Urlet în tăcere_vol_1: volumul 1

*

Copyright: © Quantum Publishers, 2019

pentru prezenta ediție

Această carte digitală este protejată prin copyright și este destinată exclusiv utilizării în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost încărcată. Orice altă utilizare, inclusiv împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parțială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziția publică, inclusiv prin internet, revânzarea sau comercializarea sub orice formă fără permisiunea scrisă a deținătorului de drepturi de autor - copyright - reprezintă o încălcare a legislației cu privire la protecția proprietății intelectuale și se pedepsește conform legilor în vigoare.

Acest volum este o operă de ficțiune.

Orice asemănare cu persoane, locuri sau evenimente reale este întâmplătoare.

Quantum Publishers

www.quantumpublishers.ro

Vânzări: vanzari@quantumpublishers.ro

Email: office@quantumpublishers.ro

ISBN Print: 978-606-8842-09-7

ISBN ePUB: 978-606-8862-13-2

ISBN PDF: 978-606-8862-14-9

Ediția Print: 2016

Publicat de Quantum Publishers

www.quantumpublishers.ro

Dedicată fratelui meu, Eduard Matei.

Cel care m-a învățat că imaginația te poate duce oriunde.

Hei! Ai văzut-o pe tipa rămasă cu gura căscată? Nu, nu cea blondă, cu picioare interminabile, forme apetisante şi cu un chip ca de înger. Cealaltă, mai bondoacă, cu părul ciufulit, de zici că se află într-un permanent război cu pieptănul şi cu ochii ăia de un albastru spălăcit, ce îi domină cam jumătate de faţă. Da, da, despre ea vorbesc. Ei, aceea sunt eu, Sara. Blonda de lângă mine este Crina. V-aţi dat seama după diferenţele fizice dintre noi că nu ne înrudim, dar în ciuda acestor mari deosebiri, şi nu mă refer doar la cele referitoare la aspectul exterior, suntem cele mai bune prietene. Cine a spus: contrariile se atrag şi fac casă bună împreună, a ştiut despre ce vorbeşte. Nu puteai găsi două persoane mai nepotrivite decât noi, totuşi, în ciuda tuturor prognozelor, ne înţelegeam de minune. Ne-am acceptat şi ne-am susţinut una pe cealaltă din fragedă copilărie. Nu vă gândiţi că suntem cine ştie ce mature. Abia ne apropiem de vârsta de 17 ani. Nu am ajuns încă acolo, dar nu mai e mult.

Ca să vă faceţi o idee la ce mă refer când spun că suntem diferite, o să vă povestesc mai întâi despre această zi.

Fusese obositoare, dar mă simţeam împlinită. Trezită cu noaptea în cap, am pornit spre cabinetul veterinar din capătul străzii. Eram nerăbdătoare să văd cum se descurca micul meu prieten pe care îl găsisem cu o seară în urmă, după ce îl lovise o maşină. Şoferul îşi continuase drumul, netulburat de scheunatul căţelului lăsat să se zvârcolească în mijlocul străzii.

Doctorul a spus că micul patruped era norocos. Îl găsisem la timp şi avea să supravieţuiască, dar operaţia era costisitoare. Nu îmi făceam griji. Aveam o rezervă la care puteam să apelez. Iar acesta era unul dintre acele cazuri speciale, suficient de importante pentru mine, încât să mă facă să-mi sparg puşculiţa.

Am achitat preţul cerut de veterinar şi l-am vizitat pe pacient. Apoi, împreună cu asistenta de la cabinet, am tipărit anunţuri şi am postat poze pe un site dedicat animalelor pierdute sau găsite, pentru a-i descoperi pe proprietari. Ne-a luat mai mult timp decât am estimat, astfel că abia după ora prânzului ne-am declarat satisfăcute. Mi-am luat la revedere de la femeie, îndreptându-mă spre staţia de autobuz. Prietena mea mă aştepta deja pentru a merge la cumpărături. Slavă Domnului că era sâmbătă şi aveam la dispoziţie întreaga zi de mâine să mă odihnesc. Ştiam care era obiceiul prietenei mele, atunci când mă convingea să o însoţesc la o sesiune de cumpărături. Aveam să petrecem în mall tot restul zilei.

