You are on page 1of 96

PSIHOLOGIE GENERALĂ. PSIHOLOGIA COMPORTAMENTULUI ALIMENTAR

AUTORI

SEF LUCRĂRI – BUICU GABRIELA, DEPARTAMENT M4 PSIHIATRIE SEF LUCRĂRI – BUICU FLORIN, DEPARTAMENT M2 SĂNĂTATE PUBLICĂ ȘI MANAGEMENT SANITAR SEF LUCRĂRI – ȚĂRAN LIVIA, DEPARTAMENT M4 PSIHIATRIE PSIHOLOG DR.- POPA COSMIN, CENTRUL DE SĂNĂTATE MINTALĂ

TG. MUREȘ 2013

1

Curs 1

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE

-CE ESTE PSIHOLOGIA? Psihologia se află peste tot în jurul nostru, ne ajută să înțelegem ființa umană, ce anume ne face să funcționăm și de ce acționăm într-un anume fel. Oamenii își modelează cea mai mare parte a experienței în timpul vieții, indiferent că acest lucru se întâmplă acasă, la școală, la serviciu sau în timpul liber. Oarecum, cu toții suntem psihologi, facem psihologie când conversăm, când decidem ce stil de îmbrăcăminte ni se potrivește, când luăm o decizie despre care știm că îi va afecta pe cei din jurul nostru. Deși în viața cotidiană utilizăm un fel de psihologie, o facem ca niște amatori, învățând din experiența și din imitarea altor persoane, fără a fi cu adevărat conștienți de ceea ce se petrece. Cunoștințele noastre cotidiene sunt intuitive și, adesea, îndreptate spre noi înșine, iar acest lucru de multe ori reprezintă o tehnică de supraviețuire, care ne ajută să facem față în lume, dar mai implică și faptul că, adeseori putem greși sau putem proceda incorect.

Studierea psihologiei este destul de diferită. Psihologii sunt interesați să învețe despre mintea omenească, dar ei știu cât de ușor este să fi indus în eroare în privința certitudinii asupra unor lucruri care nu sunt de fapt adevărate. Astfel, psihologia presupune multă investigare făcută cu multă grijă, atenție și o verificare pe căi diferite, pentru a fi siguri de ceea ce afirmăm. Acest tip de investigare trebuie să se desfășoare în mod sistematic și științific. Studiul psihologiei implică așadar cunoașterea cercetării psihologice precum și a modului în care poate fi ea aplicată. Literatura de specialitate oferă psihologiei definiții extrem de variate, fiecare autor accentuând una sau alta dintre aspectele acestui domeniu al cunoașterii umane. K.J. Schneider definea psihologia ca”știință a inimii”, atrăgând atenția asupra necesității apropierii psihologiei de om, de viață, de problemele lui reale. J.B. Watson: ”știința comportamentului, a faptelor exterioare observabile și măsurabile” Abordări ale psihologiei. Psihologia este un subiect vast, la urma urmei ființele umane sunt extrem de complexe și există un deplin consens în privința faptului că nu cunoaștem încă modul în care acestea funcționează. Abordările diferite ne oferă căi diferite de studiere a lucrurilor și fiecare dintre aceste căi ne pot oferi ceva util. Cele 6 abordări principale în psihologie sunt:

2

1. Abordarea behavioristă (comportamentală)-examinează modul în care mediul

înconjurător ne afectează comportamentul. Behavioriștii sunt interesați de învățare și deprinderi, și consideră că psihologii ar trebui să studieze doar comportamentul, nu și gândurile și experiențele, deoarece comportamentul este singurul aspect pe care oamenii îl pot vedea cu adevărat.

  • 2. Abordarea cognitivă- se referă la studiul proceselor noastre mentale. Psihologii cognitiviști consideră că, dacă vrem să înțelegem de ce oamenii acționează într-un anumit fel, este necesar să înțelegem felul in care gândesc, memorează și argumentează. Ei sunt interesați de modul în care noi interpretăm și dăm un sens lumii din jurul nostru.

  • 3. Abordarea biologică- cercetează modul în care procesele fiziologice interne și structura genetică ne influențează comportamentul. Oamenii nu sunt roboți biologici- biologicul din noi nu este destinat să ne permită să acționăm eficient în lumea reală. Această orientare este interesată de interacțiunile dintre mediul înconjurător și fiziologia noastră internă și de modul în care aceste interacțiuni ne influențează experiența.

  • 4. Abordarea socială- studiază modul in care interacționăm cu alți oameni. Unii psihologi sociali accentuează factorii individuali în comporatmentul social, unii sunt interesați de credințele și atitudinile sociale, iar alții se ocupă de grupuri și interacțiuni sociale.

  • 5. Abordarea dezvoltării - studiază modul in care oamenii/animalele se schimbă de-a lungul timpului. Psihologii acestei școli au tendința de a fi interesați de 3 domenii ale dezvoltării omenești: emoțional, social și cognitiv. Cân e vorba de dezvoltarea unui copil separarea celor 3 domenii este greșită pentru că fiecare domeniu îl influențează pe celălalt.

  • 6. Abordarea umanistă- se concentrază pe experiența individuală, decât pe cea a oamenilor în general. Psihologii umaniști sunt preocupați în special de dezvoltarea personală și de experiența subiectivă a oamenilor. Consideră că fiecare individ este unic și sunt interesați în a-i ajuta pe oameni să se descopere și să-și utilizeze propriul potențial.

3

-Doctrine psihopatologice: psihanaliza, cognitivismul, comportamentalismul (behaviourism-ul), configurationismul (gestalt-ismul), psihopatologia dezvoltarii, organodinamismul, etc.

-DOCTRINE

CE

ÎNCEARCĂ

SĂ

EXPLICE

DETERMINISMUL

ŞI

DINAMICA

MANIFESTĂRILOR PSIHIHOPATOLOGICE

 

Diversele

doctrine ce

încearcă

să

explice determinismul şi dinamica

manifestărilor

psihihopatologice se subîmpart în doctrine de sorginte:

  • a. biologice care implică:

    • - contribuţia leziunilor organice cerebrale, inclusiv a celor de tip degenerativ, cu diferitele lor localizări

    • - rolul perturbării activităţii reflex-condiţionate a creierului, raporturile dintre procesele de excitaţie şi inhibiţie corticală, precum şi cel al tipurilor de activitate nervoasă superioară

    • - factorii genetico-familiali – în sensul transmiterii ereditare a tulburărilor psihopatologice, inclusiv prin intermediul trăsăturilor morfologice constituţionale

    • - rolul factorilor endocrino-metabolici care pot perturba vascularizaţia şi funcţionarea SNC

    • - factorii toxici şi infecţioşi, inclusiv o toxină cu rol în procesul aterosclerotic, cât şi virusul HIV

    • - perturbările matabolismului neurotransmiţătorilor cerebrali

      • b. psihogenetice

        • - teoria psihanalitică şi neo-psihanalitică

        • - teoria behavioristă

        • - teoria existenţialistă

        • - teoria cognitivistă

        • - teoria fenomenologică

        • - teoria structuralistă

        • - teoria psihosomatică

          • c. sociale conform cărora tulburările psihopatologice sunt favorizate, declanşate sau întreţinute de:

