Erfreu Dich an Millionen von E-Books, Hörbüchern, Magazinen und mehr

Nur $11.99/Monat nach der Testversion. Jederzeit kündbar.

Vorschau lesen

Länge:
730 Seiten
12 Stunden
Freigegeben:
9. Jan. 1900
ISBN:
9786063353918
Format:
Buch

Beschreibung

Cu acțiunea plasată în Roma anului 64 d.Hr., în timpul domniei împăratului Nero, romanul Quo vadis are în centrul său povestea de dragoste dintre Ligia, o tânără creștină, și Marcus Vinicius, un patrician roman. În ciuda tuturor vicisitudinilor, într-o epocă violentă și coruptă, dragostea îl duce pe tânărul roman pe calea blândeți și a înălțării spirituale. Pentru a-și putea uni soarta cu aleasa inimii lui, sub oblăduirea Sfântului Apostol Pavel, devine el însuși creștin.
Alături de personajele fictive, în carte evoluează o serie de figuri istorice reale, începând cu însuși împăratul despre care se spune că a dat foc Romei. Persecuțiile și cruzimile împotriva primilor creștini, concomitent cu descompunerea morală a societății romane a vremii constituie fundalul istoric al desfășurării acțiunii. Personalitate marcantă a literaturii polone și universale, Henryk Sienkiewicz a primit Premiul Nobel „pentru meritele sale excepționale ca scriitor epic“.

Sigur, am citit Quo vadis, iar mai târziu am recitit-o de mai multe ori. […] Este o carte care a făcut și va face mult bine. Mi se spune că se tipărește iarăși și se vinde bine în toate limbile. Mă bucur ca polonez, dar și ca bun creștin. Papa Ioan Paul al II-lea

Freigegeben:
9. Jan. 1900
ISBN:
9786063353918
Format:
Buch

Über den Autor


Ähnlich wie Quo Vadis

Ähnliche Bücher

Verwandte Kategorien

Buchvorschau

Quo Vadis - Henryk Sienkiewicz

Capitolul I

Petronius¹ se trezi abia pe la amiază și, ca de obicei, foarte obosit. Cu o zi înainte, fusese la un ospăț la Nero², care se prelungise până noaptea târziu. De la o vreme, sănătatea începuse să i se șubrezească. Chiar el spunea că se trezește dimineața ca amorțit și își adună gândurile cu greu. Dar baia și masajul insistent al corpului de către sclavi pricepuți la această treabă îi grăbeau treptat circulația sângelui leneș, îl readuceau la viață și-i împrospătau puterile, astfel că ieșea din elaeothesium, ultima încăpere a băii, ca renăscut, cu ochii strălucitori de inteligență și veselie, întinerit, plin de viață, distins și atât de chipeș, încât nici măcar Otho nu-i putea sta alături; nu degeaba i se spunea arbiter elegantiarum³.

La băile publice se ducea, destul de rar, doar atunci când se întâmpla să vorbească vreun retor strălucit, despre care se zvonea în tot orașul, sau când aveau loc întreceri deosebit de palpitante între tineri. De alt­fel, acasă își avea băile lui. Celer, ajutorul lui Severus, le refăcuse, lărgindu-le, și le amenajase cu un gust atât de desăvârșit, încât Nero însuși le recunoștea întâietatea față de cele imperiale, deși acestea erau mai spațioase și mult mai luxoase.

Așadar, după ospățul la care, plictisindu-se de bufoneriile lui Vatinius, luase parte împreună cu Nero, Lucan⁴ și Senecion la o diatribă despre sufletul femeii, sculându-se târziu, plecă să-și facă baia obișnuită.

După ce-l întinseră mai întâi pe o laviță așternută cu un byssus⁵ egiptean alb ca neaua, cei doi balneatori uriași își unseră palmele cu ulei aromat și începură să-i maseze corpul bine făcut, în timp ce el aștepta cu ochii închiși să-l pătrundă căldura din laconicum⁶ și din mâinile lor și să-i alunge sfârșeala.

După o vreme însă, începu să vorbească; deschizând ochii, întrebă de timp, apoi despre pietrele prețioase pe care bijutierul Idomen făgăduise să le vadă...

Se arătă că vremea este frumoasă, un vânticel adia ușor dinspre Munții Albani, iar gemele nu sosiseră încă. Petronius închise iarăși ochii și porunci să-l transporte în tepidarium⁷, când, de după draperie, se ivi un sclav care-l anunță că tânărul Marcus Vinicius, proaspăt sosit din Asia Mică, venise să-l vadă.

Petronius porunci să-l conducă pe oaspete în tepidarium, unde se mută și el. Vinicius era fiul surorii lui mai mari, căsătorită mai de mult cu Marcus Vinicius, slujbaș consular pe vremea lui Tiberius⁸. Tânărul slujise sub conducerea lui Corbulon împotriva parților și acum, după sfârșitul războiului, se întorcea la Roma. Petronius avea o adevărată slăbiciune pentru el, aproape că-l iubea, deoarece Marcus era un tânăr frumos, atletic, și știa să păstreze măsura estetică în stricăciune, lucru pe care Petronius îl prețuia înainte de toate.

– Să trăiești, Petronius, rosti tânărul intrând cu pas vioi în tepidarium, fie ca toți zeii să-ți dea noroc, mai ales Asclepios⁹ și Cipria¹⁰, fiindcă sub oblăduirea lor nu ți se mai poate întâmpla nimic rău.

– Bine ai venit la Roma și să-ți fie odihna dulce după război, răspunse Petronius, întinzându-i mâna dintre faldurile cearșafului de bumbac în care era învelit. Ce se aude în Armenia? Cât ai umblat prin Asia Mică, ai fost și prin Bitinia?

Petronius fusese cândva guvernatorul Bitiniei, unde se arătase un conducător energic și drept. Chiar dacă asta contrazicea în chip ciudat caracterul acestui om renumit prin moleșeală și înclinația spre plăceri. Poate tocmai de aceea îi plăcea să amintească de acele vremuri care dovedeau cine ar fi putut și ar fi știut să fie, dacă și-ar fi dorit-o.

– Mi s-a întâmplat să trec pe la Heracleea, răspunse Vinicius. Corbulon mă trimisese acolo să strâng provizii.

– Ah, Heracleea! Am cunoscut acolo o fată din Colhida, pe care n-aș da-o pe toate văduvele divorțate de aici laolaltă cu Popeea. Dar asta-i o poveste de demult. Spune-mi mai bine ce se aude dinspre hotarul parților. Mă cam plictisesc într-adevăr toți vologhezii, tiridații, tigranii și toți barbarii ăștia care, cum zice tânărul Arulanus, merg încă în patru labe la ei acasă, prefăcându-se numai față de noi că sunt oameni. Acum însă se vorbește mult despre ei la Roma, fie și pentru că e primejdios să se vorbească despre altceva.

– Norocul nu ne-a prea surâs în acest război și, dacă n-ar fi fost Corbulon, s-ar fi putut transforma într-o înfrângere.

– Corbulon! Pe Bachus¹¹! Un adevărat zeu al războiului, Marte¹² în persoană; un mare conducător, în același timp impulsiv, drept și prost. Îmi place fie și numai pentru că Nero se teme de el.

– Corbulon nu e prost.

– Poate că ai dreptate, de alt­fel, e același lucru. Prostia, după cum spune Pyrrhon¹³, nu-i deloc mai prejos decât înțelepciunea, de care nu se deosebește prin nimic.

Vinicius începu să povestească despre război, dar când Petronius își coborî pleoapele, tânărul, văzându-i fața obosită și puțin alungită, schimbă subiectul discuției și începu să-l întrebe cu o anume îngrijorare cum stă cu sănătatea.

Petronius deschise iarăși ochii.

Sănătatea!... Nu, nu stătea prea bine. Ce-i drept, încă nu ajunsese ca tânărul Sisena, care își pierduse într-atâta simțirea, încât atunci când îl aduceau dimineața la baie, întreba dacă stă în capul oaselor. Dar nu era prea sănătos. Vinicius îl încredințase oblăduirii lui Asclepios și a Cipriei. El însă, Petronius, nu credea în Asclepios. Nici măcar nu se știa al cui fiu era acest Asclepios, al Arsinoei sau al Coroniei, iar când mama nu-i sigură, ce să mai vorbim de tată! Aici Petronius începu să râdă, după care continuă:

– E adevărat că i-am trimis cu doi ani în urmă la Epidaur¹⁴ trei duzini de sturzi vii și un mic pocal de aur, dar știi de ce? Pentru că mi-am zis așa: nu știu dac-o să-mi ajute sau nu, dar cel puțin n-o să-mi strice. Cred că toți oamenii care mai aduc ofrande zeilor pe lume gândesc ca mine. Toți! Poate cu excepția catârgiilor închiriați de tot felul de călători lângă Poarta Capena. Afară de Asclepios, am mai avut de-a face și cu adepții lui anul trecut, când am suferit puțin de vezică. Pentru a mă vindeca, au făcut o incubație. Știam că sunt niște șarlatani, dar mi-am spus și atunci că n-are ce să-mi strice. Lumea se întemeiază pe înșelăciune, iar viața este o iluzie. Și sufletu-i o iluzie. Trebuie totuși să ai atâta minte ca să știi să deosebești iluziile plăcute de cele neplăcute. În hypocaustum¹⁵, poruncesc să se ardă lemn de cedru presărat cu ambră, pentru că în viață prefer aromele, nu duhoarea. Cât despre Cipria, al cărei sprijin l-ai invocat de asemenea, i-am cunoscut grija în măsura în care mă junghie piciorul drept. De altminteri, este o zeiță bună. Presupun că și tu ai să duci de-acum, mai devreme sau mai târziu, porumbei albi la altarul ei.

