You are on page 1of 8

1212 B: Dragan Marius Daniel Scurta istorie a timpului De la Big Bang la gaurile negre editia a III a Stephen W.

Haking

Aceasta este, de asemenea, o carte despre Dumnezeu sau, poate, despre absenta lui Dumnezeu. Hawking porneste n cutarea rspunsului la faimoasa ntrebare a lui Einstein dac Dumnezeu a avut de ales n crearea universlui. Hawking ncearc, asa cum afirm explicit, s nteleag gndirea lui Dumnezeu. Si aceasta face cu att mai neasteptat rezultatul efortului, cel putin pn acum: un univers fr margini n spatiu, fr nceput sau sfrsit n timp, si nimic de fcut pentru Creator. (Carl Sagan) O reflectie interesant asupra climatului general al gndirii dinaintea secolului al douzecilea este c nimeni nu a sugerat c universul era n expansiune sau n contractie. Era general acceptat c universul a existat dintotdeauna ntr-o stare nemodificat sau c el a fost creat la un anumit moment de timp n trecut, mai mult sau mai putin asa cum l observm astzi. Aceasta s-a putut datora n parte tendintei oamenilor de a crede n adevruri eterne, ca si mngierii pe care au gsit-o la gndul c ei pot mbtrni si muri, dar universul este etern si nemodificat. Chiar aceia care au nteles c teoria gravitatiei a lui Newton arta c universul nu poate fi static nu s-au gndit s sugereze c el poate fi n expansiune. n loc de aceasta, ei au ncercat s modifice teoria considernd c forta gravitational este de respingere la distante foarte mari. Aceasta nu afecta semnificativ prezicerile lor asupra miscrii planetelor, dar permitea rmnerea n echilibru a unei distribuii infinite a stelelor fortele de atractie dintre stelele apropiate fiind echilibrate de fortele de respingere de la acelea care erau deprtate. Totusi, acum credem c un astfel de echilibru ar fi instabil: dac stelele dintr-o regiune ajung doar putin mai aproape unele de altele, fortele de atractie dintre ele ar deveni mai puternice si ar domina fortele de respingere astfel nct stelele ar continua s cad una spre cealalt. Pe de alt parte, dac stelele ajung doar puin mai

departe una de alta, fortele de respingere ar domina si le-ar ndeprta unele de altele. nceputul universului a fost discutat, desigur, cu mult nainte de aceasta. Conform unui numr de cosmologii timpurii si traditiei evreiesti, crestine, musulmane, universul a nceput la un moment finit si nu foarte ndeprtat din trecut. Un argument pentru un astfel de nceput a fost sentimentul c era necesar s existe o Prim Cauz pentru a explica existena universului. (n univers, ntotdeauna se explic un eveniment ca fiind cauzat de un eveniment anterior, dar existena universului nsusi putea fi explicat n acest fel numai dac el avea un nceput.) Un alt argument a fost prezentat de Sf. Augustin n cartea De Civitate Dei. El a artat c civilizatia progreseaz si noi ne amintim cine a realizat aceast fapt sau a dezvoltat acea tehnic. Astfel omul, si poate si universul, poate nu au existat de la nceput. Sf. Augustin a acceptat, conform Crtii Genezei, data de circa 5000 a. Chr. Pentru crearea universului. (Este interesant c aceasta nu este prea departe de sfrsitul ultimei ere glaciare, la circa 10 000 a. Chr, care este momentul n care arheologii ne spun c a nceput n realitate civilizatia.) ntrebrile dac universul avea un nceput n timp si dac este limitat n spatiu au fost apoi extensiv examinate de filozoful Immanuel Kant n lucrarea sa monumental (si foarte obscur) Critica Ratiunii Pure, publicat n 1781. El a numit aceste ntrebri antinomii (adic, contradictii) ale ratiunii pure deoarece el simtea c existau argumente egale pentru a crede teza, c universul are un nceput, si antiteza, c el a existat dintotdeauna. Argumentul su n favoarea tezei era c dac universul nu a avut un nceput, ar fi existat o perioad infinit de timp naintea oricrui eveniment, ceea ce el considera c era absurd. Argumentul pentru antitez era c dac universul avea un nceput, ar fi existat o perioad infinit de timp nainte de acesta, astfel nct de ce ar ncepe universul la un anumit moment? De fapt, cazurile sale pentru tez si antitez reprezint n realitate acelasi argument. Ambele se bazeaz pe ipoteza sa, neexprimat, c timpul exist dintotdeauna, indiferent dac universul a existat sau nu dintotdeauna. In 1929, Edwin Hubble a fcut observatia crucial c oriunde privesti, galaxiile aflate la distant mai mare se ndeprteaz rapid de noi. Cu alte cuvinte, universul este n expansiune.