4

  • - evenimente negative existenţiale şi de alţi factori de stress aparţinând mediului familial, profesional sau grupului social

  • - deficienţe cantitative şi calitative ale reţelei de suport social a individului

  • - tradiţii, mentalităţi şi obiceiuri culturale, etnice sau religioase O clasificare a doctrinelor / ipotezelor psihopatologice ar fi:

    • A. preponderent descriptive se caracterizează prin accentul pe care-l pun pe descrierea clinică a

stării actuale şi pe evoluţia stărilor psihopatologice

  • - concepţia fenomenologică

  • - concepţia clinico-nosografică

  • B. preponderent comprehensive care recurge pentru înţelegerea tulburărilor psihice la o serie de

sisteme relaţionale psihice ipotetice

  • - psihanaliaza – atât cea „ortodoxă”, cât şi cea dezidentă şi neofreudismul;

  • - organodinamismul

  • - existenţialismul

  • - psihosomatica

  • - structuralismul Teoria psihanalitică şi cele neo-psihanalitice care în sens psihodinamic explică tulburările psihopatologice prin:

    • - eliberarea conţinuturilor inconştientului de sub controlul conştiinţei şi perturbarea raporturilor dintre Sine, Eu, Supraeu (privite ca şi componente ale personalităţii)

  • - nesatisfacerea tendinţelor inconştiente individuale spre satisfacţie sau superioritate, securitate sau putere, integrare socială sau transformare morală şi remaniere axiologică Se bazează pe postulatul conform căruia – psihicul uman este determinat de anumite forţe de motivaţie inconştientă.

Freud este primul care susţine că esenţa inconştientului o constituie instinctul sexual – libidoul, care după el, este izvorul energiei psihiceşi factorul motivaţional de bază în jurul ruia s-ar centra comportamentul uman.

Forţă activă inconştientă care printr-un mecanism de refulare determină:

  • - uitarea trăirilor neplăcute

5

  • - rezistenţa pe care o opune bolnavul, inconştient, când trebuie să se refere la acele evenimente Descrie 3 stadii de dezvoltare psihosexuală ale copilului:

  • - faza orală (an 1)

  • - faza anală (an 2)

  • - faza genitală (începe în al 3-lea an de viaţă) – complexul lui Oedip (teama de castrare care e mai puternică decât atracţia faţă de părintele de sex opus)

  • - faza de latenţă (4-11 ani) Sinele / Id – este prima parte a personalității, este în întregime egoist, total incoştient, locul pulsiunilor instinctuale (sexual), condus de principiul plăcerii. Tot aici sunt ataşate şi visele; în somn producându-se o relaxare a cenzurii şi Sinele devine predominant. Sinele are reacții extremiste: frustrarea degenerează în agresivitate, foamea poate duce la înhățarea primului lucru comestibil întâlnit.

Egoul / eul – Pe măsură ce alre loc desprinderea individului de prima perioadă a copilăriei, este clar că un astfel de comportament nu ar fi acceptabil din punct de vedere social, și astfelunitate coerentă cu sarcina de a evita neplăcerea şi durerea, reglementând descărcările sinelui conform cu cerinţele lumii externe. Controlează motilitatea, percepţia, contactul cu realitatea şi inhibă instinctele primare ale sinelui. La naştere, copilul prezintă doar Sine, fiind dependent de Egoul părinţilor, ulterior i se formează egoul care face ca plăcerea să subordoneze realitatea.

Superegoul / supraeul – forţa inconştientă (prohibitivă) care imprimă Eului şi sinelui anumite scheme morale însușite în copilărie de la părinţi şi prin aceştia de la societate. Se constituie odată cu rezolvarea complexului oedipian, când se încorporează forţele inhibitorii ale lumii externe (internalizare) şi se conturează un model ideal care va călăuzi inconştient individul.

Nevrozele – expresia unei frustrări care împiedică o satisfacere pulsională adecvată, Eul la o treaptă de organizare inferioară, infantilă.

Psihozele – expresia unei slăbiciuni contituţionale a Eului, individul sacrifică Eul şi adoptă punctele de vedere ale Sinelui.

Jung – neagă rolul dominant al sexualităţii asupra vieţii psihice. Viaţa psihică ar fi determinată de inconştientul colectiv ancestral. Omul se naşte cu moştenirea acelui psihic

6

inconştien, colectiv – capabil să determine anumite predispoziţii. Din realaţia inconştient personal – inconştient colectiv – eul conştient derivă noţiunile de introversie şi extroversie.

Adler – cursul vieţii individului nu este determinat de instincte obiective, inconştiente, preformate – ci de scopurile şi valorile înalte, subiective, proprii. Omul – sistem organic – are scopul autorealizării şi supravieţuirii individuale. Unitatea individului este rezultatul interacţiunii proceselor dinamice somatice, psihice şi sociale. Forţa stimulatoare – impulsul spre superioritate, perfecţiune şi totalitate.

Teoria behavioristă conform căreia componentele normale şi cele anormale (inclusiv lacunele comportamentale) apar şi sunt menţinute prin mecanisme identice şi conform legilor generale ale învăţării.

Teoria existenţialistă care consideră că individul trebuie privit ca „o fiinţă în lume”, care nu mai poate să-şi influenţeze relaţia cu destinul şi trăieşte, ca urmare, angoasa izolării sociale şi a derapajului psihopatologic. S-a folosit conceptul de conştiinţă individuală despre sine în lumea sa.

Teoria cognitivistă conform căreia există uneori:

  • - predispoziţie individuală spre distorsiuni cognitive negative (corespunzător dobândirii, prelucrării şi utilizării cunoştinţelor) care se manifestă în raport cu sine, cu lumea din jur, sau cu viitorul

  • - tendinţa individuală de autodevalorizare şi de exagerare a importanţei unor evenimente de viaţă negative, însoţite de convingerea imposibilităţii influenţării acestora

Teoria fenomenologică care ignoră cauzele manifestărilor psihopatologice şi postulează o abordare holistică, din cele mai variate perspective, a experienţelor trăite de individ; precum şi elucidarea semnifcaţiilor acestora. Componentele ei au devenit repere de primă importanţă a metodelor de evaluare a tulburărilor psihopatologice.

Noţiune de metodologie clinică care constă în descrierea completă a tabloului clinic (se va nota cu maximă exactitate, tot ce descrie bolnavul) – fără a altera fenomenul clinic cu nici un fel de interpretare deformată sau prejudecată.

Teoria structuralistă conform căreia psihismul reprezintă o structură complexă, dinamică şi aflată într-o permanentă interdependenţă faţă de mediu, perturbarea sa (sub influenţele acestuia) determinând răspunsuri afective şi comportamentale sub forma simptomelor psihopatologice.

7

Teoria psihosomatică care comentează specificitatea, respectiv caracterul nespecific al interacţiunilor reciproce dintre psihism şi corp, atât din punct de vedere funcţional, cât şi organo- lezional. Boala psihosomatică (HTA, ulcer, astm, migrena, colita) – tip de răspuns la stress, iar localizarea ar depinde de predispoziţia genetică. Fenomenele psihosomatice – mijloc de rezolvare a problemelor existenţei, care, în absenţa modalităţilor de comunicare, îşi găsesc expresia în propriu corp prin „corporalizare”.

