, structurate. Astfel de dizidenţi,
altminteri onorabili, dar pe cont propriu, au fost Doina Cornea, Radu
Filipescu, Gabriel Andreescu, Dan Petrescu, Vasile Gogea sau Mircea
Dinescu99. Cei care ar fi putut coagula au fost repede anihilaţi sau exilaţi.
Este, de pildă, cazul lui Vasile Paraschiv, al lui Ionel Cană sau cel al
părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa100. În timp ce posturile de radio
străine istoveau povestindu-ne despre epopeea lui Dumitru Mazilu pe
aeroporturile americane sau despre dezvăluirile lui Ion Pacepa, nu se sufla o
vorbă despre Corneliu Coposu, despre Constantin Noica sau despre Petre
Ţuţea, personalităţi care ar fi putut, prin forţă individuală, să adune în jurul
lor discipoli şi care erau, în mare măsură, necunoscute românilor101.
Dizidenţa anticeauşistă dar procomunistă a fost singura pregătită în
confruntarea cu provocările perioadei imediat următoare mişcării
revoluţionare din decembrie 1989102. Ea a permis regruparea rapidă – cu
lideri mai adecvaţi acelei perioade – a Partidului Comunist, sub forma
totul alta”. Adrian Marino, “Rezistenţa intelectuală: două generaţii (1990)” în Politică şi
cultură. Pentru o nouă cultură română, ed.cit., p.13-17.
99
Astfel de grupuri implicate în viaţa publică au luptat, împotriva abuzurilor puterii, prin
ceea ce Václav Havel numea “politica antipolitică”, preluând un termen lansat de György
Konrád şi spunând: “Politica antipolitică are scopul de a servi politica înţeleasă ca
moralitate practică pusă în slujba adevărului”. În România, ele nu au depăşit, din păcate,
stadiul mişcărilor individuale de protest. Václav Havel, “Politica antipolitică” în Polis,
nr.1/1994.
100
După ce făcuse 16 ani de închisoare (1948-1964), trecând şi prin valul de teroare de la
Piteşti (1949-1951), în urma unui şir de predici (“Şapte cuvinte către tineri”) susţinute în
Postul Mare al anului 1978 la Biserica Radu-Vodă, în faţa unui auditoriu alcătuit mai ales
din elevi şi studenţi, Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa va fi condamnat la 10 ani de
închisoare. Ca urmare a presiunilor internaţionale, din cei zece ani de condamnare
(comutaţi ulterior la 7 şi jumătate), va executa numai 5, impunându-i-se “soluţia” de a
părăsi ţara. Vezi Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Războiul întru Cuvânt. Cuvintele către
tineri şi alte mărturii, Bucureşti, Editura Nemira, 2001.
101
În nota adresată la 30 octombrie 1989 de raportorul pentru România al Centrului pentru
drepturile omului de pe lângă Oficiul ONU din Geneva ministrului de externe al României
figurau 131 de cazuri de violare a drepturilor omului în România printre care măsurile
represive împotriva opozanţilor politici (Gabriel Andreescu, Petre Mihai Băcanu, Ana
Blandiana, Liviu Cangeopol, Doina Cornea, Radu Filipescu, Dumitru Iuga, Aurel Dragoş
Munteanu, Dan Petrescu, Andrei Pleşu). Alături de ei figurau, ca victime ale încălcării
drepturilor omului şi figuri ilustre ale comunismului românesc: Constantin Pârvulescu,
Silviu Brucan, Corneliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu ori Gheorghe Apostol. Vezi
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers
Enciclopedic, 1999, pp.492-510.
102
Este aşa-numita teorie a “revoluţiei neaşteptate”, care nu a găsit structuri de rezistenţă
capabile să-şi asume schimbarea. Această teză se găseşte la Daniel Barbu, Şapte teme de
politică românească, Bucureşti, Editura Antet, 1998, pp.64-71 şi la Cristian Preda,
Occidentul nostru, ed.cit. Spune Cristian Preda: “A spune că revoluţia a fost prea
neaşteptată înseamnă a afirma că nu existau în România de dinainte de 1989 grupări
organizate, cunoscute la scară naţională şi non-violente, capabile să negocieze cu
reprezentanţii vechiului regim şi deci îndreptăţite să îşi aproprie apoi meritul de a fi
schimbat soarta ţării” (p.159).
72
Frontului Salvării Naţionale. Mişcarea a fost pe cât de abilă, pe atât de

cinică prin modul în care a ştiut să pună entuziasmul popular reformator în
slujba restauraţiei comuniste103. În fapt, imediat după alungarea dictatorului
s-au format, dintr-un entuziasm popular bine dirijat, comitete ale Frontului
Salvării Naţionale în unităţile administrative şi economice, refăcându-se,
practic, organizaţiile de bază ale Partidului Comunist104. Când această
acţiune a fost încheiată, la sfârşitul lunii ianuarie 1990, Frontul Salvării
Naţionale s-a transformat în partid. Dacă dizidenţa anticeauşistă, dar pro-
comunistă, a fost suficient de puternică pentru a reface structurile de partid
şi a apărea în forţă pe scena politică, rezistenţa anticomunistă nu a fost
capabilă să nască o forţă politică nouă care să forţeze, în 1990, o schimbare
radicală.
Două au fost modalităţile prin care structurile comuniste au reuşit să
supravieţuiască. Cea dintâi a fost naşterea acestei dizidenţe anticeauşiste
care şi-a folosit până la exces bruma de legitimitate pentru a prelua puterea.
Dar, formată în principal din persoane în vârstă şi lipsite de vocaţie
managerială, această dizidenţă ar fi fost cu totul incapabilă să păstreze
puterea, chiar în situaţia în care ar fi reuşit de una singură să o dobândească.
Ea a recurs la reprezentanţii noii generaţii, mai bine instruite şi cosmopolite,
ce ocupase poziţii în institute de cercetări ori universitare, în diplomaţie ori
întreprinderi de comerţ exterior, şi care era menită să dea o imagine nouă
elitelor comuniste. Dar impresia de primenire era înşelătoare, căci noii
veniţi nu erau decât progeniturile aceleiaşi vechi caste a nomenklaturii
comuniste105,106.
103
Iată o caracterizare edificatoare făcută în toamna anului 1990 de Alexandru Paleologu
situaţiei politice din România: “Ne aflăm la ora actuală în situaţia grotescă, paradoxală, în
care un guvern care se autoproclamă social-democrat şi pretinde că se deschide spre
Occident, spre economia de piaţă, că apără libertăţile individuale, un regim care declamă
tot repertoriul de valori ataşate ideii de democraţie se bizuie pe vechea poliţie politică
pentru a întreţine teama şi nesiguranţa… Iată un regim care se laudă că atrage investitori
străini, dar face tot ce poate ca să-i descurajeze, care aţâţă mişcări xenofobe şi
naţionaliste… Iată un regim care se străduieşte să maimuţărească stângaci democraţia,
perpetuând, în realitate, un sistem comunist bazat pe favoritism şi teroare”. Alexandru
Paleologu, Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor, Bucureşti, Editura
104
Dennis Deletant: “Deşi Partidul Comunist Român a fost declarat decedat în ianuarie
1990, nici un certificat de deces nu a fost produs. Membrii de partid şi-au preschimbat doar
carnetele pe acelea ale existentului Front al Salvării Naţionale şi mulţi dintre ei s-au
descurcat ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat în viaţa politică românească”. Dennis
Deletant, “Ghosts from the Past: Succesors to the Securitate in Post-Comunist Romania” în
Duncan Light and David Phinnemore, Post-Communist Romania: Coming to Terms with
Transition, New York, Palgrave Publishers, 2001, p.35.
105
O interesantă evaluare face Stelian Tănase: “…au supravieţuit dezintegrării PCR la
nivelurile sociale echivalente celor deţinute înainte de revoluţie persoanele sau grupurile cu
calificare profesională superioară. Numai acestea au reuşit să se convertească – în absenţa
unei contraelite care să provină din afara sistemului politic comunist – să-şi găsească
rădăcini în societatea civilă, în economia secundă sau în societatea paralelă”. Stelian
Tănase, “Din nou despre elite” (I), Sfera politicii, nr. 34/ianuarie 1996, p.2.
106
Poate că tot ce e de spus în această privinţă s-ar rezuma la cercetarea biografiilor
primilor miniştri postdecembrişti. Petre Roman este fiul lui Walter Roman (Neulander), un
important lider comunist de formaţie kominternistă, din vremea când teroarea comunistă
pornise în toată cruzimea ei. Ulterior, Petre Roman şi-a desăvârşit studiile cu un doctorat la
73
Nu fac rezistenţei anticomuniste vreo vină. Cu atât mai mult cu cât,

în timpul comunismului, ea a dat mai multe victime decât în ţările vecine. În
România, spre deosebire de alte ţări foste comuniste, ca de pildă Polonia,
Cehoslovacia sau Ungaria, comunismul a acţionat mai brutal şi mai profund
în structurile economice şi sociale, agresând, infiltrând, atomizând clasa de
mijloc şi subminându-i identitatea economică şi socială. Clasa de mijloc ar
fi trebuit să dea coerenţă şi consistenţă rezistenţei anticomuniste. Din
păcate, nu s-a întâmplat astfel. Împotriva comunismului s-a putut naşte o
împotrivire culturală, intelectualistă, chiar dacă a avut şi aspecte
controversate, precum mişcarea transcedentală, dar nu şi o împotrivire
articulată economic. Fără un suport economic, fără să aibă legătură cu pături
mai largi ale populaţiei, împotrivirea culturală nu a depăşit vocaţia
individuală. Singurul mod de împotrivire conectat la interese economice a
fost piaţa neagră. Originile sale culturale erau, însă, cu totul altele decât cele
ale rezistenţei anticomuniste. Fără forme structurate ale societăţii civile,
România nu a putut genera nici structuri de rezistenţă politică, şi nici contra-
elite, care să fie apte să genereze o nouă clasă politică107. Şi, din păcate,
atunci când aceste structuri au început să se înjghebeze, totuşi, la începutul
anilor ‘90, ele au adoptat o atitudine anacronică, şi anume o strategie
similară şi aceleaşi forme de luptă pe care le adoptaseră grupurile
reformatoare din alte ţări est-europene cu mult înainte de 1989. Aceasta a
făcut ca rolul societăţii civile în susţinerea unei noi clase politice să fie
redus, atât ca implicare directă, cât şi ca impuls către modernitate.
Dizidenţa şi rezistenţa anticomunistă românească au avut un traseu
cu totul diferit de cele ale altor ţări est-europene. Anul 1968, care în alte ţări
Toulouse şi a avut o carieră universitară onorabilă. Theodor Stolojan a fost, înainte de

1989, un înalt funcţionar al Ministerului Finanţelor. Din poziţia pe care o deţinea era la
curent cu o seamă de tranzacţii financiare mai puţin ortodoxe ale conducerii statului
comunist. Nicolae Văcăroiu a ocupat funcţii profesionale şi politice în cadrul Comitetului
de Stat al Planificării. Victor Ciorbea a fost, înainte de 1989, procuror. După 1990,
împreună cu Miron Mitrea, ulterior lider PSD, a fost unul din conducătorii mişcării
sindicale. A fost unul din fondatorii Partidului Solidarităţii Sociale, o formaţiune de factură
socialistă, cu care nu a reuşit, în 1992, să depăşească pragul de acces în Parlament. Radu
Vasile a fost profesor de istorie economică la Academia de Studii Economice din
Bucureşti. După exercitarea mandatului de prim-ministru, a părăsit PNŢCD, devenind,
ulterior, senator din partea unui partid de stânga, Partidul Democrat. Adrian Năstase a fost
ginerele lui Grigore Preoteasa, fost ministru de externe al României, iar ulterior, a devenit
ginerele unui alt demnitar comunist, Angelo Miculescu, ce a ocupat funcţia de ministru al
agriculturii. Precum se poate observa, toţi prim-miniştrii tranziţiei sunt fie legaţi de
structurile de putere ale statului comunist, fie au dovedit concepţii clare de stânga. Într-un
fel sau altul, nici unul dintre ei nu poate fi socotit reprezentativ pentru ceea ce înseamnă un
lider reformator.
107
Stelian Tănase ne oferă o definiţie a contraelitelor: “Contra-elita se deosebeşte de
dizidenţă, rezistenţa anticomunistă, prin aceea că are proprii ei lideri, propriul sistem de
valori, un program propriu, dar mai ales are propriile structuri; altfel spus, este
instituţionalizată. Ea creează în interiorul unei societăţi dominate de elita guvernantă
propriile ei instituţii şi aceste instituţii contestă instituţiile oficiale, legitimitatea şi liderii
lor”. Stelian Tănase, “Din nou despre elite” (II), Sfera politicii, nr.35/ebruarie 1995, p.4.
Forţa contraelitelor este legată de gradul de dezvoltare a societăţii civile. Giovanni Sartori
spune în acest sens: “…contraelitele (…) sunt elitele la nivel de masă”. Giovanni Sartori,
op.cit., p.106.
74
a însemnat un moment important în coagularea acestei dizidenţe, la noi a

dus, dimpotrivă, la o largă adeziune a intelectualităţii române la poziţia
liderilor de atunci ai Partidului Comunist. Acei intelectuali nu au înţeles că
poziţia elitei comuniste româneşti nu era una în favoarea emancipării, ci,
pur şi simplu, o reacţie de apărare care nu avea nimic cu tendinţele de
modernizare a sistemului. Unii dizidenţi de mai târziu, au decis atunci chiar
intrarea în rândurile PCR108. În acest fel, coagularea unei rezistenţe
anticomuniste a fost mult întârziată. În timp ce Ungaria, Cehoslovacia sau
Polonia au cunoscut mişcările de rezistenţă ale lui Imre Nagy sau Alexandr
Dubcek, amplele mişcări muncitoreşti conduse de Lech Walesa ori lideri ai
intelectualităţii răzvrătite precum Milovan Djilas, Jan Patocka, Václav
Havel, Pavel Kohout, György Konrád, Jaček Kuron, Adam Michnik,
Bronislaw Geremek ori János Kiss, în România dizidenţa s-a format abia în
preajma anului 1989 şi doar prin voci disparate şi lipsite de consistenţă.
Acest decalaj între evoluţiile societăţii civile din ţările comuniste este una
dintre cauzele pentru care procesul reformelor democratice este atât de
întârziat în România109.
Configuraţia politică a tranziţiei
Această situaţie a permis o configurare inedită a spectrului politic

românesc postdecembrist110: Pe de o parte structurile partidului comunist s-
au refăcut (asta dacă acceptăm că au fost măcar pentru o clipă destrămate) şi
au preluat puterea sub noua formă a Frontului Salvării Naţionale, iar, pe de
altă parte, s-au refăcut partidele istorice: Partidul Naţional Ţărănesc, care a
preluat, fără să o integreze doctrinar, adăugirea “Creştin-Democrat”,
Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social-Democrat din România.
Reînfiinţarea partidelor istorice şi ocuparea de către ele a câmpului opoziţiei
democratice au întârziat cu peste un deceniu drumul democratic al societăţii
româneşti111.
108
Unii dintre ei, ca de pildă Paul Goma sau Mihai Botez, au devenit ulterior, unii dintre
cei mai cunoscuţi dizidenţi români.
109
Recomand, în această privinţă, lecturarea capitolului “Mistica numerelor: 1968 şi 1989”
din cartea Etica lui Adam sau de ce rescriem istoria a lui Dan Pavel. Autorul semnalează
acest aspect, menţinut chiar şi după 1989: “Dizidenţa românească are un caracter anacronic.
Ca mişcare socială ea s-a născut tardiv, de fapt prea târziu, cu puţin înaintea, în timpul şi în
urma lui decembrie 1989. Abia născută, ea a preluat spontan tezaurul de gândire şi
comportamentul dizidenţei est-europene, maturizate în urma şocului din 1968 când iluziile
«socialismului cu faţă umană» se spulberaseră. Fenomenul era firesc, numai că lipsa de
sincronicitate şi-a pus încă o dată pecetea”. Dan Pavel, Etica lui Adam sau de ce rescriem
istoria, Bucureşti, Editura Du Style, 1995, p.42.
110
Iată cum caracterizează Vladimir Tismăneanu mediul politic românesc postdecembrist:
“În locul unui sistem bine constituit şi funcţionând adecvat al partidelor politice, spaţiul
public al României a fost dominat de o versiune pretins majoritară, favorabilă îmburghezirii
rapide a nomenklaturii (formarea unei clase omnipotente din punct de vedere financiar de
oameni de afaceri de tip mafiot) şi conversiunii predictibile a dominaţiei sale politice în
supremaţia economică”. Vladimir Tismăneanu, “Excepţionalismul românesc? Democraţie,
etnocraţie şi pluralism în România post-Ceauşescu (III)” în Sfera politicii, nr.62/septembrie
1998, p.14.
111
Iată o sugestivă caracterizare pe care o face politologul Dorel Şandor clasei politice a
deceniului care a trecut: “Clasa politică postcomunistă chemată să iniţieze şi să susţină
75
Configuraţia politică, pe curente ideologice112, după anul 1989, a

fost următoarea:
1. Stânga ceauşistă, cu două direcţii:
a) stânga ceauşistă marxistă, reprezentată prin Partidul Socialist al
Muncii (PSM);
b) stânga ceauşistă naţionalistă, continuatoare a naţional-
comunismului, reprezentată de Partidul România Mare (PRM) şi
Partidul Unităţii Naţionale Române (PUNR).
2. Stânga anticeauşistă, dar ostilă capitalismului. Ea propovăduieşte

o economie mixtă, în care rolul dominant şi determinant continuă să-l
păstreze statul, prin diverse forme de monopolism, clientelism, etatism şi
centralism. Stânga ostilă capitalismului concurenţial a fost reprezentată de
comuniştii anticeauşişti şi de comuniştii tineri. Partidele reprezentative au
fost fracţiunea Frontului Democrat al Salvării Naţionale (FDSN), desprinsă
în primăvara lui 1992 din Frontul Salvării Naţionale (FSN), ulterior
transformată în Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR) – care, la
rândul său, s-a transformat în Partidul Social Democrat (PSD), şi Partidul
Socialist (PS), fracţiune desprinsă din Partidul Socialist al Muncii. În timp,
Partidul Socialist s-a dizolvat în PSD.
Stânga necapitalistă este, în ciuda anumitor concesii făcute cu
jumătate de gură, structural nedemocratică. Cum experienţa istorică a arătat
că singurul spaţiu de definire a democraţiei este capitalismul, ostilitatea faţă
de capitalism se transferă într-o ostilitate faţă de democraţie.
Stânga ostilă capitalismului încearcă să pară o formă modernă de
social-democraţie. Ea nu este, însă, decât o formă de comunism cu îndulcitori.
Este suficient să analizăm structura segmentelor ce compun Partidul Social
Democrat. Aceste segmente sunt în număr de şase:
 reprezentanţi ai aparatului fostului partid comunist, de
la membri ai înaltei nomenklaturi comuniste şi până la
funcţionari din aparatul central şi local de partid;
 înalţi funcţionari din ministerele guvernului comunist;
politicile reformei s-a manifestat ca un ansamblu eterogen, o masă critică non-liberală,

dependentă de trecutul apropiat (regimul etatist) sau nostalgia României interbelice.
Administraţia publică, moştenită în totalitate de la vechiul regim a fost la început temătoare
şi s-a subordonat primelor măsuri, dar a recuperat rapid influenţa asupra unor importante
pârghii economice şi de echilibru social şi a devenit o barieră de netrecut pentru deciziile
reformatoare”. Dorel Şandor, “Ambivalenţa factorilor politici în susţinerea politicilor
reformei în România” în Christof Rühl, Daniel Dăianu, op.cit., p.656.
112
Realitatea unei tipologii stânga-dreapta, în evaluarea configuraţiei politice din România,
este recunoscută chiar de lideri ai PSD. Însuşi preşedintele acestui partid, Adrian Năstase,
într-o lucrare apărută în anul 2000, foloseşte criteriul ideologic pentru a sistematiza
opţiunile partidelor politice româneşti. Astfel, pe o grilă de la stânga la dreapta, partidele s-
ar aşeza astfel: PSM – PDSR – PSDR – ApR – 0 – PD – PNŢCD – PNL – UFD (Adrian
Năstase consideră PRM şi UDMR ca fiind partide “anti-sistem”, fiind greu de integrat în
jocul “stânga-dreapta”). Arian Năstase, Bătălia pentru viitor, Bucureşti, Editura New Open
Media, 2000, p.177.
76
 cadre din Academia “Ştefan Gheorghiu” şi din câteva

institute de cercetare reprezentative pentru propaganda
comunistă;
 membri ai conducerii fostei Uniuni a Tineretului
Comunist şi ai Uniunii Asociaţiilor Studenţilor
Comunişti din România;
 cadre ale fostei Securităţi şi ale altor structuri
informative sau de represiune (Departamentul pentru
Informaţii Externe, Procuratură ş.a.)
 “aristocraţia comunistă” (urmaşi, alte rubedenii de tot
felul sau cumetri ai celor din primele cinci categorii).
3. Stînga compatibilă cu societatea capitalistă. Această stângă poate
fi recuperată şi, într-o societate capitalistă, poate germina o social-
democraţie reală. Partidele din această categorie sunt Partidul Democrat
(PD) şi Alianţa pentru România (ApR). Fără a fi promotoare ale liberei
competiţii şi ale dezvoltării mecanismelor de piaţă, aceste formaţiuni nu
sunt ostile valorilor democratice şi pot fi utilizate, in extremis, într-o coaliţie
democratică. Din păcate, sub presiunea stângii socialiste, aceste formaţiuni
sunt slăbite şi recurg la aceleaşi arme ca şi stânga socialistă: demagogia şi
populismul.
Partidul Alianţa pentru România, confruntat cu eşecul intrării în
Parlament, a acceptat, sub emblema social-liberalismului, să fuzioneze cu
Partidul Naţional Liberal.
O poziţie destul de neconcludentă au avut, în timp, Partidul Democrat
Agrar din România (PDAR) şi Partidul Naţional Român (PNR). PDAR a fost
reprezentant al nomenklaturii rurale. Aplicarea legii fondului funciar a slăbit
poziţia PDAR, care nu s-a putut adapta noii structuri a proprietăţii funciare şi
nu a lărgit nivelul reprezentării de la interesele specialiştilor din agricultură,
care activaseră în jurul CAP-urilor şi IAS-urilor, la reprezentarea intereselor
micilor proprietari. Partidul Naţional Român a fost un partid lipsit de coerenţă
ideologică, un partid care a încercat, în primăvara lui 1999, să devină un sălaş
al nemulţumiţilor din alte partide. A asumat o poziţie centristă, dar aceasta a
fost, în fapt, expresia inconsistenţei sale doctrinare. Aceste două partide sunt
astăzi dispărute, structurile lor regăsindu-se în PSD ori în PD.
4. Centrul-stânga este reprezentat de Partidul Naţional Ţărănesc
Creştin şi Democrat. Acest partid poartă o titulatură destul de improprie
poziţionării sale ideologice. Dimensiunea creştin-democrată a fost preluată
din raţiuni de natură organizatorică (aderarea la Internaţionala creştin-
democrată), dar este aproape absentă în conduita politică a acestui partid.
De altfel, creştin-democraţia nu a înregistrat, în această perioadă, progrese
de adecvare doctrinară în România, iar gânditori autohtoni creştin-democraţi
nu s-au impus. Generată pe suportul unei mentalităţi catolice şi apoi
transplantată şi în medii culturale preponderent protestante, creştin-
democraţia nu a fost adecvată solului ortodox specific societăţii româneşti.
Tensiunile existente între Biserica Ortodoxă Română şi PNŢ-CD, ca partid
77
de guvernământ, au fost o consecinţă a lipsei de abilitate a acestui partid în a

adecva creştin-democraţia la condiţiile româneşti.
Dimensiunea naţională conservatoare a acestui partid, reprezentată
de linia ardeleană a Partidului Naţional al lui Iuliu Maniu, este tot mai greu
de regăsit. Această linie politică exprima, în anii ‘90, tendinţe monarhiste,
era predominant greco-catolică şi vădit anticomunistă. După moartea lui
Corneliu Coposu (noiembrie 1995) partidul a rămas dominat de urmaşii
liniei Mihalache, ai fostul Partid Ţărănesc, o linie republicană, concesivă şi
cu orientare de centru-stânga113.
De altfel, deficienţele structurale ale acestui partid, moştenite încă
din clipa naşterii sale, nu au fost nicicând remediate. Lipsit de
reprezentativitate, cu excepţia unei zone restrânse a electoratului
anticomunist, contradictoriu din punct de vedere ideologic, cu o precară
selecţie a cadrelor, PNŢCD este scindat şi face una dintre cele mai penibile
figuri din spectacolul politic
post-decembrist.
5. Partidul Naţional Liberal (PNL) ocupă centrul114 spaţiului politic

românesc. În acest partid există mai multe tendinţe, printre care liberalismul
social, un liberalism civic, tot mai palid, reprezentat de foştii membri ai
Partidului Alianţei Civice, şi un altul, orientat spre dreapta, liberalismul
minimal, reprezentat de liderii fostului Partid Liberal ‘93. În mod natural,
liberalii ar fi trebuit să se situeze pe partea dreaptă a spectrului politic. Din
păcate, mişcarea liberală a fost măcinată de lupte interne, de dizidenţe şi de
derivă ideologică. Prin modul în care Partidul Naţional Liberal a colaborat cu
Frontul Salvării Naţionale, prin raporturile sale cu formaţiunile de stânga,
derivate din FSN, ca şi prin stilul politic promovat, mai mult conjunctural
decât principial, acest partid este mai degrabă urmaşul atitudinii de tip
tătărăscian, decât al marii linii liberale a Brătienilor. PNL s-a comportat ca un
113
Fostul preşedinte al PNTCD, Andrei Marga este destul de echivoc în această privinţă.
Iată ce declară dl. Marga ziarului Adevărul: “Cred că sunt în poziţia centrului politic. Iar
PNŢCD este şi trebuie să fie la centrul spectrului politic şi să aibă conexiuni cu acea parte a
partidelor care merg spre proprietatea privată, economie de piaţă şi privatizare, în sensul
uzual spre dreapta. Să ne înţelegem, toate aceste caracterizări sunt contextuale şi operează
cu semnificaţiile cele mai circulate ale termenilor «dreapta» şi «stânga»” (Interviu în ziarul
Adevărul din 29 ianuarie 2001).
114
În timp, centrul politic românesc a fost ocupat de diverse grupuri politice care s-au
desprins de stânga dar n-au avut destul curaj să-şi asume dreapta politică, sau au fost dintru
început de stânga, dar au dorit să fie deosebite de forţele importante ale stângii. Astfel de
grupuri care au purtat la un moment dat chiar un nume explicit (Uniunea Democratică de
Centru) sau au adoptat doctrine anideologice (Partidul Umanist Român, Partidul Naţional
Român, Alianţa Naţională) nu au depăşit niciodată 1-2 procente în opţiunile electorale.
Într-o lume a contrastelor, centrul politic nu este tentant. Acesta este şi motivul pentru care
un partid cu o evoluţie spectaculoasă, Alianţa pentru România, care s-a autoetichetat ca
fiind de “centru”, a colapsat în preajma alegerilor parlamentare din anul 2000. Poate că
niciunde nu se aplică mai bine aserţiunea lui Maurice Duverger: “Centrul nu este altceva
decât gruparea artificială a părţii drepte a stângii şi a părţii stângi a dreptei (…) De-a lungul
istoriei, toate marile lupte între fracţiuni au fost dualiste (…) De fiecare dată când opinia
publică este plasată în faţa unor probleme fundamentale, ea tinde să să cristalizeze în jurul a
doi poli opuşi. Mişcarea naturală a societăţilor înclină spre bipartidism”. Maurice
Duverger, Les partis politique, Paris, Libraire Armand Colin, 1973, pp.245-246.
78
partid de tip “balama”115, care, de câte ori a fost partid parlamentar, şi-a făcut
loc într-o structură de guvernare, fie prin coaliţie, fie prin înţelegeri politice.
De altfel, comportamentul acestui partid în timpul guvernării 1996-2000 şi în
perioada imediat următoare alegerilor din anul 2000 confirmă această
aserţiune. De la moartea lui I.G.Duca, în 29 decembrie 1933, liberalismul
românesc nu şi-a revenit încă.
E drept că Partidul Naţional Liberal a desfăşurat o acţiune meritorie
în ce priveşte strângerea unui număr de peste 500.000 de semnături necesare
pentru depunerea unui amendament la Constituţie privind introducerea
explicită în textul constituţional a garantării proprietăţii, unul dintre
principiile economice ale Dreptei. Din păcate, acest gest politic a fost mai
degrabă un simulacru propagandistic, deoarece, prin ministerele pe care le-a
deţinut, cu deosebire Ministerul Justiţiei (1996-2000) şi Ministerul
Finanţelor (1998-2000), PNL nu a militat pentru garantarea efectivă a
proprietăţii, posibilitate pe care Constituţia, chiar în forma sa actuală, o
permite.
În ultima perioadă, socotind că pe culoarul dreptei este mai mult loc,
PNL afişează o orientare de centru-dreapta, dorind să coaguleze toate forţele
de la centru către dreapta. În PNL există o grupare liberală de dreapta,
adeptă a statului minimal şi care se apropie oarecum de gândirea
conservatoare. Această grupare nu are, însă, prea multă influenţă în partid,
ceea ce face ca PNL să aibă mai multă receptivitate în centrul stânga politic,
acolo unde se găsesc formaţiuni politice precum Alianţa pentru România ori
Partidul Umanist Român – Social Liberal (PUR-SL), adepte, în ultima
vreme, ale liberalismului social, pe care aceste partide îl înţeleg ca pe o
combinaţie între liberalism şi social-democraţie.
Dreapta politică românească în anii ‘90
Dreapta politică românească a fost cu totul absentă în peisajul politic

ce a urmat anului 1989116. Aceasta confirmă faptul că în România a existat
pluripartidism, dar nu a existat un real pluralism politic. Spectrul politic s-a
concentrat în spaţiul de la extrema stângă până la centru. Între partidele
politice a existat, dincolo de o aparentă dispută politică, o anumită
complicitate. Acesta este unul dintre motivele pentru care momentul
alegerilor din 1996 nu a putut însemna o reală schimbare, ci a dovedit că,
115
Vezi, în acest sens, Gordon Smith, “In Search of Small Parties: Problems of Definition,
Clasification and Signifiance” în F. Müller-Rommel, Geoffrey Pridham, Small Parties in
Western Europe, London, Sage Publication, 1991, pp.20-32.
116
Sunt tot mai multe voci care explică eşecul tranziţiei prin absenţa unei oferte politice
coerente de dreapta. Iată ce spune Teodor Baconsky: “În ce mă priveşte, sunt sigur că
pentru a reface viaţa politică din România nu e nevoie de înşelătorul panaceu al “centrului”
şi nici de neocomunişti cu telefoane celulare, cât de o autentică îndreptare, adică de o
veritabilă reconstrucţie a dreptei. (…) Ne amintim că dreapta interbelică – atotputernică
în universităţi, parlamente şi inimi – s-a radicalizat în prezenţa unei stângi anemice. Mi-e
teamă că scenariul se poate oricând repeta, chiar dacă sub un semn schimbat. Avem nevoie
de o consolidare a dreptei, măcar pentru a feri stânga de îndelung exersata patologie din
care şi-a hrănit vitalitatea morbidă şi mizeria”. Teodor Baconsky, “Dreapta” în Dilema,
nr.197/18-24 octombrie 1996.
79
peste capul nostru, elitele politice aveau deja întristător de multe lucruri în
comun, indiferent de care parte s-ar fi situat117. Democraţia a încercat să se
formeze înlăuntrul stângii, ceea ce s-a dovedit a fi o iluzie. Democraţia nu
se poate construi decât pe o arhitectură ideologică pluralistă.
În perioada post-revoluţionară, Dreapta s-a constituit mai ales ca o
expresie culturală, în jurul unor publicaţii sau al unor grupuri intelectuale.
Ele au avut o existenţă discretă. În această perioadă au fost retipărite multe
dintre lucrările intelectualilor de dreapta din perioada interbelică. Ele au fost
receptate mai degrabă ca un fenomen cultural şi nu au constituit suport
pentru atitudini antidemocratice, extremiste118. În primii ani, poate şi din
pricina ezitărilor de a lupta cu demonizarea insistentă a dreptei în perioada
comunistă, Dreapta politică nu s-a exprimat ca atare119. Primul document
public care îşi asuma dreapta ca şi opţiune politică a fost Manifestul Dreptei
din România, lansat la 6 iunie 1998 şi asumat ca atare de Uniunea Forţelor
de Dreapta, partid înfiinţat la 27 martie 1999 pe structura Partidului
Alternativa României. Iată conţinutul acestui Manifest:
1. Dreapta garantează proprietatea fiecărui cetăţean şi o apără
împotriva oricărei agresiuni120. Fiecare român trebuie să ştie că nimeni nu-
l poate deposeda de bunurile sale, multe sau puţine, dobândite în mod legal.
2. Dreapta garantează integritatea naţională, unitatea statală a
României, limba română ca singură limbă oficială pe teritoriul ţării.
Dreapta reafirmă idealul reîntregirii României.
3. Dreapta militează pentru întărirea autorităţii instituţiilor statului
de drept, în mod special în domeniul combaterii infracţionalităţii. Dreapta
susţine cetăţeanul împotriva birocraţiei, indolenţei şi corupţiei aparatului
funcţionăresc. Exerciţiul autorităţii va porni de la supremaţia legii, egală
pentru toţi.
117
Această realitate este semnalată, la un an de la momentul alegerilor din 1996, de Stelian
Tănase: “O dată cu schimbarea deţinătorilor puterii, potenţialul real al clasei politice
româneşti este mai precis conturat. El este mult mai sărac decât s-a crezut. Există un
continuum între vechea şi noua elită guvernantă. În ce priveşte valorile, mentalităţile,
reflexele. Şi mai mult decât atât, interesele. Ruptura a fost mult mai puţin semnificativă
decât analiştii politici ar fi aşteptat. Voinţa politică de schimbare încă nu are suficient
suport”. Stelian Tănase, “Reformă şi contrareformă”, Sfera politicii, nr.56/ianuarie 1998,
p.5.
118
Mi se pare nedreaptă şi excesivă următoarea apreciere făcută, într-o analiză comună, de
Vladimir Tismăneanu şi Dan Pavel: “În locul concentrării asupra dificultăţilor politice ale
tranziţiei către democraţia procedurală, mulţi intelectuali români caută reînnoirea unei
tradiţii antiliberale şi antiparlamentare care îi poate doar înstrăina de curentul principal al
gândirii contemporane occidentale (şi est-europene). Redescoperirea tinerilor Mircea
Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu şi a mentorului lor Nae Ionescu,
este, astfel, un simptom al neputinţei culturale sau, mai bine spus, o altă versiune a
îndelung-respectatei «fugi de modernitate» româneşti”. Vladimir Tismăneanu, Dan Pavel,
“Revoluţionarii mistici” (partea a II-a), în Sfera politicii, nr.31/septembrie 1995.
119
Grupurile cu vederi de dreapta pot fi caracterizate de ceea ce Murray Edelman numeşte
“acalmie simbolică”, definind grupuri care au interese comune, o simbolistică de la care să
se identifice, dar nu dispun de organizarea necesară pentru a le promova. Vezi Murray
Edelman, Politica şi utilizarea simbolurilor, Iaşi, Editura Polirom, 1999, p.30.
120
Pentru a vedea cât de înrădăcinate sunt aceste lucruri în istoria neamului românesc, iată
cum începea Proclamaţia de la Islaz, din 9 iunie 1848: “În numele poporului român:
Respect către proprietate. Respect către persoane”.
80
4. Dreapta înseamnă capitalism. Considerăm că principalul scop al

oricărei guvern al României trebuie să fie prosperitatea cetăţenilor.
Dreapta militează pentru tratament egal între investitorii români şi străini,
dar şi pentru stimularea investiţiilor naţionale. Întreprinzătorii autohtoni,
mici sau mari, constituie principalul pilon al dezvoltării economice. Cei
care produc nu vor mai plăti pentru cei care nu produc, iar ruinarea
firmelor care creează profit trebuie să înceteze.
5. Dreapta consideră că singura cale de rezolvare a crizei româneşti
este dezvoltarea unei economii bazate pe principii de piaţă, eliberată de
presiunile politice şi electorale. O Românie echilibrată politic va fi o
Românie liniştită pe plan intern şi acceptată fără rezerve pe plan
internaţional. Dreapta susţine libera concurenţă prin care cei mai buni
trebuie să învingă. Societatea românească trebuie să-şi selecteze şi să-şi
promoveze cum se cuvine valorile umane, să încurajeze iniţiativa şi să
respecte asumarea riscului.
6. Dreapta susţine întărirea şi modernizarea armatei naţionale,
instituţie care asigură atât paza hotarelor cât şi, prin neimplicarea sa în
disputele politice, un climat de echilibru intern.
7. Dreapta garantează fiecărui cetăţean libertatea de a-şi alege
confesiunea conform Constituţiei. Dreapta consideră Biserica Ortodoxă
Română drept lider spiritual al poporului român121. Dreapta militează
pentru afirmarea valorilor moralei creştine.
8. Dreapta afirmă identitatea culturală a românilor, militează
pentru promovarea valorilor tradiţionale, precum şi pentru integrarea lor
în circuitul internaţional. Dreapta respinge orice formă de extremism.
9. Dreapta susţine prezenţa demnă a României în lume printr-o
diplomaţie profesionistă, ofensivă şi realistă.
10. Dreapta consideră că principalul său duşman este mentalitatea
comunistă menţinută în structurile administrative, în structurile economice
de stat şi în structurile politice. Dreapta îi sprijină pe toţi cei încrezători în
forţele lor, pe toţi cei care pot contribui la renaşterea României.
În România au existat mai multe partide politice, toate dispărute
astăzi, care s-au apropiat de zona dreptei. Aceste formaţiuni sunt:
 Uniunea Democrat Creştină (UDC), o formaţiune care a pornit
ca o variantă mai viguroasă pentru creştin-democraţie decât
dorea să o facă PNŢCD. Partidul, lipsit de lideri credibili şi
obturat de PNŢCD într-o Convenţie Democratică în care
împărţeau zona creştin-democrată, a dispărut de pe scena politică
după alegerile din 1996.
121
Din textul Manifestului Dreptei acesta este singurul enunţ care a stârnit dezbateri
aprinse. Punctul de vedere majoritar pe care unii din autorii Manifestului, ca de pildă
Laurenţiu Ulici, nu l-au împărtăşit, a pornit de la ideea că textul respectiv nu creează
distincţii de natură calitativă între Biserici, ci confirmă o anumită realitate, şi anume aceea a
preponderenţei credinţei ortodoxe. Bineînţeles că această calitate, de lider spiritual, sau cea
de “Biserică a neamului” creează pentru conducerea Bisericii Ortodoxe Române o mare
responsabilitate. Ea trebuie să fie, la rândul său, deschisă propriului proces de reformare.
81
 Mişcarea pentru România (MpR), o formaţiune politică fără

ambiţii electorale, condusă de lideri ai manifestaţiilor civice din
Piaţa Universităţii, din aprilie-iunie 1990. Mişcarea, cu o
doctrină extrem de eterogenă, de la extrema stângă şi până la
extrema dreaptă, a avut, totuşi, meritul de a capta interesul unui
număr important de tineri şi de a populariza ideile unora dintre
liderii spirituali ai Dreptei tradiţionale, cum ar fi Mihai
Eminescu, Nae Ionescu sau Petre Ţuţea. Mişcarea pentru
România, o dată cu ezitările liderului său, Marian Munteanu, şi
cu concesiile făcute de acesta unor partide din cu totul altă zonă
politică, a slăbit în intensitate, iar bună parte a membrilor săi s-a
risipit.
 Partidul Liberal ‘93 (PL ’93), apărut ca o fracţiune desprinsă din
Partidul Naţional Liberal şi devenit partid parlamentar în cadrul
Convenţiei Democrate Române, pe care a părăsit-o în 1995. PL
‘93 a încercat să cultive un liberalism de dreapta, centrat pe ideea
statului minimal. Eşecul alegerilor parlamentare din 1996, pe
care l-a împărţit împreună cu Partidul Alianţei Civice în cadrul
Alianţei Naţional-Liberale (ANL), a dus la dispariţia acestui
partid, care a fuzionat, prin absorbţie, cu Partidul Naţional
Liberal în anul 1998.
 Partidul Alianţei Civice (PAC) nu a avut, în ansamblul său, o
poziţionare ideologică clară, poziţiile liderilor săi oscilând între
centru-stânga şi centru-dreapta. Trebuie, totuşi, semnalată
existenţa unei fracţiuni de dreapta care, la Congresul de la
Timişoara al acestei formaţiuni, din anul 1993, a încercat să
impună delegaţilor o platformă liberală. Tentativa a eşuat şi
principalii promotori ai acelei platforme (printre care Stelian
Tănase şi Călin Anastasiu) s-au distanţat de conducerea
partidului, ieşind, practic, din viaţa politică activă. În cele din
urmă, Partidul Alianţei Civice a fuzionat cu Partidul Naţional
Liberal, câţiva dintre liderii săi regăsindu-se printre conducătorii
actualului PNL.
 O seamă de grupuri politice cu nostalgii legionare, având lideri
precum Radu Sorescu sau Şerban Suru, sau altele cu nostalgii
amestecate (legionare şi naţional-bolşevice), precum Partidul
Dreapta Românească, nu au avut decât o evoluţie marginală în
politica românească.
Prima formaţiune omogenă de dreapta, care a respins nostalgiile

legionare şi care a avut un mesaj diversificat şi aplicat este Uniunea Forţelor
de Dreapta. Fără a participa efectiv la guvernare, deci fără a-şi putea aplica
ideile politice, UFD a reuşit, prin mesajul său şi prin profilul liderilor săi, să
impună Dreapta ca pe o componentă a democraţiei122. Iată ce spune
122
Util mi se pare, în această privinţă, articolul lui Laurenţiu Ştefan-Scalat din Sfera
politicii, “Noi alternative politice” (nr.69/1999, pp.25-28), articol care explică, pe de o
parte, motivaţiile UFD (pe atunci Partidul Alternativa României) de a părăsi CDR şi
guvernarea în octombrie 1998, iar, pe de altă parte, evaluează corect perspectivele
82
Laurenţiu Ulici, unul dintre fondatorii Dreptei democratice postcomuniste:

“Toate guvernările din România de după ‘89 au fost de stânga. Până în 1996
am avut o guvernare de stânga (PDSR, PUNR), cu condiment de extremă
stânga (PRM), după 1996 o guvernare de stânga (PD, PNŢCD) cu
condiment de centru-dreapta (PNL) şi de sos picant etnicist (UDMR). O
măsură tipic de stânga a guvernării de după 1996 a fost celebra ordonanţă de
compensare salarială a minerilor disponibilizaţi, măsură prin care se plătea
nemunca, era grav deturnată motivaţia muncii şi se livra hazardului chiar
reforma economică. N-aveţi decât să extrapolaţi acest caz ca să vă dumiriţi
în legătură cu faptul că în 1996 nu s-a produs nici o schimbare de conţinut
politico-ideologic, ci doar una nominală. Ce-ar fi făcut Dreapta în situaţia de
mai sus? Nimic altceva decât că ar fi folosit aceiaşi bani pentru a le da de
lucru minerilor, bunăoară la realizarea infrastructurii rutiere a Văii Jiului!
Ce-ar fi obţinut? Două lucruri importante: 1) ar fi contribuit la întărirea
motivaţiei muncii şi 2) ar fi produs un drum, o şosea, ceva, adică ar fi
dezvoltat. Cred că apare limpede din exemplul dat că venirea Dreptei la
guvernare nu este un capriciu politic al unui partid de dreapta, în cazul
nostru al UFD, ci este un imperativ vital al României pentru a ieşi din
colapsul economic şi moral. Cele trei principii fundamentale pe care UFD
îşi întemeiază doctrina şi acţiunea politică (opţiunea pentru capitalism,
demnitatea naţională şi reforma morală), traduse într-un număr impresionant
de programe, fie generale, fie secvenţiale, pot să dea o bună idee despre ce
vrea şi ce poate să facă o guvernare de dreapta în România de azi şi de
mâine, pentru ca România să nu ajungă să fie o ţară de azi pe mâine”
(Mitică şi Hyperion, Bucureşti, Editura Du Style, 2000, p.373).
După apariţia Manifestului Dreptei, iniţiatorii săi au creat Clubul
Dreptei, la care a aderat şi un număr de parlamentari din partea PNŢCD şi
PNL. Ulterior, în urma presiunilor exercitate de conducerile acestor partide,
cei mai mulţi dintre parlamentarii semnatari s-au retras.
ideologice ale UFD, ca partid de dreapta: “PAR rămâne un factor politic marginal în
procesul de decizie de la nivelul coaliţiei, ceea ce conduce la o frustrare care va constitui
baza rupturii din octombrie 1998. Nedorind să-şi asume hibele guvernării fără măcar să
participe efectiv la elaborarea politicilor publice, nereuşind să regenereze CDR – oferindu-i
o mai mare omogenitate ideologică, PAR decide în octombrie 1998 să părăsească CDR şi
guvernarea…” (pp.25-26). Iată acum, ce spune Răzvan Codrescu despre UFD: “Partidul
pare a avea o opţiune de dreapta din ce în ce mai fermă, în care dinamismul economic al
liberalismului forţează coabitarea cu naţionalismul constructiv şi cu spiritualismul
principial. Deschiderea spre tineret, atât de zgârcită în cazul «partidelor istorice» (pe care s-
a altoit până astăzi «opoziţia anticomunistă» de prim-plan) reprezintă o notă salutară a UFD
(ce a dovedit deocamdată, comparativ cu alte formaţiuni de dreapta, o percepţie mai exactă
a realităţilor complexe ale momentului şi o superioară strategie politică, fie şi cu preţul
unor «impurităţi» conjuncturale)”. Autorul constată că UFD este preocupată să se
diferenţieze categoric de legionarism şi observă că “în timp ce dreapta (neo)legionară
agonizează marginal, atomizată şi romantic-desuetă, parazitând pe apusa măreţie a epocii
interbelice, dreapta ufedistă (...) se vede şi se aude, iar când se opinteşte şi dă din coadă,
atât cât îngăduie precaritatea contextului, nu-i zornăie strident tinichelele trecutului”
(Răzvan Codrescu, “Dreapta românească postcomunistă - o radiografie critică în pragul
mileniului trei” în volumul colectiv Romfest 2000 editat de Asociaţia Română pentru
Ortodoxie, Bucureşti, 2000).
83
Absenţa dezbaterii ideologice
Aşezarea pe paliere ideologice a partidelor a fost deosebit de slab

articulată. Acest lucru se poate observa, de altfel, prin deosebirile dintre
programele politice şi programele electorale, prin deosebirea dintre acestea
şi programele de guvernare, ca să nu mai vorbim despre deosebirea dintre
programele de guvernare şi actul de guvernare propriu-zis. Dacă între
programele politice există unele diferenţe, aceste diferenţe sunt mai reduse
în ceea ce priveşte programele electorale (doar tuşa accentelor populiste
diferă), diferenţele se micşorează şi mai mult când cercetăm programele de
guvernare, iar stilul de guvernare este foarte asemănător. În plus, partidele
nu se bazează, încă, pe o segmentare a electoratului pe interese specifice.
Pentru ca partidele să aibă un electorat tradiţional şi să aibă un mesaj
coerent, dedicat acestora, e nevoie, pe de o parte, de o poziţionare corectă şi
coerentă a partidelor din punct de vedere ideologic şi, pe de altă parte, e
necesară evoluţia societăţii în jurul unor atitudini, interese şi culturi
specifice. O cercetare a vieţii politice româneşti dovedeşte că partidele
politice sunt lipsite de reprezentativitate, atât în ceea ce priveşte structura
internă, cât şi în suportul electoral. Aceasta se datorează, pe de o parte,
lipsei de coerenţă a mesajului politic, iar, pe de altă, parte structurii sociale.
În ceea ce priveşte mesajul politic, el a oscilat între populism şi
defetism. Anume partidele care se găseau la putere în momentul alegerilor
erau ceva mai moderate în promisiuni, insistând pe explicarea rezultatelor
guvernării, în timp ce partidele ce se aflau în opoziţie foloseau în exces
populismul. În politica românească nu a existat o reală dezbatere de idei.
Partidele nu au ideologi şi nu au emis documente programatice care să
prilejuiască o dezbatere de idei în propriul partid şi între partide. Partidele
care şi-au asumat prin titulatură social-democraţia, liberalismul ori creştin-
democraţia s-au mulţumit să preia ceea ce, în mod tradiţional, se înţelege
prin doctrinele respective fără a încerca să le adapteze realităţilor româneşti.
Aceasta nu face decât să agraveze impostura doctrinară de care aminteam.
Înainte de a vorbi, pe parcursul acestei lucrări, despre viziunea noastră
de dreapta, trebuie să facem câteva consideraţii despre stânga românească.
Există voci care spun, mai mult sau mai puţin retoric, că în România nu există
o stângă politică. Această aserţiune ar putea părea paradoxală, dacă nu chiar
încărcată de o ironie usturătoare, în condiţiile în care, din 1990 încoace,
partidele de stânga au fost în permanenţă majoritare în Parlament, iar peste
90% din Parlamentul actual este ocupat de parlamentarii partidelor de stânga
sau de aliaţi ai acestora. Dacă avem, însă, în vedere stânga, drept asumare
ideologică, această afirmaţie îşi pierde izul paradoxal. Stânga românească nu
s-a ostenit deloc, în aceşti ani, să se legitimeze din punct de vedere teoretic. Ei
i-a fost de ajuns să aibă puterea. Nimeni nu i-a cerut în mod real să spună şi
cam ce-are de gând să facă cu ea.
În România există o seamă de intelectuali de dreapta. Există şi
tentative, precum cea de faţă, de a reconsidera Dreapta românească şi de a o
transforma într-o ofertă politică. Noi am lansat un Manifest al Dreptei.
Nimeni n-a simţit, însă, nevoia lansării unui manifest al stîngii. Stânga nu
are ideologi. Ea avansează prin prejudecăţi, prin mentalităţi, prin clişee, prin
84
manipulări şi demonizări. Nu există intelectualitate care să se revendice în

mod răspicat de la stânga. În clipa în care a fost lansat Clubul Dreptei,
PDSR a lansat o structură similară, care însă nu a funcţionat şi a fost repede
asimilată de structurile politice. Practic, în România nu există o dezbatere
ideologică pentru simplul motiv că nu avem un interlocutor pe partea
stângă. Din nefericire pentru noi, intelectualitatea democrată, prin poziţia ei
neutră din punct de vedere ideologic, prin reţinerea vădită pe care o
manifestă faţă de Dreapta politică, face treaba unei stângi ideologice care,
din acest motiv, nici nu simte nevoia să se manifeste. Din punct de vedere
ideologic, criza Dreptei a fost depăşită. Stânga nu dă semne că este
conştientă de propria sa criză ideologică şi de efectele acestei crize asupra
realităţilor româneşti.
Această absenţă a stângii din dezbaterea ideologică este şi explicabilă,
şi regretabilă. Este explicabilă dacă socotim că stânga românească poartă o
vină istorică pe care nimeni nu doreşte să şi-o asume astăzi. Cu excepţia unei
atitudini politice distincte a unui grup de social-democraţi grupaţi în jurul lui
Titel Petrescu şi care în anii ‘50 au plătit scump această atitudine, stânga
românească poate fi socotită a avea, de la 1893 şi până acum, câteva trăsături
comune, cum ar fi sacrificarea intereselor naţionale intereselor de grup politic,
dispreţul faţă de proprietatea privată, ca instituţie juridică, faţă de tradiţii şi
faţă de credinţă. Dar cea mai gravă dintre toate este atitudinea sa
nedemocratică. Stânga românească, cu excepţia aceleiaşi aripi PSDR a lui
Titel Petrescu (ce poate fi socotită, la urma urmei, o dizidenţă a stângii
româneşti), nu are o tradiţie democratică. Ea s-a situat, atunci când era prea
slabă să o facă în ţară, de partea totalitarismului sovietic, iar apoi a generat un
stat totalitar. Astăzi se vede limpede că stânga românească nu s-a dezbărat de
pornirile sale totalitare. Ea învaţă ce este democraţia pe spinarea noastră şi o
face ca un şcolar nepriceput, care mai degrabă zmângăleşte şi pătează foile
decât să-şi scrie temele cu silinţă. Deşi s-a grăbit să se denumească social-
democrată, stânga românească e încă foarte departe de ceea ce înseamnă
social-democraţia europeană. Ca diferenţa, să zicem, dintre un archaeopterix
şi o găină outoare. De aceea, absenţa stângii din dezbaterea ideologică este
regretabilă, pentru că s-ar putea vedea dacă şi în ce măsură, ideologic vorbind,
stânga înţelege să se transforme faţă de expresia sa anacronică de acum. Cel
puţin în modul în care această ideologie transpare în actul politic, stânga
reprezintă o problemă de depăşit, nicidecum o soluţie123.
În ultimii ani a existat, totuşi, o preocupare intensă pentru
înţelegerea sensurilor tranziţiei şi a realităţilor româneşti. În această lucrare
sunt citate cărţile şi articolele a numeroşi autori români contemporani.
Aceşti autori au preferat, însă, să comenteze fenomenul politic şi nu să-şi
asume în mod deschis participarea la viaţa politică. Atitudinea politică de
acest fel a fost mai degrabă o meserie decât o vocaţie cetăţenească124. Prea
123
Fără a fi maliţios, amintesc o zicere de-a lui Petre Ţuţea care, cel puţin raportat la ceea
ce îşi spune în România social-democraţie, pare a fi adevărată: “Social-democraţia este
laptele bătut al comunismului”.
124
Există o seamă de excepţii pe care se cuvine să le amintim: Stelian Tănase, Călin
Anastasiu, Liviu Antonesei (membri ai Partidului Alianţei Civice, primii doi deputaţi în
perioada 1992-1996, iar cel de-al treilea preşedinte al Consiliului Judeţean Iaşi după
85
multe energii, timp şi resurse s-au irosit în simpozioane şi seminarii. Într-o

perioadă în care soluţia pentru România nu poate veni decât prin acţiune
politică, tocmai soluţiile politice au fost ignorate. Analiştii au comentat
politica românească dispreţuind-o. Socotind-o nevrednică, aşadar, pentru a-i
incita la o implicare politică reală.
Clivaje în societatea românească
În ceea ce priveşte structura societăţii româneşti, ea poartă în mare

măsură amprenta tipologiilor societăţilor egalitariste. Clivajele se pot aşeza
pe diferite criterii, de natură economică, socială, culturală, geografică ori
religioasă125. În România modernă, de pildă, configuraţia partidelor s-a
realizat pe fundalul modernizării ţării, care a opus interesele funciare
expansiunii capitalului comercial şi industrial din mediul urban126.
Existenţa clivajelor este un atribut al oricărei societăţi şi este expresia
deosebirilor, dar şi asemănărilor de natură economică, socială, culturală sau
religioasă dintre oameni. Clivajele constituie o formă de identificare a
intereselor grupurilor sociale, utilizând criteriile amintite. Conflictele inerente
pe care le nasc clivajele nu constituie, în principiu, un pericol la adresa
democraţiei, ci, dimpotrivă, condiţia de bază a dezvoltării pluripartidismului şi
a negocierii politice ca bază a consensului social127. Se poate chiar spune că,
fără existenţa unor astfel de conflicte, democraţia nu poate fi nici probată, nici
perpetuată, cu o condiţie: aceea ca sistemul să-şi fi generat procedurile de
rezolvare a conflictelor şi aceste proceduri să fie respectate128. În ultimă
alegerile din 1996), Vasile Dâncu (ministrul Informaţiilor Publice în Guvernul Năstase),
Daniel Dăianu şi Ilie Şerbănescu (miniştri CDR), Daniel Barbu, consilier al preşedintelui
Emil Constantinescu, ori, cu o prezenţă meteorică, Ovidiu Trăsnea sau Vladimir Pasti. Cel
mai adesea, însă, aceşti analişti au socotit experienţa politică efectivă ca fiind o experienţă
disconfortabilă.
125
Potrivit lui S. M. Lipset şi S. Rokkan există patru tipuri de clivaje care au generat
partidele politice europene: centru – periferie, stat – biserică, agricultură – industrie,
proprietar – muncitor. Aceste clivaje au în vedere configuraţia politică a istoriei moderne.
În lucrarea noastră operăm cu clivaje posibile într-o formulă modificată datorită condiţiilor
concrete ale societăţilor egalitariste. Seymour Martin Lipset, Stein Rokkan, “Cleavage
Structures, Party Systems and Voter Alignments: An Introduction”, în Seymour Martin
Lipset, Stein Rokkan, Party Systems and Voter Alignments: Cross-National Perspectives,
New York, The Free Press, 1967, p.130. Vorbind despre dimensiunile tematice (clivajele)
după care funcţionează sistemele de partide din 36 de democraţii, Arend Lijphart arată
existenţa a şapte clivaje: 1. social-economic; 2. religios; 3. cultural-etnic; 4. rural-urban; 5.
susţinerea regimului; 6. politica externă; 7. temele postmaterialiste. Arend Lijphart, Modele
ale democraţiei: Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări, Iaşi, Editura
Polirom, 2000, pp. 88-95.
126
Este instructiv de parcurs, în acest sens, studiul lui Petre Datculescu, “Romania:
Cleavages and Parties before 1989” în Kay Lawson, Andrea Römmele, Georgi
Karasimeonov, Cleavages, Parties and Voters: Studies from Bulgaria, the Czech Republic,
Hungary, Poland and Romania, Westport, Connecticut, London, Praeger Publishers, 1999,
pp.93-108.
127
Aceasta este una dintre temele centrale ale lucrării Democraţia în America a lui Alexis
de Tocqueville (Bucureşti, Editura Humanitas, 1995).
128
Vezi, în această privinţă, capitolul “The Sociology of Politics” din lucrarea lui Seymour
Martin Lipset, Political Man: The Social Bases of Politics, ed.cit.
86
instanţă, existenţa conflictului, în aspectele sale competiţionale, dar

non-beligerante, este o expresie a dreptului la diferenţă.
Din păcate, societatea românească este încă profund egalitară şi
nediferenţiată. În mod firesc, un anumit clivaj ar trebui să fie generat de
gradul de dependenţă faţă de stat. Cei dependenţi ar trebui să fie mai
sensibili la mesajele populiste ale stângii în timp ce aceia care şi-au câştigat
o relativă independenţă faţă de stat ar trebui să susţină dreapta politică. Din
păcate, însă, dependenţa faţă de stat este atât de mare încât nici o mişcare
politică nu se poate baza în mod real pe segmentele independente.
Investitoritorii privaţi sunt, în majoritatea lor, la fel de dependenţi de stat ca
şi personalul bugetar. La fel fermierii ori reprezentanţii profesiunilor
liberale. Persoanele asistate, care constituie 40% din totalul alegătorilor dar
peste jumătate din alegătorii care se prezintă la urne, sunt legate integral de
sistemul asigurărilor sociale de stat, sistemul privat fiind, în acest domeniu,
ca şi inexistent.
Clivajul economic nu are nici el deosebită relevanţă. Există, în
această privinţă, două posibile abordări. Una dintre ele are în vedere
proprietatea în sine, ca avere. Astfel, societatea s-ar putea împărţi între
săraci şi bogaţi. Cealaltă are în vedere proprietatea ca relaţie socială, ceea ce
presupune separaţia între patroni şi salariaţi. Evident că simplificăm aici
foarte mult, amintind numai poziţiile extreme. Între săraci şi bogaţi există
persoane cu venituri medii care, fără a fi prea numeroase, ar fi, totuşi,
capabile să susţină un partid să depăşească pragul de acces în Parlament.
Între patroni şi salariaţi există categoria managerilor care, după caz, pot
susţine interesele acţionarilor, ale sindicatelor sau ale lor proprii. Printre
manageri există o categorie specială, şi anume cea a directorilor
întreprinderilor de stat, o categorie extrem de puternică în anii ‘90 şi care şi-
a putut menţine influenţa datorită modului în care a fost făcută privatizarea,
mai ales cea prin contribuţii salariale (metoda MEBO)129.
Din păcate, însă, clivajele economice nu au relevanţă în câmpul
politic. Printre susţinătorii stângii socialiste se numără mai mulţi oameni
bogaţi sau patroni decât printre susţinătorii formaţiunilor de sorginte
liberală. Aceasta spune ceva şi despre modul în care s-au constituit averile
în România şi despre legătura dintre elitele economice de astăzi şi elitele
comuniste de ieri.
Nici clivajele geografice nu sunt relevante. Cel mai important dintre
acestea ar fi cel dintre capitală şi provincie130. Singura formaţiune cu
relevanţă în această privinţă este UDMR, care îşi are marea majoritate a
electoratului în Ardeal. UDMR nu este, însă, formată pe criterii geografice,
129
În anul 1995, Andrei Cornea a realizat un studiu care surprindea influenţa deosebită a
acestor manageri ai zilelor noastre. Studiul era intitulat, în mod semnificativ,
“Directocraţia”.
130
Iată ce spune Mircea Mihăieş: “Din nefericire, această stratificare e tot mai accentuată,
an după an. Împărţirea României în două nu mai e o ficţiune. Pe de o parte avem
Bucureştiul, funcţionând cu motoarele în plin, pe de alta Provincia, o pastă geografică
indistinctă, vagă şi, prin urmare, demnă de tot dispreţul. Lucrul e vizibil ori de câte ori ai
treabă pe la un minister, când eşti nevoit să obţii o semnătură ori ai de făcut un contract”.
Mircea Mihăieş, “Revolta provinciei” în Vladimir Tismăneanu, Vladimir Tismăneanu în
dialog cu Mircea Mihăieş: Încet, spre Europa, Iaşi, Polirom, 2001, pp.215.
87
ci pe criterii etnice. În România nu există în prezent structuri politice

structurate pe criterii geografice131.
Clivajele de natură etnică au un anumit rol, sporit şi de legislaţia
permisivă privind reprezentarea parlamentară a organizaţiilor aparţinând
minorităţilor naţionale. Socotind, însă, că electoratul selectat pe criterii
etnice nu depăşeşte zece procente acest clivaj rămâne marginal132.
Clivajele religioase nu sunt semnificative. De altfel, dezbaterile pe
tema rolului Bisericii au fost cu totul întâmplătoare în mediul politic. E
drept că, în mod tradiţional, electoratul catolic, greco-catolic şi protestant
este mai orientat către dreapta. Nu se poate spune, însă, că structura
confesională orientează într-un anumit fel structura politică, nici că partidele
îşi asumă în mod deschis sprijinul pentru o anumită credinţă religioasă.
Clivajele demografice par a avea un rol mai important decât cele
economice. Clivajul între generaţii nu este relevant din cauza slabei
participări la vot a generaţiei tinere. E, totuşi, greu de spus că tinerii se simt
mai ataşaţi faţă de o tendinţă anume şi că susţin îndeosebi o anumită direcţie
ideologică. Rezultatele alegerilor din anul 2000 au arătat chiar o
sensibilitate îngrijorătoare a tinerilor – e drept a celor puţini care au venit la
vot – către mesajele extremiste şi populiste. Clivajul urban-rural e ceva mai
relevant, în sensul că electoratul rural e mai refractar la mesajele ce
îndeamnă la modernizare, preferând să voteze stânga socialistă. Nu se poate
spune, totuşi, că avem o structurare politică pe acest clivaj demografic.
Partide agrariene au existat în România, dar ele au dispărut o dată cu
aplicarea legii funciare. Ca să nu mai vorbim de faptul că acele partide
agrare nu erau partide ale ţărănimii, ci ale specialiştilor din agricultură.
Clivajele de natură culturală au o anumită influenţă asupra
opţiunii de vot. Segmentele electorale cu pregătire şcolară modestă sunt mai
înclinate spre mesajul paternalist, populist şi etatist, în timp ce segmentele
cu studii superioare sunt ceva mai severe în ceea ce priveşte discernământul
politic. Cum pregătirea şcolară are o legătură direct proporţională cu accesul
la informaţie, persoanele cu pregătire şcolară redusă sunt mai înclinate către
soluţiile consacrate şi mai puţin receptive la mesaje noi. Suprapunerea
clivajului cultural peste cel demografic, legat de diferenţele urban-rural,
face ca mediul rural să rămână încă o importantă resursă electorală pentru
stânga socialistă.
Un clivaj s-ar putea susţine pe atitudinea faţă de cele două direcţii
ale tranziţiei: cea privind avansarea către democraţie şi economie de piaţă
sau cea privind menţinerea structurilor totalitare şi a economiei etatiste.
Acest clivaj ar fi, de fapt, rezultatul acţiunii convergente a altor clivaje, atât
de factură economică, cât şi de factură culturală. Un astfel de clivaj există,
131
Luând în considerare faptul că Partidul Unităţii Naţionale a Românilor, partid ardelean,
este pe cale de dispariţie şi socotind drept excentricităţi iniţiative de tipul Partidului
Moldovenilor.
132
Vezi Steven D. Ropper, “The Romanian Party System and the Catch-all Party
Phenomenon” în East European Quarterly, XXVIII, No.4, January 1995, pp. 519-532;
Tom Gallagher, Democraţie şi naţionalism în România 1989-1998, Bucureşti, Editura All,
1999; Alina Mungiu-Pippidi, Transilvania subiectivă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000.
88
chiar dacă nemărturisit, şi el poate fi aşezat la baza actualei configuraţii de

partide politice133.
Schematic, principalul clivaj pe care se aşează mediul politic
românesc ar putea fi socotit acela dintre cei care susţin etatismul şi
populismul şi cei care sunt promotorii liberalizării134. În practica guvernării,
evoluţia acestor partide a diferit foarte puţin. Această schemă este mai
degrabă teoretică pentru că la nivel social se poate cu mare dificultate vorbi
despre segmente individualizate care să susţină una dintre opţiuni. Clivajul
acesta, care ar trebui să fie tema de fond a tranziţiei şi care are valenţe
ideologice clare, separând stânga socialistă de dreapta capitalistă şi
democratică, nu este decât un clivaj virtual, nefiind o temă pentru electorat.
Concluzia este că actuala configuraţie politică a României nu poate
fi explicată decât parţial prin existenţa unor clivaje în societatea
românească. Aceasta arată lipsa de reprezentativitate a partidelor politice,
slaba integrare politică a electoratului şi explică caracterul emoţional al
opţiunii de vot, precum şi sensibilitatea faţă de mesajul populist.
Modul de aşezare a spectrului politic românesc poate fi explicat,
aşadar, prin două cauze: modul în care partidele s-au format în 1989 şi
specificul sistemului electoral. Configuraţia politică actuală repetă, într-o
formulă epigonică, expresiile politice interberlice, în cazul PNŢCD, PNL
sau al defunctului PSDR ori pe cele comuniste, în cazul PDSR, rebotezat
PSD, sau al PRM. Modul în care, în lipsa unor structuri reprezentative ale
rezistenţei anticomuniste, s-a creat spectrul politic românesc în 1990 a fost
determinant. Sistemul electoral a fost conceput de aşa natură încât să
protejeze această configuraţie de orice intruziune. Pragul electoral ridicat la
5% face extrem de dificilă depăşirea lui de către formaţiuni politice noi. În
133
Deosebit de util este, în această chestiune, articolul lui Herbert Kitschelt, apărut în anul
1990, “Formarea sistemelor de partide în estul şi centrul Europei” care sesizează cauzele şi
efectele acestui tip de clivaj: “Spre deosebire de sistemele de partid vest-europene, toate
sistemele de partid est-europene vor fi centrate în jurul unor axe pro-piaţă/liberalism versus
anti-piaţă/autoritarism… În Europa estică, sistemele de partide se deosebesc prin mărimea
electoratului care poate fi localizat (sau poate fi mutat de politicieni) în interiorul fiecărui
sector al spaţiului competitiv. Distribuţia alegătorilor în cadrul spaţiului politic şi de-a
lungul axelor competiţiei depinde de nivelul de industrializare. Acolo unde dezvoltarea
economică este relativ avansată (în special în Cehia), mai multe partide se vor concentra pe
segmentul piaţă-liberalism al spaţiului competitiv. Acolo unde industrializarea este mai
puţin avansată, mai multe partide vor fi grupate în jurul poziţiei (populiste) non-piaţă -
autoritate… La aceeaşi extremă autoritate - non-piaţă vom găsi România şi Albania şi, la un
nivel subnaţional, Serbia şi alte provincii sudice ale Iugoslaviei”. Concluzia autorului:
“Alinierea clivajului în cazul României rămâne în continuare orientată puternic înspre
sectorul autoritar - non-piaţă”. Herbert Kitschelt, “The Formation of Party Systems in East
Central Europe” în Politics&Society, vol.20, No 1, March 1992, pp.7-50.
134
Este şi concluzia lui Petre Datculescu: “Cred că partidele actuale din România pot fi
împărţite în două largi categorii care depăşesc orientările ideologice fundamentale. Un grup
include partide în favoarea menţinerii sau creşterii controlului statului asupra economiei şi
acordă un mai mare accent temelor naţionale. I-aş numi «naţional-conservatori». Un al
doilea grup cuprinde partide în favoarea unei mişcări mai rapide către capitalism şi acordă
mai mare accent valorilor cosmopolite. Mă voi referi la ei numindu-i «cosmopolit-liberali».
Amândouă grupele de partide sunt la fel de populiste în promisiunile lor faţă de electorat”.
Petre Datculescu, “România: Parties and Issues after 1989” în Kay Lawson, Andrea
Römmele, Georgi Karasimeonov, op.cit., p.174.
89
plus, raportul dintre politic şi mase nu se bazează pe o anumită stabilitate,

schimbările de opţiune politică fiind majore, uneori la intervale scurte cum
sunt cele dintre alegerile locale şi cele parlamentare. Cel mai bine se poate
vedea acest lucru deplasându-ne către marginile spectrului politic. Faptul că
PRM a săltat de la 6% la alegerile locale din iunie 2000 la 22% la alegerile
parlamentare care au avut loc şase luni mai târziu dovedeşte această criză de
identitate politică a electoratului românesc, slaba sa integrare politică,
explicabilă, în mare parte prin lipsa unei corespondenţe între structura
electoratului român şi configuraţia politică.
De aceea, înainte de a continua discuţia pe această temă, va trebui să
ne punem o întrebare de al cărei răspuns depinde esenţial demersul nostru
politic ulterior: este sistemul românesc de partide “îngheţat”? Poate fi
această configuraţie politică modificată, sau ea este completă atunci când ne
raportăm la clivajele existente în societate şi la evoluţia lor?
Actuala configuraţie politică este expresia unui profund
dezechilibru, care induce în viaţa politică o stare de instabilitate. În politica
românească se manifestă un paradox: pe de o parte există această
instabilitate a raporturilor de forţe politice, iar pe de alta, partidul care
guvernează are tendinţa de a guverna pe baze totalitariste, folosindu-şi forţa
de guvernare pentru a controla şi politiza societatea românească.
Situaţia prezentă nu trebuie să ne deruteze. Oricât de puternic ar
părea acum Partidul Social Democrat, oferim în această lucrare suficiente
argumente pentru a demonstra că elita politică pe care o reprezintă este
epuizată din punct de vedere istoric. Ea şi-a atins limitele şi tot ce poate
face, pentru a se menţine la putere, este să forţeze tergiversarea, într-un mod
suficient de demagogic pentru a da iluzia schimbării. Precum se poate lesne
observa, Partidul Social Democrat nu are resurse interne de natură strategică
pentru a gestiona România. El nu este capabil să ofere un model de
dezvoltare a ţării către modernizare.
Această social-democraţie de faţadă nu poate depăşi structurile
statului pentru a putea pătrunde în mod natural, organic în societatea civilă.
Ea poate doar agresa societatea civilă şi nu o poate convinge, nici măcar
prin cointeresarea materială a unora dintre liderii parteneriali, ceea ce este,
în fond, la scară socială, tot o formă de agresiune. O societate întreagă nu
poate fi mituită; e mult mai ieftin să o laşi pe ea să dobândească bunurile
spirituale şi materiale de care are nevoie. Este o lecţie pe care comunismul
şi moştenitorii acestuia n-au învăţat-o şi probabil că nu o vor învăţa
niciodată.
Efortul pe care trebuie să-l facă Dreapta politică pentru a-şi asigura
un suport electoral larg este considerabil. Potrivit evaluărilor sociologice,
electoratul mai apropiat mesajului nostru este alcătuit cu preponderenţă din
persoane cu studii medii şi superioare, preponderent urban, reprezentând
grupe de vârstă sub 40 de ani şi având venituri relativ ridicate. Cum aceste
categorii sociologice fie sunt restrânse numeric, fie au o participare relativ
redusă la vot, consecinţa este aceea că suportul electoral al Dreptei a fost
restrâns în comparaţie cu cel al stângii. Pentru a se realiza o legătură între
electorat şi mesajul nostru este necesară o construcţie de tip popular, atât a
90
mesajului, cât şi a structurilor politice reprezentative. Despre aceste lucruri

vom vorbi pe parcursul lucrării noastre.
Actuala structură electorală nu este imuabilă. Ea este şi consecinţa
unei oferte firave pe zona dreptei politice şi a unor experimente nereuşite în
timpul anilor 1996-2000, care, fără ca Dreapta politică să fi fost
responsabilă de eşecul lor, i-au adus, totuşi, deservicii de imagine.
Manipulările îndreptate împotriva Dreptei româneşti
Dreapta românească postdecembristă se află, aşadar, abia la început

de drum. Acum un deceniu, propaganda ostilă, de sorginte naţional-
comunistă, socotea Dreapta a fi reprezentată exclusiv prin nostalgii
legionare. Asupra fenomenului legionar nu a existat, în aceşti ani, o
adevărată dezbatere publică. Nu s-a vorbit despre cauzele apariţiei acestei
mişcări şi despre resorturile care au făcut ca un număr atât de important de
intelectuali să adere la aceste idei. Numai cunoscând fenomenul ca atare,
românii pot evalua în mod corect cât de mare este – sau dacă există, cu
adevărat – pericolul revenirii extremei drepte în România. În opinia noastră,
pericolul la adresa democraţiei româneşti vine de la stânga şi nu de la
dreapta. Extrema dreaptă în România de astăzi este o ficţiune pe care stânga
o agită din pure intenţii propagandistice135. Grupările legionare, aşa cum am
arătat, de altfel, sunt foarte slabe, aproape inactive şi cu o rezonanţă
marginală în rândurile electoratului. Că există unele idei, ca de pildă,
ortodoxismul militant ori tema sacrificiului, care sensibilizează anumiţi
tineri, îndeosebi studenţi, este adevărat. Dar asta nu face dintr-înşii nişte
neolegionari decât dacă cineva doreşte cu tot dinadinsul să-i denumească
astfel. De fapt, lipsa extremei drepte îi pune în mare încurcătură pe cei care
şi-au făcut o îndeletnicire din incriminarea ei. E suficientă apariţia unei
gazete de provincie sau a unei cărţi cu poza Căpitanului ca aceşti anti-
extremişti de profesie să sară ca din gură de şarpe. Evident că pericolul
partidului unic şi faptul că în fruntea ţării se află un reprezentant de frunte al
Partidului Comunist, un partid de extremă stângă, îi lasă indiferenţi, dându-
le, uneori, chiar o stare de confort.
O dată cu apariţia Uniunii Forţelor de Dreapta s-a putut dovedi că
Dreapta românească poate avea o expresie democratică. După istovirea
propagandei care trimitea Dreapta implacabil în zona extremismului,
împotriva acesteia se încearcă o altă suită de manipulări, adaptate la noile
realităţi politice. Există trei tipuri de manipulări, menite să inhibe evoluţia
Dreptei româneşti:
1) Dreapta este socotită răspunzătoare pentru eşecul guvernării

1996-2000. Această manipulare a fost folosită din plin de PDSR,
135
În acest sens, iată ce spune Cristian Preda: “… în România, a nu fi de stânga nu
înseamnã în mod necesar a fi de… extremă dreaptă (…) A face, pentru timpurile de astăzi,
o asemenea identificare este, sociologic vorbind, o eroare; ideologic, acest gest este o
jignire adusă spiritelor liberale şi democratice din România postcomunistă”. Cristian Preda,
Tranziţie, liberalism şi naţiune, Bucureşti, Editura Nemira, 2001, p.6.
91
reprezentant al stângii socialiste, şi de PRM, reprezentant al stângii

extremiste. În mod generic, guvernarea acelor ani este numită de
reprezentanţii acestor partide “guvernarea de dreapta CDR – PD – UDMR”.
Este un profund neadevăr. Pe de o parte, nu trebuie uitat că în acea
legislatură Parlamentul a avut o clară majoritate de stânga. Aceasta se poate
dovedi cu o aritmetică simplă: PDSR + PD + PUNR + PRM + PSDR =
56%. Dacă avem în vedere migraţiile politice ulterioare şi formarea unor noi
partide de stânga care au preluat parlamentari dinspre PNL şi PNŢCD, şi
anume Alianţa pentru România şi Partidul Naţional Român, vom vedea că
stânga politică a terminat legislatura cu o majoritate parlamentară de
aproape două treimi.
Să evaluăm acum structura coaliţiei guvernamentale. PD şi PSDR
erau partide de stânga. UDMR este o alianţă etnică, necum ideologică şi
care analizând fracţiunile din interior poate fi aşezată, fără să greşim prea
mult, pe zona centrului politic. Cât despre PNŢCD136 şi PNL, ele nu au
dovedit până în prezent asumarea principiilor Dreptei, chiar dacă, aşa cum
vom vedea, între timp, după lansarea Manifestului Dreptei, au început, nu
fără anumite ezitări, să se numească de “centru-dreapta”.
Dacă structura, atât în ceea ce priveşte Parlamentul, cât şi în ceea ce
priveşte compoziţia coaliţiei guvernamentale, a fost preponderent de stânga,
aceasta a avut efecte decisive asupra calităţii actului de guvernare.
Există voci care consideră că stânga socialistă va fi silită de
provocările realităţii şi de contextul internaţional să ia unele măsuri de
dreapta, ceea ce va crea o tendinţă centripetă, ducând la o comprimare a
politicii către centru. Există chiar analişti şi lideri politici care vorbesc
despre “centrul sănătos al politicii româneşti”. Astfel de păreri arată că cei
care le împărtăşesc sunt primele victime a ceea ce eu numesc “revoluţia
perversă” sau “revoluţia înşelătoare”. Dacă stânga procedează la câteva
privatizări, nu înseamnă că acestea sunt măsuri de dreapta. Într-un mod abil,
de “revoluţie perversă”, aceste privatizări se derulează în ritm lent, controlat
şi sunt făcute cu destulă băgare de seamă pentru a trece în zona capitalului
clientelar. Deşi poate părea paradoxal, procesul de liberalizare şi cel de
privatizare, fără a fi însoţite de liberă competiţie, de transparenţă şi de acces
liber la resurse, nu vor face decât să adâncească disfuncţionalităţile
economiei româneşti, să sporească starea de monopol, să ducă la irosire de
resurse. Politicile de dreapta nu îşi propun să devină un instrument de
acaparare a activelor statului. Obiectivul lor este cu totul altul. Dacă stânga
socialistă va folosi, pe un fundal etatist şi clientelar, măsuri din registrul
136
Argumentul folosit de unii analişti pentru a argumenta aşezarea PNŢCD în zona dreptei
este legat de susţinerea pe care acest partid a dat-o legislaţiei retrocedărilor imobiliare, cu
deosebire în ceea ce priveşte fondul funciar. Avem de-a face cu o neînţelegere. Poziţia faţă
de regimul general al retrocedărilor, inclusiv în ceea ce priveşte aşezarea pe o bază morală
a dreptului de proprietate, ţine de asumarea democratică şi nu de cea ideologică. Orice
partid de orientare democratică – şi nu neapărat un partid de dreapta – ar trebui să susţină
repararea abuzurilor comise de regimul comunist. Dacă PNŢCD ar fi fost cu adevărat un
partid de dreapta şi nu doar un epigon al viziunii de centru-stânga a Partidului Ţărănesc al
lui Ion Mihalache, ar fi avut o contribuţie şi în ceea ce priveşte dezvoltarea pieţelor
agricole, a sistemelor de creditare, a formelor bursiere non-monetare, a formelor capitaliste
de exploatare ş.a.m.d. În aceste chestiuni contribuţia PNŢCD a fost nulă.
92
dreptei, asta nu înseamnă că ne apropiem de modelul Dreptei româneşti, pe

care îl prezentăm în această carte, ci că ne îndepărtăm tot mai mult. Ideea
unei stângi “răspopite” care face ceea ce trebuie, din pragmatism, depăşind
preceptele ideologice şi năravurile totalitare, este o iluzie care ne va mai
costa mult dacă românii nu se trezesc la realitate.
Unul dintre principalele argumente ale stângii socialiste şi extremiste
în a califica fosta guvernare ca fiind de dreapta a fost politica acesteia, ceva
mai fermă, în ceea ce priveşte retrocedarea proprietăţilor confiscate abuziv
de regimul comunist. Dar restituirea proprietăţilor nu ţine de ideologie, ci de
democraţie. Democraţia se aşează pe o bază morală, inclusiv în ceea ce
priveşte proprietatea. Indiferent de doctrina pe care o reprezintă, orice partid
democratic trebuie să susţină ideea reparaţiilor morale şi materiale, iar acolo
unde reparaţia poate fi făcută prin restituire, să o sprijine. Iată încă o dovadă
că ceea ce la noi se închipuieşte a fi social-democraţie, este, de fapt,
socialism, fratele mai mic şi mai îmbălsămat al comunismului.
Dreapta nu s-a aflat la guvernare în perioada 1996-2000, aşa cum n-a
fost la guvernare nici în ceilalţi şase ani de dinainte. Ideea de a prezenta
Dreapta ca fiind eşuată, compromisă de rezultatele slabe ale guvernării
1996-2000, se bazează pe minciună şi are scopul de a manipula opinia
publică. În fapt, Dreapta este o opţiune politică ce nu a fost încă încercată şi
care se poate constitui cu adevărat într-o alternativă pentru electorat. Ea nu
numai că nu a guvernat în aceşti ani, dar principiile sale au fost sistematic
încălcate în actul de guvernare.
Partidul lui Ion Iliescu este în permanentă căutare a
legitimităţii137,138. La început a crezut că o va dobândi prin simplul fapt că a
fost o “emanaţie a revoluţiei”. Acţiunile protestatare, ca şi violenţele cu care
a fost presărată perioada ianuarie-mai 1990, au făcut ca acest tip de
legitimare să nu mai fie credibil şi el a continuat să fie contestat şi
ridiculizat în permanenţă de atunci. Apoi, Frontul Salvării Naţionale,
137
Vladimir Tismăneanu e categoric: “…problema centrală în România este problema
legitimităţii politice a echipei care s-a instalat la putere în decembrie 1989” (Vladimir
Tismăneanu, Balul mascat. Un dialog cu Mircea Mihăeş, Iaşi, Ed. Polirom, 1996). Iată ce
spune şi Dorel Şandor: “Particularitatea istorică a prăbuşirii comunismului în Europa
Centrală şi de Est influenţează totodată sursele ca şi conţinutul legitimităţii şi autorităţii
postcomuniste care au umplut vidul politic produs după 1989… După… desprinderea de
comunism, noile democraţii est-europene întâmpină dificultăţi majore în a-şi clarifica
originea. Iată de ce ori de câte ori aceste societăţi sunt în situaţia de a dezbate şi adopta
opţiuni de anvergură strategică, «ambiguitatea originii» creează la nivel naţionale confuzie,
opţiuni unilaterale şi sciziuni”. Dorel Şandor, Măsuri pentru demantelarea sistemelor
comunismului totalitar, ed.cit.
138
De altfel, acest efort de dobândire a legitimităţii nu este propriu doar Frontului Salvării
Naţionale. Partidele istorice au recurs în permanenţă la acest procedeu, invocând o tradiţie
pe care erau mai mult sau mai puţin îndreptăţite să o revendice. De altfel, criza de
legitimitate, care a dus la imposibilitatea exercitării consensuale a puterii, a fost una dintre
condiţiile agravante ale crizei româneşti de după 1989. Cu atât mai mult, aşadar, afirmaţiile
lui Gaetano Mosca par a fi verificate în acest caz: “Orice clasă guvernantă tinde să-şi
justifice actuala exercitare a puterii ca fiind ceva ce se bazează pe un principiu universal
sau altul de moralitate… Clasele guvernante nu pot justifica puterea prin simplul fapt că o
posedă; în realitate, ele caută să-i găsească o bază legală şi morală, prezentând-o ca pe o
consecinţă logică şi necesară a doctrinelor şi credinţelor larg recunoscute şi acceptate în
momentul respectiv”. Gaetano Mosca, op.cit., p.71.
93
provocând alegeri în mai 1990, mult prea devreme pentru experienţa

democratică a electoratului român, a căutat legitimitatea democratică. Nici
aceasta n-a fost prea convingătoare, fie pentru că alegerile din 1990 nu au
fost prea corecte şi libere, fie pentru că Frontul Salvării Naţionale nu a
dovedit prea multă tragere de inimă în construirea democraţiei şi respectarea
regulilor sale. Şi atunci, acest partid a ţintit către cea mai credibilă formă de
legitimitate: legitimitatea istorică. Spre deosebire de celelalte încercări de
dobândire a legitimităţii, legitimitatea istorică nu se poate obţine decât în
perspectiva timpului ori prin comparaţie cu alte forţe politice. PDSR a ales
această a doua variantă, încercând să se legitimeze în faţa Dreptei şi în faţa
extremismului. “Dreapta a greşit, spun liderii acestui partid. Noi rămânem
singura soluţie. Iar PDSR şi Ion Iliescu sunt garanţia stopării ascensiunii
extremismului”. Dreapta nu a greşit, pentru simplul motiv că nu s-a aflat
deloc la guvernare în aceşti doisprezece ani. Iar faptul că PSD ar fi garantul
domolirii extremei stângi este o ipocrizie, căci ascensiunea extremismului a
fost îndeaproape tutelată de acelaşi PSD.
2) Cea de-a doua formă de manipulare, care se asociază celei dintâi,

este aceea care consideră Partidul România Mare un partid al extremei
drepte139. Prin îngăduinţa cu care a tratat acest partid şi protecţia pe care i-a
acordat-o liderului său, PDSR este, într-o măsură importantă, responsabil de
ascensiunea extremei stângi. Dar stânga socialistă vrea să folosească pe cât
se poate acest lucru, printr-o dublă lovitură: pe de o parte pentru a face din
PDSR şi liderul său salvatori ai democraţiei, iar pe de altă parte pentru a
crea o nouă anatemă împotriva Dreptei.
Atunci când socotim că Partidul România Mare este un partid de
extremă stângă iar nu de extremă dreaptă, nu o facem cu intenţia de a sări în
ajutorul extremei drepte sau cu gândul că extrema stângă e mai rea decât
extrema dreaptă. O facem, în primul rând, pentru a înlătura un neadevăr. Şi,
în al doilea rând, pentru a demasca această manipulare.
PRM nu este un partid de extremă dreaptă140 pentru simplul motiv că
este un partid de sorginte naţional-comunistă. Un partid care-l ridică în slăvi
pe fostul dictator Nicolae Ceauşescu. Un partid al cărui lider a fost unul dintre
139
Întrebat în legătură cu ideile cuprinse în Manifestul Dreptei din România, răspunsul
liderului PRM, Corneliu Vadim Tudor a fost tranşant în privinţa aparteneţei sale la stânga
politică. Puţin după alegerile din 2000, într-un interviu acordat ziarului Curentul, purtând
un titlu altminteri ciudat: “Din momentul în care m-am înrolat în PRM am fost etichetat
drept legionar”, senatorul PRM, istoricul Gheorghe Buzatu, la întrebarea: “Între Corneliu
Zelea Codreanu şi Corneliu Vadim Tudor există sau nu anumiţi termeni de comparaţie?”
răspunde: “Nu. Nici unul. În afară de prenume, care este ceva întâmplător. Legătura aceasta
se face forţat”.
140
Iată, în această privinţă, rezultatul analizelor efectuate de Institutul PRO: “Este PRM un
partid de (extremă) dreapta sau stânga? Dacă ne fixăm un punct de reper… prin definirea
PDSR ca fiind spre stânga… unde cel mai apropiat partid faţă de PDSR este PRM, atunci
dilema este parţial rezolvată, cel puţin din punctul de vedere al celor care votează, dacă nu
şi al liderilor partidului: PRM are un electorat de stânga, aflat în imediata apropiere a
electoratului PDSR. Nici un alt partid, nici măcar ApR şi PD, desprinse din trunchiul
comun al FSN, nu sunt la fel de aproape, din punct de vedere al electoratului, faţă de
PDSR, cum este PRM”. Rapoartele Institutului PRO: 10 ani de adaptare, coordonator Ana
Bulai, Institutul PRO, Bucureşti, 2001, pp.53-54.
94
cei mai notorii adulatori ai cuplului Ceauşescu. Un partid înţesat de membri

marcanţi ai fostului Partid Comunist şi ai structurilor sale de represiune141.
Acest partid şi-a manifestat deschis preferinţa pentru etatism şi ostilitatea faţă
de privatizare şi piaţa liberă. Fostul rege al României, Mihai de Hohenzollern,
a fost permanent o ţintă de batjocură. PRM este un partid lipsit de scrupule,
care amestecă laolaltă pe listele electorale nume cu rezonanţă patetică, precum
Ilie Ilaşcu sau Mihai Cofariu, cu ofiţeri ai fostei Securităţi, cu persoane
implicate la vârf în mari scandaluri de corupţie sau cântăreţi de muzică
populară ale căror declaraţii politice stârnesc, pe rând, ilaritate şi amărăciune.
De altfel, liderul PRM însuşi s-a declarat în mai multe rânduri a fi de stânga,
ba chiar a propus Partidului Democraţiei Sociale din România înfiinţarea unei
coaliţii de guvernământ de centru-stânga (!).
Printre primii care au dat glas acestei manipulări s-a numărat Adrian
Severin, preşedinte în exerciţiu al OSCE şi care, deloc întâmplător, este
deputat din partea PSD. Acestei catalogări i s-au alăturat analişti şi lideri
politici din ţară şi – cu tristeţe remarc acest lucru – agenţii străine de
presă142,143. E drept că Jean-Marie Le Pen, liderul extremei drepte franceze,
141
Ca exemplu, cel care conduce activitatea de propagandă a partidului nu este altul decât
Eugen Florescu, fostul şef al secţiei de propagandă al Comitetului Central al Partidului
Comunist Român.
142
Deosebit de virulentă este, în această privinţă “Scrisoarea către prietenii mei români” a
lui G.M. Tamás. În viziunea filosofului maghiar născut în Ardeal, Nicolae Ceauşescu a
făcut politică legionară, iar lăudătorul său, liderul Partidului România Mare, este chiar
descendent direct al… Gărzii de Fier! Iată doar câteva fragmente din această inedită
interpretare: “Nu trebuie uitat faptul că, de la începutul anilor 1970, în România condusă de
Ceauşescu a fost interzis, de fapt, marxismul. Când Ceauşescu a întors vizibil spatele
Uniunii Sovietice, el a pactizat cu intelectualitatea de dreapta, evident, sub semnul unui
naţionalism vehement. Organul de presă oficial editat pentru emigraţia română era redactat
de fascistul Nichifor Crainic, iar principalul agent din Occident al lui Ceauşescu era Iosif
Constantin Drăgan, de la Garda de Fier de odinioară. Pe vremea respectivă, revista cea mai
prestigioasă cu orientare de dreapta din Europa era România literară, condusă de Nicolae
Breban”. Întrebare către Gabriel Liiceanu: “Cum doriţi voi, dragii mei prieteni români, să-l
criticaţi pe Vadim Tudor pentru faptul că este fascist, din moment ce izvoarele voastre
spirituale (Heidegger, Noica, Cioran – n.mea) sunt şi ale lui?” Sau “Fără îndoială că
politica promovată de Vadim Tudor îşi are rădăcinile în publicistica practicată de Cioran,
Eliade şi Noica în perioada interbelică şi în timpul războiului… Inclusiv fosta majoritate
guvernamentală a încriminat mai ales trecutul lui Vadim Tudor, în loc să fi analizat cauzele
popularităţii instigaţiilor extremei drepte”. G.M. Tamás, “Scrisoare către prietenii mei
români” în Dilema, nr.416/16-22 februarie 2001.
143
Spre lauda lor, o seamă de intelectuali români au luat atitudine împotriva acestor
declaraţii. Iată, de pildă, Andrei Pleşu: “Mărturisesc că printre principiile fondatoare ale
gândirii lui Tamás sunt câteva înaintea cărora obişnuiesc să-mi pierd răbdarea. Unul dintre
aceste principii sună astfel: tot ce nu e socialist sau social-democrat, e ori liberal, ori
neonazist; şi, de fapt, liberalii sunt neo-(sau cripto)nazişti. Ergo: tot ce nu e la stânga e
neonazist. Alt principiu care mă tulbură: anti-comunismul e neo-fascism. Altul:
«socialismul real» şi, la limită, comunismul sunt structuralmente nevinovate. Ca să vorbeşti
despre o componentă vicioasă a comunismului trebuie să declari mai întâi alunecarea lui
spre fascism”. Sau “Ceea ce invocă Tamás pentru a-şi etala melancolia este un infern
utopic, o lume falsă. O lume în care votanţii lui Vadim citesc noaptea, cot la cot cu
studenţii lui Liiceanu (pe care, de altfel, tribunul promitea să-l împuşte dacă vine la putere)
Devenirea întru fiinţă, L’inconvenient d’ętre né sau Forgerons et alchimistes, o lume în
care guvernanţii PDSR conspectează Heidegger şi Noica pentru a ieşi din tranziţie, o lume
a cărei maladie cronică n-are nimic de a face cu ultimii cincizeci de ani de comunism
95
a fost prezent, în primăvara anului 1999, la congresul PRM. Şi probabil că

acesta este un element care putea îndreptăţi mediile politice străine să poată
purcede la o asemenea interpretare. Vizita lui Le Pen în România nu
înseamnă însă nimic altceva decât că în acel moment ambii lideri aveau
nevoie de un moment publicitar. Apoi faptul că PRM şi-a manifestat adesea
resentimentele naţionaliste, xenofobe şi antisemite nu înseamnă deloc că
acest partid ar fi de extremă dreaptă. Atitudini similare a avut din belşug
naţional-bolşevismul144. Occidentul nu a cunoscut extremismul decât sub
forma nazismului şi fascismului. Ţările Europei centrale şi de est au
cunoscut extremismul preponderent sub forma comunismului, care este
extremism de stânga. Aceste două forme de extremism european au
numeroase elemente comune, care ţin de atitudinea de dispreţ faţă de
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, faţă de parlamentarism şi
pluripartidism, faţă de deschiderea către o Europă a naţiunilor. Extremismul
este naţionalist, creator de mitologii proprii, adulator şi prigonitor. Există,
totuşi, o diferenţă între extremismul de stânga şi extremismul de dreapta.
Distanţa parcursă de la dictatură şi economie aservită la democraţie şi
economie de piaţă liberă este mai scurt în cazul în care dictatura este de
dreapta decât în cazul dictaturilor de stânga. Comparaţia dintre Spania,
Portugalia, Germania şi Italia, pe de o parte, şi ţările foste comuniste, pe de
alta, este elocventă.
De ce totuşi, această manipulare? Iată de ce. În calea Dreptei
propaganda comunistă a aşezat decenii de-a rândul numeroase obstacole.
Despre Dreapta nu s-a vorbit decât în manualele de istorie şi doar cu referire
la extrema dreaptă. Dreapta a fost asimilată de către iconoclasmul comunist
cu legionarismul. Această abordare a fost continuată şi după decembrie
1989. Toate acţiunile de protest prodemocratice şi antiguvernamentale ale
anilor 1990-1992 au fost socotite de către propaganda oficială a fi de
sorginte legionară. Represiunea organizată cu ajutorul minerilor în zilele de
14-15 iunie 1990 este elocventă în acest sens.
O dată cu apariţia Manifestului Dreptei şi a primului partid care şi-a
asumat promovarea valorilor statului de drept fără să aibă vreo legătură cu
Mişcarea Legionară, şi anume Uniunea Forţelor de Dreapta, demonizarea
Dreptei în această versiune a început să obosească. În anul electoral 2000,
insalubru, ci doar cu tinereţea legionară a toxicei treimi Eliade-Noica-Cioran”. Sau Teodor

Baconsky: “Deşi nazismul şi comunismul sunt odraslele siameze ale anumitei modernităţi
anticreştine, istoria le-a separat aproape de la naştere, destinându-le unui conflict fratricid
pe care, oricât am fi de «postmoderni», nu îl putem relativiza”. Andrei Pleşu, “Amicus
Tamás”, Teodor Baconsky, “O falsă perspectivă. Şi o problemă reală” ambele în Dilema,
nr.416/16-22 februarie 2001.
144
Există şi variante ale acestei tendinţe, socotind naţional-comunismul nu o expresie a
comunismului, ci o “reinterpretare” a fascismului. De parcă stânga nu poate avea propriile
extremisme. Iată un exemplu, oferit de Cristian Pârvulescu după analiza rezultatelor
alegerilor din noiembrie 2000: “…instituţionalizarea parlamentarismului şi a competiţiei
pluripartidiste gravitând doar în jurul instituţiilor reprezentative a facilitat, pe fundalul
crizelor guvernamentale (expresie a crizei regimului constituţional) şi economice,
fracturarea spaţiului politic, ceea ce a creat cadrul de manifestare a neofascismului
românesc, continuator al legionarismului interbelic prin reinterpretarea sa naţional-
comunistă”. Cristian R. Pârvulescu, “Excepţionalismul românesc. Contextul politic intern
al guvernării PDSR” în Sfera politicii, nr. 90/2001, p.4.
96
ideea unor construcţii politice de dreapta ori de centru-dreapta au fost

îndeajuns de frecvente pentru a face, în continuare, inoperantă această
asociere. Trebuia, atunci, găsit altceva. Transformarea – neverosimilă
altminteri – a Partidului România Mare într-un partid de extremă dreaptă are
scopul de a arunca o nouă umbră asupra Dreptei româneşti. Iată, aşadar,
spun născătorii acestei manipulări, pericolul la adresa democraţiei vine tot
dinspre dreapta!
Această manipulare conţine o mare doză de cinism. Căci izvorul ei
vine dinspre Partidul Social Democrat, partid care este urmaşul politic al
Partidului Comunist, partid care timp de patruzeci şi cinci de ani s-a situat
pe o poziţie extremistă, totalitară. Mai mult decât atât, această poziţie de
dispreţ faţă de democraţie şi faţă de drepturile şi libertăţile cetăţeneşti a fost
continuată, în plan politic, tot de partide de stânga, şi anume de Partidul
Socialist al Muncii, de Partidul Unităţii Naţionale Române şi de Partidul
România Mare, la care pot fi adăugate poziţiile unora dintre liderii PSD.
Dacă există un pericol la adresa democraţiei în România, atunci acest
pericol vine dinspre stânga. Dreapta a fost în toată istoria României
purtătoare a tradiţiilor democraţiei româneşti.
De altfel, PSD îşi demască, el însuşi, propria manipulare prin osârdia
cu care încearcă să capteze parlamentari şi reprezentanţi locali ai Partidului
România Mare, dovedind, iată, apropierea ideologică dintre cele două partide.
3) Cea de-a treia formă de manipulare este mult mai periculoasă,

deoarece ea are loc prin captarea bunăvoinţei unor forţe politice apropiate
zonei dreptei. Această a treia formă de manipulare încearcă să acrediteze
ideea că reprezentantul autentic al Dreptei este Partidul Naţional Liberal şi
că orice construcţie a Dreptei trebuie să aibă drept ax central liberalismul.
Această aserţiune este, evident, susţinută şi de liderii acestei formaţiuni. Iată
ce spune un manifest elaborat de prim-vicepreşedintele, pe atunci, al PNL,
Valeriu Stoica, şi numit Manifest pentru unitatea şi forţa Partidului
Naţional Liberal: “Acţiunea politică a PNL va avea ca principală ţintă
solidarizarea tuturor cetăţenilor cu opţiuni de centru-dreapta în jurul unui
proiect liberal de reconstrucţie”. Oricum, PNL nu e prea bine clarificat în
legătură cu poziţia sa ideologică, pentru că în alt pasaj al documentului
amintit se spune “ca partid de dreapta, PNL...” Cum creştin-democraţia este
încă palidă la noi, prin acest manifest liberalii fac un atac subtil la conceptul
de “conservatorism”, încercând în acest fel să evite apariţia unui curent
doctrinar conservator. Valeriu Stoica leagă viziunea conservatoare de
nostalgiile comuniste şi preferă să înţeleagă prin conservator nu un
reprezentant al doctrinei conservatoare, ci un opozant la reforme. Îi spune
dânsul “noul tip de conservatorism”. Iată textul: “Dar spre deosebire de
conservatorii de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX,
care, în fond, acceptau valorile liberale care întemeiază sistemul politic
democratic şi economia de piaţă, conservatorii de astăzi îşi trag seva din
gândirea naţionalist-îngustă, din concepţii economice perimate, din interese
legate de structurile economiei socialiste şi de moştenirea lor socială, din
structurile birocratice ale statului intervenţionist al tranziţiei, din industriile
ineficiente, ce nu pot face faţă competiţiei internaţionale şi se ascund în
97
spatele statului sau pur şi simplu din inerţia culturală şi socială inerentă unei
societăţi de 22 milioane de oameni”. Mai mult decât atât: “Pe drept cuvânt
s-a spus că în România de azi lupta politică se dă între liberalism şi acest tip
de conservatorism”. Cu alte cuvinte, folosind această definiţie simplistă şi
trunchiată a conservatorismului, unii liberali încearcă să compromită ideea
conservatoare care nu are, în fond, nimic de-a face cu toate acuzele pe care i
le aduce textul respectiv. Spun unii liberali, căci fracţiunea liberalilor de
dreapta din PNL, grupată în jurul Fundaţiei “Horia Rusu”, susţine
necesitatea colaborării dintre liberalism şi conservatorism, ca şi expresii ale
dreptei.
Nu merg până într-acolo încât să spun că Dreapta este incompatibilă
cu liberalismul, aşa cum vocile unor ideologi de dreapta o afirmă uneori145.
Mai mult decât atât, consider că în această perioadă când, în sprijinul
consolidării democraţiei, trebuie să construim o economie de piaţă
concurenţială, liberalismul autentic trebuie să fie o componentă necesară a
unei construcţii ideologice a Dreptei.
Există două argumente care pledează împotriva acestei manipulări.
Un argument de factură generală şi un altul specific, care ţine de situaţia
liberalismului de la noi.
Argumentul de ordin general se referă la valenţele doctrinare ale
liberalismului146. Prin esenţa sa, liberalismul pune prea puţin preţ pe o
seamă de teme importante, necesare în arsenalul politic al Dreptei în lupta
împotriva stângii socialiste147. E vorba de tema naţională, de tema morală,
de tradiţia culturală şi religioasă. Autoritatea, care este o temă centrală a
Dreptei, bazată pe ordine de drept şi eficienţă, este arareori şi fără
convingere invocată de liberalism.
Fără aceste teme, Dreapta ar fi un adversar politic comod şi
vulnerabil. Liberalismul singur nu ar avea forţa să se măsoare cu stânga
socialistă.
145
O astfel de idee împărtăşeşte Răzvan Codrescu: “În România, bunăoară, nu dreapta cea
atât de înfierată, ci stânga, cu diferitele ei întrupări istorice (liberalismul caragialesc al
secolului al XIX-lea, politicianismul deşănţat de după primul război mondial, lunga noapte
comunistă, apoi neo-comunismul post-decembrist) poartă adevărata responsabilitate a
dezastrului naţional şi moral în care am ajuns” (Răzvan Codrescu, Spiritul dreptei. Între
tradiţie şi actualitate, Editura Anastasia, 1997, pag. 190). De altfel, liberalii erau
supranumiţi în anii dezvoltării parlamentarismului românesc, drept “partidul roşilor”. Vezi,
în această privinţă, A.D.Xenopol, Istoria partidelor politice, Bucureşti, Albert Baer, 1910.
146
Pornind de la primatul viziunii materialiste, Toader Paleologu face o interesantă
raportare a socialismului şi liberalismului: “… acest primat acordat economicului asupra
politicului este o trăsătură comună a marxismului şi a liberalismului. S-ar putea să vă pară
curios ceea ce spun eu, pentru că antiteza ideologică dintre liberalism şi socialism este într-
adevăr o antiteză foarte puternică; sunt ca untdelemnul şi apa, cele două elemente nu pot fi
confundate, nu pot fuziona. Însă se poate spune că la nivelul Weltanschaung-ului, la nivelul
profund filosofic există o anumită legătură, o anumită înrudire”. Toader Paleologu,
“Analiza unui slogan – Economia înaintea politicii” în Cuvântul, nr.12(284)/Decembrie
2000.
147
În privinţa graniţelor fragile dintre liberalism şi stânga politică, este interesant de
parcurs studiul lui Cristian Preda, “Zeletin nu a fost liberal, ci socialist” (Studiu
introductiv) în Ştefan Zeletin, Burghezia română, Liberalismul, Bucureşti, Editura Nemira,
1997.
98
Există şi argumente care ţin de situaţia specifică a liberalismului din

România. Liderii liberali s-au mulţumit adesea, să preia ideile tradiţionale
ale liberalismului, fără să le adapteze realităţilor româneşti. Liberalismul
românesc al ultimului deceniu a fost fragmentat, ezitant, dacă nu chiar
duplicitar. Raporturile sale politice cu stânga socialistă nu au fost marcate
de fermitate, ci de oportunism, mergând până la coabitarea în cadrul
aceleiaşi guvernări (1991-1992) sau colaborarea în susţinerea anumitor
persoane, interese de grup sau iniţiative legislative. Chiar şi în momentul de
faţă liberalismul este suspectat a avea relaţii informale şi privilegiate cu
Partidul Social Democrat, partid de guvernământ.
În plus, liberalismul nu dispune de o bază socială suficient de largă
pentru a coagula forţe electorale consistente. Liberalismul se adresează celor
care au bani şi sunt preocupaţi de ce să facă cu ei, care sunt foarte puţini, iar
din puţinii care sunt – majoritatea susţin partidele de stânga. Problema de
fond e cum să-i atragi pe cei care nu au bani şi nu ştiu cum să facă rost.
Categoria întreprinzătorilor, pe lângă că e destul de restrânsă şi fragilă, este
divizată. Caracterul imperfect al economiei româneşti obligă numeroşi
întreprinzători să fie prea dependenţi de partidul de guvernământ, deţinător
discreţionar de numeroase resurse şi oportunităţi. Această atitudine precaută
naşte atât ambiguitatea suportului electoral, cât şi a liberalismului însuşi.
Iluzia celei de-a treia căi
O altă tentativă de a minimaliza importanţa revoluţionară a Dreptei

este aceea a propovăduirii celei de-a treia căi, care ar fi o soluţie an-
ideologică148. Lucrurile sunt clare. Opţiunile majore sunt cele care ţin de
conservarea actualului sistem şi cele care doresc schimbarea acestuia.
Indiferenţii sau cei care, aparent, caută soluţii în afara spaţiului ideologic
sunt, de fapt, apărătorii vechiului sistem. Orice tentativă de a ignora sau de a
dispreţui disputa ideologică este menită să avantajeze actuala stare de
lucruri. Opiniile de tip “să ne dăm mâna cu toţii” caută să compromită orice
şansă de modernizare149.
Nu întâmplător confuzii ideologice vădite de tipul “a treia cale”, “a
treia faţă” sau “a treia republică” aparţin unora dintre puţinii intelectuali de
148
Iată, potrivit lui Anthony Giddens, conţinutul celei de-a treia căi: “Centru radical; noul
stat democrat (stat fără duşmani); societate civilă activă; familia democrată; noua economie
mixtă; egalitatea ca includere; bunăstarea pozitivă; statul investiţiei sociale; globalizare”.
Vezi Anthony Giddens, op.cit., p.28.
149
Ralf Dahrendorf este categoric în această privinţă, catalogând “a treia cale” drept o
“utopie a nelibertăţii”: “Avem toate şansele să ne împotmolim în tranziţie, până la urmă;
dictatorii nu au obiceiul să renunţe la putere… Toate acestea sunt valabile pentru Utopia
căii de mijloc la fel ca pentru toate celelalte. Conceput ca un “al treilea sistem” complet, el
rămâne înainte de toate un sistem, nu contează dacă «al treilea», «al patrulea» ori «al
cincilea». De aceea, în conflictele dintre adepţii sistemelor şi cei ai societăţii deschise,
acesta ţine de spaţiul nelibertăţii, acolo unde îşi au locul toate sistemele. Nici Europa
Centrală, nici social-democraţia, nici orice alt eufemism pentru «calea de mijloc», nu
trebuie gândite ca un sistem, sau chiar ca Utopie, dacă ceea ce dorim este libertatea.
Opţiunea între libertate şi sclavie este curată şi clară, nu oferă soluţii de compromis pentru
cei slabi de înger care ar dori să evite luarea unei decizii”. Ralf Dahrendorf, Reflecţii
asupra revoluţiei din Europa, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p.57.
99
stânga150. Apologeţii celei de-a treia căi caută să-şi ascundă sub acest mesaj,
aparent generos şi tămăduitor, ostilitatea faţă de capitalism.
E drept că soluţii politice de acest gen sunt vehiculate de unele partide
cum ar fi Partidul Democrat din Statele Unite sau Partidul Laburist din Marea
Britanie151. Ele sunt legitimate, însă, de o îndelungată practică democratică şi
de o dezvoltare economică pe măsură152. A treia cale, în această viziune,
înseamnă o atenţie predilectă către dimensiunea managerială a actului de
guvernare. Cu alte cuvinte, viziunea politică a viitorului ar putea fi cultura
managerială. Iată ce spune John Kenneth Galbraith: “… regula de bază a
doctrinei este să te împiedice să gândeşti. Într-o societate bună există un
principiu dominant legat de astfel de probleme: decizia trebuie luată în raport
de caracteristicile economice şi sociale ale cazului în speţă. Nu parcurgem o
eră a doctrinei, ci o eră a judecăţii practice”153. Dar Galbraith însuşi explică
premisele unei astfel de convertiri a ideologiei către pragmatism: “Dacă
socialismul nu mai poate fi considerat o structură viabilă a unei societăţi
perfecte, sau cel puţin realizabile, nici capitalismul, în forma sa clasică, nu mai
îndeplineşte această condiţie. Principalul motiv îl constituie faptul că o dată cu
dezvoltarea şi diversificarea economiei moderne, statului i-au fost impuse din
ce în ce mai multe responsabilităţi”154. E vorba, aşadar, de o viziune căreia îi
corespunde un anumit nivel de dezvoltare economică a unui capitalism
matur155. În România, însă, mesajul celei de-a treia căi este o încercare de
150
Vezi, în acest sens, manifestul elaborat de Vladimir Pasti (şi promovat în cadrul
campaniei electorale pentru alegerile generale din noiembrie 2000 de Alianţa pentru
România), A treia Republică.
151
Mulţi dau ca exemplu pentru “a treia cale” modelul Suediei. Iată concluzia la care
ajunge reputatul analist suedez Sven Otto Littorin: “Nu există a treia cale. Modelul
economiei mixte a însemnat pentru Suedia pierderea locului printre primele naţiuni. A
continua cu soluţii de genul pentru care ea (Suedia – n.n.) a optat, înseamnă că şi din punct
de vedere economic, instituţiilor statului bazate pe bunăstare socială le va fi greu să atingă
chiar şi cele mai scăzute standarde de eficienţă. Pentru a asigura o creştere reală a
prosperităţii, de care să beneficieze toţi cetăţenii, există doar o singură cale: cea
capitalistă“. Sven Otto Littorin, Creşterea şi declinul statului bunăstării sociale, Bucureşti,
Editura Staff, 1994, pp.120-121.
152
Rămânând, în esenţă, eforturi doctrinare ale stângii politice. Anthony Giddens, care îşi
subintitulează volumul A treia cale chiar astfel: “Renaşterea social-democraţiei”, o spune
răspicat: “Cred că social-democraţia poate nu numai să supravieţuiască, ci şi să prospere,
atât la nivel ideologic, cât şi practic. Totuşi, aceasta se poate întâmpla numai dacă social-
democraţii sunt pregătiţi să-şi revizuiască viziunile preexistente mult mai profund decât au
făcut-o până acum cei mai mulţi dintre ei. Trebuie să descopere o a treia cale… Eu îl
folosesc (termenul a treia cale – n.n.) pentru a mă referi la reînoirea social-democrată …”
Anthony Giddens, op.cit., p.19.
153
John Kenneth Galbraith, Societatea perfectă – La ordinea zilei: binele comun (cap. “Era
judecăţii practice”), Bucureşti, Editura Eurosong&Book, 1997, p.26.
154
idem, p.24.
155
Spre deosebire de J. K. Galbraith, unii politologi americani cred încă în actualitatea
dezbaterii ideologice. Terence Ball şi Richard Dagger consideră că există cel puţin patru
argumente care pledează împotriva “sfârşitului ideologiilor”: a) s-a mai vorbit despre
“sfârşitul ideologiilor” şi, totuşi, de fiecare dată, ele au supravieţuit; b) chiar şi după
căderea marxismului, există numeroase diferenţe de gândire între ideologii şi chiar
înlăuntrul lor; c) triumful liberalismului (libertatea individuală, proprietate particulară,
egalitate de şanse şi toleranţă) va stârni în continuare reacţii; d) apariţia unor noi provocări.
Autorii concluzionează: “Ideologiile sunt prea utile şi prea importante pentru a se veşteji
100
legitimare a unei experienţe socialiste şi nu a unei experienţe capitaliste. Este o

tentativă de a cauţiona sistemul socialist şi de a-l ajuta să supravieţuiască sub
forme edulcorate. Propovăduitorii celei de-a treia căi nu ne spun care sunt
celelalte două căi a căror sinteză devine cea de-a treia. Prima cale, e limpede, a
fost socialismul. Ar urma cea de-a doua care este capitalismul. Nu putem risca
trecerea la cea de-a treia cale până ce n-o construim mai întâi pe cea de-a
doua156. Trecerea de la prima cale direct la a treia este o diversiune, o tentativă
de a bate pasul pe loc în ritm de cântec de luptă.
Dar, pot zice unii, să presupunem că cea dintâi cale a fost capitalismul.
Cea de-a doua a fost socialismul şi iată-ne ajunşi la cea de-a treia cale.
Aceasta ar fi o altă diversiune. Ea încearcă să ascundă faptul că ceea ce separă
capitalismul de socialism nu este numai specificul economic, ci, în primul
rând, organizarea politică a societăţii. Este distanţa uriaşă dintre democraţie şi
dictatură157.
Economia de comandă nu poate fi impusă şi menţinută decât prin
mijloace dictatoriale. Nu discutăm despre economia de război care este
generată de situaţii excepţionale şi presupune, îndeobşte, suspendarea unor
drepturi constituţionale.
Economia pieţei libere este posibilă numai în condiţiile democraţiei.
Dictaturile, de stânga ori de dreapta, se constituie într-o îngrădire a libertăţii
umane. Libera iniţiativă şi libera competiţie sunt consecinţe ale exerciţiului
democratic al libertăţii. Fără acestea, economia pieţei libere nu poate
funcţiona. Putem concepe o economie a pieţei libere în Germania anilor 1933,
după emiterea legilor rasiale?
(…) Atâta vreme cât trăim într-o lume complicată şi confuză, plină de crize şi conflicte,
vom avea nevoie de ideologii pentru a explica de ce sunt condiţiile sociale aşa cum sunt,
pentru a evalua acele condiţii, pentru a da un sens de orientare şi pentru a face un program
de acţiune – o încercare de a lua lumea aşa cum este şi de a o reface aşa cum ar trebui să
fie. Vom avea nevoie de ideologii inclusiv pentru a da un sens idealului democratic şi a
conferi substanţă conceptului de libertate. Având acestea de făcut, este dificil de închipuit
cum le-am putea face fără ele. Trebuie să conchidem deci, că atâta timp cât ideologiile vor
avea aceste scopuri de servit, nu va exista un sfârşit al ideologiei”. Terence Ball, Richard
Dagger, op.cit., pp.248-251.
156
S-a grăbit, oarecum, Vladimir Tismăneanu atunci când, după alegerile din noiembrie
1996, scria un “epitaf pentru a treia cale”, socotind că românii sunt, cu mari şanse, pe
drumul celei de-a doua căi, a “renaşterii”: “În cazul României există ceva care ar putea să
constituie un trecut util: memoria colectivă a unui constituţionalism fragil, dar real, în
timpul perioadei interbelice, o tradiţie a rezistenţei totalitare în anii 1940 şi 1950 şi
amintirea revoluţiei din decembrie 1989. Acesta este fundamentul pe care poate fi construit
un corp politic modern”. Vladimir Tismăneanu, “Sfârşitul excepţionalismului românesc:
epitaf pentru a treia cale” în Sfera politicii, nr.45/1996, p.24.
157
Cât priveşte distincţia dintre dictatură şi totalitarism, a se vedea Hannah Arendt,
Originile totalitarismului (Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, pp.404-447). În această
privinţă, este notabilă şi contribuţia pe care Giovanni Sartori o aduce în lucrarea Teoria
democraţiei reinterpretată. Potrivit lui Sartori, dictatura este “… o guvernare
neconstituţională, pentru că cei care guvernează fie că falsifică constituţia preexistentă, fie
că rescriu o constituţie care să le acorde puterea, în mod practic, de a face orice doresc. Din
acest punct de vedere, structura dictaturilor este şi poate fi descrisă cu uşurinţă ca opusul
structurilor constituţionale”. (Giovanni Sartori, op.cit., pp.177-196). Astfel, comunismul
din perioada ceauşistă a fost o dictatură pe fundalul unui sistem totalitar. E vorba, evident,
de o dictatură personală, termenul marxist de “dictatură a proletariatului”, care a plăcut atât
de mult bolşevicilor, fiind deja desuet.
101
Propovăduitorii celei de-a treia căi ignoră un adevăr elementar: orice

tentativă de sinteză ideologică de acest tip presupune existenţa unei democraţii
consolidate, a bunăstării şi a unui grad ridicat de emancipare a mentalităţilor
care să permită revoluţia managerială.
102

Este dreapta o ideologie elitistă?
Dreapta este socotită o ideologie elitistă. În această aserţiune există

tot atâta adevăr cât neadevăr. Cu alte cuvinte, gradul de adevăr al afirmaţiei
depinde de sensul pe care îl atribuim “elitei” şi “elitismului”. Elită, într-un
sens restrâns, înseamnă o parte a societăţii, identificată cu un anumit gen de
aristocraţie sau, dacă vorbim de anumite perioade istorice, cu aristocraţia
însăşi. Dacă socotim începuturile dreptei politice, atunci ea s-a sprijinit, în
mare măsură, pe această aristocraţie care căuta să-şi apere privilegiile în faţa
unei burghezii grăbite, hrăpăreţe şi iconoclaste. Elitismul, un cuvânt ce nu
şi-a făcut, încă, loc în dicţionare, înseamnă cultul elitei158.
Câtă vreme elită înseamnă privilegii dobândite prin avere, statut
profesional sau genealogie, construcţia bazată pe elite este fragilă din punct
de vedere politic. Ea este potrivită unui sistem electoral bazat pe vot
cenzitar. În confruntarea cu votul universal o astfel de construcţie politică
este lipsită de şansă. Este, de altfel, unul dintre motivele care au dus la
dispariţia Partidului Conservator în ţara noastră.
În înţelesul pe care Dreapta il atribuie astăzi, elită înseamnă
performanţă159. A fi o persoană de elită nu ţine de obârşie, stare profesională
sau materială. Omul de elită nu se găseşte neapărat în vârful societăţii şi nu
trebuie să facă parte din clasa socială privilegiată sau conducătoare. El
trebuie raportat la comunitatea în care trăieşte, indiferent cât de restrânsă
sau de neînsemnată ar putea părea ea în ochii altora. Omul de elită este un
reper pentru cei asemenea lui, devine un model de urmat sau un promotor de
idei. Elita capătă dimensiune managerială şi morală. Ceea ce distinge
Dreapta în peisajul doctrinar este tocmai această asociere. O viziune excesiv
tradiţionalistă riscă să piardă din vedere capacitatea managerială. O viziune
excesiv liberală pierde din vedere dimensiunea morală, care nu poate fi
acoperită integral de criteriul eficienţei.
În această interpretare dată elitei, această calitate nu mai este
apanajul unei anumite categorii sociale. Pot fi găsiţi oameni de elită în toate
domeniile. Printre fermierii care înţeleg rosturile unei agriculturi rentabile,
care fac apel la servicii, administrează culturi întinse şi se socot parte a unei
pieţe ale cărei rosturi le înţeleg. Printre întreprinzătorii care doresc să se
emancipeze de sub povara şi umilinţa clientelismului, care preferă unei pieţe
discreţionare o piaţă în care iniţiativa şi asumarea riscului să aibă şansa de a
fi respectate şi recompensate. Printre ofiţerii care înţeleg rosturile reformei
158
Iată şi o posibilă definiţie a elitismului: “mod de abordare în studiul politicilor care
exagerează importanţa decidenţilor (decision-makers) şi a deţinătorilor puterii, în raport cu
masa populară”. Rod Hague, Martin Harrop, Shaun Breslin, Political Science: A
Comparative Introduction, New York, St. Martin’s Press, 1992, p.462.
159
O definiţie utilă a elitelor o dă Seymour Martin Lipset: “Elita politică este o categorie
elastică ce include politicienii cei mai cunoscuţi şi mai influenţi ai unei ţări şi, de asemenea,
cei mai influenţi lideri ai organizaţiilor guvernamentale economice, militare,
comunicaţionale şi culturale… la care se adaugă liderii de opinie, experţii şi consilierii”.
Encyclopedia of Democracy, Washington DC, 1995.
103
în armată şi care se ridică la demnitatea uniformei pe care o poartă. Printre

preoţii care înţeleg să coboare în mijlocul comunităţii pe care o păstoresc.
Printre creatorii care nu se ascund în spatele cărţilor, ci se folosesc de ele
pentru a comunica. Printre funcţionarii publici care văd funcţia lor ca pe o
responsabilitate şi abia apoi ca pe o şansă individuală. Printre meseriaşii
care sunt stăpâni pe meseria lor.
Această perspectivă schimbă viziunea despre elite. În primul rând,
elita nu este o castă privilegiată şi neschimbătoare care riscă să băltească pe
deasupra societăţii. Ea nu este consecinţa unor drepturi moştenite, ci a unei
legitimări individuale.
Această viziune a elitei, inclusă în spaţiul cartezian al performanţei
şi al moralei, diferă îndeajuns de alte definiri ale elitei. Aderenţa la elită se
face individual, pe seama calităţilor personale, şi nu în mod automat, prin
situarea într-o anume categorie socială. Precum se observă, individul trebuie
să fie un performer în domeniul său, dar această virtute profesională trebuie
însoţită de virtuţi de natură morală. Ele ţin atât de modul în care persoana se
raportează la societate, cât şi de modul în care ea se raportează la sine
însăşi. Sistemul propriu de valori şi credinţa sunt însuşiri importante ale
omului de elită.
Faptul că Dreapta defineşte elita prin individualităţi, şi nu prin
categorii sociale, are o consecinţă importantă. Noi nu avem o relaţie
preferenţială cu o clasă socială anume, neglijând o alta sau împotrivindu-ne
ei.
Dreapta respinge viziunea potrivit căreia evoluţia socială se bazează
pe conflictul dintre clasele sociale. O astfel de viziune este, în acest
moment, depăşită. Împărţirea societăţii în clase sociale are în vedere relaţiile
de proprietate şi ideologizarea lor unilaterală. Astfel, săracii sunt exploataţi
iar bogaţii îşi datorează averea exploatării. Soluţia finală pentru stânga
marxistă este o societate lipsită de clase, în care proletariatul este forţa
politică conducătoare, iar intelectualitatea un fel de Cenuşăreasă pusă să
separe grâul de neghină dar lipsită de balul de la miezul nopţii, şi purtând
numele dispreţuitor de “pătură socială”. Ceea ce este paradoxal e faptul că
tocmai primul guvern al muncitorilor şi ţăranilor a fost unul dintre cele mai
elitiste guverne din istoria lumii. Cu lideri precum Lenin, Troţki, Zinoviev,
Kamenev, Buharin, Cicerin, Lunacearski, care numai muncitori nu erau, s-a
dat proletariatului iluzia că este forţa politică conducătoare în societate. De
altfel, chiar şi aceştia erau convinşi că, fără un regim dictatorial, muncitorii
ar putea să se îndepărteze de la “cauza revoluţiei”.
Dreapta socoteşte că proprietatea este inviolabilă, indiferent dacă e a
celui sărac sau a celui bogat, cu condiţia ca ea să fi fost legitimată prin
respectarea legii. Noi nu asmuţim categoriile sociale una împotriva alteia şi
nu considerăm că o categorie socială trebuie privilegiată pe motiv că e mai
progresistă decât cealaltă. Asmuţirea unei categorii sociale împotriva alteia
duce la crearea unei situaţii conflictuale care pune democraţia în impas.
Grija pe care comunismul a purtat-o proletariatului nu a avut ca scop decât
crearea unei situaţii conflictuale, care să-l poată aduce la putere.
Proletariatul a constituit în permanenţă o masă de manevră. Muncitorii nu
au avut mai multa drepturi în vremea comunismului. Au avut doar
104
consolarea că exploatatorul este anonim şi că, anonim fiind, acceptă

auctorial să fie, din când în când, înşelat la cântar.
Dreapta este democratică şi nu are în vedere provocarea unor situaţii
de criză pentru a ajunge la putere. Forţa revoluţionară a Dreptei nu se măsoară
în capacitatea sa de a genera conflicte, ci în forţa şi în calitatea schimbării.
Când spunem că Dreapta are un caracter revoluţionar nu avem nicidecum în
vedere preluarea puterii pe căi nedemocratice, ci spiritul novator al Dreptei.
Dreapta nu se teme de democraţie, ci se sprijină pe aceasta. Democraţia reală
este aceea care aşează în centrul valorilor sale persoana şi aspiraţiile ei.
Dreapta este, în acest fel, o garanţie pentru respectarea democraţiei. Aceasta
nu înseamnă că suntem dispuşi să acceptăm orice fel de reguli care ne sunt
impuse. Dreapta este revoluţionară tocmai pentru că este radicală. Orice
compromis este o cauţiune dată unui sistem care, sub diversele sale forme, ne
condamnă de cinci decenii şi jumătate să rămânem la coada Europei.
Noi nu credem că oamenii trebuie împărţiţi după criterii ideologice.
Nu suntem bântuiţi de astfel de maniheisme. E posibil ca şi printre oamenii
cu vederi de stânga să se numere persoane onorabile şi bine intenţionate.
Lumea pentru noi nu este împărţită în alb şi negru, iar oamenii nu trebuie
împărţiţi, cu necesitate, în buni şi răi. Ceea ce-i deosebeşte nu este atât ceea
ce sunt sau ceea ce cred că sunt, ci valorile pe care le cultivă.
Noi respectăm în egală măsură tradiţia şi modernitatea. Nu există
nici o nepotrivire între alăturarea acestora. Tradiţia autentică este aceea care
rezistă în faţa tentaţiilor modernităţii, iar modernitatea trebuie să se sprijine
pe tradiţie. Tradiţia s-a confruntat la vremea ei cu neîncrederea cu care este
privit noul, iar modernitatea, atunci când este adecvată, se adaugă, mai
devreme sau mai târziu, tradiţiei. Ele se validează una pe cealaltă.
Sensurile egalităţii şi respingerea egalitarismului
Românii au trăit zeci de ani într-o societate care a uniformizat şi care

a condamnat oamenii la egalitate. În realitate, orice condamnare, inclusiv
condamnarea la fericire, este greu de suportat. Asumarea fericirii este o
asumare individuală. Înainte ca viaţa în comunitate, statul să fie rezultatul
unui contract social, fiecare om, după exprimarea lui Jean Jacques
Rousseau, “trebuie să încheie un contract cu sine însuşi…” Fericirea nu se
poate da nici cu sila şi nici cu miloaga160,161. O lozincă antologică a
160
Bertrand de Jouvenel: “…atunci când mecanismele sociale sunt folosite pentru a ridica
nivelul moral al comportamentului uman, se pot obţine rezultate contrare celor intenţionate.
Mai mult, este binecunoscut faptul că orice încercare de a modifica atitudinea oamenilor
altfel decât printr-o schimbare de mentalitate este, de obicei, zadarnică şi oricum, nu
reprezintă un progres moral”. Bertrand de Jouvenel, “Tratarea capitalismului de către
intelectualii de pe continent” în Friedrich A. Hayek, Capitalismul şi istoricii, Bucureşti,
Editura Humanitas, 1998, p.97.
161
Avem, în această privinţă, un text antologic al lui Immanuel Kant, care găseşte că
substituirea voinţei individuale în accesul la fericire nu e nimic altceva decât o formă de
asuprire a omului. Enumerând “principiile pure ale raţiunii”, Kant spune că cel dintâi este
“libertatea omului în calitate de om, principiu constitutiv al oricărei existenţe, pe care îl
formulez astfel: nimeni nu mă poate sili să fiu fericit într-o (anumită) lume, dar oricine îşi
poate căuta propria fericire în modul pe care îl socoteşte de cuviinţă (…) Un guvern care ar
fi constituit după principiul bunăvoinţei faţă de popor… adică un guvern paternalist
105
bolşevismului suna chiar aşa: “Îi vom face pe oameni fericiţi – cu forţa dacă
va fi nevoie”162. Condamnarea la egalitate este, în fapt, o inegalitate
generalizată. Inegalitatea este unul dintre efectele libertăţii. Egalitatea
impusă, egalitarismul, este efectul non-libertăţii. Oamenii nu pot fi făcuţi
peste noapte mai buni decât sunt. În schimb, prin mijloace coercitive, celor
buni li se poate răpi şansa de afirmare. Egalitarismul egalizează oamenii la
limita de jos, obligându-i la non-performanţă163.
Dreptul la diferenţă este un drept fundamental al omului164.
Inegalitatea între oameni este o consecinţă a dreptului inviolabil la diferenţă.
După decembrie 1989, românii şi-au recăpătat dreptul de a fi inegali. E o
şansă pe care societatea românească n-a ştiut s-o fructifice îndeajuns.
În vremea dictaturii comuniste, oamenii îşi evaluau neputinţa prin
factori exogeni persoanei lor, dând vina pe condiţiile social-politice, şi
aveau tot dreptul s-o facă. Aceasta venea şi dintr-o politică abilă de
subminare a individualităţii. Totul, de la modul de a trăi şi a munci, până la
accesul la cultură şi la exprimarea ideilor, era pus sub semnul
uniformizării165. “Eu însumi” ca mod de percepere a lumii era o stare de
(imperium paternale)… este regimul cel mai despotic care poate fi imaginat”. Vezi
Immanuel Kant, Despre expresia comună: aceasta se justifică în teorie, dar nu este de
folos în practică, 1793 apud Karl R. Popper, În căutarea unei lumi mai bune, Bucureşti,
Editura Humanitas, 1998, p.83.
162
Textul lui Pascal Bruckner, “Disciplinele beatitudinii”, este foarte util în susţinerea tezei
potrivit căreia fericirea este o asumare individuală şi că orice tentativă de definire colectivă
a fericirii are urmări tragice. Iată ce spune Bruckner despre iluzia comunistă a fericirii
generale: “Ideea de fericire… în universul comunist, eşuează în regimul beatitudinii impuse
tuturor. Câte osuare săpate în numele voinţei de a face Binele, de a face oamenii mai buni
fără voia lor? Pusă în slujba unei viziuni politice, fericirea a fost un infailibil instrument de
masacrare. În perspectiva cetăţilor radioase de mâine, nici un sacrificiu, nici o epurare a
drojdiei umane nu erau îndeajuns de mari. Idila promisă s-a transformat în teroare”. Pascal
Bruckner, Euforia perpetuă: Eseu despre datoria de a fi fericit, Bucureşti, Editura Trei,
2000, p.41.
163
În acest sens, un sever rechizitoriu la adresa egalitarismului îl face Friedrich A. Hayek:
“… cu cât nivelul inteligenţei şi al educaţiei indivizilor este mai elevat, cu atât sunt mai
diferenţiate gusturile şi opiniile lor şi este cu atât mai puţin probabil să cadă de acord
asupra unei anumite scări de valori. Un corolar al acestei concluzii este că, atunci când
dorim să găsim un grad mai ridicat de uniformitate şi similaritate în viziuni, suntem nevoiţi
să coborâm în zonele cu standarde intelectuale şi morale mai scăzute, unde instinctele şi
gusturile primare «comune» predomină”. Friedrich A.Hayek, Drumul către servitute,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p.158.
164
Dreptul la diferenţă este tot mai mult ameninţat de îndoctrinare şi egalitarism. Renumitul
savant Konrad Lorenz, laureat al Premiului Nobel pentru medicină în 1973, socoteşte
încălcarea dreptului la diferenţă ca pe unul din cele opt păcate capitale ale omenirii. Iată
textul concluziv: “Unul din cele opt procese diferite, ameninţând să ducă la dispariţia nu
numai a culturii noastre contemporane, ci şi a omenirii ca specie, este (…) creşterea
receptivităţii omenirii la fenomenul de îndoctrinare. Înmulţirea numărului de oameni strânşi
într-un singur grup cultural duce, laolaltă cu perfecţionarea mijloacelor tehnice, la
influenţarea opiniei publice în sensul unei uniformizări a mentalităţilor pe care istoria
omenirii nu a mai cunoscut-o vreodată”. Konrad Lorenz, Cele opt păcate capitale ale
omenirii civilizate, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, p.132.
165
Françoise Thom explică modul în care limbajul a fost pus la rândul său în slujba
uniformizării şi a totalitarismului, fiind o tentativă de erodare a personalităţii umane. Sub
titlul “Destabilizarea eului. «Eul» exclus din limbă”, autoarea scrie: “Într-o limbă
subminată de necesitatea permanentă a invocaţiei şi de proclamarea unui dinamism
106
revoltă. Ego-ul a fost, în totalitarismul comunist, un luptător de gherilă.

Lipsiţi de forţa de a rezista, mulţi români acceptau în mod pasiv
constrângerile sistemului, pe care le vedeau dispărute – dacă aveau
temeritatea să gândească până într-acolo – doar o dată cu sistemul. Dar
atunci când constrângerile au fost înlăturate, majoritatea s-a găsit la fel de
neputincioasă.
Pentru a nu fi siliţi să accepte faptul că sunt nepregătiţi să înfrunte
condiţiile de competiţie pe care le implică economia de piaţă, numeroşi
români îi categorisesc în fel şi chip pe cei care au asimilat cu rapiditate noile
reguli ale jocului. Nu este vina lor. Ca şi în trecut, ei sunt victimele
propagandei. Fără a fi categoric, desigur, consider că centrul de greutate al
omului din perioada de tranziţie se află, precum fusese şi înainte, în afara sa.
Spiritul său nu are încă plenitudine, discernământ, convexitate. El este
frustrat, concav. Miezul sufletesc este smuls din rărunchii săi.
Oamenii, însă, trebuie să fie egali în ceea ce priveşte exerciţiul
propriei libertăţi. Tocmai această egalitate în privinţa propriei voinţe îi face
pe oameni să fie inegali. Căci fiecare om îşi foloseşte propria libertate după
dorinţă şi putinţă.
Înţelegerea cauzalităţii dintre egalitate şi inegalitate este
fundamentală în înţelegerea tipului de societate. Dacă egalitatea este o
premisă care, printre altele, poate duce şi la inegalităţi, aceasta înseamnă că
e expresia unei societăţi care respectă drepturile şi libertăţile individuale.
Este ceea ce se poate numi “egalitarismul dinamic”, care presupune
egalitatea de şanse, dar inegalitatea inevitabilă în ceea ce priveşte
rezultatele. Dacă, însă, egalitatea este obiectivul final, atunci oamenii nu vor
mai fi liberi, căci egalitatea cu orice preţ nu este o formă a libertăţii.
Astăzi este inutil să judecăm problematica omului altfel decât
înlăuntrul societăţii. În mediul societal, singura ordine naturală este
inegalitatea, pornind, totuşi, de la o cât mai posibilă egalitate a şanselor.
Egalitatea impusă este cea mai tragică dintre inegalităţi. Spune Petre Ţuţea:
“Comunismul, de pildă: premisa lui majoră e egalitatea reală, absolută a
oamenilor. În nici unul din regnurile cunoscute nu există egalitatea – nici în
regnul mineral, că aurul nu e egal cu cărbunele, nici în regnul vegetal, că
plantele nu sunt egale, şi nici în regnul animal, ca pisica nu e egală cu leul,
ca forţă. Şi nici în specia om nu funcţionează, cu atât mai mult, principiul
egalităţii. E damnat esenţial comunismul prin premisa lui majoră: egalitatea
reală a oamenilor, care este utopie”166. Egalitatea nu numai în faţa Fiinţei şi
nu numai în faţa legilor, dar şi în faţa proprietăţii, a producţiei, a repartiţiei,
a schimbului, a consumului este o stare nefirească de organizare a societăţii.
Egalitarismul este, în fapt, o profundă stare de dezechilibru social.
universal, nici o reprezentare nu e posibilă; a fortiori reprezentarea Eului… Cetăţeanul

statului totalitar este privat de toate formele de recul indispensabile constituirii unui Eu
conştient; el nu se poate concepe ca subiect pornind de la universul stabil de concepte
abstracte înrolate sau lichidate toate de limba de lemn”. Françoise Thom, Limba de lemn,
166
Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, Bucureşti, Fundaţia Anastasia şi Editura
Arta Grafică, 1992, p.380.
107
Oamenii sunt inegali şi asta este o consecinţă a unicităţii fiinţei

umane167. O societate democratică trebuie să ofere şansa unei anumite forme
de egalitate: egalitatea oamenilor faţă de ei înşişi168. Modul de organizare a
societăţii trebuie să le înlesnească oamenilor şansa de a fi conformi cu
propriile aspiraţii, cu vocaţia şi cu îndrăzneala proprie. Spunea Alexis de
Tocqueville acum un secol şi jumătate: “Democraţia şi socialismul nu au
nimic în comun, decât un cuvânt: egalitate”. Diferenţa este fundamentală: în
timp ce democraţia caută egalitatea în libertate, socialismul caută egalitatea
în constrângere şi servitute. Acest tip de egalitate îi aşează pe oameni la
linia de jos. E greu să-l faci pe cel scund înalt, dar pe cel înalt îl poţi
încovoia. E greu să-l faci plăcut la înfăţişare pe cel urât, dar pe cel frumos îl
poţi poci. E mai greu să îndrepţi un suflet ticăloşit decât să acoperi de ocară
un suflet curat. Alinierea se face pe nivelul mediocrităţii. Ea este purtătoare
a unei însuşiri de căpătâi: autosuficienţa. Iar această autosuficienţă vine
tocmai din teama de inegalitate. Egalitarismul este "miracolul" aducerii
oamenilor pe treapta de jos. Ei au astfel şansa de a-şi ascunde defectele
individuale într-o sluţire colectivă. Păstrarea identităţii de sine intră în
conflict făţiş cu egalitarismul169.
Mediocritatea nu simte nevoia de a se elibera. Ei îi este destul să se
strecoare. Mediocritatea nu cunoaşte imanenţa şi transcendenţa. Într-un
cuvânt, ea nu tinde către verticalitate. Imanenţa şi transcendenţa scapă
oricărei constrângeri. Pentru aceste două axe ale dimensiunii verticale omul
a găsit, în decursul veacurilor, diverse apelative: credinţă, vis, meditaţie,
artă, demnitate etc. Ele fac măreţia condiţiei umane. Egalitatea impusă –
egalitarismul – caută să distrugă, din afară, prin regulile pe care le stabileşte,
omul vertical. Tocmai de aceea, egalitatea impusă este cea mai tragică
167
Aceasta este una dintre cele mai semnificative diferenţe dintre egalitarismul stângii şi
inegalitarismul dreptei. Alain de Benoist o consideră definitorie pentru atitudinea de
dreapta: “Numesc aici de dreapta, după pură convenţie, atitudinea care constă în a
considera diversitatea lumii (şi, ca urmare, inegalităţile relative ce decurg de aici) ca pe un
bine, iar omogenizarea progresivă a lumii, propovăduită şi realizată prin discursul
bimilenar al ideologiei egalitare, ca pe un rău. Numesc de dreapta doctrinele care consideră
că inegalităţile relative ale existenţei induc raporturi de forţă al căror produs este devenirea
istorică – şi care cred că istoria trebuie să continue – pe scurt că «viaţa este viaţă, adică o
luptă, atât pentru naţiune cît şi pentru om» (Charles de Gaulle)”. Vezi Alain de Benoist, O
perspectivă de dreapta, (traducere selectivă), Bucureşti, Editura Anastasia, 1998, p.10.
168
Această confruntare cu tine însuţi este adevărata esenţă a unicităţii, diferită de
uniformizare, ce este doar rodul întâmplării. Spune Leon Wieseltier: “Identitatea trăieşte
din fapte : eşti copilul acestui bărbat şi al acestei femei, al acestui cartier, al acestui oraş, al
acestei etnii, al acestei credinţe, al acestei ţări. Dar există un lucru pe care îl uită identitatea,
şi acela e faptul unicităţii: nu eşti altceva, şi nimeni altcineva nu e tu. Nu există o mai acută
experienţă a facticităţii decât experienţa unicităţii. Iar de aceasta nu te mai scapă decât
somnul.” Leon Wieseltier, Împotriva identităţii, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p.23.
169
George Santayana: “Teroarea şi greutatea de a fi tu însuţi stă la baza acestora; după cum
astăzi toţi ne îmbrăcăm la fel, deoarece fiecăruia dintre noi îi este ruşine de modul cum
arată. Uniformitatea este refugiul nostru din faţa nulităţii. Nici un organism curajos şi
spontan nu ar ridica asemenea pretenţii, dar conştiinţa înfricoşătoare a slăbiciunii – şi
inferiorităţii – ne împinge la abolirea tuturor diferenţelor, la ascunderea urâţeniei noastre,
ne susţine iluziile prin impunerea lor altor oameni sau (ceea ce înseamnă acelaşi lucru) prin
adoptarea iluziilor lor”. George Santayana, “Renaşterea autorităţii” în Polis nr.3/1998,
p.179.
108
dintre inegalităţi, căci este bazată pe o inegalitate a constrângerilor. Cu cât

omul este mai dăruit şi poate fi mai de folos, cu atît menghina
egalitarismului îl strânge mai tare.
Este sărăcia un obstacol pentru Dreapta românească?
Rânduiala strâmbă a societăţilor egalitariste a lăsat impresia că

acestea sunt mai nimerite pentru a proteja pe omul simplu şi sărac. Această
manipulare are într-însa un sâmbure de tragism. Nu numai că nu apără pe
omul sărac, dar comunismul a fost rânduiala care a adus omenirii cea mai
mare sărăcie. Într-un singur fel l-a ferit comunismul pe omul sărac: l-a ferit
să vadă că vecinul lui – Doamne fereşte! – se îmbogăţeşte. Nu i-a bătut
ferestrele în scânduri, dar l-a oprit pe vecin să se chivernisească. În
comunism, sărăcia nu mai este o stare necăjită, ci de-a dreptul o lege a firii.
Ca faptul că vara plouă repezit şi iarna ninge.
Comunismul nu doar generează sărăcie – el se sprijină pe sărăcie.
Sărăcia oamenilor este orzul proaspăt şi dulce cu care se hrăneşte. Acest
cerc vicios se rostogoleşte ameninţător: comunismul naşte sărăcie, iar
sărăcia caută, de-a dreptul orbeşte, adăpostul comunismului.
Cercul vicios n-a dispărut o dată cu dispariţia comunismului ca
organizare de stat. Aşa cum n-a dispărut nici ostilitatea faţă de capra
vecinului, ostilitate pe care o campanie de-a dreptul deşănţată a căutat s-o
cultive.
Este sărăcia populaţiei un obstacol pentru propagarea ideilor
Dreptei? Răspunsul nu este simplu de dat. În mod normal, oamenii ar trebui
să aibă un comportament nativ optimal care să-i îndemne să iasă din starea
de sărăcie. Cum sărăcia este o consecinţă a unui sistem care nicăieri în
lume, din Angola şi Mozambic, până în Mongolia, Coreea de Nord ori
Europa de Est, nu a adus decât sărăcie, oamenii ar trebui să fie cât se poate
de deschişi către ideile Dreptei şi să privească neîncrezători pe cei care au
idei socialiste. Românii ar trebui, aşadar, să fie deschişi către democraţie,
către capitalism, către piaţă şi să sancţioneze centralismul, etatismul, cultul
personalităţii. Din păcate, lucrurile nu stau aşa170. Sărăcia nu este doar o
stare materială. Cel mai adesea, precaritatea materială se asociază cu o stare
de sărăcire la nivelul motivaţiei şi al integrării sociale. Sărăcia aduce
resemnare, dependenţă, frustrare, o solidaritate agresivă, îndreptată
împotriva celor care nu sunt săraci. De la un moment dat, cea mai
importantă cauză a sărăciei devine sărăcia însăşi. Ea are o forţă de
autoalimentare şi cronicizare pe care comunismul a ştiut s-o exploateze într-
un mod remarcabil. Vorbim despre dezvoltarea durabilă şi despre creşterea
sustenabilă. În jurul nostru, în societatea românească, singurul proces
durabil şi sustenabil este sărăcia. Susţinând socialismul, sărăcia înlătură
170
Asupra valorilor şi comportamentelor sociale existente în societatea românească
poscomunistă, amintesc lucrările lui Dumitru Sandu, Sociologia tranziţiei. Valori şi tipuri
sociale în România (Bucureşti, Editura Staff, 1996) şi Spaţiul social al tranziţiei (Iaşi,
Editura Polirom, 1998), Alfred Bulai, Mecanismele electorale ale societăţii româneşti
(Bucureşti, Editura Paideia, 1999) precum şi volumul colectiv Feţele schimbării. Românii
şi provocările tramziţiei (Bucureşti, Editura Nemira, 1999).
109
orice şansă de a fi depăşită. Din punct de vedere politic, social, mental şi

cultural, asupra societăţii româneşti apasă o adevărată cultură a sărăciei171.
Se spune, de aceea, că românii nu sunt pregătiţi să susţină ideile
Dreptei. Ba, mai mult, că ei se tem de Dreapta. Sunt prea săraci pentru a se
împotrivi ademenirilor socialiste şi iluziei statului proteguitor. Între ideea pe
care o avea cutare voievod despre “prostime” şi modul în care vorbesc
astăzi unii şi alţii despre poporul român nu pare a fi vreo mare deosebire…
Eu resping această idee. Eu cred că românul este, în matricea sa, un
om de dreapta. Spune Petre Ţuţea: “Om de dreapta înseamnă român
absolut”172. Cele trei principii ale Dreptei sunt dezvoltarea capitalistă,
renaşterea morală şi demnitatea naţională. Într-o exprimare mai simplă, să le
spunem respectul faţă de proprietate (de pământ, ca legendară formă a
proprietăţii), credinţa şi dragostea de neam. Veţi găsi în aceste trei însuşiri
portretul fidel al ţăranului român173.
De altfel, apetenţa pentru ideologia dreptei va veni pe măsură ce
stânga populistă îşi va dovedi, irevocabil, falimentul, aşa cum s-a întâmplat
cu sora sa mai mare, stânga comunistă. Preocuparea pentru o nouă ideologie
sporeşte pe măsură ce realitatea este tot mai nesatisfăcătoare174.
171
Vorbind despre sărăcie, ca o stare complexă, Cătălin Zamfir spune: “…sărăcia este
asociată cu orientări umane şi atitudini specifice: demoralizare, lipsă de speranţă, lipsă de
capacităţi, lipsă de voinţă de efort de a ieşi din situaţia de dificultate, resemnare, adaptare la
un mod de viaţă sărac. Studiile sugerează faptul că sărăcia generează un mod de viaţă
specific, caracterizat nu numai prin lipsă, dar şi printr-un set de strategii de viaţă şi
atitudini, cele mai multe dintre ele fiind factori ai perpetuării sărăciei…” În analiza sa, însă,
Cătălin Zamfir introduce o idee destul de ciudată ; el consideră că românii nu sunt săraci,
ci sărăciţi (!): “Starea actuală a colectivităţii româneşti poate fi caracterizată mai degrabă
printr-o stare de nevoie colectivă de largi proporţii, explicabilă prin declinul economiei.
Populaţia este în majoritatea ei lipsită de resursele necesare unui trai decent minimal, este
sărăcită, dar cu greu poate fi considerată a fi săracă în sensul normal al termenului… În
acest context, se poate vorbi mai degrabă de o stare extinsă de sărăcie şi mai puţin de un
număr excesiv de mare de săraci”. Această tentativă de a defini o stare de “sărăcie fără
săraci”, sau de a sugera că românii au fost sărăciţi în anii din urmă, nu face decât să
alimenteze tentaţiile nostalgice. Nu ştiu exact ce înţelege autorul prin “sărac în sensul
normal al termenului”. Probabil că în comparaţie cu unele triburi africane sau cu unele zone
sărace din India, românii nu par a fi săraci. Raportat însă la popoarele civilizate, sărăcia
noastră este pe cât de normală ca termen, pe atât de anormală ca persistenţă. Cătălin Zamfir
“Elemente pentru o strategie antisărăcie în România” în Elena Zamfir Elena (coord),
Strategii antisărăcie şi dezvoltarea comunitară, Bucureşti, Editura Expert, 2000, p.28.
172
Petre Ţuţea, op.cit., p.388.
173
Folclorul românesc acordă dreptei, atât din punct de vedere religios, geografic,
atitudinal ori lingvistic, un rol preeminent şi benefic în raport cu stânga. Iată, de exemplu,
acest bocet oltenesc: “Şi noi ne rugăm/ Cu rugare mare/ Cu strigare tare/ Seama tu să-ţi
iei/ Seama drumului/ Şi să nu-mi apuci/ Către mâna stângă/ Că-i calea nătângă/ Cu bivoli
arată/ Cu spini semănată/ Şi-s tot mese strânse/ Şi cu făclii stinse/ Dar tu să-mi apuci/
Către mâna dreaptă/ Că-i calea curată/ Cu boi albi arată/ Cu grâu semănată/ Şi-s tot
mese-ntinse/ Şi făclii aprinse”. Vezi Constantin Brăiloiu, “Ale mortului din Gorj” în
Publicaţiile Arhivei de Folclor, 1936, vol.VII, vs.208 sq., apud Andrei Oişteanu, Mythos &
Logos, Studii şi eseuri de antropologie culturală, Bucureşti, Editura Nemira, 1998, pp.270-
271.
174
Aceasta o spunea acum două secole şi mai bine, unul din părinţii Dreptei, Edmund
Burke: “Majoritatea oamenilor… nu sunt interesaţi de nici o teorie, atâta timp cât sunt cu
adevărat fericiţi; şi un simptom sigur al unui stat prost cârmuit este înclinaţia poporului să
110
Diferenţa dintre atitudinea populistă a Stângii şi cea populară a Dreptei

Toată această argumentaţie de până acum este menită să conducă
spre următoarea concluzie: Dreapta trebuie să dobândească un caracter
popular. Ideea potrivit căreia Dreapta se izolează, fatalmente, într-un cerc
elitist şi aceea că ea ar fi respinsă de masele largi sunt prejudecăţi.
Încăpăţânarea de a se situa înlăuntrul acestor prejudecăţi a costat mult
poporul român.
Mesajul Dreptei trebuie reformulat în spiritul acestui adevăr. El va fi
bazat pe câteva temeiuri simple:
1. Dreapta nu apără privilegii, ci construieşte oportunităţi. Dreapta
nu se sprijină pe persoane privilegiate, ci pe persoane
performante. În acest sens, apartenenţa la elită nu se dobândeşte
prin rang, apartenenţă sau avere, ci prin spirit întreprinzător şi
ţinută morală. Elita nu este o nomenklatură, ci un sistem deschis.
2. Dreapta se sprijină pe cei care creează avuţia pentru a-i putea
sprijini apoi pe cei cărora li se împarte avuţia. În construcţia sa
economică, Dreapta încurajează pe cei întreprinzători, pe cei care
îşi asumă riscuri. Dreapta este prioritar creativă şi nu
distributivă.
3. Dreapta garantează proprietatea şi permite oamenilor să se
bucure de folosul muncii lor. Stânga socialistă insistă asupra
dimensiunii sociale a proprietăţii. Aceasta este, însă, o
impostură. Dimensiunea socială a proprietăţii este dată de
eficienţa şi nu de abstractizarea ei. Modul abstract în care au fost
definite relaţiile de proprietate în socialism, unde proprietatea
socialistă era inalienabilă şi indivizibilă, a fost, de fapt, o
înşelătorie. Orice proprietate are dimensiune socială atunci când
fructificarea ei, în respectul spaţiului privat, aduce un folos
comunităţii.
4. Protecţia socială nu se va putea îmbunătăţi fără apariţia unor
instituţii şi a unei prosperităţi pe care le naşte aplicarea
principiilor economice ale Dreptei. Câtă vreme protecţia socială
va fi realizată prin colectarea şi administrarea exclusiv etatistă a
fondurilor de asigurări sociale, situaţia persoanelor asistate nu se
va ameliora. Obiectivul fundamental al protecţiei sociale este
reducerea treptată a gradului de dependenţă a societăţii faţă de
stat.
Faptul că mulţi români doresc un adăpost sub pulpana paternalistă a
statului şi resping Dreapta tocmai pentru că sunt săraci se dovedeşte, astfel,
o idee sinucigaşă. Românii trebuie să susţină Dreapta tocmai pentru că sunt
săraci. A încerca să lecuieşti sărăcia, care este o boală a socialismului, tot
prin socialism, e ca şi cum ai încerca să trezeşti pe cineva din somn dându-i
somnifere.
recurgă la aceste teorii”. Edmund Burke, “Scrisoare către şerifii din Bristol” în Polis, nr.
3/1998, p.121.
111
Alegătorii nu au avut până acum prilejul să audă mesajul acesta. Ei

au auzit doar mesajul populist. Sărăcia are două leacuri: să primeşti sau să
munceşti. Mai pe şleau, miloaga sau truda. Adică “Na-ţi!” sau “Fă-ţi!” Cum
îndemnul la trudă nu aduce prea multe voturi, rămâne ca oamenii politici să
se întreacă în promisiuni ploconite. Nu cel ce are mai multă dare de mână,
căci nimeni nu are atâta bănet încât să-i cumpere pe toţi. Cine are mai multă
dare la vorbă. Căci vorbele, oricât le-ai da, nu-ţi golesc buzunarul şi oricât
le-ai îndesa, nu dau pe-afară.
Diferenţa dintre caracterul populist şi cel popular este aceea că
populismul foloseşte masele în slujba propagatorilor săi, în timp ce
caracterul popular înseamnă că o anumită ideologie se pune în slujba
maselor. Pentru stânga populistă masele constituie un obiect pasiv al
politicilor175. Pentru Dreapta ele constituie un participant activ. Procesul de
liberalizare, esenţial pentru tranziţie, presupune şi o liberalizare la nivelul
participării populare. Mobilizarea populară, conştientă, produce “ruptura”
de regimul totalitar176.
Participarea populară trebuie să se facă în limitele democraţiei.
Spiritul popular al Dreptei respinge iluziile populiste ale “democraţiilor
populare” în care masele erau asmuţite împotriva opoziţiei, împotriva valorii
umane şi a dreptului la diferenţă, dându-li-se sentimentul că pot hotărâ
oricând şi oricum, ca un fel de gărzi pretoriene ale regimului, aşa cum au
încercat, şi chiar au izbutit în câteva rânduri, mineriadele. Mobilizarea
populară trebuie să se facă în cadrul şi cu respectul regulilor democraţiei
participative177.
Românilor li s-a promis mult. Şi ei au crezut că cel care promite mai
frumos este şi cel care merită să fie ales. În toate partidele care au condus
până acum ţara există corupţi dar, prefăcându-se că ignoră lucrul acesta,
oamenii i-au ales pe cei care au strigat cel mai tare, până la răguşeală,
“Prindeţi hoţul!”.
175
În acest sens, Hannah Arendt scrie: “Un regim totalitar (…) este posibil numai atunci
când mari mase de oameni devin de prisos sau pot fi utilizate fără a se atinge însă
consecinţa dezastruoasă a depopulării.” Analizând regimul comunist, autoarea îl citează pe
F. Barkenan: “Comuniştii au avut doar un succes foarte modest când au încercat să câştige
masele clasei muncitoare; baza lor de masă, deci, dacă ar fi avut-o, se îndepărta tot mai
mult de proletariat”. Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1994, pp.441.
176
Adam Przeworski socoteşte mobilizarea populară o condiţie necesară a liberalizării:
“Liberalizarea este rezultatul unei interacţiuni între rupturi în regimul totalitar şi
organizarea autonomă a societăţii civile. Mobilizarea populară semnalizează potenţialilor
liberalizatori posibilitatea unei alianţe care ar putea schimba relaţiile de forţă din blocul
puterii în avantajul lor… Deci, mobilizarea populară şi rupturile unui regim se alimentează
una pe cealaltă… Mobilizarea populară dictează ritmul transformării deoarece forţează
regimul să decidă dacă să reprime, să coopteze sau să transforme puterea”. Adam
Przeworski, Democraţia şi economia de piaţă, Bucureşti, Editura All, 1996, p.65.
177
Este corectă observaţia lui Ralf Dahrendorf: “«Noi, poporul» se poate ridica împotriva
unui detestabil regim exploatator şi oprimant, dar «noi, poporul» nu poate guverna. Iluzia
democratică potrivit căreia ar putea exista o astfel de guvernare, a poporului, a fost
întotdeauna o invitaţie la uzurpare şi la noi monopoluri… Democraţia este o formă de
guvernare, nu o baie de aburi a sentimentelor populare”. Ralf Dahrendorf, Reflecţii asupra
revoluţiei din Europa, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p.13.
112
Dreapta nu este populistă. Caracterul ei mesianic nu se referă la

ademeneli de tot felul. Dreapta nu poate da oamenilor mai mult decât au ei
înşişi forţa să dobândească. Într-o formulare paradoxală, dreapta nu dă, ci ia.
Dar ia tocmai obstacolele, astfel încât cel care dă dovadă de iniţiativă, de
curaj şi de hărnicie să aibă folos şi să se bucure de roadele muncii sale.
Politica nu este pom de Crăciun de la care să aştepţi să-ţi vină daruri.
Singurele daruri ale politicii trebuie să fie legalitatea şi stabilitatea. Cine
doreşte daruri, acela să-şi sădească singur pomul din care va culege fructe.
Omul în putere are obligaţia să-şi ridice şi să-şi împodobească singur casa,
pentru femeia şi pentru copiii lui. Statul nu este dator să i-o umple, ci să i-o
păzească. La pomul de Crăciun împodobit de societate pot veni să ia daruri
bătrânii, copiii şi persoanele cu handicap. Românii în putere trebuie să pună
osul la muncă.
Scurta memorie a răului la români
Nostalgiile comuniste ale unor oameni nevoiaşi sunt rezultatul

propagandei sau al scurtei memorii a răului la români. Aceasta înseamnă fie
că ele se datorează unor percepţii false, fie că multe lucruri se uită prea
repede. Nu doresc să readuc în amintire cotele la alimente, interdicţiile de
circulaţie, cenzura şi bietele trei ore zilnice de program TV, lipsa apei calde
şi întreruperile de curent electric, interdicţia de a avea propriul paşaport şi
izolarea de circuitul informaţional. Aş dori doar să comentez câteva dintre
clişeele nostalgice.
Iată unul dintre aceste clişee: faptul că pe vremea comunismului
dreptul la muncă era garantat. Acum, iată, avem un milion de şomeri. Dacă
privim cifrele statistice, aşa este. E drept că cifrele statistice din vremea
comunismului se făceau, într-o anumită măsură, pe colţul mesei, iar unele
dintre acestea, cum ar fi rata inflaţiei, se băgau de-a dreptul în sertar. Să
pornim, totuşi, de la premisa că numărul şomerilor este mai mare acum.
Ar fi o greşeală, însă, să facem, în mod simplist, această comparaţie.
În ultimii ani ai regimului comunist se introdusese acordul global. În
majoritatea ramurilor, salariul nu se plătea integral, pe motiv că planul nu
este realizat. Situaţia cea mai dramatică se întâlnea în construcţii dar şi în
alte domenii situaţia era asemănătoare. Asta, evident, în condiţiile în care
oamenii se duceau zilnic la muncă. Pe întreaga economie naţională această
practică diminua fondul de salarii cu cca 6-8%. Ceea ce însemna, de fapt,
şomaj. Dar un şomaj nedeclarat şi întreţinut cu abilitate. Era un şomaj fără
şomeri, căci efectele sale erau repartizate asupra unui număr mare de
salariaţi care erau în câmpul muncii. Un şomaj mai puţin costisitor, căci în
timp ce astăzi şomerul nu se duce la lucru şi primeşte un ajutor financiar,
atunci omul se ducea la muncă, rămânând, însă, cu anumite zile neplătite.
Dacă adăugăm la acest procent numărul persoanelor care în mod real nu
erau încadrate, procentul îl depăşeşte binişor pe cel de astăzi. Numai că pe
vremea aceea evidenţa şomerilor nu se ţinea, pentru simplul motiv că nu
exista nici o formă de ajutor pentru aceştia. Singurul sprijin al statului era
asigurarea detenţiei la Poarta Albă, la puşcărie, pe o perioadă de şase luni,
pe motiv de vagabondaj, pentru persoanele care nu puteau dovedi că au un
113
loc de muncă. Dacă adunăm şomajul de acest fel cu cel implicit, depăşim
actuala rată a şomajului. La asta trebuie să adăugăm şi munca forţată, anume
faptul că se muncea pe gratis cam două duminici pe săptămână, adică 16 ore
în plus, şi faptul că săptămâna de lucru era, oricum, cu 8 ore mai lungă decât
acum. Una peste alta, cu munca neplătită, cu cea silită şi cu şomerii
clandestini, rata reală a şomajului era cu mult mai mare decât este astăzi.
O altă diversiune se comite atunci când se compară nivelul
veniturilor de atunci şi de acum, luând ca bază dolarul american. Raportarea
la dolarul american ar putea sugera că salariul mediu net pe economie era de
circa 150 dolari pe lună în anul 1989 faţă de 80-90 dolari pe lună în prezent.
Nu este adevărat. E drept că, oficial, cursul dolarului era în 1989 de 15
lei/dolar, numai că acesta era un curs comercial la care populaţia nu avea
acces. Mărfurile din străinătate erau foarte puţine pe piaţa românească iar
cele care, totuşi, se găseau, se vindeau la un curs de schimb de circa 60 lei
pentru un dolar american. Astfel, se poate observa că salariul real, raportat
la dolarul american, nu a scăzut în aceşti ani. Dacă includem, însă, în
preţurile mărfurilor şi timpul de stat la coadă, disconfortul aferent, surplusul
de preţ de pe piaţa neagră, vom ajunge la concluzia că nostalgia după
nivelul veniturilor din perioada comunistă este o altă iluzie.
Se spune, de asemenea, că nivelul pensiilor era atunci mult mai mare.
E adevărat, dacă facem comparaţia la nivelul unei singure persoane, pensiile
au scăzut dramatic. În fapt, însă, efortul societăţii pentru plata pensiilor este
mai mare ca în trecut. Cu alte cuvinte, dacă pensia individuală a scăzut,
asigurările sociale plătite în prezent sunt cu mult mai mari decât cele din
timpul comunismului. Fondurile alocate de societate pentru plata pensiilor şi
ajutoarelor de tot felul sunt cu mult peste ce aloca societatea comunistă.
Fondul de pensii este cu mult mai mare, cu toate acestea pensia individuală e
mai mică. Aceasta se explică prin faptul că numărul pensionarilor de vârstă
sau de boală a crescut de câteva ori din 1990 şi până acum. La aceasta se
adaugă categorii care nu aveau pensie sau pentru care aceasta era derizorie:
ţăranii cooperatori, foştii deţinuţi politici, persoanele cu handicap, persoanele
beneficiare de ajutoare sociale etc. Numărul persoanelor aflate în diverse
formă de asistenţă este astăzi mai mare decât cel al persoanelor ocupate.
Există numeroase alte idilizări ale comunismului care nu au bază
reală, cum ar fi, de pildă, stabilitatea preţurilor, echitatea socială, asigurarea
unei locuinţe ş.a.
Atât în cazul ocupării, cât şi al evoluţiei veniturilor reale sau al
asigurărilor sociale se poate observa că sistemul comunist a avut limite pe
care nu le-a putut depăşi. Perpetuarea unor concepţii, strategii, atitudini, din
acea perioadă în deceniul următor, a dus la perpetuarea sărăciei,
pigmentând-o cu frustrarea generată de inegalităţile de avere, din ce în ce
mai vizibile. Deşi poate părea paradoxal, inegalităţile nu se datorează
vreunui “capitalism sălbatic”, vreunui “darwinism economic” sau vreunui
“liberalism deşănţat”. Nici vorbă. Capitalismul a fost cât se poate de
îmblânzit, liberalismul a fost duplicitar şi exprimat în forme cât mai
“sociale” cu putinţă, iar în locul darwinismului am asistat la un
“creaţionism” cât se poate de clientelar. Inegalităţile acestea au fost
consecinţa aplicării, în continuare, a ideologiei de stânga, într-o formă prea
114
puţin modificată faţă de perioada de dinainte de 1989. De aici ni se trage

sărăcia şi tot de aici îngăduinţa şi imperfecţiunile pieţei care au dus la
crearea acestor inegalităţi. Ideologia a rămas aceeaşi, numai că ipocrizia
egalitaristă a fost înlocuită cu ipocrizia libertariană.
Funcţionarea corectă a pieţei este singura care poate da o dimensiune
socială proprietăţii. Piaţa permite profitul cu condiţia ca activitatea care îl
generează să fie utilă. O piaţă matură asigură legitimitatea averilor. O piaţă
imperfectă va perpetua sărăcia şi va arunca mereu suspiciune asupra celor
bogaţi. Pentru a se apăra, cei bogaţi vor pactiza cu sistemul care le-a permis
să se îmbogăţească; ei vor susţine etatismul şi partidele socialiste pentru că
păstrarea structurilor clientelare, unde ei au ocupat un loc în primele
rânduri, îi va apăra. Ei nu înţeleg, însă, că pe termen mediu tocmai sistemul
care i-a îmbogăţit va fi limita şi pericolul pentru bogăţia lor. Acest sistem
generator de sărăcie nu va permite consumului să crească şi pieţei să-şi
mărească capacitatea de absorbţie. Aşa-zişii capitalişti îşi vor restrânge
activităţile, încetul cu încetul, limitându-se doar la raporturi economice cu
statul. Va fi insuficient şi temporar. În această formulă, sistemul economic
mixt de acum se îndreaptă, ca şi socialismul care l-a generat, către colaps.
Capitalismul este singura şansă de creştere a ocupării şi a veniturilor
reale. Organizarea capitalistă a sistemelor de asigurări sociale, prin
administrarea privată a fondurilor de pensii, prin structurarea impozitării
veniturilor globale şi prin dezvoltarea pieţei asigurărilor, este singurul
experiment reuşit până în prezent privind consolidarea veniturilor
persoanelor vârstnice. Dezvoltarea creditului ipotecar şi a circulaţiei
ipotecilor este principala modalitate de dezvoltare a construcţiei de locuinţe
şi de a lărgi accesul la o locuinţă. Dezvoltarea economică este soluţia
stabilităţii monetare.
“Elogiul” frustrării
De ce, atunci, pare atât de greu să convingem populaţia să

abandoneze mitul statului paternalist, să uite nostalgiile comuniste şi să se
reorienteze către ofertele Dreptei?
Mai întâi, să vorbim despre ce anume aşteaptă românii de la politic.
În mod firesc, un popor sărac optează pentru o soluţie care să-i aducă
prosperitate. Comunismul n-a adus prosperitate şi nici primii şase ani ai
guvernării socialiste post-decembriste n-au făcut-o. Obstinaţia cu care, din
1990 încoace, inclusiv în 1996, majoritatea electoratului a votat pentru
stânga poate părea neobişnuită.
Există două feluri de sărăcie. Există, mai întâi, sărăcia materială.
Sărăcia materială, cum am arătat, este o consecinţă a sistemului socialist, un
sistem risipitor, rigid şi ineficient. Împotriva ei, aplicarea principiilor
economice ale Dreptei pare a fi un leac potrivit. Nicăieri pe această lume
socialismul nu a adus bunăstare popoarelor pe care le-a oprimat. Pentru a
vedea distanţa enormă dintre socialism şi capitalism, dintre agresivitatea
populistă a celui dintâi şi virtuţile populare ale celui de-al doilea, e suficient
să facem comparaţia între provinciile aceleiaşi ţări, separate însă prin
frontiere ideologice: Coreea de Nord şi Coreea de Sud sau Germania de Est
115
şi Germania de Vest. Ca să nu mai vorbim de faptul că atât Coreea

comunistă, cât şi Germania răsăriteană se numeau, cu seninătate,
“democrate”. Germania Federală a transferat sume imense, de ordinul
sutelor de miliarde de dolari, în Germania răsăriteană, după momentul
unificării şi totuşi marile decalaje adunate în patru decenii n-au putut fi
înlăturate.
Singurul mod în care poţi închide o gură flămândă şi nemulţumită
este să o astupi cu pâine. A pune pumnul în gura care cere pâine a fost
soluţia practicată de comunism, dar o soluţie iluzorie şi răzbunătoare.
Comunismul nu a adus numai sărăcie materială. El a adus şi sărăcie
spirituală. Tipologia mesianică a marxismului a indus acest tip de frustrare.
Egalitarismul este deosebit de fertil pentru asta. Trecerea de la societatea
închisă, totalitară, comunistă la înfiriparea democratică de după 1989 a dat
frustrării o dimensiune explozivă.
Nu putem înţelege comportamentul electoratului român fără a
analiza rădăcinile sociologice şi consecinţele comportamentale ale
sentimentului de frustrare. Şi asta nu numai în ceea ce priveşte electoratul,
ci şi în ceea ce priveşte clasa politică178.
Frustrarea vine din cauze mai adânci decât sărăcia. Spre deosebire
de sărăcie, care este o stare, frustrarea este, de-a dreptul, o situare în lume.
Frustratul are Weltanschauung. Foarte adesea frustratul e şi sărac
materialiceşte, dar nu e neapărat necesar. El este, însă, sărac sufleteşte179. E
ciudos. Râvneşte, priveşte chiorâş şi suduie180. Sudalma lui se închipuie în
diverse feluri, folcloric meşteşugite, dar cel mai adesea cu braţele
încrucişate. Frustratul pretinde. Lui i se cuvine. Şi, mai presus de orice, el
nu e niciodată de vină. Vina o poartă Parlamentul, Guvernul, sistemul fiscal,
de vină e privatizarea, investitorul străin, ungurul, ţiganul, homosexualul,
178
Dintr-o perspectivă religioasă, iată cum caracterizează Radu Preda clasa noastră politică
şi frustrările sale: “După jumătate de secol de ateism, nu este de mirare că Parlamentul… se
distinge printr-o gravă incultură teologico-istorică, ceea ce explică slaba articulaţie
identitară a doctrinei politice şi fenomenul de migraţie dintr-un partid în altul… Neştiind de
unde vine istoric şi doctrinar, omul nostru politic vede viitorul doar în termeni personali.
Nu are simţ istoric, pentru a face istorie. Nu pricepe mizele puse în joc şi se miră de haosul
creat de actul lui politic. Pentru eşec, de vină sunt mereu alţii”. Radu Preda, Biserica în stat
– o invitaţie la dezbatere, Bucureşti, Editura Scripta, 1999, pp.23-24.
179
Rugat să enumere cele şapte păcate capitale ale omului, Nicolae Steinhardt dă o imagine
a frustrării. Iată care sunt aceste păcate: “1. Prostia. 2. Recursul la scuze: Nu ştiu, n-am
ştiut. 3. Fanatismul. 4. Invidia. 5. Trufia neroadă. 6. Turnătoria. 7. Răutatea gratuită. Şi mai
adaug o a opta: Dragostea cu sila”. Nicolae Steinhardt, Monahul de la Rohia răspunde la
365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângeorzan, Bucureşti, Editura Revistei
Literatorul, 1992, p.42.
180
Cătălin Zamfir exprimă acest lucru din punctul de vedere al experimentelor sociologice:
“Experimentele au indicat faptul că o persoană cu cât este mai tensionată şi frustrată, cu
atât procesele sale de gândire sunt reduse la formele cele mai simple şi mai primitive: apare
o tendinţă substanţială de diminuare a gândirii creative, a înţelegerii imaginative a
punctelor de vedere ale celorlalţi, a scopurilor pe lung termen, a inhibiţiilor generate de
estimarea unor consecinţe mai îndepărtate, a cântăririi şi alegerii inteligente între variante
alternative”. Cătălin Zamfir, Incertitudinea – o perspectivă psiho-sociologică, Bucureşti,
Editura ştiinţifică, 1990, p.137.
116
seceta, mana cerească sau mana viilor. Numai el nu181. El e infailibil şi

