Pseudoştiinţă? Dincolo de noi...

Pseudoştiinţă? Dincolo de noi...

Nicolae Sfetcu

Publicat de MultiMedia Publishing

Copyright 2018 Nicolae Sfetcu

Publicat de MultiMedia Publishing, www.telework.ro/ro/editura

ISBN: 978-606-033-047-9, DOI: 10.58679/TW44733

Licență text carte: Creative Commons cu Atribuire - Partajare în Condiții Identice 3.0

DECLINARE DE RESPONSABILITATE

Având în vedere posibilitatea existenței erorii umane sau modificării conceptelor științifice, nici autorul, nici editorul și nicio altă parte implicată în pregătirea sau publicarea lucrării curente nu pot garanta în totalitate că toate aspectele sunt corecte, complete sau actuale, și își declină orice responsabilitate pentru orice eroare ori omisiune sau pentru rezultatele obținute din folosirea informațiilor conținute de această lucrare.

Cu excepția cazurilor specificate în această carte, nici autorul sau editorul, nici alți autori, contribuabili sau alți reprezentanți nu vor fi răspunzători pentru daunele rezultate din sau în legătură cu utilizarea acestei cărți. Aceasta este o declinare cuprinzătoare a răspunderii care se aplică tuturor daunelor de orice fel, incluzând (fără limitare) compensatorii; daune directe, indirecte sau consecvente, inclusiv pentru terțe părți.

Înțelegeți că această carte nu intenționează să înlocuiască consultarea cu un profesionist educațional, juridic sau financiar licențiat. Înainte de a o utiliza în orice mod, vă recomandăm să consultați un profesionist licențiat pentru a vă asigura că faceți ceea ce este mai bine pentru dvs.

Această carte oferă conținut referitor la subiecte educaționale. Utilizarea ei implică acceptarea acestei declinări de responsabilitate.

Pseudoştiinţa

Pseudoştiinţa este o metodologie, credinţă sau practică, considerată de susţinătorii ei drept ştiinţifică, sau care pare a fi ştiinţifică dar nu aderă la o metodologie ştiinţifică adecvată, lipsindu-i susţinerea prin evidenţă sau caracterul plauzibil, sau statutul ştiinţific confirmat. Termenul s-a format din prefixul grec pseudo- (fals, sau care se pretinde a fi) şi ştiinţa (din latinescul scientia, însemnând cunoaştere). Cea mai veche utilizare a acestei denumiri se consideră ca aparţinând fiziologului francez François Magendie, care este considerat unul din pionierii fiziologiei experimentale.

Termenul este folosit în sens peiorativ, pentru a desemna o încadrare inadecvată sau înşelătoare ca ştiinţă. Corespunzător, cei care practică sau susţin o pseudoştiinţă sunt caracterizaţi prin aceiaşi termeni. Există o divergenţă între filozofii ştiinţei şi unii membri ai comunităţii ştiinţifice referitor la posibilitatea unei distincţii obiective între pseudoştiinţă şi ştiinţă.

Profesorul Paul DeHart Hurd consideră că o mare parte din licenţiaţii în ştiinţă sunt în stare să distingă între ştiinţă şi diferitele pseudoştiinţe precum astrologia, şarlatania, ocultismul, sau superstiţia. După cum se spune în diferite cursuri despre introducerea în ştiinţe, pseudoştiinţa este oricare subiect care pare a fi ştiinţific la prima vedere, sau ai cărui susţinători susţin că este ştiinţific, dar care contravine condiţiilor de testare sau deviază mult de la alte aspecte fundamentale ale metodelor ştiinţifice. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă a SUA, în raportul său Credinţa în pseudoştiinţă, ia în considerare zece exemple de credinţe paranormale considerate ca fiind pseudoştiinţifice: percepţia extrasenzorială (ESP), casele bântuite, fantomele, telepatia, clarviziunea, astrologia, comunicarea mentală cu morţii, vrăjitoarele, reîncarnarea, şi spiritismul.

Pseudoştiinţa este caracterizată de folosirea unor afirmaţii vagi, exagerate sau care nu se pot testa, supralicitarea confirmării în detrimentul argumentării, lipsa transparenţei pentru teste realizate de alţi experţi, şi o stagnare în dezvoltarea teoriei.