Ipoteza

organogenetică

consideră

boala

psihică

drept

colecţie

de

simptome

determinate de lezarea centrilor cerebrali. Ipoteza psihogenetică postulează că boala psihică este o reacţie la dificultăţile existenţei.

o

Organodinamismul boala mentală reprezintă efectul unei disoluţi, al unei destructurări sau al unei anomalii de dezvoltarea a edificiului structural unitar constituit din organism şi funcţia psihică. Boala mentală ar reprezenta o organizare a vieţii psihice la un nivel inferior de integrare şi, în acelaşi timp, o psihodinamică generată de degradarea organică.

Gestaltismul construieşte psihologia pe bază de formă, concepută ca ansamblu semnificativ de relaţii între stimul şi răspunsuri; psihicul este un ansamblu de funcţii sau reacţii obiectivabile, ansamblu ce reprezintă un complex structural de integrare psihofiziologică.

Concepţia

nervistă

pavlovistă

reacţiile

organismului

au

drept

cauză

diferiţi

excitanţi/stimuli din mediul extern sau intern, ele reprezentând răspunsurile careasigură echilibrarea acestui organism cu mediul.

PSIHOPATOLOGIE. CONCEPTUL DE NORMALITATE, ANORMALITATE, BOALA SI DEFECT PSIHIC.

scută în marginea practicii medicale psihiatrice, psihopatologia poate releva lucruri esenţiale despre om, despre infrastructura existenţei conştiente şi aduce mărturie despre situaţii limită în care persoana umană conştientă alunecă spre minusul dezorganizării şi anulării specificităţii sale, afirmă M. Lăzărescu (2011) abordând domeniul dintr-o perspectivă antropologică. Dicţionarul LAROUSSE consideră că există o sinonimie între psihopatologie şi psihologia patologică (disciplina având drept obiect studiul tulburărilor de comportament, de conştiinţă şi de comunicare –

8

N. Sillamy, 1995). Psihopatologia se plasează la jumătatea drumului dintre psihologie şi psihiatrie şi completează abordarea clinică prin metode experimentale, teste şi statistică. Psihopatologia îşi propune să pătrundă în universul morbid al subiectului (N. Sillamy, 1965) pentru a cunoaşte viaţa psihică anormală în realitatea sa, mijloacele sale de exprimare, raporturile sale de ansamblu (K. Jaspers, 1928). Simptomele nu sunt abordate într-o perspectivă organică prin care s-ar răspunde la întrebarea „de ce?”, ci într-o perspectivă funcţională care se referă la desfăşurarea acestora în comportamente anormale răspunzând la întrebarea „cum?”. E. Minkowski (1966) a sintetizat această diferenţă precizând că psihopatologia este în raport cu psihologia, ceea ce patologia este în raport cu fiziologia, iar în raport cu clinica psihiatrică are statutul unei surori mai mici. Pentru alţi autori psihopatologia este un studiu sistematic care presupune evidenţierea etiologiei, simptomatologiei şi evoluţiei bolilor mintale, iar alţii consideră că este parte a psihologiei patologice care se ocupă cu boala psihică, cu manifestările psihice ale bolii somatice sau cu dezadaptarea. În ceea ce priveşte obiectul psihopatologiei, acesta nu este individul în sens restrâns, ci persoana umană în toate ipostazele organizării sale multinivelare.

Nivele în organizarea persoanei

Personalitatea Fiinţa umană Individul social Fiinţa istorică Fiinţa metafizică

Corpul + psihismul (soma + psyche)

Supraeu + conştiinţă umană Persoana umană ca instituţie social-juridică Existenţa persoanei în sens psihobiografic

Persoana ca proiecţie sau ca transsubiectivitate individuală

(după C. Enăchescu, 2000)

CONCEPTUL

DE

DEFECT PSIHIC.

NORMALITATE,

ANORMALITATE,

BOALA

SI

Conceptul de normalitate Normalitatea, adică sănătatea, în cazul nostru cea mintală pare a fi o vastă sinteză, o rezultantă complexă a unei mulţimi de parametri ai vieţii organice şi sociale aflaţi în echilibru dinamic, ce se

9

proiectează pe modelul genetic al existenţei individuale, nealterat funcţional şi morfologic, în istoria sa vitală. Ca şi în alte domenii de studiu ale medicinii, pare complicat, în primul rând, a defini normalul, la fel şi sănătatea mintală, aici fiind mai adevărată ca oriunde în altă parte părerea că acest atribut al omului nu se poate cuantifica precis. Introducerea în psihiatrie a conceptului de normalitate - a ideii de normă pare să clarifice întrucâtva problema psihiatriei, aceasta fiind, în special în domeniul medicinii, o specialitate diacritică (H. Ey), pentru care diferenţa normal/patologic reprezintă principalul obiect de lucru. Normalitate – concept ce poate fi definit doar în condiţiile în care se ţine seama de :

  • - multitudinea interferenţelor dintre persoană şi lume

  • - modalităţile individuale individuale de reacţie, expresie şi comportament acceptate de către grupul social

  • - obiceiurile, tradiţiile şi mentalitatea care domină cantitativ într-o sociocultură dată.

Conceptul de normalitate (concept dinamic) include 3 tipuri de norme definitorii :

  • 1. norma statistică / norma frecvenţei maxime – conform căreia o manifestare

psihocomportamentală este considerată normală cu cât este mai frecventă, deci mai apropiată de media statistică ; Deşi crează impresia că este foarte obiectivă, nu este suficient de operantă pt medicină.

In psihiatrie este necesar să se evidenţieze :

  • - modalităţi de atitudine

  • - modalităţi expresive

  • - modalităţi de comportament

  • - convingerile cele mai frecvente dintr-o sociocultură

acestă fiind cadrul de referinţă pentru manifestările deviante.

  • 2. norma valorică / norma ideală care cuantifică normalitate în raport cu gradul de apropiere sau asemănare cu un « tip standard » sau « ideal » care include şi armonizează valorile morale individuale şi pe cele comunitare; aceasta rămâne un deziderat dificil de atins deoarece este condiţionată de contextul social, istoric, geografic şi cultural;

  • 3. norma funcţională / norma responsivă conform căreia normalitatea se defineşte prin măsura în care sunt îndeplinite obligaţiile şi rolurile individuale de către o persoană privită ca parte integrantă a unei comunităţi sociale.

10

Persoana normală – aceea care corespunde într-o măsură cât mai mare normei statistice şi normei valorice şi funcţionează în rolurile sale în deplină armonie cu funcţionalitatea comunităţii.