– Așa-i, încuviință Vinicius. Săgețile parților nu m-au ajuns, dar m-a nimerit cea a lui Amor¹⁶... când mă așteptam mai puțin, la câteva stadii de poarta orașului.

– Pe genunchii albi ai celor trei Grații! Să-mi po­ves­tești și mie când vei avea timp, se bucură Petronius.

– Tocmai venisem să-ți cer un sfat, răspunse Marcus.

În clipa aceea, intrară epilatorii și începură să se ocupe de Petronius, așa că Marcus, dezbrăcându-se de tunică, intră în cada cu apă călduță, deoarece Petronius îl rugase să facă o baie.

– Ah, nici măcar nu te mai întreb dacă ești răsplătit cu reciprocitate, spuse Petronius, privind la trupul tânăr, parcă cioplit din marmură, al lui Vinicius. Dacă te-ar fi văzut Lisip¹⁷, acum ai împodobi poarta ce duce la Palatin, ca statuia lui Hercule¹⁸ la vârsta tinereții.

Tânărul zâmbi și începu să se cufunde în cadă, împrăștiind din belșug apa caldă pe mozaicul care o înfățișa pe Hera rugându-l pe zeul somnului să-l adoarmă pe Zeus¹⁹. Petronius se uita la el cu ochiul satisfăcut al artistului.

După ce se îmbăie de-ajuns și se lăsă la rându-i în seama epilatorilor, intră un lector cu un toc pe burtă, plin cu suluri de hârtie.

– Vrei să asculți? întrebă Petronius.

– Dacă opera îți aparține, cu plăcere, răspunse Vinicius, dar dacă nu-i a ta, aș prefera să stăm de vorbă. Astăzi, poeții agasează oamenii pe la toate colțurile străzilor.

– Păi, cum alt­fel? Nu apuci să treci pe lângă nici o bazilică, pe lângă terme, pe lângă vreo bibliotecă sau librărie, fără să vezi un poet gesticulând ca o maimuță. Agripa, când a venit din Răsărit, i-a luat drept nebuni. Dar așa sunt vremurile acum. Împăratul alcătuiește versuri, așa că toți merg pe urmele lui. Numai că nimeni n-are voie să scrie versuri mai bune ca ale cezarului și din această cauză mă tem puțin pentru Lucan. Eu însă scriu proză cu care nu mă cinstesc nici pe mine și nici pe ceilalți. Ceea ce vrea să citească lectorul sunt codicele sărmanului Fabricius Veiento.

– De ce „sărmanului"?

– Pentru că i s-a spus să se joace de-a Odiseu²⁰ și să nu se întoarcă acasă până la noi dispoziții. Această călătorie va fi cu atât mai ușoară pentru el decât pentru Odiseu cu cât soția lui nu este Penelopa²¹. Nu-i nevoie să-ți mai spun că s-a procedat prostește. Aici însă toată lumea judecă doar după aparențe. E o carte destul de slabă și plictisitoare, a început să fie citită abia după ce autorul a fost exilat. Acum pretutindeni se aude: „Scandal! Scandal!" și se prea poate ca unele lucruri să le fi inventat chiar Veiento, dar eu, care cunosc orașul și-i știu pe bărbații și pe femeile de la noi, te asigur că totul e mai palid decât în realitate. De alt­fel, fiecare se caută acolo pe sine cu teamă și pe cunoscuți cu plăcere. În librăria lui Avirunus, o sută de scribi copiază cartea după dictare, așa că succesul ei este asigurat.

– Se vorbește în ea și despre isprăvile tale?

– Întocmai, dar autorul a nimerit alături, fiindcă eu sunt mai rău și mai puțin plat decât m-a înfățișat el. Vezi tu, noi aici am pierdut de mult sentimentul a ceea ce este cuviincios sau reprobabil, iar mie mi se pare că în realitate această deosebire nici nu există, cu toate că Seneca²², Musonius și Traseas se prefac că o văd. Mi-e totuna! Pe Hercule, spun ce gândesc! Le sunt însă superior, întrucât știu ce-i urât și ce-i frumos, lucru pe care poetul, căruțașul, cântărețul, dansatorul și comediantul nostru cu barba arămie nu-l înțeleg.

– Îmi pare rău totuși de Fabricius! Era un prieten de nădejde.

– L-a pierdut amorul-propriu. Îl suspectau cu toții, dar nimeni nu știa nimic precis. El însă nu mai putea rezista și se destăinuia la toată lumea, chipurile în mare taină. Ai auzit de pățania lui Rufinus?

– Nu.

– Să mergem în frigidarium²³, să ne mai răcorim, am să ți-o povestesc acolo.

Trecură în frigidarium, în mijlocul căruia susura o fântână arteziană cu apă trandafirie, răspândind arome de viorele. Așezându-se în nișele așternute cu mătase, se lăsară pătrunși de răcoarea din încăpere. O vreme, domni tăcerea. Vinicius privi un răstimp îngândurat la faunul de bronz ce căuta cu lăcomie buzele nimfei pe care o strângea în brațe, apoi rosti:

– El are dreptate. Uite ce-i mai bun în viață.

– Mai mult sau mai puțin! Tu, afară de asta, iubești războiul, mie însă nu-mi place, deoarece în cort unghiile crapă și nu mai sunt trandafirii. La urma urmei, fiecare om își are preferințele sale. Lui Barbă Arămie²⁴ îi place cântul, mai ales al lui, pe când bătrânul Scaurus își iubește propria vază de Corint, pe care o ține noaptea lângă pat și o sărută când nu poate să doarmă. Tot sărutând-o, i-a tocit marginile. Dar ia spune-mi, tu nu scrii versuri?

– Nu. Până acum n-am compus niciodată nici măcar un hexametru întreg.

– Și nu cânți la lăută sau din gură?

– Nu.

– Dar la întreceri de care participi?

– Am încercat cândva în Antiohia, dar fără prea mare succes.

– Atunci sunt liniștit pentru tine. La hipodrom, cu care echipă ții?

– Cu Verzii.

– În acest caz, sunt cu totul liniștit, ai într-adevăr o mare avere, dar nu ești chiar atât de bogat ca Palas ori Seneca. Pentru că, vezi tu, acum la noi e bine să scrii versuri, să cânți la lăută, să declami și să concurezi la circ, dar e și mai bine, mai fără primejdie, să nu scrii versuri, să nu cânți la nimic, nici din gură, și să nu te întreci cu nimeni la circ. Cel mai bine este să te pricepi să admiri când se produce Barbă Arămie. Ești băiat frumos, așa că te paște pericolul ca Popeea să se îndrăgostească de tine. Dar ea are multă experiență în acest sens. A avut parte de dragoste destulă de la primii doi soți, iar la al treilea o interesează cu totul altceva. Știi că prostănacul ăsta de Otho o iubește și acum ca un nebun... Se preumblă printre stâncile din Spania și oftează întruna. Și-a pierdut vechile obiceiuri și a încetat să se mai gândească la sine în asemenea măsură, încât pentru a-și aranja frizura îi sunt de-ajuns acum doar trei ore pe zi. Cine s-ar fi așteptat la una ca asta, mai ales din partea lui Otho!

– Eu îl înțeleg, observă Vinicius, dar în locul lui aș fi făcut altceva.

– Ce anume?

– Mi-aș fi alcătuit legiuni credincioase din muntenii din acele părți. Iberii ăștia sunt oșteni puternici.

– Vinicius! Vinicius! Sunt tentat să spun că n-ai fi în stare de așa ceva. Și știi de ce? Fiindcă asemenea lucruri se fac, dar nu se vorbește niciodată despre ele. În ceea ce mă privește, dacă aș fi în locul lui, aș râde de Popeea, aș râde de Barbă Arămie și mi-aș forma legiunile, dar nu din iberi, ci din femeile lor. Cel mult, aș scrie epigrame, pe care însă nu le-aș citi nimănui, cum a făcut bietul Rufinus.

