Sie sind auf Seite 1von 4

Capitoul I

Constiinta De William P. Banks si Ilya Farber Constiinta este un termen incluzand un numar de aspecte centrale ale existentei personale. Este taramul autocunoasterii, al perspectivelor individuale, domeniul gandurilor si emotiilor noastre personale. Ar putea fi demonstrat ca aceste aspecte ale vietii mentale sunt mai directe si mai apropiate decat orice alta perceptie a lumii fizice; Intr-adevar, conform lui Descartes, problema propriei noastre gandiri este singurul fapt empiric pe care il cunoastem cu certitudine matematica. Cu toate acestea, studiul constiintei intre stiinte s-a dovedit provocator dar si controversat, atat de mult ca unii au pus la indoiala cat de potrivit este sa fie considerata ca parte a traditiei psihologiei stiintifice. Oricum, in ultimii ani, noi metode si tehnologii au oferit perspective surprinzatoare asupra naturii constiintei. Neurostiinta in special a inceput sa scoata la iveala conexiuni detaliate intre evenimente ale creierului, experiente subiective si procesele cognitive. Efectul acestor progrese a fost punerea constiintei pe plan central, atat in integrarea diverselor arii ale psihologiei, cat si in relationarea lor pentru a avansa in neurostiinta. In acest capitol prezentam ceea ce a fost descoperit despre constiinta, si, din cauza provocarilor unice pe care subiectul le dezvolta, o parte din discutii vor fi concentrate pe problemele metodologice si teoretice si pe masura in care modelele prestiintifice ale constiintei exercita o influenta intarziata (si posibil daunatoare). Doua dintre trasaturile constiintei au reprezentat provocari metodologice pentru investigarea stiintifica. Prima, si cea mai cunoscuta, este inaccesibilitatea ei. O experienta constienta este direct accesibila doar pentru cel care o are, si chiar pentru acea persoana este adesea imposibil sa exprime prcis si credibil ceea ce a experimentat. Ca o alternativa, psihologii au dezvoltat metode indirecte (precum masuratori psihologice si timpul de reactie) care permit o masurare cantitativa si credibila, dar cu riscul de a ridica noi intrebari despre legatura dintre aceste masuratori si insasi constiinta. A doua trasatura dificila este ca un singur cuvant, constiinta, este folosit pentru a ne referi la o gama larga de fenomene conectate intre ele, dar distincte. Constiinta poate insemna sa nu fi adormit ori lesinat, poate fi constientizarea unui stimul distinct, ca opus al lipsei de constientizare sau procesare implicita; poate insemna starea functionala de baza care este ajustata de droguri, depresie, schizofrenie sau somnul REM. Ea este cea mai inalta forma de autoconstienta pe care unele specii o au si altele nu; reprezinta intelegerea motivatiilor unei persoane, care apare dupa o atenta reflectare; este vocea interioara care dezvaluie mici bucati din ceea ce se intampla cu adevarat in interiorul mintii. Intr-o interpretare veche, este o forma a prezentei in lume; in alta interpretare,

probabil la fel de veche, este stadiul intern in care ideile si imaginile se prezinta unele celorlalte, intr-o succesiune rapida. Atunci cand oamenii de stiinta nu sunt suficient de atenti sa isi focuseze cercetarea sau sa fie expliciti in legatura cu acel aspect al constiintei pe care il studiaza, diversitatea poate duce la confuzie sau la discutii in contradictoriu. Pe de alta parte, o descompunere atenta a conceptului poate duce la o varietate de solutii pentru prima problema, aceea a accesului. Asa cum s-a aflat, problemele filozofice ale distantei si subiectivitatii nu trebuie mereu incluse in studiul unor forme speciale ale constiintei cum sunt cele mentionate mai sus; unele dintre intelesurile mai prozaice ale constiintei s-au dovedit a fi destul de utile pentru analiza stiintifica. Intradevar, putine dintre acestea- cum ar fi constiinta stimulilor sau abilitatea de a aminti si relata experiente- au devenit centrale pentru domeniul psihologiei si acum trebuie sa fie studiate folosind orice masuri. In cele ce urmeaza prezentam o scurta istorie a dezvoltarii timpurii a metodelor stiintifice de abordare a constiintei, urmata de examinari atente a doua directii care au dominat arealul cercetarii in secolul XX: cea cognitiva si cea neurostiintifica. In aceasta zona in special, viteza progresului a crescut destul de rapid in ultima decada; desi inca niciun model nu a obtinut recunoasterea la scara larga, a devenit posibil pentru teoreticieni sa avanseze ipoteze cu un grad inalt de suport empiric si putere explicativa la care nu s-a visat acum 20 de ani. In sectiunea de concluzii, dezvoltam cateva idei despre relatia dintre progresul stiintific si intelegerea de zi cu zi. Scurta istorie a studiului constiintei Ebbinghaus (1908, p.3) a remarcat ca psihologia are un trecut lung si o istorie scurta. Acelasi lucru poate fi spus despre studiul constiintei, cu exceptia ca trecutul este inca si mai lung si istoria stiintifica inca si mai scurta. Conceptia ca sufletul este organul experientei, iar de aici al constiintei, este antica. Aceasta este ideea fundamentala in dialogurile lui Platon, la fel ca Upanishadele, scrise cam cu 600 de ani inainte ca Platon sa scrie si o insemnare a gandirii care era deja invechita. Putem privi sufletul ca parte a unei explicatii prestiintifica a evenimentelor mentale si a locului lor in natura. In traditia mistica, sufletul este vazut ca o substanta diferita de corp, care traieste in corp, supraviestuieste mortii sale (in general prin trecerea intr-un taram supranatural), si este centrul gandirii, senzatiei, contiintei si in general a Eu-lui personal. Aceasta doctrina are un loc central in credinta crestina, si din acest motiv a avut o influenta enorma asupra importantei acordata mintii si constientei in filozofia vestica. Ideea sufletului sau mintii ca substanta imateriala separata de corp nu este universala. Aristotel a luat in considerare dar nu a acceptat idea ca sufletul ar putea parasi trupul si sa reintre in el. Teoria lui asupra diferitelor aspecte ale sufletului isi are baza in functionarea organismului biologic. Filozofii dupa Socrate au avut o teorie materialista a sufletului, asa cum au facut Lucretius si materialistii tarzii, iar conceptia unui suflet imaterial este straina de traditia Confuciana.