îndurător. Laurenţiu Ulici spunea că această însuşire are o profunzime de-a
dreptul genetică la români: “Capacitatea de îndurare… a fost confundată
deseori în bibliografia domeniului românesc cu toleranţa (…) În realitate,
românul e îndurător, dar nu e şi tolerant. Cine are puterea de a vedea
lucrurile aşa cum sunt – putere, totuşi, rară – va sesiza numaidecât natura
oximoronică a relaţiei dintre îndurare şi pseudo-toleranţa de care facem
atâta caz. Milenarul exerciţiu al îndurării se arată, la noi, compatibil cu o la
fel de îndelungată practică a intoleranţei” (Mitică şi Hyperion, Editura Du
Style, Bucureşti, 2000, p.68).
Frustrarea e o boală care se ia. Spre deosebire de alte molime care îi
distrug pe cei care se contaminează, frustrarea este o molimă care protejează.
Frustratul este ferit de responsabilităţi şi de remuşcări. El este ferit de orice
vină. Degetul lui nu e făcut să arate spre sine, ci numai spre alţii.
Frustrarea este mult mai uşor de întreţinut şi de fructificat decât
sărăcia. În timp ce sărăcia cere să fie depăşită, frustrarea cere doar să fie
întreţinută. E o stare confortabilă, care ţine loc de orice soluţii.
Sentimentul frustrării îşi are rădăcinile în comunism. Pe atunci
oamenii o duceau prost, dar aveau sentimentul implacabil că altfel nu se
poate. Cei mai descurcăreţi nu-şi puteau face vreo afacere sau nu-şi puteau
lua un al doilea serviciu. Cu cât ar fi dorit să urce în funcţie sau în poziţie
ştiinţifică, tot pe atât ar fi trebuit să coboare în compromisul gloduros al
politicii de partid. Aşadar, vinovatul era găsit. Nu atât sistemul comunist,
cât dictatura. Una dintre particularităţile frustrării este aceea că nu are de-a
face cu abstracţiuni. Ea duşmăneşte o ţintă concretă, râvneşte un bun
concret şi doreşte o răzbunare cât se poate de concretă. Cu cât are un scop
mai concret, cu atât frustrarea este mai voluptuoasă.
Cum comunismul rămâne, până una alta, o abstracţiune, de vină a
fost socotit cuplul Ceauşescu. Nu aveai bani, de vină era Ceauşescu. Nu era
carne la măcelărie, aşijderea. Nu era apă caldă, tot aşa. Dar şi pentru notele
proaste ale copilului, pentru crăpăturile din faianţă sau pentru nasturii lipsă
la cămaşă tot Ceauşescu era de vină. Ca şi aspirina, Ceauşescu era leac
pentru toate. Cum frustrarea era aproape generală şi nu asmuţea pe unii
împotriva altora, expresia ei nu era agresivă, ci – dacă socotim bancurile
care se scorneau pe seama celui care era născut chiar la Scorniceşti – era de-
a dreptul duioasă. Mulţi au avut dreptate, în duioşia lor. Căci, după ce cuplul
Ceauşescu a dispărut, s-a văzut limpede că păcatele au rămas. Nici lefurile
n-au crescut, nici casele nu s-au înfrumuseţat, nici crăpăturile din faianţă nu
s-au astupat şi nici nasturii nu s-au lipit singuri la cămaşă182.
181
Într-o lucrare apărută în 1988, Andrei Pleşu prevestea această grea boală psihosocială a
tranziţiei: “Capacitatea de a distinge între bine şi rău, între viciu şi virtute, dreptate şi
nedreptate pare a fi la îndemâna tuturor. În materie de etică, funcţionăm constant printr-o
nedemolabilă auto-complezenţă. Trăim într-o inflaţie barocă a competenţei morale, într-o
lume a cărei principală dezordine riscă să fie faptul că toţi membrii ei se simt moralmente
în ordine, sau că toţi resimt dezordinea proprie drept neglijabilă. L`enfer c’est les autres –
părem a concede cu toţii. Prin urmare, le paradis c’est nous-mêmes”. Andrei Pleşu, Minima
moralia, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1988, pp.12-13.
182
Ralf Dahrendorf: “Din punct de vedere conceptual, totalitarismul reprezintă cea mai
simplă formă de putere. România constituie un bun exemplu în acest sens. Faptul că
117
Frontul Salvării Naţionale a fost foarte abil în a canaliza această

energie formidabilă a frustrării şi de a-i găsi noi ţinte. Pentru ca acestea să fie
plauzibile, Frontul Salvării Naţionale a cultivat, pe fondul naţional-
comunismului, mai vechea iluzie a dictaturii proletariatului. Brusc, şi peste
tot, au apărut aşa-zişii “legionari”. Ba, în chip cu totul neobişnuit, “legionarii”
erau cei care luptau cel mai abitir pentru democraţie. Oamenii nu se întrebau
de unde au apărut aceşti legionari, fiind totuşi, la îndemâna oricui să-şi dea
seama că legionarii interbelici ar fi trebuit să aibă cel puţin şaptezeci de ani iar
cei noi n-ar fi avut când să se formeze. Era suficient că exista un ţap ispăşitor
împotriva căruia frustrarea să se reverse. Căci, dacă cei care manifestau pentru
democraţie, în Piaţa Universităţii sau aiurea, ar fi fost oameni cumsecade, de
ce să nu fi fost şi noi acolo? Nu suntem, pentru că ei sunt “legionari”, sunt
“golani”. Sau şi mai rău, sunt… intelectuali. Îmi amintesc de asaltul Facultăţii
de arhitectură, din dimineaţa zilei de 13 iunie 1990. Înăuntru, studenţii
baricadau uşile cu birouri şi bănci. Afară, un grup compact se apropia în pas
cadenţat, strigând: “I.M.G.B. face ordine!” Între timp, din îndemânarea celor
în al căror ajutor sărise, I.M.G.B.-ul a dispărut, iar Facultatea de arhitectură a
rămas…
O campanie îndemânatecă a fost dusă împotriva proprietăţii şi a
proprietarilor183. Privatizaţii au fost de vină pentru toate relele: pentru
inflaţie, pentru mărfurile proaste, pentru speculă, pentru degradarea urbană,
pentru corupţie. Atitudinea faţă de întreprinzătorii particulari a fost extinsă
şi asupra proprietăţii private. Cât despre restituirea bunurilor confiscate de
statul comunist, propaganda a creionat portretul “burghezo-moşierilor” care,
în frunte cu regele, vin să-şi ia averile, conacele şi moşiile, aruncând în
stradă familii nevoiaşe, ţărani expuşi pauperizării, lipsind copiii de şcoli,
bolnavii de spitale. Devenită o mentalitate colectivă, frustrarea poate să
conducă la o stare de despotism popular în care masele, folosite de dictatori
- de care ele cred, în mod eronat, că se folosesc - să se ridice împotriva celor
care le tulbură complacerea într-o promiscuitate narcisiacă. Pe această
pornire s-a bazat asmuţirea de către comunişti împotriva “duşmanilor
poporului”. Pe aceasta se bazează opţiunea unora de a-i susţine mai degrabă
pe cei care pot să facă rău adversarului decât pe cei care le pot face bine lor
puterea totalitară este focalizată asupra conducătorului înseamnă că, pentru a înfăptui
schimbarea, la început nu e nevoie decât să fie înlăturat liderul respectiv. Cu toate acestea,
descoperim apoi că, în fond, constelaţia de bază şi tentaţia puterii monopoliste rămân în
picioare. Lipseşte societatea, societatea civilă; nu există nici una din instituţiile şi
organizaţiile care să-l scoată pe individ din ghearele conducătorilor. Este pus în mişcare un
cerc vicios al violenţei, greu de spart”. Ralf Dahrendorf, După 1989. Morală, revoluţie şi
societate civilă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, p.28.
183
Cu temei spune Dorel Şandor: “…schimbările radicale pe care le cereau desprinderea de
comunism şi acceptarea riscurilor unor structuri deschise, a competiţiei, a diferenţierii au
încurajat apariţia temerilor faţă de schimbare şi au alimentat noi afinităţi faţă de o gamă
largă de populisme (socialist, naţionalist, mercantil)… Niciodată nu au existat de fapt
condiţii mai favorabile pentru succesul propagandei anticapitaliste desfăşurate în deceniile
anterioare”. Dorel Şandor, “Ambivalenţa clasei politice în susţinerea politicilor reformei în
România” în Christof Rühl, Daniel Dăianu (coord.), Tranziţia economică în România:
trecut, prezent şi viitor, Centrul Român de Politici Economice, Bucureşti, 2000, pp.656-
657.
118
înşile. După 1990, numeroase voturi au curs în urne ştampilate cu cerneala

unei astfel de obsesii născute din frustrare.
Frustrarea are, totuşi, pentru cei care o manipulează, un defect. Ea
nu se satură niciodată. În jgheabul de sub gurile lacome ale frustrării au fost
îmbrâncite de-a valma alte şi alte ţinte: biserica greco-catolică, ungurii şi
ţiganii, investitorii străini, masonii, lefurile parlamentarilor, vilele
ţărăniştilor (dacă nu chiar ţărăniştii înşişi), Uniunea Europeană, NATO şi
Fondul Monetar Internaţional…
Frustrarea agreează viziunea haiducească. Unui frustrat nu trebuie
să-i spui că nu are pentru că nu s-a străduit destul. Trebuie să-i spui că nu
are din cauza celui care are. El este musai victimă. În clipa în care hoţia va
înceta şi hoţii vor fi pedepsiţi, va fi bunăstare. Cel care promite o mai cruntă
pedepsire a corupţilor şi a fărădelegilor este alesul frustrării, iar nu acela
care concepe un sistem preventiv şi eficient.
Frustratul este ostil străinilor184. Este adeptul naţional-
comunismului. Străinii ne vor răul şi nu vor decât să tragă foloase de pe
urma noastră. Organismele financiare internaţionale ne umilesc, ne ucid
porcii din combinate, ne închid fabricile şi ne distrug băncile. Vin ca
lăcustele dar, la o adică, ne trântesc în nas uşile consulatelor. Ne cumpără
femeile şi copiii. Evreii emigranţi “îşi vor casele înapoi” şi “sunt susţinuţi
de organizaţiile lor de pretutindeni”. Prin investitorii lor, ungurii “vor să ne
ia Transilvania”…
Frustrarea este intolerantă. Ea îşi spune fermă şi neiertătoare.
Principiile şi interesul naţional nu se negociază. Despre care principii este
vorba şi ce înţelege frustratul prin interes naţional vom vedea. El vrea
ordine, dar e acea ordine care îi îngenunchează pe cei mai buni şi îi sluţeşte
pe cei frumoşi. Eminenţa unora e semn de dezordine. Valoarea însăşi e
semn de dezordine, ca şi eficienţa. Puterea de a semnifica, de a reprezenta,
prin prestigiu, e o impietate185. Lumea se împarte în buni şi răi. Adică cei
buni sunt dânşii, iar alţii sunt răi. Frustratul nu este numai bun şi lipsit de
păcat, el este de-a dreptul infailibil186. Mai greşeşte şi el uneori dar numai în
184
Iată un text pilduitor al lui A.D. Xenopol: “…în locul urii străinilor trebuie să
domnească iubirea românilor, în locul prigonirii muncii străinilor, sprijinul muncii
româneşti, în locul declamărilor şi scrierilor înteţitoare de simţiminte duşmăneşti împotriva
străinilor, ocrotirea şi sprijinirea muncii naţionale – cu alte cuvinte, o acţiune pozitivă în
contra uneia negative, care niciodată nicăieri n-a putut duce la rezultate priincioase”. A.D.
Xenopol, Naţiunea română (cap. “Naţionalism şi antisemitism”), Bucureşti, Ed. Albatros,
1999.
185
Dominique Colas: “În societatea civilă, reprezentarea încheagă o legătură socială
fundamentală, în timp ce pentru fanatic ea este întotdeauna o excrescenţă parazitară, obiect
al urii sale. Pentru că, din punctul lui de vedere, medierea este o pierdere a forţei sau a
sensului care duce la o degradare: el vrea să abolească figuraţia şi traducerea, care sunt
nişte nelegiuiri, pentru a impune, prin violenţă, iluzia sa despre un limbaj unic al
adevărului”. Dominique Colas, Genealogia fanatismului şi a societăţii civile, Bucureşti,
Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p.355.
186
Gabriel Liiceanu numea această încăpăţânare drept “prostie ca încremenire în proiect”.
Iată cum o defineşte Liiceanu: “…a vorbi despre prostie ca încremenire în proiect nu
înseamnă a arunca în treacăt o insultă; o asemenea idee nu vizează o insuficienţă mintală, ci
o distorsiune, o grimasă a gândirii, o judecată strâmbă, care îşi are explicaţia în temeiuri
afective, într-o experienţă anume de viaţă, într-o opţiune greşită de care, pentru că este a ta,
119
sensul în care căderea în păcat se adaugă bunătăţii. Adică uneori e prea

iertător, prea îngăduitor şi prea îndurător… Cu cei răi împăcare nu încape.
Frustratul are un sentiment mesianic al dreptăţii. Cel conciliant este ori e
naiv, ori neinformat, ori de-a dreptul trădător. Asta îi conferă fanatism şi ura
devine fructul zemos cu care se hrăneşte. Statul de drept este o amăgire
menită nu să lecuiască, ci doar să ridice crengile mai sus decât poate el să
ajungă pentru a-şi culege fructele urii187.
Frustrarea este reticentă faţă de nou. Imboldul său statornic este
răfuiala. Ori, răfuiala îşi are întotdeauna cauzele în trecut. Lucrurile trebuie
să rămână aşa cum sunt, pentru ca motivul răfuielii să persiste. Noul este o
ameninţare, pentru că s-ar putea să repare, să modernizeze, să împace, iar
atunci frustrarea ar suferi în substanţa sa, ar rămâne fără obiect.
Frustrarea are un instinct de conservare cu totul excepţional. Acest
instinct îi conferă o imunitate de invidiat. Frustratul citeşte anumite ziare.
Frecventează anumite medii. Nu aude decât ceea ce îi place să audă. El nu
este neinformat, dar dispreţuieşte informaţia care îi ameninţă sistemul de
gândire. Mai gravă decât neinformarea este rezistenţa sa la informare188. Nu-l
întorci cu una, cu două. Când discuţi cu el, e gălăgios şi agresiv. Din când în
când, se întoarce către ceilalţi cu aerul că “I-am zis-o!”. De obicei, ceilalţi din
grupul său îi confirmă încrederea de sine. Ei nu ştiu că, de fapt, frustrarea se
naşte dintr-o patologică neîncredere în propriile forţe. Neîncredere pe care
numai lipsa oricărei competiţii şi cizma egalitaristă o pot menaja.
Frustratul e fudul. El spune că e mândru şi demn. Chiar dacă, în fapt,
confundă mândria cu vanitatea găunoasă şi demnitatea cu lăudăroşenia189.
“Elogiul” frustrării. Clasa politică: împărţeală şi răzbunare
Poate că dacă frustrarea ar fi fost doar un sentiment difuz, resimţit de

segmente marginale ale societăţii, atunci ar fi rămas fără efect şi, încetul cu
încetul, s-ar fi lecuit. Numai că, din păcate, ea s-a regăsit în forme chiar mai
nu te mai poţi desprinde. O viaţă întreagă, modul tău de a gândi poate rămâne viciat, atins,
filoxerat, de o invenţie iniţială, de un crez, de o idee de care ai apucat cândva să te
îndrăgosteşti. «Proiectul» este, în fond, pariul tău esenţial, miza pe care o azvârli înaintea ta
şi din care îţi faci reper şi îndreptar de conduită. Or, câţi oameni sunt apoi dispuşi să
recunoască faptul simplu că matca în care şi-au aşezat viaţa sau o parte a ei n-a fost cea
bună? Că proiectul care le-a reglat viaţa a fost greşit şi că datorită lui viaţa lor este un
eşec?” Gabriel Liiceanu, Apel către Lichele (“Prostul care prosteşte şi prostul prostit”),
187
Din nou Dominique Colas: “Fanatismul, ostil oricărei ordini, generează mai mult decât o
simplă dezordine dar, capriciu nimicitor, el face imposibilă orice fel de organizare. În acest
sens statul, pe care-l putem defini ca organizarea organizării, care cuprinde ca elemente
familia şi societatea civilă, este un mecanism antifanatic”. Dominique Colas, op.cit., p.286.
188
Pe care Jean-François Revel o exprimă convingător: “Informaţie există din abundenţă…
Însă abundă exemplele în care judecăm şi decidem, ne asumăm riscuri sau îi supunem pe
ceilalţi la riscuri, îi convingem, îi incităm să se decidă – pe baza unor informaţii despre care
ştim bine că sunt false, sau de a căror veridicitate refuzăm ori nu putem să ţinem seama. Şi
astăzi, ca întotdeauna, adevăratul duşman al omului se află în el însuşi. Numai că, dacă
altădată acest duşman era ignoranţa, astăzi este minciuna”. Jean-François Revel,
Cunoaşterea inutilă, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p.21.
189
Leon Wieseltier: “Mândria conferă o întrebuinţare fericită ignoranţei”. Leon Wieseltier,
Împotriva identităţii, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p.39.
120
accentuate în clasa politică. Principala temă politică a ultimului deceniu al

secolului XX românesc a fost frustrarea. Actorii politici, ei înşişi, au fost
purtători ai sentimentului frustrării190. Pe de o parte, activiştii de prim rang
ai fostului Partid Comunist care decăzuseră în ranguri inferioare sau activişti
de ranguri inferioare care se tot săturaseră să aştepte. Pe de altă parte,
oameni care îşi văzuseră tinereţile risipite în închisori şi parcurseseră
perioada maturităţii în marginalitate, izolare şi teamă. Fiecare avea ceva de
recuperat şi ceva de reproşat celorlalţi. Cu siguranţă, cei din urmă mult mai
îndreptăţiţi decât cei dintâi.
Sentimentul frustrării a dat vieţii politice româneşti din primul lustru
post-decembrist două dominante: tema răzbunării şi tema împărţelii.
Comuniştii aveau propriile răfuieli, pe care şi le-au rezolvat în modul lor
sângeros, împuşcând pe soţii Ceauşescu, provocând sinucideri, accidente şi
dispariţii ale altor martori incomozi şi băgând prima linie a partidului la
puşcărie. Foştii deţinuţi politici rememorau anii ‘50 şi cereau pedepsirea
torţionarilor şi alungarea lor din politică. În România, în primii ani de după
revoluţie, s-a vorbit mai mult despre anii ‘50 decât despre anii ‘90. Şi
degeaba, din păcate. Căci singura modalitate prin care putea fi răscumpărată
suferinţa anilor ‘50 era să facem ca anii ‘90 să arate altfel de cum s-a
întâmplat în realitate. Din păcate, cei mai mulţi dintre supravieţuitorii
martiriului comunist nu vor mai apuca niciodată să vadă dacă sacrificiul lor
a avut sau nu vreun rost sau a fost, pur şi simplu, o jertfă inutilă.
Tema împărţelii a lăsat urme adânci asupra societăţii româneşti şi a
dus tranziţia spre căi lăturalnice. De pildă, regimul general al proprietăţii.
Tema retrocedărilor a ocupat în dezbaterea publică mult mai mult timp decât
cea a dezvoltării proprietăţii. Mult mai multă cerneală şi sudoare a curs
pentru problema restituirii caselor decât pentru introducerea creditului
ipotecar. În problema agriculturii, Parlamentul a dezbătut cu predilecţie
împărţirea şi reîmpărţirea pământului şi nicidecum ce e de făcut cu el.
O temă morală de mare importanţă, şi anume tema lustraţiei, a fost,
la rândul ei, ratată. Cu atât mai trist cu cât lansarea ei a fost făcută în mod
spectaculos printr-o proclamaţie prezentată chiar la Timişoara, în anul 1990.
Punctul 8 al acestei proclamaţii cerea neeligibilitatea în posturi de
demnitari, pe o perioadă de cinci ani, a reprezentanţilor fostului regim. Din
păcate, cum spuneam, în loc de a prilejui o dezbatere cu temei moral,
polemica s-a centrat în jurul lui Ion Iliescu, preşedinte al Frontului Salvării
190
Transformarea politicului într-un sălaş al frustrării a fost o permanenţă a regimului
comunist şi este una din cele mai grele moşteniri pe care ne-a lăsat-o. În percepţia publică,
şi nu fără oarecare temei, politica a rămas un tertip prin care inculţii o iau înaintea culţilor
şi incompetenţii înaintea competenţilor. Aceasta este şi concluzia lui Richard Pipes, după o
amănunţită incursiune în istoria bolşevismului: “Comunismul a eşuat fiindcă pleca de la
concepţia iluministă – poate cea mai pernicioasă în istoria gândirii şi în orice caz eronată –
după care omul nu este decât un complex material, lipsit de suflet şi de idei înnăscute,
produsul pasiv al unui mediu social infinit modelabil. Această concepţie a permis anumitor
indivizi să-şi proiecteze frustrările personale asupra societăţii, în loc să le rezolve în ei
înşişi”. Richard Pipes, Scurtă istorie a revoluţiei ruse, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998,
p.366.
121
Naţionale şi, ulterior, preşedinte al ţării, iniţiativa fiind interpretată ca o

tentativă de a-l elimina pe acesta din cursa prezidenţială191.
Această atitudine a afectat climatul politic şi calitatea mesajelor
electorale. Arătatul cu degetul a devenit principalul mesaj politic. Partidele
au fost prea puţin interesate de clarificări de natură doctrinară. Dezbaterea
de idei a fost, la rândul său, foarte săracă, iar literatura de specialitate
extrem de restrânsă. Indiferent cine a învins în alegeri, toate alegerile de
până acum au avut un singur învingător real: sentimentul frustrării192.
În înţelegerea acestei realităţi, Dreapta adoptă o atitudine principială
şi, tocmai de aceea, morală. Noi nu înţelegem să alimentăm sentimentul
frustrării şi să-l fructificăm politic. Cu toate consecinţele care decurg din
asta. Mai mult decât atât, mesajul nostru nu consideră frustrarea o fatalitate
şi se încumetă s-o înfrunte.
În acelaşi timp, însă, abordăm acest fenomen cu înţelegere şi cu
responsabilitate. Există teme ale frustrării şi leacuri ale frustrării. Temele
frustrării le-am pomenit deja. Noi nu cădem în tentaţia de a include temele
frustrării într-o posibilă agendă electorală. Pe noi ne preocupă cauzele
frustrării şi Dreapta îşi propune să acţioneze în acest sens, chiar dacă pentru
191
În data de 11 martie 1990, societăţile “Timişoara”, “Europa” şi Confederaţia “16
Decembrie” au organizat, în Piaţa Operei din Timişoara, o mare demonstraţie, care a avut
un mare ecou intern şi internaţional. Proclamaţia de la Timişoara, lansată cu acest prilej,
pornea de la premisa că idealurile Revoluţiei române din decembrie ’89 au fost trădate şi că
Revoluţia trebuie continuată pe cale paşnică, în spiritul Revoluţiei de la Timişoara, care a
fost anticomunistă, nu doar anticeauşistă. Iată prevederile punctului 8: “…propunem ca
legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la
candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de securitate.
Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care
frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situaţiei şi reconcilierea
naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesară.
Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special, care să
interzică foştilor activişti comunişti candidatura la funcţia de preşedinte al ţării.
Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de
comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Ştim cu toţii în ce măsură era
condiţionată viaţa individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuinţe,
de carnetul roşu şi ce grave consecinţe atrăgea predarea lui. Activiştii au fost, însă, acei
oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de
privilegiile materiale deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu
prezintă garanţiile morale pe care trebuie să le ofere un Preşedinte. Propunem reducerea
prerogativelor acestei funcţii, după modelul multor ţări civilizate ale lumii. Astfel, pentru
demnitatea de Preşedinte al României ar putea candida şi personalităţi marcante ale vieţii
culturale şi ştiinţifice, fără o experienţă politică deosebită. Tot în acest context, propunem
ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituţiilor democratice şi
clarificării poziţiei ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De abia atunci am
putea face o alegere în cunoştinţă de cauză, cu cărţile pe masă”. Vezi Domniţa Ştefănescu,
Cinci ani din istoria României: o cronologie a evenimentelor decembrie 1989-decembrie
1994, Bucureşti, Editura Maşina de scris, 1995, p.454.
192
Examinând rolul miturilor politice în formarea identităţii europene postcomuniste, Tony
Judt atrage atenţia asupra îngrijorătoarei reveniri în spaţiul central şi est-european a
fenomenelor populismului şi naţionalismului etnic, arătând că incertitudinile politice,
economice şi culturale fac din această zonă un teren propice pentru forţele politice care
manipulează memoria şi fantasmele naţionaliste, aceasta reprezentând o serioasă
ameninţare la adresa construcţiei unei Europe democratice. Tony Judt, Europa iluziilor,
Iaşi, Editura Polirom, 2000.
122
leacurile pe care le propunem pacienţii nu sunt adesea receptivi, ba chiar

preferă să rămână dependenţi într-o legănătoare iluzie.
Cauzele frustrării sunt în număr de trei: sărăcia, egalitarismul şi
naţional-comunismul. Aceasta arată, aşadar, că fundamentele sale nu sunt
numai materiale, ci şi culturale. Atingerea obiectivelor fundamentale ale
Dreptei – dezvoltarea capitalistă, renaşterea morală şi demnitatea naţională
– poate duce la înlăturarea celor trei cauze, la fel de prezente, din păcate,
acum ca şi cu un deceniu în urmă.
Frustrarea se defineşte întotdeauna prin atitudine negativă. Ea nu
există decât atât timp cât există ţintele sale. Ea nu se defineşte prin ceea ce
este, ci prin ceea ce duşmăneşte. În clipa în care ar accepta dreptul la
diferenţă, frustrarea s-ar spulbera.
Dreapta nu se defineşte atât prin ceea ce doreşte să înlăture, cât prin
ceea ce doreşte să păstreze şi prin ceea ce doreşte să construiască. Spiritul
Dreptei străbate întreaga istorie modernă a României, de la cronicari şi până
la marea linie culturală interbelică. Dreapta a urmat îndeaproape marea linie
a destinului naţional şi a călăuzit neamul românesc în prefacerile sale. Ceea
ce respingem noi este ideologia străină de neam, a comunismului, cu toate
înfăţişările sale, care ignoră tradiţia culturală şi creştină a românilor şi
dispreţuieşte speranţele noastre.
Frustrarea nu trece de azi pe mâine. Poate că generaţiile cele noi se
vor naşte gata lecuite. Pentru aceasta, trebuie să oprim această molimă,
această pecingine a frustrării pentru ca acele generaţii să fie izbăvite193.
Mesajul Dreptei româneşti şi exorcizarea frustrării
Orice evaluare despre potenţialul electoral al Dreptei este pripită

deoarece, din 1990 încoace, mesajul Dreptei nu a fost prezent în alegeri. Cu
excepţia, poate, a campaniei “Ordine şi bani pentru România” a Uniunii
Forţelor de Dreapta, care a strâns, în iunie 2000, în timpul alegerilor locale,
180.000 voturi, adică 2,2% din opţiunile votanţilor.
Mesajul Convenţiei Democrate din noiembrie 1996 nu a fost esenţial
diferit de cel cu care partidele de stânga au câştigat alegerile din anul 2000. El
a fost axat pe două direcţii: pe de o parte, apelul justiţiar de tip “să ne luăm
ţara înapoi de la cei care ne-au furat-o”, iar, pe de altă parte, promisiunile
populiste de felul Contractului cu România, al Apelului către ţărani de la
Ruginoasa şi altele asemenea. În acea campanie electorală, am propus un alt
tip de mesaj, bazat pe dezvoltare capitalistă, intitulat Programul de dezvoltare
economică şi socială a Moldovei. Acest mesaj a fost bine primit de către
193
Frustrarea trebuie tratată cu luciditatea celui care îi înţelege cauzele şi cu determinarea
celui care doreşte să înlăture această, ca să folosim o parafrază după Noica, “maladie a
sufletului românesc”. Există riscul ca această frustrare să nască un alt tip de frustrare, al
celui care, menit să ajute, cu iubire, la această lucrare, întoarce spatele, cu dispreţ, pentru că
truda pare mai grea decât ne-am închipuit. Dincolo de preţuirea ce i-o port, nu pot fi,
aşadar, de acord cu concluziile lui Horia-Roman Patapievici din articolul-scrisoare “Înapoi
la chestiunea specificului naţional”. Poate că, aşa cum spune Evanghelia, întinzând unei
palme şi obrazul celălalt, poţi izbuti ceva. Dar dacă întorci frustrărilor altora propria ta
frustrare, atunci cu siguranţă nu iese nimic. Vezi Horia-Roman Patapievici, Politice,
123
alegătorii moldoveni. Din păcate, spiritul său nu a fost urmat de guvernările

ulterioare.
Cei care se miră cum de o parte atât de însemnată a votanţilor CDR
din 1996 şi-au mutat opţiunile către Partidul România Mare nu trebuie să
uite că, excepţie făcând excesele extremiste, ei au regăsit combinaţia
aceloraşi două mesaje: cel justiţiar-ipocrit şi cel populist.
Mesajul Dreptei nu a fost fructificat în nici una dintre dimensiunile
sale. E drept că opţiunea către capitalism nu este o temă electorală prea
generoasă. Capitalismul pare o noţiune abstractă şi explicarea sa presupune
un limbaj adesea prea tehnic pentru a fi convingător pentru categorii largi de
alegători. Profitând de această dificultate de comunicare a aspectelor
economice concrete, cele mai multe partide s-au lansat în tot felul de
promisiuni fără acoperire sau de programe maximale şi contradictorii,
pentru care nici ele nu s-au ostenit să dea mijloacele de aplicare, şi nici
alegătorii nu s-au ostenit să le ceară, mulţumindu-se doar cu tentaţiile
demagogice. În lucrarea de faţă vom vorbi despre principiile economice ale
Dreptei şi cititorii vor putea deosebi specificul mesajului nostru prin
comparaţie cu alte curente ideologice sau viziuni doctrinare.
Există însă alte componente ale mesajului Dreptei care au o cale mai
directă de comunicare, uneori de-a dreptul emoţională, şi nu necesită, de
aceea, explicaţii complicate. E vorba, întâi de toate, de mesajul naţional.
Având o puternică componentă tradiţională, Dreapta trebuie să vorbească
despre identitatea naţională. Militând pentru creşterea autorităţii instituţiilor
statului, bazată pe ordine de drept şi pe eficienţă, şi pentru definirea corectă
a interesului naţional în contextul integrării euro-atlantice, Dreapta poate
vorbi despre demnitate naţională. Acest mesaj, întemeiat pe identitate
naţională şi pe demnitate naţională, a lipsit complet în registrul electoral
românesc. Partidele istorice au avut un mesaj naţional palid şi estompat de
un stahanovism integraţionist care a făcut ca asumarea lor pentru integrare
să pară confuză, servilă şi lipsită de credibilitate. Dreapta militează pentru
un europenism al naţiunilor. Noi ne putem integra în structurile europene
numai ca români. Numai astfel integrarea capătă sens, atât pentru noi, cît şi
pentru partenerii noştri194. Cu atât este mai necesar un mesaj naţional cu
rezonanţă cu cât milităm pentru integrarea în structurile euro-atlantice.
În lipsa unui mesaj naţional autentic, pe acest teren a zburdat
naţional-comunismul. Tema naţională a devenit prilej de învrăjbire
interetnică, de autarhie, de xenofobie, de intoleranţă şi şovinism, fiind, în
esenţă, profund antipatriotic.
Un alt mesaj specific dreptei este mesajul moral. Nu e vorba, nici pe
departe de faptul că noi ne socotim o elită morală. Cum am mai spus, nu
împărţim pe oameni în buni sau răi după convingerile ideologice. Există,
însă, o seamă de valori morale care trebuie asumate şi promovate şi, între
194
Faţă de cuvintele lui Mihai Eminescu, ce-ar mai fi de adăugat?: “Statul nostru nu are altă
raţiune de a fi decât aceea că e stat românesc; deci dezvoltarea elementului românesc este şi
cată să fie ţinta noastră de căpetenie. Oricari ar fi măsurile – fie cât de frumoase şi mari –
cari ar împiedica dezvoltarea acestui element… ele sunt a se privi ca stricăcioase şi
contrarii ideii statului nostru”. Mihai Eminescu, Studii Politice (vol. I), Bucureşti, Editura
Ileana, 1997, p.31.
124
ele, cele dintâi sunt valorile creştine. Dreapta românească nu poate fi

disociată de fundamentul nostru creştin. Noi nu suntem fundamentalişti.
Valorile creştine nu servesc, în viziunea noastră, pentru a ne izola şi a
ignora dreptul la diferenţă, ci pentru a crea o deschidere între oameni, între
aceştia şi comunitatea în care trăiesc, în lumea în care se poziţionează.
În acest ultim deceniu, mesajul moral nu a constituit un temei pentru
toate celelalte mesaje politice, ci un paleativ. Din această cauză, simbolurile
creştine au fost folosite adesea în exces, ostentativ, frizând lipsa de
sinceritate.
Mesajul moral înlătură ridicolul mesianismului justiţiar.
Un alt mesaj al dreptei, nefructificat până în prezent, este mesajul
privind autoritatea. În mod cu totul ciudat, autoritatea este un cuvânt care a
fost folosit mai degrabă de stânga socialistă şi de extrema stângă. În acest
fel autoritatea a fost confundată cu autoritarismul. Dictatura comunistă a
fost nu arareori invocată ca un model de autoritate.
Ceea ce trebuie să se înţeleagă este că autoritatea instituţiilor statului
este o formă de evoluţie a democraţiei şi nu o formă de legitimare a
dictaturii. Un stat puternic nu e un stat care inspiră teroare, ci care inspiră
respect. Un stat puternic se aşează nu pe teamă, ci pe încrederea şi
responsabilitatea cetăţenilor săi. Teama creează un strat de protecţie fragil.
Adevărata protecţie a stabilităţii instituţiilor statului îl constituie
parteneriatul.
Autoritatea trebuie să se bazeze pe ordine, dar nu pe orice fel de
ordine, ci pe ordinea de drept. Autoritatea, este, aşadar, o expresie
funcţională a statului de drept. Apoi, autoritatea, pentru a nu degenera în
birocratism, trebuie să se bazeze pe eficienţă. Ea trebuie să aibă reguli
stabile şi ierarhia să se bazeze, în primul rând, pe valoarea umană. Ceea ce
înseamnă că, prin mecanismele sale concurenţiale, societatea trebuie să aibă
mijloacele de a identifica, selecta, promova şi proteja valoarea umană.
Între aceste mesaje, cel economic, cel naţional, cel moral şi cel de
autoritate trebuie să existe o întrepătrundere. Mai mult decât atât, ele nu pot
da o imagine completă despre modelul de societate pe care o avem în vedere
decât luate împreună.
O bună corelare între aşteptările populaţiei şi oferta politică
presupune o bună comunicare cu electoratul şi o bună informare a acestuia.
Cu alte cuvinte, existenţa unui vehicul politic.
Orice viziune politică trebuie să pornească de la realităţi. Aşadar
primul pas este colectarea informaţiilor corecte despre societate. Punctul de
pornire trebuie să fie România, aşa cum este ea. Electoratul nu poate fi
inventat şi nici nu poate fi schimbat peste noapte. Noi trebuie să ajungem la
putere, bazându-ne pe români, aşa cum sunt ei astăzi. Născută din ficţiune,
orice gândire politică riscă să rămână în sfera ficţiunii. Dreapta românească
nu îşi propune să fie o utopie.
Luând act de aşteptările populaţiei, iniţiativa politică trebuie să
găsească soluţii. Pornind de la aceeaşi realitate, soluţiile Dreptei sunt
novatoare. Există riscul ca unele dintre acestea să pară neconcludente pentru
o parte a electoratului. E posibil ca, de pildă, locuitorii satelor să fie mai
atraşi astăzi de un mesaj înţesat de promisiuni privind subvenţionarea
125
producţiei agricole şi a dobânzilor decât de un mesaj coerent privind crearea

unui mediu economic favorabil. Vorbind ţăranilor despre dezvoltarea
serviciilor în mediul rural, pornind de la consultanţă de specialitate şi până
la consultanţă financiară, despre crearea unei reţele de burse agricole, de
aşezarea formelor asociative pe baze capitaliste, de crearea unor structuri
asociative de aprovizionare şi comercializare, de dezvoltarea pieţei
asigurărilor ş.a.m.d., există riscul ca ei să fie mai puţin atraşi. Noi suntem
convinşi, însă, că o soluţie pe termen mediu trebuie să elibereze ţăranul din
situaţia de asistat şi să creeze mecanismele de susţinere a proprietăţii
ţărăneşti prin mecanismele pieţei, în care subvenţiile au prioritar rolul de
reglare şi orientare a producţiei agricole.
Este posibil ca tinerii să fie mai atraşi de programe faraonice de
construcţii de locuinţe efectuate de către stat, pe mecanisme identice cu cele
ale statului socialist. Un astfel de program, de construire a circa 40.000 de
apartamente, a fost deja anunţat de PSD. Oamenii sunt mai puţin dispuşi să
aprofundeze mecanismele de realizare a unor astfel de obiective, căci ar
observa atunci că toate astea nu se pot realiza fără creşterea masivă a
datoriei publice, cu soluţii urbane precare, cu accesibilitate incertă. Un
model bazat pe creditul ipotecar, pe circulaţia ipotecilor şi pe colaborarea
pieţelor financiare este sustenabil pe termen lung, permite coordonarea
tuturor actorilor pieţei, de la constructor şi agent imobiliar până la bursa de
valori şi societatea de asigurări. Numai că, vorbind alegătorilor despre
creditul ipotecar, s-ar putea ca ei să privească neîncrezători. Tot astfel cu
pensiile. E limpede că statul, gestionând fondurile de pensii ca şi până
acum, nu va putea, oricâte indexări ar da, să asigure o stabilitate, în termeni
reali, a veniturilor pensionarilor. Soluţia de fond este administrarea pe baze
private a fondurilor de pensii şi corelarea sistemului asigurărilor sociale cu
mecanismele pieţei. Şi totuşi persoanele în vârstă, o categorie electorală
conştiincioasă, preferă în mare măsură promisiuni vagi legate de majorarea
pensiilor, fără să se întrebe nici cum şi nici de unde.
Spui oamenilor ceea ce le place să audă, cu riscul asumat de a nu te
putea ţine de cuvânt? Sau spui ceea ce crezi că este bine, cu riscul de a nu te
face înţeles sau acceptat? Cred că opţiunea Dreptei trebuie să fie una onestă:
ea trebuie să fie pe placul oamenilor, atunci când evaluează corect starea lor
şi îşi manifestă interesul şi, când este cazul, compasiunea faţă de situaţia lor
actuală. A-ţi păsa de oameni şi de starea lor este o condiţie necesară a unei
politici responsabile. În acelaşi timp, Dreapta trebuie să aibă o viziune
argumentată şi nu populistă atunci când oferă soluţiile. Nici o soluţie
economică nu este relevantă dacă nu are în vedere orizontul pe termen
mediu şi resursele disponibile195.
E mult mai tentant să fructifici frustrările. Electoral vorbind,
rezultatele sunt imediate. E mai greu şi riscant să lecuieşti frustrarea.
Exorcismul de acest fel, ca orice formă de exorcism, se face adesea fără voia
ba chiar cu împotrivirea subiectului. Dar este necesar.
195
Un apărător al democraţiei şi societăţii deschise, Karl Popper, nu se sfieşte să spună,
vorbind despre principiile liberalismului, că “Democraţia nu poate (şi nu trebuie) să le
ofere cetăţenilor ei acte de binefacere”. Karl R. Popper, op.cit., p.162.
126
Ceea ce înseamnă că Dreapta va fi obligată să facă un fel de

pedagogie. Concepte noi, mecanisme noi, atitudini diferite, viziuni
novatoare. Dreapta trebuie să declanşeze un dialog fără precedent cu
românii. Nu este o poziţie vanitoasă. Noi nu apărem în postura unor înţelepţi
atotştiutori şi nu dorim să jignim pe nimeni cu vanitatea sfătoşeniei noastre.
Pedagogia aceasta se petrece în dublu sens. Noi învăţăm de la alţii un
anumit fel de a suporta lumea şi îi învăţăm un anumit fel de a îndrepta
lumea. Rolurile se pot schimba chiar în timpul aceleiaşi discuţii. Pedagogia,
în sensul folosit aici, se referă mai întâi la cultivarea unei atitudini şi a unor
valori.
Pedagogia nu este proprie politicii. Politica uzează de propagandă.
Pedagogia este mai răbdătoare şi foloseşte adesea forme directe de
comunicare196. Cu asta am atins o temă fundamentală. Aflată în faţa unor
ostacole inerente pe care sistemul socio-economic le ridică în faţa evoluţiei,
inclusiv prin limitarea formelor de acces pe mass-media, Dreapta îşi va lărgi
comunicarea directă. Ea trebuie să găsească suficienţi emiţători, astfel încât
contactul să fie, pe cât posibil, de la om la om şi în forme care să evite
pericolul neîncrederii pe care îndeobşte oamenii îl au faţă de politică.
Aceasta presupune că acţiunea Dreptei nu trebuie să fie exclusiv
politică. Dreapta nu trebuie să se reducă la acţiune politică, ci să fie un
curent de gândire, o stare de spirit. Şansele noastre sunt reale abia în clipa în
care unificăm dreapta politică şi dreapta culturală, sub toate formele variate
prin care cultura se poate exprima.
Un mare aliat al Dreptei ar trebui să fie în România de astăzi
informaţia. Cu cât românii vor fi mai corect şi mai complet informaţi, cu
atât şansele Dreptei româneşti vor fi mai mari.
Mesajul popular al Dreptei: Anti-sărăcia
Să tragem câteva concluzii. Aşadar, pentru a avea acces la putere şi

pentru a putea duce istoria înainte, o ideologie trebuie să aibă două atribute:
să fie utilă şi să fie accesibilă197.
196
Într-o conferinţă susţinută la London School of Economics, Michael Oakeshott nu se sfia
să vorbească despre necesitatea educaţiei politice, ca o componentă necesară a culturii
participative. Iată un fragment: “…tipul potrivit de educaţie va fi o educaţie în care
ideologia politică aleasă este predată şi învăţată, în care tehnicile necesare pentru a avea
succes sunt dobândite, şi (dacă suntem atât de ghinionişti încât să nu fim deloc pregătiţi în
ceea ce priveşte ideologia) va fi o educaţie în tehnica gândirii abstracte şi premeditate,
necesare pentru a ne crea una pentru uzul propriu. Educaţia de care vom avea nevoie este
una care ne permite să expunem, să apărăm, să implementăm şi poate să inventăm o
ideologie politică”. Michael Oakeshott, “Educaţia politică” în Polis nr.3/1998, p.13.
197
Lecţia lui Ion Luca Caragiale: “Mi se critică primadonele de la Opera Naţională. Dar eu
nu sunt aristocrat, să merg la Opera Naţională. Mie-mi trebuie să mi se dea o critică asupra
flaşnetei, instrumentul eminamente democratic care, ca tot ce este eminamente democratic,
mă-nveseleşte când sunt trist şi mă-ntristează când sunt vesel. Eu nu mă pot gândi sus, când
umblu cu picioarele goale pe coji de nucă. Viaţa banală a mea, a noastră a tuturor
românilor, iată ce mă înteresează, iată ce-mi atrage irezistibil atenţia. Ferice de cei ce pot să
gândească sus, nesimţind pe ce calcă jos! Ferice de ei! Groase tălpi trebuie să aibă! Mie mi-
e capul gros. Imposibil să mă uit acolo unde-mi arată cu degetul criticii noştri. Aplec ochii
în jos, la cojile de nuci care mă înţeapă, mă taie, mă sângeră – şi iată dar, obiectul criticei
127
Utilitatea unei ideologii presupune ca principiile şi obiectivele ei să

răspundă cerinţelor timpului. Evident că fiecare ideologie se va socoti în cea
mai mare măsură utilă, căci fiecare om, ori fiecare gândire politică are
despre sine impresia – sau o declamă, în orice caz – că poate face mai mult
şi mai bine decât ceilalţi. Şi, bineînţeles, ceea ce este util pentru unii, este
din cale-afară de păgubos pentru alţii.
Pornim, aşadar, de la realităţi. Problema de fond a vremii noastre
este sărăcia. Şi nu oricum, ci sărăcia cronică. Ceea ce îngreunează lupta
împotriva sărăciei este faptul că sărăcia materială se înveleşte într-o crustă
menită să o ferească de germenii schimbării. Anume sărăcia materială se
însoţeşte de un proces similar în plan spiritual: responsabilitatea civică
slăbeşte, respectul faţă de propria proprietate se transformă în invidia faţă de
proprietatea celuilalt, permeabilitatea faţă de kitsch, inclusiv faţă de kitsch-
ul politic, care este populismul, sporeşte. Astfel, omul începe să vadă
sărăcia ca pe o stare naturală. El vrea linişte şi certitudine, şi cum sărăcia
este cea mai netulburată certitudine – în prezent şi în perspectivă – ea
devine, dintr-o stare de disconfort, un culcuş.
Obiectivul de fond al acestei perioade este, aşadar, lupta împotriva
sărăciei de orice fel. Dacă ar fi vorba de pauperizarea unor categorii sociale
în dauna altora, consistente numeric, care se înavuţesc întruna, atunci
probabil că social-democraţia ar fi o soluţie nimerită. Aceasta s-ar întâmpla
în momentul în care există destulă proprietate – şi înţelegem astfel
proprietatea nu numai în sens pecuniar, ci şi ca pe o componentă a gradului
de civilizaţie – câtă să poată fi împărţită, prin redistribuire, astfel încât
categoriile sărace să poată fi protejate, fără ca să le fie răpit celorlalţi
imboldul de a întreprinde şi capacitatea de a economisi şi investi. Sărăcia de
acest fel se referă la cei săraci într-o ţară bogată, unde problema prioritară
devine nu crearea de avuţie, ci reîmpărţirea ei. O astfel de situaţie se
întâlneşte în etapa capitalismului dezvoltat.
La noi există câteva particularităţi, care fac ca o astfel de soluţie să
nu fie realistă. Mai întâi că sărăcia are caracter de masă. Nu e vorba de o
categorie săracă, ci e vorba de un popor sărac. Cei bogaţi sunt prea puţini şi,
în cea mai mare parte, prea puţin bogaţi pentru a putea, chiar şi printr-o
împărţire de-a dreptul haiducească, să amelioreze situaţia celor săraci198. În
al doilea rând, sărăcia persistă pe fondul unei slabe capacităţi a economiei
de a investi, ceea ce face ca soluţia redistribuirii să diminueze şansele ieşirii
mele, fiindcă şi eu sunt român care mă respect…” Vezi Ion Luca Caragiale, Nimic fără
Dumnezeu, Bucureşti, Editura Anastasia, 1997, p.27.
198
Să facem următoarea socoteală: dacă, prin absurd, toate salariile şi profiturile din
România s-ar împărţi în mod egal, la toţi românii, fără să se ţină seama de plata
impozitelor, de investiţii, de rolul fiecăruia în crearea valorii adăugate, ori de proprietatea
utilizată, atunci fiecare român ar primi lunar circa 40 de dolari. E drept că deficitul bugetar
s-ar dubla, iar perspectivele economice ar fi sumbre.
Unii socotesc că românii nu sunt atât de săraci cum spun cifrele statistice şi că
economia paralelă adaugă venituri substanţiale. Socotind însă, că o mare parte a economiei
paralele o constituie economia naturală, deci autoconsumul, care nu răspunde decât unor
necesităţi primare, lucrurile nu se schimbă substanţial. Aşadar, iată care este, în acest
moment, visul de aur al “social-democraţiei” româneşti: un venit lunar în bani de 40 de
dolari pe locuitor!
128
din sărăcie. O soluţie social-democrată nu ar face decât să adâncească acest

cerc vicios. În al treilea rând, redistribuirea presupune o seamă de
mecanisme specifice pe care numai o structură instituţională performantă le
poate avea. Ceea ce iarăşi nu este cazul într-o structură etatistă cum este
economia românească.
Nu are rost să ne furăm singuri căciula şi să ne legănăm în soluţii
egalitariste şi iluzorii. Singura soluţie de ieşire din starea de sărăcia cronică
şi generalizată este crearea de avuţie. Peste tot în lume, dreapta a fost cea
care a creat avuţie iar stânga a avut drept obiectiv diferite feluri de a împărţi
avuţia creată.
Soluţiile de până acum ale doctrinelor dreptei, ca suport al
dezvoltării proprietăţii, au funcţionat în condiţii diferite de cele ale
României de azi. Ele se adecvau unei societăţi aflate în mişcare, unde
existau clase sociale apte să susţină dezvoltarea. Aceste clase sociale
dispuneau de mijloacele economice necesare iar ceea ce doreau, ca elemente
de modernizare, era o adecvare a structurii instituţionale. Doctrinele
consacrate au fost aplicate în medii economice unde proprietatea privată se
afla în anumite stadii de dezvoltare. Este pentru prima oară când dreapta
trebuie să acţioneze într-un mediu economic unde proprietatea privată a fost
sistematic distrusă după aproape jumătate de secol de totalitarism comunist.
Ea nu mai devine soluţia unei clase sociale împotriva alteia, ci devine o
soluţie pentru masele largi. Chiar dacă numai un segment al populaţiei va fi
avantajat şi numai cei întreprinzători, care au iniţiativă şi sunt dispuşi să îşi
asume riscuri, vor reuşi să fructifice oportunităţile sistemului, soluţia trebuie
să aibă în vedere întreaga masă a populaţiei. Într-o populaţie săracă nici o
categorie socială nu se poate îmbogăţi căci nivelul scăzut al consumului va
constitui în permanenţă o piedică. De aceea o soluţie parţială nu se poate
susţine pe termen lung. Dezvoltarea capitalistă trebuie însoţită de coeziune
socială.
Mişcarea populară a Dreptei şi obiectivele sale

Aici ajungem în miezul problemei. Pentru ca Dreapta să poată
ajunge la putere şi pentru ca reformele ei să poată fi aplicate, ea are nevoie
de o largă susţinere populară. Pentru ca să justifice speranţele care se vor
pune în ea şi pentru ca această susţinere să fie reală, Dreapta trebuie să aibă
un grad sporit de accesibilitate. Aceasta înseamnă două lucruri esenţiale:
 un număr cât mai mare de oameni trebuie să simtă că vor deveni
beneficiari ai schimbării;
 un număr cât mai mare de oameni trebuie să devină parte activă
a schimbării.
Aceste două condiţii nu au fost îndeplinite până în prezent.
Consecinţa reformelor a fost adâncirea şi cronicizarea sărăciei. Strânsul
curelei a devenit imperativ social. Populismul nu a avut nevoie de
participarea activă a maselor, a avut doar nevoie de susţinere electorală. El a
amăgit şi a asmuţit pe cei săraci, cărora starea de victimă n-a făcut decât să
le sporească apetenţa spre populism. Acest cerc vicios atârnă, greu de
nouăzeci şi nouă de ocale, de glezna istovită a naţiei române.
129
Soluţiile noastre îşi propun să-l transforme pe omul sărac din

victimă, în beneficiar al schimbării. Transformă pe omul care priveşte
neputincios spectacolul politic şi peisajul tranziţiei, cu resemnare şi
neîncredere, în participant al schimbării.
Dreapta consideră naţiunea română drept o naţiune de proprietari.
Fiecărui cetăţean, oricât de mare sau neînsemnată i-ar fi proprietatea, trebuie
să i se garanteze rodul muncii sale şi să i se înlăture obstacolele din calea
sporirii acestuia. Prin autoritate, prin ordine de drept, prin legi clare, egale
pentru toţi şi aplicate cu străşnicie, în primul rând chiar de cei care le emit,
prin justiţie independentă şi severă, pe măsura cerinţelor legii. Apoi prin
fiscalitate stimulativă şi selectivă, prin simplificarea reglementărilor şi prin
înlăturarea tuturor obstacolelor artificiale şi privilegiilor din calea liberei
iniţiative. Obiectivul central trebuie să rămână garantarea şi sporirea avuţiei
fiecăruia şi, pe această bază, prin mijloace de redistribuire, întemeiate pe
solidaritate şi subsidiaritate, să poată fi sporită avuţia tuturor. În acest fel
oamenii pot deveni, pe măsura asumării lor, beneficiari ai schimbării.
Mecanismele pieţei trebuie dezvoltate, reglementate şi
supravegheate în aşa măsură încât fiecare, pe măsura economiilor sale,
multe ori puţine, să aibă posibilitatea de a investi. Aceasta presupune
dezvoltarea mecanismelor de colectare şi alocare a resurselor. Economiile
din bancă, achiziţionarea de titluri de stat, de titluri municipale ori alte tipuri
de obligaţiuni garantate, investirea în acţiuni bursiere ori ale fondurilor de
investiţii, achiziţionarea de poliţe de asigurare, cotizarea la fonduri private
de pensii pot implica pe oricare cetăţean în procesul de dezvoltare
economică. Oricine, de la deţinătorii de capitaluri financiare până la
pensionari ori bugetari, poate avea, astfel, calitatea de investitor. Este
fundamental ca un număr cât mai mare de oameni să capete motivaţii de
natură economică, să dobândească un comportament economic. Asta le va
spori gradul de informare, le va ascuţi discernământul, îi va feri de tentaţii
populiste şi le va da conştiinţa propriului sens.
Acţiunea noastră politică va trebui, pe de o parte, să popularizeze
această viziune nouă despre lume – sau cel puţin nouă pentru ultimele
generaţii – dar, în acelaşi timp, să lupte împotriva prejudecăţilor199. Câtă
vreme capitalismul va fi socotit de masele largi drept un sistem al
exploatării, o sursă de înavuţire pentru cei puţini şi de sărăcie pentru cei
mulţi, va fi foarte greu să căpătăm un suport suficient de larg care să ne
ducă spre putere. Este necesar să convingem asupra caracterului popular al
capitalismului. A vorbi despre capitalismul popular nu înseamnă o deturnare
a conceptelor, ci, dimpotrivă, înseamnă exprimarea unei realităţi. Aşa-zisul
199
Un studiu efectuat de Societatea Academică Română în anul 2001 oferă o imagine
asupra ezitărilor pe care românii le au faţă de economia de piaţă, preferând protecţia
statului. La întrebarea privind implicarea în ce priveşte asigurarea unei slujbe, 57,5% din
cei intervievaţi consideră că statul are această responsabilitate şi doar 36,1% consideră că
aceasta este datoria fiecărei persoane. 38,4% din cei intervievaţi doresc să lucreze la stat
faţă de 32% ce ar dori să muncească într-o firmă privată. Dar numai 10,7% ar dori să
lucreze într-o firmă privată al cărei patron este român. 60,7% dintre români cred că
privatizarea e un lucru rău sau lipsit de importanţă şi numai 28,5% o socotesc o soluţie
pozitivă. Vezi Romanian Academic Society, Early Warning Report Romania, no.4,
Bucharest, 2001.
130
“capitalism” este ca o cetate cu atât de multe porţi încât fiecare poate găsi
propria cale de a pătrunde înăuntru. Capitalismul nu constituie, în primul
rând, o şansă pentru cei bogaţi, ci pentru cei cu venituri modeste. Viziunea
marxistă potrivit căreia capitalismul este un sistem centrifug care creează
inegalitate şi separă societatea într-o categorie tot mai bogată şi alta, mult
mai numeroasă, tot mai săracă este depăşită. Ea nu corespunde realităţii.
Dimpotrivă, capitalismul are tendinţa de a atenua dezechilibrele sociale şi
de consolida zona mediană a societăţii, pe fundalul unei creşteri de
ansamblu a nivelului de trai. Şansele de reuşită ale Dreptei sunt indisolubil
legate de capacitatea noastră de a explica aceste lucruri, de a umaniza
capitalismul în ochii electoratului român şi de a alunga teama de capitalism.
Aceasta presupune nu numai o pedagogie a capitalismului, în dimensiunea
sa populară, dar şi demascarea formelor perverse, ipocrite, ale aşa-zisului
capitalism de astăzi, care nu este decât o formă de supravieţuire a
structurilor de influenţă din perioada comunistă. Acest tip de capitalism
captiv şi clientelar, pe fundalul unei pieţe restrânse şi neconcurenţiale, este
cel care creează inegalităţi şi restrânge şansele de pătrundere în sistem a
nou-veniţilor. Capitalismul se transformă într-o structură oligarhică. Una din
marile provocări ale Dreptei este aceea de a înlătura reţinerile pe care
oamenii le au faţă de democraţie şi faţă de capitalism, alimentate nu doar de
propaganda de sorginte comunistă, dar şi de aplicarea defectuoasă de până
acum a organizării de acest tip.
Despre anti-comunismul Dreptei
Noi opunem caracterul popular al dreptei caracterului populist al

stângii. Precum se vede însă, pe parcursul acestei lucrări, raportarea noastră
la comunism şi la totalitarism este de delimitare, iar nu de definire. Noi ne
disociem clar de comunism şi de egalitarism ori de populism. Ne definim
însă nu prin raportarea la comunism, ci prin ceea ce dorim să construim. Noi
nu suntem anticomunişti. Pentru ca noi să existăm şi să gîndim ceea ce
gândim nu era obligatoriu ca totalitarismul comunist să fi existat. Ba
dimpotrivă, dacă nu ar fi existat chiar deloc, soarta noastră ar fi fost astăzi
cu mult mai uşoară şi am fi fost despovăraţi de multe confuzii ori ezitări.
Noi suntem ceea ce suntem. Multe dintre ideile cuprinse în această carte s-
au născut înaintea utopiei comuniste. Avem o identitate proprie pe care o
afirmăm şi abia apoi aceasta ne poziţionează în antiteză faţă de comunism.
Încrâncenându-ne în obsesia anticomunismului, am da dovada lamentabilă
că nu suntem nimic altceva decât un produs al comunismului. Am ajunge,
precum personajele din Citadela lui Antoine de Saint-Exupéry, să semănăm
cu proprii noştri adversari şi să ne trezim descumpăniţi şi fără rost în lipsa
lor. Dispreţuim prea mult comunismul ca să ne numim anticomunişti. Noi
nu dorim să dăm glorie comunismului, făcându-l să supravieţuiască prin
lupta aceasta. Nu poţi înfrânge comunismul fiind pur şi simplu împotriva
lui, ci numai punându-i altceva în loc200,201.
200
Avea dreptate Hannah Arendt când afirma, într-un interviu acordat în 1970:
“…antibolşevismul, ca teorie… este o invenţie a foştilor comunişti… Dar este fals să
spunem că mentalitatea acelor oameni s-ar fi schimbat, că, în loc de a împărtăşi convingeri,
131
În contra populismului de azi din politica română

Comparând ideologia stângii şi ideologia dreptei, avem a deosebi,
aşadar, între atitudinea populistă a stângii şi acţiunea populară a dreptei.
Populismul s-a dovedit o reţetă miraculoasă pentru câştigarea alegerilor.
Stânga a folosit-o cu succes de fiecare dată. Din păcate, forţele democratice
s-au contaminat de aceeaşi boală. De aceea a fost posibilă victoria lor din
1996, dar a fost posibil, din aceeaşi cauză, şi eşecul lamentabil al acelor
guvernări. Căci populismul te ajută să ajungi la guvernare, dar nu-ţi dă nici
un ajutor, o dată ajuns acolo. Ba, mai mult, populismul profesat înainte se
transformă în adversar.
Pentru a putea deosebi între spiritul popular al dreptei şi spiritul
populist al stângii, să zăbovim puţin asupra populismului românesc202. Vă
veţi întreba, probabil, de ce folosim sintagma “românesc”. Într-o democraţie
consolidată, populismul se referă la modul în care mesajul politic reuşeşte să
capteze interesul maselor largi, în dorinţa de a aşeza politicul pe un suport
popular. Folosirea unor concepte cu rezonanţă în conştientul colectiv, apelul
la valori tradiţionale, invocarea sărăciei şi culpabilizarea celor responsabili
în sensul înlăturării lor de la putere, fac parte din registrul care ar putea fi
socotit, într-o democraţie consolidată, drept populism.
În România de azi populismul capătă câteva particularităţi203. Iată o
categorisire pe care o socotim drept acoperitoare: “În limbajul politic
au văzut realitatea, au ţinut seama de ea şi s-au străduit să schimbe lucrurile. În ceea ce

priveşte modul lor de gândire, acesta revine exact la acelaşi lucru: antibolşevicii ne dau de
veste că Estul reprezintă diavolul, bolşevicii afirmă că el se găseşte în America. Nu există
nici o diferenţă de mentalitate”. Hannah Arendt, Crizele republicii (cap. “Gânduri despre
politică şi revoluţie”), Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, p.228.
201
Sunt de acord cu Dorel Şandor: “Este deci tot mai evident faptul că încă din 1992-1993
demantelarea structurilor comunismului totalitar nu se mai poate baza pe consensul iniţial
pentru schimbare inspirat de reacţii generalizate de tip anticomunist. Atât la nivelul
proceselor electorale cât şi în viaţa politică şi socială curentă evoluţiile din ţările Europei
Centrale şi de Est se bazează deja pe competiţia între alternative”. Dorel Şandor, Măsuri
pentru demantelarea sistemelor comunismului totalitar, Bucureşti, Centrul de Studii
Politice şi Analiză Comparativă, 1995.
202
Pentru o interesantă discuţie pe tema populismului, a se vedea Sorin Ioniţă, “În numele
poporului. Scurtă analiză a populismului, ieri şi azi” în Alina Mungiu-Pippidi (coord.),
Doctrine politice: Concepte universale şi realităţi româneşti, Iaşi, Editura Polirom, 1998,
pp.197-212.
203
Este necesar să facem câteva precizări în legătură cu evoluţia populismului românesc,
căci el nu s-a născut o dată cu comunismul, dar nici nu a avut aceleaşi forme demagogice şi
agresive. Într-o formulă consacrată, atitudinea populistă a fost cultivată de poporanişti, la
începutul secolului XX. Ei erau grupaţi în jurul revistei Viaţa Românească (1906) a lui
Garabet Ibrăileanu, ideologul mişcării fiind Constantin Stere. Poporanismul cuprindea un
set de reforme care aveau în vedere sprijinirea poporului, răspunderea faţă de popor ca
principală obligaţie morală, sentimentul de iubire pentru acesta. Faţă de atitudinea liberal-
progresistă, apropiată de ideile socialiste, a lui Constantin Stere, poate fi alăturat şi
sămănătorismul, venind din zona conservatorismului romantic, apropiat de ideile dreptei,
cultivat de Sămănătorul lui Al. Vlahuţă, G. Coşbuc şi N. Iorga (1901-1910). Populismul a
încurajat o anumită teorie a dezvoltării bazate pe agricultură şi nu pe industrializare, pe
rolul dominant al ţărănimii în societate, chiar pe un model, propus de Constantin Stere, de
“democraţie rurală”. În această viziune, populismul este dedicat unei viziuni democratice,
132
românesc de astăzi, populismul trece, de regulă, drept un sinonim al

demagogiei”204. Ceea ce este interesant, este tocmai faptul că populismul
este folosit nu atât de opoziţie, cât de partidele aflate la putere. Populismul a
devenit o manieră de a guverna. O bună bucată de vreme, populismul a fost
un mijloc de a asmuţi masele împotriva elitelor culturale ori a opoziţiei
democratice205. O dată ajunsă la putere, în 1996, coaliţia democratică a
căzut pradă aceleiaşi tentaţii. Dar nestăpânind cum trebuie tehnicile
manipulării populiste, această coaliţie a înregistrat un eşec cu mult mai
răsunător decât o sugerau rezultatele guvernării. Acesta este pericolul major
al populismului: el este o armă cu două tăişuri. Pentru cel care nu o
stăpâneşte cum trebuie, arma aceasta poate fi fatală.
La începutul acestei lucrări am vorbit despre o seamă de decalaje
care împovărează tranziţia românească. Cum decalajele respective sunt
adesea prea evidente pentru a fi evitate, ca şi lipsa de soluţii pentru a le
atenua, populismul recurge la câteva mijloace specifice:
 O sinceritate dezarmantă în ce priveşte sesizarea acestor
decalaje. Populistul arată că îi “pasă”, mesajul populist
devine o jelanie, o căinare a celui aflat în suferinţă.
Atitudinea aceasta este cu atât mai ipocrită cu cât tocmai
cel care căinează este responsabil pentru starea în care s-a
ajuns. Dar omul de rând, înduioşat de grija ce i se poartă,
uită cu uşurinţă acest lucru.
 Inventarea altor griji, astfel încât românul să-şi uite
adevăratele probleme. Mesajul populist creează teme
false, pe care le reia de câte ori este cazul. Îndeobşte,
aceste teme se regăsesc în registrul naţionalist.
 Culpabilizarea altora pentru această situaţie. Mesajul
populist creează “ţinte de carton” asupra cărora se
orientează atenţia electoratului.
moderate, deci opuse extremismelor, şi care îşi propune nu oprirea evoluţiei democratice şi
capitaliste a României, ci înlăturarea costurilor sociale pe care ţărănimea le plăteşte în
contul acestei evoluţii. E vorba de “umanizarea” dezvoltării şi de întoarcerea ei “spre
popor”. Acest tip de populism nu are nimic de-a face cu formele actuale, agresive şi
demagogice, ale populismului socialist, care nu are vocaţie democratică şi este impregnat
de sechelele naţional-comunismului. Vezi, în această privinţă, studiul lui Sorin
Alexandrescu, “Populism şi burghezie: România la începutul secolului XX”, din volumul
Privind înapoi, modernitatea, Bucureşti, Editura Univers, 1999, pp.91-124.
204
“Ca populist este perceput, în mod curent, acel politician care face promisiuni fără
acoperire încercând să obţină bunăvoinţa unui public cât mai larg, care flatează pornirile
cele mai elementare şi mai fruste ale marelui număr, care răsfaţă în discursurile sale
calităţile poporului, care îi dă întotdeauna dreptate şi îi transformă defectele în virtuţi”.
Daniel Barbu, “Scurtă istorie a populismului românesc” în Sfera politicii, nr.38/mai 1996,
p.4.
205
Iată un fragment din articolul citat în nota anterioară: “Contribuţia românească la
tipologia populismului constă în aceea că, în 1990-1991, nu avem de-a face cu un
conducător harismatic, care ia cu asalt poziţiile elitei politice şi economice în fruntea unei
armate de marginali şi dezmoşteniţi, ci cu şeful unui aparat politic care stârneşte masele,
îngrijorate de soartea umilelor privilegii pe care le acumulaseră în epoca totalitarismului,
împotriva elitei intelectuale”.
133
Ceea ce înseamnă că, de fapt, mesajul populist amăgeşte şi asmute.

Cum spunea M. G. Cantacuzino acum aproape un secol: “desfrâu de făgădueli
şi de pofte dezlănţuite”. Într-o bună măsură, populismul este cel ce se află la
originea mesajului negativ care înveninează viaţa politică românească.
Spiritul popular al Dreptei
Într-o viziune populară, puterea politică are tot atâta nevoie de

susţinerea populară pe cât are nevoie poporul de eficienţa Guvernului său.
Raportul între putere şi cetăţean este organic. Cetăţeanul devine o instituţie
care, axiologic vorbind, nu e cu nimic mai prejos decât statul. Prin
solidaritate, subsidiaritate şi parteneriat statul şi cetăţeanul îşi deleagă
competenţe şi îşi asumă responsabilităţi206.
Într-o viziune populară a actului de guvernare, cetăţeanul nu are un rol
pasiv. El deleagă o seamă de responsabilităţi, dar îşi asumă altele. În acest
sens, autoritatea statului este îndreptată către asigurarea dreptului la acţiune şi
participare oricărui cetăţean. Ceea ce în raport cu ceilalţi este un drept care se
cuvine respectat, pentru cetăţean devine obligaţie. De pildă, dreptul la
învăţătură, dreptul la informaţie, libertatea de exprimare, dreptul la muncă,
dreptul de proprietate şi altele trebuie garantate de către stat. Cetăţeanul este
dator, faţă de sine, faţă de familia sa şi adesea faţă de comunitatea în care
trăieşte, să transforme aceste drepturi în obligaţii. Nu statul trebuie să-şi
asume aceste obligaţii în numele cetăţeanului. Pe de altă parte, nimeni nu
poate fi obligat să facă ceva din toate astea, peste voinţa sa. Aşa cum nu e
permis ca să beneficieze cineva de exercitarea acestor drepturi, fără s-o facă
cu adevărat. Cum spuneam, asumarea fericirii este o asumare personală.
Spune Pascal Bruckner: “există politici ale bunăstării, nu există politici ale
fericirii”207. Nimeni nu poate fi mai fericit decât doreşte să fie sau decât
trudeşte să fie. Fericirea nu se dă, spuneam, cu sila sau cu miloaga. Atunci
fericirea ar deveni o iluzie cazonă. Iar între o guvernare a Dreptei şi guvernul
fostei Republici Populare Române n-ar mai fi nici o diferenţă esenţială.
Acţiunea populară necesită, aşadar, trei evoluţii care merg umăr la
umăr: dezvoltare economică, coeziune socială şi emanciparea mentalităţilor.
Probabil că cea mai mare deosebire între spiritul populist şi spiritul popular
este asumarea responsabilităţii. Populismul românesc nu s-a simţit cu nimic
responsabil în a-şi onora promisiunile. De altfel, onorarea promisiunilor ar fi
însemnat o ameninţare la adresa sa, căci populismul ar fi trebuit să aline, în
acest fel, exact suferinţele maselor marginalizate cărora li se adresează.
Sărăcia, fie că este vorba de sărăcie materială, fie că e vorba de sărăcie
sufletească, este hrana populismului. Iar populismul, ca să facem o
parafrază, este opiul săracilor. Poate că acesta este unul din motivele pentru
care singurul mesaj economic al populismului îl constituie îndemnurile
haiduceşti. Şi anume, acelea potrivit cărora soluţia de a avea o pâine pe
masă este cea de a lua una din cele două ale vecinului. Cât de dăunător este
acest tip de mesaj, altminteri foarte frecvent în perioada postdecembristă –
206
A se vedea Chantal Millon-Delsol, Statul subsidiar, Cluj-Napoca, Editura EFES, 1999.
207
Pascal Bruckner, op.cit., pp.126-127.
134
şi, din păcate, nu numai la stânga socialistă şi la extrema stângă, dar şi la

partidele istorice – vă las să judecaţi singuri.
Spre deosebire de populism, spiritul popular este pragmatic. El
invocă sărăcia cu scopul de a o depăşi, iar nu cu acela de a o flutura pe
catarg. Noi ne adresăm unei naţiuni de proprietari. Pentru dreapta, piaţa
devine un aliat, în măsura în care se află în expansiune. Dezvoltarea pieţelor
este o lovitură de moarte dată populismului. Pentru sprijinirea liberei
iniţiative populismul rămâne cu totul neatrăgător208.
Populismul este cu totul nefolositor. E ca o morfină care amorţeşte
durerea pe termen scurt, dar boala merge înainte. Populismul lasă în urma
sa, ca nişte gropi de obuz, deficite adânci, bugetare, cvasifiscale, ale datoriei
publice sau ale balanţei de plăţi externe. Populismul arvuneşte viitorul în
contul unui prezent costisitor şi lipsit de istorie. Trecerea riscurilor prezente
în contul generaţiilor viitoare diminuează şansele României de a se
reîntoarce la propriul destin.
Când vorbim de destinul neamului, prima condiţie de a-l urma este
aceea a solidarităţii dintre generaţii: respectul faţă de generaţiile trecute,
asumarea sensului istoric al propriei generaţii şi responsabilitatea pentru
generaţiile viitoare. Modul de înţelegere a solidarităţii între generaţii este cu
totul diferit între ideologia stângii şi cea a dreptei. Stânga a respins
idealurile generaţiilor trecute, sau le-a pervertit prin furcile caudine ale unei
selectivităţi cu totul umilitoare. A răpit orice sens istoric pentru cel puţin
două generaţii, lăsând o moştenire împovărătoare pentru generaţiile care
vin.
Dreapta se revendică de la marile generaţii creatoare ale istoriei
moderne a României. În ce priveşte generaţiile de azi, Dumnezeu a fost
darnic cu noi. Ne-a fost dat să trăim la hotarul dintre două secole şi milenii,
la hotarul dintre două sisteme politice. Hotarul dintre milenii l-am trecut, cu
ajutorul lui Dumnezeu. Dar asta nu e suficient. Aşa cum forma sticlei nu
poate sugera gustul băuturii dinăuntru, tot astfel curgerea timpului nu e
suficientă pentru a făuri un destin. Hotarul dintre sisteme nu l-am trecut
încă, şi acest pas salvator ar fi destinul generaţiei mele209. În acest fel, într-o
bună măsură, datoria faţă de generaţiile viitoare ar fi împlinită.
208
Observaţia lui Cristian Preda este corectă: “Piaţa definită ca sistem de schimb sau ca
sistem de reguli abstracte nu poate integra comportamentul populist, pentru că orice
comportament populist presupune discursul. Ceea ce nu se întâmplă în interiorul
paradigmei economice, unde discursul nu mai apare ca unul din atributele individului, Într-
adevăr, homo oeconomicus este un individ care nu cuvântă”. Cristian Preda, “Testul
populist” în Sfera politicii, nr.38/mai 1996, p.9.
209
Chiar şi Vladimir Pasti, care în general, are o poziţie destul de îngăduitoare cu destinul
revoluţiei din decembrie 1989 este nevoit să mărturisească: “În realitate, revoluţia din
decembrie 1989 a fost cel mai important eveniment din România în ultima jumătate de
secol… Prin implicaţiile lui, ar putea fi cel mai important din întreaga istorie modernă şi
contemporană a ţării, de la Revoluţia din 1848 încoace. Aceea, desfăşurată cu un secol şi
jumătate în urmă, deşi înfrântă, a deschis perioada de modernizare şi «europenizare» a
României. Aceasta, deşi victorioasă, se află încă la o răscruce, pentru că nici consecinţele şi
nici evoluţia ei ulterioară nu sunt încă decise”. Vladimir Pasti, România în tranziţie.
Căderea în viitor, Bucureşti, Editura Nemira, 1995, p.57.
135
Dreapta ca sinteză doctrinară
Necesitatea sintezei doctrinare
Până la lansarea Manifestului Dreptei din România (iunie 1998) de

către grupul ce a decis înfiinţarea Uniunii Forţelor de Dreapta, nici o
formaţiune politică semnificativă nu se revendica de la dreapta politică. În
prezent, apetenţa politică pentru dreapta devine îngrijorătoare. Această
tentaţie este conjuncturală, având în vedere faptul că “deplasarea spre
dreapta” are la bază două calcule politice simple, chiar dacă lipsite de o
motivaţie politică interioară:
a) la putere aflându-se o forţă politică de stânga, construirea unei
alternative politice se poate face mai lesne şi mai credibil pe partea
dreaptă;
b) cum pluralismul politic s-a realizat până în prezent de la extrema
stângă spre centru, pe dreapta politică este mai mult loc.
Această abordare conjuncturală riscă să facă dezbaterea ideologică
superficială şi să contamineze de aceeaşi impostură culoarul dreptei politice.
O dispută politică de tipul “Oglindă-oglinjioară, cine-i mai de dreapta din
ţară?” riscă să cuprindă formaţiunile ce se revendică de la liberalism şi
creştin-democraţie.
În opinia noastră, o astfel de dispută este lipsită de sens. Dreapta
politică trebuie să-şi propună câştigarea puterii politice, iar pentru aceasta
trebuie să fie unită şi coerentă. Orice rivalitate de natură doctrinară este
păgubitoare. Am arătat deja că în acest moment arma politică ce răspunde
cel mai bine necesităţilor tranziţiei este arma ideologică. Am explicat, de
asemenea, că doctrinele politice nu găsesc în societatea românească
condiţiile pentru a fi corect definite. Eşecurile din ultimii ani sunt
consecinţa imposturii de natură doctrinară.
Impostura doctrinară nu înseamnă negarea valorilor pe care doctrinele
respective le consacră, în mod tradiţional. Înseamnă doar că, atât la nivelul
reprezentării, cât şi la nivelul obiectivelor, doctrinele sunt în condiţiile de
acum, neputincioase. Ele nu pot asigura un nivel larg al reprezentării, căci
segmentele de interese nu sunt clar conturate. Nu-şi pot atinge obiectivele
tradiţionale, deoarece contextul economico-social este insuficient pregătit, fie
la nivelul suportabilităţii populaţiei, fie al construcţiei instituţionale, fie al
nivelului tehnologic sau al bunăstării. Soluţia care poate valorifica valorile
doctrinare, compensând astfel inadecvarea lor la realităţi, este sinteza
doctrinară.
România are de parcurs o tranziţie de la dictatură la democraţie şi de
la socialism la capitalism210. Bătălia politică se duce între stânga socialistă,
210
Fără a uita, bineînţeles, trăsăturile de ordin general ale oricărui proces tranzitoriu, pe
care Juan Linz şi Alfred Stepan le rezumă astfel: “O tranziţie este completă atunci când
avem un suficient acord asupra procedurilor politice care generează un guvern ales, când
un guvern vine la putere ca urmare a unui vot popular liber, când acest guvern are de facto
autoritatea de a genera noi politici şi când executivul, legislativul şi puterea judecătorească
136
care încearcă să păstreze structurile de putere din perioada comunistă, şi

dreapta democratică. Cum s-a arătat deja, schimbarea unui sistem cu un alt
sistem se duce pe trei direcţii: modificarea bazei economice, a bazei sociale
şi a bazei culturale. Acţiunea în cele trei direcţii trebuie să fie corelată. Nici
una dintre ele, nu poate de una singură, asigura eficienţa transformării. Mai
mult decât atât, tentativa de a acţiona asupra uneia din direcţii în mod
unilateral nu face decât să adâncească crizele tranziţiei.
Acţiunea asupra bazei economice, sociale sau culturale îşi propune
depăşirea unor crize cu forme de manifestare pe acelaşi sistem
tridimensional: criză economică, criză socială, criză culturală şi morală211.
Tentativa de soluţionare a crizei economice, ignorând componenta socială
sau culturală, va duce, inevitabil, la agravarea tensiunilor sociale şi la
adâncirea crizei mentalităţilor. Tentativa de soluţionare unilaterală a
problemei sociale, fără substanţa oferită de dezvoltare, adânceşte deficitele
şi agravează criza economică, mărind şi mai mult riscurile pentru persoanele
defavorizate. Depăşirea crizei culturale, emanciparea mentalităţilor nu se
pot susţine fără un suport economic şi social212.
Din toate acestea decurge necesitatea înfăptuirii sintezei doctrinare.
Căci viziunea privind schimbarea bazei economice este precumpănitor
liberală, cea privind baza socială este precumpănitor creştin-democrată, iar
cea privind baza culturală este predominant conservatoare. Strategia
corelată de schimbare sistemică are nevoie, în planul reflectării, de o sinteză
doctrinară, rezultatul acestei sinteze fiind însăşi ideologia dreptei213.
Între doctrinele pomenite există, în mod tradiţional, şi o seamă de
diferenţe. Având în vedere că diferenţele se accentuează pe măsura
produse de noua democraţie nu trebuie să împartă puterea cu alte instituţii de iure”. Juan J.
Linz, Alfred Stepan, Problems of Democratic Transitions and Consolidations,
Baltimore&London, The John Hopkins University Press, 1996, p.3.
211
Traian Rotariu crede că situaţia României de azi e mai mult decît critică: “…termenul
«criză», pe care multă lume îl foloseşte, mi se pare cel puţin nepotrivit… România anului
2000 este mai mult decât într-o criză: ea este într-un proces prelungit de deteriorare a
parametrilor fundamentali de funcţionare ca entitate cu statut de colectivitate statală”. Vezi
“Întrebări către sociologi” în România Socială, nr.1/septembrie 2001, p.78.
212
Alăturarea sintetică a doctrinelor din sfera dreptei este un proces care, cu alte motivaţii
de natură practică, se desfăşoară şi în alte locuri. Creştin-democraţia germană, de pildă, îşi
asumă ca “îndatorire specială”, “păstrarea şi consolidarea valorilor fundamentale marcate
de creştinism ale democraţiei noastre liberale”. John Gray vede, în schimb, această
apropiere ca un pericol la adresa conservatorismului, care a dus, de altfel, la pierderea
puterii politice în Marea Britanie: “Invadarea partidelor conservatoare de către ideologia
neoliberală şi cuprinderea acestei ideologii în politica publică au modificat ireversibil
configuraţia socială şi politică a ţărilor ca Marea Britanie (…) Această destrămare a
conservatorismului de către liberalismul de piaţă este acum un fapt cert… Probabilitatea ca
acest lucru să prevestească perioade prelungite de înfrângeri electorale pentru guvernele şi
partidele conservatoare este, din perspectiva prezentului studiu, mai puţin importantă decât
epuizarea pe care o prevesteşte, a conservatorismului însuşi”. John Gray, Dincolo de
liberalism şi conservatorism, Bucureşti, Editura All, 1998.
213
Pentru Hayek un exemplu al sintezei este însăşi civilizaţia americană: “Această diferenţă
dintre liberalism şi conservatorism nu trebuie pusă în umbră de faptul că în Statele Unite
este încă posibilă apărarea libertăţii umane prin apărarea instituţiilor tradiţionale. Pentru
liberal, valoarea lor nu provine din faptul că sunt tradiţionale sau americane, ci din acela că
ele corespund idealului pe care îl preţuieşte”. Friedrich A. Hayek, Constituţia libertăţii,
Iaşi, Institutul European, 1998, p.405.
137
dezvoltării democraţiei capitaliste, în acest stadiu ele sunt neglijabile. În

atitudinea lor cu privire la necesitatea instaurării democraţiei şi a
capitalismului, precum şi în raportarea lor la totalitarism, doctrinele acestea
sunt asemănătoare. Ceea ce este util în acest moment este ceea ce doctrinele
respective au compatibil. Anume, acele valori care pot fi socotite
complementare.
Conţinutul sintezei doctrinare
În ceea ce priveşte liberalismul, el influenţează în mare măsură

viziunea economică a dreptei214. Iată câteva dintre valorile liberalismului, a
căror rezonanţă trebuie să se facă auzită:
1. Liberalul respectă şi cultivă aceleaşi valori supreme ale
liberalismului: libertatea, proprietatea privată, individualismul,
piaţa liberă, concurenţa, libera iniţiativă şi libertatea de
întreprindere215,216.
2. Libertatea este suportul acţiunii umane. Libertatea, în
forma individuală şi spontană, cunoaşte o singură limită: dreptul
şi libertatea celorlalţi217.
214
În ceea ce priveşte semnificaţia actuală a liberalismului recomandăm răspunsul pe care
Ion Pohoaţă îl dă întrebării “Ce înseamnă, azi, a fi liberal?” Vezi Ion Pohoaţă,
Capitalismul: Itinerare economice, Iaşi, Editura Polirom, 2000, pp.65-66.
215
I. G. Duca: “Deosebirea dintre doctrina liberală şi cea socialistă e că liberalismul nu
concepe progresul social decât în cadrul proprietăţii individuale, pe când socialiştii nu cred
progresul posibil decât prin desfiinţarea proprietăţii individuale”. I. G. Duca, “Doctrina
liberală” în Doctrinele partidelor politice, Cluj-Napoca, Editura Garamond, 1995, p.144.
216
Programul Partidului Naţional Liberal din 27 noiembrie 1921: “În ceea ce priveşte
politica economică în genere, punctul de plecare al PNL e cunoscut de mult: dezvoltarea
bogăţiilor ţării, în primul rând prin muncă, iniţiativa şi capitalurile româneşti. Prin această
politică s-a realizat până ieri neatârnarea economică a României mici; printr-însa se cuvine
deci ca şi pe viitor să se asigure neatârnarea economică a României Mari”.
217
Această temă a preocupat pe liberali dintotdeauna şi a fost unul dintre temeiurile
distincţiei dintre democraţia liberală şi alte viziuni asupra democraţiei, cum ar fi, de pildă,
social-democraţia. Iată un fragment din Montesquieu: “Libertatea este dreptul de a face ce
îngăduie legile; şi dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea
libertate, pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel” (Montesquieu, Despre spiritul legilor,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1964, p.193). Alexis de Tocqueville era preocupat de “tirania
majorităţii”, afirmând că democraţia, prin preamărirea egalităţii, poate promova
mediocritatea (Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1995. pp.326-328). În acelaşi sens, John Stuart Mill vorbea chiar despre un
principiu social necesar pentru a apăra libertatea în condiţiile acceptării voinţei majorităţii
împotriva individului. Acest principiu, numit şi principiul vătămării, suna astfel: “unicul
scop pentru care puterea poate fi legitim exercitată asupra oricărui membru al unei
comunităţi civilizate şi împotriva dorinţei acestuia este prevenirea vătămării celorlalţi.
Propriul său bine, fizic sau moral, nu este un mandat suficient” (John Stuart Mill, Despre
libertate, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994). O concisă exprimare a aceleiaşi idei găsim
la Lordul Acton: “Libertatea: putere asupra ta. Opusul: putere asupra altora” (Lord Acton,
Limitele puterii, Bucureşti, Editura All, 1994, p.126). Foarte interesante, în acest sens,
cuvintele lui Constantin Noica: “Românii nu au conceptul de libertate, doar pe cel de
neatârnare (fără plural). Dar ce frumos e ultimul faţă de cel dintâi! Căci libertatea se sparge
repede în «libertăţi» (de-a lua haşiş, de-a striga ce vrei contra cui vrei, de-a face grevă chiar
la nivel de elevi); ea nu exprimă întotdeauna acea libertate care dezleagă libertatea cuiva,
138
3. Liberalul acceptă şi cultivă dreptul la diferenţă.

4. Liberalul are încredere în om şi în raţionalitatea lui. În
acest fel, liberalismul este o formă de umanism.
5. Statul este şi rămâne “un rău necesar”. El este reglator şi
supraveghetor, nu actor părtinitor şi corupt. Statul are ca scop
eliminarea sărăciei şi nu fructificarea ei populistă.
6. Liberalul este potrivnic colectivismului şi
totalitarismului. Astfel, liberalul este un democrat.
Cum se va vedea, mesajul economic al Dreptei este, în bună măsură,
construit pe principiile de natură liberală. Se observă, în acelaşi timp, că şi o
seamă de principii politice se revendică de la liberalism. Acest fapt nu
trebuie să ne mire deoarece procesul de tranziţie este întâi de toate un proces
de liberalizare218. Anume, presupune trecerea de la dictatura bazată pe
partidul unic, pe îngrădirea libertăţii persoanei şi pe economie centralizată la
democraţie, la pluripartidism, la respectarea drepturilor şi libertăţilor
persoanei şi la economie de piaţă. Revoluţia instituţională presupune un salt,
o fractură faţă de realităţile moştenite în 1989. Dintre doctrinele pe care le-
am pomenit într-o posibilă sinteză doctrinară, energiile liberale sunt cele
mai prielnice pentru alimentarea acestui salt. S-ar putea pune atunci
întrebarea: “de ce nu suntem cu toţii liberali?”. Răspunsul este că, într-un
anumit fel, suntem cu toţii liberali219. Liberalismul este, potrivit unor
analişti, marele câştigător al secolului XX220. Toate doctrinele politice
democratice au îmbrăţişat ideile liberalismului politic ca fundament al
democraţiei. Partide europene conservatoare sau creştin-democrate nu se
sfiesc să aşeze în primele puncte ale programului lor obiectivul consolidării
democraţiei liberale. În fapt, liberalismul ca şi curent politic a depăşit sfera
de cuprindere a partidelor liberale. “Desprinderea” liberalismului economic
şi utilizarea lui de alte doctrine este un proces care a început încă din
perioada interbelică221. Iată, aşadar, că atât în ceea ce priveşte principiile
singura libertate cu sens plin pozitiv” (Constantin Noica, Jurnal de idei, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1990, p.227).
218
Asta îl îndreptăţeşte pe Sorin Antohi să declare, în “Introducere” la lucrarea Istoria
intelectuală a liberalismului a lui Pierre Manent, următoarele: “Anii ‘80 au marcat în
Europa refluxul ideologiilor socialiste occidentale şi s-au încheiat cu falimentul generalizat
al regimurilor comuniste din Est. Dacă experienţa istorică a «socialismului real» nu ne-a
lăsat ca moştenire decât un haos din care se iese prin suferinţe comparabile cu cele ale
intrării, eşecul socialismelor occidentale eliberează un important spaţiu al vieţii publice
democratice, pentru care candidează cu mari şanse liberalismul” (Sorin Antohi,
“Introducere”, în Pierre Manent, Istoria intelectuală a liberalismului, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1992, p.5).
219
Sau, cum spune Pierre Manent: “(Liberalismul) constituie curentul prim şi principal şi,
ca să zic aşa, basul continuu al politicii moderne, cea a Europei şi a Occidentului de vreo
trei secole încoace”. Pierre Manent, op.cit., p.13.
220
Vezi, în această privinţă Yael Tamir, Liberal nationalism, Princeton, New Jersey,
Princeton University Press, 1993, p.3.
221
Acest proces este explicat de Nicolas Roussellier în lucrarea sa Europa liberalilor:
“…Astfel, în cursul anilor ’30, are loc ruptura fundamentală dintre liberalismul economic şi
liberalismul politic: pe de o parte, neo-liberalismul lui Keynes prin implicaţiile sale la nivel
de macro-economie, de rol central al statului şi de politică economică globală, inspiră mai
mult experienţele social-democrate sau socialiste (Suedia, cea de-a doua guvernare Blum în
Franţa) şi programele stângii reformiste (muncitori, neo-radicali şi socialişti), decât
139
sale politice, cât şi în ceea ce priveşte postulatele sale economice,

liberalismul depăşeşte capacitatea de expresie a partidelor liberale.
Concluziile eseului lui Fukuyama privind triumful, după 1989, al
liberalismului democratic, sunt adevărate dacă ne referim la ideile liberale.
În mod paradoxal, însă, ele prevestesc, în acelaşi timp, un impas al
liberalismului instituţionalizat sub forma partidelor liberale, care, neputând
să păstreze doar pentru sine ideile liberale, riscă să-şi piardă identitatea şi să
aspire, cel mult, la coaliţii care să le permită accesul la putere222. Acest
proces a demarat o dată cu criza majoră – cea mai mare, probabil, a
capitalismului – din 1929-1933 şi pune astăzi partidele liberale într-o
situaţie delicată.
Mesajul economic al dreptei nu se poate susţine şi nu poate înfrunta

gradul de suportabilitate al populaţiei dacă el nu are în vedere un raport just
între dezvoltarea capitalistă şi coeziunea socială. Viziunea liberală a
dezvoltării capitaliste se asociază viziunii creştin-democrate privind
coeziunea socială. Astfel:
1. Construcţia instituţională se bazează pe principiul subsidiarităţii.
Conform acestui principiu, “statul şi comunităţile locale renunţă la preluarea
unor sarcini care pot fi îndeplinite de cetăţeni particulari sau, respectiv, de
comunităţi mai mici. Ceea ce cetăţeanul poate realiza la fel de bine singur,
în familie şi în colaborare benevolă cu alţii, i se poate lăsa în seamă.
Principiul subsidiarităţii este valabil şi între comunităţi mai mici şi mai
mari, precum şi între uniunile libere şi instituţiile statale”223.
2. Politica socială se întemeiază pe principiul solidarităţii. Într-o
formă simplă, solidaritate înseamnă preluarea de către comunitate sau, după
caz, de către stat, a riscurilor pe care persoana nu le poate singură înfrunta.
Acelaşi lucru este valabil în situaţia în care statul sau comunităţile mai mari
preiau riscurile unor comunităţi expuse peste puterile lor. Solidaritatea
cunoaşte dimensiuni diferite, de la aspecte legate de protecţia socială şi până
la cele care ţin de armonizarea intereselor unor segmente potrivnice224.
proiectele partidelor liberale, şi, de cealaltă parte, apărarea economiei aşa-zis liberale, a
echilibrului bugetar şi a destinderii economice (preţuri, dobânzi preferenţiale, investiţii) şi
sociale (şomaj) nu mai depinde de curentele liberale, ci de partidele conservatoare, de
«moderaţi» (Franţa) şi de diferite grupuri de presiune din ce în ce mai puţin afiliate
liberalismului politic”. Nicolas Roussellier, Europa liberalilor, Iaşi, Editura Institutul
European, 2001, pp.151-152.
222
Un sceptic precum Pascal Bruckner nu se sfieşte să-l ironizeze pe Francis Fukuyama:
“De când G.W.F. Hegel s-a instalat la Washington în persoana avatarului său americano-
japonez, consilierul Francis Fukuyama, spiritele cele mai dotate ale planetei au căzut în
triumfalism. Ei cântă în toate limbile: «Noi am câştigat, noi am câştigat!» Cum am putea să
nu-i înţelegem? Evidenta seducţie a tezei domnului Fukuyama despre sfârşitul Istoriei şi
hegemonia mondială a sistemului democrat constă în irealitatea ei”. Pascal Bruckner,
Melancolia democraţiei. Cum să trăieşti fără duşmani?, Bucureşti, Editura Antet, 1996,
p.41.
223
Definiţia este preluată din lucrarea Libertatea sub semnul răspunderii – Doctrina
Creştin Democrată Germană (Culegere de texte), Bucureşti, Editura Tritonic, 2000, p.19.
224
Acest principiul creştin-democrat poate fi regăsit şi la socialiştii noştri sub numele de
“solidaritate socială”. Deşi cuvintele folosite sunt aceleaşi, există o deosebire faţă de modul
în care noi înţelegem solidaritatea. Pentru socialism, solidaritatea este un fel de chetă
140
Solidaritatea induce în actul de guvernare şi în conduita socială un

anumit grad de moralitate. Solidaritatea, în formele sale diverse, de la plata
corectă a impozitului, până la asistenţa socială şi solidaritatea între
generaţii, este o expresie a moralei, în cele două dimensiuni ale sale, morala
civică şi morala creştină. Acestea nu sunt două înţelesuri diferite ale
moralei, ci două expresii ale sale. Morala înseamnă respectarea rânduielilor.
Unele legi sunt scrise în Biblie, şi ele alcătuiesc bunăcuviinţa moralei
creştine. Iar altele sunt rânduieli lumeşti, scrise în Monitorul Oficial, şi
acelea dau sens moralei civice. Între cele două nu există incompatibilităţi, ci
întrepătrunderi. Morala, deşi aparent pare constrângere, este o formă de
libertate. Morala civică îţi dă libertate exterioară şi deprinderea de a
respecta libertăţile celorlalţi, iar morala religioasă dă forţa libertăţii
interioare. Iar pe aceasta nimeni nu o poate scrie în legi lumeşti, căci calea
aceasta e a fiecăruia dintre noi. Cum să faci articol penal din încălcarea…
Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie?225,226
Solidaritatea şi subsidiaritatea se îmbină într-o concepţie unitară, ce
are în vedere descentralizarea, sporirea rolului comunităţilor locale, o
politică socială activă, precum şi creşterea siguranţei persoanei.
3. Parteneriatul social este în strânsă legătură cu subsidiaritatea şi cu
solidaritatea. Dacă în ceea ce priveşte solidaritatea se punea problema
suplinirii unui deficit de responsabilitate a unor categorii expuse de către
categoriile active, iar în ceea ce priveşte subsidiaritatea se punea problema
delegării de responsabilitate, în ceea ce priveşte parteneriatul, se pune
problema cumulării de responsabilitate, partenerii sociali fiind, prin
informare şi consultare, parte a procesului decizional.
4. Construcţia liberală a pieţei libere se însoţeşte cu viziunea creştin-
democrată a eticii economiei de piaţă. Aceasta presupune o justă
întrepătrundere a ordinii economice şi a ordinii sociale. Viziunea etică a
liberalismului227 este completată astfel încât proprietatea privată capătă o
publică, de preferinţă prin intermediul bugetului, cu ajutorul căreia se găsesc fonduri de

ajutorare socială pentru cei aflaţi în suferinţă. Pentru noi, solidaritatea presupune un sistem
instituţionalizat care are în vedere o atitudine civică, un rol sporit al comunităţilor locale şi
folosirea unor mecanisme care să nu greveze exclusiv bugetul central sau bugetele locale,
ci să fie corelat cu activismul civic şi cu mecanismele de piaţă. În timp ce solidaritatea
socială a socialiştilor nu face decât cel mult să aline, fără să vindece, întreţinând, în fapt,
starea de sărăcie, noi avem în vedere un astfel de sistem al protecţiei sociale care să ducă,
treptat, la diminuarea dependenţei faţă de acest sistem, anume o protecţie socială activă,
care să permită reintegrarea în sistem a persoanelor defavorizate.
225
Spune atât de frumos Neagoe Basarab: “Că, mai întâi de toate, este tăcerea, iar tăcerea
face oprire, oprirea face umilinţă şi plângere, iar plângerea face frică, şi frica face smerenie,
smerenia face socoteală de cele ce vor să fie, iar acea socoteală face dragoste, şi dragostea
face sufletele să vorbească cu îngerii. Atuncea va pricepe omul că nu este departe de
Dumnezeu”.
226
Lord Acton: “Statul nu îndeplineşte funcţia conştiinţei. El se ocupă doar de bunăstarea
societăţii, nu de cea a indivizilor. El reprimă crima, nu păcatul”. Lord Acton, op.cit., p.231.
227
Rezumată în celebrul paragraf al Avuţiei Naţiunilor a lui Adam Smith: “Nu de la
bunăvoinţa măcelarului, berarului sau brutarului aşteptăm noi să ne fie servită masa, ci de
la grija cu care aceştia îşi privesc propriul lor interes. Ne adresăm nu omeniei lor, ci
egoismului lor şi niciodată nu le vorbim de nevoile noastre proprii, ci de avantajele lor
proprii”. Adam Smith, Avuţia naţiunilor, Bucureşti, Editura Academiei, 1962, pp.13-14.
141
dimensiune socială, iar dreptatea socială se instituie la întrepătrunderea

dintre individualism şi solidaritate.
În ceea ce priveşte baza culturală, susţinerea doctrinară vine din

filonul conservator228. Când vorbim de cultură, avem în vedere sensul larg
al termenului, şi anume cultura înţeleasă ca şi componentă esenţială a
civilizaţiei229. Conservatorismul este cel care poate armoniza într-o formă
adecvată raportul naţional-universal, adaptând evoluţia societăţii româneşti
la un circuit larg de valori, păstrând, în acelaşi timp, specificul naţional şi
promovând cultura autentică. Elementele de bază ale conservatorismului
sunt:
1. Asigurarea unei evoluţii organice230, pragmatice231 a societăţii şi
evitarea anarhiei, experimentelor şi crizei de autoritate. Conservatorul nu
alege între terapia lentă şi terapia de şoc; calea lui este terapia fermă, bazată
pe paşi siguri. Pentru conservatorism, valorile fundamentale sunt ordinea,
stabilitatea şi continuitatea. Aceasta presupune un minuţios management al
riscului în înţelegerea actului de guvernare232.
2. Înţelegerea tranziţiei ca un proces esenţialmente cultural şi
preocuparea pentru emanciparea mentalităţilor. Pentru conservatori, politica
şi cultura sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede.
228
Principalii reprezentanţi ai gândirii conservatoare de la noi sunt Titu Maiorescu, Petre P.
Carp, Mihai Eminescu, Barbu Catargiu, Aurel C. Popovici, A. D. Xenopol, Nicolae
Filipescu, Alexandru Marghiloman, Alexandru Lahovary, P. P. Negulescu, Constantin
Rădulescu-Motru şi, într-o anumită măsură, Nicolae Iorga ori Octavian Goga.
229
Găsim la Ovidiu Drimba o corectă definire, din care deducem diferenţele dintre cultură
şi civilizaţie. Cultura, spune Drimba, include în sferele ei atitudinile, actele şi operele
limitate – ca geneză, intenţie, motivare şi finalitate – la domeniul spiritului şi al intelectului.
În schimb, civilizaţia înseamnă totalitatea mijloacelor cu care omul se adaptează mediului
fizic şi social. Astfel, alimentaţia, locuinţa, îmbrăcămintea, construcţiile publice şi
mijloacele de comunicaţie, tehnologia, activităţile economice şi administrative, organizarea
socială, politică, militară şi juridică, educaţia şi învăţământul intră în sfera de cuprindere a
civilizaţiei. Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei (vol. I), Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p.6. De asemenea, vezi şi Fernand Braudel, Gramatica
civilizaţiilor (vol. I), Bucureşti, Editura Meridiane, 1994, pp.33-39.
230
N. Iorga: “Statul e, astfel, un lucru organic. El iese dintr-o vieaţă naţională şi se hrăneşte
necontenit din această vieaţă, având atâta putere câtă vine de acolo. E în zădar să se lucreze
la îndreptarea, îmbogăţirea şi la înălţarea lui prin legi, prin regulamente, prin acţiuni
administrative, care de la o bucată de vreme încurcă şi împovărează, dacă o necontenită
muncă, făţişă sau mai ales ascunsă, ferită de privirile curioase şi scutită de reclamele
zgomotoase, nu se îndreaptă asupra temeliilor lui vii”. Nicolae Iorga, “Ideile abstracte şi
statul organic” – Conferinţă susţinută la radio şi publicată în revista Neamul Românesc, 2-3
aprilie 1935, reluată în revista Polis, nr. 22/1998, p.131.
231
C. Rădulescu-Motru: “Socialiştii, democraţii de toate nuanţele, chiar şi liberalii au o
ţintă, căci au mitul fericirii viitoare la îndemână, cu care ei dau concepţiei lor o unitate
ideală. Conservatorii nu au acest mit. Ei nu au, ca ceilalţi, putinţa să amestece utopia şi
realitatea după voie, ci trebuie să se ţină numai pe tărâmul realităţii”. Constantin
Rădulescu-Motru, în discursul Concepţia conservatoare şi progresul, decembrie 1922.
232
M. Eminescu: “…adevăratul progres nu se poate opera decât conservând pe de o parte,
adăugând pe de alta; o vie legătură între prezent şi viitor, nu însă o serie de sărituri fără o
rânduială”. Mihai Eminescu, Scrieri politice, Craiova, Editura Scrisul românesc, p.211.
142
3. Cultivarea tradiţiei233, ca important factor de stabilitate. Societatea

este înţeleasă într-o viziune organică234, ce leagă indivizii printr-o ţesătură
socială, a cărei împletitură este realizată tocmai prin valorile consacrate,
tradiţionale235.
4. Formula novatoare a conservatorismului, aşa-zisul conservatorism
individualist236, este o viziune complexă privind restrângerea rolului statului
şi garantarea proprietăţii private.
5. Dintre toate doctrinele dreptei, conservatorismul are cel mai
pronunţat caracter anticomunist237. În acest fel, conservatorismul poate fi un
instrument doctrinar util în delimitarea clară de comunism şi de tarele sale.
233
John Gray socoteşte, pe modelul conservatorismului britanic, cultivarea tradiţiei a fi
chiar ca pe o îndatorire a actului de guvernare: “Facilitarea transmiterii tradiţiilor culturale
valoroase de-a lungul generaţiilor reprezintă o importantă responsabilitate a guvernării. În
consecinţă, reprezintă o responsabilitate a guvernării faptul de a accepta diversitatea
tradiţiilor culturale ale oamenilor din Marea Britanie, prin asigurarea şanselor pentru
fiecare dintre aceştia şi, acolo unde este necesar, a resurselor prin intermediul cărora aceştia
se pot exprima şi manifesta în coexistenţă paşnică cu vecinii lor, căutând, în acelaşi timp, să
hrănească şi să îmbogăţească cultura comună subiacentă”. John Gray, op.cit., p.63.
234
Alexandru Duţu: “Legăturile «organice» între oameni sunt acelea care trebuie să inspire
pe cei care se ocupă de legăturile «organizate». Pentru aceasta trebuie subordonată din nou
politica principiilor morale, aşa cum trebuie asigurată respectarea valorilor de cei care-şi
asumă imensa răspundere de a reprezenta pe cetăţeni în Parlament. (…) Principiul
conservator conform căruia politica este o îndeletnicire cu sferă şi obiective limitate trebuie
aşezat la baza sferei noastre politice. Pentru că actualitatea conservatorismului constă
tocmai în această încredere imensă în natura umană, care găseşte singură cele mai bune
soluţii şi care trebuie sprijinită să o facă prin asigurarea unui cadru adecvat de către puterea
politică. Toate formulele totalitare au fost inspirate de o profundă reconsiderare a naturii
umane, în vederea unor amputări drastice; omul pe care ni-l restituie tradiţia, şi cu
precădere viaţa noastră spirituală, se dovedeşte mult mai responsabil şi mai plin de
iniţiativă decât l-a văzut ideologia care a vrut să instaureze «raiul pe pământ»”. Alexandru
Duţu, “Conservatorism, modernizare şi tranziţie” în Polis, nr.2/1998, p.21.
235
Spune Edmund Burke: Societatea “este un parteneriat între toate ştiinţele; în toate
artele; un parteneriat al oricărei virtuţi şi pentru orice fel de perfecţiune. Şi pentru că
scopurile unui astfel de parteneriat nu pot fi obţinute în câteva generaţii, el devine un
parteneriat nu numai între cei în viaţă, ci şi între cei care au murit şi cei care se vor naşte”
(Reflections on the Revolution in France, ed. Connor Cruise O’Brien, Harmondsworth
Penguin, 1968, pp.194-195). Acest parteneriat are un caracter sacru, cu totul diferit de
viziunea rousseau-istă a contractului social, despre care acelaşi Edmund Burke se pronunţă
cu dispreţ, socotind-o “nimic mai mult decât un acord de asociere în comerţul cu piper şi
cafea, pânză de bumbac sau tutun, sau alte lucruri de aceeaşi speţă, de care te ocupi ca de
un interes temporar şi care poate fi dizolvată după placul părţilor”.
236
Spre deosebire de conservatorismul clasic, ce socotea că guvernarea este aceea care
trebuie să atenueze imperfecţiunile umane şi sociale, conservatorismul individualist
consideră că un guvern puternic este acela care îşi reduce funcţiile în favoarea pieţei. Un
astfel de conservatorism a practicat republicanismul american în timpul administraţiei
Ronald Reagan sau conservatorismul britanic, în timpul mandatelor succesive ale lui
Margaret Thatcher. O variantă apropiată, în ceea ce priveşte viziunea despre stat, este
neoconservatorismul. Vezi şi Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul
democratic, Iaşi, Editura Polirom, 2000, pp. 118-120.
237
E interesant de amintit că printre preocupările lui Titu Maiorescu s-a numărat şi
traducerea, în 1892, a lucrării În contra socialismului (Din libertate spre asuprire) a lui
Herbert Spencer, lucrare care prefigurează pericolele instaurării puterii comuniste. Vezi, în
această privinţă, articolul lui Cassian Maria Spiridon, “În contra socialismului”, publicat în
revista Convorbiri literare, nr. 4, aprilie, 1996 şi reluat în volumul Atitudini literare
(Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1999).
143
Şi, aşa cum istoria a dovedit, conservatorismul este instrumentul doctrinar

cel mai eficace în lupta împotriva extremismului238, fie că e vorba de
comunism239, fie că e vorba de fascism.
Revine Dreptei româneşti sarcina de a recupera conservatorismul,
care este un instrument teoretic deosebit de util şi contribuie la formarea
unei atitudini ferme, profund democratice şi naţionale. Cum vom vedea în
capitolul privind caracterul revoluţionar al dreptei, un model despre
societatea de mâine nu se poate dispensa de specificul
conservatorismului240.
S-ar putea naşte obiecţia, pe care am sugerat-o deja, că între aceste

doctrine există o seamă de incompatibilităţi. Sinteza doctrinară nu înseamnă
negarea identităţii fiecăreia dintre doctrine. În condiţiile evoluţiei
democratice şi capitaliste, fiecare doctrină îşi are rolul său, răspunde
aşteptărilor anumitor segmente de interese şi animă forţe politice specifice.
De altfel, eu socotesc firesc ca într-o bună zi din trunchiul ideologic al
dreptei să se desprindă şi la noi direcţii doctrinare. Posibilitatea şi
necesitatea sintezei doctrinare este dată de specificul realităţilor româneşti
ale începutului de secol XXI. Toate aceste doctrine au în comun asumarea
democratică şi capitalistă. Într-o societate democratică consolidată, nu le
rămâne decât să-şi dispute diferenţele dintre ele şi incompatibilităţile. Într-o
238
Deşi nici conservatorismul nu a fost lipsit de suspiciuni. Iată, de pildă, în cazul
conservatorismului românesc, Junimea ieşeană şi Juna dreaptă de la Bucureşti (care
includea şi junimişti) s-au dezvoltat ca opoziţie faţă de Vechea Dreaptă, condusă de
Constantin Brăiloiu, considerată, prin practicile sale politice, ca fiind de extremă dreaptă.
Iată cum P.P. Carp, într-un discurs ţinut de la tribuna Parlamentului, este nevoit să se
disculpe de acuzaţia de a fi… extremist: “…pe ce vă bazaţi d-voastră ca să ziceţi că acei
care sunt de şcoala lui Schopenhauer sunt de extrema dreaptă? Cine v-a spus d-voastră că
sunt din extrema dreaptă? Unde aţi văzut d-voastră în viaţa mea politică că sunt contra
libertăţilor? Voiţi să ştiţi ce combat? Combat falsul liberalism, acela care a adus decăderea,
nu a României, dar a ţărilor mult mai puternice decât România”. Anastasie Iordache,
Originile şi constituirea Partidului Conservator din România, Bucureşti, Editura Paideia,
1999, pp.228-254.
239
Iată însă şi un alt punct de vedere, care trebuie acceptat sub rezerva că vine din Statele
Unite, acolo unde curentele politice diferă de cele europene şi unde, printre conceptele
politice trebuie să circuli cu aceeaşi grijă cu care circuli, o dată învăţat pe şoselele Europei,
pe drumurile britanice: “În democraţie, conservatorii tradiţionali au şi vor continua să aibă
multe în comun cu socialiştii. Socialiştii resping şi ei, la rândul lor, prezentul – deşi din cu
totul alte motive – şi, într-un mod interesant, apreciază trecutul – trecutul special alcătuit de
Marx, de viziunea sa asupra acestuia, şi trecutul fericit de până la cel de-al doilea război
mondial, când socialiştii ocupau locuri înalte în ierarhia intelectuală a lumii“. Robert
Nisbet, Conservatorismul, Bcureşti, Editura Du Style şi Central University Press, 1998,
p.141.
240
Are dreptate Camil Ungureanu atunci când constată că: “Din păcate, în România de azi
domină o percepţie absolut superficială asupra conservatorismului. Ideologia iluminismului
occidental a contribuit, alături de ideologia comunistă axată pe ideea de revoluţie şi de
creare a omului «nou», la imprimarea în conştiinţa modernă a ecuaţiei simpliste
revoluţionar egal progresist, conservator egal retrograd. În această percepţie, conservatorul
este considerat un «autist» cantonat într-un trecut depăşit, irepetabil, şi deseori imaginar; iar
conservatorismul o apologie a lucrurilor “condamnate” de istorie, ce nu urmăreşte altceva
decât «reînvierea strigoilor trecutului»”. Camil Ungureanu, “Ce este conservatorismul?” în
Polis, nr.3/1998, p.3.
144
societate pseudo-democratică şi pe fundalul unei economii etatiste, ele

trebuie să-şi fructifice asemănările şi compatibilităţile. Până când societatea
românească va fi suficient de dezvoltată încât să ne preocupe efectele
marginale ale dezvoltării pe care liberalii, creştin-democraţii or
conservatorii să le vadă în mod diferit, până vom fi suficient de emancipaţi
încât să ne punem problema alienării într-o societate comunicaţională şi
bogată, va mai trece ceva vreme. În clipa de faţă ne preocupă efectele
copleşitoare ale subdezvoltării şi alienarea rezultată din izolare.
În ce priveşte desprinderea de totalitarism, de etatism, de
egalitarism şi de sărăcie, precum şi căile prin care acestea ar putea fi
înlocuite de democraţia capitalistă, nu există incompatibilităţi între
doctrinele pomenite. Acest lucru ne fereşte de pericolul ca dreapta, ca
sinteză doctrinară, să pară o construcţie eclectică. Poate că cea mai serioasă
dintre deosebiri, care merită invocată, ar fi cea dintre individualismul liberal
şi tradiţionalismul şi naţionalismul conservator241. În condiţiile actuale, în
care Dreapta democratică românească militează pentru o Europă a
naţiunilor, această incompatibilitate este înlăturată. Ca şi în timpul celei
dintâi modernizări a României, în procesul celei de-a doua modernizări noi
nu vedem incompatibilităţi între liberalism şi spiritul naţional242.
Există şi alte variante de sinteză doctrinară, care caută o astfel de
alăturare de doctrine aparţinând unor ideologii diferite. O astfel de formulă
care a făcut în ultima vreme o anumită vogă, este social-liberalismul, o
combinaţie confuză între liberalism şi social-democraţie. Social-liberalismul
s-a născut dintr-un calcul politic care este, în esenţă, populist. E vorba de
tentativa de a păstra aparenţa unei asumări liberale, dar spunând nu ceea ce
este propriu liberalismului, ci ceea ce se potriveşte unui anumit stadiu de
evoluţie a mentalităţilor. Nu cred în sinceritatea şi coerenţa social-
liberalismului243. O altă formulă, mai coerentă din punct de vedere
241
Vorbind despre diferenţele dintre liberalism şi conservatorism, pe studiul de caz al
politicii americane, în lucrarea colectivă The Chalenge of Democracy. Government in
America, autorii socotesc importantă, în acest moment, doar pe aceea privind rolul
guvernului în a servi binelui public. Şi anume, liberalismul este mai preocupat de protecţia
unor categorii cum ar fi persoanele cu handicap, grupurile rasiale sau minorităţile sexuale,
în timp ce conservatorii insistă pe rolul precumpănitor al statului în ceea ce priveşte ordinea
socială (Kenneth Janda, Jeffrey M. Berry, Jerry Goldman, The Chalenge of Democracy.
Government in America, Houghton Mifflin Company, 1989, pp.27-30). Desigur că acest
model este nerelevant pentru cazul României. O democraţie care este de aproape două
secole bipartită a avut destul timp să-şi conştientieze şi să-şi asume obiectivele comune.
242
Deosebit de interesantă este, din acest punct de vedere, lucrarea lui Yael Tamir, Liberal
Nationalism. Iată ce îşi propune autorul american să demonstreze în această lucrare:
“…tradiţia liberală, cu respectul său pentru autonomia personală, gândire şi opţiune şi
tradiţia naţională, cu accentul său pe apartenenţă, loialitate şi solidaritate, văzute, în
general, ca excluzându-se una pe cealaltă, pot într-adevăr să se completeze una pe cealaltă.
Liberalii pot deprinde importanţa apartenenţei şi a afiliaţiei culturale, ca şi atitudinile
morale specifice care derivă din aceasta. Naţionaliştii pot aprecia valoarea autonomiei
personale şi drepturile şi libertăţile individuale şi să susţină o angajare pentru justiţia
socială atât în interiorul naţiunii, cât şi între naţiuni”. Yael Tamir, op.cit., p.6.
243
Această provocare a liberalismului este sesizată de Laurenţiu Ştefan-Scalat care numeşte
ezitările liberalismului drept “liberalism de tranziţie”. Iată care este conţinutul acestei
provocări: “…să se coboare liberalul la nevoile şi aşteptările populaţiei, pierzându-şi, astfel
sufletul de liberal, sau să persevereze într-un purism doctrinar, aşteptând viitorul imprecis
145
ideologic, este aceea a liberalismului creştin, care încearcă să îmbine

liberalismul cu ideea fraternităţii creştine, sau, în plan doctrinar, cu
principiul creştin-democrat al solidarităţii. Aceste formule şi altele similare,
în care liberalismul apare enunţat, dar moderat cu diferite atribute, sunt
menite a sugera că grupurile politice respective nu doresc să expună
societatea riscului unui capitalism sălbatic, darwinist244. Cât despre “a treia
cale”, am amintit deja că nu face parte din registrul dreptei. Ea este o
tentativă de a evita dezbaterea ideologică printr-o formulă care se vrea
împăciuitoristă şi pragmatică, într-un moment în care evitarea dezbaterii
ideologice este un frumos cadou făcut stângii socialiste.
în care segmente importante ale populaţiei îl vor recunoaşte ca interpret politic al lor? (…)
este liberalismul o doctrină politică de viitor sau există un prezent al liberalismului, dar nu
sub forma sa pură, ci într-una alterată de compromis?” (Laurenţiu Ştefan-Scalat,
“Liberalismul de tranziţie” în Sfera politicii, nr. 43/1996, p.14) Aceste teme, puse în
dezbatere în 1996, rămân până astăzi fără răspuns din partea liberalilor.
244
O astfel de soluţie propune profesorul clujean Vasile Boari: “Liberalismul care ar putea
să dea roade în Est ar fi un liberalism ponderat, aşezat şi atenuat de valorile moralei
creştine… Acest liberalism înseamnă, de fapt, un capitalism bazat pe proprietatea privată,
liberă iniţiativă, concurenţă, cu acceptarea diferenţelor naturale şi deci a inegalităţii, dar
grijuliu totodată faţă de protecţia celor care, în mod real, nu-şi pot asuma destinul şi
responsabilitatea propriei persoane şi a celor aflate în grija şi răspunderea lor”. Vasile
Boari, Şansele liberalismului în Est în Sfera politicii, nr.44/1996, p.57.
146
Mesianismul Dreptei
Justificarea mesianismului Dreptei
Rânduiala strâmbă a societăţilor egalitariste a lăsat impresia că

acestea sunt mai nimerite pentru a proteja pe omul simplu şi sărac. Această
manipulare are într-însa un sâmbure de tragism. Nu numai că nu apără pe
omul sărac, dar comunismul a fost cel care a adus cea mai mare sărăcie
părţii de lume pe care a guvernat-o.
Cum am mai arătat, comunismul nu doar că generează sărăcie, dar se
sprijină efectiv pe ea. Sărăcia oamenilor este orzul proaspăt şi dulce cu care
se hrăneşte. Acest cerc vicios se rostogoleşte ameninţător: comunismul
naşte sărăcie, iar sărăcia vrea adăpostul comunismului.
Cercul vicios n-a dispărut o dată cu dispariţia comunismului, ca
organizare de stat. El este fructificat astăzi de moştenitorii săi politici. Se
spune, de aceea, că românii nu sunt pregătiţi să susţină ideile dreptei. Ba,
mai mult, că ei se tem de dreapta. Sunt prea săraci, se spune, pentru a se
împotrivi ademenelilor socialiste şi iluziei statului proteguitor. Ideea potrivit
căreia dreapta se izolează, fatalmente, într-un cerc elitist, respingând masele
largi este o prejudecată. Încăpăţânarea de a se situa înlăuntrul acestei
prejudecăţi a costat mult poporul român.
Mesajul dreptei trebuie reformulat în spiritul acestui adevăr. El va fi
bazat pe câteva temeiuri simple. Anume că dreapta reuneşte tradiţia
culturală şi creştină a românilor cu modelul european de dezvoltare
capitalistă şi modernizare instituţională.
Nu există nici o nepotrivire în alăturarea acestora245. Repet, tradiţia
autentică este aceea care rezistă în faţa tentaţiilor modernităţii, iar
modernitatea trebuie să se sprijine pe tradiţie. Tradiţia s-a confruntat la
vremea ei cu neîncrederea cu care este privit noul iar modernitatea, atunci
când este adecvată, se adaugă, mai devreme sau mai târziu, tradiţiei. Ele se
validează una pe cealaltă. Ele reunesc, pentru poporul român, prestigiul de a
fi fost şi şansa de a dăinui.
Ideologia dreptei este pentru România începutului de secol XXI o
ideologie novatoare. După atâtea decenii în care dreapta a fost demonizată,
ea trebuie nu doar asumată şi mărturisită, ci trebuie de-a dreptul
propovăduită.
Care este, însă, modalitatea prin care ideologia dreptei poate deveni
accesibilă oamenilor?
Dreapta este nu numai înnoitoare pentru ţară, ci este şi cu totul nouă
pentru cei mai mulţi dintre români. Nouă nu atât în ceea ce priveşte valorile
sale şi pantheonul său care se regăsesc în istoria cea mai adâncă a românilor,
ci în ceea ce priveşte acţiunea sa concretă. Esenţa acestui nou sistem este
245
Această chestiune nu preocupă numai dreapta românească. Iată ce spune Roger Scruton:
“Acum este în acelaşi timp dificil şi totuşi (se pare) necesar ca şi conştiinţa modernă să
creeze tradiţia, punându-se pe sine în centrul tradiţiei, după cum aşează tradiţia în centrul
său”. Roger Scruton, “Sensul conservatorismului” în Polis, nr.3/1998, pp.37-52.
147
bazată pe relaţia dintre tradiţie şi modernitate246, căci el este menit să

construiască instituţii noi, moderne, care să aibă darul de apăra valori
tradiţionale precum credinţa, specificul etno-cultural, familia, demnitatea
persoanei, democraţia, spiritul comunitar şi demnitatea naţională. Dreapta
are, astfel, un sens profetic.
Un element important de care trebuie să ţinem seama este starea
oamenilor cărora ne adresăm. În ceea mai mare parte, ei sunt oameni săraci
şi necăjiţi. Privesc către scena vieţii politice cu neîncredere amestecată cu
teamă. Un mesaj auster sau tehnicist nu le e de nici un folos. Sărăcia se
însoţeşte cu un anumit fel de sensibilitate. Omul sărac este mai predispus la
emoţii decât cel îndestulat. Acelaşi lucru se poate spune despre omul
copleşit de angoasa unui mediu incert, al unui viitor nesigur şi al unor
eşecuri repetate. Aflat în această stare, omul este prea puţin dispus să-şi
găsească speranţa într-o analiză lucidă, logică a realităţii. Ba adeseori
cunoaşterea de acest fel nu îi este de nici un folos. El preferă o abordare
afectivă şi încrederea lui se îndreaptă către cei care fac apel nu la
discernământul, ci la afectul său, la emoţiile sale247. De aceea, vorbindu-i-se
despre o rânduială nouă, el este mai dispus să primească mesajul mesianic.
Cu atât mai mult cu cât suntem într-un moment de încheietură a mileniilor,
moment care, îndeobşte, îşi aşteaptă profeţii.
Mesianismul are nevoie de o tradiţie la valorile căreia să se
raporteze. Punctul de plecare al mesianismului este întotdeauna tradiţia. Dar
sensul său real este viitorul. Adesea, el este folosit atunci când celelalte
soluţii sunt epuizate. În plan ideatic, mesianismul este o încercare aproape
disperată de a găsi un sens istoric propriului popor sau chiar lumii întregi.
Este, însă, o disperare care înflăcărează şi solidarizează, iar nu una care
aduce gustul zădărniciei248.
246
Vom defini, la momentul potrivit, tradiţia. Mi se pare util să prezentăm această definiţie
a modernităţii pe care ne-o oferă Matei Călinescu: “Modernitatea e un concept
temporal/istoric care se referă la felul cum înţelegem prezentul în actualitatea lui istorică
unică, adică în ceea ce-l deosebeşte de trecut, de felurite rămăşiţe ori elemente ce au
supravieţuit din acest trecut, şi de asemenea, în ceea ce ne promite el pentru viitor – în ceea
ce ne îngăduie să deducem, drept ori strâmb, despre viitor şi tendinţele lui, căutările şi
descoperirile lui”. Matei Călinescu, “Modernitate, modernism, modernizare: variaţii pe
teme moderne” în Postmodernismul. Deschideri filosofice, Ediţie îngrijită de Aurel
Codoban, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995, p.67.
247
Acest lucru este semnalat de sociologi. Iată, de pildă, ce spune Cătălin Zamfir: “…se
consideră tot mai mult că emoţiile au, cel puţin în anumite condiţii, o semnificaţie
adaptativă proprie. Ele nu sunt nici expresie a proceselor cognitive, nici procese primitive
care ar deteriora regretabil funcţionarea acestora, ci pot fi modalităţi alternative de
cunoaştere şi decizie, chiar mai adecvate în anumite condiţii. În fapt, este tot mai acceptat
că, în condiţii de incertitudine accentuată, procesele cognitive pot fi slab productive,
variatele forme de intuiţie, cu o coloratură afectivă puternică, fiind foarte des utilizate”.
Cătălin Zamfir, Incertitudinea – o perspectivă psiho-sociologică, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1990, p.111.
248
Emil Cioran: “Mesianismul se naşte dintr-o forţă lăuntrică a unui popor; dar în
dezvoltarea lui, el nu întăreşte mai puţin forţele acelui popor, aşa încât exercită o acţiune
vitalizantă; un tonic născut în organism, pentru trebuinţele lui proprii". Sau: “Nu e mare
lucru a iubi România din instinct; nu este merit. Dar să o iubeşti după ce ai disperat total de
destinul ei, îmi pare totul. Şi cine n-a disperat de destinul României niciodată, acela n-a
înţeles nimic din complexitatea acestei probleme şi acela nu va fi angajat nicicând profetic
148
Mesianismul dreptei mi se pare mai presus de orice îndoială249.

Trebuie însă să cumpănim cu mare băgare de seamă în ce mod vom folosi
această energie potenţială pe care o conferă dimensiunea mesianică a
dreptei.
Tipologii mesianice
Mesianismul, îndeobşte, promite o viaţă mai bună. Există două

tipologii mesianice. Un tip de mesianism care promite o viaţă mai bună pe
lumea aceasta şi un altul care promite o viaţă mai bună pe lumea cealaltă.
Fiecare tipologie induce maselor un comportament diferit.
Mesianismul care oferă drept răsplată lumea cealaltă este un
mesianism ceresc. Cum în cer este loc pentru toată lumea, acest mesianism
propovăduieşte pacea şi iubirea între oameni. El îndeamnă uneori la
resemnare pe lumea aceasta, dar cel mai adesea la credinţă, la meditaţie şi
rugăciune, la comportament moral. Mesajul mesianic de acest fel este
îndeobşte cel religios. Creştinismul este o astfel de expresie. Spune Iisus
Hristos în Evanghelia după Ioan (5.28; 5.29): “Nu vă miraţi de lucrul
acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui,
şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă; iar cei
ce au făcut răul, vor învia pentru judecată”. Forţa mesianică a creştinismului
rămâne vie.
Mesianismul terestru este cel care promite răsplata pe această lume.
Cum pe pământ nu există destulă fericire pentru toţi care vor să o capete,
mesianismul terestru promite unora, în dauna altora. De obicei promite
săracilor împotriva bogaţilor, celor umili împotriva celor cu rang, celor slabi
împotriva celor puternici. Mesianismul terestru promite nu pacea şi iubirea,
ci dreptatea, aşa cum o înţelege el. Dar nu este vorba de dreptatea pe care
unii o câştigă în faţa altora, la judecată, ci e vorba de dreptatea unor
categorii sociale în dauna altora. Un fel de dreptate pe care nu o dă legea, ci
sabia. De aceea mesianismul terestru e violent şi asmute pe unii împotriva
altora. Cel mai cunoscut mesianism terestru este comunismul. Marxismul,
forma sa cea mai răspândită, agitând lozinca luptei de clasă, a dus la vărsare
de sânge şi opresiune.
E drept că acestea nu se găsesc întotdeauna în forma lor pură,
amestecând credinţa cu fanatismul, meditaţia cu violenţa. Poate că cel mai
în destinul acestei ţări”. Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1990, p.23, 44.
249
Această apropiere între spiritul mesianic şi ideologie poate părea greu de explicat. În
fapt, spre deosebire de utopii, care pot fi aspaţiale şi atemporale, susţinute de o armonie
unificatoare, spiritul mesianic are o anumită încărcătură ideologică. Mesianismul se găseşte
la întâlnirea dintre utopie şi ideologie. În acest fel, mesianismul tinde către depăşirea
limitelor prezente, descriind un model de societate prea puţin vizibil în lumea din jur. În
acelaşi timp, mesianismul este activ, el îşi localizează posibilii susţinători şi îşi propune să-i
călăuzească spre acea lume. În lucrarea sa Ideologie şi Utopie, scrisă în 1929, Karl
Mannheim face această distincţie. El nu porneşte însă de la caracterul kathartic al utopiei şi
cel pragmatic al ideologiei, socotind ideologia o formă relativizată a utopiei. Deci o utopie
care adie un farmec discret al concretului. Cu alte cuvinte, pentru Mannheim ideologia este
o utopie izgonită din grădina Edenului (Ideology and Utopia, London, Routledge&Kegan
Paul, 1960).
149
edificator exemplu este cel al islamismului, care este o combinaţie, alăturând

aspiraţiei către lumea divină jihad-ul pământesc. O astfel de combinaţie între
credinţă şi fanatism a fost la noi, mutatis mutandis, Mişcarea Legionară,
degenerând, mai ales după moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, în acţiuni
paramilitare, teroriste şi criminale250.
Mesajul Dreptei: mesianism şi pragmatism
Românii au nevoie astăzi de un mesaj mesianic251. El trebuie să fie

propovăduitor, dar nu religios, căci nu poate adăuga nimic în plus
creştinismului. Trebuie să fie, însă, aşezat pe un temei creştin.
Trebuie observat că mesianismul dreptei nu are tendinţe
mitologizante, unificatoare. Noi nu dorim să capacităm energiile naţionale
prin vehicularea unor mituri războinice şi prin inocularea, în acest fel, a
fanatismului252. Temeiul creştin al Dreptei româneşti ne fereşte de astfel de
pericole.
Mesajul dreptei nu trebuie să aibă a face cu particularităţile de până
acum ale mesianismului terestru. Dreapta nu asmute. Noi nu avem, cum
spuneam, adversari sociali253. Noi nu luptăm împotriva muncitorilor, ca să
răzbunăm anii de dictatură a proletariatului. Muncitorii nu au avut nimic de-
a face cu acea dictatură. Au fost la fel de obidiţi ca toţi ceilalţi254. Priviţi
250
Iată un produs tipic al mesianismelor amestecate: “Jertfa aceea e dezlănţuită în noi din
dragoste, dintr-o dragoste pentru altceva decât fiinţa noastră. Jertfa aceea care ne inundă
pustiindu-ne aşezarea omenească a vieţii, dar ne încălzeşte totodată cu satisfacţii pe care nu
le poate cuprinde graiul omenesc, această jertfă a faptei care smulge de pe fiinţa noastră
carapacea nesimţirii faţă de cele dumnezeieşti şi, transformându-se în rană vie (de «soare şi
sânge» cum ar zice Radu Gyr) ne pune în directă comuniune cu dumnezeirea” (Ion I. Moţa,
Cranii de lemn, Ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura Mişcării Legionare, 1940, p.19).
Mesianismul sângeros este specific extremei drepte de pretutindeni. “Nimic nu se
realizează vreodată fără vărsare de sânge” spune Drieu La Rochelle în Le Jeune Européen
în 1927 (apud Eugen Weber, Hans Rogger (coord.), Dreapta europeană. Profil istoric,
Bucureşti, Editura Minerva, 1995, p.14).
251
În momentele grele, românii au resimţit nevoia unei comunicări de natură mesianică.
Iată un exemplu de referinţă din Proclamaţia de la Islaz (9 iunie 1848): “Fraţilor români,
timpul mântuirii noastre a venit; poporul român se deşteaptă la glasul trâmbiţei îngerului
mântuirii şi îşi cunoaşte dreptul său suveran. Pace vouă pentru că vi se vesteşte libertate
vouă!”
252
Ispitirea oamenilor printr-o realitate fabuloasă, de tipul căutării Cupei Graalului, poate
avea consecinţele sale energizante. Noi nu căutăm astfel de căi iluzorii şi cu consecinţe
imprevizibile. Chiar dacă autori precum Thomas Carlyle, Ernest Renan, Friedrich
Nietzsche ori Georges Sorel au explicat rolul unificator, energizant al unor astfel de mituri,
noi evităm o astfel de expresie mesianică.
253
Pe bună dreptate, S.N. Eisenstadt observă că în comparaţie cu revoluţiile clasice,
revoluţiile din 1989 nu au fost mânate de ambiţia iacobină de a transforma societatea după
un proiect misionar-salvaţionist. S.N. Eisenstadt, “Prăbuşirea regiumurilor comuniste” în
Vladimir Tismăneanu (coord.), Revoluţiile din 1989: Între trecut şi viitor, Iaşi, Editura
Polirom, 1999, pp.103-120.
254
Hannah Arendt: “Dar ce au făcut socialismul sau comunismul în forma lor pură? Au
distrus această clasă muncitoare, instituţiile sale, sindicatele, partidele muncitoreşti şi
drepturile sale – convenţiile colective, dreptul la grevă, asigurarea de şomaj, securitatea
socială. În locul lor, aceste regimuri au răspândit iluzia că uzinele erau proprietatea clasei
muncitoare, tocmai când ea nu mai reprezenta o clasă, şi minciuna plină de cinism că
150
harta lumii şi veţi vedea că acolo unde dreapta a fost la putere şi a construit
sisteme economice, muncitorii o duc mai bine decât acolo unde, în numele
lor şi cu făţărnicie, stânga comunistă a construit sistemele sale opresive.
Prin mesianismul dreptei noi dăm o speranţă celor săraci. Dar noi
răspundem sărăciei trupeşti, materiale, spunându-i că prin muncă şi bună-
cuviinţă sărăcia poate fi înlăturată. Noi nu dorim să dăm apă la moară
sărăciei sufleteşti, care înseamnă frustrare, ură, porniri haiduceşti,
trândăveală pe socoteala altora sau vanitate, ci dorim s-o lecuim. Am văzut,
la alegerile anului 2000, ce se poate întâmpla cu necugetatele porniri de a
transforma frustrarea în armă politică.
Ce fel de mesianism este, atunci, mesianismul dreptei? Un mesaj
care dă speranţă, dar care, în acelaşi timp, trebuie să arate calea. Un mesaj
emoţional, dar şi raţional. Noi invocăm principii morale, dar şi un sistem
instituţional nou. De aceea, mesianismul trebuie însoţit de pragmatism. Un
mesaj doar mesianic poate aduce în cele din urmă amăgire, resemnare şi
tristeţe, sau poate induce ură şi fanatism. Şansa mesianismului de a însufleţi,
fără a dezamăgi sau a asmuţi, este pragmatismul. Mesianic şi pragmatic,
acesta este mesajul de care avem nevoie255.
Aşadar, mesajul dreptei nu se încadrează în categoria utopiilor
politice. El nu este o specie de romantism politic, care îşi ascunde în spatele
reveriilor mesianice incapacitatea de a înfrunta realitatea, nici o formă de
raţionalism abstract care inventează modele atrăgătoare, dar inadecvate şi
iluzorii.
Istoria românilor a avut o înclinaţie prea puţin mesianică. Profeţii ei
au fost puţini. Forma de mesianism pe care, cel mai adesea, au practicat-o
îmbia mai degrabă la reverie, la nostalgii, decât la acţiune. Era un soi de
mesianism nostalgic, cum întâlnim, de pildă la Eminescu. Idilizarea istoriei
a început o dată cu Şcoala Ardeleană, a continuat cu istorici precum Nicolae
Bălcescu, B. P. Haşdeu ori A. D. Xenopol sau cu scriitori precum Dimitrie
Bolintineanu, Vasile Alecsandri, George Coşbuc ori Mihail Sadoveanu.
Trecutul idilic a devenit, pentru mulţi români, o formă de utopie256. Alţii,
şomajul nu mai exista, care se sprijinea, vai, pe o singură realitate: absenţa oricărei
asigurări de şomaj”. Hannah Arendt, Crizele republicii, Bucureşti, Editura Humanitas,
1999, p.222.
255
Avem, pentru definirea acestui tip de mesianism, un sprijin teoretic din partea lui Max
Weber. Cele două forme diferite de expresie politică, birocraţia şi charisma, pot fi
asimilate spiritului pragmatic şi spiritului profetic. Birocraţia constituie ordinea
instituţională, autoritatea, reglarea după reguli stabile a activităţilor cotidiene. Charisma,
expresie a spiritului profetic, se bazează pe comunicare interpersonală, fiind opusă rutinei
instituţionale. Birocraţia înseamnă continuitate, charisma înseamnă ruptură. Dar ele
împreună dau logica desfăşurării istoriei. Într-un moment unic în felul său, ca cel al
României de azi, când tradiţia şi ruptura trebuie să coexiste, spiritul profetic şi spiritul
birocratic, în sensul ordinii instituţionale trebuie să coexiste, pentru a da sens istoriei (Vezi
From Max Weber: Essays in Sociology, London, Routledge, 1991, ediţie îngrijită de Bryan
S. Turner (cap. “Beaurocracy” şi “The Sociology of Charismatic Order”).
256
Tânărul Emil Cioran o spune cu tristeţe: “Respiraţia istorică a unui popor este cu atât
mai amplă cu cât misiunea lui este mai mare… Ce posibilităţi de mesianism există în
România, când nu ne-am proiectat niciodată un destin monumental? Nu este înfricoşător
cazul lui Eminescu, care în loc să se ataşeze de un viitor al României a proiectat mărimile
neamului în obscuritatea sinistră a trecutului nostru? România n-a avut gânditori mesianici;
151
precum Nicolae Iorga, A. C. Popovici ori C. Rădulescu-Motru,

sămănătorişti ori poporanişti, au făcut o utopie din idilizarea satului
românesc.
Vă întrebaţi, poate, cine sunt profeţii acestui mesianism al dreptei.
Nu ştiu nici dacă vor fi şi nici cine vor fi aceia257. Sau poate vor fi fost
printre noi şi alte generaţii îi vor omagia cum se cuvine. Până a ţâşni dintre
noi profeţii, să ne mulţumim să găsim printre noi călăuze.
Călăuza, stalker-ul lui Andrei Tarkovski, conducea grupuri de
curioşi îndrăzneţi sau disperaţi prin zona stranie rezultată de căderea unui
meteorit. În mijlocul “Zonei” era o cameră unde fiecăruia i se îndeplinea cea
mai intimă dorinţă. Călăuza nu avea voie să intre în camera aceea…
Călăuza face parte din stirpea conducătorilor. Dar călăuza nu este un
conducător oarecare. Ea duce oamenii spre o lume de care ea nu se va
bucura niciodată. Acesta e, de fapt, marele dar al călăuzei: cunoaşte calea,
dar nu o fructifică pentru sine. Călăuza are generozitate şi forţa sacrificiului.
Masele suportă şi stabilizează istoria, aşa cum arborii ţin cu
rădăcinile lor malurile să nu se prăbuşească. Conducătorii îşi dispută istoria.
Cei care fac cu adevărat istorie sunt călăuzele.
căci toţi vizionarii ei n-au depăşit o profeţie locală şi mărginirea unei clipe istorice.
Profetismul naţional românesc, care n-a întrecut limitele şi problemele etnicului, a fost un
profetism pe evenimente, iar nu pe dimensiuni intemporale. Eminescu a fost un profet
naţional
à rebours. Bălcescu însuşi… n-a fost mai mult decât un profet al trecutului”. Emil Cioran,
op.cit., p.25.
257
Thomas Carlyle se îndoia chiar, oarecum hazardat, la 1841, că profeţii ar mai putea
apărea în istorie: “Eroul ca Divinitate sau ca Profet sunt produse ale timpurilor vechi,
irepetabile ulterior. Ele presupun o anumită concepţie primitivă, căreia i-a pus capăt
evoluţia cunoştinţelor ştiinţifice. Este nevoie de o lume lipsită sau aproape total lipsită de
forme ştiinţifice, pentru ca oamenii, în uimirea lor plină de dragoste, să-şi închipuie că
semenul lor este un zeu, sau că în el vorbeşte glasul unui zeu. A trecut vremea divinităţii şi
a profeţilor”. Thomas Carlyle, Cultul eroilor, Iaşi, Editura Institutul European, 1996, p.95.
152
Caracterul revoluţionar al Dreptei româneşti
Tradiţia dreptei şi spiritul revoluţionar
Urmează acum să prezentăm o temă care poate stârni controverse.

Este vorba despre caracterul novator, revoluţionar al dreptei. Această
aserţiune este, probabil, cea mai dificilă provocare cu care este confruntată
dreapta în procesul ei de modernizare de la începutul secolului XXI.
Căci dreapta a avut întotdeauna o atitudine cel puţin rezervată faţă de
elanul revoluţionar. Ea şi-a manifestat neîncrederea, dacă nu chiar ostilitatea
faţă de revoluţii, ca şansă a progresului.
În această privinţă vom deosebi două perioade în evoluţia gândirii de
dreapta. Cea dintâi îşi are rădăcinile încă în secolul al XVIII-lea, atunci
când gândirea contractualistă şi cea organicistă s-au confruntat, pe fundalul
dezvoltării iluminismului. Dreapta politică a secolului al XIX-lea se va
dezvolta în mod precumpănitor pe ideea construcţiei şi dezvoltării organice
a societăţii, ceea ce presupune că tradiţia joacă un rol deosebit şi că evoluţia
nu are în vedere salturi bruşte. Evoluţia societăţii este văzută ca un spaţiu al
continuităţii.
Gândirea contractualistă vede organizarea comunitară, în general, şi
mai ales statul, ca rezultat al unui contract. Cum acest contract nu poate fi
încheiat ca un tratat de pace, prin semnătura tuturor părţilor contractante, el
este realizat pe cale socială iar fiecare om are dreptul propriei voinţe de a
adera sau nu. În acest fel se face trecerea de la starea naturală, unde singurul
raport instituit între oameni este raportul de forţă, la starea socială258. În
plan filosofic, această gândire a fost reflectată prin raţionalism şi iluminism.
Ca orice contract, şi contractul social poate fi schimbat prin voinţa
societăţii. În acest fel revoluţiile sunt nu numai necesare, dar şi legitime.
Acestei concepţii, alţi gânditori i-au opus viziunea potrivit căreia construcţia
societăţii se face pe cale naturală, iar suveranitatea are atribute de natură
divină. Revoluţia este îndreptată împotriva tradiţiilor, împotriva Bisericii,
împotriva evoluţiei lente, dar lipsite de violenţă. Revoluţia nu are
258
Iată o selecţie edificatoare din textul Contractului social al lui Jean-Jacques Rousseau:
“Ordinea socială este este un drept consfinţit pe care se întemeiază toate celelalte. Totuşi
dreptul acesta nu derivă de la natură şi, deci, s-a stabilit prin convenţii” (p.25). “Fiindcă
nici un om nu are autoritate naturală asupra semenului său şi fiindcă forţa nu produce nici
un drept, rămân, deci, numai convenţiile ca bază a oricărei autorităţi legitime printre
oameni” (p.27). “Găsirea unei forme de asociere care, prin totalul forţei comune, să apere şi
să ocrotească persoana şi bunurile fiecărui asociat în parte, astfel încât oricine s-ar uni cu
ceilalţi să nu se supună, totuşi, decât sieşi şi să rămână liber cum a fost şi până atunci. Aşa
se pune problema fundamentală pe care o rezolvă contractul social” (p.33). “Dacă vom
înlătura din pactul social tot ce nu este de natura lui, îl vom găsi rezumat în următorii
termeni: fiecare din noi îşi pune în comun întreaga persoană şi putere, sub conducerea
supremă a voinţei generale, şi primim apoi pe fiecare membru ca parte indivizibilă din
întreg” (p.34). “…trebuie să deosebim libertatea naturală, care îşi află limitele în forţele
individului, de libertatea civilă, care este limitată de către voinţa generală; tot aşa, trebuie să
deosebim posesiunea, care nu este decât efectul forţei sau dreptul primului ocupant, de
proprietate, care nu poate fi întemeiată decât pe un titlu pozitiv” (p.37). Jean-Jacques
Rousseau, Contractul social, Bucureşti, Editura Mondero, 2000.
153
legitimitate, deoarece se ridică împotriva ordinii strămoşeşti. Ea este

mecanicistă şi are vanitatea de a crede că în privinţa conduitei politice şi
morale ar mai fi ceva nou de descoperit. Revoluţia apare a avea un caracter
artificial. Astfel de gânditori au lăudat restauraţia din 1688, dar au privit cu
suspiciune Revoluţia franceză de la 1789259.
Nu e greu de observat că revoluţiile împotriva cărora se ridicau
aceşti gânditori erau acele revoluţii a căror esenţă era de factură liberală.
Liberalismul a fost, călăuzit de forţa aburului, doctrina revoluţionară a
perioadei cuprinse între Revoluţia franceză şi revoluţiile de la 1848. Anii
‘20 ai secolului al XIX-lea au fost edificatori pentru a evidenţia pornirile
revoluţionare ale liberalismului radical260.
Ar fi excesiv să facem o astfel de apreciere, dar pentru acea
perioadă, dacă ar fi să păstrăm paradigma ideologică, conservatorismul
reprezenta dreapta, iar liberalismul stânga. Susţinând libertatea negoţului,
libera iniţiativă, interesele burgheziei aflate în ascensiune, sugerând
îngrădirea acelor privilegii care duceau la îngrădirea liberei competiţii,
proclamând egalitatea între oameni şi limitarea drepturilor suveranului acolo
unde legile pieţei erau încălcate, gânditorii liberali se situau de partea
idealurilor care animaseră Revoluţia franceză. Printre aceştia îi găsim pe
David Ricardo, pe Jean Baptiste Say, pe Frédéric Bastiat, pe Alexis de
Tocqueville, pe Lordul Acton, Friedrich List ori pe John Stuart Mill (ale
259
Exemplul cel mai elocvent este cel al lui Edmund Burke. Iată câteva fragmente dintr-o
lucrare, celebră, Reflecţii asupra Revoluţiei Franceze: “Instituţiile politice, bunurile pe care
ni le oferă soarta, darurile Providenţei ne sunt transmise şi ajung mai departe, la urmaşii
noştri, pe aceeaşi cale şi în aceeaşi ordine. Sistemul nostru politic se află într-o
corespondenţă şi o simetrie justă cu ordinea lumii şi cu modul de existenţă atribuit unui
corp stabil compus din părţi trecătoare. Ceea ce face ca, graţie acestei înţelepciuni minunate
ce asigură coeziunea misterioasă a speţei umane, întregul să nu fie nici învechit, nici între
două vârste şi nici tânăr; ci, de-a lungul căilor variate ale decăderii perpetue dezintegrării,
renaşterii şi progresului, într-o stare de stabilitate netulburată… Aţi avut toate aceste
avantaje în toate stările voastre vechi; dar aţi ales să acţionaţi ca şi cum nu aţi fi făcut
niciodată parte dintr-o societate civilă şi ca şi cum trebuia ca fiecare lucru să fie început din
nou. Aţi început prost, deoarece aţi început prin a dispreţui tot ce vă aparţinea…
Respectându-i pe strămoşii voştri, aţi fi învăţat să vă respectaţi pe voi înşivă. Nu aţi fi ales
să-i consideraţi pe francezi ca pe un popor născut abia ieri, ca pe o naţiune de incapabili
care s-au complăcut în servilitate până în anul 1789, anul emancipării” (Edmund Burke,
“Reflecţii asupra Revoluţiei franceze” în Adrian-Paul Iliescu, Emanuel-Mihai Socaciu,
Fundamentele gândirii politice moderne, Iaşi, Editura Polirom, 1999, pp.161-163). Nici
Joseph de Maistre nu s-a lăsat mai prejos: “S-a spus foarte bine: Revoluţia merge de la sine,
frază care înseamnă că în nici un alt eveniment al omenirii Divinitatea nu s-a arătat mai
vădit. Dacă se slujeşte de uneltele cele mai josnice, o face pentru că prin pedeapsă
primeneşte” (Joseph de Maistre, “Consideraţii asupra Franţei” în Istorie şi Providenţă,
traducere selectivă, Bucureşti, Editura Anastasia, 1997, p.32). Ceva mai indulgent se
dovedeşte, însă, cu justificarea acţiunii revoluţionare, de pe poziţii de această dată liberale,
Alexis de Tocqueville în lucrarea sa Vechiul Regim şi Revoluţia (Bucureşti, Editura
Nemira, 2000).
260
Astfel de mişcări sunt, de pildă, cea a carbonarilor, în Regatul celor două Sicilii, printre
care îl găsim şi pe Giuseppe Mazzini, adelfii din Piemont, decembriştii din Rusia, conduşi
de Nicolai Muraviev sau de Pavel Pestel, mişcări similare în Spania ori Belgia sau, ceva
mai târziu, la 1840, “Frăţia” de la Bucureşti, condusă de Dumitru Filipescu.
154
cărui Principii ale Economiei Politice, apărute în 1848, marchează,

cronologic, sfârşitul acestei perioade de efervescenţă liberală)261.
O dată cu dezvoltarea socialismului şi apariţia structurilor politice
ale acestuia, liberalismul îşi pierde caracterul revoluţionar. Într-o anumită
măsură, socialismul poate fi privit ca o consecinţă a spiritului liberal,
devenit, însă, paricid. Nu întâmplător, istoriografia marxistă socoteşte pe
clasicii gândirii liberale, mai ales pe Adam Smith şi pe David Ricardo, ca
precursori pentru unele din ideile lui Karl Marx, îndeosebi cele privind
teoria valorii262. Câtă vreme liberalismul fusese purtătorul avântului
revoluţionar, gândirea liberală vedea proprietatea ca pe o dimensiune socială
şi cerceta raporturile din sfera economică ori politică precumpănitor prin
prisma raporturilor sociale. O dată cu apariţia revoluţionarismului socialist,
liberalismul a părăsit această dominantă, trecând pe planul studierii
comportamentului uman şi a teoriilor utilitariste. În plan politic, liberalismul
a devenit elitist. Liberalismul a dezvoltat o întreagă şcoală de gândire a
utilitarismului, căreia istoria doctrinelor îi spune “neoliberalism”, “şcoala
marginalistă” ori, pur şi simplu, “şcoala utilitaristă”. Precursorul acestei linii
a fost Jeremy Bentham. Plăcerea devine principiu moral, iar maximizarea
plăcerii criteriul potrivit căruia o acţiune poate fi socotită justă ori
eficientă263. Cel dintâi reprezentant al acestei noi viziuni a fost William
Stanley Jevons. Lui i-au urmat Alfred Marshall. P.Y. Edgeworth, J. E.
Cairnes, Vilfredo Pareto, Léon Walras, Karl Menger, Antoine Cournot,
Wickstead, Knut Wicksell, F. von Wieser, Eugen von Böhm-Bawerk ori
John Bates Clark.
Deplasarea interesului de la raporturile sociale, atât de dragi în
aceeaşi perioadă marxism-leninismului, la comportamentele individuale a
transferat interesul de la o abstracţiune socială, şi anume valoarea, la o
261
Lucrarea lui John Stuart Mill, pe care tocmai din aceste motive Karl Marx o ignoră în
ale sale Teorii asupra plusvalorii, face, de fapt, trecerea de la liberalismul clasic la
socialism, lăsând ca cealaltă ramură să se îndrepte către şcoala marginalistă. Principiile lui
J.S. Mill cuprind numeroase din elementele pe care Marx le-a inclus, ulterior, în teoria
plusvalorii. Vezi John Stuart Mill, Principes d’économie politique, Paris, Guillaumin
Librairie, 1873.
262
Această contaminare revoluţionară dinspre liberalism către socialism este surprinsă la
numai câţiva ani de la revoluţia de la 1848 de Barbu Catargiu, un precursor al
conservatorismului românesc: “Doctrinele periculoase care au ameninţat Europa cu o
catastrofă în anul 1848 au ajuns şi în aceste locuri liniştite, lăsând amintiri sinistre tuturor.
Participanţii la trista parodie revoluţionară a ţării noastre au fost ori destul de naivi, ori
suficient de perverşi ca să împingă mişcarea lor necugetată către aberaţiile comunismului”.
Barbu Catargiu, 1885: État social des Principautés Danubiennes, Bruxelles, Imprimerie de
Bols-Wittouck, 1885, fragment preluat aici din Barbu Catargiu, “Starea socială a
Principatelor Danubiene” în Polis, nr.2/1998, p.114.
263
Jeremy Bentham: “Natura a aşezat omenirea sub cârmuirea a doi stăpâni supremi:
durerea şi plăcerea… Principiul utilităţii recunoaşte această supunere şi o ia drept temelie a
acelui sistem al cărui scop este să urzească firele fericirii prin mijlocirea raţiunii şi a legii…
Dacă principiul utilităţii este un principiu just după care să ne cârmuim, şi aceasta în toate
cazurile, rezultă din ceea ce tocmai am menţionat că oricare alt principiu diferit de acesta
trebuie să fie în mod necesar unul injust”. Jeremy Bentham, “O introducere la principiile
moralei şi legislaţiei” în Adrian-Paul Iliescu, Emanuel-Mihai Socaciu, op.cit., pp.166-168.
155
abstracţiune psihologică, şi anume utilitatea264. Ea devine măsura care

guvernează comportamentul de piaţă265. Studiul pieţelor, atât de drag
liberalismului clasic266 devine teoria echilibrului.
Gândirea neoliberală este o formă prin care liberalismul se apropie
de viziunea conservatoare în ceea ce priveşte reticenţa faţă de spiritul
revoluţionar. Viziunea neoclasică despre teoria echilibrului este cât se poate
de contrarevoluţionară. Ea susţine că sistemul are o capacitate de
autoreglare care derivă din înseşi regulile de funcţionare a pieţelor.
Pus în faţa convulsiilor economice generate de marea depresiune din
anii ‘30, capitalismul a înţeles, fie că era vorba de conservatori, fie că era
vorba de liberali, că intervenţia statului în economie este necesară şi că
libertatea individuală nu are doar resorturi naturale de a se manifesta.
Strategia deficitelor bugetare, ca formă de implicare a statului în atenuarea
dezechilibrelor pe piaţa forţei de muncă şi în stimularea cererii, a fost
acceptată de toate doctrinele economice ale dreptei. Ea relua, la altă scară,
viziunea organică cu privire la evoluţia societăţii, pe care o reclama Edmund
Burke cu aproape un secol şi jumătate în urmă.
Conservatorismul individualist, american ori britanic, a dus chiar la
o formă de coabitare a celor două doctrine. Liberali de frunte ai secolului
XX, ca Friedrich A. Hayek, Ludwig von Mises ori Milton Friedman au fost
acceptaţi, fără rezerve, de conservatori. Iar liberalismul în starea sa pură a
încetat de a mai fi o strategie de guvernare. Astfel, spiritul revoluţionar al
liberalismului, din faza sa incipientă, a dispărut.
Dreapta a avut, în mod tradiţional, o viziune pesimistă faţă de
componentele modernităţii – raţionalitate a istoriei, democraţie, credinţă
într-o societate deschisă, virtuţile reglatoare ale pieţei etc267. Începând cu
ultimele decenii ale secolului XX, îndeosebi odată cu deschiderea
conservatorismului către piaţă şi către valorile statului minimal, dreapta se
depărtează de pesimismul tradiţional268. Efortul Dreptei româneşti de a se
situa pe această nouă linie a dreptei pragmatice este justificat de specificul
realităţilor româneşti.
264
W.S. Jevons: “Lungi reflecţii şi cercetări m-au adus la opinia destul de nouă că valoarea
depinde în întregime de utilitate”. W.S. Jevons, La théorie de l’Economie politique, Paris,
V. Giard et E. Briěre, 1909, p.54. Sau “ofelimitatea” cum îi spune Vilfredo Pareto (Cours
d’Économie politique, Paris, 1964).
265
W.S. Jevons: “Eu arăt… că n-avem decât să exprimăm cu grijă legile naturale ale
variaţiei utilităţii, care depinde de cantitatea produsului aflat în posesiunea noastră, pentru a
ajunge la o teorie satisfăcătoare a schimbului, unde legile obişnuite ale cererii şi ofertei sunt
o consecinţă necesară” (op.cit., p.54).
266
Jean Baptiste Say este chiar autorul unei legi a pieţelor: “producţia îşi creează propria
cerere”. Vezi Jean Baptiste Say, Cours complet d’économie politique, Paris, Guillaumin et
Comp Librairie, 1852.
267
Mărturie ne stau scrierile multor gânditori, de la Edmund Burke şi Joseph de Maistre,
până la Friedrich Nietzsche, Vilfredo Pareto, Gaetano Mosca, Robert Michels, Carl
Schmitt, Nikolai Berdiaev, Georges Sorel, Michel Foucault, Jacques Derrida, Pascal
Bruckner etc.
268
În această privinţă este demnă de semnalat lucrarea Istoria ideii de progres a lui Robert
Nisbet, care are o viziune pozitivă asupra progresului, dintr-o perspectivă conservatoare
contemporană.
156
Tipologia revoluţiilor
În funcţie de conţinutul, de profunzimea şi de obiectivele lor, există

trei tipologii revoluţionare:
1. Revoluţia politică. Foarte adesea revoluţiile politice sunt

asimilate cu loviturile de stat. Revoluţiile politice nu angrenează în
acţiunea lor masele largi. Ele se limitează la nivelul elitelor.
Obiectivele lor sunt legate de schimbarea, pe o cale non-electivă, a
conducerii societăţii. Revoluţiile politice nu-şi propun schimbarea
sistemului politic şi nu au revendicări sociale ample. Astfel de
revoluţii s-au petrecut frecvent în ţările lumii a treia, după
restrângerea sistemului colonial. Astfel de acţiuni au avut loc şi în
România, iar exemplul cel mai notabil este cel al “Monstruoasei
coaliţii” din 11 februarie 1866, care a dus la detronarea lui
Alexandru Ioan Cuza269. Ţările comuniste au cunoscut, de asemenea,
numeroase evenimente de acest fel.
2. Revoluţia socială. Cele mai cunoscute acţiuni revoluţionare se

încadrează în această tipologie. Este forma revoluţionară cea mai
profundă, care angrenează mişcări populare ample şi modificări
structurale ale sistemului politic. Substanţa revoluţiilor sociale o
constituie cel mai adesea conflictele de natură economică. Ele pot fi
însoţite, ca factor agravant, de conflicte de natură religioasă ori
etnică. Atunci, însă, când acţiunea de revendicare este etnică ori
religioasă, fără conotaţii de natură economică, nu poate fi vorba de o
acţiune revoluţionară. Nici războaiele religioase, nici acţiunile
izvorâte din principiul autodeterminării popoarelor nu se încadrează
în tipologia revoluţionară.
Fiind vorba despre contestarea de către clasele sociale
defavorizate a privilegiilor claselor sociale dominante, revoluţiile
sociale au trecut, fără excepţie, prin faza conflictelor, dacă nu chiar a
războaielor civile, şi au fost sângeroase. Ele au fost urmate de
regimuri de teroare şi au impus prin forţă noua ideologie dominantă
şi pe reprezentanţii săi. Atât revoluţiile burgheze, cum au fost, de
pildă, revoluţia din Anglia, condusă de Oliver Cromwell, sau
Revoluţia franceză de la 1789, cât şi revoluţiile bolşevice din 1917
încoace, au fost revoluţii sociale.
3. Revoluţia instituţională. Această formă revoluţionară este o

particularitate a sfârşitului de secol XX. Ea înregistrează o seamă de
asemănări, dar şi deosebiri, faţă de revoluţia socială. Asemănările
sunt următoarele:
 cele două tipologii revoluţionare au în vedere schimbări
profunde ale sistemului, atât în planul economic, cât şi în
cel politic;
269
Vezi Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat din România (vol. 1 – Revoluţie şi
masonerie, vol. 2 – Eşecul democraţiei române), Bucureşti, Editura RAO, 2000, 2001.
157
 ele au în vedere înlocuirea ideologiei dominante cu o alta,

mai progresistă.
Există, însă, şi o seamă de deosebiri:
 revoluţiile instituţionale se ridică împotriva
egalitarismului, în timp ce revoluţiile sociale au drept
cauză inegalităţile sociale; cu alte cuvinte, ambele
tipologii revoluţionare se ridică împotriva inegalităţii,
numai că în primul caz e vorba de inegalitatea civică, iar
în cel de-al doilea caz de inegalitate economică270;
 revoluţiile instituţionale nu au ca sursă conflictele dintre
clasele sociale, ci conflictul dintre societate şi elită,
constituită sub forma birocraţiei de stat; aşadar, spre
deosebire de conflictul de esenţă socială al revoluţiilor
sociale, conflictul în acest caz este de natură
instituţională;
 spre deosebire de revoluţia socială, care încearcă să se
impună printr-un regim de teroare, opresând pe căi
violente clasele adverse, ca soluţie de rezolvare a
conflictului social, revoluţia instituţională alege o cale
democratică de rezolvare a conflictului, care are cauze
instituţionale;
 revoluţia socială este fără excepţie sângeroasă; experienţa
anului 1989 a arătat că revoluţiile instituţionale se pot
petrece pe căi nesângeroase, dacă nu chiar paşnice
(situaţia din România fiind o excepţie care nu infirmă
regula);
 spre deosebire de revoluţiile sociale, care sunt preocupate
prioritar de rezolvarea unor chestiuni de natură
economică, revoluţiile instituţionale îşi propun imediat şi
prioritar reforme politice şi constituţionale.
Revoluţiile politice, atunci când pot fi socotite biruitoare, îşi ating
obiectivele într-un termen scurt. Ele nu perturbă decât superficial raporturile
economice dintre categoriile sociale şi regulile de bază ale sistemului. Nu se
poate pune problema, aşadar, a unor tendinţe inerţiale ale sistemului care să
alimenteze forţele restauraţiei. În cazul revoluţiilor sociale şi al celor
instituţionale, lucrurile sunt cu mult mai complicate. Ele sunt, în acelaşi
timp, revoluţii politice, dar nu sunt exclusiv politice. Procesele pe care le
angrenează sunt nu numai de natură politică, ci şi socială, economică şi, nu
în ultimul rând, culturală. Ele presupun mutaţii structurale majore, care nu
se pot petrece într-un termen scurt. O revoluţie de acest fel este un proces de
durată. Durata este prelungită prin acţiunea forţelor inerţiale sau
restauraţioniste. Revoluţia nu este un proces care să se petreacă printr-un
eveniment singular: ea se petrece în trepte succesive. De pildă, revoluţia din
Franţa, începută în 1789 s-a încheiat, de fapt, abia în 1871, o dată cu
270
Într-o serie de prelegeri susţinute în anul 1950, în memoria lui Alfred Marshall, şi
purtând titlul “Citizenship and Social Class”, T. H. Marshall distinge între “inegalitatea
cantitativă sau economică” şi “inegalitatea calitativă”. Aceste două forme de inegalitate nu
sunt distincte, ele pot trece dintr-o formă într-alta, putând constitui surse de conflict.
158
instalarea lui Adolphe Thiers în fruntea celei de-a treia Republici. Revoluţia
bolşevică, declanşată în 1917, a încetat abia o dată cu moartea lui Stalin271.
Revoluţia declanşată în România în 1989 nu s-a încheiat încă.
Schimbările revoluţionare de atunci au fost deturnate şi “înmuiate” de
forţele de restauraţie care s-au instalat la putere. Totuşi, chiar şi aşa, într-o
reformă spontană, forţele schimbării continuă să acţioneze. Caracterul
revoluţionar al Dreptei vine din aceea că ea îşi asumă reprezentarea forţelor
autentice ale schimbării. Următoarea treaptă în derularea revoluţiei
declanşate în 1989 va presupune preluarea puterii politice de o forţă politică
în care ideile noastre să poată fi dominante. Mulţi dintre noi au crezut că
acest lucru se va petrece în 1996. Din motive pe care le-am explicat deja, nu
a fost posibil. Aşadar, revoluţia continuă.
Tradiţia Dreptei româneşti şi spiritul revoluţionar
Dreapta secolului XX a fost foarte rezervată în a adopta ideea

revoluţiei sociale, care a apărut în secolul trecut exclusiv în forma revoluţiei
bolşevice272. Liberalismul a avut, în cea de-a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, o expresie revoluţionară,
deoarece lupta împotriva structurilor feudale, care împiedicau libera
dezvoltare a pieţelor273. Revoluţia liberală, ca orice revoluţie, dorea
schimbarea unui sistem economico-social, şi anume dorea trecerea de la
feudalism şi de la absolutism, la capitalism şi la democraţie. O dată ce
271
Fără nici o legătură, bineînţeles, cu viziunea revoluţiei permanente a lui Lev Davidovici
Troţki.
272
Am socotit necesare aceste clarificări de ordin metodologic, deoarece folosirea
conceptului de “revoluţie” păstrează o anumită ambiguitate. În acest sens, nu trebuie
confundate revoluţiile de natură tehnologică ori managerială cu tipologia revoluţiilor pe
care le-am prezentat în capitolul de faţă. De pildă, asocierile între revoluţia industrială ori
cea postindustrială şi revoluţiile sociale sunt forţate. E drept că, spre exemplu, revoluţiile
burgheze din perioada 1789-1848 sunt de neconceput fără susţinerea pe care burghezia
liberală a avut-o din partea maşinismului. Diferenţa dintre aceste tipologii revoluţionare
este legată atât de obiectivele lor, cât şi de mijloacele şi de tendinţele lor. Dacă revoluţiile
tehnologice şi manageriale au un caracter ireversibil, nu acelaşi lucru se poate spune despre
revoluţiile istorice. Acestea din urmă caută obţinerea imediată a puterii politice, în timp ce
pentru revoluţiile ştiinţifice acest obiectiv nu este explicit.
Există, totuşi, autori care operează cu concepte menite să sporească confuzia. De
pildă, Ralf Dahrendorf deosebeşte revoluţiile sociale de cele politice, dar le dă sensuri pe
care noi le socotim discutabile şi inoperante în clasificările tipologiilor revoluţionare:
“Cuvântul «revoluţie» a fost folosit de multă vreme pentru două forme cu totul diferite ale
schimbării dramatice. Prima desemnează schimbarea în profunzime, transformarea
structurilor fundamentale ale unei societăţi, care, evident, are nevoie de timp; în ceea ce o
priveşte pe cea de-a doua, e vorba de o schimbare rapidă, mai ales a circulaţiei deţinătorilor
de poziţii de conducere în răstimp de zile sau de săptămâni, prin acţiuni vizibile şi adesea
violente. Prima formă de schimbare poate fi numită revoluţie socială, în vreme ce cea de-a
doua, revoluţie politică. Revoluţia industrială a fost, din acest punct de vedere, una socială,
în vreme ce Revoluţia franceză poate fi socotită una politică”. Ralf Dahrendorf, Conflictul
social modern. Eseu despre politica libertăţii, Bucureşti, Editura Humanitas în colaborare
cu Editura Universităţii Al. I. Cuza şi CEU Press, 1996, p.13.
273
Să pomenim, de pildă, năstruşnica idee a fiziocraţilor potrivit căreia agricultura este
singura îndeletnicire care produce venit net, idee cu consecinţe fiscale neplăcute pentru
burghezia în formare.
159
liberalismul şi-a pierdut această dorinţă şi a fost preocupat de emanciparea

capitalismului, el şi-a pierdut caracterul revoluţionar. Dreapta politică a
rămas apărătoare a democraţiei capitaliste, fiind preocupată de ameliorarea
sistemului şi depăşirea contradicţiilor sale interne prin soluţii practice iar nu
prioritar ideologice.
O dezvoltare similară s-a manifestat în România. Conservatorismul
din a doua jumătate a secolului XX a văzut în liberalism, în democraţia
liberală, în general, germenii unei revoluţii lipsite de substanţă şi
ameninţătoare pentru stabilitatea socială şi dezvoltarea lentă, dar sigură a
societăţii româneşti. Spiritul Revoluţiei franceze a fost privit cu reticenţă de
conservatorismul românesc. Iar gândirea politică influenţată de acest spirit a
fost socotită a fi nepotrivită cu tradiţiile româneşti şi socotită drept
demagogie274.
Există numeroşi cercetători care socotesc importanţa revoluţiilor de
la 1848 ca fiind excepţională, nu atât prin consecinţele ei imediate, cât mai
ales prin caracterul progresist al ideilor, unele dintre ele adaptând realităţilor
româneşti viziunea liberală a revoluţiei franceze de la 1789275.
Dreapta românească a avut, în mod tradiţional, o atitudine critică
faţă de ideile paşoptiste. Dincolo de faptul că aceste idei trebuie aşezate în
contextul istoric, purtând amprenta fie a epocii, fie a personalităţilor
conducătoare, pentru noi mişcarea paşoptistă are un rol modernizator şi
democratizator de necontestat. Conservatorii s-au raportat critic la
paşoptism, mai ales cu privire la deschiderea europeană şi la ataşamentul
faţă de ideile Revoluţiei franceze. Este la fel de adevărat că unii
reprezentanţi ai dreptei culturale interbelice au acuzat, în continuarea
aceleiaşi atitudini, prea puţina aplecare a paşoptiştilor către ortodoxie.
Pentru noi acestea sunt doar dispute ale vremii. Paşoptiştii români se
numără printre precursorii Dreptei româneşti, aşa cum se înfăţişează ea la
începutul secolului XXI276. De altfel, faptul că, în afirmarea ideilor noastre,
274
Iată, în această privinţă, un text semnificativ al lui Mihai Eminescu: “Ce să zicem acum
de doftorii poporului românesc, care la toate neajunsurile tot c-un praf ne îndoapă, care
cine ştie de ce o fi bun? Da-i şoseaua rea, încât ţi se frânge caru-n drum! Libertate, egalitate
şi fraternitate şi toate vor merge bine. Dar se înmulţesc datoriile publice? Libertate,
egalitate şi fraternitate dă oamenilor, şi s-or plăti. Da-i şcoala rea, da’ nu ştiu profesorii
carte, da’ ţăranul sărăceşte, dar breslele dau înapoi, dar nu se face grâu, da-i boală de
vite?… Libertate, egalitate şi fraternitate şi toate or merge bine ca prin minune”. Mihai
Eminescu, “Bătrânii şi tinerii” în Timpul, decembrie 1877; vezi Opere, Ediţia Perpessicius,
vol.X, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1989.
275
Iată aprecierea pe care o face Ion Stanomir: “Întreaga direcţie de modernizare îşi
datorează evoluţia unei agende schiţate în mijlocul tulburatei veri a lui 1848, şi
modernitatea politică românească, cu ipotecile şi reuşitele ei, se plasează în descendenţa
documentelor muntene. Integrarea în Europa… începe prin a fi, la 1848, o minimă exigenţă
de supravieţuire în contextul vecinătăţilor geopolitice” (Ioan Stanomir, Reacţionarism şi
conservatorism, Bucureşti, Editura Nemira, 2000, p.9). Părere pe care o împărtăşeşte şi
Adrian Marino, un mare admirator al ideilor paşoptiste (şi care chiar a sugerat conceptul
filosofic de “neopaşoptism”): “România modernă, cel puţin de la 1848 încoace, a fost – în
ciuda insuficienţelor sale istorice – o ţară orientată spre cultura şi civilizaţia europeană”
(Adrian Marino, “Prefaţă”, în Adrian Marino <coord>, Revenirea în Europa, Craiova,
Editura Aius, 1996, p.V).
276
Fără a ascunde rădăcinile masonice ale Revoluţiei de la 1848, Neagu Djuvara este
autorul unei adevărate ode închinate paşoptiştilor, cea mai patetică pe care o cunosc: “Erau
160
ne sprijinim pe ideile programatice ale Revoluţiei de la 1848, la care facem

trimiteri, dovedeşte acest lucru277.
Precursorii conservatorismului au fost deosebit de critici faţă de
revoluţia de la 1848, socotind-o împotriva ordinii fireşti a evoluţiei
sociale278. Conservatorismul s-a situat, în mare măsură, de partea intereselor
marilor proprietari de pământ279. Ar fi nedrept, totuşi, să rezumăm influenţa
conservatorismului doar la această propoziţie280. Conservatorismul
românesc a avut o contribuţie uriaşă la dezvoltarea culturii româneşti şi a
spiritului naţional. Conservatorii au adus în dezbaterea publică teme
fundamentale precum onoarea, loialitatea, respectul faţă de tradiţie,
doar o mână de oameni, însă luptau ca mânaţi de o credinţă neţărmurită în destinele ţării
lor. Au azvârlit, ca pe nişte vechituri, obiceiurile, instituţiile, până şi vocabularul, impuse
de o putere străină. Au sorbit cu nesaţ din izvoarele culturii apusene; au adoptat instituţii
noi, au înnoit limba, au creat pe de-a-ntregul o literatură de valoare universală, au început,
în linişte, un proces democratic, într-un ritm nemaicunoscut de vreo altă ţară din Europa; au
fixat, pentru generaţii, cu îndrăzneală şi realism, marile obiective politice ale neamului şi au
determinat Europa să ţină seama de ele. Ei au făcut toate acestea. Au făcut chiar mai mult:
au făurit România”. Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul
epocii moderne (1800-1848), Bucureşti, Editura Humanitas, p.333.
277
Adrian Marino vorbeşte chiar despre un “neopaşoptism” necesar: “…ne aflăm într-un
moment istoric radical, de esenţă neopaşoptistă, al unui nou «început», după decenii de
dictatură totalitară, de subdezvoltare şi îngheţ cultural. Paşoptismul reprezintă un astfel de
moment simbolic românesc al «începutului» absolut… Acest spirit de pionierat rămâne la
fel de actual şi în 1848 şi în 1998. O nouă «întemeiere» fundamentală devine imperios
necesară… Spre civilizaţie, modernitate şi europenizare”. Afirmaţii corecte, deşi duse cu
prea mult entuziasm: “Ideologia românească, atâta câtă a fost, s-a născut sub semnul
iluminismului şi al liberalismului”. Adrian Marino, “Pentru neopaşoptism” în Sfera
politicii, nr.60/mai 1998, pp.5-14.
278
Iată un text edificator al lui Dimitrie Ghica, privindu-i pe autorii “movimentului
revoluţionar” de la 1848: “Aşa, eu ceream pentru ţară instituţii potrivite cu istoria ei, cu
mersurile ei, după gradul de civilisaţie în care a ajuns; me mulţumeam să ved înfiinţate
reforme politice şi administrative cari ar fi putut să ne conducă, cu pas tare dar mesurat, pe
calea progresului; din contra, d-ta şi amicii d-tale, într-o singură mişcare nemărginită, cu o
singură săritură, aţi trecut peste un interval de mai mulţi secoli, fără să consideraţi că aţi
prăvălit ţara către o prăpastie unde nu găsesc de cât desordine şi miserie”. Dimitrie Ghica,
“Amicilor şi inamicilor mei politici” în revista Polis, nr.2/1998, p.119.
279
Nu este locul aici să discutăm despre diferenţele dintre boierul începutului de secol al
XIX-lea şi cel al sfârşitului aceluiaşi secol. Ele sunt, însă, importante şi conservatorismul a
deosebit între boierimea primei perioade, premoderne, şi cea instruită, factor activ al
procesului de modernizare. Iată, în această privinţă, un text semnificativ şi deosebit de
critic al lui Barbu Ştirbei despre boierimea română a începutului de secol al XIX-lea: “Ori,
în această vreme, interesul, ambiţia, cupiditatea, egoismul, incapacitatea unei caste boiereşti
înapoiate, toate aceste elemente perturbatoare au marcat din 1831 încoace actele unei
adunări, când servile, când rebele, şi au sacrificat întotdeauna conştiinţa interesului
personal”. Barbu Ştirbei, “Considérations sur l’état politique de la Valachie”, 1855
(“Consideraţii asupra stării politice a Principatului Valahiei” în Polis, nr.2/1998, p.117).
Vezi şi Nicolae Iorga, Corespondenţa lui Ştirbei-Vodă, vol.I-II, Bucureşti, 1904,1905.
280
I. Bulei: “Partidul Conservator n-a fost un reprezentant exclusiv al moşierimii şi nici nu
a reprezentat numai interesele ei. Dar a avut în centrul bazei sale sociale moşierimea, în
aceeaşi bază socială încorporându-se însă şi părţi din burghezia comercială, funcţionară,
bancară, din intelectualitatea orăşenească, în sfârşit din unele elemente ale mediului rural.
Toate aceste categorii sociale erau mai mult sau mai puţin legate de marea proprietate”. Ion
Bulei, Conservatori şi conservatorism în România, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000,
p.10.
161
sentimentul datoriei, credinţa în Dumnezeu ş.a. Socotind că instituţiile

trebuie să se întemeieze pe un stadiu compatibil de emancipare a
mentalităţilor, ei au susţinut votul cenzitar. Incapacitatea de modernizare a
partidului, care a dus la frământări interioare, la îmbătrânirea şi şubrezirea
sa, a declanşat ruptura din 1912 dintre Titu Maiorescu, Petre P. Carp şi
Alexandru Marghiloman, care a prefigurat dispariţia partidului de pe scena
politică. Reforma agrară de după război şi votul universal au dat
conservatorismului românesc lovitura de graţie.
Lipsa unui partid conservator în perioada interbelică a avut
consecinţe deosebit de grave. Dacă am fi avut un conservatorism puternic,
Mişcarea Legionară nu ar mai fi apărut sau ar fi avut o amploare mult mai
redusă281. Spiritul reacţionar, întemeiat pe tradiţie, pe morala creştină şi pe
dragostea de ţară, ar fi evoluat în cadrele democraţiei. Reacţionarismul nu ar
fi dus la extremism politic.
Într-o anumită măsură, liberalismul românesc s-a format sub
influenţa culturală franceză, care a fost semnificativă asupra micii boierimi
româneşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea, cu deosebire în
deceniile patru şi cinci ale secolului respectiv, în timp ce conservatorismul
s-a format sub influenţa gândirii germane. Aceste influenţe, însă, nu pot fi
exagerate, căci liberalismul şi conservatorismul sunt expresii ale unui
anumit context istoric, îndeosebi de natură economică282.
Ca şi în alte ţări, liberalismul şi-a pierdut, în perioada interbelică,
spiritul revoluţionar. El a rămas, după fuziunea dintre Partidul Naţional
Român, condus de Iuliu Maniu – o expresie a conservatorismului
transilvănean283 – şi Partidul Ţărănesc, singurul reprezentant al dreptei
281
Aceeaşi opinie o împărtăşeşte Sorin Alexandrescu: “La dispariţia Partidului Conservator
ca partid explicit, conservatorismul nu dispare şi el, ci devine difuz în societate, ca o bază
comună a tuturor partidelor naţionaliste din secolul al XX-lea: antiliberalismul lui, spiritul
(uneori) antidemocratic, elitismul devin constante ale tuturor partidelor, mişcărilor,
sistemelor de gândire şi gazetarilor de dreapta din perioada interbelică…Toate curentele
neonaţionaliste din secolul al XX-lea sunt un aliaj de neoconservatorism şi populism
semănătorist. În cadrul acestora, legionarismul devine în perioada interbelică locul lor
comun, vulgata lor…”. Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Bucureşti, Editura Univers,
1998, pp.177-178. O concepţie similară exprimă Neagu Djuvara: “Dispare Partidul
Conservator şi ce a mai fost valabil în el s-a dus, în parte, la Averescu, mai târziu la
Legiune” (în “Anii 20”, dezbatere organizată de GDS, publicată în Suplimentul revistei 22,
nr.129/15 mai 2001).
282
De pildă, Tudor Vianu: “De unde înainte cultura română funcţiona prin puterea
dinamică a complexului latin, care era civilizator, progresist, liberalist, acum influenţele
latine sunt întrerupte de cele datorate complexului german, care se caracterizează printr-o
filosofie eleatică a imobilităţii…” Tudor Vianu, Filosofia culturii şi teoria valorilor,
Bucureşti, Editura Nemira, 1998, p.663.
283
“Noi nu avem a ne teme de democraţie”, spunea Alexandru Vaida-Voevod în
Parlamentul ungar, în 1914, ca deputat din partea Partidului Naţional Român, “pentru că
democraţia ne poate da totul, dar nu poate lua nimic de la noi. Noi suntem democraţi, deşi
democraţi conservativi, fiindcă reprezentăm un popor de ţărani”. Discursul deputatului Al.
Vaida-Voevod rostit în şedinţa de vineri 20 martie 1914 a Camerei ungare din Budapesta,
Braşov, Tipografia A. Mureşianu, Branisce şi comp. 1914, p.24 apud Marin Nedelea,
Prim-miniştrii României Mari, Bucureşti, Casa de editură şi presă “Viaţa Românească”,
1991, p.27.
162
politice284. Din păcate, după asasinarea de către un grup de legionari a lui I.

G. Duca, în decembrie 1933, Partidul Naţional Liberal şi-a pierdut unitatea
şi, în consecinţă, o mare parte a autorităţii sale politice. Lipsa unei drepte
politice puternice a permis instituirea dictaturii carliste, momentul din care,
pentru mai bine de jumătate de secol, România nu a mai avut
constituţionalism democratic.
Ca apărătoare ale democraţiei şi ale proprietăţii private, atât Partidul
Naţional Liberal cât şi Partidul Naţional Ţărănesc s-au opus din răsputeri
oricărei forme de dictatură. Numeroşi lideri ai celor două partide au căzut
victime ale legionarilor, dar, mai ales, ale comuniştilor.
Ultimul deceniu al secolului a lansat o nouă provocare. Dacă până
atunci, în întreg secolul XX, spiritul revoluţionar era îndreptat către
contestarea democraţiilor capitaliste şi naşterea unor forme de totalitarism,
de această dată mişcările revoluţionare au fost îndreptate către înlăturarea
totalitarismului şi construirea unei democraţii capitaliste. Acest mod de
încheiere a secolului a condus pe unii autori la a proclama victoria decisivă
a democraţiei capitaliste, ca formă superioară de organizare, politică,
economică şi socială.
Nu trebuie să ne pripim. Fiecare generaţie a avut, într-un anumit fel,
sentimentul “sfârşitului istoriei”285. Tot timpul a fost invocat “ceasul al
doisprezecelea”, mereu societatea s-a aflat “la răscruce”, iar soluţia a părut
decisivă şi veşnică. Şi de fiecare dată istoria a mers înainte, făcând din
gongul final – ca să-l parafrazăm pe Leoncavallo – prologul unei noi
comedii. Vom face, la rândul nostru, consideraţii pe marginea acestei
afirmaţii, pe parcursul acestei lucrări.
Datoria noastră este să înţelegem specificul perioadei pe care o
trăim, preluând unicitatea ca o ipoteză de lucru şi nu ca o zestre vanitoasă.
Abordarea trebuie făcută cu toate precauţiile ce ţin de învăţămintele pe care
le tragem din istorie, dar fără prejudecăţi şi fără teamă.
Specificul instituţional al revoluţiilor din 1989
284
Este şi opinia lui Andrei Pippidi: “…prin dispariţia Partidului Conservator s-a întâmplat
un fel de mutare spre dreapta a partidelor care existau deja sau care se încheagă acum, aşa
încât se poate spune că liberalii ocupă poziţia la dreapta, că un partid ca cel Naţional
Ţărănesc, când va fi, ocupă locul liberalilor, deci undeva la centru, şi în stânga socialiştii
capătă mai multe adeziuni decât avuseseră înainte de război” (în “Anii 20”, dezbatere
organizată de GDS, publicată în Suplimentul revistei 22, nr.129/15 mai 2001).
285
Am citit în studenţie o istorie a gândirii economice, scrisă de Albert Blanqui la 1837
(Histoire de l’Économie politique en Europe depuis les anciens jusqu’à nos jours, Paris,
Guillaumin Libraire, 1837). Am parcurs cartea aceea cu o anumită duioşie, căci autorul
avea sentimentul că tot ce era important a fost deja spus. Şi câte alte lucruri au mai trebuit
spuse după aceea! Probabil că, într-o bună zi, un student de peste o sută de ani va resimţi
aceeaşi duioşie citind cartea lui Fukuyama. El însuşi recunoaşte că şi în alte timpuri a
existat tentaţia “sfârşitului istoriei”: “…aceasta era semnificaţia sfârşitului istoriei (la Hegel
– n.n.): era momentul în care omul ajungea la un fel de autoînţelegere despre sine însuşi şi
condiţiile în care trăia şi în legătură cu ceea ce trebuie să facă astfel încât instituţiile sociale
şi politice să satisfacă din plin cele mai înalte năzuinţe umane”. Dan Pavel, “Ieşirea din
ghetoul intelectual – interviu cu Francis Fukuyama” în Leviathanul bizantin, Iaşi, Editura
Polirom, 1998, pp.103-104.
163
Revoluţiile anului 1989 se aseamănă, dar se şi deosebesc de alte

revoluţii pe care le-a trăit istoria. Abia după ce vom înţelege care sunt aceste
asemănări şi deosebiri, vom putea înţelege care este vocaţia revoluţionară a
dreptei.
Ce face ca revoluţiile anului 1989 să semene cu tipologia
revoluţionară a ultimilor 200 de ani?286
După cum observăm, revoluţiile care, în istoria modernă a lumii, au
depăşit cadrul strict politic au, contextual vorbind, câteva însuşiri esenţiale:
a) Ele marchează – convenţional desigur, căci procesul este mult mai
complex – trecerea de la un sistem economic la altul, fie că e vorba
de trecerea de la feudalism la capitalism sau de la capitalism la
socialism.
b) Dintre cele două etape în care revoluţia marchează trecerea, una
are vocaţie democratică şi alta totalitară287. Precum se observă,
ordinea nu este obligatorie. Au existat revoluţii care au marcat
trecerea de la totalitarism (sau, mai corect, absolutism) la
democraţie, tot aşa cum au existat revoluţii care au marcat trecerea
de la democraţie la totalitarism. Pentru trecerea de la democraţie la
democraţie nu e nevoie de osteneala vreunei revoluţii, căci
democraţia oferă prilejul evoluţiei, al transferului paşnic al puterii,
dacă este organic necesar. Iar trecerea de la totalitarism la
totalitarism e pierdere de vreme. Aceea nu mai e revoluţie, este
eventual o scenă de familie.
286
Am fi tentaţi să adâncim cercetarea noastră până la revoluţia engleză din 1642 condusă
de Oliver Cromwell, dar elementele comparabile se restrâng încât similitudinile sunt mai
greu de făcut. Şi, probabil că Edmund Burke avea dreptate când socotea revoluţia din
Anglia, o ţară care păstrează aceeaşi Constituţie – Magna Charta – de la 1215, mult mai
puţin revoluţionară decât pare la prima vedere: “Cele două principii ale conservării şi
corectării au acţionat cu putere de-a lungul celor două perioade critice ale Restauraţiei şi
Revoluţiei, când Anglia a rămas fără rege. În ambele perioade, naţiunea a pierdut legătura
prin care erau uniţi membrii ei în cadrul vechiului edificiu; totuşi, cele două principii nu au
distrus alcătuirea acestuia. Dimpotrivă, în ambele cazuri, ele au regenerat părţile
defectuoase ale vechii constituţii prin mijlocirea părţilor care nu erau şubrezite. Aceste
principii au păstrat aceste părţi vechi şi neşubrezite exact aşa cum erau înainte, în aşa fel
încât partea recuperată să se potrivească lor” (Edmund Burke, “Reflecţii asupra Revoluţiei
franceze” în Adrian-Paul Iliescu, Emanuel-Mihai Socaciu, op.cit., p.160). La drept vorbind,
există şi păreri care edulcorează avântul revoluţiei franceze de la 1789. Iată, de pildă, ce
scrie François Furet despre Revoluţia franceză: “În realitate, este înflorirea trecutului
nostru. Ea desăvârşeşte opera monarhiei. Departe de a fi o ruptură. Revoluţia nu poate fi
înţeleasă decât în şi prin continuitate istorică. Ea îndeplineşte această continuitate în fapte,
apărând ca o ruptură în conştiinţă” (François Furet, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea
comunistă în sec. XX, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p.70).
287
Comentând revoluţiile de la 1989, Ralf Dahrendorf, altminteri lipsit de admiraţie pentru
elanurile revoluţionare, vorbeşte despre două tipuri de politică, pe care le numeşte politică
“constituţională” şi politică “normală”: “În politica constituţională nu există decât două căi,
societatea închisă şi cea deschisă, în timp ce politica normală permite numeroase opţiuni
conjuncturale”. Politica constituţională este singura şansă de a înlătura monopolul
dominaţiei. În această privinţă, revoluţiile din 1989 sunt socotite de Dahrendorf drept
animate de “politici constituţionale”, manifestându-şi opţiunea pentru societatea deschisă.
Ralf Dahrendorf, Reflecţii asupra revoluţiei din Europa, Bucureşti, Editura Humanitas,
1993, p.72.
164
În realitate, lucrurile nu au fost chiar atât de simple, existând faze

pregătitoare sau postrevoluţionare care nu permit o demarcaţie atât
de netă. Pe de altă parte, fără o simplificare de acest fel, va fi greu să
desluşim sensurile reale. Nu cunosc vreo mişcare semnificativă care
să merite numele de revoluţie şi căreia să nu i se potrivească cele
două însuşiri amintite. Acestor două însuşiri li se adaugă, prin
consecinţă încă una:
c) Toate revoluţiile respective au fost revoluţii sociale288. Revoluţia
franceză a fost îndreptată împotriva monarhiei absolutiste, dar, în
acelaşi timp, împotriva nobilimii şi clerului289. Revoluţiile de la
1848 au avut un caracter burghezo-democratic căruia i s-a adăugat,
în unele ţări, caracterul de emancipare naţională. Revoluţiile
comuniste au folosit proletariatul în lupta împotriva burgheziei
financiare, industriale şi rurale. Categorii sociale au fost asmuţite
unele împotriva altora.
În România o primă tentativă a fost răscoala lui Tudor Vladimirescu,
care a fost în bună măsură inspirată de spiritul Revoluţiei franceze290. Deşi
înfrântă, ea a atras atenţia marilor puteri asupra Principatelor române,
cerând imperativ Imperiului Otoman renunţarea la domnitori fanarioţi şi
recurgerea la domni pământeni. În ziua de 13 iulie 1822, Poarta a numit
domni pământeni: Grigore Dimitrie Ghica în Muntenia şi Ion Sandu Sturdza
în Moldova. Procesul de occidentalizare demarat atunci a pregătit spiritul
revoluţionar al jumătăţii de secol al XIX-lea291. La 1848 a fost arsă la
Bucureşti Arhondologia, care cuprindea repertoriul familiilor boiereşti.
Caracterul burghezo-democratic al revoluţiilor de la 1848 apare cu claritate
în documentele programatice ale acestora292.
288
O discuţie separată ar merita poate, revoluţia fundamentalistă, de factură religioasă, în
care conotaţiile de factură socială nu sunt atât de evidente. O astfel de revoluţie a fost cea a
fundamentalismului islamic din Iran, din anul 1979.
289
Vezi François Furet, Reflecţii asupra Revoluţiei franceze, Bucureşti, Editura Humanitas,
1992.
290
Iată câteva fragmente edificatoare: “Fraţilor locuitori ai Ţării Rumâneşti, veri de ce
neam veţi fi!… Dar pre bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele
bisăriceşti, cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până
când să le fim robi?… Nu vă leneviţi, ci siliţi dă veniţi în grabă cu toţii: care veţi avea
arme, cu arme; iar care nu veţi avea arme, cu furci de fier şi cu lănci: să vă faceţi degrabă şi
să veniţi unde veţi auzi ca să află Adunarea cea orânduită pentru binele şi folosul a toată
ţara… Şi iar să ştiţi că nimenea dintre noi nu este slobod, în vremea aceştii Adunări, obştii
folositoare, ca să se atingă măcar de un grăunţi, de binele sau de casa vreunui neguţători,
oroşan sau ţăran, sau de al vreunui lăcuitori; decât numai binele şi averile cele rău agonisite
ale tiranilor boieri să se jertfească…” (Tudor Vladimirescu, Către tot norodul omenesc din
Bucureşti şi din celelalte oraşe şi sate ale Ţării Rumâneşti, multă sănătate! – 23 ianuarie
1821) Ori: “Ci pă semne dumneata pă norod, cu a cărora sânge s-au hrănit şi s-au poleit tot
neamul boieresc, îl socoteşti nimic, şi numai pă jăfuitori îi numeşti patrie… Dar cum nu
socotiţi dumneavoastră că patrie se cheamă popolul, iar nu tagma jăfuitorilor!” (Tudor
Vladimirescu către Nicolae Văcărescu – 11 februarie 1821).
291
Neagu Djuvara: “Caracteristica principală a domniei primilor domnitori pământeni va fi
accelerarea procesului de occidentalizare”. Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările
Române la începutul epocii moderne (1800-1848), ed.cit., p.307.
292
Proclamaţia de la Islaz (9 iunie 1848): “Pe scurt, popolul român, recapitulând,
decretă:… 2. Egalitatea drepturilor politice… 4. Adunanţă generală compusă de
165
În România nu a existat o revoluţie comunistă, de tipul revoluţiei

bolşevice din 1917. Comunismul a fost un regim de ocupaţie sovietică ce a
folosit elemente marginale ale societăţii româneşti dispuse la trădare de
neam, sau cadre neromâneşti instruite în şcolile Kominternului. Folosind, în
1946, aparenţa unor alegeri parlamentare, pe care altminteri le-a falsificat
grosolan, comunismul a urmat comportamentul postrevoluţionar boşevic
fără ca, propriu-zis, comuniştii din România să fi fost în stare să provoace o
mişcare revoluţionară. Socotind însă că, în sens larg, o revoluţie nu are în
vedere numai momentul insurecţional, ci mai ales transformările ce
urmează, putem socoti că în România a avut loc un fel de revoluţie
comunistă. Când spunem “un fel de” o facem nu fără o anumită tristă ironie,
căci revoluţia presupune acumularea unor contradicţii antagonice interne,
care îndeamnă societatea către echilibru. Or, a spune că între societatea
românească în ansamblul său şi o mână de indivizi care nu reuşiseră timp de
două decenii să se evidenţieze prin nimic altceva decât prin declaraţii
antiromâneşti existau relaţii antagonice ar fi cu totul exagerat. Nimic din
realităţile economice şi sociale româneşti nu îndreptăţea apariţia unor
schimbări de natură revoluţionară de felul celor care urmau să se petreacă.
Dacă existau într-adevăr tensiuni antagonice, apoi atunci ele se manifestau
între tendinţele hegemoniste ale Uniunii Sovietice, pe de o parte, şi dorinţa
liderilor politici ai României şi conducătorilor Armatei Române de a-şi
apăra ţara, pe de alta. Dacă nu ar fi existat atunci trădători de neam, Armata
Roşie ar fi fost nevoită să-şi recunoască rolul de armată de ocupaţie, pe care
de fapt l-a avut până în 1958. Iar retragerea trupelor sovietice din România
nu s-a datorat vreunei tendinţe de emancipare a puterii comuniste de la
Bucureşti. Dacă România nu s-ar fi învecinat numai cu ţări comuniste –
singura, de altminteri, din Europa de Est aflată în această situaţie – probabil
că Armata Roşie ar fi rămas în continuare în ţară.
Revoluţia comunistă a fost, la rândul său, o revoluţie socială. Ea şi-a
îndreptat atenţia, ca oricare altă revoluţie socială învingătoare, împotriva
unor categorii sociale care au suportat, apoi, deposedări, discriminări şi alte
prigoane.
Acum să răspundem la întrebarea: au avut mişcările din 1989
substanţa unei revoluţii? Dacă socotim primele două criterii menţionate mai
sus, atunci cu siguranţă că da. Aceste mişcări au avut ca obiectiv trecerea de
la socialism la capitalism şi trecerea de la totalitarism la democraţie. Cât
priveşte cel de-al treilea criteriu, acesta nu se mai verifică. Nu a fost vorba
de o luptă socială. Nici a burghezilor împotriva boierilor, nici a muncitorilor
împotriva burghezilor şi boierilor la un loc, nici de vreun alt fel. Nu a fost o
tentativă a unei clase sociale de a lua locul alteia. Ca dovadă că nicăieri în
reprezentanţi ai tuturor stărilor societăţii… 8. Libertatea absolută a tiparului… 13.