– Ziceai că-mi spui povestea lui.

– Am să ți-o spun în unctorium²⁵.

Dar în unctorium atenția lui Vinicius se îndreptă în altă parte, mai exact, spre sclavele minunate care îi așteptau acolo pe cei ce se îmbăiau. Două dintre ele, negrese, asemenea statuilor frumoase de abanos, începură să le ungă corpurile cu delicate uleiuri parfumate din Arabia, altele, frigiene îndemânatice la pieptănat, țineau, în mâinile moi și unduioase ca niște șerpi, oglinzi din oțel poleit și piepteni, în vreme ce două tinere grecoaice din Cos, adevărate zeițe, așteptau, ca vestiplicae²⁶, momentul potrivirii faldurilor la togile bărbaților.

– Pe Zeus, adunătorul de nori, se miră Marcus Vinicius, ce colecție grozavă ai aici!

– Prefer calitatea numărului, răspunse Petronius. Întreaga mea familie²⁷ de la Roma nu depășește patru sute de capete și cred că până și parveniții au nevoie de mai mulți oameni pentru folosul personal.

– Nici măcar Barbă Arămie nu are trupuri mai frumoase, rosti Vinicius, fremătându-și nările.

Petronius îi răspunse cu o nonșalanță prietenească:

– Ești ruda mea, iar eu nu sunt nici atât de sălbatic, ca Basus, nici atât de pedant, ca Aulus Plautius.

Vinicius însă, la auzul numelui din urmă, uită pentru o clipă de fetele din Cos și, înălțându-și capul cu vioiciune, întrebă:

– Cum de ți-a venit în minte Aulus Plautius? Știi că, rupându-mi mâna în apropiere de oraș, am petrecut zece, cincisprezece zile în casa lui? S-a întâmplat ca Plautius să vină îndată după ce mă lovise nenorocirea și, văzând cât sufăr, m-a luat la el, unde un sclav, medicul Merion, m-a făcut bine. Tocmai despre asta voiam să-ți povestesc.

– Ce rost are? Doar nu te-ai îndrăgostit cumva de Pomponia? În acest caz, îți plâng de milă: nu mai e tânără, în schimb, e virtuoasă. Altceva mai rău nu-mi pot imagina. Brr!

– Ehe, nu de Pomponia! se împotrivi Vinicius.

– Atunci de cine?

– De-aș ști și eu măcar de cine! Eu însă nu știu bine nici cum o cheamă, Ligia sau Calina? În casă i se spune Ligia, fiindcă se trage din neamul ligienilor, dar numele ei barbar este Calina. Casa asta a lui Plautius e cam ciudată. Deși adăpostește multă lume, în ea e liniște ca în crângurile din Subiacum. Mai mult de zece zile n-am știut că acolo trăiește o zeitate. Până când, odată, în zori, am văzut-o spălându-se în fântâna arteziană din grădină. Îți jur pe spuma din care a apărut Afrodita²⁸ că razele aurorei treceau prin trupul ei ca prin nimic. Am crezut că, după răsăritul soarelui, se va risipi în lumină ca mohoreala dimineții. De atunci, am mai văzut-o de două ori și tot de atunci nu mai știu ce-i liniștea, nu mai cunosc alte dorințe, nu vreau să mai știu ce-mi poate oferi orașul, nu vreau femei, nu vreau aur, nu vreau aramă de Corint și chih­limbar, nici perle, nici vin, nici ospețe, o vreau doar pe Ligia. Îți spun deschis, Petronius, că o doresc cum o dorea zeul acela al somnului, închipuit pe mozaicul din tepidarium-ul tău, pe Pasitea, o doresc ziua și noaptea.

– Dacă este sclavă, răscumpăr-o.

– Nu e sclavă.

– Atunci ce este? Vreo libertă de-a lui Plautius?

– Nefiind niciodată sclavă, n-avea cum să fie eliberată.

– Așadar?

– Nu știu, e fiica unui rege sau ceva asemănător.

– Vinicius, mă faci curios.

– Dacă binevoiești să mă asculți, îți voi potoli curio­zitatea numaidecât. Povestea nu-i prea lungă. Poate că tu l-ai cunoscut personal pe Vanius, regele suebilor: izgonit din țară, a stat multă vreme aici, la Roma, făcându-se cunoscut prin norocul la jocul cu zarurile și îndemânarea cu care conducea caii. Împăratul Drusus²⁹ l-a urcat din nou pe tron. Vanius, în realitate un om puternic, a domnit bine la început și a purtat războaie norocoase, dar mai apoi a pornit să-i jefuiască peste măsură nu numai pe vecini, dar și pe propriii suebi. Atunci Vangio și Sido, doi nepoți de-ai lui, fiii lui Vibilius, regele hermandurilor, au hotărât să-l silească să plece iarăși la Roma... să-și încerce norocul la zaruri.

– Îmi aduc aminte, era pe vremea lui Claudius, nu prea demult.

– Așa-i. A izbucnit războiul. Vanius i-a chemat în ajutor pe iazigi, iar nepoții lui dragi, pe ligieni, care, auzind de bogățiile lui Vanius și atrași de pradă, au venit atât de mulți, încât până și împăratul Claudius a început să se teamă pentru liniștea hotarului. Claudius nu voia să se amestece în luptele barbarilor, i-a scris totuși lui Atelius Hister, conducătorul legiunii de la Dunăre, să urmărească atent mersul războiului și să nu îngăduie nimănui să ne tulbure. Hister le-a cerut atunci ligienilor să promită că nu vor trece hotarul, iar aceștia nu numai că au făgăduit, dar au dat și ostatici. Printre ei se găseau fiica și soția căpeteniei lor... Știi că barbarii pornesc la război cu femeile și copiii... Ei bine, Ligia mea este fiica acelei căpetenii.

– De unde știi toate acestea?

– Mi le-a spus chiar Aulus Plautius. Într-adevăr, ligienii n-au trecut hotarul atunci, dar barbarii, se știe, vin ca o furtună și fug la fel. Așa s-a întâmplat și cu ligienii, care au dispărut ca fumul, odată cu coarnele lor de bour de pe capete. I-au bătut pe suebii lui Vanius și pe iazigi, dar regele lor a căzut în luptă; după aceea, ei au plecat cu prada, lăsând ostaticii în puterea lui Hister. Mama a murit curând, iar copila, întrucât Hister nu știa cum să se descurce cu ea, a trimis-o guvernatorului Germaniei, Pomponius. După încheierea războiului cu cații, acesta a revenit la Roma, unde Claudius, cum știi, i-a îngăduit să-și organizeze intrarea triumfală. Fata a urmat atunci carul învingătorului, dar, după terminarea solemnităților, deoarece ostatica nu putea fi socotită pradă de război, iar Pomponius nu știa nici el cum să procedeze, a încredințat-o surorii lui, Pomponia Grecina, soția lui Plautius. În această casă, unde totul, începând cu bărbații și terminând cu păsăretul din cotețe, se remarcă prin virtute, a crescut ca o fecioară, din nefericire, tot atât de virtuoasă ca și Grecina, și atât de frumoasă, că până și Popeea ar arăta pe lângă ea asemenea unei smochine tomnatice alături de un măr din grădina Hesperidelor³⁰.

– Ei, și?

– Și-ți repet că din clipa când am văzut cum îi străbăteau razele trupul la fântâna arteziană, m-am îndrăgostit ca un nebun.

– Deci este tot atât de străvezie ca peștele zburător sau ca sardeaua tânără?

– Nu glumi, Petronius, iar dacă te înșală liniștea cu care eu însumi vorbesc despre patima mea, află că deseori veșmântul strălucitor acoperă răni adânci. Trebuie să-ți mai spun că, întorcându-mă din Asia Mică, am dormit o noapte în templul lui Mopsus, ca să am un vis prevestitor. Ei bine, mi-a apărut în vis Mopsus în persoană și mi-a prezis că în viața mea va interveni o mare schimbare din cauza dragostei.

– L-am auzit pe Plinius că nu crede în zei, dar crede în vise, și poate că are dreptate. Glumele mele nu mă împiedică să gândesc uneori că există o singură divinitate – veșnica, atotstăpânitoarea, creatoarea Venus Genitrix³¹. Ea unește sufletele, trupurile și lucrurile. Eros³² a iscat lumea din haos. Dacă a făcut bine sau nu, asta-i altă treabă, dar dacă-i așa, trebuie să-i recunoaștem puterea, deși putem să n-o binecuvântăm...

– Ah, Petronius, în lumea asta e mai ușor să faci rost de o filosofie decât să capeți un sfat bun.

– La drept vorbind, spune-mi ce vrei de la mine!

