Discover millions of ebooks, audiobooks, and so much more with a free trial

Only $11.99/month after trial. Cancel anytime.

Alhambra
Alhambra
Alhambra
Ebook247 pages3 hours

Alhambra

Rating: 0 out of 5 stars

()

Read preview

About this ebook

Mai multe variante brute ale urmatoarelor povestiri si eseuri au fost scrise in timpul sederii in Alhambra; altele au fost adaugate ulterior, fiind bazate pe notitele si observatiile facute acolo.


Am avut grija sa pastrez culoarea locala si veridicitatea; astfel incat intrega carte are intentia de a prezenta o imagine credibila si graitoare a unui microcosmos, a unei mici lumi unice in care am fost aruncat din fericire; si despre care lumea exterioara are o idee total gresita. Stradania mea a fost sa descriu in amanunt caracterul sau pe jumatate spaniol si pe jumatate oriental; imbinarea intre eroic, poetic si grotesc; sa reinvii urmele de gratie si frumusete care palesc cu repeziciune de pe zidurile sale; sa marchez traditiile regale si cavaleresti ale celor care odata ii amenintau regatul; precum si sa pastrez o amintire a legendelor superstitioase si capricioase ale rasei pestrite care bantuie acum prin ruinele acestei lumi.

LanguageRomână
PublisherAldo Press
Release dateJan 1, 2009
ISBN9789737010759
Alhambra
Author

Washington Irving

Washington Irving Was born in New York City in 1783. He lived in the United States, England, and Spain (where he served as an American diplomatic attache). A prolific author, Irving wrote The Sketch Book of Geoffrey Crayon, Gent., Diedrich Knickerbocker's History of New York, The Alhambra, and biographies of George Washington and Christopher Columbus, among other works. He is best remembered, however, for his two most famous stories, "The Legend of Sleepy Hollow" and "Rip Van Winkle."

Related to Alhambra

Related ebooks

Fantasy For You

View More

Reviews for Alhambra

Rating: 0 out of 5 stars
0 ratings

0 ratings0 reviews

What did you think?

Tap to rate

Review must be at least 10 words

    Book preview

    Alhambra - Washington Irving

    Călătoria

    În primăvara anului 1829, autorul acestei cărţi, a cărui curiozitate îl purtase până în Spania, a făcut o expediţie fugară din Sevilla în Granada, în compania unui prieten, membru al Ambasadei Rusiei la Madrid. În mod accidental ne-am întâlnit, oameni din diferite părţi ale lumii, iar asemănarea gustului ne-a făcut să hoinărim împreună prin munţii romantici ai Andaluziei. Dacă aceste rânduri vor ajunge sub ochii lui, oriunde ar fi, mânat de datoriile meseriei, fie printre rândurile comisionarilor de la Curte, fie meditând asupra adevăratelor valori ale naturii, scenele de aici să-i amintească de camarazii comuni, dar mai ales de unul anume, căruia nici timpul şi nici distanţa nu-i vor şterge vreodată amintirea generozităţii şi valorii sale.

    Iar acum, înainte de a merge mai departe, daţi-mi voie să vă prezint câteva remarce asupra peisajului spaniol şi a călătoriei spaniole. Mulţi sunt cei capabili să descrie Spania după propria imaginaţie, ca o regiune sudică, mărginită de şarmul luxuriant al voluptuoasei Italii. Dimpotrivă, chiar dacă anumite provincii maritime fac excepţie, totuşi, în marea majoritate, Spania este o ţară rece, melancolică, cu munţi aspri şi câmpii întinse, golite de copaci şi extrem de liniştite şi singuratice, asemănătoare oarecum cu caracterul sălbatic şi singuratic al Africii. Ceea ce se adaugă acestei linişti şi acestei singurătăţi este absenţa păsărilor cântătoare, o consecinţă naturală a dorinţei pentru crânguri şi garduri vii. Vulturul şi uliul sunt văzuţi printre stâncile munţilor sau planând asupra câmpiilor; sau printre tufişurile de lujeri timizi şi singuratici de prin lunci; dar nenumăratele păsărele pe care le întâlneşti oriunde în alte ţări sunt întâlnite doar în puţine provincii ale Spaniei şi mai ales în cele care se află în primul rând printre livezi şi grădini ce împrejmuiesc aşezările umane.