Emancipaţia clăcaşilor, ce se fac proprietari prin despăgubire… 17. Desfiinţarea rangurilor
titulare ce nu au foncţii…” La acestea, Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova, redactate
de Mihail Kogălniceanu în august 1848, adăuga: “…30. Desfiinţarea a orice dări asupra
exportaţiei productelor naţionale. 34. Înlesnirile comerţului şi libertăţii muncii.” Şi, evident:
“A se oborî orice ranguri şi privileghiuri personale sau de nascere… Ele (rangurile şi
privileghiile boiereşti) dar astăzi trebuesc oborâte ca nisce rămăşiţe ale timpurilor
feudale…”
166
fostul bloc sovietic ea nu a luat forma războiului civil sau a vreunui conflict
social.
Revoluţia anului 1989 nu a fost aşadar, o revoluţie socială293.
Explicaţia constă tocmai în compoziţia socială din ţările foste comuniste.
Îndeobşte, regimurile pe care revoluţiile doreau să le răstoarne, aveau o
anumită susţinere socială. Fie că e vorba de monarhia absolută, care avea
susţinerea nobilimii, fie că era vorba de statul democratic capitalist, care era
sprijinit de categoria largă a proprietarilor industriali, financiari sau funciari.
Raporturile sociale legate de proprietate se reflectau şi într-o anumită
poziţie faţă de puterea politică, şi într-o anumită apartenenţă de natură
culturală. Evoluţia elitelor devenise un proces organic. Comunismul a
desfiinţat diferenţele sociale bazate pe criteriul proprietăţii şi pe criteriul
prestigiului. Singurul criteriu de definire a elitelor a rămas exercitarea
puterii. Dezvoltarea organică a elitelor a fost stopată. Elitele s-au
transformat în nomenklatură, toate celelalte, prestigiul ori confortul
material, fiind strict condiţionate de poziţia în ierarhia politică. Suportul
instituţional pentru elite a fost birocraţia de partid şi de stat. Astfel, legătura
dintre elite şi popor a încetat de a mai fi una organică. Aparatul birocratic a
fost o formă prin care elitele au început să se apere de propriul popor294.
Tentativa de sorginte marxist-leninistă de a construi o societate fără
clase a eşuat. Subminarea proprietăţii private şi transformarea acesteia în
proprietate de stat a avut menirea de pune indivizii într-o stare de
vulnerabilitate şi de dependenţă materială totală faţă de stat. O astfel de
proprietate, care nu mai era gestionată de interesele private a trebuit
gestionată de administraţie. În acest fel, socialismul a generat o birocraţie
fără precedent. Din păcate, România prezentă nu a diminuat, ci a proliferat
birocraţia comunistă, pe care a acceptat-o ca moştenire fără să crâcnească şi
a protejat-o apoi, cât i-a stat în putinţă295.
Subminarea proprietăţii private a avut drept obiectiv desfiinţarea
bazei economice a organizării societăţii pe clase sociale, specifică
sistemului capitalist. Noua birocraţie a ajuns să dispună de o avuţie imensă,
însuşindu-şi foloase importante din administrarea ei. Ea s-a aşezat astfel, în
293
De aceea ni se pare excesivă concluzia lui Timothy Garton Ash, preluată de Stelian
Tănase, potrivit căreia revoluţiile din 1989 nu au adus nimic nou faţă de revoluţiile de la
1789, 1830 sau 1848. E adevărat ceea ce spune Stelian Tănase, anume că “aceste revoluţii
au preluat valorile liberale ale secolelor trecute şi le-au opus dictaturilor comuniste. Putem
spune, în acest sens, că revoluţiile din 1989 sunt prelungirea revoluţiilor din 1789, 1830,
1848, episod al impunerii treptate în Europa a unui set de valori. Aceste valori sunt
considerate anistorice, general umane, universale. Ele nu sunt ale unui regim sau al altuia,
aparţin condiţiei umane” (Stelian Tănase, “Europa şi revoluţiile ei” în Sfera politicii,
nr.60/mai 1998). Realitatea anului 1989 este mai complexă, căci, aşa cum vom arăta,
revoluţiile din 1989 presupun un avânt istoric, dar şi o recuperare istorică.
294
Procesul acestor mutaţii sociale este descris de Milovan Djilas în lucrarea sa Noua clasă.
Odată cu transformarea proprietăţi private în proprietate socialistă, diferenţele datorate
raportului faţă de proprietate dispar şi societatea se egalizează. În acest proces cu tentaţii
egalitariste, birocraţia începe să devină o clasă. Milovan Djilas, The New Class: An
Analysis of the Communist System, New York, Praeger, 1957.
295
Analiza comparativă arată că România are cel mai împovărător aparat birocratic dintre
ţările Europei Centrale şi de Est. În ceea ce priveşte numărul de miniştri, de pildă,
Guvernul României numără în prezent 25 faţă de medie, care se situează la 15,8.
167
fruntea societăţii, pe locul rămas gol în urma dispariţiei clasei înstărite şi a

clasei politice ale democraţiei capitaliste. Ea a căpătat veleităţi oligarhice
generate de noua organizare de tip comunist a societăţii296. Mai mult decât
atât, această birocraţie a încercat să se transforme într-o nouă aristocraţie,
preluând, prin închiderea cercului elitelor, privilegiile şi încercând, prin
moştenirea rangurilor, să se transfere de la o generaţie la alta. Această
aristocraţie comunistă a reuşit să depăşească nevătămată momentul
decembrie 1989.
În acest fel, structurarea pe clase a capitalismului s-a transformat
într-o altă structură socială, stratificată între cetăţenii obişnuiţi şi birocraţii
cu veleităţi oligarhice297. Acesta a fost conflictul principal al revoluţiei din
1989. El rămâne în continuare principalul conflict, chiar dacă o mare parte a
populaţiei nu-l conştientizează ca atare. Principalul adversar politic al
Dreptei româneşti este tocmai această aristocraţie comunistă care şi-a
păstrat privilegiile şi împiedică rotaţia firească şi dezvoltarea organică a
elitelor româneşti.
În această situaţie, tensiunile nu au mai apărut între clase sociale, ci
între masse şi elite298. Sau, mai bine zis, dacă socotim şi tensiunile apărute
înlăuntrul elitei comuniste, între masse şi partea cea mai vizibilă a elitei.
Revolta din 1989 a opus massele propriilor conducători. Tentativa de a opri
revolta prin represiune a eşuat pentru că în aceste structuri situaţia era
aceeaşi: conducerea Securităţii sau a Armatei era dispusă să-şi urmeze
conducătorii, în timp ce structurile acestor instituţii au preferat să pactizeze
cu massele nemulţumite.
Revoluţia română
Mişcarea revoluţionară din România, ca şi cele din celelalte ţări est-

europene, nu a avut un caracter social. Ea a fost o revoluţie instituţională.
Sau, mai bine zis, a încercat să fie, căci a fost înfrântă foarte repede.
Orice revoluţie poartă într-însa forţele de restauraţie. Inerţia istorică
face astfel încât niciodată o mişcare de acest fel nu ajunge până la limitele
pe care şi le-a propus. Din păcate, în ceea ce priveşte revoluţia română,
296
Poate că nicicând legea de fier a oligarhiei emisă de Robert Michels nu a fost mai
evidentă decât odată cu apariţia birocraţiei comuniste. Iată, enunţul aceste “legi de fier”:
“Organizaţia este aceea care dă naştere dominaţiei celor aleşi asupra alegătorilor, a celor
mandataţi asupra mandatarilor, a delegaţilor asupra celor care deleagă. Cine zice
organizare, zice oligarhie”. Robert Michels, Political Parties, New York, The Free Press,
1962.
297
Această nouă stratificare a fost explicată cu o premoniţie excepţională încă din 1911, de
germanul Robert Michels. El spune: “Este adevărat că avuţia socială nu poate fi în mod
satisfăcător administrată decât prin crearea unei largi birocraţii. În acest fel suntem conduşi
la concluzia inevitabilă a negării posibilităţii statului fără clase” (idem, pp.347-348).
298
Acest lucru îl sesizează Vladimir Pasti în studiul său despre Revoluţia română, apărut în
lucrarea România în tranziţie. Căderea în viitor. Spune Vladimir Pasti: “Revoluţia română
nu a însemnat ridicarea uneia sau a mai multor clase sociale împotriva unei clase
dominante. A fost o luptă a tuturor împotriva unui mecanism şi a unui sistem şi nu o luptă a
unora împotriva altora”. Vladimir Pasti, România în tranziţie. Căderea în viitor, Bucureşti,
Editura Nemira, 1995, p.58.
168
restauraţia a venit mai repede decât revoluţia însăşi! Forţele de restauraţie

au fost mult mai bine pregătite decât cele revoluţionare.
Se pune adesea întrebarea cine a făcut revoluţia. Dacă a fost
revoluţie, mişcare populară, revoltă spontană ori lovitură de stat. Vom arăta
ceva mai departe punctul nostru de vedere. Cred, însă, că pentru subiectul
dezbătut aici cel mai important este să aflăm ce au vrut, de fapt, cei care au
fost implicaţi în evenimentele din decembrie 1989.
În decembrie 1989 au acţionat trei tendinţe: Represiunea, Restauraţia
şi Revoluţia. Forţele de represiune au dorit menţinerea regimului politic, aşa
cum era el. Restauraţia şi Revoluţia au dorit înlăturarea totalitarismului, în
forma sa explicită, agresivă. Deosebirea este aceea că Restauraţia şi-a
propus ameliorarea sistemului comunist, în timp ce Revoluţia şi-a dorit
schimbarea sistemului. Restauraţia a învins. A fost mult mai bine organizată
şi a avut o largă susţinere populară. Şi, din păcate, ea s-a aliat după nici
cîteva săptămâni cu represiunea. Primele acţiuni în care represiunea şi
restauraţia şi-au dat mâna, s-au petrecut la doar o lună după declanşarea
revoluţiei, în seara zilei de 28 ianuarie 1990.
Nu există o regulă. În Franţa, cea dintâi învingătoare a fost revoluţia.
Apoi, forţele de restauraţie au potolit elanul revoluţionar. Franţa şi-a
detronat regele la 1789, pentru a-şi încorona împăratul la 1804. Revoluţia
bolşevică a înăbuşit forţele de restauraţie, pe parcursul unui război civil care
a durat mai mulţi ani. În ţările Europei centrale şi de est, după instaurarea
comunismului, restauraţia s-a irosit într-un exil fără şansă.
Situaţia din România este consecinţa caracterului instituţional al
revoluţiei. În timp ce o revoluţie socială îşi localizează mai bine adversarii
şi aliaţii, o revoluţie instituţională face toate acestea mult mai greu. Într-o
astfel de acţiune, lupta nu se dă pe stradă, ci între strategii şi mentalităţi.
Diferenţa dintre România şi alte ţări din Europa Centrală şi de Est nu
se datorează vreunei deosebiri în ceea ce priveşte esenţa revoluţiei.
Deosebirea priveşte calitatea startului. În alte ţări, revoluţia instituţională
începuse deja. Să ne amintim, de pildă, dezbaterile Mesei rotunde din
Polonia anilor ‘80. În Polonia, Cehoslovacia sau Ungaria exista deja un
anumit pluralism care, prin amploarea sa, păşea pe tărâm instituţional.
Startul fusese deja luat. Spre deosebire de România, unde totalitarismul era
evident, ţări ca Cehoslovacia sau Ungaria parcurgeau deja experienţa
posttotalitară, iar în Polonia totalitarismul fusese înlocuit de o formă de
autoritarism.
Ceea ce contează într-o revoluţie sunt primele 24 de ore. Revoluţia
română nu a durat mai mult de o zi.
Restauraţia a fost foarte fertilă. A cultivat cu precauţie
pluripartidismul. A permis crearea Parlamentului, în care a avut în
permanenţă majoritatea. A ales din rândurile sale indivizi controlabili pe
care i-a transformat în capitalişti. A infiltrat şi domolit opoziţia. A născut
instituţii noi, dar a avut mare grijă să nu lase pe oricine să pătrundă
înăuntru. A liberalizat cu măsură, astfel încât primenirea elitelor să nu aibă
loc, iar elitele economice şi culturale să fie centrate, pe cât posibil, în jurul
puterii politice. După doisprezece ani, restauraţia este mai biruitoare ca
169
oricând. Avem democraţie, Parlament, pluripartidism, patronate şi sindicate,

libertatea presei. Decorurile sunt bine aşezate299.
Din păcate, însă, pentru truda acestor scenografi ai istoriei, cele două
forme de manifestare ale comunismului persistă. Ele sunt teama şi sărăcia.
Nici un decor nu le poate ascunde. Ba chiar, îndărătul firmelor luminoase
sau al discursurilor pline de emfază, persistenţa lor capătă o dimensiune
tragică.
Lucrurile trebuie luate de la început. Ba chiar, trebuie să ne grăbim,
pentru că, altfel, folosirea unor concepte, cum ar fi, de pildă, democraţie ori
capitalism, de către cei care nu sunt deprinşi cu ele, nu vor face decât să le
acopere de ocară în ochii oamenilor, care vor socoti că e mai bine pentru
dânşii să se lipsească de ele. Rezultatul alegerilor din noiembrie 2000 e
destul de neliniştitor în acest sens.
Caracterul revoluţionar al Dreptei româneşti. Tradiţie şi modernitate
România are nevoie de modernizare300. Pornind de la faptul că

perioada modernă este socotită a fi cea demarată o dată cu revoluţia
industrială, există opinii care socotesc modernizarea ca fiind echivalentă
doar cu inovaţia tehnologică. Astfel de opinii socotesc procesul de
industrializare ca fiind indispensabil procesului de modernizare. Viziunea
noastră este, în această privinţă, instituţională, şi nu tehnicistă301.
Modernizarea este un proces care nu are relevanţă decât dacă se petrece la
nivelul civilizaţiei unei societăţi, cu alte cuvinte, dacă dezvoltarea
industrială este absorbită de către dezvoltarea instituţională şi de către
299
Adam Michnik: “Semnul distinctiv al restauraţiei este sterilitatea. Sterilitatea
guvernului, lipsa ideilor, lipsa curajului, osificarea intelectuală, cinismul şi oportunismul.
Revoluţia are măreţie, speranţă, pericol. E un timp al libertăţii, al riscului, al viselor măreţe
şi al pasiunilor josnice. Restauraţia este calmul unei bălţi stătute, piaţa intrigilor mărunte şi
urâţenia şantajului”. Adam Michnik, Restauraţia de catifea, Iaşi, Editura Polirom, 2001,
p.45.
300
Nu fără o anumită undă de ironie, Stelian Tănase construieşte viziunea revoluţiei
comuniste tot pe o idee a modernizării, mai degrabă a emancipării ţărilor sărace în faţa
celor bogate. Industrializarea, de pildă, este şi o expresie a acestei tendinţe de modernizare
a revoluţiilor comuniste. Acelaşi lucru îl susţine şi Silviu Brucan: “Departe de a fi o
revoluţie socialistă, Revoluţia din Octombrie a fost o reacţie anti-sistemică a unei mari
naţiuni rurale împotriva dominaţiei Vestului industrial… Comunismul era doar o mască
ideologică pentru dorinţa unei mari puteri de a concura, în termeni de egalitate, cu
adversarii din Vestul industrial” (Silviu Brucan, “Comunism versus capitalism. O falsă
problemă” în Sfera politicii, nr.67/februarie 1999, p.39). În acelaşi sens, pornind de la
politicile rezultate ca interacţiune a bazei economice şi a bazei sociale, Barringhton Moore
consideră că, în secolul XX, au existat trei căi de realizare a industrializării: democratică,
fascistă şi comunistă. Barringhton Moore, Social Origins of Dictatorship and Democracy:
Lord and Peasant in the Making of the Modern World, Boston, Bacon, 1966.
301
În această perspectivă, amintesc definiţia lui C.E. Black, care defineşte modernizarea
drept “procesul prin care instituţii dezvoltate din punct de vedere istoric sunt adaptate la
funcţii de schimbare rapidă, care reflectă o creştere fără precedent în cunoaşterea umană
reflectată de revoluţia ştiinţifică, care îi permite omului controlul asupra mediului
înconjurător.” Aşadar “modernizarea reprezintă adaptarea unui set de instituţii la un set de
funcţii în schimbare”. C.E.Black, The Dinamics of Modernization, Princeton, Princeton
University Press, 1966, p.7.
170
evoluţia mentalităţilor. În cazul specific al tranziţiei din Europa centrală şi

de est, efortul instituţional este cu atât mai uriaş cu cât el nu este susţinut de
dezvoltare economică, ci trebuie să o genereze.
Comunismul a înţeles modernizarea prin prisma electrificării,
industrializării şi urbanizării. Fiecare dintre acestea a fost, la un moment dat,
un suport al modernizării. Dar modernizarea înseamnă mai mult decât atât,
înseamnă emanciparea persoanei, organizare şi eficienţă. De modul în care
aceste trei condiţii sunt împlinite, depinde gradul de modernitate al unei
societăţi. Cele trei dimensiuni ale modernităţii trebuie corelate şi dezvoltate
simultan, ele fiind condiţii obligatorii ale unei societăţi moderne. La ce
folosesc, de pildă, organizarea şi eficienţa, dacă ele dezumanizează, dacă
transformă societatea într-o însumare de roboţi, pentru care viaţa devine o
sumă implacabilă de reguli fixe? La ce foloseşte organizarea fără eficienţă,
dacă nu la crearea unei lumi birocratice, lipsite de sustenabilitate? La ce
foloseşte libertatea, dacă ea nu se defineşte printr-un ansamblu de reguli
care duc la respectarea libertăţii celuilalt? La ce au folosit cartierele de
blocuri muncitoreşti, dacă au adăpostit o populaţie necăjită, alienată şi
sărăcită? Modernitatea nu este numai statistică şi kilowaţi, ci şi o stare de
spirit302. Ea trebuie să fie vectorul unei societăţi deschise şi performante303.
În acest fel, modernizarea trebuie să se petreacă simultan pe trei
direcţii – economică, socială şi culturală, care se completează reciproc:
liberalizare economică, solidaritate socială, emancipare a mentalităţilor. Ele
se opun centralismului economic, pauperizării şi mentalităţilor egalitariste.
Această tensiune între vechi şi nou, între înapoiere şi progres, între stagnare
şi transformare, între anacronism şi modernitate, pseudo-democraţie şi
democraţie consolidată, între restauraţie şi revoluţie, se traduce într-o
dispută de natură ideologică: aceea dintre caracterul populist al stângii şi
caracterul popular al dreptei. Între această impostură, care este socialismul
democratic, şi democraţia capitalistă304.
302
Această dimensiune înşelătoare şi, aş spune, superficială a modernităţii a marcat
propaganda comunistă. Ea se mai regăseşte încă chiar şi acum,în lucrările unor specialişti
respectabili. Iată ce spune, de pildă, Cătălin Zamfir: “România este o ţară cu un grad relativ
înalt de modernizare a vieţii sociale, dar neaşteptat de sărăcită. Segmente importante ale
populaţiei trăiesc în condiţii moderne: muncesc într-o economie modernă, locuiesc în oraşe
moderne. Forma modernă de organizare a societăţii impune de aceea unele cerinţe
minimale. În acest context, sărăcia din România este foarte diferită de cea care există în
societăţile tradiţionale” (Cătălin Zamfir, “Programe de combatere a sărăciei la nivel
comunitar” în Elena Zamfir Elena (coord.), Strategii antisărăcie şi dezvoltarea comunitară,
Bucureşti, Editura Expert, 2000, p.287). Cu alte cuvinte, românii nu s-ar simţi săraci dar
faptul că au telefon, lumină electrică şi televizor îi face să-şi realizeze starea de sărăcie. E,
cum s-ar spune, un fel de “sărăcie cu lustru”.
303
O astfel de schimbare de optică realizează, din perspectiva stângii, Jürgen Habermas,
care, în lucrarea Discurs filosofic asupra modernităţii (Bucureşti, Editura All, 2000),
părăseşte viziunea mecanicistă a stângii asupra modernizării, înţelegând dimensiunea ei
socială, civică.
304
Pentru a sublinia legătura strânsă între cele două tendinţe ale modernizării anume
democraţia şi capitalismul, Daniel Dăianu foloseşte conceptul de “capital instituţional”:
“Eu cred că în evoluţia transformării postcomuniste, succesul politicii liberale depinde de
existenţa şi dezvoltarea unor forme de capital instituţional, între care fiinţează legături
foarte strânse. Aceste forme sunt capitalul social, privit ca norme care se bucură de
acceptabilitate socială, capitalul civic (ce priveşte funcţionarea societăţii civile), capitalul
171
Modernizarea trebuie înţeleasă ca un proces complex, care are în

vedere atât nivelul realităţii imediate, cât şi pe cel al mentalităţilor, al
atitudinilor305,306.
Efortul de modernizare pe care îl propune dreapta este cu totul
diferit şi necesită o înţelegere profundă a perioadei pe care o trăim.
Spuneam că suportul conceptual trebuie să fie ideologia dreptei, care este o
sinteză doctrinară. Dar, vor întreba unii, cum e posibil să pui laolaltă
liberalismul şi conservatorismul?307 Pot ele încăpea în aceeaşi teacă? Nu
cumva dreapta ca sinteză doctrinară este doar un artificiu ideologic?
Vom afla răspunsul, după ce vom răspunde la o altă întrebare, care
are, recunosc, un oarecare iz retoric: România încotro? Înainte, bineînţeles!
Dar numai înainte? Nu cumva, după cincizeci de ani de comunism, mergând
numai înainte, vom rămâne cu spatele descoperit? Putem merge, în linişte,
înainte cu acest nivel al mentalităţilor, cu toate frustrările naţional-bolşevice
stând într-o pândă încordată?
Faptul că tranziţia se desfăşoară pe un fundal atât de potrivnic de
psihologie colectivă, cu gâtuiri ale mentalităţilor, ale prejudecăţilor, ale
frustrărilor, se repercutează în restrânsa înclinaţie către nou, către
avangardă, a societăţii româneşti. Avangarda nu se poate defini, darămite
de coeziune socială şi capitalul de lideranţă, care exprimă capabilităţile elitelor unei

societăţi de a conduce procesul de transformare, de modernizare”. Daniel Dăianu,
“Liberalismul secolului XX” în Sfera politicii, nr.56/ianuarie 1998, p.22.
305
O descriere a complexităţii procesului de modernizare este făcută de Samuel
Huntington. Potrivit acestuia, dimensiunile modernizării sunt următoarele: dimensiunea
psihologică, care implică o schimbare fundamentală a valorilor, atitudinilor şi speranţelor;
dimensiunea intelectuală, care implică instrucţie superioară şi creşterea accesului la
informaţie; dimensiunea demografică, care presupune schimbarea în modelele de viaţă, o
creştere a stării de sănătate şi a speranţei de viaţă, o mare mobilitate geografică şi
profesională, o sporire a ponderii populaţiei urbane în dauna celei rurale; dimensiunea
socială, care presupune o dezvoltare a societăţii civile; dimensiunea economică, care
presupune apariţia unor profesiuni complexe, sporirea valorii adăugate, creşterea
agriculturii de piaţă în dauna agriculturii de subzistenţă, crearea pieţei naţionale şi a
instituţiilor aferente de reglementare şi supraveghere. Iar din punct de vedere politic,
organizarea socială devine reprezentativă şi participativă. Spune Huntington: “Mai mult
decât orice, statul modern se deosebeşte de statul tradiţional prin gradul mare în care
oamenii participă în politică şi sunt influenţaţi de politică în cadrul unor unităţi politice
foarte largi”. Samuel Huntington, Ordinea politică a societăţilor în schimbare (cap.
“Participarea politică: modernizarea şi decăderea politică”), Iaşi, Editura Polirom, 1999
pp.37-43.
306
Un studiu relativ recent realizat de Robert D. Putnam a schimbat în mod radical
paradigma clasică potrivit căreia dezvoltarea politică a democraţiei este determinată de
dezvoltarea economică. Concluzia autorului este aceea că performanţa instituţională este
determinată de capitalul social, dezvoltarea civică fiind cea care explică atât dezvoltarea
economică cât şi dezvoltarea politică: “Capitalul social este cheia care face democraţia să
lucreze”. Robert D. Putnam, Making Democracy Work, Princeton, Princeton University
Press, 1993, p.185.
307
Iată cum răspunde Petre Ţuţea, în 1990, la această întrebare: “Stânga nu poate guverna.
Când vine la putere, e pustiu… Toate formele de stânga violează cotidian ordinea naturală
a lui Dumnezeu… Cred că acum, la noi, ar fi optimă o conducere conservatoare (de
dreapta), realizată însă într-un climat democratic. Adică un partid conservator,
tradiţionalist, într-un climat liberal… Conservatorii mari nu sunt reacţionari, pentru că au
de partea lor legile eterne ale lui Dumnezeu”. Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu,
Bucureşti, Fundaţia Anastasia şi Editura Arta Grafică, 1992, p.19.
172
afirma, fără tradiţie. Osteneala, somnolenţa cu care societatea românească

primeşte avangarda, nu are altă explicaţie, decât aceea că sufletul românesc
nu se hrăneşte îndeajuns cu spiritualitatea şi cu tradiţiile sale.
Poporul român nu s-a născut în 1989. Nici măcar în 1946. S-a
petrecut chiar dimpotrivă. După extraordinara perioadă a redeşteptării sale,
a primei sale modernizări, poporul român a intrat într-o perioadă în care
sufletul său a fost pus la grea încercare. Doar rezistenţa culturală a mai
hrănit sufletul acestui popor. Cea mai mare parte a românilor, din dorinţa
firească de a supravieţui, au acceptat, nu numai în vorbe, dar şi în fapte,
materialismul comunist308.
Punctul de plecare într-o construcţie viitoare nu poate fi anul 1989.
Pentru simplul motiv că realităţile româneşti de atunci nu prezintă calităţile
unei linii de start. Toate valorile pe care dorim să le construim – democraţia,
dezvoltarea capitalistă, sistemul parlamentar, drepturile şi libertăţile
fundamentale, parteneriatul, ideea naţională – au fost batjocorite şi nimicite
de comunism. În dorinţa de a da istoriei o logică a continuităţii, trebuie să ne
întoarcem la momentul în care toate acestea, chiar dacă nu erau perfecte,
înseamnau ceva309.
Răspunsul nostru este că drumul trebuie să tindă, simultan, către
tradiţie şi modernitate. Faptul că tradiţia devine o dimensiune a
308
Neagu Djuvara merge chiar mai departe, susţinând că poporul român prezintă
simptomele unui popor care se devitalizează: “Simptomele «sinuciderii» sunt variabile.
Trei sunt însă constante şi lesne de observat: 1. Cât mai mulţi membri ai colectivităţii fug,
în general cei mai zdraveni, cei care nu vor să se scufunde odată cu ansamblul; 2. Cei care
au rămas locului nu mai fac copii sau prea puţini pentru perpetuarea etniei; 3. Aceia îşi aleg
sistematic dintre cei mai proşti guvernanţi, cei mai răi conducători. Aceste trei simptome
sunt, din păcate, vizibile la noi în ţară de când am fost supuşi, din afară, experienţei
comuniste. De unde românii erau, odinioară, în Europa, poporul care se expatria cel mai
greu, de la experienţa comunistă încoace asistăm la o formidabilă hemoragie care nu se mai
opreşte” (Neagu Djuvara, “Trezirea femeii românce” în Madame Figaro, nr.10ianuarie-
februarie 2001, pp.23-24). Cifrele par să-i dea dreptate lui Neagu Djuvara. Pentru prima
oară în acest secol, sporul natural pe timp de pace este, începând cu 1991, negativ,
populaţia ţării împuţinându-se de atunci cu aproximativ 300.000 de persoane. Datele arată
că, din 1990 şi până în prezent, peste 200.000 de persoane au emigrat, în condiţiile în care
repatrierile, reduse în numeroase cazuri, doar la solicitarea cetăţeniei române, nu depăşesc
cîteva zeci de mii. Dacă adăugăm la acestea, persoanele care muncesc în străinătate fără
drept de rezidenţă, cu intenţia clară de a nu se mai reîntoarce acasă, putem avea o evaluare
a realităţilor pe care le evocă Neagu Djuvara.
309
Evaluarea lui Jean-François Revel este, în această privinţă, extrem de severă: “De fapt,
în istorie comunismul este cel dintâi sistem sinucigaş, datorat integral spiritului uman
însuşi, unei creaţii a acestuia. Nebunia şi cruzimea au imaginat şi înainte, fireşte, utopii,
însă nici una nu a fost atât de absolut aplicată – cel puţin nu la o scară aşa de largă şi pe o
durată atât de lungă. Scăpaţi, în sfârşit, din fanteziile «materialismului istoric», este timpul
să înţelegem că în lumea primilor ani ai veacului al XX-lea nu exista nici o problemă care
să creeze «condiţiile obiective», «necesare» apariţiei bolşevismului; şi reciproc: că
bolşevismul nu a rezolvat nici una dintre problemele cu care se confrunta atunci
omenirea… La primul contact cu lumea concretă, comunismul se spulberă, fiindcă nu face
parte din această lume. Comunismul nu este un produs al istoriei, ci un hiatus în istorie, o
sincopă în evoluţie, erupţia unui delir sistematizat în înlănţuirea actelor umane, un accident
cu mult mai grav decât o experienţă socială eşuată”. Jean-François Revel, Revirimentul
democraţiei, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, pp.215-216.
173
modernizării pare ciudat, unora chiar imposibil310. Nu spun că e uşor. Spun,

însă, că e necesar311. Este momentul în care, pentru prima oară,
reacţionarismul lui Titu Maiorescu şi sincronismul lui Eugen Lovinescu se
întâlnesc, potrivindu-se.
În principiu, Vifredo Pareto avea dreptate atunci când considera că
dezvoltarea şi decăderea elitelor se centrează pe două dominante: inovare şi
conservare312. Există perioade când dominanta este cea inovatoare,
revoluţionară la scara civilizaţiei, şi perioade când dominanta este
conservatoare, perioade pe care le-am putea numi “victoriene”. Din această
perspectivă, impostura actualei clase politice româneşti este evidentă. În
plan politic, specificul acestei perioade ar trebui să fie inovarea. Dominanta
este, din păcate, tergiversarea…
Viziunea lui Pareto este potrivită pentru o societate a cărei
dezvoltare organică nu este tulburată de perioade alogene precum
comunismul. Reluarea dezvoltării organice creează opoziţia dintre inovare
şi tradiţie, pe de o parte, şi tergiversare, pe de alta.
Faptul că Dreapta românească îşi propune să înfăptuiască o revoluţie
instituţională arată, o dată în plus, faptul că viziunea noastră nu poartă
amprenta utopiilor. Revoluţia instituţională este cea mai puţin utopică dintre
tipologiile revoluţionare313.
Avem nevoie de suport popular. Asta nu înseamnă că trebuie făcut
numaidecât pe placul tuturor. S-ar putea ca unora să le convină să primească
salarii pentru care nu există acoperire în producţie. S-ar putea ca altora să le
placă faptul că în întreprinderile agricole de stat pământul poate fi fructificat
în interes personal. S-ar putea ca disciplina muncii să pară o povară, sau ca
310
Într-un eseu dedicat pictorului Constantin Guys, “Le peintre de la vie moderne”
(publicat în 1863), Charles Baudelaire spunea: “Modernitatea e efemerul, ceea ce scapă,
accidentalul; ea este doar o jumătate a artei, cealaltă jumătate fiind eternul şi imuabilul…
Pe scurt, pentru ca modernitatea să fie demnă de a deveni antichitate, trebuie ca frumuseţea
misterioasă pe care i-a împrumutat-o involuntar viaţa omenească să fie extrasă din ea”
(apud Matei Călinescu, “Modernitate, modernism, modernizare: variaţii pe teme moderne”,
în lucrarea colectivă Postmodernismul. Deschideri filosofice, Ediţie îngrijită de Aurel
Codoban, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995, p.70).
311
Un text pilduitor al lui Adrian-Paul Iliescu: “…modernizările şi inovaţiile eşuează
oriunde nu beneficiază de fundalul necesar creat de tradiţii… Contextul în care se petrec
schimbările din România, context cultural, social, economic, instituţional şi, nu în ultimul
rând, moral, nu permite (deocamdată) decât o lungă agonie; renaşterea, atunci când va veni,
va fi probabil deja extrem de scump plătită. Schimbarea, modernizarea, inovaţiile nu sunt
totul; ele nu sunt decât jumătate din istorie: ingredientul necesar, jumătatea opusă, nu poate
fi procurat prin nici o revoluţie şi nici printr-o «campanie de modernizare», deoarece el este
cristalizarea unor acumulări materiale, comportamentale şi culturale ale trecutului şi
tradiţiei”. Adrian-Paul Iliescu, “Conservatorismul şi raţiunile sale de a fi” în Polis,
nr.3/1998, p.67.
312
Vezi, în această privinţă, Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Firenze,
Barbera, 1916, pp. 31-38.
313
Fără a face trimiteri explicite la revoluţia instituţională, este util de parcurs capitolul
“Utopie şi revoluţie, Idei europene şi experienţe româneşti” din lucrarea Civitas imaginalis.
Istorie şi utopie în literatura română (Iaşi, Editura Polirom, 1999) a lui Sorin Antohi.
Pornind de la premisa că “utopia şi revoluţia au ireductibile afinităţi” (p.72), Antohi
dezvoltă asemănările şi deosebirile dintre utopie şi revoluţie. Pe acest raport insinuat de
asemănări şi deosebiri, între utopie, ideologie şi revoluţie se clădeşte, aşa cum am arătat
deja, mesianismul dreptei.
174
respectarea legii să fie un obstacol în calea deprinderilor personale. S-ar

putea ca promisiunile populiste să fie mai atractive decât asumarea
răspunderii personale.
Asumarea spiritului novator, a modernităţii, este o întreprindere
dificilă. În istorie tendinţa către modernitate şi cea inerţială se interferează.
Istoria însăşi este o rezultantă a întrepătrunderii acestora. Nu aş vrea să se
facă vreo confuzie între dorinţa de a conserva tradiţia şi tentativele inerţiale
de a stopa modernizarea. Tradiţiile nu se opun modernizării, ci le
legitimează. Când vorbim despre caracterul revoluţionar al dreptei, spunem
mai mult decât modernizare. Nu mai este vorba de lupta firească dintre
vechi şi nou, dinlăuntrul aceluiaşi sistem. Nu e vorba de îmbufneala mătuşii
în faţa zburdălniciilor nepoatei şi despre pufnelile de tipul “tinerii din ziua
de azi”. E vorba de organizări economico-sociale diferite. Cine spune astăzi
că doreşte să fie modern, fără să fie revoluţionar, ori nu e sincer, ori e lipsit
de înţelegerea realităţii. Noi suntem departe de revoluţionarii de profesie.
Nu proclamăm spiritul revoluţionar din teribilism şi nici nu dorim să agităm
masele ori să zburătăcim vremurile. Nu agreem atitudinile insurecţionale.
Noi propunem o revoluţie cumpănită. Dar fermă314.
Dimensiunea novatoare a Dreptei româneşti este una din temele
noastre fundamentale. Ea constituie un aspect inedit în evoluţia dreptei.
Până la sfârşitul secolului XX, componenta conservatoare a dreptei socotea
nimerit să apere sufletul naţiunii de pericolul unui viitor care vine prea
repede şi care deformează instituţii şi tradiţii. Noi suntem puşi astăzi în faţa
unei alte provocări, şi anume aceea de a apăra sufletul naţiunii de un trecut
care a avut teribilele sale efecte deformatoare. De aceea ne vor ierta acei
314
Nu suntem, aşadar, atinşi de sindromul revoluţiei fără sfârşit, pe care o profetiza Mihai
Ralea. Revoluţia este o transformare prea profundă pentru a fi doar un cuvânt cu care să te
joci. Revoluţia nu poate fi cotidiană. Ascultaţi şi dumneavoastră: “Revoluţia devine un
scop în sine. Nervozitatea contemporană are nevoie de noutate şi originalitate. Noi nu ne
putem impune lungi eforturi: ne lipseşte răbdarea… Revoluţia nu se restrânge numai la
politică. Ea pluteşte în aer, e peste tot; ea e metoda spiritului nostru neliniştit, o metodă de
investigaţie, care ne deschide orizonturi noi” (pp.352-353). “Totul tinde, aşadar, să
favorizeze mentalitatea revoluţionară. Revoluţia devine un fel de categorie a conştiinţei
prin care judecăm o mare parte din actele sociale… Poate că tendinţa revoluţionară, care
caracterizează epoca noastră, nu este nici ea altceva decât simptomul acestei aspiraţii
obscure, dar profunde, a umanităţii, în mersul său neîntrerupt către progres” (p.355). Mihai
Ralea, Ideea de revoluţie, Bucureşti, Editura Albatros, 1997.
O poziţie total diferită găsim la brazilianul Plinio Correa de Oliveira. El dezvoltă, ca opus
mesianismului revoluţionar, un adevărat mesianism contrarevoluţionar. În opinia sa, orice
revoluţie doreşte să schimbe o putere legitimă, înlocuind-o cu o stare de lucruri ilegitimă.
După Revoluţia franceză şi revoluţiile din 1848, cea de-a treia revoluţie a fost cea
bolşevică, ce a schimbat statul democratic cu cel socialist. Ar urma “a patra revoluţie” care,
în continuarea utopiei marxiste, duce la desfiinţarea statului şi la reîntoarcerea la un fel de
societate tribală. Datoria contrarevoluţionarilor, spune profesorul brazilian, este aceea de a
împiedica cea de a patra revoluţie care se naşte. Aceste cuvinte, scrise cu un sfert de secol
în urmă, şi-au pierdut orice sens profetic. În ţările foste comuniste, sensul revoluţiei şi al
contrarevoluţiei sunt cu totul diferite. Vezi Plinio Correa de Oliveira, Revoluţie şi
contrarevoluţie, Bucureşti, Editura Tradiţie, 1995.
175
gânditori ai dreptei pentru care spiritul revoluţionar este cel mai mare
duşman al unei dezvoltări cumsecade315.
Unora li se poate părea asocierea dintre ideologia dreptei şi
caracterul revoluţionar ca fiind forţată316. Multă vreme, spiritul dreptei a
păstrat regula maximei rostite de Joseph de Maistre: “Nous ne voulons pas
la contre-révolution, mais le contraire de la révolution”. Privind cele două
secole de revoluţii succesive, o astfel de atitudine ar putea fi îndreptăţită. În
istorie, revoluţiile au produs mutaţii sociale, care au presupus o socializare
mai largă a proprietăţii. De aceea, ideologic vorbind, ele au fost percepute
ca fiind animate de o ideologie de stânga. Mai mult, unii adepţi înverşunaţi
ai spiritului revoluţionar nu s-au sfiit să aşeze pe aceeaşi treaptă revoluţia
franceză de esenţă liberală, revoluţiile de emancipare naţională de la 1848 şi
revoluţiile comuniste din secolul XX.
Spre deosebire de toate aceste revoluţii, care şi-au propus ca obiectiv
sporirea socializării proprietăţii, acţiunea noastră are scopul de a reîntoarce
proprietatea la starea sa de proprietate privată. Tendinţele revoluţionare de
felul celor amintite mai sus şi-au atins limitele. Socializarea treptată a
proprietăţii a dus în cele din urmă, la abstractizarea ei, sub forma proprietăţii
socialiste. Dreptul de proprietate, în cele trei funcţiuni ale sale, a fost, la
rândul său, aneantizat. Din proprietatea tuturor şi a nimănui, proprietatea
trebuie să redevină beneficiul celui care o produce. Din punctul de vedere al
dreptului de proprietate, comunismul, după un efort istoric de mii de ani, a
dorit să ne readucă în comuna primitivă. Trecerea de la această atitudine
primitivă, utopică, asupra proprietăţii, la organizarea societăţii bazată pe
proprietatea privată, este un efort considerabil, a cărui natură revoluţionară
nu poate fi negată.
Dar caracterul revoluţionar al dreptei nu trebuie judecat numai prin
prisma relaţiilor de proprietate. Trecerea de la totalitarism la democraţie este
ea însăşi un proces revoluţionar. Ideologia care îşi asumă şi face lucrul
acesta poartă neîndoielnic o amprentă revoluţionară317.
315
Iată sentinţa unui gânditor conservator al secolului XX, George Santayana: “Marele rău
al distrugerii este prospectiv: pe revoluţionari îi condamnă nu cele ce ei distrug, ci ceea ce
produc. Căci ceea ce produc este pur şi simplu ruină: adevăratele începuturi nu provin de la
revoluţii, ci de la seminţe semănate involuntar şi neluate în seamă, seminţe căzute pe
pământul nedezţelenit, sau poate în brazdă, şi arate cu altă intenţie. Dar cu excepţia acestor
accidente fericite, revoluţia nu produce nimic, făcând pur şi simplu dificilă continuarea sau
geneza unor organisme definite, fie mai bune, fie mai rele decât acelea pe care le
distruseseră; de vreme ce nu este nimic mai stabil decât un deşert, sau mai puţin fertil decât
nisipurile mişcătoare”. George Santayana, Renaşterea autorităţii în Polis, nr.3/1998,
pp.177-178.
316
Iată, de pildă, cât de departe este înţelegerea lui Eugen Weber în ceea ce priveşte
conţinutul dreptei, faţă de ceea ce trebuie să fie astăzi Dreapta românească: “În ce mă
priveşte, sunt înclinat să definesc componentele majore ale Dreptei în termenii celor trei R:
Reacţiune împotriva tendinţelor prezentului, Rezistenţă la schimbare şi Radicalism, care
urmăreşte schimbarea radicală a mentalităţilor”. Deosebirea dintre viziunea noastră şi
această descriere a Dreptei este aceea că, prin acţiunea sa politică, în calitate de agent al
schimbării, Dreapta depăşeşte contradicţiile sale interioare. Eugen Weber, “Dreapta” în
Eugen Weber, Hans Rogger (coord.), Dreapta europeană. Profil istoric, Bucureşti, Editura
Minerva, 1995, p.12.
317
Această viziune instituţională este un pas teoretic important în înţelegerea ideii de
revoluţie. Ea era mult mai greu de înţeles până la anul 1989, atunci când îndeobşte
176
Anul 1989 a însemnat nu numai un moment important în înţelegerea

mersului umanităţii către progres. A însemnat un pas important şi în ceea ce
priveşte înţelegerea revoluţiei, ca fenomen social. “Reflecţiile” asupra
revoluţiei nu vor avea aceeaşi atitudine mefientă, pe care conservatori
sceptici precum Edmund Burke, Joseph de Maistre ori Nicolai Berdiaev au
manifestat-o318.
Aşadar, trecerea de la un sistem politico-economic totalitar şi
socialist către un altul democratic şi capitalist este, în esenţa sa, un proces
revoluţionar. A asuma pentru Dreapta românească, ce doreşte să
călăuzească acest proces, caracterul revoluţionar este, astfel, un act de curaj,
dar şi de realism. De altfel, această asociere este în momentul de faţă
necesară. Nici un alt suport ideologic decât cel al dreptei nu poate susţine o
tranziţie cu astfel de particularităţi. Faptul că o astfel de revoluţie trebuie să
fie instituţională şi nu de altă natură, este, de asemenea, o necesitate istorică.
Experienţa ultimelor sute de ani arată că orice alt fel de revoluţie duce către
democraţie numai cu mari riscuri şi după un termen mai îndelungat.
Momentul decembrie 1989 a inaugurat, neîndoielnic, o stare de spirit
revoluţionară. Oricât ar părea de convingătoare pasivitatea populaţiei în anii
din urmă, această stare de spirit mocneşte încă, măcar sub sentimentul că
orice este posibil. Tocmai de aceea, continuarea, cu o nouă etapă, a
revoluţiei instituţionale (şi, de această dată, cu o mai bună adecvare
ideologică) este necesară. Altminteri, cu acest fundal al unei populaţii
sărăcite şi îndeajuns de puţin diferenţiate pentru ca s-o facă posibilă, există
riscul înlocuirii tiraniei comuniste cu o alta, prea puţin diferită.
Libertatea presupune şi riscuri. Nu e lucru uşor să fii liber.
revoluţiile, chiar şi cele mai liberale cu putinţă, ca cea de la 1789, au adus la putere
dictaturi sângeroase. Este, de aceea, lesne de înţeles că fenomenul revoluţionar era socotit
ca fiind nu numai în afara mecanismelor democratice, dar chiar antidemocratic. Revoluţie
însemna extremism politic. Ţinând seama de condiţiile specifice epocii, nu este de mirare
să citim la Curzio Malaparte, într-o carte celebră, apărută în 1931, rândurile următoare: “În
aproape toate ţările, alături de partidele care se declară susţinătoarele statului parlamentar şi
partizanele unei politici interne echilibrate, adică liberale şi democratice (aceştia sunt
conservatorii, indiferent din ce categorie fac parte, de la liberalii de dreapta până la
socialiştii de stânga), există partidele care văd soluţionarea problemei statului pe cale
revoluţionară. Este vorba de spre partidele de extremă dreaptă şi de extremă stângă,
catilinarii, adică fasciştii şi comuniştii”. Iată însă, că a venit momentul pe care Malaparte
nu-l putea prevedea, când spiritul revoluţionar înseamnă nu ameninţarea democraţiei prin
comunism, ci înlocuirea comunismului cu democraţia şi apărarea democraţiei. Curzio
Malaparte, Tehnica loviturilor de stat, Bucureşti, Editura Nemira, 1996, pp.21-22.
318
O viziune înţeleaptă, lipsită de patimă, manifestă Samuel Huntington, vorbind despre
esenţa revoluţiei chiar înaintea anului 1989: “Esenţa politică a revoluţiei constă în
extinderea rapidă a conştiinţei politice şi mobilizarea rapidă a noilor grupuri în politică,
într-un ritm care face imposibilă asimilarea lor de către instituţii politice existente.
Revoluţia este situaţia extremă a exploziei participării politice. Fără această explozie nu
există revoluţie. Totuşi, o revoluţie completă impune şi o a doua etapă: crearea şi
instituţionalizarea unei noi ordini politice. Revoluţia încununată de succes îmbină
mobilizarea politică rapidă cu instituţionalizarea politică rapidă… Măsura succesului unei
revoluţii este dată de autoritatea şi stabilitatea instituţiilor cărora le dă naştere”. Samuel
Huntington, op.cit., pp.232-233.
177
Caracterul democratic al Dreptei româneşti

Roadele propagandei comuniste vechi şi noi
Propaganda comunistă a creat în jurul dreptei o imagine falsă,

demonizând-o. Ideologia dreptei a fost sistematic asociată cu extrema
dreaptă. Contribuţia exclusivă pe care conservatorismul şi liberalismul
românesc le-au adus la construirea instituţiilor democratice româneşti a fost
trecută sub tăcere. Ea a fost acoperită sub sintagma “regimul burghezo-
moşieresc”, purtând o conotaţie negativă, aceea a unui regim asupritor,
hrănit din exploatare şi supravieţuind prin îngrădirea drepturilor omului şi
prin persecuţii politice319. Martirii regimului burghezo-moşieresc erau
omniprezenţi în toată copilăria mea, de la nomenclatorul străzilor sau al
parcurilor, de la tematica concursurilor şcolare şi până la paginile de
manual320. În adolescenţa mea, Doina lui Mihai Eminescu era încă interzisă,
iar pe Emil Cioran, pe Henri Bergson sau pe Nicolai Berdiaev îi citeam doar
în franţuzeşte.
În 1990, această manipulare a continuat. În ochii proaspeţilor – şi
totuşi aceloraşi – guvernanţi, orice acţiune de protest civic era de sorginte
legionară. Mişcarea din Piaţa Universităţii a fost socotită ca fiind de aceeaşi
inspiraţie, iar acţiunea din 13 iunie, provocată şi regizată de regim, a fost
catalogată, la rândul său, drept o lovitură de stat legionară. Modul în care,
cu ajutorul bâtelor, al lanţurilor şi al bastoanelor de cauciuc, gărzile
pretoriene ale regimului, alcătuite din mineri şi alte categorii muncitoreşti
întărâtate, au tăbărât pe bucureşteni în atâtea rânduri – de trei ori numai în
prima jumătate a anului 1990, şi anume în 13 ianuarie, în 29 februarie şi în
14-15 iunie – nu a fost catalogat în vreun fel de guvernanţi, deşi caracterul
terorist (dar un terorism de stat, îndreptat de guvern împotriva propriului
popor) nu poate fi negat. Sunt fapte pe care le-am văzut cu ochii mei şi ca
mine, fără îndoială, sunt mulţi alţii. Cei care le-au provocat n-au plătit
niciodată pentru ele.
319
Potrivit lui Iosif Visarionovici Stalin, “legea economică fundamentală a socialismului”
era “Asigurarea satisfacerii maximale a nevoilor materiale şi culturale ale societăţii…
perfecţionarea neîncetată a producţiei pe baza tehnicii celei mai înalte”. În schimb, “legea
economică fundamentală a capitalismului” suna astfel: “Asigurarea profitului capitalist
maximal prin exploatarea, ruinarea şi pauperizarea majorităţii populaţiei ţării respective,
prin aservirea şi jefuirea sistematică a popoarelor din alte ţări, mai ales din ţările înapoiate,
în sfârşit, prin războaie şi militarizarea economiei naţionale, utilizate pentru asigurarea
profiturilor celor mai înalte”. Iosif Visarionovici Stalin, Problemele economice ale
socialismului în URSS; apud Alain Besançon, Anatomia unui spectru. Economia politică a
socialismului real, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, pp.26-27.
320
Olga Bancic, Constantin David, Ilie Pintilie, Filimon Sârbu, Vasile Roaită, Ion Şulea, I.
C. Frimu sunt nume care adolescenţilor de astăzi nu le spun nimic. În copilăria mea, însă,
copiii ascultau, înduioşaţi până la lacrimi, povestea Olgăi Bancic, care îi scria fetiţei ei, din
închisoare, scrisoarea de adio înainte de a fi împuşcată. Tot aşa cum cei cu zece-
cinsprezece ani mai mari ca mine ştiau pe de rost povestea copilului erou Pavlik Morozov,
care îşi turnase, fără să clipească, NKVD-ului părinţii contrarevoluţionari şi fusese, apoi,
ucis de bunicul său.
178
Identificarea dreptei cu extrema dreaptă, după 1989, s-a făcut în

două feluri. Mai întâi, prin exagerarea impactului extremei drepte, şi, în al
doilea rând, prin asocierea dreptei cu extremismele de orice fel.
De fapt, extrema dreaptă a avut, în toţi aceşti ani, un rol cu totul
neînsemnat în România: câteva grupuscule cu nostalgii legionare, care nu au
păstrat din spiritul Mişcării Legionare decât viziunea naţional-creştină a
ortodoxismului tradiţionalist. Acestea, fie că au participat la alegerile
electorale, fie că n-au făcut-o, nu au avut vreun impact semnificativ. Cele
câteva publicaţii de inspiraţie legionară au un tiraj redus şi nu au penetrat în
alte medii, decât cele ale acestor nestalgici. Legionarismul românesc, atât
cât a mai rămas din el, este mai degrabă un legionarism de cenaclu decât o
acţiune politică reală.
“Stânga face, Dreapta trage!”
Cu mult mai periculoasă, prin virulenţa şi amploarea ei, a fost în

această perioadă extrema stângă. Cu trei partide parlamentare, Partidul
Unităţii Naţionale Române (PUNR), Partidul Socialist al Muncii (PSM) şi
Partidul România Mare (PRM)321, extrema stângă a fost o prezenţă activă şi
nocivă în viaţa politică românească. Mesajele naţionaliste, xenofobe,
antisemite, s-au găsit din belşug în recuzita liderilor acestor partide. Impactul
lor a fost considerabil, ducând la o creştere permanentă a suportului electoral.
În prezent, PRM deţine un sfert din locurile din Parlament, fără a mai pune la
socoteală alţi lideri ai stângii naţionaliste care ocupă locuri ale PSD.
O astfel de realitate nu poate fi tratată cu uşurinţă. Am putea
respinge pur şi simplu dezbaterea privind ascensiunea extremei stângi,
socotind că naţional-bolşevismul este o relicvă a istoriei şi că simpla sa
pomenire înseamnă o încurajare şi o recunoaştere a acestuia. Am trecut
demult de etapa aceasta. Amploarea pe care extrema stângă, reprezentată de
Partidul România Mare, a căpătat-o o dată cu alegerile din noiembrie 2000,
impune o altă reacţie decât indiferenţa. Pentru a lupta împotriva unui astfel
de adversar, trebuie să te străduieşti să-l înţelegi.
Electoratul extremei stângi este, în mare parte, un electorat
defavorizat. Un electorat pe care reforma îl ignoră sau îl dă, pur şi simplu,
deoparte. El este format din câteva categorii distincte:
321
După 1996, o dată cu înlăturarea de la conducere a primarului de Cluj-Napoca,
Gheorghe Funar, şi alegerea lui Valeriu Tabără, profesor universitar din Timişoara şi fost
ministru al agriculturii în guvernul PDSR, Partidul Unităţii Naţionale Române a părăsit
linia extremistă şi a devenit un partid cu o linie moderată, de centru-stânga, păstrând, e
drept, câteva accente naţionaliste, cu deosebire antimaghiare. O dată cu abandonarea liniei
naţionalist-extremiste, Partidul Unităţii Naţionale a Românilor şi-a redus impactul electoral,
ieşind din Parlament şi fiind lipsit de forţa de a se revigora. Iar Gheorghe Funar s-a
îndreptat, cum era firesc, către un alt partid de extremă stângă, Partidul România Mare. Cât
priveşte Partidul Socialist al Muncii, format din comunişti pro-ceauşişti, în ultimii ani se
află într-un declin fără ieşire, accelerat şi de dispariţia liderului său, Ilie Verdeţ, fost prim-
ministru între anii 1979-1982. Iar despre Partidul România Mare am avut deja ocazia să
vorbim.
179
1. Reprezentanţi ai categoriilor amintite când am vorbit de structura

politică a membrilor PSD, dar care fac parte din stânga comunistă de
orientare proceauşistă.
2. Electorat naţionalist care, o dată cu moderarea discursului
naţionalist al altor partide şi slăbirea altor formaţiuni de aceeaşi
factură (PUNR, PSM), s-a mutat la PRM.
3. Electorat aflat la marginea societăţii, a cărui singură şansă de a
accede la bunuri este acţiunea haiducească. Mesajul justiţiar al PRM
nu are nimic de-a face cu viziunea unei justiţii puternice într-un stat
de drept. În viziunea acestui partid, Justiţia devine un instrument de
spoliere şi de represiune.
Tipologia umană aflată la periferia societăţii este cea care foloseşte
mijloace agresive pentru a se apropia de epicentrul societăţii. Acest
fenomen s-a petrecut pentru prima oară în istoria României moderne
o dată cu ascensiunea Mişcării Legionare, după ce, în urma
asasinării lui Corneliu Zelea Codreanu, conducerea Legiunii a fost
preluată de Horia Sima. La o scară mult mai amplă, acest fenomen s-
a petrecut după 1944, o dată cu ascensiunea comunismului, când
numeroase categorii declasate au fost propulsate către eşaloanele
superioare ale societăţii. O mişcare similară încearcă astăzi Partidul
România Mare, stârnind pofta acestor categorii de a-şi împărţi
singure dreptatea şi de a da frâu liber tuturor frustrărilor acumulate.
4. Electorat care este produsul diferitelor forme de kitch, prost
asimilate, dar încurajate pe timpul comunismului. Astfel de forme de
kitsch sunt:
 Kitsch-ul demografic. Migraţiile dinspre rural spre urban,
dinspre Moldova spre Ardeal, ducând la mari aglomeraţii
muncitoreşti, la cartiere standard, la depersonalizare şi
grad ridicat de dependenţă faţă de stat, au creat un
electorat relativ uşor tentat de mesajele extremei stângi.
 Kitsch-ul economic. Muncitorimea a fost socotită,
propagandistic vorbind, avangarda societăţii româneşti.
Prin diverse forme, de la rolul jucat de sindicate, de la
înfiinţarea Consiliilor Oamenilor Muncii, şi până la
acordarea de părţi sociale, muncitorilor li s-a inoculat
sentimentul, altminteri iluzoriu, că sunt proprietari de
drept ai activelor întreprinderilor de stat. Acţiunea de
privatizare a putut părea astfel o spoliere, la care
muncitorul a reacţionat ca un proprietar expropriat. O
atitudine similară o au cei care au devenit proprietari, dar
sunt incapabili să gestioneze ceea ce au primit. E vorba
de numeroşi muncitori ai firmelor privatizate prin MEBO
sau de ţărani care au primit pământ, dar nu au capacitatea
să-l valorifice. Sentimentul falsului proprietar sau al
proprietarului neputincios sunt prielnice aderării la
mesajele extremei stângi.
180
 Kitsch-ul cultural. Kitsch-ul

322
demografic a fost însoţit de
un anumit tip de cultură , care a denaturat arta cultă sau
folclorică, născând tot felul de subproducţii cu influenţe
balcanice, cu ritmuri oriental-asiatice, cu accente
coloristice stridente, cu înfăţişare arhitectonică exotică.
Kitsch-ul cultural induce în electorat o anumită confuzie
de valori, o anumită ostentaţie faţă de manifestările
decente şi faţă de valorile autentice, propice mesajelor
contestatare de tip extremist-egalitarist. De altfel, kitsch-
ul poate fi observat şi în gesturile liderilor PRM, de la
detalii vestimentare şi până la folosirea însemnelor
naţionale în exces, cum ar fi vopsirea în tricolor a
scobitorilor sau a băncilor din parc, precum şi gustul
îndoielnic al unor grupuri statuare în oraşe unde primarii
provin din acest partid.
De fapt, PRM însuşi este o expresie a kitsch-ului. De data
aceasta, a kitsch-ului politic. Poate că tocmai această
compoziţie eclectică a mesajelor sale face ca analiştii să-l
catalogheze când de extremă dreaptă, când de extremă
stângă.
5. Electorat care ar fi aderent la mesajele dreptei, dar care, în lipsa
acestora, votează cu PRM, datorită accentelor naţionale şi justiţiare
ale acestui mesaj. O formaţiune de dreapta ar fi preluat voturile celor
care ar fi dorit să sancţioneze prin opţiunea lor, pe toţi guvernanţii
din 1990 încoace. Din cauza modului în care s-au structurat
alianţele, în alegerile din noiembrie 2000, mesajul dreptei, susţinut la
alegerile locale de Uniunea Forţelor de Dreapta, a lipsit. În acest fel,
un posibil electorat al dreptei a fost captat de PRM. Ascensiunea
dreptei democratice va constitui un factor important de diminuare a
suportului electoral al extremei stângi, cu deosebire în ceea ce
priveşte tânăra generaţie.
Asistăm, totuşi, la o atitudine paradoxală. Cu cât extrema stângă
devine mai virulentă, cu atât ea este socotită a fi… extremă dreaptă323.
322
Vasile Dâncu descrie acest fenomen: “Majoritatea cartierelor vechi au fost dărâmate, iar
în blocurile construite au fost aduşi în valuri masive, ţăranii deveniţi, peste noapte,
orăşeni… Multe dintre oraşele noastre nu au identitate, ele au fost construite artificial şi nu
au acumulat experienţa unor generaţii care au trăit împreună. S-au construit prea repede şi
singurele solidarităţi colective erau cele generate de echipe de fotbal sau de sărbători
inventate de maşina propagandei. De 1 mai sau 23 august lumea ieşea la mici şi bere,
alături de colegi de muncă, asculta fanfara şi cântece populare sau muzică uşoară
interpretate de amatori. Creaţia culturală era organizată, deci controlată, la toate nivelele”.
Vasile Dâncu, “Cultura de după blocuri” în România socială, nr.1septembrie 2001, pp.14-
15.
323
Sau, cum spune Răzvan Codrescu, “Stânga face, dreapta trage”: “Se afirmă deseori că
noţiunile politice de «dreapta» şi «stânga» şi-ar fi pierdut iremediabil pertinenţa şi valoarea
funcţională, mai ales în «contextul totalitar» al secolului XX. Ce rămâne îndeobşte adevărat
este că uzul tendenţios şi complexitatea unor realităţi au produs o anume obscurizare şi
relativizare a înţelesului clasic al celor două noţiuni. Apariţia sub Stalin a struţocămilei
numite «naţional-comunism» a sporit confuzia. Puciul comuniştilor conservatori sau
fanfaronada jirinovskiană din Rusia, ca şi la noi radicalismul populist şi patriotard al unui
181
Această incapacitate de a socoti comunismul un flagel la fel de nociv

precum fascismul este de mirare, mai ales în ţările din Est324.
Atunci când extrema stângă nu este socotită de-a dreptul extremă
dreaptă, ea este înglobată într-un amalgam stalinisto-fascist325. Dar şi
această viziune este eronată şi creează confuzie. Chiar dacă în expresiile
politice ale extremei stângi pot fi găsite elemente comune celor două
extreme, cum ar fi etnocentrismul sau antisemitismul, comportamentul
politic al acestor partide le trimite clar către extrema stângă. Dacă ele ar fi
rodul unui amalgam extremist stânga-dreapta, atunci fie ar respinge cu totul
democraţia, situându-se complet în afara jocului democratic, fie ar avea o
atitudine ideologică ambiguă. Dar aceste partide, în afara unor campanii
electorale zgomotoase (şi, cel mai adesea, încuviinţate tacit de stânga
socialistă) au votat în Parlament împreună cu PSD. Ba, mai mult, în
perioada 1992-1996, au fost chiar parteneri de guvernare.
O astfel de menajare a stângii este cultivată de mediile intelectuale
româneşti. Ostilitatea faţă de expresia democratică a dreptei şi voluptatea de
a reboteza extremismul de stânga drept extremism de dreapta au devenit cât
se poate de evidente. Publicaţii, altminteri onorabile, precum 22, aparţinând
Grupului de Dialog Social, sau Dilema, întreţin cu zel această confuzie,
fiind cu totul nereceptive la mesajele dreptei democratice326,327.
C.V. Tudor, au putut fi catalogate impropriu şi tendenţios ca manifestări «de extremă
dreaptă»! Altfel spus: stânga face, dreapta trage. Acest soi de naţionalism gregar al
avortonilor comunismului reprezintă astăzi cel mai perfid handicap pentru renaşterea unei
drepte autentice în ţările fostului lagăr socialist”. Răzvan Codrescu, “Noţiunile politice de
dreapta şi stânga” în Generaţia Dreptei, nr.2/2001, p.3.
324
Nu este numai mirarea noastră. Alain Besançon compară “amnezia” comunismului cu
“hipermnezia” nazismului: “Or, astăzi memoria istorică nu tratează cele două fenomene în
mod egal. Nazismul, deşi a dispărut complet de mai bine de o jumătate de secol, stârneşte,
pe drept cuvânt, o repulsie pe care timpul nu o atenuează câtuşi de puţin. Dimpotrivă,
consideraţiile oripilate pe marginea acestui subiect par să câştige pe an ce trece în
profunzime şi întindere. Comunismul, în schimb, cu toate că s-a prăbuşit foarte recent,
beneficiază de o amnezie şi o amnistie ce întrunesc consimţământul aproape unanim nu
doar al partizanilor săi – căci încă mai are partizani -, ci şi pe acela al duşmanilor săi celor
mai înverşunaţi, ba chiar al victimelor sale”. Alain Besançon, Nenorocirea secolului.
Despre comunism, nazism şi unicitatea “şoah”-ului, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999,
pp 7-8.
325
Iată, de pildă, Vladimir Tismăneanu: “Barocul dezolant al replierii forţelor reacţiunii
stalinisto-fasciste nu trebuie să ne descumpănească: este clar că avem de-a face cu o
tentativă de imaginare a unui registru valoric irigat de mituri ancestrale, de arhaisme şi
atavisme incontrolabile, de pulsiuni tribaliste şi complexe de inferioritate abia mascate.
Comunismul şi fascismul se pot uşor converti unul într-altul”. Vladimir Tismăneanu,
Irepetabilul trecut, Bucureşti, Editura Albatros, 1994, p.216.
326
Este elocvent, în acest sens, comentariul pe care Observatorul cultural (nr.62/01.05-
07.05.2001, p.9) îl face, într-un articol nesemnat, la apariţia noii serii a Generaţiei Dreptei.
Negăsind nimic care să nu fie în spirit democratic şi care să sugereze, măcar, atitudini
extremiste, autorul invocă argumente hilare. Mai întâi, socoate dânsul, folosirea cuvântului
dreapta este ea însăşi o etichetă: “Apariţia unei reviste care se revendică în mod explicit de
la principiile şi ideile filosofice ale dreptei este în sine un fapt benefic, chiar necesar, în
perimetrul dezbaterii cultural-politice, însă… revendicarea netă şi explicită de la principiile
dreptei (fără particula «centru»), ca şi de la cele ale stângii (iarăşi fără particula «centru»)
riscă să trimită cu gândul la (discrete) simpatii prolegionaroide respectiv procomuniste”.
Apoi, cum să fie modernă o gândire care foloseşte arhaisme în limbaj? Iată textul: “Revista
pledează, în articolul-program, în favoarea… îmbinării tradiţiei cu modernitatea… O
182
În ultimii doisprezece ani, fenomenul politic cel mai grav, de o

amploare pe care puţini o întrevedeau în decembrie 1989, este acapararea
spectrului politic de formaţiunile desprinse din structurile fostului partid
comunist. Dacă socotim UDMR ca fiind colaborator politic al guvernanţilor
socialişti, stânga politică, în forme diverse, deţine în Parlament o pondere de
92%! Cu toate acestea, numeroşi intelectuali se ocupă, în continuare, cu
vânarea… extremei drepte328.
Extremismul de stânga este, în fapt, o modalitate de sprijinire a
stângii. Teama faţă de ascensiunea extremismului de stânga, pe care suspect
de mulţi se căznesc să-l socotească de dreapta, nu face decât să îndrepte
opţiunea către stânga socialistă, pe motiv că ea ar fi singura care, prin forţa
ei, ar putea să-l stăvilească. PSD ar fi, aşadar, forţa politică ce ar putea să
apere democraţia românească. Penibilul situaţiei din turul doi al alegerilor
prezidenţiale din anul 2000, când intelectualitatea democrată s-a bulucit
realmente să-l voteze pe candidatul stângii socialiste, este o dovadă
elocventă în acest sens.
Pericolul real la adresa democraţiei vine de la stânga, dar nu de la

PRM, ci de la PSD
Pericolul real la adresa democraţiei româneşti nu vine de la PRM, ci

de la PSD. PRM nu are nici forţa, nici coerenţa şi nici structurile necesare
pentru a câştiga puterea în România. Cel mai bun mijloc de a reinstaura o
putere totalitară, dându-i o aparenţă de legitimitate, nu este extremismul, ci
pseudo-democraţia. Instalată pe fundalul unei economii etatiste, cu un
electorat sărac, lipsit de informaţii şi dependent în mare măsură de stat,
democraţia fragilă devine o formă de a reinstaura, pe tăcute, puterea
partidului unic. Ba chiar având, în sfârşit, legitimitatea după care
socialismul a tânjit atâtea decenii.
Dincolo de incapacitatea PRM de a câştiga şi gestiona puterea,
există o seamă de alte condiţii care ne îndeamnă să credem că extremismul
nu poate ajunge la putere în România. Discutăm, evident despre
declaraţie de principiu care merită apreciată, chiar dacă ea e «pătată» de arhaisme ce numai
la modernitate nu ne trimit: «numitorul comun al unei posibile vrednicii româneşti», «Dacă
avem o tradiţie mare, atunci se cade s-o onorăm»…” Concluzia autorului anonim: “Rămâne
de văzut dacă numerele următoare vor aduce în prim-plan o gândire de dreapta lucidă,
tolerantă, deschisă către dialogul cu modernitatea, sau una bântuită de fantasme regresive,
antimoderne, eventual colorate xenofob. Deocamdată (ca oameni «păţiţi» ce ne aflăm)
rămânem într-o prudentă aşteptare”.
327
De altfel, în dezbaterea privind acuzele lui Gaspar M. Tamás privind extremismul de
dreapta al lui Ceauşescu şi, bineînţeles, al lui C.V. Tudor, articolul meu “Pericolul la adresa
democraţiei româneşti vine de la stânga” nu a fost publicat (în revista Dilema), pe când
articole care împărtăşeau, oarecum, punctul de vedere al lui Tamás, de-a dreptul calomnios
la adresa românilor, au fost publicate din belşug.
328
Un astfel de caz se regăseşte în capitolul “Tirania intelligentsiei” din cartea lui Dan
Pavel, Etica lui Adam sau de ce rescriem istoria (Bucureşti, Editura Du Style, pp.47-97), e
drept, scrisă în 1995. Autorul se alarmează, într-o perioadă în care socialismul guverna
netulburat, de influenţa “generaţiei de la 1927”, incriminând nişte grupuscule politice,
altminteri paşnice, care nu au figurat niciodată în sondajele de opinie. Atitudini similare
manifestă Zigu Ornea, Andrei Cornea, Gabriel Andreescu etc.
183
extremismul de stânga, de provenienţă comunistă, căci, în ciuda osârdiei

unora de a-l descoperi, extremism de dreapta nu avem. Cele ce urmează se
pot aplica, însă, oricărei forme de extremism.
Pentru ca extremismul să ajungă la putere este nevoie de una dintre
următoarele condiţii:
 ţara respectivă să fie implicată într-o stare de război sau să fie
confruntată cu condiţiile imediate de după încheierea acestuia;
 armata să sprijine acţiunea insurgentă;
 forţele extremiste să dispună de structuri paramilitare;
 oligarhia economică să susţină forţele extremiste;
 situaţia internaţională să fie de aşa natură încât o mare putere
străină să se amestece în treburile interne ale statului respectiv,
iar celelalte mari puteri să nu poată interveni.
Există, în istoria lumii, exemple în care forţele extremiste au acces la
putere prin conjugarea mai multor astfel de cauze. De pildă, victoria
revoluţiei bolşevice s-a realizat prin acţiunea cauzelor nr. 1, parţial 2, 3 şi 5.
Ascensiunea hitlerismului a fost posibilă prin acţiunea cauzelor nr. 2, 3 şi 4.
Comunismul a izbândit în România prin acţiunea conjugată a cauzelor nr. 1
şi 5. Orice observator al vieţii politice româneşti îşi poate da seama,
judecând prin prisma celor de mai sus, că nu există nici o şansă pentru
extremism, inclusiv în ce priveşte Partidul România Mare, de a accede la
putere, în actualele condiţii interne şi internaţionale. Pericolul la adresa
democraţiei româneşti vine, aşadar, de la o defectuoasă aplicare a
democraţiei înseşi, pe fondul unor decalaje despre care am vorbit deja în
debutul acestei lucrări. Iar promotorul acestei forme denaturate care este
pseudo-democraţia este chiar actualul partid de guvernământ, Partidul
Social Democrat.
Asumarea democratică a Dreptei. Delimitarea fermă de legionarism
Se cuvine, de aceea, să facem îndreptările necesare. Prima chestiune

în discuţie este aceea privind modul în care Dreapta românească îşi asumă
valorile democratice. În această privinţă, mesajul nostru este lipsit de orice
ambiguitate. Dreapta românească este democratică şi afirmă valorile statului
de drept. De altfel, toată construcţia noastră ideologică, pornind de
obiectivele asumate şi mijloacele pe care le socotim potrivite pentru
atingerea acestor obiective, sinteza doctrinară pe care o realizăm precum şi
spiritul novator, se face în spirit democratic şi nu în orice fel, ci în vederea
realizării unei democraţii consolidate. În plan economic, noi dorim crearea
unui sistem capitalist. Ori capitalismul este o expresie a democraţiei
economice329. Or, capitalismul trebuie să fie însoţit de o modernizare
instituţională de tip european. Aceasta este, la rândul său, fundamental
329
În studiul său, “Capitalismul”, Adrian Ciocănea oferă suficiente argumente în acest sens.
Iată concluzia sa: “Capitalismului îi este opusă orice concentrare de putere în stat care
lezează drepturile individuale: socialism, comunism, fascism, absolutism monarhic etc…
Capitalismul aşează societatea pe baze competiţionale… Competiţia în afara respectării
drepturilor individuale este o contradicţie în termeni”. Adrian Ciocănea, “Capitalismul” în
Generaţia Dreptei, nr.2/2001, p.12.
184
democratică330. Principiile solidarităţii, subsidiarităţii şi parteneriatului sunt

fundamental democratice. Modul în care noi înţelegem rolul autorităţii, ca
ordine de drept şi eficienţă, raportul dintre autoritate şi libertate, rolul pe
care îl acordăm societăţii civile – toate acestea confirmă asumarea noastră
democratică. Mesajul naţional este purificat de excese etniciste, el îndeamnă
la toleranţă şi la convieţuire paşnică. Faptul că dreapta vede omul în
unicitatea sa şi consideră că unicitatea este darul fundamental al persoanei,
induce respectul nostru pentru dreptul la diferenţă. Noi respingem practicile
populiste, care acordă cetăţeanului un rol pasiv. Caracterul popular al
dreptei, în tentativa sa de a-i implica pe cât mai mulţi cetăţeni în actul
schimbării, este esenţial democratic.
Democraţia este un proces îndelungat şi ale cărei resorturi nu sunt
numai de ordin formal. O democraţie efectivă nu se găseşte numai în
paginile Constituţiei, în legi organice sau doar în aplicarea lor. Ea necesită
un electorat instruit, cu discernământ, cu acces la informaţii şi obişnuit să le
selecteze. Necesită apoi o societate cu clivaje cât mai puţin dureroase între
săraci şi bogaţi, între urban şi rural, între etnii ori între confesiuni. O
ideologie care nu-şi propune, în mod sincer, diminuarea sărăciei, creşterea
gradului de informare a maselor şi diminuarea decalajelor sociale, nu are o
asumare democratică. Ea foloseşte democraţia ca pe o fantoşă, făcând ceea
ce se poate numi “abuz” de democraţie. A folosi democraţia fără o minimă
preocupare pentru emanciparea mentalităţilor, în spiritul său e o violare a
democraţiei, obligată să se însoţească cu de-a sila. Această atitudine a fost
tipică pentru stânga socialistă şi populistă. În acest fel, nu ne putem elibera
de totalitarism, ci el trece în forme implicite, periculoase, mai greu de
observat şi de combătut. Cu atât mai mult cu cât acum totalitarismul are
alibiul democratic al opţiunii majorităţii331.
330
Un document important în acest sens este Carta drepturilor fundamentale din Uniunea
Europeană. Iată conţinutul art.2: “Înspirându-se din moştenirea sa culturală, umanistică şi
religioasă, Uniunea se întemeiază pe principiile indivizibile şi universale ale demnităţii
persoanei, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii; Uniunea se bazează pe principiile democraţiei
şi ale statului de drept. Ea situează persoana în centrul propriei acţiuni, instituind cetăţenia
Uniunii şi creând un spaţiu de libertate, siguranţă şi justiţie”.
331
Dacă funcţionează pe fundalul unei mentalităţi colective egalitariste, democraţia poate
duce la tirania majorităţii, care poate avea efecte la fel de negative asupra destinului,
tradiţiilor, progresului unui popor. Pomenim în această carte pe câţiva dintre cei care s-au
preocupat, în mod special, de această problemă: John Stuart Mill, Alexis de Tocqueville
sau Nicolai Berdiaev. J. S. Mill: “…protecţia împotriva tiraniei magistraţilor nu este
suficientă: trebuie să existe şi o protecţie faţă de tirania opiniilor şi sentimentelor
preponderente” (Despre libertate, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p.6) sau Alexis de
Tocqueville. Unul dintre cei mai celebri sceptici ai secolului XX este, cu siguranţă, Nicolai
Berdiaev care nu vede în democraţie decât o creaţie formală, lipsită de consistenţă. Iată un
text antologic pentru acest tip de scepticism la adresa democraţiei: “Democraţia rămâne
indiferentă şi binelui şi răului… Democraţia ignoră adevărul, de aceea lasă descoperirea
adevărului sufragiului majorităţii. Nu e posibil a recunoaşte puterea cantitativă, a venera
sufragiul mulţimii, decât cu condiţia de a nu avea credinţă în adevăr şi a-l ignora. Cel care
are credinţă în adevăr şi care cunoaşte adevărul nu-l va părăsi pentru violenţele majorităţii
cantitative… Democraţia e… haosul ciocnirii intereselor. Totul e fragil în aceasta, nimic nu
e fix; nici unitate, nici stabilitate. E o veşnică stare tranzitorie” (Un nou Ev Mediu <cap.
“Democraţia, socialismul şi teocraţia>, Bucureşti, Editura Paideia, 2001, pp.128-132).
185
Occidentul nu a cunoscut experienţa totalitarismului comunist.

Tentativele revoluţionare comuniste au fost înfrânte încă de la sfârşitul
primului război mondial. Aflate sub protecţia armatelor aliate, ţările vestice
au avut şansa, în perioada postbelică, de a evita pericolul instaurării
comunismului. Ele au cunoscut, însă, fascismul ori nazismul, pe care le-au
socotit extremism de dreapta şi totalitarism. Aceste mişcări au persistat, sub
forma grupurilor neonaziste ori neofasciste, agitând, sub forme mai mult sau
mai puţin violente, teme tradiţionale. Iată motivul pentru care mediile
politice occidentale sunt mai tentate să eticheteze orice formă de extremism
ca fiind extremism de dreapta. Atunci când o mişcare politică îşi asumă
ideologia dreptei, Occidentul are această reţinere, care până la un punct este
firească, a propriei experienţe totalitare.
România a cunoscut experienţa Mişcării Legionare. Cu mici diferenţe,
legate de sorgintea sa creştin-ortodoxă, legionarismul se aseamănă îndeajuns
cu celelalte mişcări extremiste din perioada interbelică. De altfel, legionarii nu
şi-au ascuns niciodată simpatiile pentru Germania nazistă ori pentru Italia
fascistă. În ciuda ostilităţii deschise faţă de comunism, Mişcarea Legionară
avea numeroase elemente comune cu comunismul. În esenţă, modelul de
societate ideală a legionarismului avea o seamă de particularităţi care îl
asemuiau utopiei comuniste.
Nu este cazul să facem concesii în abordarea critică a extremismelor
de orice fel. Nu există extremisme rele şi altele mai puţin rele.
Legionarismul şi comunismul, fiecare cu sursele sale ideologice, cu utopiile,
cu pantheonul şi cu ierarhiile sale, au sfârşit prin a instaura teroarea şi
crima, ca instrument politic332. Statul legionar a durat doar câteva luni.
Vezi, în acest sens, Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Iaşi, Editura
Polirom, 1999, pp.136-140.
332
Fără a face vreo distincţie de natură axiologică, socotind, aşadar, la fel de periculoase
extremismele de orice fel, se cuvine să facem, totuşi, o distincţie între extremismul de
stânga şi cel de dreapta. Un criteriu important este cel care are în vedere atitudinea faţă de
proprietate. Extremismul de stânga socoteşte proprietatea privată ca fiind o sursă de
inegalităţi, consecinţă a exploatării şi lipsită de legitimitate. Extremismul de dreapta, având
o atitudine severă cu privire la marea proprietate, este mai îngăduitor în ceea ce priveşte
mica proprietate. De altfel, adesea extremismul de dreapta şi-a recrutat membrii din
straturile clasei de mijloc şi ale micii proprietăţi. În consecinţă, pentru extrema stângă
criteriile de clasă îşi păstrează relevanţa, intoleranţa ei îndreaptându-se către aspectele de
natură economică, în timp ce intoleranţa extremei drepte utilizează criterii de natură rasistă,
religioasă şi etnică. Formula naţional-comunismului, sau cea a socialismului naţional, a
preluat tema intoleranţei etnice, dând, astfel, apă la moară celor care vor să vadă peste tot
numai extremisme de dreapta.
Radicalismul de stânga a fost îndeobşte înclinat spre schimbare, în timp ce
extremismul de dreapta a dat o pondere importantă conservării tradiţiilor. Extrema stângă a
pus schimbarea sub semnul revoluţiilor, iar extrema dreaptă a preferat viziunea dezvoltării
organice şi un registru mesianic, în care se vorbea despre renaştere ori regenerare naţională.
Extremismul de stânga este îndeobşte ateu şi amoral, adică indiferent la criteriile
de natură morală, în timp ce extremismul de dreapta foloseşte mesajul religios, cel mai
adesea în forma sa creştină, dar adesea, cum s-a întâmplat cu nazismul, şi în formele sale
păgâne, precreştine. Extremismul de stânga foloseşte apriorismul egalităţii depline între
oameni, pe care îl duce la egalitarism. Extremismul de dreapta, pornind de la criterii rasiste
ori de altă natură, porneşte de la premisa inegalităţii între oameni. O altă deosebire apare cu
privire la înţelegerea rolului maselor. Extremismul de stânga porneşte de la rolul primordial
al maselor în evoluţia istorică, în timp ce extremismul de dreapta socoteşte că rolul
186
Statul comunist a durat peste patru decenii. Efectele acestuia din urmă au
fost deci cu mult mai adânci în sufletul românesc.
O dată cu asasinarea lui I. G. Duca, a fost deschisă seria unor acte
violente, care au făcut ca viaţa politică românească să fie printre cele mai
sângeroase din Europa. De atunci şi până în 1990, un număr impresionant
de demnitari, printre care conducători ai ţării, prim miniştri, miniştri şi
parlamentari, şefi de partide şi simpatizanţi ai acestora, au fost ucişi, au
îndurat ani grei de puşcărie, deportare ori exil. Românii, privesc de aceea,
cu teamă şi neîncredere către clasa politică. Violenţa de orice fel, în
atitudine, în limbaj, ca presiune birocratică ori acţiune oligarhică, nu face
decât să ţină deschisă această traumă a suconştientului colectiv.
Calea acţiunii noastre este calea democratică. Cu atât mai mult, nu
veţi găsi în mesajul Dreptei româneşti elemente care să sugereze apropieri
de Mişcarea Legionară. Delimitarea noastră este fermă.
S-ar putea obiecta faptul că nu manifestăm aceeaşi fermitate şi în
raport cu dreapta culturală interbelică, în conţinutul căreia găsim, de
asemenea, elemente naţionaliste, autarhice, reacţionare, xenofobe,
antisemite333 şi, nu o dată, antidemocratice. Într-adevăr, deosebim între
Mişcarea Legionară, ca acţiune politică, şi dreapta culturală interbelică334. O
determinant revine personalităţilor. Stânga extremă este raţionalistă, utopică, în timp ce

extrema dreaptă este lipsită de o astfel de dimensiune. În timp ce fascismul şi nazismul se
prezintă explicit drept contramişcări ce vin să nege şi să şteargă urmele Revoluţiei franceze,
obiectivele lor mărturisite fiind consolidarea inegalităţii, ierarhiei şi opresiunii, revoluţia
bolşevică se reclamă de la lungul şir al revoluţiilor de eliberare şi se inserează declarativ în
continuarea lor. În cele din urmă, oricare dintre aceste extreme, cu toate diferenţele dintre
ele, eşuează, în situaţia în care ajung să guverneze, în totalitarism.
333
După ce manifestele publice ale Revoluţiei de la 1848 au încercat, printr-un punct
special dedicat emancipării populaţiei de origine evreiască, să dea o soluţie pozitivă
convieţuirii dintre români şi evrei, trebuie să recunoaştem că poziţii antievreieşti şi-au făcut
loc adesea printre scrierile şi declaraţiile oamenilor politici şi de cultură români. Faptul că
noi nu le amintim ca atare nu înseamnă că le tratăm cu îngăduinţă şi, mai ales, nu încercăm
să le justificăm prin contextul istoric. Antisemitismul, ca orice altă atitudine xenofobă, cu
rădăcini exclusiviste şi etniciste, este condamnat în mesajul Dreptei româneşti.
334
Această temă delicată a fost abordată după 1990 – e drept, din unghiuri diferite – de o
seamă de cercetători ai fenomenului politic şi cultural interbelic. Printre scrierile ce trebuie
neapărat consultate înaintea oricărei dezbateri documentate asupra acestui fenomen
amintim: Zigu Ornea, Anii ’30 – Extrema dreaptă românească, Bucureşti, Editura
Fundaţiei Culturale Române, 1995; Leon Volovici, Ideologia naţionalistă şi “problema
evreiască”: Eseu despre formele antisemitismului intelectual în România anilor ’30,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1995; Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier: 1919-1941.
Mistica ultranaţionalismului, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995; Stelian Bălănescu şi Ion
Solacolu, Inconsistenţa miturilor. Cazul mişcării legionare, Iaşi, Editura Polirom, 1995;
Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare: 1918-1930 (cap. “Generaţia de
la 1922: de la mişcarea studenţească la Garda de Fier”), Bucureşti, Editura Humanitas,
1998, pp.289-346; Eugen Weber, Dreapta românească, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995;
Claudio Mutti, Penele Arhanghelului. Intelectualii români şi Garda de Fier, Bucureşti,
Editura Anastasia, 1997; Claudio Mutti, Mircea Eliade, Legiunea şi Noua Inchiziţie,
Bucureşti, Editura Vremea, 2001; Radu Ioanid, Sabia arhanghelului Mihail, Bucureşti,
Editura Diogene, 1994, Dan Pavel, Etica lui Adam sau de ce rescriem istoria (cap. “Tirania
intelligentsiei”), Bucureşti, Editura Du Style, 1996, pp.47-96; Dan Pavel, “Legionarismul”
în Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine politice: Concepte universale şi realităţi
româneşti, Iaşi, Editura Polirom, 1998, pp.213-230; Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu,
Cristian Sandache, Radiografia dreptei româneşti: 1927-1941, Bucureşti, Editura FFPress,
187
evaluare critică a dreptei culturale interbelice, care a dat o contribuţie

tragică martiriului şi exilului românesc, evidenţiază, dincolo de elementele
amintite mai sus şi care nu pot fi însuşite de noi, cuvinte de simţire
românească care nu pot lipsi dintr-o istorie a culturii române. Valoarea
tradiţiilor culturale, portretul ţăranului român, rolul moralei creştine,
căutarea aproape disperată a sensurilor destinului românesc sunt numai
câteva teme asupra cărora dreapta culturală interbelică a meditat, rodul
acestor meditaţii constituindu-l pagini antologice pentru cel care vrea să
pătrundă sufletul românesc. Nicolae Iorga, Constantin Rădulescu-Motru,
Nichifor Crainic, Radu Gyr, Emil Cioran, Mircea Eliade, Mircea
Vulcănescu, Nae Ionescu, Dumitru Stăniloae, Ernest Bernea, Octavian
Goga, Constantin Noica, Petre Ţuţea sunt nume esenţiale ale culturii
române.
Întreagă această lucrare este dedicată modului în care Dreapta
românească îşi propune să contribuie la consolidarea sistemului democratic.
Ea îşi propune să arate ce este de fapt, Dreapta românească. Acest capitol şi-
a propus, printre altele, să arate ce nu este Dreapta românească. Ea nu este
autoritaristă, socotind că autoritarismul denaturează sensurile autorităţii şi
duce, inevitabil, prin abuzurile şi excesele sale, la îngrădirea drepturilor şi
libertăţilor umane. Ea nu conduce la dictatură, având convingerea că nimeni
nu trebuie să fie deasupra legii, că legea însăşi trebuie să fie astfel întocmită
încât să fie expresia unor principii generale – pe care de altfel le prezentăm
în lucrare – şi că nimeni nu are dreptul, în mod arbitrar, să schimbe legile
pentru a le întoarce în folosul său. Dreapta românească nu este totalitalitară,
înţelegând că omul şi naţiunea sunt mai presus de orice instituţii, fie ele şi
ale statului, şi că statul însuşi nu este performant decât în măsura în care
este de folos omului şi naţiunii. Statul trebuie să se restrângă până acolo
unde e îndeajuns de activ pentru a asigura aplicarea legii şi a regulilor
pieţei, dar îndeajuns de permisiv pentru a asigura pluralismul de idei,
pluripartidismul politic, echilibrul puterilor şi controlul civic al societăţii,
dezvoltarea liberei iniţiative, a proprietăţii private şi a competiţiei. Dreapta
respinge autocraţia. Puterea în stat este delegată prin proceduri electorale
stabile, libere şi corect îndeplinite, la care toţi cetăţenii majori au acces egal
şi neîngrădit, în condiţiile stabilite de aceleaşi proceduri. Esenţială este
schimbarea pe cale paşnică a puterii. Nimeni nu se poate autoproclama
1996; Sorin Alexandrescu, Paradoxul român (cap. “Fenomenul legionar”), Bucureşti,

Editura Univers, 1998, pp.193-268; Răzvan Codrescu, Spiritul dreptei. Între tradiţie şi
actualitate, Bucureşti, Editura Anastasia, 1997; Răzvan Codrescu, În căutarea Legiunii
pierdute, Bucureşti, Editura Vremea, 2001; Armin Heinen, Legiunea “Arhanghelului
Mihail”. O contribuţie la problema fascismului internaţional, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1999; Andrei Oişteanu, Mythos&Logos: Studii şi eseuri de antropologie
culturală (cap. “Infelix culpa. Naţionalism şi antisemitism în România interbelică”),
Bucureşti, Editura Nemira, 1998, pp.246-254; Virgil Nemoianu, România şi liberalismele
ei (cap. “Dreapta românească”), Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000,
pp.25-77; Vladimir Tismăneanu, Spectrele Europei Centrale (cap. “Schimbarea la faţă a lui
Emil Cioran”), Iaşi, Editura Polirom, 2001, pp.179-206.
188
conducător şi nimeni nu poate deţine puterea în mod personal şi

irevocabil335.
Dreapta românească nu se delimitează, aşadar, numai de comunism,
ci de orice formă de extremism. Misiunea noastră este aceea de a consolida
democraţia şi de a dezvolta instituţiile statului de drept. Viziunea noastră cu
privire la continuarea revoluţiei neterminate în 1989 are în vedere folosirea
accesului la putere pe căi democratice şi gestionarea puterii în acest spirit.
335
Giovanni Sartori consideră că autocraţia este, dintre toate aceste agresiuni la adresa
democraţiei, opusul prin excelenţă al acesteia: “…democraţia este o nonautocraţie,
contrariul perfect al autocraţiei. Aceasta înseamnă că democraţia denotă un sistem politic
caracterizat prin refuzul puterii personalizate, a puterii asupra cetăţilor. Puterea nu este
«proprietatea» nimănui … Aşadar, conducătorii vor deţine această funcţie ca urmare a
desemnării libere, neîngrădite de către cei care urmează să fie conduşi. Cu alte cuvinte,
oricând puterea celorlalţi de a desemna pe cineva este contrafăcută sau anihilată pentru că
dezacordul este zădărnicit ori nu ni se oferă alternative – democraţia este ucisă chiar când
începe să funcţioneze”. Giovanni Sartori, op.cit., p.195.
189
Caracterul radical al Dreptei româneşti
Redefinirea radicalismului în trecerea de la dictatura comunistă la

democraţie
După ce am exprimat cu claritate şi fără nici o ezitare caracterul

democratic al dreptei, putem aborda o altă chestiune care trebuie, de
asemenea, lămurită, pentru a nu exista posibilitatea vreunei interpretări
răuvoitoare. Este vorba despre caracterul radical al dreptei.
Asumarea obiectivului de a înlocui un sistem cu un altul, atât în ce
priveşte conţinutul cât şi în ce priveşte mecanismele sale de funcţionare,
obligă la o atitudine radicală. Precum s-a văzut, folosirea jumătăţilor de
măsură, amăgirea terapiei graduale nu au dus la alt rezultat decât că au
împotmolit reforma. Forţele inerţiale au fost puternice. Ele au acţionat cu
mai multă eficienţă decât cele care susţineau modernizarea şi înlocuirea
sistemului. Absenţa unei atitudini radicale a permis menţinerea structurilor
de influenţă ale socialismului totalitar şi tranformarea acestora în adevăraţii
beneficiari ai tranziţiei.
Radicalismul presupune în prezent câteva condiţii obligatorii. Prima
este, evident, însuşirea, fără rezerve, a obiectivelor tranziţiei, legate de
asumarea democratică, de modernizare instituţională şi dezvoltare
capitalistă. Cea de-a doua este legată de desprinderea forţelor politice care
gestionează tranziţia de structurile oligarhice. Aceasta presupune ca ele să
fie cât mai necomuniste, cât mai puţin dependente de stat în mentalitate şi
susţinere financiară.
Radicalism înseamnă intransigenţă şi fermitate. Laurenţiu Ulici
atrăgea atenţia asupra pericolului înclinaţiei oximoronice, asupra confuziei
de valori şi asupra comportamentului ambiguu. Partidele democratice, care
şi-au zis “istorice”, s-au contaminat de această tentaţie. Politica dreptei
trebuie să fie coerentă. Noi nu negociem principii. Nu ne ascundem sub
justificări iluzorii şi înţelegem că în politică nu poţi fi prieten cu toată
lumea, iar orice tentativă de consens politic cu actuala clasă conducătoare
este o abandonare a propriilor principii.
Ca şi în ceea ce priveşte caracterul revoluţionar al dreptei, pot apărea
câteva confuzii de natură teoretică ce trebuie lămurite. În istoria modernă şi
contemporană mişcările radicale au fost, cel mai adesea, socotite acelea care
acuzau imperfecţiunile democraţiei şi căutau formule autoritariste,
insurgente, manifestând dispreţ pentru parlamentarism. Acest tip de
radicalism, născut în societăţile democratice, a dus, adesea, la mişcări
extremiste care au constituit un grav pericol la adresa democraţiei336.
336
Această convingere îl face pe Dan Pavel să afirme următoarele: “În ciuda diferenţelor
nete dintre ele, între extrema stângă şi extrema dreaptă există acea înrudire structurală
provenind din fundamentul intelectual comun: radicalismul modern. Dacă este să judecăm
după faptul că ambele forme de totalitarism şi-au găsit forma cea mai pregnantă în forma
statului totalitar (fascist sau comunist), putem spune că radicalismul suspendă deosebirile
ideologice”. Dan Pavel, Etica lui Adam sau de ce rescriem istoria, Bucureşti, Editura Du
Style, 1996, p.61.
190
Eu socotesc că în condiţiile cu totul noi ale trecerii de la

totalitarism la democraţie şi de la socialism la capitalism aceste concepte
trebuie reinterpretate337. În ceea ce priveşte caracterul revoluţionar am
făcut îndreptările necesare. Noul concept privind revoluţia instituţională
poate explica specificul acestei perioade şi modul în care dreapta, socotită
îndeobşte drept conservatoare, poate căpăta un caracter revoluţionar. Tot
astfel şi în ceea ce priveşte radicalismul.
În prima jumătate a secolului XX, fiind un contestatar al democraţiei
şi evaluând pesimist imperfecţiunile sale, radicalismul a apărut ca o
ameninţare la adresa acesteia.
Radicalismul nostru s-a născut din contestarea totalitarismului şi
egalitarismului. Această nouă experienţă a umanităţii ne arată că numeroase
concepte, precum revoluţia, radicalismul, reforma ori restauraţia, trebuie
judecate nu în nişte tipare clasice, ci ca nişte mecanisme previzibile, dar cu
un conţinut diferit de la o situaţie la alta. Radicalismul dreptei este
consecinţa unei insatisfacţii legate de exprimările politice postdecembriste,
lipsite de autoritate, adică de fermitate şi de eficienţă. Această insatisfacţie,
spre deosebire de formele de radicalism ale secolului XX, este un sentiment
care nu ne împinge în afara registrului democratic, ci, dimpotrivă, se
datorează abandonului sistematic al valenţelor acestui registru de către
partidele care au fost la putere din 1990 încoace. Ele nu s-au supus
democraţiei, într-o asumare hotărâtă, ci au încercat s-o folosească, în fel şi
chip, când cu agresivitate de vechil, când cu maimuţăreli slugarnice.
Trecerea de la totalitarism la democraţie nu se poate face decât
printr-o atitudine radicală. Realitatea a arătat că în acele ţări unde
contestarea comunismului a fost mai radicală şi rezistenţa mai puternică şi
mai conştientă de sine, evoluţia a fost mai rapidă338.
Radicalismul în slujba democraţiei. De ce Dreapta trebuie să fie

radicală
337
Nu pot fi de acord, de exemplu, cu definirea pe care Eugen Weber o dă radicalilor de
dreapta: “Radicalii, probabil cel mai puţin numeroşi, sunt şi cei mai activi. Ei sunt
revoluţionarii Dreptei, uneori confundaţi cu partidul reacţiunii şi adesea confuzi ei înşişi. Ei
au, într-adevăr, în comun cu reacţionarii o dorinţă de schimbare radicală, o respingere
profundă a ordinii existente şi o puternică înclinaţie spre violenţă. Şi unii conservatori pot
adopta poziţii radicale, când o cauză importantă sau un interes sunt ameninţate. Dar scopul
cel mai explicit al radicalilor este puterea totală”. Eugen Weber, “Dreapta” în Eugen
Weber, Hans Rogger (coord.), Dreapta europeană. Profil istoric, Bucureşti, Editura
Minerva, 1995, p.12.
338
Vezi Jacek Kuron, “Învingând totalitarismul” în Vladimir Tismăneanu (coord.),
Revoluţiile din 1989: Între trecut şi viitor, Iaşi, Editura Polirom, 1999, pp.215-218.
Fondator al Comitetului pentru Apărarea Muncitorilor şi consilier al lui Lech Walesa, în
cadrul Sindicatului “Solidaritatea”, Kuron arată că negocierile din jurul Mesei rotunde
dintre liderii comunişti polonezi şi reprezentanţii Solidarităţii au fost, în esenţă, forme de
negare a totalitarismului, conducând, în cele din urmă, la transferul puterii. După 1990, în
calitatea sa de ministru, Kuron s-a opus oricărei forme de fundamentalism anticomunist,
atrăgând atenţia asupra dificultăţilor ce intervin în eliminarea moştenirii totalitarismului
comunist.
191
A socoti că radicalismul presupune violenţă este o prejudecată.

Radicalismul presupune convingeri ferme şi voinţa de a milita pentru ele.
Radicalismul nu se măsoară în violenţă. Mai mult chiar, violenţa este o
slăbiciune a radicalismului. Ca exemplu, revoluţia din România a fost cea
mai violentă dintre toate revoluţiile anului 1989 şi totuşi a fost cea mai puţin
radicală dintre toate. Noi, aşa cum am mai afirmat-o pe parcursul acestei
cărţi, excludem violenţa din gama acţiunilor politice. O soluţie bazată pe
violenţă nu este o soluţie stabilă şi este cu mult mai costisitoare. Mentalul
colectiv al românilor este traumatizat de caracterul agresiv, adesea chiar
sângeros, al vieţii politice de multe decenii încoace. Noi dorim să vindecăm
poporul român de această traumă şi nu s-o adâncim.
Totalitarismele secolului XX, fie că este vorba despre nazism ori
despre comunism, sunt fructe ale războiului. Există anumite rădăcini
culturale ale acestor concepţii care merg până în prima jumătate a secolului
al XIX-lea339. Dar fără mediul politic şi social generat de primul şi apoi de
cel de-al doilea război mondial, ascensiunea fascismului, nazismului ori
comunismului nu poate fi explicată340. Totalitarismul a rămas un fruct al
războiului şi a păstrat acest gust amar şi sângeros al naşterii sale. El a fost în
permanenţă expansiv şi războinic, riscând sau provocând războiul, chiar şi
atunci când el se transforma, înlăuntrul propriilor graniţe, în război civil.
Prin Dreapta românească noi pregătim o ideologie a păcii. Confruntarea
internaţională pentru care ne pregătim este cea a globalizării.
Lipsa de radicalism a acţiunii politice, căreia adesea i s-a mai spus şi
lipsă de voinţă politică, este o consecinţă a modului în care s-a creat
configuraţia politică postdecembristă. Ea a fost o configuraţie politică lipsită
de elemente de noutate. Toate partidele au preluat structuri politice mai vechi
339
În ceea ce priveşte bolşevismul, recomand spre studiu lucrările lui Nicolai Berdiaev,
Originile şi sensul comunismului rus (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994) şi pe cea a lui
Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului (Bucureşti, Editura Humanitas,
1993). Cât despre fascism, o amplă radiografie este făcută de Ernst Nolte în lucrarea Three
Faces of Fascism: Action Française, Italian Fascism, National Socialism (New York and
Scarborough, Ontario, 1969). Vorbind despre rădăcinile culturale ale nazismului, Georg
Lukács (Die Zerstorung der Vernunft) merge până acolo încât consideră că toată gândirea
germană importantă de după moartea lui Hegel a contribuit la apariţia acestuia. Lukács
pomeneşte astfel, printre alţii, pe Arnold Schopenhauer, pe Friedrich Nietzsche, pe
Wilhelm Dilthey, pe Martin Heidegger, pe Karl Jaspers ori Max Weber.
340
Recomand în această privinţă capitolul “Fascism as Characteristic of an Era” din
lucrarea lui Ernst Nolte, Three Faces of Fascism: Action Française, Italian Fascism,
National Socialism. Nolte consideră fascismul “un nou tip de fenomen politic” şi îi dă
următoarea definiţie: “Fascismul este un anti-marxism, care caută să distrugă inamicul prin
implicarea unei ideologii radical opuse, dar totuşi înrudită, şi prin utilizarea de metode
aproape identice, dar totuşi tipic modificate întotdeauna, în cadrul rigid al autonomiei şi
afirmării de sine naţionale”. Nolte explică, într-o formulă pe care o socotesc valabilă nu
numai pentru fascism, dar şi pentru comunism: “Nici unul dintre curentele politice majore
din Europa nu a evoluat dintr-un război: liberalismul a fost expresia creşterii burgheziei;
conservatorismul a reprezentat, la început, reacţia clasei aristocratice conducătoare
ameninţate; socialismul aparţinea proletariatului născut din procesul industrializării. Nici
una dintre aceste doctrine politice nu doreau un război mondial şi nu şi-au dat
binecuvântarea după izbucnirea acestuia. Războiul a fost cel care a făcut loc unui fenomen
politic care a fost, ca să spunem aşa, propriul său copil, un copil care printr-o lege
înnăscută, s-a străduit, la rândul său, să genereze un alt război” (p.19).
192
sau mai noi. Ele erau lipsite de autenticitatea structurilor-mamă, încercând fie
să mascheze cusururile, fie să exagereze calităţile acelora. Viaţa politică
românească s-a născut cu faţa către trecut şi de atunci încoace, merge tot cu
spatele. S-a născut bătrână, lipsită de adolescenţă, precum odraslele bolnave
de progerie. Ea nu poate fi radicală pentru simplul fapt că nu are un trecut care
s-o valideze şi nu întrevede un viitor care s-o însufleţească.
În contextul politic al ultimului deceniu, o atitudine radicală
presupune spirit profetic, pragmatism şi modernitate. Spiritul profetic,
vizionar, este necesar pentru a susţine o viziune despre lume, un model de
societate. Pentru ca el să nu degenereze în utopie, trebuie să fie pragmatic.
Şi pentru a a avea certitudinea că este altceva decât ceea ce s-a petrecut în
ultimele decenii, el trebuie să aibă o înţelegere corectă şi o asumare a
modernităţii. Aceste trei însuşiri au lipsit, în mare măsură, acţiunii politice
din România ultimului deceniu.
După ce am explicat toate acestea este mai uşor să risipim o anumită
nedumerire a cititorului. Ea poate fi legată de alăturarea celor două însuşiri
ale dreptei, şi anume caracterul său popular şi caracterul său radical.
Alăturarea aceasta poate fi socotită nepotrivită. Caracterul popular al unei
acţiuni presupune o adresabilitate largă şi un suport pe atât de consistent
încât să poată fi considerat un suport popular. Or, radicalismul, cel puţin aşa
cum ne-a obişnuit istoria, este o atitudine caracteristică grupurilor reduse şi
greu de transferat maselor largi. Masele pot deveni, pe termen scurt,
insurgente ori violente, dar, aşa cum am spus, asta nu trebuie confundat cu
radicalismul.
Mesajul popular pare un mesaj “moale” în comparaţie cu
radicalismul. Mesajul popular trebuie să recupereze alegătorii de sub
pulpana populismului, în timp ce mesajul radical ar putea să-i sperie.
Voi fi nevoit să repet de multe ori în această lucrare, pentru a putea
oferi o nouă argumentare mesajului nostru, faptul că realitatea sfârşitului de
secol XX este cu totul inedită şi că, pentru a o înţelege, numeroase concepte
trebuie inventate, iar altele – reinventate.
În formele trandiţionale ale caracterului popular al dreptei şi ale
radicalismului, cele două însuşiri puteau intra cu greu în aceeaşi teacă.
Radicalismul era o revoltă în faţa imperfecţiunilor democraţiei, pe care o
socotea fie prea îngăduitoare, fie prea indecisă, fie prea puţin naţională, fie
prea supusă tiraniei majorităţii. Radicalismul apărea, în subsidiar, ca o
revoltă împotriva capitalismului, pe care îl considera fie generator de
inegalităţi şi de exploatare, fie uniformizator, mic-burghez. În ambele
forme, radicalismul, fie că venea dinspre stânga, fie că venea dinspre
dreapta, se împotrivea democraţiei şi capitalismului, încercând să nască un
entuziasm insurgent, tentându-l către modele utopice, fie prin severitatea şi
combativitatea lor, fie prin armonia lor unificatoare. Pe scurt, radicalismul
socotea că statul bunăstării este o invenţie ipocrită341, menită să şteargă
341
A existat şi un radicalism de la dreapta îndreptat împotriva statului bunăstării, acuzând
faptul că sub masca acestuia se ascunde, de fapt, tendinţa către intervenţionism şi către
colectivism a statului. Dreapta politică a ultimei jumătăţi de secol datorează mult acestui tip
de radicalism, care a rămas cunoscut sub numele de “radicalismul filosofic”, fiind
reprezentat de gânditori precum Ludwig von Mises, Friedrich A. Hayek ori Henry Simons.
193
harul unicităţii, să înmoaie sângele şi să-l lenevească, să mascheze îndărătul

goanei după profit şi al consumului fără limite, fie criza socială, fie criza
morală. Caracterul popular, dimpotrivă, a susţinut construcţia statului
bunăstării, a fost un promotor al democraţiei consolidate şi al unui
capitalism atent faţă de funcţia sa distributivă. Caracterul popular, prin
tentativa sa de a responsabiliza şi implica masele, a avut o asumare
democratică evidentă, în timp ce radicalismul, insurgent şi profetic, s-a
asociat, cel mai adesea, mişcărilor extremiste, dacă n-a fost el însuşi
iniţiatorul acestora.
Natura diferită a radicalismului Dreptei româneşti face posibilă
alăturarea spiritului popular şi spiritului radical. Cum am spus, radicalismul
nostru este consecinţa asumării noastre democratice. Acţiunea noastră
răspunde unei duble provocări, care vine dinspre trecut, dar şi dinspre viitor.
Noi trebuie să construim un nou model de societate, pentru care trebuie să
atragem resursele necesare, inclusiv energia populară, dar trebuie, în acelaşi
timp şi în mod hotărât, să ne delimităm de experienţa regimului comunist.
Tentativa de a da mişcării noastre un caracter popular, fără a adopta o
atitudine radicală faţă de sistemul comunist, în toate dimensiunile sale, ne-ar
îndrepta spre drumul greşit al unei pseudo-democraţii în care singurul efect
real ar fi îmburghezirea fostelor elite comuniste. Spiritul popular, lipsit de
fermitate şi viziune strategică, ar aluneca iarăşi în populism. Noi nu putem fi
astăzi populari, în sensul acestui termen consacrat de mişcările similare din
ţările democratice, fără a fi radicali.
Radicalismul civic – o şansă ratată
Radicalismul politic al Dreptei româneşti nu trebuie confundat cu

formele de radicalism civic care au abundat în anii ‘90 şi care au făcut mai
mult rău decât bine. Radicalismul civic a opus statului şi clasei politice, pe
care le-a socotit corupte şi ineficiente (altminteri cu o seamă de argumente
valabile), o societate civilă pe care o socotea a priori drept lipsită de păcat.
Acest eticism a avut efectul de a izola o bună parte a intelectualităţii, de a
spori dispreţul pentru implicarea politică. Una din erorile fundamentale ale
reprezentanţilor militantismului etic al anilor ‘90, în care regăsim Alianţa
Civică, Solidaritatea Universitară, Grupul de Dialog Social, Grupul “Un
Viitor pentru România” (dintr-o perspectivă diferită), a fost ignorarea faptului
că cea mai potrivită formă de civism era atunci tocmai implicarea în politică.
Societatea civilă, în expresia ei etică, intelectuală şi polemică, s-a menţinut în
afara politicii, privând forţele democratice de resurse umane de excepţie. În
România lucrurile s-au întâmplat adeseori pe dos decât ar fi trebuit.
Militantismul civic nu a existat tocmai pe vremea când ar fi fost atât de
În aceaşi categorie poate fi inclusă şi Şcoala de la Chicago, printre ai cărei reprezentanţi se

numără Milton Friedman. Viziunea noastră împărtăşeşte numeroase puncte de vedere ale
acestui radicalism de dreapta, profund antisocialist, care a generat ideea sporirii autorităţii
prin restrângerea rolului statului şi extinderea, în schimb, a forţei legii şi a forţei pieţii.
Acest tip de radicalism, în fondul său, liberal – restrângerea rolului statului este văzută
drept o cale de a îmbunătăţi performanţa administraţiei şi de a ameliora raporturile dintre
stat şi cetăţeni – nu are nimic de-a face cu vreo formă de anarhism.
194
necesar, şi anume în timpul dictaturii comuniste, atunci când monopartidismul

prevăzut în Constituţie nu permitea forme alternative de exprimare politică. În
schimb, atunci când el ar fi trebuit deja să preia stindardul luptei politice, în
perioada de după 1990, atunci când pluripartidismul era posibil, s-a cantonat
în dezbateri sterile, având o atitudine permanent critică asupra întregii clase
politice şi socotind implicarea politică drept o “cădere în păcat”.
Tot de-a-ndoaselea a fost şi evoluţia societăţii civile. Societatea
civilă, în forma sa partenerială (am în vedere patronatele, sindicatele,
asociaţiile profesionale), ar fi trebuit să rămână în afara politicii, obligând
guvernele succesive la o atitudine coerentă de reformă. Tocmai această
dimensiune partenerială a societăţii civile a căzut cel mai repede în capcana
politicului, creând lideri ridicoli, de tipul protestatarului caragialesc
Coriolan Drăgănescu, şi devenind, sub dominaţia stângii socialiste, unelte
servile ale puterii. Societatea civilă, sub forma militantismului civic, ar fi
trebuit să se implice în politică, dând acţiunii politice democratice această
dimensiune atât de necesară, a comunicării cu societatea. Intelectualităţii
româneşti postdecembriste i-a lipsit tocmai radicalismul. Aceasta explică şi
fuga teribilă a intelectualităţii de asumarea ideologică. În România, foarte
puţini intelectuali au curajul de a se socoti intelectuali de stânga ori de
dreapta, iar o dezbatere intelectuală pe acest tărâm nu a avut loc niciodată în
aceşti doisprezece ani. Practic, în lansarea mesajului Dreptei româneşti, noi
nu avem atât parteneri de dialog, cât adversari.
Conţinutul radicalismului Dreptei româneşti
În istoria politică a secolelor trecute, dreapta radicală a fost socotită

naţionalistă. Ea a fost o apărătoare a statului naţional, folosind pentru
aceasta orice mijloace, inclusiv autoritarismul şi expansionismul. Noi nu
împărtăşim această atitudine. Radicalismul nostru nu este unul naţionalist, ci
unul instituţional, sistemic. Caracterul radical al Dreptei româneşti trebuie
înţeles ca fiind compatibil cu mesajul nostru privind chestiunea naţională şi
cu cel privind construcţia instituţională a autorităţii. Fundamental pentru
atitudinea noastră radicală este faptul că respectă dreptul la diferenţă342.
Viziunea radicală se referă la amploarea şi la profunzimea schimbării. În
ceea ce priveşte puterea politică, ea trebuie exercitată în cadrele şi după
regulile democraţiei. Radicalismul nostru este unul al schimbării integrale şi
nu al puterii totale. În acest context, spiritul naţional al dreptei nu este
etnicist. Cea mai gravă formă de intoleranţă este egalitarismul. Caracterul
radical al dreptei face, dimpotrivă, trecerea de la intoleranţa egalitaristă la
342
Aduc în sprijin, un citat al savantului conservator Konrad Lorenz: “Faptul că toţi
oamenii au aceleaşi posibilităţi de dezvoltare este un adevăr etic indubitabil. Cu mare
uşurinţă, acest adevăr poate fi, însă, răstălmăcit într-un neadevăr, care afirmă că toţi
oamenii ar avea în mod potenţial aceeaşi valoare. Doctrina behavioristă merge chiar cu un
pas mai departe, afirmând că toţi oamenii ar putea ajunge egali între ei, dacă ar evolua în
condiţii exterioare identice, ajungând cu toţii oamenii ideali, dacă aceste condiţii ar fi
ideale… Specificul uman este străin de această doctrină, care salută fenomenele de
dezumanizare…, fenomene ce fac ca masele să poată fi mai uşor manipulate. Lozinca
folosită este: «Blestem individualităţii!»”. Konrad Lorentz, Cele opt păcate capitale ale
lumii civilizate, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, pp.112-113.
195
spiritul tolerant al democraţiei. Dar trecerea de la totalitarism la democraţie,

de la socialism la capitalism, presupune o ruptură, o delimitare fermă şi o
acţiune politică pe măsură. O ruptură, pentru a reuşi, nu poate fi decât
radicală. Acesta este radicalismul transformării.
În accepţiunea sa cea mai uzuală, şi anume, conservatorismul,
dreapta se declară adepta unei evoluţii organice. Dreapta socoteşte că
salturile în istorie aduc mai degrabă neajunsuri decât lucruri bune şi că
mersul societăţii trebuie să fie un spaţiu al continuu-lui. Evoluţia organică
presupune o dezvoltare lentă, dar sigură a societăţii, sustenabilă şi păstrând
specificul şi tradiţiile naţionale, cu o înaintare spre modernitate care să evite
experimentele şi anarhia. Faptul că noi vorbim acum de o ruptură sistemică
ar putea părea în afara spaţiului conceptual al dreptei democratice
tradiţionale. Dar, ca şi cu alte prilejuri, şi de această dată trebuie să
procedăm la o repoziţionare a dreptei în funcţie de realităţi. Aşadar, într-o
situaţie cu totul nouă, cum e cea a trecerii de la totalitarism la democraţie şi
de la socialism şi capitalism, teza evoluţiei organice este prematură.
Comunismul a fost o construcţie politico-socială cu totul străină de evoluţia
organică a societăţii româneşti. A fost un corp alogen introdus cu anasâna
de tancurile ruseşti, iţind prin capacul deschis al turelei un grup răzleţ de
comunişti, şcoliţi pe băncile Kominternului, pe care îi aşteptau alţii, aflaţi în
închisoare şi protejaţi astfel, inexplicabil, de riscul trimiterii pe front. Doar
un efort revoluţionar poate readuce România pe drumul său. Numai o
revoluţie – cum spuneam, instituţională – ne poate reda şansa evoluţiei.
Caracterul revoluţionar al dreptei de azi este singurul care poate reîntoarce
mâine dreapta în canoanele sale, de apărătoare a evoluţiei organice.
Dreapta românească nu doreşte să devină o forţă unificatoare care să
tindă către puterea totală. Ceea ce dorim noi este construcţia unei societăţi
în care, cu atributele, cu garanţiile şi cu regulile democratice, puterea să fie
consecinţa reprezentării legitime. Este posibil ca după ce reformele noastre
vor fi aplicate, gradul de suportabilitate al populaţiei să fie pus la încercare
şi mulţi alegători, care s-ar putea să fie chiar în majoritate, să nu poată să
ţină pasul cu ritmul schimbării, să nu se poată adapta, şi atunci să voteze
împotriva noastră. Misiunea noastră este să înfăptuim schimbarea. În
aceasta constă şi încărcătura mesianică a mesajului nostru. Obiectivul nostru
nu este să păstrăm puterea cu orice preţ. Obiectivul nostru este să gestionăm
astfel transformările, încât puterea, oricare ar fi ea, să fie legitimă, iar
exerciţiul puterii să se supună regulilor pe care le presupun democraţiile
consolidate. Ceea ce e important, însă, e faptul că drumul spre o astfel de
soluţie nu poate fi parcurs fără contribuţia decisivă pe care viziunea şi
acţiunea politică a Dreptei le pot aduce.
Nu trebuie să ne ferim de a ne mărturisi atitudinea radicală atunci
când e vorba de modul de înţelegere a naturii şi profunzimii schimbării343.
343
Există opinii care socotesc mişcările anului 1989 ca fiind, în esenţa lor, lipsite de
radicalism. Este, de pildă, cazul lui Timothy Garton Ash, care foloseşte în locul termenului
de “revoluţie” pe cel de “refoluţie”, sugerând, astfel, că transformările politice din anii ’90
au fost o combinaţie de reforme graduale şi schimbări revoluţionare. T. G. Ash vede în
acest context moştenirea dizidenţei drept un element foarte important în modelarea
climatului noilor comunităţi politice create în spaţiul postcomunist. În opinia sa, sfârşitul
196
Pornind de la o abordare critică a realităţii, dreapta poate risca, altfel, să

rămână doar la nivelul dezbaterilor. Într-o lume a lucrurilor de-a-ndoaselea,
a paradoxurilor şi a oximoroanelor, în primii ani de după 1990 am asistat la
o formă stranie de radicalism. Nu a fost vorba de un radicalism al
schimbării, ci de un radicalism al opoziţiei la schimbare. În locul unui
radicalism al acţiunii am văzut sporind un radicalism al refuzului. Ezitările
şi scrupulele celor care trebuie să susţină modernitatea nu fac decât să dea
câştig de cauză celor care, lipsiţi de ezitări şi de scrupule, ţin lucrurile pe
loc, preocupându-se doar cu lustruirea unor aparenţe.
Tranziţia românească este înţesată de forme neomogen combinate,
de nepotriviri între aparenţă şi esenţă. Democraţia este, de fapt, o pseudo-
democraţie, economia de piaţă este o formă mixtă, în care capitalismul este
captiv într-un mediu etatist şi clientelar, parteneriatul este doar o formă de
control a societăţii de către puterea politică. Preceptele morale sunt
dispreţuite, iar cultura este invadată de kitsch. Toate acestea se datorează
lipsei unei atitudini radicale care să demaşte amestecurile acestea nocive,
care să îndrepte lucrurile din evoluţia lor perversă şi care să dea conceptelor
un corespodent real. Kitsch-ul este o ameninţare la adresa democraţie şi un
instrument util al totalitarismului.
Dacă schimbarea nu va fi radicală, ea riscă să fie un eşec.
comunismului poate fi înţeles ca fiind consecinţa luptei între două curente de idei, respectiv
unele care îşi epuizaseră rolul istoric şi altele care urmau să vină. În acord cu T. G. Ash, o
viziune “înmuiată” a radicalismului o are Jeffrey C. Isaac, care consideră că “noile idei” şi
acţiunea politică a dizidenţei au condus spre transferarea “paşnică” a puterii şi au creat
premisele guvernământului postcomunist. Vezi Timothy Garton Ash, Foloasele prigoanei:
Eseuri despre destinul Europei Centrale şi de Est. Lanterna magică: Martor la revoluţia
din 89 la Varşovia, Budapesta, Berlin şi Praga (capitolul “Reformă sau revoluţie”),
Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997, pp.228-283; Jeffrey C. Isaac
“Semnificaţiile lui 1989” în Vladimir Tismăneanu, Revoluţiile din 1989: Între trecut şi
viitor, ed.cit., pp. 139-179.
197
Mesajul economic al Dreptei româneşti
Dezvoltarea capitalistă – suportul necesar al democraţiei
În elaborarea viziunii economice a Dreptei, pornim de la premisa că

dezvoltarea economică este un suport necesar pentru democraţie. Am
amintit deja despre eroarea care se poate comite atunci când se socoteşte că
desfăşurarea procesului democratic poate fi disociată de evoluţia din
domeniul economic. Democraţia nu este posibilă fără un suport economic
capitalist. Pluripartidismul real nu poate funcţiona fără existenţa liberei
competiţii. Pluralismul porneşte de la existenţa unor segmente de interese în
care determinarea economică este fundamentală. O societate deschisă nu
poate fi definită fără existenţa pieţei libere tot astfel cum libertatea politică
nu se poate manifesta fără coexistenţa liberei iniţiative şi a libertăţii
economice.
Cu foarte rare excepţii, localizate exclusiv în Asia şi tributare unei
mentalităţi specifice, statele dezvoltate din punct de vedere economic sunt şi
cele în care procesul democratic este cel mai avansat344. Situaţia economică
şi structura economiei româneşti constituie un obstacol major în calea
evoluţiei democratice a societăţii noastre.
Tranziţia nu este o stare excepţională. Tranziţia este un proces
permanent în istorie. Ceea ce diferenţiază perioadele istorice nu se limitează
la tranziţia însăşi, ci la conţinutul tranziţiei. Ceea ce numim “tranziţie”
reprezintă trecerea de la o organizare economico-socială de un anumit tip la
o alta, sau trecerea de la o etapă la alta în cadrul aceluiaşi tip de organizare
economico-socială. În ceea ce ne priveşte, conţinutul actualei tranziţii îl
reprezintă trecerea de la socialism la capitalism. Sau, într-o formă mai
explicită, trecerea de la economia centralizată la economia de piaţă. Spun
“în ceea ce ne priveşte”, deoarece acest sens al tranziţiei nu este valabil
pentru toate partidele şi pentru ideile politice care le animă. În programele
guvernamentale ale partidelor de stânga cuvântul capitalism nu apare nici
măcar o singură dată, iar organizarea către care se tinde este forma unei
economii mixte, pe care cu totul impropriu aceste formaţiuni o numesc
“economie socială de piaţă”. Nu e vorba doar de o omisiune terminologică.
Aşa cum vom vedea, ideologia stângii ignoră principala direcţie de
transformare a societăţii în această perioadă de tranziţie, şi anume aceea
care priveşte redimensionarea rolului statului în economie.
Ceea ce înseamnă socialismul am putut vedea cu ochii noştri. La
scară planetară, socialismul a fost o experienţă ratată, care a dus la o risipă
344
Recomand, în această privinţă, capitolul “Economic Development and Democracy” din
Political Man: The Social Bases of Politics a lui S.M. Lipset. Iată concluzia lui Lipset,
după analiza comparativă a corelaţiei dintre dezvoltarea economică şi stadiul democraţiei
dintr-o seamă de ţări europene, latino-americane şi din Commonwealth: “Poate că cea mai
comună generalizare, legând sistemele politice de alte aspecte ale societăţii, a fost aceea că
democraţia este legată de starea dezvoltării economice. Cu cât mai prosperă este o naţiune,
cu atât sunt mai mari şansele ca ea să susţină democraţia”. Seymour Martin Lipset, Political
Man: The Social Bases of Politics, Baltimore, Maryland, The Johns Hopkins University
Press, 1981, p.31.
198
imensă de resurse materiale şi umane. Socialismul a fost acea formă de

organizare economico-socială bazată pe fructificarea proprietăţii de stat,
nelegitim constituită, în care producţia, schimbul şi repartizarea de bunuri se
realizează prin voinţa discreţionară a statului, iar însuşirea de bunuri se
permite numai în condiţiile egalizării veniturilor între membrii societăţii.
Exercitarea voinţei discreţionare a statului presupune faptul că, din punctul
de vedere al exercitării puterii politice, socialismul se bazează pe dictatură.
De altfel, Constituţia din 1965 nici nu se sfieşte s-o spună: “Art. 3 – În
Republica Socialistă România, forţa politică conducătoare a întregii
societăţi este Partidul Comunist Român”. Chiar şi textul din Constituţia din
1952, potrivit căruia, “Art.16. Regimul de stat al Republicii Populare
Române este regimul democraţiei populare, care reprezintă puterea
oamenilor muncii”, a fost eliminat, iar cuvântul democraţie lipseşte complet
din textul Constituţiei din 1965.
Când vorbim despre caracterul nelegitim al constituirii proprietăţii
socialiste, avem în vedere actele normative abuzive în baza cărora au fost
confiscate mijloacele de producţie şi bunurile în perioada de după anul
1945. În ceea ce priveşte pe unele din acestea, cum ar fi de pildă actul
naţionalizării, din 11 iunie 1948, însăşi legislaţia de după 1989 recunoaşte
acest lucru. În ceea ce priveşte celelalte acte normative care sunt abuzive şi
care privesc proprietatea personală, legislaţia de după 1989 le trece sub
tăcere şi, mai mult de atât, consfinţeşte efectele lor. Asupra acestui subiect
voi reveni pe parcursul capitolului de faţă.
Capitalismul este acea formă de organizare bazată pe fructificarea,
pe baza liberei iniţiative, a proprietăţii private, legitim constituită, şi care are
ca obiectiv dezvoltarea capitalului uman, industrial, financiar, tehnologic,
funciar şi cultural345. Vorbind despre caracterul legitim al proprietăţii
private avem în vedere faptul că societatea capitalistă, în sensul pe care îl
înţelegem noi, este bazată pe un regim democratic şi constituită pe
temeiurile statului de drept. Definirea poate părea tautologică dacă socotim
includerea cuvintelor capitalism şi capital în acelaşi cuprins. Capitalul
trebuie înţeles în sens de “activ” sau, în limbaj anglo-saxon, “asset”, iar
capitalismul în sens instituţional. Capitalismul are, aşadar, vocaţie
democratică şi creativă. Mai mult decât atât, capitalismul este suportul pe
care se aşează democraţia. Tentativa de a crea pluralism politic fără suportul
unei economii de piaţă autentice a fost una din marile iluzii deşarte din anii
‘90 ai secolului XX românesc346.
345
Arthur M. Okun socoteşte că abordarea teoretică în mediul capitalist cuprinde şase
premise metodologice: 1. Selectarea alternativelor are în vedere costul opţiunilor
sacrificate; 2. Creşterea eficienţei şi productivităţii rămân obiective permanente; 3. Fiecare
resursă adăugată trebuie să aibă în vedere rezultatele adăugate; 4. Recunoaşterea
caracterului substituibil al resurselor şi folosirea oportunităţilor ce decurg din aceasta; 5.
Alegerea actorilor pieţei este liberă, dacă nu intră în conflict cu libertatea celorlalţi; 6. Piaţa
competitivă este calea cea mai eficientă de a exprima alegerile individuale. Vezi Arthur M.
Okun, The Politica Economy of Prosperity, Washington DC, The Brookings Institution,
1970, pp.4-5.
346
Constatând că premierul Victor Ciorbea, în timpul guvernării sale (decembrie 1996 –
aprilie 1998), nu a rostit niciodată cuvântul capitalism, Dan Pavel concluziona: “În cazul
României, democratizarea a făcut paşi mult mai rapizi decât economia de piaţă, iar blocarea
199
Mesajul economic al dreptei va fi popular, iar nu populist. Diferenţa

este esenţială. Mesajul popular arată în ce mod obiectivele şi soluţiile
propuse pot fi puse în slujba unui număr cât mai mare de membri ai
societăţii. Mesajul populist nu este altceva decât o înşiruire de promisiuni.
Este o repetare a agendei electorale în care cuvântul “vreau”, rostit de
oameni, este înlocuit de cuvântul “îţi dau”. Mesajul populist este dăunător
pentru că se bazează pe impostură, pe demagogie, creează aşteptări fără
răsplată şi pune în umbră soluţiile argumentate care, invariabil, sunt mai
puţin spectaculoase.
Pe noi ne preocupă în primul rând crearea unui sistem economic
nou, bazat pe trei piloni: capitalism, coeziune socială, interes naţional.
Atingerea acestei formule stabile şi performante presupune îndeplinirea
următoarelor obiective:
I. Redimensionarea rolului statului în economie
În viziunea Dreptei, esenţa tranziţiei instituţionale o constituie

redimensionarea rolului statului. Restrângând oarecum sfera, putem spune,
fără să greşim, că esenţa tranziţiei o constituie restructurarea relaţiilor de
proprietate. Aceasta deoarece, în limitele proprietăţii socialiste,
redimensionarea rolului statului în economie este de neconceput. Ne
reîntoarcem la Constituţia din anul 1965: “Art. 5. Economia naţională a
României este o economie socialistă, bazată pe proprietatea socialistă asupra
mijloacelor de producţie”. Potrivit art. 6, proprietatea cooperatistă este, la
rândul său, proprietate socialistă, aşadar, nimeni nu se poate retrage cu
pământul sau avutul său din cooperativă, dacă o doreşte. Cu alte cuvinte,
forţele productive aparţineau practic în totalitate statului. Orice
redimensionare în acest context este lipsită de sens.
Tranziţia oferă, însă, această posibilitate. În viziunea noastră, cele
două obiective ale redimensionării rolului statului sunt reducerea ponderii
sale ca agent economic şi diversificarea funcţiilor acestuia, ca stat de drept,
garant al bunei funcţionări a pieţelor şi a liberei competiţii.
Se observă, aşadar, că redimensionarea rolului statului nu trebuie
identificată, în mod simplist, cu restrângerea rolului său economic. Putem
vorbi de reducerea rolului statului atunci când ne referim la implicarea sa
directă ca proprietar şi administrator al unor active. Trebuie să facem, însă,
distincţie între rolul statului de proprietar şi administrator şi rolul de
reglator, legislator şi principal strateg al construcţiei instituţionale, ceea ce
face parte din domeniul funcţiilor statului347.
vechilor şi actualilor conducători într-o stare de tergiversare a privatizării şi liberalizării

economice te face să-ţi pui întrebarea dacă nu cumva asistăm la un experiment de
dezvoltare a unei democraţii, dar fără economie de piaţă? Chiar dacă actualii guvernanţi,
sau anumite cercuri economice, ar avea acest interes, te întrebi dacă acest lucru este sau nu
posibil?… este imposibil să te democratizezi fără a urma drumul liberalizării economice”.
Dan Pavel, “Capitalism fără democraţie sau democraţie fără capitalism?” în Sfera politicii,
nr.59/aprilie 1998, p.3.
347
Această distincţie este explicată în lucrarea Capitalism şi libertate a lui Milton
Friedman, cu deosebire în capitolul “Guvernarea într-o societate liberă”. Iată concluzia lui
Milton Friedman: “Un guvern chemat să menţină legea şi ordinea, să definească drepturile
200
Atunci când vorbim despre rolul statului ni se replică, mai ales de

către unii socialişti europeni, că statul trebuie să existe în orice societate şi
că centrarea reformei pe chestiunea statului este eronată. Această dispută
este falsă şi se bazează pe o voită neînţelegere a viziunii noastre. Să fim
clari: noi nu avem în vedere ignorarea funcţiilor statului. Suntem conştienţi
că statul va continua să aibă o funcţie economică, în calitate de actor al
pieţei. Din raţiuni diferite, dar, de cele mai multe ori, de ordin strategic,
peste tot în lume există anumite companii naţionale – fie că e vorba de reţele
de electricitate, de uzine de avioane ori de automobile şi altele asemenea –
pe care statul le păstrează în proprietatea sa. Ca să nu mai vorbim de faptul
că cel puţin 30% (în unele ţări chiar cu mult mai mult) din produsul intern
brut se reîntoarce, prin forme de redistribuire, la bugetul consolidat, de care
statul dispune pentru îndeplinirea funcţiilor sale.
Important e faptul că firmele de stat trebuie să acţioneze într-un
mediu economic de piaţă. Ele sunt cele care se supun regulilor pieţei şi nu
piaţa este cea care se supune capriciilor statului. Redefinirea funcţiilor
statului presupune, în mod esenţial, trecerea de la economia de comandă la
economia liberă. Indiferent de implicarea sa în piaţă, statul trebuie să
rămână garantul drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Nicăieri, poate, ca
în mediul economic, exerciţiul libertăţii individuale nu se întrepătrunde cu
respectul pentru libertatea celorlalţi348. Primul care trebuie să respecte
această regulă trebuie să fie însuşi statul. Acţiunea sa pe piaţă trebuie să se
facă fără a îngrădi libertatea celorlalţi actori ai pieţei.
Toate acestea presupun şi o redefinire a rolului statului. Restrângerea
rolului statului ca agent economic nu înseamnă o restrângere mecanicistă a
funcţiilor sale. Căci în perioada de tranziţie apar funcţii noi, pe care statul
comunist nu le-a deţinut, iar exemplul pieţelor financiare este elocvent în
acest sens. Şi, evident, nu ne referim numai la funcţiunile economice349.
Spre deosebire de statul comunist, noi avem în vedere o construcţie
economică şi socială gestionată de statul de drept. Funcţia statului de garant
al democraţiei, al egalităţii de şanse, exercitate prin instituţiile abilitate, sunt
noi şi ele arată cu câtă precauţie trebuie abordată chestiunea restrângerii
rolului statului.
de proprietate, să servească ca instrument cu ajutorul căruia să putem modifica drepturile

de proprietate şi celelalte reguli ale jocului economic, să tranşeze disputele cu privire la
interpretarea regulilor, să impună executarea contractelor, să promoveze competiţia, să
ofere un cadru monetar, să se angajeze în activităţi de contracarare a monopolurilor tehnice
şi de depăşire a «efectelor de vecinătate» privite în mare măsură ca suficient de importante
pentru a justifica intervenţia guvernamentală şi care să completeze caritatea individuală şi
familia în protejarea persoanelor neresponsabile – cum ar fi nebunii sau copiii -, un astfel
de guvern ar avea, evident, importante funcţii de îndeplinit”. Milton Friedman, Capitalism
and Freedom, Chicago, The University of Chicago Press, 1982, p.34 (trad. rom.:
Capitalism şi libertate, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p.50).
348
Preocuparea pentru respectul libertăţii celorlalţi este precumpănitoare în dezbaterile
privind esenţa libertăţii şi a implicării statului în garantarea acesteia. Găsim astfel de texte
la Thomas Hobbes, la Imanuel Kant, Wilhelm von Humboldt, la John Stuart Mill etc.
349
Karl R. Popper este clar în această privinţă: “…nu există piaţă liberă fără intervenţia
statului. Aceasta schimbă cu totul chestiunea intervenţionismului în raport cu unele idei
comune: o piaţă liberă, putem spune, nu există şi nu poate exista fără intervenţia statului”.
Karl R. Popper, Lecţia acestui secol, Bucureşti, Editura Nemira, 1998, p.49.
201
În ceea ce ne priveşte, privim ameliorarea funcţiilor statului în două

feluri: statul trebuie să fie un stat de drept şi statul trebuie să fie un stat
minimal. Aceasta se referă, pe de o parte, la aria atribuţiilor sale dar şi la
modul în care aceste atribuţii sunt îndeplinite.
Într-o societate democratică şi aşezată pe baze capitaliste, statul
trebuie să aibă trei funcţiuni principale:
a) stabilirea cadrului legislativ şi supravegherea respectării acestuia;
b) realocarea prin bugete a impozitelor;
c) securitatea ţării, realizată prin armată şi diplomaţie350.
Pornind de la structura statului totalitar şi având ca obiectiv statul de
drept, cu atribuţiile pe care le-am precizat, există câteva direcţii strategice,
în plan economic, în care trebuie acţionat. Aceste direcţii sunt următoarele:
1. restrângerea funcţiei de planificare centralizată;
2. reducerea sectorului economic de stat, prin intermediul
privatizării;
3. restrângerea aparatului birocratic şi simplificarea
reglementărilor;
4. transferarea unor atribuţii de reglementare către
asociaţiile profesionale;
5. transferarea funcţiei de colectare şi realocare financiară
către pieţele financiare prin privatizarea sistemului bancar şi de
asigurări şi dezvoltarea pieţei de capital;
6. crearea sistemelor private de asigurări sociale;
7. diminuarea funcţiei distributive a statului şi sporirea celei
stimulative;
8. depolitizarea structurilor economice351.
Deosebit de important în acest proces este ritmul transformărilor.
Cum este vorba de o construcţie instituţională, discuţia privind alternativa
dintre terapie şoc şi terapie fermă nu are relevanţă. O construcţie
instituţională nu se poate realiza decât într-un termen îndelungat, deci nu
poate fi decât gradualistă. Aceasta nu exclude însă, existenţa unui anumit
ritm susţinut al schimbării. Noi numim acest tip de reformă, care îmbină
necesitatea existenţei unei succesiuni de măsuri cu anumite restricţii de
timp, terapie fermă şi ea este, în opinia mea, forma potrivită pentru tranziţia
350
Faţă de viziunea statului minimal pe care au propovăduit-o libertarienii Mises, Hayek,
Friedman şi alţii, Robert Nozick introduce drept ipoteză chiar statul ultraminimal. Spre
deosebire de statul minimal, statul ultraminimal este acela care nu îndeplineşte funcţia
redistributivă. Robert Nozick, Anarhie, stat şi utopie, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997,
pp.68-69.
351
De un deosebit interes sunt în această chestiune lucrările economistului maghiar Kornai
János. Potrivit lui Kornai, sistemul instituţional comunist clasic se compune din cinci
blocuri din care decurge întreaga organizare a societăţii: 1) Puterea unică a partidului
comunist ce controlează totul, şi ideologia oficială; 2) Poziţia dominantă a proprietăţii de
stat; 3) Preponderenţa coordonării birocratice administrative; 4) Conducerea economică
centralizată şi semnalul slab al preţurilor 5) Creşterea economică forţată, penuria de
produse, forţă de muncă valută etc. (Kornai János, The Socialist System: The Political
Economy of Comunism, Princeton, Princeton University Press, 1992, p.361). În acest fel se
pot descifra căile de demontare a acestor blocuri instituţionale: depolitizare, privatizare,
descentralizare şi dereglementare, înlăturarea planicităţii, liberalizarea preţurilor precum şi
dezvoltarea pieţelor.
202
românească. Ritmul transformărilor trebuie în aşa fel stabilit încât să fie mai
alert decât capacitatea sistemului de a-şi apăra structurile anacronice.
În mod eronat, s-a crezut că sistemul centralizat, totalitar, nu are
capacitate de regenerare. Comunismul are o forţă uluitoare nu numai de a
rezista, dar chiar de a se multiplica, sub forme dintre cele mai variate şi,
unele, neaşteptate. Modul în care, de pildă, structurile comuniste au rezistat
şi s-au multiplicat prin Frontul Salvării Naţionale arată capacitatea de
adaptare a acestor structuri. Aşa cum am mai descris acest proces, după
momentul decembrie 1989 s-au format comitete ale Frontului de Salvare
Naţională în toate unităţile economice şi administrative. Transformarea FSN
în partid a dus la transferarea structurilor partidului unic, a cărui
particularitate organizatorică era tocmai construirea structurii pe reţeaua
administrativă şi economică. O formă de transfer instituţional şi de
regenerare cu totul neobişnuită a fost cea a procesului de privatizare. Fondul
Proprietăţii de Stat, principala instituţie menită să gestioneze procesul de
privatizare, a devenit una dintre cele mai centraliste şi antireformatoare
instituţii, cu o mentalitate şi cu efecte care ar fi făcut să roşească de invidie
– căci de ruşine nici nu poate fi vorba! – până şi pe funcţionarii fostului
Comitet de Stat al Planificării.
Cum se va vedea în analizarea etapelor tranziţiei în România,
regenerarea structurilor totalitare, fie politic, fie partenerial, fie instituţional,
a devansat noua construcţie instituţională. Acest lucru s-a petrecut fie prin
supravieţuirea, ca atare, a unor instituţii ale statului socialist, cum ar fi, de
pildă, sistemele de asigurări sociale, fie prin schimbarea denumirii, dar
păstrarea naturii lor – cum e cazul Parchetului General – fie prin infestarea
unor structuri noi – precum cazul deja arătat al Fondului Proprietăţii de Stat.
Efectele în plan economic au fost neîntârziate şi evidente, chiar dacă nu la
fel de evidentă a fost cauza care le-a generat: temporizarea proceselor de
reformă, transferul de valori spre sectoare nerentabile, scurgerea de resurse
financiare din sectorul public spre cel privat prin corupţie, sporirea
profitului prin renta neconcurenţială, accentuarea lipsei de lichidităţi,
discrepanţe de ritm între reforma macroeconomică şi cea microeconomică,
rata investiţiilor sub cea a amortizărilor, decapitalizare, creştere excesivă a
fiscalităţii, creşterea inflaţiei352.
Redimensionarea rolului statului în economie (II). Etapele tranzitorii
necesare
Pornind de la acest obiectiv central al redimensionării rolului statului

în economie, tranziţia cuprinde trei etape distincte. Ele au în vedere noua
construcţie instituţională, înlăturarea efectelor economiei centraliste şi
modernizarea economică. Aceste etape nu caracterizează numai economia
românească, ci şi pe aceea a tuturor statelor foste socialiste din Europa
352
De semnalat, cu referire la aceste probleme, seria de articole semnate de profesorul
Aurel Iancu în revista Oeconomica (nr.3-4/1994 şi 1/1995) sub titlul “Tranziţia ca proces
de schimbare instituţională“.
203
centrală şi de est353. Aşa cum vom vedea, economia românească este, într-o
măsură semnificativă, rămasă în urmă.
1. Construcţia instituţională
În această perioadă, în ţările foste socialiste s-a consacrat

pluripartidismul şi s-au creat parlamente. Au fost adoptate legislaţii
corespunzătoare privatizării, protecţiei investiţiilor străine, pieţelor
financiare şi regimului fiscal. Au fost elaborate noile Constituţii şi a fost
demarată construcţia instituţională stipulată de textul constituţional.
Această perioadă a însemnat destrămarea organizării administrative
de tip centralist a economiei şi demararea timidă a mecanismelor de piaţă,
desfiinţarea organismelor de planificare centralizată şi a ministerelor de
sinteză economică. Caracterizată mai degrabă prin deconstrucţie decât prin
reconstrucţie, perioada respectivă a cunoscut un declin important al
produsului intern brut.
Construcţia instituţională a impus corectarea unora dintre
distorsiunile majore provocate de organizarea de tip centralist. De aceea, în
toate aceste ţări, una dintre măsurile luate iniţial viza liberalizarea preţurilor.
Forţa corectivă, adesea brutală, a reaşezării preţurilor a determinat în toate
ţările foste comuniste, în această perioadă, niveluri ridicate ale ratei inflaţiei.
Tranziţia s-a dovedit mai dificilă decât se anticipase şi asta nu numai
din pricina ezitărilor clasei politice, dar şi din aceea a distorsiunilor
economiei centralizate, care s-au dovedit mai profunde şi mai rezistente la
transformare: dezechilibre macrostructurale, distorsiuni ale preţurilor,
comportament nemanagerial al conducătorilor de unităţi economice, lipsa de
comportament economic al lucrătorilor şi al consumatorilor, slaba calitate
tehnologică a unităţilor economice ş.a. Din aceste motive, perioada
construcţiei instituţionale, care a dus la scăderi importante ale produsului
intern brut, nu a fost însoţită de o restructurare economică. Ceea ce
Schumpeter numea “distrugere creativă” nu s-a produs. Semnificaţia reală a
acestei perioade stă în iniţierea reformei instituţionale.
În linii mari, prima fază a tranziţiei s-a derulat, pentru fostele ţări
socialiste din afara spaţiului sovietic, între anii 1990 şi 1992. Din motive ce
ţin de evoluţia istorică, pentru spaţiul fostei URSS procesul a fost amânat cu
circa 2 ani.
În România, din cauza conducerii politice, măsurile din acea
perioadă au fost extrem de ezitante şi menite să conserve structurile de
putere aşezate în perioada comunistă.
După o perioadă inerentă de măsuri populiste luate de Frontul
Salvării Naţionale, Adunarea Constituantă a votat o serie de legi menite a
schimba tipul de organizare economică şi socială a României. În domeniul
economic, exemple de astfel de acte normative sunt: Legea nr. 15/1990
privind transformarea unităţilor socialiste în societăţi comerciale şi regii
353
Dintre lucrările româneşti care tratează această chestiune semnalez lucrarea editată sub
egida Institutului de cercetări financiare şi monetare Victor Slăvescu al Academiei Române
– Politici economice: concepte, instrumente, experienţe, sub coordonarea lui Gheorghe
Manolescu.
204
autonome, Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, Legea nr.

35/1990 privind regimul investiţiilor străine, Legea nr. 12/1991 privind
impozitul pe profit, Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, Legile
bancare nr. 33/1991 şi 34/1991, Legea nr. 58/1991 privind privatizarea
societăţilor comerciale.
În decembrie 1991, prin referendum, cetăţenii români au votat noua
Constituţie, care consfinţea organizarea de tip democratic a societăţii şi
consacra unele din instituţiile economiei de piaţă. Deşi prematur, art. 134,
alin 1 afirma că “Economia României este o economie de piaţă”.
La nivelul deciziei strategice, prima măsură importantă a fost cea
privind liberalizarea preţurilor, începând cu data de 1 noiembrie 1990354.
Această măsură, menită să elimine o seamă de distorsiuni induse de
stabilirea centralizată a preţurilor, a declanşat primul val inflaţionist.
Creşterea preţurilor a fost agravată de acumulările de putere de cumpărare
pe care politica populistă a primelor zece luni le crease. Alte măsuri ca, de
pildă, desfiinţarea centralelor economice, desfiinţarea cooperativelor
agricole de producţie, înfiinţarea primelor bănci private etc., au însemnat
alţi paşi în sensul reorientării de la sistemul centralist către cel al economiei
de piaţă.
În linii mari, prima fază a tranziţiei în România s-a încheiat la
sfârşitul anului 1993. În această perioadă, economia românească a prezentat
simptomele caracteristice. Rata inflaţiei a fost deosebit de mare în anii
1991-1993, iar produsul intern brut a înregistrat un declin substanţial355.
În condiţiile în care în alte ţări din Europa Centrală şi de Este prima
fază a tranziţiei se încheiase încă din 1992, România se afla, din cauza unui
decalaj de timp, cu mult în urmă. Acest decalaj era, însă, şi unul de natură
structurală356.
354
Modalitatea în care liberalizarea preţurilor a fost derulată a arătat lipsa de voinţă politică
şi de viziune strategică a guvernelor postdecembriste. Procesul a fost excesiv de lent şi a
generat tensiuni inflaţioniste, fiind una dintre principalele surse ale efectului “stop and
go”, adică al evoluţiei discontinue, în salturi, a economiei româneşti. Acuzând abordarea
acestei chestiuni prin politica jumătăţilor de măsură, Ilie Şerbănescu enumeră cele mai
grave necorelări în politica de preţuri: “1. Liberalizarea parţială şi în trepte a preţurilor, în
locul uneia pe ansamblu şi dintr-o bucată, s-a dovedit a scumpi enorm pe termen lung
această acţiune absolut indispensabilă pe calea economiei de piaţă, singura aptă să
introducă adevăr şi ordine în plan economic... 2. Liberalizarea preţurilor fără liberalizarea
dobânzilor a avut ca efect decapitalizarea sistemului bancar şi pierderea funcţiei creditului
ca pârghie de restructurare economică… 3. Liberalizarea preţurilor fără liberalizarea
cursului valutar a dus la golirea visteriei valutare a ţării”. Ilie Şerbănescu, “Poate fi rupt
cercul vicios românesc?” în Christof Rühl, Daniel Dăianu, Tranziţia economică din
România – trecut, prezent şi viitor, Bucureşti, Centrul Român de Politici Economice, 2000,
pp.752-753.
355
Iată câteva cifre edificatoare: Produsul intern brut s-a diminuat cu 5,6% în 1990, cu
12,9% în 1991 şi cu 8,8% în 1992. Acest declin este şi mai grav, dacă avem în vedere
evoluţia producţiei industriale: – 23,7% în 1990, – 22,8 % în 1991, – 21,9 % în 1992. De
asemenea, soldul contului curent a atins deficite care în 1990 şi 1992 au depăşit chiar 8%
din produsul intern brut.
356
Dificultatea depăşirii acestui impas de natură structurală a sporit datorită rezistenţei
îndârjite a sistemului la tentativele de schimbare. Daniel Dăianu numeşte această rezistenţă
drept “încordare structurală”. Unul din efectele acestei “încordări structurale” este şi
volumul mare al arieratelor, care sunt un fel de anticorpi, pe care sistemul îi emite pentru a
205
Decalajul s-a accentuat pe fondul lipsei de voinţă politică. În timp ce

în alte ţări cum ar fi, de pildă, Polonia, Ungaria sau Cehia, procesul a fost
gestionat de forţe necomuniste, în România, forţele politice conducătoare
erau, ca filiaţie şi viziune, îndeajuns de aproape de fostul Partid Comunist.
De aceea, procesele caracteristice primei faze a tranziţiei au avut loc în
România sub semnul jumătăţilor de măsură. Deşi liberalizarea preţurilor a
fost demarată în toamna anului 1990, la sfârşitul anului 1993 o bună parte
din preţurile materiilor prime şi produselor alimentare continuau să fie
controlate de către stat. O astfel de politică etatistă a creat numeroase
distorsiuni în mecanismul economic. Principalul argument în ceea ce
priveşte controlul preţurilor a fost acela, populist, al protecţiei sociale şi al
stopării escaladării preţurilor. Aşa cum era de aşteptat, protecţia socială prin
controlul preţurilor s-a dovedit o iluzie. Controlul preţurilor a produs
necorelări între sectoarele economice, inducând pierderi care au trebuit
acoperite, în mare parte, de la buget, sau prin credite direcţionate. În plus,
prin acumularea acestor distorsiuni, a fost menţinută inflaţia reprimată, ceea
ce a dus, în numeroase rânduri, la puseuri corective.
În ceea ce priveşte privatizarea, până la sfârşitul anului 1993, acest
proces a atins doar niveluri marginale. Iar noul sector privat a cunoscut o
dezvoltare lentă şi unisectorială, localizată mai ales în comerţ.
Piaţa de capital a fost în această perioadă inexistentă. Aceasta a
permis jocurilor piramidale o evoluţie spectaculoasă, angrenând un număr
imens de participanţi şi pierderi băneşti pentru majoritatea lor.
2. Macrostabilizarea şi ajustarea structurală
A doua fază a tranziţiei a avut ca obiectiv central stoparea evoluţiilor

negative ale celei dintâi, şi anume: inflaţia şi declinul produsului intern brut.
Un obiectiv prioritar l-a constituit stabilitatea monetară, constând în
diminuarea ratei inflaţiei şi stabilizarea cursului de schimb.
Cel de-a doilea obiectiv viza transformările structurale care au avut
drept conţinut, în principal, restructurarea sectoarelor primare, reducerea
pierderilor în economie şi privatizarea marilor societăţi comerciale.
În această perioadă au continuat câteva procese calitative ale
tranziţiei: dezvoltarea mediului competiţional, dezvoltarea noului sector
privat, consolidarea pieţelor financiare.
Pentru unele dintre fostele ţări comuniste, cea de-a doua fază a
tranziţiei este pe cale să se încheie.
Deşi, aşa cum am arătat, la sfârşitul anului 1993, economia
românească nu înregistrase transformările calitative care să îi îndreptăţească
trecerea la cea de-a doua fază, ceea ce ne determină să aşezăm, totuşi, limita
aceasta la pragul dintre anii 1993-1994 este adoptarea Memorandumului de
politică economică dintre Guvernul României şi Fondul Monetar
Internaţional pentru anii 1994-1995.
Acest Memorandum a constituit primul document important de
politică economică asumat de România după 1990. El cuprindea aspecte de
neutraliza agenţii schimbării. Daniel Dăianu, “Arieratele inter-întreprinderi într-o economie
post-comandă. Gânduri dintr-o perspectivă românească” în IMF Working Paper, p.94-54.
206
construcţie instituţională – mai ales în ceea ce priveşte sectorul bancar şi

piaţa de capital – dar şi de strategie economică. Principalele obiective
strategice erau cele caracteristice acestei noi faze a tranziţiei:
macrostabilizarea economică şi ajustarea structurală.
Obiectivele propuse au fost atinse numai parţial şi pe o perioadă
limitată de timp. În prima jumătate a anului 1994, măsurile incluse în
Memorandum au fost aplicate, în ce priveşte componenta monetară. Rata
dobânzii a crescut în mod spectaculos. Masa monetară şi creditul au fost
restricţionate. Bugetul a fost votat cu mare întârziere şi astfel, investiţiile
publice au fost, în bună măsură, amânate.
Pe tot parcursul anului 1994, dar mai ales în prima jumătate a anului
1995, a existat o necorelare între politica monetară şi ajustările structurale.
Privatizarea s-a desfăşurat într-un ritm extrem de lent. Restructurarea
sectoarelor primare a fost practic inexistentă. Caracterul monopolist al
economiei naţionale a continuat să persiste.
Economia românească a întâmpinat total nepregătită şocul de pe piaţa
monetară. După patru ani, în care creditul bancar a fost o formă mascată de
subvenţionare a economiei, din cauza ratelor dobânzii real negative, creşterea
rapidă a dobânzilor a pus agenţii economici într-o situaţie dificilă.
Dificultăţile, cu deosebire cele din sectorul de stat, au obligat Guvernul la
adoptarea unor măsuri care contraveneau Memorandumului încheiat în 1994
şi care au avut în vedere reeşalonarea, sau chiar anularea unor datorii ale
agenţilor economici cu capital majoritar de stat către bugetul statului.
Politica de acest fel a continuat inclusiv în anul 1996.
Obiectivul declarat al Memorandumului l-a constituit ajustarea
dezechilibrelor macroeconomice, în sensul reducerii inflaţiei şi a întăririi
balanţei de plăţi. Căile urmau să fie “politicile fiscale, monetare şi bugetare
deosebit de prudente”, urmând ca aceste obiective de politică financiară să
fie completate cu “un pachet de măsuri de reformă structurală de
perspectivă, incluzând accelerarea privatizării şi restructurării
întreprinderilor, implementarea unor reforme cuprinzătoare în sectorul fiscal
şi financiar şi înfiinţarea unei pieţe valutare interbancare”.
Tocmai această combinare a politicilor financiare ferme cu
accelerarea privatizării şi restructurarea întreprinderilor a fost obiectivul
asumat, dar neîndeplinit al Memorandumului din 1994.
Cele mai multe intenţii au rămas doar în paginile Memorandumului. O
seamă de obiective, cum ar fi evitarea dirijării creditului bancar către firme
neviabile, crearea unei pieţe moderne de capital, creşterea rolului Băncii
Naţionale a României şi sporirea regulilor de prudenţialitate bancară,
privatizarea întreprinderilor şi privatizarea-restructurarea băncilor comerciale
cu capital majoritar de stat, micşorarea sau închiderea unui număr
“semnificativ” de întreprinderi cu pierderi sau arierate mari (de fapt nu a fost
închisă nici una), restructurarea regiilor etc., nu au fost realizate, iar, o dată cu
încheierea perioadei pentru care fusese convenit Memorandumul, Guvernul
PDSR a renunţat în mod făţiş la ele.
Anul 1996 a reprezentat un eşec pentru reforma românească şi un an
plin de compromisuri electorale. Organismele financiare internaţionale au
207
avut, în această perioadă, o atitudine extrem de reţinută faţă de România,

aşteptând rezultatul alegerilor şi un nou interlocutor.
În ciuda oportunităţilor pe care le-au avut, atât ca susţinere din
partea mediilor internaţionale, cât şi ca încredere din partea populaţiei,
guvernările din perioada 1997-2000 au eşuat lamentabil. Răspunderea
acestor guvernări este cu atât mai mare cu cât ele au avut extraordinara
şansă ca, după cincizeci de ani, să redea încrederea în capitalism şi în
democraţie. Din păcate, aceste guvernări nu au făcut decât să le
compormită. Cele câteva lucruri bune care s-au făcut şi anume clarificarea
unor aspecte ale regimului general al proprietăţii, avansul relativ în ceea ce
priveşte privatizarea, elaborarea primei strategii unitare privind integrarea
europeană şi acceptată de organismele europene, au fost umbrite de mari
nerealizări: instabilitate monetară, dezordine bugetară, dezechilibre
structurale, creşterea şomajului, scăderea nivelului de trai, sporirea
birocraţiei, instabilitate legislativă, dezorganizarea pieţelor financiare,
scăderea dramatică a investiţiilor străine. Guvernările care s-au succedat au
fost la fel de lipsite de o reală voinţă politică de schimbare ca şi cele
precedente. Orice asemănare între aceste guvernări şi o politică de dreapta
nu este altceva decât o manipulare. De altfel, guvernul condus de Victor
Ciorbea a fost unul dintre cele mai de stânga guverne din 1990 încoace. Iar
guvernul Radu Vasile poate fi sugestiv caracterizat de cuvintele poetului:
“era pe când nu s-a zărit/acum îl vezi şi nu e”.
România se află pradă aceloraşi dezechilibre structurale, care s-au
manifestat încă din debutul tranziţiei. Persistenţa în acest stadiu a dus la
apariţia unor cercuri vicioase extrem de costisitoare. Cel mai periculos este
cel care întreţine ciclurile inflaţioniste. Acest cerc vicios are următoarele
etape:
1. Caracterul administrat al unora dintre preţuri, cu deosebire în
domeniul energetic, permite majorarea acestora, din raţiuni care
ţin de rentabilizarea sectoarelor primare.
2. Majorarea acestor preţuri antrenează majorări ale celorlalte
preţuri şi provoacă puseuri inflaţioniste.
3. Pentru stăpânirea inflaţiei, autorităţile monetare folosesc
constrângeri specifice: înăsprirea fiscalităţii, sporirea ratei
dobânzii, restricţii ale creditului, reducerea investiţiilor bugetare,
control al masei monetare.
4. Toate aceste constrângeri duc la vlăguirea economiei.
5. Reducerea activităţilor economice şi diminuarea consumului
induc pierderi în economie.
6. Pentru acoperirea pierderilor, Guvernul procedează la majorarea
preţurilor administrate.
Şi ciclul se reia. În anii trecuţi, acest ciclu a avut o periodicitate
semestrială. Creşterea preţurilor produselor primare depinde de specificul
consumului perioadei de iarnă. Aceasta explică faptul că puseurile
inflaţioniste au loc, îndeobşte, în octombrie şi martie.
Tentativa de a desface acest cerc vicios prin controlul unei game mai
largi de preţuri, în care se includ cele alimentare şi energetice, nu înseamnă
decât agravarea sa. Controlul parţial al preţurilor induce pierderi masive în
208
aceste sectoare şi creează o inflaţie reprimată, cu efecte ulterioare

devastatoare. Este, de altfel, motivul principal pentru care cea mai mare
parte a industriei alimentare de stat, în primul rând combinatele zootehnice,
a fost ruinată în anii 1995-1996.
Inflaţia continuă, în ciuda tendinţei de scădere din ultimii ani, să
rămână relativ ridicată, iar perspectivele arată că ea nu va scădea sub 20%
încă o anumită perioadă de timp. Asupra preţurilor există două tipuri de
presiuni de natură inflaţionistă: presiunile monetare şi presiunile structurale.
Politicile ultimilor ani s-au axat, în principal, pe atenuarea presiunilor de
natură monetară. Aceasta a presupus controlul masei monetare, o politică a
ratelor înalte ale dobânzii, supravegherea cursului de schimb şi constrângeri
de natură bugetară.
Presiunile de natură structurală s-au manifestat cel mai clar în
persistenţa deficitelor. O economie atât de expusă acţiunii deficitelor şi
persistenţei dezechilibrelor nu poate păstra stabilitatea preţurilor. Şi, aşa
cum am văzut, coexistenţa dezechilibrelor monetare şi a celor structurale,
fără o acţiune corelată, duce la persistenţa cercurilor vicioase, la mersul în
şocuri al economiei şi la o combinaţie extrem de greu de depăşit între
reducerea investiţiilor şi inflaţie.
Accentuarea pe pârghiile de natură monetară nu a făcut decât să
accentueze dezechilibrele de natură structurală, sporind presiunile inflaţioniste
de forma preţurilor de monopol, al arieratelor, al dezechilibrelor dintre cererea
şi oferta internă, al adâncirii deficitului balanţei comerciale etc.
În România, cu deosebire în anii 1997-1999, a existat o dezbatere
privind posibilitatea introducerii Consiliului Monetar357. Susţinătorii acestei
idei aveau în vedere experienţa similară a Bulgariei care, după emisiunile de
bani fără acoperire din anii 1995 şi 1996, a procedat la instituirea unui astfel
de Consiliu. Rata inflaţiei a înregistrat o scădere semnificativă, în condiţiile
unei uşoare creşteri a ratei şomajului.
Consiliul Monetar este o autoritate care disciplinează baza monetară.
În România, însă, criza nu se datorează, cel puţin din 1994 încoace, modului
în care este gestionată baza monetară. Problema de fond este legată de
economia reală şi în această privinţă Consiliul monetar nu ne este de nici un
folos. El nu poate realiza decât o stabilizare temporară. Cât despre
stabilizarea durabilă, ea nu poate fi realizată decât printr-o ajustare
structurală profundă a economiei româneşti, care să atenueze starea de
deficit. În acest moment, consider ipoteza introducerii Consiliului Monetar
ca fiind depăşită358.
357
Consiliul Monetar este o formă de organizare a sistemului monetar, care funcţionează
prin respectarea a două reguli de bază: regula parităţii fixe – moneda este fixată în raport cu
o monedă de rezervă şi regula de acoperire – cantitatea de bani este direct proporţională cu
acumularea de rezerve. Cu alte cuvinte, Consiliul Monetar este instituţia monetară care
emite bază monetară numai în schimbul activelor nete străine, socotite active străine de
rezervă.
358
Concluzia specialiştilor care au cercetat oportunitatea introducerii Consiliului Monetar
în România este, în opinia mea, corectă: “…dacă politicile macroeconomice şi structurale
nu sunt coerente, rata de schimb fixă şi Consiliul Monetar duc la colaps economic; dacă
politicile sunt bune – condiţie care poate fi realizată şi fără adoptarea Consiliului Monetar –
atunci adoptarea Consiliului Monetar nu numai că nu este necesară, dar se transformă într-o
209
Constatăm, aşadar, că România se află tot la debutul celei de-a doua

faze a tranziţiei. Aceasta creează un decalaj important faţă de alte ţări
central-europene. De altfel, acest decalaj a fost sancţionat de organismele
politice şi economice europene, care evaluează România pe unul din
ultimele locuri în competiţia integrării.
Reluarea strategiei economice, ca în 1994, nu este eficientă din mai
multe motive:
 timpul pierdut a agravat decalajul faţă de ţările vecine, ceea ce
obligă la o accelerare a reformei;
 macrostabilizarea este concepută pe fondul unei scăderi masive a
produsului intern brut şi a investiţiilor;
 mediul economic este mult mai vlăguit şi incapabil să reziste
unor noi şocuri monetare;
 mediul economic este mult mai puţin permeabil în a absorbi
costurile transformărilor structurale;
 sectorul privat s-a contaminat de la sectorul de stat şi începe să
aibă aceleaşi probleme, ceea ce lărgeşte aria transformărilor;
 gradul de suportabilitate al populaţiei este mult mai scăzut.
Cel mai important pericol în acest moment îl reprezintă faptul că
strategia tradiţională a macrostabilizării şi transformărilor structurale, în loc
să elimine distorsiunile şi tensiunile din economie, le alimentează. Aceasta
se datorează unei suprapuneri extrem de periculoase între două procese care,
în mod normal, ar fi trebuit să fie succesive. Unele procese de transformare,
în principal în ce priveşte mecanismele economice – cum ar fi cele de
liberalizare a preţurilor sau a cursului valutar, de reorientare a politicii
creditului, în sensul utilizării unor dobânzi real pozitive în raport cu rata
inflaţiei – induc o seamă de tensiuni în sistem, o seamă de rezistenţe din
partea sectoarelor neperformante sau mai greu adaptabile. Alte procese de
transformare, cu deosebire în plan instituţional, induc o anumită stare de
dezorganizare. E vorba de efectul întâlnirii dintre instituţii noi, democratice
şi de piaţă, cu organizarea etatistă a societăţii şi a economiei, care se vede
lipsită de conducerea cu care era obişnuită şi obligată să se familiarizeze cu
ierarhii noi, de o natură diferită. Cronicizarea, pe de o parte, a tensiunilor
din sistem, ca urmare a inflaţiei prelungite, a creşterii arieratelor, a şocurilor
permanente datorate evoluţiei cursului de schimb şi a liberalizării în salturi
succesive a preţurilor, iar, pe de altă parte, a dezorganizării inerente acestei
economii mixte cu instituţii de piaţă, pe fundalul dominaţiei economiei de
stat, agravează criza economică şi face mai dificilă spargerea cercurilor
vicioase.
Constrângerile monetare, dincolo de o anumită limită şi în lipsa unor
măsuri corespunzătoare în economia reală, pot spori pierderile din economie
şi tensiunile inflaţioniste. Tentativele de abordare a reformei structurale, în
lipsa unui sector emergent, care să absoarbă costurile transformării, pot duce
piedică atunci când ajustarea ratei nominale de schimb devine necesară pentru tratarea
anumitor şocuri reale sau nominale”. Lucian Croitoru, Daniel Dăianu, Ar putea fi Consiliul
Monetar o soluţie pentru România?, Bucureşti, Centrul Român de Politici Economice, mai
1999.
210
la diminuarea cererii, sporirea excesivă a şomajului, adâncirea disparităţilor

regionale şi a dezechilibrelor sectoriale.
3. Modernizarea şi dezvoltarea economică
Unele din fostele ţări comuniste au trecut deja la etapa modernizării

şi consolidării noilor structuri economice şi sociale.
Parcurgerea primelor două etape oferă crearea premiselor dezvoltării
economice. Astfel, construcţia instituţională precum şi macrostabilizarea şi
ajustarea structurală duc la îndeplinirea următoarelor condiţii:
 Stabilitate macroeconomică, ceea ce presupune un ritm anual al
inflaţiei sub 10%, precum şi o evoluţie previzibilă a cursului de
schimb.
 Stăpânirea deficitelor economice. Aceasta presupune
posibilitatea acoperirii neinflaţioniste a deficitului bugetar,
solvabilitate în ceea ce priveşte acoperirea scadenţelor datoriei
interne şi externe, coborârea blocajului economic şi financiar la
cote rezonabile, precum şi diminuarea deficitului balanţei de
plăţi externe.
 Piaţă liberă şi concurenţă. Intervenţia statului trebuie să aibă în
vedere, în principal, supravegherea corectei funcţionări a
pieţelor, îndeosebi în ceea ce priveşte transferurile financiare şi
modul de administrare a acestora prin intermediul pieţelor
financiare.
 Economie preponderent privată. Acest lucru are în vedere nu
numai ponderea proprietăţii private în total, dar şi ponderea
producţiei şi investiţiilor private în raport cu cele private ale
statului sau cele publice.
 O economie deschisă către exterior şi pregătită să se confrunte cu
provocările procesului de globalizare.
 Sistem funcţional de instituţii financiare şi bancare, fonduri de
investiţii, burse de valori.
 O structură funcţională a ocupării şi o piaţă elastică a forţei de
muncă. Şomajul tinde să nu depăşească 10 procente, dintre care
şomajul fricţional , cel conjunctural şi cel structural deţin părţi
aproximativ egale.
 Un sistem fiscal selectiv şi stimulativ şi un nivel al eficienţei
economice care să ducă la o proporţie relativ scăzută a
impozitelor şi cheltuielilor bugetare în raport cu PIB.
 Stabilitate legislativă.
 Existenţa condiţiilor necesare pentru funcţionarea statului de
drept359,360.
359
Vezi, în această privinţă, şi Leszek Balcerovitz, Libertate şi dezvoltare. Economia pieţei
libere, Bucureşti, Compania “Altfel”, 2001.
360
Tot astfel cum există realităţi care devin obstacole în calea dezvoltării economice. Aurel
Iancu enumeră câteva dintre realităţile româneşti care devin frâne în calea dezvoltării: 1.
politica economică este contaminată de abordări politicianiste şi populiste; 2.
macrostabilizarea nu e susţinută de restructurare microeconomică; 3. investiţiile ocupă un
211
Direcţiile dezvoltării economice sunt:

 stimularea noului sector privat;
 continuarea redimensionării industriale;
 evaluarea avantajului competitiv şi stimularea exporturilor;
 stimularea investiţiilor străine;
 consolidarea pieţelor financiare (piaţa de capital, piaţa bancară,
piaţa asigurărilor);
 dezvoltarea regională.
Toate aceste direcţii au în vedere la redimensionarea rolului statului,
şi anume, la restrângerea rolului său ca agent economic şi creşterea funcţiei
sale de regulator şi supraveghetor al pieţelor.
Redimensionarea rolului statului în economie (III). Nici terapie şoc, nici
terapie graduală, ci terapie fermă
În etapa actuală, strategia economică trebuie să combine obiectivele

macrostabilizării şi pe cele ale transformărilor structurale cu cele ale
modernizării şi dezvoltării.
Există o concepţie greşită (şi pe care, într-o anumită măsură, o
împărtăşeşte şi Fondul Monetar Internaţional) potrivit căreia implicarea de
resurse financiare fără realizarea stabilizării şi restructurării aduce cu sine
inflaţie.
Aserţiunea se fundamentează pe ideea că lipsa de performanţă a
economiei româneşti va transfera fluxurile investiţionale pe inflaţie şi pe
deficite. Eu cred că această premisă este neadevărată: nu se poate crea
stabilizare, pe termen lung, fără o economie performantă. Iar performanţa
economică nu o asigură, în primul rând, diminuarea pierderilor şi a
deficitelor, ci dezvoltarea economică. Reducerea deficitelor altfel decât ca o
consecinţă a dezvoltării reprezintă chiar un pericol pentru România,
deoarece cronicizează recesiunea şi menţine tensiunile inflaţioniste,
periclitând gradul de suportabilitate al populaţiei.
Discuţia despre terapia-şoc şi terapia-graduală devine, în acest
context, depăşită. De altfel, ideea potrivit căreia în unele din ţările foste
comuniste a fost folosită terapia şoc – cum ar fi, de pildă, Ungaria sau
Polonia, în timp ce în altele a fost utilizată terapia graduală – cum ar fi, de
pildă, România sau Bulgaria, este doar o dezbatere de natură teoretică. În
nici una dintre aceste ţări reforma nu a avut caracteristici exclusiv graduale
ori exclusiv brutale. Sunt strategii care trebuie să meargă simultan. Pe de o
parte, strategia în ceea ce priveşte liberalizarea preţurilor, unificarea ratei de
schimb, descentralizarea şi dezetatizarea comerţului exterior, eliminarea
subvenţiilor, crearea sistemului bancar pe două niveluri, legiferarea
privatizării ş.a., conţine elemente care induc şocuri în economie; pe de altă
parte, însă, construcţia instituţională nu se poate face altfel decât în mod
loc modest în alocarea produsului intern brut în raport cu consumul; 4. cererea internă e
stimulată de Guvern artifical prin credite pentru regii şi comenzi de stat pentru industrii
nerestructurate; 5. indisciplina financiară este tolerată. Vezi Aurel Iancu, Politică şi
Economie. Repere ale unui sistem economic performant, Bucureşti, Editura Expert, 2000.
212
gradual. Din acest punct de vedere, Germania de est a constituit o excepţie,

deoarece construcţia instituţională era, în linii mari, existentă361.
Avem nevoie de o terapie fermă, care să îmbine stabilizarea cu
transformările structurale şi cu dezvoltarea. Dezvoltarea în condiţii de
inflaţie, deşi mai dificilă, constituie singura şansă reală. Terapia fermă este
abordarea pe care o propune mesajul economic al dreptei.
Între echilibrul monetar şi relansarea economică nu există decât
contradicţii aparente. Este necesară, însă, o condiţie care decurge din
definirea terapiei ferme. Sursele de finanţare trebuie direcţionate către
dezvoltare, pentru a se elimina pericolul unei deturnări inflaţioniste.
Argumentul că economia românească este neperformantă şi nu absoarbe
finanţare în slujba dezvoltării este nu numai nerealist, dar este şi
antinaţional.
Dezvoltarea economică a fost un obiectiv declarat permanent de
guvernările succesive postdecembriste. Acest obiectiv nu a fost, însă,
asumat în mod real, fiind folosit doar ca element de natură propagandistică.
Obstacolele în calea dezvoltării economice sunt numeroase şi ele se
concentrează asupra a ceea ce vom denumi, în continuare, riscul
investiţional. Pericolul cel mai mare al riscului investiţional îl constituie
selecţia adversă, şi anume, aceea care face ca firmele neperformante să aibă
un acces mai mare la resurse în dauna celor care sunt preocupate să respecte
legea, care sunt preocupate de costurile creditelor şi de onorarea promptă a
obligaţiilor de plată. Datorită numeroaselor distorsiuni în alocarea de
resurse, economia nu poate crea o selecţie riguroasă şi nu poate asigura
viabilitatea firmelor performante în dauna celor neperformante, ci adesea
lucrurile ies tocmai pe dos. Persistenţa firmelor neperformante are un efect
contaminant, lanţurile de blocaj prinzând şi firmele sănătoase. Acest proces
a fost extrem de vizibil în momentul în care s-a observat că sectorul privat s-
a contaminat de viciile de comportament economic ale sectorului de stat,
devenind la rândul său furnizor de şomaj şi de arierate.
Amprenta etatistă şi centralistă pe care guvernările de până acum au
pus-o asupra evoluţiei economico-sociale au făcut ca statul să rămână un
administrator dominant, părtinitor şi, tocmai de aceea, neîndemânatec al
pieţei. Aceasta este o neînţelegere profundă a acestui proces. Căci
redimensionarea rolului statului nu înseamnă o slăbire a puterii acestuia, ci o
sporire a eficienţei şi autorităţii sale.
Redimensionarea rolului statului în economie (IV). Guvernarea ca
management al riscului
361
Aceasta este şi opinia grupului de specialişti care au redactat volumul Economic
transformation in Central Europe: A Progress Report Centre of Economic and Politic
Research, European Communities, Edited by Richard Portes, 1993: “Mai mult decât atât,
un anumit grad al terapiei de şoc este necesar, dacă autorităţile nu pot, din timp, să se
angajeze şi să urmeze, în mod credibil, un program gradual consistent. În aceste
circumstanţe, gradualismul este reţeta pentru continuarea acordării de subvenţii, evitarea
sau amânarea unor restructurări serioase. Pe de altă parte, construirea unei instituţii nu
poate fi decât graduală, deoarece este un proces care cere timp” (p.12).
213
Redimensionarea rolului statului înseamnă, categoric, o reducere a

riscurilor la care se expune mediul economic.
Dreapta înseamnă autoritate. Autoritatea se bazează pe eficienţă şi
pe ordine de drept. Sensul autorităţii nu este de a spori confortul
conducătorilor, ci de spori gradul de siguranţă al cetăţenilor.
În viziunea dreptei, principala funcţie a guvernării este gestionarea
riscului. Un management performant în ceea ce priveşte riscul, cuprinde trei
dimensiuni:
 anticiparea riscului;
 minimizarea riscului;
 distribuirea efectelor, în cazul producerii riscului, într-un
mod cât mai echitabil între partenerii sociali.
Fiecare abordare a riscului, în diversele sale stadii, necesită
respectarea anumitor reguli pe care guvernarea trebuie să le aibă în vedere.
1. Condiţii pentru o corectă anticipare a riscului:
a) o bună cunoaştere, în timp real, a situaţiei economico-

sociale, ceea ce presupune o evaluare statistică exactă şi
completă şi sondarea frecventă a opiniei publice;
b) folosirea profesionistă a modelării şi prognozei, ceea ce
obligă la îmbinarea strategiilor pe termen scurt cu cele pe
termen mediu şi lung;
c) consultarea permanentă a partenerilor sociali;
d) asumarea responsabilă a realităţii de către factorul politic;
e) definirea corectă a factorilor de risc.
2. Condiţii pentru minimizarea riscului:
a) un sistem legislativ clar şi stabil;

b) stabilizarea indicatorilor monetari;
c) folosirea instrumentelor moderne de plată;
d) garantarea proprietăţii;
e) supravegherea atentă de către autorităţile abilitate a
pieţelor reglementate;
f) protecţia concurenţei loiale.
3. Condiţii pentru distribuirea cât mai echitabilă a efectelor

producerii riscului:
a) diminuarea rolului statului ca agent economic;

b) dezvoltarea liberă a pieţelor;
c) calitatea actului de justiţie.
De fapt, se poate observa că aceste condiţii constituie tot atâtea

obiective esenţiale ale trecerii, în plan economic, de la economia
centralizată la economia de piaţă şi, în plan politic, de la statul dictatorial la
statul de drept.
214
Viziunea guvernării ca management al riscului nu este decât un mod

mai pragmatic de a continua o idee centrală a gândirii economice, anume
aceea a guvernării ca tindere către optim. Managementul riscului constituie,
însă, o viziune mai completă. Optimul economic are în vedere, în principal,
folosirea cât mai eficientă şi cât mai apropiată de capacitatea totală a
factorilor de producţie. Managementul riscului este un mijloc nu numai de a
stimula dar şi de a proteja tinderea către optim a mediului economic. Fiind
vorba despre atingerea optimului în condiţiile trecerii de la socialism la
capitalism, optimul economic cuprinde două dimensiuni care se
întrepătrund: libertatea economică şi eficienţa economică362.
Gestionarea economiei naţionale presupune evitarea unor categorii
precise de riscuri. În actul de guvernare, Dreapta are în vedere evitarea
următoarelor categorii de riscuri:
1. Riscul politic
Pentru a putea exista stabilitate economică trebuie să existe stabilitate
politică. Stabilitatea politică nu presupune menţinerea la putere, fără încetare,
a aceluiaşi partid sau a aceleiaşi coaliţii de partide. Dimpotrivă, o ţară
încremenită din punct de vedere politic devine instabilă şi cu un risc ridicat.
Stabilitatea politică se manifestă prin existenţa unor raporturi de
respect şi parteneriat între centrele de influenţă politică. Acum, în România,
cei care vin la putere doresc să ia totul. Iar acolo unde legislaţia privind
statutul funcţionarului public împiedică o decizie arbitrară, se procedează la
înscenări sau la intervenţia organelor de ordine. Influenţa autorităţii în ce
priveşte accesul la resurse este atât de mare încât presiunile politice şi
clientelare devin regulă a pieţei. Fiecare conducător central sau local îşi
aduce propria clientelă şi o izgoneşte pe cea precedentă, cu excepţia situaţiei
în care aceea se reorientează, cu nonşalanţă şi promptitudine.
În România nu există suficient respect pentru calitatea umană, cu
excepţia calităţii de membru sau susţinător de partid363. De aceea, dreptul la
carieră al funcţionarului public nu este respectat. El urmăreşte cu sufletul la
gură rezultatul alegerilor pentru a şti dacă va mai rămâne sau nu în funcţie.
Această instabilitate a avut efecte devastatoare asupra evoluţiei
societăţii noastre în ultimul deceniu. Elaborarea unei strategii pe termen
lung a fost greu de realizat. Cele câteva programe, legate îndeosebi de
proiectul de integrare europeană, deşi au avut susţinerea declarată a tuturor
362
Găsim această definire a optimului ca libertate economică la Karl R. Popper: “Libertatea
pieţei este fundamentală, dar nu poate fi o libertate absolută. Acest adevăr este valabil
pentru piaţă, ca şi pentru orice altceva… Iar ideea este întotdeauna aceeaşi: să obţii un
maximum de libertate pentru fiecare în limitele impuse de libertatea celorlalţi”. Karl R.
Popper, op.cit., p.54.
363
Iată un text edificator al Barometrului de Opinie Publică, prezentat în volumul colectiv
Feţele schimbării, Românii şi provocările tranziţiei: “Astfel, 79% din directorii-directorii
adjuncţi sunt membri şi într-un partid din coaliţia de guvernământ, 40% din ei ocupând şi
funcţii de conducere în partid. Şansa de a ocupa un post de director este cu atât mai mare cu
cât ai absolvit o facultate, ai avut o funcţie de conducere înainte de 1989, locuieşti la oraş şi
eşti membru al unui partid aflat la putere”. Acest text a fost scris în anul 1999. Din păcate,
de atunci încoace lucrurile nu au făcut decât să se agraveze. Dan Chiribucă, Mircea Comşa,
“Elite vechi, elite noi” în volumul colectiv Feţele schimbării, Românii şi provocările
tranziţiei, Bucureşti, Editura Nemira, 1999, p.251.
215
partidelor parlamentare, au rămas doar pe hârtie. Fiecare guvernare a dat cu

prisosinţă vina pe cele anterioare, chiar şi după ce n-a mai fost, ea însăşi, la
putere. Campaniile electorale au fost impregnate de imprecaţii şi duşmănie.
Atmosfera politică din România este înveninată şi revanşardă.
E imposibil de făcut o cuantificare a riscului politic. El însă – şi
bătălia pentru aplicarea algoritmului politic a arătat-o – este considerabil.
Coaliţia de guvernare care a câştigat alegerile în noiembrie 1996 nu a
anticipat, însă, riscurile politice, iar cele mai multe dintre eşecurile
guvernării au drept cauză acest lucru. Promptitudinea cu care învingătorii
alegerilor din 2000 procedează la schimbări în administraţie nu face decât să
confirme această tristă realitate. Cea mai gravă formă de manifestare a
riscului politic este controlul politic al resurselor. Riscul politic perverteşte
mediul economic şi distorsionează mecanismele de piaţă.
Obiectivele strategice pentru diminuarea riscului politic sunt:
 Restructurarea clasei politice. Acest proces este de durată şi nu
poate fi realizat prin simpla modificare a legii electorale în
sensul introducerii votului uninominal. Ba inclin să cred că în
actualul mediu economico-social, monopolist, corupt, birocratic
şi clientelar, votul uninominal ar putea să se transforme într-un
avantaj pentru partidele mari, dar anacronice. Cred că singurul
mod în care se poate face, în mod real, restructurarea clasei
politice este reîmprospătarea, întinerirea acesteia.
 Diminuarea ponderii consumului guvernamental în produsul
intern brut. În anul 1997 consumul guvernamental a fost de
10,1% din produsul intern brut dar a crescut la 15,2% în 1998,
menţinându-se de atunci la aceleaşi cote ridicate. Acest procent
este neobişnuit de mare nu numai pentru o economie de piaţă în
devenire, dar chiar şi pentru anii de dinainte de 1989. Aparatul
guvernamental, în loc să se diminueze, a proliferat. Multe legi
nasc noi agenţii, cele mai multe cu structuri teritoriale. Sistemul
parlamentar bicameral este la rândul său costisitor, atât ca timp
cât şi ca bani. Reprezentarea, la nivelul prefecturilor, a tuturor
ministerelor sub forma direcţiilor descentralizate, creează o
birocraţie locală excesivă. Coexistenţa prefecturilor şi a
consiliilor judeţene este costisitoare şi în bună măsură
nefolositoare. Nu este, de aceea, întâmplător, că efectivul
salariaţilor din administraţia publică, pe lângă faptul că e foarte
numeros, a sporit, din decembrie 1997 până în decembrie 2001,
de la 134.600 la circa 145.000 persoane.
 Diminuarea ponderii investiţiilor publice în totalul
investiţiilor. Sectorul privat este relativ redus în structura
investiţiilor. Investiţiile din sectorul public rămân, în continuare,
semnificative, ca pondere, în structura investiţiilor. În ultimii ani
sectorul de stat a avut o capacitate de regenerare mai ridicată
decât sectorul privat. Tema de fond în această chestiune nu este
aceea că investiţiile publice trebuie evitate. Ele trebuie, însă,
realizate numai acolo unde sunt cu adevărat necesare şi unde nu
pot fi înlocuite de investiţii private.
216
 Folosirea unor mecanisme transparente în ceea ce priveşte

derularea achiziţiilor şi vânzărilor la care statul este parte.
Am propus, în mai multe rânduri, folosirea pe scară largă a
burselor de mărfuri pentru derularea tranzacţiilor la care statul
este parte. În ceea ce priveşte, de pildă, rezervele statului,
bursele de mărfuri ar trebui să fie locul predilect pentru
realizarea tranzacţiilor privind reînnoirea sau diversificarea
stocurilor. Faptul că până în prezent această propunere a fost
privită cu reţinere de către autorităţile centrale dovedeşte că
interesele oculte ale negocierilor directe sunt prea puternice
pentru a se stimula, aşa cum ar fi firesc, forţele economiei de
piaţă.
 Consacrarea dreptului la carieră. În administraţie, funcţiile
sunt excesiv politizate364. Faptul că pentru unele funcţii, cum ar
fi cele din fruntea direcţiilor descentralizate ale ministerelor, este
necesar şi un examen, nu păcăleşte pe nimeni. În prezent, aceste
examene nu se dau, de cele mai multe ori, pentru a selecta
competenţele, ci pentru a face mai uşoară sarcina ministerelor de
a scăpa de candidaţii indezirabili. Respectarea dreptului la
carieră ar putea să contribuie la creşterea calităţii personalului
implicat în administraţia centrală şi să permită susţinerea unor
strategii pe termen mediu şi lung.
Riscul politic constituie o ameninţare pentru statul de drept.
Existenţa sa împiedică redimensionarea rolului statului, în sens reformator,
căci fiecare doreşte ca statul să fie o plapumă cât mai largă sub care să se
adăpostească atunci când vine la putere şi pe care s-o folosească împotriva
celorlalţi.
2. Riscul instituţional
Tranziţia este un proces instituţional. Deficienţele construcţiei
instituţionale induc factori importanţi de risc în coordonarea reformelor şi
agravează crizele din economie.
Persistenţa riscului instituţional se explică prin cauze cum ar fi:
 Inexistenţa unor instituţii necesare. O seamă de instituţii
necesare ale economiei de piaţă lipsesc astăzi din România. Este
suficient să amintim inexistenţa instituţiilor creditului ipotecar,
al administrării private a fondurilor de pensii, categoria băncilor
de investiţii ş.a.m.d.
364
Iată câteva cifre din Buletinul Statistic al Institutului Naţional de Statistică, ce reflectă
sugestiv grava încălcare din partea guvernanţilor a dreptului la carieră a funcţionarilor
publici: la 31 decembrie 2000, numărul salariaţilor din administraţia publică era de 146,5
mii de persoane, la 31 ianuarie 2001 de 140,1 mii, iar la 31 februarie 2001 de 145,8 mii.
Aşadar, după alegerile generale din noiembrie 2000, pe parcursul a numai două luni, în
structurile administraţiei publice, a avut loc o fluctuaţie care a cuprins peste 11 mii de
persoane. Efectele sunt şi mai grave, având în vedere faptul că aceste persoane ocupau, în
cea mai mare parte, funcţii de conducere.
217
 Excesul instituţional. În România există numeroase suprapuneri

instituţionale care nu se datorează corectei funcţionări a puterilor
în stat, ci intereselor politicianiste şi tentativelor de diminuare a
controlului parlamentar. Astfel, există atât Consiliul Concurenţei
cât şi Oficiul Concurenţei. Avem o Agenţie de Privatizare dar şi
departamente de privatizare în diferite ministere. Avem ministere
cu totul inutile care nu fac decât să consume banii şi nervii
contribuabililor, cum ar fi Ministerul Prognozei şi Dezvoltării
sau Ministerul Întreprinderilor Mici şi Mijlocii şi Cooperaţiei.
 Nefuncţionalitatea unor instituţii potrivit atribuţiilor legale.
Exemplul pe care îl amintesc întotdeauna în această privinţă este
cel al Consiliului Concurenţei. Această instituţie este
fundamentală pentru funcţionarea pieţei. Cu toate acestea
Consiliul Concurenţei intervine rar şi temător, lăsând economia
pradă abuzurilor de monopol.
 Deturnarea de către unele instituţii a atribuţiilor ce le revin.
Cel mai edificator exemplu rămâne cel al Fondului Proprietăţii
de Stat, o instituţie care este menită prin lege să privatizeze şi să
descentralizeze şi care, în fapt, nu a făcut decât să susţină
controlul politic asupra sectorului de stat, să menţină ponderea
majoritară a acestuia în industria românească şi să centralizeze
excesiv deciziile.
Căile pentru diminuarea riscului instituţional sunt cele care rezultă
din evaluarea corectă a cauzelor sale şi din eliminarea acestor cauze.
3. Riscul legislativ
În România, Parlamentul votează, practic, doar ordonanţe şi
ordonanţe de urgenţă, ceea ce aduce instabilitate şi confuzie. Există chiar
numeroase situaţii în care construcţia bugetară se întemeiază nu pe legi ci pe
astfel de ordonanţe, ceea ce este în totală contradicţie cu echilibrul puterilor
în stat. Când vorbim despre fragilitatea democraţiei din România, unul din
argumente este acela al dispreţului faţă de procedurile constituţionale.
Echilibrul puterilor în stat a fost instituit ca un principiu al exercitării puterii
nu numai pentru controlul reciproc al puterilor, ci şi pentru a conferi
legislaţiei o anumită stabilitate. Modalitatea constituţională de emitere a
legilor prezintă următoarele avantaje:
 permite exprimarea unui punct de vedere al opoziţiei
parlamentare;
 dă posibilitatea consultării partenerilor sociali;
 permite o mai bună informare a opiniei publice;
 dă posibilitatea corectării, în timpul procedurilor parlamentare, a
unora dintre imperfecţiunile proiectului de lege, emis prin
hotărâre de Guvern;
 permite adaptarea conduitei personale şi a agenţilor economici la
modificările legislative;
 asigură posibilitatea controlului de către Consiliul legislativ a
acurateţii juridice a textului;
218
 asigură posibilitatea sesizării Curţii Constituţionale în legătură

cu caracterul constituţional al actului normativ, lucru ce nu poate
fi făcut de către membri ai legislativului pentru actele emise de
Guvern.
Caracteristicile actualului sistem legislativ sunt următoarele:

 Sistemul legislativ este neclar
Exemplele care se pot da în această privinţă sunt numeroase. Unul
dintre cele mai recente exemple este cel care se referă la
retrocedarea bunurilor industriale. Prevederi cu privire la
posibilitatea retrocedării bunurilor industriale se găsesc în Legea
privind retrocedarea imobilelor naţionalizate. Aceste prevederi sunt
atât de neclare încât ele nu permit, în fapt, aplicarea principiului
retrocedării acestor bunuri.
 Sistemul legislativ este instabil365
Au existat în ultimii ani situaţii în care unele legi au fost suspendate,
în ce priveşte unele dintre prevederi, chiar înainte de a fi promulgate.
Alte legi sunt anulate sau suspendate la puţin timp după promulgare.
Exemplul cel mai celebru rămâne cel al Legii nr. 241/1998 privind
regimul investiţiilor directe ale cărei prevederi privind facilităţile
fiscale şi vamale au fost suspendate prin Legea bugetului de stat
după numai trei luni de la promulgare.
Legislaţia privind politica fiscală a fost, de departe, cea mai instabilă
şi aceasta din pricina lipsei unei viziuni clare cu privire la rolul
fiscalităţii.
 Sistemul legislativ este incomplet
Am, pentru a ilustra această situaţie, un exemplu care, e drept, nu
mai e de actualitate, dar care, prin efectele sale negative, a costat
România sute de milioane de dolari. Este vorba de Ordonanţa nr.
31/16 iulie 1997 privind regimul investiţiilor străine. Această
ordonanţă de urgenţă a fost înlocuită de o altă Ordonanţă de urgenţă,
purtând numărul 92 din 30 decembrie 1997. Ei bine, în toată această
perioadă, Ordonanţa nr. 31/1997 nu a putut fi aplicată, deoarece
Guvernul a emis, în batjocură, normele metodologice cu câteva zile
înainte de apariţia Ordonanţei de urgenţă nr. 92. Aşadar, într-o
perioadă în care România avea atâta nevoie de investiţii străine, timp
de şase luni, nu am avut nici un fel de legislaţie aplicabilă în
domeniu! Aceasta a avut drept consecinţă scăderea dramatică a
investiţiilor străine în a doua jumătate a anului 1997.
 Sistemul legislativ este prea laborios
365
Stabilitatea normelor este o caracteristică importantă a unui sistem democratic. În
evaluarea lor despre riscul de ţară al României, agenţiile specializate invocă deseori, în
evaluarea economiei româneşti ca fiind una de risc ridicat, tocmai instabilitatea normativă,
care la rândul său face mediul economic incert şi nesigur. Unii autori merg chiar mai
departe, socotind aceasta ca un atribut al statului cu înclinaţii totalitare. Vezi, de exemplu,
François Châtelet, Évelyne Pisier, Concepţiile politice ale secolului XX, Bucureşti, Editura
219
În perioada 1990-2000, în România au fost votate nu mai puţin de

2.000 de legi, la care se adaugă circa 10.000 de hotărâri de Guvern.
Dacă socotim şi ordinele miniştrilor, vom avea pentru ultimul
deceniu un număr de circa 28.000 de acte normative care însumează
un număr copleşitor de pagini. Numai în clipa în care a apărut
această lucrare, pe masa de lucru a Parlamentului se află circa 700 de
Ordonanţe şi Ordonanţe de Urgenţă la care noul guvern adaugă altele
şi altele.
 Sistemul legislativ nu este construit în spiritul principiilor
dreptului
Unul dintre principiile dreptului care este adesea nerespectat de
sistemul legislativ este cel privind neretroactivitatea legilor.
Din cauza modificărilor legislative frecvente acest principiu este
adesea încălcat. Am avut astfel de cazuri în ce priveşte legislaţia
investiţiilor şi legislaţia privatizării. Un exemplu care a născut ample
dezbateri şi nu a fost lămurit nici până astăzi este cel al privatizărilor
prin asociaţiile salariale (PAS), aşa numita metodă MEBO. Deşi la
data privatizării a sute de întreprinderi prin metoda MEBO legislaţia
prevedea scutirea cu 50% a impozitului pe profit, prevederi
legislative ulterioare au luat această facilitate societăţilor respective.
 Sistemul legislativ nu respectă spiritul economiei de piaţă şi
condiţiile ce decurg din armonizarea cu standardele
legislative europene (“l’acquis communautaire”)
Un exemplu este cel care se referă la legislaţia privind monopolul
asupra producţiei şi comercializării alcoolului. Un altul este cel legat
de legislaţia liberei concurenţe. Un flagrant exemplu îl reprezintă
modalitatea prin care statul înţelege să rezolve problema datoriilor
restante la buget. În loc să consacre principiul egalităţii în faţa legii
şi să recompenseze pe cei care îşi achită în mod corect obligaţiile,
legislaţia română prevede eşalonarea şi chiar anularea acestor datorii
de către organele fiscale după criterii numai de ele ştiute.
Pentru diminuarea riscului legislativ trebuie îndeplinite următoarele
condiţii:
 Sistemul legislativ trebuie să fie stabil.
 Sistemul legislativ trebuie să fie simplu.
 Sistemul legislativ trebuie să fie clar.
 Sistemul legislativ trebuie să fie complet.
 Sistemul legislativ trebuie să fie integral aplicabil în momentul
apariţiei în Monitorul Oficial, ceea ce înseamnă că între
momentul votării în Parlament şi cel al promulgării de către
Preşedinte, hotărârile şi normele guvernamentale cerute de textul
de lege trebuie elaborate şi tipărite în acelaşi timp.
 Sistemul legislativ trebuie să respecte şi să încurajeze evoluţia
către statul de drept şi către piaţa liberă.
 Sistemul legislativ trebuie să respecte standardele spre care
România tinde.
220
 Sistemul legislativ trebuie să fie fructul echilibrului puterilor în

stat. Aceasta înseamnă că acţiunea legislativă a Guvernului
trebuie să respecte spiritul constituţional. Ordonanţele trebuie să
aibă caracter preparativ, în domenii ce urmează a fi reglementate,
iar Ordonanţele de Urgenţă se vor da numai în situaţii
excepţionale.
Toate aceste condiţii fiind satisfăcute, legiuitorul trebuie să vegheze
la modul de aplicare a legilor. Fără o aplicare exactă a literei şi spiritului
legii, fără un act de justiţie corect şi fără o bună coordonare instituţională
riscul legislativ rămâne semnificativ.
În ultimii ani am asistat la un proces pe care l-am putea numi
“inflaţie juridică”. Aceasta a transformat, mai mult ca oricând, principiul
nemo censetur ignorare legem (nimeni nu se poate apăra invocând
necunoaşterea legii) într-o ficţiune juridică. Numărul imens de norme
juridice a făcut, practic, imposibilă asimilarea lor nu numai de către
cetăţenii obişnuiţi dar chiar şi de specialişti366. Lipsită de o modernizare şi
de o simplificare a procedurilor, justiţia însăşi este în incapacitate de a
asigura corecta aplicare a normelor. Apariţia unor “distorsiuni” între
normare şi aplicare duce la multiplicarea toleranţelor în aplicarea normelor.
Aceasta face ca respectarea normei se transforme din regulă în excepţie, iar
temeliile statului de drept să fie şubrezite367.
4. Riscul concurenţial
Riscul concurenţial este direct proporţional cu gradul de
monopolizare a economiei.
Economia României este, în bună măsură, o economie monopolistă.
În diferite ramuri (transporturi, comunicaţii, energie electrică, gaze naturale
etc.) avem de-a face adesea cu producători şi distribuitori unici pe segmente
largi ale pieţei. La alte produse (fontă, oţel şi produse din acestea, ciment,
mobilă, acumulatori auto, anvelope, aluminiu etc.) pieţele naţionale sunt
controlate, practic, de mai puţin de trei producători. La acestea se adaugă
numeroase monopoluri regionale în domenii specifice, cum ar fi cele legate
de serviciile de utilitate publică, reţelele comerciale, inclusiv de depozitare
etc. Pieţele financiare prezintă, la rândul lor, un grad mare de concentrare.
Principalele riscuri ce decurg din persistenţa monopolurilor sunt
următoarele:
366
Recomand, în această privinţă, secţiunea “Sfârşitul statului de drept?” din lucrarea
Teoria generală a dreptului de I. Dogaru, D.C. Danişor, Gh. Danişor (Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1999). Iată concluzia autorilor: “Legiuitorul este din ce în ce mai tentat de
această inflaţie juridică, nu doar pentru că ea este rodul unei complicări a sistemului social,
al unei oarecare îmbătrâniri a acestuia, ci şi pentru că legiferarea este un spectacol rentabil
pentru politicieni, care presupune investiţii minime şi câştig maxim, legiferarea fiind cea
mai spectaculoasă activitate politică. Legea este un fel de poză electorală, care nu tinde să
rezolve nimic, în afară de problemele de imagine ale promotorului ei” (p.117).
367
Iată un text edificator din lucrarea citată în nota anterioară: “Neaplicarea îndelungată a
normei face ca, atunci când se încearcă aplicarea, ea să pară o injustiţie. Se neagă astfel
însăşi raţiunea de a fi a statului de drept, care este securitatea raporturilor juridice, bazată
pe norma juridică. Norma se devalorizează în ochii cetăţenilor, chiar normarea pare uneori
o injustiţie, iar organul legiuitor pierde din prestigiu şi îşi vede poziţia centrală în aparatul
de stat ameninţată de Executiv”.
221
 sporirea dificultăţilor de a intra pe piaţă şi reducerea mobilităţii

investiţiilor;
 sporirea inflaţiei structurale;
 alimentarea şocurilor inflaţioniste;
 creşterea presiunilor pe deficitul bugetar;
 nivelul scăzut al serviciilor;
 menţinerea pentru o mare parte a pieţei a unui caracter captiv şi
de absorbţie.
Forma specifică ce sporeşte riscul concurenţial, în perioada de
tranziţie, o constituie manifestarea simultană a monopolului sectorial cu
monopolul proprietăţii. În cea mai mare parte a cazurilor, monopolurile sunt
forme de expresie a proprietăţii de stat. Aceasta le face mai agresive şi mai
rezistente.
5. Riscul strategic
Existenţa unei strategii coerente la nivel naţional nu măreşte, ci
diminuează gradul de risc al unei economii.
Situaţia în care o economie se confruntă, în acelaşi timp, cu
recesiunea şi cu inflaţia constituie un caz deosebit. Simultaneitatea inflaţiei
şi a recesiunii este o provocare de tip trade-off. În această situaţie strategiile,
în situaţia în care sunt parţiale, comportă o seamă de riscuri.
O strategie care are în vedere expansiunea economică, fără să ţină
seama de evoluţia masei monetare, comportă un important risc inflaţionist.
O strategie care are în vedere controlul masei monetare, fără să se
preocupe de protejarea potenţialului investiţional, prezintă un mare risc
pentru derularea investiţiilor, cronicizând recesiunea.
Din 1997 şi până în prezent strategia economică, aşa cum decurgea
şi din Memorandumul cu Fondul Monetar Internaţional, încheiat în aprilie
1997, a fost axată precumpănitor pe controlul masei monetare şi
restrângerea cererii. Aceasta a dus la diminuarea atât a consumului, cât şi a
investiţiilor.
O astfel de situaţie prezintă pentru mediul economic două categorii
de riscuri. Pe de o parte, e vorba de riscul legat de iniţierea unor investiţii
sau de continuarea unora deja începute. Strategia economică vizând
stabilitatea monetară, în modul în care a fost concepută, are ca efect
scumpirea investiţiilor. Pe de altă parte, această strategie are ca efect
reducerea consumului ceea ce duce la scăderea cererii şi diminuarea
consumului.
Diminuarea riscului strategic se poate face numai prin elaborarea
unei strategii noi, care să aibă în vedere, în acelaşi timp, stabilitatea
monetară şi protejarea potenţialului investiţional. Această terapie are în
vedere dezvoltarea în condiţii de inflaţie. Realizarea acestui obiectiv se
poate face într-un singur mod: prin dezvoltarea pieţelor (în primul rând a
celor financiare) şi prin dezvoltarea mecanismelor economice (în primul
rând a celor de colectare şi alocare a resurselor financiare).
În ultima vreme, strategiile şi programele s-au acumulat ameninţător
pentru slaba capacitate a minţii omeneşti de a putea citi şi memora. Am avut o
Strategie Naţională de Dezvoltare Durabilă a României (2000-2002). A urmat
222
o Strategie Naţională de Dezvoltare Economică a României pe Termen Mediu

(2001-2004). Avem un Program de Guvernare, tot pentru perioada 2001-2004
şi un amplu Program Naţional de Aderare a României la Uniunea Europeană.
Avem un Program Naţional de Dezvoltare Regională. Avem Programe
judeţene de Dezvoltare Economico-Socială. Cel puţin în ceea ce priveşte pe
acestea din urmă, autorii nu au mai făcut vreun efort de imaginaţie, renunţând
la erezii de felul integrare, aderare ori ajustare, şi păstrând întocmai titulatura
din vremea comunismului. Există numeroase alte programe naţionale cu care
nu doresc să mai încarc memoria cititorului, de la “Sportul pentru toţi” până la
programe de educaţie contraceptivă. Acum, avem şi un “Program privind
politica industrială a României”, deşi e greu de înţeles că într-o ţară
democratică şi capitalistă, cu economie liberă de piaţă, politica industrială
trebuie aprobată de Guvern. Din păcate, între aceste programe nu există nici
un fel de corelare şi, de cele mai multe ori, în elaborarea lor nu se ţine cont de
resursele disponibile, principala lor menire fiind de natură propagandistică.
6. Riscul monetar
Riscul monetar are în vedere anticiparea şi minimizarea riscului ce
decurge din inflaţie.
Ca fenomen, inflaţia se manifestă prin creşterea nominală a
preţurilor. Ca esenţă, inflaţia înseamnă transfer de putere de cumpărare.
Acest transfer, în funcţie de evoluţia preţurilor relative şi de raportul dintre
creşterea acestora şi cea a veniturilor, poate să se realizeze:
 între sectoare ale economiei naţionale, de pildă între industrie şi
agricultură;
 între ramuri ale economiei naţionale, de pildă între sectoarele
primare şi celelalte;
 între producători şi consumatori;
 între formele de proprietate, adică între sectorul de stat şi
sectorul privat.
Riscul monetar priveşte esenţa inflaţiei. Riscul monetar există peste
tot în lume. Amploarea sa depinde de mărimea inflaţiei, de natura cauzelor
sale şi de evoluţia sa.
În ceea ce priveşte natura cauzelor sale, o inflaţie corectivă conduce
la un risc monetar sporit faţă de inflaţia structurală. În ce priveşte evoluţia
inflaţiei, cu cât creşterea preţurilor este mai lineară cu atât riscul monetar
este mai mic.
În România, inflaţia este mare, are o puternică componentă corectivă
şi nu are o evoluţie liniară. Aceasta înseamnă că, din punct de vedere
monetar, România este o ţară cu risc ridicat.
7. Riscul valutar
Riscul valutar este legat de raportul dintre deprecierea internă şi
deprecierea externă.
Ca şi riscul monetar, riscul valutar există în orice economie.
Existenţa riscului valutar a fost consfinţită odată cu trecerea de la etaloanele
rigide, stabilite la Bretton Woods, în anul 1944, la cotarea liberă între
valute, începând cu anul 1973, potrivit înţelegerii de la Kingston (Jamaica).
223
Pieţele bursiere au dezvoltat diferite forme de minimizare a riscului

valutar, cum ar fi tranzacţiile futures. În tranzacţiile comerciale există, de
asemenea, prevederi care precizează modul de distribuire a riscului în cazul
modificărilor de curs valutar.
Elementele ce sporesc riscul valutar sunt următoarele:
 neconcordanţa dintre deprecierea internă şi deprecierea externă,
şi anume dintre evoluţia ratei inflaţiei şi cea a cursului de
schimb;
 efectele inflaţiei corective;
 evoluţia nelineară a cursului de schimb;
 dimensiunea deprecierii cursului de schimb;
 anticiparea defectuoasă a cursului de schimb.
Atât în ce priveşte riscul monetar, cât şi în ce priveşte riscul valutar,
nu ne vom referi în cele ce urmează la modalităţile de diminuare a riscului
pe care le oferă pieţele bursiere sau înţelegerile contractuale. Vom aminti
câteva dintre responsabilităţile ce revin autorităţilor centrale în diminuarea
acestor riscuri. Aceste responsabilităţi sunt următoarele:
a) Anticiparea mai aproape de realitate a inflaţiei şi a nivelului
cursului de schimb. În anul 1997, rata prognozată a inflaţiei a fost de 98%.
Această prognoză a fost realizată în luna aprilie. În Scrisoarea de intenţie
întocmită de Guvernul României către Fondul Monetar Internaţional, în luna
august 1997, rata prognozată a inflaţiei era de 130%. În final, ea a ajuns la
151%.
Prognoza inflaţiei pentru anul 1998 a fost de 25% şi în final inflaţia
a fost de 40%. Pentru anul 1999, prognoza întocmită în luna decembrie a
prevăzut o rată a inflaţiei de 25%. În luna martie, prognoza a fost corectată
la 32% şi din nou, în luna aprilie, la 35%.
Tot astfel despre cursul mediu anual de schimb al leului faţă de
dolarul american. Potrivit calculelor efectuate în luna ianuarie 1999, pentru
bugetul pe acelaşi an cursul mediu anual de schimb urma să fie de 11.565
lei. Acest curs a fost deja depăşit în luna februarie, când cursul mediu lunar
a fost de 12.271 lei, urcând în martie la 14.053 lei/$ şi în aprilie la 14.792
lei/$. În mod similar, în anii 2000 şi 2001, evaluările iniţiale ale inflaţiei au
fost infirmate de realitate.
b) Corelarea mai bună a deprecierii interne şi deprecierii
externe. Discrepanţele între evoluţia inflaţiei şi cea a cursului de schimb au
fost notabile în perioada postdecembristă. Iată câteva exemple:
– în lunile ianuarie-martie 1997, rata inflaţiei a fost de 76%. În
schimb, deprecierea de curs a fost de numai 45,8%. În lunile
următoare diferenţele au fost mult mai mari. Dacă socotim perioada
martie-mai 1997, inflaţia a fost de 45,7% ; în acest timp, cursul de
schimb leu/$ s-a apreciat cu 2%.
– în lunile ianuarie -martie 1998 inflaţia a fost de 16,7%. în acest
timp leul s-a apreciat faţă de dolar cu 1,05%. Aceasta înseamnă că
între leu şi dolar s-a creat o falie de peste 18% generatoare de
tensiuni pe pieţele monetare şi de pierderi în balanţa comercială.
– în perioada similară ianuarie – martie 1999 rata inflaţiei a fost de
12,8%. Cursul de schimb leu/$ s-a depreciat cu 23,8%.
224
Aceste mari diferenţe induc în economia naţională riscuri foarte

mari, care bulversează permanent anticipările agenţilor economici şi pun
economia românească într-o poziţie defavorabilă în cadrul balanţei
comerciale.
c) Eliminarea şocurilor inflaţioniste şi a şocurilor valutare.
Riscul monetar şi cel valutar sunt considerabil sporite de inducerea unor
şocuri în economie. Şocurile constituie cea mai gravă ameninţare pentru
orice economie. Dezvoltarea într-o formulă de tip stop and go, aşa cum se
întâmplă de ani de zile în economia românească, este plină de riscuri,
generatoare de pierderi şi incapabilă de ajustări structurale.
Nicăieri nu se observă mai bine decât în analiza cauzelor şi efectelor
şocurilor în economie modul în care factorii de risc se potenţează unii pe
alţii. În situaţia de faţă, riscul concurenţial este cel care devine o
componentă a riscului monetar şi a celui valutar.
Principala cauză a apariţiei şocurilor în economia românească o
constituie persistenţa caracterului său etatist şi monopolist. Existenţa
monopolurilor este condiţia ce favorizează apariţia inflaţiei corective. Iar
inflaţia corectivă este principala cauză a şocurilor monetare şi a alimentării
cercului vicios depreciere internă - depreciere externă.
8. Riscul comercial
Principala formă de manifestare a riscului comercial constă în
neonorarea obligaţiilor de plată, aşa cum rezultă ele din obligaţiile
contractuale.
La acest risc este expus şi statul, în situaţia în care agenţii economici
nu-şi onorează obligaţiile fiscale faţă de bugetul de stat şi faţă de bugetul
asigurărilor sociale.
Riscul comercial a căpătat o mare amploare, efectele sale fiind greu
de contracarat.
Principalele cauze ale riscului comercial sunt următoarele:
 structura rigidă a economiei naţionale, care creează o anumită
captivitate a unor firme faţă de anumiţi furnizori sau beneficiari;
 caracterul monopolist al unor pieţe, în primul rând al pieţelor
energetice;
 evoluţia diferenţiată a inflaţiei sectoriale;
 lipsa capitalului circulant;
 procedurile juridice greoaie în litigiile de neplată;
 efectele riscului monetar şi al riscului valutar.
Căile de diminuare a riscului comercial sunt următoarele:
 monitorizarea blocajului economico financiar;
 identificarea lanţurilor de blocaj şi anihilarea acestora;
 aşezarea pe poziţii egale, din punct de vedere juridic, a
raporturilor dintre stat şi agenţii economici;
 simplificarea procedurilor juridice pentru litigiile de neplată;
 folosirea pe scară largă a formelor moderne de plată (acreditiv,
cambie, bilet la ordin) şi a scrisorilor de garanţie bancară;
225
 respectarea termenelor prevăzute în legea finanţelor publice în

ceea ce priveşte depunerea proiectului legii bugetului de stat;
 respectarea de către stat a tuturor obligaţiilor de plată ce îi revin;
 introducerea cazierului financiar.
La aceste măsuri pe termen scurt se adaugă opţiunile strategice
legate de stimularea dezvoltării şi de ajustările structurale.
9. Riscul daunelor accidentale

Potrivit terminologiei de specialitate, managementul riscului specific
se caracterizează prin abordarea sistematică a prevenirii daunelor
accidentale, a reducerii costurilor aferente daunelor şi a găsirii celor mai
eficiente căi de acoperire a daunelor. Managementul riscului cuprinde
următoarele etape principale:
 identificarea şi evaluarea expunerilor la daune;
 determinarea fezabilităţii tehnicilor alternative de management;
 alegerea şi aplicarea celor mai adecvate tehnici de management
al riscului;
 monitorizarea procesului.
Dincolo de perfecţionarea tehnicilor de abordare, un lucru rămâne
esenţial: managementul riscului este strâns legat de dezvoltarea pieţei
asigurărilor. Diminuarea riscului nu se poate face decât prin creşterea
forţei pieţei în ceea ce priveşte asigurarea şi reasigurarea.
Capacitatea pieţei asigurărilor de a proteja împotriva riscurilor
depinde de capitalul social al firmelor de asigurare. În condiţiile în care
totalul veniturilor din prime este de sub 1% din produsul intern brut, e lesne
de înţeles că, în present, capacitatea pieţei asigurărilor în a proteja împotriva
daunelor accidentale este redusă. În ceea ce priveşte reasigurările, piaţa
internă se află într-o situaţie şi mai dificilă. Forţa financiară a societăţilor
româneşti de asigurări nu le permite să desfăşoare şi activităţi de reasigurare
pe scară largă, pentru astfel de situaţii apelându-se la companii străine.
10. Riscul financiar

Riscul financiar se referă la gradul de protecţie a sumelor de bani
implicate pe pieţele financiare sub formă de depuneri în sectorul bancar sau
de investiţii pe piaţa de capital sau pe cea a asigurărilor. Managementul
riscului are în vedere sporirea siguranţei depunerilor şi investiţiilor, întărirea
activităţii de supraveghere a pieţelor financiare, stabilirea procedurilor
corespunzătoare în situaţii de risc şi diminuarea pagubelor în cazul
incapacităţii de plată.
Riscul financiar are în vedere nu numai expunerea depunerilor şi
investiţiilor persoanelor fizice şi juridice înspre pieţele financiare dar şi
expunerea plasamentelor instituţiilor pieţei în economia reală.
La ora apariţiei acestei lucrări, riscul financiar se manifestă în mod
diferenţiat în cadrul pieţelor financiare.
În mod paradoxal, piaţa asigurărilor, care a fost până de curând
supravegheată de un organism guvernamental, cu atribuţii relativ reduse în
ceea ce priveşte supravegherea şi cu instrumente mai puţine, este piaţa cea
mai puţin expusă riscului financiar. Evenimentele de acest fel pe piaţa
226
asigurărilor au fost marginale. De aceea piaţa de asigurări nu a fost

confruntată cu lipsa de credibilitate în ce priveşte siguranţa investiţiilor şi
gradul de solvabilitate al companiilor de asigurări. Problema cu care a fost
confruntată această piaţă a fost legată mai degrabă de gradul de emancipare
al mentalităţilor şi de nivelul redus al resurselor financiare disponibile
pentru a putea fi implicate în asigurări.
O dată cu lărgirea pieţei, managementul riscului financiar va căpăta
amploare. În acest sens, Legea asigurărilor şi reasigurărilor are în vedere
prevederi care să diminueze riscul financiar pe această piaţă.
Pe piaţa de capital, prăbuşirile succesive ale unor fonduri mutuale în
perioada 1996-2000, rezultat al confuziei reglementărilor şi a slabei
capacităţi de supraveghere a statului, au desfiinţat pur şi simplu sistemul
fondurilor mutuale. Chiar dacă, din pricina lipsei unei susţinute acumulări
interne, ritmul de creştere a investiţiilor implicate pe această piaţă a fost
întotdeauna redus, cel mai important obstacol ce rămâne de depăşit este cel
al crizei de credibilitate a fondurilor. Ceea ce, în esenţă, rămâne o criză de
credibilitate a statului însuşi, a capacităţii sale de a evita riscurile financiare.
Numeroase probleme există şi pe piaţa bancară, piaţă care, teoretic
vorbind, are cea mai mare capacitate de supraveghere, atât din punct de
vedere legislativ cât şi instituţional. Din păcate, capacitatea de supraveghere
a Băncii Naţionale nu se ridică la nivelul cerinţelor. BNR este depăşită de
complexitatea situaţiei din sistemul bancar. Modul în care BANCOREX a
fost condusă către faliment este un exemplu de neiertat. Economia
românească nu a fost capabilă să protejeze cea mai mare bancă pe care o
avea, cea dintâi dintre băncile româneşti în clasificările internaţionale.
Aceasta arată cât de lipsită de scrupule a fost o bună parte a clasei politice şi
cât de obedientă şi de lipsită de profesionalism a fost autoritatea de
supraveghere.
Căile de minimizare a riscului financiar sunt următoarele:
 consolidarea formelor de garantare a depunerilor şi investiţiilor
populaţiei;
 întărirea funcţiei de supraveghere a autorităţilor de reglementare;
 creşterea gradului de informare a cetăţenilor.
Nivelul dobânzii constituie un factor de risc. Riscul este direct
proporţional cu mărimea dobânzii, mai precis cu diferenţa dintre rata
dobânzii şi rata inflaţiei. România are, în acest moment, o economie extrem
de tensionată, cu un risc foarte ridicat.
Aceasta face ca băncile, în faţa acestui risc ridicat, să solicite
condiţii severe de garantare a creditelor. Din cauza faptului că mediul
economic nu poate face faţă acestor cerinţe s-a ajuns în situaţia ca unele
bănci să aibe un grad de adecvare de până la 25%. La o rată atât de mare a
dobânzii la depuneri, băncile sunt puse în situaţia de a se refugia pe piaţa
interbancară, în căutare de clienţi, sau pe piaţa primară a certificatelor de
trezorerie.
Diminuarea riscului financiar al plasamentelor necesită următoarele
măsuri grabnice:
 reducerea ratelor dobânzii;
227
 dezvoltarea fondurilor de garantare a creditelor.