– Vreau s-o am pe Ligia. Vreau ca aceste brațe ale mele, care cuprind acum doar aerul, s-o poată îmbrățișa, s-o poată strânge la piept. Vreau să respir cu răsuflarea ei. Dacă ar fi sclavă, i-aș da pentru ea lui Aulus o sută de fete cu picioarele albite cu var, în semn că sunt vândute prima dată. Vreau s-o aduc în casa mea înainte ca tâmplele să-mi cărunțească asemenea vârfului Soracte iarna.

– Ea nu-i o sclavă, dar în definitiv aparține familiei lui Plautius, iar pentru că este o copilă părăsită, poate fi socotită alumnal³³. Dacă ar vrea, Plautius ar putea să ți-o cedeze.

– Se vede că tu n-o cunoști pe Pomponia Grecina, La urma urmei, amândoi s-au legat de ea ca de propriul copil.

– O cunosc pe Pomponia. Un adevărat chiparos. Dacă n-ar fi soția lui Aulus, ar putea fi angajată ca bocitoare. De la moartea Iuliei, n-a mai renunțat la veșmântul de doliu și arată de parcă ar umbla încă din timpul vieții pe lunca acoperită cu asfodele de pe tărâmul celălalt. Afară de asta, este univira³⁴, așa că printre femeile noastre, căsătorite de patru și cinci ori, este și o adevărată Fenix... Dar... ai auzit că acum a ieșit din găoace în Egiptul de Sus o nouă Fenix, lucru care se întâmplă la cel puțin cinci sute de ani o dată?

– Petronius, Petronius! O să discutăm altă dată despre Fenix.

– Ce să-ți spun, dragă Marcus? Îl cunosc pe Aulus Plautius, care, deși condamnă felul meu de viață, are pentru mine o mare slăbiciune și poate că mă și respectă mai mult decât pe alții, fiindcă știe că n-am fost niciodată un pârâtor, ca, de exemplu, Domitius Afer, Tigelinus și toată droaia de prieteni ai lui Ahenobarbus. Fără să fac pe stoicul, m-am arătat nu o dată împotriva purtărilor lui Nero, la care Seneca și Burus priveau cu îngăduință. Dacă socotești că-ți pot fi de vreun folos în fața lui Aulus, îți stau la dispoziție.

– Socotesc că ai putea. Tu ai influență asupra lui și, în afară de asta, mintea ta este bogată în tot felul de soluții de a ieși din orice impas. Dacă ai cunoaște situația și ai vorbi cu Plautius...

– Cred că exagerezi în ceea ce privește experiența și inteligența pe care le-aș avea, dar dacă-i vorba numai despre asta, voi vorbi cu Plautius îndată ce mă voi muta în oraș.

– Ei s-au întors acum două zile.

– În acest caz, să mergem în triclinium³⁵, unde ne așteaptă micul dejun, apoi, după ce ne vom reface puterile, vom porunci să ne ducă la Plautius.

– Mi-ai fost drag întotdeauna, se bucură Vinicius cu vioiciune, dar acum cred că voi da poruncă să ți se așeze printre larii³⁶ mei o statuie tot atât de frumoasă ca și asta, în fața căreia voi aduce ofrande.

Spunând acestea, se întoarse spre statuile ce împodobeau un perete întreg al sălii, unde stăruiau arome de parfumuri, și arătă spre statuia lui Petronius, care-l înfățișa ca pe Hermes³⁷ cu caduceul în mână.

Apoi adăugă:

– Pe lumina lui Helios³⁸! Dacă „divinul" Alexandru îți semăna, nu mă mai mir de Elena.

Și în această exclamație era tot atâta sinceritate câtă laudă, întrucât Petronius, deși mai vârstnic și mai puțin atletic, era mai frumos chiar decât Vinicius. Femeile de la Roma îi admirau nu numai spiritul maleabil și gustul ce-i adusese numele de arbitru al eleganței, ci și corpul. Admirația se vedea până și pe chipurile fetelor din Cos, care-i aranjau acum cutele togii; una dintre ele, Eunice, îndrăgostită de el, îl privea în ochi cu umilință și încântare.

El însă nu-i acordă nici o atenție și, zâmbind către Vinicius, începu să-i exemplifice drept răspuns cuvintele lui Seneca despre femei:

– Animal impudens³⁹... etc.

Apoi îi înconjură umerii cu brațul și-l conduse în triclinium.

În unctorium, fetele din Grecia, frigienele și cele două negrese porniră să strângă epilichnia⁴⁰ cu parfumuri. În aceeași clipă, de după draperia dată la o parte dinspre frigidarium se iviră capetele balneatorilor și se auzi un „pst" abia perceptibil; la această chemare, una dintre grecoaice, fiigienele și cele două etiopiene săriră în picioare și pieriră cât ai bate din palme în spatele draperiei. În terme, începeau zbânțuielile și deșănțarea, pe care supraveghetorul nu le împiedica, fiindcă el însuși lua parte nu o dată la astfel de petreceri. Știa și Petronius de ele, dar ca un om înțelegător, căruia nu-i plăcea să pedepsească, le trata cu îngăduință.

În unctorium rămase doar Eunice. Un răstimp, ascultă glasurile și râsetele celor ce se depărtau spre laconicum, apoi luă scăunelul incrustat cu chih­limbar și fildeș, ocupat mai înainte de Petronius, și-l apropie cu grijă de statuia lui.

Unctorium-ul era inundat de lumina soarelui și de culorile răsfrânte de curcubeiele plăcilor de marmură, care ascundeau pereții.

Eunice urcă pe scăunel și, ajungând la înălțimea statuii, își aruncă brusc brațele de gâtul ei, apoi, dându-și spre spate părul auriu și lipindu-și trupul trandafiriu de marmura albă, începu să-și apese gura cu patimă pe buzele reci ale lui Petronius.

Titus (Caius?) Petronius (?–66) – scriitor roman, sfătuitor al lui Nero, supranumit arbiter elegantiarum. Autor de epigrame și al Satyricon-ului. Compromis în conspirația lui Pison, e obligat să se sinucidă.

Nero Claudius Caesar (37–68) – împărat roman din 54; fiul Agripinei și elevul lui Seneca, prin adoptare urmașul lui Claudius. Începută sub zodia prosperității, domnia lui se transformă în abuz și impostură. Conspirația lui Pison și răscoala legiunii de pe Rin îl silesc să-și ia viața.

Arbitrul eleganței (în limba latină).

Marcus Annaeus Lucanus (39–65) – scriitor latin, autorul epopeii Farsala. Compromis în conspirația lui Pison, se va sinucide.

Țesătură scumpă de in, foarte fină.

Cameră destinată masajului (în limba latină).

Cameră în care se făceau dușurile calde (în limba latină).

Tiberius Claudius Nero (42 î.Hr.–37) – împărat roman. Luptă pentru liniște și ordine în stat. Intră în conflict cu senatul și se retrage pe Insula Capri, domnind dictatorial.

Asclepios – zeul medicinii la greci; fiul lui Apolo.

Cipria – zeița Ciprului, Venus.

Bachus – zeul vinului la romani.

Marte – zeul războiului în mitologia latină.

Pyrrhon (365–275 î.Hr.) – primul mare stoic grec, propovăduitorul ataraxiei.

Așezare pe țărmul Mării Egee, unde se află templul lui Asclepios.

Cameră subterană pentru încălzire (în limba latină).

Zeul dragostei în mitologia latină.

Lisip (cca 390 î.Hr.) – vestit sculptor grec.

Hercule – fiul lui Jupiter și al Alcraenei, erou din mitologia greco-latină, vestit prin forța și curajul său.

Hera și Zeus – cuplu de zei din mitologia greacă; stăpânii Olimpului.

Personaj principal în Odiseea lui Homer. Aluzia se referă la călătoria de douăzeci de ani, înainte de a ajunge acasă, după războiul troian.

Penelopa – soția lui Ulise (Odiseu), renumită pentru fidelitatea conjugală.

Annaeus Seneca (?–65) – retor, poet și filosof latin, reprezentant al scepticismului târziu. Preceptor al lui Nero. A scris dialoguri moral-filosofice, poezii, tragedii și lucrări de științe naturale și geografie. Amestecat în conspirația lui Pison, a trebuit să se sinucidă.

Cameră destinată băilor reci (în limba latină).

Poreclă a lui Nero din cauza bărbii de culoare roșcată.

Camera în care se ungeau trupurile cu alifii și uleiuri aromate.

Un fel de garderobiere (în limba latină).

Sclavii și liberții erau socotiți ca făcând parte dintr-o familie, evident cu statut diferențiat. În ea nu intrau și stăpânii aristocrați.

Afrodita – zeița frumuseții și a dragostei la greci; iden­ti­ficată cu Venus la romani.

Nero Claudius Drusus (38–9 î.Hr.) – împărat roman, gine­rele lui Marc Antoniu și tatăl lui Germanicus.