Aceasta nseamn c, la nceput, obiectele ar fi fost strnse la un loc. De fapt, se pare c a fost un moment, cu circa zece sau douzeci de mii de milioane de ani nainte, cnd ele se gseau exact n acelasi loc si cnd, deci, densitatea universului era infinit. Aceast descoperire a adus n final problema nceputului universului n domeniul stiintei. Observatiile lui Hubble sugerau c a existat un moment numit Big Bang, cnd universul era infinit de mic si infinit de dens. n aceste conditii, toate legile stiintei si, prin urmare, toat capacitatea de a preciza viitorul, nu functionau. Dac au existat evenimente naintea acestui moment, atunci ele nu puteau afecta ceea ce se ntmpl n prezent. Un univers n expansiune nu exclude posibilitatea unui creator, dar introduce limitri asupra momentului cnd el ar fi putut s fac aceasta! Scopul final al stiintei este de a da o singur teorie care descrie ntregul univers. Totusi, n realitate, abordarea urmat de majoritatea oamenilor de stiint este de a divide problema n dou prti. n prima parte, exist legi care ne spun cum se modific universul n timp. n cea de a doua parte, exist problema strii initiale a universului. Oamenii de stiint de astzi descriu universul cu ajutorul a dou teorii partiale de baz teoria general a relativittii si mecanica cuantic. Ele reprezint marile realizri intelectuale ale primei jumtti a acestui secol. Teoria general a relativittii descrie forta de gravitatie si structura la scar mare a universului, adic structura pe scar de la numai ctiva kilometri la milioane de milioane de milioane de milioane (unu cu douzeci i patru de zerouri dup el) de kilometri, dimensiunea universului observabil. Pe de alt parte, mecanica cuantic trateaz fenomene la scar extrem de mic, cum ar fi o milionime dintr-o milionime de centimetru. Totusi, din nefericire, se stie c aceste teorii nu snt compatibile una cu alta ele nu pot fi ambele corecte. Ideile actuale asupra miscrii corpurilor dateaz de la Galilei si Newton. naintea lor oamenii l credeau pe Aristotel, care spunea c starea natural a unui corp era n repaus si c el se misc numai actionat de o fort sau de un impuls. Rezult c un corp greu trebuie s cad mai repede dect unul usor, deoarece ar fi fost atras mai mult spre pmnt. Dac cineva priveste cerul ntr-o noapte senin, fr lun, obiectele cele mai strlucitoare care se vd snt probabil planetele Venus, Marte, Jupiter si Saturn.

Vor mai fi si un numr mare de stele exact la fel ca soarele nostru, dar mult mai departe de noi. Imaginea modern a universului dateaz doar din 1924, cnd astronomul american Edwin Hubble a demonstrat c galaxia noastr nu era singura. De fapt existau multe altele, cu ntinderi vaste de spatiu gol ntre ele. Pentru a dovedi aceasta, a trebuit s determine distantele pn la celelalte galaxii, care snt att de ndeprtate nct, spre deosebire de stelele apropiate, ele apar fixe. Prin urmare, Hubble a fost silit s utilizeze metode indirecte pentru msurarea distantelor. Acum, strlucirea aparent a unei stele depinde de doi factori: de ct de mult lumin radiaz (luminozitatea sa) si de ct este de departe de noi. n anii 20, cnd astronomii au nceput s priveasc spectrele stelelor din alte galaxii, au descoperit ceva deosebit: erau aceleasi seturi caracteristice de culori lips ca si la stelele din galaxia noastr, dar toate erau deplasate spre captul rosu al spectrului cu aceeasi cantitate relativ. Dup ce a dovedit existenta altor galaxii, n anii care au urmat, Hubble si-a petrecut timpul catalognd distantele la care se afl si observnd spectrele lor. n acea vreme majoritatea oamenilor se asteptau ca galaxiile s se miste de jur mprejur la ntmplare, si deci se asteptau s gseasc tot att de multe spectre deplasate ctre albastru ca si cele deplasate spre rosu. Prin urmare, a fost destul de surprinztoare descoperirea c majoritatea galaxiilor apreau deplasate spre rosu: aproape toate se deprtau de noi! si mai surprinztoare a fost descoperirea pe care Hubble a publicat-o n 1929: nici mrimea deplasrii spre rosu a unei galaxii nu este ntmpltoare, ci este direct proportional cu distanta galaxiei fat de noi. Sau, cu alte cuvinte, cu ct este mai ndeprtat de galaxie, cu att se deprteaz mai repede! Si aceasta nsemna c universul nu poate fi static, asa cum credeau toti nainte, ci de fapt este n expansiune; distanta dintre diferitele galaxii creste nencetat. Succesul teoriilor stiintifice, n special al teoriei gravitaiei a lui Newton, a condus pe savantul francez marchizul de Laplace, la nceputul secolului al nousprezecelea, s considere c universul era complet determinist. Laplace a sugerat c ar trebui s existe un set de legi stiintifice care ne-ar permite s prezicem orice s-ar ntmpla n univers, numai dac am cunoaste starea complet a universului la un moment dat. De exemplu, dac stim pozitiile si vitezele soarelui si planetelor la un anumit moment, atunci putem utiliza legile lui Newton pentru a calcula starea Sistemului Solar n oricare alt moment. Determinismul pare destul de evident n