— Nu uita! Vinerea viitoare mergem la spital să citim poveşti copiilor, i-am spus, imediat ce am văzut-o la intrarea în mall.

— Of, Sara!Tu şi cazurile tale caritabile! mi-a răspuns plictisită.

Imediat am simțit inconfundabilul sentiment de dezamăgire. Nu era prima dată când Crina îmi promitea că mă însoțește, apoi uita cu desăvârșire de asta și își făcea un alt program.

— Ai promis! aproape că m-am răstit la ea.

— Da, da, o să vin. Nu te mai zburli aşa, ca o mâţă.

S-a întors cu faţa spre mine şi m-a privit curioasă.

— Nu o să vă înţeleg niciodată, nici pe tine, nici pe părinţii tăi. Au donat întreaga sală de informatică a liceului şi nici măcar nu au acceptat să li se pună numele pe frontispiciu. Nimeni nu ştie că familia ta este binefăcătoarea majorităţii proiectelor de educaţie şi dezvoltare din oraşul ăsta.

— Tu ştii.

— Da. Şi nu am voie să spun la nimeni.

Am ridicat din umeri.

— Crezi că dacă ar afla toată lumea s-ar schimba ceva? Au ajutat pentru că era nevoie și au putut să o facă, nu pentru publicitate.

— Am întrebat-o într-o zi pe mama ta ce este cu toate activitățile astea caritabile în care vă implicați.

Am zâmbit. Știam că răspunsul mamei a lăsat-o pe Crina fără cuvinte.

— Mi-a ținut o întreagă ședință despre cum sufletul trebuie hrănit cu fericirea pe care le-o poți aduce altora, nu cu suferința lor. Cum doar așa poți ajunge să te numești om, un cuvânt ce nu mai respectă acum adevăratul lui sens. Mă ia durerea de cap numai când îmi aduc aminte, a spus, dându-și ochii peste cap.

M-am oprit în loc și am privit-o acuzator. Îmi cunoșteam bine părinții și eram perfect de acord cu ei. Nu doar pentru că mă educaseră în felul ăsta, dar pentru că, într-adevăr, orice ajutor puteam să ofer cuiva aflat în nevoie îmi aducea o satisfacție imensă. Îmi încărca sufletul cu bucurie. Ştia că nu avea cum să mă facă să îmi schimb părerea, aşa că a oftat şi m-a luat de mână, trăgându-mă după ea în magazin.

Ceva timp mai târziu, după ce probase deja câteva rochii şi achiziţionase două dintre ele, Crina s-a oprit brusc în mijlocul magazinului. Starea ei m-a luat prin surprindere; aproape că m-am buşit de ea.

— Wow! am auzit-o șoptind.

Of! Altă afurisită de rochie! am gândit. Oare câte o vrea să cumpere? Şifonierele ei erau arhipline deja.

— Hai, Crina! Pe asta o cumperi altă dată, sunt obosită şi nu aş vrea să ne perindăm tot restul zilei prin magazine. Am nevoie de cafea.

— Dacă „asta"... e de vânzare, atunci face toţi banii din lume, mi-a răspuns.

Curioasă, am încercat să văd ce o impresionase atât de tare. Până la urmă o rochie e doar o rochie, ce naiba? Şi m-am uitat.

Ei, da! De aceea am spus mai devreme că am rămas cu gura căscată.

Acum o să ridicaţi din sprânceană şi o să clătinaţi din cap, dar trebuie să înţelegeţi că avem doar 16 ani. Aproape 17. Urlă hormonii în noi și țopăie ca o turmă de cai nărăvaşi. Dacă eu reuşesc să îi ţin pe ai mei în frâu, buna mea prietenă îi lasă foarte des să sară gardul. Ca acum, de exemplu. Bulbucase ochii ca o bufniţă şi mai că-mi venea să o atenţionez să-şi bage limba înapoi în gură, unde îi era locul. M-am răzgândit în momentul în care am realizat că, de data asta, reacţia mea nu fusese diferită de a ei. Cu ruşine recunosc că atunci când mi-am îndreptat privirea spre obiectul fascinaţiei ei, năbădăioșii mei aproape că au rupt ulucile. Pun pariu că pentru câteva secunde, am arătat la fel de alienată ca şi Crina. Sincer, nici nu aveam cum să arăt altfel când fantezia fiecărei fete de aproape 17 ani, stătea la doar câţiva paşi de noi. Şi se uita fix, chiar în direcţia noastră.