Hesperidele – fiicele lui Atlas care păzeau, împreună cu un balaur neadormit, copacul cu mere de aur.

Venus – zeița dragostei la romani, prin asimilarea Afroditei.

Eros – divinitatea dragostei la greci.

Copil părăsit care devenea sclavul celui care-l găsea (în limba latină).

Căsătorită cu un singur bărbat (în limba latină).

Cameră în care se mănâncă (în limba latină).

Divinități care ocroteau în mitologia latină casa și familia.

Hermes – fiul lui Zeus și al Maiei; ocrotitor al comerțului, al elocinței și al hoților, mesager al zeilor.

Zeul soarelui.

Ființă fără rușine (în limba latină).

Vase pentru arderea rășinii (în limba latină).

Capitolul II

După micul dejun, la care cei doi prieteni se așezaseră atunci când muritorii obișnuiți erau de mult după prandium⁴¹-ul de la amiază, Petronius propuse o scurtă siestă. Era încă prea devreme pentru vizite. E drept, există unii oameni care încep să facă vizite cunoscuților încă de la răsăritul soarelui, mai mult, socotesc chiar că acest obicei ar fi caracteristic pentru vechii romani. El însă, Petronius, îl socotește barbar. Orele de după-amiază sunt cele mai potrivite, nu înainte totuși ca soarele să coboare în direcția templului lui Jupiter Capitolinul și să înceapă să privească pieziș spre Forum. Toamna mai este și cald, iar oamenii preferă să doarmă după-masă. În acest timp, este plăcut să asculți șopotul havuzurilor în atrium⁴² și, după cei o mie de pași obligatorii, să ațipești în lumina roșiatică, strecurată prin velarium⁴³ purpuriu tras pe jumătate.

Vinicius îi dădu dreptate și porniră să se plimbe, tăifăsuind fără grijă despre ceea ce se auzea la Palatin și în oraș și filosofând câte puțin asupra vieții. După aceea, Petronius se duse în cubiculum⁴⁴, dar nu dormi prea mult. Căci îndată ce se scurse o jumătate de oră, reveni și, poruncind să i se aducă puțină vervenă, începu s-o miroasă și să-și frece mâinile și tâmplele cu ea.

– Nici nu știi cât mă înviorează și-mi limpezește mintea, spuse. Acum sunt gata.

Lectica aștepta de mult, așa că urcară și dădură poruncă să fie duși pe Vicus Patricius, la casa lui Aulus. Locuința lui Petronius se afla pe povârnișul sudic al Palatinului, lângă așa-numitele „Carinae", așadar, drumul lor trecea ceva mai jos de Forum, dar pentru că Petronius voia să se abată și pe la aurarul Idomen, le spuse sclavilor s-o apuce pe lângă Vicus Apollinis și Forum către Vicus Sceleratus, la colțul căruia erau plasate tot felul de taverne.

Negrii uriași ridicară lectica și porniră, precedați de sclavii numiți pedisequi⁴⁵. Un răstimp, Petronius își ținu în tăcere la nas palmele mirosind a vervenă, părând că se gândește la ceva, apoi spuse:

– Socotesc că nimfa ta silvestră, dacă nu-i sclavă, ar putea să părăsească familia lui Plautius și să se mute în casa ta. Ai înconjura-o cu dragoste și i-ai face daruri bogate, așa cum procedez eu cu iubita mea Crisotemis, de care, între noi fie vorba, m-am săturat cel puțin atâta cât și ea de mine.

Marcus scutură din cap.

– Nu? întrebă Petronius. În cel mai rău caz, povestea ar ajunge la urechile împăratului, așa că poți să fii sigur că, fie și datorită influenței mele, Barbă Arămie al nostru ar fi de partea ta.

– Tu n-o cunoști pe Ligia! se împotrivi Vinicius.

– Atunci dă-mi voie să te întreb dacă tu o cunoști alt­fel decât din vedere! Ai vorbit cu ea? I-ai mărturisit dragostea ta?

– Am văzut-o mai întâi lângă fântâna arteziană, apoi am mai întâlnit-o de două ori. Nu uita că în timpul șederii mele în casa lui Aulus am locuit într-o aripă lăturalnică, destinată musafirilor, și cu mâna ruptă nu puteam să mă așez la masă cu ei. Abia în ajunul zilei când îmi anunțasem plecarea, am întâlnit-o pe Ligia la cină și n-am avut prilejul să-i spun o vorbă. A trebuit să-l ascult pe Aulus povestind mai întâi despre victoriile obținute în Britania, apoi despre decăderea gospodăriilor mici în Italia, pe care s-a străduit s-o împiedice mai demult și Licinius Stolon⁴⁶. De altminteri, nu știu dacă Aulus este în stare să vorbească despre altceva și să nu crezi că vom izbuti să scăpăm de asta, poate doar dacă ai să preferi să-l auzi perorând despre efeminarea vremurilor de astăzi. Au fazani în cotețe, dar nu-i taie, pornind de la convingerea că fiecare pasăre ucisă apropie sfârșitul puterii romane. A doua oară, am întâlnit-o lângă bazinul din grădină, cu o trestie abia smulsă în mână; cufundându-i vârful în apă, stropea irișii care creșteau împrejur. Privește la genunchii mei. Pe scutul lui Hercule, n-am tremurat atunci când hoardele parților năvăleau urlând asupra rândurilor noastre, dar am tremurat lângă bazinul acela de apă. Și descumpănit ca un băiețandru ce-și poartă încă dovada nevârstei⁴⁷ la gât, multă vreme n-am putut îngăima nici o vorbă.

Petronius se uită la el cu o anume invidie parcă.

– Fericitule! exclamă. Chiar dacă lumea și viața ar fi cum nu se poate mai rele, lucrul cel mai de preț din ele rămâne tinerețea.

Iar după o clipă, adăugă:

– Și nu i-ai vorbit?

– Ba da. După ce mi-am revenit cât de cât, i-am spus că mă întorc din Asia Mică și mi-am rupt mâna la marginea orașului. Am suferit groaznic, dar acum, când trebuie să părăsesc această casă ospitalieră, văd că suferința mea aici este mai prețioasă decât orice plăcere în altă parte, că boala este preferabilă sănătății. La fel de încurcată ca și mine, îmi asculta cuvintele cu capul plecat, desenând ceva cu trestia pe nisipul ca șofranul. Apoi și-a înălțat ochii, a mai privit o dată la semnele închipuite, apoi la mine, de parcă voia să mă întrebe ceva, și a fugit asemenea unei hamadriade⁴⁸ fugărite de un faun prostănac.

– Trebuie să aibă ochi foarte frumoși.

– Ca marea, m-am înecat în ei ca în imensitatea mării. Crede-mă că apele Arhipelagului sunt mai puțin albastre. În curând, a venit în fugă micul Plautius și a început s-o întrebe ceva. Dar eu n-am înțeles ce vrea.

– O, Atena⁴⁹, strigă Petronius, smulge-i acestui flăcăiandru de pe ochi fașa cu care l-a legat Eros, fiindcă alt­fel o să-și spargă capul de vreo coloană din templul Venerei! După care i se adresă lui Vinicius: O, tu, mugur primăvăratic din copacul vieții, tu, primul lăstar verde crescut pe buturuga viței-de-vie! În loc să te duc la Plautius, ar trebui să mergem la casa lui Gelocius, unde se află o școală pentru tinerii neștiutori în ale vieții.

– Ce vrei să spui?

– Dar ea ce-a scrijelit pe nisip? Nu cumva numele lui Amor, nu cumva o inimă străpunsă de săgeata lui sau ceva asemănător din care ai putea afla că satirii i-au șoptit deja acestei nimfe la ureche multe din tainele vieții? Cum ai putut să nu te uiți la semnele acelea?

– Am îmbrăcat toga mai demult decât crezi tu, îl răspunse Vinicius, și înainte de sosirea micului Plautius am privit cu luare-aminte semnele. Fiindcă știu că și în Grecia, și la Roma fetele își scriu adesea pe nisip mărturisirile, pe care nu vor să le rostească prin viu grai... Dar ghicește, ce-a desenat ea?

– Dacă-i altceva decât ce-am presupus, atunci n-am să ghicesc.

– Un pește.

– Ce tot spui?

– Așa-i cum îți spun: un pește. A vrut oare să arate prin asta că sângele ce-i curge prin vine este încă rece? Nu-mi dau seama! Cu siguranță însă că tu, care m-ai numit mugur primăvăratic din copacul vieții, vei izbuti mai bine să deslușești acest semn.

– Carissime!⁵⁰ Despre asemenea lucruri, întreabă-l pe Plinius. El se pricepe la pești. Dacă ar mai trăi bătrânul Apicius, ar putea și el să-ți spună câte ceva, deoarece a mâncat în timpul vieții mai mult pește decât ar încăpea în golful Nea­polis.