CRITERII DE NORMALITATE (după Ellis şi Diamond) 1.conştiinţă clară a eului personal

  • 2. capacitate de orientare în viaţă

  • 3. nivel înalt de toleranţă la frustrare

  • 4. autoacceptare

  • 5. flexibilitate în gândire şi acţiunea

  • 6. realism şi gândire antiutopică

  • 7. asumarea responsabilităţii pentru tulburările sale emoţionale

  • 8. angajarea în activităţi creatoare

  • 9. angajarea moderată şi prudentă în activităţi riscante

    • 10. conştiinţă clară a interesului social

    • 11. gândire realistă

    • 12. acceptarea incertitudinii şi capacitatea de ajustare a acesteia

    • 13. îmbinarea plăcerilor imediate cu cele de perspectivă

Conceptul de sănătate se înscrie în perimetrul care defineşte normalitatea ; astfel :

  • - reprezintă starea de echilibru structural şi funcţional al persoanei privit dintr-o perspectivă internă (aferent raporturilor dintre subansamblelor componente, conform normelor generale ale speciei, vârstei şi sexului) şi dintr-una externă (definită prin adaptarea echilibrată la mediul ambiant)

  • - poate fi privită ca un proces dinamic dependent de: maturizare, înaintarea în vârstă, funcţionarea în diverse roluri, capacitatea de adaptare la stress a persoanei

  • - rol parţial, dar foarte important, joacă şi perspectiva subiectivă felul în care se simte şi se consideră

  • - un alt rol dimensiunea interpersonală a capacităţii de iubire şi prietenie echilibrată

  • - dimensiunea socială modul de funcţionare socială a persoanei şi opinia colectivităţii privitoare la normalitatea şi sănătatea psihică a unui individ Anormalitatea înseamnă îndepărtarea de la normele descrise în sens pozitiv sau negativ. Anormalitatea negativă presupune îndepărtarea de la cele 3 norme în sens negativ şi include :

·

persoanele ale căror trăsături structurale le dezavantajează prin lipsa armoniei dintre ele sau prin nedezvoltare intelectuală

11

boala psihică prin care sunt afectate multidimensional persoana şi viaţa psihică individuală Anormalitatea pozitivă împlică persoanele cu trăsături şi aptitudini deosebite, persoanele excepţionale şi geniile, a căror participare şi contribuţie la viaţa comunitară înseamnă întotdeauna progres şi aport valoric pozitiv.

·

Boala

-stare de anormalitate in minus, care intr-un anumit moment al vietii persoanei, are un substrat si

cause specific, anumite caract. clinic-evolutive si de raspuns therapeutic; Boala psihica = proces care determina:

  • 1. deficit si dezorganizare evidente si persistente ale psihismului si persoanei constiente, afectarea echilibrului personal in plan biopsihosocial;

  • 2. reorganizarea vietii psihice la un nivel inferior cu apar. de manif. anormale;

  • 3. pierderea sentim. de libertate interioara si afectarea prezentei in lume=sentim. de instrainare/alienare;

  • 4. perturbarea capacitatii de comunicare, autoadministrare si a randam. individual;

  • 5. etiologic se asociaza cu factori organic, psihologici, sociali;

  • 6. tabl. clinic si evolutia sunt influentate de varsta, experienta de viata, factori culturali, perioada istorica;

In descrierea bolii psihice: teren, episod psihopatologic, stare defectuala, model evolutiv; Terenul = structura psihosociala pe care apare primul episod psihopatologic; Include: param. demografici individuali: sex, varsta, statut marital, profes.; constitutia biotipala si psihotipala: vulnerabilitatea dator. incarcaturii genetice sau deficientelor ontogenetice: nedezvoltare/dezv. dizarmonica a person.; RSS;

Episodul psihopatologic:cuprinde:

-manifestari de perturbare a psihismului; -este favorizat si declansat de factori particulari; -are tablou clinic specific: se asociaza in diferite variante sdr. psihopatologice formate din simptome si semen psihopatologice si corporale specifice; -tinde sa evolueze spre remisiune+/- defect characteristic; -poate fi unic sau multiplu; -uneori nu ajunge sa beneficieze de tratament si internare; Starea defectuala-stare de anormalitate in minus, adinamica, cu expresie clinica relativ constanta, ce apare intotdeauna secundar unui episod psihopatologic unic/recurent;

12

Caracteristici:

  • 1. functionalitate psihica si corporala deficiente;

  • 2. scaderea capacitatii de autoingrijire, comunicare si adaptare armonioasa la mediul social;

  • 3. uneori coincide cu trasaturile unei personalitati deficitar/dizarmonic structurate;

Modelul evolutiv- sufera mereu abateri de la variant standard datorita interventiei factorilor extrapersonali;

Sunt descrise:

  • 1. Episoade psihopatologice unice sau recurente fara defect postepisodic;

  • 2. Episoade psihopatologice recurente cu defect clinic constant si defect social progresiv dupa fiecare dintre ele;

  • 3. Episoade psihopatologice recurente cu defect clinic si social agravat progresiv dupa fiecare dintre ele;

  • 4. Episoade psihopatologice recurente cu defect clinic si social persistent instalat rapid si progresiv dupa primul episod;

Boala psihica tipica presupune:

  • 1. incarcatura genetica specifica;

  • 2. trasaturi de personalitate de acelasi tip cu manif. psihopatol. evidentiate in timpul episodului;

  • 3. episoade cu determinism si aspect clinic asemanator;

  • 4. defect postepisodic de aspect asemanator episoadelor;

  • 5. model evolutiv caracteristic in cadrul caruia-episodul unic are o durata mai mare de 6 luni, sau episoadele se repeat intr-un interval de 2 pana la 5 ani;

  • 6. program profilactic si terapeutic-reabilitativ specific;

STIGMATIZAREA BOLNAVULUI PSIHIC

STIGMA – derivă din limba greacă şi se referă la semne corporale desemnate să exprime ceva neobişnuit şi nefavorabil despre statutul moral al stigmatizatului; asemenea semne erau cicatrici corporale care semnificau faptul că acela care le avea era un sclav, un criminal sau un trădător, cineva care trebuia evitat, în special în public. În perioada creştinismului s-au adăugat alte două modificări metaforice. Prima se referea la semne corporale, fizice ale spiritualităţii sau harului divin, aşa numitele ’stigmata’ incluzând erupţii şi răni corporale asemănătoare cu cele pe care le suferise Iisus. A doua se referea la semnele corporale ale unei boli somatice în clasica stigmată a leprei sau a cirozei alcoolice