    În provinciile din interiorul ţării, călătorul traversează din când în când mari întinderi cultivate cu cereale, care ţin cât vezi cu ochii, formând câteodată valuri de verdeaţă, câteodată întinderi dezgolite arse de soare, dar el priveşte împrejur în gol după mâna care a arat solul. În depărtare poate întrevedea câteva sate, pe un deal abrupt sau pe un pisc ascuţit, cu clădiri mucegăite şi o ruină a unui turn de control; altădată straja durabilă împotriva războielor civile sau a năvălirilor maure; căci obiceiul de altădată printre ţărani, de a se aduna pentru a se apăra încă se păstrează în majoritatea părţilor Spaniei, ca o consecinţă a prăzilor de război şi jefuitorilor nomazi.

    Dar, deşi Spaniei îi lipsesc în mare parte crângurile şi pădurile, şi şarmul culturilor ornamentale, totuşi aspectul său este nobil în severitatea sa şi în concordanţă cu atributele poporului său; şi cred că mai degrabă l-aş putea înţelege pe spaniolul mândru, rece, zgârcit şi sobru, cu sfidarea sa bărbătească datorată lipsurilor şi cu dispreţul pentru indulgenţa feminină, de când am văzut ţara în care locuieşte.

    De asemenea există ceva în trăsăturile simple şi severe ale peisajului spaniol, care lasă în suflet un sentiment sublim. Câmpiile imense din Castilii sau La Mancha, care se întind cât vezi cu ochii, derivă interes asupra goliciunii şi imensităţii lor şi posedă într-o oarecare măsură solemnitatea grandorii oceanului. Hoinărind prin aceste pustietăţi nesfârşite, ochiul întrezăreşte ici şi colo o turmă răzleaţă de vite, păzite de un cioban singuratic, nemişcat ca o statuie, cu toiagul lung şi subţire, îndreptat cu partea ascuţită în sus, ca o suliţă în aer; sau vede un şir lung de catâri, mişcându-se încet prin pustietate, ca un şir de cămile prin deşert; sau un călăreţ singuratic înarmat cu puşcă şi stilete colindând de-a lungul câmpiei. Astfel ţara, obiceiurile, înfăţişarea oamenilor au ceva din caracterul arabilor. Nesiguranţa din ţară este dovedită prin folosirea generală a armelor. Ciobanul pe câmp şi cel din câmpie, au muschetă şi cuţit. Săteanul bogat se aventurează rar în centru fără carabină şi probabil cu un servitor pe jos, cu o puşcă pe umăr, şi astfel cea mai neînsemnată călătorie este tratată ca o pregătire de război.

    Pericolele de pe drum induc un anume mod de a călători asemănător, la o scară mai mică, cu caravanele din est. Arrieros, sau cărăuşii, se unesc în convoaie şi pornesc în şiruri mari şi bine înarmate, în anumite zile, în timp ce călători ocazionali li se alătură mărind numărul şi contribuind la întăriri. În acesst mod primitiv se desfăşoară comerţul în ţară. Călăuza pe catâr este cea prin care se face în general transportul şi cea care traversează ţinutul în mod legitim, tăind peninsula de la Pirinei şi Asturia până la Serrania de Ronda şi porţile Gibraltarului. Ea trăieşte aspru şi econom: puţinele provizii sunt acoperite de o ţoală groasă; o ploscă din piele atârnând de povară, cu vin sau apă, ca rezervă pentru munţii sterpi sau câmpiile însetate; o bucată de piele de catâr, întinsă pe pământ, îi serveşte drept pat noaptea şi bagajul îi este pernă. Statura sa scundă, dar curată şi viguroasă indică putere; tenul său este închis şi ars de soare, expresia din ochii fermi, dar tăcuţi se luminează la o emoţie bruscă; comportarea sa este sigură, bărbătească şi politicoasă şi niciodată nu trece pe lângă tine fără să te salute astfel: Dios guarde a usted! Va con Dios, caballero! (Domnul să te păzească! Domnul fie cu tine, cavalere!)