Ştiinţa şi pseudoştiinţa

(O diagramă tipică de frenologie secolul 19: În anii 1820, frenologiştii susţineau că mintea este localizată în zone ale creierului, şi au fost atacaţi pentru că se îndoiau de faptul că mintea vine din sufletul imaterial. Ideea lor despre citirea protuberanţelor de pe craniu pentru a prezice trăsăturile de personalitatea mai târziu a fost discreditată. Frenologia a fost numit mai întâi o pseudoştiinţă în 1843 şi continuă să fie considerată astfel şi azi.)

Metodologie ştiinţifică

În timp ce standardele pentru a determina dacă un set de cunoştinţe, metodologii, sau practici este ştiinţific poate varia de la domeniu la domeniu, o serie de principii de bază sunt unanim acceptate de către oamenii de ştiinţă. Noţiunea de bază este că toate rezultatele experimentale ar trebui să fie reproductibile, şi să poată fi verificate de către alte persoane. Aceste principii urmăresc să asigure că experimente pot fi reproduse măsurabil în aceleaşi condiţii, şi să permită investigaţii suplimentare pentru a determina dacă o ipoteză sau teorie în legătură cu fenomenele date este valabilă şi de încredere. Standardele solicită ca metoda ştiinţifică să poată fi aplicată peste tot, iar prejudecăţile să poată fi controlate sau eliminate prin metode aleatorii, procedurile de prelevare a probelor să fie corecte, studiile să fie obiective, precum şi alte metode. Toate datele culese, inclusiv condiţiile experimentale sau de mediu, se aşteaptă să fie documentate pentru a fi reproduse şi puse la dispoziţie pentru evaluare, permiţând experimentelor sau studiilor suplimentare să fie realizate pentru a confirma sau infirma rezultatele. Cuantificarea statistică a importanţei, încrederii, şi erorii sunt, de asemenea, instrumente importante pentru metoda ştiinţifică.

Falsificabilitatea

La mijlocul secolului 20, Karl Popper a extins criteriul de falsificabilitate pentru a distinge ştiinţa de non-ştiinţă. Falsificabilitatea înseamnă că un rezultat poate fi infirmat. De exemplu, o menţiune precum Dumnezeu a creat universul poate fi adevărată sau falsă, dar niciun test nu poate fi conceput care să poată dovedi niciuna din posibilităţi; ea pur şi simplu se află în afara posibilităţilor ştiinţei. Popper a folosit astrologia şi psihanaliza ca exemple de pseudoştiinţă, şi teoria relativităţii a lui Einstein ca exemplu de ştiinţă. El a împărţit non-ştiinţa în formulări filosofice, matematice, mitologice, religioase şi metafizice, pe de o parte, şi formulări pseudoştiinţifice pe de altă parte, deşi nu a furnizat criterii clare pentru diferenţe.

Un alt exemplu care arată necesitatea distinctă pentru o pretenţie de falsificabilitate a fost dusă mai departe de Carl Sagan în Lumea demonilor vânaţi, atunci când el vorbeşte despre un dragon invizibil pe care îl are în garaj. Ideea este că nu există niciun test fizic pentru a confirma prezenţa acestui dragon. Indiferent de ce test crezi că poţi imagina, există ulterior un motiv pentru care acel test nu se poate aplica la dragonul zburător, astfel încât nimeni nu poate dovedi dacă acesta există cu adevărat. Sagan afirmă că "incapacitatea de a invalida ipoteza mea nu este deloc acelaşi lucru cu a dovedi că este adevărată, explicând încă o dată că chiar dacă o astfel de pretenţie ar fi adevărată, ea s-ar situa în afara domeniului de cercetare ştiinţifică.

Normele Merton

În 1942, Robert K. Merton a identificat un mic set de norme care caracterizează ceea ce face ca o ştiinţă să fie reală. Dacă vreuna dintre norme a fost încălcată, Merton consideră conceptul respectiv ca fiind non-ştiinţă. Acestea nu sunt larg acceptate în comunitatea ştiinţifică. Normele sale sunt:

Originalitate: Testele şi cercetările efectuate trebuie să prezinte ceva nou pentru comunitatea ştiinţifică.

Detaşare: Motivele oamenilor de ştiinţă pentru practicarea acelei ştiinţe trebuie să fie pur şi simplu pentru extinderea cunoştinţelor lor. Oamenii de ştiinţă nu ar trebui să aibă motive personale pentru a aştepta anumite rezultate.