13

avansate. Totuşi, folosirea convenţională contemporană a conceptului de stigma implică noţiunea unei caracteristici care discreditează persoana respectivă. Istoria este plină de exemple de stigmatizare în funcţie de rasă, etnie, sex, statut social, naţionalitate şi orientare sexuală, ca şi funcţionarea fizică şi mintală. E. Goffman (1963), analizând stigma, a subliniat faptul că persoana cu o stigmă este mult mai adesea definită ca fiind mai puţin umană şi că pentru a explica şi justifica stigmatizarea fiinţelor umane se recurge întotdeauna o ideologie particulară. Stigmatizarea suferindului psihic, de exemplu, se sprijină pe teoriile care se referă la slăbiciunea morală, periculozitate, contaminare şi culpabilitate. Termenul a cunoscut o deosebită vogă în secolul al XIX-lea, fiind legat de teoria degenerării elaborată de Morel care l-a introdus în limbajul psihiatric. Ideile lui reluau, de fapt, concepţii mai vechi, după care corpul traduce calităţile trupului, apărute sub o formă „sublimată” în teoria frenologică a lui Gall. Magnan a precizat conţinutul termenului, distingând stigmate morale (întârziere intelectuală sau afectivă, inadaptare socială) şi stigmate fizice (atrofii, hipertrofii şi distrofii). El a arătat în 1895 că degenerescenţa se traduce prin „stigmate permanente şi esenţialmente progresive, în afara regenerării intercurente”. Lombroso va relua argumentul stigmatizării pentru a-şi construi celebra sa teorie (prea puţin ştiinţifică şi nu mai puţin periculoasă) asupra antropologiei criminale. În lucrarea sa „Uomo criminale”, el identifică pentru aşa-numitul criminal înnăscut, o serie de stigmate „sigure”, printre care asimetria facială, prognatismul, dispunerea şi frecvenţa pilozităţii faciale, dezvoltarea exagerată a pomeţilor etc. Căzută în desuetudine pentru lumea ştiinţifică, această teorie nu a fost însă uitată de publicul larg. Teoria stigmatelor a putut îmbrăca aspecte profund negative în plan sociopolitic, fiind folosită ca argument ştiinţific” de unele ideologii. În prezent, accepţiunea termenului este mult restrânsă, recunoscându-se că anumite aspecte morfologice sunt corelate cu anumite aspecte fizice în cazul unor boli genetice, endocrine, malformaţii craniene etc. Consecinţele stigmatizării bolnavului psihic sunt numeroase şi dramatice. Ascunderea suferinţei psihice din teama de a fi ironizat, temut şi respins duce la amânarea şi uneori la evitarea consultului psihiatric, cu implicaţii severe în evoluţia bolii. Scăderea autostimei, sentimentele de jenă, eşec, ratare, anxietatea şi depresia sunt doar câteva dintre stările pe care le trăieşte pacientul. Stigma reduce accesul pacienţilor la resurse şi diferite oportunităţi (cum ar fi un loc de muncă) şi duce la scăderea stimei de sine, la izolare şi nefericire. În cele mai multe dintre formele sale publice, stigma generează discriminare şi abuz. Cei mai

14

mulţi dintre noi capătă prejudecăţi privind boala psihică din timpul micii copilării şi dobândesc anumite expectaţii; în timp, imaginaţia bogată a acestei vârste dezvoltă pe baza unor informaţii neclare cu un conţinut ameninţător anumite tipuri de expectaţii privind boala psihică. De altfel, limbajul privitor la sănătatea mintală a fost integrat în discursul public într-o manieră care stigmatizează explicit – folosirea unor cuvinte ca „dement”, „maniac”, „diliu”, „sisi”, „sonat” – prin acestea denigrându-i pe cei bolnavi şi întregul domeniu al sănătăţii mintale. Nucleul stigmatizării bolnavilor psihici şi a acelora care îi îngrijesc se bazează pe câteva convingeri şi prejudecăţi care, la rândul lor, ar necesita anumite măsuri specifice.

15

CURSUL 2 NATURA PSIHICULUI UMAN

Noţiunea de psihic. Probabil că în istoria ştiinţei nu există un alt concept a cărui definire să fi suscitat atâtea dispute şi controverse ca cel de psihic. Tocmai pe tărâmul lui s-a produs scindarea gândirii filosofice în materialistă, care va subordona psihicul determinaţiilor şi însuşirilor materiei, şi idealistă, care va lega psihicul de determinaţiile pur spirituale, extramateriale, transcendentale. Psihologia ştiinţifică se întemeiază esenţialmente pe principii materialiste, considerând psihicul ca fenomen natural, care se individualizează prin atribute calitative specifice, ireductibile la atributele altor fenomene naturale. Definirea lui se realizează printr-o serie de raportări corelate, şi anume: a) raportarea la lumea externă, din care rezultă natura sa existenţială de formă subiectivă, ideală de reflectare şi de formă particulară de informaţie la nivelul organismelor animale, bazată pe semnalizare-designare- reprezentare; b) raportarea la sistemul nervos, la creier, din care rezultă statutul lui de funcţie specifică a creierului realizată în cadrul comunicării informaţionale a individului cu lumea externă; c) raportarea la serviciile de adaptare şi de reglare ale organismului animal, din care decurge statutul său de formă specifică, calitativ superioară, a vieţii de relaţie, şi rolul instrumental-reglator în desfăşurarea comportamentului.

Specificul psihicului uman Privit pe scară evolutivă, filogenetică, psihismul nu reprezintă un continuum plat, uniform, ci o succesiune de trepte, distanţate unele de altele, după gradul de diferenţiere şi complexitate structural-funcţională. Treapta cea mai de sus, care se distanţează cel mai mult de cea imediat inferioară, o ocupă psihicul uman. Putem astfel afirma că principala caracteristică a psihicului uman, constă în aceea că el este forma cea mai înaltă de organizare şi funcţionare, dintre toate formele de psihism cunoscute nouă. Superioritatea absolută a psihicului uman în raport cu psihicul animal rezidă în diferenţierea şi dezvoltarea excepţională a proceselor informaţionale cognitive, a capacităţii de înţelegere, explicare, interpretare, decizie, creaţie (proiecţie, planificare, anticipare etc.), precum şi în apariţia şi dezvoltarea comunicării verbale, limbajul devenind cel mai perfecţionat instrument de codificare-vehiculare a semnalelor (informaţiei).

16

La om, psihicul se realizează şi în forma conştiinţei. Această superioritate o punem pe seama a doi factori esenţiali: a) complexitatea structural-funcţională extraordinară a creierului uman şi b)complexitatea şi specificul influenţelor mediului socio-cultural. Psihicul uman ca sistem Psihologia contemporană abordează psihicul ca sistem, de pe poziţiile metodologiei sistemice. Prin natura componentelor sale, este un sistem informaţional-energetic, deci nonsubstanţial. Se încadrează în categoria sistemelor: dinamice (evolutive, cu autoorganizare), semideschise, supercomplexe şi probabiliste. De asemenea, se include în clasa sistemelor cibernetice, fiind dotat cu mecanisme de autoreglare: feedback negativ (de stabilizare – homeostazia psihică), feedback pozitiv antientropic (de optimizare şi de dezvoltare), feedthrought (de mediere şi de transfer), feedbefore (de prospectare-anticipare). Sistemul psihic uman se compune din trei subsisteme aflate într-o permanentă interacţiune şi intercondiţionare: subsistemul inconştient, subsistemul subconştient sau preconştient şi subsistemul conştient. Subsistemul inconştient cuprinde o componentă înnăscută, ansamblul tendinţelor, pulsiunilor, trebuinţelor şi instinctelor determinate biologic şi legate de afirmarea şi conservarea fiinţei biologice a personalităţii umane, şi o componentă dobândită, ansamblul experienţelor timpurii şi al preceptelor conştiinţei morale a societăţii, asimilate şi interiorizate în primii cinci ani de viaţă. Subsistemul subconştient cuprinde, pe de o parte, conţinuturile informaţional-cognitive şi actele care au fost cândva conştiente, dar care în prezent se realizează fără controlul conştient, iar pe de altă parte, amintirile, cunoştinţele şi schemele operatorii latente, care intră succesiv în fluxul actual al conştiinţei, în funcţie de solicitări şi situaţii. Tot în subconştient se includ şi acele elemente care emerg din inconştient, aşteptând să intre în conştiinţă. Subsistemul conştient este nivelul superior, evolutiv cel mai înalt pe care îl atinge organizarea psihicului, fiind propriu, în forma sa specifică, numai omului. Funcţionarea sa se bazează pe principiul disocierii, al analizei critice, al teleonomiei (formularea anticipată a scopurilor), al planificării, al realităţii. Structural, subsistemul conştient cuprinde procese cognitive (senzaţii, percepţii, reprezentări, gândire, imaginaţie), trăiri emoţional-afective, structuri motivaţionale (trebuinţe, interese, idealuri etc.), acţiuni şi acte voluntare despre care putem da seama şi pe care le putem controla şi justifica, explica. Întreaga dinamică a proceselor şi actelor conştiente este mediată e limbajul verbal, de analiză şi deliberări mentale succesive. Fiind nivelul cel mai nou din punct de vedere filogenetic şi istoric, subsistemul conştient va fi componenta cea mai activă şi dinamică a