Înalt, de aveai impresia că nu se mai termină, cu nişte braţe cât trunchiurile de copac, tipul stătea rezemat de un perete şi se uita înspre noi încruntat. Când privirile ni s-au întâlnit, am cam uitat să respir. În viaţa mea nu văzusem ochi de o asemenea culoare. Mercur pur.

Am clătinat din cap şi am prins-o pe Crina de mână.

— Hai să mergem, i-am zis.

— Fată! Tu vezi ce văd şi eu, sau ai orbit brusc?

— Nu, n-am orbit, dar cred că nu este normal să te zgâieşti la cineva, aşa, cu limba scoasă. Mai ai puţin şi umpli podeaua de bale. În plus, dacă mai continui să mai caşti gura, o să ajungi să-ți disloci maxilarul.

— Eşti rea! mi-a zis, lăsându-se cu greu urnită din loc.

Un pas, apoi întorcea capul. Şi tot aşa. În ritmul ăsta, speram că o să ajungem la cafenea până să ne apuce noaptea. Normal că a trebuit să mai găsească ea un magazin pe care nu îl explorase încă, aşa că nevoia mea de energizant a trebuit să fie amânată cu alte câteva zeci de minute. Era ultima dată când mai veneam cu ea la cumpărături, mi-am promis. Şi în acel moment, nici măcar nu bănuiam cât de reală avea să fie acea promisiune.

Ajunse, într-un final, în cafenea, am lăsat-o pe Crina cu pungile de cumpărături lângă o masă şi am fugit spre toalete. Holul era în beznă; abia am remarcat persoana ce venea din direcţia opusă. Ne-am ciocnit şi era cât pe ce să dau cu posteriorul de podea, când o mână m-a prins de mijloc. M-a ajutat să mă echilibrez, dar nu s-a desprins de mine.

— Îmi cer scuze! am bâiguit. Când vii de la lumină, aproape că nu vezi nimic aici.

— Se acceptă! mi-a spus o voce profundă, ce mi-a gâdilat plăcut urechea.

Am ridicat capul. Vocea gravă mi-a stârnit curiozitatea de a-i descoperi proprietarul. Când ochii mi s-au adaptat cât de cât la acea lumină difuză, mi-am dat seama că mă aflam chiar lângă cel pe care îl observasem mai devreme pe holul mallului.

Aflat atât de aproape de mine, am constatat că omul era, într-adevăr, imens. La naiba! m-am gândit. Văzusem dealuri mai mici decât tipul ăsta. A zâmbit, iar eu m-am încordat toată. Din difuzoarele ascunse prin tavanul cafenelei răsuna o muzică lentă şi în poziţia în care stăteam acum, aveam senzaţia că tocmai ne angajasem într-un dans. Fără să vreau, îmi mişcam picioarele în ritmul lent al melodiei şi mă lăsasem cuprinsă de acea atmosferă aproape ireală. Mă legănam pe acorduri line, în brațele unui străin, pe un hol întunecat ce ducea către toalete.

Dacă mă vedea Crina acum, nu mai scăpam de gura ei tot anul.

A ridicat o mână; mi-a dat la o parte o şuviţă de păr ce îmi alunecase pe faţă. M-a privit, apoi și-a îndreptat spatele, punând puţină distanţă între noi.

— Eşti o copilă dulce, mi-a zis.

Clar, asta nu era tocmai ceea ce doream să aud. Am simţit că iau foc de ruşine. Ce-i drept, arăta ceva mai în vârstă decât mine, însă nu chiar atât de matur, încât să mă considere o copilă.

Am făcut stânga împrejur, decisă să dispar cât mai repede de lângă el.

— Pleci deja? m-a întrebat.