Universalitate: Nicio persoană nu ar trebui să poată obţine mai uşor informaţiile unui test decât oricare altă persoană. Clasa socială, religia, etnia, sau orice alţi factori cu caracter personal, nu ar trebui să fie factori de care să depindă capacitatea cuiva de a primi sau de a efectua un tip de ştiinţă.

Scepticism: Faptele ştiinţifice nu trebuie să se bazeze pe credinţă. Fiecare caz trebuie chestionat, argumentat şi verificat pentru erori sau pretenţii incorecte în mod constant.

Accesibilitate publică: Orice cunoaştere ştiinţifică obţinută de cineva trebuie să fie pusă la dispoziţia tuturor. Rezultatele oricărei cercetări ar trebui să fie făcute public şi împărtăşite cu comunitatea ştiinţifică.

Refuzul de a recunoaşte problemele

În 1978, Paul Thagard a propus ca pseudoştiinţa să se distingă de ştiinţă în primul rând prin faptul că ar fi mai puţin progresivă decât teoriile alternative pe o perioadă lungă de timp, iar susţinătorii săi nu reuşesc să recunoască sau să rezolve probleme cu ajutorul teoriei. În 1983, Mario Bunge a sugerat categoriile de domenii de credinţă şi domenii de cercetare, pentru a ajuta la a distinge între pseudoştiinţă şi ştiinţă, în cazul în care prima este în primul rând personală şi subiectivă, şi cea de a doua implică o anumită abordare sistematică.

Critica termenului

Filosofii ştiinţei, cum ar fi Paul Feyerabend, au susţinut că nu este nici posibil, nici de dorit, o distincţie între ştiinţă şi non-ştiinţă. Printre problemele care pot face distincţia dificilă este viteza variabilă de evoluţie între teoriile şi metodologiile ştiinţei ca răspuns la noile date. În plus, standardele specifice aplicabile unui domeniu al ştiinţei ar putea să nu fie aplicabile în alte domenii.

Larry Laudan a sugerat că pseudoştiinţa nu are nicio semnificaţie ştiinţifică şi este folosită în principal pentru a descrie emoţiile noastre: "Dacă am fi corecţi şi ne-am situa de partea motivaţiei, ar trebui să renunţăm la termeni precum pseudo-ştiinţă şi ne-ştiinţă din vocabularul nostru, acestea sunt doar fraze goale, care produc numai emoţii pentru noi. De asemenea, Richard McNally afirmă, Termenul de pseudo-ştiinţă a devenit ceva mai mult decât un motiv inflamator pentru demiterea rapidă a adversarilor cuiva în media, şi Când antreprenorii terapeutici au pretenţii pe seama intervenţiilor lor, nu ar trebui să ne pierdem timpul încercând să aflăm dacă intervenţiile lor se califică ca pseudoştiinţă. Mai degrabă, ar trebui să îi întrebăm: De unde ştii că funcţionează intervenţia ta? Care este dovada ta"?

Identificarea pseudoştiinţei

Un domeniu, practică, sau set de cunoştinţe, ar putea în mod rezonabil să fie numit pseudoştiinţă atunci când este prezentat ca fiind în conformitate cu normele de cercetare ştiinţifică, dar din punctul de vedere al demonstraţiei nu respectă aceste norme.

Karl Popper a declarat că nu este suficient să se facă distincţia între ştiinţă şi pseudoştiinţă, sau metafizică, prin criteriul de aderare riguroasă la metoda empirică, care este în esenţă inductivă, bazată pe observare sau experimentare. El a propus o metodă de a distinge între metode empirice autentic, nonempirice sau chiar pseudoempirice. Acest din urmă caz a fost exemplificat prin astrologie, care face apel la observare şi experimentare. În timp ce aceasta a avut dovezi empirice uimitoare bazate pe observaţie, pe horoscoape şi biografii, nu a reuşit esenţial să adere la standardele ştiinţifice acceptabile. Popper a propus falsificabilitatea ca un criteriu important în diferenţierea dintre ştiinţă şi pseudoştiinţă.