Lărmuiala străzilor aglomerate pe care înaintau acum le întrerupse discuția. Prin Vicus Apollinis cotiră spre Forum Romanum, unde în zilele senine, înainte de scăpătatul soarelui, se strângeau gloatele trândave să se plimbe printre coloane, să povestească și să asculte noutățile, să caște gura la lecticile cu oameni de vază, în sfârșit, să intre prin dughenele aurarilor, prin librării și prin prăvăliile unde se schimbau banii, se vindeau țesături scumpe, alămărie, și prin multe altele care se găseau din belșug printre casele înșiruite în Piață, pe laturile din fața Capitoliului. Jumătate din Forum, partea aflată lângă palat, era cufundat în umbră, în schimb coloanele plasate mai sus de temple aureau în strălucirea firmamentului. Cele mai de jos aruncau umbre alungite peste plăcile de marmură; erau atât de multe, încât ochii se pierdeau printre ele ca printr-o pădure. Clădirile și coloanele dădeau impresia că se îmbulzesc reciproc. Se înălțau unele peste altele, alergau la dreapta și la stânga, se cățărau pe colină, se strângeau lângă zidurile palatului sau unele lângă altele asemenea unor trunchiuri mai mari și mai mici, mai groase și mai subțiri, aurii și albe, împodobite sub arhitrave când cu flori de acant, când cu voiuri ionice sau cu simple pătrate dorice. Deasupra acestei păduri de coloane, scânteiau triglifele⁵¹ colorate, de pe timpane se aplecau statuile sculptate ale zeilor, iar de pe frontoanele înalte, cvadrigele de aur înaripate parcă voiau să-și ia zborul în văzduh, în acele tării albastre încremenite pașnic peste orașul înghesuit al templelor. La mijlocul Pieței și pe margini tălăzuia râul omenesc: mulțimile care se plimbau pe sub arcadele bazilicii lui Iulius Caesar, gloata ce năpădise scările templului lui Castor și Polux⁵² și cei care dădeau târcoale așezământului Vestei⁵³, semănând, pe acest uriaș fundal de marmură, cu roiurile de fluturi multicolori sau de cărăbuși. De sus, pe treptele gigantice, dinspre templul consacrat lui „Jovi Optimo Maximo", veneau alte valuri de oameni; la tribune, vorbeau oratorii de ocazie; ici și colo, se auzeau strigătele precupeților ce vindeau fructe, vin sau apă amestecată cu suc de smochine, ale șarlatanilor care-și lăudau leacurile făcătoare de minuni, ale vrăjitorilor, ale ghicitorilor de comori ascunse și ale tălmăcitorilor de vise. Unde și unde, larma discuțiilor și chemările se amestecau cu sunetele de sistră, de sambucă egipteană sau de flaute grecești. Pe alocuri, bolnavii, cucernici și îngrijorați, duceau ofrande la temple. Printre oameni, pe dalele de piatră, se lăcomeau la grăunțele oferite zeilor cârduri de porumbei, asemenea unor pete mișcătoare, pestrițe și întunecate, aici înălțându-se pentru o clipă fâlfâind din aripi, aici revenind pentru a ocupa locurile lăsate goale de mulțime. Din când în când, prin îmbulzeala oamenilor își făceau loc litierele, în care se vedeau fețele distinse ale femeilor sau capete de senatori și cavaleri cu trăsături sleite și parcă distruse de viață. Mulțimea repeta cu glas tare în diferite limbi numele lor; la acestea se adăugau poreclele, batjocura ori laudele neprecupețite. Printre grupurile dezordonate, înaintau uneori cu pas măsurat detașamente de oșteni sau de vigili răspunzători de ordinea publică. Limba greacă se auzea pretutindeni tot atât de des ca și cea latină.

Vinicius nu mai fusese de mult în oraș, așa că privea cu o anume curiozitate la furnicarul de oameni și la acest Forum Romanum care domina întreaga lume, fiind în același timp invadat de ea. Petronius, intuind uimirea prietenului, îl numi un „cuib de quiriți fără quiriți⁵⁴".

Într-adevăr, elementele autohtone aproape că se pierdeau în această mulțime alcătuită din toate rasele și neamurile. Erau aici etiopieni, blonzi uriași din îndepărtata miazănoapte, britani, gali și germani, locuitori cu ochii oblici din Sericum, oameni de pe țărmurile Eufratului și ale Indului, cu barba de culoarea cărămizii, sirieni de pe malurile Orontului, cu ochii negri și galeși; locuitori numai piele și os din pustiurile Arabiei, evrei cu pieptul supt, egipteni cu fața indiferentă, veșnic zâmbitoare, și numizi, și africani; greci din Elada ce stăpâneau orașul laolaltă cu romanii, deși o făceau prin știință, artă, înțelepciune și mărturie strâmbă, greci din insule și din Asia Mică, și din Egipt, și din Italia, și din Galia Narbonică. Din mulțimea sclavilor cu urechile găurite nu lipseau liberții fără căpătâi pe care împăratul îi distra, îi hrănea și chiar îi îmbrăca, nici cei veniți de prin alte părți, ademeniți de viața ușoară și de speranța îmbogățirii în marele oraș; nu lipseau negustorii și preoții lui Serapis⁵⁵, cu ramuri de palmier în mână, preoții zeiței Isis⁵⁶, pe altarele căreia se aduceau mai multe ofrande decât în templul lui Jupiter Capitolinul, preoții Cibelei⁵⁷, împodobiți cu spice aurii de orez, preoții divinităților nomade, dansatoarele orientale cu mitre țipătoare, vânzătorii de amulete, îmblânzitorii de șerpi, magii caldeeni, în sfârșit, oamenii fără nici o ocupație, care se prezentau în fiecare săptămână la hambarele de dincolo de Tibru să li se dea grâu, se băteau pentru bilete de loterie la circuri, își petreceau nopțile prin casele ce se prăbușeau mereu în cartierele de peste râu, iar zilele însorite și calde pe sub portice, în ospătăriile murdare ale Suburei, pe podul lui Milvius sau înaintea caselor celor puternici, unde li se aruncau din când în când resturi de la mesele sclavilor.

Petronius era prea bine cunoscut de aceste gloate. Vinicius auzea mereu: Hic est! – „El este!" Îl iubeau pentru dărnicia lui, dar popularitatea îi crescuse mai ales după ce se aflase că a vorbit în fața împăratului, arătându-se împotriva sentinței de condamnare la moarte a întregii familii, adică a tuturor sclavilor prefectului Pedanius Secundus, fără deosebire de sex și vârstă, pentru că unul dintre ei îl ucisese pe tiran într-o clipă de disperare. E adevărat că Petronius repeta în gura mare că lui nu-i păsa și că îl rugase pe împărat doar în particular, ca un arbiter elegantiarum, al cărui simț estetic era contrariat de un asemenea măcel barbar, vrednic de niște sciți, nu de romani. Cu toate acestea, plebea răzvrătită din cauza sentinței îl iubea de atunci foarte mult.

El însă n-o lua în seamă. Își aducea aminte că aceste gloate îi iubiseră și pe Britanicus⁵⁸, pe care Nero îl otrăvise, și pe Agripina⁵⁹, pe care poruncise s-o omoare, și pe Octavia⁶⁰, sufocată în Pandataria⁶¹, după ce i se deschiseseră venele într-o baie de abur cald, și pe Rubelius Plautus, care fusese izgonit, și chiar pe Traseas, deși acesta își aștepta condamnarea la moarte de la o zi la alta. Dragostea poporului putea fi socotită mai degrabă de rău augur, iar scepticul Petronius era în același timp și superstițios. Disprețuia gloata și ca aristocrat, și ca estet. În ochii lui, oamenii mirosind a bob prăjit, purtat în sân, erau veșnic răgușiți și asudau la jocul „mora" pe la colțul străzilor și prin peristile, așa că nu-și meritau numele.

De aceea, fără a acorda vreo atenție aplauzelor și sărutărilor ce i se trimiteau ici și colo, îi povesti lui Marcus pățania lui Pedanus, bătându-și joc totodată de inconsecvența plebei de pe stradă, întrucât a doua zi după ce se răzvrătise, îl aplaudase pe Nero pe când acesta se îndrepta spre templul lui Jupiter Stator. Dar, înaintea librăriei lui Aviranus, porunci să se oprească lectica și, coborând, cumpără un manuscris arătos și i-l oferi lui Vinicius.

– E un dar pentru tine, îi spuse.

– Mulțumesc, răspunse Vinicius. După care, uitându-se la titlu, întrebă: Satyricon⁶²? Asta-i ceva nou. De cine este?