    Cum aceşti oameni îşi pun întreaga avere în joc, în încărcătura catârilor, au armele mereu la îndemână, agăţate de animale, gata să fie scoase pentru apărare; dar numărul mare le conferă siguranţă împotriva neînsemnatelor bande de hoţi; tâlharul solitar, înarmat până-n dinţi, pe armăsarul andaluz, le dă târcoale, ca un pirat prin convoiul de comercianţi, fără a îndrăzni să atace.

    Călăuza spaniolă are o rezervă inepuizabilă de cântece şi balade, cu care îşi amuză nesfârşita călătorie. Ariile sunt neprelucrate şi simple, constând în câteva inflexiuni. Pe acestea el le cântă înainte cu voce tare şi în cadenţă tărăgănată, aşezat într-o parte pe catârul său, care pare că ascultă cu o infinită gravitate, şi, ca să ţină măsura, păşeşte în ritm. Cupletele astfel intonate sunt adesea romanţe tradiţionale despre mauri sau vreo legendă a unui sfânt sau cântece de dragoste; sau, cel mai des, balade despre vreun contrabandist chel sau vreun tâlhar dur, căci contrabandistul şi tâlharul sunt eroi în poeziile oamenilor simpli din Spania. Adesea, cântecul conducătorului de catâri este compus pe loc şi relatează scene locale sau vreun incident dintr-o călătorie. Acest talent de a cânta şi de a improviza este frecvent în Spania şi se spune că este moştenit de la mauri. Există ceva sălbatic şi plăcut în a asculta aceste cântece în mijlocul scenelor singuratice pe care le descriu; acompaniate de clinchetul ocazional al talăngii catârului, căci aşa se întamplă.

    Efectul este pitoresc în momentul când întâlneşti un şir de călăuze pe catâri într-o trecătoare de munte. Mai întâi se aud talăngile primilor catâri, spărgând cu melodia lor simplă liniştea împietrită a înălţimilor; sau poate vocea unei călăuze mustrând vreun animal leneş sau ieşit din şir; sau cântând din toată puterea plămânilor săi o baladă tradiţională. În depărtare se zăresc catârii şerpuind uşor prin defileul muntos, câteodată coborând stânci abrupte, reliefându-se direct pe cer, altădată urcând din greu abisurile adânci şi aride din vale. Pe măsură ce se apropie, se pot vedea decoraţiile vesele ale hainelor ponosite cu ciucuri şi păturile de pe catâri, în timp ce trec pe lângă tine, cu carabina mereu pregătită, agăţată în spatele încărcăturii de pe şa, ceea ce indică o nesiguranţă a drumurilor.

    Regatul vechi al Granadei, în care trebuia să intrăm, este una dintre cele mai muntoase regiuni ale Spaniei. Vaste întinderi sau lanţuri de munţi dezgoliţi de tufe sau copaci, bălţaţi cu marmură sau granit, îşi înalţă vârfurile arse de soare pe cerul de un albastru pătrunzător; totuşi în inima colţuroasă a acestor munţi se întind văi verzi şi fertile, unde deşertul şi verdeaţa se bat pentru supremaţie şi unde fiecare stâncă este obligată să suporte smochini, portocali, lămâi şi să lase să înflorească mirtul şi trandafirii.

    Din trecătorile sălbatice ale acestor munţi, se văd oraşe şi sate zidite asemenea cuiburilor de vulturi printre stânci şi împrejmuite de construcţii maure; sau turnuri ruinate cocoţate pe piscuri semeţe. Acestea te poartă cu gândul înapoi în timp, la chinuitoarele zile de război dintre creştini şi musulmani şi la lupta romantică pentru cucerirea Granadei. Traversând aceste măreţe întinderi, călătorul este adesea obligat să descalece şi să-şi conducă animalul de povară în jos şi-n sus prin zimţatele şi abruptele urcuşuri şi coborâşuri asemenea unor trepte rupte ale unei scări.