Pentru a demonstra acest punct de vedere, Popper a oferit ca exemple două cazuri de comportament uman şi explicaţii tipice din teoriile lui Freud şi Adler: un om care împinge un copil în apă cu intenţia de a-l îneca, şi un om care îşi sacrifică viaţa într-o încercare de a salva copilul. Din perspectiva lui Freud, primul om ar fi suferit de pe urma represiunii psihologice, probabil derivată dintr-un complex Oedip, în timp ce al doilea a atins sublimarea. Din perspectiva lui Adler, şi primul şi al doilea bărbat au suferit de sentimente de inferioritate şi a trebuit să îşi dovedească lui însuşi, ceea ce l-a condus să comită infracţiunea sau, în al doilea caz, să salveze copilul. Popper nu a fost în stare să găsească niciun contraexemplu al comportamentului uman în care comportamentul nu ar fi putut fi explicat în termenii teoriei lui Adler sau a lui Freud. Popper a susţinut că observaţia întotdeauna s-a potrivit cu sau a confirmat teoria care, mai degrabă decât puterea, a fost de fapt slăbiciunea sa.

În schimb, Popper a dat exemplul teoriei gravitaţionale a lui Einstein, care a prezis că lumina trebuie să fie atrasă de corpuri grele (cum ar fi Soarele), la fel cum sunt atrase corpurile materiale. Ca urmare, stelele mai aproape de Soare vor părea că sunt la o distanţă mică de Soare, şi depărtate între ele. Această previziune a fost deosebit de frapantă pentru Popper, deoarece a implicat un risc considerabil. Strălucirea Soarelui a împiedicat acest efect să fie observat în condiţii normale, astfel încât fotografiile au trebuit să fie luate în timpul unei eclipse şi comparate cu fotografiile efectuate pe timp de noapte. Popper afirmă: Dacă observaţiile ar fi arătat că efectul prezis este cu siguranţă absent, atunci teoria ar fi fost pur şi simplu respinsă.Popper a rezumat criteriu său pentru statutul ştiinţific al unei teorii ca depinzând de falsificabilitatea, refutabilitatea, sau testabilitatea sa.

Paul R. Thagard a folosit astrologia ca un studiu de caz pentru a distinge ştiinţa de pseudoştiinţă şi pentru a delimita principiile şi criteriile propuse. În primul rând, astrologia nu a progresat, prin aceasta că nu a fost actualizată şi nici nu s-a adăugat nicio putere explicativă de la Ptolemeu încoace. În al doilea rând, a ignorat problemele nerezolvate, cum ar fi precesia echinocţiilor din astronomie. În al treilea rând, teoriile alternative de personalitate şi comportament au crescut progresiv pentru a cuprinde explicaţii ale fenomenelor pe care astrologia le atribuie static forţelor cereşti. În al patrulea rând, astrologii au rămas dezinteresaţi în dezvoltarea teoriei pentru a se ocupa cu problemele nerezolvate sau în evaluarea critică a teoriei în raport cu alte teorii. Thagard a intenţionat să extindă acest criteriu la alte domenii decât astrologia. El a crezut că ar delimita ca pseudoştiinţifice practici cum ar fi vrăjitoria şi piramidologia, lăsând în acelaşi timp fizica, chimia şi biologia în domeniul ştiinţei. Bioritmurile, care la fel ca astrologia s-au bazat în mod necritic pe datele de naştere, nu au îndeplinit criteriul de pseudoştiinţă la acel moment, deoarece nu au existat explicaţii alternative pentru aceleaşi observaţii. Utilizarea acestui criteriu are drept consecinţă faptul că o teorie poate la un moment dat să fie ştiinţifică şi la un alt moment pseudoştiinţifică.

Știinţa se distinge, de asemenea, de revelaţie, teologie, sau spiritualitate, prin faptul că oferă o perspectivă asupra lumii fizice obţinută prin cercetare şi testare empirică. Din acest motiv, predarea ştiinţei creaţiei şi a creaţiei inteligente a fost condamnată ferm în declaraţiile de poziţie din partea organizaţiilor ştiinţifice. Disputele cele mai notabile se referă la evoluţia organismelor vii, ideea de strămoş comun, istoria geologică a Pământului, formarea sistemului solar, şi originea universului. Sistemele de credinţă care derivă din cunoaşterea divină sau inspiraţională nu sunt considerate pseudoştiinţă în cazul în care nu pretind nici a fi ştiinţifice nici nu resping ştiinţa bine stabilită. Mai mult, unele revendicări religioase specifice, cum ar fi puterea rugăciunii prin mijlocitor pentru a vindeca pe bolnavi, deşi ele pot fi bazate pe convingeri netestabile, pot fi testate prin metode ştiinţifice.