— Da! Vreau să ajung la magazinul de jucării înainte să se închidă. Trebuie să-mi cumpăr nişte păpuşi, aşa cum este normal la vârsta mea fragedă, am răspuns, încercând să par mai stăpână pe mine decât mă simțeam.

Râsul lui mi-a adus furnicături în stomac. Nu am apucat să pășesc, că m-a prins de mână.

— Văd că am atins o coardă sensibilă. O să rectific.

A mai făcut un pas spre mine şi m-am trezit prizoniera unei priviri atât de intense, încât semnalele de alarmă au început să-mi răsune în minte, scuturile încercau să se ridice şi jur că parcă auzeam chemarea la arme.

Culoarea ochilor lui mă duceau cu gândul la metalul topit. Am lăsat privirea în jos, încercând să-mi adun minţile. În momentul ăsta, nu cred că mai aveam prea multe.

— Eşti o tânără foarte atrăgătoare şi cred că ai fost o copilă extrem dulce. E mai bine aşa?

— Nu am fost o copilă dulce. Purtam aparat dentar când eram mică şi colegii mă strigau „Fălci".

Iar râsul acela. Picioarele păreau că nu vor să mă mai susţină.

— Frumoasă şi cu simţul umorului. O combinaţie care ar trebui să mă pună în gardă, Sara! a zis el.

Zâmbetul i-a dispărut şi încruntarea i-a marcat trăsăturile atât de repede, încât am avut senzaţia că am visat episodul de mai devreme. L-am privit cu gura căscată. Un fior de teamă a început să-mi urce pe şira spinării. De unde ştia cum mă cheamă?

— Trebuie să îţi cer o favoare şi vreau să mă asculţi cu atenţie. Este foarte important. a mai zis.

Şocul, sau mai bine zis teama, îmi lipise limba de cerul gurii. Nicio şansă să pot articula un cuvânt. M-a privit, intuind exact starea în care eram.

— De unde ştii cum mă cheamă? l-am întrebat.

— Pentru că eşti pe lista mea şi te caut de multă vreme.

Despre ce vorbeşte? Ce listă? Ajunsesem cumva în vestul sălbatic cu liste de genul „Reţineţi şi evitaţi? Parcă îmi şi vedeam poza pe un afiş cu „most wanted-dead or alive.

— Acum o să te rog să asculţi ce îţi spun, fără să pui alte întrebări.

Continuam să-l privesc şi, cu toate că făcusem încă un pas în spate, tot mi se părea că eram mult prea aproape de el.

— Nu te duce acasă în noaptea asta. Rămâi la prietena ta, sau oriunde altundeva, dar nu te duce acasă.

Ce mama naibii voia să spună? Cuvintele îmi vâjâiau în cap cu atâta forţă, încât mă luase deja ameţeala. S-a întins şi m-a prins strâns de mână.

— Este cea mai mare greşeală pe care o fac, dar trebuie să-mi promiţi că nu vei merge acasă.

— Ai cumva o prescripţie medicală pe care ai uitat să o iei? am zis, smucindu-mi mâna din a lui.

A mai făcut un pas spre mine, în timp ce eu continuam să mă retrag din calea lui.

— Nu am timp să îţi explic. Te rog, nu te duce acasă!

Până să apuc să mai adaug ceva, a dispărut de lângă mine de parcă nici măcar nu ar fi existat.

Oare visasem?

M-a trezit strigătul plin de groază. A pătruns ascuţit prin coconul de vise în care mă înfăşurasem, aruncându-mă cu furie în hăul de coşmar. Am clipit nedumerită şi m-am ridicat în şezut. Vocea mamei nu sunase niciodată atât de disperată, iar tatăl meu nu implora pe nimeni. Cel puţin nu îl auzisem niciodată să o facă. Însă acum, amândouă glasurile care îmi erau atât de dragi, suferiseră o schimbare a tonalității ce îmi îngheţase corpul. Am strâns perna în braţe. Mâinile mi s-au încordat în jurul ei când un alt urlet al mamei a ajuns până la mine. Cu inima bătându-mi în gât, am coborât din pat şi m-am îndreptat spre uşă. Picioarele îmi tremurau; starea de panică mă cuprindea din ce în ce mai mult în timp ce înaintam pe hol. M-am ghemuit la capătul scării ce cobora spre holul larg al casei şi am privit către părinţii mei. Stăteau în genunchi, mâinile le erau legate la spate şi sângele şiroia pe feţele lor deja tumefiate de atâtea lovituri.