    Câteodată drumul şerpuieşte de-a lungul prăpăstiilor ameţitoare, fără parapet care să te protejeze de abisul de jos, pentru ca apoi să te cufunde în pante abrupte, întunecoase şi periculoase. Câteodată drumul se croieşte prin defileuri sau vâlcele istovit de torenţii iernii, brăzdat de cărările obscure ale contrabandiştilor, în timp ce mereu se ridică vreo cruce ameninţătoare, monument al jafului şi crimei, pe o movilă de pietre, într-o parte izolată a drumului, care îl avertizează pe călător că se află pe un drum bântuit de hoţi, probabil supravegheat în permanenţă de ochiul pitit al vreunui tâlhar. Câteodată, şerpuind prin văile înguste, este luat prin surprindere de un muget răguşit şi vede deasupra sa, pe un fald înverzit al muntelui, o cireadă de tauri andaluzi feroce, destinaţi bătăliilor din arenă. Am simţit, dacă pot spune aşa, o teamă plăcută contemplând astfel, la o aruncătură de băţ, aceste animale înfricoşătoare, înzestrate cu o putere formidabilă, cutreierând păşunile în sălbăticia nativă neîmblânzită, străini aproape de înfăţişarea omenească: ei nu cunosc decât ciobanul singuratic care îi păzeşte şi chiar şi el câteodată nu are îndrăzneala de a se apropia de ei. Mugetul gros al acestor tauri şi aspectul lor ameninţător când privesc în jos de pe înălţimile stâncoase adaugă o notă de sălbăticie acestui peisaj barbar.

    Am fost furat în mod inconştient de o mai lungă dizertaţie decât intenţionam asupra trăsăturilor generale ale călătoriei prin Spania, dar există un fel de romanţă în fiecare amintire din peninsulă, dragă imaginaţiei.

    Cum drumul pe care ne prospuseserăm să mergem se întinde prin regiuni muntoase, unde căile de acces sunt un pic mai late decât cărările catârilor şi se spune că sunt frecvent bântuite de hoţi, ne-am luat măsurile de prevedere necesare. Încredinţând cea mai valoroasă parte a bagajelor noastre cărăuşilor, cu o zi sau două înainte, noi am păstrat doar câteva haine şi cele necesare pentru călătorie, precum şi bani pentru cheltuielile drumului, cu un mic surplus de câţiva dolari într-o pungă pentru hoţi, pentru a-i satisface pe tâlhari în cazul în care am fi fost atacaţi. Ghinionist este călătorul prea războinic care, luându-şi măsurile de precauţie, le cade în mâini hoţilor, fără nimic asupra sa – sunt în stare să îl aranjeze pentru că le-a înşelat aşteptările: Asemenea cavaleri nu-şi permit să bată drumurile şi să rişte spânzurarea pentru nimic.

    Doi armăsari solizi ne-au fost încredinţaţi pentru urcuş şi un al treilea pentru sărăcăciosul bagaj şi pentru flăcăul dârz din Biscaya, de vreo 20 de ani, care trebuia să ne fie ghid, grăjdar, valet şi din când în când santinelă. Pentru primejdiile ulterioare, el a fost aprovizionat cu o carabină formidabilă, cu care a promis să ne apere împotriva borfaşilor sau a tâlharilor singuratici; dar împotriva bandelor puternice precum Oamenii lui Ecija a recunoscut că nu-i stă în putere să lupte. Şi-a lăudat în neştire arma şi echipamentul pentru călătorie, deşi arma a trebuit să stea atârnată în spatele încărcăturii, descărcată, spre discreditarea rangului său.

    Conform înţelegerii, omul de la care am închiriat caii a asigurat hrana şi îngrijirea lor pe parcursul călătoriei, pe cheltuiala sa, ca şi întreţinerea scutierului nostru din Biscaya, care bineînţeles că fusese aprovizionat cu fonduri în acest scop; totuşi noi am avut grijă să-i dăm acestuia din urmă o atenţie, care, deşi avusesem o tocmeală cu stăpânul său, era în favoarea lui, dacă s-ar fi dovedit un om sincer şi bun. Atât el cât şi caii ar trăi pe cheltuiala noastră, iar banii încredinţaţi pentru întreţinerea lor îi rămâneau lui. Cu această mărinimie neaşteptată şi cu un trabuc făcut cadou, i-am câştigat inima în întregime. Într-adevăr era un om credincios, vesel, cu inima bună, plin de proverbe şi zicători ca un cavaler miraculos, ca renumitul Sancho însuşi, aşa cum l-am şi poreclit; şi ca un adevărat spaniol, deşi l-am tratat cu o familiaritate tovărăşească, nu a depăşit niciodată, nici în momentele cele mai hazlii, limitele respectului.