Unele afirmaţii şi credinţe obişnuite în ştiinţa şi populară ar putea să nu îndeplinească criteriile de ştiinţă. Ştiinţa populară poate estompa diferenţele dintre ştiinţă şi pseudoştiinţă în rândul publicului larg, şi poate implica, de asemenea, ficţiunea ştiinţifică. Într-adevăr, ştiinţa populară este diseminată către, şi poate de asemenea emana cu uşurinţă de la, persoanele care nu sunt responsabile de metodologii ştiinţifice şi de expertiză evaluare inter pares.

În cazul în care pretenţiile unui anumit domeniu pot fi testate experimental şi normele metodologice sunt respectate, ea nu este pseudoştiinţă, deşi ciudate, surprinzătoare, sau contraintuitive. În cazul în care revendicările formulate nu sunt compatibile cu rezultatele experimentale sau teoriile stabilite existente, dar metodologia este solidă, este necesară prudenţă; ştiinţa constă în ipoteze de testare care se pot dovedi a fi false. În acest caz, activitatea poate fi mai bine descrisă ca idei care nu sunt încă general acceptate. Protoştiinţa este un termen folosit uneori pentru a descrie o ipoteză care nu a fost încă testată în mod adecvat prin metoda ştiinţifică, dar care altfel este în concordanţă cu ştiinţa existentă sau care, în cazul în care inconsecventă, oferă motive rezonabile de inconsecvenţă. Aceasta poate descrie, de asemenea, trecerea de la un set de cunoştinţe practice la domeniu ştiinţific.

Ştiinţa patologică

Știinţa patologică este procesul prin care oamenii sunt păcăliţi prin rezultate false... de efecte subiective, credinţe iluzoriu sau interacţiuni de prag. Termenul a fost folosit pentru prima dată de chimistul Irving Langmuir, laureat al Premiului Nobel, în timpul unui colocviu în 1953 la Laboratorul de Cercetare Knolls.. Langmuir a declarat că o ştiinţă patologică este un domeniu de cercetare care pur şi simplu nu va renunţa - mult timp după ce a fost catalogată drept falsă de majoritatea oamenilor de ştiinţă din domeniu. El a numit ştiinţa patologică ştiinţa lucruri care nu sunt ce par a fi.

Bart Simon enumeră printre practicile pretinse a fi ştiinţă: categorii ... cum ar fi ... pseudoştiinţa, ştiinţa amatoricească, ştiinţa deviantă sau frauduloasă, ştiinţă rea, ştiinţă nedorită, şi ştiinţa şi populară.... ştiinţa patologică, ştiinţa religioasă, şi ştiinţa voodoo. Exemple de ştiinţă patologică pot include homeopatia, canalele marţiene, razele N, poliapa, memoria apei, mişcarea perpetuă, şi fuziunea la rece. Teoriile şi concluziile din spatele tuturor acestor exemple sunt în prezent respinse sau ignorate de majoritatea oamenilor de ştiinţă.

Știinţa patologică, astfel cum este definită de Langmuir, este un proces psihologic în care un om de ştiinţă, iniţial conformându-se metodei ştiinţifice, inconştient se îndepărtează de această metodă, şi începe un proces patologic de interpretare a datelor. Unele caracteristici ale ştiinţei patologice sunt:

Efectul maxim observat este produs de un agent care provoacă o intensitate abia detectabilă, iar magnitudinea efectului este în mod substanţial independentă de intensitatea cauzei.

Efectul este de o magnitudine care rămâne aproape de limita de detectabilitate, sau sunt necesare mai multe măsurători din cauza semnificaţei statistice foarte scăzută a rezultatelor.

Există pretenţii de măsurători de mare precizie.

Teorii fantastice contrare experienţei sunt sugerate.

Criticile sunt întâmpinate cu scuze ad-hoc.

Raportul dintre suporteri şi critici creşte şi apoi scade treptat până la uitare.

Langmuir nu a intenţionat niciodată să considere termenul ca fiind definit în mod riguros; a fost pur şi simplu titlul discursului său asupra unor exemple de ştiinţă ciudată. Ca la orice încercare de a defini demersul ştiinţific, exemple şi contraexemple pot fi întotdeauna găsite.

Exemplele lui Langmuir

Raze N

Langmuir a discutat problema razelor N ca un exemplu de ştiinţă patologică. Aceasta este considerată în continuare un caz tradiţional de ştiinţă patologică.