– De mine. Eu însă nu vreau să merg pe urmele lui Rufinus, a cărui istorie voiam să ți-o povestesc, și nici să-l imit pe Fabricius Veiento, așa că nu știe nimeni și te rog să nu spui nimănui.

– Bine, dar tu spuneai că nu scrii versuri, se miră Vinicius, uitându-se în manuscris, iar aici proza este presărată din belșug cu rime.

– Când ai să-l citești, să fii atent la ospățul lui Trimalchion⁶³. Cât privește versurile, nu le mai pot suferi de când Nero a început să scrie o epopee. Vezi și tu, ca să se ușureze, Vitelius își bagă un bastonaș de fildeș pe gât, alții se folosesc de pene de flamingo înmuiate în ulei sau în fiertură de cimbrișor, eu însă recitesc poeziile lui Nero, iar rezultatul este imediat. Pe urmă, pot să le laud, dacă nu cu conștiința curată, cel puțin cu stomacul gol.

Spunând acestea, opri iarăși litiera înaintea aurăriei lui Idomen și, după ce vorbiră despre pietrele prețioase, porunci sclavilor să meargă drept spre casa lui Aulus.

– Ca dovadă de ceea ce poate însemna dragostea de sine a autorului, am să-ți povestesc pe drum istoria lui Rufinus, făgădui.

Dar înainte de a începe, cotiră pe Vicus Patricius și în curând ajunseră în fața locuinței lui Aulus. Un ianitor⁶⁴ tânăr și puternic le deschise ușa spre ostium⁶⁵; deasupra ei se afla o gaiță închisă în colivie, care-i salută țipător: „Salve".

După ce ieșiră din ostium, în drum spre adevăratul atrium, Vinicius întrebă:

– Ai băgat de seamă că portarul nu avea lanțuri?

– E o casă ciudată, răspunse Petronius cu jumătate de glas. Nu se poate să nu știi că Pomponia Grecina este bănuită că ar fi adepta unei superstiții orientale care constă în cinstirea unui oarecare Hristos. Se pare că i-a făcut-o Crispinila, fiindcă n-o poate ierta că s-a mulțumit cu un singur bărbat pentru toată viața. Că e univira!... Acum e mai ușor să capeți la Roma o strachină cu ciuperci din Noricum⁶⁶. A fost judecată de tribunalul civil...

– Ai dreptate că e o casă ciudată. Îți voi povesti mai târziu ce-am văzut și am auzit aici.

Între timp, ajunseră în atrium. Sclavul ce se îngrijea de încăpere, atriensis, trimise nomenclator⁶⁷-ul să anunțe musafirii, în vreme ce slujitorii le aduseră scaune și scăunele pentru picioare. Petronius, care, crezând că în această casă austeră domnește întotdeauna tristețea, nu-i trecuse pragul niciodată, se uita împrejur mirat întru câtva și cu un sentiment de dezamăgire parcă, deoarece atrium-ul făcea mai degrabă o impresie de voioșie. De sus, printr-o deschizătură mare, pătrundea un snop de raze luminoase, fărâmițându-se în mii de scântei în jetul havuzului. Bazinul pătrat, cu fântâna arteziană la mijloc, impluvium, destinat să adune apa căzută prin deschizătura de sus când ploua, era înconjurat cu anemone și crini. Se vede că stăpâna casei iubea îndeosebi crinii, ale căror tufe dese, albe și roșii, se învecinau cu irișii de culoarea safirului, cu petale delicate, argintate de pulberea apei. Pe mușchiul ud, în care erau îngropate ghivecele cu crini, și printre smocurile de frunze se zăreau statuete de bronz înfățișând copii și păsări de apă. Într-un colț, turnată tot din bronz, o căprioară își apleca spre apă capul verzui, pudrat de umezeală, de parcă voia să bea. Podeaua atrium-ului era din mozaic, pereții, parte acoperiți de marmură roșie, parte pictați cu copaci, pești, păsări și grifoni, ademeneau privirile cu jocul culorilor. Tocurile ușilor de la încăperile laterale erau împodobite cu plăcuțe din carapace de broască țestoasă sau chiar cu fildeș; pe lângă pereți, între uși, se aflau statuile strămoșilor lui Aulus. Pretutindeni era evidentă o bunăstare calmă, statornică și plină de noblețe, care n-avea nimic de-a face cu risipa.

Petronius, deși locuia într-o casă mult mai arătoasă și mai luxoasă, nu putea găsi aici nici un lucru în stare să-i contrarieze bunul-gust și tocmai voia să-i comunice această impresie lui Marcus, când, deodată, sclavul velarius⁶⁸ dădu la o parte draperia ce despărțea atrium-ul de tablinum⁶⁹, și dinăuntrul casei îl văzură grăbind spre ei pe Aulus Plautius.

Era un om care se apropia de amurgul vieții, cu părul încărunțit, dar încă robust și cu fața energică, puțin prea scurtă, semănând însă cu capul unui vultur. De astă dată, pe chipul lui se întipărise o expresie de uimire sau poate chiar de teamă pricinuită de sosirea neașteptată a prietenului, tovarășului și omului de încredere al lui Nero.

Dar Petronius era un om de lume și avea mintea prea ageră ca să nu observe asta, așa că, după primele cuvinte de salut, îl înștiință cu toată elocința și nonșalanța-i dintotdeauna că vine să-i mulțumească pentru grija de care a avut parte în această casă fiul surorii sale și că numai recunoștința îl hotărâse să-l viziteze, cu atât mai mult cu cât se cunoșteau de multă vreme.

Aulus îl asigură din partea lui că este un oaspete drag, iar cât despre recunoștință, îi mărturisi că el însuși se simte îndatorat, cu toate că, mai mult ca sigur, Petronius nu bănuiește motivele.

Într-adevăr, Petronius nu bănuia nimic. Zadarnic își ridică ochii de culoarea alunei și se chinui să-și amintească vreun serviciu cât de neînsemnat făcut cândva lui Aulus sau altcuiva. Nu-i veni în minte nici unul, afară doar de cel pe care intenționa să i-l facă acum lui Vinicius. De bună seamă, putea să se întâmple și așa ceva, dar fără voia lui.

– Mi-e tare drag și-l prețuiesc foarte mult pe Ves­pasian⁷⁰, se explică Aulus, căruia i-ai salvat viața când i s-a întâmplat odată nenorocirea să adoarmă ascultând versurile împăratului.

– Dimpotrivă, a avut noroc că nu le-a ascultat, răspunse Petronius, totuși nu neg că incidentul se putea sfârși cu o nenorocire. Barbă Arămie voia neapărat să-i trimită centurionul cu recomandarea prietenească de a-și deschide venele.

– Iar tu, Petronius, ți-ai bătut joc de el.

– Așa-i, sau mai degrabă din contră. I-am spus că dacă Orfeu⁷¹ se pricepea să adoarmă fiarele sălbatice, triumful lui este tot atât de mare, de vreme ce a izbutit să-l adoarmă pe Vespasian. Pe Ahenobarbus poți să-l cerți cu condiția ca reproșul neînsemnat să cuprindă multe laude. Milostiva noastră Augusta⁷², Popeea, înțelege foarte bine acest lucru.

– Din nefericire, așa sunt vremurile, conchise Aulus. Mie îmi lipsesc doi dinți din față, frânți de o piatră aruncată de un briton, de aceea vorba mi-a devenit șuierătoare, dar cu toate acestea, cele mai frumoase clipe din viața mea le-am petrecut în Britania...

– Pentru că au fost clipe de victorii, adăugă Vinicius.

Dar Petronius, temându-se că bătrâna căpetenie va începe să sporovăiască despre vechile-i războaie, schimbă obiectul discuției. Spuse deci că, nu departe de Preneste, sătenii au găsit un pui de lup mort, cu două capete, iar în timpul furtunii de alaltăieri, trăsnetul a dărâmat un colț din templul Lunii, lucru nemaipomenit, având în vedere toamna târzie. De asemenea, un oarecare Cota, care-i povestise toate acestea, a mai adăugat că preoții aceluiași templu au prezis din această cauză decăderea orașului sau cel puțin ruina unei case mari, ceea ce s-ar putea evita doar prin ofrande neobișnuite.

După ce-i ascultă istoria, Aulus fu de părere că asemenea semne nu se cuvine a fi disprețuite. Nu-i de mirare că zeii pot fi mâniați pentru nelegiuirile fără măsură, iar în acest caz, jertfele sunt cum nu se poate mai potrivite pentru iertarea păcatelor.

La acestea, Petronius răspunse:

– Casa ta, Plautius, nu e prea mare, deși locuiește în ea un om însemnat; e drept, a mea-i prea spațioasă pentru un proprietar mărunt ca mine, dar este tot mică. Iar dacă-i vorba de ruina vreuneia dintre cele mari, domus transitoria⁷³, de pildă, merită oare să aducem ofrande ca să-i evităm prăbușirea?