Fondurile de garantare a creditelor prezintă nu numai meritul că
diminuează riscul financiar, dar şi pe acela că îl distribuie cât mai echitabil
între participanţii pieţei.
În fapt, cele zece forme de manifestare a riscului în domeniul

economic se pot rezuma într-una singură: riscul investiţional.
Performanţa şi emergenţa unei economii se măsoară prin gradul de risc, iar
economia românească este o economie cu risc ridicat. Reducerea riscului
investiţional trebuie să constituie unul dintre obiectivele fundamentale
ale guvernării, iar managementul riscului trebuie să constituie filosofia
guvernării.
O gestionare corectă a riscului sporeşte starea de siguranţă a
cetăţenilor. Între exerciţiul corect al autorităţii, aşa cum vom vedea, şi
siguranţa cetăţeanului este o legătură strânsă. Iar starea de siguranţă
influenţează semnificativ comportamentul economic368. Stabilitatea
legislativă şi economică precum şi funcţionarea corectă a pieţelor permit
afirmarea liberă a persoanelor şi predictibilitatea pe termen lung a
afacerilor. Ceea ce este cel mai important e faptul că starea de siguranţă
permite folosirea resurselor financiare pentru investiţii în dauna consumului
imediat. În acest fel, starea de siguranţă a persoanei şi managementul
eficient al riscului se transformă în premise ale dezvoltării economice.
II. Garantarea proprietăţii
Garantarea proprietăţii369 face obiectul primului punct din

Manifestul Dreptei din România. În viziunea dreptei, esenţa economică a
368
Starea de siguranţă a cetăţeanului şi predictibilitatea mediului economic influenţează
opţiunile economice în raport de orizontul de timp. Astfel, cu cât starea de nesiguranţă este
mai mare, cu atât proiectele pe termen lung sunt părăsite în avantajul obiectivelor pe termen
scurt. Cetăţeanul român resimte o acută stare de nesiguranţă, ceea ce îl face mai interesat de
viitorul imediat. Potrivit unui sondaj CURS, efectuat în perioada 8-14 octombrie 2001,
79% dintre subiecţii intervievaţi optează pentru un venit mic dar sigur şi abia 15% ar risca
pentru un venit mai mare, dar care necesită un proiect pe un termen mai îndelungat şi cu o
rată mai mare de risc. Un semnificativ barometru în evaluarea înţelegerii importanţei
orizontului pe termen lung, îl reprezintă nivelul asigurărilor de viaţă. Situaţia este
dramatică: asigurările de viaţă reprezintă în România 1,2 USD/locuitor, ceea ce este de o
mie de ori mai puţin decât media Uniunii Europene şi de patruzeci de ori mai puţin decât
media ţărilor candidate. Singura ţară aflată în urma noastră este Albania, unde acest tip de
asigurare nu se practică (ceea ce nu înseamnă, nicidecum, că albanezii ar fi nemuritori, ci
că nu au legislaţie în domeniu). Vezi Banca Naţională a României, Raport anual 2000.
369
Găsim acest principiu pomenit încă acum 250 de ani, la David Hume: “Cine nu vede, de
pildă, că tot ceea ce este produs sau îmbunătăţit prin priceperea sau hărnicia omului ar
trebui să-i fie garantat pentru totdeauna, pentru a oferi susţinere unor asemenea obiceiuri şi
realizări folositoare? Că şi proprietatea ar trebui moştenită de copii sau rude, pentru acelaşi
scop folositor? Că ea ar putea fi înstrăinată prin consimţământ, pentru a da naştere acelui
comerţ şi acelor relaţii care sunt atât de benefice societăţii umane?” (David Hume,
“Împotriva entuziasmului fanaticilor egalităţii” în Cercetare asupra principiilor moralei
(1751), reluat în revista Polis, nr.3/1998, p.117) Astfel de declaraţii se regăsesc şi la
oamenii politici români. Iată, de pildă, M.G.Cantacuzino: “Una din cele mai elementare
228
tranziţiei o constituie restructurarea relaţiilor de proprietate şi schimbarea

radicală a viziunii privind proprietatea. Dacă în plan instituţional, principala
acţiune trebuie dusă în sensul redimensionării rolului statului, în plan juridic
şi strategic, principala acţiune este legată de garantarea proprietăţii.
În jurul acestei teme a existat, încă o dată cu votarea Constituţiei din
1991, o dezbatere pe care noi o considerăm într-o anumită măsură formală.
Este vorba de faptul că în Constituţie se vorbeşte doar de faptul că “statul
ocroteşte proprietatea” (art. 135, alin. 1) şi nu de faptul că “statul garantează
proprietatea”, aşa cum ar fi fost firesc într-un stat întemeiat pe ordine de
drept. Dezbaterea este formală, căci, în practică, nici un alt text de lege nu
interzice garantarea proprietăţii, iar ea poate fi asumată fără probleme de
orice Guvern, dacă acesta ar respecta principiile statului de drept.
Această dezbatere are, totuşi, un anumit miez. Între garantarea şi
ocrotirea proprietăţii există o anumită diferenţă. Ea se referă, cum vom
vedea, la responsabilităţile pe care statul, ca legiuitor şi partener al
cetăţeanului, le are în ceea ce priveşte regimul general al proprietăţii, în
toate laturile sale.
Garantarea proprietăţii are în vedere dimensiunea retroactivă,
responsabilităţile prezente şi dimensiunea proiectivă. Temporal vorbind,
garantarea proprietăţii sugerează faptul că dreptul de proprietate este sfânt şi
imprescriptibil. În această accepţie, raportul dintre ocrotire şi garantare este
un raport de parte la întreg, şi anume, ocrotirea proprietăţii incumbă anumite
obligaţii ale statului, care sunt doar parte componentă a obligaţiilor ce
decurg din garantarea de către stat a proprietăţii.
a) Garantarea proprietăţii presupune o dimensiune retro-
spectivă. Ceea ce înseamnă aşezarea acesteia pe o bază morală. Astfel,
statul este dator să repare abuzurile săvârşite în trecut împotriva proprietăţii.
Restituirea proprietăţilor şi reparaţiile materiale pentru agresiunile săvârşite
de regimul comunist împotriva proprietăţii private sunt obligatorii. Şi aici
avem în vedere toate categoriile de proprietăţi imobiliare, fie că e vorba de
cele agricole, locative, comerciale sau industriale.
Partidele de stânga au ignorat baza morală a proprietăţii. Prin actele
normative pe care le-au promovat, ele nu au făcut decât să consfinţească
abuzurile comise de statul comunist împotriva proprietăţii. S-a crezut, în
mod greşit, că Frontul Salvării Naţionale a dat, prin legea fondului funciar,
pământ ţăranilor. Legea nr. 18/1991 nu este o lege de împroprietărire şi nici
nu are ca obiect retrocedarea fondului funciar. Practic, prin acea lege, au
fost reîmpărţite între ţărani pământurile pe care tot ei le dăduseră, de voie
sau de nevoie, la C.A.P. Nici FSN, şi nici PDSR, nu s-au atins de
pământurile şi de alte bunuri agricole pe care statul le-a trecut în
proprietatea sa în perioada comunistă. În clipa în care, la iniţiativa PNŢCD,
s-a încercat modificarea legii în sensul retrocedării către adevăraţii
proprietari a pământurilor fostelor întreprinderi agricole de stat, reacţia
stângii reunite, cu Partidul Democrat cu tot, a fost de straşnică împotrivire.
Legea a fost votată, în urma unor negocieri acerbe, dar ea nu a fost aplicată
reguli ale ordinei de stat este respectarea îndărătnică a proprietăţii, temelia oricărei
societăţi” (M.G. Cantacuzino, “Conservatorismul nostru. Liberalismul lor” – Discurs
pronunţat la 3 decembrie 1905, în Polis, nr.2/1998, p.134).
229
(şi, probabil nici nu va fi) în sensul cerut de garantarea proprietăţii, câtă

vreme stânga va rămâne la putere.
În ceea ce priveşte bunurile industriale şi comerciale, stânga nu a
întreprins nici o măsură reparatorie. Cât despre casele naţionalizate, soluţia
avută în vedere a consfinţit raptul comunist, permiţând chiriaşilor să
cumpere, la preţuri derizorii, casele care făcuseră obiectul naţionalizării.
Adevăraţii proprietari nu au primit mai nimic în contul caselor pe care le-au
deţinut şi pe care le-au revendicat zadarnic. Modificările făcute de coaliţia
ce a guvernat după 1996 au fost tardive şi neînsemnate. Ele au mutat
chestiunea revendicărilor din Parlament în tribunal, supunându-i pe foştii
proprietari la umilinţe, cheltuială de timp şi de bani. Ceea ce nici comuniştii
nu îndrăzniseră să facă, şi anume să înstrăineze imobilele naţionalizate, au
făcut regimurile de după 1989.
Dreapta cere garantarea şi apărarea proprietăţii fiecărui cetăţean.
Fiecare român trebuie să ştie că nimeni nu-l poate deposeda de bunurile
sale, multe sau puţine, dobândite în mod legal.
Comunismul a fost un sistem politic dictatorial, impus de ocupantul
sovietic. Aşadar, Dreapta nu recunoaşte legile prin care sistemul comunist a
schimbat regimul proprietăţii în România. Noi considerăm că toate
proprietăţile confiscate de statul comunist trebuie să fie restituite
proprietarilor de drept sau moştenitorilor acestora.
În consecinţă, Dreapta respinge categoric orice încercare de a
legitima actele normative cu privire la proprietate, emise de regimul
totalitar. Avem în vedere, în primul rând, Decretul 92/1950 privind
naţionalizarea unor imobile dar şi celelalte acte normative privind trecerea
în proprietatea statului a locuinţelor proprietate privată, legi sau decrete care
nu pot fi acceptate sub nici o formă ca titlu valabil de proprietate. Noi
considerăm că Legea nr.112/1995 a fost o continuare a actelor abuzive ale
regimului comunist. Pentru această lege nedreaptă nu mai este vinovat
comunistul din 1945, ci comunistul din 1995. Soluţia aleasă de legea din
anul 1995 şi urmată de soluţia din anul 2000 este imaginea fidelă a unei
clase politice deprinse să abdice de la principii, în funcţie de interese
clientelare. Puterea şi opoziţia, indiferent în care poziţie s-au aflat partidele,
s-au cauţionat una pe cealaltă.
Atitudinea faţă de imobilele naţionalizate abuziv de regimul
comunist arată cât de fragilă este graniţa ideologică în România. Cum o
bună parte a nomenklaturii politice de după 1990, indiferent de partid,
locuia în case naţionalizate, a contat mai puţin principiul politic, cât
interesul personal. Cu toate insistenţele noastre, legiuitorul, fie că s-a numit
PDSR, fie că s-a numit PNL, a refuzat categoric să includă printre actele
normative abuzive decretele comuniste (de exemplu, Decretul nr.92/1950).
Noi nu suntem dispuşi să negociem principii. O societate întemeiată
pe abuzuri va perpetua atitudinea nedemocratică. Imoralitatea nu se bucură
de prescripţie. De aceea, aşezarea pe baze morale a proprietăţii nu se poate
face pornind de la un punct zero şi legitimând nedreptăţile anterioare.
b) Garantarea proprietăţii presupune responsabilităţi ce ţin de

ocrotirea corpului material al proprietăţii, aşa cum se găseşte ea în prezent.
230
Obiectivul central al unei guvernări trebuie să fie siguranţa cetăţeanului, în

care evident, bunăstarea este subînţeleasă. Siguranţa cetăţeanului presupune
ocrotirea proprietăţii, sub forma integrităţii sale materiale şi valorice,
precum şi exercitarea liberă a dreptului de proprietate, sub diferitele sale
aspecte.
Ocrotirea proprietăţii presupune îndeplinirea de către stat a uneia
dintre principalele sale îndatoriri, şi anume instituirea ordinii publice, fără
de care ordinea de drept nu este posibilă. Dreapta tratează cu
responsabilitate una dintre cele mai îngrijorătoare realităţi ale României
contemporane: infracţionalitatea. Din cauza reacţiei insuficiente a statului,
prin organele sale abilitate, cetăţeanul are un sentiment tot mai acut de
nesiguranţă. Această nesiguranţă se răsfrânge şi asupra exercitării dreptului
său de proprietate, indiferent de natura proprietăţii: imobiliară, financiară
sau intelectuală.
Începând cu marea infracţionalitate, cu criminalitatea din domeniul
economic şi sfârşind cu mica infracţionalitate şi cu delicvenţa, statul nu a
reuşit, în toţi aceşti ani, să amelioreze situaţia. Singura barieră dintre
apariţia riscurilor infracţionale şi cetăţean este statul. Este respectarea legii.
Este omul în uniformă. Din nefericire, de peste un deceniu asistăm la o
continuă degradare a condiţiei poliţistului, la o scădere a respectului pentru
acesta şi, implicit, la o scădere a performanţelor sale. Lipsa banilor, lipsa
unor legi care să o protejeze, lipsa unei strategii coerente de luptă împotriva
criminalităţii (mici sau mari) lipsa dotărilor şi, nu în ultimul rând,
duplicitatea clasei politice – toate au transformat poliţia într-o instituţie
divizată, mereu supusă presiunilor politice, pe alocuri coruptă şi, în final,
ineficientă în lupta contra fărădelegii.
Dreapta are în vedere înăsprirea unor pedepse pentru infracţiuni care
afectează într-o proporţie importantă sentimentul de siguranţă al populaţiei,
introducerea unor noi tipuri de pedepse pentru anumite infracţiuni foarte
frecvente sau foarte grave, modificarea conceptului de legitimă apărare în
ideea avantajării victimei – nu a infractorului, cum era până în prezent – şi,
de asemenea, introducerea legitimei apărări a proprietăţii (care, chiar dacă
nu este garantată de către stat, trebuie măcar ocrotită de cetăţean). La toate
acestea se adaugă şi eliminarea discriminării pozitive de care beneficiază
proprietatea de stat faţă de cea privată.
c) Garantarea proprietăţii presupune o dimensiune prospectivă.
Aceasta înseamnă că statul este dator să înlăture obstacolele din calea
dezvoltării proprietăţii. Dezvoltarea propriei proprietăţi este o obligaţie a
persoanei, nimeni neputând să se substituie acesteia şi neavând dreptul de a
cere statului sau comunităţii să o facă în locul său. În acelaşi timp, însă,
spiritul antreprenorial şi asumarea riscului trebuie încurajate şi atitudinea
statului trebuie să fie respectuoasă şi binevoitoare faţă de întreprinzători,
faţă de acele iniţiative menite să sporească, să diversifice, să înfrumuseţeze
ori să asigure proprietatea.
III. Dezvoltarea mediului competiţional
231
Dezvoltarea mediului competiţional are nu numai o dimensiune

economică, dar şi o dimensiune politică. Democraţia este ea însăşi o
competiţie, care trebuie să se bazeze pe egalitatea de şanse. Mediul
competiţional nu poate fi definit doar într-o singură dimensiune a existenţei
sociale. De exemplu, nu putem avea liberă competiţie în domeniul
economic, fără a avea mecanismele de selectare şi promovare a valorii
umane şi fără o corectă competiţie politică. Egalitatea de şanse în domeniul
economic trebuie să se însoţească cu egalitatea de şanse în domeniul social
ori profesional. Libera competiţie este o însuşire a unui spaţiu continuu, ea
nu poate fi definită doar pe un domeniu discret. Libera competiţie devine,
astfel, o condiţie de bază a democraţiei370.
În comunism, competiţia nu era privită ca o formă de afirmare a
valorii individuale. Competiţia, identificarea, selectarea, promovarea şi
respectarea valorii umane sunt incompatibile cu societăţile egalitariste. În
orice societate totalitaristă şi etatistă forţa de muncă se află în exces.
Aceasta din cauza faptului că alocările se fac în mod centralizat, neputând
da curs iniţiativelor individuale. Or, alocările centralizate nu pot suplini
mişcările spontane ale pieţei libere. În acest fel, piaţa muncii este rigidă,
proiectele individuale care contribuie semnificativ la sporirea ocupării sunt
inhibate, iar posibilitatea regimului totalitar de a concentra resursele în
programe gigantice face ca semnificaţia aportului individual să poată fi
ignorată. Câtă vreme forţa de muncă există în exces şi motivaţia muncii este
redusă doar la necesitatea supravieţuirii, sistemul are o atitudine de dispreţ
faţă de persoana umană şi faţă de capacitatea ei de iniţiativă. Valoarea
devine una dintre însuşirile derizorii ale persoanei, ea ajungând chiar să-i
facă deservicii, în măsura în care este suficient de conştientă de sine pentru
a înfrunta sistemul.
În mod similar, în domeniul economic, competiţia nu era privită prin
prisma finalităţii ei, şi anume selectarea, prin mecanisme specifice, a acelor
activităţi care îşi probau eficienţa prin modul în care onorau cererea
solvabilă şi îmbunătăţeau calitatea serviciilor aferente, ci prin prisma
aspectelor de natură cantitativă. Expresia competiţiei în acea perioadă era
întrecerea socialistă, iar “fruntaşii pe ramură” nu erau selectaţi după
numărul de vânzări, ci după volumul producţiei. În acest fel sensul real al
competiţiei, şi anume alocarea eficientă a resurselor de orice natură şi
creşterea bunăstării sociale, era deturnat şi transformat într-un instrument de
propagandă.
O bună parte din mentalităţile, mecanismele şi structurile care au
inhibat dezvoltarea competiţiei libere în trecut se menţin şi astăzi. În
viziunea noastră, politicile de concurenţă trebuie să se dezvolte în paralel cu
înlăturarea factorilor care astăzi o inhibă. Astfel de factori inhibatori sunt:
370
Această definire a democraţiei o găsim la Joseph Schumpeter: “… democraţia este acel
aranjament instituţional pentru a ajunge la deciziile politice, în care indivizii dobândesc
puterea de a decide prin mijloacele luptei competitive de câştigare a voturilor populaţiei”.
Joseph A. Schumpeter, Capitalism, Socialism and Democracy, New York, Harper&Row,
1943, p. 269.
232
 rolul dominant al statului în numeroase sectoare economice, ceea

ce înseamnă că statul este cel mai important deţinător de active
economice;
 rolul determinant al statului, ca factor de influenţă pe majoritatea
pieţelor, prin modul în care acţionează asupra orientării
resurselor şi asupra formării preţurilor;
 structura investiţiilor, care favorizează intervenţia masivă a
statului, investiţiile publice continuând să deţină o pondere
semnificativă în totalul investiţiilor371;
 limitele pe care, datorită poziţiei sale economice, le are România
în comerţul internaţional;
 slaba dezvoltare a celor mai stimulative forme ale mecanismelor
concurenţiale, cu deosebire ale pieţelor de capital;
 influenţele negative pe care companiile naţionale le au asupra
mecanismelor de piaţă;
 existenţa a numeroase forme de monopol, cu deosebire în
sectoarele primare, dar nu numai (există numeroase firme
captive, care nu dispun decât de unul-doi parteneri pe lanţul de
aprovizionare sau de distribuţie). Suprapunerea monopolului de
stat şi a monopolului proprietăţii de stat agravează condiţiile
anticoncurenţiale;
 lipsa unui comportament managerial al firmelor, nu numai al
celor noi, dar, mai ales, al celor privatizate care nu au generat,
prin procesul de privatizare, o atitudine nouă, concurenţială; din
acest punct de vedere, cea mai neperformantă soluţie, ca şi
calitate a managementului, a fost privatizarea prin MEBO, iar
cele mai adecvate acelea care s-au realizat prin contribuţie de
capital străin;
 prin preluarea unor firme cu poziţii dominante, investiţiile
străine au întărit adesea structura anticoncurenţială a unor pieţe –
este vorba, de pildă, de industria automobilelor, de cea a
comunicaţiilor, de sistemul bancar;
 lipsa restructurării îngreunează adaptarea structurilor productive
la condiţiile concurenţiale;
 administraţia publică, prin birocraţie, corupţie şi îngrădirea
accesului la informaţie, alimentează practicile anticoncurenţiale
şi împiedică selectarea agenţilor eficienţi;
 ajutoarele de stat au fost acordate fără a se ţine seama de
raţionalităţi de natură economică; o politică de restrângere a
acestora nu a fost în mod serios promovată372.
371
Astfel, de pildă, piaţa construcţiilor, deşi este o piaţă privată şi concurenţială din punctul
de vedere al ofertei, este, practic, o piaţă de monopson; statul este, prin companiile
naţionale sau societăţile comerciale cu capital majoritar de stat, precum şi prin fondurile
bugetare şi extrabugetare şi prin contribuţiile Uniunii Europene, cel mai important
beneficiar al sectorului de construcţii.
372
În ceea ce priveşte tematica politicii de concurenţă din România recomand lucrarea
elaborată de Dragoş Negrescu şi Gheorghe Oprescu, Unele condiţionalităţi pentru
admiterea în Uniunea Europeană în domeniul protecţiei concurenţei. Cazul României,
Centrul Român de Politici Economice, Bucureşti, noiembrie 1999.
233
Dezvoltarea liberei competiţii are două semnificaţii care trebuie

urmărite în paralel în elaborarea politicilor specifice: pe de o parte, ea
constituie principalul mecanism de acţiune al pieţei libere, iar pe de altă
parte, constituie una dintre cele mai tradiţionale şi mai minuţios legiferate
politici comune ale Uniunii Europene.
Practic, toate măsurile pe care le preconizăm în sensul modernizării
economice sunt tot atâtea căi prin care libera concurenţă este sprijinită.
Există totuşi, în viziunea noastră, câteva priorităţi în politica de
protecţie a concurenţei, acţionând în mod direct asupra calităţii mediului
concurenţial:
1. Intensificarea eforturilor de descoperire a cartelurilor
(înţelegerile dintre firme) şi a eliminării lor, asigurându-se,
astfel, liberul acces pe diferite pieţe.
2. Concentrarea pe protecţia concurenţei şi nu protecţia
concurenţilor. Aceasta înseamnă că statul nu va mai interveni
pentru a-i proteja pe cei slabi de ameninţările unei pieţe
concurenţiale, ci se va concentra pe elaborarea politicilor de
promovare a concurenţei.
3. Eliminarea rolului de poziţie dominantă a structurilor economice
de stat, cu deosebire în sectoarele primare.
4. Restrângerea subvenţiilor, ajutoarelor şi comenzilor de stat prin
buget şi utilizarea lor pe criterii economice şi nu populiste.
5. Reglementarea monopolurilor naturale, astfel încât ele să nu se
transforme în monopoluri economice.
6. Liberalizarea accesului la informaţii.
7. Modificarea legislaţiei privind operaţiunile economice la care
statul este parte, în sensul transparenţei acestora, şi folosirea
pentru derularea lor a mecanismelor concurenţiale, iar, acolo
unde este posibil, a burselor de mărfuri.
8. Eliminarea practicii de acordare de diferite exceptări pentru
agenţii economici.
9. Asigurarea transparenţei necesare în acordarea ajutoarelor de
stat, care să cuprindă nu numai ajutoarele acordate prin fonduri
bugetare şi extrabugetare, dar şi pe cele furnizate de autorităţile
locale, cele implicate în procesul de privatizare sau în procesul
de dezvoltare regională sau de sprijinire a zonelor defavorizate.
10. Sporirea rolului Consiliului Concurenţei în ceea ce priveşte
evoluţia preţurilor de monopol, supravegherea şi sancţionarea
abuzurilor de poziţie dominantă, precum şi depolitizarea
acestuia. De asemenea, în vederea evitării paralelismelor,
desfiinţarea Oficiului Concurenţei din cadrul Guvernului.
11. Adaptarea legislaţiei la legislaţia specifică a Uniunii Europene şi
îndeplinirea condiţiilor ce rezultă din l’acquis communautaire.
IV. O politică fiscală activă şi selectivă
Principalele obiective ale politicii fiscale constau în dezvoltarea

economică şi consolidarea clasei de mijloc. Viziunea fiscală trebuie să fie
234
calitativă şi activă, prin stimularea iniţiativei şi prin respectul faţă de

asumarea riscului.
Opinia potrivit căreia principalul obiectiv al politicii fiscale este
maximizarea veniturilor la bugetul statului este dăunătoare373. Politica
fiscală trebuie să funcţioneze în serviciul producătorilor de impozite şi nu în
serviciul culegătorilor de impozite.
În mod obişnuit, fiscalitatea este o formă de integrare a
contribuabilului într-un circuit economic în care el, pe de o parte, contribuie
la alimentarea sistemului iar pe de altă parte este beneficiar al politicilor
publice. Deşi poate părea pretenţios, fiscalitatea, chiar dacă emană din
partea statului, trebuie, pentru a-şi atinge obiectivul economic, să capete
forma unui parteneriat. În esenţă fiscalitatea, deşi pare o îndatorire
costisitoare, este garanţia unor servicii aduse comunităţii. Aparent
fiscalitatea naşte obligaţii exclusive sau precumpănitoare din partea
contribuabilului, dar creează, în fapt, obligaţii importante pentru stat, ca
administrator al impozitelor. Eficienţa fiscalităţii nu se observă, în ultimă
instanţă, în modul în care sunt colectate impozitele, ci în modul în care
acestea se reîntorc, sub forma calităţii serviciilor publice.
În România, fiscalitatea a fost interpretată de contribuabili drept o
agresiune, devenind un factor de încordare în raporturile economice. Ei nu
au simţit, fie că a fost vorba de firme, fie că a fost vorba de contribuabili
individuali, o relaţie partenerială. Întâi de toate, statul nu a transformat o
bună parte din impozite în servicii publice, ci a dezvoltat o birocraţie care a
ajuns să o depăşească pe cea din perioada comunistă. Administraţia publică
nu este prin ea însăşi un serviciu public. Ea este furnizoare de servicii numai
în măsura în care se dovedeşte eficientă. Această eficienţă a administraţiei
conţine şi elemente cuantificabile dar şi o seamă de elemente
necuantificabile, non-tangibile. De pildă, credibilitatea instituţiilor statului,
gradul de încredere pe care îl au cetăţenii în acestea sunt bunuri care
înlesnesc funcţionarea societăţii374. Administraţia publică este într-o
anumită măsură o instituţie “în sine”, folosită pentru a asigura funcţionarilor
publici diverse forme de rentă, şi mai puţin o instituţie furnizoare de servicii
publice. Un post în structurile descentralizate ale ministerelor se “plăteşte”,
adesea, cu salariul pe câţiva ani, ceea ce arată limpede că veniturile din
salarii ale funcţionarilor publici contează prea puţin în raport cu celelalte
venituri pe care ei şi le pot obţine din alocarea discreţionară a resurselor şi
oportunităţilor. Din raport partenerial, impozitul se transformă într-un fel de
373
Lucian Croitoru şi Cornel Târhoacă explică efectele negative ale acestui mod de
abordare: “Pentru ca deficitul bugetar să poată fi controlat, guvernele României au recurs la
majorări fiscale intempestive şi confiscări arbitrare ale fondurilor alocate în cursul execuţiei
bugetare. Datorită majorării impozitelor, ajustările realizate la nivelul întreprinderilor nu s-
au reflectat pozitiv în situaţia lor financiară… Contracţia provocată economiei oficiale a
atras după sine restrângerea bazei de impozitare, fapt care a dus, de obicei, la alte majorări
neaşteptate de impozite”. Lucian Croitoru, Cornel Târhoacă, “Politica fiscală în România”
în Christof Rühl, Daniel Dăianu, op.cit., p.578.
374
Despre importanţa bunurilor non-tangibile în mecanismul social vezi Kenneth J. Arrow,
The Limits of Organisation (New York, W. W. Norton&Company Inc., 1974) şi Ronald
Inglehart (Modernization and Postmodernization: Cultural, Economic and Political
Change in Fort-Three Societies, Princeton, Princeton University Press, 1997).
235
tribut pe care societatea îl plăteşte către metropolă. Dacă socotim – lucru, de

altfel imposibil de realizat – toate rentele pe care contribuabilii le plătesc,
sub diverse forme de mituire, funcţionarilor publici, adăugând, aşadar,
această fiscalitate sui-generis, vom vedea că rata fiscalităţii este de fapt mult
mai mare.
Pentru a fi o relaţie partenerială, selectivă şi stimulatorie, fiscalitatea
trebuie să genereze obligaţii şi drepturi de ambele părţi. Statul cel mai
adesea nu şi le respectă pe ale sale. De la nereturnarea taxei pe valoarea
adăugată, cuvenită prin lege şi plata la timp a sumelor pentru medicamentele
compensate, şi până la onorarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale prin
bugetul de stat sau prin companiile care îi aparţin, statul este cel mai rău
platnic al economiei româneşti. În loc să fie un garant al bunei funcţionări a
pieţelor, statul devine cel mai mare infractor al mediului economic.
În aceste condiţii, fiscalitatea este privită nu ca o formă de integrare
a contribuabilului într-un mecanism contractual deschis, ci ca o formă de
agresare şi de izolare a acestuia. Forţat de proliferarea administraţiei publice
şi de propria neîndemînare în gestionarea banilor publici, guvernul are
tendinţa creşterii impozitelor sau a introducerii unor impozite noi. Aceasta
face ca un număr important de firme să fie împinse în afara pieţei375. Statul
abate comportamentul acestora către o tendinţă periculoasă.
Comportamentul raţional, optimal, nu le îndeamnă să-şi achite obligaţiile
fiscale, ci condiţia supravieţuirii lor stă tocmai în neonorarea obligaţiilor de
plată la buget. Această atitudine merge până într-acolo încât adesea firmele
ajung să obţină profituri nu din îmbunătăţirea producţiei prin investiţii
suplimentare, ci prin neplata unor obligaţii cum ar fi taxa pe valoarea
adăugată sau impozitul pe profit. Această interpretare a fiscalităţii, ca pe un
obstacol în calea supravieţuirii sau dezvoltării mediului economic este
extrem de dăunătoare şi arată cât de departe suntem de o economie deschisă,
de piaţă.
Evaluările arată că fiscalitatea este principala cauză a proliferării
economiei subterane376. Modalităţile de evitare a plăţii impozitelor şi taxelor
cuvenite bugetului de stat sunt dintre cele mai diverse, de la neraportarea
valorii adăugate realizate până la utilizarea muncii la negru. Potrivit
estimărilor, economia subterană, având ca principală motivaţie economică
evitarea taxelor prea costisitoare, urcă la circa 30% din produsul intern brut,
ajungând aşadar la jumătate din produsul intern brut prezentat în statisticile
oficiale. Dacă adăugăm la aceasta economia ocultă, care derulează tranzacţii
375
Vezi, în acestă privinţă, Daniel Dăianu, Radu Vrânceanu, Finanţele publice şi echilibre
nefavorabile în economia în tranziţie. Rolul instituţiilor, Centrul Român de Politici
Economice, Bucureşti, august 2000.
376
O comparaţie între nivelele de impozitare a forţei de muncă în diverse ţări europene
oferă câteva concluzii tulburătoare. Faţă de majoritatea ţărilor membre ale Uniunii
Europene, fiscalitatea pe forţa de muncă este de două ori mai apăsătoare. Potrivit
estimărilor, 70% din cheltuielile salariale ale unei societăţi comerciale româneşti se duc la
bugetul de stat şi la fondurile speciale. De pildă, pentru un salariu net de 3 milioane de lei,
întreprinzătorul plăteşte încă 3 milioane de lei la stat. Pentru un salariu de 9 milioane de lei,
statul primeşte, în plus, 12,5 milioane de lei. Iar pentru un salariu net de 19 milioane lei
(echivalentul a 600 USD), angajatorul plăteşte în total 50,8 milioane de lei, adică circa
1700 USD!
236
ilegale şi pe cea informală, desfăşurată fără a avea forme legale de înscriere,

rezultă că activităţile economice care nu sunt incluse în circuitul bugetar ar
putea ajunge să dubleze valoarea adăugată inclusă în statistici377.
Politica fiscală trebuie să se bazeze pe un parteneriat între stat şi
contribuabil. Comportamentul fiscal al statului nu mai trebuie să fie abuziv.
Raţionalitatea gradului de fiscalitate va permite o mai bună receptivitate a
contribuabilului faţă de sarcina fiscală. Impozitarea corectă şi stimulativă a
veniturilor globale constituie un mijloc important pentru consolidarea
acestui parteneriat.
V. Corelarea politicii bugetare cu mecanismele pieţei
Principala problemă a bugetului nu este nivelul scăzut al veniturilor

sale, ci asumarea prea multor responsabilităţi din partea statului378. Iar
mecanismele de acoperire a necesităţilor din domeniul bugetar prin
atributele pieţei nu au fost create.
Politica bugetară trebuie să se sprijine pe o seamă de priorităţi.
Acestea sunt următoarele:
a. redimensionarea rolului statului în sensul
restrângerii responsabilităţilor sale în domeniul economic
şi transferarea acestor responsabilităţi pieţei libere;
b. eliminarea risipei din banii
contribuabililor şi supravegherea strictă a modului în care
sunt cheltuiţi aceştia;
377
Vezi, în această privinţă, lucrarea Underground Economy in Romania, sub coordonarea
lui Lucian Albu şi Cornel Târhoacă (Centrul Român de Politici Economice, Bucureşti,
august 2001). Potrivit aceluiaşi studiu, evoluţia politicii fiscale în anul 2000 nu a făcut
decât să sporească economia subterană, care potrivit estimărilor Gărzii Financiare ar fi
ajuns chiar la 32%. Cealaltă cauză principală a economiei subterane este apreciată de autori
ca fiind numărul mare al reglementărilor pe care economia, cu deosebire cea informală,
preferă să o evite.
378
Ilie Şerbănescu socoteşte această stare a bugetului a fi una dintre cele mai grave
disfuncţionalităţi ale economiei româneşti: “…bugetul statului a ajuns să cheltuie, direct şi
indirect, mai mult pentru obiective care nu-i revin în mod normal în atribuţie (întreţinerea
activităţilor falimentare, restructurarea sectorului bancar, supravieţuirea sistemului de
pensii) decât pentru cele ce îi revin în mod normal; condiţii în care asigurarea acestor din
urmă funcţii va fi mereu ameninţată, chiar imposibil de realizat”. Ilie Şerbănescu, op.cit.,
p.750.
237
c. eliminarea subvenţionării de la buget a

pierderilor din economie şi reorientarea acestor fonduri
către susţinerea dezvoltării economice;
d. continuarea procesului de descentralizare
fiscală;
e. transparenţa politicilor bugetare, astfel
încât contribuabilii să fie corect informaţi în legătură cu
destinaţiile banilor pe care îi plătesc la buget din
câştigurile lor;
f. reducerea fiscalităţii;
g. construcţia politicilor bugetare pe
programe şi pe o bază multianuală;
h. creşterea gradului de educaţie şi sănătate a
cetăţenilor României;
i. creşterea protecţiei pentru categoriile
defavorizate;
j. asigurarea unui nivel de trai decent pentru
personalul din domeniul bugetar;
k. sprijinirea programelor structurale privind
aderarea României la Uniunea Europeană şi la NATO.
Pentru realizarea acestor obiective sunt necesare următoarele
condiţii de natură procedurală şi funcţională:
a. proiectul legii bugetului de stat trebuie să
fie rezultatul colaborării tuturor ministerelor şi nu
rezultatul deciziei Ministerului Finanţelor;
b. proiectul legii bugetului de stat trebuie
înaintat Parlamentului cel mai târziu la 10 octombrie al
anului premergător anului în care are loc exerciţiul
bugetar şi trebuie votat de Parlament până la 31
decembrie al anului premergător anului fiscal;
c. prognozele economice privind evoluţia
produsului intern brut, a inflaţiei şi a cursului de schimb
trebuie să se bazeze pe evaluări riguroase, şi nu
propagandistice;
d. sistemul de colectare a veniturilor trebuie
aşezat pe baze moderne, folosindu-se circuitul informatic
şi cel bancar;
e. intervenţiile de natură conjuncturală,
electorală şi populistă, în structura cheltuielilor bugetare
trebuie evitate;
f. sistemul legislativ trebuie să fie stabil şi,
pe cât posibil, nemodificat, pe parcursul exerciţiului
bugetar. Ordonanţele şi Ordonanţele de Urgenţă, fiind
acte provizorii şi nedezbătute de Parlament, nu trebuie să
fie parte a suportului legislativ al construcţiei bugetare;
g. sistemul contabil trebuie să fie adaptat
standardelor europene.
238
Modernizarea politicilor bugetare trebuie să fie un proces coerent,

ferm şi rapid. Având în vedere complexitatea mecanismului bugetar, nu
toate obiectivele pot fi îndeplinite peste noapte. Există, neîndoielnic,
anumite constrângeri de care iniţiatorul unui proiect de lege a bugetului de
stat trebuie să ţină seama. Aceste constrângeri sunt:
a. condiţiile economice generale;
b. nivelul veniturilor bugetare, în condiţiile
în care soluţia creşterii veniturilor printr-o fiscalitate
sporită trebuie respinsă;
c. obligaţiile financiare ale statului român.
Printre acestea se includ:
 dobânzile aferente datoriei publice;
 cheltuielile ocazionate de emisiunea şi plasarea titlurilor
de stat;
 diferenţele de curs aferente datoriei publice;
 obligaţii ce decurg din aplicarea unor convenţii
internaţionale.
Conştientizând existenţa tuturor acestor constrângeri, noua politică
bugetară nu trebuie să facă vreo concesie etatismului, centralismului,
inerţiei birocratice, presiunilor politicianiste sau clientelare, populismului
sau jumătăţilor de măsură. Chiar dacă nu toate obiectivele pot fi realizate în
timp scurt, tendinţa novatoare nu trebuie abandonată cu nici un preţ.
Pe termen scurt, pot fi luate unele măsuri care să se încadreze în
tendinţele de mai sus. Iată câteva dintre acestea:
a) Fondurile speciale trebuie desfiinţate. Singurul fond cu regim
extrabugetar va rămâne Fondul de asigurări sociale de sănătate, administrat
de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate. Guvernul va prezenta o
strategie pentru ca acest fond să fie administrat pe baze private.
Desfiinţarea fondurilor speciale va duce la eliminarea unui sistem
paralel şi extrem de costisitor de colectare şi urmărire a obligaţiilor
bugetare. Astfel, colectarea şi urmărirea veniturilor bugetare se va face pe
baze unitare. Desfiinţarea fondurilor speciale va permite un mai bun control
parlamentar şi civic asupra destinaţiei banului public şi va îngrădi caracterul
discreţionar al folosirii acestor bani de către puterea politică. Fondurile
respective se vor face venit la bugetul statului iar destinaţiile vor fi incluse
în cheltuielile bugetului de stat, la nivelul necesităţilor.
b) Rolul autorităţilor locale în gestionarea finanţelor publice va
spori. Un anumit procent din taxa pe valoarea adăugată va rămâne la
dispoziţia consiliilor locale. La acestea se adaugă, potrivit legislaţiei actuale
a finanţelor publice locale, un procent din impozitul pe salarii. Această
măsură constituie un pas important în sporirea rolului administraţiei publice
locale. Astfel, consiliile locale pot avea o anumită independenţă financiară
faţă de consiliile judeţene care exercită, prin mijloace financiare, presiuni
politice asupra primăriilor. În schimb, Guvernul va avea grijă să nu
transfere, simultan, comunităţilor locale responsabilităţi sporite, astfel încât
creşterea autonomiei fiscale locale să devină efectivă.
c) Din buget nu mai trebuie alocate sume pentru acoperirea
pierderilor din sistemul bancar.
239
d) Investiţiile publice pentru construirea de sedii administrative

trebuie sever diminuate.
e) Veniturile din privatizare trebuie folosite, potrivit prevederilor
legale, pentru atingerea unor obiective de restructurare şi reformă. Ele pot fi
utilizate după cum urmează:
 pentru acoperirea efectelor introducerii facilităţilor fiscale pentru
investitori şi exportatori;
 pentru crearea fondurilor de garantare a investiţiilor în sectorul
întreprinderilor mici şi mijlocii;
 pentru susţinerea agriculturii;
 pentru susţinerea redimensionării industriale;
 pentru capitalizarea Băncii de Export-Import a României;
 pentru infrastructură.
f) O seamă de investiţii, cu deosebire în ceea ce priveşte amenajările
hidroenergetice, care necesită sume pe care bugetul nu le va putea plăti
niciodată, vor fi stopate. Aceste obiective pot fi continuate folosindu-se
concesionarea sau privatizarea, care sunt forme mai adecvate şi mai
eficiente pentru obiective de asemenea anvergură.
g) Subvenţiile pe produse şi activităţi precum şi subvenţiile şi
transferurile pentru acoperirea diferenţelor de preţ vor fi reduse.
h) Contribuţiile suplimentare ale agenţilor economici calculate pe
cifra de afaceri sau pe fondul de salarii şi care alimentau fondurile speciale
trebuie desfiinţate.
i) Acţiunea de reglementare şi supraveghere a pieţelor trebuie să
treacă complet din susţinerea financiară a bugetului în susţinerea financiară
a pieţelor respective.
j) Agricultura va beneficia de o susţinere importantă. Strategia de
finanţare a agriculturii trebuie să se bazeze pe următoarele opţiuni:
 vor fi finanţaţi producătorii agricoli, iar nu proprietarii de
teren agricol;
 producătorii agricoli vor fi sprijiniţi în limita producţiei
efective;
 finanţarea agriculturii va urma o strategie privind
reorientarea structurii producţiei agricole;
 vor fi create forme de susţinere pentru crearea şi
dezvoltarea de ferme agricole;
 prin buget va fi sprijinită politica de promovare la export
a produselor agricole româneşti.
k) Susţinerea financiară de la buget a activităţilor economice private
nu se va face prin subvenţionare, ci prin preluarea, prin fondurile de
garantare, a unei părţi a riscului afacerii.
Bugetul, în integralitatea sa, ca execuţie, trebuie privit ca un serviciu
public. Interpretarea în exces a execuţiei bugetare ca o formă de susţinere a
aparatului birocratic are consecinţe dezastruoase. Bugetul trebuie să
alimenteze în principal nu pe administratorii, ci pe creatorii din domeniul
bugetar. În cultură trebuie susţinută creaţia artistică, nouă ori materializată, şi
nu aparatul care administrează cultura. În sănătate trebuie susţinute politicile,
programele şi instituţia medicului de familie, iar nu aparatul birocratic. Tot
240
astfel în cercetare, în educaţie ş.a.m.d. Din păcate, bugetul, în forma sa

actuală, este prea puţin preocupat de oferirea unor servicii publice. Lipsa de
performanţă a bugetului în furnizarea unor astfel de servicii are implicaţii
grave asupra comportamentului contribuabilului şi devine ea însăşi o piedică
în calea dezvoltării societăţii. Viziunea care consideră bugetul ca fiind
principala resursă financiară a modernizării instituţionale şi a furnizării de
servicii publice calitative, trebuie să stea la baza politicii bugetare.
VI. Dezvoltarea capitalului românesc
Acest obiectiv cuprinde trei elemente subsumate. Este vorba, în

primul rând, de dezvoltare ca şi concept central al strategiei economice. În
al doilea rând, de organizarea de tip capitalist a suportului instituţional
necesar dezvoltării şi, în al treilea rând, de sprijinirea energiilor naţionale
puse în slujba dezvoltării.
Dreapta socoteşte dezvoltarea a fi, în dinamică, obiectivul central al
tranziţiei. Nici unul din obiectivele deja amintite nu poate fi atins pe fondul
recesiunii economice. Noi considerăm că înlăturarea tendinţelor recesioniste
nu se face atât prin creştere economică, cât prin dezvoltare. Diferenţa dintre
creştere şi dezvoltare este diferenţa dintre cantitate şi calitate. Este posibil
ca cifrele statistice să indice o anumită creştere economică, fără ca această
creştere să se convertească în dezvoltare. Economia românească a înregistrat
creşteri în câţiva dintre anii din urmă, cum ar fi 1994-1995 sau 2000-2001.
Această creştere a fost doar de natură statistică, ea mascând, cel mai adesea,
sporiri ale datoriei publice a României, deficite cvasifiscale sau producţii
lipsite de raţionalitate economică. Dezvoltarea are un caracter consistent,
presupune o corelare a sectoarelor economice, o sincronizare între economia
reală şi modelul instituţional precum şi crearea sistemelor de realimentare
financiară şi energetică a sistemului.
Componentele dezvoltării economice sunt:
 Dezvoltarea noului sector privat. Aceasta are în vedere mai
ales dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii. Totuşi, acest
obiectiv nu trebuie transformat într-un fetiş. Dezvoltarea
întreprinderilor nu poate fi făcută doar acţionând prin stimulente
asupra acestui sector. Situaţia întreprinderilor mici şi mijlocii
depinde în mare măsură de soarta marii industrii. Cea mai mare
parte a micilor firme prosperă în măsura în care problemele marii
industrii sunt rezolvate.
 Redimensionarea industrială. În clipa de faţă, politicile
sectoriale trebuie să acopere, în mare măsură, industria de stat.
Acţiunea va trebui să continue şi după ce sectorul privat va
deveni majoritar în industrie. Redimensionarea industrială, ca
proces, nu se va sfârşi când sectorul privat va deveni
preponderent în industria românească.
Deja se poate considera că restructurarea nu este o strategie care
trebuie să înlăture doar deficienţele sectorului de stat. Realităţile
economice ale ultimilor ani arată că deficienţele structurale ale
sectorului de stat, departe de a se fi diminuat, au contaminat şi
241
sectorul privat, care a devenit la rândul său sursă de pierderi

economice şi de şomaj.
Elaborarea politicilor sectoriale nu înseamnă reîntoarcerea la planul
naţional unic. Dreapta consideră că România are nevoie de un
model de dezvoltare. Între planificarea orientativă pe care o
socotim necesară şi planicitate este o deosebire esenţială.
Planificarea este un atribut esenţial al unei guvernări şi este
menită să îmbine orizonturile de timp şi să prezinte căi
orientative, bazate pe un calcul optimal care să aşeze resursele
disponibile faţă cu evoluţia necesităţilor pieţei interne şi externe.
Ea nu contravine principiilor de funcţionare a pieţei libere.
Planicitatea este atributul unei economii centraliste. Este
obligatorie şi porneşte de la ideea gestionării economice pe baza
unor corelaţii între ramuri, între resurse şi nevoi impuse prin
lege.
 Evaluarea avantajului comparativ şi stimularea exporturilor.
Orice economie naţională trebuie să-şi gândească integrarea în
fluxurile internaţionale în funcţie de doi parametri: posibilităţile
economice interne şi cerinţele pieţei externe. Între aceşti
parametri se defineşte avantajul competitiv.
Implicarea în fluxurile economice internaţionale nu reprezintă doar o
sursă de câştig, ci şi o validare a eficienţei muncii naţionale.
Structura exportului românesc s-a degradat în ultimii ani. Deficitul
balanţei comerciale a crescut continuu. Aceasta sugerează că
poziţia României în fluxurile comerciale internaţionale se află
într-o poziţie critică.
Structura exporturilor arată creşterea ponderii mărfurilor cu grad
redus de prelucrare379. Balanţa comercială înregistrează
excedente la mărfuri care încorporează o cantitate mai redusă de
valoare adăugată. În schimb, cele mai mari deficite se
înregistrează la produse de înaltă prelucrare.
 Lărgirea accesului investiţiilor străine. Poate părea neobişnuit
faptul că investiţiile străine sunt incluse într-un capitol ce
priveşte capitalul românesc. Nu trebuie ignorat, totuşi, faptul că
investiţiile străine, ca sursă de finanţare neinflaţionistă, joacă un
rol important în relansarea economică a ţării. Ele pot să atragă în
activităţi de asociere sau de colaborare capitalul autohton,
contribuind la dezvoltarea acestuia.
Există în prezent o seamă de obstacole în calea accesului investiţiilor
străine380. Unele sunt cauzate de calitatea actului de guvernare,
379
Aproape două treimi din exportul româniei este compus din produse aparţinând
industriei metalurgice, industriei lemnului, industriei textile, produse cu un grad scăzut de
prelucrat sau produse în regim de lohn. În ceea ce priveşte importurile, din contră, 70% din
produsele importate incorporează o valoare adăugată ridicată şi aparţin industriilor de vârf,
cum ar fi electronica şi electrotehnica.
380
Acest lucru se poate observa şi din nivelul redus al investiţiilor străine directe în
România. Contribuţia valutară efectiv vărsată a investiţiilor străine directe a fost în ultimii
11 ani de 4,7 miliarde dolari, incomparabil mai mică decât a altor ţări central-europene.
Anul 2001 este cel mai slab din această serie, alături de anul 1997 când, datorită lipsei unei
242
iar altele de specificul economiei româneşti. Aceste obstacole

sunt:
 instabilitatea economică;
 instabilitatea şi confuzia legislativă;
 birocraţia şi corupţia;
 capacitatea redusă de absorbţie a pieţei
româneşti;
 gradul scăzut de fluiditate a pieţei româneşti
(obstacol ce afectează, în principal, investiţiile
de portofoliu);
 precaritatea infrastructurilor;
 mecanismele birocratice ale privatizării;
 semnalele politice negative, mai ales cele de
sorginte naţionalist-şovină381.
 Consolidarea pieţelor financiare. În strategia economică a
Dreptei, consolidarea pieţelor financiare are o importanţă
excepţională. Importanţa pieţelor financiare rezidă din
următoarele argumente:
 dezvoltarea pieţelor, în actuala etapă a
tranziţiei, trebuie să se centreze pe dezvoltarea
pieţelor financiare;
 pieţele financiare, cu deosebire piaţa de
capital, reprezintă formele cele mai evoluate
ale pieţei libere;
 dezvoltarea pieţelor financiare se realizează pe
baze private;
 pieţele financiare, atunci când funcţionează
corect, constituie un factor de stabilitate
monetară;
 managementul specific este mai complex;
 consolidarea pieţelor financiare constituie un
factor important de emancipare a
mentalităţilor;
 consolidarea pieţelor financiare sporeşte
securitatea financiară a românilor;
 dezvoltarea infrastructurii financiare constituie
o componentă importantă a procesului de
informatizare şi de introducere a tehnologiilor
înalte;
legislaţii adecvate, contribuţia valutară a investiţiilor străine directer a fost de numai 400
milioane de dolari.
381
Cu prilejul lansării, la Bucureşti, a Raportului Mondial al Investiţiilor 2001, Winston
Temple, director al Centrului de Informare ONU în România a enumerat următoarele
domenii în care autorităţile române trebuie să acţioneze pentru stimularea investiţiilor
străine directe: o bază legală stabilă şi permanentă, o forţă de muncă înalt calificată, crearea
unor instituţii puternice ale pieţei. În raportul respectiv, România ocupă un loc modest,
atrăgând, în anul 2000 doar 0,998 miliarde dolari, ceea ce înseamnă că din 1990 şi până în
prezent, cu un total de 6,4 miliarde de dolari, România a atras mai puţin de 5% din
investiţiile străine făcute în Europa centrală şi de est.
243
 pieţele financiare contribuie la procesul de

restrângere a rolului statului în economie,
oferind forme moderne şi transparente de
privatizare;
 prin pieţele financiare se poate susţine
procesul de redimensionare industrială;
 folosirea mijloacelor moderne de plată poate
diminua riscul blocajului financiar;
 sistemele de garantare şi asigurare din
domeniul financiar pot contribui la depăşirea
crizei de lichidităţi;
 lărgirea pieţelor financiare creează locuri de
muncă de înaltă calificare profesională,
constituind o sursă importantă pentru întărirea
clasei de mijloc;
 pieţele financiare pot sluji unei protecţii
sociale reale, prin transformarea fondurilor de
pensii în instituţii ale pieţei de capital;
 dezvoltarea creditului ipotecar este singura
cale de relansare şi sporire a accesibilităţii
pieţei imobiliare;
 pieţele financiare constituie o oportunitate
pentru lărgirea accesului investiţiilor străine;
 dezvoltarea pieţelor financiare constituie o
componentă importantă a procesului de
integrare a României în structurile economice
europene.
Ignorarea acestor avantaje a fost foarte costisitoare pentru
economia românească, lipsită de instrumente eficace de colectare
şi realocare a resurselor. Indiferenţa faţă de pieţele financiare este
una din cauzele rămânerii în urmă a economiei româneşti faţă de
majoritatea ţărilor din Europa centrală şi de est.
O reformă unitară în ceea ce priveşte pieţele financiare
presupune o acţiune coordonată care să aibă în vedere:
 componenta legislativă;
 componenta instituţională;
 componenta funcţională.
În ceea ce priveşte componenta legislativă, în ultimii ani s-au
făcut câţiva paşi importanţi în ceea ce priveşte, mai ales,
legislaţia bancară şi cea a asigurărilor. O legislaţie similară în
ceea ce priveşte piaţa de capitaluri este necesară.
Reforma instituţională are în vedere următoarele aspecte:
a. Consolidarea rolului instituţiilor existente.
Am, în vedere, mai ales, sporirea rolului Băncii Naţionale
a României şi a independenţei acesteia, sporirea
atribuţiilor de reglementare a Comisiei Naţionale a
Valorilor Mobiliare şi crearea unei autorităţi de
reglementare puternice pe piaţa asigurărilor.
244
b. Armonizarea coordonării instituţionale.

Aceasta presupune sincronizarea ritmului reformei în ce
priveşte pieţele financiare, o viziune instituţională
unitară, implicarea în procesul de reformă, în mod
corelat, a instituţiilor pieţelor financiare, colaborarea
dintre instituţiile pieţelor financiare, mai ales în ceea ce
priveşte atitudinea Băncii Naţionale în raport cu celelalte
pieţe şi corelarea reformei instituţionale, în general, cu
reforma instituţională a pieţelor financiare.
c. Crearea de instituţii noi. Astfel de instituţii
sunt: băncile de investiţii, fondurile cu capital de risc,
băncile şi fondurile de credit ipotecar, fondurile de
garantare a investiţiilor, fondurile private de pensii.
d. Sporirea ponderii sectorului privat.
Aceasta presupune continuarea privatizării în domeniul
bancar şi transformarea Bursei de Valori într-o instituţie
privată.
Reforma funcţională a pieţelor financiare are în vedere
îndeplinirea eficientă a funcţiilor pieţelor financiare: atragerea
depunerilor şi investiţiilor populaţiei, valorificarea acestora într-
o formă prudenţială, înlesnirea transferului şi concentrării
proprietăţii şi oferirea de resurse pentru investiţii. Ea presupune,
în acelaşi timp, eliminarea disproporţiilor care există între cele
trei componente importante ale pieţelor financiare – piaţa
monetară, piaţa de capital şi piaţa asigurărilor. Aceasta
presupune creşterea rolului pieţelor de capital382 şi dezvoltarea
pieţei asigurărilor383.
 Dezvoltarea regională. România este una dintre ţările cu cele mai

mari disparităţi din Europa. Analizând indicatorii de calitate a
vieţii, observăm că, între zonele cele mai dezvoltate şi cele mai
puţin dezvoltate, diferenţele se stabilesc în raport de până la 10 la l.
382
Piaţa de capital a fost cea mai afectată de incertitudinile mediului economic. Concurenţa
pieţei monetare şi specificul acesteia, mai ales în ce priveşte ratele ridicate ale dobânzilor
pentru depozitele la termen, în lei şi în valută, şi pentru titlurile de stat a diminuat interesul
pentru plasamente financiare pe bursă. La acestea se adaugă criza de pe piaţa fondurilor de
investiţii şi a băncilor populare nesupravegheate de BNR, ceea ce a diminuat încrederea
populaţiei pentru plasamente cu risc ridicat. Numărul relativ mic de societăţi cotate, absenţa
de la listare a unor societăţi mari şi slaba participare a investitorilor instituţionali,
insuficienţa cadrului legislativ sunt tot atâtea cauze care fac ca pieţele de capitaluri să nu
joace un rol important în economia românească. Aceasta a dus la adâncirea
subcapitaslizării pieţei de capital care a coborât de la 4,5% din PIB în 1999 la numai 3,8%
în 2000.
383
Deşi piaţa asigurărilor a avut o evoluţie constantă, fiind ferită de crizele din sistemul
bancar şi de pe piaţa fondurilor mutuale, ea rămâne la un nivel extrem de scăzut de
dezvoltare. Priele brute încasate pe locuitor au fost în anul 2000 de circa 13 USD/locuitor
ceea ce este de zece ori mai puţin faţă de media candidatelor la Uniunea Europeană (141
USD/locuitor) şi la mare distanţă de media Uniunii Europene care este de 1805
USD/locuitor.
245
Dezvoltarea regională este afectată de procesul de transformare

structurală. Zonele defavorizate sunt, de obicei,
monoindustriale, cu o înzestrare depăşită şi dezavantajate de
competiţia economică. O situaţie dramatică se înregistrează în
regiunile monoindustriale, rămase fără resurse economice. În
România, o treime din oraşe, îndeosebi oraşe de mărime mică,
se află într-o situaţie economică dramatică. Oraşe precum
Paşcani, Dorohoi, Oneşti, Sulina, Zimnicea, Balş, Brad, Sighet
etc. au un procent de şomaj care uneori ajunge la jumătate din
numărul locuitorilor apţi de muncă. Locuinţele sunt uluitor de
ieftine, dar nici aşa nu se găsesc cumpărători. Investiţii nu vin în
zonă şi singurele forme de economie privată sunt câteva
dughene care vând, de-a valma, mărfuri alimentare şi
nealimentare.
Viziunea integrată a dezvoltării regionale trebuie să aibă în
vedere o seamă de programe şi facilităţi, cum ar fi crearea de
euroregiuni sau de zone economice libere, elaborarea de
programe pentru zone dezavantajate economic şi geografic.
VII. Etica economiei de piaţă
Succesul oricărui demers pentru dezvoltarea unei economii de piaţă

depinde şi de dimensiunea morală. Cel mai mare pericol îl reprezintă, în
prezent, deturnarea sensului economiei de piaţă, prin proliferarea
capitalismului atipic, ale cărui forme de manifestare sunt societăţile
comerciale şi segmentele de piaţă care parazitează sectorul de stat sau
funcţionează pe bază clientelară.
Corupţia şi evaziunea fiscală trebuie aspru pedepsite. Dar corupţia şi
infracţionalitatea economică nu pot fi diminuate numai prin acţiuni punitive.
Corupţia adânceşte, în prezent, criza de sistem, fiind un obstacol serios în
calea dezvoltării economice. Ea nu poate fi reprimată decât prin modificarea
modului de funcţionare a sistemului.
Statul trebuie să aibă, cum spuneam, trei obligaţii principale:
definirea şi menţinerea legalităţii, administrarea domeniului bugetar şi
asigurarea securităţii naţionale, prin apărare şi diplomaţie. Definirea
legalităţii presupune activitatea legislativă şi normativă, iar menţinerea
legalităţii semnifică acele activităţi prin care statul veghează la respectarea
legii, cu deosebire cele care ţin de corectitudinea actului de justiţie, de
ordine publică, precum şi cele care asigură corecta funcţionare a pieţelor şi
libera competiţie.
În acest context, unul dintre obiectivele fundamentale ale statului
este să vegheze la respectarea eticii economiei de piaţă. Statul trebuie să
aibă o vocaţie eminamente morală. Un stat care deţine cea mai mare parte a
246
proprietăţii, care întreţine o justiţie părtinitoare şi o concurenţă neloială,

care susţine o birocraţie excesivă este un stat imoral; îşi pierde dimensiunea
abstractă şi se limitează la favorizarea unor categorii de interese în dauna
celorlalte, cărora le subordonează resursele şi oportunităţile create prin truda
întregii societăţi.
VIII. Utilizarea unor noi resurse: timpul şi informaţia
Timpul ca resursă
Această temă nu este doar de natură economică. Ea are, în acelaşi

timp, conotaţii care ţin de nivelul mentalităţilor, de tipul de integrare
economică şi socială a persoanei, de nivelul oportunităţilor oferite de
societate, de înţelegerea corectă a libertăţii.
Dintre toate resursele disponibile, timpul este singura care dispune
de două calităţi aparent ireconciliabile: este o resursă inepuizabilă dar, în
acelaşi timp, neregenerabilă. Chiar dacă este resursa care se află, chiar mai
mult decât aerul şi apa, la îndemâna tuturor, iar accesul este neîngrădit şi
distribuit în mod egal fiecăruia, timpul constituie, totuşi, cea mai preţioasă
dintre resurse. De modul în care este fructificat depinde, într-o bună măsură,
natura şi evoluţia unei societăţi.
Nu vom discuta aici despre valoarea filosofică a noţiunii de timp şi
nici despre accepţiunile pe care ştiinţa le dă acestei noţiuni. Noi ne referim
la acest capitol la accepţiunea timpului ca resursă economică.
Valoarea economică a timpului este direct proporţională cu
caracterul competitiv al unei societăţi. Cu cât o societate este mai
egalitaristă cu atât timpul este mai lipsit de valoare economică. Cu cât ea
este mai competitivă, cu atât timpul este mai plin de înţelesuri economice.
Comunismul inventase un concept caricatural al victoriei asupra
timpului, ca resursă economică: stahanovismul. El provine de la numele
legendarului muncitor Stahanov care, sub privirile admirative ale
normatorilor şi ale reprezentanţilor partidului dobora normă după normă. În
fapt, comunismul nu era interesat de fructificarea timpului. Având forţă de
lucru din belşug şi plătind-o foarte prost, timpul conta la fel de puţin ca pe
vremea construirii piramidelor384. Mulţimea braţelor de muncă folosite
multiplica timpul ca resursă colectivă, adică timpul de producţie. Acea
mărime dădea aşa-numitul “timp de muncă socialmente necesar”, care
potrivit teoriei marxiste a valorii, condiţiona valoarea mărfii.
Pe când timpul colectiv era o resursă dispreţuită, timpul individual
era un adversar al regimului. Comunismul a însemnat o luptă permanentă
împotriva timpului ca resursă individuală. De altminteri, comunismul a ţintit
asupra a trei dimensiuni ale existenţei personale: timpul, ca resursă
individuală, spaţiul intim şi comunicarea. În ceea ce priveşte intimitatea
vieţii personale, ea a fost încetul cu încetul risipită. Oamenii au fost puşi să
locuiască în blocuri, adesea în apartamente cu utilităţi în comun. Viaţa
personală a fost pusă sub o supraveghere strictă, adeseori apropiaţii sau
384
De altfel, în definiţia pe care o dă totalitarismului, Hannah Arendt include drept una
dintre trăsături prisosul de forţă de muncă.
247
membrii familiei fiind cei care furnizau datele necesare completării

dosarelor. Cât despre comunicare, ea a constituit, în sensul limitării sale,
una dintre preocupările majore ale regimului comunist. Deplasările au fost
pe cât posibil limitate. Nu numai cele privind călătoriile în străinătate, dar şi
călătoriile în ţară, prin mijloace dintre cele mai absurde, cum ar fi limitarea
consumului de benzină sau interdicţia circulării cu autoturismul personal o
duminică din două. Persoanele particulare nu puteau deţine computere,
copiatoare, telefaxuri. Pentru a deţine o biată maşină de scris, era nevoie de
acceptul secţiei de miliţie. Corespondenţa cu străinătatea era interceptată, ca
şi convorbirile telefonice internaţionale. Interceptarea posturilor occidentale
de televiziune era imposibilă. Contactele cu străinii erau strict
supravegheate. Tot astfel frecventarea bibliotecilor deschise pe lângă
ambasade. Viaţa personală trebuia pusă sub semnul izolării informaţionale
şi comunicaţionale şi sub semnul uniformizării.
Organizarea comunistă a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a
diminua cantitatea de timp aflată, ca resursă, la dispoziţia persoanei.
Principala soluţie era irosirea timpului. Oamenii erau siliţi să piardă timpul
în cele mai diverse împrejurări. Ei erau ţinuţi la serviciu peste program, ba
chiar erau chemaţi la serviciu şi duminica, deşi de cele mai multe ori nu
umpleau nici timpul normat de lucru. Sistemul transportului în comun era
greoi, astfel încât oamenii pierdeau mult timp folosindu-l. Şoselele erau
înguste, iar maşinile suficient de slabe ca performanţă pentru ca deplasarea
dintr-un loc într-altul să necesite timp suplimentar. La o zăpadă cât de mică,
circulaţia cu autoturismele personale era interzisă uneori săptămâni întregi.
Alimentele se obţineau după cozi îndelungate. Tot astfel bunurile de
folosinţă medie, cum ar televizoarele, maşinile de spălat ori congelatoarele,
pentru care cozile erau adesea amânate de pe o zi pe alta. Obţinerea unor
aprobări sau a unor adeverinţe era o adevărată odisee.
Agresiunea împotriva timpului individual avea o ţintă clară.
Disponibilitatea de timp creează, încetul cu încetul, nostalgia libertăţii.
Persoana care are timp citeşte, gândeşte, are iniţiative, îşi creează un spaţiu
privat, simte nevoia să se asocieze şi să comunice.
Românii au privit această deposedare ca o rezultantă a
imperfecţiunilor sistemului şi nicidecum ca o premeditare. De altfel, ei
vedeau în pierderea de vreme mai ales o stare de discomfort, şi nu
percepeau efectele sale economice şi politice. Neputând fi fructificat din
punct de vedere economic, irosirea timpului nu însemna şi irosirea de
oportunităţi. Pentru cea mai mare parte a populaţiei timpul ca resursă
economică nu valora, dacă pot să mă exprim aşa, nici doi bani. De altfel,
această accepţiune futilă a timpului se poate observa şi din modul în care
oamenii compară preţurile de azi cu cele din vremea comunismului.
Kilogramul de carne de pasăre, spun ei, era 22 de lei. E drept că timpul
pierdut cu statul la coadă era în medie de două ore. Dar asta nu se adăuga
preţului, căci timpul ca interpretare economică nu exista în accepţiunea
uzuală. Dacă preţul la carne nu creştea, dar cozile erau cu un metru mai
mari, oamenii se bucurau că preţurile au rămas neschimbate, fără să
înţeleagă că de fapt preţul era mai mare cu jumătate de oră sau cu un metru
248
de coadă. Inflaţia se măsura pe vremea aceea mai puţin în erodarea

monedei, cât cu ora sau cu metrul.
Nu e deloc exagerat să spunem că diferenţa dintre o societate arhaică
şi una modernă constă în viziunea asupra timpului, ca resursă economică. În
acest fel raportarea la timp se face cu exactitate. Oamenii devin mai
punctuali. Economisirea timpului devine o strategie de management şi de
marketing. Dezvoltarea serviciilor are ca obiectiv central economisirea
timpului personal. Accesul la tehnologia informatică este, de asemenea, o
cale lesnicioasă de cruţare a timpului. Autostrăzile economisesc peste o
treime din timpul de deplasare. Transportul în comun funcţionează după un
orar precis. Administraţia îşi simplifică şi îşi reduce reglementările, astfel
încât contactul cu ghişeul să fie cât mai restrâns. Dările la stat şi cele pentru
diferite utilităţi se plătesc din conturi personale, prin ordin de plată, iar
adeverinţele se primesc prin telefax, direct la domiciliu.
Guvernanţii României perpetuează o viziune primitivă asupra
timpului. Dispreţul faţă de timp, ca resursă individuală, aminteşte de
atitudinea statului totalitar. E suficient să arunci o privire la ghişeele
administraţiilor financiare. Şi asta nu în preajma vreunei scadenţe pentru că
atunci va fi chiar dificil chiar să pătrunzi în clădire. Puneţi-vă într-o zi
răbdarea la încercare urmărind ce se petrece la ghişeele sediului central al
Poliţiei rutiere, din strada Udrişte. Întabularea unui teren sau a unei clădiri
durează cu lunile. Înregistrarea unei societăţi comerciale necesită un teanc
de documente. Pierderea portofelului cu acte înseamnă un adevărat coşmar.
Procesele durează uneori ani întregi. Plata prin cont personal este
necunoscută nu numai pentru cea mai mare parte a populaţiei, dar şi pentru
numeroase firme care furnizează servicii publice. Tolerat de neglijenţa sau
dispreţul autorităţilor, timpul se scurge zadarnic, ca printr-o conductă spartă.
O administraţie care înţelege ce înseamnă exerciţiul corect al
autorităţii trebuie să-şi asume, ca un pas important către modernizare, o
strategie de economisire a timpului individual. Preţuirea timpului, ca resursă
economică, este fundamentală.
Informaţia ca resursă385
Una dintre principalele opţiuni în plan economic este legată de

diminuarea dcalajelor faţă de nivelul mediu de dezvoltare a ţărilor din
Uniunea Europeană. În ultimii ani a apărut, din cauza eşecurilor reformei
din România, un supărător decalaj faţă de alte ţări din Europa Centrală şi de
Est.
Această realitate nu este nouă pentru România. Economia
românească a înregistrat în permanenţă un anumit decalaj faţă de media
europeană, pe care nu a reuşit să-l diminueze şi care este urmarea întârzierii
cu care revoluţia industrială a demarat în ţara noastră. Din păcate, însă,
385
Deosebit de pilduitor este, în acest sens, capitolul privind rolul informaţiei în procesul
economic din lucrarea lui François Perroux, “L' Economie du XXe sičcle (Paris, Presses
Universitaires de France, 1969). O lectură utilă în sprijinul ideilor noastre este capitolul
“Timpul şi producţia gospodărească” din lucrarea Comportamentul uman, o abordare
economică de Gary S. Becker (Bucureşti, Editura ALL, 1994, pp.93-158).
249
decalajele, în loc să se diminueze, continuă să sporească. Ideea potrivit

căreia accesul României în Uniunea Europeană va duce la diminuarea lor
este o iluzie. Speranţa substituirii unui proces intern de dezvoltare cu un
proces de integrare este deşartă.
Diminuarea decalajelor presupune un ritm susţinut de dezvoltare
economică, o eficienţă economică comparabilă şi un volum mare de
resurse.Tentativa de a recupera cu rapiditate rămânerile în urmă, bătătorind
acelaşi drum parcurs de ţările avansate, va fi sortită eşecului. O strategie mai
potrivită ar fi aceea de integrare “din mers” în procesul de evoluţie
economică. Realitatea arată că acest lucru este posibil. De pildă, dezvoltarea
televiziunii prin cablu şi a telefoniei mobile este comparabilă în România cu
media europeană.
Din punct de vedere strategic aceasta înseamnă că economia noastră
trebuie să se îndrepte către acele domenii ale dezvoltării economice care
necesită o infrastructură mai puţin costisitoare, resurse energetice mai
reduse şi în care decalajul faţă de alte ţări se măsoară în ani şi nu în decenii
sau chiar secole. Economia românească nu va putea diminua prea curând
decalajele în ceea ce priveşte gestionarea energiei. Ea o poate face mult mai
bine în ceea ce priveşte domeniul gestionării informaţiei.
Aceasta presupune o strategie naţională prioritară în ceea ce priveşte
tehnologiile informatice, aşa-numita “nouă economie”. Fiecare revoluţie
industrială majoră a dat naştere unui anumit ciclu de dezvoltare care a avut
beneficiarii şi perdanţii săi. Aceste cicluri, numite “seculare” sau
“Kondratiev”386, pot reorienta structurile de putere mondială şi pot reaşeza
raporturile de forţă. Demararea acestor cicluri a fost marcată de fiecare dată
de folosirea unui anumit tip de energie. Până în prezent omenirea a cunoscut
trei astfel de revoluţii. Cea dintâi a fost revoluţia industrială demarată o dată
cu folosirea forţei aburului. Marea beneficiară a acestei revoluţii a fost
Anglia. Cea de-a doua revoluţie a fost cea declanşată de folosirea motorului
cu ardere internă, care a folosit petrolul în locul aburului. Ea a dus la
dezvoltarea industriei de automobile şi a aeronauticii. Aceasta a dus la
impunerea Statelor Unite ale Americii ca mare putere mondială şi la
dezvoltarea maşinii de război germane. Cea de-a treia revoluţie, demarată o
dată cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial a fost declanşată de
folosirea energiei nucleare. Astfel Statele Unite şi Rusia au devenit cele
două puteri care şi-au disputat, de o parte şi de alta a cortinei de fier,
supremaţia mondială. O dată cu anii ’70, a apărut un nou tip de energie, cu
totul deosebită de celelalte, prin caracterul său imaterial: informaţia.
Revoluţia informatică este în plină desfăşurare. Ea a permis consacrarea
Statelor Unite ale Americii ca principală putere a lumii, dar a dus la apariţia
unor noi puteri economice asiatice, state lipsite de resurse energetice, dar
care s-au adaptat rapid în această cursă a noilor tehnologii, cum ar fi
Japonia, Singapore, Coreea de Sud, Taiwan, Malaezia sau Thailanda la care
386
Nicolai Kondratiev a fost un statistician rus care a semnalat legătura între ciclurile de
dezvoltare pe termen lung şi efectele progresului tehnologic. Kondratiev şi-a găsit moartea
într-un lagăr (gulag) comunist, probabil în anul 1931, la vârsta de 39 de ani.
250
în ultimii ani se adaugă, într-o evoluţie spectaculoasă, India387. De pildă

numai exporturile de tehnologie informatică ale unei ţări precum Singapore
reprezintă aproape dublul întregului produs intern brut anual al României.
Fiecare tip de revoluţie industrială a generat anumite ideologii şi a
creat o anumită configuraţie politică, în interiorul statelor sau în raporturile
dintre ele. Din acest punct de vedere, poate că “noua economie” este cea
mai puţin ideologizantă dintre ele. Având în vedere capacitatea sa largă de
răspândire, accesul relativ facil la cuceririle sale, precum şi asocierea dintre
informaţie şi capital, noua economie generează o ideologie pe care am
putea-o numi a globalizării388. Ea naşte atitudini contradictorii, dar nici un
stat nu se încumetă să-şi asume riscul rămânerii în afara acestui proces.
Accesul la informaţie este mult mai puţin generator de decalaje şi de
tensiuni sociale, cu condiţia ca el să se transforme, prin politici înţelepte,
într-un bun comun.
Extrem de important este faptul că de modul în care fiecare ţară se
integrează în cursa acestei noi revoluţii, care este revoluţia informatică,
depinde poziţia pe care ea o va avea în procesul de globalizare.
Strategia de dezvoltare a tehnologiei informatice trebuie să cuprindă
domenii foarte diferite, care să evolueze de o manieră corelată. Astfel,
dezvoltarea trebuie să aibă în vedere:
 Cadrul legislativ. E vorba de elaborarea şi aplicarea unor legi
importante cum ar fi Legea semnăturii electronice sau Legea
parcurilor tehnologice.
 Stimulentele fiscale. O facilitate importantă acordată deja este
aceea privind scutirea de impozit pe salariu pentru operatorii de
software. Lor trebuie să li se adauge măsuri specifice privind
producţia şi exportul de software, precum şi cele privind
producţia tehnologiei informatice389.
387
Date privind aceste evoluţii se pot găsi în anuarul Trade in information technology
products and the WTO agreements – Curent situation and views of exporters in developing
countries editat de International Trade Centre – Geneva, sub egida UNCTAD (Consiliul
Naţiuniunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare) şi WTO (Organizaţia Mondială a
Comerţului). Iată câteva cifre, care pot exprima dinamismul revoluţiei informaţionale: dacă
piaţa mondială pentru produsele hardware a fost în 1996 de 888 miliarde dolari, ea a ajuns
în 1998 la 1.096 miliarde dolari, iar estimările pentru anul 2000 ajung la 1.364 miliarde
dolari; de asemenea, piaţa mondială a programelor software a urcat, în aceeaşi perioadă, de
la 300 miliarde la 450 miliarde dolari.
388
Fără a pomeni în mod expres de un corespondent ideologic, Daniel Dăianu consideră
următoarele: “Ce mişcă «noua economie» are influenţă în spaţiul mondial pe filiera a ceea
ce numim globalizare. Şi aici mă refer, în special, la două fenomene. În primul rând, este
vorba de impactul progresului tehnologic, în special în domeniul transmiterii şi prelucrării
informaţiei. Acest progres favorizează circulaţia factorilor de producţie, realocările masive
de capital la scară globală. În al doilea rând, este vorba de tendinţa de liberalizare a
pieţelor, pe fondul propensiunii capitalului de a curge spre zonele unde oportunităţile de
profit par a fi cele mai mari”. Daniel Dăianu, Încotro se îndreaptă ţările post-comuniste?
Curente economice în pragul secolului, Iaşi, Editura Polirom, 2000, p.53.
389
Varujan Pambuccian, deputat din partea Uniunii Armenilor din România şi preşedinte al
Comisiei privind tehnologiile informatice din Camera Deputaţilor, socoteşte drept esenţială
politica fiscală stimulativă în dezvoltarea industriei informatice. Pambuccian consideră că
“singura ramură care ar constitui o cale sănătoasă şi rapidă de dezvoltare economică este
tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor”. Avantajele acestei strategii sunt următoarele:
251
 Raporturile cu administraţia. Poşta electronică va trebui să

înlocuiască într-o bună zi modalitatea actuală de lucru cu
administraţia, astfel încât tehnologia informatică să poată deveni
o cale de comunicare între stat şi cetăţean.
 Relaţiile contractuale. Semnătura electronică va putea fi
opozabilă, marcând valabilitatea contractelor economice.
Aceasta presupune un sistem instituţional adecvat, cuprinzând
Registrul semnăturii electronice, pentru a evita folosirea
frauduloasă a acestei facilităţi. În acest fel se poate încuraja
realizarea computerizată a contabilităţii şi transmiterea pe calea
poştei electronice a bilanţurilor contabile şi a declaraţiilor de
venit global.
 Activităţile bursiere, atât în ceea ce priveşte bursele de valori,
cât şi în ce priveşte bursele de mărfuri ori alte forme de întâlnire
a cererii cu oferta.
 Dezvoltarea parcurilor tehnologice
 Educaţia, prin folosirea pe scară largă a tehnologiei
informatice în şcoli, începând cu cursul primar.
 Transformarea computerului într-un bun la îndemâna
oricărei familii
Noua economie înseamnă în mod esenţial comunicare. În acest fel,
ea devine nu numai un factor de dezvoltare economică, dar şi un suport al
dezvoltării societăţii deschise.
Nu trebuie, totuşi, să cădem în cealaltă extremă, de a crede că totul
este posibil şi că etapele pot fi scurtate trecând, pur şi simplu, direct la
dezvoltarea tehnologiilor înalte şi concentrându-ne toată energia într-acolo.
În istoria umanităţii corelaţia dintre progresul tehnic şi evoluţia
socială a făcut astfel încât ele să-şi ofere una celeilalte resursele necesare,
susţinându-se reciproc. În esenţă, aceasta este expresia practică a
modernităţii unei societăţi. Numai astfel se poate imagina o creştere
sustenabilă, durabilă.
Dezvoltarea artei navigaţiei a avut două consecinţe majore: pe de o
parte, prin aducerea în Europa a unei cantităţi considerabile de metale
preţioase, a mărit capacitatea de absorbţie a pieţei europene. În al doilea
rând, a permis lărgirea pieţelor, adăugând celor tradiţionale pieţele
necuprinse ale teritoriilor de peste mări. Acest proces a avut darul de a
introduce relaţiile de piaţă în agricultură, de a reduce economia naturală, de
a crea specializare şi a permite, prin existenţa rentelor diferenţiale,
acumularea de capital390. Specializarea agricolă şi capacitatea ei de a crea
valoare nouă ar fi făcut astfel încât pe de o parte agricultura să se fi
modernizat, iar pe de altă parte să fi existat un excedent de forţă de muncă.
România dispune de importante resurse umane în domeniu, investiţiile sunt relativ mici şi
productivitatea este foarte ridicată. Ea trebuie susţinută de câteva pârghii fiscale, printre
care exonerarea de impozit pe salariu pentru persoanele ocupate în domeniul informatic.
Varujan Pambuccian, “Pârghia fiscală” în I-Finance: Supliment Piaţa Financiară, iulie,
2000.
390
Acest proces a fost explicat, la începutul secolului al XIX-lea, de David Ricardo.
252
Dezvoltarea forţei aburului şi, în consecinţă, a industriei uşoare:

pielărie, încălţăminte, textile, industrie alimentară a fost următorul pas în
modernizare. Acest proces a folosit forţa de muncă disponibilizată din
agricultură. În ciuda previziunilor pesimiste ale lui Thomas Robert
Malthus391, Europa occidentală nu s-a mai confruntat cu perioade de
foamete pe timp de pace. Cel mai violent conflict între arhaism şi
modernizare, având ca fundal revoluţia industrială, l-a constituit fără
îndoială Războiul de secesiune din Statele Unite ale Americii.
Apariţia motorului cu combustie internă a dat un avânt considerabil
industriei metalurgice şi siderurgice, construcţiilor de maşini şi industriei de
armament. Aceasta în condiţiile în care industria uşoară era îndeajuns
dezvoltată.
Pasul următor l-a constituit o revoluţie industrială cu totul
spectaculoasă, şi anume revoluţia comunicaţiilor. Apariţia telegrafului, a
radioului, a telefonului, ca şi folosirea pe scară largă a comunicării prin
intermediul curentului electric au permis dezvoltarea serviciilor, cu
deosebire a celor financiar-bancare. Fără această revoluţie în domeniul
comunicării, pieţele financiare nu ar fi căpătat o asemenea amploare. Iar
pasul următor, la care asistăm astăzi, este revoluţia informatică. Aşa cum
apariţia motorului cu combustie internă a fost o etapă superioară a revoluţiei
industriale, tot astfel revoluţia informatică este o etapă superioară a
revoluţiei comunicaţionale. În acest fel, pe măsură ce societatea îşi rezolva
unele necesităţi, ea devenea capabilă să imagineze altele noi, pe care să le
susţină prin resurse umane, financiare şi tehnologice. Aceasta este ceea ce
se cheamă “evoluţie organică” sau, aşa cum este astăzi la modă, “creştere
durabilă”.
În dorinţa sa de modernizare rapidă, comunismul a ignorat aceste
reguli392. Industrializarea sovietică s-a făcut pe fundalul foametei cumplite
care s-a transformat, prin efectele ei, în Ucraina, de pildă, într-un adevărat
genocid. Astfel s-au petrecut lucrurile şi în România, unde industrializarea
forţată, începută încă din deceniul şase, a avut ca fundal o profundă criză în
agricultură. Fără iniţierea unui proces de modernizare în agricultură,
singurul mod de asigurare a forţei de muncă necesare industrializării a fost
transferul nefiresc al unei imense cantităţi de forţă de muncă la oraşe.
Mediul rural a rămas într-o bună măsură depopulat şi nu a evoluat, în sensul
sporirii performanţei sale. România s-a confruntat, din această cauză, cu o
permanentă criză alimentară. Ignorarea oricăror cerinţe ale dezvoltării
organice, durabile, a condus la o seamă de efecte negative:
 piaţa internă a avut o capacitate de absorbţie extrem de redusă;
 agricultura nu a fost capabilă să susţină creşterea populaţiei de la
oraşe, societatea românească confruntându-se permanent cu o
cronică criză alimentară;
391
Vezi Thomas Robert Malthus, Eseu asupra principiului populaţiei, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1992.
392
În această privinţă, un studiu remarcabil este cel realizat de Raymond Aron, sub titlul
“Les modčles de croissance” în lucrarea Dix-huit leçons sur la société industrielle (Paris,
Gallimard, 1962, pp.215-234).
253
 dezvoltarea industriei nu a avut în vedere o dezvoltare

corespunzătoare a infrastructurii;
 dezvoltarea industriei nu a fost corelată cu nivelul resurselor
primare;
 dezvoltarea industriei nu a fost corelată cu dezvoltarea relaţiilor
de natură managerială;
 necesităţile industriei precum şi orientarea comerţului exterior au
creat o stare de captivitate a economiei româneşti faţă de piaţa
sovietică;
 ritmul de creştere industrială a fost nesustenabil pe termen
mediu, ceea ce a cronicizat starea de deficit a economiei
româneşti, singura modalitate de diminuare a deficitelor fiind
pauperizarea populaţiei;
 teama atavică a comunismului pentru transformarea comunicării
şi a informaţiei într-un bun comun a făcut ca piaţa serviciilor să
rămână slab dezvoltată.
Atenţia acordată “arderii etapelor”, îndeosebi prin stimularea
tehnologiilor informatice, nu trebuie, aşadar, să ignore dezvoltarea
domeniilor tradiţionale. Numai în acest fel modernizarea şi evoluţia
organică pot să se sincronizeze, dând dezvoltării ritm şi durabilitate.
IX. Dezvoltarea şi consolidarea pieţelor
Acest proces este central în strategia reformelor. Iată care sunt

argumentele în favoarea acestei aserţiuni:
A. Dezvoltarea pieţelor este suportul economic al democraţiei şi al
legitimităţii politice. Piaţa perfectă este corespondentul economic al
democraţiei pure. Există păreri potrivit cărora între piaţă şi democraţie ar
exista o anumită contradicţie, anume aceea a regulii de bază care
declanşează toate celelalte reguli de funcţionare. Democraţia se bazează pe
egalitatea dreptului de vot. Fiecare om poate influenţa, în mod egal, prin
votul său, configuraţia reprezentării politice. Acest principiu nu se mai
păstrează în domeniul economic, unde, socotind că echivalentul votului este
unitatea monetară, capacitatea de influenţare a persoanelor nu este egală, ci
variază în funcţie de unităţile monetare deţinute, adică de puterea
economică.
Această contradicţie este doar aparentă. Şi într-un caz şi în celălalt
ceea ce contează nu este legat de rezultatele intermediare ci de regula de
bază şi de modul de funcţionare. Or, regula de bază este aceea egalităţii de
şanse, a accesului la informaţie şi a liberei alegeri a poziţiei pe care fiecare
doreşte să o deţină în jocul respectiv. Aşa cum, la un moment dat, prin
sistemul electiv, o persoană deţine o influenţă şi o putere de decizie mai
mare, reprezentând voturile celor care o aleg, tot astfel, în condiţiile pieţei,
cei care obţin, respectând regulile pieţei, o capacitate financiară mai mare,
pot fructifica mai bine oportunităţile pieţei. Ceea ce contează – şi într-un
caz, şi în celălalt – este legitimitatea, fie că este vorba de legitimitatea
puterii, fie că este vorba de legitimitatea averilor.
254
Dezbaterile în jurul legitimităţii puterii au reprezentat una din

chestiunile centrale ale perioadei de după 1989. Puterea comunistă nu a pus
niciodată problema legitimităţii, ea s-a impus prin forţă. După anul 1989,
noua putere politică a fost într-o goană continuă după legitimitate. Aşa cum
am arătat deja, legitimarea clasei politice dominante a cunoscut, după
decembrie 1989, patru etape:
1. Legitimarea revoluţionară, şi anume legitimarea drept “emanaţie a
revoluţiei”. Această perioadă a fost foarte scurtă. Ea s-a încheiat, practic, o
dată cu apariţia mişcărilor de stradă ce au culminat cu ocuparea de către
demonstranţi a Pieţei Universităţii din Bucureşti. Astăzi, nici unul dintre
liderii fostului Front al Salvării Naţionale nu mai invocă, la modul serios,
acest tip de legitimare.
2. Legitimarea democratică, şi anume legitimarea puterii drept
rezultat al voinţei cetăţenilor, exprimate prin vot. A fost vorba, aşadar, de
legitimarea drept alternativă democratică. Deşi votul din 20 mai 1990 a
conferit Frontului Salvării Naţionale o majoritate zdrobitoare, evenimentele
ulterioare, cu deosebire cele petrecute în 13-15 iunie 1990, au ştirbit serios
şansele acestui tip de legitimare. Cum, ulterior, Frontul Salvării Naţionale s-
a scindat în mai multe fracţiuni (FDSN, FSN, FSN – 20 mai ş.a.m.d.),
FDSN, devenit ulterior PDSR – principalul reprezentant al elitelor
comuniste – a reluat eforturile de dobândire a legitimităţii democratice, o
dată cu alegerile din septembrie 1992. Modul în care PDSR a gestionat
puterea în perioada aceea, asocierea la guvernare cu partidele naţional-
comuniste şi frecventele încălcări ale drepturilor omului precum şi
activitatea intensă a organizaţiilor de rezistenţă civică, au zădărnicit aceste
eforturi.
3. Legitimarea istorică, şi anume legitimarea socialismului drept
alternativă viabilă a guvernării. Acest tip de legitimare a fost încercat cu un
relativ succes la alegerile din noiembrie 2000. Ea începe, la rândul său, să
fie ameninţată de lipsa de performanţă a guvernării.
4. Legitimarea internaţională. Acest proces este acum în derulare.
Forţele socialiste rebotezate “social-democrate”, acţionează în patru direcţii.
Cea dintâi este legată de aderarea noului Partid Social Democrat (PSD) la
Internaţionala socialistă. Cea de-a doua este legată de aderarea României la
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), proces pe care
atitudinea americană de extindere a alianţei până la Marea Neagră,
incluzând, adică, România şi Bulgaria, îl poate pune, pentru anul 2002, sub
auspicii favorabile. Cea de-a treia este legată de integrarea României în
structurile Uniunii Europene. Iar cea de-a patra este legată de raporturile
financiare ale României cu Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială
şi de capacitatea de finanţare a economiei româneşti prin pieţele străine de
capital.
Dintre toate direcţiile de legitimare a elitelor comuniste, ca forţă
politică dominantă a noii societăţi, cea care pare să aibă cele mai mari şanse
de succes este cea a legitimării internaţionale. Aceasta, totuşi, va fi
influenţată de performanţele politicii interne, performanţe care, la data la
care scriu aceste rânduri, sunt cel puţin discutabile.
255
Criza de legitimitate a clasei politice rămâne în continuare profundă.

Ea este agravată de criza de identitate a partidelor româneşti, care nu sunt
altceva decât nişte forme defectuos reciclate ale expresiilor politice
comuniste sau interbelice.
Cealaltă chestiune, a legitimării averilor, este foarte delicată şi
comportă două aspecte aparent paradoxale. Pe de o parte, acceptarea, de
plano, a legitimităţii tuturor averilor dobândite până acum este un mod de a
trece peste toate abuzurile şi excesele oligarhice comise în trecutul apropiat,
dintre care numeroase au intrat deja, dacă nu în evidenţele procuraturii, cel
puţin în dezbaterea opiniei publice. Pe de altă parte, contestarea legitimităţii
averilor, câtă vreme ilegalitatea dobândirii lor nu a fost probată, ar însemna
un atac de-a dreptul proudhonian la proprietate.
Pentru noi, problema legitimităţii se pune în următorii termeni:
a) În ceea ce priveşte clasa politică dominantă, ea va rămâne
nelegitimă cât timp va fi doar continuatoarea structurilor politice comuniste.
Ea nu a fost revoluţionară, ci a condus restauraţia. Legitimarea revoluţionară
ar fi nedreaptă şi ofensatoare pentru ceea ce a fost Revoluţia română şi
pentru memoria victimelor ei. Legitimarea democratică nu poate funcţiona
câtă vreme electoratul român continuă să fie sărac, dependent de stat,
neinformat (sau greşit informat) şi atât de sensibil la mesajele populiste iar
România este organizată ca pseudo-democraţie. Ca să nu mai vorbim de
faptul că alocarea discriminatorie a resurselor, demarată încă în 1990, a
creat un decalaj greu de depăşit între grupurile politice competitoare,
favorizându-i pe cei care au condus atunci România.
Legitimarea istorică este lipsită de sens. În faţa istoriei, socialismul
românesc nu are nici o legitimare, ca şi dictatura comunistă din care se
trage. În ce priveşte tentativa de legitimare istorică prin raportare la
“guvernarea de dreapta CDR-PD-UDMR”, am vorbit deja despre ea ca
despre o formă de manipulare. Guvernarea perioadei 1996-2000 a fost la fel
de impregnată de mentalităţi de stânga ca şi celelalte. Legitimarea istorică
nu se poate petrece astăzi atât între partide, cât între ideologii, între viziuni.
După aproape şase decenii de guvernări de stânga, de la stalinismul agresiv
şi până la pseudo-democraţie, stânga nu poate avea legitimare istorică.
Cât despre legitimarea internaţională, ea trebuie să fie un însoţitor al
legitimării interne. Tentativa de a înlocui procesul de legitimare internă prin
cel de legitimare internaţională este o soluţie iluzorie. Ceauşescu s-a plimbat
la Londra cu trăsura Casei Regale şi tot nu i-a folosit la nimic.
Pentru noi actuala clasă politică dominantă, animată de ideologia
stângii nedemocratice, populiste şi socialiste, este lipsită de legitimitate.
Faptul că puterea actuală se află într-o căutare neobosită a legitimităţii este
– chiar dacă nu o recunoaşte – şi principala cauză a abuzului său de putere şi
a instinctelor totalitariste.
b) Problema legitimării averilor se pune în mod diferit. Noi nu

suntem nostalgici ai aristocraţiei, pentru a căuta legitimitatea istorică a
averilor. În condiţiile în care timp de peste patru decenii proprietatea privată
a fost desfiinţată, această chestiune nu se pune decât într-o formă restrânsă,
ca respectare a principiului retrocedării bunurilor confiscate de regimul
256
comunist. Dar aceste bunuri, chiar în măsura în care ar fi integral

retrocedate, ar constitui astăzi doar o mică parte a acumulărilor la care
facem referinţă.
Nu suntem pentru declanşarea unei campanii de legitimare. O astfel
de campanie, oricât de multe precauţii s-ar lua, se va transforma într-un
prilej de răfuială politică, de timorare a mediului de afaceri şi de agresare a
principiului garantării proprietăţii private.
Singurul mod real de legitimare a averilor este devoltarea şi
consolidarea pieţelor. Prin existenţa unui mediu competiţional şi prin
dezvoltarea mecanismelor de piaţă ceea ce se va crea din acel moment va
avea legitimitate. Iar averile create pe baze oligarhice, lipsite de raporturile
preferenţiale care le-au născut şi le-au hrănit, îşi vor reduce importanţa,
unele dispărând cu totul.
Democraţia consolidată şi capitalismul concurenţial sunt singurele
modalităţi prin care poate fi depăşită actuala criză de legitimitate din
politica românească.
Efectele negative ale tranziţiei trebuie căutate tocmai în această criză
de legitimitate. Din păcate, în ultimii doisprezece ani, criza de legitimitate
care a apărut în anul 1990 nu a făcut decât să se adâncească. Factorul
agravant al crizei este legat de evoluţia structurală a mediului instituţional
românesc.
În acest fel, se poate observa cât de importantă este dezvoltarea
pieţelor în cadrul tranziţiei. În România s-a manifestat, încă din 1990, un
anumit decalaj între evoluţia instituţională a politicului şi cea a
economicului. Anume, instituţiile democraţiei politice au avut o evoluţie
mai rapidă decât instituţiile democraţiei economice.
Viziunea Dreptei româneşti acordă, aşa cum se observă pe parcursul
întregii lucrări un rol important construcţiei instituţionale. Din acest punct
de vedere piaţa însăşi trebuie privită din perspectivă instituţională393.
Revoluţia din 1989 a avut o dimensiune instituţională accentuată. Din
păcate, preocuparea de natură instituţională a fost disproporţionată, alocând
dimensiunii politice o atenţie preponderentă. Astfel, instituţii democratice
precum Parlamentul ori sistemul pluripartid au fost create imediat. Ele au
fost aplicate încă din februarie 1990, o dată cu înfiinţarea Consiliului
Provizoriu de Uniune Naţională, atunci când majoritatea care adopta
decrete-lege nu avea nici o reprezentativitate. Alegerile democratice au fost
utilizate pentru prima oară în mai 1990, atunci când sistemul proprietăţii de
stat depăşea covârşitor proprietatea privată. De altfel, cu excepţia micilor
întreprinderi de până la 20 de salariaţi, proprietatea privată, ca rol economic,
nici nu era acceptată de legile ţării. Reprezentanţii politici ai sectorului
economic de stat au avut în acest fel un avantaj uriaş pe care, de altfel, l-au
393
Acest lucru îl observa, cu mai mulţi ani în urmă, Aurelian Crăiuţu, într-o formulare
valabilă şi astăzi pentru România: “După patru ani de încercări, una dintre concluziile cele
mai importante este aceea că piaţa însăşi este o instituţie care nu emerge spontan din
cooperarea liberă a actorilor economici, ci trebuie construită metodic urmând câteva
principii clar definite şi unanim acceptate. Lipsa unui fundament instituţional adecvat este
în prezent percepută ca fiind cel mai important obstacol în crearea unei adevărate economii
de piaţă în ţările din Centrul şi Estul Europei”. Aurelian Crăiuţu, “Pentru o perspectivă
instituţionalistă a tranziţiei” în Sfera politicii, nr.15/martie 1994, p.20.
257
materializat printr-o majoritate parlamentară efectivă de peste 80%. Această

majoritate politică a gestionat transferurile de proprietate de aşa manieră
încât reprezentanţii noului sector privat să fie aceiaşi cu reprezentanţii
intereselor sectorului de stat. Configuraţia politică din 1990 a fost decisiv
influenţată de structura proprietăţii. O bună parte a sectorului privat s-a
dezvoltat apoi în simbioză cu sectorul de stat, fie că era vorba de sectorul
comercial de stat, fie că era vorba de sectorul bugetar. În mare măsură,
sistemele de interese economice din România nu s-au schimbat, chiar dacă
în structura de proprietate au intervenit anumite diferenţe. Sistemele de
interese economice centrate pe structurile statului au rămas dominante. O
dovadă în acest sens este faptul că, după doisprezece ani, configuraţia
politică în România a rămas, practic, neschimbată.
De altfel, se poate observa că strategiile guvernărilor ultimilor
doisprezece ani au ignorat dezvoltarea pieţelor. Ca susţinere economică, ca
suport electoral şi ca mentalitate clasa noastră politică este încă foarte
dependentă de stat. Asta face ca diferenţele dintre partidele politice să fie
atât de greu de sesizat şi atitudinile radicale să fie atât de palide.
B. Dezvoltarea pieţelor este calea prin care starea de siguranţă a

cetăţeanului poate spori şi riscul investiţional poate scădea. Actul de
guvernare este, am arătat-o deja, un management al riscului. Prin
mecanismele sale de funcţionare, piaţa este o modalitate de preîntâmpinare
şi absorbire a factorilor de risc. O piaţă bine organizată are un anumit grad
de predictibilitate. Aceasta face ca evaluarea factorilor de risc să se bazeze
pe o anumită rigoare. Iar ceea ce e cel mai important e faptul că prin
existenţa pieţei efectele producerii riscului pot fi distribuite într-un mod cât
mai echitabil între participanţi.
O seamă de factori de risc, cum ar fi riscul valutar, riscul financiar,
riscul comercial acţionează direct proporţional cu persistenţa
imperfecţiunilor pieţei. Nu este, de altfel, de mirare, faptul că România este
socotită o ţară cu un risc investiţional ridicat. Într-o măsură importantă,
aceasta se datorează slabei dezvoltări a pieţelor.
În viziunea noastră, una dintre cele mai importante caracteristici a
economiei naţionale trebuie să fie gradul ridicat de predictibilitate a
mediului economic. O comparaţie sumară între previziunile guvernamentale
privind creşterea PIB, rata inflaţiei şi cursul valutar şi ceea ce s-a întâmplat
în realitate arată cu claritate că între previziuni şi realitate diferenţa a fost
uriaşă. Evoluţia realităţii a găsit guvernele nepregătite. Lipsa de înţelegere a
evoluţiei economice şi acţiunea haotică au dus la o evoluţie în salturi a
economiei naţionale, aşa-numita evoluţie stop and go. Această viziune
dirijistă, lipsită de consistenţa pieţelor, a creat modificări bruşte, corective
ale mediului economic care a fost nevoit să-şi coreleze componentele aşa
cum a putut. Tensiunile corective au fost rezultatul acestui socialism de
piaţă practicat de guvernanţii ultimilor doisprezece ani. Principalul obiectiv
al terapiei ferme pe care o propunem are în vedere eliminarea tensiunilor
structurale şi a salturilor corective.
258
C. Dezvoltarea pieţelor duce la o utilizare eficientă a resurselor. Ar fi

deja un truism să vorbim despre faptul că mecanismele pieţei sunt formele
cele mai eficiente de colectare şi realocare a resurselor. Acest aspect nu
trebuie, însă, omis pentru că viziunea privind alocarea resurselor este una
dintre diferenţele esenţiale dintre stânga socialistă şi dreapta democratică.
Comunismul a reuşit câteva performanţe de un efect propagandistic de
necontestat deoarece a avut capacitatea de a mobiliza resurse uriaşe în
vederea realizării unor proiecte economice. Calea ferată Bumbeşti-Livezeni,
barajele de la Vidraru şi de la Bicaz, Transfăgărăşanul, combinatele
metalurgice ori podurile de peste Dunăre sunt astfel de exemple. Ca să nu
mai vorbim de Casa Poporului, Casa Radio ori Biblioteca Naţională care au
rămas până astăzi neterminate şi a căror utilitate, spre deosebire de celelalte
obiective enumerate, a fost îndoielnică, pur propagandistică. Această
capacitate de a concentra resurse impresionante a avut uneori, cum se vede,
avantajele sale dar pe ansamblul economiei româneşti a dus la pagube
imense. Sistemul economic imaginat de stânga socialistă are o caracteristică
pronunţat entropică. Aceasta explică inflaţia ridicată, deficitele economice,
eficienţa scăzută şi gradul ridicat al intensităţii energetice, adică al cantităţii
de energie necesare pentru producerea unei unităţi de produs intern brut.
Viziunea economică a dreptei porneşte de la ideea democratizării
folosirii resurselor. Aceasta presupune eliminarea actualului sistem de
achiziţii şi licitaţii publice, de acordare a licenţelor şi contingentărilor, de
vânzare a activelor statului, de distribuire a creditelor pentru dezvoltare
regională şi pentru întreprinderi mici şi mijlocii, autohtone ori ale Uniunii
Europene, şi înlocuirea lui cu un sistem transparent, care să folosească
mecanismele bursiere, monetare şi nemonetare, singurele în măsură să
asigure o democratizare reală a accesului la resurse.
D. Dezvoltarea pieţelor este forma cea mai consistentă a reducerii

dependenţei faţă de stat. Conceptul central al construcţiei instituţionale,
care este redimensionarea rolului statului, nu poate fi aplicat fără
dezvoltarea pieţelor. Statul şi piaţa se află într-o relaţie integrată, în care
restrângerea rolului economic al statului înseamnă extinderea pieţelor şi
invers. În economia românească funcţionează, schematic vorbind, patru
tipologii economice: economia de stat, economia de piaţă, economia
naturală şi economia paralelă, aceata din urmă cu trei componente:
economia subterană, economia ocultă şi economia informală. Ele se află
într-o relaţie funcţională, dar ponderea fiecăreia dintre aceste tipologii dă o
idee despre stadiul de evoluţie a relaţiilor de piaţă din România. La aceasta
se adaugă şi influenţa pe care fiecare dintre ele o are asupra celorlalte, ceea
ce poate explica o seamă de distorsiuni de natură funcţională.
Economia de stat este determinantă. Ea cuprinde domeniul bugetar,
asigurările sociale, companiile naţionale, industria de stat, cea mai mare
parte a transporturilor, mai ales a celor feroviare, o parte semnificativă a
sectorului bancar şi de asigurări.
Economia de piaţă este cea mai importantă, ca pondere, în
producerea produsului intern brut. Acest lucru nu trebuie să ne amăgească.
Căci în ceea ce priveşte relaţiile funcţionale, ea este puternic dependentă de
259
stat. O parte covârşitoare a economiei private gravitează în jurul instituţiilor

administraţiei centrale şi locale şi a economiei de stat. Practic, economia de
piaţă este o anexă a economiei de stat. Fără colaborarea economică a
statului, puţine ramuri economice ar putea să supravieţuiască şi ele sunt cu
deosebire plasate în zona serviciilor.
Economia naturală este deosebit de dezvoltată. Veniturile în natură
ale populaţiei se estimează la aproape jumătate din veniturile băneşti. Ele
diferă pe categorii de gospodării, ajungând la aproape 40% la segmentele de
pensionari şi la aproape 60% în ceea ce priveşte gospodăriile agricole. În
ultimii ani această situaţie nu s-a ameliorat. Concluzia este că o bună parte a
consumului nu se realizează în urma unor raporturi de piaţă. Această situaţie
arată caracterul anacronic al economiei româneşti, deteriorarea veniturilor
băneşti şi creşterea gradului de sărăcie394. Consecinţele ponderii ridicate a
economiei naturale sunt următoarele:
1) Legătura populaţiei cu economia de piaţă este destul de precară,

ajungând ca în agricultură economia naturală să fie dominantă faţă de
economia de piaţă. Aceasta explică în mare măsură atitudinea ţărănimii, de
reticenţă la mesajele economice ale dreptei.
2) O parte importantă a producţiei naţionale nu devine marfă. În
acest fel, ea nu este purtătoare de valoare adăugată şi nu contribuie la
creşterea cantităţii de bani din economie, nu adaugă venituri la buget şi nu
este preocupată de evaluarea eficienţei economice a muncii. Cel mai adesea
producţia care rămâne în domeniul economiei naturale are un volum de
muncă înmagazinată relativ ridicat, nu este performantă şi nu dă nici o şansă
modernizării activităţii economice.
3) Autoconsumul este un barometru al sărăciei. Acest tabel arată că
sărăcia este prezentă nu numai în rândurile ţărănimii, pensionarilor şi
şomerilor, dar şi printre salariaţi şi patroni.
În ce priveşte economia paralelă, adică cea care se realizează ca

marfă, dar care scapă evidenţelor fiscale, aproximările arată că ea ar putea fi
comparabilă cu produsul intern brut. Dimensiunea economiei paralele este
394
Iată cum arată această situaţie în ultimii ani:
Ponderea veniturilor în natură ale populaţiei în total venituri, pe tipuri de gospodării
Tipuri de gospodării 1995 1996 1997 1998 1999

total gospodării 23,8 30,6 31,7 29,9 29,6
din care:
Salariaţi 15,9 20,2 20,7 18,2 16,5
Patroni 8,7 13,4 16,6 12,3 12,2
Ţărani 43,1 57,0 58,7 56,0 56,7
Pensionari 29,2 39,9 40,3 38,8 38,2
Şomeri 32,9 35,4 34,8 33,8 33,7
260
semnificativă în discuţia noastră pentru că ea este un barometru al

imperfecţiunilor mecanismelor de piaţă395.
Abordarea economiei paralele nu trebuie făcută doar din perspectivă
punitivă. Principala acţiune trebuie îndreptată în sensul prevenirii ei.
Tentaţia de a vedea economia paralelă ca un rod al tendinţei agenţilor
economici către infracţiune este puerilă. Cauzele dezvoltării economiei
paralele stau, în primul rând în imperfecţiunile sistemului economic.
Acestea sunt:
 instabilitatea legislativă;
 gradul ridicat de fiscalitate;
 numărul mare al reglementărilor şi hăţişurile birocratice;
 corupţia ridicată a sistemului;
 gradul ridicat de absorbţie de pe piaţa muncii care
permite folosirea muncii la negru;
 gradul scăzut de bancarizare şi de informatizare al
sectorului privat;
 legislaţia lacunară în ceea ce priveşte impozitarea
anumitor activităţi (micile meserii, prostituţia etc).
Concluzia acestei evaluări a tipologiilor economiei româneşti arată

că eonomia de piaţă este insuficient dezvoltată şi că evoluţia pieţelor, ca şi
supravegherea legalităţii lor, este lentă, cuprinzând doar o parte restrânsă a
activităţilor economice şi a repartizării produsului intern brut.
Această structură anacronică a economiei româneşti arată că gradul
de dependenţă faţă de stat al actorilor pieţei este foarte ridicat. Dacă socotim
categoriile care beneficiază de pensii, de ajutoare de şomaj şi de alte
categorii de asigurări sociale care sunt toate integral de stat, dacă adăugăm
la acestea personalul bugetar, salariaţii din sectoarele economice de stat,
persoanele care trăiesc din venituri din natură şi care caută sub diverse
forme ajutorul financiar, sub formă de subvenţii, al statului, dacă adăugăm
la acestea firmele private care au raporturi economice preponderente cu
statul rezultă că peste 80% din cetăţenii cu drept de vot care au depăşit
vârsta şcolară sunt dependenţi de stat într-o proporţie covârşitoare a
veniturilor lor băneşti. Ei sunt expuşi riscurilor tranziţiei, având prea puţine
posibilităţi de a-şi reorienta sursele de venituri396. Să ne mai întrebăm de ce
395
Economia paralelă este urmaşa a ceea ce se numea, în timpul comunismului, “piaţă
neagră”. Relaţia dintre economia paralelă şi cea de stat este cam aceeaşi cu cea dintre
economia socialistă şi piaţa neagră. În această privinţă, descrierea, pe care Alain Besançon
o făcea raportului dintre cele două sectoare în economia sovietică, rămâne valabilă şi pentru
raporturile dintre economia de stat şi cea paralelă: “Există un echilibru macroeconomic
între parazitismul sferei socialiste, care se dezvoltă în detrimentul sferei nesocialiste,
utilizând constrângerea politică de care ea dispune, şi furtul practicat la toate nivelurile de
agenţii economici individuali din sectorul bunurilor şi serviciilor, care scapă sferei
socialismului, care-i permite să subziste şi chiar să prospere. Este un echilibru real, dar
instabil, precar, nerecunoscut şi supus la tot felul de fricţiuni”. Alain Besançon, Anatomia
unui spectru, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p.57.
396
Spune Herbert Kitschlet: “Învinşii definitivi ai transformării într-o economie de piaţă
sunt cei cu foarte puţine resurse transformabile, de orice natură. În ceea ce priveşte găsirea
unei slujbe, o situaţie grea au de înfruntat în primul rând muncitorii necalificaţi din întregul
sector economic şi muncitorii calificaţi din industria grea care este foarte posibil să-şi
261
stânga socialistă şi extrema stângă, luate împreună, dispun în Parlament de

exact această majoritate?
E. Dezvoltarea pieţelor lărgeşte accesul la informaţie. În societatea
modernă la construcţia căreia dreapta doreşte să contribuie, principala
resursă va fi informaţia. Ea nu este numai o resursă creativă, cum am arătat
în capitolul privind noua economie şi tehnologia informatică. Ea este, în
egală măsură, şi principala resursă participativă. Monopolul politic al
statului totalitar se poate menţine datorită monopolului informaţiei.
Acţiunea de descentralizare decizională şi de privatizare economică nu are
relevanţă şi nu este efectivă fără o acţiune de descentralizare şi de
privatizare a informaţiei. Nici procesul de liberalizare economică, nici cel de
aşezare a elitelor pe baze consensuale nu se pot realiza fără o
demonopolizare a informaţiei. Transformarea elitelor comuniste în
nomenklatura îmburghezită a tranziţiei a fost posibilă în mare măsură ca
urmare a menţinerii monopolului informaţional397.
Prin natura lor, pieţele funcţionale presupun o democratizare a
accesului la informaţie. Aceasta înseamnă nu numai evaluarea corectă,
publică, a resurselor şi a accesului la acestea, dar înseamnă, în acelaşi timp,
o evaluare în cunoştinţă de cauză a actului de guvernare şi o diminuare a
riscului investiţional. În prezent, peste patru cincimi din mediul economic
românesc este complet în afara circuitului informaţional, fie pentru că nu are
acces la informaţie, fie pentru că nu are capacitatea de a prelucra informaţia
pe care o primeşte.
Liberalizarea accesului la informaţie este o condiţie esenţială a
democratizării economice şi a democraţiei politice. Din acest punct de
vedere, piaţa românească păstrează o structură monopolistă şi clientelară,
potrivnică dezvoltării capitaliste. Forţa informaţiei este astăzi ceea ce a fost
forţa aburului acum mai bine de două sute de ani în urmă. Revoluţia
industrială înseamnă astăzi revoluţia informatică. În afara acestei revoluţii,
economia nu are nici o şansă să iasă din structura sa anacronică.
Informaţia este cel mai mare adversar al totalitarismului. Un cetăţean
informat are discernământ, capătă un comportament economic, are demnitatea
conştiinţe de sine pe care o dă cunoaşterea. El nu poate fi tentat de mesaje
populiste. Din perspectiva raporturilor faţă de stat, informaţia este la fel de
importantă ca şi proprietatea privată în reducerea dependenţei cetăţenilor faţă
piardă competitivitatea într-o economie deschisă. Într-o situaţie şi mai grea este personalul
serviciilor de securitate ale vechiului regim comunist, cum ar fi poliţia politică şi, într-o mai
mică măsură, militarii de profesie. Cea mai vulnerabilă categorie rămâne, oricum, cea a
persoanelor cu venituri fixe, cum ar fi pensionarii, care nu au nici o şansă să-şi schimbe
situaţia într-o societate de piaţă în dezvoltare. Aceşti oameni vor opta în mod clar pentru
mecanismele de alocare politică”. Herbert Kitschelt, “The Formation of Party Systems in
East Central Europe” în Politics&Society, vol.20, No 1, March 1992, pp.7-50.
397
Acest fenomen este corect surprins de Vladimir Tismăneanu, în analiza actualei puteri
politice din România: “…puterea politică este constituită prin monopolul informaţiei
secrete şi prin lipsa posibilităţilor de a-i trage la răspundere pe cei care controlează aceste
aparate”, iar “monopolul economic s-a realizat prin fenomenul de privatizare a
nomenklaturii”. Vladimir Tismăneanu, Balul mascat. Un dialog cu Mircea Mihăieş, Iaşi,
Editura Polirom, 1996, p.15.
262
de stat. Informaţia este un aliat important în procesul de reconstrucţie a

Dreptei româneşti.
F. Dezvoltarea pieţelor oferă şansa tinderii către optim în ceea ce
priveşte exerciţiul libertăţii. Optimul economic este o stare ideală pe care,
cu un anumit volum dat al resurselor economice şi în condiţiile unei
competiţii perfecte, o societate îl poate atinge la un moment dat. Cum
competiţia perfectă nu este posibilă, o economie îşi creează un punct de
echilibru care se află într-un anumit grad incomplet de utilizare a resurselor
sale. Utilizarea resurselor este incompletă fie din cauza şomajului, fie din
cauza imperfecţiunilor inerente ale pieţei, fie din cauza diferitelor influenţe
entropice. Important este, însă, ca economia respectivă să aibă resorturile de
echilibrare care presupun tinderea către optim.
Tot astfel, societatea tinde către un anumit optim şi în ceea ce
priveşte exerciţiul libertăţii. Ca şi resursele materiale şi umane, ca şi
informaţia, starea de libertate, care se exprimă prin libera iniţiativă, prin
asumarea riscului, prin responsabilitate şi prin opţiune, este o importantă
resursă a unui sistem democratic. La un moment dat, o societate este
capabilă, prin modul său de funcţionare şi prin nivelul resurselor sale, să
permită o anumită stare de libertate. Ea nu poate fi o stare ideală, dar poate
permite un astfel de exerciţiu care să se bazeze pe şanse egale, pe acces la
informaţie, pe mecanisme concurenţiale şi pe reguli stabile. Forma de
maximizare a exerciţiului libertăţii într-o societate o dă ameliorarea
mecanismelor de piaţă. Cu cât mecanismele pieţei sunt mai performante, cu
atât starea de libertate, ca rezultantă vectorială a comportamentelor
cetăţeneşti, se apropie de starea de optim.
G. Dezvoltarea pieţelor este calea cea mai eficientă de limitare a

exceselor birocratice şi de luptă împotriva corupţiei. Tentativa de a
construi un sistem instituţional de piaţă în condiţiile în care pieţele nu sunt
suficient dezvoltate creează un uriaş pericol. Funcţionarea unor astfel de
instituţii într-un sistem economic centralist şi arbitrar induce numeroase
distorsiuni, irosire de fonduri şi privilegii clientelare. O astfel de experienţă
cu consecinţe dramatice a fost aplicarea legislaţiei privind sprijinirea
agriculturii, care, în lipsa unui suport economic capitalist cu acces la
informaţii şi capabil să-şi formuleze opţiunile manageriale, a dus la
deturnarea sumelor către sectorul agricol de stat, la acumularea unor datorii
imense şi la şubrezirea Băncii Agricole. Un alt caz este cel al gestionării
ajutoarelor externe, care, pe acelaşi fond clientelar, hrănesc oligarhia
politico-economică, în loc să susţină procesul de liberalizare. Tot astfel se
întâmplă cu fondurile alocate pentru stimularea angajării şomerilor.
Lipsa de coordonare a construcţiei instituţionale a economiei de
piaţă este una dintre cauzele cele mai grave ale proliferării corupţiei în
România.
Din păcate, în aceşti doisprezece ani, România a fost condusă de un
stat slab. Slăbiciunea statului se observă în incapacitatea sa de a produce
politici publice şi de a se aşeza pe temeiurile statului de drept. Un stat slab
nu poate stimula dezvoltarea pieţelor. El nu este suficient de puternic pentru
263
a sta pe picioarele sale şi de a socoti restul societăţii drept partener. Un

astfel de stat care nu este capabil să meargă înainte, ci doar să se târască, are
nevoie de cârje, iar acestea nu pot fi decât sectorul economic de stat şi
subordonarea societăţii civile prin centralism şi birocraţie. Centralismul este
un organism ca oricare altul şi are nevoie de hrană. Cum bugetul nu poate
hrăni suficient această birocraţie centralistă şi cum dacă ea ar flămânzi s-ar
ridica împotriva propriului stat, puterea politică transferă o parte din
necesităţile de hrană ale birocraţiei asupra societăţii. Calea prin care
birocraţia se poate hrăni direct de la societate este corupţia. Astfel,
birocraţia se transformă într-un fel de minotaur căruia poporul este obligat
în permanenţă să-i aducă jertfe398.
Dezvoltarea şi consolidarea pieţelor.

Studiu de caz: situaţia agriculturii româneşti
Una dintre consecinţele deosebit de negative ale slabei dezvoltări a

pieţelor este situaţia grea a agriculturii.
În viziunea noastră, evoluţia agriculturii porneşte de la un temei
simplu: agricultura trebuie scoasă din starea de izolare.
Abordarea din punct de vedere economic a agriculturii nu se poate
face fără a se ţine seama de condiţiile specifice, sociale şi culturale ale
satului românesc. În această privinţă, optica noastră este esenţial diferită de
cea pe care a cultivat-o, în mod tradiţional, gîndirea românească de dreapta.
De la Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu şi până la poporanism,
sămănătorism ori gândirea culturală interbelică, principala virtute a satului
românesc a fost socotită aceea a păstrării tradiţiilor româneşti, a rezistenţei
sale în faţa influenţei culturii occidentale. Satul a fost socotit un climat al
rezistenţei credinţei şi al bunei cuviinţe româneşti. Pentru conservatorismul
românesc, sub diversele sale forme, satul românesc a constituit o expresie a
autenticului naţional.
Abordarea economică a mediului rural a fost destul de precară399. Ea
ar fi scos cu siguranţă, în evidenţă starea de sărăcie în care se află ţăranul
român şi ar fi pus în dificultate tentativele de a idiliza viaţa la ţară.
398
Extrem de interesantă este, în această privinţă, evaluarea făcută de Consiliul
Investitorilor Străini cu privire la excesul birocratic din România, evaluare realizată la
sfârşitul anului 1999 şi cuprinsă în Cartea Albă privind obstacolele pe care investiţiile
străine le înfruntă. Iată câteva exemple: pentru înfiinţarea unei firme noi sunt necesare
aprobări de la 13 instituţii diferite, obţinerea unui certificat de urbanism durează între 3 şi 6
luni, pentru ridicarea unei construcţii sunt necesare 30 de vize, iar perioada de obţinere este
de minim un an ş.a.m.d.
399
O atitudine distinctă a avut stânga românească din acea vreme care a respins viziunea
idilică asupra satului. Diferenţele de viziune dintre grupul de la Viaţa românească, centrat
în jurul lui Constantin Stere şi Garabet Ibrăileanu, de factură poporanistă şi cel al
Contemporanului, condus de Constantin Dobrogeanu Gherea, unul dintre fondatorii
mişcării socialiste din ţara noastră, sunt notabile în această privinţă. În lucrarea sa
Neoiobăgia, Constantin Dobrogeanu-Gherea arăta modul în care, după reforma agrară din
1864, lipsiţi de mijloacele de a-şi lucra pământul, ţăranii ajungeau într-o stare de
dependenţă faţă de marile latifundii. De aici provine şi titlul lucrării.
264
Lipsită de un proces semnificativ de industrializare, economia

românească a rămas preponderent agricolă, cea mai mare parte a forţei de
muncă fiind ocupată în acest sector. Arhaică, atât în structura capitalului cât,
şi în structura veniturilor, agricultura românească a fost expresia elocventă a
gradului de înapoiere a economiei româneşti.
Procesul de colectivizare a rupt relaţia naturală dintre ţăran şi
pământul său. Cu excepţia unor suprafeţe restrânse în zonele de deal şi de
munte şi a unor ocupaţii precum oieritul, agricultura a devenit socialistă.
Ţăranul român a devenit salariat pe propriul pământ. Veniturile în
agricultură au fost deosebit de modeste, iar sistemele de asigurări sociale ca
şi inexistente. Proprietatea cooperatistă a fost, practic, o formă a proprietăţii
socialiste. Ţăranii au fost obligaţi cu sila să intre în cooperative, ei nu aveau
nici un drept în administrarea proprietăţii comune şi în repartizarea
câştigurilor. Nu se puteau retrage din cooperativă. Proprietatea era la fel de
inalienabilă şi indivizibilă ca şi cea socialistă. Sistemele de preţuri practicate
în socialism au fost de aşa natură încât, în comparaţie cu costurile –
motorină, îngrăşăminte etc. – veniturile erau întotdeauna insuficiente.
Sistemul cooperatist înregistra pierderi uriaşe. Din când în când, conducerea
comunistă proceda la asanarea datoriilor agricole, ceea ce nu însemna
ameliorarea sistemului, ci doar că totul era luat de la capăt. Starea de deficit
financiar a agriculturii a fost agravată şi de faptul că în sarcina ei a fost pusă
amortizarea unui uriaş sistem de infrastructură, de la amenajări funciare şi
până la irigaţii.
Sistemul cooperatist a distrus baza privată a proprietăţii în
agricultură, a creat un sistem care a continuat pauperizarea, de data asta
generalizată, a ţăranului român. El a subminat mentalitatea ţăranului român,
căruia i-a dat un comportament de asistat, dat fiind dependenţa totală de stat
a veniturilor sale sau de sistemul cooperatist, care era o formă mascată a
etatismului. Fenomenul de proletarizare a ţăranului a avut consecinţe
deosebit de grave asupra microclimatului cultural al comunităţilor săteşti.
După 1990, viziunea politică cu privire la agricultură a fost haotică şi
demagogică. Ca întotdeauna, ţăranul român a fost prima victimă a schimbării.
Reforma agrară a fost făcută fără prea multă tragere de inimă de Frontul
Salvării Naţionale în anul 1991. Ca dovadă că procesul de punere în posesie şi
de acordare a titlurilor de proprietate a trenat, nefiind încheiat nici până astăzi.
Caracterul lacunar al legii a dus la declanşarea a sute de mii de procese între
moştenitori, ca şi la numeroase abuzuri din partea celor puşi să aplice legea.
Întreprinderile agricole de stat nu au fost privatizate, ele rămânând să
îmbogăţească pe cei care le administrau, prin concesionarea în mod oneros a
pământului arabil. Înglodate în datorii, cu parcul tehnic învechit, aceste
intreprinderi sunt astăzi o pradă lipsită de apărare în faţa celor în sfârşit
dispuşi să le privatizeze pe preţuri de nimic şi pe criterii strict politice.
În clipa de faţă, proprietatea în agricultură este deosebit de
fărâmiţată. Proprietatea agricolă medie nu depăşeşte 1,5 ha. În aceste
condiţii cei mai mulţi dintre ţărani nu sunt agricultori, ci grădinari. Ca să nu
mai vorbim de navetismul agricol, de numeroşii proprietari care locuiesc la
oraş şi care adesea nu-şi lucrează pământurile sau le folosesc pentru
divertismentul duminical. Lipsind dirijarea centralizată a agriculturii, care
265
putea dispune de mijloace financiare importante, sistemele de irigaţii şi de

amenajări funciare au căzut în paragină. Parcul tehnologic nu a mai fost
refăcut, astfel încât ţăranii s-au întors, pentru a derula muncile câmpului, la
plugul cu boi, la coasă şi la sapă. Evoluţia preţurilor a făcut ca, mai ales în
primii ani postdecembrişti, agricultura, prin acţiunea foarfecelui preţurilor,
să înregistreze pierderi considerabile.
Agricultura românească are, astfel, o bază arhaică. Suprafaţa medie a
proprietăţii o face improprie pentru o exploatare rentabilă. Circulaţia
pământului este un proces marginal. Deşi pământul este ridicol de ieftin, nu
se găsesc cumpărători pentru simplul motiv că rentabilitatea sa este extrem
de scăzută400. Calitatea recoltelor este slabă, atât în ce priveşte cerealele, cât
şi culturile de plante tehnice. Podgoriile şi plantaţiile pomicole cunosc un
proces de degradare accentuată. Finanţarea agriculturii se face exclusiv prin
mijloace bugetare şi acelea sunt cu totul insuficiente. Ţăranii nu au acces la
credite bancare pentru că, dincolo de lipsa de şansă în ceea ce priveşte
rambursarea lor, nu pot garanta cu nimic, bunurile imobiliare pe care le
deţin nefiind acceptate ca atare de bănci. Sistemele de asigurare a recoltelor
sunt ca şi inexistente, iar prevenirea riscului de calamităţi naturale este nulă.
Munca salarială este sporadică, iar relaţiile capitaliste sunt extrem de firave.
Excesul uriaş de forţă de muncă în agricultură şi lipsa de resurse materiale
face ca modul de desfăşurare a muncilor agricole să rămână aproape
neschimbat de secole, cu singura diferenţă că, în locul boilor, la plug trag
astăzi vaci sau cai. Ceea ce nu e altceva decât un semn de sărăcie în plus.
Obiectivul strategic al Dreptei româneşti în ceea ce priveşte
agricultura românească este scoaterea sa din starea de izolare. Depăşirea
stării sale arhaice, învechite, costisitoare şi sărăcăcioase are ca obiectiv
fundamental integrarea agriculturii în economia românească şi, ca un
corespondent în plan social, integrarea satului în societatea românească.
Precum se vede, strategia noastră împleteşte elementul economic cu cel de
natură social-culturală. Tentativa de a acţiona numai în plan economic, fără
efortul de a schimba mentalitatea ţăranului român şi fără a spori gradul de
civilizaţie a satului românesc riscă să fie sortită eşecului. Poate nicăieri nu
se observă mai bine decât în agricultură faptul că tranziţia este, întâi de
toate, un proces cultural în care realitatea nu se poate reforma fără o reformă
profundă în planul reprezentării.
Direcţiile noastre de acţiune sunt următoarele:
1. Deschiderea agriculturii către piaţă
Cea mai mare parte a agriculturii româneşti trăieşte încă sub forma
economiei naturale401. Structura veniturilor în agricultură pe care am
400
Valoarea pământului agricol, influenţată şi de nivelul scăzut al eficienţei, este derizorie.
Iată o comparaţie lămuritoare: preţul unui metru pătrat de teren de construcţie în centrul
Capitalei este de …5000 de ori de mai ridicat decât cel al unui metru pătrat de teren arabil.
Un hectar de teren arabil se poate achiziţiona chiar cu 100 de dolari.
401
Iată câteva cifre care arată nivelul arhaic al agriculturii româneşti. Potrivit Anuarului
Statistic al României pe anul 2000, dintr-un total al populaţiei ocupate de 8.420.000
milioane persoane, în agricultură sunt ocupate 3.419.000 persoane, ceea ce reprezintă
40,6% ! Dintre acestea, în structura forţei de muncă salariate se regăsesc numai 151.000
persoane. Aşadar, din populaţia ocupată în agricultură, numai 4,4 % este salariată, ceea ce
266
prezentat-o deja dovedeşte acest lucru. Principalul obiectiv trebuie să fie,

aşadar, convertirea economiei naturale către economia de piaţă. Economia
naturală prezintă dezavantaje uriaşe. Iată câteva dintre acestea:
 Nu permite o comensurare a eficienţei cheltuirii muncii
omeneşti. Ea se bazează pe excesul de forţă de muncă din
agricultură. Economia naturală este posibilă datorită structurii
anacronice a ocupării forţei de muncă. Forţa de muncă este un
capital care este cheltuit în agricultură fără nici o evaluare a
eficienţei sale. fiind, în mare măsură, risipit.
 Nu duce la transformarea produselor în marfă. Aceasta împiedică
apariţia unor resurse financiare la îndemâna producătorilor care
să fie folosite pentru modernizarea muncilor agricole.
Netransformând produsele sale în marfă, ţăranul este lipsit de
mijloace de a achiziţiona utilaje moderne şi este nevoit să
recurgă în continuare la plug, la sapă şi la coasă.
 Împiedică apariţia relaţiilor capitaliste în agricultură. Folosirea
muncii salariate diminuează şomajul masiv din mediul rural, îi
integrează pe locuitorii de la sate în sistemele de asigurări
sociale. Câtă vreme proprietatea şi administrarea pământurilor nu
vor fi separate, economia va rămâne arhaică.
 Lipsa circulaţiei produselor împiedică crearea de valoare
adăugată în agricultură. În acest fel, contribuţia agriculturii la
buget, dacă adăugăm şi lipsa forţei de muncă salariate, este
extrem de redusă. Subvenţiile bugetare acordate agriculturii nu
se reîntorc (în situaţia în care ele se adresează loturilor mici, care
se include în economia naturală) în nici un fel la buget, sub
forma impozitului pe salarii, pe profit, sub forma taxei pe valoare
adăugată. Astfel, economia naturală se transformă într-o gaură
neagră unde fondurile bugetare dispar fără să întoarcă vreun
venit la buget.
 Economia naturală împiedică specializarea şi diviziunea muncii,
condiţie necesară a dezvoltării competiţiei şi pieţei libere. În
acelaşi timp, ea se bazează pe anumite culturi predilecte, între
care excelează culturile de cereale. Lipsa de diversitate a
culturilor îi izolează şi mai mult pe producători faţă de piaţă.
 Economia naturală creează un dezavantaj considerabil pentru
gospodarul rural, deoarece îi măreşte gradul de expunere la riscul
inflaţionist. Mărfurile pe care le cumpără se scumpesc dar cum el
nu participă în egală măsură pe piaţă cu oferta sa nu poate, la
rândul său, beneficia de sporirea preţurilor nominale. Cum în
structura veniturilor sale intră o seamă de venituri fixe, cum ar fi
subvenţiile şi care îşi reduc valoarea reală o dată cu inflaţia, el
este mai expus decât alte categorii sociale.
 Lipsit de resurse financiare, mediul rural nu poate absorbi oferta
pieţei pentru diferite alte produse, de la cele ale industriei
presupune că 3,2 milioane de persoane (adică 95,6%) lucrează în economia naturală, nu

plătesc nici un fel de impozit şi nu beneficiază de asigurările sociale aferente.
267
alimentare şi până la cele de folosinţă medie (îmbrăcăminte,

încălţăminte etc.). În acest fel, piaţa românească se îngustează.
 În economia naturală principala sursă de mijloace financiare
devine statul. În acest fel, economia naturală menţine
mentalitatea de asistat a ţăranului român.
2. Deschiderea către piaţă a agriculturii presupune organizarea sa
pe baze capitaliste. Aceasta presupune:
a) Separarea calităţii de proprietar de cea de administrator. Aceasta
înseamnă atât introducerea managementului în activităţile agricole, cât şi
dezvoltarea asociaţiilor agricole sau a raporturilor de arendăşie. O legislaţie
a asociaţiilor agricole, trebuie să-i protejeze pe ţăranii care, după experienţa
cooperativelor agricole de producţie şi după ce s-au văzut spoliaţi de
asociaţiile care s-au creat după desfiinţarea acestora, nu sunt tentaţi de
formele de asociere.
Formele asociative trebuie să fie mult mai flexibile decât cele
utilizate până în prezent. Nu este necesar ca formele asociative să aibă în
vedere toate activităţile agricole. Ele se pot forma doar pentru anumite
activităţi, cum ar fi asociaţii de aprovizionare, de producţie ori de
comercializare.
b) Facilitarea condiţiilor legale şi juridice pentru circulaţia

terenurilor, astfel încât să poată avea loc concentrarea proprietăţii. Această
acţiune nu trebuie să aibă ca efect pauperizarea şi deposedarea ţăranilor care
nu mai pot să-şi cultive pământurile. Ea trebuie să se petreacă simultan cu
dezvoltarea altor forme de ocupare a forţei de muncă.
c) Dezvoltarea pieţelor de produse agricole, care se poate face în

următoarele feluri:
 dezvoltarea păturii angrosiştilor de produse agricole;
 stimularea industriei alimentare de a contracta direct
produsele agricole de la producători sau de la formele
asociative de vânzare;
 dezvoltarea formelor bursiere de mărfuri agricole.
d) Îmbunătăţirea calitativă a activităţii agricole. Dezvoltarea pieţei
agricole nu se poate face fără o sporire a eficienţei producţiei agricole, a
diversificării acesteia şi a îmbunătăţirii calităţii produselor agricole. Oricât
ar fi piaţa de dezvoltată, dacă produsele agricole nu sunt competitive, ele nu
pot fi comercializate.Aceasta înseamnă:
 cultivarea unor loturi eficiente din punct de vedere
economic;
 îmbunătăţirea materialului genetic;
 reorientarea structurii producţiei agricole în funcţie de
cerinţele pieţei.
e) Finanţarea corespunzătoare a activităţii agricole. Lipsa unei pieţe

agricole funcţionale împiedică finanţarea corespunzătoare a agriculturii.
268
Este greşit să se creadă că finanţarea agriculturii se poate face numai pe

seama statului sau a sistemului bancar.
Implicarea statului este necesară. Ea nu contravine viziunii unei
agriculturi capitaliste. Spre deosebire de alte domenii de activitate, în
agricultură se manifestă un deficit natural. E nevoie, apoi, de un anumit timp
între investiţie şi recuperarea ei, datorat ciclurilor naturale. Implicarea unei
părţi a forţei de muncă şi a proprietăţii în acest sector trebuie, aşadar,
susţinută de întreaga societate prin intermediul unor pârghii bugetare. Până
în prezent implicarea statului s-a făcut în mod defectuos, fie favorizând
anumite grupuri de interese, fie într-o manieră populistă. Ambele tentative
au dus la o risipire uriaşă de fonduri, la sporirea neperformanţei sistemului
bancar şi a blocajelor financiare.
Implicarea statului trebuie să aibă în vedere obiectivele arătate mai
sus. Suportul financiar al statului trebuie să susţină convertirea economiei
naturale către economia de piaţă. Astfel subvenţionarea agriculturii trebuie
să se facă nu în funcţie de unitatea de teren, ci în funcţie de modul în care
este valorificat acesta. Statul trebuie să subvenţioneze cu predilecţie acea
producţie agricolă care se transformă în marfă. În caz contrar, subvenţiile se
irosesc, ele nu au finalitate economică şi bugetul nu se poate realimenta prin
producţia generată de subvenţiile respective. Subvenţiile nu trebuie să
creeze dependenţă faţă de stat, ci, dimpotrivă, să stimuleze comportamentul
economic. Fiind acordate ca primă la comercializarea produselor şi nu ca
sumă fixă la hectar, subvenţiile vor putea fi direcţionate către producătorii
care se implică în piaţă. Numai cine îşi valorifică proprietatea trebuie să
aibă dreptul la subvenţie, iar aceasta nu direct proporţional cu suprafaţa pe
care o are, ci cu efortul pe care îl depune.
Această modificare radicală a rolului statului în agricultură trebuie
însoţită de un efort de dezvoltare a pieţelor şi de restructurare a economiei
rurale. Fără acestea, modificarea nu va fi posibilă, căci ar spori pauperizarea
ţăranului român, situaţie care trebuie evitată cu orice preţ.
Rolul băncilor trebuie, de asemenea, regândit. Ideea creditelor
subvenţionate s-a dovedit a fi ineficientă şi costisitoare pentru stat. Una
dintre cauzele imenselor datorii pe care le-a acumulat în timp Banca
Agricolă este şi utilizarea acestui tip de creditare a agriculturii.
Îndeobşte, sistemul bancar nu este o formă eficientă de finanţare a
producţiei agricole. Aceasta din pricina specificului acestei activităţi, care
presupune un ciclu lung de fabricaţie, cu riscuri greu de anticipat, deosebit
de expusă la oscilaţiile inflaţioniste. Băncile pot fi folosite ca sursă de
finanţare doar de fermele care dispun nu numai de producţie agricolă, dar şi
de prelucrare, sau care au o poziţie consolidată pe piaţă.
Cea mai potrivită formă de finanţare a agriculturii este cea pe care o
dă piaţa însăşi. Crearea unor relaţii stabile de piaţă face ca cererea să fie
interesată în dezvoltarea producţiei agricole. Cea mai sigură şi mai ieftină
formă de finanţare este existenţa unei cereri solvabile. Aceasta va fi
interesată de existenţa unei oferte de produse şi atunci fie va fi promptă în
plata achiziţiilor, fie va merge până acolo încât să ofere avansuri în bani
pentru reluarea producţiei, cu plata în produse. Orice altă formă de finanţare
ce nu are în vedere dezvoltarea pieţei este un paleativ populist ori oneros.
269
f) Dezvoltarea serviciilor în agricultură. Dezvoltarea serviciilor

trebuie să fie consecinţa unui alt tip de specializare care trebuie să se
petreacă o dată cu specializarea pe produse şi anume specializarea pe
activităţi. Este prea puţin rentabil ca producătorii să se ocupe de toate
activităţile conexe şi cel mai adesea acest lucru nu este posibil. Servicii în
agricultură nu sunt numai cele care ţin de asistenţa specialiştilor agricoli. În
această categorie se includ asigurarea consultanţei financiare, asistenţa
pentru alcătuirea solicitărilor de finanţare (fie către bănci, fie către forme de
finanţare în cadrul unor programe speciale), asistenţa tehnică. În acest fel,
apar două procese distincte care contribuie la modernizarea agriculturii
româneşti: pe de o parte separarea proprietăţii de administrare, iar pe de altă
parte separarea producţiei de activitatea de servicii.
g) Dezvoltarea pieţei asigurărilor în agricultură. În prezent, culturile
nu sunt deloc protejate în faţa riscurilor la care este expusă îndeobşte
agricultura şi mediul rural. Există un fond pentru calamităţi naturale având
surse bugetare, dar el este cu totul insuficient şi se acordă cu mare
întârziere. O gospodărie de mici dimensiuni nu poate face faţă cheltuielilor
pe care le presupune completarea unei poliţe de asigurare. Acest lucru
devine posibil în cazul fermelor mari, ceea ce sublinează o dată în plus
necesitatea concentrării capitaliste a proprietăţii.
i) Industrializarea mediului rural. În mediul rural nu s-au înregistrat

până în prezent decalaje sociale importante. În ce priveşte clivajele sociale,
mediul rural a fost destul de omogen, cu excepţia, poate, a clivajelor de
natură religioasă. Aceasta este şi explicaţia pentru care electoratul rural a
rămas atât de refractar la nou şi destul de stabil în opţiunile sale politice.
Concentrarea proprietăţii rurale va genera mutaţii importante. Ea va
duce la apariţia unei categorii înstărite, precum arendaşii de odinioară.
Pauperizarea ţăranilor va continua, fie prin faptul că vor fi deposedaţi de
puţinul pământ pe care îl au, fie din cauza lipsei cronice de resurse
financiare. Introducerea generalizată a impozitului pe venitul agricol va
produce o tendinţă de înstrăinare a loturilor mici, căci ţăranii, implicaţi
preponderent în economia naturală, nu vor avea cu ce-şi plăti impozitul.
Cum preţul pământului este atât de mic, ei vor obţine te miri ce pentru
pământul lor. Lipsiţi de mijloace de subzistenţă şi de posibilitatea obţinerii
unor câştiguri salariale, cei mai mulţi locuitori din mediul rural se vor găsi
într-o situaţie economică limită. Semnele acestei ameninţări se văd deja.
Este suficient să facem un inventar al vânzărilor cu amănuntul în mediul
rural. Comerţul sătesc este preponderent alimentar. Magazinele mixte,
deţinute altădată de reţeaua cooperatistă, s-au închis unul câte unul. Un
magazin care comercializează îmbrăcăminte sau încălţăminte nu are nici o
şansă să reziste la sat. În nici o comună din ţara noastră nu se mai vând azi
destule haine şi destui pantofi pentru a acoperi cheltuielile necesare
întreţinerii unui magazin.
Pauperizarea ţăranilor şi excluderea lor nu numai de pe piaţa
agricolă dar şi de pe piaţa muncii, în condiţiile apariţiei unei pături bogate,
270
poate avea consecinţe sociale catastrofale. Fără să dramatizăm, putem

compara o astfel de evoluţie cu cea care a premers răscoalei ţărăneşti din
1907. De aceea, introducerea relaţiilor capitaliste în agricultură, care să
permită folosirea pe scară largă a muncii salariate şi să instaureze relaţii de
piaţă în mediul rural este imperios necesară. Dar mutaţiile profunde în ce
priveşte piaţa muncii nu se pot opera numai prin dezvoltarea capitalistă a
agriculturii, ci şi prin dezvoltarea celorlalte sectoare, şi anume cel industrial
şi cel al serviciilor. Programele de dezvoltare regională, cele privind zonele
defavorizate, proiectele de sprijin ale Uniunii Europene şi susţinerea
fondurilor de garantare trebuie să acorde o atenţie sporită pentru atingerea
acestui obiectiv.
Dezvoltarea agriculturii trebuie să fie, aşadar, parte a unei strategii
unitare, fără de care tot ceea ce a fost enumerat aici nu are nici un rezultat
practic. Ea trebuie să se facă în corelaţie cu dezvoltarea întregii economii
naţionale, în corelaţie cu o politică mai amplă privind ridicarea gradului de
civilizaţie a satului românesc şi în contextul îmbunătăţirii de ansamblu a
pieţei libere. În această dezvoltare corelată, strategia pentru agricultură
trebuie astfel integrată încât această ramură să nu fie dezavantajată în raport
cu industria. Agricultura nu trebuie să mai fie o plătitoare a costurilor
tranziţiei, ci trebuie să devină o beneficiară a acesteia. În acest fel, un alt
proces necesar, agitat propagandistic de comunism dar nerealizat, şi anume
diminuarea diferenţelor dintre sat şi oraş trebuie, să se petreacă. Ceea ce
înseamnă, de asemenea, generalizarea în mediul urban a regulilor pieţei
libere şi respectarea lor. Iar intervenţia statului trebuie să ţină seama de
aceste reguli, susţinerea sa financiară sprijinind dezvoltarea pieţei libere şi
nu hrănirea unei economii naturale anacronice.
Toate aceste obiective sunt menite să transforme mediul rural şi
mica gospodărie ţărănească. Din formă de subzistenţă, agricultura trebuie să
devină formă de acumulare. Ţăranul devine fermier. El participă la jocul
pieţei. În acest fel, el iese din atitudinea de resemnare şi de pasivitate.
Eşecurile repetate în ce priveşte depăşirea propriei stări de sărăcie şi starea
de incomunicare cu autoritatea politică a sedimentat această stare. În mediul
rural românesc bântuie o stare pe care am putea-o numi “neajutorare
dobândită”. Starea de pesimism care este generalizată în mediul rural şi care
favorizează opţiunile paternaliste poate fi, astfel, înlocuită cu o stare activă,
de implicare. Dacă pe un ţăran îl pot influenţa astăzi, în ziua votului, aburii
mititeilor şi aroma ţuicii date în faţa secţiei de votare, sau pungile cu sigla
partidelor în care li se oferă un pachet de zahăr şi o sticlă de ulei, fermierul
va fi interesat de politicile agricole. Atunci satul românesc nu va fi la fel de
vulnerabil în faţa mesajelor populiste.

Studiu de caz: cercurile vicioase ale economiei româneşti şi cauzele lor
Economia românească se confruntă cu aceleaşi dezechilibre

structurale ca şi în ianuarie 1994. Am ales acel moment de referinţă pentru
271
că atunci a demarat, o dată cu cel de-al treilea Memorandum încheiat cu

Fondul Monetar Internaţional, primul program important privind macro-
stabilizarea şi ajustarea structurală.
Cele mai grave consecinţe ale acestor dezechilibre structurale le
reprezintă starea tensionată a economiei, şocurile induse de diferite politici
economice contradictorii sau ambigue precum şi starea de nesiguranţă a
mediului economic.
Evoluţia tensionată şi în salturi a economiei, cunoscută sub
denumirea de modelul “stop and go”, îngreunează aplicarea reformelor.
Aceasta mai ale din cauza apariţiei şi persistenţei unor cercuri vicioase402.
Cercurile vicioase sugerează faptul că fenomenele negative au capacitatea
de a se stimula reciproc şi că – ceea ce îngreunează aplicarea politicilor de
reformă – acţiunea asupra evoluţiei negative a unui fenomen naşte efecte
secundare care deteriorează evoluţia altora.
Iată câteva astfel de corelaţii vicioase care acţionează în economia
românească, arătând, în final, care este cauza acestora şi, implicit, care ar fi
soluţia depăşirii lor.
1. Corelaţia inflaţie – creştere economică

Corelaţia dintre inflaţie şi creştere economică se dovedeşte, în mod
empiric, a fi invers proporţională. Şi anume, ratele ridicate ale inflaţiei sunt
însoţite îndeobşte de rate negative de creştere economică. În România, după
o anumită perioadă când ratele ridicate ale inflaţiei au coincis cu declinul
economic, în anii 1995-1996 a fost înregistrată o anumită creştere
economică. Această creştere nesănătoasă a antrenat, din cauza carenţelor
sale structurale, presiuni inflaţioniste care au izbucnit cu violenţă în 1997.
Lupta împotriva inflaţiei a fost însoţită, în anii care au urmat, de o scădere
importantă a produsului intern brut. Guvernele post-decembriste nu au ştiut
să depăşească acest cerc vicios, care duce la consecinţa periculoasă a
stagnării economice sau chiar a recesiunii, în condiţii de inflaţie. Faptul că
în prezent avem de-a face cu o anumită creştere a produsului intern brut, în
condiţiile în care previziunile până în 2003 nu sugerează o scădere a
inflaţiei, arată că guvernul PSD de astăzi repetă eroarea făcută de guvernul
PDSR în anii 1995-1996. Creşterea economică însoţită de rate ridicate ale
inflaţiei este o creştere nesănătoasă, care se îndreaptă către sectoare
neperformante, cu distorsiuni salariale şi cu eficienţă scăzută. O astfel de
creştere economică, lipsită de o asanare structurală a economiei, va fi pentru
anii viitori, o adevărată povară. Pentru anii 1995-1996, de exemplu, fiecare
procent de creştere în PIB a fost plătit după 1997 cu 1 miliard de dolari!
2. Corelaţia inflaţie – şomaj
În mod tradiţional, se consideră că între inflaţie şi şomaj există o
corelaţie inversă, şi anume măsurile antiinflaţioniste generează şomaj, în
timp ce creşterea ocupării poate genera o sporire relativă a cererii – mai
elastică în comparaţie cu oferta de mărfuri – şi, deci, inflaţie.
402
În această privinţă semnalez un studiu valoros, elaborat de Lucian Croitoru, Cornel
Târhoacă, “Politica fiscală în România” în Christof Rühl, Daniel Dăianu, op.cit., pp.571-
587.
272
În România structura pieţei forţei de muncă a avut caracteristici

inflaţioniste403. Pe de o parte, raportul dintre forţa de muncă ocupată şi forţa
de muncă asistată, dezavantajos pentru forţa de muncă ocupată, a creat o
cerere solvabilă lipsită de un corespondent în cadrul ofertei. Apoi, structura
forţei de muncă este ea însăşi dezavantajoasă în raport cu intenţiile de
stabilizare monetară. O mare parte a forţei de muncă lucrează în industria de
stat. În acest sector, scăderea numărului de salariaţi a fost semnificativ mai
mică decât scăderea producţiei industriale, ceea ce creează presiuni
inflaţioniste considerabile. O mare parte a forţei de muncă a migrat în
agricultură. Cum peste jumătate din veniturile agricultorilor sunt venituri în
natură, rezultă că această migraţie are efecte inflaţioniste. Un exemplu: o
persoană care cultivă un hectar de pământ în folos personal primeşte
subvenţii de la stat. Aceste subvenţii apar pe piaţă ca şi cerere solvabilă, fără
ca producătorul respectiv să aducă pe piaţă vreun corespondent în planul
ofertei, căci porumbul de pe hectarul de pământ este dat la animale, care, la
rândul lor, sunt consumate în gospodărie, după rânduieli. Ca să nu mai
vorbim de faptul că producătorul respectiv nu reîntoarce în nici un fel, prin
impozite la buget, subvenţia primită.
În perioada tranziţiei România a avut, permanent, forţă de muncă în
exces, pe care a susţinut-o într-o manieră populistă, fie prin creşterea
numărului pensionarilor, fie prin diferite ajutoare de stat sau politici
salariale defectuoase. Guvernul PSD socoteşte că scăderea şomajului din
ultimele nouă luni este o performanţă. Nu e adevărat. Dincolo de caracterul
discutabil al cifrelor statistice (care nu includ o parte importantă a forţei de
muncă ieşită din evidenţele agenţiilor de specialitate), o reducere a
şomajului fără o politică amplă de ajustare structurală a economiei nu face
decât să sporească presiunile inflaţioniste. De altfel, aşa cum bine se
observă, inflaţia continuă să fie ridicată. Întreţinerea unei forţe de muncă în
exces în structuri neperformante, fără a se stimula sectorul privat,
concurenţial, care să poată absorbi surplusul de forţă de muncă, este ceva
tipic pentru stânga populistă. Din păcate, nota de plată o vom plăti tot noi.
Cu cât mai târziu, cu atât mai scump.
3. Cercul vicios al ratei dobânzii
Rata dobânzii introduce o anumită încordare în mediul economic. În
condiţiile slabei dezvoltări a pieţelor de capital, băncile rămân singurul suport
economic atras pentru investiţii. Costul capitalului face ca multe investiţii să
devină nerentabile, ceea ce inhibă dezvoltarea firmelor. Un alt impact al ratei
dobânzii este legat de capacitatea de plată a firmelor, ştiut fiind că în structura
creditului cea mai mare parte o deţine creditarea pe termen scurt, sub un an. În
mod paradoxal sporirea ratei dobânzii nu duce la selectarea firmelor cu
bonitate, acestea evitând creditele bancare datorită costurilor acestora.
Dinpotrivă, firmele neperformante, mai puţin preocupate de returnarea
creditului şi fructificând relaţii privilegiate cu elita politică, sunt cele care,
printr-un efect pervers, ignoră obstacolul dobânzii şi au acces la credite.
403
Vezi, în această privinţă, Gheorghe Oprescu, Piaţa muncii. Teorii, Politici, Tranziţia în
România, Bucureşti, Editura Expert, 2001.
273
Rata dobânzii este în prezent real pozitivă, la o mare distanţă de rata

inflaţiei. În acest fel, băncile vor să-şi ia precauţii suplimentare legate de
riscul investiţiilor. Rata mare a dobânzii este o formă de restricţionare a
masei monetare, dar duce şi la contracţia investiţiilor.
E drept că relaxarea ratei dobânzii, în actualul sistem oligarhic, în
care numeroase structuri oligarhice devin un fel de rentieri ai tranziţiei, ar
duce la creşterea agregatelor monetare, fără să ducă la relansarea
investiţiilor. În principiu însă, ratele înalte ale dobânzii practicate în acest
moment constituie un serios impediment în calea dezvoltării economice.
4. Cercul vicios al cursului de schimb

Controlul asupra cursului de schimb este o componentă importantă a
politicii monetare. Cursul de schimb a fost folosit ca o ancoră
antiinflaţionistă. În ciuda acestei precauţii a Băncii Naţionale, între evoluţia
cursului de schimb şi inflaţie, adică între deprecierea internă şi cea externă a
leului a existat un anumit efect de antrenare, rezultat din evoluţiile în ritmuri
diferite şi timpi diferiţi ale celor două fenomene. Controlul asupra dolarului,
cu efectul său antiinflaţionist, a avut, însă, ca efect descurajarea exporturilor
şi creşterea relativă a importurilor. La acestea se adaugă măsurile de
relaxare fiscală privind importurile, în condiţiile în care o cantitate mare de
maşini şi utilajale sunt preluate din import. Deficitul crescând al balanţei
comerciale are efecte inflaţioniste importante. Iată dar că tentativa de a da
cursului de schimb o evoluţie moderată, antiinflaţionistă, are efecte
inflaţioniste prin influenţa asupra structurii balanţei comerciale. În prezent,
datorită necorelării dintre politica valutară, politica fiscală şi cea comercială,
deficitul comercial a atins un trist record al perioadei postdecembriste404.
5. Cercul vicios al economisirii

Rata economisirii este extrem de mică în România. Economiile nete
abia dacă se situează la 15% din produsul intern brut, ceea ce arată că
resursele pentru dezvoltare, ca şi cele pentru acoperirea deficitelor
economice, în primul rând a celui bugetar, dar şi a celui comercial, sunt
extrem de reduse.
Nivelul scăzut al economiilor influenţează investiţiile. Lipsa unor
resurse pentru investiţii determină o capacitate şi mai redusă de dezvoltare
economică şi, în consecinţă, o diminuare a capacităţii de economisire şi o
reducere a competitivităţii producţiei româneşti. Influenţa pe care o are rata
dobânzii care este, în aceste condiţii, înaltă, face ca efectele slabei capacităţi
de economisire să antreneze o slăbire a investiţiilor, tensionarea pieţei
monetare, reducerea competitivităţii economiei şi, în concluzie, o diminuare
suplimentară a surselor de economisire.
Politicile economice ignoră, din păcate, obiectivul spargerii cercului
vicios al economisirii. Economisirea se poate stimula, întâi de toate, prin
crearea unor modalităţi eficiente de colectare a resurselor. Printre acestea se
numără reformarea sistemului de asigurări sociale care, prin gestionare
privată, ar transforma sistemul de stat într-un sistem capitalizat, cu vocaţie
404
Deficitul balanţei comerciale s-a adâncit continuu în ultimii ani, apropiindu-se de pragul
de 3 miliarde $/an.
274
investiţională. În al doilea rând, este nevoie de dezvoltarea şi diversificarea

pieţelor financiare, ca şi de diminuarea riscului financiar al economiilor şi
investiţiilor populaţiei. Economisirea nu se poate stimula fără dezvoltarea
mecansimelor de colectare, fără dezvoltare economică şi fără stabilitate
monetară.
6. Cercul vicios privatizare – restructurare

Lipsa restructurării a dus la agravarea neperformanţei pentru
numeroase firme de stat, ceea ce a îngreunat şi mai mult privatizarea
acestora. Tot astfel cum lipsa privatizării nu a dat firmelor resursele
manageriale şi financiare de care ar fi avut nevoie pentru restructurare.
Problema restructurării este de o maximă acuitate. Pierderile
economice, importurile neproductive, sporirea arieratelor, efectele
inflaţioniste ale politicilor salariale, distorsionarea liberei competiţii prin
politicile neraţionale ale ajutoarelor de stat sunt numai câteva dintre
consecinţele întârzierii restructurării.
În cele mai numeroase cazuri, privatizarea este o condiţie necesară a
restructurării. Experienţa arată că unele tipuri de privatizare sunt mai
avantajoase pentru evoluţia ulterioară a firmelor decât altele. De pildă,
privatizarea prin investiţii străine s-a dovedit mai eficientă, ca performanţă
managerială şi investiţională decât privatizarea prin MEBO.
Restructurarea fără privatizare s-a dovedit a fi o iluzie. Procesul de
privatizare trebuie accelerat, inclusiv în ceea ce priveşte sectoarele primare.
Iar ceea ce nu poate fi absorbit prin privatizare, trebuie închis.
7. Cercul vicios al fiscalităţii

O fiscalitate relaxată constituie un stimulent pentru mediul de afaceri
şi pentru relaxarea consumului. În actualele condiţii ale României creşterea
consumului, fără un corespondent în domeniul ofertei, va duce, ca şi în anii
1990-1993, la creşterea semnificativă a inflaţiei. Putem vedea, de pildă, care
sunt consecinţele relaxării fiscale privind importurile, într-o economie
nerestructurată, asupra deficitului comercial.
O fiscalitate severă descurajează investiţiile şi consumul. Economia
se sufocă, cronicizând declinul investiţional şi al consumului. Pe ansamblul
economiei româneşti, aceasta este situaţia în momentul de faţă. Fiscalitatea
aruncă, practic, în afara pieţei un număr imens de firme care nu au,pentru a
supravieţui, decât varianta refugierii în economia subterană. Soluţia
unilaterală a constrângerilor monetare şi fiscale, pe care s-a bazat şi filosofia
Fondului Monetar Internaţional, s-a dovedit, în practică, eronată, ducând,
într-o antrenare păguboasă, la scăderea atât a cererii, cât şi a ofertei, la
sărăcie şi la vlăguire investiţională.
Fiscalitatea nu poate fi un instrument al dezvoltării decât dacă este
însoţită de ajustări structurale ale economiei. Aceasta presupune o strategie
economică corelată şi fermă, pe un orizont mediu de timp.
Cercurile vicioase, care ţin economia într-o stare de şoc şi de

nesiguranţă, au trei explicaţii: una de natură economică, una de natură
politică şi alta de natură socială.
275
Explicaţia de natură economică rezidă în structura anacronică, în

mare parte nerestructurată, a economiei româneşti. Spargerea cercurilor
vicioase nu se poate face decât prin dezvoltare capitalistă, prin consolidarea
pieţelor şi a mediului concurenţial. Menţinerea disfuncţionalităţilor,
necorelările dintre nivelul macroeconomic şi cel microeconomic, tolerarea
indisciplinei fiscale, riscurile investiţionale majore, toate fac ca suportul
dezvoltării să genereze efecte perverse, alimentând tocmai fenomenele care
inhibă dezvoltarea: inflaţie, politici salariale necorespunzătoare,
dezechilibru bugetar şi comercial. Constrângerile monetare şi fiscale lovesc
în firmele bune, în timp ce relaxarea le face să prolifereze mai întâi pe cele
proaste, sau pe cele favorizate de sistem.
Cu aceasta ajungem la cea de-a doua cauză. Cea de natură politică.
Actualele elite politice sunt continuatoarele elitelor comuniste. Revoluţia
din decembrie 1989 a fost o tentativă reuşită a comunismului de a
supravieţui şi de a-şi conserva structurile de putere. Economia a rămas
centralistă, etatistă şi neconcurenţială. Tergiversarea reformei îşi are, deşi
pare paradoxal, beneficiarii ei. Cei care profită de pe urma întârzierilor sau
distorsionărilor din reforma economică sunt mai puternici atât din punct de
vedere politic, cât şi din punct de vedere economic decât cei care ar
beneficia de pe urma accelerării reformei, a consolidării mediului
competiţional, a dezvoltării pieţelor şi a democratizării reformei. În perioada
postdecembristă a apărut o categorie restrânsă, dar puternică, de “rentieri” ai
reformei care trag, pe spinarea marii majorităţi, foloasele eşecurilor
reformei. Actuala configuraţie politică a Parlamentului arată limpede că
“rentierii” tranziţiei au înregistrat o victorie categorică, nu numai financiară,
dar şi politică.
Explicaţia de natură socială este legată de cea de natură politică.
“Rentierii” reformei au nevoie de o susţinere populară pe care nu o pot
obţine de la cei pe care reforma economică i-ar întări. Ei au nevoie de un
electorat slab, sărac, confuz, cu un grad mare de dependenţă faţă de stat şi
tocmai de aceea tentat de mesajele populiste. Dimensiunea tragică a
tranziţiei e că cei care au profitat cel mai mult de pe urma tergiversării
reformei sunt susţinuţi, uneori cu fanatism, tocmai de către cei pe spinarea
cărora s-au îmbogăţit, adică de către marii perdanţi ai tranziţiei: pensionarii,
ţărănimea, muncitorimea industrială. Acesta este un alt cerc vicios, a cărui
soluţie se găseşte la îndemână, chiar în titlul imnului nostru naţional…
Studiu de caz: protecţia socială activă
Poate părea ciudat faptul că Mesajul economic al Dreptei socoteşte

acţiunea de protecţie socială ca parte a dezvoltării şi consolidării pieţelor.
Aceasta izvorăşte din deosebirea netă de viziune între ceea ce a înţeles
stânga socialistă prin protecţie socială decenii de-a rândul şi ceea ce
înţelegem noi.
Până în prezent, sistemele de asigurări sociale au fost integral
gestionate de stat. Statul a fost cel care a dat pensii, ajutoare de boală ori
276
ajutoare sociale, alocaţii pentru copiii internaţi în orfelinate ori nenumărate

salarii în avans pentru persoane disponibilizate de la stat.
Este suficient să analizăm problemele componentei celei mai
consistente ale sistemului de asigurări sociale, şi anume cele ale sistemului
de pensii, şi vom vedea care sunt cauzele pentru care acest sistem a dat greş
într-un mod lamentabil:
 Scăderea continuă a numărului contribuabililor, în paralel cu
creşterea fără precedent a persoanelor asistate. Faţă de anul
1990, când numărul contribuabililor la sistemul de asigurări
sociale era de peste 10,5 milioane, la o populaţie activă de circa
11,2 milioane (adică un grad de acoperire de peste 93%), la
finele anului 2000 numărul contribuabililor reprezenta circa 4,5
milioane persoane, la o populaţie activă de circa 10,8 milioane
persoane, ceea ce înseamnă un grad de acoperire de 41%.
 Creşterea numărului de persoane care desfăşoară activităţi pe
cont propriu, şi nu plătesc contribuţii la asigurări sociale.
 Îmbătrânirea populaţiei, fenomen pregnant în perioada de
tranziţie şi cu tendinţă de accentuare. Evaluările oficiale socotesc
că pe o perioadă de jumătate de secol, populaţia de peste 60 de
ani va creşte de la 15,6% în 1990 la circa 30% în 2040.
 Numărul foarte mic de agricultori care se asigură pentru
obţinerea unei pensii.
 Scăderea substanţială a vârstei de pensionare, din pricina
multiplelor posibilităţi de pensionare anticipată.
 Creşterea numărului de persoane afectate de şomaj şi incluse în
perioadele de asistenţă socială ce urmează perioadei legale de
şomaj, ceea ce presupune faptul că aceste persoane nu
contribuie, temporar, la sistemul asigurărilor sociale.
 Amploarea muncii “la negru”.
 Creşterea numărului pensionarilor de asigurări sociale, care a
sporit de la 3.138.000 de pensionari la sfârşitul anului 1989 la
6.183.000405 persoane la sfârşitul lunii august 2001.
 Creşterea semnificativă a evaziunii fiscale, datorate în mare
măsură creşterii contribuţiei la asigurările sociale406.
În consecinţă, actualul sistem de asigurări sociale, gestionat de stat,
nu are nici o şansă de a îmbunătăţi situaţia persoanelor asistate din
România. Chiar în condiţiile în care evoluţia economică permite o creştere a
colectărilor la bugetul asigurărilor sociale, efectele pozitive asupra
nivelurilor reale ale pensiilor, de orice fel, vor fi nesemnificate. Cine spune
că în condiţiile menţinerii actualului sistem de asigurări sociale poate
asigura o creştere reală, sustenabilă a pensiilor, minte.
405
Dintre care 4.364.000 pensionari de asigurări sociale, 1.772.000 pensionari de asigurări
sociale din agricultură, 10.000 pensionari beneficiari de ajutoare sociale şi 37.000
pensionari IOVR. Dacă adăugăm la aceştia cele circa 1 million de persoane care se află în
diverse forme de asistenţă de şomaj, rezultă că raportul dintre persoanele asistate şi cele
salariate este puternic supraunitar (1,6).
406
O analiză amănunţită a acestor evoluţii negative se regăsesc în documentarul Reforma
pensiilor în România, elaborat în anul 1998 de către Ministerul Muncii şi Protecţiei
Sociale.
277
Punctul de plecare trebuie să fie, într-adevăr, dezvoltarea economică.