În 1903, René-Prosper Blondlot a studiat razele X (precum mulţi fizicieni ai epocii) şi a observat o nouă radiaţie vizibilă, care ar putea penetra aluminiul. El a conceput experimente în care un obiect abia vizibil a fost iluminat de aceste raze N, şi, astfel, a devenit mai vizibil. Blondlot a susţinut că razele N au provocat o reacţie vizuală mică, prea mică pentru a fi văzute în condiţii de iluminare normală, dar vizibilă doar atunci când au fost eliminate majoritatea surselor de lumină normale şi ţinta a fost abia vizibilă.

Razele N au devenit subiectul unor dezbateri în cadrul comunităţii ştiinţifice. După un timp, fizicianul Robert W. Wood a decis să viziteze laboratorul Blondlot, care s-a concentrat pe caracterizarea fizică a razelor N. Un experiment a trecut razele printr-o fantă de 2 mm, printr-un prismă de aluminiu, măsurându-se indicele de refracţie cu o precizie care solicită măsurători cu o precizie de 0,01 mm. Wood a întrebat cum a fost posibil ca să se poată măsura ceva cu precizia de 0,01 mm de la o sursă de 2 mm, o imposibilitate fizică în propagarea oricărei unde. Blondlot a răspuns: Acesta este unul dintre lucrurile fascinante despre razele N. Ele nu urmează legile ordinare ale ştiinţei pe care le credem în mod obişnuit. Wood apoi a cerut să vadă experimentele funcţionând ca de obicei, care ar fi avut loc într-o cameră foarte întunecată, astfel încât ţinta să fie abia vizibilă. Blondlot a repetat experimentele sale cele mai recente si a obţinut aceleaşi rezultate - în ciuda faptului că Wood a sabotat experimentul îndepărtând pe ascuns prisma din aparatul cu raze N.

Alte exemple

Langmuir a oferit exemple de ceea ce el considera ca ştiinţă patologică în discursul său iniţial:

Efectul Davis-Barnes (1929) (conform Prof. Bergen Davis de la Universitatea Columbia)

Razele mitogenetice (1923) (Alexander Gurwitsch şi alţii)

Efectul Allison (1927) (conform Fred Allison)

Percepţiile extrasenzoriale (1934), unde Nordrhein a folosit conştient rezultate contrare testelor pentru că el simţea că acestea nu puteau fi corecte.

Farfuriile zburătoare/OZN-urile la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950.

Exemple ulterioare

O versiune din 1985 a discursului Langmuir a oferit mai multe exemple, cu toate că cel puţin unul dintre acestea (poliapa) a apărut în întregime după moartea lui Langmuir în 1957:

Radiestezia apei

Canalele marţiene (Observate la sfârşitul secolului al 19-lea şi începutul secolului 20, s-au dovedit a fi iluzii optice.)

Anumite efecte fotomecanice şi electromecanice raportate

Poliapa

Efectele biologice ale câmpurilor magnetice cu excepţia magnetocepţiei.

Exemple mai noi

După discursul iniţial al lui Langmuir lui, o serie de exemple mai noi de ceea ce par a fi ştiinţă patologică au apărut. Denis Rousseau, unul dintre principalii demascatori ai poliapei, a oferit o actualizare a listei lui Langmuir în 1992, citând în mod specific ca exemple cazurile de poliapa, fuziune la rece a lui Fleischmann, şi diluarea infinită a lui Jacques Benveniste.

Poliapa

Poliapa era o formă de apă care părea să aibă un punct de fierbere mult mai mare şi punctul de îngheţ mult mai mic decât apa obişnuită. Multe articole au fost publicate pe această temă, şi cercetarea poliapei a fost făcută în toată lumea cu rezultate mixte. În cele din urmă, s-a stabilit că multe din proprietăţile poliapei ar putea fi explicate prin contaminare biologică. Atunci când au fost introduse metode de curăţare mai riguroase a obiectelor de sticlă şi controale experimentale, poliapa nu a mai putut fi produsă. A fost nevoie de mulţi ani pentru ca conceptul de poliapă să moară, în ciuda rezultatelor negative.

Fuziunea la rece

În 1989, Pons şi Fleischmann au anunţat descoperirea unei proceduri simple şi ieftine de a obţine fuziune nucleară la temperatura camerei. Deşi au existat multe cazuri în care au fost raportate rezultate de succes, le-a lipsit coerenţa şi, prin urmare, fuziunea la rece a ajuns să fie considerat un exemplu de ştiinţă patologică. Două discuţii convocate de către Departamentul de Energie al SUA, una în 1989 şi o a doua în 2004, nu au recomandat un program federal dedicat pentru cercetarea fuziunii la rece. Un număr mic de cercetători continuă să lucreze pe acest subiect.