17

psihicului uman, care, pe de o parte, se caracterizează prin disponibilitatea cea mai mare la schimbare-dezvoltare, iar pe de altă parte, va înregistra grade de organizare-funcţionare diferite atât în succesiunea istorică a generaţiilor, cât şi în interiorul aceleiaşi generaţii, de la un individ la altul. De aceea, în evaluarea dezvoltării şi organizării psiho-comportamentale a unei persoane, elementul de referinţă esenţial trebuie să fie subsistemul conştient. Tocmai în cazul acestui subsistem se diferenţiază şi ating valorile cele mai ridicate funcţiile: cognitivă, proiectivă (modele şi proiecte mentale de transformre a realităţii imediate, de creare a unei realităţi noi – vezi invenţiile), de planificare şi anticipare – predicţie şi de reglare prin analiză critică şi comparaţie criterială. Interacţiunea dintre cele tei subsisteme care alcătuiesc sistemul psihic uman are un caracter circular (realizând-se atât în sens ascendent – influenţa inconştientului asupra subconştientului şi conştientului, cât şi în sens descendent – influenţa conştientului asupra subconştientului şi inconştientului) şi dialectic (incluzând atât compatibilitate şi sinergie finalistă, cât şi contradicţie, antagonism finalist – ceea ce „cere”, de pildă, inconştientul la momentul dat poate să fie respins de conştient şi viceversa). De aici, derivă dramatismul şi imprevizibilitatea comportamentelor umane.

PROCESELE DE PRELUCRARE-GESTIONARE A INFORMATIILOR

PROCESELE SENZORIALE

Scopul cursului: Familiarizarea studentului cu procesele psihice elementare – senzatiile si perceptiile.

Obiectivele cursului:

La finalul acestui curs, cursantii trebuie:

- Sa poata defini corect conceptul de senzatie -Sa recunoasca principalele caracteristici ale senzatiilor -Sa defineasca pragul senzorial si sa recunoasca tipurile sub care se

regaseste acesta -Sa cunoasca principalele legitati ale senzatiilor -Sa defineasca conceptul de perceptie -Sa numeasca si sa descrie cele patru faze ale perceptiei -Sa cunoasca formele perceptiilor -Sa defineasca si sa descrie iluziile perceptive

18

În acest modul ne vom familiariza cu cele mai elementare fenomele psihice din categoria proceselor cognitive, si anume senzatiile si perceptiile. Prima parte îsi propune sa clarifice conceptul de senzatie si sa prezinte caracteristicile cele mai importante ale acesteia: sensibilitatea, pragurile senzoriale si principalele legitati ale senzatiilor. Vom trece apoi la a defini si a discuta procesul perceptiv, ilustrând particularitatile sale cele mai importante. De asemenea, veti întelege de ce perceptia este considerata un proces extrem de complex si care sunt fazele acestui proces, mai exact cum ajungem de la senzatii disparate la imagini coerente ale obiectelor din jur. În ultima parte a modulului vom discuta diferitele forme ale perceptiei respectiv situatii în care perceptia nu mai reflecta acurat realitatea, adica iluziile perceptive. Adaptarea la condiţiile mediului extern este imposibilă fără un minimum de „date” şi „informaţii” despre însuşirile lucrurilor şi situaţiilor concrete, despre relaţiile dintre acestea, despre legităţile care le guvernează. Captarea şi prelucrarea informaţiilor din lumea externă şi utilizarea lor în reglarea şi optimizarea reacţiilor de răspuns, a acţiunilor instrumentale reprezintă funcţiile esenţiale ale sistemului psihic. La nivelul omului, această funcţie se va realiza prin intermediul unor procese înalt diferenţiate şi specializate: senzaţia, percepţia, reprezentarea, imaginaţia, gândirea, memoria.

Senzaţia

Aceasta este procesul psihic de captare şi prelucrare a informaţiilor despre proprietăţi (însuşiri) singulare ale stimulilor externi specifici. Atât după natura mecanismului, cât şi după natura însuşirilor pe care le reflectă, senzaţia se realizează într-o mare diversitate de modalităţi (tipuri). Distingem:

a) categoria senzaţiilor care ne furnizează informaţii despre lumea externă (exterocepţia):

senzaţiile cutano-tactile, senzaţiile vizuale, senzaţiile auditive, senzaţiile olfactive, senzaţiile gustative; b) categoria senzaţiilor care ne furnizează informaţii despre poziţiile posturale şi actele motorii ale membrelor, capului şi trunchiului (propriocepţia); c) categoria senzaţiilor care ne furnizează informaţii despre modificările şi variaţiile mediului intern al organismului (interocepţia).

19

Condiţiile principale pentru a se produce o senzaţie sunt: integritatea structural-funcţională a analizatorului şi acţiunea stimulului specific la intensitatea corespunzătoare (să fie cel puţin egală cu valoarea pragului inferior absolut al sensibilităţii respective). Senzaţiile se caracterizează prin următoarele proprietăţi principale: modalitatea (calitatea),

intensitatea, durata şi tonul afectiv.

  • a. Modalitatea este proprietatea unei senzaţii de a reflecta selectiv anumite însuşiri ale stimulului

specific (de pildă, în cazul senzaţiilor vizuale: lungimea de undă care dă tonul cromatic; în cazul senzaţiilor tactile: duritatea, asperitatea, întinderea sau lungimea etc.).

  • b. Intensitatea este proprietatea senzaţiei de a reflecta şi aprecia încărcătura energetică sau forţa

de acţiune a stimulului specific.

  • c. Durata este proprietatea senzaţiei de a reflecta şi de a se manifesta pe durata de acţiune a

stimulului. Nici o senzaţie nu se produce concomitent cu declanşarea acţiunii stimulului specific, ci cu o anumită întârziere pe care o numim latenţă; de asemenea, ea nici nu dispare imediat cu încetarea acţiunii stimulului continuând câteva miimi de secunde şi după aceea – efectul de urmă

sau imaginea consecutivă.

  • d. Tonul afectiv este proprietatea senzaţiei de a se asocia cu o anumită trăire emoţională – plăcută

sau neplăcută, agreabilă sau dezagreabilă. Importanta senzatiilor pentru viata psihica:

Toate informatiile despre lume vin catre noi prin intermediul simturilor noastre. Simturile noastre sunt cele care ne furnizeaza informatiile de care avem nevoie pentru a interpreta evenimentele si a anticipa viitorul. Ele ne fac sa simtim placere sau durere. Ele ne avertizeaza asupra eventualelor pericole si ne ajuta in orientarea in mediul ambient.