Stânga a avut întotdeauna o predilecţie distributivă. Peste tot şi oricând,
dreapta a fost cea care a valorificat iniţiativa şi resursele într-un mod care a
dus la crearea avuţiei. Este, însă, dificil să ceri unor oameni vârstnici să
aştepte până când în România va fi destulă avuţie, astfel încât funcţia
distributivă să poată fi îndeplinită într-un mod mai corespunzător.
De aceea, dezvoltarea economică trebuie însoţită de o dezvoltare şi o
consolidare a pieţelor. În acest fel, administrarea fondurilor de asigurări
sociale se poate face într-un mod mai eficient. Aceasta necesită modificarea
completă a actualei viziuni privind protecţia socială.
Administrarea fondurilor de pensii trebuie să iasă de sub sarcina
exclusivă a statului. Fondurile de pensii trebuie administrate privat şi
folosite astfel încât să nu facă obiectul pasiv al colectării şi redistribuirii, ci
să poată fi fructificate prin intermediul pieţelor. Chiar dacă procesul va fi de
durată, el trebuie rapid demarat. Administrarea pe baze private a fondurilor
de pensii şi tratarea acestor fonduri ca resurse de plasament financiar
prezintă următoarele avantaje:
 sumele distribuite vor fi mai mari decât cele colectate, datorită
fructificării acestora pe diverse pieţe;
 erodarea pensiilor datorită inflaţiei poate fi evitată;
 datorită acumulărilor trecute, chiar şi în condiţiile unui declin
economic, influenţa asupra nivelului real al pensiilor va fi
redusă;
 dezvoltarea economică poate beneficia de resurse enorme,
socotite, la nivelul României, la sume care prin capitalizare şi
fructificare, pot ajunge în trei decenii, la circa 50% din produsul
intern brut;
 dezvoltarea fondurilor private de pensii poate crea opţiuni
alternative astfel încât persoanele care vor dori să aibă o
contribuţie voluntară, alta decât cea impusă de lege, să o poată
face, sporindu-şi astfel veniturile după pensionare.
Dezvoltarea unui sistem privat de pensii poate da un impuls
semnificativ pieţelor de capital şi pieţei asigurărilor. O seamă din
plasamente vor fi făcute pe pieţele imobiliare, sprijinind piaţa ipotecară şi
dezvoltând un sistem profitabil de rente care, îndeobşte, nu sunt afectate de
inflaţie. Implicarea acestor fonduri pe piaţa obligaţiunilor creează
posibilitatea colectării de fonduri de către stat, de către municipalităţi ori
companii importante, în vederea realizării echilibrelor monetare, ameliorării
situaţiei datoriei publice ori a susţinerii unor obiective importante de
investiţii.
Strategia privind protecţia socială trebuie astfel concepută încât să
ducă în timp la reducerea dependenţei faţă de stat a persoanelor incluse în
sistemele de asigurări sociale. Aşa cum spune şi denumirea sistemului,
aceste persoane trebuie să înceteze de a mai fi asistate, şi trebuie să înceapă
să devină asigurate, cu toate mutaţiile comportamentale ce decurg din asta.
Baza economică a unei astfel de strategii trebuie să fie crearea de avuţie prin
dezvoltare capitalistă, precum şi consolidarea pieţelor.
278
Componentele unei astfel de strategii trebuie să fie următoarele:

 transformarea actualelor fonduri de pensii administrate de stat în
fonduri publice, administrate privat, la care contribuţia
plătitorilor să fie obligatorie, potrivit legislaţiei fiscale;
 legiferarea posibilităţii înfiinţării fondurilor private de pensii, la
care contribuţia plătitorilor să fie voluntară, şi crearea unei
construcţii instituţionale solide care să supravegheze piaţa
acestor fonduri private;
 reglementarea rolului pe care asociaţiile patronale şi sindicale, ca
parte a societăţii civile, îl pot avea în sprijinirea construirii unui
sistem privat de pensii;
 dezvoltarea pieţei asigurărilor, astfel încât aceasta să poată
contribui la prevenirea unor riscuri de tipul celor care în prezent
sunt preluate de sistemul asigurărilor de stat;
 dezvoltarea fondurilor şi băncilor de credit ipotecar, astfel încât
dezvoltarea fondurilor private de pensii să se facă în corelare cu
dezvoltarea pieţei imobiliare;
 susţinerea, prin pârghii fiscale, a profesiunilor liberale, astfel
încât asociaţiile reprezentând aceste profesiuni să preia, în timp,
integral plata pensiilor membrilor lor;
 selectarea şi sprijinirea asociaţiilor civice care au ca domeniu de
activitate asistenţa socială;
 acordarea unui statut corespunzător profesiunii de asistent social;
 sporirea autonomiei comunităţilor locale, în vederea îndeplinirii
de către acestea a unor obiective de politică socială;
 sporirea, inclusiv prin pârghii fiscale, a rolului social al Bisericii.
În acest fel, protecţia socială devine o responsabilitate a întregii
societăţi. Cetăţenii, comunităţile în care ei locuiesc, asociaţiile din care fac
parte, pot să contribuie la îmbunătăţirea sistemului de asistenţă socială.
Precum se observă, dezvoltarea în acest fel a protecţiei sociale devine parte
componentă şi activă a procesului de modernizare. Găsim în această
strategie numeroase elemente ale modernizării: liberalizarea pieţelor,
solidaritatea, subsidiaritatea, parteneriatul sau evoluţia mentalităţilor.
Rezolvarea acestei probleme se transferă, în mare măsură, de la
centralismul de stat către piaţă şi către societatea civilă. Cetăţenii îşi depăşesc
mentalitatea de asistat şi devin beneficiari ai propriilor contribuţii,
transformate în investiţii. O seamă de procese economice negative, cum ar fi
necorelarea sau aplatizarea pensiilor, erodarea datorată inflaţiei, influenţele
induse de dezechilibrele bugetare vor dispărea. De asemenea, persoanele
beneficiare ale sistemelor de asigurări sociale nu mai au sentimentul supărător
că devin o povară pentru societate şi că lupta pentru propriile drepturi se
transformă într-o penibilă milogeală. Ele au o integrare socială
corespunzătoare şi depăşesc starea ingrată în care se află, materialiceşte, dar şi
sufleteşte.
În loc să fie o piatră de gâtul bugetului, sursă inepuizabilă de
amăgeli, milogeli şi populism, protecţia socială devine astfel o sursă de
279
investiţii, o cale de dezvoltare a societăţii civile şi de evoluţie a

mentalităţilor.
280
Mesajul naţional al Dreptei româneşti
Spiritul naţional al Dreptei româneşti
Ca şi aspiraţia către fericire, dragostea de neam407,408 este o asumare

personală. Devenită dominantă pentru un anumit grup social, dragostea de
neam devine parte a conştiinţei colective. În acest fel, ea capătă o expresie
politică.
Dragostea de neam nu este pur contemplativă. Există o formă de
apartenenţă, pur şi simplu, la o etnie, apartenenţă pe care unii indivizi o
consideră ca independentă şi indiferentă faţă de voinţa lor, drept care o
tratează cu aceeaşi indiferenţă. Există, însă, şi o formă de apartenenţă
conştientă care conferă persoanei ataşament şi responsabilitate. Ataşamentul
faţă de fiinţa naţională, faţă de valorile tradiţionale, etno-culturale, precum
şi responsabilitatea faţă de destinul naţional sunt componente ale conştiinţei
naţionale.
Atât mişcările cultural-politice, cât şi partidele politice propriu-zise
ale dreptei au marcat marile momente ale istoriei şi culturii româneşti
moderne. Generaţia junimistă, generaţia unionistă, generaţia intelectuală
interbelică sunt tot atâtea expresii ale Dreptei româneşti. Acesta este
motivul pentru care astăzi Dreapta nu se defineşte prin disociere sau
împotrivire faţă de altceva, căci istoria dreptei este în relaţie organică cu
istoria modernă a poporului român. Câtă vreme a fost condusă de generaţii
ale dreptei, de partide de dreapta, România a avut destin. În clipa în care
407
Conceptul de neam este preferabil, în contextul acestei lucrări, celui de naţiune şi celui
de popor. Spre deosebire de naţiune, neamul are o corespondenţă mai mare în plan
spiritual, decât în plan geografic şi instituţional, fiind astfel, mai organic legat de ethosul
românesc. În schimb, faţă de popor, conceptul de neam introduce o dimensiune calitativă.
Aşadar, când spunem neamul românesc, avem în vedere în primul rând dăinuirea
românească sau, ceea ce e aproape acelaşi lucru, ceea ce l-a ajutat să dăinuiască: tradiţiile,
limba, istoria, instituţiile şi rânduielile. Această definire permite depăşirea impasului
antinaţionalist de tip Leontiev care se întreabă: “Ce este neamul dincolo de sistemul ideilor
sale statale şi religioase? De ce să-l iubim? Pentru sânge? Dar ce este sângele pur? Nimic
altceva decât sterilitate spirituală. Marile naţiuni au avut întotdeauna sângele amestecat.
Limba?… Limba trebuie să fie scumpă mai ales ca expresie a ideilor şi sentimentelor
înrădăcinate în noi. A ne iubi neamul doar pentru că e al nostru este o absurditate şi o
minciună”. Konstantin N. Leontiev, Sobranie Socinenii, vol V., p.146; apud Aldo Ferrari,
A treia Romă: Renaşterea naţionalismului rus, Bucureşti, Editura Anastasia, 1999, p.34.
408
O frumoasă definiţie dă Mircea Vulcănescu: “Neamul românesc e cuprins astfel virtual
tot atât în unitatea pământului românesc (extindere a ideii de moşie), drept o stăpânire a
pământului (legat de conştiinţa legăturii de sânge sub stăpânitorul primitiv), pe cât e
cuprins în unitatea cugetului românesc faţă de mormintele domnilor noştri, în unitate de
limbă, de port, de obiceiuri care îngăduie oamenilor să se înţeleagă şi să trăiască laolaltă.
Este…, dar numai virtual…, în putinţă. Actual, neamul nostru nu este decât în ceea ce vom
fi noi în stare să facem din el” (Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei,
Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1991, p.15). Tot despre neam
vorbeşte şi Mircea Eliade: “Cred în destinul Neamului Românesc… Un neam care a
dovedit uriaşe puteri de creaţie în toate nivelurile realităţii nu poate naufragia la periferia
istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o catastrofă civilă”.
281
ţara noastră a fost acaparată de comunism, o ideologie străină de neam,

adusă prin forţă şi guvernând prin forţă, am rătăcit în afara propriei
istorii,iar generaţiile şi-au pierdut sensul istoric. Noi dorim ca neamul
românesc să-şi urmeze destinul şi România să aibă locul care i se cuvine de
drept printre ţările lumii.
Propaganda comunistă a denaturat grav ideea naţională. Lipsite de
vocea unei drepte viguroase, partidele politice de orientare democratică au
evitat, după 1989, apropierea de această temă fundamentală. Chestiunea
naţională, ignorată sau prea firav abordată de partidele democratice, a
încăput pe mâna succesorilor ideologici ai naţionalism-comunismului, care
au făcut tot ce s-a putut pentru a-i inocula un conţinut nociv: izolaţionist,
antieuropean şi xenofob.
În abordarea chestiunii naţionale, Dreapta românească a avut poziţie
cu totul diferită de cea a stângii. Ca pretutindeni, stânga de la noi a parcurs,
ca atitudine, două etape. Prima etapă a fost aceea a internaţionalismului, a
îndemnurilor de tipul “proletari din toate ţările, uniţi-vă!”.
Internaţionalismul stângii a fost dominant câtă vreme comunismul nu
câştigase puterea politică. Pe măsură ce el se înstăpânea în diverse ţări,
regimurile respective treceau de la internaţionalism la naţional-
comunism409. Deşi, aparent, cel de-al doilea pare un naţionalism pătimaş şi
agresiv, opus internaţionalismului, în fapt nu e vorba de două atitudini
opuse, ci de o transformare a internaţionalismului în noile condiţii ale
“Războiului Rece”. Indiferent de aparenţe, comunismul a rămas o formă de
organizare transnaţională, în care interesele statelor erau subordonate unor
comandamente ideologice şi unui centru, care pentru mai toate statele
comuniste a fost Moscova. Să nu uităm, de altfel, că, până astăzi, imnul
comuniştilor de pretutindeni a rămas chiar cântecul revoluţionar
“Internaţionala”, ale cărui versuri, semnate de Pottier în anul Comunei din
Paris, sunt cât se poate de elocvente.
Internaţionalismul comunist a îmbrăcat chiar forme aberante.
Imediat după înfiinţarea sa, în anul 1921, Partidul Comunist a cerut
muncitorilor şi ţăranilor basarabeni să se revolte împotriva ocupaţiei statului
român “burghezo-moşieresc” şi să se alăture Uniunii Sovietice, stat “ al
muncitorilor şi ţăranilor”. Este, de altfel, unul dintre motivele pentru care
acest partid a fost interzis prin lege în anul 1924410. Şi, fără a fi maliţioşi,
409
Friedrich A. Hayek semnala acest lucru încă din timpul celui de-al doilea război
mondial: “Faptul că socialismul, câtă vreme rămâne teoretic, este internaţionalist, pe când
de îndată ce este pus în practică – fie că e vorba de Rusia sau de Germania – devine violent
naţionalist, este unul dintre motivele pentru care «socialismul liberal», aşa cum şi-l
imaginează majoritatea oamenilor din lumea occidentală, este pur teoretic, în vreme ce
practica socialismului este pretutindeni totalitară”. Friedrich A. Hayek, Drumul către
servitute, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p.161.
410
În legătură cu problematica dezvoltării mişcării comuniste ca o anexă a Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice şi slujind interesele expansionismului rus şi iluzia revoluţiei
mondiale, o lucrare de referinţă este Comunismul în România a profesorului Ghiţă Ionescu
(Bucureşti, Editura Litera, 1995), scrisă la începutul anilor ’60 şi apărută iniţial în limba
engleză.
282
unul dintre motivele pentru care nu a fost niciodată editată, de către

institutele specializate, o adevărată istorie a comunismului românesc411.
Naţional-comunismul nu a negat niciodată, în mod real,
internaţionalismul stângii. A fost, însă, o formă propagandistică de a crea
ostilitate faţă de capitalism, faţă de Occident, de a face mai suportabilă
izolarea României printr-o atitudine autarhică. Naţional-comunismul şi-a
propus să fie hrana nelimitată care să fie administrată românilor, într-o ţară
a hranei pe cartelă.
În acest fel, naţionalismul a apărut mai degrabă ca o reacţie a
frustrării, decât ca o formă pozitivă, de afirmare a identităţii naţionale. Acesta
este motivul pentru care s-a lăsat impresia greşită că dezbaterea chestiunii
naţionale înseamnă mai degrabă o dispută pe tema relaţiilor interetnice şi o
pavăză împotriva străinătăţii, decât o meditaţie profundă asupra destinului
românesc şi o acţiune susţinută spre în-dreptarea lui.
La peste un deceniu de la mişcarea revoluţionară din decembrie
1989, demagogia naţionalistă este în plină recrudescenţă, favorizată şi de
eşecul momentan al reformei economice, de sărăcia accentuată a populaţiei.
Naţionalismul de tip comunist pare a fi astăzi mai vizibil şi, în orice caz,
mai îndrăzneţ în aspectele lui formale, decât era în anii ‘80.
Dreapta românească consideră că repunerea în discuţie, cu claritate
şi coerenţă, a temei naţionale constituie o prioritate412. Ea este legată de
celelalte dimensiuni ale schimbării la faţă a României, pe care, într-o mare
măsură, le condiţionează. Reforma mentalităţilor, fără de care nici o reformă
economică, socială sau administrativă nu este posibilă, priveşte în mod
direct reconsiderarea chestiunii naţionale şi invocarea spiritului naţional413.
411
În Istoria R.P.R. (sub redacţia lui Mihail Roller) apărută în anii 50, în ediţii succesive,
unirea Basarabiei cu România este socotită drept “Intervenţia imperialistă împotriva
revoluţiei socialiste din Rusia”.
412
Sentimentul naţional este necesar pentru noile democraţii, mai mult decât în
democraţiile consolidate, spune Guy Hermet. Iată textul: “În Vest, în cadrul vechilor
democraţii, sentimentul naţional nu mai reprezintă decât o supravieţuire quasiparazită,
fiindcă nu mai contribuie deloc la progresul cetăţeniei, ba chiar constituie un obstacol în
calea proiectelor europene ce antrenează un efect de imitaţie din partea
micronaţionalismelor occidentale, adesea puţin represive. În schimb, în cadrul tinerelor
democraţii ale Europei Orientale, societatea rămâne tributară ataşamentului naţional pentru
un timp nedeterminat, variabil în funcţie de fiecare ţară în parte” (Guy Hermet, Istoria
naţiunilor şi a naţionalismului în Europa, Iaşi, Editura Institutul European, 1997, pp. 337-
338). Ghia Nodia, un reputat cercetător al fenomenului naţionalist din Europa Centrală şi
de Est arătând că în unele dintre statele fostei Uniuni Sovietice naţionalismul a avut un rol
determinant în căderea regimurilor comuniste, îşi pune, în mod îndreptăţit, două întrebări
deosebit de importante cu privire la raportul dintre naţionalism şi democraţie: “Sunt cumva
naţionalismul şi democraţia două realităţi incomparabile? Sau naţionalismul, nu este decât
o componentă a unei entităţi mai complexe, care este democraţia liberală?” Punând aceste
probleme, Nodia sugerează că ideea de naţionalism este imposibilă, chiar de neimaginat,
fără ideea de democraţie şi că, implicit, nu poate exista niciodată democraţie fără
naţionalism: “ambele sunt legate într-un soi de mariaj complicat, incapabile să existe una
fără cealaltă, dar trăind laolaltă, într-o permanentă stare de tensiune” (Ghia Nodia,
“Naţionalism şi democraţie” în Polis, nr.4/1994, p.88).
413
Iată o foarte frumoasă definire pe care A.D. Xenopol o dă spiritului naţional: “Lumea
interioară, particulară fiecărui popor formează ceea ce se numeşte spirit naţional. Legătura
individului şi a poporului întreg de această lume interioară se numeşte iubire de ţară.
Aceasta nu e iubirea pământului brut, ci iubirea gândurilor, simţurilor, comoarei de
283
În sensul tradiţiei sale, spiritul naţional al dreptei constituie o formă

firească de păstrare şi afirmare creatoare a fiinţei şi a geniului naţional,
având deplină legitimitate atâta vreme cât nu devine exclusivist şi
narcisist414.
Spiritul naţional al dreptei nu reprezintă o negare a naţionalismului,
ci o purificare a lui de posibile excese etniciste sau de exclusivismele
aferente acestora415. De asemenea, spiritul naţional al dreptei presupune
patriotismul, ca sentiment modelator al conştiinţei naţionale, îngăduie
intrarea în dialog cu ceilalţi, participarea la circuitul universal de valori,
deschiderea României spre lume, fără complexe şi fără prejudecăţi416.
tradiţiuni şi de frumos născute şi crescute pe colţul de pământ ce ne adăposteşte. Aceste

două elemente formează naţionalitatea” (“Naţionalitatea” în Convorbiri literare, VI, 1872,
p.80).
414
Răzvan Codrescu: “Naţionalismul adevărat n-are nimic de-a face cu ceea ce se numeşte
îndeobşte «rasism», «şovinism», «xenofobie», «provincialism», «tribalism» sau altele
asemenea”. Unele ca acestea “nu ţin, politiceşte vorbind, nici de dreapta, nici de stânga, ci
doar de alunecările extremiste” ale amândurora, ivindu-se numai atunci când
“naţionalismul îşi pierde farurile moral-spirituale sau este folosit doar ca simplă unealtă
demagogică”. Răzvan Codrescu, Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate, Bucureşti,
Editura Anastasia, 1997, p.195.
415
Este demn de amintit, în context, spiritul Declaraţiei de la Cracovia, din 8 iunie 1994,
semnată de un număr de intelectuali polonezi (Mark Edelman, Bronislaw Geremek, Jacek
Kuron, Adam Michnik, Jesef Tischner, Jerzy Turowicz, Jacek Wozniakowski) şi francezi
(Pascal Bruckner, Alain Finkielkraut, Jacques Julliard, Gilles Martinet). Iată un fragment:
“Faţă de renaşterea fenomenelor naţionale la care asistăm astăzi în toată Europa, trebuie să
fie introdusă o distincţie foarte clară între afirmarea faptului naţional, ca expresie a unei
identităţi colective şi de rezistenţă la opresiune, şi neo-naţionalismul care se prezintă ca
ideologie exclusivă a interesului naţional, într-o formă agresivă, anexionistă şi chiar
rasistă” (apud Paul Sabourin, Naţionalismele europene, Iaşi, Editura Institutul European,
1999, p.11). Amintesc aici un text al lui Alexandru Paleologu, scris în miezul unei
dezbateri aprinse despre naţionalism: “Căci există două feluri de naţionalism, cum foarte
pertinent remarca istoricul francez Jacques Le Goff, un naţionalism ca doctrină a excluderii
şi a hegemoniei, absolut inadmisibil, şi altul, necesar şi legitim, cel al conservării şi
cultivării conştiinţei naţionale la grupurile etnice minoritare, precum şi cel al naţiunilor est-
europene cărora, în ultima jumătate de secol, le-a fost extirpată memoria colectivă”
(Alexandru Paleologu, “Pacta sunt servanda” în Gabriel Andreescu, Naţionalişti,
Antinaţionalişti: O polemică în publicistica românească, Iaşi, Editura Polirom, 1966,
pp.25-36). Într-o astfel de linie se înscrie şi Octavian Paler, distingând între “naţionalismul
rău” şi “naţionalismul bun” care “nu se opune altora, ci doar îşi limpezeşte identitatea”
(Octavian Paler, “Spinoasa problemă a identităţii” în România liberă, 6,10 şi 13 octombrie
1995).
416
Această definire a spiritului naţional nu se teme de faptul că, în formularea de faţă, nu
are tradiţie în România, nici că va trebui un efort uriaş pentru a o înstăpâni în mentalul
colectiv. H.-R. Patapievici spune, însă, lămuritor, ce se întâmplă când lucrurile stau altfel:
“…sentimentul naţional nu a fost aproape niciodată interpretat la români ca un patriotism
politic, adică sub forma afirmării unei culturi a libertăţii politice, ci doar sub chipul
naţionalismului… Cred că absenţa unei tradiţii a sentimentului naţional înţeles ca
patriotism politic orientat spre afirmarea unei culturi comunitare a libertăţii a fost cauza cea
mai importantă atât a apariţiei sintezei ideologice pe care o numim generic naţional-
comunism, cât şi a ataşamentului rigid al unei mari părţi din electoratul românesc pentru
formele de expresie ale colectivismului – considerat mai «naţional» (în sens existenţialist)
decât formele de expresie… ale individualismului, resimţite a fi străine de «sufletul
naţional»”. Horia Roman Patapievici, Politice (cap. “Destinul naţionalismului şi contractul
social comunist”), Bucureşti, Editura Humanitas, 1996.
284
Spiritul naţional al Dreptei este constructiv în planul comunicării, întrucât se

află în cele mai bune relaţii cu spiritul critic, indispensabil comunicării
autentice. Dragostea de neam nu idealizează istoria şi însuşirile poporului
român. Dragoste e aceea care îmbrăţişează deopotrivă pe cele bune cât şi pe
cele rele. A fi mândru că eşti român nu înseamnă că nu trebuie uneori să
simţi ruşine pentru decăderea moravurilor sau pentru mulţimea crescândă a
celor obidiţi. Asta nu înseamnă, însă, să-ţi fie ruşine că eşti român, ci să
înţelegi şi, astfel, să poţi îndrepta istoria neamului românesc spre destinul
care, uns pe fruntea noastră la începutul vremurilor, fusese ursit, cu
siguranţă, să fie altfel417.
Există în cultura noastră o adevărată tradiţie a stigmatului, a
complexului culturii minore şi a supuşeniei româneşti în faţa istoriei
universale418. Acest gen de “luciditate” este contraponderea la mesajul
patriotard, arogant şi etnicist. Această autoflagelare nu are însă nimic din
măreţia ascetului; din păcate purtătorii de stigmat sunt tocmai cei care cred
mai puţin în şansele românilor. Atitudinea aceasta este defetistă şi, la urma
urmei, cea mai comodă dintre toate. Fuga de etnicism, de sforăielile
patriotarde, riscă să ducă, în cele din urmă, la un etnicism întors pe dos, care
tot etnicism se cheamă, profesând însă părerea că românii nu sunt capabili să
facă lucruri pe care alte popoare le-au făcut în istorie. Din motive dintre cele
mai diferite – ortodoxia, influenţa turcească, complexul mioritic, ghinionul419,
influenţa comunismului, spritul ontologic feminin sau paternalist, însuşirile
antropologice… şi câte şi mai câte. Am îngădui un anume pesimism, o stare
de luciditate acută, dacă, vorba lui Bertrand-Henry Lévy: “pesimismul ar avea
valoare dacă, în ultimă instanţă, ar elibera o subţire, dar dură fâşie de
certitudine şi refuz”420. Pesimismul etnic este un sentiment care, indiferent cât
417
Constantin Noica leagă frumos acest sentiment de imboldul care i-a purtat pe românii
din Ardeal spre Marea Unire: “Tipul de român înzestrat cu o asemenea conştiinţă de stăpân
mai ales Ardealul îl dă, în laboratorul său naţional. Nu pentru că există acolo trufia
românească; poate, dimpotrivă, pentru că întotdeauna a existat acolo nemulţumire
românească. Marii învăţători ai Ardealului… trăgeau, din adevărurile pe care le scoteau la
lumină asupra originii neamului românesc, o învăţătură pedagogică, bazată pe deşteptarea
unui sentiment foarte puternic de moralizare, simţământul ruşinii, dojenind poporul român
pentru «căderea lui atât de joasă, când el se cobora dintr-o aşa de mândră obârşie».
Sentimentul de ruşine, cum spune Xenopol, acest simţământ se încarcă uneori cu adevărată
conştiinţă de stăpân. Cum să nu-l umilească pe românul dojenit de Petru Maior ori de
Gheorghe Şincai starea în care îl adusese istoria? Iar, ca şi Maior sau Şincai, întreg
Ardealul a dojenit şi s-a dojenit pe sine, luptând, năzuind şi răzbind”. Constantin Noica,
Pagini despre sufletul românesc, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, p.111.
418
Recomand, în această privinţă capitolul “Cioran şi stigmatul românesc. Mecanisme
identitare şi definiţii radicale ale etnicităţii” din lucrarea Civitas imaginalis: Istorie şi
utopie în cultura română (Iaşi, Editura Polirom, 1999, pp.235-324) a lui Sorin Antohi. El
socoteşte că sentimentul stigmatului ar însoţi discursul naţional încă din primele faze ale
modernizării: “Atunci, printre discursurile alternative ce se experimentau în România, la o
extremă a direcţiei occidentalizante, a apărut o retorică a stigmatului, copia negativă a
litaniei orgoliului etnonaţional, pandantul său inevitabil” (p.268).
419
Cioran este exemplar în acest sens. Iată câteva exemple, selectate de Sorin Antohi: “Ce
piază rea a pecetluit începuturile noastre?”, “La descălecarea voievozilor a cântat o cucuvaie”,
ori calificative de felul “existenţa subterană a unui popor persecutat”, “neam fără noroc”,
“nesoarta valahă”, “nenorocul valah”, “neam urzit nesoartei”. Idem, pp.246-247.
420
Bernard-Henri Levy, Barbaria cu chip uman, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p.178.
285
de strălucite sunt argumentaţiile reprezentanţilor săi, vine dintr-o formă de

dispreţ faţă de propriul neam. În fapt, nu există popoare mai bune şi altele mai
rele. Determinismul biologic, mai ales când e vorba de popoare întregi, este o
viziune mecanicistă care nu ar trebui să facă o casă bună cu pesimismul, care
este iraţional. Determinismul cultural, care poate avea miezul său, nu susţine
viziunea pesimismului etnic. Principala problemă a acestei ţări este aceea că
pământul său a fost locul de întâlnire a imperiilor. A fost prea frământat de
copitele cailor, de roţile tunurilor şi de şenilele tancurilor pentru ca iarba să
crească, netulburată, veacuri întregi, precum gazonul englezesc. În orice
perioadă există anumite epicentre ale istoriei. Ţările române nu au făcut parte
niciodată din aceste epicentre. Ele au fost fie prea îndepărtate, fie disputate de
acestea. Astfel se poate explica decalajul industrial ori decalajul instituţional.
Nu trebuie să ne ruşinăm de sărăcia noastră câtă vreme vom avea puterea să
luptăm împotriva ei. Pesimismul etnic cade în acest păcat teribil care este
împăcarea cu sărăcia şi cu umilinţa, şi din care nu mai există scăpare.
Astăzi lucrurile se pun diferit. Integrarea euto-atlantică aduce pentru
prima oară României şansa apropierii de un astfel de epicentru, altfel decât
prin subordonare. Tocmai de aceea pesimismul etnic trebuie lepădat, mai
ales într-un moment în care avem nevoie de o înţelegere clară a demnităţii
naţionale şi a interesului naţional. Pesimismul etnic, sentimentul stigmatului
nu se împacă cu respectul de sine. Şi dacă nu ne vom respecta noi înşine,
atunci de ce ar face-o alţii?421
Spiritul naţional al dreptei reuneşte fundamentul etno-cultural al
neamului românesc cu sentimentul responsabilităţii civice. Identitatea
naţională comportă o dublă semnificaţie: apartenenţa la o comunitate etno-
culturală şi apartenenţa la o comunitate statală422. Ea se constituie,
deopotrivă, într-un drept inalienabil, dar şi într-o obligaţie morală. Ni se
pare important, într-un timp al confuziei, să subliniem că nu (atât) calitatea
etnică este determinantă în definirea bunului român, cât calitatea lui de
cetăţean al României, care înţelege, potrivit rânduielilor, să-şi respecte
obligaţiile şi să-şi fructifice drepturile. Conştiinţa naţională se cuvine, prin
urmare, a fi înţeleasă ca un corolar al identităţii etnice şi cetăţeneşti, sub
421
Să-l ascultăm pe Ion I. C. Brătianu: “Un popor care nu ştie să-şi apere înseşi drepturile
sale, în zadar aşteaptă sprijin de peste graniţă”. Căci “respectul străinătăţii nu se adresează
decât acelor popoare conştiente de sine, puternice înăuntru, totdeauna veghetoare la
interesele lor” (apud Marin Nedelea, Prim-miniştrii României Mari, Bucureşti, Casa de
editură şi presă “Viaţa Românească”, 1991, p.21).
422
După 1989, apartenenţa etnică a influenţat, adesea, mai semnificativ acţiunea politică
decât sentimentul apartenenţei civice. Este, de altfel, una dintre concluziile lucrării
Naţionalismele europene a lui Paul Sabourin: “Revenirea naţionalismelor în Europa se
accentuează după 1989 sau mai curând, se fac văzute, în plină lumină…Astăzi
naţionalismele europene nu sunt numai un fel de subprodus al erei comuniste, căci ele sunt
prezente în toate democraţiile occidentale, societăţi industriale şi dezvoltate. Desigur,
pentru că separările ideologice şi-au pierdut din valoare, pentru că statul este în criză
pretutindeni, căci politica corespunde din ce în ce mai mult aspiraţiilor etnice… Paradoxul
derutant la care asistăm azi este cel al unei imense tentative de omogenizare a lumii
europene, venită de pe continentul american, care provoacă, astfel, efectul contrar: căutarea
pătimaşă a diferenţei, a deosebirii, a recunoaşterii”. Paul Sabourin, Naţionalismele
europene, Iaşi, Editura Institutul European, 1999, pp.70-71.
286
semnul dragostei de neam şi al dragostei de patrie. Înlăuntrul graniţelor

Patriei totul poate fi pus în discuţie, în afară de Patria însăşi.
Spiritul naţional al Dreptei româneşti se află în consonanţă cu
viziunea noastră europeană. Vechea dreaptă naţională, formată în eforturile
de coagulare a statelor unitare, evoluează acum către o dreaptă europeană,
militând pentru o Europă a naţiunilor. Dreapta nu trebuie să mai fie
cantonată în naţionalismul limitativ, deseori anti-european, de secol al XIX-
lea423. Acesta, deşi are la bază un sentiment autentic al fidelităţii faţă de
naţiune, manipulat din interese partinice, duce la izolare şi şovinism.
Noi nu trebuie să justificăm apartenenţa noastră europeană. Acest
demers ar sugera că există, în această privinţă, complexe din partea noastră
ori nelămuriri din partea altora. Noi nu avem nici un complex, iar cei care
au nelămuriri, să şi le limpezească singuri. Iar pentru asta le stă la dispoziţie
oricare bibliotecă importantă a lumii. Spunea Laurenţiu Ulici: “Undeva, în
apropiere de Sighetu-Marmaţiei, dar într-o altă ţară, stă înfiptă de vreo opt
decenii o bornă care vesteşte călătorului că se află în centrul geografic al
Europei. De la această bornă până la Atlantic e tot atâta distanţă câtă e de la
ea până la Urali. Au pus-o acolo austriecii, nu noi, dar noi ar fi trebuit să o
băgăm de seamă şi să ţinem cont de realitatea pe care ea, borna, o exprimă.
Din păcate, puţini români ştiu de existenţa ei şi încă şi mai puţini sunt
dispuşi să o ia drept argument al situării noastre istorice pe harta Europei”
(“Europa, kilometrul 0” în Mitică şi Hyperion, Bucureşti, Editura Du Style,
p.9)424.
423
Privite sociologic, naţionalismul şi democraţia pot fi considerate rezultatul
industrializării. Într-o lucrare clasică, Ernst Gellner susţine că naţiunile şi naţionalismul iau
naştere ca urmare a procesului de industrializare şi a manipulării maselor de către elite în
scopul propriilor interese. Astfel, procesul economic de industrializare a creat anumite
condiţii favorabile dezvoltării ideilor naţionaliste. Industrializarea doboară vechile bariere
dintre clase, tipice societăţilor agrare, şi necesită aşezarea unui fundament comun lingvistic
şi cultural indispensabil construirii unei economii naţionale. Existau etnicitatea, sentimentul
apartenenţei de clasă, însă nu şi convingerea că grupurile omogene din punct de vedere
sociolingvistic ar trebui organizate ca state suverane. Ernst Gellner, Naţiuni şi naţionalism,
Bucureşti, Editura Antet, 1997.
În acord cu Gellner, E. J. Hobsbawn consideră că “problema naţională” se află undeva la
intersecţia politicului cu tehnologia şi transformarea socială: “…naţiunile nu există doar în
funcţie de un stat particular sau de aspiraţia de a fonda unul – cum ar fi, de exemplu, statul
în timpul Revoluţiei franceze -, ci şi în contextul unui studiu particular al dezvoltării
economice şi tehnologice (…) Noţiunile şi fenomenele asociate lor trebuiesc analizate în
termenii condiţiilor şi cerinţelor politice, tehnice, administrative sau economice”. E. J.
Hobsbawn, Naţiuni şi naţionalism din 1870 până în prezent. Program, mit, realitate,
Chişinău, Editura Arc, 1997, p.12.
Pe de altă parte, Bennedict Anderson vorbeşte de naţionalismul “comunităţilor imaginate”,
considerând că naţionalismul a apărut în cadrul comunităţilor formate în urma migraţiilor
masive, care au început la sfârşitul secolului al XVII-lea, spre continentul american. Vezi
Bennedict Anderson, Imagined Communities. Reflections on the Origins and Spread of
Nationalism, London, Verso, 1983.
424
Tentaţia de a socoti România în afara spaţiului central-european se bazează pe distincţia
care se face între catolicismul Europei centrale şi ortodoxismul răsăritean. Vezi, de pildă,
Guy Hermet, “Enigma Europei Centrale” în Istoria naţiunilor şi naţionalismului în Europa
(ed.cit., pp.47-52). Structural vorbind, însă, România devine parte a Europei centrale.
Spune Jacques Rupnik: “Paradoxul Europei Centrale este decalajul dintre adeziunea sa faţă
de civilizaţia, ideile politice şi instituţiile occidentale, pe de-o parte, şi realităţile dezvoltării
287
Apartenenţa noastră la familia europeană ţine de domeniul

evidenţei425. Orice tentativă de a o justifica înseamnă punerea ei la îndoială
sau propria frustrare. O dată lămurită această chestiune, pentru Dreapta
românească problemele de fond sunt cele privind instituţionalizarea şi
fructificarea acestei apartenenţe.
Modul în care se desfăşoară procesul de integrare europeană nu
trebuie socotit un afront la adresa demnităţii naţionale. Umilinţa pe care am
îndurat-o ascultând dojenile instituţiilor europene nu se adresează românilor
ca naţiune, ci nepriceperii sau incorectitudinii celor care ne-au condus.
Integrarea în structurile europene trebuie privită ca o înţelegere, cu drepturile
şi obligaţiile sale, şi de o parte şi de cealaltă. Dacă am fi fost parte la proiectul
Uniunii Europene încă de la început, am fi contribuit la stabilirea regulilor.
Cum însă regulile există deja, noi nu avem de ales decât între a le refuza şi a le
accepta. Nimeni nu ne obligă să facem nici una, nici alta. Acceptarea lor
presupune câteva lucruri simple: economie de piaţă, mediu competiţional,
modernizare instituţională, ordine de drept şi moralitate în actul de
administraţie. Ele se numără printre obiectivele Dreptei româneşti. Cine
doreşte altceva, vorba lui Eminescu, “să o spună ţării”!
Refuzul integrării în structurile europene şi euro-atlantice, explicit
prin declaraţii xenofobe şi autarhice, sau implicit, prin tergiversare sau prin
nepricepere, expune România la riscuri majore de securitate. Cea mai
eficientă formă de securitate pentru ţara noastră este apartenenţa la o
structură de securitate, fie economică, fie militară. Siguranţa propriilor
frontiere, ca şi siguranţa depunerilor bancare şi a investiţiilor sunt modalităţi
de apărare a demnităţii naţionale.
A solicita sprijin nu este un act de umilinţă. Demn este cel care oferă
ceva în schimbul a ceea ce cere. Şi România, o ţară de mărime medie într-o
zonă geo-politică complicată, a dovedit, în momente deosebite, că poate fi
de ajutor. Demn este cel care, după ce a făcut o înţelegere, o şi respectă.
sale social-economice, precum şi fragmentarea etnică, pe de altă parte” (Jacques Rupnik,

L’Autre Europe, Paris, Odile Jacob, 1990, p.29; apud Guy Hermet, op.cit., p.47).
425
Este demn de amintit, în contextul relaţionării culturii române la valorile occidentale,
argumentarea pe care o dă Adrian Marino unei atitudini, în acelaşi timp româneşti şi
europene, pe care o numeşte “al treilea discurs”, pe care îl fundamentează astfel: “Este
necesar un nou mod de abordare a relaţiei cu străinătatea, rămânând în acelaşi timp români
şi europeni. Avem o dublă identitate: nici speriaţi de Occident, nici anchilozaţi şi “arestaţi”
în specificitatea noastră, care nu poate fi ermetică” (p.51). Şi, mai departe: “Această relaţie
urmăreşte depăşirea relaţiei de adversitate prin găsirea unei soluţii de colaborare şi de
sinteză între cele două orientări ideologice fundamentale ale culturii române: autohtonism
(primul «discurs») şi europenism (al doilea «discurs»), cu toate implicaţiile şi ramificaţiile
acestor «discursuri». Ele au în vedere definirea unui nou raport între izolarea specifistă şi
integrarea europeană” (p.141). Această concepţie este sintetizată astfel de Sorin Antohi:
“…ceea ce aş numi Al Treilea Discurs, termenul mijlociu, terţul mereu exclus al dialogul
Est-Vest (sau mai general, Centru-Periferie). Acest Al Treilea Discurs este extrem de
problematic, fiindcă temeiul său este sistematic erodat de perspectivele reciproc excluse: nu
e nici negare autohtonistă a Occidentului (şi, mai general, a Celuilalt), nici asumare
imitativă a normelor şi discursurilor de referinţă (ca la majoritatea occidentalizanţilor)”.
Adrian Marino, Adrian Marino în dialog cu Sorin Antohi: Al treilea discurs. Cultură,
ideologie şi politică în România, Iaşi, Editura Polirom, 2001.
288
Strângerea mâinilor consfinţind învoiala şi strângerea mâinilor, la sfârşit,

pentru lucrul bine făcut, constituie un act de demnitate.
Atunci când spunem că Dreapta românească are un spirit european,
aceasta nu vine în contradicţie cu spiritul său naţional. Uniunea Europeană
nu este numai o construcţie politică şi economică, ea trebuie să fie şi o
construcţie culturală426. Interesul naţional poartă astăzi ţara noastră către
integrare europeană. Acest proces nu trebuie privit ca o ameninţare la adresa
fondului nostru etnocultural şi a specificului nostru naţional. Întărirea
frontierelor şi prosperitatea economică reprezintă, în ultimă instanţă, forme
de protejare şi promovare a culturii naţionale.
Direcţii de acţiune în promovarea spiritului naţional al Dreptei

româneşti
Spiritul naţional nu este un sentiment abstract. Identitatea naţională,

demnitatea naţională, destinul naţional trebuie umplute cu un anume miez,
care este în primul rând voinţa şi acţiunea noastră. Mândria de a fi român nu
e o stare contemplativă, axiomatică, ci este rodul îndeplinirii misiunii
noastre naţionale427. Astfel, acţiunea noastră trebuie îndreptată în
următoarele direcţii:
1. Revigorarea conştiinţei naţionale

Apartenenţa etnică428 este o stare de fapt. Orice se poate schimba,
chiar şi, în ultima vreme, sexul, dar semnul naşterii nu. Problema este aceea
a modului în care acest semn al naşterii este asumat de conştiinţa
individuală şi de modul în care el este reflectat în conştiinţa de neam.
426
Nu putem fi, tocmai de aceea, de acord cu Pierre Manent, atunci când spune: “Dacă
toate spusele mele pot fi considerate ca o apărare a naţiunii, atunci este vorba de naţiune ca
un corp politic, cadru primar al vieţii politice, şi nu ca particularitate. A apăra naţiunea ca
particularitate, înseamnă a o condamna. Ea nu este altceva decât o regiune, o provincie, un
teritoriu; nu e decât farmecul inefabil şi sărman al «oamenilor locului»… Ar fi dificil să
păstrăm sensul măreţiei umane într-o lume umană atât de divizată…Din dialogul între
bătrânele noastre naţiuni, din acţiunile lor comune, din intenţiile lor de unitate, va ţâşni,
poate, un corp politic nou, inedit, splendid, şi atunci le-am putea spune adio”. Pierre
Manent, “La démocratie et la nation” în Studia Politica – Revista română de ştiinţă
politică, Editura Meridiane şi Institutul de Cercetări Politice al Universităţii Bucureşti,
Vol.1. No.l, 2001, pp.16-17.
427
Octavian Goga: “Noi vrem bărbăţie, vrem mândrie în poporul nostru… E adevăr vechi
că pe temeiul umilinţii nu se poate zidi viitorul unui neam şi de aceea vremea de astăzi, cu
îndrumările şi nădejdile ei mai adaugă o poruncă la cele zece din tablele legii. Porunca asta
e: Nu fii umilit!” (Octavian Goga, Naţionalism dezrobitor, Bucureşti, Editura Albatros,
1998, p.12).
428
“Românismul” este un concept evitat în ultimii ani. Iată, probabil, una dintre definiţiile
cele mai curate ale românismului, dată, în 1931, de Mircea Eliade: “Românismul nu este
altceva, pentru etnicii români, decât exprimarea naţionalismului în limba maicii noastre.
Pentru cetăţenii români de altă naţionalitate, românismul este expresia patriotismului lor.
Absenţa românismului în comportamentul acestora înseamnă absenţa patriotismului lor, cu
toate consecinţele ce decurg de aici. Antiromânismul devine culpă supremă. Pentru un nativ
român, românismul este calitatea primordială a celui plămădit în spaţiul genezei noastre,
acum sau în succesiunea generaţiilor. Românismul, ca orice naţionalism, este firesc şi total,
ca Natura, ca Viaţa. Este trăire curentă. Este ideal şi drapel de luptă. Este iubire şi jertfă”.
289
La hotarul dintre milenii, sufletul românesc este neliniştit. Partidele

politice au considerat că chestiunea naţională priveşte cu deosebire relaţiile
interetnice. Această abordare este trunchiată şi scapă din vedere fondul
problemei. Căci chestiunea naţională este, înainte de toate, o problemă a
destinului românesc. Pentru aceasta, auto-idolatrizarea, narcisismul sau
vanitatea găunoasă nu ne sunt de nici un folos. Mai mult decât atât, ne
înstrăinează de miezul problemei. E nevoie, pentru abordarea mesajului
naţional, de responsabilitate şi de spirit critic429.
Pentru a ne raporta la ceilalţi, trebuie, în primul rând, să ne
cunoaştem pe noi înşine. Şi, mai presus de orice, trebuie să ştim încotro ne
îndreptăm430.
Destinul fiecărui popor stă în mâinile sale. Oricâte înţelegeri s-au
făcut sau se vor face peste capul nostru, ele nu trebuie să ne producă teamă
sau resemnare. Nimeni nu poate abate destinul unei ţări decât dacă găseşte
înlăuntrul ei forţele interne, dar străine de neam, care să o facă. O conducere
demnă, ataşată interesului naţional, îşi va găsi prieteni în exterior şi se va
bucura de sprijinul neamului său. Istoria românilor dovedeşte cu prisosinţă
acest adevăr.
Componentele majore ale conştiinţei naţionale – patriotismul,
mândria de a fi român, legarea destinului individual de destinul naţional,
dragostea de neam, ca asumare personală fundamentală – au fost zeci de ani
batjocorite, încercându-se demonetizarea şi compromiterea lor. Restabilirea
tuturor acestor valori fundamentale constituie misiunea Dreptei
româneşti431. Acestea nu sunt cuvinte mari, căci ceea ce face parte din
intimitatea sufletului românesc nu trebuie să fie considerat retoric432. Oricât
429
Nicolae Iorga: “Naţionalist înseamnă cine iubeşte poporul său, în partea cea mai densă a
acestui popor, în partea muncitoare, în partea cea mai onestă; dar şi părţile celelalte el le
iubeşte. Însă pe lângă toate, naţionalist este acela care iubeşte din corpul naţiunii sale partea
care doare mai rău, care sângerează mai mult” (Doctrina naţionalistă. Conferinţă ţinută la
Fundaţia universitară “Carol I” la 10 decembrie 1922, Bucureşti, Editura Cultura
Naţională, p.15).
430
Iată, în susţinerea acestei idei, un text al lui Andrei Pleşu: “…socotim că, în primul rând,
nu asupra unei mai bune organizări a lansării noastre în lume trebuie să medităm, ci asupra
ordinii noastre interioare în numele căreia pretindem această lansare. Înainte de a fi
întreprinzători, e nevoie de staza fecundă a introspecţiei. De altfel, numai aşa rămânem
între hotarele puterii noastre reale… Ne vom opri, deocamdată, la temelia chestiunii, la
lămurirea noastră cu noi înşine. O dată consumată această etapă, lămurirea celorlalţi cu noi
va căpăta, când va veni momentul, o desfăşurare firească. Care e deci ordinea specifică pe
care vrem să o propunem ordinii globale a lumii? Şi, dacă vrem să devenim universali în
numele fiinţei noastre naţionale, care sunt conturele ei exacte şi care e aşezarea noastră
onestă în raport cu ea?” Andrei Pleşu, “Rigorile ideii naţionale şi legitimitatea
universalului” în Secolul XX, nr.1-2-3/1981 reluat în Chipuri şi măşti ale tranziţiei,
431
Ion I. C. Brătianu: “Cea mai bună definiţie pe care am găsit-o de ceea ce înseamnă o
naţiune este aceea a conştiinţei naţionale. O naţiune este conştiinţă naţională, cât valorează
una atât înseamnă cealaltă. Conştiinţa a ceea ce este şi hotărârea fermă de a fi este puterea
cea dintâi a unui popor. Cum şi-o manifestă el, astfel îşi aşează rolul şi rostul în mijlocul
neamurilor”. Ion I. C. Brătianu, Situaţia internaţională a României – Expunere făcută în
Adunarea Deputaţilor (16-17 decembrie 1919), Bucureşti, Imprimeria “Independenţa”,
1919, p.38; apud Marin Nedelea, op.cit., p.8.
432
Merită amintit aici textul lui Horia Roman Patapievici “Vulgata bunului român” din
volumul Cerul văzut prin lentilă, Bucureşti, Editura Nemira, 1995, pp.96-100.
290
de gălăgios s-ar bate unii şi alţii cu pumnii în piept, lăudându-se cu

patriotismul lor, ei trebuie să ştie că dragostea de neam sălăşuieşte
înlăuntrul pieptului şi nu în afara sa433.
Opţiunea românilor pentru prosperitate şi democraţie a fost adesea
exprimată în ultimii 150 de ani. Ca un făcut, de fiecare dată, slăbiciunile
interne ne-au împiedicat să ducem lucrurile până la capăt. Problema este nu
numai de a opta, ci de a avea instrumentele de punere în practică a opţiunii.
Primul lucru pe care dictaturile l-au impus a fost frica. Primul lucru
pe care democraţiile consolidate l-au învins a fost tot frica. Aflată la peste
un deceniu de la căderea unui regim dictatorial, România este în continuare
dominată de frică434. Indiferent de vorbele sub care ne ascundem, zi de zi,
ieşind din casă, mergând la serviciu sau la şcoală, la ţară sau la oraş, cei mai
mulţi dintre noi se confruntă cu frica. Frica de sărăcie, de tranziţie, de
şomaj, de preţuri, de hoţi, de un război în zonă, frica de minorităţi, de
majorităţi, de noul ce vine sau de vechiul care încă n-a trecut. Multora le e
frică să rostească răspicat adevărul, le e frică de judecata altora, le e frică să
acţioneze, le e frică să-i lase pe alţii să o facă pentru ei.
Drumul pentru consolidarea identităţii naţionale trebuie să pornească
de la afirmarea statutului social şi cultural al cetăţeanului. Trebuie câştigată
încrederea în propriile forţe şi trebuie, de asemenea, ca fiecare să lupte
împotriva depersonalizării care a făcut posibilă manipularea, decenii de-a
lungul. Responsabilităţile clasei politice trebuie să se împletească firesc cu
responsabilităţile asumate de fiecare dintre noi.
Aspectul acesta este esenţial în viziunea noastră. Conştiinţa
naţională nu este o rezultantă anonimă a unor eforturi individuale. Ea nu
poate aparţine mentalului colectiv, pentru a nu se regăsi, totuşi, în nici unul
din noi. Ca în orice altă abordare, dreapta porneşte de la premisa unicităţii
omului. În înţelegerea unicităţii, identitatea naţională nu poate lipsi.
Raportarea la conştiinţa de neam nu poate fi contemplativă; fiecare dintre
noi suntem parte şi părtaşi la profunzimea acestei stări de conştiinţă.
Conştiinţa de neam este, mai întâi de toate, conştiinţă de sine. Este ceea ce
transformă o populaţie într-un popor. Ceea ce diferenţiază şi emoţionează,
diferenţa şi emoţia fiind cele două pavăze împotriva mediocrităţii. Ceea ce
deosebeşte o hoardă migratoare de o naţie constructoare de cetăţi. Iar o
cetate nu poate fi trează când sentinelele moţăie435.
433
Sfatul lui Ion Luca Caragiale: “Tinere, să-ţi fie patria scumpă şi sfântă ca mama ta! S-o
iubeşti şi s-o respectezi din adâncul sufletului tău! De dragostea şi de respectul tău pentru
ea să nu faci vreodată reclamă şi paradă. Ba, ai dreptul şi datoria să urăşti, să loveşti şi să
sfărâmi pe acei fraţi ai tăi ticăloşi care, în loc să o iubească şi să o respecteze ca pe o mamă
cuminte, onestă şi severă, o curtează, o măgulesc şi o exaltează ca pe o bătrână cochetă,
nebună bună de tocat!” I.L.Caragiale, Despre lume, artă şi neamul românesc (selecţie de
texte – Dan C. Mihăilescu), Bucureşti, Editua Humanitas, 1994, p.102.
434
Din grupul nostru, cel dintâi care a sesizat persistenţa sentimentului de frică şi influenţa
sa copleşitoare asupra comportamentului românilor a fost Bogdan Teodorescu, care a
inclus această temă în Manifestul România fiecărui român, pe care UFD l-a prezentat în
noiembrie 1999.
435
Iată o scurtă crestomaţie, venită în sprijinul ideii potrivit căreia conştiinţa de neam este,
mai întâi conştiinţă de sine: Alexandru Paleologu: “Naţionalismul este o atitudine nu
numai legitimă, dar indispensabilă la nişte popoare care tind să-şi regăsească memoria
colectivă şi conştiinţa lor de ţară europeană (…) Naţionalismul este legitim în răsărit. Sunt
291
Se spune că adevărul eliberează. Se spune că doar împreună putem

reuşi. Noi vă propunem să reuşim individual. Astfel încât, dintr-o sumă de
indivizi care nu se tem, să crească o naţiune netemătoare. Aceasta înseamnă
o stare lucidă de conştiinţă personală şi şansa unei viguroase conştiinţe de
neam.
Când noi ne-am început demersul politic, nimeni nu avea curajul să
vorbească despre dreapta. Acum nu mai există această teamă.
Când noi am vorbit despre capitalism, o tăcere jenată s-a întins peste
lumea politică românească. Acum, capitalismul este, pentru tot mai mulţi,
obiectivul recunoscut al tranziţiei.
În România nu reforma este problema, ci frica de reformă, nu
privatizarea, ci frica de privatizare, nu investitorul străin, ci frica de acesta.
Problema noastră naţională este frica omului strivit de un stat neputincios,
incompetent şi de aceea agresiv.
Vrem să ne integrăm în Europa, dar trebuie să o facem ducând în
bagajul european toată moştenirea noastră românească436.
Vrem să ne racordăm la standardele mondiale ale drepturilor omului
şi ale statului cetăţenesc, dar să nu ne fie frică să recunoaştem că acum
România are nevoie de un stat puternic bazat pe ordine de drept, pe
eficienţă, pe autoritate şi pe credibilitatea instituţiilor sale.
Vrem să construim un stat modern, recunoscând, în acelaşi timp, că
Biserica şi Armata sunt cele mai trainice instituţii ale României
contemporane.
Ne-am săturat de frica din jurul nostru. Ne-am săturat de
neputinţă şi de nemişcare. Ne-am săturat de ani pierduţi, de vieţi
risipite, de visuri neîmplinite. Ne-am săturat de cei ce nu pot, de cei ce
nu ştiu şi de cei ce nu vor. Noi, românii, avem propriul destin, avem
de neconceput un polonez ne-naţionalist, un balt ne-naţionalist, un român şi un ungur ne-

naţionalişti. Cum să nu fii naţionalist? Bineînţeles, nu în maniera făcută la noi în momentul
de faţă, adică prin îndepărtarea valorilor şi conservarea mediocrităţilor…” (“Naţionalism cu
faţă occidentală” în Cuvântul, nr.18-24/ianuarie 1994); Dumitru Stăniloae: “…nu există
om anaţional (…) Umanul există numai în formă naţională, colorat naţional, determinat
naţional, aşa cum există numai determinat individual. Nu se pot extrage dintr-un individ
sau dintr-o naţiune determinantele individuale sau naţionale, pentru a lăsa umanul pur. Ar
însemna să distrugi însuşi umanul” (Ortodoxie şi românism, Sibiu, Tipografia
Arhidiecezană, 1939, pp.42-43); Petre Ţuţea: “Sunt român şi, ca român, mă socot buricul
pământului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez sau
german. Adică nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alt neam. Sunt român prin
vocaţie. Că altfel n-am cum să ies” (Între Dumnezeu şi neamul meu, Bucureşti, Fundaţia
Anastasia, Editura Arta Grafică, 1992, p.307); Răzvan Codrescu: “Trebuie recuperat cu
responsabilitate (…) acel naţionalism care îmbogăţeşte şi deschide, separându-l tranşant de
formele patologice ale suficienţei gregare (…) Trebuie, în fine, să reînvăţăm lecţia
adevăratei «cuminecări», care înseamnă integrare organică a diversităţii existenţiale în
marea unitate dinamică a Fiinţei” (Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate, ed.cit.,
p.109).
436
De altfel, această afirmaţie este în spiritul iniţiatorilor construcţiei europene, Robert
Schumann şi Jean Monnet. Iată ce spune Schumann în Notre Europe, 1958: “Nu vom putea
respinge naţionalismul altuia opunându-i propriul nostru naţionalism. Valul naţionalismelor
nu ar putea fi înlăturat decât printr-o politică constructivă şi colectivă în cadrul căreia
fiecare îşi va găsi importanţa, mulţumită unei solidarităţi efective de interese şi de eforturi”
(apud Paul Sabourin, op.cit., p.128).
292
propria ţară şi trebuie să avem conştiinţa de stăpân şi mentalitatea de

învingător. Între aceste coordonate se defineşte conştiinţa naţională. Ea
trebuie să rămână motivaţia cea mai profundă a fiecărui cetăţean
român.
2. O administraţie ataşată intereselor ţării

Revigorarea conştiinţei naţionale este înlesnită de încrederea
românilor în autorităţile ţării, de modul de funcţionare a mecanismului
economic şi social.
România are nevoie de autoritate. Multe dintre necazurile ultimilor
ani se datorează ignorării sau aplicării ştirbite a principiului autorităţii.
Instituţiile statului nu se bucură de suficientă încredere din partea românilor.
Statul însuşi este prea departe de cetăţean. În consecinţă, cetăţeanul resimte
statul ca fiindu-i exterior şi opresor, iar nu partener. El este perceput ca un
mecanism care funcţionează în detrimentul celor pe care ar trebui să-i
protejeze.
Oamenii, în general, resimt nevoia de autoritate. Aceasta nu este o
slăbiciune a fiinţei umane, ci vine din aspiraţia sa către ordine, eficienţă şi,
de ce nu, protecţie. Când autoritatea încearcă să impună ordinea fără
suportul eficienţei, ea se transformă în dictatură. Iar dictatura înseamnă
negarea autorităţii. Exerciţiul autorităţii nu este posibil decât în democraţie.
În sistemul instituţional, cetăţeanul trebuie tratat ca o instituţie. El este co-
participant al actului de guvernare.
Mândria de a fi român are, neîndoielnic, un suport etno-cultural. Dar
are şi un suport instituţional. Mândria este o stare de împlinire. Mândria
naţională este starea de împlinire a celui care are în spate o tradiţie culturală,
dar şi un stat puternic. Eminescu avea, la vremea lui, viziunea generoasă a
statului român ca “un strat de cultură la gurile Dunării”.
Mândria naţională este un sentiment care trebuie propovăduit şi
resimţit mai ales în rândul tinerilor. Fenomenul emigrării lor îl resimţim cu
durere. O mare parte a tinerilor sunt săraci sau confuzi. Aceasta îi face să fie
mai intoleranţi, să le lipsească motivaţia pasiunii în alegerea meseriei, să
dorească părăsirea definitivă a ţării, să respingă valorile naţionale sau să le
fetişizeze pe cele occidentale. Societatea românească trebuie să confere un
sentiment de siguranţă profesională şi materială pentru tinerii întreprinzători
şi talentaţi.
Este nevoie de recuperarea, dintr-o perspectivă democratică, a
principiului autorităţii. Calea cea mai potrivită nu este înmulţirea legilor,
îndesirea controalelor, comportamentul fiscal abuziv al statului sau poziţia
de monopol a regiilor statului. Un stat puternic este acela care îşi restrânge
sfera de cuprindere, lăsând în locul său forţa legii şi forţa pieţii. Rolul
statului este acela de a asigura accesul egal la oportunităţi şi nu de a îngrădi
libertatea individuală.
Oamenii politici trebuie să ofere exemplul personal de loialitate faţă
de România şi faţă de neamul românesc. O administraţie ataşată interesului
naţional este aceea care îşi respectă cetăţenii, care consolidează încrederea
românilor în instituţiile statului, care exercită o autoritate reală şi care
gospodăreşte eficient resursele disponibile.
293
3. Consolidarea capitalului românesc

Mesajul naţional al Dreptei acordă un loc important dezvoltării
capitalului autohton437.
Investiţiile străine, directe sau de portofoliu, sunt extrem de necesare
României. Dreapta susţine măsurile care să contribuie la deschiderea ţării
noastre către fluxurile economice internaţionale. În acelaşi timp, însă,
considerăm că investiţiile străine pot fi benefice interesului naţional numai
dacă intră în competiţie cu capitalul autohton consolidat. Capitalul românesc
este cel care conferă stabilitate economică şi socială României.
O fiscalitate activă, selectivă şi stimulatorie, modificarea
comportamentului fiscal al statului (care să vadă în agentul economic un
colaborator şi nu un posibil infractor) consolidarea mediului competiţional,
debirocratizarea, descentralizarea şi privatizarea, stimularea exporturilor
româneşti, dezvoltarea pieţelor financiar-bancare constituie tot atâtea căi de
sprijinire a capitalului autohton.
Nu trebuie din acestea să se înţeleagă că Dreapta românească este
promotoare a unui naţionalism economic, cu conotaţii etniciste. Noi nu
dorim privilegii pentru capitalul autohton, căci orice privilegiu încalcă
spiritul liberei competiţii şi va sfârşi, mai devreme sau mai târziu, prin a se
întoarce împotriva noastră. Ceea ce dorim noi, însă, este ca, în ceea ce
priveşte accesul pe diverse pieţe şi accesul la resurse, capitalul român să nu
se mai găsească într-o poziţie la fel de dezavantajoasă cum se găseşte el
astăzi. O bună bucată de vreme legislaţia românească a impozitului pe profit
oferea mai multe facilităţi investiţiilor străine decât celor româneşti. De
bine, de rău, legislaţia investiţiilor a fost, de curând, unificată. Ce ne facem
însă cu regimurile fiscale diferite din diverse ţări care fac ca pieţele
româneşti să fie invadate cu produse străine cărora subvenţiile interne şi
politicile de promovare a exporturilor le dau aripi în timp ce firmele
româneşti plătesc impozite peste impozite care li se agaţă ca ocalele de
picior? Regimul valutar al României creează obstacole peste obstacole
pentru capitaliştii români care doresc să investească în străinătate. Iar alte
ţări stabilesc contingente pentru forţa de muncă românească ce doreşte să
lucreze peste graniţe.
În competiţia globalizării, capitalul românesc pleacă cu mâinile
goale. Globalizarea presupune libera circulaţie a mărfurilor, a forţei de
muncă şi a capitalurilor. Ceea ce nouă nu ne este încă permis. Capitalul
românesc priveşte încă prin ferestre zăbrelite.
Există discriminări la care este supus capitalul românesc. Ele se
leagă, în principal, de obstacole privind libera circulaţie a persoanelor, a
mărfurilor şi a capitalurilor. Indiferent de justificarea lor, aceste obstacole şi
437
Spune Ştefan Zeletin: “Fiecare poate să urască capitalismul sau să-l iubească; aceasta e
afacerea sa particulară. Un lucru însă trebuie să ştie orice român: că pentru moment, ca şi
pentru viitor, toate aspiraţiile noastre: cultură naţională, forţă naţională şi mai ales
independenţă naţională se rezumă în aceste două cuvinte: capital naţional”. Ştefan Zeletin,
Neoliberalismul: Studii asupra istoriei şi burgheziei române, Bucureşti, Editura Scripta,
1992, p.54.
294
discriminări trebuie înlăturate, pentru a nu diminua eficienţa capitalului

românesc şi pentru a nu răni orgoliul naţional.
4. Asumarea istoriei naţionale

O asumare corectă a istoriei naţionale este indispensabilă pentru
sporirea forţei românilor ca naţiune438. Acest lucru este cu atât mai necesar cu
cât, după 1989, ne-am recăpătat dreptul la memorie. Numeroase nume, fapte
ascunse ori distorsionate în timpul comunismului, ies acum la iveală439.
Din păcate, istoria face parte, tot mai puţin, din educarea tinerei
generaţii. Viziunile pesimiste, care îşi spun lucide şi realiste, socotesc că
poporul român este lipsit de unele virtuţi care să îl ajute să-şi ia soarta în
propriile mâini. Numeroşi autori sugerează că românii sunt paternalişti, lipsiţi
de darul împotrivirii şi înclinaţi mai degrabă să suporte istoria decât să o facă ei
înşişi. Nefericita metaforă a mămăligii care nu explodează a creat un neplăcut
curent de opinie, încercând să dea o explicaţie la nivelul mentalului colectiv a
istoriei ultimei jumătăţi de secol. Cei care spun toate acestea ignoră unele fapte
care nu numai că evidenţiază eroismul românesc dar îl singularizează în plan
european. Cât de puţin se vorbeşte, din păcate, despre rezistenţa anticomunistă
din România! Câţi români cunosc că rezistenţa anticomunistă din munţi a fost
cea mai îndelungată dintre toate ţările aflate sub ocupaţie comunistă? Câţi
părinţi vorbesc copiilor lor despre cei care au luptat împotriva comuniştilor cu
arma în mână, până la începutul anilor ‘60?440 Numele lor, din păcate, sunt
mult mai puţin cunoscute decât ale celor care i-au hăituit. Pilda lor este
necesară pentru aceia care se îndoiesc de virtuţile combative ale românilor. E
438
Iată ce ne spune, în această privinţă, Nicolae Bălcescu: “Românii au trebuinţă astăzi să
se întemeieze în patriotism şi în curaj şi să câştige statornicie în caracter. Aceste rezultate
credem că s-ar dobândi când ei ar avea o bună istorie naţională şi când aceasta ar fi
îndestul răspândită, privind la acel şir de veacuri, în care părinţii noştri au trăit şi la chipul
cu care s-au purtat în viaţa lor soţială, noi am căutat să dobândim virtuţile lor şi să ne ferim
de greşelile în care au picat. Am părăsit, prin urmare, acel duh de partidă şi de ambiţie
mârşavă. Am scăpat de acele temeri de nimic şi d-acele nădejdi deşarte. Am dobândit
adevăratele prinţipe care trebuie să ne povăţuiască în viaţa noastră soţială ca să ne putem
mântui. Istoria încă ne ar arăta că părinţii noştri se aflară în vremi cu mult mai grele decât
acele în care ne aflăm noi acum.” Vezi Nicolae Bălcescu, “Cuvânt preliminariu despre
izvoarele istoriei românilor” în Opere – Scrieri istorice, politice şi economice 1844 – 1847,
(vol. I), Bucureşti, Editura Academiei, 1974, p.95.
439
Tony Judt: “Sfârşitul comunismului a însemnat deopotrivă începutul memoriei… Ceea
ce nu a putut fi spus sau nici măcar ştiut despre istoria şi politica Europei Centrale şi de
Răsărit vreme de şaizeci de ani a ieşit acum la iveală, generând adesea eforturi intense în
vederea unei noi înăbuşiri a diferitelor, dar nu mai puţin incomodelor amintiri”. Tony Judt,
Europa iluziilor, Iaşi, Editura Polirom, 2000, p.197.
440
“România a avut cea mai amplă, cea mai sângeroasă şi cea mai îndelungată rezistenţă
armată anticomunistă” este concluzia studiului „Rezistenţa armată anticomunistă din
România: 1944-1962” semnat de Adrian Brişcă. Potrivit acestui studiu, în România au
activat 19 centre de rezistenţă, dintre care unele au rezistat până spre începutul anilor ‘60.
Ele au fost răspândite pe întreg teritoriul ţării, cuprinzând mii de luptători din categorii
sociale diverse, de la ofiţeri ai Armatei române şi până la preoţi, intelectuali, muncitori şi
ţărani. Ultimul partizan din România a fost un ţăran, Ion Banda, împuşcat de Securitate în
munţi, în Banat, în anul 1962 (Adrian Brişcă, „Rezistenţa armată anticomunistă din
România: 1944-1962”, Arhivele Totalitarismului, 1-2/1999, pp.42-67).
295
drept că ei au fost puţini şi nu au reuşit să abată istoria de la traseul său atât de

potrivnic destinului românesc. Dar, spre deosebire de putere, eroismul nu este
întotdeauna de partea celor care înving.
Controversele legate de evoluţia anumitor perioade, îndeosebi
recente, ale istoriei naţionale, sau legate de rolul unor personalităţi istorice,
trebuie judecate în contextul lor specific şi nu trebuie să transpună în
prezent conflicte ce aparţin altor perioade istorice. Aceasta presupune o
cunoaştere corectă a istoriei, fără a o idealiza, dar şi fără a o ignora. Istoria
este prima pagină pentru oricare dintre cărţile viitoare441.
Oricât am dori să ignorăm această realitate, există o anumită stare de
indigestie în ceea ce priveşte absorbţia istoriei recente. Tentativa de a ocoli
această temă are argumentele ei de natură politică, dacă socotim că cei care
au condus mai tot timpul această ţară din 1989 încoace sunt moştenitorii
direcţi ai partidului comunist442. România şi-a ratat marele său moment de
adevăr. Mişcarea spontană din 12 ianuarie 1990 şi cea care i-a urmat, la
scurt timp, în 28 ianuarie, declanşată de partidele istorice şi părăsită, în
ultimul moment, de o seamă de lideri ai PNL, au fost cele mai importante
tentative, eşuate din păcate, de a forţa abordarea acestei teme. Ocuparea
Pieţei Universităţii din Bucureşti, în primăvara aceluiaşi an, a fost ultimul
moment când legitimitatea noii puteri politice s-a pus în mod răspicat în
România. Despre perioada comunistă s-a scris întristător de puţin, cel mai
adesea cu ochiul analistului şi mai puţin din unghiul moralei. Serialul
“Memorialul durerii”, una din puţinele realizări pe peliculă privind sistemul
torţionar comunist, a fost abordat cu curiozitatea obişnuită faţă de orice
serial de televiziune; nu a stârnit dezbateri ori polemici. Repunerea în
discuţie, în acest moment, a acestei teme este privită de clasa politică şi de
majoritatea formatorilor de opinie ca o lipsă de realism şi de pragmatism.
Liderii comunişti au dat deseori dovadă de laşitate443. Faptul că ei nu
au putut guverna altfel decât prin teroare este o dovadă clară. Teroarea nu
441
Spune A.D. Xenopol: “Popoarele din care a dispărut patriotismul sunt moarte pentru
istorie. Dacă, însă, istoria, în general te face să iubeşti omenirea, istoria poporului din care
faci parte va deschide inima către dânsa. Nu este deci putere care să învieze mai tare
patriotismul decât istoria propriului tău popor” (“Lecţiunea de deschidere a cursului de
istoria românilor de la Universitatea din Iaşi” în Convorbiri literare, 1 nov.1883, p.306).
442
Tzvetan Todorov nota cu amărăciune, în 1996: “Este inadmisibil ca responsabilii
lagărelor de concentrare, această rană a omenirii, să se poată bucura acasă la ei de
decoraţiile, de privilegiile lor simbolice şi materiale, chiar de totalitatea drepturilor lor
civice. Responsabilii: adică nu, desigur, ucigaşii şi bătăuşii, nici chiar ofiţerii Securităţii
statului care maltratau în lagăre şi care nu vor părăsi niciodată memoria victimelor lor, ci
şefii politici ale căror chipuri, şi uneori chiar nume, acestea nu le cunoşteau: membrii
Biroului politic, miniştrii de Interne, direcţia centrală a lagărelor. Esenţială nu este
pedepsirea unuia sau a altuia, ci restabilirea ideii de adevăr şi de dreptate într-o ţară în care
aceasta a fost batjocorită timp de aproape o jumătate de secol. Mă tem, totuşi, că această
propunere, fie ea oricât de modestă, nu va fi adoptată niciodată: la ora la care scriu, (ex)-
comuniştii se află din nou la putere, în Bulgaria ca şi în alte ţări din Europa de Răsărit, şi nu
au nici o intenţie de a lăsa ca părinţii, socrii sau unchii lor să fie maltrataţi” (Tzvetan
Todorov, Omul dezrădăcinat, Iaşi, Institutul European, Iaşi, 1999, pp.74-75). Ne amintim,
desigur, că personaje precum Alexandru Drăghici sau Alexandru Nicolski au supravieţuit
anului 1989 şi au sfârşit în pace în paturile lor.
443
Începând cu Lenin însuşi, care în perioada iulie-octombrie 1917, a preferat să se
ascundă, mergând până într-acolo încât, pentru a nu fi recunoscut, şi-a bărbierit faimosul
296
este instrumentul celui care este puternic ori curajos, ci al celui care se teme
de propriul popor. Ei au adoptat aceeaşi atitudine laşă şi după anul 1989. Au
încercat să sugereze că acuzele împotriva lor incriminează pe toţi membrii
de partid, indiferent de poziţia deţinută, ascunzându-se în spatele acestei
incriminări care era doar imaginară, căci nimănui nu-i trecuse prin cap să
facă o astfel de acuză colectivă. Au sacrificat pe unii dintre ei, în procese-
parodii, rezolvând, de fapt, unele răfuieli personale, dar încercând să
acrediteze ideea că este un mod de a pedepsi crimele din 16-21 decembrie
1989444. Chiar şi modul în care a fost ucis Nicolae Ceauşescu este tot o
consecinţă a laşităţii. Această fugă de adevăr a căpătat chiar proporţii
tragice. Cercetarea arhivelor fostei Securităţi nu a dezvăluit decât faptul că
unii foşti deţinuţi politici precum Mircea Ionescu-Quintus, Dan Amedeo
Lăzărescu ori Alexandru Paleologu au fost colaboratori ai fostei Securităţi.
Este probabil un caz singular, când cei care instigau la delaţiune şi exercitau
în mod direct teroarea sunt scoşi din cauză, agitându-se numele unora care
le-au fost, de fapt, victime, cu toate momentele lor de slăbiciune!
Nu neg faptul că, într-un fel sau altul, din pasivitate, din teamă, din
“servitutea voluntară”445 cu care s-au lăsat iradiaţi de mentalităţile
comuniste, mulţi români simt o anumită stânjeneală în abordarea trecutului
apropiat446. Această stânjeneală este cu atât mai acută în mediile
intelectuale. Eticismul este într-o bună măsură consecinţa faptului că,
îmbulzindu-se să fie printre primii care judecă, o seamă de intelectuali au
evitat pericolul de a fi ei înşişi judecaţi. În Italia şi Germania, aliaţii au fost
cei care au separat pe cei culpabili de restul populaţiei. În cazul fostei
Iugoslavii, funcţionează un tribunal internaţional ce judecă crimele de
război. În ce ne priveşte, trebuie să rezolvăm noi înşine această chestiune.
Numai aparent, trecerea în uitare a acestui trecut, ca şi cum nici n-ar fi fost,
pare a rezolva lucrurile. De fapt, orice rană trecută cu vederea se redeschide
într-o bună zi. Orice adevăr amânat se răzbună. Ceea ce se întâmplă de mai
bine de un deceniu încoace este penitenţa pentru teama de a ne înfrunta pe
noi înşine, amăgindu-ne că uitarea va rezolva ceea ce numai înfruntarea
poate să vindece.
barbişon, şi sfârşind cu liderii comunişti ai anului 1989. Imaginile unui Nicolae Ceaşescu
cuprins de panică în amiaza zilei de 21 decembrie 1989 şi, o zi mai târziu, fuga sa cu
elicopterul de pe acoperişul Comitetului Central nu înseamnă nimic altceva.
444
Fără a sufla, desigur, nici un cuvânt în legătură cu victimile din zilele următoare, care au
fost mai numeroase.
445
Vezi, în acest sens, Étienne de La Boétie, De la servitude volontaire ou Contr’un, Paris,
Gallimard, 1993.
446
Iată un text antologic al lui Tzvetan Todorov, pe care îl reproduc chiar dacă mi se pare
excesiv: “Cine, într-o societate totalitară, n-ar avea să-şi reproşeze nimic? Cel care n-ar fi
trăit. Aşa cum remarcă Havel, caracteristica dictaturilor totalitare, spre deosebire de
tiraniile tradiţionale, este că nu există o minoritate care oprimă o majoritate, ci că fiecare se
află prins, prin faţetele diferite ale fiinţei sale, în mecanismul represiunii: toţi au fost, cel
puţin într-o slabă măsură, subiectul şi obiectul său, în acelaşi timp călăi şi victime…
Frontiera trece înlăuntrul oricui, inclusiv membrii Comitetului central: într-o parte a fiinţei
mele eu suport sistemul şi sufăr din cauza lui; prin alta, îl fac să funcţioneze. Aceasta este
condiţia tragică a vieţii pe care totalitarismul o impune individului” (Tzvetan Todorov,
op.cit., p.49).
297
Asumarea corectă a istoriei naţionale, fără a cădea pradă idilizărilor,

privind istoria nu doar ca pe un şir de victorii neîntrerupte, ci aşa cum a fost
ea, cu măreţiile şi cu umilinţele ei, nu este un semn că nu ne iubim ţara. A
confecţiona o falsă istorie înseamnă a te închina la idoli; or, abia atunci te
înstrăinezi de adevărata patrie, care e şi cea de la Vaslui, dar şi cea de la
Războieni, şi cea de la Mărăşeşti dar şi cea a dezastrului de la Turtucaia. A-
ţi iubi ţara cu adevărat înseamnă s-o iubeşti mai ales în strâmtorile şi
suferinţele ei, căci abia atunci ea are mai multă nevoie de tine447.
Eliberarea de trecut, prin înţelegerea şi asumarea corectă a istoriei
naţionale, este o necesitate448. Asumarea corectă a istoriei presupune
evitarea a cel puţin două tentaţii: răstălmăcirea istoriei şi abuzul de istorie.
Uneori istoria este folosită, în sensuri forţate, pentru a induce anumite idei
sau comportamente. Criza de legitimitate a unei ideologii sau a unei puteri
politice caută adesea ajutorul istoriei. A unei istorii trunchiate, fie că este
vorba de protocronism sau de idilizări de tot felul.
Dreapta este ataşată tradiţiei naţionale. Aceasta o face să fie
cuviincioasă cu trecutul românesc, să nu-l supună la silnicii. Domnitorii
noştri nu sunt mai mari sau mai mici decât ai altora, sunt pur şi simplu ai
noştri. Evul Mediu românesc nu este mai înapoiat sau mai cutezător decât al
altora. Nu poţi compara catedrala Saint Paul din Londra cu mănăstirea
Voroneţ, căci ceea ce au ele de preţ nu stă în înălţime sau în numărul
blocurilor de piatră.
Mai ales că istoria nu se povesteşte numai cu litera manualelor, ci se
povesteşte şi cu sufletul. Prin ceea ce am învăţat de la dânsa, noi suntem un
produs al istoriei şi trebuie să avem această bună cuviinţă de a o respecta.
Încercarea de a transforma istoria după bunul plac este năravul oricărei
dictaturi. Pentru comunism nici măcar trecutul nu trebuia să se petreacă la
întâmplare. Este semnificativ că atitudinea cea mai precaută în ceea ce
priveşte interpretarea istoriei au avut-o tocmai conservatorii, care,
nedezlipiţi de tradiţie, nu s-au încumetat s-o măsluiască449.
447
Un Emil Cioran tânăr şi exaltat: “Ceea ce am fost nu este decât un sprijin iluzoriu. Nu
trebuie să fim atât de laşi încât să ne inventăm un trecut. Iubesc istoria României cu o ură
grea. Niciodată nu vom putea încorona România cu un nimb istoric dacă fiecare din noi nu
va trăi cu o pasiune vijelioasă şi dureroasă toate umilinţele care au umplut tristul nostru
trecut… N-a înţeles nimic din problema României acela pentru care ea nu este o obsesie
dureroasă. Viziunea lucidă şi amară a trecutului ei trebuie trăită până la ultimele consecinţe
pentru ca să ne putem da seama de sensul unei mari meniri” (Emil Cioran, Schimbarea la
faţă a României, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, pp.34-35).
448
De menţionat în acest context lucrarea lui Raymond Aron, Introduction à la philosophie
de l’histoire – essai sur les limits de l’objectivité historique, Edition augmentée, Paris,
Gallimard, 1981.
449
În această privinţă, o acţiune temerară şi demnă de atenţie, este lucrarea lui Lucian Boia,
Istorie şi mit în conştiinţa românească (Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997).
Autorul scrie: “Tradiţia orală, literatura, şcoala, biserica, armata, discursul politic, presa,
radioul, televiziunea, cinematograful – sunt toate surse de istorie care acţionează, uneori
contradictoriu, cu intensităţi şi efecte variabile, asupra conştiinţei istorice… Istoricul nu se
poate detaşa… de «mediul istoric» în care evoluează, cu fondul lui de tradiţii, cu
prejudecăţile şi constrângerile pe care le implică. El se hrăneşte din mitologia ambiantă şi
este, la rându-i, un producător de mitologie. Există, aşadar, la toate nivelurile, un proces
inevitabil de mitificare a istoriei”. Ceea ce se deosebeşte, evident, de acţiunile de
mistificare a istoriei. Dan Pavel e îndreptăţit să fie aspru: “Cei care conduc acum România
298
Istoria noastră este cu atât mai greu de comparat cu a altora cu cât ea

are o notă aparte. Născută la întretăierea de drumuri europene şi orientale,
“văzduhul tămâiet” al istoriei noastre constă tocmai în acest amestec de
civilizaţii care a făcut-o mai discretă, poate, dar profundă şi specifică450.
Istoria nu este o proptea care să întărească genunchii unui prezent
care se târâie451. Mai mult decât atât, învăţămintele istoriei trebuie să ne
arate care sunt opţiunile de politică externă şi care sunt acele atitudini care,
dovedindu-se utile în trecut, pot pune iniţiativele politice sub auspicii
favorabile. Experienţa trecutului arată că atunci când România s-a orientat
către alianţe de tip european şi atitudinea sa a fost fermă, sancţionând
tendinţele expansioniste, ţara noastră s-a numărat printre învingători şi
teritoriul naţional nu a avut de suferit. Nu sunt dintre cei care să socotească
că România are prieteni tradiţionali şi adversari tradiţionali. Trebuie să
dezvoltăm relaţii de bună înţelegere cu toate ţările lumii. Nu putem, însă, să
trecem cu vederea faptul că raporturile noastre politice cu Rusia au fost
constant dezavantajoase, pe când acelea dezvoltate cu state precum Franţa,
Marea Britanie ori Statele Unite au adus mai multe foloase decât ponoase.
Păstrând relaţii de bună vecinătate cu Rusia, România trebuie să-şi
manifeste cu fermitate dorinţa de integrare euro-atlantică. O stare de
ambiguitate nu ne potoleşte adversarii, dar ne îndepărtează prietenii. E o
lecţie pe care istoria ne-a oferit-o, cu vârf şi îndesat.
Dreapta este expresia unei noi generaţii. Dreapta de mâine, în
măsura în care va izbuti să se constituie în forme vizibile, nu va fi
nicidecum o simplă reiterare a Dreptei de ieri, chiar dacă va creşte din
vechile rădăcini. Datoria noastră este aceea de a rezolva problemele actuale
şi de a le preîntâmpina pe cele viitoare, iar nu aceea de a aduce în prezent
conflictele altor vremuri.
nu înţeleg cum merg lucrurile în prezent şi pentru că sunt nişte cunoscători mediocri chiar
ai istoriei naţionale. Necunoaşterea trecutului echivalează cu repetarea greşelilor de atunci.
Rămânerea României într-o zonă strategică nedefinită, denumită «Zona Gri», semnifică
tocmai o continuitate în raportul cu un trecut neînţeles corect. Conducătorilor României le-
a fost teamă că facă opţiuni ferme în problema Kosovo, repetând într-un fel greşeala de a le
fi frică de forţele agresoare din ţările învecinate, aşa cum lui Carol al II-lea i-a fost frică să
se împotrivească Germaniei naziste, Rusiei staliniste şi Ungariei horthiste… Când nu
aparţii lumii occidentale nici geografic, nici strategic, nici politic, ci numai prin anumite
tradiţii culturale, singura alternativă rămâne să depăşeşti acest handicap prin voinţa
politică” (Dan Pavel, “De ce rescriem istoria” în Sfera politicii, nr. 63/octombrie 1998,
p.4).
450
Iată ce spune Teodor Baconsky: “Din vina noastră, popor care absoarbe, digeră şi
creează sub semnul unui anonimat superior, tot acest tablou complex este în mare măsură
ignorat. Câtă lume ştie că în România există mănăstiri franciscane din veacul XIII, bijuterii
medievale precum Sighişoara, sinagogi din secolul al XV-lea, reşedinţe princiare
renascentiste – asemeni celei de la Mogoşoaia – sau somptuoase exemple de neoclasic
francez?… Această contradicţie dintre puterea de înţelegere şi neglijenţa comunicării, astfel
spus, tensiunea structurală dintre sensibilitate şi nepăsare vor avea poate darul de a explica
atât falsa noastră întârziere, cât şi febrilitatea de a participa, cu o dispoziţie mereu
proaspătă, la bimilenarul concert al spiritului european”. Teodor Baconsky, Ispita binelui.
Eseuri despre urbanitatea credinţei, Bucureşti, Editura Anastasia, 1999, pp.220-221.
451
Interesant în această privinţă studiul lui Lucian Boia, “Recurs la istorie” în Sfera
politicii, nr.37/aprilie 1996, pp.12-15.
299
5. Dezvoltarea culturii româneşti

Conştiinţa naţională se aşează pe tradiţia452,453 şi pe cultura
românească. Principalele elemente ce definesc specificul naţional românesc
în cultură454 sunt limba română, folclorul, tradiţiile şi obiceiurile,
capacitatea de asimilare a unor motive şi teme de circulaţie universală.
Patrimoniul cultural naţional trebuie protejat cu toate puterile
noastre. Câtă vreme mănăstiri, biserici, aşezăminte istorice vor fi încă în
părăginire, spiritul naţional este pus la grea încercare. De la inventarierea şi
protejarea caselor de lemn din Maramureş, vechi de secole şi până la
restaurarea unor monumente precum Mănăstirea Voroneţ sau Palatul
Culturii din Iaşi, toate acestea sunt inerente rezolvării chestiunii naţionale.
Protejarea patrimoniului nu cuprinde numai protejarea vestigiilor
arhitectonice. Este vorba despre protejarea întregului patrimoniu, nu numai
a celui material, ci şi a celui spiritual. E vorba despre recuperarea memoriei
pământului românesc.
În acest sens, mesajul naţional al Dreptei se adresează şi creaţiei
contemporane. Cultura românească de azi trebuie, la rândul ei, sprijinită. În
această cumpănă a istoriei avem nevoie de propriile noastre repere455.
Problema tranziţiei a fost în mod prioritar dezbătută sub aspectele ei
economice şi politice. S-a trecut, însă, cu vederea faptul că tranziţia este, de
fapt, un proces profund cultural. Schimbarea mentalităţilor reprezintă
suportul pe care se pot declanşa dezvoltarea şi modernizarea României.
Valorile occidentale nu sunt productive dacă sunt rupte de contextul
autohton. Cultivarea tradiţiei are tocmai rolul de a ajuta la asimilarea în
spaţiul românesc a experienţelor occidentale. Patrimoniul spiritual este
singurul sprijin în vremuri tulburi, iar renunţarea la el este echivalentă cu
sinuciderea456.
452
Această asumare a mesajului naţional, legată de tradiţie, arată utilitatea sintezei
doctrinare în care, iată, se observă de această dată semnificaţia conservatorismului. Spune
C. Rădulescu-Motru: “Conservatorismul este o mişcare pentru întărirea demnităţii şi
energiei naţionale, care se face pe temeiul tradiţiilor” (Constantin Rădulescu-Motru,
discursul “Concepţia conservatoare şi progresul”, decembrie 1922).
453
Mihai Eminescu: “Nu ne-a fost nicicând ruşine de a ne intitula conservatori, de vreme ce
voim a păstra şi ţara şi libertăţile şi avutul şi aptitudinile poporului românesc; voim să le
păstrăm şi să le întindem, prezervându-le de primejdiile despotismului pe de o parte, ale
demagogiei pe de alta” (Mihai Eminescu, Timpul, nr. 9, 14 ianuarie 1882).
454
Aurel C. Popovici: “Căci unul din caracterele de frunte ale artei este originalitatea în
plină sănătate morală. De aici urmează că civilizaţia şi cultura unui popor vor prezenta o
valoare cu atât mai mare, mai estetică, cu cât vor fi mai originale, şi în această a lor
originalitate naţională, mai artistice”. Aurel C. Popovici, Naţionalism sau Democraţie: O
critică a civilizaţiunii moderne (cap. “Civilizaţia incultă”), Bucureşti, Editura Albatros,
1997, p.43.
455
Adrian Iorgulescu: “Dăm măsura originalităţii noastre întâi de toate prin cultură, prin ea
ne identificăm şi dăinuim; fiinţăm în lume în măsura în care trăim în şi prin cultură (...) De
la acest nivel putem vorbi despre imaginea pe care românii o proiectează lumii. Abia în
acest fel însemnăm ceva pentru destinul nostru şi al umanităţii”. Adrian Iorgulescu,
Dreapta: principii şi perspective (cap. “Condiţia Supravieţuirii”), Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 2000, pp.393-395.
456
Mihai Eminescu: “Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunării; aceasta e singura
misiune a statului român, şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop, pune în joc
300
Ar fi prea simplu să spunem că Dreapta românească se sprijină pe

tradiţie. Într-o anumită măsură, Dreapta românească a fost ea însăşi
valorizatoare şi creatoare de tradiţie. Momentele semnificative ale culturii
române din perioada primei modernizări a României aparţin gândirii de
dreapta457. Facem această evocare fără panseism şi fără complexe.
Evocând tradiţia nu înseamnă că dorim un refugiu în faţa
provocărilor viitorului. Întâi de toate că noi deosebim între tradiţie şi trecut.
Trecutul este o dimensiune cronologică, iar tradiţia este o dimensiune
culturală. Tradiţia este forma valorizatoare a trecutului. Nu poţi avea tradiţie
fără să ai trecut. Dar poţi avea trecut, fără să ai tradiţie. De pildă, trecutul
comunist este doar trecut. El nu s-a adăugat tradiţiei. Ceea ce a fost adăugat
tradiţiei culturale româneşti, în timpul dictaturii, opere de artă ori
îmbogăţire spirituală, sunt tocmai acele fapte omeneşti care au avut puterea
să se elibereze de sub asuprirea comunismului. Aşa s-a întâmplat, de pildă,
cu Oratoriile lui Paul Constantinescu, cu poezia lui Nichita Stănescu458 ori
cu pictura lui Horia Bernea. De aceea a spune că sunt conservatori cei care
vor reîntoarcerea la comunism este incorect. Aceşti oameni vor să se
întoarcă spre trecut, nu spre tradiţie. Conservatorii au cultul tradiţiei,
trecutul prin el însuşi nu prezintă relevanţă.
Tradiţia înseamnă, în acelaşi timp, consacrarea specificului naţional
dar şi proiectarea culturii noastre către universalitate. Datul nostru de popor
de limbă latină şi de religie ortodoxă oferă acest gust îmbietor al unicităţii.
Aşezarea noastră la “porţile Orientului” şi fondul creştin ortodox nu trebuie
să ne îndemne către tradiţionalism, către refuzul valorilor occidentale459.
viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri”. Mihai Eminescu,
Opere, ediţia I. Creţu, Editura “Cultura românească”, Bucureşti, 1939, vol.III, p.207.
457
Nu este numai cazul ţării noastre. Ideologia dreptei a beneficiat în decursul vremii de
contribuţia mai mult sau mai puţin explicită a unui număr imens de oameni de cultură, de
filosofi, de savanţi din cele mai variate domenii. Iată doar câteva nume pe care dreapta şi le
aşează în pantheonul ei şi din opera cărora, cu modestia cuvenită, ne-am inspirat în lucrarea
de faţă: Alain de Benoist, Nikolai Berdiaev, Jeremy Bentham, Otto Bismarck, Léon Bloy,
Jacob Burckhardt, Edmund Burke, Thomas Carlyle, François Réne de Chateaubriand, C. K.
Chersterton, Winston Churchill, Samuel T. Coleridge, Marie Jean Antoine (marchiz) de
Condorcet, Donoso Cortés, Léon Daudet, Benjamin Disraeli, Feodor Mihailovici
Dostoievski, Dwight Eisenhower, T.S. Eliot, Julius Evola, René Guénon, Milton Friedman,
Charles de Gaulle, Gottfried von Haberler, Alexander Hamilton, Friedrich von Hayek,
Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Martin Heidegger, William James, Konstantin Leontiev,
John Maynard Keynes, Jacques Maritain, Joseph de Maistre, Charles Maurras, Ludwig von
Mises, Friedrich Nietzsche, William Pitt, George Santayana, Carl Schmitt, Jean Baptiste
Say, Arthur Schopenhauer, Joseph A. Schumpeter, Walter Scott, Oswald Spengler,
Hyppolite Taine, Gustave Thibon, Alexis de Tocqueville, Arnold Toynbee, Max Weber,
Ludwig Wittgenstein şi mulţi, mulţi alţii.
458
Cu siguranţă nu este hazardată afirmaţia pictorului Sorin Dumitrescu, iniţiatorul
Fundaţiei Anastasia, el însuşi un consecvent om de dreapta, care a afirmat într-un interviu
televizat că Nichita Stănescu a avut o gândire de dreapta. Tot astfel îl evoc, cu melancolie,
pe maestrul meu în ale poeziei, Mircea Ciobanu.
459
Astfel încât considerăm excesive formulări tradiţionaliste de felul acesta: “Cine
preconizează orientarea către Occident rosteşte un non-sens. Orientarea cuprinde în sine
cuvântul Orient şi înseamnă îndreptarea către Orient, după Orient. Altarele se aşează spre
Orient, icoanele căminului se aşează pe peretele dinspre Orient, ţăranul când se închină pe
câmp se întoarce spre Orient… Occidentalizarea înseamnă negarea orientalismului nostru,
nihilismul europenizant înseamnă negarea posibilităţilor noastre creatoare. Ceea ce
301
Dreapta este, din păcate, mereu suspectată de alunecarea către “isme”. Nu

dorim să ne justificăm în vreun fel, nu avem câtuşi de puţin mania
persecuţiei. Aceste precizări, iar nu justificări, sunt necesare. Alţii sunt cei
care au conştiinţa vinovată faţă de poporul român. Vorbind de respectul faţă
de tradiţie, noi ne delimităm de tradiţionalism460, care pierde din vedere
caracterul viu şi integrator al tradiţiei, socotind zestrea culturală mai
degrabă ca un factor de izolare şi arhetipal461.
Noi înţelegem tradiţia ca pe o creaţie vie. Ceea ce este modernitate
capătă sens dacă se sprijină pe o anumită tradiţie şi, mai devreme sau mai
târziu, modernitatea se adaugă tradiţiei462. În acest fel, progresul este validat
de istorie. În construcţia instituţională a unui stat, tradiţia este o instituţie
informală, care nu se sprijină pe ministere şi departamente, dar care are o
semnificaţie covârşitoare463.
înseamnă negarea principială a unei culturi româneşti; negaţia unui destin propriu românesc
şi şi acceptarea unui destin de popor noscut mort”. Nichifor Crainic, “Sensul tradiţiei” în
Puncte cardinale în haos, Bucureşti, Editura “Cugetarea” – P.C. Georgescu-Delafras, 1936,
p.103.
460
Această deosebire între tradiţie şi tradiţionalism o explică René Guénon:
“… «tradiţionalismul» nu e nicidecum acelaşi lucru cu adevăratul spirit tradiţional; el poate
fi, şi de cele mai multe ori chiar e, doar o tendinţă, o aspiraţie mai mult ori mai puţin vagă,
neînsoţită de cunoştinţe reale; trebuie spus că, în confuzia mentală din vremea noastră, un
asemenea tip de aspiraţie duce mai ales la concepţii fanteziste şi himerice, lipsite de orice
temei solid. În absenţa unei tradiţii autentice, drept sprijin sunt invocate pseudo-tradiţii
inexistente, tot atât de străine de adevăratele principii pe cât este concepţia căreia vor să-i
fie substituite…” (René Guénon, Criza lumii moderne, Bucureşti, Editura Humanitas,
1993, p.57).
461
Răzvan Codrescu: “Tradiţia (sau Predania, cu un arhaism care redă perfect înţelesul
etimologic al cuvântului) înseamnă transmiterea de la o generaţie la alta a unei valori
deschise, înzestrate, pe de o parte cu capacitatea unei deveniri interne, iar pe de altă parte
cu aceea de a genera noi valori complementare. Tradiţia e o realitate întotdeauna vie,
dinamică şi organică; dacă un dat tradiţional îşi pierde aceste atribute, atunci nu mai avem
de-a face cu o tradiţie propriu-zisă, ci doar cu o simplă relicvă a trecutului… Aceasta e şi
diferenţa fundamentala dintre Tradiţie şi tradiţionalism: prima este memorie creatoare, al
doilea este memorie osificată. Orice tradiţionalism riscă, în ultimă instanţă, să se constituie
într-un cimitir al Tradiţiei…” (Răzvan Codrescu, Exerciţii de “reacţionarism”. Între zóon
politikón şi homo religiosus, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999, p.25).
462
Adrian Iorgulescu: “Tradiţia include esenţe, valori, obiceiuri, credinţe, semnificaţii,
datini, în general, cele mai de preţ bunuri aparţinând patrimoniului cultural, social, etic al
umanităţii propagate din generaţie în generaţie. Termenul se referă îndeosebi la ceea ce este
transmis, adică la factorii de sorginte socială, spirituală, afectivă, cognitivă, axiologică, la
ideile şi faptele considerate exemplare şi perene în raport cu un nou nivel de ev oluţie a
civilizaţiei. Din acest motiv tradiţia – ca matcă de valori – precede şi presupune adoptarea
schimbării în baza unor elemente referenţiale considerate constante. Ea se etalează ca
model şi component în orice proces de sinteză sau chiar de înnoire, ca principiu activ şi
unitate şi de continuitate” (Adrian Iorgulescu, op.cit., p.185).
463
Tudor Vianu vede astfel definirea tradiţiei: “Scurt spus, tradiţia este influenţa muncii
culturale anterioare asupra celei prezente (…) Tradiţia lucrează mai ales prin instituţii. Dar
ce este o instituţie? Aţi văzut că actele culturale obiective se cristalizează în opere. Când
aceste opere se constituiesc ca un cadru al muncii culturale într-o anumită epocă, ele
primesc numele de instituţii. Aşa, de pildă, creaţia politică, actul cultural obiectiv de ordin
politic, creează cadrele activităţii politice, adică Statul” (Tudor Vianu, Filosofia culturii şi
teoria valorilor, Bucureşti, Editura Nemira, 1998, pp. 247-248).
302
Existenţa unei naţiuni este un continuu între tradiţie şi

modernitate464.
6. Reafirmarea idealului reîntregirii

Unitatea politică a tuturor ţinuturilor istorice româneşti este, în
prezent, dificil de realizat. Idealul reîntregirii rămâne, însă, o aspiraţie
profundă a sufletului românesc465. Iar spiritul naţional al Dreptei este
principial unionist.
Raporturile noastre cu Republica Moldova trebuie să aibă la bază
aspiraţia către unitatea naţională466. Mai devreme sau mai târziu cele două
state, cu o limbă comună şi cu aceeaşi tradiţie, se vor reuni467. Dacă în anul
1859, două mici principate s-au unit, în ciuda atâtor obstacole, aceasta
demonstrează că nimic nu se poate împotrivi aspiraţiei fireşti către unitate
naţională. Generaţiile viitoare nu vor putea înţelege cum ceea ce a fost
posibil în 1859 nu a mai fost posibil în 1991, în condiţii cu mult mai
favorabile. Judecata generaţiilor viitoare va fi îndreptăţită să fie aspră.
Există în clipa de faţă numeroase obstacole, pornind de la dificultăţi
legate de libera circulaţie a persoanelor şi mărfurilor şi până la lipsa unor
relaţii economice stabile şi diversificate, obstacole ce pot fi înlăturate prin
voinţa comună a celor două Guverne, al României şi al Republicii Moldova.
Guvernul României are responsabilitatea de a face primii paşi în înlăturarea
acestor obstacole. Obiectivul major imediat trebuie să fie crearea unui spaţiu
economic românesc.
De parcă indiferenţa autorităţilor române nu era destulă pedeapsă,
iată că evoluţia vieţii politice din Republica Moldova este îngrijorătoare.
464
Din nou Tudor Vianu: “Problema filosofică a tradiţiei coincide cu problema raportului
între tradiţie şi modernitate” (idem, p.248).
465
Octavian Goga şi Barbu Ştefănescu Delavrancea, doi mari unionişti. Spune Goga: “Era,
domnilor, ideea naţională, fluidul magnetic al acestei unanime resurecţiuni, o literatură care
răscolea sufletul poporului românesc şi fixa valorile lui, o volbură pornită din adâncimile
de jos năzuind spre culme. Degrabă mi s-a lămurit suprafaţa vastă a noului crez: în
conştiinţa obştească a românismului, dincolo de frontierele vremelnice, ca un reflex al
instinctului popular şi ca o rezultantă a evoluţiei de veacuri se înstăpânise în toate inimile
lozinca unirii. În toate domeniile vieţii publice, în şcoală, în armată, în saloane ca şi în
cătune, în mii de glasuri şi în diverse forme vorbea sângele românesc rostindu-şi sentinţa
lui inapelabilă, prinsă atât de sugestiv de graiul înflorit al lui Delavrancea: «Suntem una,
un singur trup revărsat de amândouă părţile munţilor, Carpaţii ne sunt şira
spinării»”. Octavian Goga, Naţionalism dezrobitor (cap. “Ideea naţională”), Bucureşti,
Editura Albatros, 1998, p.235.
466
Din păcate, această temă nu este susţinută cu deosebită vigoare în România şi oricât ar
părea de ciudat, ea face chiar obiect de dispută între intelectualii români. O astfel de dispută
a fost declanşată de studiul “Relaţiile României cu Republica Moldova”, elaborat de
Gabriel Andreescu, Renate Weber şi Valerian Stan, a cărui concluzie era aceea că
“problema teritoriilor care aparţinuseră României Mari nu constituie astăzi, pentru ţara
noastră, o prioritate”. Potrivit autorilor, abordarea unionistă este rezultatul unor “clişee”
care împiedică o atitudine “raţională”. Vezi, în acest sens, Gabriel Andreescu, Naţionalişti,
antinaţionalişti. O polemică în publicistica românească, Iaşi, Editura Polirom, 1996.
467
Iată ce ne spunea Petre Ţuţea: “Basarabia e pământ românesc. E pământul lui Ştefan cel
Mare (…) Şi n-am eu dreptul să renunţ la pământul ăsta. Dacă-mi scoateţi ochii, se găseşte
vreun român să mă ducă la mâncare, la culcare şi să îmi dea să mănânc. Şi nici atunci nu
recunosc că Basarabia e rusească”. Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, Bucureşti,
Fundaţia Anatasia, Editura Arta Grafică, 1992, p.114.
303
Forţele comuniste şi rusofone câştigă teren. În Parlamentul ţării se vorbeşte

ruseşte cât şi româneşte, dacă nu chiar mai mult. Guvernul Moldovei caută
să apropie ţara cât mai mult de Rusia. Constatând că tendinţele unioniste
sunt tot mai firave şi că adepţii alipirii Moldovei la Comunitatea Statelor
Independente sunt tot mai numeroşi printre politicienii de la Chişinău,
Moscova a declanşat procesul reapropierii Transnistriei de Republica
Moldova, sub forma unei regiuni autonome. În acest context, încarcerarea
lui Ilie Ilaşcu nu a mai fost de nici un folos, astfel încât el a fost eliberat. Ca
şi alţi luptători pentru unire – Mircea Druc, Ion Ungureanu, Leonida Lari,
Grigore Vieru – Ilie Ilaşcu s-a refugiat în România, lăsând o şansă în plus, la
Chişinău, rusofonilor şi antiunioniştilor. Ca să nu mai vorbim de faptul că,
intrând în politică, luptătorii modoveni se îndreaptă, din păcate, fără
excepţie spre partidele de sorginte marxistă şi naţional-bolşevică. Adică
tocmai spre acele ideologii care, în decursul secolului, au contribuit la
menţinerea Basarabiei şi Bucovinei departe de patria mamă. Aceşti unionişti
se îndepărtează astfel de proprii susţinători, capătă cetăţenie română,
renunţă la cea moldovenească şi, unul câte unul, abandonează lupta pentru
unire. De altfel, poate şi din pricina situaţiei economice din România,
românii din celelalte provincii par a privi cu prea puţin interes către unirea
cu patria-mamă468. Graniţa peste Prut riscă să devină nu numai graniţa
dintre două părţi ale aceluiaşi trup, dar şi graniţa dintre două sisteme
geostrategice şi, într-un fel abstract, graniţa dintre două continente. În presa
românească apar verdicte: Republica Moldova s-a depărtat definitiv de
România. Eu nu mă pot împăca cu asta. Vietnamul s-a unificat. Germania s-
a unificat. Într-o bună zi cele două Corei se vor uni şi ele. Nu se poate ca
poporul român să rămână cel din urmă cu povara sfîşierii. Eu sunt un
468
Suntem departe, cu tristeţe în suflet o spunem, de starea de spirit a Marii Uniri. Iată
Declaraţia Sfatului Ţării din Basarabia (27 martie – 9 aprilie 1918): “Republica
Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea
Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din
trupul vechei Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza
principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru
totdeauna se uneşte cu mama ei România”. Iată şi Declaraţia privind unirea Bucovinei cu
România (15 – 28 noiembrie 1918): “…bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul
mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă, va sosi şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin
graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin alipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au
nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui, când se vor uni toate ţările
române de la Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar. Astăzi, când după sforţări şi jertfe
uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi, s-au întronat în lume
principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile…cel dintâi gând al Bucovinei
dezrobite se îndreaptă către Regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea
dezrobirii noastre”. Şi iată un fragment al cuvântării Regelui Ferdinand din ziua înmânării
actului de unire de la Alba Iulia: “După Basarabia, după Bucovina, mai lipsea o piatră din
cele mai scumpe: Ardealul cu ţinuturile din Ungaria locuite de români. Azi ne-aţi adus şi
această ultimă piatră a clădirii care încoronează marea operă de unire. Putem privi cu
încredere în viitor, căci temeliile sunt puternice, bazate pe principii democratice ce sunt o
chezăşie pentru dezvoltarea firească a unei vieţi sănătoase, ele sunt cimentate prin credinţa
nestrămutată a unui şir întreg de generaţii, de apostoli ai idealului naţional, ele sunt şi
sfinţite prin sângele vitejilor mei ostaşi cari au luptat şi au murit pentru unire”. Texte
selectate din Damian Hurezeanu, Gheorghe Sbârnă, Partide şi curente politice în România
1821 – 1918, Bucureşti, Editura Eficient, 2000.
304
unionist irevocabil. Cred că odată şi-odată Moldova se va reîntoarce la Ţara

Mamă. Iar Dreapta românească, tot aşa cum a făcut-o la 1918, se va pune în
slujba idealului reîntregirii. Fără asumarea acestui ideal, spiritul naţional
este rătăcitor, ca un suflet fără trupul său469.
În ce priveşte toate celelalte ţinuturi istorice româneşti, ceea ce stă
acum în puterea noastră este unitatea culturală, spiritualizarea frontierelor,
prin limba română şi prin idealul naţional. În toată istoria poporului român
niciodată raporturile statului român cu românii trăitori în regiuni limitrofe
nu au fost mai precare decât acum. Şi am în vedere nu numai pe românii din
Basarabia, din Bucovina de nord şi Ţinutul Herţei, dar şi pe cei din jurul
Gyulei, din valea Timocului sau pe aromânii din sudul Dunării470.
Unitatea culturală a românilor din toate ţinuturile istorice poate
menţine viu idealul unităţii politice471.
7. Apelul către Exilul românesc şi către Diaspora română
Spiritul naţional al dreptei presupune, ca dimensiune fundamentală,
îmbunătăţirea relaţiilor cu românii din afara graniţelor. Exilul românesc a
constituit o formă disperată de protest împotriva comunismului. Apropierea
de românii din emigraţia mai veche sau mai nouă este un mod de a vindeca
rănile pe care regimul comunist le-a produs.
469
Cu bucurie, redăm cuvintele lui George Bariţiu: “Unirea naţională este frumoasa deviză
ce răsună din toate părţile şi deşteaptă duhurile cu putere multă… Tăria şi puterea unui
popor, baza sa, politica sa de cumpănire, nădejdile sale, prezentul şi viitorul său zac în
unirea naţională … Unirea şi unimea naţională sânt bunuri mari, importante şi
însufleţitoare, care nu cer mai mult decât voinţa tare de a fi şi a rămânea un singur popor:
domnitorul, aristocratul, preotul, ostaşul, plugarul, meseriaşul, bărbatul, femeia, bătrânul,
junele, pruncul, toţi naţionali, toţi vorbitori ai unei limbi păstrate de străbuni şi veacuri, toţi
fii ai unui popor păzitor de legile morale, înflăcărat de străbuni şi veacuri, toţi fii ai unui
popor păzitor de legile morale, înflăcărat de libertatea patriei, iubitor al semenului său,
suferitor al străinului până unde sufere independenţa naţională”. George Bariţiu,
“Naţionalitate” în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, nr.51/18 decembrie 1844,
pp.399-400; apud Gândirea social-politică despre unire (1859), Bucureşti, 1966, pp 34-35.
470
Un text pe care l-am elaborat în anul 1997 împreunpă cu Paul Ghiţiu, în urma unei vizite
efectuate la Cernăuţi, text pe care l-am intitulat în mod simbolic Psaltirea neadormită,
enumera câteva obligaţii ce revin autorităţilor române în urma încheierii Tratatului cu
Ucraina. Printre acestea aveam în vedere monitorizarea aplicării prevederilor Tratatului, în
ceea ce priveşte situaţia românilor din Ucraina, retrocedarea patrimoniului cultural al
românilor din Bucovina de Nord, înfiinţarea unei Episcopii Ortodoxe în Chişinău, precum
şi susţinerea culturală a românilor din Ucraina de către autorităţile române. Prea puţin s-a
făcut de atunci, astfel încât, din păcate, Tratatul poate fi socotit o înfrângere diplomatică
pentru România şi lipsit de orice folos pentru românii din Ucraina.
471
Acelaşi îndemn ni-l face A.D.Xenopol: “Un lucru însă trebuie să apărăm cu cea din
urmă stăruinţă: este existenţa neamului nostru, aşa cum este el frânt în bucăţi şi risipit în
statele vecine. Avem cea mai sfântă datorie a nu lăsa să ni se ştirbească întregimea noastră
etnică, căci pe ea se reazimă deocamdată conlucrarea la dezvoltarea rasei române; de pe
latul ei piept se recrutează talentele şi geniile care ilustrează neamul şi ne ridică în ochii
popoarelor. Dacă trebuie să aşteptăm poate prea mult contopirea vieţii noastre politice,
viaţa noastră culturală comună există şi este tocmai un rezultat al acelei minunate închegări
unitare sufleteşti, şi această viaţă fiind singura noastră avuţie, suntem datori să o apărăm
până la cea de pe urmă suflare”. A.D. Xenopol, Naţiunea română (“Unitatea sufletului
românesc”, Conferinţă din 5 decembrie 1910), Bucureşti, Editura Albatros, 1999.
305
Dreapta românească consideră că românii de pretutindeni sunt parte

a poporului român. Ei reprezintă o cale de deschidere a României către
exterior şi, în acelaşi timp, o sursă de îmbogăţire a spiritualităţii româneşti.
8. Solidaritatea naţională
Regimurile de sorginte comunistă au dus o politică de dezbinare a
poporului român. Au fost învrăjbiţi unii împotriva altora muncitorii şi
intelectualii, tinerii şi vârstnicii, ortodocşii şi greco-catolicii, proprietarii şi
chiriaşii etc. Mesajul naţional al dreptei este strâns legat de sentimentul
solidarităţii naţionale.
Spiritul naţional al Dreptei se armonizează atât cu dimensiunea
comunitară europeană, cât şi cu dimensiunea comunitară naţională. Aceasta
înseamnă deschidere spre integrare, în afara graniţelor, şi solidaritate,
înlăuntrul acestora. Poziţionarea în această triadă comunitar – naţional –
european trebuie centrată pe elementul naţional, pe specificul etnocultural şi
pe interesul naţional, dar într-un mod care să deschidă evoluţiile în celelalte
planuri.
Nu putem admite ca unitatea statului român să fie ameninţată de
tendinţe federaţioniste sau secesioniste. Chiar şi pentru mulţi români care nu
pun la îndoială unitatea statului, capitala României pare prea departe, prea
indiferentă, prea costisitoare şi arogantă472. Această percepţie creează un
sentiment de frustrare, alimentând tendinţe autonomiste şi regionaliste.
Există, din păcate, în prezent, astfel de atitudini, în Transilvania, în
Moldova, dar şi în alte zone ale ţării.
Regăsirea şi consolidarea solidarităţii naţionale este una dintre
misiunile sacre pe care şi le asumă guvernarea de dreapta. Stimularea tuturor
energiilor naţionale, respectul faţă de comunităţile locale şi reaşezarea pe baze
eficiente şi cordiale a relaţiilor dintre capitala ţării şi toate provinciile
româneşti sunt obligatorii pentru depăşirea situaţiei dificile în care se află ţara.
Căci, mai presus de orice, românii trebuie să-şi recapete încrederea
în români.
9. Creşterea rolului Bisericii

Românii consideră Biserica drept cea mai credibilă instituţie
naţională. Există o nouă generaţie de prelaţi care sporesc forţa morală şi
misionară a Bisericii. Ei vor întări, prin activitatea lor, mesajul naţional al
Bisericii neamului. Eforturile lor trebuie sprijinite de statul român. Fiind
laic, statul trebuie să promoveze o atitudine ecumenică, preţuind rolul istoric
472
Pe bună dreptate, profesorul timişorean Mircea Mihăieş spune: “Pe nebăgate de seamă,
s-a creat – şi e greu să mă convingă cineva de contrar, de vreme ce mă lovesc, ca locuitor al
provinciei, periodic de aceste aspecte – fatalitatea a două categorii de cetăţeni: «capitaliştii»
şi «provincialii» (…) Menţinerea conducerii centralizate a ţării are ceva din intoleranţa de
care dădeau dovadă conducătorii Imperiului Roman în relaţiile cu provincia: perpetuarea
sistemului clientelar, în care o minoritate de cuceritori menţine, cu orice preţ, statu-quo-ul,
conducând discreţionar şi profitând de ceea ce restul populaţiei, redusă la condiţia de
simple unelte negânditoare, produce. În faţa acestei situaţii ai o singură alternativă: ori te
alături celor din Capitală, mutându-te acolo, ori te revolţi”. Mircea Mihăieş, “Revolta
provinciei” în Vladimir Tismăneanu, Vladimir Tismăneanu în dialog cu Mircea Mihăieş:
Încet, spre Europa, Iaşi, Polirom, 2001, pp.215.
306
al fiecărei Biserici şi acordând celei ortodoxe statutul obiectiv de prima

inter pares.
Autorităţile trebuie să sprijine construirea de noi aşezăminte de cult,
protejarea celor existente şi îmbunătăţirea condiţiei materiale a slujitorilor
Bisericii.
10. Întărirea capacităţii de apărare a ţării

Dreapta consideră Armata o instituţie fundamentală a naţiunii
române. Ea se constituie ca expresie a voinţei naţionale şi nu ca urmare a
deciziei unei autorităţi centrale. Armata se supune controlului democratic
civil, iar în cazul unei crize cu implicaţii asupra securităţii naţionale,
acţiunea Armatei trebuie aprobată de Parlamentul României.
Noi considerăm că Armata trebuie ajutată imediat, prin autorizarea
civilă a programului său de reformă şi prin creşterea bugetului său anual.
Dreapta susţine existenţa şi funcţionalitatea unei Armate puternice, a
unei Armate moderne într-o lume modernă. La baza acestui concept noi
punem profilul ofiţerului şi al comandanţilor. Aceasta înseamnă
îndeplinirea, în spiritul onoarei, demnităţii, loialităţii, al spiritului de corp
militar şi al spiritului de sacrificiu, a tuturor obligaţiilor generate de alegerea
profesiei armelor. Ne pronunţăm pentru refacerea castei militare în
parametrii statului naţional democratic, pentru sporirea gradului de
profesionalizare a armatei şi pentru selecţia riguroasă a militarilor chemaţi
sub arme. Considerăm că militarul, care este în primul rând cetăţean şi se
supune legilor statului de drept, trebuie să beneficieze de respectul
societăţii. El poate deveni un model moral deoarece întotdeauna, prin
asumarea voluntară a unor privaţiuni, împlinirea lui personală este
indisolubil legată de îndeplinirea unei datorii: apărarea valorilor naţionale.
11. Armonizarea relaţiilor interetnice

Identitatea naţională nu se mai revendică de la conceptul de naţiune
etnică, precum în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ea este un atribut
al cetăţeanului şi comportă o dublă semnificaţie: apartenenţa la o comunitate
etno-culturală şi apartenenţa la o comunitate statală473.
Dreapta acceptă dreptul la diferenţă al diferitelor grupuri etnice474.
De altfel, noi nu deosebim cetăţenii români după origine etnică, după
confesiune, după profesiune sau avere, ci după loialitatea faţă de patrie şi
după cum modul în care se supun rânduielilor ei.
Acceptarea dreptului la diferenţă nu trebuie să ne conducă la disoluţie
etno-culturală în avantajul multi-culturalităţii. Putem accepta etno-pluralismul
ca o pecete a sud-estului european. În acelaşi timp, însă, pe acest pământ
există o dominantă etno-culturală pe care s-a clădit neamul românesc şi care a
fost purtătoarea destinului său.
473
Recomand, pentru distincţia dintre naţiunea culturală şi naţiunea civică, studiul
“Naţiunea şi naţionalismul” din lucrarea lui Tzvetan Todorov, Noi şi ceilalţi: Despre
diversitate, Iaşi, Editura Institutul European, 1999, pp.241-266.
474
Lord Acton: “Poziţia şi siguranţa minorităţilor constituie testul libertăţii”. Lord Acton,
Despre libertate, Iaşi, Editura Institutul European, 2000, p.229.
307
Minorităţile naţionale reprezintă un factor de îmbogăţire spirituală a

spaţiului românesc475. Ele sunt constituite liber din indivizi egali în drepturi
cu toţi cetăţenii ţării.
Dreapta exclude restricţionarea drepturilor minorităţilor etnice sub
pragul convenţiilor internaţionale la care România este parte, dar se
pronunţă, în acelaşi timp, împotriva unor privilegii acordate acestora care să
atingă caracterul naţional, unitar, indivizibil, independendent şi suveran al
statului român. Istoria şi civilizaţia românilor se pot mândri cu numeroase
personalităţi provenite din rândurile minorităţilor naţionale. Aceasta
dovedeşte că în decursul veacurilor a existat între locuitorii acestui pământ o
unitate de idealuri care trebuie menţinută476.
Dreapta românească consideră cunoaşterea şi comunicarea ca şanse
ale armonizării relaţiilor interetnice. Situaţia minorităţilor naţionale trebuie
oglindită în mod realist, fără a insista în mod excesiv pe problemele de
natură conflictuală. În acest context, rolul factorului politic este
determinant. Partidele politice ar trebui ca, prin atitudinea lor, să
preîntâmpine şi să detensioneze conflictele interetnice. Din păcate, în ultimii
ani, clasa politică nu numai că nu a anticipat şi nu a atenuat tensiunile
interetnice, dar a creat altele noi, iar unele partide politice de sorginte
naţional-comunistă au încercat să învrăjbească pe români împotriva unor
minorităţi naţionale. Mesajul şovin a fost adesea folosit ca instrument
politic. Dreapta respinge astfel de practici şi consideră că orice colaborare
cu partidele extremiste este un pericol pentru stabilitatea democratică. Acest
naţionalism gregar al avortonilor comunismului reprezintă astăzi cel mai
perfid handicap pentru renaşterea unei drepte adevărate în ţările fostului
lagăr comunist.
Armonizarea relaţiilor interetnice presupune o evaluare corectă a
problemelor cu care se confruntă persoanele aparţinând minorităţilor
naţionale. Drepturile deja dobândite de către minorităţile naţionale, cum ar
fi participarea la viaţa politică sau susţinerea bugetară a unor activităţi
475
Această înţelegere a importanţei zestrei culturale a etniilor conlocuitoare şi a rolului
comunicării interculturale a fost dată şi de reprezentanţi ai naţionalismului interbelic. Iată
ce spunea, în acest sens, Nicolae Iorga: “Orice naţiune se ţine prin schimbul de cultură cu
altă naţiune, al cărei capital se amestecă în bună parte cu ceea ce însăşi din avutul ei
propriu. Dacă naţiunile acelea, în loc să le găsim afară, cu pretenţii, le găsim înlăuntru, cu
modestie, cu atât mai bine. Am folosi dacă în cuprinsul României Mari ar fi toate culturile
lumii reprezentate prin grupuri etnice definitive. Şi avem datoria să le respectăm, căci au
dreptul la aceasta şi putem să ne folosim de ele, fiindcă numai profit poate să iasă pentru
noi” (Nicolae Iorga, Discursuri parlamentare (vol.II), Bucureşti, 1940, p.326). Asupra
aportului cultural adus de unii dintre oamenii de cultură aparţinând minorităţilor naţionale,
vorbeşte şi George Călinescu în Istoria literaturii române (Bucureşti, Editura Minerva,
1983).
476
Alexandru Ioan Cuza: “Să menţinem cu energie drepturile noastre, dar să nu lăsăm a ne
lua înainte un exces de patriotism, care ne-ar îndemna a voi lucruri fără vreme. Vechea
ospeţie românească este un dar sfânt de la strămoşi. Să-l păstrăm ca unul ce onorează
caracterul naţiei şi niciodată să nu-i pară rău străinului că a venit de s-a aşezat la vatra
noastră” (Alexandru Ioan Cuza – Mesagiul către dd. Deputaţi rostit de Domnul Preşedinte
al Consiliului de Miniştri la 6 decembrie (1859) în Mesagii, proclamaţii, răspunsuri şi
scrisori oficiale ale lui Cuza Vodă, Vălenii de Munte, 1910, p.11-13 ; apud Damian
Hurezeanu, Gheorghe Sbârnă, op.cit., p.405).
308
culturale sau organizatorice, nu trebuie să fie anulate. Apoi, abordarea

problematicii minorităţilor naţionale trebuie să fie cât mai unitară, fără
abordări diferenţiate de tipul “minorităţi cuminţi” şi “minorităţi rebele”.
Faptul că unele minorităţi naţionale au probleme şi revendicări specifice
legate de mărimea, structura, răspândirea sau gradul de integrare socială este
o realitate ce nu poate fi ignorată. Unele din aceste probleme au numai
aparent conotaţie etnică şi abordarea lor exclusiv din acest punct de vedere
creează dificultăţi în rezolvarea lor. Modernizarea şi democratizarea de
ansamblu, intrarea în normalitate a vieţii sociale vor duce, implicit, la
rezolvarea unora dintre acestea dificultăţi.
Nu putem merge până acolo încât să reducem tensiunile dintre
populaţia majoritară şi unele minorităţi naţionale doar la raporturi de natură
economică. Ar însemna o simplificare excesivă, care ar ignora dimensiuni
importante ale problemei.
În ceea ce priveşte minoritatea maghiară, o formă de manifestare ce
nu poate fi ignorată este aşa numita “conştiinţă a naţiunii dominante”. Ceea
ce s-a întâmplat în Europa Centrală şi de Est în perioada de după 1989 nu
poate fi explicat dacă ignorăm acest sentiment. Conştiinţa naţiunii
dominante este tipică acelor grupuri etnice care aparţin unor naţiuni care au
exercitat, asupra regiunilor unde locuiesc aceste grupuri etnice, o dominaţie
de natură administrativă. Chiar restrânse numeric faţă de restul populaţiei
din regiune, dar aparţinând grupului etnic majoritar în stat, aceste grupuri
etnice ocupau, în administraţie dar şi în societate, o poziţie dominantă.
Reaşezările de frontiere din secolul XX au făcut ca naţiunile dominante să-
şi piardă influenţa asupra regiunilor respective, astfel încât grupurile etnice
regionale şi-au pierdut privilegiile. Prin luptă politică şi, uneori, din păcate,
prin forme violente, aceste grupuri etnice caută să-şi recapete privilegiile,
având chiar nostalgii imperiale, anume reîntoarcerea regiunii pe care o
locuiesc sub autoritatea statală a naţiunii căreia i-au aparţinut odată. Astfel
se explică, de pildă, comportamentul minorităţii turce din Bulgaria, al
minorităţii maghiare din regiunile ce aparţinuseră cândva Imperiului
habsburgic, al minorităţii sârbe din celelalte regiuni ale fostei Iugoslavii, al
minorităţii ruse din ţările foste sovietice. Unele din aceste naţionalităţi, cum
e cea maghiară din Transilvania, se folosesc de conceptul de naţiune
culturală (Nationkultur) pentru a-şi justifica apartenenţa la naţiunea mamă.
Atenuarea acestei nostalgii imperiale, care nu poate dispărea decât prin
succesiunea generaţiilor, se poate face prin crearea unei stări de confort
economic în raport cu naţiunea fost dominantă. Acesta este motivul pentru
care în perioada interbelică, atunci când România, ca ţară învingătoare în
primul război mondial, avea o poziţie comparativ mai bună decât Ungaria,
ţară învinsă şi confruntată cu probleme economice dificile, minoritatea
maghiară, deşi activă din punct de vedere politic, nu a jucat nici pe departe
rolul pe care, din punct de vedere politic îl joacă astăzi. Din acest motiv, nu
a fost ţinta predilectă a mişcărilor naţionaliste româneşti, cu atât mai puţin a
unor naţionalişti ardeleni ca de pildă Alexandru Vaida-Voevod sau Octavian
Goga.
Dreapta românească nu împărtăşeşte abordarea de natură
conflictuală a raporturilor româno-maghiare şi consideră că este dăunătoare
309
tentativa exacerbării acestora în virtutea unor interese electorale pe termen

scurt. Nu ignorăm existenţa unor tendinţe revizioniste în cadrul
formaţiunilor politice ori civice ale maghiarilor din România. Există astfel
de atitudini revizioniste dar ele nu reprezintă încă un pericol revizionist real.
În situaţia în care poziţia României în procesul de integrare euro-atlantică şi
situaţia sa comparativă cu ţările din regiune se vor ameliora, ipoteza unui
astfel de pericol poate fi înlăturată. Pe noi ne preocupă, însă, în egală
măsură încrederea pe care populaţia română din Transilvania o nutreşte faţă
de administraţia centrală şi faţă de unitatea statală. Principala problemă
politică în Transilvania nu este aceea a revizionismului maghiar faţă de
statul român ci aceea a solidarităţii româneşti. O Românie restabilită
economic, eliminându-şi decalajele faţă de ţările central-europene, şi cu
solidaritatea consolidată între toţi românii, între ei şi faţă de ceea ce
reprezintă centrul, din punct de vedere politico-administrativ, sunt cele mai
bune leacuri împotriva oricărui pericol revizionist.
Cu totul diferită este abordarea raporturilor populaţiei româneşti
majoritare cu etnia rromilor. Raporturile au, de această dată, conotaţie
precumpănitor socială. Nici victimizarea şi nici înfierarea rromilor nu
foloseşte la nimic. Realitatea arată că atunci când rromul e de treabă, nimeni
nu are nimic cu el. Iar atunci când încalcă legea, trebuie pedepsit la fel de
sever ca oricare alt cetăţean al ţării.
Această etnie rămâne în mare parte o necunoscută. Cifrele privind
numărul rromilor variază atât de mult încât unii observatori socotesc că ar fi
chiar de 7-8 ori mai mulţi decât o arată cifrele statistice477. Faptul că, din
punct de vedere economic, peste 90% din activităţile desfăşurate de
membrii acestei etnii se desfăşoară în economia subterană sau în economia
paralelă ridică grave probleme privind integrarea sa economică. Iar faptul că
cea mai mare parte dintre rromi nu sunt incluşi în reţelele uzuale de
educaţie, nu beneficiază de sistemele de asistenţă socială şi nu sunt cuprinşi
în evidenţele populaţiei ridică mari probleme de integrare socială. Acestea
sunt şi explicaţiile faptului că ponderea infracţiunilor comise de persoane de
etnie rromă este mult mai mare decât ponderea rromilor în totalul populaţiei
ţării.
Noi nu abordăm această chestiune prin prisma unor prejudecăţi
istorice pe care poziţia socială marginală a unei mari părţi a etniei rroma
precum şi apetenţa sporită pentru infracţionalitate le alimentează. Problema
minorităţii rroma trebuie abordată prin prisma legalităţii. De la înscrierea în
evidenţele organelor de specialitate şi urmarea cursurilor şcolare obligatorii
până la plata asigurărilor sociale şi întreţinerea propriei locuinţe, toţi
cetăţenii au aceleaşi obligaţii şi ei trebuie constrânşi să le respecte.
477
Datele oferite de Guvernul României cu prilejul Conferinţei Organizaţiei Paneuropene
consacrate populaţiei de rromi şi sinti arată că o bună parte din rromi n-au nici cărţi de
identitate, nici certificate de naştere ceea ce îi exclude de la numeroase drepturi: de a vota,
de a deţine proprietăţi, de a beneficia de asistenţă socială. Doar 27% din rromi au slujbe
constante, iar dintre aceştia doar 51% prestează munci calificate. Numai 10% dintre ei
lucrează pe piaţa albă a muncii şi doar jumătate dintre copiii de etnie rromă merg în mod
regulat la şcoală.
310
Dreapta este severă faţă de orice ameninţare la adresa ţării noastre,

dar o severitate care se păstrează în limitele fermităţii şi nu creează, prin
exces, tensiuni şi ameninţări suplimentare. Dreapta respinge ideea potrivit
căreia o atitudine favorabilă faţă de minorităţile naţionale este îndreptată
împotriva interesului naţional. Raporturile politice trebuie construite pe o
seamă de garanţii reciproce, garanţii care trebuie să aibă în vedere, pe de o
parte, păstrarea identităţii etnice, iar pe de altă parte loialitatea faţă de ţară.
Respectarea acestor garanţii trebuie să fie o preocupare permanentă a
autorităţilor statului, dar şi a reprezentanţilor minorităţilor naţionale.
12. Îmbunătăţirea imaginii României în lume

România trebuie să-şi recapete locul demn pe care îl merită printre
statele lumii. O politică externă activă, însoţită, în plan intern, de o reformă
reală, vor avea ca rezultat îmbunătăţirea imaginii ţării noastre.
Imaginea României nu poate fi doar rezultat al propagandei. Ea
presupune nu ascunderea problemelor cu care ne confruntăm, ci asumarea
lor cu sinceritate. Abia fermitatea şi eficienţa în acţiunea de depăşire a
acestor probleme pot aduce ţării noastre respectul şi sprijinul altora, şi nu o
autosuficienţă care nu poate păcăli pe nimeni478.
Românii nu trebuie să simtă sărăcia ca pe ceva implacabil şi nu
trebuie să asocieze propria ţară cu un spaţiu al sacrificiului şi al resemnării.
O imagine demnă şi pozitivă a României în lume este suportul
patriotismului şi al mândriei de a fi român.
Preluarea critică a mesajului naţional al Dreptei tradiţionale.

Studiu de caz: Românismul
Misiunea naţională a Dreptei este aceea de a duce la o mai justă

aşezare a României în lumea de azi şi a neamului românesc în sine însuşi.
Mesajul naţional al dreptei merge, aşa cum este şi firesc, atât cât se
întinde memoria neamului românesc. Fără a idiliza, dar şi fără a omite.
Istoria naţională, tradiţia noastră culturală şi creştină, nu ne împovărează în
faţa modernităţii, ci ne legitimează. Istoria noastră nu este barbară şi nu
avem a ne ruşina de ceea ce stă scris în Cartea noastră, căci, chiar şi atunci
când am fost înfrânţi, am făcut-o pentru apărarea pământului nostru şi nu în
zădărnicia de a împila alte popoare. Istoria noastră a fost un fel de străşnicie
de a ne menţine în propriile hotare.
Au existat nenumăraţi oameni de seamă care şi-au iubit ţara şi care,
chiar şi atunci când au greşit, au greşit din dragoste de ţară. Când le rostim
numele cu smerenie, o facem pentru simţămintele lor, fără a ne simţi datori
478
Iată sfatul dat de Ion Luca Caragiale, acum mai bine de un secol: “Parcă-i auz… «Cum,
domnule? D-ta denunţi străinilor micile noastre mizerii, şi încă unde? În Universul, care are
un tiraj colosal…Rufele murdare, domnule, trebuie spălate în familie…!» …Să mă iertaţi:
aci nu e vorba de murdăria rufelor, e vorba de bubele trupului. Auzi dumneata! Să n-afle
străinii de micile noastre mizerii!… O, iluştrii mei patrioţi! Dar străinii, oricât am tăcea noi
despre micile noastre mizerii, ni le ştiu mai bine chiar decât ni le ştim noi – şi pe cele mici,
şi pe cele mijlocii şi pe cele mari – şi n-au nici naivitatea, ca mulţi dintre noi, să-şi facă
iluzii, nici interesul, ca mai mulţi dintre noi, să-şi mintă asupra stării noastre publice” (Ion
Luca Caragiale, Nimic fără Dumnezeu, Bucureşti, Editura Anastasia, 1997, pp.27-28).
311
să le repetăm, neschimbate, vorbele. În această carte există trimiteri la

gânduri măreţe ale unor mari patrioţi români. Ar fi, însă, o greşeală, să
preluăm concepţiile lor, în mod necritic. Ar fi, mai întîi, o impietate faţă de
memoria lor, căci, scoase din contextul vremii şi lipsite astfel de sprijinul
actualităţii, ideile lor ar putea suna, câteodată, nepotrivit. Lor trebuie să le
admirăm profunzimea simţirii patriotice, sinceritatea şi dăruirea, dar nu
întotdeauna şi patima. În această lucrare preluăm citate de referinţă ale
multor oameni de seamă cărora nimic nu li se poate contesta mai puţin decât
dragostea de ţară. Ei au propovăduit spiritul naţional dar au simţit nevoia să
facă din ideile lor o pavăză în apărarea ţării noastre. Adesea au spus
duşmanilor pe nume. Au pus mult patos, ca atunci când, de teamă să nu
pierzi o făptură dragă, o strângi prea tare în braţe. Noi nu îi judecăm.
Uneori, în tumultul istoriei trebuie să strigi pentru a te face auzit. Astfel
Mihai Eminescu, A. D. Xenopol, A. C. Popovici, Nicolae Iorga ori Octavian
Goga. Am folosit adesea note de subsol, aducând, în sprijinul ideilor
noastre, cuvintele lor. Ceea ce înseamnă că ceea ce avem mai bun e
moştenirea pe care ne-au lăsat-o, că ideile noastre au fost mai întâi ideile
lor. Dar mai înseamnă că nu toate ideile lor trebuie să devină, numaidecât
ideile noastre. Unele trebuie să fie lăsate în paginile cărţilor vechi, pentru a
da patimile şi culoarea acelor vremuri.
O astfel de idee a fost românismul. Ca filon cultural, românismul,
începând chiar din a doua jumătate a secolului trecut, a avut rolul de a
cataliza energii naţionale. În clipa în care, din atitudine culturală,
românismul a devenit o atitudine politică, el a căpătat forme controversate.
Românismul a devenit un instrument ideologic care a privit cu rezervă
modernismul, definindu-se ca tradiţionalist, antiliberal şi, în cele din urmă,
chiar antidemocratic479. Românismul a cultivat tradiţia, ca şi
conservatorismul, dar a preferat să se adăpostească în tradiţie, în loc să o
privească drept un temei pentru o evoluţie necesară.
Spiritul naţional al dreptei se găseşte la întâlnirea dintre conştiinţa
naţională, având un temei etnic neîndoielnic, cu conştiinţa civică. Viziunea
naţiunii etnice, specifică perioadei primei modernizări a României şi
consolidării statului naţional, trebuie să evolueze spre cel de naţiune civică.
Românismul a încercat să se refugieze într-un trecut idilizat, într-un spaţiu
rural, atemporal şi “mioritic”480. Cei care l-au propovăduit, au încercat să-l
folosească drept pavăză împotriva modernităţii, împotriva capitalismului şi
a democraţiei. Cultura este întotdeauna tradiţionalistă, căci se trage dintr-un
fond tradiţional, arhetipal. Cultura este, însă, în acelaşi timp, modernă, căci
ea încearcă să îmbogăţească formele de înţelegere şi exprimare a realităţii.
Priviţi cât de mult seamănă cu liniile abstracţionismului secolului XX
picturile rupestre de la Altamira! Aşadar, cultura nu trebuie să devină
479
Într-o analiză a românismului, Cristian Preda îl numeşte “un naţionalism totalitar”.
Cristian Preda, Occidentul nostru (“Un naţionalism pe potriva sufletului românesc”),
Bucureşti, Editura Nemira, 1999, pp.59-130.
480
C. Rădulescu-Motru: “Într-un regim adevărat democrat în România, o altă temelie legală
a Statului nu poate fi decât ţărănimea. În forma lui democrată Statul naţional român este
Statul ţărănesc”. C. Rădulescu-Motru, Scrieri politice (“Românismul, catehismul unei noi
spiritualităţi”), Bucureşti, Editura Nemira, 1998, p.533.
312
reacţionară. Şi tot astfel, conştiinţa naţională, ca expresie a specificului

naţional481. Altfel, spiritul naţional nu poate purifica naţionalismul de
excesele sale, şi se neagă pe sine prin xenofobie şi autarhie, devenind un
suport pentru totalitarism482.
481
În timp ce, iată, C. Rădulescu-Motru spune: “Am îngrijit de exportul românesc, de
industria românească şi de creditul românesc, dar am uitat să îngrijim de fiinţa Românului.
De aceea reacţiunea de astăzi: Românismul” (idem, p.515)
482
Iată, de pildă, acest text al lui Rădulescu-Motru, destul de apropiat de tonul
extremismului interbelic: “Românismul… ţinteşte la instituirea unei vieţi morale severe…
Românismul nu împarte promisiuni pentru a stimula egoismul, ci împarte ordine pentru a fi
executate cu sacrificiul persoanei. Catehismul Românismului poate fi aplicat numai de acei
care au fruntea curată şi mâinile nepătate. Lăudăroşii în vorbe, nevolnici însă la fapte, n-au
ce căuta sub drapelul lui” (idem, p.520). Totuşi, Rădulescu-Motru nu trebuie nedreptăţit. În
cuprinsul scrierilor sale, pe de altă parte, există numeroase texte care îşi păstrează şi astăzi
valoarea şi punem aceasta numai pe seama caracterului său nestăvilit şi dispus să cedeze
prea repede emoţiilor de moment. Iată, de pildă, acest text: “Prin respectul reciproc ce şi-l
vor păstra între ele, de o parte, etnicul naţiunii majoritare, de altă parte, diferitele grupări
etnice minoritare, se va ajunge la consolidarea tuturor. Viitorul plin de neprevăzut impune
solidaritate, nu numai între membrii unei naţiuni, ci şi între naţiunile care merg pe linia
aceluiaşi destin” (idem, <cap. “Etnicul românesc. Comunitate de origine, limbă şi destin>,
p.656).
313
Mesajul moral al Dreptei româneşti
Temeiul moral al politicii
Dreapta aşează criteriul moral ca temei al faptelor sale.

Noi suntem convinşi, dincolo de orice aparenţă, că politică fără
morală nu există483. Pe termen lung şi ţinând seama de folosul cetăţenilor,
politica fără morală înseamnă însăşi negarea actului politic. Copaci fără
pădure întâlneşti la tot pasul; pădure fără copaci – zice Laurenţiu Ulici –
numai în imaginarul poetic. Tot astfel, morală fără politică poate exista,
oriunde şi oricând, dar politică fără morală numai la cei care au nesăbuinţa
de a-l sfida pe Dumnezeu şi de a-şi dispreţui poporul.
De peste cinci decenii, politicienii noştri încearcă să disocieze
politica de morală. Ei nu au izbutit, însă, decât să sporească neîncrederea
românilor în clasa politică şi să le diminueze încrederea în viitor.
Noi considerăm că în tradiţia poporului român sistemul de valori
morale este autentic, profund şi pilduitor. Morala creştină, tradiţiile
folclorice, gândirea cărturărească, asumarea corectă a istoriei naţionale oferă
suficiente repere. De aceea, Dreapta nu-şi propunere să inventeze o morală
proprie. Obiectivul fundamental al Dreptei este re-naşterea morală.
O dimensiune prioritară a renaşterii morale este restructurarea,
reîmprospătarea clasei politice. În acest context, recuperarea actului politic,
ca un act moral, este fundamentală. Morala în politică nu este o reacţie, ci
este o atitudine. Ea nu se poate reduce doar la evitarea sau la limitarea
corupţiei.
În viziunea Dreptei, dimensiunile prioritare ale moralei în politică
sunt:
 sentimentul onoarei;
 respectarea promisiunilor electorale;
 respectarea înţelegerilor politice;
 sprijinirea acţiunii politice pe criterii limpezi de
competenţă şi performanţă;
 capacitatea de a recunoaşte erorile, dorinţa şi puterea de a
le îndrepta;
 justa ordonare a priorităţilor;
 situarea în adevăr 484şi în realitate, indiferent de riscurile ce
decurg din aceasta .
483
Avem, pentru această afirmaţie, un adversar în Tudor Vianu: “…norma internă a valorii
morale este iubirea, pe câtă vreme aceea a valorii politice este puterea… Valoarea morală
afirmă în om un preţ infinit şi original. Foarte adeseori politicul consideră în om mai
degrabă caracterul mărginit al valorii sale şi, în acelaşi timp, caracterul fungibil dintre
oameni, ca şi cum aceştia ar fi nişte unităţi omogene, capabile a fi schimbate între ele.
Politicul întrebuinţează pe oameni; eticul se pune în serviciul lor”. Tudor Vianu, Filosofia
culturii şi teoria valorilor, Bucureşti, Editura Nemira, 1998, pp.210-211.
484
Acest text reprezintă una dintre contribuţiile lui Laurenţiu Ulici la elaborarea
documentelor UFD privind chestiunea morală. El se regăseşte în articolul său “Morala în
politică”, din cuprinsul volumului postum Mitică şi Hyperion (Bucureşti, Editura Du Style,
2000, pp.217-219).
314
Mai nimic din toate acestea nu intră în cutumele vieţii noastre

politice. După mai bine de un deceniu de la mişcarea revoluţionară din
decembrie 1989 constatăm, deja, scăderea îngrijorătoare a credibilităţii
clasei politice. În această perioadă România a trecut prin formule politice de
stânga şi de centru-stânga. Ele au adus în fruntea ţării oameni politici care
au dezamăgit. Prea puţini dintre aceştia au reuşit să-şi găsească o identitate
doctrinară, iar o parte dintre ei au intrat în politică numai pentru avantaje şi
privilegii personale.
Nu am avut o viaţă politică normală, astfel încât oamenii politici de
carieră să fi avut timp să fi ajuns la maturitate. Cel puţin în etapa aceasta,
modelul omului politic pe care şi-l propune Dreapta românească trebuie să
aibă două însuşiri: competenţă şi bun-simţ. Aceasta este o tipologie diferită
de cea cu care ne-a obişnuit comunismul, aceea a activistului de partid.
Astfel, omul politic trebuie să aibă, dincolo de motivaţia politică, o pregătire
profesională, să mai ştie, cu alte cuvinte, să mai facă şi altceva decât
politică, să aibă o experienţă care vine dintr-un alt domeniu. Omul politic
performant trebuie să fie dublat de un profesionist, care să poată, astfel,
susţine spiritul novator al dreptei şi altfel decât prin politică. În legătură cu
bunul simţ, acesta e mai greu de explicat: e ca frumuseţea, se poate observa
mai uşor decât se poate descrie. Biografia şi bunul simţ sunt însuşirile
necesare acum omului politic pentru a susţine credibilizarea clasei politice
şi pentru a face din politică un suport al modernizării. Se poate spune că nici
bunul simţ şi nici experienţa profesională nu ajută prea mult la preluarea
puterii. Nu vreau să polemizez pe această temă. La acest paragraf nu
discutăm însă, despre modalităţile de preluare a puterii, ci despre ceea ce se
va face cu puterea, în momentul câştigării ei. Abilitatea de a prelua puterea
nu este utilă decât celui care o câştigă; abia abilitatea de a gestiona devine
utilă celorlalţi. Noi avem în vedere puterea ca exerciţiu social şi nu ca şansă
individuală.
Avem nevoie de oameni politici din rândul cărora să se afirme
conducători care să înţeleagă responsabilitatea unei demnităţi publice.
Inteligenţa, onestitatea, altruismul şi sentimentul onoarei trebuie să fie
caracteristicile lor dominante485.
În concordanţă cu aceste premise şi în spiritul viziunii sale
ideologice, Dreapta subscrie la următorul Cod deontologic al omului
politic:
485
Potrivit lui Max Weber, omul politic trebuie să aibă trei calităţi importante: pasiunea,
simţul responsabilităţii şi intuiţia. În efortul de împăcare, sub semnul eticului, a politicii şi a
moralei, Weber deosebeşte etica convingerilor de etica responsabilităţii. Etica convingerilor
aşează politica sub semnul principiilor iar etica responsabilităţii sub semnul consecinţelor.
Ele sunt “percepte fundamental diferite din punct de vedere etic şi, indiscutabil, contrare”
care constituie un “paradox etic”. Încercând să fie pragmatic şi sugerând că pentru politică
e de preferat “etica responsabilităţilor”, Weber admite totuşi că politica adevărată are o
puternică încărcătură eroică: “Numai cel care e sigur că nu se va da bătut dacă lumea, din
punctul lui de vedere, se va dovedi prea stupidă sau prea josnică pentru ceea ce vrea el să-i
ofere, cel care e sigur că va putea, cu toate acestea, să-i spună «şi totuşi!», numai acela are
«vocaţie» pentru politică”. Max Weber, Politica, o vocaţie şi o profesie, Bucureşti, Editura
Anima, 1992, p.54.
315
1. Omul politic înţelege misiunea sa ca o responsabilitate

socială, şi nu doar ca pe o şansă individuală.
2. Omul politic pune moralitatea la baza iniţiativelor şi
faptelor sale.
3. Omul politic respectă principiile democraţiei.
4. Omul politic are competenţa necesară, recunoaşte şi
respectă competenţa altora în exerciţiul actului politic.
5. Omul politic acceptă că există un moment când trebuie
să se retragă, pentru a lăsa locul altora mai tineri.
6. Omul politic nu transformă poziţia pe care o deţine într-o
sursă de privilegii.
7. Omul politic poartă răspunderea faptelor sale, atât faţă
de cei care l-au ales, cât şi faţă de propria conştiinţă.
8. Omul politic crede în valorile naţionale şi le afirmă în
plan internaţional.
De măsura în care oamenii politici vor înţelege caracterul imperativ

al principiilor de mai sus depinde recâştigarea încrederii românilor în clasa
politică şi dorita schimbare la faţă a României486.
Renaşterea morală, un imperativ naţional
Principiu prin excelenţă al Dreptei, renaşterea morală devine

imperativ naţional. Căci:
 asistăm, în mai toate planurile, la abandonul sistematic, dacă nu
chiar sistemic, de la legea morală;
 lumea românească este pe cât de creştină în structura ei de
adâncime, pe atât de fără Dumnezeu în structura ei de suprafaţă;
 tranziţia spre democraţie, spre statul de drept şi spre o economie
liberă a găsit societatea românească nepregătită, cu fibra morală
486
Pentru a fi un astfel de om politic, persoana dedicată politicii trebuie, la rândul ei, să
aibă un anumit crez. Esenţa convingerilor unui om de dreapta a fost, cred, corect exprimată
de Adrian Iorgulescu. El spune: “Mă consider un om de dreapta deoarece:
1. Cred că omul este creaţia lui Dumnezeu şi are un destin de împlinit.
2. Cred în preceptele moralei creştine.
3. Cred că fiinţa umană este unică.
4. Cred în valoarea persoanei, ca entitate spirituală, morală şi socială.
5. Cred în tradiţie şi în specificitatea sufletului românesc.
6. Cred în calităţile şi în viitorul poporului meu.
7. Cred în puterea elitelor şi în necesitatea ierarhiilor.
8. Cred în personalităţile apte să schimbe cursul istoriei.
9. Cred în diversitate, în adevăr şi valoare.
10. Cred în forţa determinării, în acţiunea conştientă şi eficientă.
11. Cred că proprietatea constituie fundamentul societăţii democratice şi motorul
dezvoltării.
12. Cred în respectarea legii, în ordine şi în autoritatea instituţiilor statului de drept.
13. Cred în capabilitatea unui stat organic şi puternic.
14. Cred în superioritatea democraţiei şi a modelului capitalist.
Adrian Iorgulescu, Dreapta – principii şi perspective, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2000,
p.22.
316
agresată preţ de aproape trei generaţii de ispitele satanice ale

unui regim eminamente anticreştin;
 conştiinţa publică, deşi receptivă la speranţă, nu este încă
vindecată de suspiciune, duplicitate şi teamă;
 noua clasă politică este prea nouă ca să fie politică şi prea veche
pentru a nu avea veleităţi şi nostalgii de castă socială;
 societatea nu şi-a creat încă mecanismele de a-şi identifica,
selecta, promova şi proteja valorile umane şi este, în continuare,
tributară tradiţiei pădurii autohtone de a-şi deversa uscăturile în
sus;
 confuziile morale, dificultatea de a separa binele de rău, au dus
la o abundenţă de “curat-murdar”, de “alba-neagra”, de “stânga-
dreapta”, de “deal-vale”, de “râsu-plânsu” care, bine înfipte în
memorie şi în comportament, amână ieşirea noastră din
ambiguitate487;
 sărăcia, care chinuie majoritatea românilor între dorinţa de a fi şi
neputinţa de a avea, este folosită pentru a alimenta mentalităţi
anacronice, egalitariste şi şovine;
 spiritul românesc este tentat să lege, prin tradiţie, iertarea
creştinească de uitare, deturnându-se sensul just al iertării şi
riscând, astfel, ca istoria să se repete;
 într-un spaţiu românesc profund european, şi anume central-
european, capabil să distingă valorile, chiar dacă prudent în
opţiuni şi întârziat în reacţii, mai mult din apatie decât din
conservatorism, unii se trudesc, încă, să ne convingă de
captivitatea noastră est-europeană.
Evaluând toate aceste realităţi, Dreapta românească este fermă în a

susţine că renaşterea morală este alternativa la procesul de pierdere a
credibilităţii şi de golire de conţinut prin care trece clasa noastră politică. Ea
este, totodată, alternativa la deprimarea, apatia şi lipsa de orizont ce tind să
cuprindă alarmant societatea românească.
Mai mult decât de sărăcie sau de felurile neputinţe, românul este
ameninţat de neîncrederea în sine însuşi, ca şi faţă de ceilalţi, iar în
categoria “ceilalţi” cea mai mare neîncredere i-o inspiră instituţiile care îl
conduc: legislativul, executivul, partidele , justiţia. Spectacolul politic de la
noi, după ce a fost pe rând aplaudat şi fluierat de o sală arhiplină, riscă acum
să se desfăşoare în faţa unei săli goale, sau cu foarte puţini spectatori. Mai
rău, actorii înşişi coboară în sală, erijându-se în spectatori, lăsând astfel
impresia fie că spectacolul prezintă interes, fie că nu ei sunt cei care trebuie
fluieraţi…
Leacul împotriva corupţiei şi clientelismului

487
La alcătuirea acestui paragraf, care se regăseşte în Programul Uniunii Forţelor de
Dreapta, contribuţia lui Laurenţiu Ulici a fost semnificativă. El extinde analiza acestei
atitudini oximoronice a poporului român în lucrarea Mitică şi Hyperion, în fragmentele
“Oximoronul genetic – de la romanizarea dacilor la dacoromanizare” şi “Oximoronul
istoric – supravieţuirea ca vieţuire” (Bucureşti, Editura Du Style, 2000, pp.63-71).
317
Mai mult decât o pâine în plus pe masă, românul resimte nevoia de

cinste şi pricepere din partea guvernanţilor. Cu o administraţie onestă şi
competentă, românul poate înţelege că mai mult de atât, pe moment, nu se
poate şi va fi dispus să-şi îndure sărăcia, înapoierea şi izolarea, asumându-şi
sacrificiul. Românii nu trebuie să mai cauţioneze, cu suferinţele şi răbdarea
lor, administraţii corupte şi nepricepute, aşa cum au fost cele care ne conduc
din 1990 încoace.
Nu suntem naivi să credem că renaşterea morală poate fi iniţiată
făcând apel numai la perceptele morale. Există o seamă de alte principii care
trebuie respectate şi alte obiective care trebuie îndeplinite pentru ca temeiul
moral să fie profund şi stabil. Ele ţin de responsabilitatea administrativă, de
respectarea unor principii economice şi de forţa legii.
Una dintre expresiile imoralităţii în politică este corupţia. Ea nu
poate fi eradicată doar cu slogane şi cu apel la preceptele morale. Corupţia
apare la confruntarea dintre interesul public şi cel privat. De fapt, corupţia
este chiar o modalitate de a sacrifica interesul public în avantajul unui
interes de natură privată. Întâlnirea dintre interesul public şi cel privat se
face în prezent pe spaţii extrem de largi, ceea ce dă corupţiei un câmp larg
de acţiune.
Nici o temă n-a fost folosită cu mai mult sârg şi cu mai multă
ipocrizie în politica românească decât lupta împotriva corupţiei. Ea a dat la
fel de multe roade pe cât a dat, în perioada ceauşistă, atât de clamata luptă
împotriva imperialismului. Fără a fi asumată în mod real de vreunul din
guvernele de după 1989, lupta împotriva corupţiei a folosit mai degrabă ca
armă politică. A fost nu atât o luptă împotriva corupţiei, ci o luptă a
corupţilor unora împotriva corupţilor celorlalţi.
Această lipsă de fermitate în lupta împotriva corupţiei sau, mai bine
zis, modul de a folosi măsuri diferite, ocaua mică fiind folosită pentru a-i
printre pe corupţii foştilor guvernanţi, este strâns legată de modul de
funcţionare de-a dreptul fanariot al vieţii politice româneşti.
Noi nu am avut o aristocraţie politică, dispunând de prestigiu şi
avere, care să facă politică mai presus de micile meschinării şi care să poată
rezista, astfel, tentaţiilor. Fără împotrivirea unei justiţii severe şi a unei
societăţi civile structurate, oamenii politici, având la cheremul lor averi
uriaşe ale statului, au rezistat, rareori, tentaţiei de a deveni beneficiari ai
împărţelii. Acest nărav nu a fost lecuit în aceşti ani. Viaţa politică
românească e foarte scumpă. O campanie electorală serioasă costă un partid
peste zece milioane de dolari. Cei care dau aceşti bani vor ceva în schimb.
Unii dintre ei, pentru a fi siguri că vor fi printre primii la împărţeală, intră
chiar în structurile politice. Politica devine o investiţie care e mai rentabilă
decât oricare alta. Cei care câştigă se strecoară pe sub baremurile
contingentărilor din comerţul exterior, câştigă licitaţiile de privatizare,
primesc comenzi din partea statului, au acces la subsidii europene, se bucură
de îngăduinţa organelor fiscale. Funcţionarii publici primesc sarcină de la
partid sau sunt de-a dreptul cointeresaţi să faciliteze acest mod de
recuperare a investiţiei. Adesea posturile de candidaţi în fruntea listei se
318
cumpără. Ele aduc imunitate, acces la informaţii şi la resurse. Fanarul s-a

mutat, în toată regula, la Bucureşti.
Această clientelă, susţinătoare a partidelor pentru a accede la putere,
devine apoi principalul adversar al acestora. Căci guvernele se văd în
imposibilitate de a duce înainte reforma. Sensul înainte al tranziţiei
dezavantajează orice fel de clientelă. Din benzină pentru motor, clientela se
transformă în piatră de moară. Atunci vin ceilalţi care îi acuză pe cei dintâi.
Vântură vreo doi-trei Moţoci, cu capul rămas pe umeri, dar cu cătuşe la
mâini prin faţa camerelor de luat vederi şi prin editorialele gazetelor, apoi se
bulucesc să le ia locul. Cam asta este istoria “luptei împotriva corupţiei” în
care, ca la orice circ, cine strigă mai tare se aude mai tare.
Coruţia a devenit un flagel. Dincolo de aspectele de natură morală,
care sunt deosebit de grave, corupţia, prin criteriile arbitrare de alocare,
duce la irosirea unui mare volum de resurse şi inhibă libera competiţie.
Efectele negative de ordin economic nu trebuie neglijate.
O abordare sinceră şi serioasă a corupţiei trebuie să aibă în vedere,
deopotrivă, dimensiunea punitivă dar şi pe cea preventivă. E drept că
aspectele de natură punitivă sunt mai tentante din punct de vedere
propagandistic şi mai ispititoare pentru hrănirea frustrării. Numai că cei care
accentuează asupra dimensiunii punitive pierd din vedere un aspect:
corupţia nu e cauza proastei funcţionări a sistemului. Corupţia este un efect
al acestuia. Populismul ultimilor ani a excelat în inventarea unor ţinte de
carton, unde cei corupţi se aflau în prima linie. “Să ne luăm înapoi ţara de la
cei care ne-au furat-o!” spunea un slogan electoral al anului 1996. “Jos
mafia, sus patria!”, spunea un alt slogan al anului 2000. Cu toţii promiteau
ani lungi de puşcărie mafiilor de tot felul, sugerând că în acest fel toate
problemele românilor vor fi rezolvate.
Să ne înţelegem. În România resursele nu sunt puţine din cauză că
avem multă corupţie. Relaţia de cauzalitate este exact pe dos: corupţia este
multă pentru că resursele sunt puţine. De pildă, pe vremea comunismului
exista o mafie întreagă a distribuitorilor de butelii de aragaz ori de benzină.
Vă puteţi imagina astăzi ca cineva să dea bacşiş ca să-şi cumpere o butelie
sau să-şi umple rezervorul cu benzină? Nu, căci se găsesc cu uşurinţă. Dar
nu acelaşi lucru se poate spune despre creditele nerambursabile, despre
comenzile pentru pietruirea drumurilor, pentru repararea unor şcoli sau
pentru construirea unor sedii de instituţii publice. Ca să nu mai vorbim de
privatizări de tot felul, de la spaţii comerciale şi întreprinderi agricole de
stat, până la combinate.
Vodă Lăpuşneanu l-a aruncat pe Moţoc mulţimii, pentru a-i potoli
setea de răzbunare. N-a folosit la nimic. Oamenii s-au văzut la fel de săraci
şi sângele de pe degete nu a făcut, la urma urmei, decât să-i ruşineze.
Sistemul naşte în locul fiecărui Moţoc azvârlit mulţimii, alţi doi, mai
hrăpăreţi şi mai vicleni. De aceea, principala abordare a corupţiei trebuie să
fie cea de natură preventivă. Pentru aceasta trebuie pornit de la cauzele
corupţiei. Nici un om nu se naşte corupt. În matricea genetică a omului nu
există, ca atare, gena corupţiei. Nici nu se poate spune că, în ansamblul său,
un popor este mai înclinat către hoţie decât altul. Ca şi la legea numerelor
319
mari, nu se pot face astfel de comparaţii la nivelul naţiunilor. La nivelul

sistemelor însă da. Sistemul este cel care creează tentaţia corupţiei .
Printre cauzele extinderii corupţiei în România se pot aminti:
 menţinerea unui important sector economic de stat;
 persistenţa unui statut incert al funcţionarului public;
 menţinerea unei structuri oligarhice a puterii politice;
 slaba dezvoltare a sistemului bursier, monetar şi nemonetar
(bursele de mărfuri);
 instabilitatea legislativă;
 numărul mare de reglementări.
Cauzele sporirii corupţiei sunt, aşadar, de natură politică, dar şi
economică, juridică şi legislativă. Există şi o cauză de natură socială şi care
face parte din moravurile – putem spune chiar “năravurile” – comuniste.
Există o anumită predispoziţie a opiniei publice de a favoriza actele de
corupţie, o anumită presiune de jos în sus asupra funcţionarului public. Cel
care “primeşte” este socotit mai omenos. Cu el te poţi înţelege etc. Sistemul
este atât de contaminat încât ajunge să respingă pe cei care nu se supun
regulilor sale şi nu acceptă această regulă tacită a corupţiei generalizate.
Cauzele fiind atât de variate, apare cu claritate faptul că, deja,
corupţia este expresia unei crize de sistem. Este rezultanta modului
defectuos de funcţionare a sistemului care tinde să se regleze pe căi străine
economiei de piaţă. Formele reglatoare ale sistemului nu sunt cele ce ţin de
dezvoltarea pieţei libere, ci, dimpotrivă, cele care contravin acesteia, şi
anume corupţia, economia paralelă (forma evolutivă a pieţei negre de pe
vremea comunismului) şi neplata obligaţiilor financiare. Sunt forme
aberante care intersectează cererea şi oferta într-un punct situat mult sub
utilizarea normală a factorilor de producţie, ceea de duce la irosire de
resurse şi la dezechilibre majore ale pieţei.
Fiind o criză sistemică, corupţia poate fi înlăturată numai prin
schimbarea funcţionării sistemului şi, mai mult chiar decât atât, prin
schimbarea esenţei înseşi a sistemului. De aceea doar clamarea metodei
punitive este ineficientă şi ipocrită. A lupta împotriva corupţiei doar luptând
împotriva celor corupţi e ca şi cum ai înceta să înlături o invazie de lăcuste
lovindu-le una câte una cu pliciul. Astfel, lupta împotriva corupţiei rămâne
doar un slogan electoral.
Abordarea preventivă, sistemică, a luptei împotriva corupţiei
presupune:
 Schimbarea structurii de proprietate, în favoarea proprietăţii
private. Până când în România nu se va împărţi tot ce a rămas de
împărţit din hambarele socialismului nici mediul economic, nici
climatul social nu se vor limpezi. Corupţia apare la frontiera
dintre proprietatea de stat şi cea privată. Este o formă de
convertire oneroasă a interesului public în interes personal ori de
grup, evident, cu trădarea celui dintâi. Iar corupţia este un fel de
taxă la trecerea frontierei dintre interesul public şi cel privat, o
trecere cam frauduloasă, de altminteri. Cu cât sectorul de stat
este mai mare, cu atât o parte mai mare a interesului public se
află la cheremul arbitrariului şi poate fi negociat şi sacrificat.
320
 În economia de piaţă, interesul public este definit ca un optim

spre care tind forţele pieţei. În acest fel interesul public nu intră
în contradicţie cu interesele private, fiind, de fapt, o rezultantă a
acestora. Nimeni nu e, astfel, stăpân pe interesul public, ori pe
uzufructele sale. În economia socialistă interesul public nu era o
rezultantă a echilibrului pieţei, ci un apriorism ideologic şi
uzufructul unei proprietăţi administrate de birocraţie. Când piaţa
dă consistenţă interesului public, el poate fi mai greu sacrificat în
interes personal. Dar atunci când o parte consistentă a interesului
public constă din fructificarea bunului public, paznicii acestuia
devin zarafii templului. Cu cât proprietatea publică va fi mai
redusă, între interesul public şi cel privat vor apărea mai puţine
lucruri de negociat. În acest aliaj neîndemânatic dintre economia
centralizată şi economia de piaţă, proporţia în care se află
sectorul proprietăţii de stat e direct proporţională cu înclinaţia
spre corupţie.
 Stabilitatea şi claritatea legislativă, la care se adaugă
dereglementarea. Cu cât mai puţin rânduieli şi mai
neschimbătoare, cu atât mai puţini vor fi cei care să le aplice în
folosul lor. Dereglementarea, simplificarea rânduielilor,
diminuarea numărului de avize şi ştampile necesare fiecărei
iniţiative reduc posibilitatea funcţionarului public de a intra în
contact direct cu contribuabilul. Cu alte cuvinte, “Jos ghişeele!”
 Depolitizarea justiţiei, ceea ce presupune, întâi de toate,
inamovibilitatea judecătorească şi independenţa procurorilor.
Procurorii sunt funcţionari publici, ca oricare alţii, supuşi tuturor
presiunilor şi riscurilor. Ei nu au iniţiative proprii şi tenacitatea
lor se întinde uneori doar atât cât Guvernul o doreşte.
 Dezvoltarea pieţelor. Piaţa constituie, prin componentele ei –
liberă competiţie, acces la resurse, libertatea informaţiilor – cea
mai eficientă formă de acţiune împotriva corupţiei. Cu cât mai
multe tranzacţii se desfăşoară în condiţii de piaţă cu atât mai
redusă este influenţa părtinitoare a deciziei publice. În procesul
de dezvoltare a pieţelor un loc central îl joacă, în această
privinţă, dezvoltarea pieţelor bursiere, atât în ce priveşte bursele
de valori, cât şi în ce priveşte bursele de mărfuri. Pieţele bursiere
sunt formele cele mai clare de democraţie economică.
Dezvoltarea burselor trebuie însoţită de o legislaţie care să oblige
ca anumite tranzacţii la care statul este parte, atît în ce priveşte
instituţiile bugetare, cât şi în ce priveşte operaţiunile care se fac
în contul rezervelor statului, să se deruleze obligatoriu prin
bursele de mărfuri.
Aşadar, acţiunea preventivă, durabilă şi scoasă de sub incidenţa

politicianistă se face în principal în trei direcţii: diminuarea sectorului de
stat, stabilitatea şi simplificarea reglementărilor, dezvoltarea pieţelor cu
deosebire a pieţelor bursiere. Iar motivaţia profundă a luptei împotriva
corupţiei se face din considerente de natură morală dar şi din considerente
321
de natură economică, fiind o cale de sporire a eficienţei alocării şi utilizării

resurselor.
Pericolul instabilităţii şi al proliferării structurilor clientelare nu este
legat doar de creşterea corupţiei. Marele risc este acela al diminuării
respectului faţă de muncă, faţă de iniţiativă şi de asumarea riscului. Câtă
vreme legea va oferi tot felul de portiţe de scăpare, câtă vreme se vor agita
tot felul de iniţiative de amnistiere fiscală, iar politica va fi un tertip, omul
cinstit se va simţi tot mai izolat. El va simţi că cinstea lui e socotită drept
naivitate. Fără să aştepte vreo răsplată de la societate pentru că e cinstit, el
va simţi că este sancţionat, tocmai pentru cinstea sa. Dacă lucrurile vor
continua astfel, iniţiativa deschisă şi cinstea vor ajunge pentru cei animaţi
de ele, de-a dreptul o povară488.
Dreapta românească – mesager al legii morale. Parteneriatul între

generaţii
Tema renaşterii morale trebuie abordată cu grijă. Pentru că, din câţi
ar fi tentaţi să o proclame, foarte puţini au ei înşişi baza morală să o facă.
Riscul de a transforma un imperativ naţional vital într-o demagogie
asurzitoare e imens. Cu atât mai necesară e asumarea de către Dreapta a
rolului de mesager al legii morale. Fără renaştere morală, reforma
economică nu va fi decât o alergare în cerc, iar tranziţia va deveni o boală
cronică.
Renaşterea morală este, într-o anumită măsură, un exorcism. Ea nu
înseamnă supunerea la stigmatul public, dar înseamnă o asumare interioară.
Când susţineam că sloganul “Noi nu vom reuşi decât împreună” este o iluzie
câtă vreme nu vom reuşi fiecare pentru sine, aveam în vedere şi izbânda în
lupta interioară cu propriile temeri, prejudecăţi şi fantasme. Când spunem că
dreapta este tolerantă, nu vorbim de toleranţa faţă de sine. Îngăduinţa faţă de
sine generează îngăduinţă şi faţă de greşelile altora, cu grele consecinţe
pentru viitor.
Politicul este o artă a compromisului. Aceasta înseamnă înţelegerea
faptului că neexistând suficientă fericire pentru toţi cei care vor să o capete,
accesul la resurse şi fructificarea lor trebuie să fie o formă de negociere.
Piaţa liberă este forma cea mai transparentă şi cea mai echitabilă de
negociere. Aşadar, politicul, ca oricare formă a existenţei umane, este o artă
a compromisului cu ceilalţi iar nu a compromisului cu sine însuşi489.
488
Eugen Weber semnalează acest pericol: “În societăţile în care dezvoltarea economică,
realizarea din punctul de vedere educativ şi moralitatea publică sunt deficitare, omul cinstit
şi muncitor se poate simţi dezamăgit şi dezrădăcinat psihologic; tăria de caracter poate
atrage după sine nereuşita personală, spiritul întreprinzător şi integritatea pot duce la
insecuritate economică”. Eugen Weber, “Dreapta” în Eugen Weber, Hans Rogger (coord.),
Dreapta europeană. Profil istoric, Bucureşti, Editura Minerva, 1995, p.8.
489
Spune, cu amărăciune, Răzvan Codrescu: “…nesăbuinţa românească ajunge până la acel
proverb prin care s-ar putea da seama de multe dintre erorile tragice ale raportării noastre la
existenţă, nu numai ca indivizi, dar şi ca neam: «Fă-te frate cu dracul până treci puntea!»
Această vorbă închipuit înţeleaptă a făcut o carieră unică la români şi credem că poate
constitui – ca expresie concisă a unei întregi mentalităţi vicioase – una dintre bazele
explicative ale “ratărilor” noastre istorice. Se poate scoate de aici toată «filozofia»
322
Una dintre temele morale fundamentale este parteneriatul între

generaţii. Prima expresie a acestui parteneriat este solidaritatea.
Parteneriatul între generaţii are două modalităţi de exprimare: una care ţine
de contextul prezent şi alta care ţine de contextul istoric. Modul în care o
societate este conştientă de existenţa parteneriatului dintre generaţii şi
realizează solidaritatea dintre acestea, în cele două contexte amintite, este
unul din barometrele stării de moralitate a unei societăţi490.
În actualitate, parteneriatul dintre generaţii se referă la felul în care
generaţia matură, activă, creează mecanismele de protecţie a generaţiei
vârstnice şi a generaţiilor tinere, de la vârsta copilăriei şi până la debutul în
perioada activă.
Morala este întotdeauna o atitudine complexă. Ea nu este numai
atitudine, ci şi acţiune. În ceea ce priveşte acest parteneriat între generaţii,
atitudinea şi acţiunea morală au o dimensiune economică, o dimensiune
socială, o dimensiune instituţională şi o dimensiune culturală, în care o
includem şi pe cea educaţională.
Societatea românească este, în prezent, judecând după statutul
copilului, al tinerilor şi al persoanelor vârstnice, profund imorală. Aceste
categorii asistate sunt cele mai expuse efectelor tranziţiei. Veniturile
persoanelor în vârstă au scăzut, în termeni reali, cel mai mult comparativ cu
alte categorii de venituri. Cauzele sunt multiple: creşterea numărului de
pensionari, apariţia unor categorii noi de persoane asistate, dificultatea
colectării veniturilor. Principala cauză constă, însă, în faptul că sistemele de
pensii au rămas, practic, neschimbate ca mecanism, din 1989 şi până în
prezent. Asigurările sociale sunt integral de stat. Inexistenţa unor forme de
administrare privată a pensiilor face ca aceste categorii de venituri să fie
vulnerabile la efectele inflaţiei.
Dreapta, în accepţiunea sa populară, consideră că modernizarea
sistemelor de pensii şi statuarea unor facilităţi pentru persoanele vârstnice
nu este un gest de bunăvoinţă din partea statului, ci un gest de recunoştinţă
pentru aceste persoane. Nouă ni se pare că atitudinea demagogică şi
populistă care amăgeşte generaţia a treia, contând pe faptul că ea prezintă
cea mai importantă şi conştiincioasă zestre electorală, este intolerabilă.
Noi considerăm că nu categoriile de persoane asistate trebuie
restrânse, ci includerea persoanelor asistate în fiecare dintre aceste categorii
trebuie făcută cu respectarea legalităţii. Iar creşterea vârstei de pensionare
compromisului la români, toată naivitatea rânduielilor noastre istorice şi o bună parte din
motivaţia acelui «n-a fost să fie» despre care s-a spus că ne urmăreşte ca o fatalitate…S-ar
putea spune mai degrabă că «destinul» nostru nu-şi va afla «mântuirea» decât în măsura în
care vom fi în stare să ne lepădăm de această falsă înţelepciune”. Răzvan Codrescu, De la
Eminescu la Petre Ţuţea. Pentru un model paideic al dreptei româneşti, Editura Anastasia,
Bucureşti, 2000, p.250.
490
Octavian Goga dă o frumoasă expresie solidarităţii între generaţii: ”…trecut odată
momentul critic, selecţiunea liniştită va începe şi poporul nostru va apuca să primească
binefacerile societăţilor constituite. Această zi însă e departe încă. Noi, cei de astăzi n-o
vom ajunge niciodată. Suntem generaţia sacrificată, care nu poate avea altă consolare decât
ideea că a făcut din jertfa ei puntea de trecere dintre trecut şi viitor. Fericiţi cei de mâine. Ei
din mustul care fierbe astăzi vor putea gusta vinul pur, după ce fermentaţia a încetat, unda
s-a limpezit şi drojdiile, vai, drojdiile s-au coborât la fund”. Octavian Goga, Naţionalism
zdrobitor (“Mustul care fierbe”), Bucureşti, Editura Albatros, 1998.
323
va putea fi făcută abia în momentul în care condiţiile de muncă şi de viaţă

vor fi îmbunătăţite, astfel încât persoana să-şi poată menţine gradul de
performanţă o perioadă cât mai îndelungată. Viziunea asupra acestei
probleme nu trebuie să aibă în vedere, în primul rând, interesele bugetului,
ci siguranţa şi bunăstarea persoanei.
O atenţie responsabilă trebuie îndreptată asupra copilului. Societatea
trebuie să fie prietenoasă cu copiii săi. Educaţia copiilor este un drept, dar şi
o îndatorire a părinţilor. Efortul lor de a-şi educa copiii trebuie susţinut. O
seamă de situaţii tot mai frecvente, de la violenţa îndreptată împotriva
copiilor sau abandonul acestora şi până la familiile monoparentale, vor fi
tratate cu o atenţie specială. Eforturile copilului de evoluţie şi comunicare
cu societatea şi de evoluţie trebuie tratate stimulativ, astfel încât copiii
dotaţi să aibă sprijinul comunităţii.
Parteneriatul între generaţii presupune şi o altă viziune mai amplă,
care excede timpul prezent. Este vorba de ataşamentul faţă de generaţiile
trecute şi pilda de sacrificiu pentru generaţiile care vor veni491.
Tradiţie şi morală. Cultul eroilor şi al poeţilor
Se spune că o societate se judecă după felul în care îşi cinsteşte eroii

şi poeţii. Sensul este figurat, desigur. Eroii sunt aceia care au călăuzit istoria
până la noi, iar poeţii sunt cei care pregătesc zestrea generaţiilor care vor
veni. Eroii sunt păzitorii vremurilor, iar poeţii sunt vestitorii vremurilor492.
Stânga a manifestat dispreţ faţă de istoria românilor şi faţă de
vestigiile ei. E un fapt cunoscut că în perioada comunistă monumente de o
valoare fără margini au fost demolate, iar altele au continuat să se
degradeze. Grav este nu numai ce s-a petrecut cu înfăţişările materiale ale
istoriei, dar şi ceea ce s-a petrecut cu cele spirituale. În rândul profanărilor
spirituale includem, de pildă, risipirea moaştelor lui Şerban Cantacuzino,
autorul marii Biblii de la 1688. Tot astfel, trecerea în uitare a unora dintre
eroii neamului, confecţionarea altora sau folosirea unora dintre figurile
ilustre ale istoriei ca argumente propagandistice pentru regimul comunist.
Filimon Sârbu, Vasile Roaită, Iulius Fucic, Ilie Pintilie, Olga Bancic ş.a. au
luat locul marilor bărbaţi politici ai istoriei moderne, despre care nu se mai
vorbea decât din când în când în Magazinul istoric. Statuile de care
Bucureştiul fusese împânzit odinioară – Carol I, Ferdinand, A. D. Xenopol
491
Spune frumos Nicolae Iorga: “Pornind din trecut, noţiunea patriei, răzimată pe amintiri,
cuprinde în ea viitorul, datoria faţă de viitor. Ce n-am întemeiat noi, nu o putem lăsa noi să
se dărâme; ce n-am creat nu putem lăsa pradă nimicirii; ce n-am cucerit nu putem pierde.
Moraliceşte nu putem. Concepţia ideală şi etică a patriei nu ne lasă. Înaintaşii noştri trăiesc
numai în noi, urmaşii noştri vor putea trăi numai prin noi. Venind de la moşi şi strămoşi de
patrie, trebuie să ştim a fi şi noi pentru alte generaţii ce vor veni moşi şi strămoşi,
transmiţători şi augmentători de istorie”. Nicolae Iorga, Ce e patria?, Vălenii de Munte,
Tipografia Neamul Românesc, 1910, p.11-12.
492
Fără să o spună ca atare, Thomas Carlyle, definind profilul eroic al Poetului, sugerează
legătura dintre poeţi şi specificul vremurilor viitoare, deosebindu-l de eroul ca Profet,
tipologie a vremurilor trecute. Vezi Thomas Carlyle, Cultul Eroilor (cap. “Eroul ca Poet.
Dante. Shakespeare”), Iaşi, Editura Institutul European, 1996, pp.95-131.
324
etc. – au dispărut fără urmă. Busturile din sala Camerei Deputaţilor au fost
şi ele date la topit.
Tracomania dictaturii ceauşiste nu a fost decât o continuare a
tendinţelor autarhice ale comunismului românesc. Originea latină este o
dovadă a apartenenţei noastre la Europa. Originea noastră geto-dacă,
folosită în exces, sugerează izolare culturală. Cultura creştină ne ataşează
unui larg spaţiu cultural. Păgânismul geto-dac nu ne racordează decât,
eventual, unui filon neopitagoreic. Nu întâmplător, dictatorul o ţinea una şi
bună cu sărbătorirea a 2050 de ani de organizare statală neîntreruptă. De pe
vremea, adică, a lui Burebista, rege al dacilor, contemporan cu Iulius
Caesar. Căutaţi în România de azi vestigii ale cultului nostru pentru originea
latină a românilor. Veţi găsi prea puţine. Statui de romani se află doar pe
basoreliefurile monumentului reconstituit de la Adamclisi, iar urme ale
originii noastre latine, în câteva oraşe, statui prizărite ale Lupoaicei
alăptându-şi fiii. O singură statuie impozantă, cea a lui Ovidiu la Constanţa,
aduce aminte mai degrabă de cruzimea decât de măreţia Romei.
Evident că nu trebuie să cădem în extremă. Atât tracomania, cât şi
cultul excesiv al originii latine a poporului român pot duce la excese şi nu
întâmplător atât una cât şi cealaltă au slujit propagandei extremiste. O
dovadă a acestei obsesii este protocronismul, care a fost o variantă excesivă
a autohtonismului. Potrivit acestuia cultura românească a prefigurat adesea
direcţiile civilizaţiei universale, în special ale celei occidentale.
Protocronismul a devenit repede o dimensiune a propagandei oficiale,
încurajând tendinţele naţionaliste, autarhice, izolând cultura românească în
circuitul universal, rescriind istoria naţională şi creând falşi idoli493. Acest
mod de a înţelege (mai degrabă de a silui) tradiţia este străin viziunii
noastre. Protocronismul nu trebuie confundat cu arhaismul românesc, care
nu se lasă contaminat de veleităţile protocronismului şi singura veleitate pe
care o păstrează este aceea de a crede în universalitatea culturii române prin
unicitatea sa. Arhaismul, în formele sale cele mai strălucite, şi numesc aici
în primul rând opera lui Lucian Blaga494, este, pentru noi, un mod de
înţelegere a tradiţiei care poate fi utilizat în recuperarea ethosului românesc
în raport cu modernitatea.
493
Cel care a lansat această campanie a autohtonismului în variantă naţional-comunistă a
fost Edgar Papu, în articolul “Protocronismul românesc” în revista Secolul 20, nr. 5-
6/1974. Iată şi câteva lucrări care dezvoltă ideile acestui articol: Edgar Papu, Despre
clasicii noştri: contribuţii la ideea unui protocronism românesc, Bucureşti, Editura
Eminescu, 1977; Ilie Bădescu, Sincronismul european şi cultura critică românească,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Encicplopedică, 1984; Florin Bratu, Cultura populară sau
virtuţile permanenţei, Iaşi, Editura Junimea, 1983.
494
Amintesc, mai ales tinerilor noştri cititori, Trilogia culturii (Orizont şi stil – 1935;
Spaţiul mioritic – 1936; Geneza metaforei şi sensul culturii – 1937). Tot în anul 1937
Lucian Blaga a rostit un memorabil discurs la primirea sa în Academia română, discurs pe
care l-a intitulat “Elogiul satului românesc”. Arhaismul lui Lucian Blaga stă pe ideea că
fiecare popor este impregnat de o anumită matrice stilistică, legată, în principal, de cultura
folclorică şi de civilizaţia rurală: “Matricea stilistică participă la definirea unui popor la fel
ca sângele şi limba”.
325
România nu are nostalgii imperiale495. Cel mult avem de înfruntat

nostalgiile imperiale ale altora. Noi rămânem recunoscători civilizaţiei
romane pentru ceea ce am primit şi fără de care poate că astăzi am fi făcut
parte din familia popoarelor slave. Dar nu dorim să devenim vreo “A treia
Romă”496, sau să fim părtaşi la edificarea ei.
Din 1990 încoace, guvernele succesive au avut o atitudine de
indiferenţă faţă de istoria românilor. Cu excepţia intereselor de partid. Asta
face ca bulevardele Ion Mihalache să abunde, în timp ce nume ca Titu
Maiorescu, Mihai Eminescu, Petre P. Carp, Take Ionescu, Lucian Blaga,
figurează cu mare parcimonie în nomenclatorul străzilor, pentru că nu pot
sluji unui partid anume. Nu numai că statuile din Parlament nu au fost
reaşezate la locul lor, dar nicăieri în Camera Deputaţilor sau în Senat nu veţi
găsi nici măcar o singură înfăţişare, pictură sau statuie, a vreunui om politic
român.Probabil că Parlamentul României este singurul parlament din lume
lipsit de statui. Singur şi stingher, pe coridoarele aerodromice ale Palatului
Parlamentului, şade un bust micuţ al lui Gheorghe I. Brătianu, care se află
însă acolo ca istoric, iar nu ca om politic.
Istoria şi cultura românilor se află în grea suferinţă. Peste necazurile
noastre, suferinţele înaintaşilor trec, poate, neobservate, căci ei nu mai pot
vorbi. Indiferenţa faţă de istorie şi faţă de cultura naţională arată
destructurarea morală în care se găseşte societatea românească. Kitsch-ul
urban, ritmurile turco-ţigăneşti, emisiunile catastrofice de actualităţi, cultura
de consum găsesc o slabă împotrivire din partea culturii autentice.
Dreapta românească se bazează, în esenţa ei, pe tradiţia noastră
naţională, culturală şi creştină. În mod natural, dreapta este apărătoarea
valorilor autentice ale culturii româneşti. Pentru a avea cultul eroilor,
trebuie să nu te temi de istorie. Iar pentru a promova cultura autentică,
trebuie s-o cunoşti.
Am amintit deja, în cuprinsul mesajului naţional, despre necesitatea
protejării şi îmbogăţirii patrimoniului cultural. Avem, însă, a proteja, a
încorpora în noi şi a duce mai departe ideile călăuzitoare ale neamului,
cultul eroilor şi al izbânzilor noastre, câte vor fi fost ele.
Cultul eroilor trebuie să fie un izvor de pilduire şi nu o sursă de
adulaţie sau de fanatism. Iar interpretarea istoriei nu trebuie să fie
părtinitoare. Iată, de pildă, cazul mareşalului Ion Antonescu. Unii îl aşează
seara pe soclu, alţii vin dimineaţa şi îl dau jos. Cei care îi fac postament îl
portretizează mai bun decât a fost. Cei care îl dau jos îl înfăţişează mai rău
decât a fost. Sigur că, pentru ce a făcut bun, Mareşalul Antonescu merită
495
Dacă nu greşesc, cu excepţia incursiunilor lui Mihai Viteazul către malurile Bosforului
şi participarea României la coaliţia anti-bulgară din Războaiele balcanice, încheiată cu
Pacea de la Bucureşti din 1913, românii nu au ieşit niciodată cu armatele din graniţele
proprii fără a fi mai întâi ei înşişi atacaţi.
496
Socotind Bizanţul ca fiind “cea de-a doua Romă”, naţionalismul rus a preluat tema
lansată de Konstantin Leontiev (în a doua jumătate a secolului trecut) potrivit căreia Rusia
trebuie să se opună occidentalizării decadente, iar acest lucru s-ar putea face prin
înţelegerea esenţei sale culturale şi religioase bizantine. În acest fel, Rusia ar deveni, prin
Bizanţ, legatară a moştenirii romane – “A treia Romă”. Vezi Konstantin Leontiev,
Bizantinism şi slavism, Bucureşti, Editura Anastasia, 1999 şi Aldo Ferrari, A treia Romă.
Renaşterea naţionalismului rus, Bucureşti, Editura Anastasia, 1999.
326
postamentul său. Atâta doar că pe postamentul acesta trebuie scrisă viaţa sa,
aşa cum a fost497. Altfel istoria, în loc să fie învăţătură, devine propagandă.
Care, cum ştim, nu ne învaţă decât cum să punem într-un înveliş dulceag un
miez amar şi mincinos.
Nu trebuie să ne adăpostim în trecut de frica prezentului şi a
viitorului. Istoria nu poate ţine loc de prezent şi de viitor. Aceasta nu ar
însemna o preţuire a trecutului. Ploconirea şi adulaţia, transformarea
cultului eroilor în divinaţie ar fi o profanare a memoriei acestora, o negare a
istoriei. Nu ne putem ascunde în spatele eroilor, în iluzia că asta ne
întăreşte. Eminescu nu rămâne viu în conştiinţa noastră decât dacă poeţi vor
continua să se nască şi poezia românească va rămâne, astfel, vie.
Generaţie de jertfă şi generaţie de sacrificiu. Despre sensul istoric al

generaţiilor
Acum, în ceea ce priveşte generaţiile viitoare. Am spus că trebuie să

trăim cu spiritul recunoştinţei şi al cunoaşterii faţă de istorie dar şi cu
spiritul de sacrificiu pentru ce va să fie. Spun unii: “M-am săturat să fiu
generaţie de sacrificiu!” Aceia se înşeală. Nimic nu este mai nobil pentru o
generaţie decât să fie “generaţie de sacrificiu”. Sacrificiul înseamnă
suferinţa, privaţiunea asumată în numele unui ideal498. Cu alte cuvinte, nu
păstrăm totul pentru noi, ci lăsăm o zestre, din ceea ce dobândim, pentru
generaţia care vine499. Jertfa este mai degrabă suferinţa irosită, lipsită de
ideal – un fel de instrument în mâna altora, care oficiază un ritual în care
rolul nostru e doar să înroşim butucul cu suferinţele noastre. Ceea ce nu
trebuie să fim este o generaţie jertfită.
O generaţie jertfită este o generaţie lipsită de sens istoric. Generaţia
paşoptistă a avut sensul său. La fel generaţia junimistă sau cea unionistă. În
plan cultural, generaţia intelectualităţii interbelice şi-a marcat rolul său,
chiar dacă n-a avut şi “destin politic”, cum spunea Mircea Eliade. Din
păcate, generaţiile care s-au perindat în ultimii cincizeci de ani nu au avut
sens istoric. Generaţia părinţilor mei nu a urcat cu o treaptă în plus destinul
neamului românesc. Nu a fost cu totul irosită, căci a avut individualităţile
sale. Dar, ca generaţie, în ansamblul său, a fost jertfită. În anii ‘30, atunci
când părinţii noştri au venit pe lume, lumea românească era mai bună decât
în anii ‘60, atunci cînd s-a născut generaţia mea. Ce ne vor spune oare copiii
noştri, născuţi în anii ‘90?
497
Vezi, de pildă, lucrarea lui Alex Mihai Stoenescu, Armata, mareşalul şi evreii. Cazurile
Dorohoi, Bucureşti, Iaşi, Odessa (Bucureşti, Editura RAO, 1998).
498
Un text de o mare semnificaţie românească, vorbind despre mobleţea suferinţei în
numele sacrificiului generaţiilor, rostit de Take Ionescu în anul de cumpănă 1916, se poate
găsi încrustat pe pereţii capelei din Mănăstirea Sinaia unde se află mormântul marelui
conservator român.
499
Spune Mihai Eminescu: “Un remediu radical ar fi numai o mână de fier, dreaptă şi
conştientă de ţelurile ei bine hotărâte, care să inspire tuturor partidelor convingerea că
statul român moştenit de la zeci de generaţii, care-au luptat şi suferut pentru existenţa lui,
formează moştenirea altor zeci de generaţii viitoare şi nu e jucăria şi proprietatea exclusivă
a generaţiei actuale”. Mihai Eminescu, Opere, vol. II, ediţia I. Creţu, Bucureşti, Editura
Cultura Românească, 1939, p.353.
327
A face parte dintr-o generaţie care are sensul său istoric nu este o
metaforă. Ruperea zăgazurilor şi rânduielilor feudale de către generaţia
paşoptistă a permis emanciparea ţării şi unirea Principatelor. Modernizarea
instituţională a ţării, făcută de conservatori şi de liberali, a permis reforma
învăţământului, construcţia sistemului bancar, întemeierea sistemului
medical, sistematizarea marilor oraşe etc. Acestea iarăşi s-au răsfrânt
binefăcător asupra tuturor românilor. Marea Unire, de asemenea, a însemnat
pentru români o înfăptuire de larg ecou. Iniţiativele individuale se
potenţează atunci când generaţia are un sens istoric. Destinele individuale
sunt mai îndrăzneţe şi mai împlinite atunci când destinul neamului îşi
urmează cursul.
Istoria atinge nişte culmi pe care posteritatea le înregistrează şi le
sărbătoreşte. Care sunt sărbătorile pe care între 1990 şi 2000 le-am lăsat
urmaşilor noştri? Dar între 1946 şi 1989? Cumva naţionalizarea din 1948? Sau
încheierea colectivizării? Mineriada din 1991? Faptul că cincizeci de ani nu am
lăsat urmaşilor nici o sărbătoare care să merite a fi celebrată – cu excepţia
eroismului tinerilor din decembrie 1989, de care n-am fost însă vrednici până la
capăt – spune multe despre sensul istoric al generaţiilor actuale.
Generaţia mea a avut o şansă cu care nici o altă generaţie nu s-a
întâlnit în decursul istoriei. Am parcurs câteva hotare cu încărcătură mistică,
mesianică ori sistemică ieşite din comun. Am fost martori ai trecerii dintre
două secole, ai trecerii dintre două milenii, ai trecerii dintre două sisteme
social-economice radical diferite. Hotarul dintre veacuri l-am trecut. Pe cel
dintre sisteme însă nu. Pentru asta e nevoie de mai mult decât sănătate…
Irosirea generaţiei noastre nu ar fi întristătoare doar pentru noi, ci
împovărătoare pentru generaţiile ce vor veni. Nu numai că nu lăsăm nimic
în plus, ca avuţie, dar lăsăm ceva în plus, ca datorie. Nu numai că n-am
reîntregit România, dar cei care ne conduc privesc indiferenţi cum graniţa
de pe Prut devine tot mai greu de trecut. În ultimii ani, nepriceperea celor
care au condus se acoperă din ipotetica chiverniseală a celor ce vor veni.
Fiecare nou an ce vine e mai înglodat în datorii decât cel care a trecut. Fie
că e vorba de datorie publică externă, fie că e vorba de credite cu garanţii de
stat, fie de dobândă la emisiunile de titluri de stat, fie de tot felul de datorii
ale firmelor de stat care, mai devreme sau mai târziu, adâncesc fundul
buzunarelor bugetare. Guvernele succesive au împrumutat de la viitor
pentru a plăti greşelile prezentului. Imoral este faptul că pe cei de la care se
ia, anume cei care vor veni, nu-i întreabă nimeni.
În fapt, cele două întinderi ale parteneriatului generaţiilor se rezumă
la una singură, pe verticala timpului. Recunoştinţa pentru părinţii noştri,
pentru părinţii părinţilor noştri şi pentru strămoşii noştri. Iar sacrificiul
pentru fiii noştri şi fiii fiilor noştri, şi fiii fiilor acestora, până în veac. Abia
atunci ne vom fi făcut datoria şi, la ceasul sorocit, ne putem adăuga în tihnă
străbunilor noştri.
O temă morală: Revoluţia din decembrie 1989. Dreapta, continuatoare

a idealurilor revoluţiei române
328
O temă care este nu numai de natură istorică, dar şi morală este cea
legată de mişcarea revoluţionară din decembrie 1989. Despre momentul
decembrie 1989 se vorbeşte tot mai puţin şi, în mod ciudat, adesea cu
stânjeneală.
Ambiguităţile legate de desfăşurarea evenimentelor de atunci au
şubrezit temeiul moral al construcţiei care avea să urmeze. Nu este, însă,
adevărat că noi, sau cel puţin unii dintre noi, nu suntem mândri de ceea ce
românii au încercat, măcar, atunci.
Despre mişcarea revoluţionară de atunci unii spun că a fost
revoluţie. Alţii că a fost o mişcare populară spontană. Există voci categorice
care afirmă că a fost, pur şi simplu, o lovitură de stat. A fost, într-adevăr,
câte ceva din fiecare500. Dintre toate, singura care a reuşit a fost lovitura de
stat. În cele din urmă, mişcarea revoluţionară din decembrie 1989 a fost o
tentativă reuşită a structurilor de putere din vremea comunismului de a se
perpetua într-o variantă “cosmetizată”501.
Dacă a fost şi o revoluţie, atunci ea a fost cu siguranţă înfrântă502. În
faţa unei dictaturi comuniste, revoluţia nu putea fi decât democratică. Or,
structurilor totalitare ale Partidului Comunist le-au luat locul structurile
totalitare ale Frontului Salvării Naţionale503. Sub efectul entuziasmului
popular, în unităţile administraţiei locale şi în unităţile economice s-au
format comitete locale ale Frontului Salvării Naţionale. Sub ochii noştri,
structurile partidului unic se refăceau. În clipa în care, la o lună de la
revoluţie, Frontul Salvării Naţionale s-a transformat în partid, procesul era
încheiat.
500
Aprecierea lui Cristian Preda este corectă: “Să ne amintim, înainte de orice, că revoluţia
română a fost prea neaşteptată şi în acelaşi timp prea obscură pentru a putea fi domeniul
rezervat al unei singure părţi a corpului social, care să facă din ea o referinţă inconturnabilă
şi exclusivistă a propriei identităţi… A spune că revoluţia a fost prea obscură înseamnă că,
la drept vorbind, nu se ştie cu precizie «ce anume s-a petrecut în decembrie 1989»”.
Cristian Preda, Occidentul nostru (cap. “Decepţia fecundă – Revoluţie şi democraţie în
România postcomunistă”), Bucureşti, Editura Nemira, 1999, p.159.
501
V. Tismăneanu: “Ruptura din 1989 a fost o realitate. O străpungere. Eroarea a fost că s-a
crezut că e vorba de o ruptură absolută, o ruptură sistemică. Dar, în fapt, a fost vorba de o
ruptură intrasistemică”. Vladimir Tismăneanu, Balul mascat. Un dialog cu Mircea Mihăieş,
Iaşi, Ed. Polirom, 1996, p.120.
502
Din păcate, jertfa tinerilor nu a fost suficientă pentru a asigura succesul revoluţiei. Cum
corect spune Hannah Arendt: “…schimbarea este cea care descrie cel mai bine fenomenul
revoluţiei, şi nu violenţa; numai acolo unde schimbarea înseamnă un nou început, unde
violenţa este folosită pentru constituirea unei forme de guvernământ total diferite, pentru
favorizarea formării unui nou corp politic…numai în acest caz putem vorbi de revoluţie”.
Hannah Arendt, On Revolution, New York, Viking, 1963, p.28.
503
Istoria pare a se repeta în succesiunea revoluţie-restauraţie. Iată ce spune Tocqueville
despre Revoluţia franceză: “Însă atunci când această generaţie viguroasă care începuse
Revoluţia a fost distrusă sau slăbită, aşa cum se întâmplă de obicei cu orice generaţie care
inaugurează astfel de mişcări; atunci când, urmând cursul natural al evenimentelor de acest
fel, dragostea de libertate a fost descurajată şi slăbită de anarhia şi dictatura populară; şi
atunci când naţiunea buimacă a început să-şi caute pe dibuite stăpânul, guvernarea absolută
a găsit oportunităţi extraordinare pentru a renaşte şi a se împământeni”. Alexis de
Tocqueville, Vechiul Regim şi Revoluţia, Bucureşti, Editura Nemira, 2000, p.224.
329
Revoluţia a avut loc. Ea nu a fost furată, ci a fost înfrântă.

Restauraţia a început înainte ca revoluţia să poată porni efectiv504. Revolta
de la Iaşi, din 14 decembrie 1989, cea declanşată de timişoreni în 16
decembrie şi de bucureşteni în 21 decembrie au constituit partea
revoluţionară. În clipa în care Ion Iliescu a apărut la televizor pentru a
proclama valabilitatea socialismului şi a deplânge modul în care dictatorul a
impietat asupra acestor valori, a început restauraţia de stânga. Dacă cei ucişi
până atunci sunt victime ale revoluţiei, ceilalţi sunt victime ale restauraţiei.
Căutând legitimitatea revoluţionară, dizidenţa anticeauşistă, dar
procomunistă, a preluat puterea. Or revoluţia nu asta dorise505.
Practic, aşadar, revoluţia a fost învinsă înainte de a începe506. Ceea
ce ar fi trebuit să fie o revoluţie, a rămas doar la stadiul de revoltă. A fost
doar o intenţie, o schiţă de mişcare revoluţionară. Revoluţia, atâta câtă a fost
ea, a fost înfrântă. Din acest punct de vedere, cei care au dorit s-o reprime în
21 decembrie şi cei care au fructificat-o în 22 decembrie au fost
contravoluţionari, adică de aceeaşi parte a baricadei.
La Biserica Colţei din Bucureşti se află o relicvă cu totul deosebită.
Nu este ceea ce se înţelege îndeobşte prin relicvă sfinţită sau prin moaştele
unui sfânt. Relicvariul păstrează scheletul sfântului, învelit în piele uscată,
maronie, nestricată până la capăt. Relicvariile sunt compuse, aşadar, din
oase. Cel de la Biserica Colţei este alcătuit din sânge.
În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, în Piaţa Universităţii din
Bucureşti, oamenii priveau petele de sânge de pe caldarâm. Unul a aruncat o
monedă, ca semn de pomenire a morţilor. Alţii i-au urmat exemplul.
Părintele Sandi Mehedinţu a redeschis, chiar în acea dimineaţă, Biserica
Colţea, care fusese ani de zile ferecată. A adunat monedele pline de sânge.
A luat un calendar ortodox al noului an şi l-a îmbibat în sângele din Piaţă. A
alcătuit o lădiţă din lemn, ca un mic sicriu, în care a pus, cu grijă, monedele
şi calendarul, toate purtând semnul sângelui vărsat. Deasupra acestui sicriu
simbolic, capacul este de sticlă. Ca oricine să vadă şi să-şi aducă aminte.
504
Alexandru Zub e chiar mai categoric decât mine: “O disperare profundă îi împinge
adesea pe oameni până la pierderea capacităţii de a se indigna. Dacă se vorbeşte aici (în
România – n.n.) de o restauraţie, cuvântul nu mi se pare bine ales, căci în fond
continuitatea structurilor comuniste n-a fost nicicând întreruptă destul de net. Se mimează
democraţia şi statul de drept, în timp ce vechile reflexe totalitare sunt încă prezente”.
Alexandru Zub, La sfârşit de ciclu, Iaşi, Editura Institutul European, 1994, p.210.
505
Acelaşi fenomen ni-l descrie Joseph de Maistre: “Oamenii fără cunoştinţe au mânat
foarte bine carul revoluţiei. Au cutezat fără să se teamă de contrarevoluţie. Au mers drept
înainte fără să se uite înapoi şi toate le-au ieşit din plin pentru că nu erau decât uneltele unei
puteri care ştia mai multe decât ei. N-au făcut greşeli în cariera lor revoluţionară, pentru
simplul motiv că flautistul lui Vaucanson (o păpuşă din lemn – n.n.) nu are cum să scoată
note false”. Joseph de Maistre, Istorie şi providenţă (cap. “Consideraţii asupra Franţei”),
Bucureşti, Editura Anastasia, 1997, p.31.
506
Obiectivul revoluţiei a fost bine exprimat de Adrian Marino, chiar în anul 1990, atunci
când restauraţia era atotbiruitoare: “Rezistenşa intelectuală n-a avut ca obiect numai
răsturnarea a doi tirani odioşi şi a clanului lor. Ea s-a îndreptat şi împotriva sistemului care
a făcut posibilă această dictatură… Iar acesta are un nume precis: comunismul şi
marxismul. Rezistenţă, deci, nu numai anticeauşistă, şi şi anticomunistă şi antimarxistă.
Acest lucru trebuie să fie foarte limpebe pentru toată lumea. Repet: pentru toată lumea”.
Adrian Marino, Politică şi cultură. Pentru o nouă cultură română, Iaşi, Editura Polirom,
1996, p.3.
330
Monedele sunt ale Cezarului, ale stăpânirii. Sângele apasă ca o

dojană obrazul Cezarului. Să vă uitaţi cu băgare de seamă! Sângele acela nu
e uscat! Mergeţi şi închinaţi-vă la relicvele însângerate de la Biserica
Colţea. Priviţi apoi obrazul Cezarului. Veţi înţelege de ce sângele acela nu
şi-a găsit încă liniştea…
Cei care conduc această ţară ar trebui să jure pe acest relicvariu. Iar
dacă vor minţi din nou, să nu uite că nimic nu e mai cumplit decât blestemul
sângelui.
Aşadar, caracterul atipic al evenimentelor din 1989 este dat de faptul
că restauraţia a luat-o înaintea revoluţiei507. A fost, prin urmare, o mişcare
revoluţionară, atâta cât o revoltă populară îşi poate merita acest nume. A
fost contrarevoluţie; şi a continuat până în 13-15 iunie 1990, când a învins
ultimele zvâcniri ale revoltei populare. A fost lovitură de stat, căci numai
astfel poate fi interpretată asasinarea, la Târgovişte, a cuplului Ceauşescu şi
arestarea altor lideri ai aparatului comunist de stat. A fost, în ansamblul său,
o restauraţie care a încercat să se legitimeze tocmai prin revoluţia pe care a
înăbuşit-o în faşă. Restauraţia a încercat să capete legitimate democratică
învingând, cu o zdrobitoare majoritate, în alegerile parlamentare din 20 mai
1990. Acest lucru a fost posibil pentru că, şi în plan real, populaţia implicată
în acţiunile revoluţionare a fost cu mult mai restrânsă decât cea pasivă. În
ceea ce priveşte caracterul său, dacă majoritatea populaţiei a fost de acord
cu caracterul anticeauşist al revoltei, ea nu a mai fost de acord cu caracterul
anticomunist, prodemocratic şi capitalist, al revoluţiei. În confuzia şi teama
evenimentelor din decembrie 1989, cea mai mare parte a populaţiei a primit
restauraţia ca pe o izbăvire. Mulţimile s-au mulţumit doar cu capul lui
Moţoc.
Împlinirea idealurilor mişcării revoluţionare din 1989 este o
chestiune morală508. Pornită ca o revoltă anticeauşistă, mişcarea a devenit
anticomunistă şi prodemocratică. Guvernările de stânga au fost
dispreţuitoare faţă de substanţa anticomunistă a momentului decembrie
1989, ignorându-i caracterul revoluţionar.
507
Ceea ce face ca revoluţia română să aibă, spre deosebire de cele similare, un anumit
tragism. Iată cum exprimă Vladimir Tismăneanu tragismul acesta: “Nici un alt regim
leninist est-european nu a fost doborât de o revoltă violentă de jos în sus. În nici o altă ţară
din regiune nu au recurs guvernele comuniste la forme brutale de represiune împotriva
demonstranţilor paşnici, în timpul evenimentelor dramatice din 1989. Cu toate acestea,
continuităţile în raport cu vechiul regim sunt mult mai evidente în România decât în alte
ţări est-europene…” Vladimir Tismăneanu, “Excepţionalism românesc – Democraţie,
etnocraţie şi pluralism incert în România post-Ceauşescu” în Sfera politicii, nr.60/mai
1998, p.23.
508
Iată cum apreciază Vladimir Pasti importanţa Revoluţiei române: “În realitate, revoluţia
din decembrie 1989 a fost cel mai important eveniment din România în ultima jumătate de
secol…Prin implicaţiile lui, ar putea fi cel mai important din întreaga istorie modernă şi
contemporană a ţării, de la Revoluţia din 1848 încoace. Aceea, desfăşurată cu un secol şi
jumătate în urmă, deşi înfrântă, a deschis perioada de modernizare şi «europenizare» a
României. Aceasta, deşi victorioasă, se află încă la o răscruce, pentru că nici consecinţele şi
nici evoluţia ei ulterioară nu sunt încă decise...Faptul că direcţia pe care au luat-o aceste
schimbări ne nemulţumeşte nu trebuie să ne împiedice să apreciem revoluţia ca atare”.
Vladimir Pasti, România în tranziţie. Căderea în viitor, Bucureşti, Editura Nemira, 1995,
p.57.
331
Dreapta are misiunea de a îndeplini idealurile revoltei din decembrie

1989, făcând ca ea să capete, peste timp, finalitatea unei revoluţii. Noi nu
putem privi cu indiferenţă cum florile de pe mormintele dictatorilor
comunişti sunt mai numeroase decît cele de pe mormintele sutelor de eroi-
martiri ai comunismului care, în majoritatea lor, erau adolescenţi care, prea
tineri pentru a avea drept de vot, şi-au cerut dreptul să moară pentru
libertatea neamului românesc.
332
Mesajul Dreptei privind autoritatea
Autoritate şi democraţie
Dreapta înseamnă autoritate. Dintotdeauna filosofia dreptei a fost

legată de virtutea actului de guvernare de a emana autoritate509. Înţelegerea
acestei aserţiuni presupune definirea corectă a conceputului de autoritate.
Cu atât mai mult cu cât pentru numeroşi români autoritatea fusese una dintre
virtuţile neîntrecute ale socialismului.
Autoritatea are o bază funcţională. Autoritate înseamnă, întâi de
toate, capacitatea unui stat de a îndeplini funcţiile sale. Înţelegerea corectă a
funcţiilor statului, în modul în care noi le-am descris în capitolul privind
redimensionarea rolului statului, limitează dar concentrează câmpul de
acţiune al autorităţii şi duce la evitarea deturnării autorităţii spre
autoritarism.
Dictatura nu înseamnă autoritate. Mai mult decât atât, dictatura
înseamnă negarea principiului autorităţii. Autoritatea înseamnă ordine de
drept şi eficienţă. Ambele atribute ale exerciţiului autorităţii sunt
indispensabile.
Autoritatea nu se poate defini decât în democraţie. Căci, mai mult
decât orice altceva, autoritatea înseamnă legitimitate. Puterea care exercită
actul de autoritate, modalitatea de delegare, limitele şi perspectivele
autorităţii trebuie statuate ca atare. Sistemul trebuie, de asemenea, să-şi
creeze mecanismele de sancţionare a abaterilor de la acest principiu, fie că
aceste abateri se petrec în sensul slăbirii autorităţii, fie în cel al excesului de
autoritate.
În situaţia în care puterea în exerciţiu nu este legitimă, înseamnă că
una dintre cerinţele fundamentale ale autorităţii a fost încălcată. Instituirea
puterii fără a fi însoţită de legitimitate înseamnă cel puţin încălcarea ordinii
de drept. O putere lipsită de legitimitate se va ascunde de ochii propriilor
cetăţeni şi, pentru a se menţine, va căuta să-i transforme în supuşi510.
Între comportamentele deviante ale autorităţii diferenţele sunt
aparente511. Puterea care îşi va vedea slăbită autoritatea va încerca prin forţă
509
Teodor Baconsky: “Dar e la fel de clar…că, în perioada actuală, avem urgentă nevoie de
«dreapta», de o dreaptă care să contrabalanseze – prin ordine, stabilitate, redescoperire a
Tradiţiei şi refacere a autorităţii publice – inflaţia «revendicărilor», explozia
«insatisfacţiilor», căutarea dezordonată a unui «plus de justiţie», neţărmurirea oarbă a
«libertăţilor», loteria «inovaţiilor» şi asumarea gratuită a «riscurilor»”. Teodor Baconsky,
“Dreapta” în Dilema, nr.197/18-24 octombrie 1996.
510
Roger Scruton: “Autoritatea poate însemna…fie putere instituită (established power) fie
putere legitimă. Pentru marxist “autoritatea” şi conceptul de “legitimitate” prin care acesta
îşi conferă demnitate sunt doar părţi ale dominaţiei de clasă… Să nu ne înşelăm, spune
marxistul, în acest caz singura realitate este puterea”. Roger Scruton, “Sensul
conservatorismului” în Polis, nr.3/1998, p.38.
511
De remarcat, în această chestiune, studiul lui Dragoş Aligică, “Observaţii privind teoria
elitelor” (în Polis, nr.4/1995, p.9). Spune autorul: “Simetria naturală şi evidentă a relaţiei
de putere face necesară susţinerea ei prin autoritate. Autoritatea trebuie construită ca
instrument de justificare şi persuasiune în favoarea deţinătorilor puterii”. O altă formă de
exces este cea sugerată de George Santayana, care consideră că autoritatea este menită să
333
să şi-o menţină. Va proceda la încălcări ale libertăţilor fundamentale şi ale

ordinii de drept. Neîndemânarea întotdeauna bruschează. Iar puterea care
dovedeşte exces de autoritate va stârni nemulţumire şi va adînci conflicte
care vor sfârşi prin a o şubrezi. Haosul şi autoritarismul sunt două feţe ale
aceluiaşi taler. Autoritarismul naşte o suprastructură şi o birocraţie care
sfârşesc prin a stârni haosul. Iar haosul duce la tresăriri brutale ale vanităţii
puterii politice. Cele două abateri ale aplicării principiului autorităţii se
constituie în tot atâtea ameninţări la adresa democraţiei şi a cetăţeanului.
Autoritatea presupune existenţa unui parteneriat între stat şi cetăţean.
Statul respectă instituţia numită cetăţean şi nu foloseşte puterea pe care
cetăţeanul i-a acordat-o prin procesul democratic pentru a o întoarce apoi
împotriva acestuia. Această premisă exclude orice compatibilitate între
dictatură şi exercitarea corectă a principiului autorităţii. Dictatura se
izolează fatalmente de propriul popor şi poate supravieţui numai prin
îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Autoritatea, în schimb,
exclude orice formă de represiune. Autoritatea este mai puternică decât
autoritarismul. Puterea unei administraţii nu stă în brutalitatea organelor
sale de represiune, ci în încrederea pe care i-o acordă cetăţenii săi. O
autoritate reală se sprijină pe proprii cetăţeni şi nu luptă împotriva lor512.
În miezul său, politica înseamnă luptă pentru putere. Dacă nu ai
putere, nu poţi face nimic. Până şi pentru a fi martir îţi trebuie o anumită
formă de putere. Cel care deţine la un moment dat puterea, are de făcut două
lucruri cu ea: s-o exercite şi s-o apere. Cu cât exerciţiul puterii este mai
eficient pentru cetăţeni, cu atât puterea este mai uşor de apărat în faţa
celorlalţi care o doresc pentru dânşii. În sine, a dori puterea nu e un lucru
rău şi cine nu iubeşte puterea ar trebui să se mute din politică într-o altă
îndeletnicire, mai potrivită cu reveria şi cu mulţumirea de sine. Dar a iubi
prea mult puterea e periculos, e neînţelept. Autoritatea este învelişul
instituţional al puterii. Puterea este o presiune care naşte, oricât ar fi de
eficace şi de largă în binefaceri, împotrivire. Nefiind destulă bunăstare
pentru toţi cei care vor să o capete, vor fi întotdeauna nemulţumiţi. Ei nu se
vor supune de bunăvoie, ci vor fi nevoiţi să se supună, aşteptând un moment
prielnic. Autoritatea este modalitatea prin care puterea se relaţionează nu
numai faţă de cei care o primesc de bunăvoie, ci şi faţă de cei care o
ponegresc.
Autoritate şi subsidiaritate
Autoritatea are o expresie pe verticala societăţii şi o alta pe fiecare

dintre orizontalele organizării sociale. Cu alte cuvinte, exercitarea
cultive o anume intoleranţă, ca şansă de menţinere a integrităţii naţionale. George

Santayana, “Renaşterea autorităţii” în Polis, nr.3/1998, pp.173-180.
512
Acest atribut al autorităţii este recunoscut de unul dintre teoreticienii instituţionalizării
autorităţii, Kenneth J. Arrow: “Realizarea autorităţii este viabilă în măsura în care este ţinta
aşteptărilor convergente”. Kenneth J. Arrow, The Limits of Organisation, New York, W.
W. Norton&Company Inc., 1974, p.72.
334
principiului autorităţii nu se poate face în mod unilateral şi nu priveşte doar

anumite nivele sociale. Ea nu este un apanaj al elitelor şi nu se exercită doar
asupra maselor largi. Fiecare componentă socială, fie că este cel care
exercită puterea, fie că este cel care deleagă puterea, are partea sa de
autoritate. Cu alte cuvinte, exercitarea autorităţii este o expresie a
mecanismului social, fiecărui actor revenindu-i partea sa de drepturi şi de
obligaţii.
Pe verticala societăţii, aplicarea principiului autorităţii se face prin
subsidiaritate513. Neglijarea subsidiarităţii duce la centralism. Atunci statul
doreşte să decidă totul, să controleze totul. Centralismul, chiar atunci când a
fost numit, în mod impropriu, “centralism democratic”, şi-a dovedit
falimentul istoric, o dată cu colapsul comunist. Explicaţia este simplă.
Eficienţa unei societăţi este dată de fructificarea iniţiativelor individuale şi
de cultivarea spiritului antreprenorial. O administraţie ineficientă nu poate
duce la exercitarea corectă a principiului autorităţii. Socialismul a însemnat
o ştirbire a principiului autorităţii tocmai pentru că a ignorat subsidiaritatea.
Exprimarea autorităţii prin subsidiaritate trebuie să se regăsească în
diferite acte ale guvernării, cum ar fi sporirea rolului administraţiei publice
locale, descentralizarea fiscală şi bugetară, delegarea responsabilităţilor de
reglementare asociaţiilor profesionale, creşterea rolului organizaţiilor
neguvernamentale, creşterea numărului funcţiilor eligibile în dauna celor
numite.
Aplicarea principiului subsidiarităţii nu creează doar drepturi, ci şi
răspunderi. În planul moralei sociale, ceea ce este propriu subsidiarităţii este
delegarea răspunderilor. Onorarea acestor răspunderi creează drepturile
aferente. În paralel, sistemul creează modalităţile de control prin care fiecare
subsistem poate verifica modul în care celelalte subsisteme, pe verticală, îşi
îndeplinesc obligaţiile. Acest lucru este foarte important, căci pot fi evitate
două pericole: centralismul, pe de o parte, şi excesul de responsabilitate, pe
de altă parte. Cu alte cuvinte, statul trebuie să cedeze o seamă de atribuţii,
atunci când cetăţeanul sau o comunitate sunt îndreptăţite sau capabile să le
preia. Anume, să încurajeze asumarea subsidiară. În acelaşi timp, în situaţia
în care cetăţeanul sau o comunitate, din cauza apariţiei riscurilor, nu pot să-
şi onoreze obligaţiile, nivelele superioare trebuie să fie pregătite pentru a le
prelua514.
513
Iată o definire a subsidiarităţii care poate fi utilă cititorilor noştri şi care aparţine lui
Daniel Barbu: “…trei ar fi trăsăturile ce caracterizează principiul subsidiarităţii. Mai întâi
afirmarea primatului şi autonomiei unei societăţi formate din autorităţi plurale şi diverse, cu
libertăţi inegal distribuite, dar valorizate la capacitatea lor maximă, asupra statului. Apoi,
conceperea Statului democratic nu ca o împlinire a istoriei unei societăţi date, ca un creator
şi organizator al drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor, ci ca o cale prin care persoanele şi
grupurile pot realiza un grad de solidaritate politică şi economică la care n-ar putea aspira
prin mijloacele ce le stau în mod natural la îndemână. În sfârşit, precedenţa şi centralitatea
pe care ar trebui să o ocupe persoana umană în orice dezbatere despre valori, ceea ce este
humanum având întâietate faţă de factorii naţionali, economici sau sociali”. Daniel Barbu,
“Democraţia creştină în politica românească. Un caz de nepotrivire?” în Sfera politicii,
nr.43/1996, p.4.
514
Aceste situaţii sunt menţionate expres în doctrina creştin democrată germană:
“Facilitatea şi promovarea asumării subsidiare a sarcinilor se numără printre îndatoririle
statului şi ale comunităţii. Principiul subsidiarităţii cere însă de la comunităţile mai mari, în
335
Aplicarea principiului subsidiarităţii presupune trei condiţii care,

toate, în substanţa lor, presupun funcţionarea unui sistem democratic.
În primul rând este vorba de aplicarea descentralizării şi a
dereglementării, ceea ce presupune, pe de o parte, delegarea, iar pe de altă
parte, simplificarea activităţii de reglementare.
A doua condiţie necesară este creşterea gradului de informare a
cetăţeanului. Nu este suficient, însă, ca cetăţeanul să aibă acces la
informaţie. El trebuie să aibă la îndemână procedurile prin care să aducă la
cunoştinţa autorităţii şi a opiniei publice reacţiile sale la anumite tipuri de
informaţii care periclitează aplicarea subsidiară.
În al treilea rând, este vorba de aplicarea principiului libertăţii. Un
om liber este, cu siguranţă, un om informat. Dar un om informat nu este
întotdeauna un om liber. Noi deosebim între aparenţele libertăţii şi esenţa
libertăţii. Aparent, românii sunt liberi. În fapt, însă, ei nu sunt.
Autoritate şi libertate
Se spune că în decembrie 1989 ne-am câştigat libertatea. Să vedem,

însă, ce libertate a fost aceea. Nu este suficient să trăieşti cu prezumţia
libertăţii, pentru a fi liber. Libertatea nu este o stare lăuntrică, ci o stare de
fapt. Există trei forme de manifestare a libertăţii. Primele două sunt, însă,
doar premise şi doar ce-a dea treia înseamnă exerciţiul real al libertăţii515.
Cea dintâi manifestare a libertăţii este libertatea de a gândi. Ca şi în
ceea ce priveşte demnitatea516, libertatea de a gândi este o prezumţie a
libertăţii, ca plenitudine. Dar liber nu este doar cel ale cărui gânduri sunt
libere. În lagărele germane, deţinuţii cântau Die Gedanken sind frei,
gândurile sunt libere. Dar ei nu erau deloc liberi517. Libertatea de a gândi,
într-un mediu ostil, se poate transforma adesea în izolare, în inadecvare, în
privaţiune. Libertatea de a gândi, într-un spaţiu al damnării, devine o stare
de revoltă. Starea de revoltă nu trebuie confundată cu cea de libertate. Căci
ultimă instanţă de la nivelul statal, să devină în mod necesar active, atunci când exigenţele
politicii de organizare socială depăşesc capacitatea indivizilor sau a comunităţilor mai
mici”. Libertatea sub semnul răspunderii – Doctrina creştin-democrată germană,
Bucureşti, Editura Tritonic, 2000, p.19.
515
Asupra semnificaţiilor politice ale conceptului de libertate a se vedea Isaiah Berlin,
Patru eseuri despre libertate (cap. “Două concepte de libertate”), Bucureşti, Editura
Humanitas, 1996, pp.200-257. Sir Isaiah Berlin susţine că există două accepţiuni centrale
ale conceptului de libertate, care decurg din dorinţa individului de a fi autonom: libertatea
negativă, care este “spaţiul în interiorul căruia un om poate acţiona fără ca alţii să-l
împiedice” şi derivă din abnegaţia individului în obţinerea independenţei şi libertatea
pozitivă care constă în dreptul individului de a fi stăpânul propriei voinţe în raporturile pe
care le stabileşte cu ceilalţi indivizi şi corespunde realizării de sine a individului în
societate.
516
Vezi, în acest sens, Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Bucureşti, Editura Humanitas,
1990; D. Bacu, Piteşti. Centru de reeducare studenţească, Bucureşti, Editura Atlantida,
1991.
517
Singurele forme autentice ale libertăţii în lagărele naziste erau cele prin care oamenii
aveau puterea de a-şi alege singuri felul de a muri. Este pilduitor, în acest sens, capitolul
“Eroism şi sfinţenie” al cărţii lui Tzvetan Todorov, Confruntarea cu extrema – victime şi
torţionari în secolul XX (Bucureşti, Editura Humanitas, 1996).
336
libertatea este o stare de linişte, de împlinire interioară şi nu de revoltă.