Plautius nu răspunse la această întrebare, prudență pentru care Petronius se simți jignit, întrucât, cu toate că nu mai percepea deosebirea dintre bine și rău, nu fusese niciodată un pârâtor și se putea vorbi cu el fără nici o teamă. De aceea, schimbă iarăși vorba și începu să laude locuința lui Plautius și bunul-gust care domnea peste tot.

– E o reședință veche, explică Plautius, în care n-am schimbat nimic de când am moștenit-o.

Dacă se trăgea draperia ce despărțea atrium de tablinum, casa se înfățișa în toată lungimea ei; prin tablinum, prin următorul peristil și prin încăperea aflată dincolo de el și numită oecus⁷⁴, privirea ajungea până în grădina care semăna de departe cu un tablou cuprins într-o ramă întunecată. De acolo se auzeau până la ei în atrium râsete vesele de copii.

– Ah, Plautius, se rugă Petronius, îngăduie-ne să ascultăm de aproape acest râs sincer, astăzi se aude atât de rar.

– Cu cea mai mare plăcere, încuviință Plautius, ridicându-se. Micul meu Aulus și Ligia se joacă probabil cu mingile. Cât despre râs, socotesc, Petronius, că ai mereu parte de el.

– Viața-i vrednică de râs, așa că râd întruna, dădu răspuns Petronius, dar aici râsul răsună alt­fel.

– Petronius, completă Vinicius, nu râde toată ziua, ci mai degrabă toată noaptea.

Tăifăsuind astfel, parcurseră casa în toată lungimea ei și ajunseră în grădină, unde Ligia și micul Aulus se jucau cu mingile pe care sclavii, destinați anume pentru această distracție și numiți spheristae⁷⁵, le ridicau de jos și le dădeau copiilor în mână. Petronius aruncă în treacăt o privire rapidă asupra Ligiei, în timp ce micul Aulus, zărindu-l pe Vinicius, alergă în întâmpinarea lui. Trecând pe lângă ea, tânărul își înclină capul înaintea fermecătoarei copile încremenite în așteptare cu mingea în mână, cu părul puțin răvășit, răsuflarea întețită și bujori în obraji.

Dar în triclinium-ul din grădină, umbrit de iederă, viță-de-vie și caprifoi, ședea Pomponia Grecina, așa că se apropiară s-o salute. Petronius, deși nu frecventa casa lui Plautius, o cunoștea, fiindcă o vedea adesea la Antistia, fiica lui Rubelius Plautus, în palatul lui Seneca sau al lui Polion. De aceea, nu-și putu stăpâni o oarecare uimire când îi zări fața tristă, dar senină, noblețea staturii, a mișcărilor și a cuvintelor. Pomponia îi contrazicea atât de mult convingerea lui despre femei, încât acest om stricat până în măduva oaselor și sigur de sine mai abitir ca oricine altcineva în toată Roma nu numai că nutrea pentru ea un soi de respect, dar în fața ei își pierdea până la un punct și siguranța de sine. Așa se întâmplă și acum; mulțumindu-i pentru grija arătată lui Vinicius, folosi parcă fără să vrea cuvântul „domina", care nu-i venea niciodată în minte atunci când vorbea cu Calvia Crispinila, de exemplu, cu Scribonia, Solina și alte femei din lumea sus-pusă. După ce-i dădu binețe și-i mulțumi, începu îndată să se plângă că o vede atât de rar și că nu poate fi întâlnită niciodată la circ sau în amfiteatru. Pomponia Grecina îi răspunse liniștită, punându-și mâna pe cea a soțului:

– Îmbătrânim și amândoi prețuim tot mai mult liniștea de acasă. Petronius vru să se împotrivească, dar Aulus Plautius adăugă cu glasu-i șuierător:

– Și ne simțim tot mai străini printre oamenii care i-au botezat cu nume grecești până și pe zeii noștri romani.

– De la o vreme, zeii nu mai sunt decât niște figuri retorice, răspunse Petronius cu nepăsare, și pentru că am deprins retorica de la greci, mie îmi vine mai ușor să zic Hera decât Juno.

Spunând acestea, își îndreptă ochii spre Pomponia, chipurile în semn că aproape de ea nu se mai putea gândi la altă zeitate, apoi începu s-o contrazică în legătură cu cele ce spusese despre bătrânețe:

– Oamenii îmbătrânesc, într-adevăr, repede, dar numai aceia care trăiesc alt­fel decât ceilalți. Unele chipuri sunt uitate adesea de Saturn⁷⁶.

Petronius rosti aceste cuvinte chiar cu anume sinceritate, fiindcă Pomponia Grecina, deși trecuse dincolo de amiaza vieții, își păstrase o prospețime neobișnuită a feței, iar pentru că avea capul mic și chipul delicat, uneori, cu toate că purta rochie neagră, cu toată seriozitatea și tristețea ei, făcea impresia unei femei foarte tinere.

În acest timp, micul Aulus, care se împrietenise la cataramă cu Vinicius în timpul șederii acestuia în casa lor, se apropie de el și-l rugă să vină să se joace cu mingile. În urma lui, intră în triclinium și Ligia. Lângă perdeaua de iederă, cu fața luminată de raze jucăușe, i se păru lui Petronius și mai frumoasă decât la început; semăna într-adevăr cu o nimfă. Întrucât el nu-i vorbise până acum, se ridică, își înclină fruntea înaintea ei și, în locul obișnuitelor vorbe de binețe, îi cită versurile cu care Odiseu o întâmpinase pe Nausicaa⁷⁷:

De ești fecioară muritoare sau zeiță, nu știu,

Dar dacă ești de pe tărâmul pământesc,

Blagosloviți să-ți fie tatăl și mama dimpreună,

Blagoslovită să-ți fie...

Până și Pomponia aprecie politețea distinsă a acestui om de lume. Cât despre Ligia, ea îl asculta în­curcată și cu obrajii învăpăiați, neîndrăznind să-și ridice ochii din pământ. Treptat însă, în colțurile gurii începu să-i tremure un zâmbet poznaș, iar pe față i se citea lupta dintre rușinea feciorelnică și dorința de a-i răspunde. Se vede că cea din urmă învinse, fiindcă se uită deodată la Petronius și i se adresă cu cuvintele aceleiași Nausicaa, rostindu-le dintr-o răsuflare ca pe o lecție învățată pe dinafară:

Tu nu ești fitecine și n-ai minte de rând!

După aceea, învârtindu-se pe călcâie, fugi asemenea unei păsări speriate.

Acum fu rândul lui Petronius să rămână uimit, căci nu se aștepta să audă versurile lui Homer din gura unei fete care, după spusele lui Vinicius, provenea din barbari. Prin urmare, își îndreptă privirile întrebătoare spre Pomponia, dar aceasta nu-i putea răspunde, întrucât se uita zâmbind la fața luminată de mândrie a bătrânului Aulus.

Acesta nu se pricepea să-și ascundă mulțumirea. Mai întâi, pentru că se legase de Ligia ca de propriul copil, iar în al doilea rând, cu toate că prejudecățile lui de vecin roman îi porunceau să tune și să fulgere împotriva limbii grecești și a răspândirii ei, o socotea o culme a bunelor obiceiuri. El însuși nu fusese în stare s-o învețe niciodată prea bine, regretând acest lucru în sinea lui, așa că acum era foarte bucuros că acestui aristocrat și literat distins, care era gata să-i considere casa drept barbară, i se răspunsese în limba și cu versurile lui Homer.

– Avem un pedagogus grec, spuse adresându-se lui Petronius, pentru a-l învăța pe băiatul nostru, iar fata asistă și ea la lecții. Este încă o codobatură, dar una foarte plăcută și ne-am obișnuit amândoi cu ea.

Petronius privea acum printre voiurile de iederă și caprifoi la cei trei ce se jucau în grădină. Vinicius își lepădase toga și, numai în tunică, azvârlea în sus mingea pe care Ligia o aștepta în fața lui cu brațele ridicate și se străduia s-o prindă. La prima aruncătură de ochi, fata nu făcuse cine știe ce impresie asupra lui Petronius. I se părea prea firavă. Dar după ce se uitase mai bine la ea triclinium, se gândise totuși că așa ar putea arăta întruparea zeilor și, ca un cunoscător ce se afla, înțelesese că fata are ceva neobișnuit. Văzuse tot și prețuise tot, așadar, și chipul rumen

Sie haben das Ende dieser Vorschau erreicht. Registrieren Sie sich, um mehr zu lesen!
Seite 1 von 1

Rezensionen

Was die anderen über Quo Vadis denken

0
0 Bewertungen / 0 Rezensionen
Wie hat es Ihnen gefallen?
Bewertung: 0 von 5 Sternen

Leser-Rezensionen