Percepţia

Percepţia reprezintă un nivel calitativ superior al procesării informaţiei extrase din interacţiunea actuală a subiectului cu obiectul. Ea are la bază senzaţia şi se constituie prin articularea şi integrarea senzaţiilor, dar nu este reductibilă la acestea, aşa cum susţinea şcoala asociaţionistă. Imaginea perceptivă sau perceptul este un model informaţional complex, care ne raportează la obiect ca întreg, în identitatea lui individuală sau categorială specifică. A percepe înseamnă a putea da răspunsuri corecte la întrebarea „Ce este aceasta?” Spre deosebire de senzaţie, care se produce oarecum spontan şi pasiv de îndată ce stimulul specific acţionează asupra organului de simţ corespunzător, percepţia presupune o implicare mai activă a subiectului, care recurge la operaţii şi strategii speciale de explorare, căutare, selecţie, evaluare,

20

comparare. De aceea, definirea percepţiei ca reflectare nemijlocită sau imediată este improprie, ea fiind mediată în realitate de operaţiile succesive ale subiectului. Astfel, desfăşurarea percepţiei ia un caracter fazic. Experimental, s-a demonstrat existenţa următoarelor faze:

  • a) detecţia, care constă în sesizarea acţiunii stimulului şi încadrarea lui în spaţiu şi timp;

  • b) discriminarea, care rezidă în desprinderea stimulului din contextul celorlalţi;

  • c) identificarea, care se concretizează în integrarea finală a modelului informaţional al stimulului

şi în elaborarea răspunsului „este x”; d)interpretarea, în cadrul căreia se desprinde semnificaţia stimulului identificat şi se pune în relaţie cu scopul activităţii subiectului. După conţinut şi mecanism, distingem: percepţii monomodale (ex. Percepţia vizuală, percepţia auditivă, percepţia tactilă) şi percepţii plurimodale, care au la bază interacţiunea între doi sau mai mulţi analizatori şi care integrează informaţii despre mai multe genuri de însuşiri ale obiectului. În seria formelor complexe ale percepţiei umane se includ:

-percepţia spaţiului (formă, volum, distanţă, poziţie), -percepţia timpului (durate, intervale vide, succesiuni), -percepţia mişcării (direcţie, viteză), -percepţia limbajului (oral, scris), -percepţia muzicii (raporturi de înălţime, linie melodică, structură armonică).

Tulburările calitative ale percepției:

·

Iluziile sunt percepţii deformate ale obiectelor. Ele pot fi:

·

-vizuale (false recunoaşteri) -auditive -olfactive etc. - un tufiş poate fi perceput ca un animal fioros. Halucinaţiile sunt percepţii fără obiect. Când obiectul perceput de bolnav se află în câmpul de acţiune normal al analizorului respectiv, vorbim despre percepţii adevărate (perceperea în faţa ochilor a unei persoane, a anumitor obiecte sau a unor voci care vorbesc la o ureche sau alta). Se întâlnesc în:

-schizofrenie -în diverse psihoze.

21

Pseudohalucinaţiile sunt lipsite de estezie şi spaţialitate. Sunt numite şi halucinaţii psihice. Bolnavii „aud" cu creierul, „văd" cu ochii minţii. · Halucinozele sun halucinaţii adevărate, însă faţă de care bolnavii au o atitudine critică. Existenţa halucinaţiilor este uneori greu de recunoscut, fie că pacientul nu colaborează, fie le ascunde, disimulează. De un real ajutor ne este observarea atentă a bolnavului, care în timpul trăirilor halucinatorii ia atitudini particulare:

·

-este atent, priveşte, într-o direcţie de unde aude vocile sau vede imaginile -alteori închide ochii, îşi astupă urechile când vocile sau imaginile sunt neplăcute, gesticulează, se fereşte sau vorbeşte cu ele.

Apercepţia

APERCEPŢIE = procesul de folosire a experienţei de viaţă în perceperea complexă a obiectelor şi fenomenelor, chiar dacă asupra organelor noastre de simţ nu acţionează la un moment dat decât un singur excitant (ex. recunoaşterea şi diferenţierea unei persoane după voce, după mers etc.)

Reprezentarea

Dacă senzaţia şi percepţia ne oferă informaţii despre obiectele care acţionează hic et nunc asupra organelor noastre de simţ, reprezentarea reflectă şi ne oferă informaţii despre un obiect sau altul în absenţa acestuia. Astfel, ea devine prima treaptă în organizarea şi funcţionarea activităţii mentale autonome (operarea pe plan mintal cu imagini ale unor obiecte şi fenomene

percepute cândva în trecut şi ale căror modele informaţionale au fost stocate şi păstrate în memoria de scurtă şi lungă durată). Termenul de reprezentare desemnează două realităţi:

  • a) procesul de elaborare a imaginii unui obiect în absenţa lui

  • b) produsul, respectiv, imaginea conştientizată.

Procesul poate avea o desfăşurare spontană, involuntară, luând aspectul unui flux de reactualizări (amintiri) mai mult sau mai puţin haotice, amalgamate sau una intenţionată, voluntară, imaginile succedându-se într-o ordine logică şi fiind subordinate unui scop.

22

Produsul poate fi caracterizat dup ă urm ă toarele calit ăţ i (propriet ăţ i): a)

Produsul poate fi caracterizat după următoarele calităţi (proprietăţi):

  • a) claritatea sau pregnanţa, în funcţie de care distingem reprezentări intense sau vii şi reprezentări

pasive sau sterse;

  • b) completitudinea, pe baza căreia delimităm reprezentări bogate, care tind să se

suprapună peste imaginile perceptive, şi reprezentări sărace sau lacunare (în principiu, imaginea- reprezentare este mai săracă, mai rezumativă decât imaginea-perceptivă); c. relevanţa sau semnificaţia, care permite delimitarea reprezentărilor relevante, în care se selectează şi se reţin notele cele mai caracteristice şi semnificative ale obiectului, şi reprezentări derizorii, care conţin note accidentale, nesemnificative (de regulă, reprezentarea reflectă în mai mare măsură semnificativul, relevantul, caracteristicul decât percepţia);

d. gradul de generalitate, după care distingem reprezentări individuale, care reflectă obiecte concrete singulare (o anumită persoană, o anumită casă, un anumit obiect, etc.) şi reprezentări generale, care reflectă prototipul unei clase de obiecte asemănătoare (reprezentarea de casă în general, de om, în general, de copac, în general); de regulă, imaginea-reprezentare are un grad de generalitate mai înalt decât perceptul;

  • e) caracterul mijlocit, care constă în aceea că elementele inormaţionale constitutive ale imaginii-

reprezentare sunt furnizate de senzaţii şi percepţii;

23

f) caracterul panoramic, care rezidă în transformarea seriilor şi succesiunilor de dimensiuni (însuşiri) care se etalează în percepţie în configuraţii simultane. Integralitatea imaginii în reprezentare îşi are originea în integralitatea imaginii perceptive. Cu alte cuvinte, obiectul se impune dar se şi conservă ca entitate unitară, integrată. J. Piaget a demonstrat că reprezentările nu au un caracter înnăscut ci ele se achiziţionează şi se dezvoltă în cadrul evoluţiei structurilor operatorii ale intelectului. Imaginea mintală nu se construieşte aditiv ci ea pare că se impune cu atributele întregului.