Memoria apei

Jacques Benveniste a fost un imunolog francez care în 1988 a publicat o lucrare în prestigioasa revistă ştiinţifică Nature descriind acţiunea unei diluţii foarte mari de anticorpi anti-IgE pe degranularea bazofilelor umane, constatări care păreau să sprijine conceptul de homeopatie. Biologii au fost derutaţi de rezultatele lui Benveniste, întrucât în aceste diluţii mari au rămas doar molecule de apă, şi nicio moleculă din anticorpul original. Benveniste a concluzionat că configuraţia moleculelor în apă a fost activă biologic. Investigaţiile ulterioare nu au sprijinit concluziile lui Benveniste, care sunt în prezent citate ca un exemplu de ştiinţă patologică.

Antropomorfism

(Huitzilopochtli, zeul aztec al Tenochtitlan)

Antropomorfismul, sau personificarea, este atribuirea unor forme umană sau a altor caracteristici altcuiva decât unei fiinţe umane. Exemplele includ ilustrarea zeităţilor cu forme umane, crearea de personaje fictive animale non-umane cu trăsături fizice umane, şi atribuirea de emoţii umane sau modalităţi de forţare a naturii, cum ar fi uraganele sau cutremurele.

Antropomorfismul are rădăcini antice ca motiv literar, şi în artă în general. Cele mai multe culturi au fabule tradiţionale cu animale antropomorfizate, care pot sta în picioare sau vorbi ca şi cum ar fi umane, ca personaje.

Cuvântul antropomorfism a fost folosit pentru prima dată în mijlocul anilor 1700. Cuvântul provine din limba greacă, ἄνθρωπος (ánthrōpos), uman, şi μορφή (morphē), formă.

În preistorie

De la începuturile modernităţii comportamentale umane în paleoliticul superior, în urmă cu 40.000 de ani, exemple de lucrări artistice zoomorfe (in formă de animale) reprezintă cele mai vechi dovezi pe care le avem de antropomorfism. Una dintre cele mai vechi cunoscute opere este o sculptură de fildeş, Löwenmensch, în Germania, o figurină în formă umană cu cap de leoaică sau leu, determinată a avea aproximativ 32.000 ani.

Nu este posibil să se spună ce reprezintă aceste opere de artă preistorice. Un exemplu mai recent este Sorcerer, o pictură murală enigmatică din peştera Trois Frères, Ariège, Franţa: semnificaţia figurii este necunoscută, dar este, de obicei, interpretată ca un fel de mare spirit sau maestru al animalelor. În ambele cazuri există un element de antropomorfism.

Această artă antropomorfă a fost legată de arheologul Steven Mithen de apariţia mai multor practici sistematice de vânătoare în paleoliticul superior (Mithen 1998). El propune ca acestea sunt produsul unei schimbări în arhitectura minţii umane, o fluiditate crescândă între istoria naturală şi inteligenţa socială, unde antropomorfismul a permis vânătorilor să se identifice empatic cu animalele vânate şi să prezică  mai bine astfel mişcările lor.

În religie şi mitologie

În religie şi mitologie, antropomorfismul se referă la percepţia unei fiinţe divine sau persoane în formă umană, sau la recunoaşterea calităţilor umane la aceste fiinţe.

Mitologii antici au reprezentat frecvent divinitatea ca zeităţi cu forme şi calităţi umane. Ele se aseamănă cu fiinţele umane nu numai în aparenţă şi personalitate; ele expun multe comportamente umane care au fost folosite pentru a explica fenomenele naturale, creaţia şi evenimente istorice. Zeităţile se îndrăgosteau, se căsătoreau, aveau copii, luptau, deţineau arme, şi călăreau cai şi foloseau care de luptă. Ei se ospătau cu produse alimentare speciale, şi, uneori, cereau sacrificii de produse alimentare, băuturi şi obiecte sacre realizate de fiinţe umane. Unele zeităţi antropomorfe reprezentau concepte umane specifice, cum ar fi dragostea, războiul, fertilitatea, frumuseţea, sau anotimpurile. Zeităţile antropomorfe expuneau calităţi umane, cum ar fi frumuseţea, înţelepciunea, şi puterea, şi punctele slabe uneori, umane, cum ar fi lăcomia, ura, gelozia, şi furia incontrolabilă. Zeităţile greceşti, cum ar fi Zeus şi Apollo, de multe ori au fost descrise în formă umană prezentând ambele trăsături umane, atât lăudabile cât şi josnice.