    Acestea au fost puţinele pregătiri pentru călătorie, dar, mai presus de orice, am rămas înzestraţi cu o bună dispoziţie şi o disponibilitate de a plăcea celor din jur, determinaţi să călătorim în stil mafiot, luând lucrurile aşa cum erau, dure sau blânde, amestecându-ne cu toate clasele şi cu oameni de toate condiţiile, într-un fel vagabond de camaraderie. Acesta este cel mai indicat mod de a călători în Spania. Cu o astfel de dispoziţie şi determinare, ţara este a călătorului, fiecare han este la fel de plin de aventuri ca un castel vrăjit, iar fiecare masă este o mare realizare!

    Dar îi las pe alţii să se plângă de lipsa drumurilor largi şi a hotelurilor somptuoase, şi de tot confortul desăvârşit al unei ţări rafinate şi civilizate, plictisitoare şi banală; mie să-mi daţi să urc muntele brut; călătoria pe teren accidentat; manierele aproape necioplite şi totuşi ospitaliere care conferă un iz ludic vechii şi romanticei Spanii!

    Astfel echipaţi, am părăsit în galop oraşul Sevilla, la şase şi jumătate dimineaţa, într-o zi însorită de mai, în compania unei doamne şi a unui domn cunoscuţi, care au mers câţiva kilometri alături de noi, în modul spaniol de a aborda călătoria. Drumul nostru mergea prin vechea Alcala de Guadaria, binefăcătoarea Sevillei, care dădea aici pâine şi apă. Aici locuiesc brutarii care fac pentru Sevilla acea pâine delicioasă pentru care oraşul este renumit; aici se prepară acele roscas care îşi merită pe deplin numele de pan de Dios (pâinea lui Dumnezeu), cu care de altfel i-am cerut şi omului nostru, Sancho, să-şi umple sacul pentru călătorie. Pe drept cuvânt a fost denumit acest mic şi binefăcător oraş Cuptorul Sevillei; pe drept cuvânt a fost denumit Alcala de Los Panaderos (Alcala Brutarilor), căci o mare parte a locuitorilor săi au această îndemânare, iar drumul către Sevilla este adesea traversat de şiruri de catâri cu coşuri imense de pâine şi roscas.

    Am amintit că Alcala aprovizionează Sevilla cu apă. Aici găseşti rezervoare imense, construite de romani sau mauri, de unde apa este transportată în oraş prin apeducte. Izvoarele din Alcala sunt aproape la fel de lăudate ca cuptoarele sale; iar clarităţii, dulceţii şi purităţii apei le este atribuită într-o oarecare măsură delicateţea pâinii.

    Aici ne-am oprit un timp, la ruinele castelului maur, un loc din Sevilla preferat pentru picnic, unde am petrecut câteva ore plăcute. Zidurile foarte înalte tăiate de ferestruici înconjoară un turn imens pătrat şi ascund rămăşiţe de masmoras sau grânare subterane. Râul Guadaira îşi unduieşte cursul chiar de după dealurile de la baza ruinelor cu un susur printre trestii, papură, crini de iaz şi alunecă printre rododendron, eglantină, mirt galben şi o puzderie de flori sălbatice şi tufe aromate; în timp ce de-a lungul povârnişului se întind crânguri de portocali, lămâi şi rodii prin care distingem cântecul unei privighetori.

    Un pod pitoresc era aruncat peste micul râu, la capătul căruia se află vechea moară maură a castelului, apărată de un turn din cărămidă galbenă; o plasă de pescar stă agăţată de zid la uscat şi departe pe râu se află barca sa; un grup de ţărănci în rochii viu colorate traversând podul se reflecta în apa liniştită. Totul la un loc forma o privelişte admirabilă pentru un pictor de peisaje.

    Vechile mori maure, adesea plasate pe râuri izolate, sunt obiecte des întâlnite în peisajul spaniol şi sugestive pentru periculoasele vremuri din trecut. Sunt din piatră, de cele mai multe ori în formă de turnuri cu ferestruici şi creneluri, capabile să apere în acele zile de război când ţara era ţinta ravagiilor năvălitorilor din ambele părţi ale graniţei şi când bărbaţii trebuiau să trudească înarmaţi.