Diferenţa dintre revoltă şi libertate e ca diferenţa dintre sete şi apă. Setea
cere apă, dar setea nu se poate nicicând împlini doar cu ea însăşi. Revolta
îndeamnă la libertate, dar perpetuarea, la nesfârşit, a stării de revoltă nu ne
ajută să ne simţim liberi.
Cea de-a doua manifestare a libertăţii este libertatea de exprimare.
Dar liberi sunt oare cei slobozi să spună ce vor? E asta de ajuns? Dacă ar fi
aşa, atunci arta ar fi cea mai potrivită formă de libertate. Căci arta înseamnă
cea mai înaltă formă a libertăţii de expresie. Ori, adesea, arta nu poate
merge mai departe pe drumul libertăţii, chiar atunci când îşi propune să o
facă, şi se reîntoarce în abisurile libertăţii de a gândi, care, lipsită de
celelalte atribute ale libertăţii, devine o formă de resemnare şi de izolare.
Libertatea de expresie este o iluzie care domină adesea realitatea.
Aşa s-a întâmplat în anii ‘90, de pildă, atunci când libertatea de expresie
devenise chiar o formă de terapie de grup. Chiar şi comuniştii înţeleseseră,
în anii ‘80, acest lucru. Bancurile, împreună cu piaţa neagră, deveniseră
principalele forme de rezistenţă împotriva regimului comunist. Dar nimeni
nu era persecutat în vreun fel pentru că înjura sistemul518. Dacă se organiza,
asta era cu totul altceva. Dar asta face parte, deja, din cea de-a treia formă
de manifestare a libertăţii.
Libertatea reală este aceea de a putea să schimbi, pe măsura
gândurilor tale libere şi a vorbelor tale îndrăzneţe. Libertatea este creatoare,
are fantezie şi iniţiativă. Ea nu trebuie luată în răspăr, trebuie doar domolită,
în atingerea cu libertăţile celorlalţi. Atunci când sistemul îţi permite să
gândeşti şi să te exprimi, fără a putea schimba, el nu este un spaţiu al
libertăţii.
Capacitatea de a schimba poate fi rodul iniţiativei individuale dar
modalitatea prin care se realizează schimbarea face parte din regulile
sistemului. Arbitrariul este opresiv, căci se bazează doar pe voinţa unora.
Diferenţa dintre dictatură şi democraţie constă în aceea că în dictatură
funcţionează arbitrariul, în timp ce în democraţie funcţionează procedura.
Iar procedurile sunt statuate în legile fundamentale, organice şi obişnuite şi
există, cel puţin teoretic, mecanisme care să sancţioneze nerespectarea lor.
De pildă, în România, presa nu este cu adevărat liberă. Ea poate
scrie ce doreşte, dar nu există mecanisme care să oblige la autosesizarea din
oficiu a Parchetului atunci când dezvăluirile de presă sugerează incidenţa
penală.
Adevărata libertate stă în capacitatea de a acţiona şi în respectul pe
care societatea îl dă iniţiativelor pornite din exerciţiul libertăţii. Libertatea
nu este numai un drept, ci este şi o responsabilitate. E simplu să te plângi că
518
Comunismul înţelesese bine lecţia lui Benjamin Constant:” A fost o vreme când
autoritatea credea necesar să-şi extindă supravegherea asupra cuvântului... S-a înţeles că s-
ar fi acordat importanţă la ceva ce nu trebuia să aibă; că prin înregistrarea imprudenţei, i se
încuraja ostilitatea; că oprind din zbor nişte vorbe trecătoare, se permitea prelungirea lor în
acte temerare; şi că era preferabil, în loc de a pedepsi delicte pe care le va fi putut antrena
cuvântul, să fie lăsat să se risipească de la sine ceea ce nu producea nici un rezultat”.
Benjamin Constant, Despre libertate la antici şi moderni, Iaşi, Editura Institutul European,
1996, p.215.
337
nu eşti liber, atunci când alţii te împiedică. Nimic nu e mai greu decât să fii
liber atunci când nimeni nu te împiedică s-o faci519.
Adesea pare simplu să identificăm obstacolele în calea libertăţii,
simbolurile spaţiului torţionar sau totalitar. Într-o bună zi, germanii au
dărâmat zidul Berlinului. Românii au dat jos portretele lui Nicolae
Ceauşescu. Ar fi fost bine să fie atât de simplu. Dar precum ocelii unei
albine, zidul era multiplicat în fiecare din sufletele noastre. Şi zidul acela
poate fi mai greu dărâmat, căci nu e rezultatul unei fervori populare, ci al
unei asumări personale. Există obstacole lăuntrice în calea libertăţii. Nu mă
refer la asceză, sau la constrângeri de natură morală. Acelea nu sunt bariere
în calea libertăţii ci formele ei sublimate. Mă refer la neputinţă, la teamă, la
prejudecăţi.
Fiecare om trăieşte în cercul propriei libertăţi. Aşa cum fiinţa umană
are o aură spirituală, ea are şi o aură a propriei libertăţi. Raza cercului
propriei libertăţi este direct proporţională cu gradul de informare, de cultură
şi de educaţie al persoanei. Iar punctele de intersecţie ale cercurilor sunt cu
atât mai numeroase cu cât abaterile de la norma morală sunt mai numeroase.
Autoritatea nu înseamnă o îngrădire a libertăţii520. În înţelesul său
întreg, unde libertatea are o definire activă, aceea de drept neîngrădit al
persoanei de a se bucura de propriile haruri şi de propriile iniţiative, dar şi o
definire complementară, şi anume aceea de a respecta drepturile similare ale
celorlalţi, libertatea are nevoie de o autoritate proteguitoare reală. Iar
autoritatea nu poate a se exercita decât peste oameni liberi şi responsabili.
Accentuarea pe responsabilitate în dauna libertăţii duce la dictatură.
Accentuarea pe libertate, în dauna responsabilităţii duce la haos. Ambele
înseamnă, din direcţii diferite, o negare a autorităţii521. Omul primitiv era
slobod, el nu era liber. Slobozenia este o stare a materiei mişcătoare, chiar şi
519
Libertatea constituie o resursă care, ca oricare altă resursă a societăţii, poate fi irosită sau
fructificată. Şi, ca oricare altă resursă, nu este nelimitată. În acest fel trebuie înţeles enunţul
din text. Libertatea nu este doar “autodirijare morală”, aşa cum o concepeau anarhiştii.
Ordinea libertăţii infinite este o utopie la fel de periculoasă ca şi ordinea dată de
constrângerea libertăţii ca “necesitate înţeleasă” a egalitarismului comunist. Vezi în această
privinţă George Crowder, Anarhismul (Godwin, Bakunin, Proudhon şi Kropotkin)
(Bucureşti, Editura Antet, 1997). Moto-ul lucrării, citat din Bakunin, este elocvent:
“Libertatea limitată a celorlalţi reprezintă libertatea mea infinită”. Precum se vede din
cuprinsul acestui capitol despre autoritate, una dintre preocupările noastre legate de
managementul tranziţiei este evitarea stării de anarhie, iminentă într-o liberalizare greşit
gestionată.
520
Această temă a preocupat gândirea de dreapta, încă de la întemeietorii săi. Iată, de pildă,
un text din David Hume: “În toate guvernările există o luptă internă perpetuă, deschisă sau
ascunsă, între autoritate şi libertate; şi nici una din ele nu se poate prevala în această
întrecere la modul absolut. În fiecare guvernare trebuie sacrificată o mare parte din
libertate; şi totuşi chiar autoritatea care mărgineşte libertatea nu poate, şi probabil nu ar
trebui niciodată, în nici o alcătuire, să devină absolută şi incontrolabilă.” David Hume,
“Despre originea guvernării” în Polis, nr.3/1998, p.p.114.
521
Edmund Burke: “Extrema libertăţii (care este perfecţiunea ei abstractă, dar defectul său
concret) nu poate fi atinsă niciunde şi acest lucru nici nu ar trebui încercat. Deoarece
extremele, după cum ştim cu toţii, în toate punctele în care sunt conectate fie cu datoriile,
fie cu satisfacţiile vieţii, sunt distructive atât pentru virtute cât şi pentru bucurii. Libertatea
trebuie limitată pentru a ne putea bucura de ea”. Edmund Burke, “Scrisoare către şerifii din
Bristol” în Polis, 3/1998, p.121.
338
întruchipată în om. Libertatea este o stare de conştiinţă. De aceea spun că

autoritatea şi libertatea merg împreună şi, îndrăznesc a continua, numai
împreună522.
De aceea nu trebuie asociată în mod necesar autoritatea cu
severitatea. Cu fermitatea şi cu eficienţa da, dar nu, aprioric, cu severitatea.
Nu este obligatoriu ca sporirea autorităţii să se însoţească cu înăsprirea
legilor. Ba chiar, de la un moment încolo, exerciţiul corect al autorităţii
statale şi comunitare poate avea ca efect diminuarea criminalităţii şi
transformarea unor pedepse penale, care se îndeplinesc prin recluziune, în
pedepse în care cel condamnat se pune, pentru executarea pedepsei, la
dispoziţia societăţii, prin prestarea unor activităţi utile.
Reconsiderarea raportului între stat şi cetăţean, în sensul în care
cetăţeanul devine o instituţie, iar între stat şi cetăţean nu mai există o
preeminenţă în favoarea celui dintâi, presupune şi responsabilităţi sporite
din partea cetăţeanului. Statul este garant al drepturilor cetăţeneşti. Dar
fiecare cetăţean este, la rândul său, un apărător al drepturilor celorlalţi. Prin
însuşi faptul că acceptă principiul potrivit căruia propria libertate nu devine
o îngrădire a libertăţii celorlalţi şi se comportă ca atare.
Autoritatea se bazează, aşadar, nu pe constrângere, ci pe
consimţământ. Cu cât mai multe norme vor fi consimţite iar nu impuse, cu
atât exerciţiul autorităţii este mai autentic. Nu trebuie, însă, să fim naivi în a
crede că această tendinţă se poate realiza de la sine. Ea presupune o anumită
atitudine faţă de infracţionalitate. Şi anume înţelegerea faptului că pentru
diminuarea, pe termen lung, a infracţionalităţii, tendinţa preventivă este mai
eficientă decât tendinţa punitivă.
Tot astfel şi în ce priveşte celelalte categorii de infracţiuni. Noi nu
avem o abordare maniheistă asupra naturii umane. Omul nu este nici bun de
la natură şi nici rău. Omul este aşa cum este. El este mânat de instinctul de
conservare, iar, acţionând în virtutea acestui instinct, comportamentul său
nu are o predestinare de natură axiologică. Căci el este influenţat de
nenumărate alte cauze. Ele trebuie cunoscute şi asupra lor trebuie acţionat.
Alcoolismul, violenţa sexuală, agresiunile de stradă, huliganismul ori
prostituţia îşi au cauzele lor, care sunt îndeosebi de natură economică şi
socială. Acţiunea punitivă îşi are, repet, rostul ei, dar efectele sale au o arie
522
Nu căutaţi afirmaţii de acest fel în toate epocile dreptei. Pentru Joseph de Maistre, de
pildă, unde autoritatea este o întruchipare absolutismului, libertatea înseamnă chiar un
pericol la adresa autorităţii. Modul în care autoritatea şi libertatea se impun una alteia
generează chiar sisteme politice şi culturale diferite Iată un fragment dintr-un capitol cu
titlu sugestiv (“Între autoritate şi libertate, omul este prins ca între două focuri”) dintr-o
lucrare scrisă în 1819, Despre papă: “Rasa cutezătoare a lui Iafet… n-a încetat să graviteze
în jurul a ceea ce se numeşte libertate, adică acea stare în care cârmuirea este cât se poate
de puţin cârmuitoare, iar cel cârmuit, cât se poate de puţin cârmuit. Mereu cu ochii pe
stăpânii săi, europeanul ba i-a alungat, ba i-a îngrădit prin legi. A încercat toate
posibilităţile, a schimbat toate formele de cârmuire ce se pot închipui pentru a scăpa de
stăpânii săi sau pentru a le îngrădi puterile. Fiii fără de număr ai lui Sem şi ai lui Ham au
luat-o pe altă cale. Din vremurile de demult şi până astăzi, ei au spus unui om: Fă tot ce
vrei, dar când vom fi sătui de tine, te vom strânge de gât. Niciodată nu au putut şi nici nu
au vrut să înţeleagă ce înseamnă republica şi echilibrul puterilor, ce înseamnă toate
privilegiile, toate legile fundamentale de care noi suntem atât de mândri”. Joseph de
Maistre, Istorie şi providenţă, Bucureşti, Editura Anastasia, 1997, pp.64-65.
339
mult mai restânsă decât cele ale acţiunii preventive. De altfel, acţiunea
preventivă este aceea care se încadrează viziunii noastre despre actul de
guvernare ca un management al riscului.
Din acest motiv noi ne-am manifestat reţinerea atunci când, în faţa
creşterii infracţiunilor grave, unii lideri politici au cerut reintroducerea
pedepsei cu moartea, iar o bună parte a opiniei publice, mai mult sau mai
puţin explicit, le-a dat dreptate.
Noi nu ne pronunţăm în favoarea pedepsei cu moartea. Avem de
partea acestei atitudini argumente de natură istorică, juridică, politică şi
morală. Nu voi expune toate argumentele aici. Mă voi mulţumi doar să spun
că reintroducerea pedepsei cu moartea ne-ar singulariza în Europa, într-un
mod nefericit. Eu ştiu că cei care doresc reintroducerea pedepsei cu moartea
socotesc că în acest fel, prin exemplaritatea pedepsei, criminalitatea ar putea
scădea. Întâi de toate că o astfel de corelaţie nu s-a stabilit încă şi ea ar
trebui să fie evidentă în Statele Unite, unde în unele state pedeapsa cu
moartea există, iar în altele nu. Îar în al doilea rând, drumul spre democraţie
presupune renunţarea şi nu reintroducerea acestei pedepse. Să nu uităm că,
încă de la revoluţiile de la 1848, mişcările de emancipare democratică şi
naţională au cerut desfiinţarea pedepsei cu moartea.
În acest fel, între atributele autorităţii şi exerciţiul libertăţii nu mai
apare nici o contradicţie. Raportul dintre ordine şi libertate sau cel dintre
egalitate şi libertate nu mai apar astfel ca dileme ale guvernării523.
A treia condiţie este legată de creşterea gradului de responsabilitate
a cetăţeanului. Trecerea de la dictatură la democraţie presupune trecerea de
la teama individului izolat la responsabilitatea cetăţeanului.
În dictatură individul este mânat de dorinţa de a fi. El este preocupat
de condiţiile minime ale existenţei, de condiţiile supravieţuirii sale. Îl
preocupă obţinerea hranei, a îmbrăcăminţii, a unui adăpost. În această luptă
pentru existenţă, statul este un adversar căruia individul nu-i datorează
nimic şi a cărui vigilenţă o înşeală ori de cîte ori are ocazia, fără să simtă
nici o remuşcare.
În democraţie, cetăţeanul este mânat de dorinţa de a avea. El are
drepturi: dreptul de proprietate, dreptul la propria demnitate, dreptul la
libera exprimare, dreptul la şanse egale. Statul este garantul acestor drepturi.
Ordinea de drept presupune statuarea unui astfel de sistem normativ şi
crearea mecanismelor de respectare a acestor norme care garantează
exercitarea tuturor acestor drepturi. Drepturile presupun obligaţii.
Responsabilitatea presupune atât fructificarea drepturilor cât şi respectarea
obligaţiilor. Nu e suficient să respecţi legile care interzic, trebuie să
fructifici legile care permit. Primul caz înseamnă doar supuşenie, abia al
doilea caz înseamnând responsabilitate.
523
În clipa în care acţiunea Guvernului este pusă într-o stare problematică, având de ales
între ele, aceasta înseamnă că guvernarea respectivă se găseşte într-o stare imperfectă de
funcţionare. Vezi, în această privinţă, Kenneth Janda, Jeffrey M. Berry, Jerry Goldman,
“Dilemmas of Democracy – Freedom, Order or Equality” în The Challenge of Democracy.
Government in America, Houghton Mifflin Company, 1991, pp.3-32.
340
Echilibrul puterilor în stat, formă de exercitare a autorităţii
În plan orizontal, autoritatea se exercită, la nivelul instituţional, prin

echilibrul puterilor, iar la nivel social, prin solidaritate.
În fapt, aceste expresii ale autorităţii, care sunt, în plan vertical,
subsidiaritatea şi parteneriatul, iar în plan orizontal echilibrul puterilor în
stat şi solidaritatea, exprimă cele două tendinţe pe care o guvernare de
dreapta trebuie să le imprime în procesul de redimensionare a rolului
statului şi, în paralel, de sporire a autorităţii sale. Cele două tendinţe sunt:
a) limitarea atribuţiilor statului şi, în cele din urmă, limitarea puterii
sale şi evitarea abuzului de putere (principalele funcţii ale statului
sunt, în opinia noastră, în număr de trei: elaborarea legilor şi
verificarea respectării lor, redistribuirea veniturilor prin buget,
inclusiv pentru cercetare fundamentală şi întreţinerea unei armate
capabile să apere graniţele ţării, precum şi politica externă);
b) dispersarea puterilor statului, pentru evitarea centralizării
excesive.
Precum se observă, cele două tendinţe sunt legate între ele.
Dispersarea puterii nu se poate face fără limitarea funcţiilor statului, tot aşa
cum libertatea nu se poate realiza fără crearea unor centre diferite de putere
care să nu fie ale puterii centrale şi care să preia o parte din atribuţiile
tradiţionale ale statului524.
Poate părea ciudat că autoritatea se poate realiza prin limitarea
atribuţiilor statului şi prin dispersarea puterilor sale. Aparent, aceasta ar
însemna, în accepţiunea cu care am fost obişnuiţi, o slăbire a statului. Ceea
ce, însă, guvernanţii ultimei jumătăţi de secol nu au ştiut este faptul că
autoritatea nu este rezultatul unei acţiuni unilaterale, dinspre puterea politică
spre cetăţean. Cum noi legăm exerciţiul autorităţii de exerciţiul libertăţii,
fundamental pentru evoluţia autorităţii este ca ea să fie recunoscută ca atare
de cetăţean. Autoritatea presupune, din partea cetăţeanului, o stare de
participare şi de încredere. Am spus-o de mai multe ori în această lucrare,
excesul de putere, ignorând caracterul participativ al guvernării, este, de
fapt, o negare a principiului autorităţii.
Echilibrul puterilor trebuie să devină efectiv. Constituţia României
creează posibilitatea unui control reciproc al puterilor în stat, instituţia
centrală fiind Parlamentul. Rolul Parlamentului nu trebuie să crească, faţă
de prevederile actualei Constituţii, dar legislativul trebuie să-şi intre cu
adevărat în atribuţii. Aceasta înseamnă că el trebuie să exercite un control
efectiv asupra autorităţilor autonome, cum ar fi Banca Naţională, Comisia
Naţională de Valori Mobiliare, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor,
Consiliul Naţional al Audiovizualului sau Consiliul Concurenţei. De
524
Această viziune asupra autorităţii şi asupra rolului statului a făcut tradiţie în secolul XX,
fiind exprimată de gânditori precum Friedrich A. Hayek, Ludwig von Mises ori Milton
Friedman. Milon Friedman sintetizează aceste idei: “Funcţiile sale majore trebuie să fie să
protejeze libertatea noastră atât de inamicii din afară, cât şi de concetăţeni, să apere legea şi
ordinea, să garanteze contractele private şi să susţină pieţele competitive”. Milton
Friedman, Capitalism and Freedom, Chicago, The University of Chicago Press, 1982,
pp.2-3.
341
asemenea, Parlamentul trebuie să sancţioneze excesele normative ale

Guvernului. Parlamentul s-a dovedit a fi prea îngăduitor cu legile de
abilitare pe perioada vacanţei parlamentare, acestea ajungând să conţină
aproape 200 de domenii de abilitare! Iar cea mai mare parte a ordonanţelor
încalcă prevederile Constituţiei care acceptă emiterea de ordonanţe numai în
acele domenii în care nu există încă reglementări. În ce priveşte ordonanţele
de urgenţă, textul constituţional este neclar: “În cazuri excepţionale,
Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă”. Ce înseamnă, însă, “cazuri
excepţionale”, nimeni nu poate spune. Într-o eventuală modificare a
Constituţiei, textul ar trebui clarificat, pentru a nu mai exista astfel de
excese. Formula ar fi următoarea: “În cazuri excepţionale, cum sunt
calamităţile naturale, starea de război, instituirea stării de asediu sau de
urgenţă, ori modificarea justificată a Legii bugetului de stat, Guvernul poate
adopta ordonanţe de urgenţă”.
Există păreri potrivit cărora Preşedintele României ar trebui ales, în
mod indirect, prin vot parlamentar. Aceasta ar duce, după sine, la
restrângerea atribuţiilor Preşedintelui. Noi nu agreem această variantă.
România are, pentru încă multă vreme, nevoie de un preşedinte investit cu
autoritatea unui vot popular.
Autoritate şi solidaritate
În ceea ce priveşte solidaritatea, ea are în vedere îmbinarea corectă a

diferitelor categorii de interese: interesul personal, interesul comunitar şi
interesul naţional. Aplicarea principiului solidarităţii îndeplineşte o
importantă funcţie socială. Avem nevoie unii de alţii. Într-un fel sau altul,
cei mai mulţi dintre noi se află într-o postură avantajoasă din unele puncte
de vedere şi dezavantajoasă din altele. Fiecare dintre noi se găseşte,
succesiv – e drept, în proporţii diferite – în postura de asistent şi în cea de
asistat.
Solidaritatea socială nu trebuie redusă la protecţia socială sau
confundată cu sistemul de asigurări sociale. Protecţia socială este o
componentă a strategiei de guvernare, sistemul de asigurări sociale este o
componentă de natură tehnică a protecţiei sociale, în timp ce solidaritatea
socială este, întâi de toate, o componentă a sistemului de valori dintr-o
societate. Solidaritatea este o stare atitudinală, e o componentă a culturii
civice. Ea trebuie să existe în oameni indiferent de particularităţile
strategiilor politice.
Solidaritatea este forma prin care se pot armoniza conflictele de
interese şi identităţile de interese. În fapt, toate formele de îmbunătăţire a
justiţiei sociale şi de diminuare a efectelor marginale negative ale
dezvoltării, sub forma statului bunăstării, a statului-providenţă, sunt
tentative de conciliere a intereselor divergente. Soluţiile alese sunt dintre
acelea care, aparent, sunt costisitoare pentru individul izolat, dar care pentru
individul inclus în societate pot prezenta un plus de eficienţă525.
525
O lucrare de referinţă în domeniu este A Theory of Justice a lui John Rawls. El vorbeşte
de cooperare socială pe care o aşează pe principiile dreptăţii sociale, definindu-le astfel:
“…deşi o societate este o întreprindere cooperativă în vederea obţinerii avantajului
342
A spune că autoritate înseamnă ordine de drept şi eficienţă este

echivalent cu a spune că autoritate presupune democraţie şi capitalism.
Democraţia s-a dovedit a fi forma cea mai stabilă a ordinii, înţeleasă ca
normare şi respectare a drepturilor fundamentale şi a obligaţiilor civice. În
acest fel democraţia devine premisa şi consecinţa ordinii de drept.
Capitalismul s-a dovedit expresia cea mai convingătoare a eficienţei526. Fără
a fi eficientă, autoritatea, democraţia ori ordinea de drept sunt iluzii,
propagandă ieftină. Comunismul a fost condamnat la pieire tocmai din
pricina ineficienţei sale. Tentativa de a păstra ordinea, fără suportul
eficienţei, degenerează în represiune.
Relaţia este biunivocă. La rândul său, eficienţa, fără condiţiile oferite
de ordinea de drept, îşi poate atinge limitele. Forţa aburului pune în mişcare
nu numai motoarele, dar şi revoluţiile. Eficienţa poate genera stabilitate
socială, în condiţiile în care dezvoltarea economică şi coeziunea socială sunt
privite împreună.
În ţările aflate în tranziţie, această provocare, relaţia dintre eficienţă
şi echitate, trebuie înfruntată cu mare precauţie. Reforma navighează în ape
tulburi, pe un grad de suportabilitate al populaţiei extrem de redus. Iar într-o
ţară ca România, unde peste pauperizarea comunistă s-a adăugat şi
dezamăgirea eşecurilor ultimilor ani, gradul de suportabilitate este scăzut
până la limita de avarie. De altfel, semnalul de alarmă a fost tras deja de
alegerile din anul 2000, când stânga alcătuită din extrema stângă (PRM),
stânga socialistă (PDSR) şi stânga cu anumite înfiripări democratice (PD) a
câştigat 82% din locurile parlamentare. Dacă socotim că celelalte două
formaţiuni parlamentare (PNL şi UDMR) au înţelegeri politice încheiate cu
PDSR, exponentul stângii socialiste, rezultă că stânga este atotputernică.
Aceasta este expresia unei stări de avarie. Evident că această victorie a
stângii nu este o reacţie la eşecul dreptei, pentru simplul motiv că dreapta nu
a guvernat încă în România postdecembristă. Este, însă, reacţia neliniştii şi
dezamăgirii care caută adăpost.
Sinteza doctrinară a Dreptei are drept scop, pe de o parte,
dezvoltarea capitalistă, menită să sporească eficienţa naţională, iar pe de altă
parte, coeziunea naţională, construită pe subsidiaritate, solidaritate şi
parteneriat. În acest fel, dreapta nu va mai fi, precum stânga socialistă, un
reciproc, ea este în mod tipic marcată de un conflict, ca şi de o identitate de interese. Există

o identitate de interese, deoarece cooperarea socială face posibilă pentru toţi o viaţă mai
bună decât ar avea fiecare, dacă ar trebui să trăiască singur, bizuindu-se pe propriul efort.
Există un conflict de interese, deoarece oamenii nu sunt indiferenţi faţă de modul în care
sunt distribuite beneficiile mai mari produse pentru colaborarea lor, căci pentru a-şi realiza
propriile scopuri fiecare preferă o parte mai mare uneia mai mici. Este necesar un set de
principii pentru a alege între diferitele aranjamente sociale care determină această împărţire
a avantajelor şi pentru a subscrie la un acord asupra părţilor distribuite în modul cuvenit.
Aceste principii sunt principiile dreptăţii sociale: ele ne arată cum să distribuim drepturile şi
obligaţiile în instituţiile de bază ale societăţii şi definesc distribuirea adecvată a beneficiilor
şi sarcinilor cooperării sociale”. John Rawls, A Teory of Justice, Cambridge, Mass.,
Harvard University Press, 1971, p.4.
526
Însuşi Karl Marx a fost nevoit să recunoască acest lucru, chiar din primele rînduri ale
Capitalului: “Avuţia societăţilor în care domneşte modul de producţie capitalist apare ca o
«uriaşă îngrămădire de mărfuri»…”. Vezi Karl Marx, Friedrich Engels, Opere (Capitalul.
Critica economiei politice), vol.23, Bucureşti, Editura Politică, 1966, p.49.
343
adăpost de vreme rea, unde plouă prin tavan, ci o soluţie reală pentru
depăşirea stării de sărăcie şi de nelinişte.
Obiectivul actului de autoritate – siguranţa cetăţeanului
În acest fel, autoritatea devine nu o sursă de ameninţare, ci o formă

de protecţie a cetăţeanului. De autoritate nu trebuie să-ţi fie frică. Acea
autoritate care inspiră frică pierde cel mai mare sprijin al unei puteri
politice: încrederea şi susţinerea propriilor cetăţeni. Nu mai suntem în Evul
Mediu, în universul grotesc al lui Hieronymus Bosch sau în universul
torţionar al lui Giovanni Battista Piranesi, pentru a crede că o bună
guvernare e cea care bagă groaza în supuşi. Vremea execuţiilor
demonstrative a trecut. Autoritatea trebuie să inspire siguranţă. De altfel,
obiectivul final al unei guvernări bazate pe autoritate este creşterea
siguranţei cetăţeanului.
Siguranţa cetăţeanului nu este un concept abstract527. Domeniile sale
sunt precise iar gradul în care siguranţa cetăţeanului este garantată are, cel
mai adesea, posibilităţi de a fi cuantificat. Asumarea siguranţei cetăţeanului
drept concept central al politicilor de guvernare presupune înţelegerea
actului de guvernare ca un management al riscului.
Am prezentat în capitolul privind mesajul economic definirea
guvernării ca management al riscurilor, precum şi principalele riscuri de
natură economică ce trebuie evitate în actul de guvernare. În acelaşi fel pot
fi prezentate riscurile ce se întâlnesc în alte domenii. Important este că
diminuarea riscului duce, practic, la creşterea siguranţei cetăţeanului. Este
foarte important ca guvernarea să aibă în vedere scăderea factorilor de risc.
Acest lucru nu se poate petrece numai din spirit de prudenţă, aşa cum, de
pildă, e suficient să stingi focul în sobă pentru a preîntâmpina un incendiu.
În această privinţă doar simpla prudenţă nu e suficientă. Căcă stingând focul
în sobă s-ar putea să se facă prea frig. Scăderea factorilor de risc implică,
obligatoriu, creşterea gradului de performanţă.
Siguranţa cetăţeanului este un concept care nu se raportează doar la
categoria de pericole care-l pândesc, în derularea diferitelor dimensiuni ale
existenţei sale. El se referă în egală măsură la predictibilitatea existenţei
sale. Incertitudinea, imprevizibilitatea constituie factori de risc care
erodează demnitatea persoanei. Impredictibilitatea este o componentă
arhaică a societăţii. O societate modernă, organizată pe norme, legi şi
reglementări stabile, îşi reduce arbitrariul, având un grad sporit de
predictibilitate, util nu numai la nivelul siguranţei personale, dar şi la cel al
siguranţei în afaceri sau al siguranţei naţionale528.
527
Garantarea siguranţei cetăţeanului este socotită obiectivul prioritar al guvernării în
cadrul platformei de guvernare pe care Uniunea Forţelor de Dreapta a prezentat-o în
noiembrie 1999, pe parcursul “Lunii dreptei”. Extrase din această platformă se pot regăsi în
paginile ce urmează.
528
Concluzia lui Stelian Tănase este, aşadar, corectă: “O societate modernă este o societate
predictibilă, cu regularităţi, norme, legi, este o societate raţională, în care arbitrariul are un
rol mai limitat decât în orice altă societate. Şi invers, o societate cu un grad scăzut de
predictibilitate, de raţionalitate a funcţionării segmentelor ei, nu este o societate modernă,
344
Siguranţa cetăţeanului se realizează prin subsumarea următoarelor

dimensiuni:
a) Siguranţa alimentară
Siguranţa alimentară este legată de evoluţia sectorului agricol şi de
asigurarea pentru fiecare familie a unui minimum de subzistenţă.
Agricultura trebuie aşezată pe baze capitaliste, ceea ce înseamnă că
proprietatea trebuie separată de producţie şi conectarea între acestea trebuie
făcută pe baze manageriale şi cu muncă salariată. Politica agricolă trebuie
centrată pe sprijinirea fermierului şi dezvoltarea pieţelor agricole.
b) Siguranţa stării de sănătate

Noţiunea-cheie a siguranţei îngrijirii medicale este continuitatea
actului medical din punctul de vedere al îngrijirii, al supravegherii
epidemiologice şi al condiţiilor adecvate de viaţă. Astăzi riscul
discontinuităţii actului medical este major şi legat de lipsa medicamentelor,
a materialelor sanitare şi a condiţiilor corespunzătoare în unităţile medicale.
c) Ocrotirea persoanei
Ocrotirea persoanei înseamnă ocrotirea vieţii, onoarei şi demnităţii
acesteia. Statul este dator să-şi folosească autoritatea pentru a proteja
cetăţeanul de orice tentativă de aplicare a forţei asupra acestuia.
Ameninţările la adresa siguranţei personale sunt datorate violenţei cu
rădăcini culturale, economice şi sociale, accentuării inegalităţilor şi
incapacităţii autorităţilor. Creşterea riscurilor legate de ocrotirea persoanei
ţine de dimensiunile crescânde ale alcoolismului pe fundalul sărăciei, lipsa
de soluţii pentru protejarea sau integrarea anumitor categorii sociale,
neimplicarea instituţiilor statului în procesul de prevenire a violenţei,
insuficienţa resurselor societăţii civile în desfăşurarea unor acţiuni
semnificative de prevenire a infracţionalităţii.
Soluţiile pentru creşterea siguranţei persoanei sunt, în primul rând,
reducerea numărului de marginalizaţi şi excluşi social, îmbunătăţirea
activităţii de ordinine publică, dezvoltarea societăţii civile şi reducerea
violenţei domestice.
d) Siguranţa proprietăţii
Siguranţa proprietăţii este echivalentă cu garantarea de către stat a
proprietăţii. Cum am mai arătat, aceasta necesită o voinţă politică explicită.
Până acum, guvernările succesive s-au cramponat de faptul că garantarea
proprietăţii nu este menţionată ca atare în textul constituţional. Este o temă
falsă. Garantarea proprietăţii ţine de o anumită moralitate politică, de
asumare democratică şi capitalistă. Nimeni nu împiedică puterile statului ca,
în sistemul legislativ şi pe parcursul aplicării acestuia, să respecte principiul
garantării proprietăţii.
e) Siguranţa investiţională
sau este numai parţial modernă”. Stelian Tănase, Elite şi societate: Guvernarea Gheorghe
Gheorghiu-Dej – 1948-1965, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p.16.
345
Siguranţa investiţională este un concept amplu, care este rezultat al

diminuării unui număr important de factori de risc. Aceste riscuri sunt:
riscul instituţional, legislativ, concurenţial, monetar, valutar, financiar,
comercial. Ele sunt pe larg prezentate în capitolul privind mesajul economic
al dreptei.
Siguranţa investiţională este o componentă importantă a stabilirii
riscul de ţară. România este o ţară cu un risc de ţară relativ ridicat.
Consecinţele acestei evaluări se concretizează în scăderea interesului
investitorilor străini, scăderea oportunităţilor şi creşterea costurilor în ceea
ce priveşte împrumuturile externe. Riscul de ţară impietează şi asupra
încrederii cu care sunt acreditate practic toate structurile economice şi, în
primul rând, sectorul bancar, ştiut fiind că riscul aferent sectorului bancar
este socotit a fi mai ridicat decât riscul de ţară.
O componentă importantă a siguranţei investiţionale este siguranţa
financiară, care se referă la gradul de risc ce însoţeşte depunerile şi
investiţiile plasate pe pieţele financiare. Riscurile financiare sunt legate de
modul de aplicare a reglementărilor, de vidul de reglementare, de
credibilitatea instituţiilor financiare, bănci sau fonduri de investiţii, de
instabilitatea monetară etc. Faptul că economiile populaţiei au o pondere
atât de ridicată în depunerile din sistemul bancar, sporeşte riscul financiar,
ştiut fiind că aceste depuneri sunt cele mai sensibile la stimulii pieţei.
Soluţia pentru creşterea siguranţei financiare este legată de reforma
pieţelor financiare529.
f) Siguranţa locativă
Siguranţa locativă are în vedere dezvoltarea mecanismelor care să
înlesnească accesul la o locuinţă, după puterea financiară a fiecăruia. Riscul
locativ se manifestă prin aceea că piaţa ipotecară este inexistentă, oferta de
locuinţe este redusă, iar costul ridicat al creditului îngrădeşte achiziţionarea
unei locuinţe prin achitarea ei pe termen lung.
g) Siguranţa locului de muncă

Incertitudinea locului de muncă este una dintre cele mai grave
expresii ale lipsei de siguranţă a cetăţeanului. Rata şomajului, relativ
ridicată în România, este doar unul dintre elementele care trebuie luate în
calcul pentru a aprecia riscurile privind accesul la un loc de muncă. Alte
aspecte agravante sunt legate de durata medie dintre pierderea locului de
muncă şi găsirea unuia nou, de gradul ridicat de folosire a muncii la negru,
de presiunile de natură politică asupra funcţionarilor publici, de lipsa unei
pieţe funcţionale a forţei de muncă. Soluţiile agreate până în prezent,
privind preocuparea excesivă pentru protecţia socială pasivă, nu au dus la
stabilitate socială, ci doar la amânarea unor crize pe piaţa forţei de muncă.
Scopul protecţiei sociale, mai ales într-un caz ca acesta, trebuie să aibă în
vedere scăderea, pe viitor, a dependenţei faţă de stat. De aceea, protecţia
socială, în situaţia disponibilizărilor derivate din efectele ajustărilor
structurale, trebuie să introducă criteriul intenţiei viitoare legate de:
529
Vezi, în această privinţă, şi lucrarea mea Reforma pieţelor financiare din România, Iaşi,
Editura Polirom, 1999.
346
disponibilitatea de a participa la cursuri de reconversie profesională,

începerea unei activităţi pe baze private, mobilitatea angajării etc.
Oricât ar părea de ciudat, barometrul stării de sănătate a tranziţiei nu
îl reprezintă privatizarea sau rata inflaţiei, ci structura ocupării.
În această privinţă nu există repere absolute. Trebuie să ţinem seama
de structura resurselor, de specificul economic şi de mentalităţi. Dincolo de
acestea, se conturează anumite corelaţii structurale pe care economia
românească va trebui să le respecte. Ele se referă la diminuarea forţei de
muncă ocupate în industrie şi agricultură şi la creşterea populaţiei ocupate în
sfera serviciilor, inclusiv în sfera serviciilor financiare. Aceste tendinţe sunt
rezultat al celorlalte procese asociate cu ideea de reformă: privatizare,
restructurare, inovaţie tehnologică, creşterea eficienţei economice,
emanciparea mentalităţilor, creşterea nivelului de trai, conservarea mediului şi
dezvoltare durabilă. Ele cuprind, de asemenea, componenta culturală, pe cea
sociologică şi pe cea demografică. Din acestea decurge o nouă structură a
veniturilor şi consolidarea clasei de mijloc. Redimensionarea structurii forţei
de muncă reprezintă obiectivul cel mai important şi, totodată, cel mai complex
al tranziţiei530.
h) Siguranţa familiei
Riscurile familiare survin din accentuarea sărăciei, pe fondul
reducerii finanţării şi a lipsei de viziune strategică în domenii vitale cum ar
fi învăţământul, sănătatea, cultura, protecţia socială, parteneriatul cu
societatea civilă. Efectele sunt: debilitatea fizică, bolile, creşterea cazurilor
de dizabilităţi, mortalitatea accentuată în rândul copiilor, abandonul şcolar,
copiii fără adăpost, delicvenţa juvenilă, destrămarea familiilor, alcoolismul
unuia sau a ambilor părinţi, creşterea dependenţei de droguri, copiii abuzaţi
fizic, sexual sau emoţional ori neglijaţi, creşterea violenţei conjugale.
Soluţii pentru reducerea ameninţărilor la adresa siguranţei familiei
au în vedere acţiuni conjugate: legislative (lansarea unui pachet de legi
sociale privind ajutoare financiare şi materiale pentru familiile defavorizate,
instituţii de primire temporară etc.); instituţionale (reforma instituţiilor
sociale, comasarea instituţiilor ce se ocupă de familie, descentralizarea
finanţărilor către entităţi locale, susţinerea organizaţiilor neguvernamentale
de profil etc.); financiare (găsirea unor noi modalităţi de sprijinire financiară
pentru familiile cele mai afectate de sărăcie ori de calamităţi); economice
(combaterea şomajului, stimularea întreprinderilor mici şi mijlocii,
îndeosebi a întreprinderilor familiale, dezvoltarea zonelor defavorizate etc.);
în plan educaţional (îndrumarea fiecărui cetăţean către învăţare continuă,
sprijinirea educaţiei copilului, planning familial, respingerea violenţei în
familie şi societate etc.); în plan cultural (orientarea familiei în direcţii
benefice societăţii şi individului, lărgirea orizontului cultural al populaţiei
inclusiv prin stimularea circulaţiei ideilor şi persoanelor, facilitarea
percepţiei valorilor şi principiilor unei societăţi moderne); în ordine publică
530
Crizele de pe piaţa forţei de muncă sunt corect surprinse în lucrarea lui Gheorghe
Oprescu, Piaţa muncii. Teorii, Politici, Tranziţia în România, Bucureşti, Editura Expert,
2001.
347
(creşterea gradului de siguranţă de protecţiei a familiei, a avutului său şi a

siguranţei personale a membrilor săi).
O politică specială necesită mama şi copilul, ca şi problematica
generală a femeii, a cărei independenţă precum şi statut în societate şi
familie sunt încă marcate de factori restrictivi şi discriminatorii.
i) Accesul la educaţie
Riscurile generate de sistemul educaţional rămân importante în
România. Sistemul educaţional se află într-o criză amplificată de înţelegerea
eronată a priorităţilor. Riscurile educaţionale se manifestă atât asupra
profesorului, cât şi asupra elevului şi părintelui.
Corpul profesoral este caracterizat prin deficitul statutului social,
lipsa criteriilor de profesionalizare, deficit de informare şi, mai ales, de
comunicare şi participare la decizii. La rândul său, elevul este, adesea,
desconsiderat, marginalizat şi neimplicat corespunzător în procesul propriei
educaţii. Prin elev, presiunile sistemului se repercutează asupra părintelui.
Diminuarea riscurilor educaţionale presupune redimensionarea rolului social
al profesorului şi al actului educaţiei, redefinirea calităţii şi eficienţei
procesului de educaţie şi democratizarea sistemului şcolar. Accesul la
educaţie nu se poate obţine doar prin măsuri administrative, iar criza
sistemului nu are doar o soluţie financiară.
În viziunea Dreptei, accesul la educaţie reprezintă şansa cetăţeanului
de a accede la modernizare. Aceasta înseamnă emanciparea individului şi
posibilitatea acestuia de a alege pentru sine propria cale.
Starea de siguranţă are o importanţă covârşitoare în ceea ce priveşte
comportamentul economic al indivizilor. Trăind în incertitudine, indivizii
tind să se izoleze, iar iniţiativele lor se mărginesc numai la evitarea
pericolelor imediate, fără a-şi stabili o conduită pe termen mediu. Or,
comportamentul economic presupune implicare în sistemul social, în primul
rând în mecanismele de piaţă, discernământ, capacitatea de a opta între
alternative şi de a îmbina, în administrarea resurselor, orizonturile de timp.
Viziuniunea privind societatea împărţită în clase sociale este inadecvată
Autoritatea nu se poate institui fără o înţelegere corectă a elitei şi a

ierarhiilor. Dreapta este privită ca o mişcare elitistă şi într-o anumită măsură
aşa este. Numai că această afirmaţie nu este întru totul adevărată decât după
ce definim elita. În înţelesul pe care îl dăm noi astăzi, elita nu este definită
prin apartenenţă de rang, de obârşie sau de avere. Elita este definită prin
performanţă. În acest fel, ea nu este un sistem închis, o nomenklatură sau o
castă531. Nomenclatura închide cercul elitei pe criterii politice, iar castele
îngrădesc trecerea persoanelor dintr-o categorie socială într-alta.
531
Literatura de specialitate deosebeşte între elite şi alte categorii de influenţă care se
găsesc în afara structurilor de putere. Astfel, se mai operează cu concepte precum
contraelitele, care se află în raport de adversitate cu elitele, nonelitele,ca potenţiale
reprezentante ale unei alte viziunii asupra societăţii ori subelitele, care se află în apropierea
nucleului decizional reprezentat de elite. Vezi Marvin E. Olsen, Power in Modern
Societies, ed. Marvin E. Olsen şi Martin N. Marger, Westview Press Inc., 1993, pp.81-82.
348
Pentru a putea descifra sensul pe care dreapta îl dă elitei, trebuie să

explicăm mai întâi viziunea noastră privind clasele sociale. Împărţirea
societăţii în clase, după modul în care marxismul a făcut-o, este anacronică
şi dăunătoare.
Să vedem mai întâi de ce este anacronică. Separarea în clase sociale
se făcea după criteriul proprietăţii asupra mijloacelor de producţie. Cele
două clase sociale importante erau burghezia şi proletariatul, produs al
dezvoltării capitaliste. Ca produs al societăţii feudale, supravieţuiseră alte
două clase sociale, care erau cea a moşierimii, marii proprietari de teren, şi a
ţărănimii, un fel de proletariat rural. Într-o bună măsură, şcolile economice
ale secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea s-au construit pe această separaţie.
Şi tot astfel doctrinele politice. Astfel, liberalismul a reprezentat interesele
burgheziei în expansiune, conservatorismul a căutat să conserve tradiţiile şi
privilegiile de natură feudală în noua societate capitalistă, iar mişcările
muncitoreşti au generat, după revoluţiile de la 1848, socialismul şi social-
democraţia532. Procesul de concentrare a proprietăţii industriale şi de
deposedare a micilor proprietari rurali sugera faptul că procesul de separare
a claselor sociale se va adânci. Acest proces, însă, nu s-a produs. Tendinţele
de concentrare a proprietăţii au fost mai degrabă centripete, către zona de
mijloc, decât centrifuge, spre adâncirea decalajelor sociale. Cauzele au fost
numeroase:
a) împroprietăririle succesive au diminuat forţa marilor latifundii,
creând o largă masă de mici proprietari;
b) concentrarea economică nu a fost însoţită de o concentrare a
proprietăţii. Prin intermediul pieţei de capital a fost declanşat un
proces de abstractizare a proprietăţii. Procesul de democratizare
socială a fost însoţit de un proces de democratizare economică,
pieţele de capitaluri fiind expresia cea mai semnificativă a
acestui proces. Astfel, demarcaţia dintre proprietari şi non-
proprietari a devenit tot mai dificil de trasat;
c) spre deosebire de secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, când
proprietarul şi întreprinzătorul erau, îndeobşte, tot una, a apărut o
demarcaţie tot mai netă între proprietate şi management. O bună
parte a puterii economice s-a deplasat dinspre proprietari către
manageri, ceea ce a redus rolul activ al proprietăţii ca actor al
pieţei. Acest proces a mers în paralel cu cel precedent, de
abstractizare a proprietăţii.
Noi ne adresăm unei naţiuni de proprietari. Nu înseamnă că avem
naivitatea de a crede că societatea nu cuprinde bogaţi şi săraci. Numai că
această viziune este conjuncturală, iar nu esenţială. Cu alte cuvinte, dacă vor
exista bogaţi şi săraci, nu este sortit nimănui, în mod implacabil, să trăiască
sărac sau bogat din cauza unor condiţii exterioare voinţei şi putinţei sale,
capacităţii de a avea iniţiativă şi de a-şi asuma riscuri. Sistemul trebuie să
funcţioneze de aşa manieră încât să nu condamne pe nimeni a priori la
532
Deşi a vorbit destul de puţin despre societatea post-comunistă, chiar şi Marx prefigura
evoluţia societăţii către ştergerea diferenţelor dintre clasele sociale E drept că marxismul
avea în vedere apropierea claselor sociale printr-o simplificare egalitaristă şi nu printr-o
diversificare a relaţiilor de proprietate.
349
sărăcie sau la marginalizare socială. Depăşirea acestui mod de a înţelege

lucrurile nu se face pe cale declarativă, ci într-o manieră cât se poate de
practică: prin dezvoltarea pieţelor şi democratizarea accesului la resurse.
Aceasta presupune nu numai o dimensiune cantitativă, legată de
expansiunea pieţelor, ci şi una calitativă, legată de buna funcţionare, de
transparenţa şi de accesul lesnicios pe aceste pieţe.
Viziunea legată de o astfel de împărţire a societăţii în clase sociale
poate avea efecte dăunătoare. Ea porneşte de la ideea contradicţiei de
interese dintre clasele sociale şi, în consecinţă, a luptei de clasă. Pe ideea
luptei de clasă a fost întemeiat comunismul şi caracterul său revoluţionar.
Nici comunismul nu vedea lupta de clasă ca pe ceva implacabil, socotind că
diferenţa dintre comunism şi celelalte orânduiri sociale constă în dispariţia
claselor sociale şi crearea unei depline egalităţi între oameni. Această
viziune include comunismul în categoria utopiilor.
Proletariatului i-a fost inoculat sentimentul că este clasa cea mai
progresistă, lucru, de altfel, neadevărat. Dictatura proletariatului a fost o
idee care s-a dovedit extrem de nocivă, deoarece a răsturnat ierarhia
valorilor, a produs cabotinism, a încurajat mediocritatea şi kitsch-ul cultural.
Iar proletariatul, prin caracterul şi comportamentul său de massă, a fost
mediul cel mai propice de susţinere a totalitarismului533. Separarea în clase
sociale după criteriul proprietăţii asupra mijloacelor de producţie a indus un
mesianism terestru, agresiv şi sângeros, asmuţindu-i pe oameni unii
împotriva altora. Ca orice utopie, comunismul a fost, la început, un demers
intelectual şi filosofic534. Ca orice utopie care se încăpăţânează să se
întrupeze, a generat fanatism, intoleranţă şi totalitarism535. Cu atât mai mult
cu cât realizarea acestei utopii pornea de la ideea luptei de clasă, de la
victoria unei clase sociale asupra alteia, în general de la asmuţirea săracilor
împotriva bogaţilor.
De altfel, dictatura proletariatului nu a făcut altceva decât să ascundă
un adevăr tulburător, şi anume acela că în comunism exploatarea este mult
mai profundă decât în capitalism. În societatea capitalistă, între angajat şi
angajator funcţionează regulile pieţei muncii, în care raporturile sunt
consecinţa unei negocieri şi a unor condiţii economice specifice. În
533
Avem, în această privinţă, un fragment semnificativ din Bernard-Henry Lévy:
“Proletariatul la putere înseamnă foarte curând şi în mod necesar farsa sinistră a tancurilor
la Budapesta şi Praga, oprimarea reconfirmată în folosul unui nou Principe născut pe
grămada de gunoi a iluziilor populare pierdute. Ceea ce ne îndeamnă să credem că
“proletariatul” abia constituit trebuie numaidecât să se desfacă şi din nou să se supună.
Ceea ce ne îndeamnă să credem că însăşi puterea lui este într-un anume sens forma
exacerbată a propriei voinţe de-a supravieţui, deci de-a se afla în servitute”. Bernard-Henry
Lévy, Barbaria cu chip uman, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p.89.
534
Este suficient, pentru aceasta, să aruncăm o privire asupra componenţei primului guvern
bolşevic, care a fost probabil, unul dintre cele mai instruite guverne pe care lumea le-a avut
vreodată.
535
Lévy vede totalitarismul nu ca pe o expresie a forţei, ci ca pe una a unei ştiinţe anume:
“Statul totalitar nu sunt poliţiştii, ci savanţii la putere; el nu este forţa dezlănţuită, ci
adevărul pus în lanţuri; nu este represiunea brută, ci ştiinţă şi rigoare. Cine spune putere
totală spune, în fapt, ştiinţă totală; cine spune control permanent spune cercetare universală;
nu există transparenţă autentică fără transparenţă faţă de Raţiune”. Bernard-Henry Lévy,
op.cit., p.139.
350
comunism, acolo unde angajatorul este statul, relaţiile sunt consecinţa unui
dictat, în care muncitorului nu îi sunt permise opţiuni. Folosind
raţionamentul lui Karl Marx, în comunism substanţa plusvalorii este însuşită
de către angajator, care este statul, şi este folosită discreţionar de
reprezentanţii politici ai statului, constituiţi în nomenklatura comunistă, elita
societăţii egalitariste536.
Importanţa luptei de clasă părea evidentă în perioada în care Karl
Marx îşi scria Capitalul, perioadă în care, de la răscoala ţesătorilor din Lyon
şi mişcarea chartistă londoneză şi până la revoluţiile de la 1848, au avut loc
în Europa numeroase acţiuni de protest ale muncitorii. Sistemul capitalist a
reuşit să neutralizeze însă, în mare măsură, potenţialul pericol al luptei de
clasă. Acest lucru a fost posibil datorită, pe de o parte, reacţiei
conservatorismului politic de a se moderniza, iar pe de altă parte, datorită
înţelegerii că piaţa perfectă este la rândul său o utopie şi că intervenţia
statului, în sensul înlăturării unor dezechilibre, este necesară. Cele două
tendinţe, accentuate după Marea depresiune din anii 1929-1933, au născut
două viziuni economice, cu repercusiuni asupra acţiunii politice:
a) Conceptul de “stat al bunăstării”. În esenţă, această viziune are în
vedere asigurarea unei protecţii sociale păturilor defavorizate şi
introducerea unor sisteme de redistribuire a veniturilor, sisteme
ignorate de către economia clasică537.
b) Abandonarea postulatelor pieţei perfecte şi căutarea echilibrului
economic la un nivel mai scăzut al producţiei şi al ocupării decât
cel rezultat din ocuparea integrală a forţei de muncă. Aceasta
presupune intervenţia reglatoare a statului, în special în ceea ce
536
Acest proces este descris în capitolul “Clasa exploatatoare” din lucrarea de referinţă
Nomenclatura – The Soviet Rulling Class a lui Michael Voslensky. Iată concluzia
autorului: “Câtă vreme nomenklatura îşi însuşeşte plusvaloarea în socialismul real, în acest
sens ea exploatează pe muncitori. Nici o propagandă nu poate masca faptul că
nomenklatura constituie clasa exploatatoare în societatea sovietică. Şi câtă vreme economia
sovietică reprezintă proprietatea colectivă a nomenklaturii, în calitate de clasă, şi nu
proprietatea individuală a membrilor săi, exploatarea muncitorilor nu arată ca exploatarea
omului de către om ci ca exploatarea omului de către stat”. Michael Voslensky,
Nomenklatura – The Soviet Rulling Class, New York, Doubleday & Company, INC.
Garden City, 1984, p.120.
537
Astfel de idei au fost iniţiate de Benjamin Disraeli în Anglia sau de Otto von Bismarck
în Germania. În Anglia, pentru astfel de idei a militat Societatea Fabiană, sub influenţa lui
Beatrice şi Sidney Webb, George Bernard Shaw şi H.G.Wells. La iniţiativa lui Lloyd
George, apare în Anglia, în 1911, prima legislaţie a asigurărilor sociale, urmată, în perioada
interbelică, de evenimente similare în Germania şi Statele Unite ale Americii ( principalul
exponent fiind John R.Commons). Legislaţia muncii a fost iniţiată în România în anul
1922 de ministrul muncii, Grigore Trancu-Iaşi. În lucrarea The Economics of Welfare,
Arthur C. Pigou, din perspectiva şcolii neoclasice, explică astfel avantajele redistribuirii:
utilitatea marginală a banilor la care renunţă bogatul este mai mică decât cea a banilor
redistribuiţi săracului. Astfel, la scara societăţii, utilitatea sporeşte. Vezi, în această
privinţă, John Kenneth Galbraith, Economics in Perspective: A Critical History (cap. “The
Primal Force of the Great Depression”), Boston, Houghton Mifflin Company, Boston,
1987. O menţiune notabilă trebuie făcută pentru şcoala economică suedeză reprezentată de
Knut Wicksell, Gunnar Myrdal, Bertil Ohlin, Eric Lindahl şi Dag Hammarskjold (care
pentru o perioadă a fost şi secretar general al ONU).
351
priveşte creşterea cheltuielilor guvernamentale în scopul

relansării investiţiilor şi creşterii gradului de ocupare538.
Evoluţia politică a secolului XX a constituit o infirmare a teoriilor

marxiste, e drept, cu costuri umane uriaşe. S-a dovedit că gradul de
dezvoltare şi concentrare a proprietăţii nu numai că nu creează necesitatea
trecerii la socialism, dar reduce simţitor tensiunile sociale. În concentrarea
producţiei se însoţeşte de un alt proces, cel de diseminare a proprietăţii.
Socialismul nu a învins decât în ţări sărace şi mai ales prin sprijin din
exterior pentru anumite grupuri teroriste sau prin intervenţia armată a unor
puteri străine. Mersul către comunism nu numai că nu este un proces
ireversibil, dar pare tot mai improbabil. Entuziasmul lui Herbert Marcuse
din perspectiva mişcărilor protestatare ale anilor ’60, potrivit căruia utopia
marxistă pare realizabilă în societăţile industrializate, s-a dovedit nefondat.
Inovaţia tehnologică şi cea managerială, ca şi noua viziune despre
redistribuirea avuţiei în societate, prin solidaritate şi nu prin spoliere, au
infirmat teoriile socialiste potrivit cărora capitalismul duce, pe măsura
dezvoltării sale, la sărăcirea clasei muncitoare539. Realitatea economică şi
socială din ţările capitaliste dezvoltate a arătat că, dimpotrivă, situaţia
lucrătorilor se ameliorează pe măsura dezvoltării capitalismului. Este un
adevăr pe care trebuie să-l repetăm cu obstinaţie, căci în România există
încă în subconştientul colectiv inoculat faptul că raporturile dintre muncă şi
capital sunt bazate pe exploatare şi că avuţia unora înseamnă pauperizarea
altora. Propaganda comunistă a lucrat cu mult sârg la întipărirea acestor
clişee. Ea a avut modele ilustre, începând cu Marx şi Engels, dar şi cu
Werner Sombart, membrii Societăţii Fabiene, socialiştii de catedră, ca de
pildă Karl Rodbertus, ori diverşi marxişti şi leninişti ai secolului XX540. Din
538
Încă din anul 1933 John Maynard Keynes, într-o scrisoare deschisă adresată
preşedintelui SUA, F.D. Roosevelt, sugera că trebuie să se acorde “un accent covârşitor
creşterii puterii naţionale de cumpărare rezultând din cheltuielile guvernamentale finanţate
de împrumuturi”. Vezi şi John Maynard Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de
lucru, a dobânzii şi a banilor, Bucureşti, Editura Politică, 1971.
539
Un citat din Frédéric Bastiat arată cât de veche şi cât de tenace este această osârdie a
socialiştilor: “Furierismul, saint-simonismul, comunismul, misticismul, sentimentalismul,
falsa filantropie, aspiraţiile afectate către o egalitate şi o fraternitate himerice, chestiunile
relative la salarii, la maşini, la pretinsa tiranie a capitalului, la colonii, la debuşee, la
cuceriri, la populaţii, la asociere, la emigrare, la impozite, la împrumuturi au înţesat câmpul
ştiinţei de o seamă de argumente parazite”. Frédéric Bastiat, Sophismes economiques, Paris,
Guillaumin et C-ie, Libraires, 1863, p.119.
540
Deosebit de instructivă este, în această privinţă, lucrarea colectivă Capitalismul şi
istoricii. Iată ce spune, în “Introducere”, Friedrich A. Hayek: “Există totuşi un mit suprem
care, mai mult decât oricare altul, a servit discreditării sistemului economic căruia îi
datorăm civilizaţia actuală. Este vorba despre legenda deteriorării situaţiei clasei
muncitoare ca urmare a apariţiei «capitalismului»… Larg răspândita aversiune viscerală
faţă de «capitalism» e strâns legată de convingerea că indubitabila creştere a avuţiei
produsă de ordinea bazată pe competiţie a fost realizată cu preţul scăderii standardului de
viaţă al celor mai neajutoraţi membri ai societăţii… O examinare mai atentă a faptelor a
condus totuşi la respingerea totală a acestor convingeri… Adevărata istorie a relaţiei dintre
capitalism şi apariţia proletariatului este aproape pe dos faţă de ceea ce sugerează aceste
teorii ale exproprierii maselor”. Friedrich A. Hayek, Capitalismul şi istoricii
(“Introducere”), Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, pp.15-20.
352
păcate la noi capitalismul este, încă, un cuvânt care inspiră teamă sau, în cel
mai bun caz, neîncredere. Pentru cei mulţi, capitalismul înseamnă
nesiguranţă, şomaj şi sărăcie. O societate împărţită în săraci şi bogaţi. Într-o
bună măsură pedagogia dreptei trebuie îndreptată în sensul înlăturării
acestei prejudecăţi.
Dreapta depăşeşte această viziune a împărţirii societăţii în clase
antagoniste. Noi nu avem adversari sociali. Venirea la putere a dreptei nu va
aduce nici ură, nici răzbunare împotriva vreunei categorii sociale541.
Împărţirea societăţii în clase sociale este cu atât mai lipsită de
valoare practică şi de corespondent real, cu cât ea se aplică unei societăţi
care, timp de cinci decenii, a fost expusă politicii egalitariste şi acţiunii
sistematice de desfiinţare a proprietăţii private. În lipsa proprietăţii private,
care este substanţa oricăror stratificări sociale, singura raportare care se
poate opera este aceea dintre mase şi elite. Deşi s-a bazat, în teoria sa
revoluţionară, pe existenţa societăţii împărţită în clase sociale, comunismul
s-a dovedit cel mai hotărât adversar al stratificării sociale. Această realitate
influenţează, în bună măsură, specificul acţiunii noastre politice542.
În mare măsură, criza politică din România este o consecinţă a crizei
proprietăţii. Lipsită de interese reale de natură economică, societatea se
ionizează politic cu mare dificultate şi aleatoriu, emoţional543. Persistenţa
efectelor egalitarismului şi disoluţiei proprietăţii private face ca stânga
socialistă să se menţină la putere şi pluralismul să nu fie efectiv, chiar dacă
există pluripartidism. Acest context este unul din handicapurile majore, de
natură obiectivă, pe care dreapta le are de înfruntat în lupta sa împotriva
stângii populiste.
Recunoscând existenţa intereselor de natură economică, dreapta
porneşte în rezolvarea lor de la principiul solidarităţii. Deosebirile dintre
oameni îi situează într-o poziţie diferită în procesul de redistribuire a avuţiei
şi în raport de sistemele de protecţie socială. Dacă deosebirile dintre oameni
sunt rezultatul unei voinţe proprii, atunci statul nu intervine. Căci în nici un
chip statul nu trebuie să întreţină o protecţie socială iluzorie, care
încurajează dispreţul faţă de muncă, ci doar pe aceea care e menită să
susţină categoriile defavorizate. Prin faptul că dreapta încurajează crearea
541
Dreapta refuză să fie purtătoare a luptei de clasă. În plan conceptual, acest lucru este
explicat de Alain de Benoist: “Reticenţa dreptei de a se defini ca atare are diverse cauze.
Cea mai nobilă, am fi ispitiţi să spunem, este un refuz de a apărea ca un reprezentant al unei
părţi a realităţii lucrurilor. Dreapta resimte divizarea comunităţii naţionale în părţi (şi în
partide) ca început a ceea ce ea contestă – ca amorsare a războiului civil. Conştient sau nu,
ea respinge tendinţa de a se da realităţii o explicaţie unică. Ea respinge toate marile
unilateralisme reducţioniste întemeiate pe economie, sexualitate, rasă, luptă de clasă etc.”
(Alain de Benoist, O perspectivă de dreapta, Bucureşti, Editura Anastasia, 1998, p.11).
542
Potrivit lui Max Weber, nu se poate vorbi despre clase sociale decât în societăţile
pluraliste, bazate pe proprietatea privată: “Năruirea sistemului de clasă înseamnă automat
prăbuşirea sistemului de partide”. C. Wright Mills, H.H. Gerth, From Max Weber: Essays
in Sociology, London, Ed. Routledge, 1991, p.181.
543
Ceea ce gândea girondinul Condorcet şi anume că un om fără proprietate este lipsit de
motivaţie, deci nu trebuie să aibă drept de vot, căci lipsa de responsabilitate economică o
condiţionează pe cea politică e de neconceput astăzi. Rămâne totuşi un fapt că sentimentul
proprietăţii induce un anumit comportament economic şi, în consecinţă, discernământ
politic şi rezistenţă în faţa mesajului populist.
353
de avuţie şi sprijină spiritul antreprenorial, ea devine un temei ideologic

consistent pentru dezvoltarea unei protecţii sociale reale.
Rolul elitelor
Înţelegerea societăţii ca fiind împărţită în clase conferă uneia dintre

acestea primatul axiologic. Elitele au o poziţie privilegiată în raport cu
masele, dar aceasta nu se datorează calităţilor şi performanţelor. Astfel, elita
se transformă în nomenklatură544. Pătrunderea în elita societăţii începe să fie
condiţionată de originea socială, de apartenenţa politică şi alte asemenea
criterii. Lipsa criteriilor de natură calitativă şi inexistenţa pârghiilor
democratice lipseşte acest tip de elită de şansa primenirii. Ea devine un
sistem închis, iar singurele schimbări posibile sunt între membrii elitei,
printr-o surdă luptă pentru putere545. Ea se osifică, îmbătrâneşte şi devine o
ameninţare pentru societate.
O înţelegere a societăţii prin prisma solidarităţii şi a subsidiarităţii
dezvoltă elita sub aspect calitativ, al performanţelor personale. Elita devine
astfel un sistem deschis, unde accesul se face prin valorificarea propriilor
însuşiri şi prin preţuirea însuşirilor celorlalţi. Elita este înţeleasă sub
diferitele sale forme de preeminenţă în societate: politică, intelectuală,
economică, culturală. Statul de drept şi egalitatea de şanse permit
legitimarea şi primenirea elitelor. Nu trebuie însă confundată elita cu
persoanele care capătă recunoaştere într-un anumit domeniu. Elitele, în
sensul ştiinţei politice, sunt cele care prin puterea, banii sau informaţiile pe
care le deţin, pot influenţa agenda publică. Ele exercită aceste atribuţii într-o
formă instituţionalizată, în mod sistematic şi periodic.
Există opinii care consideră că teoriei stratificării sociale pe clase i
se pot opune teoriile bazate pe elite. Acest experiment a mai fost încercat şi
eşecul stârnit de ideologiile fasciste l-a îndepărtat din dezbaterea publică.
Definirea elitei este importantă în adoptarea unei atitudini cu privire
la rolul acesteia. De la bun început trebuie să spunem că Dreapta
românească nu are o viziune unidimensională asupra elitelor. O astfel de
viziune unidimensională a profesat, de pildă, marxismul. Marxismul a
socotit că stratificarea socială şi, indirect, structurarea elitelor se face
folosind drept criteriu proprietatea. Consecinţa acestei abordări a fost
extrem de dăunătoare. Singura modalitate prin care marxismul a căutat
împăcarea acestor contradicţii a fost aceea în care, o dată comunismul ajuns
la putere, a înlocuit o viziune unidimensională cu alta. De la abordarea
544
Extrem de utilă este lecturarea scurtei lucrări a lui Alain Besançon, Anatomia unui
spectru (Bucureşti, Editura Humanitas, 1992). Capitolul “Consumul particularilor” explică
caracterul închis al elitelor şi modul în care ele se izolează de restul populaţiei prin
obţinerea unor avantaje meschine. Simbolul acestei structurări a societăţii poate fi socotită
dubla raţie de pâine (dvionîi paiok) pe care membrii Partidului Comunist, în baza
disciplinei separatoare, o primeau în 1918.
545
Un text de referinţă este capitolul “A Weakness of the Nomenklatura: Change at the
Top” din lucrarea lui Michael Voslensky – Nomenklatura – The Soviet Rulling Class. Într-
un mod sugestiv, Voslensky a preluat drept motto al acestui capitol un fragment din Lev
Tolstoi (Hagi Murat): “Am fost întrebat: Cine va fi imam după Shamil? Am răspuns: Acela
cu sabia cea mai ascuţită”.
354
unidimensională a stratificării pe criteriul proprietăţii a trecut la o alta,

bazată pe înţelegerea elitelor exclusiv prin accesul la putere. În acest fel,
marxismul a trecut dintr-o extremă în cealaltă, efectul fiind dezastruos în
ceea ce priveşte înţelegerea rolului proprietăţii. Semnificaţia proprietăţii a
fost aneantizată, comunismul fiind o formă de negare a proprietăţii private şi
a rolului său social. Înţelegerea greşită a sensului real al elitelor şi
desprinderea lor completă de alte criterii de stratificare decât exerciţiul strict
al puterii a fost una dintre cauzele colapsului comunist şi declanşării, în anii
‘50, a unui adevărat masacru îndreptat împotriva elitelor structurate organic.
Viziunea noastră despre elite presupune o perspectivă
tridimensională, rezultând din interacţiunea a trei grupe de factori: cei legaţi
de rolul economic în societate, cei legaţi de rolul politic (apartenenţa la
grupuri şi partide politice) şi cel care ţine de poziţia culturală, de prestigiul
personal546. Într-un alt plan, aceste direcţii corespund celor trei instrumente
necesare pentru exercitarea puterii: puterea politică, banul şi informaţia.
Superioritatea culturală se subsumează celei de-a treia, fiind o consecinţă a
deţinerii unei cantităţi (sau calităţi) mai mari de informaţie şi a abilităţii de a
o fructifica şi de a o transmite.
Această definire a elitelor este legată de o anumită viziune despre
valoare. O anumită structură a elitelor este rezultatul unui anumit mod de a
structura valorile într-un sistem general, la un moment dat547.
În acest fel, elita nu trebuie asimilată cu birocraţia, care poate face
parte, prin vârfurile sale, din elită. Cu cât sfera de cuprindere a elitelor este
mai largă decât cea a birocraţiei, cu atât societatea respectivă este mai
departe de totalitarism şi mai aproape de o democraţie consolidată.
Birocraţia nu trebuie înţeleasă numai în sens peiorativ, ca exces
administrativ. În sensul ei funcţional, birocraţia este o formă de organizare a
structurilor instituţionale oficiale548. Elitele nebirocratice sunt cele care
reprezintă societatea civilă şi care pot asigura o reprezentare mai profundă a
societăţii şi a sistemului său de valori, care nu se poate reduce decât cu
preţul totalitarismului la cel promovat de structura de putere politică549.
546
O astfel de viziune propune Max Weber. Vezi şi Ileana Petraş-Voicu, “Concepţia elitară
a lui Max Weber” în Polis, nr.4/1995, pp.17-29.
547
În această privinţă, una dintre cele mai complete lucrări este, fără îndoială, Filosofia
culturii şi teoria valorilor, a lui Tudor Vianu. În structurarea valorilor, Tudor Vianu
deosebeşte următoarele categorii de valori: economică, vitală (însuşirile corporale),
juridică, politică, teoretică (fundamentală), estetică, morală şi religioasă. Tudor Vianu,
Filosofia culturii şi teoria valorilor, Bucureşti, Editura Nemira, 1998, pp 92-125.
548
Viziunea funcţională, organică, asupra birocraţiei a fost împărtăşită de Lord Acton, încă
de acum un secol şi jumătate: “Reprezentanţii unei birocraţii trebuie să posede o cultură
literară şi ştiinţifică destul de solidă, care să le permită să se erijeze în critici şi călăuzitori
ai vieţii şi să dirijeze astfel, viaţa naţiunii. Birocraţia nu este ceva artificial sau impus de
afară; ea reprezintă o evoluţie firească produsă de organizarea unei mase de amploaiaţi
educaţi şi constituie expresia vieţii sociale a acestora”. Lord Acton nu avea totuşi, o viziune
idilică asupra birocraţiei, ci era conştient pericolul potenţialelor excese ale acesteia. Soluţia
sa: “Trebuie mai întâi să restrângem cât mai mult posibil aria de acţiune a guvernului şi să
ne păstrăm independenţa în cât mai multe domenii ale vieţii…” (Lord Acton, Despre
libertate, Iaşi, Editura Institutul European, 2000, p.185, 201).
549
În această privinţă, definiţia pe care Max Weber o dă birocraţiei ne este de un real folos.
Iată care sunt, în opinia sa, caracteristicile birocraţiei: 1. Este principiul domeniilor
355
Birocratizarea elitelor constituie un pericol la adresa democraţiei. Ea nu

trebuie confundată cu aristocratizarea elitelor, deşi efectele sunt la fel de
dăunătoare faţă de caracterul deschis al unei societăţi. Birocratizarea elitelor
este tipică pentru statul totalitar. Acest proces începe să devină astăzi
evident, atunci când societatea civilă nu este capabilă să-şi creeze propriile
elite, altele decât cele care sunt legate de structurile politice ale statului550.
Definirea elitelor ca o rezultantă pluridimensională a stratificării
sociale prezintă nu numai o semnificaţie de natură teoretică, dar şi una
practică, ce ţine de evoluţia procesului democratic. În genere, accepţiunea
unidimensională a elitei, fie prin aparteneţa la o clasă socială, fie prin
apartenenţa la o structură politică, fie prin apartenenţa la o structură etnică,
confesională sau de altă natură, este dăunătoare, închide cercul elitei, o face
agresivă faţă de mase şi şubrezeşte legitimitatea puterii pe care o exercită551.
Elita este rezultatul unui proces îndelungat. Atunci când ea este
rezultatul unei evoluţii interne a naţiunii, în plan politic, economic şi
cultural, dezvoltarea ei se face pe o cale organică552. Aceasta permite o
raportare substanţial consensuală a elitelor. În situaţia în care această
evoluţie este oprită printr-o fractură, fie că este vorba de o revoluţie internă,
fie de o intervenţie străină, atunci elita îşi pierde caracterul pluridimensional
şi se centrează exclusiv în zona puterii politice. Elita devine nomenklatură.
Acesta este procesul care a avut loc în România postbelică. Dimensiunea
economică şi culturală a elitelor a fost practic anihilată. Elitele au avut o
raportare ideologică unică553.
jurisdicţionale oficiale şi fixate şi care este reglementat prin legi sau acte administrative.
Activităţile birocratice sunt socotite obligaţii oficiale şi sunt îndeplinite de persoane care
îndeplinesc anumite condiţii. 2. Birocraţia presupune un sistem ierarhic, în care nivelele
superioare au obligaţia supravegherii celor inferioare. 3. Managementul este bazat pe
documente scrise (dosare), pe reguli stabile şi pe competenţă. Vezi C. Wright Mills, H.H.
Gerth, op.cit., pp.196-198.
550
Max Weber atrăgea atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă birocraţia pentru
democraţie. Socotind-o inerentă unei societăţi democratice, Weber socotea, analizând
situaţia din Rusia, că între interesele birocraţiei şi cele ale democraţiei pot apărea conflicte.
În acest sens trebuie interpretată şi legea de fier a oligariei enunţată de Robert Michels.
Socialismul, în acest context, apare ca o “dictatură a birocraţiei”.
551
Iată o definiţie care poate fi acoperitoare, în sensul pe care îl dăm noi elitelor: “…elitele
se constituie din acele persoane care, datorită poziţiei lor strategice în organizaţii puternice,
sunt capabile să influenţeze evoluţia politică la nivel naţional, într-un mod regulat şi
substanţial. Elitele reprezintă principalii agenţi de decizie în organizaţii politice,
guvernamentale, economice, militare, profesionale, de comunicaţii, culturale etc., cele mai
mari şi mai bogate resurse dintr-o societate…şi trebuie să posede o autoritate recunoscută
în faţa unui sector organizat al societăţii”. Michael Burton, Richard Gunther, John Higley,
“Transformarea elitelor şi regimurile democratice” în Polis, nr.4/1995, pp.59-60.
552
Dan Amedeo Lăzărescu deosebeşte trei modalităţi de selectare a elitelor: a) pe cale
organică, prin strădania societăţii de a-şi făuri singură, prin selecţie naturală, aparatul de
conducere; b) pe cale mecanică, brutală, prin cucerire şi impunerea unei elite străine; c) pe
cale imperialistă, prin impunerea cadrelor coloniale dar şi prin recrutarea unor cadre locale,
dispuse să coopereze. Dan Amedeo Lăzărescu, “Rolul elitelor în istorie” în revista Polis,
nr.4/1995, pp.30-52.
553
Pornind de la structura şi tipologia elitelor, George Tibil deosebeşte trei tipuri de
structuri ale elitei naţionale: a) tipul de elite “neunificate”, preponderent în zonele din afara
spaţiului occidental; b) tipul de elite “unificate ideologic” – în statele comuniste, fasciste şi
tehnocratice; c) tipul de elite “unificate consensual”, în cele mai multe societăţi occidentale
356
Există opinia potrivit căreia în România dreapta nu are încă un larg

ecou datorită faptului că masele o resping. Nu e adevărat. Problema de fond,
în ceea ce priveşte ascensiunea dreptei, nu este cea legată de refuzul
maselor, ci de refuzul elitelor actuale. Cu adevărat ostile dreptei sunt elitele,
nu masele. Structura elitelor actuale, politice, economice, culturale arată
limpede că ele aparţin, de fapt, sistemului socialist554,555. În acest fel se
poate argumenta fondul restauraţionist al evoluţiilor politice din România.
Faptul că în România nu a avut loc o primenire a elitei556 este
consecinţa faptului că transformările necesare ale tranziţiei nu s-au produs.
Lipsite de criteriul performanţei, elitele din România, îndeosebi cele politice
şi cele economice, sunt deosebit de vulnerabile. Nu numai faţă de posibilii
candidaţi, dar şi faţă de propriul popor. Acesta este motivul pentru care ele
creează obstacole diferite pentru accesul în cercurile elitiste.
Actualele elite din România sunt înlănţuite prin reţele clientelare,
deşi aparent ele se dispută, negându-şi una alteia legitimitatea. Lideri
politici, magnaţi economici, personalităţi culturale care depind instituţional
sau financiar de ceilalţi se susţin unii pe ceilalţi. Deşi fenomenul nu a
căpătat încă amploare, există deja o formă de apartenenţă la elită ca un drept
moştenit. Numeroşi reprezentanţi ai actualelor elite sunt descendenţi ai
contemporane. George Tibil, “Conflictul elitelor şi instabilitatea politică în evoluţia

modernă şi contemporană a României”, în Polis, nr.4/1995, p.90.
554
Iată ce spune, în această privinţă un studiu al Institutului PRO: “Cea mai importantă
caracteristică a patronatului din România este faptul că majoritatea lui provine din fostele
întreprinderi de stat şi, de aici, o relaţie specială cu statul şi cu întreprinderile aflate încă în
proprietatea statului. Iniţial, multe din firmele private de la noi au fost gândite să
funcţioneze ca sateliţi pe lângă o serie de firme de stat, situaţie care în multe cazuri se
păstrează şi în prezent. Astfel, profitul firmelor de stat se orientează către beneficiarii
privaţi. La noi, pe baza unui fond cultural care favorizează relaţiile private, în zona publică
instituţională şi a unor performanţe istorice remarcabile în mimarea formelor fără fond,
acest proces a creat o formă fără fond, o formă de capitalism clientelar foarte asemănătoare
socialismului clientelar anterior. Întregul sistem este astfel viciat politic şi economic, cu
repercursiuni importante în ceea ce priveşte imaginea socială a întreprinzătorilor privaţi şi
investiţia de încredere a populaţiei în aceştia”. Potrivit acestui studiu 63% din conducătorii
actuali au fost conducători şi înainte de 1989. Rapoartele Institutului PRO: 10 ani de
adaptare, coordonator Ana Bulai, Institutul PRO, Bucureşti, 2001, p.69.
555
Acelaşi lucru îl observă Stelian Tănase: “… nici în zona economicului, nici în cea a
politicului, nici în cea a culturii nu s-au format contra-elite... În ciuda unui proces de
degenerare pronunţat al elitei guvernante româneşti în anii ‘80, fenomenele conexe ale unui
astfel de proces nu s-au produs. Configuraţia elitelor româneşti de azi este determinată de
acest fapt”. Stelian Tănase, “Din nou despre elite (II)” în Sfera politicii, nr.35/februarie
1996, p.4.
556
Într-o formulare vehementă, de înţeles pentru momentul în care a fost făcută (30 decembrie
1989), Gabriel Liiceanu numea elitele comuniste, acelea “care au făcut cu putinţă, au hrănit şi
cauţionat oroarea vreme de 40 de ani”, drept “lichele”, considerând, într-un Apel către lichele,
că ceea ce au de făcut este să-şi ceară iertare şi să resimtă “o lungă şi insuportabilă ruşine”.
Tot Gabriel Liiceanu constata cu dezamăgire, după o vreme, că “Marile lichele nu au căzut de
atunci pe gânduri, nu s-au retras întru meditaţie şi reflexivitate, nu au fost zgâlţâite de
dostoievskiene remuşcări; ele nu au făcut decât să ne aducă aminte că drumul până la căinţă e
lung şi, poate, cel mai adesea inexistent. Marile lichele s-au întors la locurile de unde au făcut
cu putinţă şi au întreţinut cu verbul şi cu fapta lor oroarea: în coloanele ziarelor, în securitate,
în primării… Sau au găsit pieţe şi mai avantajoase de desfacere a netrebniciei lor: la
televiziune, în academii, în parlament…” Gabriel Liiceanu, Apel către lichele (“Despre vină”),
Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p.30.
357
elitelor anilor ‘50 sau ‘60. Din păcate această aristocraţie proletară în
formare are doar vanităţile nu şi virtuţile aristocratice. Dacă ar fi să folosim
o sintagmă pentru acest proces, nu aristocratizare a elitelor comuniste ar fi
termenul cel mai potrivit, ci îmburghezire a acestora. Veleităţile
aristocratice ale acestor elite sfârşesc, în mod lamentabil, printr-un
comportament de vechil. Ele văd România ca pe o moşie care trebuie
fructificată şi nu ca pe o naţiune care trebuie să-şi regăsească demnitatea.
Partidele politice îşi hrănesc suportul financiar care, la rândul său, în
urma facilităţilor oneroase, susţine partidele politice. Ceea ce este mai trist e
că acest clientelism a depăşit graniţele de partid, înfrăţind liderii politici,
indiferent de ce parte sunt. Ceea ce s-a petrecut după 1996 este un trist
exemplu. Stânga socialistă şi-a construit, practic, în perioada 1990-1996,
propria opoziţie. O bună parte dintre liderii ţărănişti sau liberali au intrat în
relaţii de afaceri cu susţinătorii puterii, au avut acces la anumite facilităţi.
Alţii au ocupat funcţii importante în bănci, în societăţi de investiţii
financiare, în consilii de administraţie sau în instituţii academice. În clipa
venirii la putere, aceste persoane au avut o atitudine neobişnuit de
îngăduitoare cu PDSR, de la protejarea susţinătorilor financiari şi până la
accesul la diverse funcţii de importanţă strategică. În această perioadă –
aşadar aflându-se în opoziţie! – PDSR a preluat controlul asupra
principalelor asociaţii patronale, şi-a extins controlul asupra sistemului
Camerelor de Industrie, Comerţ şi Agricultură, asupra sindicatelor, asupra
televiziunii naţionale, asupra celor mai importante televiziuni, posturi de
radio şi publicaţii, asupra unor instituţii financiare Pentru stânga socialistă
perioada de opoziţie a fost mai degrabă un cantonament, o perioadă de
refacere pentru a prelua puterea cu mai multă vigoare. Acest pericol, de
simbioză a elitei, este cu atât mai ameninţător acum. Pericolul ca stânga
socialistă să-şi confecţioneze propria opoziţie este iminent. Opoziţia,
parlamentară sau extraparlamentară, este deosebit de conciliantă cu actuala
putere, dacă nu are chiar înţelegeri politice cu aceasta.
Politizarea sau timorarea elitelor este o situaţie gravă. După ce o
lungă perioadă de timp a fost oarecum edulcorat, acest proces se desfăşoară
astăzi pe faţă în România. E trist că, prin ambiţiile lor, elitele sunt atât de
vulnerabile. Se creează astfel o situaţie de complicitate, evidentă, de
altminteri, în ultimii ani. Această complicitate a clasei politice îndepărtează
şansa modernizării ţării noastre. Imobilismul şi clientelismul elitelor este
una dintre cele mai grave probleme ale tranziţiei româneşti. Diferenţele
dintre totalitarism şi democraţie se regăsesc şi în modul de structurare a
elitelor. În totalitarismul comunist, pe fundalul destructurării proprietăţii
private şi a egalitarismului, elitele erau unificate. Ele erau centrate în jurul
unui singur centru de putere şi erau purtătoare ale aceloraşi principii şi
valori (mai bine zis non-valori). Într-o societate democratică, în mod firesc,
elitele sunt divizate. Pericolul reunificării elitelor este real şi poate deveni
un obstacol important în calea democratizării557. Unul din motivele pentru
557
Iată concluzia studiului “Elite vechi, elite noi” semnat de Dan Chiribucă şi Mircea
Comşa: “Puterea politică a devenit după 1989 o cale de a intra în posesia unei puteri
economice şi invers. Acest principiu al vaselor comunicante ascendent, care se aplică
elitelor economice şi politice, pare a îngloba treptat şi elitele din alte sectoare (sindicate,
358
care ideologia dreptei este rejectată de marea majoritate a elitelor din

România se explică tocmai prin faptul că apariţia dreptei împiedică acest
proces de unificare, căruia noi i-am spus, având în vedere interesele care o
generează, complicitate.
Lipsa mecanismelor de primenire a elitelor şi inexistenţa unei reale
rotaţii în ceea ce priveşte grupurile de lideri care să exercite funcţiile
publice importante este unul din argumentele care pledează pentru
fragilitatea democraţiei româneşti. În egală măsură cu situaţia maselor largi,
situaţia elitelor este în măsură să sugereze eşecul de până acum al tranziţiei
din România558.
Dreapta are de înfruntat, aşadar, nu indiferenţa sau neîncrederea
maselor, ci ostilitatea acestei elite559. Dreapta constituie o ameninţare pentru
acest tip de establishment din mai multe considerente:
 Definirea pe care dreapta o dă elitelor este cu totul diferită de
caracteristica elitelor din România de astăzi. În viziunea Dreptei, elita se
defineşte printr-o dublă calitate. În primul rând, datorită calităţilor,
performanţelor, atitudinii sale civice şi abia în al doilea rând, datorită
poziţiei sale proeminente în societate. Cu alte cuvinte, definirea calitativă a
elitelor este determinantă, iar nu cea ierarhică.
 Primatul calitativ al elitei, în viziunea dreptei, nu este numai o
chestiune declarativă. Societatea trebuie să-şi construiască mecanismele prin
care calităţile unei persoane să-i ofere posibilitatea de a deţine un rol
preeminent în societate. Cu alte cuvinte, societatea trebuie să ofere egalitate
de şanse şi, prin modul de funcţionare a pieţelor, să creeze mecanismele de
identificare, selectare şi promovare a valorilor.
 Existenţa unei societăţi a şanselor egale şi a respectării valorii
umane poate conferi elitelor legitimitate. Actualele elite din România se
găsesc într-o profundă criză de legitimitate. Acesta este şi motivul pentru
care ele văd democraţia reală şi capitalismul ca pe o ameninţare, căci nu vor
putea fi beneficiare ale acestora. Actualele elite se protejează îndărătul unei
democraţii fragile şi a unei economii mixte, care să menţină structurile
clientelare. Criza de legitimitate a urmărit stânga românească pe parcursul
întregii sale guvernări, din 6 martie 1945 şi până în prezent.
organizaţii neguvernamentale, cultură, educaţie). Elita totală încetează să mai fie o

promisiune, devenind treptat o caracteristică a societăţii româneşti” (Dan Chiribucă, Mircea
Comşa, “Elite vechi, elite noi” în Feţele schimbării, Bucureşti, Editura Nemira, 1999,
p.256.
558
O definire minimală a democraţiei politice are în vedere: 1. O “formulă politică” sau
corpul de credinţe specifice prin care instituţiile politice, economice şi sociale sunt
legitimate; 2. Un set de lideri politici aflaţi în funcţie şi care exercită atribuţiile cu care sunt
înzestrate aceste instituţii. 3. Unul sau mai multe grupuri de lideri care aşteaptă să ocupe
funcţiile publice, ceea ce presupune o opoziţie permanentă şi efectivă. Max Weber, The
Theory of Economic and Social Organization, Berkeley, University of California Press,
1957.
559
Acelaşi lucru îl observa Teodor Baconsky încă în 1996: “Deocamdată, dreapta nu poate
fi reinventată în România din trei pricini: supravieţuirea stângii bolşevice sub etichete
populiste care şi-au dovedit eficienţa, puseul libertar al masselor stricto sensu «dez-
lănţuite» şi pauperizarea elitelor intelectuale ignorate de noua plutocraţie”. Teodor
Baconsky, “Dreapta” în Dilema, nr.197/18-24 octombrie 1996.
359
 Dreapta militează pentru o societate deschisă. O astfel de societate

împiedică osificarea şi fosilizarea elitelor, oferind şansa primenirii. Într-o
societate deschisă, elita este, la rândul său, un sistem deschis560.
 În virtutea principiului subsidiarităţii şi a celui al solidarităţii,
elitele au, în viziunea noastră, o seamă de responsabilităţi561. Noi vedem
funcţia publică, rolul de preeminenţă în general, mai întâi ca pe o
responsabilitate şi abia apoi ca pe o şansă individuală. Ideea unei elite
privilegiate este străină principiilor noastre. Noi cerem elitei să fie
responsabilă.
Rolul intelectualităţii
Nefiind implicate până în prezent în actul de guvernare şi nefiind

implicate în sistemul oligarhiilor politico-financiare562, elitele dreptei sunt
preponderent intelectuale. Nu doresc să reiau aici tema potrivit căreia
intelectualii nu trebuie să se implice în politică. Mi se pare că dezbătând
acest subiect am cădea în capcana pe care propaganda comunistă a ţesut-o
îndelung şi ale cărei fire se întind până la noi. Nu numai că intelectualii
trebuie să se implice în politică563, dar, de la un nivel încolo, politica nu
poate fi făcută decât de persoane cu o educaţie elevată. Să nu ne temem de
astfel de afirmaţii. Nu înseamnă că jignim pe cineva. Fiecare meserie are
560
Potrivit lui Karl R. Popper, spre deosebire de societăţile închise, societăţile deschise
dispun de instituţii care fac ca transferul de putere să se facă fără vărsare de sânge.
561
Această idee o găsim la José Ortega y Gasset. El socoteşte asumarea responsabilităţii ca
principala dimensiune ce separă elitele de mase: “Când se vorbeşte despre «minorităţi de
elită», oamenii de rea credinţă au obiceiul de a denatura înţelesul acestei expresii, făcându-
se că nu ştiu că individul de elită nu este preţiosul care se crede superior celorlalţi, ci cel
care este mai exigent cu sine decât cu alţii, chiar dacă aceste aspiraţii superioare nu ajung
să se realizeze în el. Este neîndoielnic că împărţirea cea mai radicală care se poate face în
sânul umanităţii este delimitarea a două clase de indivizi: cei care cer mult de la ei înşişi şi
îşi îngrămădesc unele peste altele dificultăţi şi îndatoriri şi cei care nu cer nimic deosebit de
la ei înşişi, cei pentru care a trăi înseamnă a fi în orice clipă ceea ce sunt deja, fără vreun
efort de autoperfecţionare, plutind ca nişte geamanduri în derivă”. José Ortega y Gasset,
Revolta maselor, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p.45.
562
Silviu Brucan analizează structura acestor elite prin prisma îngemănării oligarhice. Iată
care este concluzia sa: “Simbioza dintre putere şi capital este o trăsătură principală a
perioadei de tranziţiei. Faptul… că formarea noii clase capitaliste se realizează în principal
pe socoteala statului, proprietarul celor mai importante bunuri din ţară, face ca simbioza
putere-capital să nu fie facultativă, ci rezultatul unui proces social necesar şi inevitabil.
Reprezentanţii puterii executive şi legislative vor găsi, desigur căile şi mijloacele pentru a
crea acestei «sfinte alianţe» condiţii de perfectă legalitate în statul de drept”. Silviu Brucan,
Stâlpii noii puteri în România, Bucureşti, Editura Nemira, 1996, p.124.
563
Alexandru Paleologu crede chiar că implicarea este o stare definitorie pentru adevăratul
intelectual: “A fi intelectual nu e situaţie socială sau o meserie, e un mod de a fi pe care-l
defineşte pasiunea înţelegerii, a cunoaşterii, deci cu vocaţia unor aventuri hazardate ale
minţii şi, uneori, şi ale persoanei fizice. Pentru asta trebuie, desigur, cunoştinţe şi meşteşug.
Dar cei care le au numai pe acestea nu sunt intelectuali, ci simpli cărturari, adunători de
fişe, colecţionari de bibliografii… Comportarea intelectuală e totdeauna creatoare într-un
fel sau altul, chiar dacă nu se manifestă neapărat prin scriere de cărţi. Intelectualul trebuie
să facă toate raportările posibile de la viaţă la cultură şi de la cultură la viaţă”. Alexandru
Paleologu, Bunul simţ ca paradox (“Cărturari şi intelectuali”), Bucureşti, Editura Vitruviu,
1997, p.19.
360
virtuţile şi virtuozii săi. Dar pentru a decide, cu discernământ, în ceea ce

priveşte destinul unei ţări, un om politic trebuie să ştie carte564.
Exagerând, însă, asupra dimensiunii calitative a elitelor, putem
pierde din vedere esenţialul. Elitele sunt cele care deţin puterea. Într-o
societate democratică puterea este împărţită între diferite centre de influenţă.
Nu trebuie neapărat să fii la guvernare pentru a reprezenta o structură de
putere. În România acest lucru este mai dificil de realizat, în condiţiile în
care cel care câştigă s-a obişnuit să ia totul. De aceea abordarea noastră
privind elitele trebuie să fie pragmatică. Nu este de ajuns să fii bun, trebuie
să câştigi. Dreapta românească trebuie să-şi construiască propriile elite cu o
viziune pragmatică. Elitismul dispreţuieşte viziunea funcţională privind
elitele, preferând-o preponderent pe cea axiologică. Nu ne va folosi la nimic
consolarea că viziunea noastră este cea mai potrivită, dacă nu vom avea
destulă putere să o aplicăm.
Puterea nu o câştigă şi nu o păstrează masele565. Ele decid cui anume
i se încredinţează puterea, dar în mod real puterea aparţine unei elite.
Dreapta românească postdecembristă nu a avut până acum o elită capabilă
să câştige şi să păstreze puterea. Fie pentru că ea a fost dispersată, fie pentru
că nu şi-a conturat suficient identitatea, fie pentru că s-a făcut prea puţin
cunoscută. Nu vom putea câştiga puterea dacă nu ne creăm acea elită
capabilă să înfrunte elitele de sorginte socialistă care conduc astăzi ţara. O
astfel de elită se construieşte cu migală şi se centrează pe unele idei şi
interese clare. Prefigurarea unei elite capabile s-o înlocuiască pe cea de
acum este o condiţie fără de care toate ideile cuprinse în această carte nu vor
avea impact nici cât un stol de vrăbii566.
564
Spune Aurel C. Popovici: “Omul de stat, omul politic trebuie să aibă, mai ales în ziua de
azi, o cultură superioară, nu din dragoste de ştiinţă – aceasta e treaba savanţilor adevăraţi –
ci din dragoste de statul său, de neamul său, spre a-l putea servi pe cel din urmă prin cel
dintâi. Nu numai cu toată văpaia firească a sufletului său ci, mai ales, cu toată înţelepciunea
posibilă azi în politică. Ca să ştie alege ce e pozitiv şi sigur de ceea ce nu-i, în domeniile
culturei omeneşti: în filozofie şi istorie, în ştiinţele politice şi în ştiinţele naturale”. Aurel C.
Popovici, Naţionalism sau Democraţie: O critică a civilizaţiunii moderne (cap. “Evoluţie şi
disoluţie”), Bucureşti, Editura Albatros, 1997, pp.117-118.
565
O întreagă literatură de specialitate, pornind de la Benedetto Croce, Gaetano Mosca,
Robert Michels, Vilfredo Pareto şi Georges Sorel explică această decantare a societăţii în
care un grup restrâns de oameni conduce, de fapt, destinele societăţii, masele fiind un factor
de influenţă şi creuzetul generator de noi elite. Iată ce spune Mosca într-o lucrare
monumentală care are chiar acest titlu, Clasa conducătoare, şi care a fost publicată în
1896: “În toate societăţile…apar două clase (categorii) de oameni: o clasă care conduce şi o
clasă care este condusă. Cea dintâi clasă, întotdeauna cea mai puţin numeroasă, împlineşte
toate funcţiile politice, monopolizează puterea şi se bucură de avantajele pe care puterea le
aduce, în timp ce cea de-a doua, clasa mai numeroasă, este dirijată şi controlată de cea
dintâi...” Getano Mosca, The Ruling Class (Elementi di Scienza politica), New York,
McGraw-Hill Book Company, 1939, p.50. S-a socotit că această viziune este pesimistă în
ceea ce priveşte evoluţia democratică, sugerând că democraţia are într-însa germenii
propriei negări.
566
Ne spune acest lucru Vilfredo Pareto cu un secol în urmă: “Cu excepţia unor scurte
intervale de timp, popoarele au fost întotdeauna guvernate de elite. Eu folosesc cuvântul
elită (it. aristocrazia) în sensul său etimologic, însemnând cel mai puternic, cel mai
dinamic şi cel mai capabil – atât la bine cât şi la rău. Oricum, consecinţă a unei legi
psihologice, elitele nu pierd. Deci istoria omului este istoria înlocuirii continue a anumitor
elite: când unele sunt în ascensiune, altele sunt în declin”. Vilfredo Pareto, The Rise and
361
Rolul intelectualităţii este important în diminuarea fracturii care

există astăzi între clasa politică şi mase567. Constatăm cu îngrijorare că între
clasa politică şi mase comunicarea este mult slăbită, având un caracter
sporadic. Aceasta se explică, pe de o parte, prin precaritatea mesajelor pe
care politicul le emite către societate, iar pe de altă parte prin atenţia redusă
pe care acesta o acordă agendei electorale. În această privinţă, intelectualii,
ca emiţători secundari de mesaj, pot suplini precaritatea mesajului568.
Într-o bună măsură, intelectualitatea este încă rezervată faţă de
angajamentul ideologic. Şi, trebuie s-o recunoaştem, cu atât mai mult faţă de
ideologia de dreapta, căreia îi dă târcoale şi o adulmecă, pentru a dibui cel
mai mic iz extremist.
Intelectualitatea umanistă şade deoparte, întâi şi întâi, din scrupule
de natură etică (ce adesea, prin exces, ajung la eticism). Eticismul este, în
fapt, o formă prin care intelectualitatea îşi justifică reţinerea faţă de
implicarea politică. El vine din acelaşi trunchi cu amoralismul sau fuga de
etic pe care intelectualitatea românească o manifesta înainte de 1989569. Iar
acest eticism face ca intelectualitatea, cu deosebire cea umanistă, să nu fie
prea sensibilă la mesajul dreptei, cu deosebire în ceea ce priveşte
proclamarea capitalismului570. Din păcate, dreapta democratică nu găseşte
Fall of Elites – An Application of Theoretical Sociology, New Brunswick and London,

Transaction Publishers, 1991, p.36.
567
Dan Pavel oferă o explicaţie inedită pentru gradul redus de implicare a intelectualităţii
române: “Din multe puncte de vedere, electoratul românesc se găseşte în stadiul
premodern, fiind un amestec între elemente rurale şi combinaţia dintre un proletariat lipsit
de identitate, în parte nostalgic după vremurile de siguranţă dinainte de 1989. Elitele
intelectuale din România sunt printre cele mai sofisticate din lume. Ele trăiesc în
postmodernitate, fără a fi cunoscut, însă, experienţa modernităţii. Din acest motiv,
preocupările elitei intelectuale nu au aproape deloc legătură cu realitatea politică şi socială
în care trăim. Prin urmare, nici influenţa elitei intelectuale nu se face simţită în viaţa noastră
de zi cu zi şi cu atât mai puţin în politică”. Dan Pavel, “Elita şi rătăcirile democraţiei” în
ziarul Ziua, luni 23 aprilie, 2001.
568
Friedrich A. Hayek defineşte intelectualul tocmai astfel, drept factor de răspândire a
ideilor, socotind acesta drept rolul său de căpătâi: “Intelectualul tipic trebuie să-şi joace
rolul de intermediar în răspândirea ideilor… Ceea ce îl face potrivit pentru munca aceasta
este gama largă a subiecţilor cărora le poate vorbi şi care au acces cu uşurinţă la scrierile
sale, precum şi poziţia socială sau activităţile sale obişnuite datorită cărora el ajunge să se
familiarizeze cu noile idei mai devreme decât cei cărora li se adresează el însuşi”. Friedrich
A. Hayek, “Intelectualii şi socialismul” în Polis, nr.4/1995, 130.
569
Este instructiv de lecturat, în sensul celor de mai sus, paragraful “Noica, simbol al unei
rezistenţe prin cultură în România comunistă” din lucrarea Alexandrei Laignel-Lavastine,
Filosofie şi naţionalism: Paradoxul Noica (Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, pp.33-46).
570
Nu numai Hayek, dar şi Bertrand de Jouvenel suspectează intelectualitatea de a fi a
priori ostilă capitalismului: “Majoritatea copleşitoare a intelectualilor occidentali afişează şi
declară o ostilitate vădită faţă de instituţiile economice şi sociale ale societăţii în care
trăiesc, instituţii cărora le dau numele generic de capitalism. Întrebaţi despre temeiurile
acestei ostilităţi, ei vor prezenta motive emoţionale: grija pentru «muncitor» şi antipatia faţă
de «capitalism»; precum şi motive etice «cruzimea şi nedreptatea sistemului»…
Intelectualul se vede pe sine însuşi ca aliatul natural al muncitorului… Ostilitatea
intelectualului faţă de omul de afaceri nu prezintă nici un mister, întrucât cei doi au, prin
atribuţiile lor, standarde complet diferite, astfel încât comportamentul normal al omului de
afaceri apare condamnabil dacă e judecat după criteriile adecvate intelectualului”. Betrand
de Jouvenel, “Tratarea capitalismului de către intelectualii de pe continent” în Friedrich A.
Hayek, Capitalismul şi istoricii, ed.cit., pp.104-105,107,116.
362
încă, aşa cum ar trebui, în intelectualitate un aliat de nădejde571.

Intelectualitatea de care vorbim nu se revoltă de-adevăratelea. Prin
comportamentul său, ea nu doreşte în mod real schimbarea sistemului, ci
face parte integrantă din sistem, mulţumindu-se doar să-l critice.
Chestiunea implicării în politică are, indiscutabil, o conotaţie civică.
Implicarea în politică presupune o anumită dăruire, o anumită generozitate
din partea celui care o face. În politică nu poţi câştiga tot timpul. Şi, în orice
caz, nu poţi fi în politică şi să te comporţi, cu tot confortul, ca şi cum ai fi în
afara ei572.
Vorbind despre necesitatea implicării intelectualilor în politică – de
altfel, esenţială pentru ascensiunea Dreptei româneşti – nu înseamnă că
agreem ideea, atât de vehiculată în campania electorală din anul 2000 – de a
fetişiza prezenţa tehnocraţilor neimplicaţi politic. Când spunem că România
are nevoie de strategi, nu înseamnă cu nici un chip că abandonăm
convingerea potrivit căreia soluţia românească este în primul rând de natură
politică. Tentativa de a ne refugia în spatele manualelor sau a experienţelor
profesionale personale este cu totul nefolositoare. Un tehnocrat neimplicat
politic poate fi un bun consilier, poate ocupa funcţii de execuţie în
administraţie. El nu poate, însă, substitui un lider politic sau un membru al
Guvernului573. Un tehnocrat fără implicare politică nu are un puternic
sentiment al responsabilităţii pentru colectivitate, căci dacă l-ar fi avut, ar fi
fost implicat deja în politică. Aceasta presupune, astăzi, o dublă obligaţie:
întâi, aceea ca tehnocraţii să intre în politică şi să-i confere acesteia viziune
strategică. Şi apoi, liderii politici trebuie să fie la rândul lor posesorii unei
educaţii consistente. Numai în acest fel se va rezolva criza de fond a politicii
româneşti: susţinerea reciprocă dintre voinţa politică şi viziunea strategică.
Nu de economişti, pur şi simplu, avem în primul rând nevoie, ci de strategi
în domeniul economiei. Nu de specialişti în învăţământ, cercetare, sănătate
ş.a.m.d., ci de strategi ai domeniilor respective, de policy-makers. Numai în
acest fel vom putea realiza un proces de modernizare aşa cum a fost cel din
perioada dintre secolele al XIX-lea şi XX când s-a petrecut prima
571
Fără a împărtăşi pesimismul său, socotesc necesar să prezint această opinie dură a lui
Jean-François Revel, care socoteşte, în acest fel, eticismul o ipocrizie: “…ei (intelectualii –
n.n.), în loc să corecteze erorile umane, le accentuează. Aşa se întâmplă cu strania lor
atracţie către sistemele totalitare. O privire sumară asupra ultimelor trei sute de ani ne arată
că numai o minoritate dintre ei au optat pentru societatea liberală. Majoritatea au ales
dresajul, mitul producerii «omului nou»… Una dintre cele mai intrigante metode ale
intelectualilor constă în proiectarea asupra societăţilor liberale a defectelor pe care ei refuză
să le vadă în societăţile totalitare”. Jean-François Revel, Cunoaşterea inutilă, Bucureşti,
Humanitas,1993, pp.372-376.
572
Stelian Tănase avea dreptate: “Cine are nevoie de intelectuali? Atâta vreme cât
intelectualii, mulţi dintre ei, declară sau se comportă ca şi cum nu ar avea nevoie de
nimeni?…Oamenii obişnuiţi au nevoie de intelectuali. Urmează s-o afle şi ei”. Stelian
Tănase, Şocuri şi crize, Bucureşti, Editura Staff, 1993, p.125-126.
573
Este corectă concluzia lui Toader Paleologu potrivit căreia apelul la tehnocraţi, venind
dintr-un aparent refuz al politicii, este, în fond, tot o atitudine politică. Apelul la tehnocraţi
este o atitudine moralizatoare, dăunătoare depăşirii crizei clasei politice. Toader Paleologu,
“Analiza unui slogan: Economia înaintea politicii?” în Cuvântul, nr.12(284)/decembrie
2000.
363
modernizare a României. Avem nevoie de acei specialişti care să dea

modelul politic şi strategic al celei de-a doua modernizări a României574.
Există, însă, şi o altă faţetă a tehnocraţiei, înţeleasă de această dată,
prin prisma serviciului public. Administraţia are nevoie de o sporire a
gradului său de profesionalizare. Aceasta presupune un statut cert, şi moral,
şi financiar, al funcţionarului public. Profesionalizarea administraţiei şi
evitarea politizării ei excesive constituie şansa ca ea să nu se transforme
într-o structură excesiv birocratizată575.
Există o anumită prejudecată care foloseşte drept scuză pentru
numeroşi specialişti, şi anume aceea că asumarea ideologică impietează
asupra probităţii ştiinţifice. Un om de ştiinţă implicat politic va avea de ales
între ştiinţă şi ideologie şi, dacă o va alege pe cea din urmă, va fi nevoit să
facă unele concesii care sunt incompatibile cu consecvenţa ştiinţifică.
Nu pun în discuţie ştiinţele exacte, căci în ce le priveşte, apropierea
de ideologie nu poate influenţa decât cel mult faptul că, pe perioada
implicării sale, omul de ştiinţă nu va avea tot atât de mult timp pentru
studiu. În ce priveşte, însă, ştiinţele sociale şi pe cele umaniste, există într-
adevăr această interferenţă. Ea, însă, nu numai că nu este periculoasă, dar
este adesea necesară. Ce este altceva ştiinţa decât un mod de a înţelege şi de
schimba lumea? Ce este ideologia dacă nu acelaşi lucru? Ideea că ştiinţa
este în afara ideologiei este o iluzie. Inovaţia tehnologică îşi are întotdeauna
beneficiarii şi perdanţii ei. Cei care câştigă de pe urma progresului îşi
creează întotdeauna o ideologie a lor. Cei care pierd se apără cu o ideologie
proprie. Până când o anumită inovaţie ajunge să slujească întreaga omenire,
de partea inovatorilor există un anumit avantaj. Or, nimic nu este mai
născător de ideologie decât decalajele.
Iată, de pildă, forţa aburului a născut liberalismul, ca ideologie a
beneficiarilor, şi puţin după aceea socialismul, în clipa în care muncitorii au
început să vadă progresul tehnic ca pe o ameninţare. Inovaţiile tehnologice
ale începutului de secol XX au dus la dezvoltarea industriei de armament
care a tulburat întreg secolul. Fără aceste inovaţii, totalitarismul, nici cel
hitlerist, nici cel stalinist, nu ar fi putut apărea. Noua tehnologie este
suportul ideologiei globalizării. Cei care pierd se refugiază în naţionalism.
Exemplele ar putea continua.
A fi etic înseamnă să te pui în slujba modernităţii, cu respectul
pentru tradiţie pe care ţi-l dă propria cultură. Nu poţi fi etic încercând să fii
cu tot dinadinsul altfel decât ceilalţi, deasupra pasiunilor şi dorinţelor lor,
574
Conceptul de “a doua modernizare a României” a fost lansat în dezbaterile din cadrul
Uniunii Forţelor de Dreapta de colegul nostru Adrian Ciocănea, coordonatorul Platformei
de guvernare lansate în toamna anului 1999.
575
Max Weber a avut o adevărată obsesie cu privire la faptul că birocraţia prezintă
principalul obstacol în calea democraţiei. El vede în dezvoltarea tehnocraţiei o şansă de a
diminua efectele devastatoare ale “birocratizării generale”: “Acestei tendinţe i se opune
însă acum transformarea funcţionarului modern într-un specialist format în ani lungi de
studiu, având o înaltă calificare intelectuală şi o accentuată demnitate, demnitate din care
derivă şi integritatea sa, fără de care asupra destinelor noastre ar plana pericolul unei
teribile corupţii şi a unei dezordini generale, fiind ameninţată până şi eficienţa pur tehnică a
aparatului de stat…” Max Weber, Politica, o vocaţie şi o profesie, Bucureşti, Editura
Anima, 1992, p.17.
364
creându-ţi propriul adevăr. Ştiinţa este o viziune asupra lumii, Tot astfel şi
ideologia. Există domenii în care nu poţi avea o viziune ştiinţifică asupra
lumii, fără ca ea să capete, aproape pe nesimţite, atribute ideologice. Iată, de
pildă, ştiinţa economică. Nu cred că există vreun mare economist, care să nu
poată fi încadrat, din punct de vedere ideologic. Asta nu impietează asupra
valorii sale. Cine nu are o viziune asupra lumii, nu este cu adevărat un
trăitor al acestei lumi; este, cel mult, un vizitator al ei.
Tentaţia de a trăi asimilând sau generând idei, cum fac îndeobşte
intelectualii, se poate face în două feluri: slujind o idee sau slujindu-te de
idei. Cei care nu se încumetă să slujească o idee, vor vedea în jur numai
dileme, controverse, dezbateri, probleme, vor complica şi îmbârliga
lucrurile cu eschivele lor nesfârşite, fără a înţelege că realităţile sunt simple,
şi că cei care au cu adevărat o problemă sunt ei înşişi576. În fond,
intelectualul este un om ca oricare altul. Iar faptul că a citit mai multe cărţi
înseamnă nu un confort, ci o responsabilitate în plus.
O anumită nuanţare o aduce în limbajul politic folosirea conceptului
de “intelligentsia”577. El a fost introdus în timpul regimului ţarist pentru a
desemna tocmai acea parte a intelectualităţii responsabile. Era vorba de un
anumit fel de societate civilă, persoane educate, dar care nu făceau parte din
elitele conducătoare ale societăţii şi care se autopropuneau reprezentante ale
binelui public, declarându-se în slujba acestuia. Astfel de persoane puteau fi
oameni de cultură, profesori universitari şi chiar revoluţionari de profesie.
576
Un astfel de exemplu, pe care eu îl socotesc o neînţelegere vanitoasă a rolului
intelectualului, ne dă Toni Judt: “…există momente când el (intelectualul – n.n.) trebuie să
spună adevărul… Adevărul, care nu are de-a face nici cu dreapta, nici cu stânga. Şi cred că
aici intervine obligaţia intelectualului, iar a fi iresponsabil înseamnă a te alătura oricărui
partid, mişcări, poziţii culturale sau politice, doar pentru că e cea dominantă sau,
dimpotrivă, de opoziţie, sau pentru că este, pur şi simplu, la modă…Intelectualul poate
foarte bine să fie angajat pentru o idee, important e să nu fie angajat de acea idee şi, în
consecinţă, obligat să o urmeze până la capăt”. Tony Jundt, Europa iluziilor, Iaşi, Editura
Polirom, 2000, p.120.
577
Este conceptul pe care îl foloseşte dizidentul polonez Adam Michnik pentru a defini
intelectualitatea activă, purtătoare a reperelor morale: “Sper, totuşi, că noi suntem încă
reprezentanţi ai intellighentsiei în regiunea noastră. După mine, patria intelectualilor este
Adevărul. Trebuie să spunem Adevărul. Nici o formă de guvernământ nu are dreptul să
lichideze drepturile civile… Cred, de asemenea, în existenţa unei republici a literelor,
pentru cei care vor să rămână credincioşi unei anumite tradiţii. În acest sens, intelighenţia
nu este o profesiune sau o problemă de educaţie, ci este o profesiune etică” (Interviu
realizat de Vladimir Tismăneanu şi Mircea Mihăieş, sub titlul “Patria intelectualilor este
adevărul” în Revista Agora, nr.4/octombrie-decembrie 1992). Un reper important în
înţelegerea acestui concept este capitolul “Formarea intellighenţiei ruse şi caracterul său.
Slavofilie şi occidentalism” din lucrarea Originile şi sensul comunismului rus (Cluj-
Napoca, Editura Dacia, 1994). Vorbind despre nume precum Radişcev, Cernîşevski,
Ceaadaev, Herzen ori Tkacev, iată două citate din N. Berdiaev care subliniază dimensiunile
pe care le dăm intellighenţiei. “Intellighenţia a însemnat prin urmare un fel de colectivitate
ideologică şi nu profesională sau economică, recrutându-şi adepţii din cele mai diverse
categorii sociale… a cărei unitate s-a realizat în primul rând prin idei, dar mai cu seamă
prin intermediul celor sociale” (p.41). ”Prin întreaga sa istorie, intellighenţia pregătise
instaurarea comunismului…” (p.152).
365
Din această intelligentsia au fost recrutate unele căpetenii ale mişcării

decembriste şi ale revoluţiei bolşevice578.
Noi nu operăm cu astfel de distincţii579. Nu putem cere
intelectualităţii să slujească binele public, numai ca atitudine, refuzând
implicarea administrativă alături de adversarii noştri ideologici. Nu suntem
cinici pentru a găsi o satisfacţie în degradarea calităţii vieţii, doar pentru că
asta ne dă dreptate, în ce priveşte pericolul pe care îl reprezintă stânga
populistă.
Credem că fiecare intelectual trebuie să facă ceea ce se cuvine, în
orice moment, fără a se gândi că slujeşte altceva decât binele public, iar nu
un guvern, cu toată vremelnicia lui580. Dar nu trebuie să se acopere cu
idealul binelui public, pentru a-şi justifica duplicitatea ori complicitatea.
Căci nu e totuna să pui umărul pentru a împinge carul în sus pe costişă ori
pentru a-l împinge în prăpastie, de-a berbeleacul.
Avantajul unei astfel de elite, cum este cea a Dreptei româneşti, sau
altfel spus a persoanelor meritoase cu vederi de dreapta, este faptul că poate
contribui la modernizarea clasei politice de la noi. Anume prin aceea că noi
suntem mai degrabă orientaţi spre politici, decât spre politică. Noi nu avem
activişti, dar ne propunem să avem strategi. Aceasta, este, de fapt, necesara
schimbare pentru România: din politician, omul politic trebuie să devină
promotor de politici581. E drept că politica prioritar activistă este mai
eficientă în România, când se pune problema accesului la putere. Numai că
activismul politic nu mai este de nici un folos atunci când e nevoie să
gestionezi România, mai ales că e vorba nu de condiţii normale, ci de
gestionarea unor crize.
578
Dan Pavel, comentând lucrarea lui Richard Pipes, The Russian Revolution, spune:
“Pentru ca o rebeliune să se transforme în revoluţie este nevoie de un fel de manageri ai
revoluţiei, de grupuri al căror interes este să organizeze resentimentul, să-l hrănească, să-i
dea expresie şi să-l conducă. Aceşti manageri ai cuceririi politice sunt intelligentsia care
pot fi definiţi ca intelectuali tânjind după puterea politică”. Dan Pavel, “De ce eşuează
revoluţiile totalitare şi conspiraţiile” în Sfera politicii, nr. 54/1997, p.14.
579
Un interesant studiu cu privire la elitele româneşti realizează tânărul Andrei Stoiciu. Iată
potrivit concluziilor sale care sunt tipurile de elite şi de discursuri aferente de după 1989:
naţionaliştii – discurs bazat pe apărarea miturilor colective; populiştii-supravieţuitori –
discurs bazat pe rezistenţa la schimbare; paseiştii – discurs bazat pe restauraţie; tehnocraţii
– discurs bazat pe competenţă; elitiştii – discurs bazat pe superioritatea morală. Din studiul
lui Stoiciu reiese că, deşi asumarea democraţiei este descrescătoare dinspre ultima către
prima categorie, accesul la putere se realizează în ordine inversă. Andrei Stoiciu, Énigmes
de la séduction politique. Les élites roumaines entre 1989-1999, Bucureşti, Editura
Humanitas&Libra, 2000.
580
După ce am scris aceste rânduri am avut bucuria să găsesc următorul text al lui Tzvetan
Todorov: “Ce este un intelectual? În ce mă priveşte, delimitez înţelesul acestui cuvânt în
felul următor: este un savant sau un artist (categorie ce îi cuprinde şi pe scriitori) ce nu se
mulţumeşte să facă ştiinţă ori să creeze opere de artă, să contribuie, aşadar, la propăşirea
adevărului sau la înflorirea frumosului, ci se simte, pe deasupra, răspunzător de binele
public, de valorile societăţii în care trăieşte şi care participă, deci, la dezbaterea privitoare
la aceste valori. Intelectualul înţeles în felul acesta se situează la egală distanţă de artistul
sau de savantul care nu se preocupă de dimensiunea politică şi etică a operei sale; şi de
predicatorul ori de politicianul de profesie, care nu creează vreo operă”. Tzvetan Todorov,
Omul dezrădăcinat, Iaşi, Editura Institutul European, 1999, p.125.
581
În limba engleză cei doi termeni uzuali sunt “politics” şi “policy-making” sau trecerea
de la “politicians” la “policy-makers”.
366
Discuţia privind implicarea intelectualului în politică nu este doar o

temă abstractă şi nu o putem rezolva în modul în care o punea Julien Benda,
ca pe o detaşare superioară şi mustrătoare. O mare parte a intelectualităţii
române poartă o vină istorică. Ceea ce s-a întâmplat cu noi este în mare
parte responsabilitatea intelectualităţii române. În deceniile şapte şi opt
intelectualitatea română a avut o atitudine de supunere, atunci când nu a fost
chiar participantă activă la propaganda comunistă. Dacă ar fi să facem o
listă a intectualilor români de prestigiu care s-au pus în slujba puterii
comuniste sau care, prin semnătura lor, au cauţionat cultul personalităţii şi
totalitarismul comunist, lista ar fi cumplit de lungă şi aducătoare de
amărăciune. Ea este oricum indiscutabil mai lungă decât a celor care au
refuzat orice pact cu sistemul şi şi-au trăit cu demnitate exilul în propria
ţară. Intelectualii nu şi-au folosit suficient prestigiul şi notorietatea pentru a
da semnalul rezistenţei împotriva comunismului. Excepţiile sunt cunoscute
dar, din păcate, majoritatea celor care au făcut gesturi publice de protest au
făcut-o prea târziu, abia prin 1988-1989, şi nu au avut intenţia sau
capacitatea de a genera o acţiune civică coerentă.
E drept că în anii ‘90 numeroşi intelectuali s-au situat de partea
forţelor democratice. Mulţi dintre ei au făcut-o fără prea multă convingere,
din acelaşi oportunism care în anii ‘80 îi aşeza de partea cealaltă. Unii dintre
ei s-au grăbit să se numere printre judecători, pentru a nu se număra printre
cei judecaţi. Dar atitudinea acestor intelectuali, pe care i-am regăsit în
balconul Universităţii, la mitingurile Alianţei Civice, la dezbaterile
organizate de Grupul pentru Dialog Social, a fost lipsită de eficacitate. Ei se
pronunţau, în abstract, în favoarea democraţiei şi împotriva totalitarismului,
dar viziunea lor era meta-ideologică, ca să nu spun chiar an-ideologică. Cu
toată vâltoarea stârnită de participarea intelectualilor la dezbaterea publică a
anilor ‘90, după risipirea prafului, mai ales o dată cu alegerile din anul 2000,
a apărut limpede că realitatea era exact pe dos: intelectualii români în acest
deceniu fie că au refuzat participarea, fie că au fost moralişti fără să aibă
totuşi dreptul. Refuzul s-a referit doar la angajarea politică sub forma
activismului şi asumarea publică a unei ideologii. Atunci când li s-au oferit
demnităţi, mulţi dintre intelectualii care refuzau activismul politic şi
disconfortul ce venea de aici, s-au îmbulzit să le accepte. Lipsiţi de o echipă
care să-i sprijine şi de o viziune politică, cei mai mulţi dintre ei au făcut
figuri penibile, devenind victime ale propriului oportunism. Intelectualitatea
română a rămas, astfel, teribil de datoare poporului român.
Votul uninominal – o ţintă falsă. Deplasarea de la politică spre politici
În ce priveşte reformarea clasei politice, există tot felul de teorii,

toate exterioare procesului în sine. Una dintre ţintele false este aceea că
votul uninominal ar rezolva problema. Aceasta este o mare capcană în care,
precum în Parabola orbilor a lui Bruegel, riscă să cadă majoritatea
partidelor. Peste tot în lume, votul uninominal avantajează partidele mari.
Dacă în anul 2000 s-ar fi aplicat votul uninominal, probabil că liberalii, la
cei 7% pe ţară, nu ar fi avut mai mult de cinci deputaţi şi nici un senator. O
soartă similară ar fi avut şi Partidul Democrat. Iar UDMR, în baza votului
367
uninominal, ar mai avea, în afara celor trei judeţe din centrul ţării, cu mare
dificultate vreun parlamentar. Mai ales că circumscripţiile vor fi trasate cu
suficientă băgare de seamă astfel, încât dificultăţile candidaţilor UDMR să
sporească. Dacă votul uninominal s-ar fi instituit în anul 2000, PDSR şi
PRM ar fi dispus de peste 95% din locurile parlamentare, iar PDSR ar fi
avut o majoritate de două treimi, cu care ar fi putut să treacă prin Parlament
chiar şi modificări la Constituţie582.
Votul uninominal prezintă un avantaj important, şi anume acela că
asigură o reprezentare mai bună în Parlament a comunităţilor locale, altele
decât capitalele de judeţ. El poate astfel să dea o satisfacţie parţială mândriei
locuitorilor din judeţele abuziv desfiinţate, construind circumscripţii
electorale pe raza acestora. Nu trebuie uitat, însă, că votul uninominal, ca o
expresie a competiţiei politice, trebuie să evolueze într-un mediu în care
competiţia economică, accesul la informaţie şi egalitatea de şanse sunt
realităţi. Altminteri, votul uninominal va spori şansele stângii socialiste şi
va îndepărta, în loc să grăbească, reforma clasei politice.
Analizele arată că votul uninominal a fost introdus în societăţile care
au fost precursoare ale democraţiei, ca de pildă Statele Unite ale Americii şi
Marea Britanie, şi s-a răspândit ulterior, pe măsură ce democraţiile avansau
şi cultura politică se emancipa. În România nu numai că democraţia este
fragilă dar cultura politică rămâne tributară modelului autoritarist583, ceea ce
ar da viziunii majoritare o tentă antidemocratică, totalitară.
Din punct de vedere funcţional, e greu de spus care dintre cele două
modele, cel majoritar, rezultat al votului uninominal, sau cel consensualist,
rezultat al votului proporţional, este mai potrivit. Într-o configuraţie politică
precum cea a României, însă, în care partidul de guvernământ manifestă
clare tendinţe totalitare, susţinerea votului uninominal constituie o eroare
strategică pentru partidele democratice. Potrivit analiştilor584 votul
uninominal favorizează concentrarea puterii executive în cabinete
majoritare monocolore în dauna coaliţiilor iar executivul este dominant în
raport cu echilibrul puterilor dintre executiv şi legislativ. De asemenea, este
încurajat sistemul bipartit în dauna celui multipartidist. Precum se vede,
582
În consecinţă, spune Maurice Duverger, una dintre “legile” care postulează raportul
dintre sistemul electoral şi regimul politic este aceea că sistemul de reprezentare
proporţională generează guverne de coaliţie. Iată că experienţa românească arată că se
poate face excepţie de la această regulă. Maurice Duverger, Les partis politiques, Paris,
Armand Collin, 1973, p.125.
583
Stelian Tănase: “Cultura politică este dominant autoritară. Consecinţa preponderenţei
rurale, dar şi a unei istorii politice cu puţine experienţe democratice, cultura politică a
societăţii româneşti indică puţină înţelegere pentru mecanismele democratice, separaţia
puterilor, pluralism, balanţa şi echilibrul puterilor… Toate acestea au impus ca dominantă o
cultură politică paternalist-autoritară, personalizată, conservatoare, închisă. Asta face ca
tentativele de modernizare şi democratizare a societăţii să găsească o piedică în
mentalitatea generală înclinată spre acceptarea regimurilor autoritare”. Stelian Tănase,
“Regimul politic şi stabilitatea” în Sfera politicii, nr.26/martie 1995, p.32.
584
O lucrare de referinţă în această chestiune este Modele ale democraţiei; Forme de
guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări (Iaşi, Editura Polirom, 2000), apărută în
anul 1999 şi scrisă de Arend Lijphart. Din păcate nu dispunem de analize comparative
privind procesul democratic din România deoarece autorul nu a inclus România printre cele
36 de democraţii studiate.
368
dacă votul uninominal ar fi fost introdus în anul 2000, am fi avut un sistem

bipartit extrem de năstruşnic: o majoritate monocoloră PSD şi o opoziţie
formată de PRM! La care s-ar fi adăugat vreo 25 de parlamentari UDMR,
PNL şi PD, care ar fi venit la Parlament doar ca să-şi ridice indemnizaţia.
Pentru a se asigura o evoluţie democratică, democraţia majoritară
trebuie să coexiste cu o societate civilă suficient de dezvoltată şi care să fie
relativ independentă de factorul politic. Unei democraţii majoritare i-ar
corespunde, astfel un pluralism competitiv şi necoordonat al unor grupuri
independente, iar sistemului consensualist un sistem cordonat şi orientat
spre compromis, de tip corporatist585. Din păcate, societatea civilă din
România nu este suficient de dezvoltată pentru a se confrunta cu un sistem
democratic majoritar. Corporatismul românesc are vocaţie autoritaristă şi el
este controlat de stat, prin partidul de guvernământ. Această combinaţie
între democraţie majoritară şi corporatism autoritarist nu ar face decât să
netezească calea spre reinstaurarea totalitarismului.
Cu siguranţă că votul uninominal ar duce la o selectare mai grijulie a
candidaţilor pentru Parlament. Din acest punct de vedere se poate spune că
el ar putea sprijini o reformă din interior a partidelor. Nu trebuie însă omis
faptul că votul uninominal oferă un avantaj configuraţiei politice existente şi
permite cu mare dificultate reconfigurarea sistemului de partide. Cum
sistemul de partide din România este încă în curs de formare, introducerea
votului uninominal ar îngreuna acest proces. Segmentele emergente ale
societăţii sunt în curs de apariţie, ele sunt răspândite în mod disparat şi nu
creează încă medii electorale compacte, pentru a permite câştig de cauză în
cazul votului uninominal.
Reforma clasei politice nu se poate face fără înţelegerea
considerentelor prezentate mai sus. Ea presupune înţelegerea politicii ca o
artă a gestionării eficiente a puterii, şi nu doar ca pe o abilitate de a prelua
puterea şi ca pe o îndărătnicie de a o păstra.Ceea ce înseamnă trecerea de la
politica sprijinită prioritar pe activism la politica sprijinită prioritar pe
strategii.
Numai în acest fel clasa politică va avea şansa refacerii imaginii în
ochii electoratului românesc. Astfel doar ea va înceta să fie un tertip prin
care, adesea, inculţii o iau înaintea culţilor şi nepricepuţii înaintea celor
pricepuţi.
Această deplasare de la politicians la policy-makers este utilă dintr-o
necesitate istorică. La scara umanităţii, evoluţia , în diverse etape ale
modernizării, a fost făcută pe suportul dezvoltării şi lărgirii pieţelor, pe
dezvoltarea burgheziei, a sistemelor financiare şi a globalizării fluxurilor.
Modernizarea a avut un suport economic care a modelat, într-o bună măsură
raporturile politice. Instituţiile au apărut, cel mai adesea, ca un rezultat al
dezvoltării organice. Comuniştii au fost cei dintâi care au inversat acest
raport. Reformele impuse de comunişti au avut un suport preponderent
politic. Incapacitatea comunismului de a genera un suport economic eficient
şi durabil a dus la colapsul acestui sistem. În acest moment, al revoluţiei
instituţionale pe care o propunem, reforma nu poate începe decât în plan
585
Idem, p.165.
369
politic. Evoluţia realităţii economice şi structurările sociale aferente se

petrec, altminteri, cu încetineală şi contradictoriu. Faptul că acţiunea
politică trebuie îndreptată către crearea propriului suport economic este una
dintre dificultăţile majore ale clasei politice. Ignorarea , în acest context, a
strategiilor pe termen lung, utilizarea în exces a politicii în dauna politicilor,
riscă politicianismul, fragilitatea sistemului democratic şi pervertirea
relaţiilor de piaţă către monopolism şi clientelism. Această realitate are o
influenţă importantă asupra modului în care noi vedem rolul elitelor586.
Evidenta componentă spontană a reformei nu poate fi ignorată ba,
mai mult decât atât, ea trebuie încurajată. Numai că între reforma spontană
şi cea conştientă, instituţională trebuie să existe o corelare. În România
postdecembristă, din cauza excesului de politicianism, reforma spontană s-a
dezvoltat în afara ba chiar, adesea, împotriva voinţei guvernamentale587.
Reforma clasei politice nu se poate face independent de reforma
managerială şi de reaşezarea elitelor în celelalte domenii.
Egalitate versus egalitarism
Generarea elitelor este o funcţie importantă a societăţii, o adevărată

funcţie endocrină a sistemului social. Rolul elitelor este fundamental în
călăuzirea istoriei. Masele nu stabilizează istoria decât în măsura în care au
elitele demne şi capabile să le călăuzească.
Dar geneza elitelor poate fi inhibată de mecanismul social. O
viziune egalitaristă este dăunătoare evoluţiei elitelor.
Dreapta consideră că egalitatea oamenilor trebuie să fie punctul de
plecare în mediul economic şi social, iar nu cel de sosire. Democraţia
constituie o seamă de repere care permit aşezarea oamenilor pe aceeaşi linie
de start: egalitatea în faţa legii, votul universal, sistemele de redistribuire a
veniturilor. Evoluţia inegală a oamenilor nu este o infirmare a acestor
repere, ci o confirmare a valabilităţii lor. De altfel, chiar şi societăţile
totalitare, care induc egalitarismul pornesc de la premisa inegalităţii, fie că e
vorba de inegalitatea rasială sau de inegalitatea dintre clasele sociale. Ceea
ce deosebeşte acest tip de inegalitate de înţelegerea noastră este
fundamental. Apriorismul totalitar clasifică oamenii în funcţie de
apartenenţa la o categorie mai largă, fie ea etnică, socială, confesională sau
profesională. Pe când noi vorbim despre diferenţele individuale, despre
dreptul fiecărui om de a fi el însuşi şi de a se raporta în acest fel la lumea
întreagă.
Oamenii nu pot fi egali între ei. Îi deosebesc însuşirile personale,
capacitatea de a şi le valorifica şi – de ce nu? – hazardul însuşi. Tentativa de
a-i egaliza pe oameni nu se poate face decât la linia de jos, a mediocrităţii.
586
Legătura dintre rolul elitelor, ca exerciţiu al puterii şi rolul strategic al acestora poate fi
găsită în lucrarea lui Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată (Iaşi, Editura
Polirom, 1999, pp.135-177). Sartori defineşte elitele ca fiind: “persoanele care au poziţii de
autoritate în organizaţiile publice şi private sau în mişcări influente, şi care sunt astfel
capabile să ia decizii strategice în societate în mod regulat”.
587
Vezi, în această privinţă, capitolul “Reformă spontană – Reformă conştientă” din
lucrarea mea Contradicţii ale tranziţiei la economia de piaţă, Bucureşti, Editura Expert,
1994, pp.43-55.
370
Societatea nu va avea niciodată resurse de a-i aduce pe toţi la nivelul de sus,

al performanţei celor mai buni.
Singura egalitate posibilă este a fiecăruia cu sine însuşi. Ceea ce
înseamnă că societatea trebuie să ajungă să asigure acele mecanisme prin
care să nu se creeze obstacole exterioare tentativei fiecărei persoane de a fi
şi de a avea pe măsura propriei asumări, a propriilor însuşiri, a capacităţii
personale de a risca şi de a întreprinde588. Societatea nu se poate substitui
voinţei individuale. Aceasta este, de fapt, una dintre diferenţele
fundamentale dintre caracterul popular al dreptei şi cel populist al stângii.
Stânga populistă dă senzaţia că poate compensa, prin promisiuni iluzorii,
lipsa asumării personale. Dreapta afirmă limpede că soluţia personală este
consecinţa efortului propriu, recunoscut de societate, iar posibilele sale
roade sunt garantate de lege, astfel că nimeni nu poate fi deposedat de
avutul său, obţinut prin muncă.
Această înţelegere a elitelor trebuie strâns legată de o anumită
înţelegere a ierarhiei. Nu doar o înţelegere, pur şi simplu, căci ierarhia este
inerentă oricărei construcţii sociale şi orice comunitate umană se
stabilizează în jurul unei ierarhii. Dictaturile au avut ierarhiile lor,
democraţiile îşi stabilesc propriile ierarhii. Care poate fi diferenţa dintre
acestea?
Baza organică şi funcţională a ierarhiilor. Pericolul birocratizării

ierarhiei
Crezând în necesitatea generării şi cultivării elitelor, dreapta crede în

necesitatea structurării societăţii pe o bază ierarhică. În viziunea noastră
ierarhia trebuie înţeleasă ca o construcţie socială funcţionând în baza unor
legi stabile şi întemeiată pe valoarea umană589.
Să luăm prima dimensiune: ierarhia funcţionează în baza unor reguli
stabile. Acest lucru nu trebuie înţeles în sensul că ierarhia se aşează pe
reguli neschimbătoare. A fi stabil şi a fi neschimbător nu e acelaşi lucru.
Ceea ce le diferenţiază este predictibilitatea celei dintâi. Stabilitatea
regulilor înseamnă existenţa unor proceduri care trebuie respectate.
Stabilitatea elimină arbitrariul. Ceea ce deosebeşte democraţiile de dictaturi
este faptul că în democraţie există proceduri, în timp ce în dictatură
domneşte arbitrariul. E posibil ca într-o dictatură o anume regulă să nu se
schimbe decenii de-a rândul. Faptul că poate fi, însă, schimbată, prin simpla
588
Nucleul dinamizator al societăţii este acelaşi cu cel de primenire a elitelor. Se poate
spune, aşadar că cercul elitei şi sfera socială sunt concentrice. În centru se află
întreprinzătorul ale cărui însuşiri esenţiale sunt cele pe care Joseph Schumpeter le-a descris
acum aproape un secol.
589
Definiţia dată de Louis Dumont asociază cele două valenţe ale ierarhiei, cea calitativă,
valorică, dar şi pe cea care dă ordonării ierarhice raportarea la întregul din care face parte şi
de care se distinge, totuşi: “Ierarhia trebuie distinsă de putere sau conducere: ordine ce
rezultă din punerea în joc a valorii. Relaţia ierarhică elementară (sau opoziţia ierarhică) este
cea între un întreg (sau un ansamblu) sau între două părţi în raport cu întregul; ea se
analizează în două aspecte contradictorii, de nivel diferit; distincţie în interiorul unei
identităţi, înglobare a contrariului. Ierarhia este astfel bidimensională”. Louis Dumond,
Eseu asupra individualismului, Bucureşti, Editura Anastasia, 1997, p.308.
371
voinţă a unei singure persoane, face ca ea să nu fie cu adevărat stabilă şi să

nu poată fi luată în considerare într-o previziune cu grad redus de risc.
Cea de-a doua dimensiune a ierarhiei este aceea că ea trebuie să se
bazeze pe valoarea umană. O ierarhie nu este o constucţie artificială,
mecanică, aşa cum este o schelă într-un şantier de construcţii. Ierarhia nu
este impusă, ci este generată, ca şi elitele, de către societate. Atunci când
ierarhia este impusă, ea devine nereprezentativă pentru sistemul pe care îl
guvernează.
Ca să facem o comparaţie cu teoria grupurilor, am putea spune că
ierarhia este, faţă de comunitate, aşa cum este structura faţă de grup.
Regulile ierarhiei sunt stabile, aşa cum este legea de compoziţie a grupului.
Ierarhia are aceeaşi funcţie ca şi structura, şi anume aceea de a da societăţii
un caracter organic şi de a lucra pentru conservarea sistemului. Ierarhia are
o neîndoielnică funcţie autoreglatoare.
Acestea nu pot fi posibile, dacă ierarhia nu este o emanaţie naturală
a comunităţii. Ceea ce nu înseamnă că ea se naşte întotdeauna spontan şi
oamenii se aşează de bunăvoie pe ramurile ei. Dar înseamnă că ierarhia ţine
seama de tradiţiile comunităţii respective, de tendinţele acesteia către
emancipare şi modernizare. În acest fel, ierarhia nu e absurdă, ci are noimă;
nu este impusă şi birocratică.
Comunismul a fost impus într-un dispreţ total al tradiţiilor naţionale
şi creştine româneşti şi împotriva cursului firesc al destinului naţional.
Ierarhiile pe care le-a generat au fost absurde, înfricoşătoare şi de neînţeles,
adesea, chiar pentru proprii membri. Birocraţia pe care comunismul ne-a
lăsat-o moştenire rămâne, încă, un obstacol redutabil atât prin numărul său
cât şi prin tenacitatea cu care îşi apără privilegiile. Birocraţia nu joacă însă
doar un rol instituţional, ci, aş îndrăzni să spun, chiar anti-instituţional. Ea
îşi atribuie – iată una din dificilele moşteniri ale comunismului – un
periculos rol economic, substituindu-se rolului reglator al pieţei590.
În această privinţă, tradiţia birocratică este mult mai veche. România
s-a construit, încă de la jumătatea veacului trecut, ca un stat birocratic.
Corupţia a fost un fenomen care a contaminat structurile statale încă de la
apariţia statului modern. Atât marea burghezie cât şi clasa politică, mai ales
în perioada interbelică, au evoluat într-un raport strâns cu statul. Modelul
fanariot n-a putut fi, cu adevărat, îndepărtat nicicând din România. În
această privinţă nu trebuie să idilizăm perioada dinainte de 1938. Tradiţia
birocratică este adânc înrădăcinată în mentalitatea românească. Ceea ce nu
înseamnă că trebuie s-o acceptăm, dar trebuie să-i înţelegem adevăratele şi
profundele dimensiuni591.
590
Concluziile lui Stelian Tănase sunt corecte: “De la statul totalitar, susţinut de masa
muncitorilor manuali semicalificaţi, de origine ţărănească, în alianţă cu nomenklatura, s-a
trecut la statul autoritar, susţinut de birocraţie în alianţă cu «noua burghezie»…
Deocamdată, alianţa birocraţie-burghezie asigură baza puterii, iar conţinutul acesteia este
etatist-autoritar, dat de structura oligarhică a economiei şi instituţiilor”. Stelian Tănase,
“Noua burghezie” în Sfera politicii, nr. 32/octombrie 1995, p.2.
591
Sorin Antohi: “…statul român…are o tradiţie extraordinar de modestă, deşi birocraţia sa
este hipertrofiată. Dacă faci o analiză a populaţiei româneşti ocupată în sectoare agricole la
nivelul anului 1914 sau 1918, e interesant să vezi numărul foarte mare de cetăţeni care nu
lucrează nici în industrie sau în agricultură, nici în sectoare terţiare, ci sunt în administraţia
372
Comunismul a transformat birocraţia în putere politică şi i-a

subordonat elitele. Practic, în comunism, birocraţia a devenit casta
unificatoare a tuturor categoriilor de elită şi a tuturor funcţiilor statului592.
În înţelesul pe care noi îl acordăm, ierarhia nu poate fi confundată cu
birocraţia. Ierarhia este o măsură a valorii în timp ce birocraţia este efectul
îndepărtării criteriilor de natură valorică. Ierarhia este o expresie a
subsidiarităţii, fiind o formă de comunicare între elite şi mase. Birocraţia
este o formă prin care elitele se izolează de propriul popor, transformând
elita în nomenklatură. În momentul în care ierarhia şi birocraţia se suprapun
înseamnă că ierarhia încetează de a mai fi o categorie axiologică, o expresie
a libertăţii, ea devenind o formă de constrângere. Din formă de sublimare a
valorii şi libertăţii umane, ierarhia devine un instrument al dictaturii, un
abuz al mediocrităţii, pierzându-şi substanţa.
Logica unei ierarhii constă în eficienţa ei. Vorbeam ceva mai
devreme de faptul că principalul obiectiv al actului de guvernare trebuie să
fie siguranţa cetăţeanului. Acest lucru poate fi realizat numai dacă alcătuirea
ierarhiei se bazează pe valoarea umană. Recunoaşterea valorii umane este
primul pas, fundamental, în realizarea siguranţei persoanei. Fără aşezarea
societăţii pe temeiul valorii umane, fiecare persoană se va simţi, mai
devreme sau mai târziu, ameninţată.
Aceasta înseamnă că ierarhia trebuie să aibă virtuţi de natură
managerială. Ierarhia trebuie să se aşeze pe o bază funcţională. Lipsită de
virtuţi manageriale, ierarhia devine nu o formă de structurare a societăţii, ci
o ameninţare la adresa sa. Fiind o formă de exercitare a puterii, ierarhia nu
poate rezista, fără a deveni o formă de constrângere, decât prin propria
eficienţă593.
Bazată pe reguli stabile şi pe valoare umană, ierarhia capătă două
atribute care îi acordă prestigiu: legitimitate şi responsabilitate. Ierarhia este
asumată, recunoscută şi respectată ca atare de comunitate, deci este
statului”. “Anii 20” dezbatere organizată de GDS, publicată în Suplimentul revistei 22,
nr.129/15 mai 2001.
592
Spre deosebire de sistemele politice competitive, birocraţia structurilor monopartinice,
fie că e vorba de monopartidism constituţional, ca în comunism, fie că e vorba de
monopartidism efectiv, ca în pseudodemocraţia românească, se identifică cu statul însuşi.
Lipset sesizează pericolul unei astfel de situaţii: “Într-o guvernare monolitică cetăţenii nu
sunt încurajaţi să facă diferenţierea între sistem şi funcţionarii de stat existenţi. Cetăţenii
tind să identifice organizarea statală cu politica liderilor individuali şi deţinătorii puterii
exploatează în mod curent loialităţile naţionale formate pentru a câştiga sprijin. În astfel de
societăţi orice atac la adresa liderilor politici sau a partidului dominant tinde să se
transforme într-un atac împotriva sistemului politic însuşi”. Seymour Martin Lipset, Stein
Rokkan, “Cleavage Structures, Party Systems and Voter Alignments: An Introduction”, în
Party Systems and Voter Alignments: Cross-National Perspectives, ed. S. Lipset and S.
Rokkan, New York, The Free Press, 1967, p.92.
593
Vorbind despre ierarhii, Adrian Iorgulescu spune: “Realitatea confirmă că cei aflaţi la
decizie deţin şi exercită, de obicei, efectiv puterea. Însă trebuie în mod absolut să confirme
prin propria lor valoare şi să fie confirmaţi prin recunoaşterea celorlalţi. Altminteri eşecul
este garantat. Fiindcă o persoană nu ajunge în fruntea unei structuri pentru că i se oferă,
pur şi simplu, prilejul. Ea trebuie să acceadă acolo fiindcă o merită. Numai o societate
democratică posedând o dinamică favorabilă şi un echilibru stabil este aptă să permită
reuniunea valorii reale cu puterea”. Adrian Iorgulescu, Dreapta – principii şi perspective,
Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2000, p.178.
373
legitimă. Apoi, ea este nu numai o clasificare de poziţii în comunitatea

respectivă, dar este o înlănţuire de responsabilităţi.
Ţinând seama de atributele de mai sus, noi spunem că dreapta
cultivă şi respectă ierarhiile, socotindu-le o expresie a autorităţii. Această
atitudine vine în consonanţă cu faptul că românii, la rândul lor, preţuiesc
ierarhiile. Între instituţii, cele mai credibile rămân, în continuare, cele unde
ierarhiile sunt riguros respectate, şi anume Biserica şi Armata.
Mesajul Dreptei către Armata Română – “Oastea cea iubitoare de

Cristos"
Faţă de Armată, apărătoare a neamului şi a credinţei, Dreapta

manifestă o preocupare specială. Aceasta nu înseamnă că dreapta cultivă
spiritul războinic şi că este agresivă. Doctrina de securitate naţională a
Dreptei se referă, în esenţă, nu la o politică de expansiune militară, ci la
instrumentele teoretice care să conducă la aplicarea acelor măsuri destinate
să promoveze şi să apere valorile statului naţional.
România nu este ameninţată în acest moment de o agresiune
militară. Statul român trebuie, cu toate acestea, să elaboreze o strategie de
apărare menită să pregătească naţiunea pentru a rezista oricărei agresiuni şi
a combate orice criză care ar putea periclita la un moment dat securitatea
naţională.
Principiile strategiei de securitate naţională a dreptei sunt în număr
de trei594:
l. Stabilitatea internă
Stabilitatea internă este asigurată de:
 asimilarea valorilor democratice ca valori ale naţiunii române;
existenţa funcţională a statului de drept;
 succesul economiei de piaţă în România595;
 schimbarea mentalităţilor, în principal în ceea ce priveşte
mentalitatea colectivă participativă (aceasta înseamnând
acceptarea libertăţii guvernate prin norme democratice şi
controlul performanţelor guvernării prin vot liber, structuri ale
societăţii civile, Avocatul poporului sau referendum, precum şi
prin presa liberă);
 activitatea complexă, modernă şi fermă, în condiţiile stricte
prevăzute de lege, a forţelor de ordine internă pentru combaterea
infracţionalităţii economico-financiare, a corupţiei şi a altor
fenomene specifice crimei organizate, prevenirea şi
dezamorsarea focarelor de tensiune;
594
Într-un context mai amplu, aceste elemente au fost prezentate în Doctrina de securitate
naţională a Dreptei din România, în luna noiembrie 1998. Un rol important în elaborarea
acestui document îi revine lui Alex Mihai Stoenescu.
595
Vezi, în această privinţă, lucrarea lui Daniel Dăianu “Economie şi securitate” în Sfera
politicii (nr.79/2000, pp.36-41). Concluziile acestei lucrări sunt acelea că, în cadrul ţărilor
în tranziţie din Europa Centrală şi de Est mersul reformei creează o stare de vulnerabilitate
îngrijorătoare şi sporeşte ameninţările la adresa securităţii acestor state.
374
 prevenirea acţiunilor de natură să conducă la o criză de autoritate

a instituţiilor şi structurilor de conducere la nivel naţional;
 împiedicarea manifestărilor extremiste, care pot aduce atingere
drepturilor omului, instituţiilor democratice şi ordinii
constituţionale;
 protejarea potenţialului biologic şi a stării de sănătate a
populaţiei; combaterea focarelor epidemiologice şi organizarea
ajutorului în caz de calamităţi naturale;
 protecţia şi conservarea ecologică a teritoriului României;
 sprijinirea şi întărirea autorităţii profesionale şi a activităţii
curente a structurilor informative, pentru a furniza în mod veridic
şi oportun informaţiile necesare organelor abilitate de lege, în
scopul prevenirii atentatelor de orice tip la adresa siguranţei
naţionale, a stabilităţii politice, economice, financiare şi
economice în România.
2. Prevenirea agresiunii
Prevenirea agresiunii se asigură prin:
 documentele de politică externă semnate de România în vederea
convieţuirii paşnice, conservării securităţii şi cooperării în lume;
contribuţia activă la respectarea acestora;
 activităţile diplomatice;
 dezvoltarea relaţiilor comerciale pe baza legislaţiei
internaţionale;
 lărgirea schimbului de valori şi integrarea României în circuitul
cultural universal;
 promovarea liberei iniţiative şi a liberei circulaţii a persoanelor,
mărfurilor şi capitalurilor;
 dezvoltarea structurilor instituţionalizate de relaţii publice
capabile să promoveze cunoaşterea cât mai corectă a naţiunii în
toate componentele sale şi să gestioneze imaginea României;
 sprijinirea dezvoltării mass-media naţionale şi a accesului
acestora la marile reţele de informaţie publică internaţională;
facilitarea activităţii ziariştilor români în străinătate;
 întărirea legăturilor cu comunităţile româneşti de pretutindeni în
vederea asigurării unei reprezentări coerente, active şi
semnificative în statele de rezidenţă;
 culegerea de informaţii menite să asigure o reacţie rapidă la orice
tip de criză, să susţină dezamorsarea conflictelor de interese
interstatale, să alerteze din timp aliaţii sau partenerii din sistemul
colectiv de securitate;
 schimbul de informaţii cu serviciile specializate similare din
străinătate, în condiţiile parteneriatului sau alianţei.
3. Descurajarea agresiunii
Descurajarea agresiunii se realizează prin:
 întreţinerea unei armate puternice, mobile şi redutabile;
375
 integrarea României într-un sistem de alianţe militare viabile –

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord şi Uniunea Europei
Occidentale;
 întărirea sentimentului de unitate naţională prin asumarea
valorilor tradiţionale, culturale şi religioase, prin interpretarea
lucidă şi dinamică a istoriei naţionale, prin întărirea voinţei
cetăţenilor de a riposta la o eventuală agresiune;
 organizarea şi pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului
pentru apărare;
 cooperarea între forţele componente ale Sistemului Naţional de
Apărare;
 eficacitatea structurii instituţionalizate de relaţii publice în
condiţiile agresiunii neconvenţionale şi a războiului imagologic;
 rapiditatea şi fermitatea deciziei politice superioare privind
riposta în caz de agresiune.
În prezent, Armata Română se află într-un moment critic, în pragul

unor procese de degradare a capacităţii sale de apărare. Cauza principală a
acestei crize este lipsa de susţinere politică şi financiară a reformei.
Această realitate crează dificultăţi Armatei în asigurarea apărării eficienţe
a ţării.
Principalul mijloc de control democratic civil asupra Armatei trebuie
să fie Bugetul, care va trebui compus din patru elemente specializate:
 bugetul curent, destinat menţinerii capacităţii de luptă a unei
armate cu efective mai reduse (dar nu sub 150.000 de persoane)
cu grad de profesionalizare sporit;
 bugetul reformei, destinat finalizării rapide a proceselor de
restructurare, gestionare a resurselor umane, înzestrare şi
modernizare;
 bugetul integrării, destinat participării active la Parteneriatul
pentru Pace, la Parteneriatul Strategic cu SUA şi la misiuni de
menţinere a păcii şi reprezentării Ministerului Apărării Naţionale
la Comandamentele Centrale şi Regionale ale NATO.
 Bugetul pentru organizarea şi menţinerea unei Armate
Teritoriale de Rezervă.
Dreapta consideră că Armata trebuie ajutată imediat prin autorizarea
civilă, în comisiile de specialitate din Parlament, a programului său de
reformă şi prin creşterea bugetului său anual la cel puţin 1,2 miliarde de
dolari SUA. Dezvoltarea bugetului Armatei trebuie susţinută de aplicarea
rapidă a programelor de reformă economică, astfel încât în perspectivă să
poată fi create condiţiile ca bugetul Armatei să ajungă la valoarea de 3
miliarde de dolari.
În ceea ce priveşte doctrina militară, Dreapta românească are în

vedere două priorităţi:
1. Organizarea apărării de către Armată şi de către celelalte forţe
componente ale Sistemului Naţional de Apărare a teritoriului
României, potrivit necesităţilor strategice naţionale, astfel încât să
376
poată face faţă oricărei agresiuni militare venite pe oricare din

direcţiile strategice. În acest fel se poate determina o descurajare atât
de însemnată încât preţul unei agresiuni asupra României să o facă
inaplicabilă sau prea costisitoare, atât în privinţa pierderilor financiare,
cât şi a celor umane şi de tehnică militară. Organizarea apărării trebuie
să se dezvolte concentric în interiorul şi în exteriorul arcului carpatic,
pentru atingerea structurii de Fortăreaţă Carpaţi. Din acest nucleu
puternic, cu centrul în Transilvania, Armata trebuie să fie capabilă să
aplice riposte ofensive nimicitoare în oricare parte a ţării prin unităţi şi
subunităţi ale Forţei de Reacţie Rapidă, prin sisteme de arme cu rază
scurtă şi medie de acţiune, prin izbirea cu brigăzi de tancuri grele şi
unităţi mobile în colaborare cu celelalte forţe ale Sistemului Naţional
de Apărare. Dobrogea trebuie să beneficieze de o apărare combinată –
sol, aer, fluvială, maritimă.
2. Adaptarea necesităţilor strategice naţionale la necesităţile
strategice ale NATO. Fundamentală pentru această opţiune este
atingerea compatibilităţii structurale şi a tehnicii militare cu NATO,
stabilirea din timp a rolului pe care îl va avea România în Alianţa
Nord-Altantică şi adaptarea sistemului propriu de apărare la interesele
comune ale organizaţiei. Eventuala amplasare de baze NATO pe
teritoriul României şi accesul acestora la facilităţile tactice, operative
şi strategice ale apărării trebuie să fie însoţite de negocierea folosirii
spaţiului aerian, a căilor de comunicaţii şi a zonei strategice Gurile
Dunării, a platoului continental aferent României.
Încrederea pe care românii o manifestă faţă de Armată arată că

aceasta poate fi unul dintre pilonii renaşterii morale a României. Dar nu
acesta este singurul argument. Armata română a fost, în istoria românilor,
un factor de stabilitate. În momente dificile, de disoluţie a puterii politice,
Armata a asigurat administrarea ţării, pe care imediat a predat-o puterii
civile.
Respectul pe care îl acordăm corpului militar nu încetează o dată cu
trecerea în rezervă. Ofiţerii şi subofiţerii români acţionează în spiritul
onoarei militare indiferent dacă se află sau nu sub arme. Cadrele militare
aflate în rezervă reprezintă, ca spirit civic, experienţă şi simţ al datoriei o
resursă de care societatea românească trebuie să ţină seama.
Mesajul acesta către armată este strâns legat de caracterul popular al
Dreptei. Eroismul Armatei române a fost, de fiecare dată, legat de numele
oamenilor simpli. Aproape că nu există sat românesc unde să nu fie aşezat,
în centru, lângă biserică, un monument al oamenilor locului martiri în
războaiele mondiale. Iar acolo unde există, alăturate, monumente pomenind
eroii ambelor războaie, se poate vedea adesea cum din aceeaşi familie tatăl
şi apoi fiul au făcut sacrificiul suprem pentru ţară596. A împărtăşi cultul
596
Iată ce spune Nicolae Iorga: “Astfel, ţară înseamnă, fără nici un alt adaus, pământul
românesc liber, în toată întinderea lui şi cu tot sacrul drept care se cuprinde în el. O ţară
îngustată prin violenţa străinului, care astăzi de la sine s-a refăcut în vechile hotare prin
acea elasticitate de spirit care e unul din marile elemente ale vitalităţii unui popor. Şi de
aceea a muri pentru ţară a fost cea mai înaltă datorie pentru generaţiile care, apărând-o, au
377
eroilor, a elogia Armata română pentru felul în care şi-a făcut datoria către
ţară, este un elogiu adus ţăranului român. Nu ştim cine va fi fost eroul
necunoscut. Dar, cu siguranţă, el a fost ţăran597.
Mesajul Dreptei către Biserică
Cea de-a doua instituţie la care am făcut referire este Biserica. Spune
arhiereul: “Doamne Dumnezeule, caută din cer de vezi şi cercetează via
(viaţa) ce a sădit-o Dreapta Ta şi desăvârşeşte-o pe ea”.
Deosebim, fireşte, între realitatea profundă a Bisericii – Tradiţia – şi
instituţia care asigură continuitatea acesteia, în virtutea credinţei
strămoşeşti.
În modelul său social şi comunitar, Dreapta acordă Bisericii un rol
deosebit. În aspiraţia sa de a lega tradiţia naţională şi creştină cu modelul
european de dezvoltare capitalistă şi modenizare instituţională, Dreapta are
în vedere, pe de o parte, morala creştină, ca miez al conduitei morale, iar pe
de altă parte, rolul social al Bisericii.
Trebuie să spunem de la bun început că noi susţinem libertatea de
exprimare religioasă şi că nimeni nu trebuie persecutat în vreun fel din
cauza credinţei sale. Când vorbim despre tradiţiile creştine şi despre morala
creştină nu dorim să jignim în vreun fel religiile necreştine. Dreapta
românească crede în utilitatea unei mişcări ecumenice creştine
neideologizate şi crede în necesitatea dialogului dintre religii, fie ele
creştine sau necreştine. În acelaşi timp, privim cu îngrijorare către
proliferarea mişcărilor anticreştine, sataniste, care se îndreaptă nu numai
împotriva moralei sociale, dar capătă forme violente, care tulbură ordinea
publică. Faţă de astfel de mişcări noi considerăm că măsurile de
contracarare trebuie să fie severe şi mijloacele eficace. Cu atât mai mult cu
cât astfel de prozelitisme se îndreaptă mai ales către tineri.
Există câteva chestiuni asupra cărora trebuie să ne exprimăm
numaidecât atitudinea. Cea dintâi este legată de raportul dintre Biserică şi
stat. Statul român este un stat laic şi aşa trebuie să rămână. Pentru ca atât
statul cât şi Biserica să-şi păstreze rostul lor, statul nu trebuie să se amestece
în treburile din lăuntrul Bisericii iar Biserica nu trebuie abătută de la
menirea sa de apărătoare şi propovăduitoare a credinţei strămoşeşti. În
acelaşi timp, separarea Bisericii de stat nu trebuie văzută ca o tentativă de a
subordona Biserica statului şi de a conduce naţiunea către ateism598. Ca
închis ochii înainte de vreme”. Nicolae Iorga, “Înţelesul cuvântului de «ţară»” (1937) în
volumul Hotare şi spaţii naţionale. Afirmarea vitalităţii româneşti, Galaţi, Editura Porto-
Franco, 1996.
597
Un om ca Joseph de Maistre, care spunea, în 1797, în Consideraţii asupra Franţei:
“…doar în sânge se poate căli sufletul vlăguit de moleşeală, de necredinţă şi de viciile care
se întind ca o cangrenă, urmări ale excesului de civilizaţie”, nu se va abţine, totuşi, să nu
mărturisească, în 1807, pe când fiul său participa la războiul napoleonian: “Nimeni nu ştie
ce-i războiul, dacă nu-şi are fiul pe front”.
598
Simion Mehedinţi rezumă lămuritor această relaţie: “Pentru oamenii sinceri, doctrina
evanghelică era şi este cât se poate de limpede: nici clericii să nu se amestece în uneltiri
politice, nici cârmuitorii politici să nu calce peste conştiinţa religioasă a cuiva: simbioză
fără ciocnire! Aceasta a fost formula care a exprimat şi exprimă cugetul cel mai exact al
378
garant al drepturilor fundamentale ale omului, între care la loc de frunte este
cel al libertăţii religioase, statul trebuie să sprijine Bisericile în îndeplinirea
menirii lor. Ceea ce presupune un sprijin constant pe care instituţiile statului
trebuie să acorde acestora, fără discriminări principiale599.
Statul nu trebuie să manifeste tendinţe de secularizare
programatică600. Mai mult decât atât, el va avea în vedere, în măsura în care
este posibil, restabilirea drepturilor patrimoniale ale Bisericii, fie că e vorba
de mănăstiri, fie că e vorba de parohii. Un Guvern al dreptei nu va rămâne
indiferent la faptul că există încă atâtea sate româneşti, cu deosebire în
Moldova, unde nu există biserici, sau unde bisericile sunt neîncăpătoare ori
lăsate în paragină. O atenţie specială va fi acordată sprijinirii eforturilor
Episcopiei de Covasna şi Harghita pentru a reface bisericile româneşti
distruse sau ruinate în perioada ocupaţiei horthiste şi neglijate în timpul
dictaturii comuniste. Cele mai semnificative monumente istorice ale
românilor aparţin patrimoniului religios. Ele trebuie conservate şi restaurate.
Aceasta nu este numai o obligaţie culturală, ci un mod de a ne păstra
identitatea naţională. Sprijinirea parohiilor sărace, salarizarea preoţilor,
sprijinirea revendicărilor patrimoniale ale Bisericii şi conservarea
patrimoniului religios sunt obiective pe care statul trebuie să şi le asume. În
ceea ce priveşte răspândirea bisericilor pe teritoriul românesc, administraţia
centrală şi locală trebuie să sprijine construirea de noi biserici. În oraşele
mari, acolo unde au fost construite cartiere de blocuri, sunt încă prea puţine
biserici. În capitala ţării, de pildă, există, în cartierele noi, parohii care
numără uneori până la 20.000-30.000 familii. Acelaşi lucru trebuie să se
petreacă în comunităţile sărace unde, din lipsa unui focar al credinţei
poporului român cu privire la raportul între puterea temporală şi cea spirituală. Aşezarea
geografică «în calea răutăţilor» a fost compensată astfel, măcar în parte, prin pacea
sufletească în latura religioasă”. Simion Mehedinţi, Creştinismul românesc. Adaos la
Caracterizarea etnografică a poporului român, Bucureşti, Fundaţia Anastasia, 1995, p.65.
599
Radu Preda oferă patru tipologii ale raportului stat-biserică. Cel dintâi este modelul
separaţiei radicale, pe care îl numeşte “modelul francez” (Franţa, Olanda, Irlanda). Biserica
nu se găseşte printre instituţiile de bază ale societăţii pe care statul este obligat să le
întreţină. De la studiul teologic până salarizarea personalului de cult, Biserica trebuie să-şi
asigure resursele de supravieţuire. Al doilea model este numit cel al identificării totale,
“modelul englez” (Anglia, Suedia, Danemarca, Norvegia şi Finlanda). Statul este una cu
Biserica, Parlamentelele fiind instanţele supreme în materie religioasă. Biserica majoritară
devine Biserică de Stat şi şeful statului este şi capul Bisericii. Al treilea model este modelul
cooperării distincte, “modelul german” (Germania, Spania, Italia, Belgia, Luxemburg,
Austria şi Portugalia). Între Stat şi Biserică există raporturi reciproce, în care, fără să se
concureze sau să se identifice, aceste instituţii cooperează. Impozitul bisericesc şi sistemele
de asigurări de Stat susţin Biserica în activităţile sale comunitare, de la întreţinerea
aşezămintelor cu caracter medical şi social până la întreţinerea lăcaşurilor de cult. Un al
patrulea model posibil, “modelul post-bizantin”, este socotit de Radu Preda a fi, între
slujirea sacerdotală şi cea politică, precumpănitor moral-spiritual. Cf. Radu Preda, Biserica
în stat – O invitaţie la dezbatere, Bucureşti, Editura Scripta, 1999, pp.102-126.
600
Între numeroase măsuri care au marcat pietre de hotar în modernizarea statului român,
Alexandru Ioan Cuza a luat şi o măsură controversată, şi anume secularizarea averilor
mănăstireşti. Propaganda regimului comunist a socotit această măsură pe care Cuza Vodă a
luat-o la sfatul lui Mihail Kogălniceanu, primul ministru de atunci, ca fiind de toată lauda.
Pentru ca orice cititor să poată judeca singur, dar în cunoştiinţă de cauză, îi recomand
lucrarea Alexandru Ioan Cuza şi vremea sa, scrisă de Constantin C. Giurescu (Bucureşti,
Editura Militară, 1973).
379
strămoşeşti, oamenii cad pradă prozelitismului sectar. Nici un sat românesc

nu trebuie să rămână fără biserică601.
Am un cuvânt de laudă pentru mănăstirile noastre. Dezvoltarea vieţii
monahale este, în ultimul deceniu, o realitate dintre cele mai dătătoare de
speranţă. Căci mănăstirile au fost dintotdeauna focare de trezvie mistică, dar
şi de cultură. Dacă este să judecăm, cea mai mare parte a patrimoniului
cultural din evul de mijloc, fie că e vorba de obiecte de cult ori de podoabă,
fie că e vorba de monumente ori de scrieri, îl avem rămas prin grija
călugărilor noştri602. Iar mănăstirile nu au fost şi nu sunt numai izvor de
cultură şi credinţă românească (deşi aceasta ar fi îndeajuns pentru a fi
vrednice de cinste), ci ele au constituit forme de rezistenţă chiar şi împotriva
totalitarismului comunist603, fie prin atitudinea unora dintre monahi, fie prin
modul în care au sprijinit rezistenţa anticomunistă din munţi. Avem astăzi
monahi excepţionali care, fără să slujească vreunei forţe politice anume,
sunt exemplari prin învăţătura pe care o dau oamenilor.
601
Spunea Nicolae Iorga: “Puţine biserici se ridică astăzi… Jalnic lucru, dar foarte
adevărat… Mulţi zic: ce să mai facem biserici! A trecut vremea lor! Nu este aşa… Omul
singur n-are cu ce să-şi ridice decât biata lui căsuţă, mai mult goală pe dinăuntru. Toţi
împreună pot da clădirea de zid, cu chipuri frumoase de sfinţi şi săpături înflorite la
catapiteasmă. E a tuturora şi toţi se bucură de ea... Limba, vorbită de cei neînvăţaţi, se strică
şi se urâţeşte, dar măcar o dată în şepte zile graiul strămoşesc curat şi bun asupra tuturora
se revarsă din cărţile sfinte. În zilele de muncă haina scumpă trece înaintea cămeşii albe, a
cojocului şi a opincii; în ziua Domnului toţi suntem împreună fiii Lui şi ne facem iarăşi
fraţi laolaltă; făclia unuia ca făclia celuilalt, rugăciunea unuia ca rugăciunea celuilalt. Şi, de
aceea, nu numai lucrul sfiinţit, ci cel mai folositor lucru pentru oameni, ca oameni, este
biserica!” (Nicolae Iorga, Sfaturi şi învăţături pentru ostaşii României, Bucureşti, Editura
Ministerului de Război, 1916, p.59-60).
602
De aceea nu putem fi de acord cu judecata aspră pe care o face Eugen Lovinescu
ortodoxiei, socotind-o responsabilă de “ţintuirea” culturii noastre în slavism, apoi, de la
Brâncoveanu şi Cantemir până la Tudor Vladimirescu, în cultura greacă, mănăstirile
nefăcând decât să repete aceasta, “fără consideraţiuni de natură naţională” (Eugen
Lovinescu, Istoria culturii române moderne, Bucureşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1997,
pp. 8-9). Adăugăm, de aceea, numaidecât, cuvintele lui Mircea Eliade: “Frumuseţea
desăvârşită a acestor locaşuri sfinte e cea mai bună dovadă de gustul artiştilor şi voievozilor
români… Mănăstirile erau bogate în manuscrise şi cărţi şi mii de asemenea manuscrise şi
cărţi, copiate şi tipărite în mănăstirile româneşti, se găsesc astăzi în toate mănăstirile lumii.
După căderea Constantinopolului, ţările româneşti au fost, multă vreme, izvorul cultural al
întregului Orient creştin” (Mircea Eliade, “Destinul culturii româneşti” în Profetism
românesc (I), Bucureşti, Editura Roza vânturilor, 1990, p.141).
603
Prea puţin se pomeneşte astăzi despre grupul de la Antim, format începând de prin 1943
şi activ până în 1950. Grupul nu avea intenţii militante, el urmărea să creeze printre
membrii săi o comunicare spirituală reală, profundă şi cuprinzătoare. Printre membrii
grupului se numărau Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor) devenit ulterior părintele
Daniel, mort în închisoarea de la Aiud în 1963, Alexandru Codin Mironescu, Paul Sterian,
Ion Marin Sadoveanu, Constantin Joja, Alexandru Elian, Anton Dimitriu, Vasile
Lovinescu, pr. Dumitru Stăniloae, pr. Benedict Ghiuş, Gh. Dabija, Vasile Voiculescu. În
documentele Securităţii mai sunt pomeniţi Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu. Membrii
grupului au fost arestaţi masiv în anul 1958, într-un moment în care regimul comunist îşi
sporise teroarea împotriva lumii monahale. Arestat la vârsta de 74 de ani, poetul Vasile
Voiculescu, lipsit de locuinţă, cu manuscrisele devastate, moare în 1963, puţin după
eliberarea sa. Vezi, între altele, André Scrima, Timpul rugului aprins – Maestrul spiritual
în tradiţia răsăriteană, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996.
380
Fără a se implica în treburile statului, Biserica rămâne un pilon al

solidarităţii naţionale. În momentele de încercare a neamului, Biserica, prin
preoţii şi mitropoliţii săi, trebuie să dea un mesaj de îmbărbătare şi
solidaritate.
Nu putem ocoli aici chestiunea implicării Bisericii în politică. Să fim
bine înţeleşi: Biserica este mai presus de cele vremelnice. Tradiţia slujeşte
călăuzirii oamenilor şi răspândirii cuvântului sfânt. Instituţia Bisericii,
înfăţişarea sa vremelnică, cu preoţii şi mitropoliţii săi, cu sfintele lăcaşuri de
pelerinaj şi de rugăciune, trebuie să fie purtătoarea acestei Tradiţii, care este
mai presus de încercările de ieri, de azi ori de mâine. Aşadar, Biserica, în
întregul său, trebuie să fie mai presus de interesele politice604. Spun mai
presus, iar nu deoparte. Biserica nu trebuie să rămână indiferentă la destinul
neamului pe care îl păstoreşte. Mai ales că va fi, după aceea, în slujbele sale,
obligată să se roage pentru sănătatea celor pe care poporul îi alege şi aceasta
nu trebuie să fie pentru slujitorii Bisericii o ispită, ci trebuie să o facă din şi
cu toată inima.
Dar Biserica trebuie să fie mai presus, căci e chemată, de la
înălţimea altarelor sale, să reamintească tuturor credincioşilor care sunt
acele valori pe care conducătorii neamului trebuie să le apere şi care trebuie
să se regăsească în orice gândire şi acţiune politică ce se revendică a fi
naţională. Biserica nu este menită să-i îndrume pe oameni către cutare sau
cutare partid, ci să reamintească principiile naţionale şi morale pe care
aceştia nu trebuie să le uite şi în virtutea cărora să-şi facă alegerea605.
Este demnă de apreciere hotărârea Sinodului Bisericii Ortodoxe
Române de a cere membrilor Sinodului să nu se implice în viaţa politică.
În acelaşi timp, însă, acţiunea socială a Bisericii trebuie să
sporească. Există o generaţie de preoţi tineri care înţeleg acest lucru. Am
vizitat câteva astfel de parohii unde preoţii au construit sisteme de ajutoare
604
Se pare că aceasta este şi opţiunea credincioşilor de diverse opţiuni. O cercetare
internaţională comparativă iniţiată de Institutul Aufbruch din Viena şi realizată în anul
1998, care a inclus şi un eşantion reprezentativ pentru populaţia din Transilvania, arăta că,
la întrebarea privind dezirabilitatea intervenţiei Bisericii în sfera politică 52,6% din cei
chestionaţi au declarat că nu sunt de acord şi numai 20,8% şi-au manifestat acordul.
Georgiana Szilaghi, “Bisericile din România postdecembristă. Funcţii şi roluri asumate” în
Elena Zamfir (coord), Strategii antisărăcie şi dezvoltarea comunitară, Bucureşti, Editura
Expert, 2000, p.535.
605
Iată punctul de vedere al unuia dintre cei mai influenţi prelaţi ai Bisericii Ortodoxe
Române, Î.P.S. Bartolomeu Anania, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului: “Am
răspuns unei întrebări, şi anume dacă îmi menţin vechea părere că Biserica nu trebuie să se
implice în politică, şi am răspuns că m-am răzgândit. De ce m-am răzgândit? Sunt două
planuri. Unul este al Bisericii şi al doilea este cel naţional. Constatăm că avem adversităţi
notabile chiar la nivel politic. Or Biserica Ortodoxă Română este în situaţia de a se apăra…
În al doilea rând, este interesul major al poporului român pe care Biserica Ortodoxă l-a
slujit de-a lungul veacurilor… Ei bine, Biserica nu face politică… dar îşi permite ca, din
patru în patru ani, cu ocazia alegerilor, să ajute ca politica ţării să fie făcută de cei mai buni.
Şi când mă gândesc la cei mai buni, nu mă gândesc la partide, la programele lor, ci la
persoane care ar trebui să fie promovate pe criteriul exclusiv al moralităţii şi competenţei
politice… Preotul este sfătuitorul dintotdeauna al enoriaşilor lui. Şi atunci dacă indecişii îl
întreabă pe preot: «Părinte, cu cine crezi că trebuie să votez?» el nu are voie să ridice din
umeri şi să spună că Biserica nu face politică”. Bartolomeu Anania, “Biserica şi politica”
(interviu), în volumul Atitudini, Cluj-Napoca, Arhidiecezana Cluj, 1999, pp.79-80.
381
sociale, au făcut centre de iniţiere a tinerilor în informatică şi s-au implicat

în problemele generale ale comunităţii. Preotul este un lider spiritual al
comunităţii şi parohia este o formă de organizare a societăţii civile.
Un pas important în ceea ce priveşte acţiunea socială a ortodoxiei l-a
făcut Biserica Ortodoxă Rusă, care, în Conciliul episcopilor care a avut loc
la Moscova între 13-16 august 2000, a aprobat documentul “Fundamentele
acţiunii sociale”606. Declanşarea în cadrul Bisericii Ortodoxe Române a
dezbaterilor pe aceeaşi temă, vizând doctrină socială corespunzătoare
mileniului III, sunt benefice şi dătătoare de speranţă. Adoptarea unei astfel
de doctrine sociale ar putea oferi toate lămuririle necesare privind punctul
de vedere al Bisericii în raporturile sale cu statul şi modul în care Biserica
înţelege implicarea sa în diverse domenii ale existenţei sociale: morală,
politică, educaţie, asistenţă socială, sănătate, cultură, conservarea mediului,
activităţile duse în slujba păcii ş.a.m.d.
Noi nu cerem preoţilor să intre în politică. În acelaşi timp, însă, nu îi
respingem pe cei care doresc să o facă. În lupta pentru neatârnare, pentru
unitate naţională, pentru credinţă şi pentru emancipare, Biserica a dat
luptători de seamă şi jertfe pilduitoare. Preotul este şi cetăţean, iar dreptul
de se implica în viaţa cetăţii nu-i poate fi refuzat. Propovăduitor al credinţei
neamului, preotul poate fi şi un luptător, atunci când credinţa neamului este
ameninţată. Avem nevoie de astfel de însoţitori. Împotriva ateismului,
împotriva dezrădăcinării şi a confuziei morale, preotul este un însoţitor de
nădejde607.
606
Acest document este deosebit de important, fiind cel dintâi de o asemenea anvergură în
care Biserica ortodoxă pune problema unei doctrine sociale. Dincolo de abordarea unor
principii teologice fundamentale, documentul abordează câteva teme delicate: Biserica şi
naţiunea, Biserica şi statul, Etica creştină şi direcţia laică, proprietatea, problema păcii şi a
războiului, criminalitate şi pedeapsă, morala individuală, familială şi socială. Printre altele,
documentul îndeamnă la păstrarea, împreună cu identitatea religioasă, a identităţii
naţionale: “Creştinii ortodocşi având conştiinţa de a fi cetăţenii patriei cereşti, nu trebuie
să-şi uite propria patrie terestră”. În raporturile sale cu statul, Biserica trebuie să-şi păstreze
autonomia: “Colaborarea statului cu Biserica este limitată la unele domenii şi se bazează
pe principiul neingerinţei reciproce.” În legătură cu implicarea Bisericii Ortodoxe în
politică, documentul spune următoarele: “În faţa tuturor divergenţelor, conflictelor şi
luptelor din viaţa politică, Biserica predică pacea şi colaborarea între oamenii care urmează
opinii politice diferite.” Admiţând posibilitatea ca ierarhii Bisericii să aibă propriile
convingeri politice, documentul spune răspicat: “Nu este admisă participarea supremei
autorităţi a Bisericii şi a miniştrilor Cultelor, şi în consecinţă a întregii ierarhii ecleziastice,
la activităţile cu caracter politic sau electoral, ca şi la susţinerea publică a organizaţiilor
politice, a campaniilor electorale ş.a.m.d.”
607
Iată, în această privinţă, vorbele pilduitoare ale lui Octavian Goga: “Să vedem însă care
a fost şi este şi astăzi încă misiunea acestui «popă românesc». Care a fost totdeauna
chemarea şi însemnătatea lui? Ştim că, în decursul vremii îndelungate, poporul nostru de
iobagi a fost lipsit de o clasă de cărturari, care să-l povăţuiască în toate nevoile lui. Singur
preotul era în fiecare sat acel om care, ştiutor de carte, a trebuit să fie şi îndrumătorul
ţăranului în lipsurile lui zilnice. Astfel, a ajuns neamul nostru să vadă în preotul său nu
numai un tâlcuitor al psaltirei, ci şi singurul sfetnic bun în toate trebile lui de popor necăjit.
Viaţa istorică a neamului nostru în această ţară e o continuă frământare şi luptă împotriva
stăpânitorilor săi. Singurul element înţelegător de carte, deci singurul element de conducere
şi reprezentare al acestui popor, în o luptă politică de veacuri, a fost preoţimea. Astfel, am
ajuns la starea, de altfel firească la noi şi potrivită împrejurărilor istorice ale acestei ţări, ca
preoţimea noastră să devină un factor politic. Rolul preoţimii noastre a trebuit să fie mai
382
În Manifestul Dreptei din România noi am socotit, la punctul 7,