— Unde sunt banii? a întrebat un individ, îmbrăcat în negru din cap până în picioare.

Faţa îi era acoperită. Vocea încărcată de ură îi sunase înfundat în spatele măştii. Chiar şi aşa, camuflată, ajunsese până la mine. Nu mi-am putut opri fiorul de spaimă care mă cuprinsese în ghearele ei ascuţite.

— Te rog! a spus mama, printre suspine. Ăştia sunt toţi banii. Nu ţinem mai mulţi în casă.

Pumnul a lovit-o în plină faţă. Un nou val de sânge i-a izbucnit din nas, acoperindu-i bărbia, căzând în picături mari pe cămaşa de noapte. Tatăl meu a ţâşnit în picioare; s-a repezit cu capul înainte spre intrus. L-a făcut să se clatine pentru un moment, dar un alt individ, pe care nu îl observasem până acum, l-a prins de mâini şi l-a smucit înapoi. Un genunchi i-a lovit stomacul, făcându-l să se îndoaie de mijloc şi un pumn plasat cu forţă în bărbie l-a aruncat pe covor, lângă mama.

— Bijuteriile unde sunt? Te-am văzut la petrecere. Le purtai mândră ca o curcă. Ştiu că trebuie să fie pe aici prin casă, a mârâit unul dintre atacatori.

— Cele pe care le-ai luat din servantă, din dormitor, acelea au fost toate, i-a răspuns tatăl meu, privind scurt în direcţia mamei.

— Ai impresia că poţi să mă minţi? Nu-mi spune că doar o mână de bijuterii se găsesc în casa asta. Vorbeşte! Spune unde se află restul şi poate o să o las pe nevastă-ta să trăiască. Tu, oricum, nu vei supravieţui, dar dacă nu îmi dai şi restul bijuteriilor, soţia ta va suferi o moarte cumplită. Şi o să te las să priveşti cum o omor.

Tata s-a sprijinit într-un cot şi s-a răsucit, ridicându-se în genunchi. A privit spre mama; i-am văzut buzele mişcându-se. Şoapta nu a ajuns până la mine. Ochii mamei s-au mărit pentru o clipă, apoi a schiţat un zâmbet chiar când un nou val de lovituri a năpădit asupra lor. Nu mi-am putut opri strigătul ce mi-a izbucnit din piept. Toţi s-au întors spre mine.

— Sara, fugi!

Am auzit strigătul tatei chiar când m-am ridicat din locul în care mă ghemuisem şi mă pregăteam să alerg spre ei. M-a oprit în mijlocul scărilor. Priveam cu groază cum unul dintre indivizi urca grăbit spre mine. Am făcut stânga împrejur, dar m-am împiedicat, şi genunchii mi-au pocnit la contactul cu marginea tăioasă a scării. Capul mi-a fost tras cu putere înapoi când o mână s-a înfipt în părul meu, iar corpul s-a izbit de fiecare treaptă, în timp ce eram târâtă spre parter.

— Acum, că o avem pe ea, poate ţi-ai recăpătat memoria şi ne scuteşti să mai pierdem timp cu tortura. Sigur nu ţi-ar plăcea să vezi că ne vărsăm nervii pe fiica ta.

În timp ce vorbea, individul a ridicat mâna; a îndreptat o armă spre capul mamei mele. Nici nu am avut timp să clipesc în timp ce glonţul i-a sfărâmat craniul, iar sângele ei mi-a împroşcat faţa.

Am început să ţip, înecându-mă în propria voce. M-am oprit doar când o gheată a intrat în contact cu faţa mea. Un gust metalic mi-a acaparat gura şi ameţeala mi-a ridicat valuri de greaţă în gât. Trântită pe spate, din cauza loviturii, am simţit că încep să mă înec. Aerul nu era suficient şi gustul amar îmi bloca gâtul. Unul dintre ei m-a tras în picioare şi m-a scos pe uşa ce dădea