Antropomorfismul în acest caz este denumit antropoteism.

Din punctul de vedere al aderenţi la religiile în care oamenii au fost creaţi sub forma divină, fenomenul poate fi considerat teomorfism, sau oferirea de calităţi divine omului.

Antropomorfismul s-a desprins ca o erezie creştină, în special vizibilă cu audianii Siriei din secolul al treilea, dar şi în Egipt în secolul al patrulea şi Italia în al zecelea secol. Acesta adesea s-a bazat pe o interpretare literală a Genezei 1:27: Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.

Critici

Unele religii, oameni de ştiinţă, şi filozofi, au avut obiecţii cu privire la zeităţile antropomorfe. Filozoful grec Xenofan (570-480 î.Hr.) a argumentat împotriva concepţiei de zeităţi ca fundamental antropomorfe:

Dar dacă bovinele şi cabalinele şi leii ar avea mâini

sau ar putea picta cu mâinile lor şi ar crea lucrări, ca oamenii,

caii ca şi cai şi vitele ca şi vite

ar descrie de asemenea formele zeilor trupurile lor

de-aceeaşi formă şi asemănare cu ei înşişi.

...

Etiopienii spun că zeii lor sunt cârni [σιμούς] şi negri

Tracii îi consideră palizi şi cu părul roşu.

El spunea că cel mai mare zeu nu seamănă cu omul nici în formă, nici în minte.

Atât iudaismul cât şi islamul resping o zeitate antropomorfă, considerând că Dumnezeu este dincolo de înţelegerea umană. Respingerea de iudaism a unei divinităţi antropomorfe a crescut în perioada hasmoneană (circa 300 î.e.n.), când credinţa evreiască a încorporat unele filozofii greceşti. Respingerea iudaismului a crescut şi mai mult după Epoca de Aur islamică în secolul al X-lea, pe care Maimonide a codificat-o în secolul al XII-lea în treisprezece principii de credinţă iudaică.

Hinduşii nu resping conceptul de divinitate în abstractul nemanifestat. Krishna spune în Bhagavad Gita, capitolul 12, versetul 5, că este mult mai dificil pentru oameni să se concentreze pe o zeitate ca nemanifestată decât pe una cu formă, cu ajutorul pictogramelor antropomorfe, pentru că oamenii au nevoie să perceapă totul cu simţurile lor.

În Chipuri în nori, antropologul Stewart Guthrie consideră ca toate religiile sunt antropomorfisme care provin din tendinţa creierului de a detecta prezenţa sau vestigiile altor oameni în fenomene naturale.

În ştiinţă

În comunitatea ştiinţifică, utilizarea limbajului antropomorfe care sugerează că animalele au intenţii şi emoţii a fost în mod tradiţional depreciată ca indicând o lipsă de obiectivitate. Biologii au fost avertizaţi să evite ipotezele că animalele împărtăşesc oricare dintre aceleaşi capacităţi mentale, sociale şi emoţionale ca cele ale oamenilor, şi că trebuie să se bazeze pe dovezi strict observabile. În 1927 Ivan Pavlov a scris că animalele ar trebui să fie considerate fără a fi necesar să se recurgă la speculaţii fantastice cu privire la existenţa unor stări subiective posibile. Mai recent, The Oxford companion to animal behaviour (1987) a informat că cercetătorul este bine sfătuit să studieze comportamentul, mai degrabă decât încercarea de a ajunge la orice emoţie. Unii oameni de ştiinţă, cum ar fi William M Wheeler (scuzându-se în scris pentru utilizarea antropomorfismului în 1911), au folosit un limbaj antropomorfic în metafore pentru a face subiectele mai uşor de înţeles sau mai memorabile.

În ciuda impactului ideilor lui Charles Darwin în Expresia emoţiilor la om şi animale (Konrad Lorenz, în 1965 l-a numit un sfânt patron al etologiei) etologia s-a concentrat în general asupra comportamentului, nu pe emoţie, la animale. Deşi în alte moduri Darwin a fost şi este simbolul ştiinţei, acceptarea sa a istorioarelor şi antropomorfismului este în contrast puternic cu nivelul de la care oamenii de ştiinţă mai târziu au privit conceptele de minte, specificitate, individualitate, şi acţiune:

"Chiar şi insectele se joacă împreună, aşa cum au fost descrise de acel observator excelent, P. Huber, care