Biserica Ortodoxă Română a fi liderul spiritual al poporului român. Fără a
uita, bineînţeles, să spunem în prealabil că suntem pentru libertatea de
credinţă şi că nimeni nu trebuie persecutat pentru convingerile sale
religioase. Unii au socotit această expresie ca fiind defăimătoare la adresa
altor biserici. Aceştia sunt răuvoitori. Prin această formulare nu facem decât
să dăm recunoaşterea care se cuvine Bisericii Ortodoxe ca biserică
întemeietoare a poporului român, păstrătoare a celor mai îndelungate şi
scumpe tradiţii de spiritualitate românească şi reprezentantă a credinţei
împărtăşite de larga majoritate a românilor. Am susţinut, din aceste
considerente, iniţiativa ca în Legea cultelor, Biserica Ortodoxă Română să
fie socotită biserică naţională. Tot aşa cum am socotit ortodoxia o formă de
exprimare a conştiinţei naţionale.
Aceasta nu înseamnă că ne alăturăm celor care doresc să micşoreze
meritele pe care Biserica Greco-Catolică le are pentru istoria poporului
român. Ca şi Biserica Ortodoxă, Biserica Greco-Catolică din Ardeal este o
biserică a neamului608. Ea a dat martirii şi cărturarii săi, reprezentanţi de
frunte ai clerului greco-catolic au luptat pentru întregirea ţării şi pentru
emancipare culturală şi naţională. Preoţii greco-catolici au îndurat prigoana
cezaro-crăiască cu aceeaşi dârzenie cu care au îndurat-o pe cea a martiriului
comunist. Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică sunt
biserici ale neamului, biserici surori, între care nu încape a o slăvi pe una cu
preţul de o denigra pe cealaltă.
Dreapta românească salută dialogul demarat între cele două Biserici
pentru depăşirea unor situaţii litigioase, mai ales de natură patrimonială.
Acestea trebuie rezolvate în spiritul naţional şi ecumenic, după voinţa
credincioşilor şi potrivit realităţilor istorice, astfel încât nicidecum
practicarea uneia dintre credinţe să nu devină o piedică în calea practicării
celeilalte. Este o problemă pe care numai înţelepciunea întâistătătorilor
celor două biserici şi buna convieţuire dintre credincioşi o poate depăşi. În
toate, însă, trebuie avut în vedere ca spiritului naţional să nu-i fie adusă nici
o sfâşiere şi orice acţiune să fie mânată nu numai de credinţă, ci şi de
dragostea de neam.
Dreapta românească salută deschiderea dialogului interconfesional.
Prin originea noastră latină şi prin credinţa ortodoxă, Biserica naţională
complex ca la alte neamuri, cari au trăit cu noi alături şi cari, în deplina stăpânire a puterii
de stat, au avut alţi oameni meniţi să săvârşască aceste lucruri. Rolul şi însemnătatea în
viaţa noastră politică de veacuri este deci cea mai de căpetenie atribuţie istorică a preoţimii
noastre alături de păstorirea bisericească”. Octavian Goga, Naţionalism dezrobitor
(“Chemarea preoţimii noastre”), Bucureşti, Editura Albastros, 1998, p.57.
608
Spune Eugen Lovinescu: “…prin contactul cu însăşi obârşia neamului nostru, cu Roma,
ni s-a întărit conştiinţa naţională. În apărarea rasei lor, cei trei «cavaleri ai idealului
naţional»”, Samuel Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior, s-au istovit în numeroase lucrări
de istorie şi filologie. Din viziunea oraşului etern a pornit, aşadar, curentul latinist ce a
fecundat ştiinţa şi, mai ales, conştiinţa neamului românesc, tot aşa după cum, tot din şcolile
din Roma şi Viena au descălecat şi Asachi, şi Lazăr, ca să pregătească sufletele românilor
din Principate pentru marile prefaceri ale veacului al XIX-lea”. Eugen Lovinescu, op.cit.,
p.11.
383
poate juca un rol important în regăsirea unităţii pierdute a Bisericii

creştine609.
Poziţia Dreptei faţă de forma de guvernământ
Există o chestiune care trebuie lămurită, pentru a nu lăsa loc

echivocului: poziţia Dreptei româneşti cu privire la monarhie610. De-a
lungul timpului, istoria dreptei a fost o apărătoare a tradiţiilor şi a
drepturilor înnăscute, ca şi a monarhiei. De altfel, atunci când formal
vorbind, dreapta s-a individualizat, o dată cu Revoluţia franceză, nota sa
distinctivă a fost tocmai aceea a sprijinirii monarhiei.
În secolul XX, după primul război mondial, dar mai ales după cel
de-al doilea, dreapta a evoluat într-un cadru preponderent republican. În
prezent, între viziunea dreptei şi principiul monarhic nu se mai poate pune
aceeaşi echivalenţă ca acum două secole.
Trebuie deosebite aici câteva lucruri. Întâi de toate, despre persoana
fostului suveran Mihai de România, şi abia apoi despre instituţia monarhiei,
ca atare.
Noi socotim că fostul suveran este o personalitate căreia i se cuvine
din partea guvernanţilor noştri mai mult respect. Este salutar faptul că i-a
fost redată cetăţenia română. Dar iată că legiuitorii stângii socialiste au
ezitat a-l nominaliza printre conducătorii românilor, în timpul discuţiei din
Parlament a Legea privind drepturile foştilor conducători ai ţării. Regele nu
a fost invitat nicicând în aceşti ani să deschidă, printr-un discurs inaugural,
legislatura parlamentară. El nu a fost invitat la televiziune pentru a vorbi
românilor în direct. Lui Mihai I i se confecţionează o imagine falsă, în
dezacord cu distincţia şi simplitatea sa, cu patriotismul său exemplar şi cu
demnitatea cu care a suportat umilinţe dureroase, inclusiv aceea de a fi scos
printre ţevile puştilor din propria ţară. Faptul că, în ultima vreme, familiei
regale i s-au acordat câteva reparaţii de natură materială şi fostul suveran a
fost invitat la câteva ceremonii prezidenţiale nu schimbă lucrurile.
Atitudinea guvernanţilor de stânga este o capcană în care ar fi regretabil ca
fostul rege Mihai să cadă. Figura suveranului român este socotită acum un
fel de componentă a propagandei stângii socialiste.
609
De menţionat, în acest context, articolul lui Răzvan Bucuroiu, cu titlul “Primul Paşte al
noului mileniu – Un «pogorământ» în numele unităţii creştine” apărut în primul număr al
noii serii a revistei Generaţia Dreptei (nr.1/2001, p.18). Spune Răzvan Bucuroiu: “Într-
adevăr, între Roma şi Constantinopol, Bucureştiul poate deveni punctul de sprijin cel mai
indicat pentru a construi axa spirituală care să unească Europa de la Est la Vest…Această
nouă axă poate “coase” şi chiar cicatriza fisura istorică pe care mai ales lumea protestantă o
invocă acum ca graniţă a civilizaţiei europene”.
610
Grupul Noua Dreaptă, condus de Bogdan Rădulescu şi centrat în jurul revistei Măiastra,
pare a fi categoric în această privinţă: “De ce Noua Dreaptă este pentru monarhie? Dincolo
de poziţia noastră tradiţionalistă şi metafizică, pentru noi regalitatea reprezintă singura
formă de autoritate ce nu trebuie să-şi improvizeze legitimitatea… Monarhia înseamnă,
pentru România, continuitate pe traiectul modernităţii şi porţi deschise către clubul select
european. Celor care se pretind de dreapta le revine responsabilitatea menţinerii intacte a
proiectului restauraţiei totale”. Vezi Ştefan Stoica, “Război total cu stângismul” în
Măiastra, nr.2/2000.
384
Să nu uităm că în anul 1946, atunci când reprezentanţii marilor

puteri l-au sfătuit să nu se mai întoarcă în România, subliniind că nu-i pot
asigura protecţia, Mihai I a refuzat această propunere şi s-a întors acasă611.
Regele a fost exilat, dar nu a fost fugar niciodată. Iar românii i-au dat, în
primăvara anului 1992, respectul ce i se cuvine, primindu-l în număr de sute
de mii pe străzile Capitalei.
Respectul cuvenit fostului suveran pentru ceea ce a însemnat în
istoria românilor este de netăgăduit pentru noi. Acest respect îl purtăm şi
pentru ceea ce monarhia a reuşit să facă în istoria modernă a României prin
întâiul său rege, Carol I şi prin regele întregitor Ferdinand.
Este greu să imaginezi o soluţie monarhică, în abstract, în lipsa unei
soluţii monarhice concrete, dinastice şi personale. Mihai I pare a fi renunţat
la ideea restauraţiei monarhice. De altfel, el nu şi-a manifestat niciodată în
mod răspicat această dorinţă. Iar la 30 decembrie 1998 şi-a citit în faţa
liderilor politici români din acea vreme, testamentul politic, în care lăsa
moştenirea prerogativelor sale monarhice principesei Margareta, cea mai
mare dintre fiicele sale. Această dorinţă vine totuşi în contradicţie cu
prevederile Constituţiei din 1923, care permitea numai stirpei bărbăteşti
prezenţa pe tron.
Familia Hohenzollern nu şi-a exprimat dorinţa de a propune un
candidat pentru tronul României, în ideea restauraţiei monarhice. Orice altă
soluţie, adică apelul la o altă dinastie europeană, ori la un rege ales pe cale
electivă, aşa cum s-a întâmplat cu Alexandru Ioan Cuza, este lipsită de sens.
Aşadar, din dezbaterea privind forma de guvernământ lipseşte tocmai
candidatul regal. E trist că suntem în această situaţie, care face ca dezbaterea
de fond pe această temă să fie tranşată prea grăbit în favoarea formei
republicane de guvernământ. Un referendum pe această temă, precedat de o
dezbatere naţională prealabilă, ar fi fost foarte util în 1990 şi nu şi-a pierdut
actualitatea nici până astăzi. Din păcate, nu putem dezbate tema monarhiei in
abstracto. Ne trebuie şi cineva care să mărturisească deschis că vrea să
domnească, având şi legitimitatea necesară.
Pornind de aceste realităţi, Dreapta îşi construieşte viziunea
instituţională în cadrele unei Românii republicane.
Noi nu am avut o dictatură de dreapta, ca în Spania, care să păstreze
prestigiul instituţiei monarhice şi care să aibă grijă de soarta potenţialului
moştenitor, ci am avut o dictatură de stânga, care a făcut tot ce a putut
pentru a batjocori imaginea monarhiei, pentru a ascunde şi a da la topit
statuile ecvestre ale regilor noştri sau pentru a acoperi cu zidărie frescele şi
inscripţiile care slăveau faptele lor. În acest fel, susţinerea de care se bucură
611
Iată un extras dintr-o telegramă remisă de ambasadorul SUA la Londra către Guvernul
american: “Eu i-am explicat că el, şi numai el singur, trebuie să decidă dacă se va
reîntoarce în ţară sau va rămâne în străinătate. Noi recunoaştem serviciile pe care el le-a
adus şi avem îndoieli că pe viitor va mai putea aduce vreun serviciu folositor ţării sale. Nu
i-am cerut în mod expres să aleagă între a-şi asuma în continuare responsabilităţile ce-i
revin în ţara sa sau a profita de această ocazie ca să nu se mai întoarcă… Am fost foarte
impresionat de acest tânăr, de simţul său de răspundere şi de ataşamentul pentru datoria sa.
El are a decide asupra unei probleme dintre cele mai dificile. El este decis să facă lucrul cel
mai drept” (apud Nicolae Baciu, Agonia României 1944-1948, Cluj-Napoca, Editura Dacia,
1990, pp.258-259).
385
monarhia este foarte redusă şi restaurarea monarhiei s-ar face fără voia
majorităţii poporului. Iar pe măsură ce trece timpul, ideea reinstaurării
monarhiei se vădeşte a fi tot mai îndepărtată. În baza Constituţiei care l-a
proclamat rege, Mihai nu poate lăsa tronul decât unui urmaş de linie
bărbătească. Or, Mihai este ultimul rege din stirpea sa. Ceea ce arată că
osteneala convingerii poporului de forţa monarhiei se vădeşte a fi fără mare
viitor. Prin demnitatea sa, Mihai este un simbol al exilului şi al rezistenţei
româneşti. Din păcate, însă, el nu a putut deveni şi un simbol al izbânzii
româneşti. Şi, aşa cum istoria României cu asprime a dovedit-o în ultima
jumătate de secol, pentru a redobândi nu e destul numai să suferi.
Caracterul instituţional al tranziţiei
Dacă socotim că guvernarea este un management al riscului atunci

este corect să zăbovim mai mult asupra mesajului dreptei privind
autoritatea, căci exerciţiul autorităţii este un mod de a creşte gradul de
siguranţă şi de a reduce frecvenţa factorilor de risc. Mai este, însă, un
argument pentru care socotim că mesajul privind autoritatea este oportun
astăzi: autoritatea se întemeiază pe instituţii. Esenţial vorbind, tranziţia este
o tranziţie instituţională612. Indiferent ce altceva a fost sau n-a fost, revoluţia
din 1989 a demarat o revoluţie instituţională. Modernizarea pe care trebuie
s-o parcurgă România este, în primul rând, de natură instituţională.
Sub influenţa unor influenţe mai vizibile şi mai supărătoare pentru
siguranţa cotidiană a cetăţenilor, cum ar fi sărăcia, inflaţia sau şomajul,
chestiunea instituţională rămâne în planul secund. Orice abordare, însă,
indiferent de domeniul căruia se adresează, trebuie să pornească de la
chestiunea instituţională. Lipsa unor instituţii fundamentale, proasta
funcţionare, necorelările, excesul sau suprapunerile instituţionale constituie
principala cauză a eşecurilor din aceşti doisprezece ani.
Construcţia instituţională eficientă este principala resursă a
tranziţiei. Ceea ce a lipsit României în aceşti ani nu au fost, întâi de toate,
resursele financiare ori resursele primare, ci resursele instituţionale.
Folosirea resurselor instituţionale permite fructificarea mai eficientă a
celorlalte resurse.
Modelul societăţii româneşti moderne este construit de Dreapta
românească pe o bază instituţională. Acesta este şi motivul pentru care cel
612
De aceeaşi părere este Daniel Dăianu, insistând pe pericolul pe care îl reprezintă
fragilitatea sistemului instituţional românesc. În opinia sa, construcţia instituţională
reprezintă una dintre cele trei priorităţi ale tranziţiei şi cea mai complexă dintre ele,
următoarele două fiind realizarea unei creşteri economice rapide şi asigurarea stabilităţii
sociale şi politice. Iată ce spune Dăianu despre prioritatea construcţiei instituţionale:
”…majoritatea economiştilor de prestigiu simt faptul că, în ultimă instanţă, ceea ce
determină calitatea evoluţiei economice pe termen lung a unei societăţi sunt instituţiile,
înţelese şi ca (sau, mai ales) norme sociale… Dar instituţiile fac parte dintr-o zonă «moale»
(soft) a societăţii, care nu poate fi tratată cu instrumentarul tradiţional al analizei
economice. Din acest punct de vedere, demersul cercetătorului economist se cuvine a fi
împletit cu cel al sociologului, al specialistului în psihologie socială, al antropologului etc.”
Daniel Dăianu, Încotro se îndreaptă ţările postcomuniste? Curente economice în pragul
secolului, Iaşi, Editura Polirom, 2000, p.34.
386
dintâi principiu economic al dreptei este redimensionarea rolului statului,

care este un principiu instituţional.
Prima modernizare a României
Dreapta a zăbovit mult, în decursul existenţei sale, asupra

modernizării instituţionale. În mod nedrept s-a socotit adesea că dreapta se
opune modernizării. În fapt, momentele esenţiale ale modernizării
instituţionale aparţin principalelor etape de dezvoltare a dreptei. Ceea ce a
părut ca fiind o expresie a reacţiunii a fost, în esenţă, un efort de stabilizare
de natură instituţională, după perioade dificile în care războaiele, crizele sau
revoluţiile au răvăşit lumea. Astfel s-a întâmplat după Revoluţia franceză şi
războaiele napoleoniene ce i-au urmat. Tot astfel, în perioada ce a urmat
revoluţiilor de la 1848, şi anume perioada de unificare şi formare a statelor
naţionale.
Primul elan al modernizării româneşti, economice şi nu numai, a
venit o dată cu Pacea de la Adrianopole, din 1829, care a permis libertatea
comerţului cu cereale pentru Principatele române613,614.
Perioada următoare, până la dictatura instituită în 1938 de Carol al
II-lea, dictatură care a marcat, instituţional vorbind, încetarea procesului de
modernizare, a fost caracterizată în România de un efort considerabil de
modernizare instituţională, care a fost caracterizat de trei direcţii:
 crearea instituţiilor democratice;
 întemeierea sistemelor moderne de educaţie, de sănătate, de
cultură, de siguranţă naţională, de asistenţă socială ş.a.m.d.;
 transformarea structurilor regionale în structuri naţionale, ca
urmare a înfăptuirii României Mari.
În acest fel a fost realizată cea dintâi modernizare a României615.
Perioada ce a urmat, o dată cu instaurarea dictaturii carliste şi până în
613
Asupra acestei chestiuni zăboveşte îndelung Ştefan Zeletin în lucrarea sa Burghezia
română. Vorbind despre modernizare ca despre un raport nu numai economic, dar şi
cultural, cu Occidentul, Tudor Vianu socoteşte că procesul de modernizare a început încă
din veacul al XVII-lea. Spune Tudor Vianu: “Contactul însă cu Europa Occidentală,
contactul spiritual, este mult mai vechi şi este un lucru pe care îl neglijează aproape toţi
scriitorii care au criticat modernizarea României în felul devenit tradiţional de la junimişti.
Elemente occidentale în cultura românească trebuie înregistrate încă din veacul al XVII-lea.
Căci marii cronicari moldoveni, Grigore Ureche şi Miron Costin, nu sunt altceva decât
porţi prin care intră mai întâi în cultura noastră elementele occidentale” (Tudor Vianu,
op.cit., p. 660). O amănunţită analiză a acestei perioade, precum şi a consecinţelor
Tratatului de la Adrianopole şi a introducerii Regulamentelor organice se găseşte în
lucrarea lui Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul epocii
moderne (1800-1848) (Bucureşti, Editura Humanitas, 1995).
614
Interesant este punctul de vedere al lui Gh. I. Brătianu care socoteşte ca punct de plecare
al procesului de modernizare chiar domniile fanariote: “Dacă domnia lui Petru cel Mare a
marcat în Rusia adevăratul început al epocii moderne, acelaşi lucru s-ar putea spune şi
despre regimul fanariot din principate. Mulţi dintre aceşti domnitori, excesiv defăimaţi
după aceea, au fost, aşa cum rezultă mereu mai clar din actele oficiale descoperite şi
publicate în ultimii ani, reprezentanţi autentici ai unui despotism luminat.” Vezi G. I.
Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1988, p.149.
387
prezent, a dus la un considerabil regres instituţional. Precum s-a văzut,

stânga socialistă nu a avut câtuşi de puţin vocaţie instituţională. Vocaţia ei a
fost nu aceea de a construi instituţii ci de a le şubrezi, dizolvându-le în
structurile de partid. Politizarea instituţiilor este un pericol letal pentru
evoluţia instituţională. Modernizarea instituţională este de neconceput în
afara cadrului statului de drept.
Perioada celei dintâi modernizări a României trebuie abordată cu
realizările şi cu păcatele sale. Precum se vede din cuprinsul acestei lucrări,
noi nu dorim să idilizăm acea perioadă. Abordarea noastră este realistă. Nu
putem ignora faptul că România a început procesul de industrializare mai
târziu decât majoritatea ţărilor europene616. Decalajele dintre România şi
celelalte ţări europene industrializate nu s-au diminuat sensibil în perioada
interbelică. Structura capitalismului românesc a fost deficitară, caracterul
preponderent agrar al economiei şi ruralitatea societăţii româneşti rămânând
o permanenţă. Perioadele de relansare din deceniile 3 şi 4 au fost marcate de
criza economică din 1929-133, care a fost puternic resimţită în România.
Decalajul dintre ţara noastră şi ţările industrializate era simţitor. Dincolo de
aceste realităţi, nu putem ignora faptul că prima modernizare a constitui un
proces susţinut de emancipare naţională, de dezvoltare a unor ramuri
industriale şi de integrare a ţării pe pieţele europene. Întreruperea acestui
proces a dus la adâncirea permanentă a decalajelor dintre România şi ţările
occidentale în a doua jumătate a secolului XX617.
Conţinutul celei de-a doua modernizări a României
Aşa cum dreapta a realizat cea dintâi modernizare a României,

dreapta este chemată să realizeze acum cea de-a doua modernizare618. Acest
615
Pornind de la analiza lui C.E.Black, Stelian Tănase deosebeşte patru faze ale procesului
primei modernizări a României: a) incitaţia modernităţii de la primele influenţe ale
revoluţiei franceze şi până la anul 1829; b) consolidarea puterii modernizatoare, pe o
perioadă de cca un secol, de la 1829 până la marea Unire; c) transformarea economică şi
socială, datorată deţinerii puterii politice de către elita modernizatoare, în perioada
interbelică; d) integrarea societăţii, în principal folosind, pe specific românesc,
naţionalismul ca factor integrator. Potrivit lui Stelian Tănase, dacă primele două etape au
fost, în linii mari, finalizate, ultimele două au fost doar parţial realizate, evoluţia lor fiind
întreruptă de implicarea ţării în cel de-al doilea război mondial şi de evoluţiile postbelice.
Stelian Tănase, Elite şi societate – Guvernarea Gheorghe-Gheorghiu Dej 1948-1965,
ed.cit, pp.7-14.
616
Vezi, în această privinţă, ca şi pentru întreaga perioadă a primei modernizări a
României, lucrarea lui Virgil Madgearu – Evoluţia economiei româneşti după primul
război mondial (reeditare: Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1995).
617
Recomand, în această privinţă, capitolul “Soarta decalajelor economice ale României în
perioada de tranziţie” din lucrarea profesorului Nicolae Belli, Tranziţia mai grea decât un
război, România 1990-2000 (Bucureşti, Editura Expert, 2001).
618
Preferăm termenul “a doua modernizare” care ni se pare cel mai exact, cu precauţia de a
nu ne lansa în speculaţii terminologice, cum ar fi, de pildă, aceea de folosi termenul de
“postmodernism”. Postmodernismul ar fi tentant dacă avem în vedere o definire de acest
tip: “Postmodern ar fi actul distanţării de goana modernă după diverse metode în acelaşi
timp însă cu un act de respect faţă de ele… Postmodernitatea este… o problemă de cultură,
în sensul de păstrare şi îmbogăţire a memoriei culturale româneşti, dar acest act este,
totodată, un act de conştiinţă a identităţii proprii, în sensul că eu nu mă identific cu
388
lucru este cu atât mai important, cu cât ne asumăm faptul că tranziţia este un
proces esenţialmente cultural. Emanciparea mentalităţilor nu este un proces
al cărui ritm istoric să rămână netulburat, şi anume să aşteptăm schimbarea
generaţiilor. Această viziune este nu numai o atitudine laşă, dar şi
dăunătoare, căci ritmul de contaminare a generaţiilor care vin cu relele
generaţiilor noastre este mai rapid decât cel de deparazitare a mentalităţilor
anacronice. Însănătoşirea merge cu viteza sângelui iar contagiunea cu viteza
gândului care e, cum bine se ştie, cu mult mai iute chiar decât viteza
luminii. Şansa ca emanciparea mentalităţilor să meargă mai iute decât
aşteptarea, cu braţele încrucişate, a desprinderii foilor din calendar, este
aceea a modernizării instituţionale. Emanciparea administraţiei, atitudinea
actului de guvernare, primenirea elitelor şi reforma clasei politice trebuie să
o ia înainte, astfel încât să călăuzească şi nu să împiedice dezvoltarea
conştiinţei civice, o atitudine mai potrivită faţă de proprietate şi faţă de
dreptul celuilalt de a fi şi, mai ales, de a fi diferit619.
Instituţiile trebuie judecate nu numai după arhitectura lor, ci şi după
modul în care ele funcţionează. Astfel, instituţiile pot fi, în funcţie de
structurile politice care le însufleţesc, purtătoare ale schimbării sau
obstacole în calea schimbării. Câtă vreme elitele care le gestionează aparţin
structurilor de putere din perioada totalitaristă, instituţiile, din păcate, nu se
constituie în avangarda tranziţiei620.
Nu vom aborda acum, ca dezbatere teoretică prealabilă, problema
formei fără fond. Această preocupare a conservatorismului românesc nu a
fost câtuşi de puţin reacţionară, ci a fost, la data aceea, menită să dea
consistenţă instituţiilor care se creau, acuzând pericolul eterogenităţii, al
excesului, al pripelii. Conservatorii, grupaţi iniţial în jurul “Junimii”, au
socotit continuitatea preferabilă salturilor bruşte, gradualitatea însoţită de
fermitate şi de cunoaşterea specificului naţional fiind preferabilă soluţiilor
globaliste şi improvizate621. În acest fel, conservatorii au atins două puncte
memoria mea, ci încerc să fiu altceva, «eu însumi»”, să zicem” (Sorin Alexandrescu,
Privind înapoi, modernitatea, Bucureşti, Editura Univers, p.14-15). Totuşi noi nu ne
raportăm modelul la o modernitate pe care tindem să o depăşim, ci la o modernitate pe care
tindem să o dobândim. Din acest punct de vedere, al raportării la modernitate, ar fi mai
propriu să vorbim despre premodernism, decât despre postmodernism.
619
Aceasta o spunea Xenopol încă de acum o sută de ani: “Trebuiesc schimbate instituţiile
noastre, trebuieşte schimbată educaţia noastră, trebui schimbată întreaga direcţie întipărită
mişcării noastre. Iată ce trebuie făcut, iar nu tot cerut legi pentru români, ca să-i apere de
concurenţa oamenilor mai destoinici ca ei, şi prin cari se deprind a aştepta de la stat, pe de o
parte, prin posturi asigurarea existenţei, pe de alta, prin legi dreptul la lene, la nepăsare şi la
risipă. Iată în ce se pare a consta adevăratul naţionalism”. A.D.Xenopol, Naţiunea română
(“Naţionalismul”), Bucureşti, Editura Albatros, 1999.
620
Subliniind caracterul esenţial al construcţiei instituţionale, Adam Przeworski socoteşte
determinantă, pentru evoluţia tranziţiei, natura politică a construcţiei instituţionale: “Eu
afirm că alegerea instituţiilor în timpul tranziţiei spre democraţie rezultă întotdeauna în
urma unor negocieri. Ceea ce face ca anumite cazuri de tranziţie să difere între ele, este
măsura în care aceste negocieri antrenează forţele care sunt asociate regimurilor totalitare
anterioare sau numai pe aliaţii în lupta împotriva totalitarismului”. Adam Przeworski,
Democraţia şi economia de piaţă. Reformele politice şi economice în Europa de Est şi
America Latină, Bucureşti, Editura All, 1996, p.7.
621
Un text ceva mai lung al lui Mihai Eminescu, text care are meritul de a fi lămuritor cu
privire la viziunea conservatoare: ”Căci cine zice progres – nu-l poate admite decât cu
389
esenţiale, care sunt la fel de valabile şi astăzi: corelarea modernizării

instituţionale cu emanciparea socială622, pe de o parte, şi cu specificul
naţional623, pe de alta. Refuzul de a face experimente pe spinarea unui popor
încă nedezmeticit de provocările democraţiei era un argument onorabil al
acelor conservatori624.
Dezbaterea aceasta nu mai este dusă de Dreapta românească în
aceeaşi termeni ca acum mai bine de un secol625. Dacă atunci dreapta putea
invoca necesitatea continuităţii şi a paşilor mici şi siguri, acum continuitatea
nu ne mai e de nici un folos. Ea este chiar dăunătoare. Dacă atunci dreapta
conservatoare era, din acest punct de vedere, reacţionară, acuzând “spiritul
revoluţionar” al liberalismului, acum dreapta este novatoare. Ea nu acuză în
vreun fel “sindromul de dependenţă” pe care îl resimţeau intelectualii
români faţă de evoluţia instituţională din Occident.
Din punctul de vedere al evoluţiei istorice, spiritul reacţionar
aparţine stângii socialiste. E vorba nu despre spiritul reacţionar, aşa cum s-a
legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată… Precum creşterea unui organism se face
încet prin superpunerea continuă şi perpetuă de noi materii organice, precum inteligenţia nu
creşte şi nu se întăreşte decât prin asimilarea lentă a muncii intelectuale din secolii trecuţi şi
prin întărirea principiului înnăscut al judecăţii, precum orice moment al creşterii e o
conservare a celor câştigate în trecut şi o adăugire a elementelor, cucerite din nou, astfel
adevăratul progres nu se poate opera decât conservând pe de o parte, adăogind pe de alta; o
vie legătură între prezent şi viitor, nu însă o serie de sărituri fără rânduială. Deci, progresul
adevărat, fiind o legătură naturală între trecut şi viitor, se inspiră din tradiţiunile trecutului,
înlătură însă inovaţiunile şi aventurile hazardoase” (Mihai Eminescu, “Studii asupra
situaţiei (I)”, Timpul, an.V, nr.38, 17 februarie 1880, articol apărut nesemnat).
622
Pilduitor acest text al lui Titu Maiorescu: “Faceţi întâi pe poporul român mai cult şi mai
activ, daţi-l prin şcoli bune şi printr-o bună dezvoltare economică lumina şi independenţa
de caracter a adevăratului cetăţean, şi apoi, forma juridică, după care îşi va întocmi el
relaţiunile sale puternice şi private, va veni de la sine…Dar nu începeţi cu regulamentarea
administrativă şi cu constituţie, căci de când e lumea nu s-a regenerat un popor prin legi şi
guverne, ci legile şi guvernele au fost numai expresia incidentală, rezultatul extern al
culturii interioare şi a aştepta cultura de la jurisprudenţă şi de la guvern vrea să zică a
răsturna cetăţeanului încrederea în sine însuşi” (Titu Maiorescu- “Contra Şcoalei Bărnuţiu”,
1868 în Critice, Bucureşti, Editura Minerva, 1973).
623
Ne spune Petre P. Carp: “Istoria ne arată că acele ţări care n-au ştiut să se lecuiască
singure de această boală a reformelor care se succed prea repede una după alta, au fost
lecuite de alţii, dar o dată cu lecuirea au pierdut individualitatea lor, au dispărut ca naţiuni
libere”. P. P. Carp, “Discurs în Senat rostit la 10 martie 1892” în Constituţionalul, an III,
nr.785/13 martie 1892.
624
O spune răspicat Aurel C. Popovici: “Susţin, îndeosebi, că evoluţia firească, ceea ce se
numeşte de obicei dezvoltare, înaintare, e mereu tulburată, în chip artificial, mai ales de
vreo sută de ani încoace, de teorii fără nici o bază în fire, deci nici în ştiinţă, de oameni
impulsivi, grăbiţi, şi cari de atunci încoace, prin discipolii lor, siluiesc viaţa naţiunilor
europene, sub cuvânt de a le duce, în mod pretins «ştiinţific», spre nu ştiu ce fel de
«progres mondial» şi uniform. Din parte-mi zic: nu cred deloc în aceste teorii de progres.
Mai mult: sunt convins că ele duc în politică, în mod artificial, la zdruncinarea, la slăbirea
şi apunerea statelor care se vor lăsa încă multă vreme seduse şi tiranizate de asemenea «idei
moderne» ce nu sunt decât vechi greşeli”. Aurel C. Popovici, Naţionalism sau Democraţie:
O critică a civilizaţiunii moderne (“Între evoluţie şi disoluţie”), ed.cit., pp.116-117.
625
Pe un cu totul alt plan, Nichifor Crainic vorbea de “a doua neatârnare a României”. El
socotea că după ce România a obţinut, la 1877, neatârnarea politică, ea trebuie să-şi capete
şi neatârnarea cultural-spirituală, pe care o vedea, într-un mod specific dreptei creştine şi
naţionaliste din perioada interbelică, prin delimitarea de Occident şi apropierea de
ortodoxismul răsăritean.
390
dezvoltat în contra avântului revoluţionar al sfârşitului de secol XVIII, ci de

o formulă simplistă. E vorba mai degrabă de îndărătnicie şi de împotriveală
decât de reacţiune. Căci stânga socialistă nu are de apărat o dezvoltare
organică, o tradiţie ori o cultură. Ci numai propriile ierarhii, care nu se
potrivesc pe definiţia unei elite prestigioase, ci mai degrabă pe definiţia unui
cuier de agăţat haine, în care fiecare şi-a găsit cuiul său, aşa cum a putut, şi
nu vrea să-şi dezlipească mantaua de el. Căci numai îndărătnicie şi
împotriveală se poate numi atitudinea cuiva care refuză modernismul,
întorcînd, în acelaşi timp, spatele istoriei, refugiindu-se într-un trecut
imediat, care nu a avut profunzimea şi măreţia de a deveni tradiţie. Noi, în
schimb, putem asuma modernitatea, pentru faptul că avem tradiţia de partea
noastră. Fără a face din istorie o predestinare, ci o pildă626.
Într-o situaţie de fractură instituţională cum trebuie să fie această
tranziţie, viziunea paşilor mici nu ne este de folos. Noi nu suntem, în
contextul dat, adepţii aşa-numitei terapii graduale627. Eşecul acestei terapii
s-a dovedit în primii ani ai ultimului deceniu, când valul restauraţionist a
venit prea repede şi a acoperit ritmul lent al reformelor628. Ceea ce ne
aseamănă, însă, dreptei conservatoare de acum un secol este preocuparea pe
care o avem de a însoţi modernizarea instituţională de emanciparea socială,
în virtutea tradiţiilor, desigur, dar acceptând, în acelaşi timp, sfidarea
modernităţii. În timp ce atunci reforma prezenta pericolul de a expune
România unui spirit cosmopolit, modernizarea înlătură, în prezent, riscul
izolării.
Nu mai avem grija “paşilor mărunţi” şi nu mai proclamăm necesitatea
continuităţii căci continuitatea cu ceea ce a fost este de-a dreptul dăunătoare.
În ceea ce priveşte construcţia instituţională, a trecut prea mult timp de când
dezvoltarea democratică a ţării a fost întreruptă pentru a mai putea invoca, cu
largă aplicabilitate, ideea continuităţii instituţionale. Construcţia instituţională
trebuie pusă sub semnul modernităţii europene. În această privinţă, invocarea
disputelor de demult nu are decât valoare pur istorică629.
626
Astfel spunea Hippolyte Taine: “…istoria şi natura au ales pentru noi înaintea noastră,
căci este cert că nu ele sunt cele care se adaptează la noi. Forma socială şi politică pe care
un popor o poate dobândi şi în care poate rămâne, nu depinde de voinţa arbitrară, ci este
determinată de caracterul şi trecutul său… De aceea, dacă ajungem să găsim forma care ne
este proprie, nu o vom face decât studiindu-ne pe noi înşine, şi cu cât vom şti mai precis
ceea ce suntem, cu atît vom discerne cu mai multă certitudine ceea ce ni se potriveşte”.
Hippolyte Taine, “Originile Franţei contemporane” în Polis, nr.3/1998, pp.153-154
627
Vorbind despre ineficacitatea acestei abordări strategice, Costea Munteanu o denumea
“gradualism patologic”. Vezi Costea Munteanu: “Politica de reformă în România între
1990 – 1993. Un caz de gradualism patologic” în Oeconomica, nr.1/1995.
628
Deosebit de util în această privinţă este un studiu prezentat la sfârşitul anului 1993 de
către Centrul pentru Studii Politice şi Analiză Comparativă şi numit, în mod sugestiv,
Sindromul tergiversării, care enumera 103 teme rămase nerezolvate de guvernările de până
atunci. Ulterior, CPSCA a folosit conceptul de “guvernare a stabilităţii prin stagnare”
numind acest model de guvernare o “fentare a istoriei”.
629
Fiecare dintre teoriile instituţionale importante are acum partea sa de adevăr. Trebuie,
într-adevăr să dăm un suport cultural construcţiei instituţionale, aşa cum spunea Maiorescu.
Trebuie să fructificăm experienţa europeană, aşa cum spunea Lovinescu. Poate că cea mai
aproape de adevăr rămâne, totuşi, teoria “arderii” etapelor, pe care o teoretiza Mihail
Manoilescu, ca o cale de a reduce decalajele dintre ţările mai puţin dezvoltate şi ţările
391
Fundamental pentru modernizarea instituţională este caracterul ei

unitar şi corelat. Corelarea trebuie să aibă în vedere atât coordonarea între
diferitele domenii instituţionale ale modernizării cît şi sincronizarea cu
evoluţia economiei reale şi a societăţii civile. Căci astăzi suntem confruntaţi
nu numai cu pericolul formei fără fond, dar şi cu cel al fondului fără formă,
şi anume cu evoluţii economico-sociale care nu-şi găsesc, cu promptitudine
şi cu limpezime, corespondentul instituţional630.
Conservatorii invocau necesitatea evoluţiei instituţionale pe o cale
naturală. Noi nu putem aştepta ca societatea să-şi genereze propriile
instituţii. Mai mult decât atât, situaţia în care uneori dinamica instituţională
o ia înaintea realităţii este un risc asumat. O seamă de instituţii trebuie
create nu pe măsura realităţii , aşa cum este ea, ci pentru a o schimba către
societatea pe care o vizăm. Strategia instituţională are un caracter proiectiv.
Modernizarea instituţională este un proces de avangardă în cadrul general al
reformei631.
Acest proces este cu atât mai necesar cu cât în clipa de faţă mai grav
decât fragilitatea instituţională este faptul că sistemul instituţional este ostil
modernizării. Acest fapt nu trebuie să pară atât de surprinzător câtă vreme
ele poartă amprenta pe care o aşează elitele politice şi profesionale. Or, aşa
cum am arătat deja, elitele de azi sunt, la rândul lor, o expresie a spiritului
reacţionar. Schimbarea constituie o ameninţare şi la adresa actualelor elite,
implicit la adresa modului în care aceste elite fructifică sistemul instituţional
în avantajul lor.
Construcţia instituţională – temei al modernizării
În statul de drept, sistemul instituţional este menit să compatibilizeze

politicul cu civicul, dând conţinut societăţii deschise. Sistemul instituţional
este o formă de atenuare a agresivităţii politicului în contactul său cu
societatea. Aceasta deoarece sistemul instituţional este construit pe o bază
funcţională, iar pragmatismul, managementul şi eficienţa sunt forme de
atenuare a maniheismelor şi disputelor politice.
dezvoltate. Vezi Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Bucureşti,

Cugetarea – Georgescu Delafras, 1942.
630
Iată ce spune în această privinţă Ernest Bernea: “Teoria susţinută la noi de Maiorescu şi
Eminescu că societăţile trebuie să meargă de la fond la formă este foarte sănătoasă şi
rezonabilă, numai că istoria trece uneori peste ideile noastre; în multe cazuri societăţile se
transformă de la formă la fond din cauza imensităţii de fapte şi elemente active istorice noi
ce pot veni peste societăţi mai mult sau mai puţin consolidate”. Ernest Bernea, Spaţiu, timp
şi cauzalitate la poporul român, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, p.231.
631
Conţinutul modernităţii diferă de la perioadă la perioadă. Ea este un concept care trebuie
permanent redefinit. Are dreptate Matei Călinescu când spune: “Iată de ce susţin că nu e
cazul să vorbim despre o singură modernitate, un singur mod sau tipar de modernizare, un
concept al modernităţii unitar, care ar fi inerent şi universalist şi ar presupune standarde
universale şi uniforme, independent de coordonatele temporale şi geografice. Dacă
modernitatea este, într-adevăr, creatoare…, atunci ea nu poate fi decât plurală, locală şi
opusă imitaţiei”. Matei Călinescu, “Modernitate, modernism, modernizare: variaţii pe teme
moderne”, în lucrarea colectivă Postmodernismul. Deschideri filosofice, Ediţie îngrijită de
Aurel Codoban, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995, p.86.
392
Ei bine, în România lucrurile se petrec tocmai invers. Lipsite de o

tradiţie democratică, instituţiile, majoritatea lor abia născute, devin
instrumente de prelungire a puterii politice632. Ambivalenţa, dedublarea,
acel doublethink (dublă gândire) de care vorbea George Orwell633, este parte
constitutivă a stilului de guvernare. Limbajul politic vorbeşte despre
democraţie, despre drepturile omului, despre consacrarea drepturilor de
proprietate. În acelaşi timp, guvernarea propriu-zisă se constituie într-o
ameninţare permanentă la adresa acestora. Statul nu este garantul drepturilor
fundamentale şi al echilibrului, devine factor de instabilitate şi este primul
agresor al drepturilor pe care el însuşi ar trebui să le apere634. Lipsind un
real acces la informaţie, controlul societăţii civile este ca şi inexistent.
Justiţia nu reprezintă un factor de corecţie a exceselor puterii politice, fiind,
la rândul său, un instrument docil în mâinile acesteia. Chiar dacă într-o
anumită măsură sistemul instituţional, în componentele sale, a început să
prefigureze o tendinţă de modernizare, în ceea ce priveşte modul de
funcţionare, rămâne un instrument reacţionar, aflat în slujba restauraţiei
socialiste.
Ceea ce impietează asupra eficienţei construcţiei instituţionale vine
din neînţelegerea faptului că această construcţie nu înseamnă numai
infiinţarea unor organisme noi şi a unor ştate de plată aferente, ci şi a unor
conexiuni între ele şi a unor reguli stabile şi care să fie respectate.
Instituţiile trebuie privite dintr-o dublă perspectivă: ca un ansamblu de
organizaţii, dar şi ca un ansamblu de reguli. Construcţia instituţională este
esenţial normativă şi managerială635.
632
Iată un text sugestiv al lui Dorel Şandor: “Foarte curând şi cu şanse de perpetuare
nelimitate, un stil politic ambivalent s-a instalat ca dominantă a vieţii publice. Structura
acestuia s-a maturizat şi ceea ce este mai grav s-a instalat sub protecţia unui consens tacit în
mediul politic… Pericolul ca sistemul instituţional să devină un simplu instrument al noii
clase politice este tot mai evident, cu atât mai mult cu cât în alte societăţi mai la Est de
România acest tip de statu quo a devenit o realitate puternic instalată”. Dorel Şandor,
“Ambivalenţa factorilor politici în susţinerea politicilor de reformă” în Christof Rühl,
Daniel Dăianu, Tranziţia economică din România – trecut, prezent şi viitor, Bucureşti,
Centrul Român de Politici Economice, 2000, p.683.
633
Vezi George Orwell, 1984, Bucureşti, Editura Univers, 1991. O alegorie tulburătoare a
sistemului generator al fricii este o lucrare prea puţin citită în România, Pe falezele de
marmură, scrisă în anul 1939 de Ernst Jünger (trad. rom.: Editura Revistei Literatorul,
Bucureşti, nedatată).
634
Acest pericol este sesizat de Karl R. Popper care îl prezintă în termeni adecvaţi
dezbaterii noastre: “Simplele instituţii nu sunt nicidecum suficiente, dacă nu sunt
înrădăcinate în tradiţii democratice. Instituţiile sunt întotdeauna “ambivalente”, în sensul că
ele pot acţiona – fără sprijinul unei tradiţii puternice – adesea tocmai în sensul opus celui în
care ar fi trebuit să acţioneze… Tradiţiile sunt necesare pentru a crea un fel de verigă de
legătură între instituţii şi intenţiile şi noţiunile de valoare ale indivizilor”. Karl R. Popper,
În căutarea unei lumi mai bune, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1998, pp.162-163.
635
Unul dintre promotorii neonstituţionalismului, Douglas North subliniază acest această
viziune a instituţiilor ca un ansamblu de reguli: “Instituţiile reprezintă reguli, impuneri
efective de reguli sau constrângeri caracteristice şi norme de comportament care
structurează interacţiunea umană repetată”. Vezi, de pildă, Institutions and Economic
Growth: An historical Instruction, Cornell University Conference on the Role of Institution
in Economic Development, Ithaca, New York, 1986.
393
Viziunea noastră cu privire la construcţia instituţională este corelată

cu cea privind modelul politic, economic şi social spre care tindem. Aşadar,
construcţia instituţională trebuie să aibă în vedere susţinerea unei democraţii
capitaliste, aplicarea subsidiarităţii şi parteneriatului, dezvoltarea
mecanismelor de piaţă.
Orice decalaj instituţional duce la eşecuri, la irosire de timp şi de
resurse. În ultimii doisprezece ani, necorelările de natură instituţională,
manifestate prin decalaje, suprapuneri, nesincronizări sau excese, au dus la
stagnări şi controverse în domenii importante, cum ar fi privatizarea,
reforma pieţelor financiare, restructurarea sectoarelor primare, dezvoltarea
liberei competiţii, protecţia mediului ş.a.m.d.636
Echilibrul puterilor în stat (I): Parlamentul
Un prim aspect al construcţiei instituţionale îl reprezintă statuarea

echilibrului puterilor în stat. Aceasta înseamnă două lucruri: pe de o parte
echilibrarea puterii, astfel încât nici una dintre puteri să nu deţină o putere
prea mare şi care să o facă astfel de nestăpânit, iar pe de altă parte limitarea
puterii, astfel încât erorile, abuzurile şi imperfecţiunile în exerciţiul puterilor
în stat să poată fi înlăturate637.
Noi nu privim echilibrul puterilor numai prin prisma acţiunii şi
controlului pe care le exercită cele trei puteri. Socotind că funcţionarea
societăţii este rezultatul implicării comunităţilor, până la cele mai mici
ramificaţii, atunci exerciţiul puterii trebuie să fie rezultatul acţiunii unor
centre de influenţă care nu aparţin întotdeauna structurilor statale. Socotind
636
Acest decalaj s-a manifestat în forme acute pe pieţele financiare. O parte semnificativă a
scandalurilor financiare a avut drept cauză necorelările de natură instituţională, cum ar fi,
de pildă, înfiinţarea fondurilor mutuale, fără existenţa unei autorităţi de reglementare şi fără
existenţa unei burse de valori care să dea sens valorilor mobiliare. În lucrarea sa, Lansarea
pieţei de capital în România – Impactul asupra dezvoltării sectorului privat, Ioan Popa,
vorbind despre construcţia instituţională în general spune: “România se află, din acest
punct de vedere, în urma altor ţări din Europa Centrală şi de Est, manifestându-se un
decalaj semnificativ între proiectele de reformă, unele măsuri întreprinse în domeniul
economiei reale sau în sectorul bancar şi realizările din domeniul financiar, în general, şi
cel bursier în special… Procesul (re)creării pieţei financiar-bancare a stat încă de la
început sub semnul unui dublu decalaj. Pe de o parte, sectorul bancar – piaţa creditului,
monetară, valutară – s-a restructurat şi a intrat relativ rapid într-un proces de dezvoltare
specific unei economii de piaţă. În schimb, principalele instituţii ale pieţei de capital au fost
puse în funcţiune cu o întârziere de 4-5 ani faţă de transformările din sectorul bancar şi
sensibil în urma altor ţări din regiune. Pe de altă parte, în formarea pieţei de capital a existat
o decorelare marcată între crearea premiselor apariţiei pieţei primare – emisiuni de acţiuni
sau alte valori mobiliare – şi organizarea pieţei secundare – tranzacţii cu valori mobiliare,
deschiderea Bursei fiind amânată de mai multe ori”. Vezi Ioan Popa, Lansarea pieţei de
capital în România – Impactul asupra dezvoltării sectorului privat, Centrul pentru Studii
Politice şi Analiză Comparativă, august 1996.
637
Rămân de actualitate comentariile în favoarea Constituţiei americane scrise de James
Madison, Alexander Hamilton şi John Jay şi reunite în culegerea The Federalist Papers
(The Federalist). În cel de-al nouălea eseu, Hamilton vorbeşte despre “repartizarea puterii
în cele trei sectoare, introducerea de limitări şi echilibrări (checks and balances)”.
Comentarii la eseurile nr. 47-51 scrise de James Madison şi referindu-se la separaţia
puterilor în stat pot fi găsite în lucrarea R. F. Hassing, A. M. Hassing, Problemele
republicanismului democratic, Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 1994.
394
că echilibrul şi controlul puterilor se face prin potenţarea şi limitarea puterii,

acţiunea societăţii civile de a opri excesele acţiunii statului pot fi incluse în
această categorie largă a interacţiunii puterilor în stat638.
În orice construcţie democratică, Parlamentul trebuie să rămână
instituţia în jurul căreia se construiesc toate celelalte. Primatul puterii
legiuitoare este indispensabil şi încălcarea acestui principiu face de prisos
invocarea oricărui alt principiu. Parlamentul, ca reprezentant al naţiunii, este
cel mai în măsură să vegheze asupra funcţionării neştirbite a democraţiei
liberale, adică acea democraţie care defineşte drepturile şi libertăţile
fundamentale şi creează răspunderea statului în sensul garantării lor.
Credibilitatea unei democraţii se măsoară în autoritatea şi credibilitatea
funcţiei sale legiuitoare639.
În ceea ce priveşte Parlamentul României, tot mai stingher şi mai de
prisos în fragila noastră democraţie, devenit un fel de anexă a partidului de
guvernământ, există trei priorităţi:
1. Exercitarea, în mod real, a capacităţii de legiferare. În prezent,
Parlamentul a devenit un organism de validare a ordonanţelor şi
ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului640. Legea de abilitare a Guvernului
de a emite ordonanţe pe perioada vacanţei parlamentare cuprinde o înşiruire
de peste 200 de domenii de legiferare. Această deplasare a capacităţii de
legiferare de la Parlament la Guvern trebuie să înceteze. Parlamentul face
legile iar Guvernul este obligat să le aplice.
2. Exercitarea, în mod real, a controlului parlamentar. Potrivit
Constituţiei, Parlamentul, prin posibilitatea de a crea autorităţi autonome de
supraveghere şi reglementare, exercită, prin comisiile de specialitate şi prin
638
Dragoş Aligică: “Din această perspectivă, echilibrul şi controlul reciproc al puterilor nu
trebuie urmărite numai la nivelul structurilor interne ale statului. Puterea este difuzată într-o
mulţime de grupuri şi instituţii sociale care se controlează şi se echilibrează reciproc, dintre
care face parte şi statul… Statul, după cum se vede, păstrează un rol important şi în această
perspectivă, dar centrul de interes cade pe acţiunile publicului, ale «societăţii» şi pe
funcţionarea sistemului de relaţii între diferitele concentrări de putere generate de acesta
(statul nefiind, până la urmă, decât una dintre aceste concentrări)”. Dragoş Aligică,
“Observaţii privind teoria elitelor” în Polis, nr.4/1995, pp.10-11.
639
Jean-Jacques Rousseau: “Nu este bine ca legile să fie executate de cel care le
alcătuieşte… Nimic nu-i mai primejdios decât amestecul intereselor particulare în afacerile
publice, iar abuzurile legilor prin guvernământ sunt un rău mai mic decât corupţia
legiuitorului… statul fiind atins în însăşi esenţa lui, orice reformă devine imposibilă…
Principiul vieţii politice se află în autoritatea suverană. Puterea legiuitoare e inima statului,
iar cea executivă – creierul care pune în mişcare toate părţile. Creierul poate da în paralizie
şi individul va continua să trăiască. Un om rămâne imbecil şi trăieşte, dar imediat ce inima
şi-a încetat activitatea, el moare”. Jean-Jacques Rousseau, Contractul social, Bucureşti,
Editura Mondero, 2000, pp.79, 98.
640
Nu fără o anumită undă de ironie, Daniel Barbu spune: “În România, de exemplu,
tranziţia a fost mereu înţeleasă ca o stare excepţională. Din 1991, majoritatea actelor
legislative este constituită din ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă emise de Guvern. Curtea
Constituţională ea n-a întârziat să împământenească juridic această practică. De atunci,
tranziţia ca stare excepţională nu mai e numai rezultatul unei practici politice, dar şi al unei
interpretări juridice. Acest caracter excepţional al tranziţiei nu este la originea unei ignorări
a dreptului de dreptul însuşi, în spatele căreia se ascund vechile ambiguităţi ale dreptului
public totalitar?” (Daniel Barbu, “De l’ignorance invincible dans la democratie –
Reflexions sur la transformation post-communiste” în Revista Română de Ştiinţă Politică,
Vol.I, nr.l, 2001, p.24).
395
plenul său, controlul asupra unor domenii importante cum ar fi sistemul

bancar, piaţa de capital, piaţa asigurărilor, concurenţa, audiovizualul etc. De
asemenea, prin calitatea numirilor, Parlamentul influenţează activitatea unor
instituţii precum Curtea Constituţională, Avocatul Poporului, Curtea de
Conturi, Consiliul Legislativ sau Curtea Supremă de Justiţie. În prezent,
controlul parlamentar este cu totul ineficient, născând cel mult dezbateri
sterile. Mulţi membri ai Parlamentului înţeleg exercitarea atribuţiilor lor
doar prin a face trafic de influenţă pentru promovarea unor interese locale şi
adesea oculte. Cât priveşte controlul asupra acţiunii Guvernului, el nu a fost
niciodată prea mult luat în serios, numărul mare de moţiuni fiind, vorba
poetului, doar “lung prilej de vorbe şi de ipoteze”, ele nefiind votate, adesea,
nici măcar de toţi semnatarii lor.
3. Simplificarea procedurilor parlamentare. Spre deosebire de
primele două obiective, realizarea celui de-al treilea presupune modificarea
textului constituţional. Pe viitor atribuţiile celor două Camere ale
Parlamentului trebuie modificate, astfel încât să nu asistăm la o dublare a
procedurilor legislative. În prezent, pentru transformarea unui proiect de
lege în lege aplicabilă este nevoie de un număr de 16 proceduri succesive
care înseamnă, de fiecare dată negocieri, dezbateri, vot. S-a ajuns în situaţia
neverosimilă ca Parlamentul să aibă, uneori, pe agenda sa, în diferite stadii,
peste 200 de proiecte de lege, ca să nu mai vorbim de iniţiativele legislative
ale diferiţilor parlamentari.
Echilibrul puterilor în stat (II): Guvernul
În ceea ce priveşte Guvernul, îmbunătăţirea activităţii sale se face

fixându-i domeniile de performanţă. Ele sunt în număr de cinci:
1. Voinţa politică.
2. Viziunea strategică.
3. Capacitatea managerială.
4. Calitatea suportului politic.
5. Imaginea publică.
Pe aceste cinci domenii de performanţă641 se poate face evaluarea oricărei
guvernări642.
641
Recomand în această privinţă studiul lui Dorel Şandor, “Ambivalenţa clasei politice în
susţinerea politicilor reformei în România”, care oferă o analiză aprofundată a guvernărilor
postdecembriste, pe o gamă mai diversificată de dimensiuni ale guvernării.
642
Iată cum arată o astfel de evaluare pentru cele şase guverne de până în prezent, folosind
trei trepte de performanţă (mare, medie, mică):
Voinţă Viziune Capacitate Calitatea Imagine

politică strategică managerială suportul a
ui politic publică
Guvernul Petre Roman medie bună slabă slabă medie
(iun. 1990 – sept. 1991)
Guvernul Teodor Stolojan slabă medie slabă slabă medie
(oct. 1991 – sept. 1992)
Guvernul Nicolae slabă slabă medie bună slabă
Văcăroiu (oct. 1992 – noi.
1996)
396
Trebuie făcute, totuşi, câteva comentarii în legătură cu această

clasificare, fără de care am lăsa loc la nedumeriri. Când vorbim de voinţă
politică, avem în vedere intenţia fermă şi explicită de a face reformă. Dacă
am numi voinţă politică faptul de a voi, pur şi simplu, atunci lucrurile ar fi
diferite. Căci guvernele PDSR au avut o voinţă politică clară şi anume aceea
de tergiversare sau, în cel mai bun caz, de “reformă controlată” care să se
petreacă în ritm suficient de lent şi fără apel la pieţele de capitaluri, astfel
încât evoluţia reformei să nu tulbure cercurile de interese oligarhice şi
mutaţiile sociale să fie cât mai reduse. Tot astfel socotim şi atunci când
vorbim de viziunea strategică: este vorba de strategia schimbării.
În schimb, atunci când vorbim de capacitatea managerială, avem în
vedere capacitatea guvernului de a face ceea ce şi-a dorit. Cu alte cuvinte,
modul în care este în stare să facă ceea ce şi-a propus cu adevărat643. La fel
în ceea ce priveşte calitatea suportului politic, unde avem în vedere, în
primul rând, suportul parlamentar. Noi nu evaluăm cât de reformator este
suportul politic, ci în ce măsură acesta a sprijinit Guvernul pe parcursul
existenţei sale. Or, în această privinţă stânga socialistă a lucrat mai solidar
decât guvernele de coaliţie.
Cât priveşte imaginea publică, ea este rezultatul unei analize mai
ample, ştiut fiind că orice Guvern îşi are susţinătorii şi detractorii săi.
Această evaluare arată că cea mai gravă problemă a guvernelor
postdecembriste a fost aceea a voinţei politice. Lipsa unei voinţe politice reale
a schimbării a generat o viziune strategică deficitară. În acest fel, pe fundalul
unei voinţe politice slabe şi a unei viziuni strategice inconsistente trecerea de
la politică la politici s-a făcut cu deosebită dificultate, influenţând capacitatea
managerială a guvernării şi ducând la o imagine publică de calitate scăzută.
Aceasta arată că, de fapt, în planul actului de guvernare, principala
chestiune rămâne aceea a asumării modernizării sau a ancorării într-o
stabilitate păguboasă, care nu face decât să menţină structurile anacronice,
entropice de tip etatist. O dată în plus se dovedeşte necesitatea unei asumări
Guvernul Victor Ciorbea medie slabă slabă slabă slabă

(dec. 1996 – apr. 1998)
Guvernul Radu Vasile slabă slabă slabă slabă slabă
(mai 1998 – dec. 1999)
Guvernul Mugur Isărescu medie bună slabă slabă medie
(dec. 1999 – noi. 2000)
Guvernul Adrian Năstase slabă slabă medie bună bună
(dec. 2000 – prezent)
643
Analizând Guvernul lui Victor Ciorbea, Vladimir Pasti acreditează ideea “guvernării
ostile faţă de guvernaţi”. Iată cum caracterizează acest analist guvernul Ciorbea, guvernarea
CDR, în general: “Înainte de orice, guvernanţii nu au fost deloc pregătiţi pentru guvernare
şi au subestimat mult necesitatea unei asemenea pregătiri. Erau pregătiţi pentru lupta
electorală şi pentru răsplătirea, deopotrivă, a adversarilor şi a sprijinitorilor. Dar nu au
făcut, înainte de alegeri, nici un efort de a lua contact cu problematica reală a guvernării, iar
după instalarea la putere au tratat dificultăţile tehnice ale administrării ţării ca pe dovezi de
rezistenţă din partea unei administraţii conservatoare, faţă de benefica lor voinţă politică”.
Vladimir Pasti, Politica contra economiei – de la guvernarea ostilă la restructurarea
politicii româneşti, Fundaţia “Un viitor pentru România”, Bucureşti, 1998.
397
de natură ideologică, singura care poate susţine depăşirea acestui impas în

care se află Guvernul.
În planul economiei reale, lipsa de performanţă a Guvernelor post-
decembriste s-a manifestat sub forma persistenţei cercurilor vicioase, cea
mai clară expresie a disfuncţionalităţilor din societatea românească.
Spargerea cercurilor vicioase necesită un alt tip de performanţă şi, în primul
rând, o fermă voinţă politică de a schimba, în sensul modernizării.
Echilibrul puterilor în stat (III): Justiţia
În ceea ce priveşte justiţia, prima chestiune esenţială este de natură

principială. Şi anume aceea privind principiile generale care vor fi aplicate
prin înfăptuirea actului de justiţie. Aceste principii generale vor acorda acele
garanţii că sistemul va evolua într-un cadru democratic, că atribuţiile statului
de drept vor fi respectate şi că, în ceea ce îi priveşte pe cetăţeni, normele
dreptului vor fi aplicate în concordanţă cu exigenţele statului de drept şi ale
democraţiei.
Aceste principii nu sunt o creaţie a noastră644. Ele sunt stipulate în
documente internaţionale, în acte constituţionale, sau sunt consecinţa unei
îndelungi experienţe democratice. Noi le reafirmăm, conţinutul lor fiind în
concordanţă cu viziunea noastră despre lume. În fapt, principiile generale
ale dreptului sunt o reafirmare a unor principii politice şi morale. Esenţa
reformei în domeniul justiţiei o constituie, pe de o parte, integrarea actului
de justiţie în evoluţia generală spre statul de drept iar, pe de altă parte,
aplicarea principiilor generale pe care le vom enumera în cele ce urmează.
1. Principiul pluralismului politic

Pluralismul politic este, practic, domeniul de definiţie al
democraţiei. Pluralismul politic este prevăzut în Constituţia României, fiind
unul din punctele în care actul fundamental nu poate fi revizuit. Pentru ca
pluralismul să poată fi efectiv, trebuie ca el să se manifeste într-o societate
deschisă, să genereze echilibru politic şi să stabilească un raport consensual
al elitelor.
Democraţia românească este lipsită de suportul unul pluralism real.
Spectrul politic parlamentar este profund dezechilibrat şi nu are suficiente
resurse pentru a asigura echilibrul şi pentru a obliga forţele politice aflate la
putere să se supună controlului politic şi să negocieze cu opoziţia. Dreapta,
aflată acum în poziţie extraparlamentară, va trebui, printr-un proces amplu
de reconstrucţie, să ofere soluţia acestui echilibru şi să facă efectiv
pluripartidismul şi corespondentul său ideologic, pluralismul politic.
2. Principiul separaţiei puterilor în stat

Ca şi principiul pluralismului, aplicarea principiului separaţiei
puterilor în stat este o expresie a funcţionării democraţiei. Aceasta
presupune exercitarea puterii în mod separat de puterea legislativă,
executivă şi judecătorească, fără ca aceasta să presupună totala lor
644
Vezi, în această privinţă, Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti,
Editura All Beck, 1999, pp.121-135.
398
independenţă. Cele trei puteri ale statului au calitatea de a se controla una pe

alta, astfel încât abuzurile excesului de putere să poată fi evitate.
3. Principiul legalităţii
Conform acestui principiu, supremaţia legii este recunoscută în toate
domeniile activităţilor cetăţeneşti şi la toate nivelurile ierarhice ale puterii.
În acest fel legea devine referenţialul tuturor activităţilor economico-sociale.
4. Principiul libertăţii
Libertatea este un principiu fundamental al dreptului. Aplicarea
acestui principiu presupune garantarea drepturilor individuale, în corelaţie
cu drepturile celorlalţi.
5. Principiul egalităţii
Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în drepturi. Acest text
este, de altfel, consfinţit chiar în primul articol al Declaraţiei universale a
drepturilor omului, adoptată la 10 decembrie 1948. În consecinţă toţi
oamenii vor fi egali în faţa legii, iar soluţionarea conflictelor dintre ei se va
face fără a-i supune nici unei discriminări645.
6. Principiul echităţii
Având în vedere că între oameni nu poate exista o egalitate absolută,
normele dreptului trebuie să respecte principiul echităţii care implică
proporţionalitatea. Astfel aplicarea legilor trebuie să ţină seama de starea
diferită a oamenilor, de opţiunile şi de necesităţile lor. Numai în acest fel
legea poate fi imparţială şi nepărtinitoare. Egalitatea de şanse nu este o
condiţie aplicabilă în mod abstract, la fel ca şi tratamentul egal. Există
persoane care din diverse motive pot fi dezavantajate printr-o aplicare
mecanică a principiului egalităţii. Pot fi invocate aici, de pildă, persoanele
cu handicap. Tot astfel, în ceea ce priveşte tratamentul fiscal, pentru a fi
echitabil, el urmează să fie aplicat diferenţiat pentru categoriile cele mai
sărace prin comparaţie cu cele înstărite, sau pentru firmele care investesc în
comparaţie cu cele care nu fac acest lucru.
Nu este suficient să proclami deplina egalitate între oameni, ca un
principiu general. O guvernare care doreşte cu adevărat aplicarea acestui
principiu va avea în vedere adoptarea unor măsuri prealabile astfel încât
egalitatea în drepturi să nu devină, prin ea însăşi, o sursă de nedreptate.
7. Principiul justiţiei
Potrivit acestui principiu, justiţia “presupune opţiuni şi soluţii bazate
pe exigenţele dreptăţii, moralităţii şi corectitudinii, atât în procesul de
elaborare a dreptului, cât şi în procesul de elaborare a normelor juridice”646.
645
Montesquieu: “…toţi oamenii trebuie să se bucure de aceeaşi fericire şi de aceleaşi
avantaje, fiecare trebuie să simtă aceleaşi plăceri şi să nutrească aceleaşi speranţe; iar
aceasta nu se poate realiza decât prin cumpătarea generală”, căci “dragostea de democraţie
este dragostea de egalitate”. Charles Montesquieu, Despre spiritul legilor, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1964, p.58.
646
D. Mazilu, op.cit., p.130.
399
Principiile de drept trebuie să aibă, în acelaşi timp, o încărcătură juridică,

dar şi morală. Ele presupun alăturarea organică a ideii de Justiţie, de Virtute,
de Dreptate şi de Onoare.
8. Principiul bunei credinţe

Legea va fi elaborată şi aplicată nu numai ţinându-se seama de
propriile interese, ci şi de interesele celeilalte părţi. Faptul că statul este cel
care alcătuieşte normele juridice nu-l îndreptăţeşte a ignora drepturile
cetăţenilor. Dând el însuşi dovada bunei-credinţe, statul poate, prin norme
juridice, să sancţioneze reaua-credinţă în raporturile juridice, contractuale
dintre persoane.
9. Principiul îndeplinirii angajamentelor asumate

Acest principiu este corelat cu cel al bunei-credinţe. Îndeplinirea
angajamentelor asumate (Pacta sunt servanda) presupune existenţa unor
reglementeri exprese şi a unui comportament juridic care să poată garanta
îndeplinirea angajamentelor asumate.
10. Principiul responsabilităţii

Normele juridice trebuie să-şi asume promovarea unui anumit sistem
de valori, specific pentru sistemul economico-social în care acţionează.
Responsabilitatea nu are doar o dimensiune morală, ci este o obligaţie
juridică. Justiţia este responsabilă pentru apărarea valorilor consacrate ale
societăţii respective. Astfel acţiunea ei trebuie să fie nu doar normativă şi
punitivă, dar, în acelaşi timp, preventivă şi educativă.
Afirmarea principiilor generale ale dreptului trebuie să stea la baza
modului de organizare şi de funcţionare a justiţiei. Prin aplicarea acestor
principii justiţia devine corp comun cu celelalte dimensiuni ale existenţei
economico-sociale. Ea se poate integra într-o evoluţie organică, devenind un
suport al modernizării.
Relaţia dintre stat şi drept este esenţială în ceea ce numim statul de
drept. Dacă prin aplicarea principiilor enumerate mai sus, justiţia se poate
pune în slujba statului de drept, există şi o seamă de pericole care trebuie
evitate. În cei zece ani de când Constituţia României, mai mult sau mai
puţin explicit, a permis aplicarea principiilor dreptului, aceste pericole au
devenit, într-un fel sau altul, realitate. Statul de drept nu a găsit în actul de
justiţie, fie că era vorba de stabilirea normei, de procedurile de aplicare sau
de aplicarea însăşi, un sprijin.
Iată care sunt aceste pericole, a căror persistenţă se dovedeşte un
aliat al dispreţului faţă de statul de drept al celor care conduc România:
1. Statul de drept realizează, prin esenţa sa, o limitare a puterii

politice. Puterea politică în România este însă, în continuă expansiune. În
mod normal justiţia ar trebui să fie modalitatea limitării puterii. În fapt,
Justiţia este folosită pentru a susţine excesul de putere. În loc să fie o
pavăză, justiţia se transformă într-o slujnică a statului. Statul românesc este
un stat legal, căci să bazează, în funcţionarea sa, pe acte juridice, de la cele
400
constituţionale la cele organice şi ordinare, dar încetează de a mai fi stat de

drept, în clipa în care analizăm calitatea actului de justiţie.
2. Statul de drept realizează o stabilitate şi o predictibilitate a

evoluţiei normelor de drept. În România multiplicarea, pe care unii
specialişti în drept o socotesc de-a dreptul “exponenţială”, a regulilor de
drept face ca trăsăturile normelor juridice să fie deformate. Faptul că
procedurile nu sunt simplificate pe măsura proliferării normelor face ca
normele să nu mai fie, într-o importantă măsură, aplicate. Se creează în
acest fel o “îngăduinţă”, o “toleranţă” faţă de lege, ceea ce face ca aplicarea
normei să devină în unele cazuri excepţia iar cel asupra căruia se exercită
norma să se simtă, prin comparaţie cu mulţi alţii, de-a dreptul neîndreptăţit.
În momentul de faţă nimeni în România, de la legiuitori, la
specialişti, practicanţi ori cetăţeni, nu mai poate ţine pasul cu avalanşa
legislativă. Din 22 decembrie 1989 şi până astăzi numărul actelor normative
emise de autorităţile puterii centrale şi de autorităţile autonome a depăşit
30.000, cele mai multe dintre acestea rămânând, dacă nu integral, cel puţin
parţial în vigoare. Ca să nu mai vorbim de faptul că numărul mare de legi
este însoţit şi de diferite corelaţii care trebuie făcute între textele legilor.
Pentru majoritatea cetăţenilor României sistemul normativ în vigoare este în
cea mai mare parte necunoscut. Aceasta a transformat, mai mult ca oricând,
principiul nemo censetur ignorare legem (nimeni nu se poate apăra
invocând necunoaşterea legii) într-o ficţiune juridică. În acest fel, la nivel
consensual şi participativ, statul de drept devine o iluzie.
3. În statul de drept procedurile de elaborare a normelor sunt de aşa

manieră definite încât cel care stabileşte norma să fie altcineva decât cel care
o aplică. Aceasta constituie esenţa separaţiei puterilor în stat. Fără aplicarea
acestui principiu statul de drept nu poate fi conceput. În România Parlamentul
are un rol figurativ, guvernul fiind cel care, cel mai adesea, emite norma şi
apoi o aplică. După modul în care este derulată procedura juridică statul
român este mai aproape de statul totalitar decât de statul de drept.
Constituţia României nu stabileşte în mod explicit principiul
separaţiei puterilor în stat. Nici una din instituţiile sistemului de
guvernământ românesc nu este numită “putere”, ci “autoritate”. Consacrarea
constituţională a justiţiei drept “autoritate” reprezintă moştenirea unei
mentalităţi tributare regimului comunist, care a încurajat pasivitatea
juridică, Justiţia fiind redusă la un simplu instrument de exercitare a puterii
politice. În acest fel, Justiţia continuă să fie percepută ca o “autoritate”
creată de alţii şi inferioară acestora, nu ca o putere independentă.
4. În statul de drept norma este integral aplicabilă în momentul

promulgării. În ceea ce priveşte normele cadru, actele normative elaborate
în sensul aplicării normei cadru trebuie să respecte spiritul acesteia. În
România, actele emise în sensul aplicării normei cadru sunt folosite, adesea,
ca restricţii sau deturnări de la spiritul normei-cadru. În acest fel, norma este
supusă voinţei interpretului ceea ce duce la arbitrariu. Existenţa arbitrariului
401
în aplicarea normelor de drept este o reminiscenţă a statului totalitar şi este

incompatibilă cu cerinţele statului de drept.
5. Statul de drept se bazează nu numai pe separaţia puterilor, dar şi

pe controlul reciproc al puterilor. În acest fel, între puterile statului se
creează un echilibru, o legătură organică. Aceasta presupune o dezvoltare şi
o simplificare a procedurilor în concordanţă cu evoluţia aparatului de stat, în
măsură să permită Justiţiei controlul asupra administraţiei. În ţara noastră,
proliferarea aparatului de stat a devansat cu mult capacitatea de absorbţie a
Justiţiei. Mai mult decât atât, dreptul însuşi participă la agravarea acestei
situaţii. Inflaţia juridică duce, inevitabil, la o inflaţie administrativă.
Instanţele sunt incapabile să verifice o administraţie atât de numeroasă.
6. Pentru ca Justiţia să devină cu adevărat o putere în stat ea trebuie

scoasă de sub ingerinţele de natură politică. Activitatea de normare, deşi
este îndeplinită de Parlament, are logica ei şi nu trebuie subordonată
intereselor politice. Actul de justiţie este o responsabilitate şi nu un apanaj
al puterii647. În ţara noastră, Justiţia este folosită adesea ca un mijloc de
răfuială politică. Cu foarte puţine excepţii, abuzurile administraţiei nu au
fost sancţionate – sau mai degrabă s-a înscenat sancţionarea lor – decât
numai după schimbarea puterii politice. Justiţia nu este o formă de control
juridic, ci o formă de control politic. Parchetul este subordonat puterii
politice şi instrumentarea cazurilor în care sunt implicaţi foşti ori actuali
demnitari se face în funcţie de interesele acesteia. Judecătorii sunt timoraţi
şi se supun adesea recomandărilor factorului politic.
Justiţia trebuie scoasă din starea de neputinţă şi de umilinţă în care

se află. În mod greşit se crede că reforma în justiţie trebuie să înceapă din
justiţia însăşi. Reforma în justiţie este, în primul rând, o reformă politică. Şi
anume e legată de modul în care clasa politică înţelege să respecte cerinţele
statului de drept, să convină asupra unor principii de drept care trebuie
647
Redau în întregime un text tulburător care aparţine autorilor lucrării Teoria generală a
dreptului: “Pentru guvernanţi contează din ce în ce mai mult imaginea pe care o creează în
presă decât guvernarea efectivă a statului. Spectacolul devine unicul suport al unei societăţi
ce pare să decadă inevitabil, în care forma prevalează asupra conţinutului, imaginea asupra
ideii. Această maladie vizuală face ca actul legiferării să-şi schimbe în mare măsură
finalitatea. Legea nu mai este necesară pentru a ordona realitatea, ci pentru a ajusta
imaginea politică. Se legiferează de multe ori pentru a poza, nu pentru a guverna. Se
creează, astfel, o manie a legii noi: orice politician trebuie să aducă cu sine o reglementare
pentru a-şi demonstra eficienţa; nu contează cerinţele realităţii, ci ale publicităţii; de aceea
realitatea este constrânsă, nu reglementează; ea trebuie să permită existenţa mai multor
reguli decât este capabilă să absoarbă. Regula nu este edictată, când ea este consecinţa
acestui spectacol politic, pentru a fi aplicată, ci pentru a fi comentată. Astfel, juridicizarea
integrală pe care o postulează statul de drept este deturnată de la scopul ei, limitarea puterii,
transformându-se într-un instrument al acesteia. Norma devine capital politic, iar
legiferarea un spectacol mediatic. Puterea este responsabilă pentru utilizarea spectaculară a
funcţiei normative a statului şi pentru degradarea pe care o suferă norma juridică datorită
acestui fenomen”. I. Dogaru, D.C. Danişor, Gh. Danişor, Teoria generală a dreptului,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1999, pp.120-121.
402
respectate şi să accepte controlul şi, indirect, independenţa actului de

justiţie.
Starea justiţiei române, calitatea sistemului legislativ precum şi
modul său de aplicare arată că puterea politică ce a reuşit să supravieţuiască
revoluţiei din 1989 se apropie, totuşi, de limitele sale. Slăbiciunea justiţiei
este expresia slăbiciunii clasei politice conducătoare. Ea nu are, pe de o
parte, forţa de a-şi înfrâna propriile slăbiciuni, dintre care lăcomia este una
dintre cele mai evidente648. Şi, nu are, pe de altă parte, puterea de a se
supune legii şi neputând înfrunta justiţia prin căi civilizate, o agresează,
siluind-o. Capacitatea de a înfrunta justiţia, de a se supune controlului ei
este o dovadă de forţă din partea unei administraţii. O administraţie care are
nevoie de o stare de ilegalitate pentru a putea supravieţui are zilele
numărate649.
Sporirea autonomiei administraţiei publice locale
O altă abordare de natură instituţională este cea care are în vedere

coordonarea instituţională dintre administraţia centrală şi administraţia
locală. În viziunea noastră, tendinţa trebuie să fie aceea a sporirii rolului
administraţiei locale, atât în ce priveşte creşterea responsabilităţilor, dar în
mod corespunzător în ce priveşte gestionarea fondurilor publice şi a
proceselor reformei, în primul rând a privatizării serviciilor publice.
În momentul de faţă rolul administraţiei locale este restrâns şi
evoluţia ultimilor ani este aceea de reducere în continuare a competenţelor
sale. Aparent, modificarea legii finanţelor publice locale ar fi trebuit să
ofere mai multe posibilităţi administraţiei locale. Modalitatea prin care
obligaţiile administraţiei locale au fost mult sporite în raport cu fondurile
disponibile a blocat iniţiativa la acest nivel. Confuziile legate de regimul
general al proprietăţii şi lipsa unui partrimoniu real pe care administraţia
locală să-l poată utiliza pentru demararea unor programe financiare şi
investiţionale transformă administraţia într-o instituţie lipsită de valenţe
reformatoare.
Descentralizarea sectorului public şi accentuarea rolului
administraţiei publice locale sunt obiectivele pe care o guvernare
democratică trebuie să le promoveze pentru a asigura o reală autonomie.
Guvernarea stângii socialiste, prin politicile şi acţiunile pe care le
desfăşoară, încalcă flagrant acest principiu. Presiunile politice exercitate
asupra aleşilor locali capătă forme agresive. Administraţia locală este unul
din sectoarele în care pericolul reinstaurării totalitarismului transpare cu
evidenţă. PSD tinde în unele judeţe să devină partid unic şi prin
648
Erich Fromm : “…din punct de vedere psihologic, setea de putere nu este un rezultat al
forţei, ci al slăbiciunii… Este încercarea disperată de a câştiga o forţă secundară acolo unde
forţa autentică lipseşte”. Erich Fromm, “Fuga de libertate” în Texte alese, Bucureşti,
Editura Politică, 1983, p. 269.
649
Vorbind despre semnele prevestitoare ale declinului unei elite, Vilfredo Pareto spunea:
“Când o elită se se găseşte în declin… ea nu-şi pierde rapacitatea şi lăcomia faţă de
bunurile altora, dar, în plus, tinde cât mai mult posibil să sporească aproprierea ilegală şi să
treacă cu vederea uzurpări majore ale patrimoniului naţional”. Vilfredo Pareto, op.cit.,
p.59.
403
“capturarea” unui număr impresionant de primari, viciază în mod grav

voinţa electoratului exprimată la alegerile locale650.
Ar fi prea simplu să dăm vina pe oportunismul primarilor. Cum
tendinţa ia o amploare considerabilă, aceasta înseamnă că sistemul nu oferă
nici o şansă administraţiei locale de a rezista unor astfel de agresiuni. O
seamă de măsuri cu caracter politic, juridic şi fiscal ar putea evita situaţii
similare. Printre acestea se numără:
 Decalarea datei alegerilor locale faţă de alegerile parlamentare.
Alegerile locale trebuie să se desfăşoare la jumătatea mandatului
parlamentar. În acest fel, presiunile partidelor majoritare în
Parlament sunt mult diminuate faţă de ascendentul pe care îl au
în momentul câştigării alegerilor.
 Constituirea unei instituţii cu caracter permanent – de tipul
Birourilor Electorale Judeţene – care să asigure transparenţa şi
respectarea rezultatelor procesului electoral. Astfel, primarii,
consilierii locale şi judeţeni aleşi care părăsesc partidul pe lista
căruia au candidat în alegeri trebuie să înainteze Biroului
Electoral noua adeziune în termen de 30 de zile de la data
acceptării acestuia de noul partid. Dacă 50% din consilierii din
componenţa unui consiliu local sau judeţean părăsesc
formaţiunea politică pe listele căreia au candidat, consiliul
respectiv trebuie dizolvat, convocându-se noi alegeri. Ca o
măsură extremă, s-ar putea interzice prin lege trecerea unui
primar de la un partid la altul, în situaţia demisiei sale din
partidul pe care l-a reprezentat în alegeri el urmând să rămână
independent.
 Elaborarea pentru consiliile judeţene a unei grile de buget care să
înlăture folosirea discreţionară a resurselor bugetare şi să asigure
o egalizare a gradului de civilizaţie dintre diferitele localităţi ale
judeţului. Elaborarea acestei grile se face funcţie de o serie de
factori obiectivi (populaţie, capacitate economică a localităţilor,
mărimea reţelelor de infrastructură aflate în administrarea
consiliilor locale etc.), iar abaterile de la această grilă, sub
sancţiune penală pentru preşedintele consiliului judeţean, nu
trebuie să depăşească 20%, abaterile respective fiind justificate
doar de cazuri excepţionale.
 Descentralizarea fiscală. Prin aplicarea principiului
subsidiarităţii, trebuie mărite competenţele consiliilor locale în
materia reglementărilor fiscale, acestea conducând la creşterea
650
Iată câteva cifre edificatoare: La numai nouă luni de la preluarea puterii, PSD
înregistrează un procent de 57% din totalul primarilor, ceea ce reprezintă o creştere de
49% faţă de rezultatul obţinut la alegerile locale din anul 2000. Ponderea primarilor din
municipii şi oraşe este mult mai mare, depăşind 60%. Iar tendinţa trecerii diferiţilor primari
la PSD continuă. Situaţia este şi mai dramatică dacă analizăm situaţia din diferite judeţe ale
ţării: Buzău – 90%, Suceava – 86%, Vaslui – 88%, Vâlcea – 82%, Vrancea – 85%, Neamţ
77%, Hunedoara 76%, Olt – 73 % ş.a.m.d. Sunt judeţe unde procentul de mandate PSD s-a
dublat de la alegeri şi până în prezent. În Bistriţa numărul primarilor PSD a crescut de la 6
la 35, în Teleorman de la 20 la 57, în Sibiu de la 10 la 26, în Vâlcea de la 36 la 69, în
Neamţ de la 30 la 57, în Hunedoara de la 23 la 52, în Buzău de la 44 la 76 etc.
404
capacităţii financiare a localităţilor. Primul pas făcut prin Legea

finanţelor publice locale, care prevede alocarea către consiliul
local a unei cote din impozitul pe salarii colectat de pe raza
localităţii, trebuie continuat prin atribuirea către consiliile locale
a unei cote din TVA. De asemenea, sumele provenite din
colectarea impozitului pe venitul agricol vor trebui să aparţină
bugetelor consiliilor locale în raza cărora se află suprafeţele
respective.
 Clarificarea regimului proprietăţii în vederea stimulării politicii
investiţionale a consiliilor locale.
 Sprijinirea, prin acţiuni de consultanţă şi promovare, a
operaţiunilor Consiliilor locale pe pieţele financiare, cum ar fi,
de pildă, emisiunile de titluri municipale.
Administraţia publică locală trebuie să fie expresia societăţii civile şi

nu o extensie a administraţiei centrale, cum se dovedeşte a fi în prezent.
Respectarea principiului autonomiei acordă demnitate instituţiei
administraţiei locale, ferind-o de caracterul arbitrar şi de abuzurile puterii
politice centrale.
În accepţiunea uzuală, un primar este socotit primarul gospodar, cel
care se ocupă de măturatul străzilor, de ridicatul gunoaielor şi de hăituirea
câinilor vagabonzi. Dreapta are o viziune diferită despre ceea ce înseamnă o
administraţie locală performantă. Performanţele administraţiei locale trebuie
incluse într-o viziune mai largă privind reforma în ansamblul său. Primarul
trebuie să fie un reformator care să aibă, la nivelul comunităţii sale, aceleaşi
atribute ale performanţei ca şi cele ale administraţiei centrale.
Primarul trebuie să fie, aşadar, un sprijinitor al proprietăţii, al
dezvoltării pieţelor, al siguranţei cetăţeanului, al modernizării urbane şi al
parteneriatului de orice fel, de la cel cu mediul privat până la cel european.
Resursele trebuie diversificate,pentru a reduce dependenţa de relaţia directă
cu instituţiile centrale.
În ceea ce priveşte consiliile judeţene, principala chestiune care
rămâne de rezolvat este aceea de a le da vocaţia democratică pentru care au
fost, de fapt, constituite. În modul în care funcţionează în prezent ele sunt
forme de exercitare a presiunii politice asupra consiliilor locale, prin modul
discreţionar în care decid asupra alocării resurselor. Prestigiul consiliilor
Judeţene este strict legat de transparenţa şi fundamentarea alocărilor
financiare către comunităţiile locale.
O problemă deschisă rămâne cea a judeţelor din structura
administrativ teritorială a României interbelice şi care nu se mai regăsesc în
actuala structură teritorială. În mod generic, ele sunt numite de către cei ce
le revendică “judeţe abuziv desfiinţate”. O seamă de oraşe, cum ar fi Bârlad,
Tecuci, Râmnicu Sărat, Caracal, Roşiori de Vede, Sighetul Marmaţiei
ş.a..m.d. au înregistrat, în ultima jumătate de secol, datorită pierderii poziţiei
de capitală de judeţ, un relativ decalaj economic faţă de oraşe mai noi, dar
care au avut o poziţie privilegiată în reorganizările administrativ-teritoriale
operate de atunci încoace. Poziţia noastră în această chestiune se aşează pe o
bază pragmatică, iar nu demagogică. E drept că în ultimii ani politicienii s-
405
au întrecut în a promite reînfiinţarea acestor judeţe, fără să aibă nici cea mai
mică intenţie de a o face. Noi pornim de la două realităţi care, fiecare, ar
duce la un alt deznodământ. Mai întâi, trebuie să admitem că sentimentul de
frustrare al oamenilor locului este real şi el nu poate fi ignorat. Mândria
locală este o resursă importantă şi trebuie fructificată. Aşadar, cel dintâi
răspuns al nostru este acela că avem în vedere posibilitatea reînfiinţării
acestor judeţe. A doua realitate este aceea că o administraţie nouă presupune
o seamă de cheltuieli dintre care cele mai numeroase sunt acoperite de
comunitatea respectivă. De aceea, reînfiinţarea acestor judeţe necesită o
perioadă de timp în care decalajele de natură economică să fie reduse şi
forţa comunităţii să permită susţinerea financiară a noii administraţii. Deci
noi credem că aceste judeţe trebuie să-şi regăsească locul pe harta
administrativă a ţării, dar voinţa noastră trebuie să-şi găsească un
interlocutor în spiritul întreprinzător al oamenilor locului.
Avansarea descentralizării, proces firesc, rezultat al subsidiarităţii,
trebuie, totuşi, făcută cu băgare de seamă. Descentralizarea presupune,
pentru zonele mai sărace, anumite riscuri pe care trebuie să le luăm în
seamă. Cu atât mai mult cu cât anumite cheltuieli ale administraţiei locale
sunt relativ mai mari, ca şi dificultăţile de colectare a veniturilor la bugetul
local. România este ţara cu cele mai mari decalaje din Europa. Diferenţele
în ceea ce priveşte indicatorii de calitate a vieţii dintre capitala ţării, pe de o
parte şi anumite zone sărace, cum ar fi regiunile sărătoase de la malul
Prutului sau nordul Gorjului, ajung până la un raport de 10 la l. Abordarea
descentralizării, ca un proces izolat, ar duce la creşterea decalajelor şi la o
incapacitate funcţională a administraţiei locale pe zone întinse ale ţării. De
aceea, procesul descentralizării trebuie însoţit de o activitate intensă în ceea
ce priveşte dezvoltarea regională şi susţinerea zonelor defavorizate
geografic sau economic. Aceasta nu înseamnă că atitudinea administraţiei
centrale trebuie să fie diferită de la regiune la regiune. Înseamnă, în schimb,
că atribuţiile administraţiei locale trebuie să fie suficient de largi, astfel
încât ea să poată lua măsurile adecvate pentru atragerea iniţiativei private.
În mod paradoxal, tocmai existenţa acestui factor de risc este un argument
în plus în favoarea descentralizării651.
Decalajele regionale constituie, pe de altă parte, una dintre cele mai
grave probleme cu care se confruntă, în plan social, societatea românească.
Astfel de decalaje se întâlnesc chiar în sânul aceleiaşi regiuni. Efectele
tranziţiei au acţionat foarte inegal şi, în aceşti din urmă ani, decalajele
privind dezvoltarea comunitară au sporit considerabil652. Noi vedem
651
La aceeaşi concluzie ajung, de pe poziţiile dreptei liberale, cei doi economişti ieşeni
Vasile Işanu şi Vasile Cocriş: “Descentralizarea politicii fiscale la administraţiile zonelor
slab dezvoltate poate instala aceste zone într-un «cerc vicios al sărăciei». Să fie oare
indezirabilă descentralizarea sectorului public în regiunile sărace? Răspunsul este categoric
nu…Prin urmare descentralizarea sectorului public, chiar dacă avantajează mai mult
regiunile bogate, este necesară pentru a consolida libertatea economică şi libertatea politică
a persoanelor. Alegerea între opţiuni diferite determină progresul economic…” Vasile
Işanu, Vasile Cocriş, Sectorul public: iluzia bunăstării generale, Iaşi, Editura Ankarom,
1997, p.183.
652
Cătălin Zamfir inventariază şase tipuri de comunităţi sărace. Dintre acestea patru se
regăsesc în mediul rural: 1. Comunităţile rurale izolate geografic şi lipsite de mijloace
406
reforma administraţiei publice locale ca fiind o etapă obligatorie pentru

derularea oricărei strategii de dezvoltare regională.
Componenta funcţională a construcţiei instituţionale. Rolul societăţii

civile
O altă formă de înţelegere a modernizării instituţionale este cea care

are în vedere aspectele de natură funcţională. Astfel, avem instituţii
administrative, instituţii ale pieţei şi instituţii parteneriale.
În ceea ce priveşte administraţia, în ansamblul ei, principalele căi de
acţiune ale dreptei pornesc de la obiectivul central al tranziţiei legat de
redimensionarea rolului statului. În acest sens, acţiunea asupra aparatului
administrativ va avea două tendinţe: pe de o parte reducerea aparatului
administrativ şi a instituţiilor de gestiune publică (socotite “ordonatori de
credite bugetare”), iar pe de altă parte dereglementarea, şi anume
simplificarea şi reducerea reglementărilor. Realizarea acestor obiective
necesită nu doar o viziune strategică novatoare dar şi un efort privind
suportul comunicaţional dintre administraţie şi societate. Singurul mod în
care administraţia poate fi prezentă în societate, fără a fi agresivă ori
costisitoare, este îmbunătăţirea suportului informaţional şi dezvoltarea
activităţii de relaţii publice. Obiectivul acesta nu se poate realiza fără o
acţiune corelată asupra întregului spectru instituţional. Anume, nu se poate
opera în sensul diminuării aparatului birocratic decât prin creşterea
interacţiunii cu societatea. Aceasta presupune un public informat, reactiv şi
cu o conştiinţă civică consolidată şi consensuală în ceea ce priveşte starea
de legalitate. De asemenea, dereglementarea presupune reducerea rolului
statului dar nu se însoţeşte de o slăbire a vigilenţei legii şi a forţei de
supraveghere a pieţelor. Aceasta presupune o consolidare a rolului
instituţiilor pieţei, care permit exerciţiul eficient al autorităţii, în condiţiile
în care statul transferă o parte din îndatoririle sale către factorii pieţei şi
către cei de natură partenerială.
Instituţiile pieţei sunt acele instituţii care au o funcţie publică, în
sensul că existenţa şi atribuţiile lor sunt stabilite prin lege şi răspund unor
necesităţi publice, care exced anumite categorii profesionale. În acelaşi
timp, spre deosebire de instituţiile administrative, ele sunt susţinute
financiar de către sectorul neguvernamental specific asupra căruia îşi
exercită activitatea de supraveghere şi control653. În acest moment
fragilitatea lor este considerabilă, iar slaba capacitate de supraveghere şi
normare a fost neputincioasă în a preveni crize majore ale pieţelor
financiare.
adecvate de comunicare; 2. Localităţi cu producţie agricolă scăzută; 3. Localităţi cu

populaţie îmbătrânită; 4. Localităţi în care un procent semnificativ de locuitori nu posedă
pământ. În mediul urban întâlnim oraşe a căror industrie a suferit un puternic declin în
ultimii ani şi zone urbane cu condiţii de trai inadecvate. Evident că aceste tipologii pot fi
întâlnite şi în forme combinate, ceea ce agravează şi mai mult decalajele. Cătălin Zamfir,
“Programe de combatere a sărăciei la nivel comunitar” în Elena Zamfir (coord.), Strategii
antisărăcie şi dezvoltarea comunitară, ed.cit., p.287-288.
653
Astfel de instituţii sunt Banca Naţională a României, Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare sau Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
407
Deosebit de importante în construcţia instituţională sunt instituţiile

parteneriale. Printre acestea se includ asociaţiile profesionale, patronale,
sindicale, cele de gestiune colectivă ori alte categorii de organizaţii
neguvernamentale. Ele alcătuiesc substanţa a ceea ce se poate numi
societatea civilă654.
Noi nu împărtăşim viziunea marxistă asupra societăţii civile, care dă
acesteia o definire de natură strict economică, socotind-o o expresie a
intereselor economice care se confruntă în societate. În acest fel, societatea
civilă ar deveni o formă de afirmare economică a capitalismului şi nu o
expresie a democraţiei655. Karl Marx a inversat raporturile dintre societate
civilă şi stat pe care le prefigura Hegel, în sensul că societatea civilă, ca şi
componentă a bazei economice, generează tipul de stat. Potrivit lui Hegel,
societatea civilă este o particularizare a statului, o modalitate tranzitorie prin
care statul îşi exprimă voinţa în faţa individului. Astfel, la Hegel, tipul de
stat generează tipul de societate civilă. Viziunea idealistă a lui Hegel sau cea
materialistă a lui Marx nu surprind, în opinia noastră, dimensiunea esenţială
a societăţii civile, care nu trebuie căutată numai în zona economiei politice
sau a dreptului. Esenţial pentru societatea civilă este că ea aşează individul
şi statul într-un raport organic. Ea este o formă de afirmare a individului, ca
persoană, şi de apărare a drepturilor şi libertăţilor sale. Este, pentru stat, o
şansă a realizării funcţiilor sale şi un reper al respectării asumării sale
democratice. În esenţă, societatea civilă este o formă instituţională de
comunicare şi de conlucrare între stat şi individ. Meritul ei este acela de a
integra individul într-o formă de relaţie stabilă cu semenii săi, care îl scoate
din starea de izolare şi îi dă sentimentul apartenenţei la o comunitate, care
poate fi etnică, profesională, religioasă sau de altă natură. Această
apartenenţă îl ajută, în acelaşi timp, să se individualizeze şi să se integreze,
conferindu-i şi un anumit sentiment de siguranţă. În acest fel, riscul de a fi
un chip lipsit de trăsături, părtaş conjunctural la “mulţimile” al căror
comportament a fost descris de Gustave Le Bon, se diminuează simţitor 656.
654
Ralf Dahrendorf: “Dar chiar dacă reuşesc, democraţia şi economia de piaţă nu sunt
suficiente. Ca să fie sigură, libertatea are nevoie de un al treilea stâlp de susţinere:
societatea civilă. Ideea fundamentală a societăţii deschise este ca viaţa noastră să se
desfăşoare în asociaţii independente de stat”. Ralf Dahrendorf, După 1989. Morală,
revoluţie şi societate civilă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, p.79.
655
Iată un text edificator al lui Karl Marx din Ideologia germană (în Karl Marx, Friedrich
Engels, Opere, vol. 3, Bucureşti, Editura Politică, 1962): “Societatea civilă (die burgerliche
Gesselschaft) cuprinde ansamblul raporturilor materiale ale indivizilor în cadrul unui stadiu
de dezvoltare, determinat de forţele de producţie. Ea conţine totalitatea vieţii comerciale şi
industriale în acel stadiu al istoriei şi depăşeşte, astfel, cadrul statului sau al naţiunii…
Termenul de societate civilă a apărut în secolul al XVIII-lea, în momentul în care
raporturile de proprietate au început să se desprindă de comunitatea antică şi medievală.
Societatea civilă, ca atare, nu s-a dezvoltat decât o dată cu burghezia”.
656
Gustave Le Bon: “…dispariţia personalităţii conştiente, preponderenţa personalităţii
inconştiente, orientarea într-un acelaşi sens, prin sugestie şi contagiune, a sentimentelor şi
ideilor, tendinţa de a transforma de îndată în acte ideile sugerate – iată care sunt
caracteristicile principale ale individului mulţimii. El nu mai este el însuţi, ci un automat pe
care voinţa sa a ajuns să nu-l mai poată dirija… În mulţime, individul este un fir de nisip
printre alte fire de nisip, pe care vântul le împrăştie după voie”. Gustave Le Bon,
Psihologia mulţimilor, Bucureşti, Editura Anima, 1995, p.17.
408
Democraţia se bazează în mod esenţial pe comunicare.

Totalitarismul fracturează comunicarea dintre stat şi societate. În acest fel,
societatea civilă este o formă de rezistenţă împotriva totalitarismului657. Mai
mult decât atât, dezvoltarea societăţii civile, acţiunile contestatare ale
acesteia au avut meritul de a contribui la răsturnarea regimurilor comuniste
într-un mod care, pe de o parte, să fie ferm, iar pe de altă parte, să evite
vărsarea de sânge. Se poate, de altminteri, observa că violenţa
transformărilor din 1989 este direct proporţională cu gradul de dezvoltare a
societăţii civile şi a formelor civice de protest din anii ‘80. Acesta e unul
dintre motivele pentru care în Bulgaria, dar mai ales în România, mişcările
revoluţionare au avut un grad de violenţă mult sporit faţă de Polonia,
Cehoslovacia ori Ungaria, de pildă. Acelaşi lucru se poate spune şi în ceea
ce priveşte fermitatea transformării.
Nu avem o viziune idilică asupra raporturilor dintre stat şi societate.
În lucrarea de faţă arătăm că există o tendinţă naturală a statului de a se
suprapune peste societatea civilă. El are, de altfel, instrumentele necesare să
o facă. Statul este cel care dă legile şi organizează funcţia distributivă.
Pentru a reuşi să păstreze distincţia dintre sine şi societate, statul trebuie să
fie cât mai neutru, în îndeplinirea funcţiilor sale, în favorizarea categoriilor
de interese şi, de asemenea, să protejeze funcţionarea pieţei libere şi a
liberei concurenţe. Legea fundamentală care reglementează distincţia dintre
stat şi societate este Constituţia; bariera care se pune în calea expansiunii
statului între propriile sale graniţe este bariera constituţională. Încălcarea
drepturilor constituţionale este, de aceea, un semnal ameninţător al
pericolelor la adresa democraţiei. Când societatea civilă încetează de a mai
avea structurile sale autonome sau nu mai are pârghiile necesare de a
influenţa sau chiar constrânge puterea să ţină seama de ele, atunci apare
pericolul statului totalitar. Procedeele pot fi diverse – de la sisteme
corporatiste şi până la controlul politic al parteneriatului – şi nu întotdeauna
foarte evidente decât atunci când e prea târziu658.
Societatea civilă este o expresie a conştiinţei de sine a societăţii. Ea
devine o formă instituţionalizată de apărare a drepturilor individuale659. În
acest fel societatea îşi caută formele de structurare care sunt menite, pe de o
657
Vladimir Tismăneanu: “Din punct de vedere strategic, societatea civilă se pronunţă
împotriva oricăror tentative dictatoriale. Este suspicioasă cu cei ce susţin că au răspunsuri
definitive la toate dilemele omeneşti şi consideră tradiţionalele distincţii ideologice între
dreapta şi stânga ca irelevante în circumstanţele existente”. Vladimir Tismăneanu,
Reinventarea politicii – Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Iaşi, Editura Polirom,
1997, p.146.
658
Este interesant de amintit aici concepţia lui Carl Schmitt, datând din preajma ascensiunii
nazismului, despre “dezvoltarea dialectică” spre statul total. Desprinderea de statul
monarhic prin liberalism a dus la dualitatea stat-societate. Statul devine constituţional şi
intervenţiile sale sunt restrânse. În practică, însă, statul nu-şi menţine neutralitatea, el este
cel care dă legile şi suprimă posibilitatea societăţii de a se autoorganiza, acaparând
totalitatea raporturilor sociale. Astfel încât “societatea care s-a organizat pe ea însăşi ca stat
este pe cale de a trece de la statul neutru a secolului al XIX-lea la statul potenţial total”.
Vezi lucrările lui Carl Schmitt – Consideraţii politice, Noţiunea de politică şi Legalitate şi
legitmitate.
659
David Hume: “… libertatea este perfecţiunea societăţii civile”. David Hume, “Despre
originea guvernării” în Polis, nr.3/1998, p.115.
409
parte, să o apere în faţa exceselor puterii, iar pe de altă parte, să-i genereze
propria putere. Judecând astfel, putem socoti că liderii societăţii civile sunt
parte a elitei, nu numai judecând după prestigiul cultural sau recunoaşterea
comunităţii, dar şi după modul în care iau parte la jocul puterii660.
Societatea civilă se structurează cu dificultate în România. În primii
ani de după 1990 ea s-a concentrat în jurul reprezentanţilor dizidenţei
anticomuniste. A avut, astfel, un rol prioritar contestatar. Ulterior au apărut
forme ale societăţii civile născute din raţiuni de natură funcţională.
Acomodarea acestor expresii ale societăţii civile la contextul românesc s-a
făcut cu destulă dificultate. Activismul civic contestatar s-a mărginit la o
stare de izolare şi de refuz a acţiunii sociale. În acest fel, el a păstrat două
însuşiri ale activismului civic, atât cât a fost, din perioada comunismului.
Anume, pe de o parte, ca o reacţie la abuzurile puterii, dar nu prin
împotrivire, ci prin evadare din cotidian şi prin incapacitatea de a formula
paradigma interesului public, iar pe de altă parte, printr-o atitudine
moralizatoare, dusă până la eticism şi lipsită de efecte practice661,662.
Convertirea spiritului contestatar în energie politică s-a făcut cu mare
dificultate şi pe scară redusă. Dimensiunea contestatară a societăţii civile şi-
a pierdut o mare parte din vigoare, lăsând tot mai mult loc ideii că este, în
dorinţa de a ocoli calea politică, inoperantă. După expresia lui Ortega y
Gasset, societatea românească riscă să fie, din punct de vedere civic,
“nevertebrată”.
Societatea deschisă, ca expresie a dezvoltării societăţii civile trebuie
să aibă un corespondent în evoluţia mentalităţilor. Ei îi corespunde gândirea
deschisă, receptivă, capabilă de adaptare, dispusă să accepte dreptul la
diferenţă, cu discernământul de a da informaţiilor o selecţie bazată pe o grilă
660
De altfel, Vilfredo Pareto semnala existenţa unei aşa-numite elite neguvernamentale, pe
care o raporta la elita guvernamentală.
661
Doina Cornea: “Să refuzăm orice alt criteriu în afara valorii”. Doinea Cornea –
L’Alternative, nr.19, nov-dec-1982 apud Andra Lăzăroiu, De la etos la telos: un studiu util
pentru înţelegerea fenomenului rezistenţei anticomuniste din România deceniului 9 în Sfera
politicii, nr.55/decembrie 1997, p.43.
662
Julien Benda ar avea de ce să fie mândru. Cărturarii români ai anilor ‘90 nu au “trădat”.
Benda socotea că un cărturar (adică cel care “desfăşoară o activitate străină, prin esenţa ei,
de orice scop practic, aflându-şi bucuria în cultivarea artei, ştiinţei sau speculaţiei
metafizice, într-un cuvânt în stăpânirea unui bun non-temporal”) trebuie să se opună
pasiunilor politice în două forme: “sau complet străini de aceste pasiuni, dădeau exemplul
unui ataşament exclusiv faţă de activitatea dezinteresată a spiritului şi inaugurau credinţa în
valoarea supremă a acestei forme de existenţă, cum au făcut, de pildă, da Vinci,
Malebranche sau Goethe; sau, moralişti convinşi, predicau adoptarea, sub numele de
omenie sau de dreptate, a unui principiu abstract, superior şi de-a dreptul opus acestor
pasiuni, cum au făcut de pildă Erasmus, Kant sau Renan”. Deşi un Rousseau, un de
Maistre, un Chateaubriand, un Lamartine sau un Michelet şi-au asumat idei politice, le-au
tratat în mod critic, “cu o înălţime a gândirii, cu o viziune abstractă, cu un dispreţ al
contingentului care, în fapt, exclud denumirea de pasiune”. Brenda socoteşte că acţiunea
politică a unor Mommsen, Brunetičre, Barrès, Maurras, d’Annunzio sau Kipling este o
consecinţă a patimii: goana după rezultat imediat, dispreţul pentru argumente, excesul, ura,
ideea fixă (Vezi Julien Benda, Trădarea cărturarilor, (cap. “Cărturarii. Trădarea
cărturarilor”), Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, pp.61-166). Cărturarii români au
ascultat sfatul lui Brenda: ei oscilează între detaşare şi eticism, chiar şi atunci când, culmea,
ocupă poziţii, ori demnităţi politice.
410
calitativă. Gândirea închisă, dogmatică, rigidă şi intolerantă, constituie un

obstacol în calea dezvoltării societăţii civile care este o evoluţie
instituţională, dar şi dezvoltarea unui anumit tip de atitudine. Atunci când
vorbim despre caracterul cultural al tranziţiei, avem în vedere această
evoluţie a mentalităţilor care să devină ostile tendinţelor autoritariste şi care
să creeze un echilibru între voinţa majorităţii şi drepturile minorităţilor. Pe
fundalul sărăciei, al egalitarismului moştenit de la totalitarism şi al masivei
dependenţe faţă de stat, există multe persoane care sunt contaminate de
sindromul autoritarist663.
Structurile patronale sunt o expresie a kistch-ului specific tranziţiei.
Ele sunt, în mare parte, reprezentate de noii patroni ai sectorului de stat sau
de reprezentanţii politici ai acestora664. Asociaţiile patronale au jucat un rol
minor în accelerarea procesului de modernizare a României. Dimpotrivă,
prin natura revendicărilor lor, au dovedit adesea că preferă clientelismul şi
protecţionismul unei economii deschise şi funcţionale.
Un rol controversat l-au jucat şi sindicatele. Într-o evaluare globală,
sindicatele au avut o atitudine vădit antireformatoare, încurajate în această
atitudine de ezitările şi erorile comise de guvernanţi, mai ales în ce priveşte
privatizarea şi strategia mecanismelor de protecţie socială. O seamă de
sindicate sunt extensii ale politicului şi nu forme prin care excesele
politicului sunt limitate. Aşa cum în ce priveşte economia, forma pervertită
a economiei de piaţă a permis îngemănarea birocraţiei şi a noii burghezii
într-o oligarhie financiară, tot astfel, în cele din urmă, sindicatele s-au
transformat în oligarhie, ele reducându-se, în mare măsură, la o rampă de
lansare pentru persoane care, înainte de a se propulsa în politică, îşi doresc o
platformă de negociere pentru a obţine o poziţie politică avantajoasă665.
663
În lucrarea The Authoritarian Personality, T.W. Adorno, împreună cu un grup de
colaboratori a configurat, pornind de la tipul de personalitate receptiv la totalitarismul
fascist, trăsăturile fundamentale ale sindromului autoritarist: a) supunere autoritară, fie la o
persoană cu autoritate, fie la stereotipurile colectivităţii; b) acceptare necritică a autorităţii;
c) conservatorism în sens îngust, ca ostilitate faţă de nou, şi convenţionalism; d) intoleranţă
faţă de dreptul la diferenţă şi agresivitate faţă de grupurile străine, în mod special faţă de
grupurile şi persoanele marginale; e) anti – introiecţie – inabilitate de a înţelege procesele
complexe care au loc în sine şi în ceilalţi; f) superstiţii şi stereotipuri în gândire – lumea e
gândită în alb şi negru, în scheme rigide; g) destructivism şi cinism – ostilitate generală faţă
de lume, presupunerea că ceilalţi sunt răuvoitori şi ostili; h) proiectivitate – proiectarea
asupra lumii a frustrărilor proprii, tentaţia că în jur se petrec tot felul de scenarii şi de
lucruri periculoase. Apud Cătălin Zamfir, Incertitudinea – o perspectivă psiho-sociologică,
Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1990, pp.146-147.
664
Concluziile lui Mircea Boari sunt corecte: “Patronatul român este un produs al statului
român şi, ca atare, până în ziua de azi, el este o anexă a acestuia… În România, la ora de
faţă, avem de-a face cu o economie închisă a cărei funcţionare este dependentă de alianţa
de interese dintre aparatul de stat şi o categorie exclusivistă de «patroni». Această alianţă
dă condiţiile structurale de funcţionare a vieţii economice în România”. Mircea Boari,
“Economia închisă a capitalismului etatist” în Curentul, 18 august 1999.
665
Poate că în nici o altă componentă a organizării sociale nu a fost mai evidentă aplicarea
legii de fier a oligarhiei precum în mişcarea sindicală. Liderii aleşi de sindicate în anii ‘90
au rămas neschimbaţi până astăzi, atunci când ei înşişi nu au decis că pentru binele lor
propriu este mai bine să se implice în politică. Această tendinţă care nu este numai
românească, a căpătat în România o aplicare aproape fără greş. Vezi, în această privinţă şi
411
Oligarhia sindicală a transformat această mişcare dintr-o formă de protecţie

a muncitorilor împotriva abuzurilor guvernamentale, într-o formă de
protecţie a guvernului. Faptul că mişcarea sindicală s-a structurat pe
proprietatea de stat reprezintă un factor de risc, căci, într-o măsură
însemnată, mişcarea sindicală a devenit o apărătoare a menţinerii
proprietăţii de stat, mai ales în ce priveşte regiile autonome şi marile
concentrări industriale.
Atât patronatele cât şi sindicatele prezintă structuri deja osificate, în
mare parte politizate, cu o legitimitate redusă şi folosite, în cel mai bun caz,
ca rampă de lansare pentru cariere politice personale. În clipa de faţă
patronatele şi sindicatele sunt, cu rare excepţii, instrumente docile în slujba
stângii socialiste. Tentativa de legitimare reciprocă prin semnarea a tot felul
de pacte sociale trilaterale guvern-patronate-sindicate este folosită cu
dărnicie, dar este cu totul neconvingătoare.
De altfel, Guvernul este, la masa negocierilor, singurul care împarte
cărţile. Sindicatele nu au a se disputa cu patronatele. Nu cunosc în ultimii
doisprezece ani nici un conflict de muncă major care să fi opus sindicatelor
vreo confederaţie patronală. Singurul patron cu care sindicatele au ceva de
împărţit este Guvernul. Cum în sectorul privat mişcarea sindicală este foarte
firavă, accelerarea privatizării, mai ales în ce priveşte sectoarele energetice
şi industria grea, ar însemna o grea lovitură pentru mişcarea sindicală şi
pierderea unei valoroase pepiniere de cadre pentru stânga socialistă666.
Societatea civilă românească a fost ca şi inexistentă înainte de 1989.
Societatea civilă nu a precedat, printr-o opoziţie anticomunistă, formarea
partidelor politice democratice în perioada postrevoluţionară, aşa cum s-a
întâmplat, de pildă, în Polonia, Cehoslovacia sau Ungaria. Geneza societăţii
civile şi a sistemului pluripartit au coincis. Aceasta a avut efecte negative
importante:
a. O parte semnificativă a dizidenţei anticomuniste a preferat
să participe la geneza societăţii civile, refuzând implicarea
politică.
b. A apărut o rivalitate cu totul dăunătoare, în spectrul
democratic, între planul civic şi cel politic. Cea mai semnificativă
este, probabil, disputa dintre liderii Alianţei Civice şi ai Partidului
Alianţei Civice.
c. Această simultaneitate a stârnit printre intelectuali un refuz
nu doar implicit, ci afişat al politicului. Structurile civice cu
capitolul “De la legea de fier a oligarhiei la rigorismul muncitoresc” din lucrarea lui Guy
Hermet, Poporul contra democraţie (Iaşi, Editura Institutul European, 1998).
666
Ştefan Stănciugelu foloseşte chiar acest termen pentru a-şi intitula un studiu pe această
temă: “Oligarhia sindicală şi politica”. Iată câteva dintre concluziile sale: “Ceea ce…
particularizează mişcarea sindicală românească în zilele noastre este procesul de
oligarhizare a acesteia. Oligarhizarea mişcării sindicale româneşti are drept consecinţă
ruperea înalţilor sindicali de masa de membri care i-a desemnat iniţial… Puterea a liniştit
sindicatele prin îmblânzirea oligarhiei sindicale… În această acţiune de îmblânzire şi
cooptare de lideri sindicali de către partidele politice un lucru este foarte sigur: liderii de
sindicat şi partidele politice câştigă întotdeauna, pe când membrii de sindicat pierd
întotdeauna. Oligarhia sindicală face casă bună cu demagogia şi politicianismul”. Ştefan
Stănciugelu, “Oligarhia sindicală şi politica” în Sfera politicii, nr.39/iunie 1996, p.31.
412
asumare democratică au devenit eticiste, contribuind la

compromiterea politicului şi descurajând implicarea politică. S-a
ajuns până într-acolo încât structurile civice au condiţionat
susţinerea partidelor politice cu condiţia dreptului de veto asupra
întocmirii listelor electorale.
d. Inexistenţa unor structuri civice legitimate de rezistenţa
împotriva comunismului a permis refacerea partidelor istorice.
e. Încercând, parcă, să recupereze timpul pierdut şi să ascundă
o culpă istorică, mişcările civice au abordat până la exces tema
anticomunistă, riscându-şi, astfel, credibilitatea şi modernitatea.
f. Implicarea elitei culturale în mişcarea civică a produs un
refuz al ideologiilor.
Aceasta este, de altfel, una dintre cauzele pentru care, după
mişcarea revoluţionară din decembrie 1989, urmaşilor politici ai Partidului
Comunist le-a fost atât de uşor să preia puterea, într-o majoritate
covârşitoare.
Dificultăţile dezvoltării societăţii civile au cauze care ţin de cursul
istoriei noastre667. Unii autori împing geneza acestor cauze chiar până în
Evul Mediu românesc668. Dintre aceste cauze, probabil că cele mai
importante prin consecinţele lor sunt cele privind ruralitatea vieţii
economice şi sociale româneşti şi cele care ţin de construcţia instituţională,
în special cele privind rolul statului în evoluţia societăţii. E suficient, în
legătură cu cel dintâi aspect, să amintim că, în preajma celui de-al doilea
război mondial, populaţia era rurală în proporţie de 82%, doar 18% din
populaţie fiind urbană. Peste 90% din populaţie avea drept sursă de
667
Un interesant studiu al lui Laurenţiu Ştefan-Scalat rezumând analize sociologice
diferite, oferă câteva cauze obiective, exogene, şi subiective, endogene ale dificultăţii
societăţii civile de a se consolida. Potrivit acestui studiu cauzele exogene sunt următoarele:
a) ruralitatea societăţii româneşti; b) ponderea disproporţionată a statului în viaţa socială;
propaganda şi sistemul educativ comunist. Cauzele endogene sunt legate, în principal, de
stereotipurile mentale şi comportamentale ale populaţiei: a) paternalismul şi autoritarismul;
b) pasivitatea. Respingerea solicitării şi a conflictului; c) incapacitatea de socializare şi de
participare. Parohialismul familial. Vezi Laurenţiu Ştefan-Scalat, “Societatea civilă
românească – o utopie? «Popor» şi elite intelectuale la începutul anilor ‘90” în Polis, nr.
4/1995, pp.161-182.
668
Iată, de pildă, Florin Constantiniu: “Există, aşadar, o moştenire mentală, venită din Evul
Mediu, care blochează calea spre democraţia autentică. În 1990, afirmaţia lui Silviu Brucan
că vom avea nevoie de 20 de ani pentru a ajunge la un adevărat regim democrat i-a
scandalizat pe unii, care au văzut în ea o manifestare de neîncredere în aptitudinile
poporului român de a crea un stat de drept. În ce ne priveşte, credem că ne trebuie mult mai
mult până vom putea evada din «închisorile de lungă durată» ale mentalului colectiv
medieval, pentru a păşi în statul democratic şi economia de piaţă” (Florin Constantiniu,
“Blocaje mentale în calea statului de drept” în Sfera politicii, nr.31/septembrie 1995, p.16).
Alexandru Marghiloman sesiza acelaşi lucru, cu un secol în urmă: “Pe vremea aceea (adică
1688), domnii mei, şi într-adins o spun, viaţa parlamentară, constituţională, bătea din plin
în Anglia, era într-o stare de dezvoltare uimitoare. Iar pe vremea aceea la noi, aici în
Moldova, un Cantemir (Antioh – n.n.) tăia capul lui Miron Costin, şi îi răşluia toată familia,
iar în Muntenia un agă turc putea să-l mazilească pe un Brâncoveanu şi să-l târască la
Constantinopole. De ce vă fac această apropiere? Pentru ca să vă daţi seama cât de crudă
era încă la noi viaţa politică, şi cât de lipsită de tradiţie”. Alexandru Marghiloman,
“Doctrina conservatoare” în Doctrinele şi partidele politice, Cluj-Napoca, Editura
Garamond, 1995, p.156.
413
existenţă agricultura. Situaţia era şi mai disproporţionată în perioada imediat

următoare primului război mondial când populaţia urbană număra abia
câteva procente, sub 10% în orice caz.
În România, spre deosebire de alte ţări, statul a avut un rol important
în procesul de modernizare. Inexistenţa unei burghezii puternice, care să fie
promotor al modernizării, a făcut ca această acţiune să fie preluată în mare
măsură de către stat. În alcătuirea sa, sistemul instituţional românesc al celei
dintîi modernizări a fost puternic birocratizat.
Din păcate, această realitate a avut consecinţe negative asupra
evoluţiei dreptei româneşti. Căci dreapta politică a fost mereu rezultatul
unei mişcări de sorginte civică, fie că a fost vorba de o acţiune culturală,
morală, naţională ori o împletire între toate acestea. Fără să-şi dea seama,
mişcările civice post-decembriste, prin negarea individualismului şi prin
forţarea internaţionalismului în dauna refacerii tradiţiilor naţionale, printr-o
atitudine de dispreţ faţă de mase şi prin îndemnuri inconsistente la unitate,
nu au făcut decât să alimenteze mentalităţile pe care cu bună-credinţă, de
altminteri, le acuzau.
Elitelor culturale, care s-au pus în fruntea acţiunii civice, le-a lipsit
generozitatea. Trecerea de la individualism la activism şi altruism trebuie să
depăşească mentalitatea potrivit căreia altruismul şi activismul presupun
numaidecât colectivism. E vorba de înţelegerea superioară a faptului că
destinul individual este, fatalmente limitat, dacă el nu se suprapune măcar
pentru scurtă vreme destinului colectiv, ca să nu spun destinului istoric.
Destinul individual rămâne astfel să facă doar biografie, oricât ar fi ea de
cuprinzătoare, iar nu istorie669. Clădită doar pe opţiuni vanitoase, istoria
rămâne o iluzie, iar generaţiile nu capătă sens istoric. Poate că e drept ca un
cărturar să voiască a semna fiecare cuvânt scris. Ce ne-am face, însă, dacă
brutarul ar dori să se semneze pe fiecare pâine, iar cizmarul ne-ar ruga să nu
călcăm pe caldarâm, pentru a nu-i şterge semnătura pe care a scris-o cu
cărbune pe talpa pantofului?
Modernizarea României este un proces care necesită o transformare
structurală a societăţii670. Tentativa comunismului de a transforma poporul
român într-o populaţie a avut ca şi consecinţă destructurarea socială şi
ignorarea formelor vieţii comunitare. Diferenţa dintre populaţie şi popor
este conştiinţa de sine. Starea de veghe. Societatea civilă înseamnă
conştiinţă civică. Iar conştiinţa civică induce un comportament activ, în care
669
Karl R. Popper: “Avem nevoie de o etică ce sfidează succesul şi recompensa … Ne-o
arată soldatul necunoscut. Începem să înţelegem că sacrificiul poate să însemne la fel de
mult, sau chiar mai mult, când este făcut în mod anonim. Educaţia noastră etică trebuie să
meargă pe această cale”. Karl R. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei: Epoca marilor
profeţii: Hege şi Marxl (Vol. II), Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p.302.
670
Acest fragment al lui Stelian Tănase merită citat în întregime: “Modernizarea, ca proces,
are un caracter integral, înglobând întreaga societate. Dimensiunile procesului sunt
economice, politice, sociale şi sunt interrelaţionate. Nu poate fi concepută o modernizare
parţială, care să afecteze numai una sau o parte din dimensiuni, economică sau politică, de
pildă. Transformarea unuia din segmente duce inevitabil la transformări în altul. Un sistem
economic arhaic, ineficient, o societate tradiţională nu pot să supravieţuiască instalării unui
sistem politic modern. Şi invers, un sistem politic modern, eficace, cu un grad mare de
participare a cetăţenilor la sfera publică, nu poate funcţiona pe baze economice arhaice,
într-o societate tradiţională”. Stelian Tănase, op.cit., p.14.
414
cetăţeanul caută a-şi fructifica oportunităţile şi îşi respectă îndatoririle pe

care normele legale şi normele morale i le impun. Societatea civilă are
virtutea de a fi dinamică, de a genera elite, de a oferi un partener actului de
guvernare. Fără acestea, modernizarea nu e posibilă, chiar purtând cele mai
admirabile modele.
Dacă asupra rolului politic al intelectualităţii există controverse,
unele mergând până acolo încât să afirme că, o dată intrat în politică,
intelectualul îşi pierde această calitate671, în ceea ce priveşte societatea
civilă, lucrurile sunt mai clare: ea nu se poate dezvolta fără suportul
intelectualităţii672.
Prin înţelegerea procesului de dezvoltare a societăţii civile ca un
suport pentru Dreapta românească nu dorim să avansăm ideea ideologizării
acesteia. Pentru Dreapta românească obiectivul politic este de a edifica
statul de drept şi democraţia consolidată. Societatea civilă se constituie într-
un sprijin în atingerea acestui scop673. De aceea, atunci când vorbim de
tentativa de apropiere între o ideologie, cum este dreapta, şi năzuinţele
societăţii civile nu avem în vedere ideologizarea societăţii civile. Sau nu în
sensul obişnuit. În această lucrare, ca şi pretutindeni în astfel de lucrări, noi
folosim conceptele acestea, cum ar fi şi cel de ideologie, în sensul lor
consacrat, de sumă de idei şi concepte ale unui grup semnificativ din
societate. Există însă şi o altă modalitate de a clasifica ideile şi conceptele
din societate, şi anume între viziunea modernizatoare şi cea care se opune
modernizării. Linia de demarcaţie nu este netă, cu atât mai mult cu cât
formele mixte şi evoluţiile superficiale şi perverse sunt atât de frecvente în
realitate. Cum dezvoltarea societăţii civile şi creşterea rolului ei sunt factori
671
Potrivit lui Joseph A. Schumpeter, ceea ce deosebeşte pe intelectuali de alte persoane
instruite este tocmai faptul că intelectualul tipic îşi refuză responsabilitatea directă în
chestiuni practice, pe care, de altfel, nici nu le cunoaşte îndeajuns. Vezi Joseph A.
Schumpeter, Capitalism, Socialism and Democracy, New York, Harper&Row, 1943.
672
Vocaţia spre modernitate a intelectualităţii este exprimată, pe cazul României moderne,
de către Daniel Barbu în studiul său “Modernizarea politică: o chestiune intelectuală?”
Concluziile sale susţin poziţia noastră privind rolul intelectualităţii: “…forma fără conţinut
este o formulă atât de atrăgătoare încât poate fi reîntoarsă: puterea intelectualilor este un
conţinut fără forme, proclamarea unui adevăr care nu se întrupează niciodată în practica
politică… Preluarea societăţii de către clasa politică modernă este asigurată de
mecanismele Statului liberal. Intelectualii, la rândul lor, s-au instalat în cultură ca într-un
dispozitiv de putere. În raport cu instituţiile şi aparatul de stat ei au construit un imaginar
social fondat pe critica puterii, adică un ansamblu de valori, modele şi reprezentări care
propun o oarecare strategie a adevărului, aptă să culeagă şi să formuleze în discurs
dorinţele şi nemulţumirile societăţii”. Daniel Barbu, “La modernisation politique: une
affaire des intellectuels?” în Revista Română de Ştiinţă Politică, Universitatea Bucureşti –
Institutul de Cercetări Politice – Editura Meridiane, Vol. I, No.1, 2001.
673
Reţinem aprecierile lui Dominique Colas: “Genealogia societăţii civile… a arătat că
această noţiune este legată strâns, în anumite momente din istorie, de cea de stat de drept,
astfel încât putem susţine că afirmarea statului de drept şi a societăţii civile şi plasarea lor
în prim-planul discursului politic reprezintă unul şi acelaşi fenomen… După prăbuşirea
sistemului comunist sovietic, afirmarea societăţii civile, simultan şi prin aceeaşi mişcare cu
cea a statului de drept, se derulează practic în toată Europa, însâ ele sunt cu atât mai
urgente şi mai necesare cu cât naţionalismele exacerbate, după o lungă refulare, renasc din
cenuşa comunismului”. Dominique Colas, Genealogia fanatismului şi a societăţii civile,
Bucureşti, Editura Nemira, 1998, pp.349-354.
415
de democratizare a societăţii, putem aprecia că dezvoltarea societăţii civile

este o formă de modernizare. Iar intelectualitatea, în orice caz o bună parte a
ei, care nu a avut ocazia de a se lăsa pervertită de acest veritabil joc al
ielelor pe care l-au dansat elitele comuniste şi postcomuniste, trebuie să se
afle de partea modernităţii.
Construcţia instituţională are, cum am arătat deja, o componentă
culturală. Societatea civilă este o astfel de contrucţie instituţională. Iar
componenta sa culturală este cultura civică. Această atitudine nouă, inhibată
în comunism, este o raportare complexă la realitate, care presupune cultura
politică, dar o îmbogăţeşte. Anume, în primul rând, cultura civică este o
formă pregătitoare a culturii politice. Comportamentul civic este prealabil
comportamentului politic, presupunând o implicare cetăţenească ce nu
devine încă politică. În acelaşi timp, comportamentul civic este şi
postpolitic, asigurând o atitudine de feed-back, de evaluare şi reacţie la
comportamentul politic. În acest fel se poate spune că, din această
perspectivă, cultura civică induce o formă participativă mai amplă decât cea
a culturii politice674. Cultura civică este, în planul mentalităţilor, un aliat de
nădejde al modernizării. Cum, în această perioadă, ideologia dreptei este
novatoare, purtătoare a modernităţii, dezvoltarea culturii civice, fără a fi, în
sine, ideologizată, devine un aliat de nădejde al dreptei. Cu atât mai mult cu
cât cultura civică este, în acelaşi timp, o formă de recuperare a tradiţiei.
Instituţiile informale
O altă dimensiune a construcţiei instituţionale o reprezintă

instituţiile informale. Ele nu sunt instituţii în sensul uzual al termenului, în
sensul că nu dispun de structuri organizatorice ori de sedii. Dar fac parte din
sistemul instituţional, manifestându-se cu cel puţin unul dintre atributele
instituţionale, şi anume faptul că intră în relaţie cu sistemul instituţional
formal. Ele se prezintă mai degrabă ca un ansamblu de reguli şi de relaţii
manageriale. Aceasta face ca procesul de consolidare a acestor instituţii să
fie mai îndelungat şi cu efecte mai greu de comensurat675.
674
O lectură necesară în această privinţă este lucrarea Cultura civică de Gabriel A.
Almond şi Sidney Verba. Iată un text edificator privind conţinutul culturii civice: “Se
aşteaptă din partea cetăţeanului democratic să fie activ în politică şi să se implice. Pe
deasupra, se presupune că el va fi raţional în modul său de abordare a vieţii politice, că va
fi ghidat de raţiune, nu de emoţie. Cultura civică are multe în comun cu acest model al
raţionalităţii-activiste; de fapt, ea este o asemenea cultură plus încă ceva. Ea subliniază
participarea indivizilor la procesul de input politic. Însă mai există şi altceva. În primul
rând cultura civică este o cultură participativă a loialităţii. Indivizii nu sunt orientaţi doar
spre input-ul politic, ci sunt de asemenea orientaţi pozitiv către structurile şi procesele de
input… Cultura civică este o cultură politică participativă, în care cultura politică şi
structura politică sunt în armonie”. Gabriel A. Almond, Sidney Verba, Cultura Civică:
Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni, Bucureşti, Editura DU Style în colaborare
cu Central European University Press, 1996, pp.59-60.
675
Literatura de specialitate pomenteşte prea puţin despre acest tip de instituţii. Cu plăcere
am regăsit o asemenea semnalare în lucrarea acad. Emilian Dobrescu, Macromodels of the
Romanian Transition Economy, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Expert, 2000, p.20.
Emilian Dobrescu acordă o importanţă deosebită construcţiei instituţionale. Fragilitatea
instituţiilor îl face pe autor să socotească economia românească un sistem slab structurat.
416
Această viziune a îmbinării sistemului instituţional formal (despre

care am vorbit până acum) cu sistemul instituţional informal este o
particularitate a viziunii noastre instituţionale. Această viziune complexă
este menită de depăşească impasul instituţional şi să contribuie la alcătuirea
unei viziuni corelate, unitare, privind sistemul instituţional în ansamblul
său.
Astfel de instituţii sunt instituţia cetăţeanului, instituţia
întreprinzătorului, instituţia proprietăţii ori instituţia managementului.
Abordarea lor din punct de vedere instituţional nu este de natură pur
metodologică, ci are o valoare practică importantă. Abordarea de natură
instituţională presupune strategii diferenţiate în ceea ce priveşte:
 aspectele de natură legislativă;
 evaluarea rolului activ al instituţiei respective în cadrul tranziţiei;
 stabilirea răspunderilor statului în ceea ce priveşte garantarea
îndeplinirii atributelor de natură instituţională, cum ar fi, de
pildă, garantarea drepturilor cetăţeneşti sau a proprietăţii;
 instituirea formelor de control a comportamentului statului şi
sancţionarea abuzurilor împotriva respectivelor instituţii;
 crearea unui corespondent formal al instituţiilor informale;
 modelarea corelaţiilor instituţionale ale instituţiilor respective cu
sistemul instituţional în ansamblul său.
Faptul că instituţiile informale nu au fost integrate, până în prezent,
în sistemul instituţional, a avut consecinţe grave asupra reformei
instituţionale. O mare parte a erorilor guvernărilor postdecembriste şi
originea multora dintre abuzurile administrative s-au produs din cauza
ignorării acestor instituţii.
Viziunea noastră instituţională are în vedere un sistem
interdependent în care instituţiile se susţin reciproc. Vorbind despre cetăţean
ca instituţie, nu înseamnă că viziunea organicistă asupra persoanei trebuie să
precumpănească asupra credinţei în unicitatea sa. Din punct de vedere
funcţional, se poate spune că omul este o rotiţă a unui întreg, care este
societatea în ansamblul său. Dar sacrificarea dimensiunii esenţiale a omului
– dată de unicitatea sa – în avantajul dimensiunii funcţionale înseamnă
abstractizarea excesivă a omului. De aici şi până la tipologii abstracte,
uniformizatoare, de tipul omului nou, al omului multidimensional (care
înseamnă, în fond, o negare a valorii umane) nu mai este decât un pas.
Viziunea instituţională este utilă în abordarea unor aspecte care,
aparent cel puţin, par a avea o conotaţie politică mai restrânsă. Pe baza
strategiei prezentate mai sus, pot fi abordate, într-o viziune unitară, corelată,
cu valenţe instituţionale, probleme dintre cele mai diferite cum ar fi
cadastrul, concesiunea, liesing-ul ş.a.m.d. Modelul instituţional permite o
stăpânire organică a reformei, elimină necorelările şi nesincronizările.
Construcţia instituţională trebuie făcută cu mare parcimonie.
Instituţiile nu înseamnă o suprastructură care, de la un moment încolo,
ajunge să aibă o existenţă proprie, ruptă de societatea care a generat-o. O
construcţie instituţională coerentă, solidă şi organică este aceea care
417
răspunde unei anumite realităţi676. Ea are funcţie reactivă şi modelatoare.

Anume fiecare instituţie a fost creată pentru a răspunde unei probleme
specifice dar funcţionarea ei ulterioară face ca, în domeniul respectiv,
crizele să poată fi preîntâmpinate.
Rolul clasei de mijloc
Autoritatea se exercită cu dificultate într-o societate polarizată. Una

dintre particularităţile dreptei este aceea că îşi propune evitarea polarizării
sociale. Riscul polarizării sociale este major într-o economie aflată în
tranziţie, cum este cea românească. Factorii de risc derivă din următoarele
condiţii:
a. slaba dezvoltare a pieţelor şi a liberei competiţii;
b. existenţa unui sector de stat important;
c. slaba circulaţie a elitelor în societate;
d. inflaţia ridicată;
e. slaba dezvoltare a mecanismelor de colectare şi
realocare a resurselor;
f. accesul redus al opiniei publice la informaţie;
g. calitatea îndoielnică a actului de justiţie;
h. inegalitatea de şanse, în primul rând din pricină
politizării excesive a structurilor de stat şi parteneriale;
i. slaba reprezentativitate a clasei politice.
O societate polarizată nu poate constitui suportul pentru o
democraţie consolidată. Deşi, aparent, polarizarea uşurează sarcina elitei de
a păstra guvernarea, în fapt, polarizarea se constituie într-o subminare a
autorităţii. Polarizarea presupune o imensă risipă de resurse, din care
beneficiarii fructifică prea puţin faţă de cât se iroseşte. Cea mai gravă
consecinţă a polarizării sociale este aceea că ea îşi transformă propriile
cauze în efecte, ceea ce duce la tendinţa polarizării de a se perpetua,
continuând să adâncească decalajele sociale, să consolideze oligarhiile şi să
îngreuneze dezvoltarea societăţii. O societate polarizată nu se poate
constitui în garant al proprietăţii pentru simplul motiv că nu poate asigura
una dintre dimensiunile morale ale proprietăţii, şi anume legitimitatea sa.
Principalul mijloc de evitare a riscului polarizării este dat de
dezvoltarea pieţelor, în toate componentele acestora: transparenţă, acces la
informaţie şi acces concurenţial la resurse. Dacă economiile occidentale
oferă modelul unor societăţi nepolarizate, atunci aceasta se datorează în
principal faptului că ele sunt rezultatul modernizării organice, bazate, în
principal, pe dezvoltarea şi consolidarea pieţelor. Iar în cadrul segmentelor
pieţei, un rol fundamental îl joacă pieţele financiare, cu deosebire piaţa de
capital. Ca instrument economic, dezvoltarea pieţei de capital este cea mai
teribilă armă împotriva polarizării sociale.
676
Robert Nisbet: “Fiecare instituţie este, în esenţă, soluţia unei anumite probleme. Mai
mult, instituţiile într-o cultură întreţin între ele o relaţie funcţională, ca în cazul înrudirii,
comunităţii locale, religiei, economiei etc. Fiecare depinde într-o oarecare măsură de
cealaltă”. Robert Nisbet, “Schimbarea socială” în Polis, nr.3/1998, p.32.
418
Efectul social al polarizării este slaba dezvoltare a clasei de mijloc.

Aceasta nu se explică numai prin insuccesele tranziţiei, ci şi prin structura
socială a societăţii comuniste de la noi. Comparativ cu alte ţări central şi
est-europene, clasa de mijloc, înţeleasă mai ales ca nivel economic, a fost
mult mai redusă677.
Despre clasa de mijloc se vorbeşte mult în vremea din urmă dar fără
vreun folos prea mare. Fie pentru că definirea a ceea ce înseamnă clasă de
mijloc nu se face cu destulă claritate, fie pentru că strategiile capabile să o
dezvolte, şi care neapărat trebuie să fie pe termen lung, nu sunt asumate de
guvernanţi.
Nu pare oarecum nepotrivit ca, după ce am vorbit mai devreme de
faptul că noi nu gândim, în prezent, dinamica socială în termeni de clase
sociale, să vorbim, totuşi, de clasa de mijloc? Este, aceasta, oare, o
neconcordanţă?
Întâi de toate, clasa de mijloc nu este o categorie definită după
tipologiile obişnuite cu care sunt definite clasele sociale. Când spunem
“clasa de mijloc” nu trebuie să avem în vedere acele categorii sociale care,
din punctul de vedere al veniturilor, se situează pe mediana scalei de
venituri sau în imediata ei proximitate. Dacă ar fi aşa, ar rezulta că aproape
jumătate din români aparţin clasei de mijloc. Or, linia mediană fiind stabilită
la un nivel de circa 50 de dolari pe lună, e limpede că o astfel de definire nu
are nici o relevanţă. O persoană care nu are condiţii minime de trai, nu are
acces la curent electric sau la telefon, care nu dispune de un anumit stoc de
bunuri de folosinţă medie şi îndelungată, nu poate fi socotită, calitativ
vorbind, în această categorie. În plus, clasa de mijloc nu este numai o
categorie fiscală, ci este şi o categorie culturală. Apartenenţa la clasa de
mijloc nu se judecă numai după mărimea contului din bancă, ci şi după
numărul cărţilor din bibliotecă şi după gradul de întrebuinţare a paginilor
acelor cărţi. O mentalitate este generată şi se susţine apoi prin două
dimensiuni: economică şi culturală. Nouă ne lipseşte clasa de mijloc pentru
că nu sunt suficienţi bani. Dar, mai ales, ne lipseşte clasa de mijloc pentru
că ne lipseşte mentalitatea unei clase de mijloc678.
Misiunea Dreptei este îngreunată de faptul că adversarii ei nu se
numără printre oameni, ci printre mentalităţi. Iar aliaţii ei, de asemenea, sunt
677
Pornind de la faptul că “Clasa de mijloc este cheia unei succes story în tranziţia către o
economie de piaţă.”, Silviu Brucan prezintă o estimare a clasei de mijloc potenţiale (% din
întreaga populaţie) înainte de 1989, în câteva ţări foste comuniste – Republica Cehă 30,
Slovacia 25, Ungaria 20-25, România şi Bulgaria câte 5, Albania şi Rusia doar un procent.
Iată dar handicapul major al redimensionării sociale pentru România! Silviu Brucan,
Capitalism versus comunism, Bucureşti, Editura Nemira, 1998.
678
Recomand, în această privinţă studiul lui Dan Chiribucă şi Mircea Comşa – “Iluzia
clasei de mijloc”, apărut în 1999. Iată concluzia autorilor: “…deşi există un important
segment de populaţie care consideră că aparţine clasei de mijloc (prin comparaţie cu
ceilalţi, desigur, au dreptate), în realitate, acest segment nu are aproape deloc
caracteristicile pe care ar trebui să le aibă o adevărată clasă de mijloc. Nici pe dimensiunea
venit, nici pe cea a averii şi nici pe cea comportamental-axiologică nu putem spune că
avem o clasă de mijloc constituită. Cel mai probabil ea se află într-un stadiu incipient
(maximum 10% din populaţie, aproximativ 1-2% din aceştia constituind clasa de sus), fiind
departe de a juca rolul pe care ar trebui să-l aibă într-o societate capitalistă modernă” (Dan
Chiribucă, Mircea Comşa, “Iluzia clasei de mijloc” în Feţele schimbării, ed.cit., p.248.
419
mai puţin persoanele, cât instituţiile. Mentalitatea este un concept abstract.

Dar formele sale de manifestare sunt cât se poate de concrete.
Definirea ei fiind complexă, organică aş spune, clasa de mijloc nu se
încadrează în tipologia clasică deoarece ea nu are o poziţie distinctă faţă de
proprietate şi faţă de un anumit fel de proprietate, aşa cum ne-am deprins, la
cursurile de economie marxistă, să definim “burghezia”, “moşierimea” ori
“proletariatul”. În clasa de mijloc pot coexista deţinători ai oricărui tip de
proprietate productivă: întreprinzători mici şi mijlocii ori fermieri. Pot
coexista deţinători de mijloace de producţie şi beneficiari de rente, care nu
sunt implicaţi direct în producţie. Pot exista proprietari şi administratori. Pot
coexista întreprinzători şi reprezentanţi ai profesiunilor liberale. Ori
acţionari şi manageri. Ceea ce înseamnă că, în accepţiunea noastră, clasa de
mijloc este mai degrabă o categorie socială şi culturală, decât o categorie
economică. Ea depăşeşte cadrul rigid, unidimensional şi adesea conflictual
al tipologiilor claselor sociale. Creşterea ponderii clasei de mijloc este o
cale prin care tensiunile generate de lupta de clasă sunt absorbite în
societate. Nu întâmplător revoluţiile comuniste au reuşit tocmai acolo unde
clasa de mjloc era cea mai firavă.
Dezvoltarea clasei de mijloc este un suport necesar al consolidării
democraţiei româneşti. Iată câteva dintre argumente:
a. Clasa de mijloc este cea mai puţin dependentă de
factorul politic679. Oamenii din vârful ierarhiei economice şi-au
clădit averile în relaţie cu statul şi au nevoie de bunăvoinţa
factorului politic pentru a şi le menţine. Ei sunt mai puţini, sunt
cunoscuţi şi astfel uşor de vânat, dacă manifestă împotrivire.
Larga masă a populaţiei sărace este cu mult mai tentată de
populism şi socoteşte generozitatea statului principala şansă a
supravieţuirii materiale. Atât cei foarte bogaţi cât şi cei săraci
sunt, din acest punct de vedere, vulnerabili.
b. Clasa de mijloc este un factor de stabilitate socială. La
nivelul acesteia se echilibrează cel mai bine raportul dintre
drepturi şi obligaţii.
c. Clasa de mijloc reprezintă cea mai bună formă de
consolidare a capitalului românesc680.
679
Iată cum descrie Petre Carp legătura dintre emanciparea maselor şi primenirea elitelor:
“Ţăranul şi meseriaşul! Pentru ce ţin eu, şi dacă voiţi ca conservator, pentru ce ţinem noi ca
să facem tot ce vom putea pentru a pune pe aceste două clase pe o treaptă de înflorire mai
înaltă decât aceea în care se află astăzi? O fac în interesul claselor dirigente; clasele
superioare sunt ca ploaia, ce, după frumoasele cuvinte ale poetului, de la cer ne vine şi la
cer se întoarce în eternă alternare; clasele superioare din popor vin şi la popor se întorc, în
eternă alternare, şi dacă poporul acela din care eşim şi la care ne întoarcem este un popor
sdravăn, şi noi vom fi sdraveni”. P. P. Carp, “Era nouă” (Discurs din 4 decembrie 1884),
reluat în revista Polis, nr.2/1998, p.125.
680
Iată, în context, un text interesant al lui P.P. Negulescu: “Din punct de vedere naţional
…o clasă de mijloc e neapărat necesară ca o garanţie mai mult de viitor. Clasele de sus au
arătat, în trecut, iar clasele de jos arată în present că nu pot forma un suport destul de
puternic al ideii naţionale. În trecutul nostru, bunăoară, în părţile teritoriului nostru etnic ce
erau supuse domniei străine, clasele de sus, în special boierimea, şi-au pierdut caracterul
420
d. Clasa de mijloc este legată printr-o comuniune de

interese, mai ales de natură economică, mult mai pregnant decât
alte categorii sociale. Dezvoltarea clasei de mijloc poate da,
astfel, mai multă coerenţă şi reprezentativitate acţiunii politice.
Aceasta ar duce la aşezarea partidelor pe considerente de natură
doctrinară şi evitarea, pe cât posibil, a conglomeratelor politice
de tip “front” ori de tip “convenţie”.
e. Clasa de mijloc se dezvoltă simultan în toate domeniile
activităţii economice: industrie, finanţe, agricultură, comerţ etc.
În acest fel se va putea produce integrarea mediului rural în
sfera politicii. Lipsa de informaţie, discernământul precar ce
decurge din asta, nivelul scăzut al civilizaţiei materiale, rolul
încă important al nomenklaturii săteşti conservatoare, caracterul
ambiguu al relaţiilor de proprietate din mediul rural, toate
acestea fac ca electoratul de la sate să nu participe efectiv la
viaţa politică, fiind, cu deosebire în perioada alegerilor, o masă
de manevră.
f. Clasa de mijloc constituie cea mai importantă sursă de
activare a societăţii civile;
g. Clasa de mijloc constituie principala resursă de
primenire a elitei, asigurându-i acesteia o dezvoltare
organică681.
h. Clasa de mijloc este factor activ în emanciparea
mentalităţilor.
i. Prin orientarea sa către dezvoltarea proprietăţii, către
iniţiativă şi către tradiţie, clasa de mijloc devine o importantă
resursă electorală a dreptei politice.
Ca orice mutaţie socială, dezvoltarea clasei de mijloc se face pe
termen lung682. Important este că dezvoltarea clasei de mijloc nu se face în
dauna altor categorii sociale, ci, dimpotrivă, prin emanciparea acestora.
naţional mai uşor şi mai repede decât clasele de jos. Iar astăzi, o parte cel puţin a claselor
de jos, şi anujme proletariatul, stă mai mult decât clasele de sus sub influenţa
internaţionalismului socialist, comunist sau anarhist. Clasele de mijloc opus, din acest
punct de vedere, o rezistenţă mai mare, când sunt naţionale, bineînţeles, şi ademenelilor de
sus şi presiunilor de jos“. P. P. Negulescu, Partidele politice, Bucureşti, Editura Garamond,
1995, p.333.
681
Atunci când Hegel spunea că de la greci încoace nu s-a mai descoperit nimic avea,
probabil, dreptate. Căci, iată, în chestiunea de faţă un text din Politica lui Aristotel: “În
toate cetăţile există trei părţi ale cetăţii, cea foarte bogată, cea foarte săracă şi o a treia, cea
de mijloc. Cum însă este acceptat că ceea ce este moderat şi de mijloc este cel mai bun, este
evident că şi în cazul darurilor soartei, o stare de mijloc este cea mai bună. Pe când celui
din clasa de mijloc îi vine uşor să dea ascultare raţiunii, celui ce este foarte frumos, foarte
puternic, foarte bogat sau dintr-o familie sus-pusă sau dimpotrivă celui ce este foarte sărac,
foarte slab sau fără onoare îi este greu să fie raţional… De asemenea, dintre toţi cetăţenii
cetăţii, cei din clasa de mijloc se prezervă cel mai bine, Pentru că ei nu râvnesc la bunurile
altora, cum este cazul celor săraci; şi nici alţii nu râvnesc la bunurile lor, în felul în care
săracii râvnesc şa bunurile celor bogaţi; şi pentru că ei nu complotează împotriva nimănui
şi nimeni nu complotează împotriva lor, ei duc o viaţă lipsită de pericole… Este evident,
deci, că asocierea politică bazată pe clasa de mijloc este cea mia bună şi că acele cetăţi în
care clasa de mijloc este numeroasă pot fi cel mai bine guvernate”. Aristotel, Politica
(IV.11, 1295b1-1296a5), Bucureşti, Editura Academiei, 1963.
421
Din păcate, mai mult sau mai puţin conştient, în România au existat
o seamă de particularităţi care au îngreunat dezvoltarea clasei de mijloc.
Printre acestea amintim:
 întârzierea procesului de privatizare;
 întârzierea acordării titlurilor de proprietate în agricultură şi lipsa
unei preocupări pentru reglementarea circulaţiei terenurilor
agricole;
 slaba dezvoltare a pieţei de capital;
 neputinţa îndeplinirii, din cauza inflaţiei, a funcţiei de
tezaurizare a monedei naţionale;
 insuficienţa creditului bancar;
 sistemul fiscal care nu încurajează acumularea şi care
dezavantajează profesiunile liberale;
 insuficienţa capitalului străin.
Gradul de dezvoltare a clasei de mijloc este legat de gradul de
evoluţie a procesului democratic şi a relaţiilor de piaţă. Clasa de mijloc este
o rezultantă a celorlalte, dar devine, la rândul său, o susţinere a consolidării
democraţiei, prin gradul său sporit de discernământ şi responsabilitate, şi un
suport al funcţionării pieţelor, prin influenţa pe care o are, pe de o parte,
asupra evoluţiei consumului, iar pe de altă parte, asupra evoluţiei
investiţiilor, prin implicarea sa în mecanismele de colectare, de la
achiziţionarea de titluri de stat şi obligaţiuni pe piaţa de capital, şi până la
investiţiile în asigurări, în fonduri de pensii sau în fonduri mutuale.
Susţinerea pe care o dă clasa de mijloc procesului democratic derivă şi din
aceea că ea este mult mai puţin atrasă de mesajul extremist sau de cel
populist.
Dreapta este, în esenţa sa, o ideologie pusă în slujba clasei de mijloc.
Principiile economice ale dreptei, viziunea noastră despre exerciţiul
autorităţii sunt menite să susţină dezvoltarea clasei de mijloc, care constituie
un potenţial electoral important. Ca în orice perioadă postrevoluţionară,
ideologia novatoare este pusă în situaţia de a elabora astfel de politici încât
ele să ducă la dezvoltarea structurii sociale care îi poate fi favorabilă683.
Un rol central îl joacă întreprinzătorul. Acţiunea antreprenorială
îmbracă forme diverse, de la micul producător şi comerciant, până la fermier
şi brokerul de pe pieţele financiare. Deşi domeniile de activitate sunt atât de
diferite, interesul economic este în linii mari acelaşi şi el ţine de
liberalizarea pieţelor, de stabilitatea legislaţiei şi de relaxarea raporturilor cu
autoritatea, fie că e vorba de proceduri birocratice ori de fiscalitate. Atunci
când vorbim de spirit antreprenorial, vom avea în vedere şi spiritul
managerial, ca o expresie a acestuia. Managerul este o categorie economică
distinctă, care nu se suprapune, totuşi, în toate interesele sale, cu cele ale
întreprinzătorului, acolo unde proprietatea este separată de management. Tot
682
Vezi, în această privinţă, articolul meu “Crizele proprietăţii şi clasa de mijloc” din
revista Sfera politicii, nr.3/februarie 1993.
683
O astfel de înţelegere a realităţilor a avut şi comunismul. Industrializarea nu a fost
susţinută numai ca element de modernizare economică şi de diminuare a decalajelor faţă de
Occident, ci mai ales ca o modalitate de distrugere a proprietăţii private, de concentrare a
puterii şi de sporire a numărului proletariatului.
422
în categoria întreprinzătorilor trebuie consideraţi şi investitorii care îşi

implică resursele financiare în domenii specifice. Interesul economic al
acestora este legat de corecta funcţionare a pieţelor financiare şi de protecţia
acordată investitorilor minoritari. Întreprinzătorii, managerii şi investitorii
alcătuiesc segmentul cel mai dinamic al clasei de mijloc.
Întreprinzătorul, ca şi parte a clasei de mijloc, aşadar întreprinzătorul
mic şi mijlociu, poate deveni un susţinător al ideilor noastre. Din păcate,
marii intreprinzători nu sunt, în ziua de azi, tot atât de deschişi către o
schimbare în sensul amintit. Ei sunt în cea mai mare parte ostili liberalizării
din motive care ţin de menţinerea poziţiei privilegiate pe care au căpătat-o,
ca parte a noii oligarhii. Ca regulă, printre susţinătorii dreptei nu se regăsesc
întreprinzători din această categorie.
În ce priveşte obiectivul renaşterii morale, el implică pe purtătorii
ideii morale: pe dascăli, pe preoţi, pe cărturari. Spre deosebire de stânga –
şi, mai ales în istoria politicii româneşti – dreapta a fost pregnant culturală.
Iar obiectivul integrării României în structurile euro-atlantice presupune un
mesaj convingător pentru armată. Atît în ceea ce priveşte Biserica, cât şi în
ce priveşte Armata nu avem în primul rând reprezentanţii de la vârful
acestor instituţii, ci generaţia tânără, cu spirit novator.
Ceea ce au comun toate aceste segmente pe care le-am amintit este
vocaţia lor managerială, capacitatea de a accepta ideea modernizării şi de a
o putea susţine, în domeniul lor. Ei trebuie să fie susţinătorii şi primii
beneficiari ai schimbării. Şi din ei trebuie recrutate noile elite ale societăţii.
O politică de dezvoltare a clasei de mijloc trebuie să aibă în vedere
următoarele direcţii:
 dezvoltarea pieţelor financiare, în toate componentele acestora:
bănci, piaţă de capital, piaţa asigurărilor;
 sprijinirea micilor întreprinzători;
 dezvoltarea burgheziei rurale;
 stimularea comerţului;
 dezvoltarea unei pieţe a culturii;
 sprijinirea fiscală a profesiunilor liberale;
 aşezarea, prin reformarea sistemului, a unor profesiuni pe baze
private, cum ar fi cele de medic, cercetător;
 dezvoltarea noii economii şi a tehnologiilor informatice.
Aceste acţiuni au două ţinte: în primul rând pe aceea de a mări
numărul potenţialilor membri ai clasei de mijloc; în al doilea rând, de a le
stimula comportamentul de natură economică. Prioritară în această strategie
este dezvoltarea pieţelor financiare. Dezvoltarea acestor pieţe are un dublu
rol: pe de o parte să mărească numărul celor care lucrează pe aceste pieţe
(bancheri, brokeri, dealeri etc.) şi care, prin veniturile pe care le obţin şi
mentalităţile pe care le reprezintă, sunt ei înşişi reprezentanţi ai clasei de
mijloc; iar pe de altă parte deoarece ei pot stimula comportamentul
economic al altor categorii sociale, prin implicarea resurselor financiare
suplimentare ale acestora în acţiuni de tipul fondurilor mutuale, fondurilor
de pensii, asigurărilor, achiţionării de titluri de stat, obligaţiuni municipale
sau alte titluri de valoare, ori prin transformarea economiilor în depuneri
bancare. Dezvoltarea pieţelor financiare poate atrage în circuitul economic
423
categorii tradiţional pasive, cum sunt cele bugetare. Tot astfel, precum se
observă, nu avem în vedere doar sprijinirea culturii, ci a unei pieţe a culturii,
care să asigure un statut material omului de cultură. Tehnologia informatică
şi ceea ce se numeşte noua economie au de asemenea rolul de a pune
laolaltă abilităţile profesionale şi nivelul material.
De fapt, strategia dezvoltării clasei de mijloc este, spre deosebire de
strategiile economice obişnuite, o viziune care are în vedere dimensiunea
socială şi culturală a dezvoltării. Ceea ce distinge viziunea dreptei este
tocmai această corelare între dezvoltarea economică, emanciparea
mentalităţilor şi crearea unor segmente sociale cu un grad redus de
dependenţă faţă de stat şi al căror nivel material să presupună, dincolo de
necesităţile cotidiene, un surplus care să poate induce acestor segmente un
comportament economic. Cum spuneam, Dreapta se adresează unei naţiuni
de proprietari. Mai bogat sau mai puţin bogat, omul se raportează în acelaşi
mod la propria avuţie, iar sentimentul de proprietate, pe de o parte, precum
şi siguranţa propriei proprietăţi, pe de altă parte, trebuie în egală măsură
respectate, indiferent de mărimea proprietăţii. Acesta este, de altfel, şi
spiritul primului punct din Manifestul Dreptei. Nu este, însă, suficient să ne
adresăm unei naţiuni de proprietari. Aceasta este o viziune statică. Trebuie
să concepem naţiunea ca pe un ansamblu de posibili investitori. Fie că e
vorba de un întreprinzător care îşi riscă banii într-o afacere, fie că e vorba de
un medic care îşi înfiinţează propriul cabinet, fie de profesorul ori ofiţerul
care cumpără un titlu de stat sau cotizează la un fond privat de pensii.
Îmbinarea aceasta dintre economic, social şi cultural dă strategiei
privind dezvoltarea clasei de mijloc un caracter organic. Trebuie să ne ferim
să transformăm dorinţa de dezvoltare a clasei de mijloc într-un clişeu ori
într-un slogan. Dorinţa de a crea un prototip social ar putea transforma
tiparul-robot al “omului nou” în altul, să-i spunem, al “omului de mijloc”.
Un om care are propria proprietate, care este purtătorul unor mentalităţi
antreprenoriale şi al unui orizont cultural, are, astfel, datele de a fi conştient
de propria unicitate, pe care să şi-o apere cu demnitate.
Suntem, evident, foarte departe de riscul de a transforma clasa de
mijloc într-o mic-burghezie prăfuită, mediocră, înţesată de prejudecăţi, de
felul celei pe care o găsim în romanele lui Stendhal ori Balzac, de felul celei
ridiculizate de Cehov ori de Anatole France, sau anatemizate de Friedrich
Nietzche. Chiar dacă ostilitatea anti-burgheză a rămas o dominantă a
gândirii radicale a secolului XX, noi credem că pentru reaşezările ce trebuie
să aibă loc în societatea românească o atitudine de acest fel este lipsită de
sens.
Pentru noi această evoluţie a mentalităţilor, înţelegerea rolului pe
care cetăţeanul îl poate juca faţă de sine însuşi şi faţă de societate sunt
esenţiale în înţelegerea corectă a principiului autorităţii. Autoritatea este
bazată pe funcţionalitate şi pe comunicare. Ea presupune că cetăţeanul este
un subiect activ, relaţia de autoritate este o relaţie interactivă. Ea nu se
bazează pe un raport ca între superior – inferior. Dimpotrivă, cu cât este mai
mică distanţa , în ce priveşte drepturile, dintre cel care conduce şi cel care
este condus, cu atât autoritatea este mai performantă. Noi avem nevoie de
cetăţeni care acceptă să fie conduşi, în numele unei eficienţe sociale, nu de
424
indivizi care au nevoie să fie conduşi, dintr-o incapacitate lăuntrică. De

aceea, autoritatea are nevoie atât de o elită guvernantă capabilă, cât şi de un
interlocutor social cu discernământ, care să simtă nevoia autorităţii, ca
reacţie la haos şi anarhie, dar care să şi sancţioneze prompt posibila deviere
a autorităţii spre autoritarism.
Calitatea unei guvernări este strâns legată de disponibilitatea
cetăţenilor, de gradul lor de educaţie şi de implicare civică684. Cu atât mai
mult cu cât reforma, fiind cu precădere instituţională, necesită un anumit
grad de cultură managerială, în strânsă corelare cu cultura civică.
Uniformizarea şi egalitarismul comunist nu trebuie transformate în
egalitarismul clasei de mijloc. De aceea, precum se poate observa, nu
vorbim de egalizare a veniturilor, de discriminări sociale ori de facilităţi
fiscale. Consolidarea clasei de mijloc trebuie să fie consecinţa dezvoltării
pieţelor, a dezvoltării proprietăţii şi a responsabilizării civice iar nu a unui
intervenţionism procustian al statului. Consolidarea clasei de mijloc nu
înseamnă că aceasta trebuie să capete caracter de masă, în sens cantitativ.
Clasa de mijloc nu trebuie să devină “masă” pentru simplul motiv că ea nu
tinde să uniformizeze ci, dimpotrivă, să personalizeze pe membrii săi. Clasa
de mijloc nu este o simplă traslatare fiscală a săracilor de ieri în mijlocaşii
de mâine. Căci în acest fel societatea va rămâne la fel de săracă685.
Insist asupra caracterului organic al dezvoltării clasei de mijloc.
Esenţial pentru noi este că acest segment reuneşte două însuşiri esenţiale:
1. Are un grad mai redus de dependenţă faţă de stat.
2. Dând substanţă societăţii civile şi susţinând centre
alternative de putere, se poate opune abuzurilor statului şi
construcţiei oligarhice, fiind structural antitotalitară.
Caracterul organic al clasei de mijloc poate da consistenţă procesului
democratic, poate genera noi elite şi poate instituţionaliza, în sensul apărării
drepturilor fundamentale, raporturile individului cu societatea şi cu statul686.
684
Aurelian Crăiuţu subliniază acest lucru în lucrarea sa “Cultura politică şi societatea post-
comunistă: condiţii ale democraţiei!”, cuprinsă în Elogiul libertăţii. Studii de filosofie
politică (Iaşi, Editura Polirom, 1998). Dincolo de trimiterile previzibile la lucrarea lui
Amond şi Verba, Crăiuţu readuce în atenţia cititorilor fragmente din scrieri celebre care
subliniază tocmai caracterul interactiv al autorităţii: Republica lui Platon, Principele lui
Machiavelli sau John Winthrop cu A Model of Christian Charity.
685
Alain Minc sesizează acest pericol, pe exemplul Franţei contemporane. Unul dintre
efectele statului bunăstării, consideră autorul francez, este tocmai acela că politicile fiscale,
bugetare, duc la o uniformizare socială care este, în esenţă, la fel de egalitaristă ca şi
politicile socialiste. Spune Alain Minc: “Maşinăria egalitară este condamnată pe termen
lung, dar noi trăim astăzi în societatea creată de ea – cea a claselor mijlocii. Va apărea, în
cele din urmă, omul nou? Acest vechi mit al gândirii socialiste se va împlini, oare, fără
revoluţie şi fără lupte de clasă? Vom fi, de acum înainte, identici cu toţii?“ Alain Minc,
Maşinăria egalitară, Bucureşti, Editura Du Style, 1997, p.74.
686
Pericolul fetişizării clasei de mijloc şi golirea sa de conţinut este semnalat de acelaşi
Alain Minc: “Liberalii secolului al XIX-lea considerau Revoluţia drept împlinirea clasei
mijlocii… De aproape două secole societatea franceză nu a încetat să alerge în căutarea
acestei forţe dominante şi greu definibile. Deîndată ce se produce o bulversare politică,
fiecare crede că întrevede încarnarea clasei mijlocii… Bonapartismul: triumf al clasei
mijlocii; radicalismul: idem; gaulismul din 1958: acelaşi lucru; socialismul din 1981:
aşijderea…Ce îndrăzneală, de atunci încoace, să opreşti pendulele şi să proclami,
independent de orice context politic, venirea mesianică a clasei mijlocii” (idem, p.75).
425
Cetăţeanul ca instituţie
Poate că cititorul ar putea rămâne nedumerit punând faţă în faţă două
dintre convingerile dreptei, şi anume, pe de o parte, cea privind faptul că
omul se află în centrul politicilor sale, iar pe de altă parte, cea privind
importanţa acordată construcţiei instituţionale. Când ne gândim la om, avem
în vedere unicitatea sa. Când abordăm construcţia instituţională, avem în
vedere tocmai funcţia modelatoare a guvernării, care abstractizează
raporturile umane şi care se poate găsi într-un raport de contradicţie cu
vocaţia unicităţii persoanei. Aşadar, se află vocaţia instituţională a Dreptei
româneşti în contradicţie cu vocaţia sa umanistă?
Atitudinea faţă de om nu se poate mărgini doar la mesaje de
solidaritate, sau la abilităţi propagandistice. Ea trebuie să se regăsească într-
un sistem normativ şi într-un set de politici. Sistemul normativ are ca
obiectiv statuarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Setul
de politici are în vedere crearea instituţiilor care să garanteze respectarea
drepturilor şi libertăţilor respective şi a opţiunilor strategice pe care
instituţiile respective să le îndeplinească.
Autoritatea nu se poate implica în trăirile interioare ale omului. În
ceea ce priveşte cunoaşterea de sine şi căile prin care omul comunică
celorlalţi rodul acestei cunoaşteri, ingerinţele societăţii constituie un abuz.
Ceea ce trebuie să facă societatea este să confere omului, în procesul
autocunoaşterii, o stare de siguranţă. Societatea şi statul nu trebuie să
constituie o ameninţare şi nu trebuie percepute de cetăţean în acest fel, căci
atunci, preocupat de a se împotrivi acestor ameninţări sau înclinat să se
umilească, pentru a se apăra de consecinţele lor, omul se poate înstrăina de
sine însuşi. Primejdia uniformizează. Poate că în faţa unei primejdii
naturale, în faţa unei catastrofe ori a unei molime, oamenii se solidarizează.
Dar nu şi în faţa primejdiei sociale. Ea are cel mai adesea darul de a
dezbina. În faţa unui stat autoritar, în faţa unei agresiuni sociale, tendinţele
de dezbinare prevalează în faţa celor de solidarizare. Omul se simte mai
străin ca oricând.
Autoritatea trebuie, aşadar, să îndeplinească acest obiectiv esenţial
care este garantarea siguranţei cetăţeanului, în toate dimensiunile pe care le-
am menţionat deja. Pentru atingerea acestui obiectiv, autoritatea trebuie să
acţioneze prin instituţii. Modernizarea instituţională are, ca scop final,
ameliorarea raporturilor dintre om şi lume, astfel încât el să poată avea
vocaţia şi harul propriei unicităţi687. Nu există, aşadar, nici o contradicţie
între vocaţia instituţională a dreptei şi respectul său pentru om. Dimpotrivă,
687
Despre harul unicităţii fiinţei umane ne vorbeşte părintele Galeriu în capitolul “Creaţia
ca dar şi jertfă” din lucrarea Jertfă şi răscumpărare (Bucureşti, Editura Harisma, 1991):
“Omul îşi construieşte un univers spiritual, o viaţă interioară; aceasta îl determină, îl
defineşte... Omul e dedicat finalităţii, scopului creator, valorilor. Nu e vorba de o simplă
adaptare la noi condiţii, ci de adaptarea lumii din jur scopurilor lui şi de setea după ceva
nou... Asemenea unui sistem de reacţii în lanţ, fiecare persoană e un «punct de recepţie» şi
de emisie, de unitate şi de varietate, de îmbogăţire şi de înoire” (pp. 67-68).
426
o construcţie instituţională adecvată este o şansă pentru ca fiecare om să

intre pe făgaşul propriei unicităţi688.
În acest fel, poate că nicăieri nu se observă mai bine caracterul de
sinteză doctrinară al Dreptei româneşti decât în viziunea sa cu privire la
autoritate. În mod obişnuit, aceasta este o piatră de poticnire atunci când se
încearcă apropierea dintre liberalism şi conservatorism689. Liberalul are
încredere în capacitatea reglatoare a pieţei, socotind că intervenţia statului
nu va face decât să perturbe mersul societăţii de la atingerea optimului său
spre care piaţa, în mod spontan, tinde. Intervenţia statului este interpretată
ca o constrângere care, prin caracterul său artificial, va perturba egalitatea
între actorii pieţei şi va constitui o frână în calea dezvoltării. Conservatorul
consideră că deasupra luptei forţelor naturale trebuie să existe o autoritate, o
forţă conştientă de sine, care să imprime dezvoltării un caracter ordonat şi să
evite salturile bruşte saau aleatorii.
Trecerea de la socialism la capitalism, pe fundalul trecerii de la
totalitarism la democraţie, nu se poate realiza lăsând, în mod spontan, forţele
pieţei să acţioneze. Aceasta deoarece, în prezent, forţele care acţionează pe
piaţă vor acţiona pentru inhibarea forţelor înseşi ale pieţii. Regulile pieţei libere
nu pot funcţiona astăzi ca o consecinţă a unei realităţi economice. Ele trebuie
instituite. Faptul că economia de piaţă trebuie mai întâi să fie instituită, prin
norme, legi şi instituţii şi după aceea să devină funcţională ca atare constituie o
particularitate a perioadei pe care o traversăm. Noi nu avem o competiţie
liberă, de sorginte darwinistă, pe care să o apărăm prin legi de tipul lui
Sherman Antitrust Act (1890) de expansiunea monopolurilor. Ci dimpotrivă,
trebuie să construim legi şi instituţii care să permită desprinderea competiţiei
libere dintr-o economie monopolistă. Nu avem a clădi instituţii care să
688
Îmi veţi permite, în acest context, un citat mai lung, dar pilduitor, din Mihai Eminescu,
care sesiza, încă la 1878, provocarea pe care o ridică aparenta contradicţie dintre om, ca
vocaţie a unicităţii instituţii, ca vocaţie a abstractizării: “Pentru conservatorism împlinirea
datoriilor către semenii săi, solidaritatea de bunăvoie sau impusă prin legi a cetăţenilor unui
stat, o organizare strictă, în care individul e numai un mijloc pentru întreţinerea şi înflorirea
colectivităţii, cruţarea economică a tuturor claselor pe cari le priveşte ca organe vii ale
societăţii, cu un cuvânt organizarea naturală, înţeleasă de toţi, moştenită adesea prin
tradiţie, prin obiceiul pământului, recunoscută de toţi fără legi scrise chiar, iată starea de
lucruri la care aspiră conservatorismul estrem. Dar şi acxeastă direcţie are primejdiile ei.
Vecinica tutelă exercitată asupra claselor de jos le dă într-adevăr pînea de toate zilele, dar le
lipseşte de energie individuală, le face indolente. Pe de altă parte sistemul libertăţii, totdată
a individualismului, cuprinde primejdii şi mai mari. El preface viaţa într-o luptă de
exploatare reciprocă, care poate ajunge la disoluţiunea completă a statului… Între aceste
două extreme e poate meşteşugul adevăratei politici. A împreuna exigenţele existenţei
neapărate a statului cu exigenţele libertăţii individiuale, a nu permite ca asociaţii de indivizi
răpitori să facă din stat o unealtă a lor şi a nu lăsa, pe de altă parte ca statul impersonal să
lege cu totul mâinile individului, asta e problema pe care mulţi s-a încercat să o dezlege,
dar de la cezarii Romei şi până la cezarii moderni nu s-a găsit încă remedii radicale ci
numai paliative”. Mihai Eminescu, “Spiritul public modern” în Timpul, 8 noiembrie 1878.
689
Vezi, de pildă, Friedrich A. Hayek: “Teama de a se încrede în forţele sociale
necontrolate este strâns legată de două caracteristici ale conservatorismului: atracţia faţă de
autoritate şi incapacitatea de a înţelege forţele economice. Cum îi displac atât teoriile
abstracte cât şi principiile generale, el nu înţelege acele forţe spontane pe care se sprijină
politica libertăţii”. Friedrich A. Hayek, Constituţia libertăţii (cap. “De ce nu sunt un
conservator?”), Iaşi, Editura Institutul European, 1998, pp.406-407.
427
răspundă unei realităţi expansive, ci trebuie să creăm instituţii care ele însele să
genereze şi să modeleze realitatea. Procesul trebuie supravegheat cu grijă,
pentru ca fragilitatea instituţională, aşa cum s-a întâmplat pe piaţa fondurilor
mutuale, să nu afecteze credibilitatea sistemului. Viziunea trebuie, aşadar, să se
inspire din liberalism, căci trecerea de la socialism la capitalism este, ea însăşi,
un proces de liberalizare. Ea trebuie, în acelaşi timp, să facă recurs la exerciţiul
autorităţii, pentru ca procesul să nu fie abătut de la drumul său690.
Există încă un argument care pledează pentru această cale.
Liberalismul răspunde vocaţiei forţelor pieţei de a se dezvolta în mod natural şi
de a-şi construi mecanismele reglatoare. Ne aflăm, însă, în situaţia în care nu
ne putem oferi răgazul de a aştepta dezvoltarea naturală a pieţelor, chiar dacă
ele ar avea forţa să se desprindă singure din economia etatistă. E nevoie de un
catalizator care să accelereze pocesul, şi acest catalizator nu-l pot constitui
decât politicile şi instituţiile. Ele sunt emanaţia autorităţii. Deşi poate părea o
asociere paradoxală, ceea ce avem de făcut este o liberalizare controlată.
Paradoxul nu poate fi depăşit decât prin înţelegerea corectă a procesului şi prin
voinţa politică de a-l susţine. Această îmbinare între invocarea autorităţii şi
libertăţii este una dintre particularităţile Dreptei româneşti. Aceasta subliniază
încă o dată faptul că Dreapta actuală este expresia unei sinteze doctrinare, în
care libertatea, ca temei al liberalismului, şi autoritatea, ca expresie a
conservatorismului, îşi găsesc o expresie coerentă, fără a se alunga una pe
cealaltă. În acest fel, democratizarea se face simultan de jos în sus şi de sus în
jos, înlăturând unul din subiectele de dispută ale liberalilor şi conservatorilor
secolului trecut691.
Trecerea de la socialism la capitalism presupune un proces de
liberalizare şi de construire a economiei de piaţă. Aceasta presupune
recunoaşterea caracterului nativ-optimal al individului, încurajarea iniţativei
private a întreprinzătorului şi a libertăţii alegerii individuale. În acest fel,
dreapta are o vocaţie individualistă. Faţă de sistemul totalitar, ea mută
accentul pe individ ca actor principal al pieţei. În acelaşi timp însă, am insistat
690
O lucrare demnă de consultat, în această privinţă, este “Şocul pieţei”, scrisă de grupul de
economişti reuniţi în grupul AGENDA. Iată premisa acestui grup de economişti: “Ideea
potrivit căreia piaţa poate fi introdusă în mod simplu prin liberalizarea preţurilor şi
eliminarea controlului asupra producţiei şi prin crearea proprietăţii private se bazează pe o
fundamentală neînţelegere a modului de funcţionare a economiei de piaţă. Piaţa nu este un
deus ex machina şi nici o forţă misterioasă care operează prin intermediul unei mâini
invizibile”. Jan Kregel, Egon Matzner, Gernot Grabher, Şocul pieţei. O agendă pentru
reconstrucţia economică şi socială în Europa Centrală şi de Est, Bucureşti, Editura
Economică, 1995.
691
Căci iată ce ne spune Petre P. Carp: “Într-un cuvânt era cestiunea de a şti dacă se
democratizează sau nu Statul român… De acolo provine că, deşi în aparenţă aceste două
partide pe tărâmul abstract politic au aceleaşi idei, însă pe tărâmul aplicării ne aflăm faţă cu
o profundă diverginţă care a existat şi astăzi a venit momentul să ne întrebăm dacă acea
profundă diverginţă poate să existe cum a existat până astăzi. Cred că nu. Toţi conservatorii
serioşi trebuie să consimtă la faptul împlinit; trebuiau să admită revoluţiunea socială,
democratizarea societăţii noastre ca un ce irevocabil, şi lupta nu mai poate avea loc decât în
privirea mijloacelor ce trebuie să întrebuinţăm ca să mişcşorăm pe cât se poate relele,
rezultate ce sporesc din modul defectuos cum această democratizare a fost făptuită. A fost o
nenorocire la noi că democratizarea s-a făcut de sus în jos, iar nu de jos în sus”. Petre P.
Carp, Discursuri parlamentare (ediţie îngrijită de Marcel Duţă), Bucureşti, Editura “Grai şi
suflet – Cultura naţională”, 2000.
428
pe parcursul întregii cărţi asupra faptului că omul nu poate fi imaginat în afara

motivaţiilor sale intime, a particularităţiilor şi năzuinţelor sale. În acest fel,
fiinţa umană poartă harul unicităţii. Avem astfel, în vedere, pe de-o parte,
asemănările dintre oameni, în ceea ce priveşte accesul la resurse, gradul de
informare, egalitatea de şanse şi răspunderile aferente, iar pe de altă parte,
deosebirile dintre oameni ce decurg din matricea unicităţii lor.
Tradiţia, morala şi credinţa au calitatea de a personaliza fiinţa
umană. Modernitatea o abstractizează. Acceptând provocarea necesară a
îmbinării tradiţiei cu modernitatea, dreapta devine, în acelaşi timp,
individualistă şi personalistă. Această dualitate este marca specifică a
dreptei începutului de secol XXI.
Individualismul înseamnă competiţie. Personalismul presupune
comunicare. Vocaţia instituţională a dreptei este cea care permite îmbinarea
armonioasă dintre cele două planuri, altminteri contradictorii, care sunt
planul competiţiei şi planul comunicării692. Aceasta deoarece instituţia, ca
atare, se defineşte prin reunirea dintre cultură şi piaţă, dintre normă şi
valoare. Norma se adresează unor indivizi abstracţi, valoarea selectează pe
cei care şi-o însuşesc şi o promovează. Instituţiile sunt, în acelaşi timp,
purtătoare a regulilor şi valorilor fundamentale ale unei societăţi.
Astfel, construcţia instituţională nu este o simplă altimetrie socială,
ci este o construcţie organică umanizată693. Întreaga construcţie ideologică a
692
Am pomenit, pe parcursul acestei lucrări, despre frustrările, despre resentimentele,
prejudecăţile care îi încearcă pe mulţi români şi despre rezistenţa la modernitate pe care o
stimulează aceste trăiri. Ar fi inexact să le punem doar pe seama efectelor comunismului ori
ale sărăciei. Sentimentul de frustrare are o explicaţie mai adîncă şi ea ţine de dificultatea de
a da propriei existenţe, parte a existenţei colective, un sens. Cea mai profundă, mai greu de
decelat şi de vindecat dintre toate crizele sufletului românesc este, pe fundalul crizelor
societăţii româneşti, criza identificării propriului destin, criza sensului propriei existenţe.
Sigmund Freud socotea drept sursă a frustrărilor şi a nevrozelor privarea de plăcere şi
inadecvarea ce rezultă de aici în confruntarea cu realitatea. Alfred Adler muta câmpul
frustrărilor către complexele de inferioritate. Principiul plăcerii al lui Freud era, astfel,
înlocuit cu principiul puterii. O bună parte a frustrărilor pe care le-am “elogiat” într-unul
din capitolele acestei cărţi, rezultă din accesul diferenţiat al persoanelor la acţiunea acestor
principii. Avea, totuşi, dreptate Victor Frankl atunci când socotea că, mai presus de voinţa
de plăcere şi de voinţa de putere, în subconşitentul uman acţionează voinţa de sens, care
singularizează dar şi relaţionează fiinţa umană. Voinţa de sens este elementul definitoriu al
fiinţei umane, al unicităţii sale, dar şi elementul integrator, care îl face purtător al propriului
destin, dar adecvat unui destin colectiv. Criza societăţii româneşti este o criză a voinţei de
sens, fie că este personal, fie că este colectiv, istoric. Spune Victor Frankl: “Psihologia
înălţimilor nu este un înlocuitor pentru psihologia profunzimilor, ci rămâne, mai degrabă, o
completare necondiţionată a psihologiei profunzimilor, şi anume, în măsura în care ea
tematizează nevoia de sens atît de caracteristică pentru oameni – este, dacă vrem să
spunem, cea mai umană dintre toate nevoile umane şi poate fi situată ca atare, faţă de
teoriile motivaţionale psihoanalitice şi individual-psihologice cu cuvintele “voinţă spre
sens” ”. Vezi Victor E. Frankl, Der Mensch auf der Suche nach einem letzen Sinn, discurs
ţinut la primirea premiului “Oscar Pfister” în 1985, la întâlnirea anuală a Asociaţiei
Americane a Psihiatrilor din Dallas-Texas, p.2; apud Preot Profesor dr. Constantin Galeriu,
Psihanaliza şi dreapta credinţă a Bisericii, Târgovişte, Analele Universităţii “Valahia”,
Facultatea de Teologie, 2001, p.121.
693
Într-un text de referinţă, Kenneth J. Arrow vorbeşte despre cuprinderea personală şi
impersonală a construcţiei instituţionale: “Însuşirea de a da şi de a primi norme poate fi
numită autoritate personală; există, de asemenea, un alt mod de alocare ce poate fi numit
429
Dreptei româneşti, viziunea sa despre lume, caracterul său sintetic,

revoluţionar, profetic şi pragmatic, radicalismul şi spiritul său popular, sunt
dedicate definirii şi consolidării instituţiei numite Cetăţean.
Atunci când noi vorbim despre schimbarea radicală a sistemului,
înseamnă că orice posibilă construcţie instituţională trebuie să aibă, în centrul
său, instituţia numită cetăţean. Compatibilizarea acestei dualităţi dintre
individualism şi personalism, dintre cultură şi piaţă, dintre competiţie şi
comunicare, este miezul demersului nostru ideologic. Căci în cele din urmă,
finalitatea este aceea de a schimba radical un sistem care îl transformă pe om
într-un instrument pasiv, supus egalitarismului şi populismului, într-un alt
sistem, unde instituţia fundamentală este cetăţeanul, al cărui prestigiu şi a
cărui bunăstare devin pentru toate celelalte instituţii criteriul fundamental al
bunei funcţionări şi al bunei-cuviinţe.
autoritate impersonală, prin coduri de conduită care prescriu ceea ce fiecare membru al
organizaţiei trebuie să facă într-o varietate de circumstanţe posibile. Sistemul legislativ este
un exemplu lămuritor al autorităţii impersonale”. Kennet J. Arrow, op.cit., p.63.
430
Mişcarea naţională a Dreptei româneşti
Dreapta alege calea luptei democratice
Scopul oricărei ideologii este promovarea unei viziuni asupra lumii,

câştigarea puterii politice şi, de pe această bază, introducerea schimbărilor
necesare de natură politică, economică şi socială.
Despre viziunea noastră am vorbit pe parcursul acestei lucrări, ca şi
despre schimbările necesare pe care le presupune. Rămâne acum să spunem
câteva cuvinte despre modul în care poate fi câştigată puterea politică.
În anii ‘90 a existat un anumit entuziasm cu privire la mersul istoriei
către democraţia liberală694. Se poate considera că, mai ferm sau mai ezitant,
şi fără a generaliza la scară planetară, aceasta este tendinţa dominantă în
ţările foste socialiste.
Nu trebuie, însă, să ne iluzionăm. Această transformare nu se face în
mod spontan. Într-o ţară ca România forţele care se împotrivesc sunt încă
suficient de puternice. Drumul către democraţia liberală trebuie călăuzit în
mod conştient. Realitatea nu are încă destulă putere de a evolua în mod
spontan către aceasta.
Există două căi prin care puterea politică poate fi câştigată: calea
insurecţională şi calea democratică. De la bun început doresc să precizez că
noi avem în vedere soluţia democratică. Nu numai că respingem orice formă
de violenţă a acţiunii politice, dar respingem orice altă formă de violenţă, fie
ea de comportament, de limbaj ori de constrângere asupra persoanei, în
scopul obţinerii de beneficii de natură politică. Am condamnat, dintre
practicile de până acum, populismul, naţional-bolşevismul şi clientelismul
politic, care după opinia noastră sunt forme diferite de agresiune şi care,
chiar pe fundalul pluripartidismului şi al parlamentarismului, slăbesc
democraţia şi sporesc neîncrederea în clasa politică.
Formele insurecţionale dovedesc, din partea celor care le practică,
dispreţ faţă de democraţie. Nu există nici o justificare a violenţei, chiar dacă
cei care o practică o fac în numele valorilor umanismului şi democraţiei.
Revoluţia franceză, de pildă, a fost declanşată în numele libertăţii, dar a dus
la o teroare sângeroasă cum Europa mileniului II nu mai cunoscuse până
atunci. Victoria dreptei trebuie să fie o confirmare a valenţelor democraţiei
şi nu o infirmare a acesteia.
Forţa modernizatoare a Dreptei. Actuala clasă politică şi-a atins
limitele istorice
În plan ideologic, prin caracterul său popular, dreapta porneşte cu un