acest caz, dar Laplace a mers si mai departe presupunnd c existau legi similare care guverneaz orice altceva, inclusiv comportamentul uman. Doctrina determinismului stiintific a fost respins de multi oameni care simteau c aceasta ncalc libertatea lui Dumnezeu de a interveni asupra lumii, dar ea a rmas ipoteza clasic a stiintei pn n primii ani ai acestui secol. Aristotel credea c toat materia din univers era format din patru elemente de baz: pmnt, aer, foc si ap. Asupra acestor elemente actionau dou forte: gravitatia, tendinta pmntului si apei de a cdea si levitatia, tendinta aerului si focului de a se nlta. Divizarea continutului universului n materie si forte se mai utilizeaz si astzi. Aristotel credea c materia era continu, adic, o bucat de materie se poate diviza n bucti din ce n ce mai mici fr limit: niciodat nu se poate ajunge la un grunte de materie care s nu mai poat fi divizat. Totusi, ctiva greci, ca Democrit, sustineau c materia era n mod firesc granular si c totul era format dintr- un numr mare de atomi de diferite tipuri. Termenul de gaur neagr este de origine foarte recent. El a fost inventat n 1969 de savantul american John Wheeler ca o descriere grafic a unei idei care are o vechime de cel putin dou sute de ani, ntr-o vreme cnd existau dou teorii asupra luminii: una, sustinut de Newton, era c lumina este format din particule; cealalt era c lumina este format din unde. Stim acum c ambele teorii snt corecte. Prin dualismul und/particul din mecanica cuantic lumina poate fi privit att ca und ct si ca particul. n cadrul teoriei care sustinea c lumina este format din unde nu era clar modul n care ea ar trebui s rspund la gravitatie. Dar dac lumina este format din particule, ar fi de asteptat ca acestea s fie afectate de gravitatie n acelasi fel n care snt afectate ghiulele de tun, rachetele si planetele. La nceput oamenii credeau c particulele de lumin se deplaseaz cu vitez infinit, dar descoperirea lui Roemer c lumina se deplaseaz cu vitez finit a artat c gravitatia poate avea un efect important. O teorie consistent privind modul n care gravitatia afecteaz lumina nu a aprut pn cnd Einstein n-a propus relativitatea generalizat, n 1915. Pentru a ntelege modul n care se poate forma o gaur neagr, avem nevoie mai nti de ntelegerea unui ciclu de viat a unei stele. O stea se formeaz atunci cnd o cantitate mare de gaz (n majoritate hidrogen) ncepe s

sufere un colaps n sine nsusi, datorit atractiei sale gravitationale. Atunci cnd ea se contract, atomii gazului se ciocnesc ntre ei din ce n ce mai desi cu viteze din ce n ce mai mari gazul se nclzeste. n cele din urm, gazul va fi att de fierbinte nct atunci cnd atomii de hidrogen se ciocnesc ei nu se mai deprteaz unul de altul, ci fuzioneaz formnd heliu. Cldura eliberat n aceast reactie, care este ca o explozie controlat a unei bombe cu hidrogen, este aceea care face ca steaua s strluceasc. Aceast cldur suplimentar mreste si mai mult presiunea gazului pn ce este suficient pentru a echilibra atractia gravitational si gazul nceteaz s se contracte. Este cam ca un balon exist un echilibru ntre presiunea aerului din interior, care ncearc s produc umflarea balonului si tensiunea din cauciuc, care ncearc s micsoreze balonul. Stelele vor rmne stabile un timp ndelungat n care cldura degajat de reaciile nucleare echilibreaz atractia gravitational. n cele din urm ns steaua nu va mai avea hidrogen si alti combustibili nucleari. n mod paradoxal, cu ct stelele au mai mult combustibil la nceput, cu att mai curnd se termin. Aceasta se ntmpl deoarece cu ct o stea este mai masiv, cu att trebuie s fie mai fierbinte pentru a echilibra atracia sa gravitational. Atunci cnd o stea nu mai are combustibil, ea ncepe s se rceasc si astfel se contract. Ce poate s i se ntmple apoi a fost nteles pentru prima oar abia la sfrsitul anilor 20. Atunci cnd o stea se micsoreaz, particulele de materie ajung foarte aproape una de alta si astfel, conform principiului de excluziune al lui Pauli, ele trebuie s aib viteze foarte diferite. Aceasta le face s se ndeprteze una de alta si tinde s produc expansiunea stelei. Prin urmare, o stea se poate mentine la o raz constant printr-un echilibru ntre atractia gravitational si respingerea care apare datorit principiului de excluziune, asa cum mai nainte gravitatia sa era echilibrat de cldur. Imaginea pe care o avem acum din lucrarea lui Oppenheimer este urmtoarea: cmpul gravitational al stelei modific traiectoriile razelor de lumin n spatiu-timp fat de traiectoriile care ar fi fost dac steaua nu exista. Conurile de lumin care indic traiectoriile urmate n spatiu si timp de scnteierile de lumin emise de vrfurile lor snt curbate spre interior lng suprafata unei stele. Aceasta se poate vedea la curbarea luminii stelelor ndeprtate observat n timpul unei eclipse de soare. Cnd steaua se contract,