    Următorul popas l-am făcut la Gandul, unde se află ruinele unui alt castel maur, cu turnul său ruinat, ce serveşte de cuib pentru berze, oferind o privelişte peste o întinsă campina sau câmp roditor, de unde se întrezăresc Munţii Ronda în depărtare. Aceste castele au fost puncte de rezistenţă ce apărau câmpurile de năvăliri, a căror ţintă erau când plantaţiile care rămâneau devastate, când turmele şi cirezile de pe păşunile întinse.

    La Gandul am întâlnit un popas primitor; localnicii binevoitori nu puteau să ne zică ora – căci ceasul lor bătea o singură dată pe zi, cu două ore după prânz; până atunci nu puteau decât să ghicească. Noi am ghicit însă că era ora mesei; şi după ce am descălecat am comandat un ospăţ. În timp ce ni se pregătea masa, am vizitat locul, altădată reşedinţa marchizului de Gandul. Totul era în paragină; nu erau decât două sau trei camere care puteau fi locuite şi erau foarte sărăcăcios mobilate. Totuşi găseai o urmă a măreţiei de altădată: o terasă, pe care trebuie să fi păşit altădată doamne şi cavaleri; un iaz cu peşti şi ruinele unei grădini, cu vie şi palmieri. Aici am fost întâmpinaţi de o măicuţă grasă care adunase un buchet de trandafiri pe care i l-a oferit cu galanterie doamnei care ne însoţea.

    În spatele palatului se afla moara, umbrită de portocali şi arbori de aloe şi precedată de un izvor cu apă clară. Am luat un loc la umbră, iar morarii, părăsindu-şi munca, s-au aşezat şi au fumat alături de noi; căci andaluzii sunt mereu gata de o mică pălăvrăgeală. Aşteptau sosirea bărbierului care venea o dată pe săptămână să-i aranjeze. Acesta a sosit la puţin timp: era un flăcău de şaptesprezece ani, călare pe un măgar, dornic să-şi prezinte marfa, tocmai întors de la un târg; preţul său: un dolar care se achita de Sfântul Ion (în iunie), până atunci sperând să tundă destule bărbi ca să se îmbogăţească.

    Când laconicul ceas al castelului a bătut ora două, noi deja mâncasem. Şi luându-ne rămas-bun de la prietenii noştri din Sevilla şi lăsându-i pe morari încă pe mâinile bărbierului, am pornit la drum peste campina. Era una din acele întinse câmpii, specifică Spaniei, unde kilometri şi kilometri la rând nu întâlneşti nici o casă, nici un copac. Ghinionist este călătorul care trebuie să o traverseze, expus ca şi noi ploilor repetate de vară. Nu există scăpare sau adăpost. Singura noastră protecţie o reprezentau pelerinele spaniole care acopereau atât calul, cât şi călăreţul, dar care se îngreunau la fiecare pas. Nici nu se termina bine o ploaie că şi vedeam cum se apropie alţi nori; din fericire însă în acel interval era o pauză luminoasă şi caldă de soare andaluzian, care făcea să iasă din pelerine un nor de abur şi care le usca înainte de următoarea răpăială.

    Puţin după apusul soarelui am ajuns în Arahal, un orăşel printre dealuri. Am găsit acolo un tărăboi prilejuit de petrecerea miqueleţilor care patrulau ţara pentru hăituirea tâlharilor. Apariţia unor străini ca noi era o situaţie rar întâlnită în oraşe mici de provincie, iar orăşelele spaniole se pornesc repede pe bârfă şi zvonuri pe această temă. Gazda principală cu vreo doi sau trei camarazi în pelerine maron ne-au controlat paşapoartele, într-un colţ, în timp ce un şef lua notiţe la lumina chioară a lămpii. Paşapoartele erau într-o limbă străină şi i-au lăsat muţi, dar călăuza noastră Sancho i-a asistat la control şi, cu grandilocvenţa unui spaniol, ne-a făcut să părem mai importanţi decât eram. Între timp, prin împărţirea câtorva ţigări, am obţinut încrederea tuturor din jur; în scurt timp întreaga comunitate a intrat în alertă pentru a ne face să ne simţim bine. Însuşi autoritatea locală ne-a venit în întâmpinare şi un fotoliu din papură a fost adus

    Enjoying the preview?
    Page 1 of 1