însemnat avantaj în faţa stângii populiste. De altfel, în perioada îndelungată
cât a fost la guvernare, sub forma dictaturii comuniste sau a guvernării
socialiste postdecembriste, stânga a dovedit că nu are soluţii pentru depăşirea
694
Vezi, de pildă, Francis Fukuyama, The End of History and the Last Man, Free Press,
New York 1990 (Sfârşitul Istoriei şi ultimul om, Bucureşti, Editura Paideia, 1994).
431
dificultăţilor. E drept că în cei patruzeci şi cinci de ani de comunism au fost

construite drumuri, au fost electrificate aşezările rurale, au fost făcute
amenajări hidroenergetice şi întinse câteva poduri peste Dunăre, au fost
construite cartiere noi, sisteme de irigaţii şi o capacitate industrială fără
precedent. Transfăgărăşanul, calea ferată Bumbeşti-Livezeni, barajul de la
Bicaz sau cel de la Vidraru sunt realizări care au necesitat multă trudă. Buna-
credinţă şi dăruirea celor care le-au ridicat cu mâinile lor trebuie evocate cu
respectul cuvenit. Dincolo de toate acestea, comunismul a însemnat însă, o
uriaşă risipă de resurse materiale şi umane, o continuă agresiune la adresa
libertăţii şi demnităţii umane. Societatea comunistă era o societate fără viitor.
Aceasta nu numai din pricina lipsei de eficienţă a sistemului care, pretutindeni
unde s-a înstăpânit, a produs sărăcie şi nu s-a mai putut susţine, economic,
vorbind, din interior, ajungând în colaps, ci în primul rând din pricina
incapacităţii sale de modernizare. Ce altceva înseamnă modernizarea, dacă nu
o permanentă capacitate de adaptare sistemului? Comunismul a rămas
permanent o utopie, sacrificând oamenii în iluzia unei abstracţiuni şi ignorând
toate semnalele venite din partea realităţii.
Comunismul nu putea fi modernizat, căci modernizarea presupune
un efort creator. Or, singura şansă de supravieţuire a comunismului a stat în
forţa sa distrugătoare. Fie că a fost vorba de distrugerea proprietăţii private,
de distrugerea pluralismului şi a libertăţilor cetăţeneşti, de distrugerea
autenticului şi tradiţiilor, de distrugerea societăţii civile. Nu întâmplător,
căderea sistemului a coincis cu primul său efort de modernizare695.
Comunismul este un sistem care nu poate fi ameliorat; el trebuie, pur şi
simplu înlocuit696. El nu poate fi modernizat fără ca succesul modernizării
să însemne altceva decât distrugerea sa697.
Stânga populistă actuală se află într-o situaţie similară. Ea nu poate
susţine modernizarea, căci ar fi, pe de o parte, împotriva concepţiilor sale,
iar pe de alta ar întări acele forţe menite să o înlocuiască.
Modernizarea, în contextul realităţii româneşti, cuprinde într-însa
câteva paradoxuri. Ea presupune creşterea capacităţii de influenţă a statului,
695
Într-un mod inevitabil, singura modalitate de reformare a sistemului comunist s-ar fi
putut face prin liberalizare. Ori liberalizarea, de orice fel, devenea cel mai de temut
adversar al comunismului însuşi. Pe acest paradox s-a construit perestroika lui Mihail
Gorbaciav. Păstrarea socialismului în condiţiile unei liberalizări, chiar incipiente, a fost
imposibilă. Lansată în 1988, perestroika şi-a dovedit falimentul evident în 1990.
696
Ghiţă Ionescu socoteşte că statul marxist-leninst-stalinist era condamnat să se
prăbuşească din cauza contradicţiilor sale interne. Iată care sunt acestea: a) contradicţia
sovietică dintre cel mai puternic centralizat stat din lume şi pretenţia sa de a fi un stat de
republici “autonome”; b) contradicţia dintre funcţionarea normală, deci liberă a societăţii
şipretenţia statului de a forma, manipula şi controla total societatea; c) contradicţia dintre
un stat-aparat şi administrarea modernă unde aparatele de acest fel (partid, armată, poliţie)
sunt organe executive sau secundare; d) contradicţia dintre conceptul de partid (obligatoriu
parte) şi partidul-unic, atunci când logica partidelor politice necesită pluralism; e)
contradicţia dintre “comunism” şi capitalismul de stat; f) contradicţia dintre o societate
civilă liberă şi un stat “fără opoziţie”. Ghiţă Ionescu, Investigarea comparativă a politicii
comuniste, Bucure;ti, Editura Humanitas, 1992, pp.20-21.
697
Milovan Djilas: “Orice formă de libertate într-un sistem comunist semnifică sfârşitul
supremaţiei marxismului ca ideologie”. Milovan Djilas, Une société imparfaite: le
communisme désintégré, Paris, Calmann-Levy, 1969, p.72.
432
pentru a gestiona procesele reformatoare, dar având ca obiectiv dezvoltarea

pieţei libere, deci scăderea capacităţii de influenţă a statului. Presupune o
creştere a dependenţei diferitelor categorii sociale faţă de stat (creşterea
numărului de şomeri, creşterea numărului de pensionari, politici specifice
pentru zone defavorizate, politici active de redimensionare socială etc.), dar
având ca obiectiv, pe termen mediu, reducerea dependenţei cetăţenilor faţă
de stat. Presupune o creştere a capacităţii de supraveghere a instituţiilor
pieţei, în paralel cu consolidarea liberei competiţii şi a resorturilor auto-
reglatoare ale pieţei. Creşterea puterii statului se face, aparent paradoxal,
prin cedarea unei părţi a puterii sale, către piaţă şi către societatea civilă.
Implicarea politică are ca obiectiv procesul de depolitizare. Implicarea
statului are ca obiectiv reducerea rolului statului. Protecţia socială îşi
propune reducerea dependenţei faţă de stat. Guvernul se întăreşte cedând
atribuţii.
Forţele politice reprezentând dreapta au o opţiune clar asumată
pentru modernizare, căci, prin consecinţele acesteia, ele devin beneficiare
ale modernizării. Ceea ce nu se poate spune despre forţele politice care
reprezintă stânga populistă. Transformările economice, sociale, culturale,
instituţionale ale modernizării sunt îndreptate către reducerea influenţei
actualei stângi şi către reducerea electoratului captiv în tentaţii populiste.
Acesta este motivul pentru care partidele stângii socialiste ezită pe drumul
modernizării. Printr-o manevră abilă, ele presară elemente ale modernizării,
pentru a da iluzia schimbării. Dar germenii modernizării sunt izolaţi într-o
economie etatistă, centralistă şi monopolistă. Avem, într-adevăr Bursă de
Valori, dar ea este mai degrabă un material didactic, pentru a deprinde cum
funcţionează economia de piaţă, decât un mecanism de colectare şi realocare
a resurselor financiare, neavând, din păcate, nici cea mai mică influenţă
asupra economiei. Avem Consiliul Concurenţei, dar el priveşte neputincios
cum monopolurile, unele instituite prin lege, îşi văd liniştite de treabă.
Există o Lege a creditului ipotecar, dar nu avem bănci ipotecare şi
transformarea ipotecilor în valori mobiliare. Guvernul vrea să facă şi să
vândă case prin credit ipotecar, dar nu-ţi trebuie decât cunoştinţe primare
pentru a-ţi da seama că ceea ce înţelege Guvernul prin credit ipotecar nu
este altceva decât vânzarea în rate din vremea comunismului.
Şansa supravieţuirii stângii socialiste este stagnarea. Tergiversarea.
Nu este propriu-zis nemişcare. Lucrurile se mişcă, dar ele se mişcă
îndeajuns de încet pentru a nu o lua înaintea capacităţii oligarhiei de a le
controla. Privatizarea se mişcă, dar îndeajuns de încet pentru ca să nu
beneficieze de ea, din greşeală, intruşi. Noul sector privat se dezvoltă, dar
nu mai repede decât pot directorii fostelor întreprinderi de stat să se
transforme în patroni. Kitch-ul tranziţiei este deconcertant. După anul 1989,
România a fost scena unui carnaval grotesc. Activişti comunişti de prim
rang au devenit susţinători ai democraţiei. Funcţionari din Comitetul de Stat
al Planificării au devenit adepţi ai liberalizării, punându-şi chiar semnătura
sub acorduri cu Fondul Monetar Internaţional. Informatori ai fostei
Securităţi au devenit cei mai straşnici acuzatori ai acesteia. Adulatori ai
cuplului dictatorial au început să se joace de-a extrema dreaptă. Bufonii şi-
au pus măşti tragice şi victimele s-au transformat în bufoni. Profeţii din anii
433
‘50 ai stalinismului fac profeţii despre democraţie. Modernizarea, atâta câtă

este, e folosită, de fapt, ca un alibi, ca o cauţiune a stagnării. Strânse în
chingile imobilismului, elitele comuniste riscau dispariţia totală. Moartea
comunismului a fost o condiţie pentru ca elitele sale să supravieţuiască.
Folosind avantajele tergiversării, aceste elite se pot dezvolta. Tensiunea
tergiversării este direct proporţională cu capacitatea elitelor de a controla
lucrurile. Stânga socialistă nu poate fi beneficiară a unei modernizări ferme,
nestingherite.
Această modernizare văcsuită poate înşela orice şi pe oricine, cu o
singură excepţie: sărăcia. Ea continuă, netulburată, şi, în raport cu evoluţiile
din jur, continuă să se adâncească.
Am prezentat în cadrul lucrării suficiente argumente pentru a oferi o
concluzie care poate părea unora temerară, mai ales în actualul context al
raporturilor de forţe din societatea românească. Această concluzie este
următoarea: actuala clasă politică la putere, reprezentată de stânga socialistă
şi de expresiile sale marginale, de la extrema stângă până la centru-stânga,
şi-a atins limitele şi şi-a încheiat destinul istoric. Modul în care guvernează,
ambiguitatea limbajului politic şi a acţiunii politice, starea permanentă de
ilegalitate în care se află, înclinaţiile autoritariste şi totalitariste sunt tot
atâtea semne de slăbiciune. Concertul s-a terminat. Asistăm acum doar la
bis-urile pe care le cer, cu îndârjire, spectatori care nu vor cu nici un chip să
se ridice de pe scaune.
Gaetano Mosca oferea acum mai bine de un secol condiţiile care fac
ca o nouă clasă politică în formare să o schimbe pe alta698. Într-adevăr,
apariţia proprietăţii private ca sursă de generare a avuţiei este una dintre
cauzele obiective ale restrângerii forţei stângii socialiste. Cea de-a doua este
răspândirea managementului ca formă de organizare. Cea de-a treia este
declinul comunismului, “vechea religie”, şi înlocuirea sa cu valorile
democraţiei liberale, fenomen petrecut peste tot în Europa Centrală şi de
Est. Iar cea de-a patra, dacă ar fi să urmăm textul lui Mosca, este
dezvoltarea unui nou curent de idei şi a unei mişcări care să le susţină. Că
dislocarea acestei clase politice care s-a înstăpânit peste România este o
chestiune de timp apare evident din faptul că sistemul pe care se susţine este
generator de risipă şi de pierderi, deci nu este sustenabil. Cât de repede se
va petrece acest lucru, însă, depinde de modul în care forţa politică
alternativă, a Dreptei, se va coagula şi dezvolta.
Acesta este, aşadar, avantajul nostru: actualitatea ideilor noastre şi
faptul că putem fi nu numai promotori, dar şi beneficiari ai aplicării lor. Din
păcate, însă, în realitatea politică a României postdecembriste Dreapta
politică porneşte şi cu mari dezavantaje.
Dreapta românească postdecembristă – la început de drum
698
Gaetano Mosca: “Dacă o nouă sursă de avuţie se dezvoltă în societate, dacă importanţa
practică a cunoaşterii sporeşte, dacă o veche religie decline sau una nouă se naşte, dacă un
nou curent de idei se răspândeşte, atunci, simultan, dislocări semnificative se petrec în clasa
politică conducătoare. Gaetano Mosca, The Ruling Class (Elementi di Scienza politica),
New York, McGraw – Hill Book Company, 1939, p.65.
434
În plan politic, mişcarea de Dreapta, a cărei tradiţie este suficient de

consistentă pentru a-i da prestigiu, dar prea îndepărtată pentru a-i da
vigoare, este lipsită de structuri, de susţinere unor cercuri influente şi de
recunoaştere internaţională. De la moartea lui I. G. Duca, în decembrie
1933, dreapta democratică şi-a pierdut forţa şi nu s-a mai aflat, practic, la
guvernare până astăzi. Liderii dreptei, politice sau culturale, au fost
asasinaţi, s-au risipit în exil ori în puşcăriile comuniste. Cei care în 1990 au
folosit această legitimitate, reînfiinţând partidele istorice, erau în cea mai
mare parte persoane vârstnice, multe dintre ele lipsite de vocaţia
modernităţii şi cu un trecut damnat şi, de aceea, marcat de compromisuri
personale. Sub pulpana cârpită a acestora şi-au făcut loc indivizi de toate
felurile, de la oameni cumsecade şi de bună credinţă, până la veleitari şi
înfiltraţi. Partidele istorice au fost soluţia cea mai comodă, cea mai
gălăgioasă şi, de aceea, cea mai eficace pentru supravieţuirea elitelor
comuniste şi cea mai ineficientă pentru călăuzirea României spre
modernitate. Noi nu avem de luptat numai cu mentalităţile comuniste, ci şi
cu imaginea greşită pe care partidele istorice au lăsat-o despre ceea ce
înseamnă democraţie şi capitalism. Şi pentru a fi sigură că partidele istorice
vor rata şansa istorică a anului 1990, dar vor compromite şi tentativele
viitoare, stânga socialistă a acreditat ideea că aceste partide reprezintă
“dreapta” românească.
S-a afirmat, de aceea, că guvernarea anilor 1996-2000 ar fi fost o
guvernare de dreapta şi că alegerile din anul 2000 au însemnat un recul al
dreptei. Am arătat, într-un alt capitol, cât de lipsită de substanţă – deşi, din
păcate, fructuoasă în plan propagandistic – este tentativa de a compromite
Dreapta românească, folosind ca argument rezultatul negativ al fostei
guvernări. Alegerile anului 2000 nu marchează reculul, ci adevărata
(re)naştere a Dreptei româneşti.
Atunci când noi am lansat Manifestul Dreptei din România, în iunie
1998, nimeni din clasa politică nu se simţea strigat la auzul cuvântului
“dreapta”. Timp de mai bine de opt ani, dreapta a fost cu totul absentă în
peisajul politic românesc, iar partidele istorice s-au ferit cu străşnicie să fie
socotite de dreapta. Dihotomia stânga-dreapta nu era utilizată nici măcar de
analiştii politici. Opoziţia cel mai des utilizată folosea, în partea stângă a
binomului, termenii “FSN”, “PDSR” ori “comunist”. Definită ca reactivă,
opoziţia era antifesenistă, antipedeseristă ori anticomunistă. Astfel încât, cu
oarecare largheţe, într-un astfel de calificativ, au putut intra laolaltă structuri
civice, liberali, ţărănişti, sociali-democraţi, ecologişti, formaţiuni etnice
ş.a.m.d. Ba chiar, când s-a trecut de la “antifesenism” la “antipedeserism”,
partidul care a continuat să-şi spună încă multă vreme PD-FSN a intrat într-
o acţiune comună cu celelalte.
Când spun că acum asistăm la adevărata (re)naştere a dreptei
democrate am în vedere faptul că după încă o guvernare a stângii socialiste,
care se prefigurează a fi la fel de nefericită ca precedentele, soluţia de
alternativă politică este aceea a dreptei democrate. Această alternativă este,
însă, în acest moment, numai în plan ideologic pentru că structurile politice
ale dreptei, capabile să câştige puterea, abia urmează a fi constituite.
435
În privinţa construirii unei alternative viabile la guvernarea socialistă

există trei direcţii de acţiune: ideologică, politică şi civică.
Din punct de vedere ideologic oferta cea mai potrivită este aceea a
dreptei, ca sinteză doctrinară. Această soluţie este potrivită din mai multe
puncte de vedere:
1. Din punct de vedere pragmatic, soluţia propusă are nevoie, aşa
cum am arătat deja, de o viziune complexă. Trecerea de la comunism la
capitalism este în primul rând un proces de liberalizare. În acest fel nu se
poate face abstracţie de valorile liberalismului. Procesul de liberalizare nu
se petrece pe fundalul unei stratificări sociale, rezultate dintr-o evoluţie a
proprietăţii, ci al unei societăţi tributare egalitarismului. Cu alte cuvinte,
liberalismul trebuie să acţioneze într-o societate în care dezvoltarea
proprietăţii private este într-un stadiu incipient şi în care majoritatea
populaţiei se află la un nivel de sărăcie aproape de pragul subzistenţei.
Gradul de suportabilitate a populaţiei este scăzut şi nivelul mentalităţilor nu
este încurajator pentru creşterea încrederii în iniţiativa privată şi pentru
valorizarea muncii, ca sursă legitimă a avuţiei. E nevoie, de aceea, de
solidaritate, parteneriat şi subsidiaritate, care sunt valori creştin-democrate.
Evoluţia liberală nu se poate face prin efectul forţei reglatoare a pieţei
libere. Este nevoie de intervenţia statului care trebuie să instituţionalizeze
tranziţia. Exerciţiul autorităţii este de sorginte conservatoare. Abordarea
duală a omului, ca agent abstract al pieţei şi partener instituţional, cu
aceleaşi trăsături abstracte, dar şi ca persoană, cu unicitatea sa, purtător al
unor mentalităţi şi al unor particularităţi comunitare, este expresia cea mai
clară a sintezei de care vorbeam, liberală şi conservatoare totodată.
Această realitate are rădăcinile sale istorice. Fiecare dintre doctrinele
acestea a ameliorat capitalismul în diferite faze de dezvoltare.
Conservatorismul a asigurat continuitatea fibrei naţionale şi culturale,
liberalismul a creat avuţie, creştin-democraţia, în momente dificile, precum
cele imediat post-belice, a insuflat solidaritate unor popoare dezbinate.
Avem nevoie de continuitatea tradiţiilor şi aspiraţiilor naţionale; avem
nevoie să creem bogăţie şi avem nevoie de solidaritate pentru un popor
dezbinat şi flagelat. Conservatorismul, liberalismul şi creştin-democraţia
devin astfel instrumente teoretice necesare, cu deosebită valoare practică.
Ironia soartei face ca tocmai doctrina care nu răspunde astăzi provocărilor
realităţii, şi anume social-democraţia, să ocupe interesul celei mai largi părţi
a spectrului politic. Pe fundalul sărăciei din societatea românească, social-
democraţia, care nu are ce împărţi, este lipsită de valoare practică.
2. Din punct de vedere politic, această soluţie este cea mai
acoperitoare pentru o construcţie solidă. Şansa ca o coaliţie politică, sau
orice formulă de asociere, inclusiv sub forma unui singur partid, să aibă o
ideologie care să corespundă iniţitivelor de unire a formaţiunilor politice,
este sinteza doctrinară. Nici o altă formulă nu poate fi viabilă, ca suport al
uniunii politice. Faţă de stânga socialistă care deţine, în rândul elitelor, al
birocraţiei, al structurilor politice şi economice, al mentalităţilor o susţinere
importantă, nici o doctrină, fie ea liberală, creştin-democrată ori
conservatoare nu poate întruni, într-un orizont mediu de timp, un suport
similar, nici în planul structurilor şi nici în cel al conştiinţei colective. Este
436
limpede că este nevoie, mai întâi în plan ideologic, de o reunire a acestora

trei, atât din raţiuni practice – ca instrument teoretic de modelare a realităţii,
cât şi din raţiuni politice – ca formă de luptă politică împotriva adversarului
comun care este stânga socialistă.
3. Spre deosebire de alte perioade istorice, când ideologiei clasei
dominante699 i se opunea ideologia unei clase sociale în ascensiune, care din
punct de vedere economic, purta marca modernităţii, în prezent nu avem o
astfel de situaţie. Nici unul din segmentele societăţii, inclusiv în domeniul
economic, nu este, el însuşi, suficient de consistent, de influent şi de
novator, pentru a oferi şi susţine un model ideologic. Pentru a avea un
sprijin social consistent, o ideologie novatoare trebuie să răspundă
necesităţilor unei categorii cât mai largi de cetăţeni. Cu atât mai mult cu cât
schimbarea nu poate să se producă decât în condiţiile respectării regulilor
parlamentarismului. Şansa de a reuşi nu se bazează pe încurajarea unei clase
ori categorii sociale în dauna altora. Obiectivul central, în plan economic,
este izbânda împotriva sărăciei. Or, sărăcia nu este apanajul unei categorii
sociale, cum ar fi proletariatul, sau ţărănimea, sau intelectualitatea. Sărăcia
are un caracter cronic şi de masă. De aceea o ideologie care să răspundă
acestor necesităţi este accea care se adresează unor segmente cât mai largi.
Această ideologie trebuie să aibă un caracter popular. Nici liberalismul, nici
creştin-democraţia şi nici conservatorismul nu pot avea, într-o exprimare
unidimensională, un astfel de caracter. El este rezultatul sintezei doctrinare.
Dreapta are în România o percepţie elitistă. Această prejudecată a
fost alimentată şi de faptul că, în anii din urmă, reprezentanţii Dreptei au
fost, ei înşişi, exponenţi ai intelectualităţii sofisticate şi au avut un mesaj
puţin accesibil. Caracterul popular al Dreptei presupune nu numai o
modificare de conţinut, dar şi o reorientare a mesajului, în sensul simplităţii
şi accesibilităţii sale. Iar prima condiţie este înţelegerea corectă a agendei
electorale şi apropierea agendei electorale de agenda publică. Cu alte
cuvinte, crearea unei corespondenţe între necesităţile oamenilor şi
dezbaterea publică. Pentru a fi populară, Dreapta trebuie să reducă falia care
există între clasa politică şi preocupările sale, pe de o parte, şi electorat şi
îngrijorările sale, pe de alta.
Caracterul popular al Dreptei nu înseamnă că noi dorim să
mulţumim pe toată lumea. Noi dorim să răspundem preocupărilor comune
celor mai stringente, dar soluţiile au în vedere principiile de dreapta. Chiar
dacă numărul chiriaşilor din casele naţionalizate este mai mare decât al
celor care îşi revendică bunurile confiscate abuziv de regimul comunist, asta
nu înseamnă că, pentru a fi cu tot dinadinsul populari, trebuie să abandonăm
ideea retrocedării. Dacă sindicatele din regiile autonome doresc să fie
păstrat monopolul de stat asupra producţiei şi distribuţiei de energie
699
De altfel, în definiţia pe care o dădea Karl Marx ideologiei, aceasta era apanajul clasei
dominante. Marx folosea termenul ideologie într-un sens derizoriu, vorbind despre
concepţiile burgheze. Alţi gânditori, ulteriori lui Marx, socoteau că, dimpotrivă, ideologia
era preocuparea claselor dominate, fiind o formă de luptă politică a acestora. Noi nu facem
astfel de deosebiri. Ideologia constituie, aşa cum am definit-o noi, un ansamblu de idei,
concepte şi o viziune specifică privind preluarea şi gestionarea puterii care nu este
condiţionată de rolul pe care forţele sociale purtătoare ale ideologiei respective îl au cu
privire la exercitarea puterii.
437
electrică, sau dacă sindicatele din industria de camioane luptă să păstreze

subvenţiile bugetare într-o supravieţuire fără perspectivă, asta nu înseamnă
că noi vom accepta o soluţie neraţională din punct de vedere economic şi
care este împotriva principiilor noastre economice. Noi nu promitem
iertarea datoriilor bugetare şi facilităţi fiscale cu toptanul numai pentru a ne
atrage simpatie. Diferenţa dintre caracterul populist şi cel popular este aceea
că, în vreme ce aceia care, din nepăsare şi din politicianism, făgăduiesc
oricui ceea ce îi place să audă, noi făgăduim în temeiul principiilor noastre,
tocmai pentru că ne pasă de ce se întâmplă cu făgăduielile noastre. Simbioza
dintre sărăcie şi populism, în care fiecare o hrăneşte cu duioşie pe cealaltă,
într-un cerc vicios care datează de decenii, trebuie înlăturată definitiv.
Construcţia politică conform sintezei doctrinare. Necesitatea construirii
unei forţe politice de tip popular
Construcţia politică reprezentativă a acestei ideologii trebuie să aibă,

la rândul ei, un caracter popular. Este riscant să se caute o reprezentare
politică a Dreptei numai în plan doctrinar. Avem un partid liberal, cu o
reprezentare parlamentară, Partidul Naţional Liberal. Acest partid sau alte
partide politice care au reprezentat, în timp, această doctrină şi au făcut
parte din Parlament700 nu au reuşit în toată această perioadă să depăşească
10% din sufragiile electoratului. Practic, între alegerile din 1990 şi cele din
2000, opţiunile pentru liberalism nu au înregistrat o creştere. Tentativa de a
reuni toate forţele Dreptei sub sigla Partidului Naţional Liberal nu poate
duce la îndeplinire realizarea unei guvernări de dreapta. Liberalismul, cum
am arătat cu prisosinţă pe parcursul acestei lucrări, este o doctrină necesară.
Nici o construcţie politică a Dreptei nu se poate face fără a cuprinde forţele
politice liberale. Liberalismul are calităţile, dar şi limitele sale. Liberalismul
este o doctrină care nu va putea avea un suport larg. Acest lucru este valabil
nu numai în România, dar şi în întreaga Europă701. Cum am arătat deja, sunt
numeroase teme ale dreptei, izvorâte din tot atâtea preocupări ale românilor,
care nu-şi află răspunsul în doctrina liberală. În plus, electoratul presupus a
avea sensibilităţi liberale este într-o anumită măsură, din cauza caracterului
mixt, etatist şi clientelar al economiei româneşti, în solda stângii socialiste.
Identificarea Dreptei cu liberalismul ar îngrădi considerabil posibilităţile
sale de atragere a electoratului. În plus, chiar dacă Partidul Naţional Liberal
ar creşte spectaculos, chiar dublându-şi scorul electoral actual, tot n-ar fi de
700
În perioada 1992-1996, atunci când Partidul Naţional Liberal nu a fost reprezentat în
Parlament, doctrina liberală a fost reprezentată de Partidul Naţional Liberal – Convenţia
Democratică, de Partidul Liberal ‘93 şi, într-o anumită măsură, de Partidul Alianţei Civice,
toate acestea candidând pe listele Convenţiei Democratice. Între timp, aceste partide şi-au
încetat activitatea.
701
Descriind evoluţia liberalismului postbelic, Nicolas Roussellier ajunge la următoarea
concluzie: “În acest moment, în toate marile democraţii ale Europei Occidentale
(Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie) nici un partid sau curent liberal nu are mijloacele
sau măcar vocaţia de a deveni sau de a redeveni un partid de guvernământ (şi nu simplă
anexă guvernamentală)”. Nicolas Roussellier, Europa liberalilor, Iaşi, Editura Institutul
European, 2001, p.166.
438
ajuns. El ar fi nevoit să facă o coaliţie dezavantajoasă cu partide de stânga,

ceea ce ar repeta experienţa nefericită a coaliţiei din 1996.
O soluţie creştin-democrată este iluzorie, din cel puţin două
motive702. Primul este acela că partidul care şi-a asumat reprezentarea
creştin-democraţiei, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin-Democrat se află
într-o situaţie extrem de dificilă. Aflat într-o poziţie extraparlamentară,
măcinat de dispute interne şi lipsit de limpezime în ce priveşte mesajul său,
PNŢCD, un partid cu viitor incert, nu poate fi expresia politică a unei astfel
de construcţii.
Al doilea motiv are rădăcini mai profunde, care ţin de mentalităţile
româneşti. Creştin-democraţia este o doctină care s-a născut pe un sol
catolic şi într-o anume raportare a Bisericii la stat şi la comunitate. Ulterior
ea a pătruns şi în mediile protestante. Experienţa istorică arată că pe un
suport majoritar ortodox creştin-democraţia nu a găsit un mediu prielnic de
manifestare.
În mod tradiţional, în componenta sa creştină, această doctrină are
două filoane: cel dintâi este legat de rolul Bisericii în cultivarea
mentalităţilor antitotalitare703 şi cel de-al doilea se referă la răspunderea
creştină a omului, ca baza comportamentală, nu numai în domeniul moral,
dar şi în acţiunea civică, politică ori economică. În România, Biserica
Ortodoxă nu a fost un stâlp de rezistenţă împotriva totalitarismului şi,
îndeobşte, în existenţa ei, a păstrat raporturi precaute cu conducătorii
politici, indiferent care au fost aceştia704. În ce priveşte răspunderea creştină,
702
Recunoscând anumite impedimente (de exemplu apolitismul Bisericii Ortodoxe), Sorin
Alexandrescu nu este de acord cu mine: “Cred… că electoratul român poate da potenţial o
majoritate creştin-democrată. Motivele acestei opţiuni ar fi următoarele: 1) puternica, dar
difuza tradiţie creştină (ortodoxă)… 2) absenţa unui concurent ideologic puternic… 3)
puternice legături cu lumea occidentală. Pe scurt, PNŢCD este astăzi (august 1996 – n.n.)
singurul partid din România care oferă o sinteză credibilă între o puternică tradiţie
naţională şi o evidentă joncţiune cu un solid curent occidental” (Sorin Alexandrescu,
Paradoxul român, Bucureşti, Editura Univers, 1998, p.320). Timpul nu a confirmat
previziunile sale.
703
Acest lucru îl surprinde Adam Michnik atunci când cercetează rolul Bisericii în perioada
hitleristă. Iată concluziile sale: “În Germania hitleristă, apărarea religiei depăşea domeniul
strict religios şi devenea o apărare a autonomiei persoanei umane. Militând pentru apărarea
religiei, Biserica se pronunţa în favoarea principiului conform căruia omul are drepturi
naturale de care nu îl poate priva nici o putere în stat. Analiza conflictului dintre Biserica
catolică şi puterea hitleristă demonstrează că rolul Bisericii nu putea fi redus la nişte
îndatoriri pur confesionale şi că o asemenea limitare era exclusiv în interesul hitleriştilor. În
acest context, abolirea privilegiilor Bisericii catolice, avea un sens aparte: ea ducea la
abolirea a ceea ce era probabil bastionul drepturilor omului”. Adam Michnik, Scrisori din
închisoare şi alte eseuri (“Biserica şi stânga”), Iaşi, Editura Polirom, 1997, p.143.
704
Trebuie, totuşi, amintit faptul că în cadrul Bisericii au existat preoţi de diferite culte
care au luptat împotriva comunismului, mulţi dintre aceştia suportând ani grei de detenţie,
sau chiar decedând în închisoare. Potrivit unor evaluări parţiale, în închisorile comuniste au
fost deţinuţi 2398 de preoţi, dintre care unii au suportat un regim de exterminare. Zeci de
călugări (peste 60) au participat la Mişcarea Naţională de Rezistenţă. Vezi Paul Caravia,
Virgiliu Constantinescu, Flori Stănescu, Biserica întemniţată. România 1944-1989,
Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 1998. Lucrarea oferă şi alte
cifre tulburătoare care arată atitudinea criminală a comunismului faţă de Biserică: în
Uniunea Sovietică, în perioada 1917-1980, au fost martirizaţi circa 200.000 de clerici, iar
jumătate de milion au fost deţinuţi şi deportaţi; în Spania, stânga republicană, atât de
439
ea nu face parte, ca iniţiativă personală, din câmpul motivaţional al

românului, în plan economic şi politic. Tentativa de a defini rădăcinile
creştine ale economiei de piaţă nu are prea mulţi sorţi de izbândă la noi705.
O dată cu lansarea de către Biserica Ortodoxă Rusă a documentului
Fundamentele acţiunii sociale, care prevede o mai semnificativă implicare a
Bisericii în domeniile existenţei sociale, s-a iniţiat o dezbatere care, cu
siguranţă, va fi purtată şi în sânul Bisericii Ortodoxe Române. Chiar şi în
situaţia în care Biserica Ortodoxă Română va adopta un astfel de document
privind doctrina socială, el nu va putea fi operaţional decât în situaţia în care
statul decide să susţină, din punct de vedere legislativ şi instituţional,
eforturile Bisericii de implicare în acţiunea socială. Aceasta implică
prevederi de natură fiscală şi bugetară, un sistem dezvoltat de asistenţă
socială, educaţie şi reţea sanitară, care să poată fi gestionată de Biserică, în
colaborare cu reţelele statului sau cu cele private.
În clipa de faţă, Biserica îndeplineşte o seamă de activităţi cu
caracter social706. Acestea se fac cu fonduri restrânse, fie din veniturile
bisericeşti, fie din donaţiile credincioşilor, şi au la bază foarte adesea
activităţi de voluntariat. Ele nu sunt susţinute ca atare de către sistemul
fiscal şi nu sunt parte a unei strategii de ansamblu privind sistemele de
asistenţă socială, cum se întâmplă, de pildă, în ţări majoritar catolice sau
protestante. Noi credem că sporirea rolului social al Bisericii este necesară
şi susţinem necesitatea iniţierii unei dezbateri pe această temă. Credem, de
asemenea, că Biserica are o capacitate de gestionare a propriilor activităţi
într-un mod care o face superioară modului în care statul înţelege să o facă,
ceea ce ar spori eficienţa acţiunii sociale. Totuşi, acest proces va fi
îndelungat şi e greu de presupus că pe termen mediu ar putea exista, în acest
fel, vreo influenţă asupra ceea ce am spus mai sus în legătură cu situaţia
stânjenitoare în care se află creştin-democraţia din România.
Conservatorismul nu are încă un reprezentant politic asumat.
Tradiţia politică conservatoare s-a oprit, practic, la primul război mondial şi
ideile sale sunt prea puţin cunoscute la noi, chiar dacă, aşa cum am văzut,
lăudată de intelectualitatea pacifistă a vremii, a comis, în perioada 19 iulie 1936-12

februarie 1937, circa 16.770 de asasinate în rândul clerului (15 episcopi şi 16.755 preoţi),
dărămând peste 20.000 de biserici (pp. 5-12).
705
E greu de vorbit despre economia românească în aceşti termeni: “… trebuie să ne
referim la rădăcinile creştine ale economiei sociale de piaţă. Fără orientarea ei către
imaginea creştină a omului ea ar evolua – dintr-o înţelegere greşită a aspectului social –
spre o societate de distribuţie de factură socialistă sau, în celălalt sens, ar oferi forţei de
impunere necontrolate a individului cale liberă. Concepţia economiei sociale de piaţă
porneşte, şi acest lucru trebuie evidenţiat mereu, de la o imagine totală a omului, care este
înrudită îndeaproape cu cea biblică… Pentru că imaginea omului care stă la baza concepţiei
economiei sociale de piaţă este înrudită îndeaproape cu cea creştină, această concepţie până
acum atât de încununată de succes va funcţiona pe durată lungă numai atunci când cei
responsabili în aceste domenii se vor orienta în politica lor în conexiune cu răspunderea
faţă de Dumnezeu”. Albrecht Martin, “O politică a răspunderii creştine astăzi – mai mult
decât o lozincă?” în Libertate sub semnul răspunderii – Doctrina Creştin Democrată
Germană, Bucureşti, Editura Tritonic, 2000, p.126.
706
Gheorghe Sima face un util inventar al acţiunilor sociale ale Bisericii Ortodoxe. Vezi
Gheorghe Sima, “Asistenţa socială şi Biserica” în Elena Zamfir (coord.), Strategii
antisărăcie şi dezvoltarea comunitară, Bucureşti, Editura Expert, 2000.
440
valoarea lor practică este importantă. În plus, pentru a reintroduce

conservatorismul în câmpul politic nu este suficient să preluăm miezul
gândirii conservatoare şi să-l adaptăm la realităţile începutului de secol. Va
trebui să facem delimitarea metodologică – neclară pentru o importantă
parte a opiniei publice – între definirea îngustă, neştiinţifică a
conservatorismului şi cea consacrată de istoria doctrinelor şi de tradiţia
politică. Pentru un numeros public, a fi conservator înseamnă a apăra
trecutul. Or, singurul trecut care poate fi apărat astăzi, în faţa provocărilor
capitalismului şi democraţiei, este trecutul comunist. În mod paradoxal,
doctrina cea mai anticomunistă se va simţi foarte stingherită într-o astfel de
interpretare. Există, de altfel, unele sintagme, cum ar fi “conservator de tip
nou”, a căror utilizare a fost semnalată şi în această lucrare, şi care trimit nu
la neoconservatorism, ci la restauraţia socialistă707. Noi deosebim între
trecut şi tradiţie. Tradiţia este o formă valorizată a trecutului708.
Conservatorul are cultul tradiţiei, el nu este un apărător necondiţionat al
trecutului. În filonul tradiţiei româneşti, cei cincizeci de ani de comunism nu
au nici o relevanţă709. Singura lor legătură cu tradiţia – dacă se poate spune
aşa – este că au văzut în tradiţie un duşman şi că au făcut tot posibilul spre a
o perverti şi a o împiedica să dăinuiască. Atunci când eram copil de
grădiniţă, la Focşani, educatoarea ne sfătuia să nu mâncăm ouă roşii, pentru
că vopseaua cu care sunt înroşite ouăle este toxică şi ne putem îmbolnăvi.
Partidul Comunist Român a dat o rezoluţie specială dedicată scoaterii
apelativului “domn” din vocabularul limbii române, iar în întreaga ţară – eu
eram în armată pe vremea aceea şi am primit “prelucrarea” corespunzătoare
– a fost dezbătută această temă în care românilor li se explica cât de
ofensator este să ne adresăm unii altora cu “domnule”. Cei în cauză uitau că
acest cuvânt are o semnificaţie aproape mistică, de sorginte ortodoxă,
românii (şi nu numai ei) folosind în semn de respect, ortografiat cu literă
mică, acelaşi apelativ pe care, cu literă mare, îl adresează lui Dumnezeu. Şi
pe care, caz rar în ortodoxie, dar răspândit în Occident, îl folosesc pentru a-
şi desemna conducătorii unşi de Dumnezeu. Încă nu putem evalua efectele
707
Acest pericol a fost semnalat de Alexandru Duţu: “Într-un atare context (după 1989 -
n.n.) conservatorismul sugerează cetăţeanului fie apărarea privilegiilor dobândite în timpul
regimului comunist, fie apărarea eroică a naţiunii (definită de ceauşism) în faţa primejdiei
mondiale. Refuzul de a dezvolta proprietatea privată şi discursul naţionalist, dirijat
împotriva celor care acordă ţării împrumuturi, par a fi caracteristici ale
“conservatorismului” actual, unul care nu are nimic de-a face cu doctrina conservatoare”.
Alexandru Duţu, “Conservatorism, modernizare şi tranziţie” în Polis, nr.2/1998, pp.19-20.
708
Nu ne încumetăm, vorbind despre respectul Dreptei faţă de tradiţie, să ne asumăm
Tradiţia primordială, care a stat la temelia filosofiilor şi a religiilor. Credem că această
tradiţie sacră, fie că este a omenirii întregi, fie că este a Bisericii, este anterioară şi
călăuzitoare pentru ceea ce asumăm în aceste texte drept tradiţie. René Guénon numeşte
această Tradiţie drept tradiţia primordială, de origine divină, care s-a manifestat de-a lungul
umanităţii în diverse tradiţii particulare. Vezi René Guénon, Aperçus sur l'Initiation, Paris,
Gallimard, p.44.
709
Comunismul a fost o ideologie străină neamului românesc, iar tradiţia nu se poate aşeza
decât pe albia neamului. Definiţia lui Gustave Le Bon este corectă: “Tradiţiile reprezintă
totalitatea ideilor, necesităţilor, sentimentelor trecutului. Ele sunt o sinteză a neamului şi
importanţa lor este copleşitoare”. Gustave Le Bon, Psihologia mulţimilor, Bucureşti,
Editura Anima, 1995, p.45.
441
pe care toate aceste bidinele ale zugravilor comunismului le-au avut asupra
frescelor tradiţiei româneşti. Cert este că efortul de a regăsi sub aceste
tencuieli iconoclaste filonul adevărat al tradiţiei româneşti este o misiune pe
care Dreapta, mai ales prin componenta sa culturală, trebuie să şi-o asume,
în dimensiunea sa conservatoare.
Deosebirea principială dintre tradiţie şi trecut, dintre conservatorii
legitimi şi “conservatorii” de tip nou este utilă. Ea face parte, însă, mai
degrabă din domeniul disputelor politico-istorice cărturăreşti decât din cel al
acţiunii politice. Opinia publică românească este prea dezamăgită de ce-a
fost şi prea nerăbdătoare de ce va să vină pentru a urmări în detaliu o astfel
de dezbatere şi pentru a-şi însuşi rezultatele ei.
În ciuda acestor obstacole, eu cred în viitorul conservatorismului
românesc.
În momentul de faţă, partidul care conţine, în mesajul său moral,
naţional şi privind rolul autorităţii, elemente pregnante de conservatorism
este Uniunea Forţelor de Dreapta. Pe un model teoretic similar în substanţa
sa celui prezentat în această lucrare, Uniunea Forţelor de Dreapta, ai cărei
lideri au lansat şi Manifestul Dreptei din România, includ elementele
conservatoare într-o sinteză doctrinară, sub forma viziunii populare.
Această prezentare prealabilă oferă o primă concluzie în ce priveşte

o posibilă construcţie politică alternativă la stânga socialistă şi populistă.
Nici unul din partidele care reprezintă sau îşi revendică reprezentarea unor
curente doctrinare ale dreptei nu va putea avea, singur, forţa de a prelua cu
succes lupta politică. Aceasta e valabil şi pentru actuala situaţie, dar şi
pentru orice evoluţie ulterioară (fuziuni, comasări etc.). Un singur partid, fie
el creştin-democrat, liberal ori conservator, va avea limitele sale în ce
priveşte adresabilitatea şi resursele de creştere. Va rămâne un partid între
celelalte, o minoritate între partidele care cântă variaţiuni pe coarda stângii,
având, în cel mai bun caz, şansa unei coaliţii profitabile, poate, pentru sine,
dar lipsite de şansă pentru ţară.
Obiectivele Dreptei româneşti, pe termen scurt, mediu şi lung
Există încă două premise pe care trebuie să le acceptăm, anume cele

privind obiectivele politice ale Dreptei. Ele au în vedere trei orizonturi de
timp: pe termen scurt, mediu şi lung. Conţinutul acestor etape şi acoperirea
lor în timp este următoarea:
1. Orizontul pe termen scurt (maximum până la jumătatea actualului

mandat parlamentar) trebuie să fie o perioadă în care partidele ce vor
participa la viitoarea construcţie politică să-şi depăşească problemele post-
electorale. Partidul Naţional Liberal va trebui să-şi afirme mai pregnant
atitudinea de partid de opoziţie şi să aibă suficientă combativitate pentru a
putea reprezenta în Parlamentul actual viitoarea construcţie politică. PNL a
avut un protocol politic cu PDSR, urmărind prin aceasta nu recuperarea
stângii socialiste pentru un program în slujba democraţiei capitaliste – lucru
iluzoriu – ci interese mărunte, legate de avantaje financiare şi slujbe călduţe
442
pentru unii membri de partid. Aceste năravuri duplicitare, care au făcut mult
rău mişcării liberale în perioada postdecembristă şi tranziţiei, în general,
trebuie lepădate. Pentru că, repet, o construcţie sănătoasă a Dreptei are
nevoie de un pol liberal autentic.
Partidul Naţional Ţărănesc Creştin-Democrat a preluat, din
neîndemânare, mai toate costurile de imagine ale fostei guvernări. Trecerea
de la poziţia de principal partid de guvernământ la cea de partid extra-
parlamentar a fost un şoc teribil pe care partidul îl resimte încă. PNŢCD
trebuie să hotărască asupra propriului destin. Din punctul de vedere al
construcţiei noastre, important este modul în care acest partid este dispus să-
şi asume ideea modernizării, să devină el însuşi un partid modern, cu
structuri dinamice. În stadiul în care se află în prezent, PNŢCD nu este încă
pregătit să devină partener într-o astfel de construcţie.
Uniunea Forţelor de Dreapta este un partid omogen şi cel mai creativ
din punct de vedere ideologic. UFD are două probleme pe care va trebui să
le depăşească. Cea dintâi este legată de fragilitatea structurilor sale
teritoriale, iar cea de-a doua este legată de criza de imagine pe care a
produs-o alianţa electorală cu PNŢCD.
Alianţa pentru România, deşi se doreşte parte a unei astfel de
construcţii, se află încă la nivelul improvizaţiilor doctrinare, pe care nici
membrii săi nu le înţeleg încă prea bine. Dintre partidele enumerate pare a fi
formaţiunea aflată în situaţia cea mai dificilă. Soluţia fuziunii cu Partidul
Naţional Liberal pare a fi cea mai potrivită pentru a-i oferi un liman.
Există o seamă de alte partide, cu o existenţă mai mult sau mai puţin
sporadică, ce ar trebui, în această primă fază, în funcţie de afinităţile
doctrinare, să fuzioneze cu unul din cele patru partide amintite. E vorba de
Alianţa Naţională Democrat Creştină, de Partidul Naţional Liberal
Tradiţional, de Partidul Popular Democrat Român, de Partidul Naţional
Liberal – Câmpeanu şi de Partidul Liberal Democrat din România. Spectrul
politic al dreptei trebuie să fie cât mai concentrat. Impresia de fărâmiţare pe
care a lăsat-o evoluţia politică a ultimilor ani, pe această zonă politică,
trebuie să fie înlăturată.
Aceste partide trebuie, aşadar, să-şi rezolve propriile probleme
înainte de a participa la o construcţie politică a Dreptei româneşti. O
posibilă construcţie nu se poate face cu partide aflate în dificultate, care
caută într-o astfel de construcţie o salvare pe care singure nu şi-o găsesc.
Experienţa arată că, cel mai adesea, problemele din interiorul partidelor se
extind şi impietează asupra structurilor interpartinice pe care le creează. Iar
problemele care se cer clarificate sunt cel puţin patru:
 Atitudinea faţă de stânga socialistă trebuie să fie de delimitare
fermă. Relaţiile politice cu PDSR şi apropiaţii săi politici trebuie
să se încadreze doar în sfera dialogului politic normal într-o
democraţie. Există teme majore, cum ar fi integrarea
euroatlantică, ce trebuie să obţină un accept cât mai larg şi se
poate discuta pe aceste teme. Dar iluzia unei colaborări politice
de durată poate fi compromiţătoare. În plus, riscul ca PDSR să
profite de dificultatea în care se află unele partide, întinzându-le
443
o mână de ajutor, persistă. Noi nu dorim să creem o opoziţie de

carton, de faţadă, care să mimeze pluralismul.
 Partidele trebuie să procedeze la clarificări de natură doctrinară.
Într-un termen scurt fiecare partid trebuie să prezinte propria sa
ofertă doctrinară, pentru ca, pe această bază, să găsim elementele
comune ale unei construcţii ideologice comune solide.
 Partidele trebuie să aibă conduceri investite cu autoritate, care să
prezinte un singur punct de vedere împărtăşit de majoritatea
membrilor. Cei care sunt în dezacord pot continua polemica
înlăuntrul propriilor partide, fără însă ca această polemică să
devină publică şi să impieteze asupra coerenţei dialogului dintre
partide.
 Partidele care doresc să se angajeze într-o construcţie comună a
dreptei democratice trebuie să renunţe la atacuri publice
îndreptate unul împotriva altuia, precum şi la tentaţia racolării
reciproce de membri, care e un fel de a ne fura singuri căciula.
2. Orizontul pe termen mediu are în vedere construcţia unei forţe

politice care să participe la alegerile parlamentare. Dreapta democratică
trebuie să prezinte la alegeri o singură forţă politică şi un singur candidat la
preşedinţia României.
Structura acestei alianţe populare va trebui să ţină seama de
particularităţile actuale politice ale ţării, precum şi de orizontul pe termen
lung.
Ideologia acestei alianţe trebuie să fie aceea a dreptei. Este
obligatoriu ca această alianţă să aibă un singur document programatic, o
platformă comună care să fie susţinută cu consecvenţă de toţi liderii săi.
Trebuie să învăţăm din propriile greşeli. Una din deficienţele structurale ale
Convenţiei Democrate a fost aceea că nu a construit o platformă ideologică
comună. În acest fel, CDR, lipsită de unitate ideologică, a fost incapabilă să
genereze o platformă comună de guvernare, mărginindu-se la o platformă
electorală, Contractul de 200 de zile, care nu era altceva decât o înşiruire de
promisiuni lipsite de o evaluare corectă a resurselor şi de susţinerea unor
politici coerente. CDR a fost, practic, un vehicul electoral. Noi dorim să
construim o forţă politică aptă nu numai să câştige alegerile, dar să şi
guverneze.
A doua chestiune la care trebuie să răspundem este ce fel de forţă
politică trebuie să fie aceasta. Formată cu cel puţin un an înainte de alegerile
parlamentare, ea trebuie să-şi organizeze acţiunea politică în mod unitar. E
limpede, având în vedere resursele de care dispun în prezent aceste partide
şi privind, chiar şi optimist, evoluţia viitoare, că o astfel de alianţă nu va
putea căpăta caracter de masă. Ar fi, de altfel, riscant să se întâmple aşa. O
criză de creştere trebuie evitată pentru că ea ar presupune o creştere
nesănătoasă, cu consecinţe nu numai asupra coerenţei mişcării, dar şi, o dată
alegerile câştigate, asupra eficienţei actului de guvernare. O astfel de
construcţie politică nu poate deveni o formaţiune de cadre ori de
personalităţi căci, dincolo de faptul că unele din partidele amintite nu pot
aspira pe termen scurt la aşa ceva, o astfel de formaţiune s-ar descurca
444
foarte greu în mediul politic românesc, unde acurateţea mesajului transmis

prin mass-media este discutabilă, unde societatea civilă este abia în formare,
activismul politic al dreptei este încă neexperimentat şi interesul pentru
politică al intelectualităţii, fie tehnice, fie umaniste, este scăzut.
O astfel de forţă politică trebuie să se dezvolte pe formula partidelor
populare. Modul în care, în perioada postbelică s-au format astfel de partide
prezintă un specific asemănător momentului actual. O alianţă populară,
bazată pe mesajul popular al Dreptei, nu se sprijină pe interesele unor
grupuri individuale şi nu se face purtătoarea de cuvânt a unor cercuri de
influenţă. Ea se sprijină pe toate categoriile populaţiei. Viziunea populară a
Dreptei permite acest lucru710.
A treia problemă este legată de structura instituţională a unei astfel
de alianţe. Orice formulă rămâne deschisă. Numărul optim de formaţiuni ale
unei astfel de alianţe este de două partide, care să rezulte în urma unui
proces de negociere şi comasare. Oricum, alianţa populară nu trebuie să
depăşească trei formaţiuni participante, construite pe criterii doctrinare, un
număr mai mare dând senzaţia unei aglomerări conjuncturale. Se
vehiculează tot mai adesea ideea că vremea alianţelor a trecut şi se dă
exemplul eşecului Convenţiei Democrate din România. Eu socotesc că
aceasta este o neînţelegere, sau chiar o formă de manipulare. Ideea creării
Convenţiei Democratice a fost inspirată. Nu exista vreo altă soluţie de a
învinge, la vremea aceea, partidele stângii socialiste. Convenţia nu a eşuat
din deficienţele sale ca vehicul politic, ci din cauza atitudinii partidelor care
o compuneau. Aceste partide au căutat să folosească roadele electorale ale
CDR doar în propriul interes, ignorând după alegeri ideea de unitate pe care
Convenţia o sugerase. Practic, după alegerile din 1996, tocmai formaţiunea
care câştigase, anume CDR, a fost complet absentă de pe scena politică
românească. Ea nu a fost prezentă ca atare în Parlament, iar miniştrii au
vorbit în numele partidelor, nu în numele Convenţiei. CDR nu a fost
înfrântă de opoziţie şi nu a fost renegată de electorat, ea a fost înfrântă chiar
de partidele care au beneficiat de pe urma ei. Lăsată de izbelişte, CDR a
rămas fără combustibil. Şi când faci pana prostului, indiferent cât de bun a
fost vehiculul înainte, e la fel de nefolositor ca o căruţă cu osia frântă.
Nu întâmplător, această idee este agitată până la obsesie tocmai de
PSD şi de PNL. PSD ştie că numai o largă alianţă populară îl poate învinge
şi că, oricât s-ar strădui, unul din partidele existente nu poate, deocamdată,
să-l întreacă. Iar PNL respinge ideea alianţei pentru a fructifica la maximum
poziţia conjuncturală de partid parlamentar. Dar obiectivul nostru nu este
acela de a face un PNL puternic, ci de a face o Românie puternică. Şi PNL
710
Iată o definiţie a partidelor populare pe care o socotesc utilă inclusiv pentru definirea
unei alianţe populare: “Care sunt caracteristicile unui partid popular? Mai întâi trebuie
menţionată pretenţia unui partid popular de a uni în cadrul lui un spectru larg de interese,
necesităţi şi cerinţe ale unei societăţi. În partid sunt cuprinşi reprezentanţi ai diferitelor
grupări, pături sociale, religii, asociaţii şi uniuni. Ei toţi se regăsesc într-un întreg bazat pe
principii etice, tematice şi politice. Interesele lor specifice sunt diferite. Arcul de tensiune
se echilibrează prin integrare şi compromis”. Josef Thesing, “Partidele politice în
democraţie” în Libertate sub semnul răspunderii – Doctrina Creştin Democrată Germană,
ed.cit., p.150.
445
nu va putea fi prea curând, aşa cum am arătat deja, suficient de puternic

pentru a da din puterea sa României.
Există, însă, şi posibilitatea ca toate formaţiunile să decidă
unificarea într-un singur partid, de factură populară, în care partidele iniţiale
să funcţioneze ca fracţiuni al căror rol să nu fie cel de rivalitate, ci de
complementaritate doctrinară. Repet, însă: indiferent de formula aleasă,
dezbaterile de natură doctrinară se petrec numai înlăuntrul construcţiei
politice, alianţa populară sau, dacă se va conveni astfel, partidul popular
urmând să prezinte opiniei publice un singur mesaj ideologic, care trebuie să
fie mesajul popular al Dreptei.
Indiferent de compoziţia formulei alese, se impune cu necesitate ca
dreapta să se prezinte unită în alegerile următoare. Mă refer, desigur, la
alegerile parlamentare şi prezidenţiale. Alegerile locale pot dezvolta
strategii diferite, funcţie de interesele locale. Importantă în această situaţie
este colaborarea într-un eventual tur secund şi în cadrul consiliilor judeţene
şi locale pentru repartizarea politică a funcţiilor de conducere alese ulterior
de consilii.
3. Orizontul de timp lung se referă la aşezarea pe baze stabile a

spectrului politic românesc. În perspectivă, România ar trebui să aibă două
sau cel mult trei partide importante. Unul dintre ele ar trebui cu siguranţă să
fie reprezentantul stângii social-democrate. În present, social-democraţia
este firavă în România şi destul de confuză doctrinar, o Cenuşăreasă umbrită
de sora sa mai mare, mai urâtă şi mai hrăpăreaţă care este stânga socialistă.
Deşi poate părea ciudat, şansa întăririi social-democraţiei stă în venirea
dreptei la putere. Social-democraţia este, principial, o doctrină a distribuţiei.
Pentru a avea ce distribui, trebuie mai întâi să existe o avuţie. Venirea
dreptei la putere ar rezolva două lucruri: ar duce la crearea de avuţie şi ar
reduce suportul electoral şi influenţa stângii socialiste. Faptul că stânga
socialistă se autodenumeşte social-democraţie nu înseamnă nimic altceva
decât o prelungire a imposturii sale. Cei care în ţările bogate îşi spun
socialişti, sunt, de fapt, social-democraţi. Cei care în ţările sărace îşi spun
social-democraţi sunt, de fapt, socialişti.
Social-democraţia este o doctrină apărută în stadiul capitalismului
dezvoltat. În mod necesar, ea presupune o structură a proprietăţii, o evoluţie
instituţională şi o structură socială de care în prezent societăţile post-
comuniste nu dispun. Acesta este motivul pentru care social-democraţia nu
s-a desprins de influenţele gândirii socialiste. În anumite ţări, ca de exemplu
Bulgaria, consecinţele acestor interferenţe ideologice au fost de-a dreptul
catastrofale.
Pe partea dreaptă a eşichierului politic, o soluţie stabilă presupune
existenţa a cel mult două partide, şi anume unul liberal şi altul de factură
conservatoare ori creştin- democrată.
Când spun că unul dintre partide trebuie să fie de factură
conservatoare ori creştin-democrată, dar nu şi unul şi altul în acelaşi timp,
am în vedere faptul că cele două curente doctrinare, în plan electoral au o
tipologie destul de apropiată. În nici un stat democratic nu avem în acelaşi
timp un partid conservator puternic şi un partid creştin-democrat puternic,
446
căci nu există resurse electorale pentru amândouă. Acolo unde tradiţia

democratică a continuat netulburată, cum este cazul Marii Britanii sau al
Statelor Unite, conservatorismul este reprezentativ. În ţări unde au fost
regimuri totalitare şi unde războiul a fost devastator, cum este cazul
Germaniei sau al Italiei, creştin-democraţia a fost dominantă.
Din motive pe care le-am explicat în această lucrare eu cred că un
astfel de partid va fi mai aproape de tradiţia conservatoare românească decât
de tradiţia creştin-democrată europeană. Conservatorismul a fost, în ultimii
doisprezece ani, marele absent al scenei politice româneşti. Această absenţă
a marcat negativ evoluţia democraţiei româneşti.
Cauzele acestei realităţi politice sunt lesne de găsit. Politica
românească de după 1989 a fost lipsită de fantezie. Ea a fost în mare măsură
repetitivă, reluând forme defectuos reciclate ale expresiilor politice
comuniste sau interbelice. Ori conservatorismul, ca expresie politică, era
deja dispărut. Tensiunile interne ale Partidului Conservator, lipsa unei
generaţii tinere care să rezolve criza de succesiune, consecinţele economice
ale reformei agrare, precum şi introducerea votului masculin universal au
dus la dispariţia conservatorismului de pe scena politică a ţării, la sfârşitul
primului război mondial.
Consecinţele au fost evidente pentru cursul politicii româneşti din
acea perioadă. Dacă Partidul Conservator şi-ar fi putut depăşi crizele şi ar fi
continuat să fie un actor important al politicii româneşti, este foarte probabil
că România nu ar fi cunoscut, sau în orice caz nu la această amploare,
fenomenul legionar.
Dacă, totuşi, conservatorismul a dispărut ca expresie politică, el a
continuat să fie prezent în câmpul culturii. De altfel, conservatorismul a
fost, întâi de toate, o mişcare culturală şi, sub acest aspect, el a continuat să
persiste chiar şi în perioada dictaturii comuniste.
Este posibilă reapariţia conservatorismului românesc, ca expresie
politică? Care sunt resursele şi limitele sale? Şi, mai ales, este el necesar ca
instrument doctrinar în România de azi?
Realităţile României de azi ar putea duce la concluzia că refacerea
conservatorismului românesc este o iluzie sau în orice caz un proiect prea
îndepărtat, deci neinteresant pentru poporul român căzut cu atâta patimă în
ispita imediatului.
Poate părea paradoxal, dar principala resursă a conservatorismului
constituie şi principala sa limită. Prin natura lor, prin cultura lor dominantă
şi prin convingerile religioase, românii sunt conservatori. În acest fel trebuie
explicat ataşamentul ţăranului român interbelic pentru credinţă şi
proprietate. Această atitudine a dus la rezistenţa pe care românii, îndeosebi
în mediul rural, au dus-o împotriva comunismului. Opţiunea lor
anticomunistă la alegerile din 1946 este elocventă în acest sens. După
cincizeci de ani în care tradiţia a fost batjocorită şi în care fibra morală a
fost sistematic agresată, atitudinea conservatoare a rămas, numai că ea s-a
preschimbat în teama faţă de nou, în ostilitatea faţă de incertitudinile
447
schimbării711. Devierea conservatorismului de la dimensiunea sa organică,

naţională şi democratică, la un conservatorism în sens îngust, o captivitate
într-un trecut lipsit, o dată demnitatea pierdută, de orice alt pericol este
limita reală a dezvoltării conservatorismului românesc.
Există prejudecata că a fi conservator presupune apartenenţa la o
aristocraţie boierească şi o anumită structură a proprietăţii. Nu este adevărat.
În istoria lumii, conservatorii au fost cei dintâi care au dezvoltat sistemele
de asigurări sociale şi formele de redistribuire a veniturilor. Şi asta încă din
a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Conservatorii nu sunt apărătorii
marii proprietăţi, ci ai proprietăţii în general. În viziunea conservatoare,
naţiunea este o naţiune de proprietari, în care proprietatea fiecăruia, mică
sau mare, trebuie respectată, iar proprietarul trebuie sprijinit să şi-o
sporească, prin munca sa.
Fără conservatorism, spectrul politic românesc este dezechilibrat712.
Sunt numeroase motivele care ne îndeamnă spre convingerea că doctrina
creştin-democrată nu va avea audienţa necesară pentru a da o reprezentare
coerentă şi puternică Dreptei româneşti. Revirimentul necesar al Dreptei
româneşti, în plan cultural şi politic, nu se poate face fără renaşterea
conservatorismului românesc713. Conservatorismul şi liberalismul, unite pe
o bază populară, pot oferi nu numai o contrapondere stângii socialiste şi
populiste, dar şi o soluţie (singura în opinia mea) pentru a reda României,
din prezentul său ghemuit, sărăcăcios şi temător, demnitatea.
Există şi posibilitatea, mai puţin probabilă, ca în loc de două partide,
unul liberal şi altul conservator să se creeze, în timp, un singur partid
puternic, de factură populară care să asigure, împreună cu social-
democraţia, alternanţa la guvernare.
711
Această modificare în mentalul ţărănesc pe parcursul a patru decenii şi jumătate poate fi
sesizată în minuţioasa cercetare sociologică efectuată de Liviu Chelcea şi Puiu Lăţea în
lucrarea România profundă în comunism (Bucureşti, Editura Nemira, 2000).
712
Iată concluzia lui Ion Stanomir, în finalul lucrării sale despre atitudinea politică a lui
Mihai Eminescu: “Necesitatea unei voci conservatoare în spaţiul dezbaterii publice e
incontestabilă. Erodarea fondului autohton nu înseamnă şi capitularea în faţa
experimentelor sociale şi politice. Dacă tradiţionalismul eminescian, mizând pe trecut şi
autohtonie, pare, cel puţin în viitorul previzibil, prea puţin viabil din punct de vedere
intelectual, ethosul junimist este departe de a fi inactual. Exigenţele bunului simţ comun, o
anumită rezonabilitate în acţiunea politică, prudenţa sunt valori definind o conduită
dezirabilă în timpuri de tranziţie”. Ion Stanomir, Reacţiune şi conservatorism, Bucureşti,
Editura Nemira, 2001, p.316.
713
Virgil Nemoianu: “Un efect colateral al acestei orientări a «prooccidentalilor» este
absenţa regretabilă a unui adevărat partid conservator în România… Necesitatea unei
opţiuni conservatoare este evidentă. Mari părţi ale electoratului român sunt încă destul de
tradiţionaliste. Ele pot deveni prada uşoară a forţelor populiste şi extremiste sau pot cădea
victimă nostalgiei paleo-comuniste (realităţile electorale din toamna anului 2000 au
dovedit-o). În Europa de Vest o întreagă reţea de partide conservatoare (uneori creştin –
democrate) au reuşit, mai ales după al doilea război mondial, să canalizeze nevoile,
aspiraţiile şi anxietăţile categoriilor tradiţionaliste, să le reducă sentimentul de înstrăinare şi
să le modeleze. Câtă vreme România nu va poseda nişte instrumente asemănătoare, situaţia
politică va rămâne instabilă şi aceasta va avea efecte distructive asupra stării economice şi
psiho-sociale”. Virgil Nemoianu, Tradiţie şi libertate, Bucureşti, Editura Curtea Veche,
2001, pp.82-83.
448
Dreapta culturală şi Dreapta politică. Mişcarea naţională a Dreptei

româneşti
Construcţia politică şi cea ideologică vor trebui însoţite de un suport
de factură civică. În acest fel vom evita o eroare pe care gândirea de dreapta
a comis-o în anii din urmă.
În istoria românilor legătura dintre cultură şi politică a fost mult mai
strânsă decât la alte popoare714. În ce priveşte dreapta politică, ea a fost
însoţită, dacă nu chiar precedată, de o expresie a dreptei culturale. E greu,
de pildă, să imaginăm mişcarea conservatoare, fără emanaţia culturală a
Junimii715. De altfel, cei mai mulţi dintre reprezentanţii dreptei politice
româneşti au fost, la rândul lor, oameni de cultură, fiind, unii dintre ei,
fondatori de şcoală naţională şi întemeietori de direcţii culturale şi
naţionale716.
Tentativa de a duce lupta istorică între dreapta şi stânga numai în
plan strict politic riscă să fie sortită eşecului. Structurile politice ale stângii
sunt consolidate în decenii de activism politic nestingherit, în timp ce
structurile dreptei abia se creează. În plus, aşa cum am arătat, la nivelul
elitelor, îndeosebi politice şi economice, stânga este copleşitoare, prin
714
Mai mult decât atât, unii autori văd câteodată în atitudinea culturală un substitut pentru
acţiunea politică. Iată, de pildă, Sorin Alexandrescu: “…sunt tentat să văd în proliferarea
scrierilor istorice din secolele XVII şi XVIII, de la Ureche la Dimitrie Cantemir, o
încercare, conştientă sau nu, de a compensa decăderea politică prin creaţii culturale,
transformând pierderile politice şi militare într-o sursă de demnitate culturală. Începând cu
secolul al XIX-lea, cele două se întrepătrund, cultura având astfel o funcţie activă: Astfel,
în prima jumătate a secolului al XIX-lea, discursul cultural şi acţiunea politică au început să
se interfereze… Prin urmare, discursul cultural trebuia să trezească conştiinţa patriotică a
oamenilor, prezentând primul pas ca un obiectiv de acţiune imediată şi pe cel următor ca
unul de acţiune viitoare: ridicaţi-vă acum pentru a împlini revoluţia, aşteptaţi momentul cel
mai potrivit pentru unitate şi independenţă”. Sorin Alexandrescu, Privind înapoi,
modernitatea (“Război şi semnificaţie. România în 1877”), Bucureşti, Editura Univers,
1999, pp.20-23.
715
În legătură cu rădăcinile filosofice şi culturale ale Junimii, precum şi privind rolul său
în cultura română recomand lucrările Istoria civilizaţiei române moderne (Bucureşti,
Editura Minerva, 1997) şi Titu Maiorescu (2 vol., Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi
artă Regele Carol II, 1940) ale lui Eugen Lovinescu. Recomand şi prefaţa “P.P.Carp – un
aristocrat al politicii româneşti”, a lui Ion Bulei, la volumul Discursuri parlamentare
(Bucureşti, Editura “Grai şi suflet – Cultura Naţională”, 2000); de asemenea, lucrările lui
Zigu Ornea, Junimea şi junimismul (Bucureşti, Editura Minerva, 1998) şi Viaţa lui Titu
Maiorescu (Bucureşti, Editura Du Style, 1998).
716
Printre aceştia, întâi şi întâi, fondatorii Junimii, la 10-22 februarie 1864: Titu Maiorescu,
Vasile Pogor, Petre P. Carp, Theodor Rosetti şi Iacob Negruzzi. Media lor de vârstă abia
dacă depăşea 25 de ani. Apoi Lascăr Catargiu, Manolache Costache Epureanu, Take
Ionescu, Gheorghe Grigore Cantacuzino, Nicolae Filipescu, Alexandru Marghiloman, A.
D. Xenopol, Aurel C. Popovici, Ion Raţiu, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu, Mihail
Kogălniceanu, Ion C. Brătianu, Ion Ghica, C.A. Rosetti, Nicolae Gane, Gheorghe Costa-
Foru, Alexandru Lahovari, Grigore Antipa, Spiru Haret, Nicolae Iorga, Pan Halippa,
Nicolae Iorga, Ştefan Zeletin, Petre P. Negulescu, Constantin Rădulescu-Motru, Lucian
Blaga, Nicolae Titulescu, Octavian Goga, Istrate Micescu, Ion I.C. Brătianu, Ion Gh. Duca,
Gheorghe I. Brătianu şi mulţi, mulţi alţii, pe nedrept uitaţi sau, în cel mai bun caz, prea
puţin citiţi şi evocaţi.
449
modul în care elitele comuniste au supravieţuit şi au gestionat tranziţia din

România.
Ca şi cum asta n-ar fi destul, stânga socialistă duce lupta şi în afara
politicului, într-un mod care a găsit până acum dreapta lipsită de ripostă.
Stânga socialistă foloseşte împotriva noastră o cohortă întreagă de clişee, de
prejudecăţi, de demonizări, de manipulări, de mentalităţi. Conştiinţa
culturală a românilor, vitriolată de egalitarism şi ateism, îndepărtată de
tradiţie şi îmbâcsită de kitch, alimentată cu o istorie falsificată, agresată de
un populism de-a dreptul hipnotizant, este înarmată cu instrumente primitive
pentru a lovi în orice efort de reîntoarcere la izvoarele culturii autentice, la
morala creştină, la valorile istoriei adevărate a românilor, precum şi în orice
efort de înnoire.
În aceste condiţii, lupta politică trebuie însoţită de un efort cultural
considerabil. Clişeelor inoculate din comunism limbii de lemn şi lozincăriei
populiste trebuie să le opunem un spirit viu, natural şi creator, limpede prin
simplitatea lui şi convingător prin sinceritate şi pragmatism. Kitsch-ul
cultural trebuie combătut prin reafirmarea culturii autentice. Ateismul,
însoţit cu excese soborniceşti de faţadă, trebuie înlocuit de mărturisirea unei
credinţe autentice, de o sinceritate şi intimitate de-a dreptul duhovniceşti.
Istoria trebuie despovărată de mistificări. Manipulările trebuie demascate cu
vigoare, demonizările trebuie exorcizate. Prejudecăţile trebuie combătute şi
împotriva tuturor spaimelor coborâte de-a dreptul din Evul Mediu mesajul
nostru va trebui să fie tămăduitor şi îmbărbătător. Mentalităţile egalitariste
vor fi înlocuite cu spiritul civic. Teamei individului singur îi va lua locul
responsabilitatea cetăţeanului, care nu mai este singur, căci are de partea sa
legile care îl apără, statul care îi garantează drepturile şi comunitatea –
socială, confesională, profesională – în mijlocul căreia trăieşte şi trudeşte.
Toate acestea arată că lupta nu poate fi numai politică. Acţiunea
politică, acţiunea civică şi acţiunea culturală trebuie concertate. Dreapta
politică are nevoie de un corespondent în plan civic şi în plan cultural.
Aceasta nu înseamnă să ne reîntoarcem la tipul de acţiune civică ce s-a
încercat în anii ‘90. Aceea nu a fost acţiune de suport politic. A fost, mai
degrabă, o formă de refugiu în faţa politicului. A fost o tentativă de a fugi de o
responsabilitate istorică, păstrând un alibi care n-a folosit, până la urmă,
nimănui. Atitudinea elitistă, eticistă şi discursivă a unei acţiuni civice irosite în
dezbateri în care fiecare îşi exprima propriile păreri, îşi cita propriile lecturi
fără ca vreunul să-l convingă pe celălalt, a fost marea problemă a acţiunii
civice a anilor de început ai fragilei democraţii româneşti. Atitudinea aceasta a
fost mai degrabă antipolitică decât să se constituie într-un suport al forţelor
politice democratice. Acest tip de acţiune civică a captivat un mare număr de
intelectuali şi a privat mişcarea politică de o imensă energie umană.
Dreapta politică trebuie să fie parte a unei mişcări naţionale a dreptei
româneşti. Ezitările în faţa mesajului politic trebuie depăşite prin folosirea
mesajului cultural şi al mesajului creştin. Izolarea în care se află astăzi clasa
politică va putea fi depăşită prin folosirea unor emiţători intermediari care
nu sunt marcaţi de lipsa de credibilitate a oamenilor politici. Liderii de
opinie vor putea mai bine combate manipulările şi demonizările decât o pot
face, uneori, oamenii politici. Cultura naţională poate alcătui cea mai bună
450
substanţă a mesajului naţional. Avem nevoie de o adevărată pedagogie a

dreptei, pe care numai o mişcare de acest fel o poate realiza.
Aceasta nu înseamnă o contaminare a acţiunii culturale şi civice de
către acţiunea politică. Presupune o simbioză. Dreapta trebuie să devină un
curent de gândire şi de simţire românească. Nici un partid, oricât ar fi de
puternic, nici un om de cultură, oricât prestigiu ar avea, nici un prelat, cu
oricâtă putere duhovnicească ar fi hărăzit, nu pot face aceste lucruri decât în
cadrul unei astfel de mişcări, nimeni neavând singur putere să o genereze şi să
o ducă la izbândă.
O mişcare naţională a dreptei nu trebuie instituţionalizată ca atare. O
asociaţie civică sau culturală cu acest nume ar fi sortită eşecului şi ar păcătui
prin vanitate. Ea ar crea o ierarhie internă care şi-ar genera proprii lideri, ar
deveni vulnerabilă şi ar repeta eşecurile colaborării civico-politice din
vremea Convenţiei Democratice. Instituţionalizarea nu trebuie să se producă
la nivelul structurilor, ci la nivelul mesajului. Dreapta trebuie să aibă cât
mai mulţi lideri de opinie, să poată penetra în cât mai multe publicaţii, să
poată dispune de specialişti din cât mai multe domenii care să constituie
substanţa unei viitoare administraţii performante. Ideologia dreptei trebuie
să iasă din orizontul îngust al dezbaterilor sterile şi să devină obiect de
interes pentru mase. Ea trebuie să devină, astfel, o ideologie populară.
Acţiunile pe care le presupune crearea unei mişcări naţionale a
Dreptei sunt următoarele:
1. Identificarea resurselor de care putem dispune în prezent. Aceste
resurse sunt de natură diferită:
 lideri de opinie, din domenii diferite;
 personalităţi care au acces, prin prestigiul lor, la mass-
media;
 publicaţii care, prin politica lor redacţională, pot promova
ideile dreptei;
 instituţii care, prin specificul lor, sunt receptive la ideile
dreptei, cum ar fi cele din domeniul etno-cultural, istoric,
economic etc.
2. Valorificarea resurselor existente, pe o bază funcţională. Mişcarea
naţională a Dreptei trebuie să se dezvolte pe o astfel de bază funcţională şi
nu prin tentative de racolare, ce sunt costisitoare şi neconvingătoare.
Mişcarea trebuie centrată pe proiecte culturale şi civice, al căror obiectiv
imediat nu trebuie să fie susţinerea unui anumit partid politic. Obiectivele
imediate ale mişcării trebuie să fie generarea unui mesaj coerent şi amplu,
angrenarea unui număr cât mai mare de oameni în acţiunile sale şi crearea
unui climat favorabil unificării forţelor politice de dreapta. O seamă de
programe au fost deja demarate, iar altele sunt în curs de apariţie. Printre
acestea amintim:
 demararea unor şcoli de cultură politică, îndeosebi pentru cei
tineri, cel puţin în principalele centre universitare;
 organizarea de dezbateri, seminarii care să devină un prilej al
confruntărilor de idei, dar şi al propagării ideilor de dreapta;
451
 organizarea unor pelerinaje în locuri cu semnificaţie istorică,

religioasă ori culturală, prilejuind întâlniri ale tineretului cu
călugări ori cărturari;
 lansarea unor publicaţii care să devină purtătoare ale mesajului
dreptei;
 crearea unor condiţii ambientale pentru formarea unor cluburi
care, prin statornicia lor, să devină surse de oscilaţie pentru
ideile dreptei (între acestea un rol important revenind cluburilor
de afaceri);
 lansarea unor proiecte care să reunească susţinătorii noştri pe
criterii profesionale, astfel încât ele să poată genera idei pentru o
posibilă platformă de guvernare şi să evidenţieze persoanele apte
să o aplice;
 folosirea comunicării informatice atractive şi interactive;
 susţinerea de manifestări omagiale care să evoce panteonul
dreptei;
 reactivarea formulelor de protest civic, ca modalităţi de
solidarizare a simpatizanţilor mişcării şi de popularizare a
atitudinilor noastre;
 organizarea, sub patronajul unor asociaţii, fundaţii şi publicaţii
de prestigiu a acordării unor premii de excelenţă unor
personalităţi care, în domeniul lor de activitate, promovează
ideile naţionale, culturale şi atitudinea morală proprie omului de
dreapta;
3. Dezvoltarea, pe această bază, a unei structuri informale care să

poată deveni, în cel mult doi ani, suportul civic şi cultural al acţiunii
politice. Această structură trebuie să se dezvolte pe mai multe planuri:
 instituţional, ceea ce presupune că, efectiv sau potenţial, trebuie
să existe persoane care împărtăşesc viziunea noastră şi care
activează sau sunt apte să activeze în fiecare structură
instituţională din România;
 geografic, ceea ce presupune ca mişcarea naţională a Dreptei să
dispună de cel puţin un emiţător intermediar în fiecare localitate
din ţară;
 profesional, ceea ce înseamnă că în fiecare asociaţie profesională
(cât mai la vârf, dacă este posibil) să existe persoane care pot
influenţa grupurile profesionale respective să-şi îndrepte atenţia
către mesajul nostru;
 comunitar, ceea ce presupune, faţă de planul geografic, o viziune
calitativă;
 comunicaţional, ceea ce presupune o coerenţă a mesajului şi o
bună comunicare între emiţătorii principali şi secundari de
mesaj.
Această mişcare trebuie să aibă sprijinul unei părţi a armatei şi a
structurilor informative, fie că sunt ale Ministerului de Externe, ale celui de
Interne sau ale Armatei. Fără o astfel de susţinere este greu de crezut că
Dreapta ar putea lua puterea în România. Apropierea dintre astfel de
452
persoane şi ideile dreptei, mai ales acele idei care ţin de spiritul naţional al
Dreptei şi de doctrina noastră militară, mi se pare naturală.
O astfel de mişcare naţională a Dreptei, care, în esenţă, se construieşte
pe o bază informaţională, funcţională şi esenţialmente comunicaţională, are
obiectivul mărturisit de a susţine forţele politice de dreapta să preia puterea în
România. Ele nu mai sunt forme, care prin mesaje sterile de solidaritate, să
cauţioneze lipsa de implicare, ci acţiuni necesare, care să permită difuzarea
mesajului politic, depăşirea lipsei de credibilitate a omului politic,
identificarea unor noi oameni politici, lărgirea spectrului mesajului politic cu
un mesaj naţional, cultural şi creştin absolut necesare.
În acest fel, Dreapta românească, pentru a însufleţi o mişcare politică
victorioasă, trebuie să devenină o stare de spirit şi să creeze o amplă o
mişcare naţională.
453
Addenda
Primejdia la adresa democraţiei româneşti vine dinspre stânga*
Scrisoarea domnului G.M. Tamás către prietenii săi români

reprezintă una dintre tuşele cele mai îngroşate ale unei manipulări care tinde
să contamineze realitatea politică românească. Această manipulare are un
conţinut precis: stânga e bună, dreapta e rea.
Stânga nu este cu totul infailibilă, spun apologeţii ei, printre care şi
dl. Tamás. Dar căderea în păcat a stângii se datorează doar devierilor sale de
dreapta. Care dreaptă, fireşte, nu poate fi decât extremistă. În consecinţă,
Ceauşescu a fost bun, atunci când n-a fost fascist. Comunismul ar fi fost o
binecuvântare pentru oamenii simpli, dacă nu s-ar fi contaminat de ideile
unor Noica, Eliade sau Cioran. Iar sechelele comunismului, de tip Partidul
România Mare, nu sunt, în consecinţă, de extremă stângă, ci de extremă
dreaptă.
Astfel de evaluări găsim din belşug în scrisoarea d-lui G.M. Tamás.
Aflăm că “Produsul naţional-bolşevic autohton a fost tot atât de fascist
(dacă nu chiar mai mult) ca şi «comunist»”. Sau că “În timpul lui
Ceauşescu, România era mai apropiată de NATO decât este în prezent” şi
“Când Ceauşescu a întors vizibil spatele Uniunii Sovietice, el a pactizat cu
intelectualitatea de dreapta.”. În plus, ne anunţă dl. Tamás: “Proliferarea
extremei drepte în România s-a petrecut deja”. Şi anume sub forma
ascensiunii Partidului Româna Mare şi a liderului său, care “e fascist”.
Să vedem, mai întâi, cât de bună a fost stânga şi cât de rea a fost
dreapta în istoria României moderne. Dreapta a construit, prin generaţia
junimistă, prin liberalismul Brătienilor şi prin mişcarea unionistă, primele
instituţii democratice, a pus bazele economiei capitaliste şi, cel mai
important, a realizat idealul reîntregirii. Dreapta a înfăptuit România Mare şi
modernă, pe care apoi, prin diplomaţia sa, a implicat-o în construcţia
Societăţii Naţiunilor. Generaţia intelectualităţii interbelice de dreapta,
manifestată mai degrabă prin conştiinţă politică decât prin activism, a dăruit
culturii româneşti câteva dintre cele mai strălucite figuri ale sale. Dreapta a
dat, în perioada postbelică, numeroase jertfe, îndurând persecuţiile şi
temniţele comunismului.
Singura expresie politică a stângii democratice a fost Partidul Social
Democrat Român. A existat, apoi, stânga comunistă, care cerea nici mai mult,
nici mai puţin decât ca muncitorii şi ţăranii români din Basarabia şi Bucovina
să se ridice la luptă împotriva “burgheziei româneşti exploatatoare” şi să
alipească acele ţinuturi Uniunii Sovietice. Comunismul a fost în perioada
interbelică – şi a rămas, din păcate, multă vreme după al doilea război mondial
*
Articol trimis la sfârşitul lunii februarie 2001 redacţiei revistei Dilema, cu prilejul
dezbaterii iniţiate de “Scrisoarea către prietenii mei români” a lui G.M. Támas. Din motive
care îmi sunt necunoscute, acest articol nu a fost publicat.
454
– un instrument care a acţionat docil în favoarea bolşevismului şi împotriva

neamului românesc717.
În plan general, prea uşor se adaugă sintagma “dreapta”
extremismelor care au generat cel de-al doilea război mondial718. Fascismul,
al cărui lider era un fost socialist, şi nazismul, care se chema naţional-
socialism, au fost o combinaţie de socialism, de corporatism şi de păgânism.
Dreapta nu are nimic din toate astea. La noi, legionarii au fost ostili nu
numai democraţiei, dar şi capitalismului de atunci, în care vedeau o formă
de agresiune la adresa românismului.
Nu am intenţia să polemizez aici dacă extremismul legionar a fost
sau nu o manifestare a dreptei719. Chiar şi în aceste condiţii, folosind
accepţiunea uzuală, să nu uităm că, din perspectivă temporală, legionarismul
a instituit o dictatură care a durat doar câteva luni, în timp ce comunismul,
adică extremismul de stânga, a instituit o dictatură care a durat peste patru
decenii. Concluzia este fără echivoc: în istoria modernă şi contemporană a
României expresia politică a dreptei a fost preponderent democratică, în
timp ce expresia politică a stângii a fost preponderent extremistă720.
717
Iată lista liderilor PCR din perioada 1922 – 1944: “Elek Köblös, Ştefan Foriş (de etnie
maghiară), Vitali Holostenko-Barbu (ucrainean), Boris Ştefanov (bulgar), Alexandru
Stepanski-Gorn (polonez). Lor li se pot adăuga şi alţii precum Ana Rabinovici Pauker,
Marcel Pauker, Bela Brainer, Emil Bodnăraş (ucrainean), Alexandru Moghioroş (maghiar),
Petru Borilă, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Cristian Rakovsky, Vasile Luca, Leonte
Răutu, Iosif Chişinevschi, Iosif Rangheţ, Leontin Sălăjan (Szilaghi) şi mulţi alţii. Modul în
care reprezentanţi ai unor minorităţi naţionale mai înclinate către internaţionalism sau
revizionism au fost folosiţi pentru subordonarea mişcării comuniste româneşti de către
Internaţionala a III-a (Komintern) este descris în lucrarea Comunismul în România a lui
Ghiţă Ionescu (Bucureşti, Editura Litera, 1994).
718
Iată, în această privinţă, un text al lui Guy Hermet: “S-a convenit să se creadă că
fascismul nu-i stă bine decât extremei drepte. Dar se vrea să se uite că el se poate insinua
peste tot. În legătură cu aceasta nu este suficient să facem, cu o complezenţă abilă, lunga
listă a oamenilor de stânga convertiţi la fascism sau la nazism: Mussolini, mareşalul
polonez Pilsudski, ex-laburistul Oswald Mosley, fostul socialist belgian Henri de Man, fără
să mai vorbim de Marcel Déat, Jacques Doriot şi de mulţi alţii. Eschiva constă în a
desemna capete, în timp ce curentele fasciste au fost mişcări de masă ce traduceau anumite
feluri de aşteptări populare. De altfel, poporul fascist nu s-a recunoscut niciodată mai bine
decât în şefii care întruchipau cel mai bine identitatea sa plebee: Adolf Hitler a venit să o
demonstreze”. Guy Hermet, Poporul contra democraţiei, Iaşi, Editura Institutul European,
1998, pp.195-196.
719
Recomand, spre reflecţie, capitolul “Rădăcinile socialiste ale nazismului” din lucrarea
Drumul către servitute a lui Friedrich A. Hayek. Iată premisa de la care porneşte gânditorul
austriac: “Legătura între socialism şi naţionalism în Germania era, de la început, strânsă. În
mod semnificativ, majoritatea precursorilor de seamă ai naţional-socialismului – Fichte,
Rodbertus şi Lassalle – sunt, în acelaşi timp, părinţi recunoscuţi ai socialismului…
Începând cu anul 1914, din rândurile socialismului marxist s-au ridicat, unul după altul,
dascăli care au condus, nu pe conservatori şi reacţionari, ci pe muncitorul care trudea din
greu şi tineretul socialist în tabăra naţional-socialistă. Numai după aceea mareea naţional-
socialismului a atins nivelul ei maxim şi s-a transformat curând în doctrina hitleristă”.
Friedrich A. Hayek, Drumul către servitute, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p.190.
720
Deosebit de utilă este în această discuţie clasificarea pe care Seymour Martin Lipset o
face, în lucrarea Political Man: The Social Bases of Politics (Baltimore, Maryland, The
Johns Hopkins University Press, 1981), ideologiilor şi grupărilor extremiste.Extrema
stângă se adresează claselor celor mai de jos şi este adesea naţionalistă. Exemple de lideri
ai ideologiei de extremă stângă pot fi amintiţi Juan Perón ori Gammar Abdel Nasser.
455
Scrisoarea domnului Támas conţine câteva fetişuri. Am să mă opresc

numai la două dintre ele. Primul este legat de “naţionalismul” lui
Ceauşescu. A fi naţionalist înseamnă, obligatoriu, să-ţi iubeşti naţia. Se
poate spune, cu îndreptăţire, că Ceauşescu a iubit neamul românesc? A
împărţi mâncarea pe cartelă, a demola case şi biserici, aşezări întregi, a lăsa
spitalele fără căldură şi curent electric, a lăsa femeile să se mutileze în
avorturi clandestine, a interzice libertatea informaţiei şi a circulaţiei
persoanei, a spiona propriul popor, a-i opune, cu ostentaţie, propria opulenţă
– toate acestea nu sunt semne ale iubirii. Ceauşescu a fost, în fapt, o creaţie
a naţional-bolşevismului, care este xenofob, izolaţionist, lipsit de spirit
critic, intolerant721. Şi, prin toate acestea, antinaţional. Iar “pactul” făcut de
Ceauşescu cu intelectualitatea de dreapta, pomenindu-se numele lui
Nichifor Crainic sau Iosif Constantin Drăgan, e similar cu a-i spune cuiva
care presară puţin piper peste ciorbă că mănâncă piper cu lingura…
Al doilea fetiş este legat de ataşamentul păturilor sărace faţă de
socialism. Spune autorul scrisorii: “În absenţa unor mişcări socialiste reale,
pătura săracă nu prea face politică”. Ce vrea să însemne asta? Că stânga
socialistă este singura în măsură să reprezinte interesele păturilor sărace. Aş
fi curios să ştiu unde şi cui a adus până acum socialismul bunăstare. În
Angola? În Mozambic? În Cuba, Cambodgia, Coreea de Nord? Ţăranilor
înfometaţi din Ucraina sau muncitorilor grevişti din Valea Jiului? Se poate
compara situaţia muncitorilor din aceste locuri cu cea a muncitorilor din
Occident? Ar fi, de asemenea, interesant de văzut de ce nivelul de trai este
mai ridicat şi de ce păturile sărace sunt mai subţiri tocmai în ţările în care
“socialismul real” e ca şi inexistent. Istoria arată că, dimpotrivă, dreapta a
fost cu mult mai folositoare păturilor sărace. În timp ce socialismul a
fructificat sărăcia ca pe un instrument politic, dreapta a generat bunăstare.
Extrema dreaptă este conservatoare şi, spre deosebire de cea de stânga, urmăreşte
schimbarea instituţiilor politice pentru a le păstra pe cele economice şi culturale. Din liderii
acestei categorii Lipset menţionează pe Horthy, pe Dollfuss, pe Salazar ori Maurras. Lor
am putea să le adăugăm pe Franco ori pe Pinochet. Extrema dreaptă se sprijină pe
categoriile bogate, tradiţionaliste, religioase şi, adesea, monarhiste. Acestora Lipset le
adaugă grupările extremiste de centru, care cuprind mişcările fasciste clasice, în care,
alături de nazism şi fascism am putea include şi Mişcarea Legionară. Această ideologie este
etatistă şi antiliberală, opusă marilor afaceri, sindicatelor şi socialismului. Se adresează
claselor de mijloc şi nu caută o soluţie capitalistă de dezvoltare. Folosind această clasificare
am putea înţelege numeroasele inadvertenţe care apar în clipa în care socotim Mişcarea
Legionară ca fiind o expresie a extremei drepte. Ceea ce apropie Mişcarea Legionară de
extrema dreaptă este mai ales dimensiunea sa religioasă.
721
Această îndoială îl cuprinde şi pe Vladimir Tismăneanu care tinde să facă din dictatorul
Ceauşescu un prototip demoniac unificator: “…trebuie spus că distincţia politică esenţială
este cea între democraţia liberală şi colectivismul etnocentric. Termenii de stânga şi de
dreapta apar în contextul prăbuşirii dictaturilor ca vetuşti şi, prin urmare, inoperanţi. La
urma urmei, cine poate afirma cu mâna pe inimă că Nicolae Ceauşescu, tracomanul
paranoic, era un exponent al stângii?” (Vladimir Tismăneanu, Irepetabilul trecut,
Bucureşti, Editura Albatros, 1994, pp.215-216) Trec peste faptul că Tismăneanu se
contrazice, poziţionarea între democraţia liberală şi colectivismul etnocentric fiind ea însăşi
o opţiune ideologică. În ce-l priveşte pe Ceauşescu mi se pare neîndoielnic că era un
exponent al stângii. A unei stângi staliniste, barbare, arhaice, îmbâcsite de populism şi de
etnocentrism. Singurul gest de dreapta al lui Ceauşescu – din câte îmi amintesc – a fost
acela de a-l înmormânta pe taică-său, Andruţa, cu preot.
456
Şi în România socialismul naşte sărăcie, iar sărăcia întreţine

socialismul. Acest cerc vicios trebuie destrămat. Caracterul popular al
dreptei trebuie opus caracterului populist al stângii.
Autorul susţine că în România post-decembristă “proliferarea
extremei drepte este un fapt care s-a petrecut deja”. Cine sunt “extremiştii
de dreapta”? Ne spune dl. Tamás: “La fel ca şi în anii 1920-1930, clasa de
mijloc, înspăimântată de viitorul incert, aderă (tocmai de aceea) la extrema
dreaptă…” Aşadar, micii întreprinzători, intelectualitatea rurală şi
reprezentanţii profesiunilor liberale (avocaţii, notarii, brokerii, medicii de
familie, creatorii de artă, agenţii imobiliari şi de asigurări, bancherii
ş.a.m.d.) sunt contaminaţi de fascism! Iată şi motivul: “pentru ca această
clasă de mijloc să rămână aşa cum este; celălalt motiv este, desigur,
capitalul străin, precum şi concurenţa minorităţilor etnice naţionale
considerate a fi «străine»”.
Nu e nimic adevărat în toate astea. Ba, dimpotrivă, în România
lucrurile s-au petrecut exact invers. Xenofobă, intolerantă şi ostilă
capitalului străin a fost tocmai stânga socialistă sau extremistă, adică PDSR,
PRM, PSM şi PUNR.
Aşa-zisa proliferare a extremei drepte în România este un neadevăr.
Ca şi curent politic, dreapta democratică nu s-a manifestat coerent în primii
ani de după 1990. În această perioadă am avut pluripartidism, dar nu am
avut pluralism. Viaţa politică românească s-a derulat în interiorul stângii, de
la centrul politic şi până la extrema stângă. Primul document public al
dreptei democratice a fost Manifestul Dreptei din România, prezentat în
iunie 1998 de nucleul care avea să nască, un an mai târziu, Uniunea
Forţelor de Dreapta. Abia în preajma alegerilor din anul 2000 alte două
partide au început să se apropie, cu paşi ezitanţi, de culoarul dreptei: PNL şi
PNŢCD. În rest, dreapta a fost preponderent culturală. Cât despre nostalgiile
legionare, ele nu şi-au găsit loc decât în câteva publicaţii de circulaţie
restrânsă. Au existat câteva grupuscule politice de inspiraţie legionară, dar
ele fie nu au participat la alegeri, fie au făcut-o fără nici un ecou în rândul
electoratului.
Expresiile politice ale Dreptei româneşti sunt democratice, păstrează
viu spiritul naţional, purificat de excese etniciste722, sunt pro-europene,
susţin dezvoltarea capitalistă, renaşterea morală şi demnitatea naţională.
Dreapta românească autentică doreşte reunirea tradiţiei naţionale şi creştine
cu modelul european de dezvoltare capitalistă şi modernizare instituţională.
În realitate, pericolul la adresa democraţiei noastre vine de la stânga.
Naţional-bolşevismul profesat de o fracţiune a PDSR, de PRM, de PSM sau
de PUNR este evident. La aceasta se adaugă atitudinea favorabilă a acestor
grupuri politice faţă de legitimarea abuzurilor comise de regimul comunist
împotriva proprietăţii private, ostilitatea faţă de capitalism şi faţă de libera
concurenţă, tentaţia de a dizolva structurile statului şi pe cele parteneriale în
structurile politice ş.a.m.d.
722
Pe care Gabriel Andreescu le identifică în mod corect, denumindu-le “cele trei vicii ale
discursului naţionalist”: idealizarea istoriei, accentul xenofob şi propagarea cliişeelor
antioccidentale. Gabriel Andreescu, Naţionalişti, antinaţionalişti. O polemică în
publicistica românească, Iaşi, Editura Polirom, 1996, p.43.
457
Partidul România Mare este expresia cea mai agresivă a acestor

atitudini. Adulaţia faţă de cuplul Ceauşescu şi faţă de dictatura comunistă,
ostilitatea faţă de piaţa liberă, viziunea haiducească şi proudhoniană asupra
proprietăţii private, intoleranţa faţă de Occident, atitudinea făţarnică faţă de
Biserica neamului sunt doar câteva dovezi ale faptului că acest partid este de
extremă stângă.
Să fim bine înţeleşi. Extremismele, de oriunde ar veni, de la stânga sau
de la dreapta, sunt inacceptabile şi cu consecinţe dramatice pentru popoarele
care le cad victimă. La fel şi în ceea ce priveşte totalitarismele pe care ele le
generează723. Singura diferenţă este, poate, aceea că drumul de la dictaturile
de dreapta către democraţie şi capitalism este mai scurt decât cel dinspre
dictaturile de stânga. Comparaţia dintre Spania, Portugalia şi Chile, pe de o
parte, şi numeroase ţări foste comuniste, pe de altă parte, este grăitoare.
Intenţia de a muta formele actuale ale extremismului românesc de la
stînga, acolo unde le e locul, spre dreapta trebuie incriminată, nu pentru a
reabilita cumva extrema dreaptă, ci pentru a demasca o tentativă de
manipulare. Se încearcă, în continuare, să se sugereze că dreapta are o
alunecare inevitabilă către extremism şi că ea constituie un pericol pentru
democraţia românească. În fapt, de mai bine de cincizeci de ani încoace,
democraţia românească încearcă să se salveze de avatarurile stângii, sub
diversele ei forme de manifestare.
Nu doresc, prin aceasta, să cad în păcatul de a socoti, la rândul meu,
că dreapta e numaidecât bună şi că stânga e inevitabil rea. Nu cred în astfel
de maniheisme. Aşa cum nu cred că se poate aprecia cumsecădenia unui om
în funcţie de apartenenţa lui ideologică. Cred, însă, în oportunitate politică.
Stânga democratică, anume social-democraţia, este o expresie a
capitalismului dezvoltat. România nici măcar nu a ales, în mod ireversibil,
între socialism şi capitalism. Opţiunea aceasta este una ideologică. Între
expresia actuală a stângii (care, foarte departe de social-democraţia
europeană, este centralistă, etatistă, încercând să păstreze structurile de
putere din vremea dictaturii ceauşiste), şi dreapta democratică şi capitalistă,
spiritul novator, progresist aparţine, evident, celei din urmă. Iar revigorarea
necesară a dreptei autentice, purificate de orice extremism, reprezintă şansa
reală pentru societatea românească şi pentru viitorul său democratic.
723
În legătură cu apropierile dintre fascism şi comunism, vezi Ernst Nolte, Three Faces of
Fascism: Action Française, Italian Fascism, National Socialism, New York and
Scarborough, Ontario, 1969, pp. 23-24.
458
Bibliografie
Albert, Michel – Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1994.
Albu, Lucian Liviu, Elena Pelinescu – “Sustenabilitatea datoriei
publice şi a deficitului bugetar”, în Christof Rühl, Daniel Dăianu (coord.),
Tranziţia economică în România – trecut, prezent, viitor, Centrul Român de
Politici Economice, Bucureşti, 2000.
Alexandrescu, Sorin – Paradoxul român, Editura Univers,
Bucureşti, 1998.
Alexandrescu, Sorin – Privind înapoi, modernitatea, Editura
Univers, Bucureşti, 1999.
Aligică, Dragoş – “Observaţii privind teoria elitelor”, în Polis,
nr.4/1995.
Almond, Gabriel, Sidney Verba - Cultura civică. Atitudini politice şi
democraţie în cinci naţiuni, Editura Du Style, Bucureşti, 1996.
Anania, Bartolomeu – Atitudini, Arhidiecezana Cluj, Cluj-Napoca,
1999.
Anderson, Bennedict – Imagined Communities. Reflections on the
Origins and Spread of Nationalism, Verso, London, 1983.
Andreescu, Gabriel – Naţionalişti, antinaţionalişti. O polemică în
publicistica românească, Editura Polirom, Iaşi, 1996.
Antohi, Sorin – Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cultura
română, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
Arendt, Hannah – On Revolution, Viking, New York, 1963.
Arendt, Hannah – Originile totalitarismului, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994.
Arendt, Hannah – Crizele republicii, Editura Humanitas, Bucureşti,
1999.
Aristotel – Politica, Editura Academiei, Bucureşti, 1963.
Aron, Raymond – Dix-huit leçons sur la société industrielle,
Gallimard, Paris, 1962.
Aron, Raymond – Introduction ŕ la philosophie de l’histoire. Essai
sur les limites de l’objectivité historique, édition augmentée, Gallimard,
Paris, 1981.
Aron, Raymond – Democraţie şi totalitarism, Editura All şi Fundaţia
Concept, Bucureşti, 2001.
Baciu, Nicolae – Agonia României: 1944 – 1948, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1990.
Baconsky, Teodor – Ispita binelui. Eseuri despre urbanitatea
credinţei, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999.
Baconsky, Teodor – “Dreapta”, în Dilema, nr.187, 18-24 octombrie
1996.
Baconsky, Teodor – “O falsă perspectivă. Şi o problemă reală”, în
Dilema, nr.416/16-22 februarie 2001.
459
Bacu, Dumitru – Piteşti. Centru de reeducare studenţească, Editura

Atlantida, Bucureşti, 1991.
Balcerovitz, Leszek – Libertate şi dezvoltare. Economia pieţei
libere, Compania “Altfel”, Bucureşti, 2001.
Ball, Terence, Richard Dagger – Ideologii politice şi idealul
democratic, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
Barbu, Daniel – Şapte teme de politică românească, Bucureşti,
Editura Antet, 1998.
Barbu, Daniel – “Scurtă istorie a populismului românesc”, în Sfera
politicii, nr.38/mai 1996.
Barbu, Daniel – “Democraţia creştină în politica românească. Un caz
de nepotrivire?”, în Sfera politicii, nr.43/1996.
Barbu, Daniel – “De l’ignorance invincible dans la démocratie.
Réflexions sur la transformation post-communiste”, în Studia Politica,
Revista Română de Ştiinţă Politică, Universitatea din Bucureşti – Institutul
de Cercetări Politice şi Editura Meridiane, vol.l, nr.l/2001.
Barbu, Daniel – “La modernisation politique – une affaire des
intellectuels?”, în Studia Politica, Revista Română de Ştiinţă Politică,
Universitatea din Bucureşti – Institutul de Cercetări Politice şi Editura
Meridiane, vol.I, nr.1/2001.
Bariţiu, George – “Naţionalitate”, în Foaie pentru minte, inimă şi
literatură, nr.51/18 decembrie 1844; apud Gândirea social-politică despre
unire, Bucureşti, 1966, pp.34-35.
Bastiat, Frédéric – Sophismes économiques, Guillaumin et C-ie
Libraires, Paris, 1863.
Bălănescu, Stelian, Ion Solacolu, Inconsistenţa miturilor. Cazul
Mişcării Legionare, Editura Polirom, Iaşi, 1995.
Bălcescu, Nicolae – “Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei
românilor”, în Opere. Scrieri istorice, politice şi economice: 1844-1847,
vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1974.
Becker, Gary S. – Comportamentul uman. O abordare economică,
Editura All, Bucureşti, 1994.
Belli, Nicolae – Tranziţia mai grea decât un război. România 1990-
2000, Editura Expert, Bucureşti, 2001.
Benda, Julien – Trădarea cărturarilor, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1993.
Benoist, Alain de – O perspectivă de dreapta. Antologie critică a
ideilor contemporane, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998.
Berdiaev, Nicolai – Originile şi sensul comunismului rus, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1994.
Berdiaev, Nicolai – Un nou Ev Mediu, Editura Paideia, Bucureşti,
2001.
Berlin, Isaiah – Patru eseuri despre libertate, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1996.
Bernea, Ernest – Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.
Bernea, Horia – “Avantajele spirituale ale unui artist din Est”, în
Puncte Cardinale, nr.1-2/121-122, ianuarie – februarie 2001.
460
Besançon, Alain – Anatomia unui spectru. Economia politică a

socialismului real, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
Besançon, Alain – Originile intelectuale ale leninismului, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1993.
Besançon, Alain – Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism
şi unicitatea “şoah”-ului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999.
Black, C. E. – The Dinamics of Modernisation, Princeton University
Press, Princeton, 1966.
Blanqui, Albert – Histoire de l’Économie politique en Europe depuis
les anciens jusqu’ŕ nos jours, Guillaumin Libraire, Paris, 1837.
Boari, Mircea – “Economia închisă a capitalismului etatist”,
Curentul, 18 august 1999.
Boari, Vasile – “Şansele liberalismului în Est”, în Sfera Politicii,
nr.44/1996.
Bobbio, Norberto – Liberalism şi democraţie, Editura Nemira,
Bucureşti, 1998.
Bobbio, Norberto – Dreapta şi stânga, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1999.
Boia, Lucian – Istorie şi mit în conştiinţa românească, ediţia a II-a,
Boia, Lucian – “Recursul la istorie”, în Sfera politicii, nr.37/aprilie
1996.
Böhm-Bawerk, Eugen von – Histoire Critique des Théories de
l’Intęret du Capital, V. Girad & E. Bričre, Paris, 1902.
Brâncoveanu, Romulus – “Ultimele zile ale societăţii civile?”, în
Sfera politicii, nr.87-88/2001.
Brătianu, Gheorghe I. – O enigmă şi un miracol istoric: poporul
român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
Brucan, Silviu – Stâlpii noii puteri în România, Editura Nemira,
Bucureşti, 1996.
Brucan, Silviu – “Comunism versus capitalism. O falsă problemă”,
în Sfera politicii, nr.67/februarie 1999.
Bruckner, Pascal – Melancolia democraţiei. Cum să trăieşti fără
duşmani?, Editura Antet, Bucureşti, 1996.
Bruckner, Pascal – Euforia perpetuă. Eseu despre datoria de a fi
fericit, Editura Trei, Bucureşti, 2000.
Buchanan, J.M. – “Public Choice after Socialism” în Public Choice,
nr.77/1993.
Bucuroiu, Răzvan – “Primul Paşte al noului mileniu. Un
«pogorământ» în numele unităţii creştine”, în Generaţia Dreptei, nr.1/2001.
Bulai, Alfred – Mecanismele electorale ale societăţii româneşti,
Editura Paideia, Bucureşti, 1999.
Bulai, Ana (coord.) – Rapoartele Institutului PRO: 10 ani de
adaptare, Institutul PRO, Bucureşti, 2001.
Bulei, Ion – Conservatori şi conservatorism în România, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2000.
461
Burke, Edmund – Reflections on the Revolution in France, ed.

Connor Cruise O’Brien, Harmondsworth Penguin, 1968; trad. rom.:
Reflecţii asupra Revoluţiei franceze, Editura Nemira, Bucureşti, 2001.
Burke, Edmund – “Scrisoare către şerifii din Bristol”, în Polis,
nr.3/1998.
Burton, Michael, Richard Gunther, John Higley – “Transformarea
elitelor şi regimurile democratice”, în Polis, nr.4/1995.
Buzatu, Gh., Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, Radiografia
dreptei româneşti: 1927-1941, Editura FFPress, Bucureşti, 1996.
Calciu-Dumitreasa, Gheorghe – Războiul întru Cuvânt. Cuvintele
către tineri şi alte mărturii, Editura Nemira, Bucureşti, 2001.
Cantacuzino, M.G. – “Conservatorismul nostru. Liberalismul lor”
(Discurs pronunţat la 3 decembrie 1905), în Polis, nr.2/1998.
Caragiale, Ion Luca – Despre lume, artă şi neamul românesc (ed. de
Dan C. Mihăilescu), Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
Caragiale, Ion Luca – Nimic fără Dumnezeu (ed. R. Codrescu),
Editura Anastasia, Bucureşti, 1997.
Caravia, Paul, Virgiliu Constantinescu, Flori Stănescu – Biserica
întemniţată. România 1944-1989, Institutul Naţional pentru Studiul
Totalitarismului, Bucureşti, 1998.
Caravia, Paul – Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România:
1945-1989, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000.
Carlyle, Thomas – Cultul Eroilor, Editura Institutul European, Iaşi,
1996.
Carp, Petre P. – Discursuri parlamentare, Editura “Grai şi suflet –
Cultura naţională”, Bucureşti, 2000.
Carp, Petre P. – “Era nouă” (Discurs din 4 decembrie 1884), în
Polis, nr.2/1998.
Catargiu, Barbu – 1855. État social des Principautés Danubiennes,
Bruxelles, Imprimerie de Bols-Wittouck, fragment în Polis, nr.2/1998.
Călinescu, George – Istoria literaturii române, Editura Minerva,
Bucureşti, 1983.
Călinescu, Matei – “Modernitate, modernism, modernizare: variaţii
pe teme moderne”, în Postmodernismul. Deschideri filosofice, Ediţie
îngrijită de Aurel Codoban, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995.
Châtelet, François, Évelyne Pisier – Concepţiile politice ale
secolului XX, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
Chelcea, Liviu, Puiu Lăţea – România profundă în comunism,
Editura Nemira, Bucureşti, 2000.
Chiribucă, Dan, Mircea Comşa – “Elite vechi, elite noi”, în Feţele
schimbării. Românii şi provocările tranziţiei, Editura Nemira, Bucureşti,
1999.
Chiribucă, Dan, Mircea Comşa – “Iluzia clasei de mijloc”, în Feţele
schimbării. Românii şi provocările tranziţiei, Editura Nemira, Bucureşti,
1999.
Ciocănea, Adrian – “Capitalismul”, în Generaţia Dreptei, nr.1-
2/2001.
462
Cioran, Emil – Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1990.
Codrescu, Răzvan – Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate,
Codrescu, Răzvan – Exerciţii de “reacţionarism”. Între zóon
politikón şi homo religiosus, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999.
Codrescu, Răzvan – De la Eminescu la Petre Ţuţea. Pentru un
model paideic al dreptei româneşti, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000.
Codrescu, Răzvan – În căutarea Legiunii pierdute, Editura Vremea,
Bucureşti, 2001.
Codrescu, Răzvan – “Noţiunile politice de dreapta şi stânga”, în
Generaţia Dreptei, nr.2/2001.
Colas, Dominique – Genealogia fanatismului şi a societăţii civile,
Constant, Benjamin – Despre libertate la antici şi moderni, Editura
Institutul European, Iaşi, 1996.
Constantiniu, Florin – O istorie sinceră a poporului român, Editura
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999.
Constantiniu, Florin – “Blocaje mentale în calea statului de drept”,
în Sfera politicii, nr.31/septembrie 1995.
Correa de Oliveira, Plinio – Revoluţie şi contrarevoluţie, Editura
Tradiţie, Bucureşti, 1995.
Crainic, Nichifor – Ortodoxie şi etnocraţie, Editura “Cugetarea” – P.
C. Georgescu-Delfras, 1936; reed. Editura Albatros, Bucureşti, 1998.
Crainic, Nichifor – Puncte cardinale în haos, Editura “Cugetarea”
P.C. Georgescu-Delafras, 1936.
Crăiuţu, Aurelian – Elogiul libertăţii, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
Crăiuţu, Aurelian – “Pentru o perspectivă instituţionalistă a
tranziţiei”, în Sfera politicii, nr.15/martie 1994.
Croitoru, Lucian, Cornel Târhoacă – “Politica fiscală în România”,
în Christof Rühl, Daniel Dăianu (coord.), Tranziţia economică în România –
trecut, prezent, viitor, Centrul Român de Politici Economice, Bucureşti,
2000.
Croitoru, Lucian, Daniel Dăianu – Ar putea fi Consiliul Monetar o
soluţie pentru România?, Centrul Român de Politici Economice, mai 1999.
Crowder, George – Anarhismul (Godwin, Bakunin, Proudhon şi
Kropotkin), Editura Antet, Bucureşti, 1997.
Cuza, Alexandru Ioan – “Mesagiul către domnii deputaţi, rostit de
d.preşedinte al Consiliul Miniştrilor la 6 decembrie (1859)”, în Mesagii,
proclamaţii şi scrisori oficiale ale lui Cuza-Vodă, Vălenii de Munte, 1910;
apud Damian Hurezeanu, Gheorghe Sbârnă – Partide şi curente politice în
România: 1821 – 1918, Editura Eficient, Bucureşti 2000.
Dahl, Robert A. – Poliarhiile. Participare şi opoziţie, Editura
Dahrendorf, Ralf – Reflecţii asupra revoluţiei din Europa, Editura
463
Dahrendorf, Ralf – Conflictul social modern. Eseu despre politica

libertăţii, Editura Humanitas, în colaborare cu Editura Universităţii Al. I.
Cuza din Iaşi şi cu CEU Press, Bucureşti, 1996.
Dahrendorf, Ralf – După 1989. Morală, revoluţie şi societate civilă,
Datculescu, Petre – “Romania: Cleavages and Parties before 1989”;
“Romania: Parties and Issues before 1989”; “Patterns of Voter Alignements
in Present-Day Romania”, în Kay Lawson, Andrea Römmele, Georgi
Karasimeonov, Cleavages, Parties and Voters: Studies from Bulgaria, the
Czech Republic, Hungary, Poland and Romania, Praeger Publishers,
Westport, Connecticut, London, 1999.
Dâncu, Vasile – “Cultura de după blocuri”, în România socială,
nr.1/septembrie 2001.
Dăianu Daniel – Transformarea ca proces real, Editura IRLI,
Bucureşti, 1996.
Dăianu, Daniel – Încotro se îndreaptă ţările postcomuniste? Curente
economice în pragul secolului, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
Dăianu, Daniel – “Liberalismul secolului XX”, în Sfera politicii,
nr.54-56/noiembrie, decembrie 1997-ianuarie 1998.
Dăianu, Daniel – “Arieratele inter-întreprinderi într-o economie
post-comandă. Gânduri dintr-o perspectivă românească”, în IMF Working
Paper, nr. 94-54.
Dăianu, Daniel – “Economie şi securitate”, în Sfera politicii,
nr.79/2000.
Dăianu, Daniel – “Poate fi oprit declinul economic în sud-estul
Europei?”, în Daniel Dăianu, Radu Vrânceanu (coord.), Finanţele publice şi
echilibre nefavorabile în economia în tranziţie. Rolul instituţiilor, Centrul
Român de Politici Economice, Bucureşti, august 2000.
Deletant, Dennis – “Ghosts from the Past: Succesors to the
Securitate in Post-Communist Romania”, în Post-Communist Romania.
Coming to Terms with Transition, Edited by Duncan Light and David
Phinnemore, Palgrave Publishers, New York, 2001.
Djilas, Milovan – The New Class: An Analysis of the Communist
System, Praeger, New York, 1957.
Djilas, Milovan – Une société imparfaite – le communisme
desintégré, Calmann-Lévy, Paris, 1969.
Djuvara, Neagu – Între Orient şi Occident. Ţările Române la
începutul epocii moderne (1800 – 1848), Editura Humanitas, Bucureşti,
1995.
Djuvara, Neagu – “Trezirea femeii românce”, în Madame Figaro,
nr.10/ianuarie-februarie 2001.
Dochia, Aurelian – “Contribuţia firmelor private la schimbările
structurale”, în Christof Rühl, Daniel Dăianu (coord.), Tranziţia economică
în România – trecut, prezent, viitor, Centrul Român de Politici Economice,
Bucureşti, 2000.
Doctrinele şi partidele politice, Editura Garamond, Bucureşti, 1995.
Dogaru, I., D. C. Danişor, Gh. Danişor – Teoria generală a
dreptului. Curs de bază, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999.
464
Drucker, Peter – Inovaţia şi spiritul antreprenorial, Editura

Duca, I. G. – “Doctrina liberală”, în Doctrinele partidelor politice,
Editura Garamond, Cluj-Napoca, 1995.
Dumont, Louis – Eseuri despre individualism. O perspectivă
antropologică asupra ideologiei moderne, Editura Anastasia, Bucureşti,
1997.
Duţu, Alexandru – “Conservatorism, modernizare şi tranziţie”, în
Polis, nr.2/1998.
Duverger, Maurice – Les partis politiques, Libraire Armand Colin,
Paris, 1973.
Edelman, Murray – Politica şi utilizarea simbolurilor, Editura
Polirom, Iaşi, 1999.
Eisenstadt, S. N. – “Prăbuşirea regimurilor comuniste”, în Vladimir
Tismăneanu (coord.), Revoluţiile din 1989: Între trecut şi viitor, Editura
Eliade, Mircea – Profetism românesc, 2 vols., Editura Roza
Vânturilor, Bucureşti, 1990.
Eminescu, Mihai – Opere, 4 vols., ediţia I. Creţu, Editura Cultura
Românească, Bucureşti, 1939.
Eminescu, Mihai – Opere, vol. IX-XIII, ediţia Perpessicius, Editura
Academiei, Bucureşti, 1980-1989.
Eminescu, Mihai – Studii Politice, 2 vols., Editura Ileana, Bucureşti,
1997.
Faye, Jean Pierre – Leganges Totalitaires, Herman, Paris, 1972.
Ferrari, Aldo – A treia Romă. Renaşterea naţionalismului rus,
Feţele schimbării. Românii şi provocările tranziţiei, Editura Nemira,
Bucureşti, 1999.
Friedman, Milton – Capitalism and Freedom, The University of
Chicago Press, 1982; trad. rom.: Capitalism şi libertate, Editura
Friedrich, Carl.J., Zbigniew Brzezinski – Totalitarian Dictatorship
and Autocracy, Harvard University Press, Harvard, 1956.
Fromm, Erich – Texte alese, Editura Politică, Bucureşti, 1983.
Fukuyama Francis – The End of History and the Last Man, Free
Press, New York, 1990 (ediţia românească – Sfârşitul istoriei şi ultimul om,
Editura Paideia, Bucureşti, 1994).
Furet, François – Reflecţii asupra Revoluţiei franceze, Editura
Furet, François – Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă
în secolul XX, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
Furet, François, Ernst Nolte – Fascism şi comunism, Editura
Galbraith, John Keneth – Economics in Perspective. A Critical
History, Houghton Mifflin Company, Boston, 1987.
Galbraith, John Keneth – Societatea perfectă. La ordinea zilei:
binele omului, Eurosong & Book, Bucureşti, 1997.
465
Galeriu, Constantin – Jertfă şi răscumpărare, Editura Harisma,

Bucureşti, 1991.
Galeriu, Constantin – Psihanaliza şi dreapta credinţă a Bisericii,
Analele Universităţii “Valahia”, Facultatea de Teologie, Târgovişte, 2001.
Gallagher, Tom – Democraţie şi naţionalism în România: 1989-
1998, Editura All, Bucureşti, 1999.
Garton Ash, Timothy – Foloasele prigoanei: Eseuri despre destinul
Europei Centrale şi de Est. Lanterna magică: Martor la revoluţia din 89 la
Varşovia, Budapesta, Berlin şi Praga, Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 1997.
Gellner, Ernest – Naţiuni şi naţionalism, Editura Antet, Bucureşti,
1997.
Ghica, Dimitrie – “Amicilor şi inamicilor mei politici”, în Polis,
nr.2/1998.
Ghiţiu, Paul – Reabilitatea politicii, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
2000.
Giddens, Anthony – A treia cale. Renaşterea social-democraţiei,
Editura Polirom, Iaşi, 2001.
Giurescu, Constantin C. – Alexandru Ioan Cuza, Editura Militară,
Bucureşti, 1973.
Goga, Octavian – Naţionalism dezrobitor, Editura Albatros,
Bucureşti, 1998.
Gray, John – Dincolo de liberalism şi conservatorism, Editura All,
Bucureşti, 1998.
Guénon, René – Criza lumii moderne, Editura Humanitas, Bucureşti,
1993.
Habermas, Jürgen – Discurs filosofic asupra modernităţii, Editura
All, Bucureşti, 2000.
Hague, Rod, Martin Harrop, Shaun Breslin – Political Science: A
Comparative Introduction, St. Martin’s Press, New York, 1992.
Heinen, Armin – Legiunea “Arhanghelului Mihail”. O contribuţie la
problema fascismului internaţional, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999.
Hassing Richard F., Anca M. Hassing – Problemele
republicanismului democratic, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 1994.
Havel, Václav – Viaţa în adevăr, Editura Univers, Bucureşti, 1997.
Havel, Václav – “Politica antipolitică”, în Polis, nr.1/1994.
Hayek, Friedrich A. – Drumul către servitute, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1993.
Hayek, Friedrich A. (coord.) – Capitalismul şi istoricii, Editura
Hayek, Friedrich A. – Constituţia libertăţii, Editura Institutul
European, Iaşi, 1998.
Hayek, Friedrich A. – “Intelectualii şi socialismul”, în Polis,
nr.4/1995.
Hegel, G. W. F. – Fenomenologia spiritului, Editura Academiei,
Bucureşti, 1965.
Hermet, Guy – Istoria naţiunilor şi naţionalismului în Europa,
Editura Institutul European, Iaşi, 1997.
466
Hermet, Guy – Poporul contra democraţiei, Editura Institutul

Hobbes, Thomas – Leviathan, Dutton, New York, 1950.
Hobsbawn, E. J. – Naţiuni şi naţionalism din 1870 până în prezent.
Program, mit, realitate, Editura Arc, Chişinău, 1997.
Hume, David – “Despre originea guvernării”, în Polis, nr.3/1998.
Hume, David – “Împotriva entuziasmului fanaticilor egalităţii”, în
Polis, nr.3/1998.
Huntington, Samuel P. – Ordinea politică a societăţilor în
schimbare, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
Hurezeanu, Damian, Gheorghe Sbârnă – Partide şi curente politice
în România 1821 – 1918. Programe şi orientări doctrinare: 150 de surse
originale, Editura Eficient, Bucureşti, 2000.
Iancu, Aurel – Politică şi Economie. Repere ale unui sistem
economic performant, Centrul Român de Economie Comparată şi
Consensuală, IRLI şi Editura Expert, Bucureşti, 2000.
Ierunca, Virgil – Fenomenul Piteşti, Editura Humanitas, Bucureşti,
1990.
Iliescu, Adrian-Paul, Emanuel Mihail Socaciu (coord.) –
Fundamentele gândirii politice moderne, Antologie comentată, Editura
Iliescu, Paul-Adrian – “Conservatorismul şi raţiunile sale de a fi”, în
Polis, nr.3/1998.
Inglehart, Ronald – Modernization and Postmodernization: Cultural,
Economic and Political Change in Fort-Three Societies, Princeton
University Press, Princeton, 1997.
Ioanid, Radu – Sabia arhanghelului Mihail, Editura Diogene,
Bucureşti, 1994.
Ionescu, Ghiţă – Comunismul în România, Editura Litera, Bucureşti,
1994.
Ionescu, Ghiţă – Investigarea comparativă a politicii comuniste,
Iordache, Anastasie – Originile şi constituirea Partidului
Conservator din România, Editura Paideia, Bucureşti, 1999.
Iorga, Nicolae – Sfaturi şi învăţături pentru ostaşii României,
Editura Ministerului de Război, Bucureşti, 1916.
Iorga, Nicolae – Hotare şi spaţii naţionale. Afirmarea vitalităţii
româneşti, Editura Porto-Franco, Galaţi 1996.
Iorga, Nicolae – “Ideile abstracte şi statul organic” (Conferinţă
susţinută la radio şi publicată în revista Neamul Românesc, 2-3 aprilie
1935), în Polis, nr. 2/1998.
Iorgulescu, Adrian – Dreapta: principii şi perspective, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 2000.
Issac, Jeffrey C. – “Semnificaţiile lui 1989”, în Vladimir
Tismăneanu, Revoluţiile din 1989: Între trecut şi viitor, Editura Polirom,
Iaşi, 1999.
Işanu, Vasile, Vasile Cocriş – Sectorul public, iluzia bunăstării
generale, Editura Ankarom, Iaşi, 1997.
467
Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, Versiunea

originală, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1996.
Jaélic, Jean – La Droite, cette inconnue, Les Sept Couleurs, Paris,
1963.
Janda, Kenneth; Jeffrey Berry, Jerry Goldman – The Challenge of
Democracy. Government in America, Second Edition, Houghton Mifflin
Company, Printed in the USA, 1991.
Jevons, William Stanley – La théorie de l’Économie politique, Paris,
V. Giard&E. Briere, 1909.
Jouvenel, Betrand de – “Tratarea capitalismului de către intelectualii
europeni” în Friedrich A. Hayek, Capitalismul şi istoricii, Editura
Jowitt, Ken – New World Disorder: The Leninist Extinction,
University of Califormia Press, Berkeley, 1992.
Judt, Tony – Europa iluziilor, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
Jünger, Ernst – Pe falezele de marmură, Editura Revistei Literatorul,
Bucureşti, nedatată.
Keynes, John Maynard – Teoria generală a folosirii mâinii de lucru,
a dobânzii şi a banilor, Editura Politică, Bucureşti, 1971.
Kirchheimer, Otto – “The Transformation of the Western European
Party”, în Joseph La Palombara, Myron Weiner (eds.), Political Parties and
Political Development, Princeton University Press, Princeton, 1966.
Kitschelt, Herbert – “The Formation of Party Systems in East
Central Europe”, în Politics and Society, vol.20, no.1/March 1992.
Kregel, Jan, Egon Matzner, Gernot Grabher – Şocul pieţei. O agendă
pentru reconstrucţia economică şi socială în Europa Centrală şi de Est,
Editura Economică, Bucureşti, 1995.
Kristol, Irving – “Confesiunile unui «neoconservator»”, în Polis, nr.
3/1998.
La Boétie, Étienne de – De la servitude volontaire ou Contr’un,
Gallimard, Paris, 1993.
La Palombara, Joseph, Myron Weiner (eds.), Political Parties and
Political Development, Princeton University Press, Princeton, 1966.
Laignel-Levastine, Alexandra – Filosofie şi naţionalism. Paradoxul
Noica, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.
Lawson, Kay, Andrea Römmele, Georgi Karasimeonov – Cleavages,
Parties and Voters, Studies from Bulgaria, the Czech Republic, Hungary,
Poland and Romania, Praeger Publishers, Westport, Connecticut, London,
1999.
Lăzărescu, Dan A. – “Rolul elitelor în istorie”, în Polis, nr.4/1995.
Lăzăroiu, Andra – “De la etos la telos”, în Sfera politicii,
nr.55/decembrie 1997.
Le Bon, Gustave – Psihologia mulţimilor, Editura Anima, Bucureşti,
1995.
Leontiev, Konstantin – Bizantinismul şi lumea slavă, Editura
Anastasia, Bucureşti, 1999.
Lévy, Bernard-Henri – Barbaria cu chip uman, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1992.
468
Libertate sub semnul răspunderii. Doctrina creştin-democrată

germană. Culegere de texte, Editura Tritonic, Bucureşti, 2000.
Liiceanu, Gabriel – Apel către lichele, Editura Humanitas, Bucureşti,
1996.
Lijphart, Arend – Modele ale democraţiei: Forme de guvernare şi
funcţionare în 36 de ţări, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
Linz, Juan J., Alfred Stepan, – Problems of Democratic Transitions
and Consolidations, The John Hopkins University Press, Baltimore &
London, 1966.
Lipset, Seymour Martin – Political Man, The Social Bases of
Politics, The John Hopkins University Press, Baltimore, Maryland, 1981.
Lipset, Seymour Martin, Stein Rokkan – “Cleavage Structures, Party
Systems and Voter Alignments: An Introduction”, în Seymour M. Lipset,
Stein Rokkan, Party Systems and Voter Alignments: Cross-National
Perspectives, The Free Press, New York, 1967.
Littorin, Sven Otto – Suedia. Creşterea şi declinul statului
bunăstării sociale, Editura STAFF, Bucureşti, 1994.
Livezeanu, Irina – Cultură şi naţionalism în România Mare: 1918-
1930, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.
Lord Acton – Despre libertate, Editura Institutul European, Iaşi,
2000.
Lorenz, Konrad – Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate,
Lovinescu, Eugen – Istoria civilizaţiei române moderne, Editura
Minerva, Bucureşti, 1997.
Lovinescu, Eugen – Titu Maiorescu, 2 vols., Fundaţia pentru
literatură şi artă Regele Carol II, Bucureşi, 1940.
Madgearu, Virgil – Evoluţia economiei româneşti după războiul
mondial, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995.
Maiorescu, Titu – Critice, 2 vols., Editura Minerva, Bucureşti, 1973.
Maistre, Joseph de – Istorie şi providenţă, Editura Anastasia,
Bucureşti, 1997.
Malaparte, Curzio – Tehnica loviturilor de stat, Editura Nemira,
Bucureşti, 1996.
Malthus, Thomas Robert – Eseu asupra principiului populaţiei,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992.
Mamina, Ion, Ioan Scurtu – Guverne şi guvernaţi: 1916-1938,
Editura Silex, Bucureşti, 1996.
Manent, Pierre – Istoria intelectuală a liberalismului, Editura
Manent, Pierre – “La démocratie et la nation”, în Studia politica.
Revista Română de Ştiinţă Politică, Editura Meridiane în colaborare cu
Institutul de Cercetări Politice al Universităţii Bucureşti, vol. I, nr.1/2001.
Manoilescu, Mihail – Rostul şi destinul burgheziei româneşti,
Editura “Cugetarea” – P. C. Georgescu Delafras, Bucureşti, 1942.
Mannheim, Karl – Ideology and Utopia, Routledge&Kegan Paul,
London, 1960.
469
Marghiloman, Alexandru – “Doctrina conservatoare”, în Doctrinele

şi partidele politice, Editura Garamond, Bucureşti, 1995.
Marino, Adrian – Politică şi cultură. Pentru o nouă cultură română,
Marino, Adrian (coord) – Revenirea în Europa (antologie), Editura
Aius, Craiova, 1996.
Marino, Adrian, Adrian Marino în dialog cu Sorin Antohi: Al treilea
discurs. Cultură, ideologie şi politică în România, Editura Polirom, Iaşi,
2001.
Marino, Adrian – “Pentru neopaşoptism”, în Sfera politicii,
nr.60/mai 1998.
Marshall, Alfred – Principes d’économie politique, V. Giard&E.
Briere, Paris, 1906.
Martin, Albrecht – “O politică a răspunderii creştine astăzi – mai
mult decât o lozincă?” în Libertate sub semnul răspunderii. Doctrina
Creştin Democrată Germană, Editura Tritonic, Bucureşti, 2000.
Marx, Karl, Friedrich Engels – Opere (Capitalul. Critica economiei
politice), vol.23, Editura Politică, Bucureşti, 1966.
Marx, Karl, Friedrich Engels – Opere (Ideologia germană), vol. 3,
Editura Politică, Bucureşti, 1962.
Mehedinţi, Simion – Creştinismul românesc. Adaos la
Caracterizarea etnografică a poporului român, Editura Anastasia,
Bucureşti, 1995.
Michels, Robert – Political Parties, The Free Press, Mac Millan,
New York, 1962.
Michnik, Adam – Scrisori din închisoare şi alte eseuri, Editura
Michnik, Adam – Restauraţia de catifea, Editura Polirom, Iaşi,
2001.
Mihalache, Adrian – Riscul declinului, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1994.
Mill, John Stuart – Despre libertate, Editura Humanitas, Bucureşti,
1994.
Mill, John Stuart – Principes d’économie politique, Guillaumin
Libraire, Paris, 1873.
Millon-Delsol, Chantal – Statul subsidiar, Editura EFES, Cluj-
Napoca, 1999.
Milosz, Czesław – Gândirea captivă. Eseu despre logocraţiile
populare, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999.
Minc, Alain – Maşinăria egalitară, Editura Du Style, Bucureşti,
1997.
Montesquieu, Charles de – Despre spiritul legilor, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1964.
Moore, Barringhton – Social Origins of Dictatorship and
Democracy: Lord and Peasant in the Making of the Modern World, Bacon,
Boston, 1996.
Mosca, Gaetano – The Ruling Class (Elementi di Scienza politica),
McGraw – Hill Book Company, New York, 1939.
470
Moţa, Ion I. – Cranii de lemn, ed. a IV-a, Editura Mişcării

Legionare, Bucureşti, 1940.
Mungiu Alina (coord). – Doctrine politice: Concepte universale şi
realităţi româneşti, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
Mungiu, Alina – Transilvania subiectivă, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2000.
Munteanu, Costea – “Politica de reformă în România între 1990-
1993. Un caz de gradualism patologic”, în Oeconomica, nr.1/1995.
Mutti, Claudio – Penele Arhanghelului. Intelectualii români şi
Garda de Fier, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997.
Năstase, Adrian – Bătălia pentru viitor, Editura New Open Media,
Bucureşti, 2000.
Negrescu, Dragoş, George Oprescu – Unele condiţionalităţi pentru
admiterea în Uniunea Europeană în domeniul protecţiei concurenţei. Cazul
României, Centrul Român de Politici Economice, Bucureşti, noiembrie
1999.
Negulescu, P. P. – Partidele politice, Editura Garamond, Bucureşti,
1995.
Nemoianu, Virgil – România şi liberalismele ei, Editura Fundaţiei
Culturale Române, Bucureşti, 2000.
Nemoianu, Virgil – Tradiţie şi libertate, Editura Curtea Veche,
Bucureşti, 2001.
Nisbet, Robert – “Schimbarea socială”, în Polis, nr.3/1998.
Nisbet, Robert – Conservatorismul, Editura Du Style şi Central
University Press, Bucureşti, 1998.
Nodia, Ghia – “Naţionalism şi democraţie”, în Polis, nr.4/1994.
Noica, Constantin – Jurnal de idei, Editura Humanitas, Bucureşti,
1990.
Noica, Constantin – Pagini despre sufletul românesc, Ediţia a II-a,
Nolte, Ernst – Three Faces of Fascism: Action Française – Italian
Fascism – National Socialism, A Mentor Book, New American Library,
New York and Scarborough, Ontario, 1969.
Nozick, Robert – Anarhie, stat şi utopie, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1997.
Oakeshott, Michael – “Educaţia politică”, în Polis, nr.3/1998.
Oişteanu, Andrei – Mythos&Logos. Studii şi eseuri de antropologie
culturală, Editura Nemira, Bucureşti, 1998.
Okun, Arthur M. – The Politica Economy of Prosperity, The
Brookings Institution, Washington DC, 1970.
Ornea, Zigu – Anii ’30. Extrema dreaptă românească, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995.
Ornea, Zigu – Junimea şi junimismul, Editura Minerva, Bucureşti,
1998.
Ornea, Zigu – Viaţa lui Titu Maiorescu, Editura Du Style, Bucureşti,
1998.
Ortega y Gasset, José – Revolta maselor, Editura Humanitas,
Bucureşti 1994.
471
Orwell, George – 1984, Editura Minerva, Bucureşti, 1991.

Paleologu, Alexandru – Minunatele amintiri ale unui ambasador al
golanilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.
Paleologu, Alexandru – Bunul simţ ca paradox, Editura Vitruviu,
Bucureşti, 1997.
Paleologu, Alexandru – “Naţionalism cu faţă occidentală”, în
Cuvântul, 18-24 ianuarie 1994.
Paleologu, Alexandru – “Pacta sunt servanda”, în Gabriel
Andreescu, Naţionalişti, antinaţionalişti. O polemică în publicistica
românească, Editura Polirom, Iaşi, 1996.
Paleologu, Alexandru – “Prefaţă” la Aleksandr Soljeniţîn,
Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995.
Paleologu, Toader – “Analiza unui slogan: Economia înaintea
politicii?”, în Cuvântul, nr.12(284)/decembrie 2000.
Paler, Octavian – “Spinoasa problemă a identităţii” [articole], în
România liberă, 6, 10, 13 octombrie 1995.
Pambuccian, Varujan – “Pârghia fiscală”, în I-Finance: Supliment
Piaţa Financiară, iulie, 2000.
Pareto, Vilfredo – Cours d’Économie politique, Paris, 1964.
Pareto, Vilfredo – Trattato di sociologia generale, Barbera, Firenze,
1916.
Pareto, Vilfredo, The Rise and Fall of Elites. An Application of
Theoretical Sociology, Transaction Publishers, New Brunswick (USA) and
London (U.K.), 1991.
Pârvulescu, Cristian R. – “Eşecul alternanţei?”, în Sfera politicii,
nr.65/decembrie 1998.
Pârvulescu, Cristian R. – “Excepţionalismul românesc. Contextul
politic intern al gzuvernării PDSR”, în Sfera Politicii, nr.90/2001.
Pasti, Vladimir – România în tranziţie. Căderea în viitor, Editura
Nemira, Bucureşti, 1995.
Pasti, Vladimir – Politica contra economiei. De la guvernarea ostilă
la restructurarea politicii româneşti, Fundaţia Un Viitor pentru România,
Bucureşti, 1998.
Patapievici, Horia-Roman – Cerul văzut prin lentilă, Editura
Patapievici, Horia-Roman – Politice, Editura Humanitas, Bucureşti,
1996.
Pavel, Dan – Etica lui Adam sau de ce rescriem istoria, Editura Du
Style, Bucureşti, 1995.
Pavel, Dan – Leviathanul bizantin, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
Pavel, Dan – “Capitalism fără democraţie sau democraţie fără
capitalism?”, în Sfera politicii, nr.59/aprilie 1998.
Pavel, Dan – “De ce eşuează revoluţiile totalitare şi conspiraţiile”, în
Sfera politicii, nr.54/1997.
Pavel, Dan – “De ce rescriem istoria”, în Sfera politicii,
nr.63/octombrie 1998.
Pavel, Dan – “Elita şi rătăcirile democraţiei”, în Ziua, luni 23 aprilie,
2001.
472
Perroux, François – L'Économie du XXe siécle, Presses

Universitaires de France, Paris, 1969.
Petraş-Voicu, Ileana – “Concepţia elitară a lui Max Weber”, în
Polis, nr.4/1995.
Pipes, Richard – Scurtă istorie a revoluţiei ruse, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1998.
Platon – Opere (vol. V – Republica), Editura Ştiinţifică şi
Pleşu, Andrei – Minima moralia, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1988.
Pleşu, Andrei – Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1996.
Pleşu, Andrei – “Rigorile ideii naţionale şi legitimitatea
universalului”, în Secolul XX, nr.1-2-3/1981.
Pleşu, Andrei – “Amicus Tamás”, în Dilema, nr.416/16-22 februarie
2001.
Pohoaţă, Ion – Capitalismul. Itinerare economice, Editura Polirom,
Iaşi, 2000.
Popa, Ioan – Lansarea pieţei de capital în România. Impactul
asupra dezvoltării sectorului privat, Centrul pentru Studii Politice şi
Analiză Comparativă, Bucureşti, august 1996.
Popovici, Aurel C. – Naţionalism sau Democraţie. O critică a
civilizaţiunii moderne, Editura Albatros, Bucureşti, 1997.
Popper, Karl R. – Societatea deschisă şi duşmanii ei, 2 vols., Editura
Popper, Karl – În căutarea unei lumi mai bune, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1998.
Popper, Karl R. – Lecţia acestui secol, Editura Nemira, Bucureşti,
1998.
Portes, Richard – “Capcanele tranziţiei”, în Oeconomica, nr.2/1996.
Preda, Cristian – Modernitatea politică şi românismul, Editura
Preda, Cristian – Occidentul nostru, Editura Nemira, Bucureşti,
1999.
Preda, Cristian – Tranziţie, liberalism şi naţiune, Editura Nemira,
Bucureşti, 2001.
Preda, Cristian – “Testul populist”, în Sfera politicii, nr.38/mai 1996.
Preda, Cristian – “Zeletin nu a fost liberal, ci socialist”, Studiu
introductiv la volumul Ştefan Zeletin, Burghezia română. Neoliberalismul,
Preda, Radu – Biserica în stat. O invitaţie la dezbatere, Editura
Scripta, Bucureşti, 1999.
Przeworski, Adam – Democraţia şi economia de piaţă. Reformele
politice şi economice în Europa de Est şi America Latină, Editura All,
Bucureşti, 1996.
Putnam, Robert D. – Making Democracy Work, Princeton University
Press, Princeton, 1993.
Ralea, Mihai – Ideea de revoluţie, Editura Albatros, Bucureşti, 1997.
473
Rawls, John – A Teory of Justice, Harvard University Press,

Cambridge, Mass., 1971.
Rawls, John – Political Liberalism, Columbia University Press, New
York, 1993.
Rădulescu-Motru, Constantin – Românismul. Catehismul unei noi
spiritualităţi, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992.
Rădulescu-Motru, Constantin – Scrieri politice, Editura Nemira,
Bucureşti, 1998.
Revel, Jean-François – Cunoaşterea inutilă, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1993.
Revel, Jean-François – Revirimentul democraţiei, Editura
Ropper, Steven D. – “The Romanian Party System and the Catch-all
Party Phenomenon”, în East European Quarterly, XXVIII, No.4/January
1995.
Rotariu, Traian – “Întrebări către sociologi”, în România socială,
nr.1/septembrie 2001.
Rousseau, Jean-Jacques – Contractul social, Editura Mondero,
Bucureşti, 2000.
Roussellier, Nicolas – Europa liberalilor, Editura Institutul
Rühl, Christof, Daniel Dăianu (coord.), Tranziţia economică în
România – trecut, prezent, viitor, Centrul Român de Politici Economice,
Bucureşti, 2000.
Sabourin, Paul – Naţionalismele europene, Editura Institutul
Sandu, Dumitru – Sociologia tranziţiei. Valori şi tipuri sociale în
România, Editura Staff, Bucureşti, 1996.
Sandu, Dumitru – Spaţiul social al tranziţiei, Editura Polirom, Iaşi,
1998.
Santayana, George – “Renaşterea autorităţii”, în Polis, nr.3/1998.
Sartori, Giovanni – Parties and Party Systems: A Framework,
Cambridge University Press, Cambridge, 1976.
Sartori, Giovanni – The Theory of Democracy Revisited, Chatham
House Publishers, Chatham NJ, 1987; trad. rom.: Teoria democraţiei
reinterpretată, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
Say, Jean-Baptiste – Cours complet d’économie politique,
Guillaumin et Comp Libraires, Paris, 1852.
Scalat, Laurenţiu Ştefan – “Liberalismul de tranziţie”, în Sfera
politicii, nr.43/1996.
Scalat, Laurenţiu Ştefan – “Noi alternative politice”, în Sfera
politicii, nr.69/1999.
Scalat, Laurenţiu Ştefan – “Societatea civilă românească – o utopie?
«Popor» şi elite intelectuale la începutul anilor ‘90”, în Polis, nr.4/1995.
Schumpeter, Joseph A. – Theorie der Wirschaftlichen Entwicklung,
Duncker&Humbold, Leipzig, 1912.
Schumpeter, Joseph A. – Capitalism, Socialism and Democracy,
Harper&Row, New York, 1943.
474
Scrima, André – Timpul rugului aprins. Maestrul spritual în tradiţia

răsăriteană, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
Scruton, Roger – “Sensul conservatorismului”, în Polis, nr.3/1998.
Sindromul Tergiversării, Centrul de Studii Politice şi Analiză
Comparativă, Bucureşti, 1993.
Smith, Gordon – “In Search of Small Parties: Problems of
Definition, Clasification and Signifiance” în F. Müller-Rommel, Geoffrey
Pridham, Small Parties in Western Europe, Sage Publication, London, 1991.
Soljeniţîn, Aleksandr – Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX,
Stanomir, Ioan – Reacţiune şi conservatorism, Editura Nemira,
Bucureşti, 2000.
Stănciugelu, Ştefan – “Oligarhia sindicală şi politica”, în Sfera
politicii, nr.39/iunie 1996.
Stăniloae, Dumitru – Ortodoxie şi românism, Tipografia
Arhidiecezană, Sibiu, 1939.
Steinhardt, Nicolae – Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1991.
Steinhardt, Nicolae – Monahul de la Rohia răspunde la 365 de
întrebări incomode adresate de Zaharia Sângeorzan, Editura Revistei
Literatorul, Bucureşti, 1992.
Stiglitz, Joseph E. – Whither Reform? Ten Years of the Transition,
Keynote Address at the Annual Bank Conference on Development
Economics, World Bank, april 1999.
Stoenescu, Alex Mihai – Armata, mareşalul şi evreii. Cazurile
Dorohoi, Bucureşti, Iaşi, Odessa, Editura RAO, Bucureşti, 1998.
Stoenescu, Alex Mihai – Istoria loviturilor de stat din România (vol.
1 – Revoluţie şi masonerie, vol. 2 – Eşecul democraţiei române), Editura
RAO, Bucureşti, 2000, 2001.
Stoiciu, Andrei – Énigmes de la séduction politique. Les élites
roumaines entre 1989-1999, Editura Humanitas – Libra, Bucureşti, 2000.
Şandor, Dorel – Sindromul tergiversării, Centrul de Studii Politice şi
Analiză Comparativă, Bucureşti, 1995.
Şandor, Dorel – “Ambivalenţa factorilor politici în susţinerea
politicilor reformei în România”, în Christof Rühl, Daniel Dăianu (coord.),
Tranziţia economică în România – trecut, prezent, viitor, Centrul Român de
Politici Economice, Bucureşti, 2000.
Şerbănescu, Ilie – “Poate fi rupt cercul vicios românesc?”, în
Christof Rühl, Daniel Dăianu (coord.), Tranziţia economică în România –
trecut, prezent, viitor, Centrul Român de Politici Economice, Bucureşti,
2000.
Ştefănescu, Domniţa – Cinci ani din istoria României: o cronologie
a evenimentelor: decembrie 1989-decembrie 1994, Editura Maşina de scris,
Bucureşti, 1995.
Ştirbei, Barbu – Considerations sur l’état politique de la Valachie,
1855; reluat în Polis, nr.2/1998. Cf. Nicolae Iorga, Corespondenţa lui
Ştirbei-Vodă, 2 vol., Bucureşti, 1904, 1905.
475
Taine, Hippolyte – “Originile Franţei contemporane”, în Polis,

nr.3/1998.
Tamir, Yael – Liberal nationalism, Princeton University Press,
Princeton, New Jersey, 1993.
Târhoacă, Cornel, Lucian Albu (coord). – Underground Economy in
România, Centrul Român de Politici Economice, Bucureşti, august 2001.
Tănase, Stelian – Şocuri şi crize, Editura Staff, Bucureşi, 1993.
Tănase, Stelian – Revoluţia ca eşec. Elite şi societate, Editura
Tănase, Stelian – Anatomia mistificării, 1944-1989. Procesul Noica-
Pillat, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.
Tănase, Stelian – Elite şi societate. Guvernarea Gheorghe
Gheorghiu-Dej: 1948-1965, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.
Tănase, Stelian – “Din nou despre elite”, în Sfera politicii, nr.34-
35/ianuarie-februarie 1996.
Tănase, Stelian – “Europa şi revoluţiile ei”, în Sfera politicii,
nr.60/mai 1998.
Tănase, Stelian – “Noua burghezie”, în Sfera politicii,
nr.32/octombrie 1995.
Tănase, Stelian – “Reformă şi contrareformă”, în Sfera politicii,
nr.56/ianuarie 1998.
Tamás, G.M. – “Scrisoare către prietenii mei români”, în Dilema,
nr.416/16-22 februarie 2001.
Thesing Josef – “Partidele politice în democraţie” în Libertate sub
semnul răspunderii. Doctrina Creştin Democrată Germană, Editura Tritonic,
Bucureşti, 2000.
Thom, Françoise – Limba de lemn, Editura Humanitas, Bucureşti,
1993.
Thom, Françoise – Sfârşiturile comunismului, Editura Polirom, Iaşi,
1996.
Tibil, George – “Conflictul elitelor şi instabilitatea politică în
evoluţia modernă şi contemporană a României”, în Polis, nr.4/1995.
Tismăneanu, Vladimir – Irepetabilul trecut, Editura Albatros,
Bucureşti, 1994.
Tismăneanu, Vladimir – Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Editura
Tismăneanu, Vladimir – Balul mascat. Un dialog cu Mircea
Mihăieş, Editura Polirom, Iaşi, 1996.
Tismăneanu, Vladimir – Reinventing Politics: From Stalin to Havel,
The Free Press, MacMillan Inc. New York, 1993; trad. rom.: Reinventarea
politicii: Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Editura Polirom, Iaşi,
1997.
Tismăneanu, Vladimir – Revoluţiile din 1989: Între trecut şi viitor,
Tismăneanu, Vladimir – Vladimir Tismăneanu în dialog cu Mircea
Mihăieş: Încet, spre Europa, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
Tismăneanu, Vladimir – Spectrele Europei Centrale, Editura
476
Tismăneanu, Vladimir, Pavel, Dan – “Revoluţionarii mistici”, în

Sfera politicii, nr.30-31/august-septembrie 1995.
Tismăneanu, Vladimir – “Sfârşitul excepţionalismului românesc:
epitaf pentru a treia cale”, în Sfera politicii, nr.45/1996.
Tismăneanu, Vladimir – “Excepţionalism românesc. Democraţie,
etnocraţie şi pluralism incert în România post-Ceauşescu”, în Sfera politicii,
nr.60/mai 1998.
Tocqueville, Alexis de – Despre democraţie în America, 2 vols.,
Tocqueville, Alexis de – Vechiul Regim şi Revoluţia, Editura
Todorov, Tzvetan – Confruntarea cu extrema. Victime şi torţionari
în secolul XX, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
Todorov, Tzvetan – Noi şi ceilalţi: Despre diversitate, Editura
Todorov, Tzvetan – Omul dezrădăcinat, Institutul European, Iaşi,
1999.
Ţuţea, Petre – Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia-
Editura Arta Grafică, Bucureşti, 1992.
Ulici, Laurenţiu – Mitică şi Hyperion, Editura Du Style, Bucureşti,
2000.
Ungureanu, Camil – “Ce este conservatorismul”, în Polis, nr.3/1998.
Văcărel, Iulian – Politici fiscale şi bugetare în România: 1990-2000,
Editura Expert, Bucureşti, 2001.
Veiga, Francisco – Istoria Gărzii de Fier: 1919-1941. Mistica
ultranaţionalismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.
Verdery, Katherine – Compromis şi rezistenţă: Cultura română sub
Ceauşescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
Vianu, Tudor – Filosofia culturii şi teoria valorilor, Editura Nemira,
Bucureşti, 1998.
Volkogonov, D. – Troţki, eternul radical, Editura Lider, Bucureşti,
1998.
Volovici, Leon – Ideologia naţionalistă şi “problema evreiască”:
Eseu despre formele antisemitismului intelectual în România anilor ’30,
Vosganian, Varujan – Contradicţii ale tranziţiei la economia de
piaţă, Editura Expert, Bucureşti, 1994.
Vosganian, Varujan – Reforma pieţelor financiare din România,
Vosganian, Varujan – “Crizele proprietăţii şi clasa de mijloc”, în
Sfera politicii, nr.3/1993.
Voslensky, Michael – Nomenklatura. The Soviet Ruling Class,
Doubleday&Company, INC. Garden City, New York, 1984.
Vulcănescu, Mircea – Dimensiunea românească a existenţei, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1991.
Weber, Eugen – “Dreapta”, în Eugen Weber, Hans Rogger, Dreapta
europeană: Profil istoric, Editura Minerva, Bucureşti, 1995.
477
Weber, Eugen – Dreapta românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca,

1995.
Weber, Max – Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura
Weber, Max – From Max Weber: Essays in Sociology, ed. Bryan S.
Turner, Routledge, London, 1991.
Weber, Max – Politica, o vocaţie şi o profesie, Editura Anima, Bucureşti,
1992.
Weber, Max – The Theory of Economic and Social Organization,
University of California Press, Berkeley, 1957.
Wright Mills, C., H. H. Gerth – “Introduction”, în Max Weber, From
Max Weber: Essays in Sociology, ed. Bryan S. Turner, Routledge, London
1991.
Xenopol, A. D. – Istoria partidelor politice, 2 vols., Bucureşti, 1910.
Xenopol, A. D. – Naţiunea română, Editura Albatros, Bucureşti,
1999.
Xenopol A. D. – “Naţionalitatea”, în Convorbiri literare, VI, 1872.
Xenopol, A. D. – “Lecţiunea de deschidere a cursului de istoria
românilor de la Universitatea din Iaşi”, în Convorbiri literare, 1 Nov. 1883.
Yannaras, Christos – Ortodoxie şi Occident, Editura Bizantină,
Bucureşti, 1995.
Zaman, Constantin – “Ajustări structurale ale comerţului internaţional
al României” în Christof Rühl, Daniel Dăianu (coord.), Tranziţia economică în
România – trecut, prezent, viitor, Centrul Român de Politici Economice,
Bucureşti, 2000.
Zamfir, Cătălin – Incertitudinea. O perspectivă psiho-sociologică,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990.
Zamfir, Elena (coord) – Strategii antisărăcie şi dezvoltarea
comunitară, Editura Expert, Bucureşti, 2000.
Zeletin, Ştefan – Neoliberalismul. Studii asupra istoriei şi politicii
burgheziei române, Editura Scripta, Bucureşti, 1992 (vezi şi Burghezia
română. Neoliberalismul, Editura Nemira, Bucureşti 1997).
Zub, Alexandru – La sfârşit de ciclu, Editura Institutul European, Iaşi,
1994.
478
Index de nume
479
A Bastiat, Frédéric
Baudelaire, Charles
Acterian, Arşavir Becker, Gary S.
Adler, Alfred Bejan, Petre N.
Adorno, Theodor W. Bell, Daniel
Al-George, Sergiu Belli, Nicolae
Albert, Michel Benda, Julien
Albu, Lucian Liviu Bentoiu, Aurelian
Alecsandri, Vasile Berceanu, Mihail
Alexandrescu, Sorin Berdiaev, Nicolai
Aligică, Dragoş Bergson, Henri
Alimăneşteanu, Dumitru Berlin, Isaiah
Almond, Gabriel Bernea, Ernest
Anania, Bartolomeu Bernea, Horia
Anastasiu, Călin Berry, Jeffrey
Anderson, Bennedict Besançon, Alain
Andreescu, Gabriel Benoist, Alain de
Andrei, Petre Bismarck, Otto von
Angelescu, Constantin Black, C.E.
Antipa, Grigore Blaga, Lucian
Antohi, Sorin Blandiana, Ana
Antonescu, Ion Blanqui, Albert
Antonesei, Liviu Bloy, Léon
Apostol, Gheorghe Boari, Mircea
Arendt, Hannah Boari, Vasile
Argetoianu, Constantin Bobbio, Norberto
Aristotel Bocu, Sever
Aron, Raymond Bodnăraş, Emil
Averescu, Alexandru Böhm-Bawerk, Eugen von
Boia, Lucian
B Bolintineanu, Dimitrie
Borilă, Petru
Baciu, Aurel Bornemisa, Sebastian
Baciu, Nicolae Botez, Mihai
Baconsky, Teodor Brăiloiu, Constantin
Bacu, Dumitru Brainer, Bela
Băcanu, Petre Mihai Brâncoveanu, Romulus
Bădescu, Ilie Brătianu, Constantin
Bădulescu, Victor Brătianu, Constantin I. C.
Bălănescu, Stelian Brătianu, Gheorghe I.
Balcerovitz, Leszek Bratu, Florin
Bălcescu, Nicolae Breslin, Shaun
Ball, Terence Brucan, Silviu
Balotă, Nicolae Bruckner, Pascal
Bancic, Olga Brunetičre, Felix
Barbu, Daniel Brzezinski, Zbigniew
Bariţiu, George Buchanan, James M.
Bârlădeanu, Alexandru Bucuroiu, Răzvan
Barrčs, Raymond Budurescu, Nicolae
480
Bujoiu, Ion Ciucanu, Corneliu
Buharin, Nikolai Ciugureanu, Daniel
Bulai, Alfred Clark, John Bates
Bulai, Ana Clausevitz, Carl von
Bulei, Ion Cocriş, Vasile
Burckhardt, Jacob Codoban, Aurel
Burke, Edmund Codreanu, Corneliu Zelea
Burton, Michael Codrescu, Răzvan
Buzatu, Gheorghe Colas, Dominique
Coleridge, Samuel T.
C Commons, John R.
Comşa, Mircea
Cairnes, J. E. Condorcet, Marie Jean Antoine
Calciu-Dumitreasa, Gheorghe (marchiz) de
Călinescu, Armand Constant, Benjamin
Călinescu, George Constantinescu, Emil
Călinescu, Matei Constantinescu, Paul
Cămărăşescu, Ion Constantinescu, Tancred
Camus, Albert Constantinescu, Virgiliu
Cană, Ionel Constantiniu, Florin
Cancicov, Mircea Coşbuc, George
Cangeopol, Liviu Coposu, Corneliu
Cantacuzino, Gheorghe Grigore Cornea, Andrei
Cantacuzino, M. G. Cornea, Doina
Caragiale, Ion Luca Correa de Oliveira, Plinio
Caranfil, Nicolae Cortés, Donoso
Caravia, Paul Costa-Foru, Gheorghe
Carlyle, Thomas Costinescu, Ion
Carol I de Hohenzollern Cournot, Antoine
Carol al II-lea de Hohenzollern Crainic, Nichifor
Carp, Petre P. Crăiuţu, Aurelian
Catargiu, Barbu Creţu, Ion
Ceaadaev, Piotr Crihan, Anton
Ceauşescu, Nicolae Cristi, Vladimir
Châtelet, François Croce, Benedetto
Chateaubriand, François Réne de Croitoru, Lucian
Chelcea, Liviu Cromwell, Oliver
Chersterton, G. K. Crowder, George
Chişinevschi, Iosif Cunescu, Sergiu
Chiribucă, Dan Cuza, A. C.
Churchill, Winston Cuza, Alexandru Ioan
Cicerin, Gheorghi Cuza, Gheorghe A.
Cihosky, Henry
Ciobanu, Mircea D
Ciocănea, Adrian
Cioculescu, Şerban D’Annunzio, Gabrielle
Cioran, Emil Dabija, Gheorghe
Ciorbea, Victor Dagger, Richard
Cipăianu, Gheorghe Dahl, Robert A.
481
Dahrendorf, Ralf Engels, Friedrich
Danişor, Dumitru C., Evola, Julius
Danişor, Gheorghe
Datculescu, Petre F
Daudet, Léon
David, Constantin Faye, Jean Pierre
Davidescu, Nicolae Ferdinand I de Hohenzollern
Delavrancea, Barbu Ştefănescu Ferrari, Aldo
Dăianu, Daniel Filipescu, Dumitru (Mitiţă)
Dâncu, Vasile Filipescu, Nicolae
Deletant, Dennis Filipescu, Radu
Derrida, Jacques Finkelkraut, Alain
Déat, Marcel Foriş, Ştefan
Dilthey, Wilhelm Foucault, Michel
Dinescu, Mircea Fourier, Charles
Disraeli, Benjamin Franasovici, Richard
Djerjinski, Felix Franco, Francisco
Djilas, Milovan Frankl, Victor E.
Djuvara, Neagu Franklin, Benjamin
Dobrescu, Aurel Friedman, Milton
Dobrogeanu-Gherea, Constantin Friedrich, Carl J.
Dochia, Aurelian Frimu, I. C.
Dogaru, Ion Fromm, Erich
Dollfuss, Engelbert Fucik, Iulius
Doriot, Jacques Fukuyama Francis
Dostoievski, Feodor Mihailovici Funar, Gheorghe
Dragomir, Silviu Furet, François
Drăgan, Iosif Constantin
Drăghici, Alexandru G
Druc, Mircea
Drucker, Peter Gafencu, Grigore
Dubcek, Alexandr Galbraith, John Kenneth
Duca, I. G. Galeriu, Constantin
Dumitrescu, Sorin Gallagher, Tom
Dumitriu, Anton Gane, Nicolae
Dumont, Louis Garton Ash, Timothy
Duţu, Alexandru Gates, Bill
Duverger, Maurice Gaulle, Charles de
Edelman, Murray Gellner, Ernest
Edgewort, P. Y. George, Lloyd
Einstein, Albert Geremek, Bronislaw
Eisenhower, Dwight Gerth, H. H.
Eisenstadt, S. N. Gheorghiu-Dej, Gheorghe
Eliade, Mircea Ghica, Dimitrie
Elian, Alexandru Ghica, Grigore Dimitrie
Eliot, T. S. Ghiţescu, Stan
Eminescu, Mihai Ghiţiu, Paul
Enescu, Ioan D. Ghiuş, Benedict
Enescu, Theodor Giddens, Anthony
482
Gide, André Huntington, Samuel P.
Gigurtu, Ion Hurezeanu, Damian
Giurescu, Constantin C.
Glatz, Alexandru I
Goethe, Johan Wolfgang von
Goga, Octavian Iamandi, Victor
Gogea, Vasile Iancu, Aurel
Goldiş, Vasile Ierunca, Virgil
Goldman, Jerry Ilaşcu, Ilie
Goma, Paul Ilasievici, Constantin
Gorbaciov, Mihail Iliescu, Adrian-Paul
Gorki, Maxim Iliescu, Ion
Grabher, Gernot Ioanid, Radu
Gray, John Ioaniţescu, Dumitru R.
Guénon, René Işanu, Vasile
Gunther, Richard Ionescu, Ghiţă
Guys, Constantin Ionescu, Nae
Gyr, Radu Ionescu, Take
Ionescu-Quintus, Mircea
H Ionescu-Siseşti, Gheorghe
Ioniţă, Sorin
Habermas, Jürgen Iordache, Anastasie
Haberler, Gottfried von Iorga, Nicolae
Hague, Rod Iorgulescu, Adrian
Halippa, Pantelimon Irimescu, Radu
Hamilton, Alexander Isărescu, Mugur
Hammarskjold, Dag Issac, Jeffrey C.
Haret, Spiru Iuga, Dumitru
Harrop, Martin
Hassing, Richard F.
Hassing, Anca M. J
Haşdeu, Bogdan Petriceicu
Haţieganu, Emil Jaélic, Jean
Havel, Václav James, William
Hayek, Friedrich A. Janda, Kenneth
Hegel, Georg Wilhelm Friedrich Jaspers, Karl
Heidegger, Martin Jevons, William Stanley
Heinen, Armin Joja, Constantin
Hermet, Guy Jouvenel, Betrand de
Herzen, Alexander Jowitt, Ken
Higley, John Judt, Tony
Hitler, Adolf Julliard, Jacques
Hobbes, Thomas Jünger, Ernst
Hobsbawn, E. J.
Hodoş, Alexandru K
Holostenko-Barbu, Vitali
Horthy, Miclós Kamenev, Lev Borisovici
Humboldt, Wilhelm von Karasimeonov, Georgi
Hume, David Keynes, John Maynard
483
Kipling, Rudyard
Kirchheimer, Otto M
Kiss, János
Kitschelt, Herbert Machiavelli, Nicollo
Kogălniceanu, Mihail Madgearu, Virgil
Kohout, Pavel Madison, James
Kondratiev, Nicolai Maiorescu, Titu
Konrád, György Maistre, Joseph de
Köblös, Elek Malaparte, Curzio
Kregel, Jan Malebranche, Nicolas de
Kristol, Irving Malthus, Thomas Robert
Kuron, Jacek Mamina, Ion
Man, Henri de
L Manent, Pierre
Mănescu, Corneliu
La Boétie, Étienne de Maniu, Iuliu
La Palombara, Joseph Mann, Thomas
Lahovary, Alexandru Mannheim, Karl
Laignel-Levastine, Alexandra Manoilescu, Mihail
Lapedatu, Alexandru Manolescu, Gheorghe
Lari, Leonida Manolescu-Strunga, Ion
Lăţea, Puiu Marcuse, Herbert
Lawson, Kay Marga, Andrei
Lăzărescu, Dan A. Marger, Martin N.
Lăzăroiu, Andra Marghiloman, Alexandru
Le Bon, Gustave Marinescu, Gabriel
Le Goff, Jacques Marino, Adrian
Le Pen, Jean-Marie Maritain, Jacques
Lenin, Vladimir Ilici Marshall, Alfred
Leon, Gheorghe N. Marshall, T. H.
Leontiev, Konstantin Martin, Albrecht
Lévy, Bernard-Henri Martinet, Gilles
Light, Duncan Marx, Karl
Liiceanu, Gabriel Matzner, Egon
Lijphart, Arend Maurras, Charles
Lindahl, Eric Mazilu, Dumitru
Linz, Juan J. Mazzini, Giuseppe
Lipset, Seymour Martin Mehedinţi, Simion
List, Friedrich Menger, Karl
Littorin, Sven Otto Meteş, Ştefan
Livezeanu, Irina Micescu, Istrate
Lord Acton Michels, Robert
Lorenz, Konrad Michnik, Adam
Lovinescu, Eugen Miculescu, Angelo
Lovinescu, Vasile Mihai I de România
Luca, Vasile Mihalache, Adrian
Lugoşianu, Ion Mihalache, Ion
Lunacearski, Anatoli Mill, John Stuart
Lupaş, Ioan Millon-Delsol, Chantal
484
Milosz, Czesław O
Minc, Alain
Mironescu, Alexandru Codin O’Brien, Connor Cruise
Mironescu, Gheorghe Gh. Oakeshott, Michael
Mises, Ludwig von Ohlin, Bertil
Mitrea, Miron Oişteanu, Andrei
Moghioroş, Alexandru Okun, Arthur M.
Moldovan, Iuliu Olsen, Marvin E.
Moldovan, Valeriu Oprescu, George
Moldovan, Victor Ornea, Zigu
Mommsen, Theodor Ortega y Gasset, José
Monnet, Jean Orwell, George
Montesquieu, Charles de
Moore, Barringhton P
Morozov, Pavlic
Mosca, Gaetano Pacepa, Ion
Mosley, Oswald Paleologu, Alexandru
Moţa, Ion I. Paleologu, Toader
Müller-Rommel, F. Paler, Octavian
Mungiu, Alina Pambuccian, Varujan
Munteanu, Aurel Dragoş Pangal, Ion
Munteanu, Costea Papu, Edgar
Munteanu, Marian Paraschiv, Vasile
Munteanu-Râmnic, Dumitru Pareto, Vilfredo
Muraviev, Nicolai Pasti, Vladimir
Musil, Robert Patapievici, Horia Roman
Mussolini, Benito Patocka, Jan
Mutti, Claudio Pauker, Ana
Myrdal, Gunnar Pauker, Marcel
Pavel, Dan
N Pârvulescu, Constantin
Pârvulescu, Cristian R.
Nasser, Gammar Abdel Pelinescu, Elena
Năstase, Adrian Pelivan, Ion
Neagoe Basarab Perieţeanu, Ion Grigore
Negrescu, Dragoş Perroux, François
Negulescu, P. P. Pestel, Pavel
Nemoianu, Virgil Petraş-Voicu, Ileana
Nicolski, Alexandru Petrescu, Dan
Nietzsche, Friedrich Petrescu, Titel
Nisbet, Robert Petrovici, Ion
Nistor, Ion Perón, Juan
Niţescu, Voicu Phinnemore, David
Nodia, Ghia Pillat, Dinu
Noica, Constantin Pilsudski, Jósef
Nolte, Ernst Pinochet, Augusto
North, Douglas Pintilie, Ilie
Nozick, Robert Pipes, Richard
Pippidi, Andrei
485
Pisier, Evelyne Ricardo, David
Pitt, William Roaită, Vasile
Platon Rodbertus, Karl
Pleşu, Andrei Rokkan, Stein
Pohoaţă, Ion Roller, Mihail
Polizu-Micşuneşti, Nicolae Roman, Petre
Pop, Ghiţă Roman, Valer
Pop, Ioan Roman, Walter
Pop, Valer Ropper, Steven D.
Popa, Ioan Rosetti, C. A.
Popescu, Stelian Rotariu, Traian
Popovici, Aurel C. Rousseau, Jean-Jacques
Popovici, Ion. N. Rousselier, Nicolas
Popovici, Mihail Römmele, Andrea
Popovici-Taşcă, Albert Rupnik, Jacques
Popper, Karl R. Rühl, Christof
Portes, Richard
Portocală, Radu S
Potârcă, Virgil
Preda, Cristian Sabourin, Paul
Preda, Radu Sadova, Marietta
Prelipceanu, Vasile T. Sadoveanu, Ion Marin
Preoteasa, Grigore Sadoveanu, Mihail
Pridham, Geoffrey Saint-Exupéry, Antoine de
Proudhon, Pierre Joseph Saint-Simon, C. H. de
Przeworski, Adam Salazar, Antonio de Oliveira
Putnam, Robert D. Samsonovici, Nicolae
Sandache, Cristian
Q Sandu, Dumitru
Santayana, George
Quesnay, François Sartori, Giovanni
Sassu, Vasile P.
R Sauciuc-Săveanu, Teofil
Savin, Ioan Gh.
Rakovski, Cristian Say, Jean-Baptiste
Ralea, Mihai Sălăjan, Leontin
Rangheţ, Iosif Sângeorzan, Zaharia
Raţiu, Ion Sârbu, Filimon
Rawls, John Sbârnă, Gheorghe
Răceanu, Alexandru Scalat, Laurenţiu Ştefan
Răducanu, Ion Schmitt, Carl
Rădulescu, Bogdan Schopenhauer, Arthur
Rădulescu, Savel Schumann, Robert
Rădulescu-Motru, Constantin Schumpeter, Joseph A.
Răşcanu, Ion Scott, Walter
Răutu, Leonte Scrima, André
Reagan, Ronald Scruton, Roger
Renan, Ernest Scurtu, Ioan
Revel, Jean-François Sever, Dan
486
Sima, Gheorghe T
Sima, Horia
Simian, Constantin Tabără, Valeriu
Simionescu-Râmniceanu, Marin Taine, Hippolyte
Simons, Henry Tamás, G.M.
Slăvescu, Victor Tamir, Yael
Smith, Gordon Taşcă, Gheorghe
Sobourin, Paul Tarkovski, Andrei
Socaciu, Emanuel Mihail Tănase, Stelian
Soljeniţîn, Aleksandr Târhoacă, Cornel
Sombart, Werner Temple, Winston
Sorel, Georges Teodoreanu, Păstorel
Sorescu, Radu Teodorescu, Alexandru (Sandu
Spengler, Oswald Tudor)
Spiridon, Maria Cassian Teodorescu, Bogdan
Stalin, Iosif Visarionovici Thatcher, Margaret
Stan, Valerian Thesing Josef
Stanomir, Ioan Thibon, Gustave
Stiglitz, Joseph Thiers, Adolf
Stănciugelu, Ştefan Thom, Françoise
Stănescu, Flori Tibil, George
Stănescu, Nichita Tilea, Viorel V.
Stăniloae, Dumitru Tischner, Josef
Steinhardt, Nicolae Tismăneanu, Vladimir
Stepan, Alfred Titulescu, Nicolae
Stepanski-Gorn, Alexandru Tocqueville, Alexis de
Stere, Constantin Todorov, Tzvetan
Sterian, Paul Tomescu, Constantin N.
Stiglitz, Joseph E. Topa, Petru T.
Stoenescu, Alex Mihai Toynbee, Arnold
Stoica, Ştefan Trancu-Iaşi, Grigore
Stoica, Valeriu Troţki, Lev Davidovici
Stoiciu, Andrei Tudor, Corneliu Vadim
Stolojan, Theodor Turner, Bryan S.
Streinu, Vladimir Turowicz, Jerzy
Sturdza, Ion Sandu
Suru, Şerban Ţ
Szilaghi, Georgiana
Ţuţea, Petre
Ş
U
Şandor, Dorel
Şerbănescu, Ilie Ulici, Laurenţiu
Ştefanov, Boris Ungureanu, Camil
Ştefănescu, Domniţa Ungureanu, Ion
Ştefănescu-Goangă, Florian
Ştirbei, Barbu V
Şulea, Ion
Vaida-Voevod, Alexandru
487
Vasile, Radu Z
Văcărel, Iulian
Văcărescu, Nicolae Zaman, Constantin
Văcăroiu, Nicolae Zamfir, Cătălin
Văitoianu, Arthur Zamfir, Elena
Veiga, Francisco Zeletin, Ştefan
Verba, Sidney Zigre, Nicolae
Verdery, Katherine Zinoviev, Grigori Ienseevici
Verdeţ, Ilie Zub, Alexandru
Vianu, Tudor Zweig, Stefan
Vieru, Grigore
Vinci, Leonardo da
Vlad, Aurel
Vladimirescu, Tudor
Vlahuţă, Alexandru
Voiculescu, Vasile
Volkogonov, Dmitri
Volovici, Leon
Vosganian, Varujan
Voslensky, Michael
Vrânceanu, Radu
Vulcănescu, Mircea
Walesa, Lech
Walras, Léon
Webb, Beatrice
Webb, Sidney
Weber, Eugen
Weber, Max
Weber, Renate
Weiner, Myron
Wells, H. G.
Wicksell, Knut
Wieser, F. von
Wittgenstein, Ludwig
Wozniakowski, Jácek
Wright-Mills, C.,
Xeni, Constantin
Xenopol, A. D.
Yannaras, Christos
488
Index tematic
a treia cale doctrinară

absolutism electorală
acces etnică
diferenţiat la piaţă ideologică
egal morală
investiţiilor străine politică
la decizie “sfânta alianţă”
la informaţii alianţă populară
liber la resurse ambivalenţa factorilor politici
preferenţial la resurse anarhie, anarhism
accesibilitate anticapitalism
acţiune antinomia comunism-anticomunism
antreprenorială anti-sărăcie
civică antisemitism
culturală apartenenţă
morală civică
politică culturală
publică de clasă
socială etnică
acţiunea socială a Bisericii europeană
acţiune populară ideologică
activism la elită
civic politică
comunist Apelul către ţărani (Ruginoasa 1996)
ideologic aquis communautaire
acumulare de capital arbitrar
adevăr sistem
a trăi în (viaţa în), la Václav Havel şi frica
fuga de voinţă arbitrară
administraţie publică arhaism
centrală Arhondologie
locală arierate
adversar social aristocraţie
agendă publică Armata
agent economic asigurări, reasigurări
agresiune de şomaj
împotriva capitalismului de viaţă
militară în agricultură
morală sistem de asigurări sociale
socială sociale
agricultura societăţi de
dezvoltarea capitalistă a reasigurări
ajustări structurale Asociaţia Română pentru Ortodoxie
Alianţa Civică asumarea riscului
Alianţa Naţională (AN) ateism
Alianţa Naţională Creştin-Democrată autarhie
(ANCD) autentic, autenticitate
Alianţa Naţional-Liberală (ANL) autocraţie
Alianţa pentru România (ApR) autoguvernare
alianţă autohtonism
489
autonomie Bursă
locală de mărfuri, non-monetare
personală de valori
autoritarism pieţe bursiere
autoritate Bursa de Valori Bucureşti
politică calea de mijloc
statului capacitate
avangardă de absorbţie a pieţii
avantaj competitiv de adaptare a sistemului
avuţie, bogăţie de apărare a ţării, de luptă
balanţă comercială de influenţă a statului
balanţă de plăti externe de legiferare
Banca Mondială (BM) de reglementare şi supraveghere a
bănci pieţelor
comerciale germinativă a capitalismului
de credit ipotecar managerială
de investiţii reglatoare a pieţii
bază monetară capital
behaviorism autohton, românesc
Binele costul
binomul putere-opoziţie cultural
birocraţie financiar
comunistă fonduri cu capital de risc
dictatură a funciar
inerţie a industrial
locală instituţional
oligarhică majoritar de stat
structurilor partinice politic
viziunea organică asupra raportul dintre muncă şi
Biserica Greco-Catolică social
Biserică străin
naţională tehnologic
neamului uman
Biserica Ortodoxă Română capitalism
blocaj economico-financiar ameliorarea
blocaje mentale atipic
bolşevism baza economică (suportul economic) a
buget baza socială (suportul social) a
Armatei captiv
integrării caracterul capitalist al dezvoltării
local caracterul capitalist al revoluţiei
mecanisme bugetare clientelar
reformei concurenţial
Legea bugetului de stat darwinist
bunăstare, prosperitate de stat
politici ale dezvoltare
Statul bunăstării (vezi stat) dezvoltat
bunuri colective distrugerea capitalismului
bunuri non-tangibile economie
burghezie emanciparea
atitudine antiburgheză etatist
interesele evoluţie
marea funcţia distributivă a
rurală incipient
490
încrederea în charismă
instituţii chestiunea naţională
“legea economică fundamentală a” chiaburime
matur ciclu Kondratiev
mod de producţie civilizaţie
model clasa de mijloc
neajunsuri ale clasa muncitoare, proletariat
noua clasă clasă politică
ostilitate faţă de clasă socială
popular, caracterul popular al antagonism de
revigorat – la Irving Kristol dominantă
“sălbatic” clientelism
sector clivaje
societate cultural
structura capitalismului românesc demografic
şi democraţie economico-social
şi intelectualii etatism-liberalizare
trecerea de la socialism la etnic
vocaţia democratică şi creativă a geografic
capitalizare între generaţii
bancară postmaterialist
bursieră privind politica externă
decapitalizare religios
categorii sociale defavorizate susţinerea regimului
catolicism urban-rural
centralism Clubul Dreptei
de stat coaliţie
democratic democratică
economic guvernamentală
centrism politică
centrul politic coaliţia 1996-2000
centru-dreapta Codul deontologic al omului politic
centru-stânga coerciţie
cerc vicios coeziune socială
al economisirii colaboraţionism
al fiscalităţii colectivism
al ratei dobânzii colectivizare
ale economiei româneşti colonialism
depreciere internă-depreciere externă ideologic
persistenţa comenzi de stat
privatizare-restructurare comerciant
spargerea comerţ
cerere exterior
de investiţii libertatea
restrângerea stimularea
solvabilă comportament
stimularea al contribuabilului
şi ofertă civic
cetăţean de asistat
ca instituţie de masă
drepturile şi libertăţile de piaţă
starea de siguranţă a deviant al autorităţii
stat şi economic
transformarea individului în electoral
491
fiscal comunitate, comunitar

managerial dezvoltare
moral etno-culturală
nativ-optimal interes
uman – la Garry S. Becker locală
competenţă model
administrativă naţională
morală organizare
politică politică
selectarea a rasială
competiţie rurală (sătească)
economică spirit
liberă statală
perfectă “comunităţi imaginate” – la Bennedict
politică Anderson
competitivitate concentrare economică
baze competiţionale concurenţă
economică anticoncurenţă
pluralism competitiv atitudine concurenţială
spaţiu concurenţă neloială
complex militaro-industrial liberă
compromis loială
electoral mecanisme
politicii de partid mediu
soluţii de protecţia
comunism sector
anticomunism condiţie umană
“aristocraţie” comunistă conducere
baza economică a politică
baza socială a comunistă
cu faţă umană centralizată
dizidenţă procomunistă (vezi dizidenţă) Confederaţia “16 Decembrie”
idilizări ale (comunism idilic) configuraţie politică
internaţionalism conflict
ireversibilitatea conştient colectiv, subconştient
întoarcere la colectiv
lupta împotriva conştiinţă
materialism civică
mentalitate colectivă
mişcare anticomunistă de neam
moştenire a comunismului de sine
naţional-comunism de stăpân
neocomunism europeană
nostalgii istorică
obsesia anticomunismului naţională
ostilitate faţă de politică
postcomunism religioasă
represiunea comunistă “conştiinţa naţiunii dominante”
restauraţie comunistă (vezi restauraţie) consens
revigorat al elitelor
rezistenţă anticomunistă politic
trecerea de la comunism la capitalism social
utopia consensualism
utopic conservatorism
492
de tip nou creştere economică

individualist, neoconservatorim creştin-democraţie
junimist creştinism
partide mesianismul
românesc naţional-creştinism
sceptic ortodox
transilvănean anticreştinism
Consiliul Monetar criză
consimţământ alimentară
constituţie culturală
constituţionalism de autoritate
constrângere de creştere
construcţie instituţională de identitate doctrinară
consum de imagine
guvernamental de legitimitate
investiţii şi de lichidităţi
autoconsum de sistem
cont curent de succesiune
contract social democraţiei
Contractul cu România economică
contraelite energetică
contrareformă ideologică
contribuabil infrastructurii
control instituţională
civic managerială
civil morală
de stat pieţei forţei de muncă
democratic politică
instituţional proprietăţii
juridic socială
masei monetare societăţii româneşti
mass-media tranziţiei
parlamentar cultul eroilor
politic cultul personalităţii
preţurilor cultură
reciproc al puterilor anticultură
resurselor civică
constituţional creştină
Convenţia Democrată din România cultură dominantă
(CDR) de consum
cooperaţie emancipare culturală
coorporatism etno-cultură
corupţie managerială
lupta împotriva multiculturalitate
caracterul sistemic al naţională
cosmopolitism parohială
cost politică
capitalului rezistenţa culturală
creditului unitate culturală
de imagine curs valutar
de producţie darwinism
tranziţiei datorie publică
creaţionism decalaj
credit ipotecar economic
493
industrial dezechilibru
instituţional bugetar
politic economic
regional instituţional
social între cerere şi ofertă
Declaraţia Drepturilor Omului şi macro-structural
Cetăţeanului monetar
Declaraţia privind unirea Bucovinei cu pe piaţa forţei de muncă
Ardealul politic
Declaraţia Sfatului ţării din Basarabia sectorial
defetism social
deficit structural
activităţilor economice dezetatizare
balanţei comerciale dezideologizarea politicului
balanţei de plăţi externe dezinformare
beneficiarii dezrădăcinare
bugetar dezvoltare
contului curent a infrastructurii
cronicizarea a mecanismelor de piaţă
cultural a mediului competiţional
cvasifiscal a zonelor defavorizate
de informare capitalistă
de infrastructură comunitară
democratic durabilă
economic economică
fiscal industrială
instituţional informaţională
investiţional instituţională
resurselor materiale în condiţii de inflaţie
strategia de organică
demantelarea structurilor comuniste politică
democraţie regională
capitalistă tehnologică
consensuală (consensualistă) dialectică
consolidată Diaspora
economică dictatură
liberală a proletariatului
limitată stabilă carlistă
majoritară (majoritaristă) comunistă
neconsolidată de dreapta
pesimism al de stânga
populară fascistă
dependenţă faţă de stat dihotomie ideologică
depopulare diplomaţie
dereglementare discurs – “al treilea discurs” – la
descentralizare Adrian Marino
fiscală disparităţi regionale
bugetară distorsiune
decizională distrugere creativă – la Joseph A.
despotism Schumpeter
determinism diviziunea muncii
biologic dizidenţă
cultural procomunistă
dextocraţie dobândă
494
doctrină mixtă
impostură doctrinară naturală
militară socială de piaţă
sinteză doctrinară socialistă
Doctrina de securitate naţională a subterană
Dreptei economisire
dominaţie de clasă efectul stop and go
Dorinţele partidei naţionale din eficienţă
Moldova acţiunii sociale
Dosarul comunismului actului de guvernare
dragoste de neam alocării resurselor
dreapta economică
capitalistă instituţională
democratică politică
extrema egalitarism
interbelică comunist
noua dinamic
tradiţionalistă egalitate
vechea de şanse
Dreapta electorat, vot
anti-comunismul electorat anticomunist
ca sinteză doctrinară sistem electoral
caracterul democratic vot censitar
caracterul popular al elite
caracterul radical aristocratizare a
caracterul revoluţionar birocratizare a
forţa modernizatoare a comuniste (vezi nomenklatura)
manipulări împotriva contraelite
mesajul către Biserică al culturale
mesajul economic al dezbinate ideologic
mesajul moral al economice
mesajul naţional al guvernante
mesajul popular al intelectuale
mesajul privind autoritatea al “minorităţi de elită” – la Ortega y Gasset
mesianismul nebirocratice
mişcarea naţională a neunificate
reconstrucţia politice
dreptul la carieră profesionale
dreptul la diferenţă teoria circulaţiei elitelor
drepturile şi libertăţile fundamentale unificate consensual
echilibru unificate ideologic
dinamic elitism
economic emanciparea mentalităţilor
monetar emigraţie
politic etatism
puterilor în stat etică
tendinţa către etica economiei de piaţă
teoria echilibrului etnocentrism
ecologie/ecologism etnocraţie
economie europenism al naţiunilor
capitalistă evaziune fiscală
centralizată evoluţie organică
de piaţă excepţionalism românesc
monopolistă Exilul românesc
495
expansiune doctrinară
economic etnică
militar naţională
export ideologie
extremism sfârşitul ideologiilor
de dreapta dezideologizare
de stânga dreptei
naţional-bolşevic forţa mobilizatoare a
fascism stângii
fericire construcţie ideologică
asumarea distincţia dintre ideologie şi doctrină
dreptul la ierarhie
fetişizare Iluminism
feudalism imperialism
Fiinţă import
fiscalitate incertitudine
fiziocraţie indisciplină financiară
Fondul Monetar Internaţional (FMI) individualism
fonduri industrializare
de risc inegalitate
mutuale inflaţie
speciale corectivă
forţă de muncă reprimată
frică, teamă structurală
Frontul Democrat al Salvării inflaţie juridică
Naţionale (FDSN) informaţie
Frontul Salvării Naţionale (FSN) infracţionalitate
frustrare infrastructură
funcţionar public iniţiativă
Garda de Fier inovare, inovaţie
Generaţia Dreptei instituţie
generaţie consolidare instituţională
gestionare construcţie instituţională
crizei coordonare instituţională
energiei credibilitatea
informaţiei evoluţia instituţională a politicului
reformei exces instituţional
resurselor fractură instituţională
girondinism fragilitate instituţională
globalizare lacune, carenţe instituţionale
gradualism mecanisme de funcţionare ale
gradualism patologic necorelări instituţionale
grup de interese proliferare instituţională
grup de presiune regres instituţional
Grupul de la Antim stabilitatea instituţiilor
Grupul Noua Dreaptă suprapuneri instituţionale
Grupul pentru Dialog Social (GDS) tensiuni instituţionale
Grupul “Un Viitor pentru România” viziunea instituţională asupra tranziţiei
guvern, guvernare vocaţie instituţională
hegelianism instrumente moderne de plată
hegemonie insurecţie
iacobinism integrare
idealism economică
identitate euro-atlantică
496
politică majoritarism
socială tirania majorităţii
intelectualitate management, gestionare
intelligentsia eficient al schimbării (vezi schimbare)
interes naţional al riscului, guvernarea ca management al
internaţionalism riscului
intoleranţă etnică ca instituţie
investiţii al tranziţiei (vezi tranziţie)
directe Manifestul Dreptei din România
străine Manifestul Partidului Comunist
de portofoliu Manifestul popular al Dreptei
izolaţionism marginalişti
îmbogăţiţi după revoluţie marketing
încordare structurală marxism
încredere publică masă monetară
înstrăinare/alienare mase
întreprinzător masonerie
învăţământ mass-media
judeţe abuziv desfiinţate materialism
Juna Dreaptă materialismul dialectic şi istoric
Junimea, junimism Măiastra
Justiţie mecanisme
justiţie socială concurenţiale
keynesism de colectare şi realocare a resurselor
kitsch mediu competiţional
legea de fier a oligarhiei Memorandum între Guvernul
legionarism României şi Fondul Monetar
legitimarea averilor Internaţional
legitimitate Memorialul durerii
leninism memorie colectivă
liberalism mentalităţi
clasic capitaliste
cultural comunistă
economic mesianism
minimal metafizică
politic microeconomie
liberalizare micul proprietar
libertarianism militantism
libertate etic
civilă civic
de a schimba mineriade
de expresie minimalism
economică minorităţi
libertate “negativă” şi libertate naţionale
“pozitivă” – la Isaiah Berlin active
politică rasiale
presei sexuale
limbaj de lemn Mişcarea Legionară
lovitură de stat Mişcarea pentru România
luptă de clasă mit, mitologie
lustraţie modernitate
macroeconomie anticreştină
macrostabilizare fuga de
Magna Charta politică
497
tradiţie şi “neopaşoptism”
vocaţia neoprotestantism
modernizare nomenklatură
economică norme de drept
instituţională Noua Economie
politicilor bugetare obligaţiuni
“prima modernizare a României” ocupare, forţă de muncă
“a doua modernizare a României” ofertă
monarhie oligarhie
monopartidism economică
monopol financiară
abuz de politică
al informaţiei sindicală
de stat omul nou
demonopolizare onoare
mediu opinie publică
natural opoziţie
politic ordine
proprietăţii de drept
sectorial publică
structuri orizont de aşteptare
tehnic ortodoxie
morală parcuri industriale, tehnologice
amoralism paritate fixă
civică parohialism
creştină parteneriat
legea între generaţii
politică şi între stat şi cetăţean
renaştere morală social
socială participare
naţional-bolşevism partide politice
naţional-comunism balama
naţionalism istorice
civic partid unic, partid-stat
conservator Partidul Alianţei Civice (PAC)
economic Partidul Alternativa României (PAR)
etnic Partidul Comunist Român (PCR)
micronaţionalism Partidul Conservator
neonaţionalism Partidul Democrat (PD)
“totalitar” Partidul Democrat Agrar din
naţionalizare România (PDAR)
naţiune Partidul Democraţiei Sociale din
civică România (PDSR)
etnică Partidul Dreapta Românească
Nation-kultur Partidul Liberal ’93 (PL ’93)
NATO Partidul Liberal Democrat Român
nazism (PLDR)
neam Partidul Moldovenilor
neocomunism Partidul Muncitoresc Român (PMR)
neoconservatorism Partidul Naţional Liberal (PNL)
neoinstituţionalism Partidul Naţional Liberal-Câmpeanu
neoliberalism (PNL-C)
neonaţionalism Partidul Naţional Liberal-Tradiţional
neo-nazism (PNL-T)
498
Partidul Naţional Român (PNR) – postmaterialism

Transilvania postmodernism
Partidul Naţional Român (PNR) post-ricardieni
Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢ) prag electoral
Partidul Naţional Ţărănesc Creştin- pragmatism
Democrat (PNŢCD) principiul vătămării – la J. S. Mill
Partidul România Mare (PRM) privatizare
Partidul Social Democrat (PSD) Proclamaţia de la Islaz
Partidul Social Democrat Român Proclamaţia de la Timişoara
(PSDR) produs intern brut (PIB)
Partidul Socialist (PS) profesiuni liberale
Partidul Socialist al Muncii (PSM) profetism
Partidul Ţărănesc progres
Partidul Umanist din România (PUR) propagandă
Partidul Unităţii Naţionale a proprietate
Românilor (PUNR) dreptul de proprietate
paseism regimul general al
paternalism retrocedarea
patriotism prosperitate
patronate protecţie socială
pătură socială activă
pauperizare protestantism
pedagogia Dreptei protocronism
pedeapsa cu moartea provincialism
pensionari prudenţialitate bancară (vezi bănci)
perestroika pseudo-democraţie
persoane cu handicap Puncte cardinale
piaţă radicalism
asigurărilor rasism
bancară rată de economisire
concurenţială rată de schimb
de capital rata dobânzii
financiare raţionalism
forţei de muncă reacţionarism
imperfectă recesiune
liberă redimensionare industrială
mecanisme de redimensionarea rolului statului în
monetară economie
neagră redistribuire
Piaţa Universităţii reeşalonare
pluripartidism referendum
plusvaloare reformă
“polaritate înrădăcinată” clasei politice
polarizare conştientă
poliarhie economică
politici instituţională
bugetare internă
externă politică
fiscală spontană
monetară regim politic
politică “constituţională” şi politică reglementare
“normală” – la Ralf Dahrendorf relaţii interetnice
popor religie
populism renaştere morală
499
rentă educaţional
rentieri ai tranziţiei familial
represiune financiar
republicanism – Tradiţie fonduri cu capital de risc
restauraţie inflaţionist
resurse infracţional
ale schimbării instituţional
ale tranziţiei investiţional
alocarea eficientă a legislativ
bugetare locativ
de creştere monetar
economice polarizării sociale
electorale politic
energetice strategic
financiare valutar
informaţia ca românism
instituţionale salariu real
investiţionale sănătate
materiale sărăcie
primare schimbare
timpul ca Scrisoarea celor Şase
umane sector
revoluţie bancar
bolşevică primare
burgheză public
comunicaţională securitate naţională
contrarevoluţie selecţie adversă
“de catifea” servitute voluntară – la Étienne de La
industrială Boétie
informatică sfârşitul ideologiilor (vezi ideologie)
instituţională sfârşitul istoriei
managerială siguranţă
naţională alimentară
perversă cetăţeanului
politică economiilor
refoluţie – la T. G. Ash familiei
socială frontierelor
tehnologică investiţiilor
Revoluţia română locativă
rezerve monetare locului de muncă
rezistenţă mediului economic
anticeauşistă naţională
anticomunistă proprietăţii
civică stării de sănătate
culturală sincronism
din munţi sindicate
la schimbare sindromul tergiversării
riscuri sinistrism
calamităţilor naturale sistem
comercial asigurărilor sociale (vezi asigurări)
concurenţial bancar (vezi bănci)
daunelor accidentale capitalist, de piaţă
de securitate colonial
de ţară contabil
500
de gândire Statul bunăstării

de infrastructură Statul-providenţă
economic total
electoral totalitar
fiscal stimulente fiscale
fondurilor mutuale stratificare socială
instituţional teoria stratificării sociale
legislativ subsidiaritate
parlamentar subvenţii
politic suportabilitate
privat de pensii şocuri
social economice
socialist inflaţioniste
social-democraţie valutare
socialism şomaj
cu faţă umană conjunctural
de stat fricţional
real rata
social-liberalism structural
societate şovinism
civilă tehnocraţie
de masă lustraţie
“societate deschisă”/ “societate închisă” teoria alegerii publice
fără clase teoria formelor fără fond
industrială teoria succesiunii modurilor de
Societatea “Europa” producţie
Societatea “Timişoara” teoria verigii cele mai slabe
solidaritate terapie
între generaţii fermă
naţională graduală
socială (vezi coeziune socială) terapie-şoc
Solidaritatea Universitară tergiversare
spiritualism teroare
stabilitate terorism de stat
economică Timpul
financiară tiranie
legislativă titluri de stat
monetară totalitarism
politică traco-manie
socială tradiţie
stabilizare creştină
stagnare culturală
stalinism naţională
stânga tradiţionalism
radicală tranziţie
capitalistă ca proces cultural
ceauşist-marxistă costurile
anticeauşistă perdanţii tranziţiei
compatibilă cu capitalismul rentierii tranziţiei
stat tribalism
de drept ţărănime
investiţiei sociale umanism
minimal unicitate
paternalist uniformizare
501
unionism
Uniunea Democrată a Maghiarilor din
România (UDMR)
Uniunea Europeană (UE)
Uniunea Europei Occidentale (UEO)
Uniunea Forţelor de Dreapta (UFD)
utilitate
utilitarism
utopie
valori
virtute
voinţă
Weltanschaung
xenofobie
502
Contents
Introduction
Ideology and Doctrine

The failure of dialectic and historic materialism
The present importance of the ideological debate in Romania
The difference between ideology and doctrine
The Romanian economy is not a capitalist economy
The deficient state of the Romanian society
The aggravation of the deficits of the Romanian society and the fund
holders of the transition
The ill-fated effects of the persistence of the deficits upon the
transition: arbitrary and fear
The doctrinal imposture
The tradition of the left – right archetypes
The tradition of the left – right archetypes. Romania’s case
The need for an ideology
The unfavourable political premises of the Romanian transition
The Romanian Right Wing in the 90s
The lack of the ideological debate
Clashes in the Romanian society
Manipulations oriented against the Romanian Right Wing
The illusion of the third way
The popular state of the Romanian Right Wing

Is the Right Wing an elitist ideology?
The meanings of equality and the rejection of egalitarianism
Is poverty an obstacle for the Romanian Right Wing?
The popularity of the Romanian Right Wing
The difference between the Right-Wing popular attitude and the Left
Wing populism
The Romanians’ short memory of the evil
Praise to frustration
Praise to frustration. The political class: revenge and distribution
The message of the Romanian Right Wing ; exorcising frustration
The popular message of the Romanian Right Wing : Anti-poverty
The popular trend of the Right Wing and its objectives
On the Right Wing’s anti-communism
Against today’s populism in Romanian politics
The Right Wing’s popular spirit
The Right Wing seen as a doctrinal synthesis

The need for a doctrinal synthesis
The content of the doctrinal synthesis
503
The Right Wing’s messianic part

The justification of the Right Wing’s messianic part
Messianic archetypes
The Right Wing’s message : messianic movement and pragmatism
The revolutionary spirit of the Romanian Right Wing

The tradition of the Right Wing and the revolutionary spirit
The archetypes of revolutions. The institutional specifics of the
revolution in Romania
The tradition of the Romanian Right Wing and the revolutionary
spirit
The specifics of the revolutions in 1989
The Romanian revolution
The revolutionary spirit of the Romanian Right Wing. Tradition and
modernity
The democratic spirit of the Romanian Right Wing

The results of the old and new propaganda
“The Left mixes, the Right fixes!”
The real danger to democracy comes from the Left Wing, but from
the PSD, not from the PRM
The democratic responsibility of the Romanian Right Wing. The
firm dissociation from the Iron Guard movement
The radical spirit of the Romanian Right Wing

Redefining radicalism in the passage from the communist
dictatorship to democracy
Radicalism at the service of democracy
Civic radicalism – a missed opportunity
The content of the Romanian Right Wing’s radicalism
The Romanian Right Wing’s economic message

The capitalist development – the necessary support of democracy
Reshaping the role of the State in the economy
Reshaping the role of the State in the economy (II). The necessary
transitory stages
Reshaping the role of the State in the economy (III). Neither shock
therapy, nor gradual therapy, but firm therapy
Reshaping the role of the State in the economy (IV). Government as
risk management
Guaranteeing proprietorship
Developing the competitive environment
An active and selective policy
Linking budgetary and market devices
Developing the Romanian capital
The ethics of the market economy
Using new resources: the time and the information
504
Developing and consolidating the markets

Developing and consolidating the markets. A case study: the state of
the Romanian agriculture
Developing and consolidating the markets. A case study: the vicious
spirals of the Romanian economy and their causes
Developing and consolidating the markets. A case study: the active
social protection
The Romanian Right Wing’s national message

The Romanian Right Wing’s national spirit
Directions of action in promoting the Romanian Right Wing
Revitalizing the national conscience
An administration attached to the country’s interests
Consolidating the Romanian capital
Taking responsibility for the national history
Developing the Romanian culture
Restating the ideal of the reunification
The call for the Romanian Exiles and Diaspora
National solidarity
Raising the Church’s role
Reinforcing the country’s defense ability
Harmonizing interethnic relations
Improving Romania’s image throughout the world
The critical acknowledgement of the national message of the
traditional Right-Wing
The Romanian identity
The moral message of the Romanian Right Wing

The moral reason of politics
The moral renewal, a national imperative
The fight against corruption and preferential treatment
The Romanian Right Wing – messenger of the moral law.
Partnership between generations
Tradition and morals. The cult of heroes and poets
Martyrs’ generation and sacrifice generation. On the historic
direction of generations
A moral topic: the Revolution in December 1989. The Right Wing,
engine of the ideals of the Romanian revolution
The Romanian Right Wing’s message regarding authority

Authority and democracy
Authority and subsidiarity
Authority and liberty
The balance of powers within the State, way of exercising authority
Authority and solidarity
The objective of the authority act – the citizen’s safety
The vision concerning the society divided into social classes is
inappropriate
505
The role of the élite

The role of the intellectuals
The uninominal vote – a false target. The passage from politics to
policies
Equality / Egalitarianism
The organic and functional fundamentals of hierarchies. The danger
of a bureaucratic hierarchy
The Romanian Right Wing’s message to the Romanian Army
The Romanian Right Wing’s message to the Church
The Romanian Right Wing’s position concerning the form of
government
The institutional state of transition
The first Romanian modernization
The content of the second Romanian modernization
The institutional construction – basis of the modernization
The balance of powers within the State: the Parliament
The balance of powers within the State: the Government
The balance of powers within the State: the Justice
Reinforcing the autonomy of the public local administration
The functional part of the institutional construction. The role of the
civil society
Informal institutions
The role of the middle class
The citizen as an institution
The national movement of the Romanian Right Wing

The Right Wing chooses the road of the democratic fight. The
present political class has reached its historical limits
The post-December Romanian Right Wing – beginning of the road
The political construction in accordance with the doctrinal synthesis.
The need to build a popular political force
The Romanian Right Wing’s objectives in the short, medium and
long term
The Cultural Right Wing and the political Right Wing
The Romanian Right Wing’s national movement
Addenda – The danger to democracy comes from the left
Bibliography
Index of names
Index of topics
506
Table des matičres
Avant-propos
Idéologie et doctrine
L’échec du matérialisme dialectique et historique
L’importance actuelle du débat idéologique en Roumanie
La différence entre idéologie et doctrine
L’économie roumaine n’est pas une économie capitaliste
L’état de déficit de la société roumaine
Le prélassement des déficits de la société roumaine et les rentiers de
la transition
Effets néfastes de la persistance des déficits sur l’économie :
l’arbitraire et la peur
L’imposture doctrinaire
La traditon de la typologie Gauche – Droite
La traditon de la typologie Gauche – Droite. Le cas de la Roumanie
La nécessité du recours á l’idéologie
Les prémisses politiques défavorables de la transition roumaine
La configuration politique de la transition
La Droite roumaine dans les années ‘90
L’absence du débat idéologique
Des clivages dans la société roumaine
Les manipulations dirigées contre la Droite roumaine
L’illusion de la troisičme voie
Le caractčre populaire de la Droite roumaine

La Droite est-elle une idéologie élitiste ?
Les sens de l’égalité et le refus de l’égalitarisme
La pauvreté est-elle un obstacle pour la Droite roumaine ?
Le caractčre populaire de la Droite roumaine
La différence entre l’attitude populiste de la Gauche et l’attitude
populaire de la Droite
La brčve mémoire du mal chez les Roumains
« L’éloge » de la frustration
« L’éloge » de la frustration. La classe politique : vengeance et
distribution
Le message de la Droite roumaine et l’exorcisation de la frustration
Le message populaire de la Droite roumaine : l’Anti-pauvreté
Le mouvement populaire de la Droite et ses objectifs
De l’anti-communisme de la Droite
A l’encontre du populisme d’aujourd’hui dans la politique roumaine
L’esprit populaire de la Droite
La Droite comme synthčse doctrinaire

Le besoin d’une synthčse doctrinaire
507
Le contenu de la synthčse doctrinaire
Le rôle messianique de la Droite

La justification du rôle messianique de la Droite
Typologies messianiques
Le message de la Droite : mouvement messianique et pragmatisme
Le caractčre révolutionnaire de la Droite roumaine

La tradition de la droite et l’esprit révolutionnaire
La typologie des révolutions. Le spécifique institutionnel de la
révolution de Roumanie
La tradition de la Droite roumaine et l’esprit révolutionnaire
Le spécifique des révolutions de la Droite roumaine. Tradition et
modernité
Le caractčre démocratique de la Droite roumaine

Les fruits de l’ancienne et nouvelle propagande communiste
« La Gauche a tout cassé, la Droite va tout payer ! »
Le danger réel á l’adresse de la démocratie vient de la part de la
Gauche, mais non du PRM, sinon du PSD.
La responsabilité démocratique de la Droite. La délimitation ferme
du Mouvement Légionnaire
Le caractčre radical de la Droite roumaine

Redéfinir le radicalisme en passant de la dictature communiste á la
démocratie
Le radicalisme au service de la démocratie. Pourquoi la Droite doit
etre radicale
Le radicalisme civique – une chance ratée
Le contenu du radicalisme de la Droite roumaine
Le message économique de la Droite roumaine

Le développement capitaliste – le support nécessaire á la démocratie
Re-modeler le rôle de l’Etat dans l’ économie
Re-modeler le rôle de l’Etat dans l’ économie (II). Les étapes
transitoires nécessaires
Re-modeler le rôle de l’Etat dans l’ économie (III). Ni thérapie de
choc, ni thérapie graduelle, sinon thérapie ferme
Re-modeler le rôle de l’Etat dans l’ économie (IV). Le gouvernement
comme management du risque
La garantie de la propriété
Le développement du milieu concurrentiel
Une politique active et sélective
L’association des mécanismes budgétaires avec les mécanismes du
marché
Le développement du capital roumain
L’éthique de l’économie du marché
L’emploi de nouvelles ressources : le temps et l’information
508
Le développement et la consolidation des marchés

Le développement et la consolidation des marchés. Une étude de
cas : la situation de l’agriculture roumaine
cas : les cercles vicieux de l’économie roumaine et leurs causes
cas : la protection sociale active
Le message national de la Droite roumaine

L’esprit national de la Droite roumaine
Directions d’action dans la promotion de la Droite roumaine
Revigorer la conscience nationale
Une administration attachée aux intérets du pays
Consolider le capital roumain
Assumer l’histoire nationale
Développer la culture roumaine
Réaffirmer l’idéal de la réunification
L’appel vers l’Exil roumain et la diaspora roumaine
La solidarité nationale
Agrandir le rôle de l’Eglise
Fortifier la capacité de défense du pays
Harmoniser les relations interethniques
Améliorer l’image de la Roumanie dans le monde
L’acquis critique du message de la Droite traditionnelle. Une étude
de cas : “Românismul”
Le message moral de la Droite roumaine

La raison morale de la politique
La renaissance morale, un impératif national
La lutte contre la corruption et le traitement préférentiel
La Droite roumaine – messager de la loi morale. Le partenariat entre
générations
Tradition et morale. Le culte des héros et des počtes
Génération de martyrs de génération de sacrifice. Du sens historique
des générations
Un thčme moral : La Révolution de décembre 1989. La Droite,
partense des idéaux de la révolution roumaine
Le message de la Droite concernant l’autorité

Autorité et démocratie
Autorité et subsidiarité
Autorité et liberté
L’équilibre des pouvoirs dans l’Etat, forme d’exercice de l’autorité
Autorité et solidarité
L’objectif de l’acte d’autorité – la sécurité de l’individu
La vision concernant la société divisée en classes sociales est
inadéquate
Le rôle des élites
509
Le rôle des intellectuels

Le vote uninominal – une fausse cible. Le déplacement de politique
vers politiques
Egalité / Egalitarisme
Le fondement organique et fonctionnel des hiérarchies. Le danger de
la hiérarchie bureaucratisée
Le message de la Droite pour l’Armée roumaine
Le message de la Droite pour l’Eglise
La position de la Droite par rapport á la forme de gouvernement
Le caractčre institutionnel de la transition
La premičre modernisation de la Roumanie
Le contenu de la deuxičme modernisation de la Roumaine
La construction institutionnelle – raison de la modernisation
L’équilibre des pouvoirs dans L’Etat : Le Parlement
L’équilibre des pouvoirs dans L’Etat : Le Gouvernement
L’équilibre des pouvoirs dans L’Etat : La Justice
Le renforcement de l’autonomie de l’administration publique locale
La composante fonctionnelle de la construction institutionnelle. Le
rôle de la société civile
Les institutions informelles
Le rôle de la couche moyenne
Le citoyen comme institution
Le Mouvement National de la Droite roumaine

La Droite choisit le chemin de la lutte démocratique
La force rénovatrice de la Droite. La classe politique actuelle a
atteint ses limites historiques
Le Droite roumaine aprčs Décembre 1989 – début de chemin
La construction politique en conformité avec la synthčse doctrinaire.
Le besoin de construire une force politique de type populaire
Les objectifs de la Droite roumaine á terme court, moyen et long
La droite culturelle et la Droite politique. Le Mouvement National
de la Droite roumaine
Addenda – Le danger l’adresse de la démocratie vient de gauche
Bibliographie
Index des noms
Index thématique
510
511

Varujan Vosganian - Mesajul Dreptei Romanesti

Hochgeladen von

Dokumentinformationen

Copyright

Verfügbare Formate

Dieses Dokument teilen

Dokument teilen oder einbetten

Freigabeoptionen

Stufen Sie dieses Dokument als nützlich ein?

Sind diese Inhalte unangemessen?

Copyright:

Verfügbare Formate

Varujan Vosganian - Mesajul Dreptei Romanesti

Hochgeladen von

Copyright:

Verfügbare Formate

Mesajul Dreptei Româneşti.

Justificarea mesianismului Dreptei

cercurile vicioase ale economiei româneşti şi cauzele lor

Mesajul naţional al Dreptei româneşti

Mesajul moral al Dreptei româneşti

Mesajul Dreptei privind autoritatea

Baza organică şi funcţională a ierarhiilor.

O bună parte din ideile cuprinse în această carte constituie rodul

Motto: “Iar când venea ziua Mântuitorului,

Nimic nu este mai trist pe lume decât sărăcia. Nu mă refer numai la

pentru sine, devenind parte activă a societăţii. Având drepturi, oamenii se

identitate în buzunarul de la piept, pentru ca lumea să creadă că s-a înecat1.

decembrie 1989, atunci când a fost liberalizat accesul la resurse, ei şi-au

democratice vor rămâne la limita intrării în Parlament, fără forţa unei

Această carte nu este o lamentaţie. Situaţia este prea gravă ca să ne

Lupta împotriva sărăciei, în pragul mileniului trei, nu e o luptă

dezvoltare. Sentimentul că o soluţie colectivă nu e posibilă şi tot ce se poate

Eu sunt convins că dezbaterea ideologică este mai necesară ca

schimbării. Spre deosebire de stânga populistă, care are nevoie, pentru a

Cei care păstrează puterea de peste cinci decenii încoace nu simt

ar trebui, pentru o vreme, să părăsească postura de spectator avizat pentru a

Ceea ce în Europa Occidentală pare a fi o dezbatere mai degrabă

Eşecul materialismului dialectic şi istoric

Sfârşitul secolului XX a marcat eşecul viziunii raţionaliste asupra

îndrepta către o formă de socialism11. În deceniul trei al secolului trecut, pe

Actualitatea dezbaterii ideologice în România

Numeroase puncte de vedere socotesc că tendinţa gândirii politice

Lipset este exemplar şi convingător. Dar chiar şi autorul, care face o

de stânga le are la noi în raport cu ideologia dreptei16. Sunt numeroase voci

Deosebirea dintre ideologie şi doctrină

În ciuda aparenţelor, lupta politică reală se duce, în ţara noastră, în

A spune că în ţara noastră se duce o luptă pe temeiuri doctrinare este

liberalismului spre dreapta o dată cu dezvoltarea social-democraţiei. Acest

Economia românească nu este o economie capitalistă

România este, încă, o ţară socialistă, iar sistemul social nu este

sistemului privat, mankurtizarea sa în forma de libert al socialismului, este

Starea de deficit a societăţii româneşti

Principalul efect al acestei stări de lucruri, care nu se repercutează

 gradul de aşteptare este mai ridicat decât nivelul

Fiecare dintre aceste cauze ascunde în sine un decalaj. În acest fel,

1. Deficite ale democraţiei

Formele de manifestare ale deficitelor legate de evoluţia democratică

progresului social; germenii modernităţii nu au încolţit pe

g) Mass-media şi-a pierdut rolul de reprezentant al opiniei publice.

Existenţa acestor decalaje poate oferi o imagine despre tipul de

Pseudo-democraţia este o formă perversă de organizare democratică,

mijloacelor de constrângere şi al mijloacelor de convingere (mass-media – n.n.)... 4.

necesită şi un anumit temei cultural, fără de care instituţiile nu prind viaţă36.

o autoritate autonomă de profil. De altfel, Guvernul este cel dintâi care

d) Ponderea ridicată a sectorului de stat

În România există Consiliul Concurenţei, dar există şi Oficiul

Deficitele instituţionale sunt strâns legate de exerciţiul defectuos al

Dacă deficitele de natură instituţională sunt mai greu de observat de

ansamblul său39. Putem socoti, fără să greşim, că deficitul bugetar este o

produsului intern brut, el este o consecinţă a stării de dezechilibru. Pe scurt,

b) Deficitul balanţei de plăţi externe

c) Deficitul activităţilor economice

ca aceste deficite să aibă efecte inflaţioniste considerabile. În al treilea rând,

bancar este mai greoaie, mai costisitoare şi cu un grad mai sporit

modalitatea emiterii de acţiuni pe pieţele reglementate. Până în

e) Deficitul resurselor materiale

mecanismelor de piaţă, cu deosebire în ce priveşte bursele de valori şi

Efectele imediate ale stării de deficit economic sunt considerabile. Iată

Trebuie să o spunem de la bun început: vorbind de deficitul cultural,