cmpul gravitational la suprafaa sa devine mai puternic si conurile de lumin se curbeaz si mai mult spre interior. Aceasta face si mai dificil iesirea luminii din steasi, pentru un observator aflat la distant, lumina apare mai slab si mai rosie. n cele din urm, cnd steaua s-a micsorat pn la o anumit raz critic, cmpul gravitational la suprafat devine att de puternic nct conurile de lumin snt curbate spre interior asa de mult c lumina nu mai poate iesi . Conform teoriei relativittii, nimic nu se poate deplasa mai repede dect lumina. Astfel, dac lumina nu poate iesi, nu poate iesi nimic altceva; totul este atras de cmpul gravitational. Exist deci un set de evenimente ntr-o regiune a spatiu-timpului din care nu se poate iesi pentru a ajunge la un observator aflat la distant. Aceast regiune se numeste o gaur neagr. Limita sa se numeste orizontul evenimentului si el coincide cu traiectoriile razelor de lumin care nu au reusit s ias din gaura neagr. Lucrarea pe care Roger Penrose si cu S. Haking a fcut- o ntre 1965 si 1970 a artat, conform teoriei relativittii, c ntr-o gaur neagr trebuie s fie o singularitate de densitate infinit si curbur infinit a spatiu-timpului. Aceasta este ca Big Bang-ul de la nceputul timpului, numai c el ar fi un sfrsit al timpului pentru corpul care sufer colapsul si pentru astronaut. La aceast singularitate legile stiinei si capacitatea noastr de a prezice viitorul nu ar mai functiona. Totusi, orice observator rmas n afara gurii negre nu ar fi afectat de acest esec al predictibilittii, deoarece nici lumina, nici orice alt semnal din singularitate nu l-ar putea ajunge. Acest fapt remarcabil l-a fcut pe Roger Penrose s propun ipoteza cenzurii cosmice care poate fi parafrazat astfel: Dumnezeu detest o singularitate nud. Cu alte cuvinte, singularittile produse de colapsul gravitational se produc numai n locuri ca gurile negre, unde ele snt decent ascunse de o privire exterioar orizontului evenimentului. Strict, aceasta se numeste ipoteza cenzurii cosmice slabe: ea protejeaz observatorii care rmn n afara gurii negre de consecintele esecului capacittii de prezicere care se produce la singularitate, dar nu face nimic pentru bietul astronaut nefericit care cade n gaur. In 1967 studiul gurilor negre a fost revolutionat de Werner Israel, un savant canadian, Israel a artat c, n conformitate cu relativitatea generalizat, gurile negre care nu se rotesc trebuie s fie foarte simple; ele erau perfect sferice, dimensiunea lor depindea numai de masa lor

si oricare dou guri negre de acest fel avnd aceeasi mas erau identice. De fapt, ele ar putea fi descrise de o solutie particular a ecuatiilor lui Einstein care era cunoscut nc din 1917, descoperit de Karl Schwarzschild la scurt vreme dup descoperirea relativitii generalizate. Dac o stea poate suferi un colaps spre o dimensiune att de mic, se poate astepta ca si alte stele s poat suferi un colaps spre o dimensiune si mai mic si s devin guri negre. Aproximatiile pe care le-a folosit pentru obtinerea emisiei gurilor negre ar trebui s actioneze bine atunci cnd gaura neagr are o mas mai mare dect o fractiune dintr-un gram. Totusi, ele vor da gres la sfrsitul vietii gurii negre cnd masa sa devine foarte mic. Rezultatul cel mai probabil pare a fi c gaura neagr pur si simplu va disprea, cel putin din regiunea noastr a universului, lund cu ea astronautul si orice singularitate care ar putea fi n ea, dac ntr-adevr exist una.