Celelalte conceptii prestiintifice asupra constiintei au sugerat ca multe dintre problemele in domeniu cu care ne confruntam astazi nu sunt consecinte inevitabile ale investigarii stiintifice a csontiintei. Mai degraba ele ar putea rezulta din presupunerea ca mintea si materia sunt substante total diferite. Problema minte-corp este cea mai cunoscuta si totodata, problema de baza pe care constiinta o pune. Intrebarea este cum experienta subiectiva poate fi creata de materie, sau, in termeni mai moderni, de interactiunea neuronilor in creier. Descartes a oferit un raspuns la aceasta intrebare, si raspunsul lui a constituit subiectul dezbaterii actuale. Faimoasa solutie a lui Descartes la aceasta problema este ca trupul si sufletul sunt doua substante diferite. Desigur, solutia este o versiune a doctrinei religioase conform careia sufletul este imaterial si are proprietati complet diferite de cele ale materiei. Aceasta atitudine se numeste dualism si presupune ca mintea, deci constiinta, nu apare din materie. Intrebarea atunci devine nu cum materia naste mintea, caci acestea sunt doua tipuri diferite de substanta ci cum cele doua substante diferite pot interactiona. Daca dualismul este corect, un program stiintific facut ca sa se poata intelege cum constiinta apare din procese neuronale este in mod clar o cauza pierduta, si intradevar orice incercare de a impaca fizica cu experienta este ruinata. Chiar daca constiinta nu este vazuta ca un aspect ce tine de suflet, conceptul in sine a mostenit proprietati de la substanta sufletului,care nu sunt compatibile cu ideile noastre de cauzalitate fizica. Acestea includ liberul arbitru, intentionalitatea si experienta subiectiva. Mai mult, orice teoretician care cauta sa inteleaga cum mintea si corpul interactioneaza in mod implicit accepta dualismul. Pentru cei care cauta un mod unitar de a privi lumea, constiinta sub aceste conceptii creaza adevarate probleme. Filozoful Schopenhauer a numit problema minte-corp nodul universal pentru aparenta imposibilitate de a impaca fapte ale vietii mintale cu determinismul cauzalitatii fizice. Scriind pentru un public contemporan, Chalmers a numit problema explicarii experientei subiective prin stiinta fizica problema dificila. Gustav Fechner, fizician si filozof, a incercat sa stabileasca ( prin acceptarea dualismului) legatura dintre minte si corp prin masurarea relatiilor matematice dintre marimi fizice si experinte subiective ale marimilor. In timp ce nimeni nu afirma ca el a rezolvat problema mintecorp, metodele utilizate pentru a masura senzatii au ajutat la crearea stiintei numita psihofizica. Traditia structuralismului in secolul al XIX-lea, in mainile lui Wundt si Titchener si a multi altii, a condus la programe de cercetare extrem de productive. Programul de cercetare structuralist ar putea fi caracterizat drept o incercare de a crea legi pentru lumea psihologiei care sa aiba puterea si generalitatea legilor fizice- in mod clar un proiect dualist. Totusi, multe dintre legile si efectele pe care ei le-au descoperit sunt inca in atentia cercetatorilor. Publicarea cartii lui John Watson, Behaviorismul, a marcat sfarsitul structuralismului. Grijile metodologice si teoretice cu privinta la abordarile moderne (actuale) ale psihologiei au aparut, dar critica lui Watson, in esenta un manifest, era mai mult de atat si aparent definitiva.

Das könnte Ihnen auch gefallen