Figurativitatea imaginii mintale îşi are şi ea originea în figurativitatea imaginii perceptive. Caracterul figural este strâns legat de structuralitatea imaginii perceptive.

Construcţia imaginii perceptive se realizează prin operarea pe elementele de contur, de structură. Fiecare obiect, fiecare lucru are o identitate proprie rezultată din modul particular în care se structurează particularităţile obiectului pe elementele de configuraţie. Avem tendinţa de a păstra, de a reţine cu prioritate tocmai acele informaţii care sunt mai puternic asociate cu elementele de identitate ale obiectului. Practic asistăm la un proces de codificare prin intermediul căruia sunt selectate şi reţinute elemente structural-figurative ale obiectului. Astfel, în plan mintal, se poate ajunge la un nivel de schematizare foarte înalt care ia forma unui simbol figurativ. Cel mai bun exemplu de simboluri figurative sunt figurile geometrice care redau doar prin câteva trăsături grupuri, categorii întregi de obiecte, fenomene.

Operativitatea imaginilor mintale sugerează implicarea procesărilor descendente de ordin cognitiv. Pe această cale, reprezentările, manifestă dinamism şi disponibilitate asociativă. Prin mecanismele cognitive imaginile mintale sunt integrate în lanţuri ideative şi asociative care le conferă un grad ridicat de eficienţă şi constructivism mental. J. Piaget a propus ca nivelul de operativitate intelectuală să se instituie drept criteriu pentru clasificarea reprezentărilor în statice, dinamice şi de transformare. Operativitatea imaginilor mintale se elaborează treptat, în strânsă dependenţă de operativitatea inteligenţei. Un exemplu sugestiv îl constituie rotirea imaginilor mintale.

Clasificarea reprezentărilor

1. După criteriul conţinutului informaţional reprezentările se aseamănă foarte mult cu percepţiile datorită tipului de informaţii procesate prin intermediul analizatorilor. Conform acestui criteriu analizatorii, organele de simţ oferă o informaţie brută de tip senzorial integrată apoi prin intermediul percepţiei într-o imagine unitară şi complexă.

24

Conform cu această descendenţă ce-şi are originea în analizatori putem vorbi despre reprezentări vizuale, auditive, kinestezice.

Reprezentările vizuale întrunesc cel mai bine caracteristicile, trăsăturile şi calităţile unei imagini mintale.

Reprezentările vizuale sunt detaşate de context, sunt mai palide, mai puţin nuanţate cromatic decât percepţiile corespunzătoare.

În acelaşi timp, se evidenţiază prin figurativitate, operativitate şi caracter panoramic. •

Reprezentările vizuale sunt puternic angrenate în activităţi cum ar fi pictura, arhitectura, scenografia, desenul, modelarea. În mod obişnuit reprezentările vizuale au un caracter bidimensional.

Imaginile mintale tridimensionale sunt mai greu accesibile, implică antrenament, exersări sau chiar o dotare specială.

Reprezentările auditive vizează transpunerea în plan mintal a diverselor sunete muzicale, structuri melodice, cuvinte, propoziţii, discursuri verbale.

Reprezentările auditive reduc succesivitatea la o relativă simultaneitate.

 

Percepţia auditivă are un caracter de succesivitate care este dificil de transpus în reprezentare.

Astfel, structurile melodice sunt reprezentate schematic prin ritm, intonaţie şi variaţie de înălţime.

Reprezentările auditive au un rol deosebit în însuşirea limbilor străine şi în creaţia muzicală.

Reprezentările kinestezice asociază în plan mintal imaginea unei mişcări cu micromişcări corespunzătoare la nivelul grupurilor de muşchi.

Astfel,

reprezentarea

unei

acţiuni

dinamice,

puternic

încărcată

afectiv

dezvoltă

micromişcări ale muşchilor implicaţi într-o situaţie reală în acţiunea respectivă.

25

• Persoanele care asistă la manifestări sportive prezintă acest gen de micromişcări. Actele ideomotorii sunt implicate şi în povestire în limbajul intern în forma sa desfăşurată.

2. După criteriul nivelului de generalizare putem vorbi despre reprezentări individuale şi reprezentări generale.

Reprezentările individuale se raportează la obiecte, situaţii, fenomene particulare. Aceste reprezentări sunt mai bogate în conţinut pentru că redau obiectul cu mai multe detalii, într-o manieră mai vie

Reprezentările generale reproduc într-o imagine schematizată acele însuşiri comune relevante, semnificative pentru o întreagă clasă de obiecte, fenomene. Nivelul de generalitate este invers proporţional cu numărul de însuşiri redate.

• Cu cât o reprezentare este mai schematică, mai structurată ea se referă printr-un număr redus de însuşiri la o categorie tot mai largă de obiecte. Reprezentările generale fac parte din arsenalul de lucru al gândirii în demersul ascendent al acesteia

CONSIDERAŢII PSIHOPATOLOGICE

Senzaţiile şi percepţiile nu se desfăşoară izolat, ele antrenează o serie de procese afectiv- cognitive, caracterizate prin: - specificitate individuală - valorizare socială

Tulburări predominant cantitative:

  • - hiperesteziile

  • - hipoesteziile

  • - sinesteziile

  • - agnoziile · Hiperestezia constă în exagerarea perceperii excitaţiilor dinafară - la surmenaţi, convalescenţi, nevrotici, zgomote obişnuite, ca scârţâitul unei uşi, chiar muzica, devin neplăcute. Hiperestezia este reprezentată de scăderea pragului senzorial o Este resimţită de subiect ca o creştere neplăcută a intensităţii senzaţiilor, privind un

26

·

singur analizator sau ansamblul lor – hiperestezie generală. o Se întâlneşte în surmenaj, neurastenii, debutul unor afecţiuni psihotice, debutul bolilor infecţioase, hipertiroidie, intoxicaţii. Hipoestezia este scăderea excitabilităţii care determină o neclaritate în perceperea lumii

·

exterioare - în obnubilarea conştiinţei. Hipoestezia reprezintă creşterea pragului senzorial, însoţită de diminuarea intensităţii senzaţiilor, cu scăderea numărului de excitanţi receptaţi. o Se întâlneşte în stări reactive, depresie, accese paroxistice isterice, oligofrenii, tulburări de conştiinţă mai ales cele cantitative, hipnoză, schizofrenie. Sinestezia constă în perceperea simultană pe o cale senzorială diferită a unui stimul

·

receptat la nivelul unui analizator (ex. Audiţie colorată). Apare în intoxicaţii cu mescalină, psilocibină, LSD, cocaină. Agnoziile reprezintă deficite psiho-senzoriale, care determină incapacitatea subiectului de a recunoaşte obiectele după calităţile lor senzoriale, analizatorii (receptorii periferici şi ile) fiind intacţi.

·

Tulburări predominent calitative:

  • - iluzii

  • - halucinaţii – funcţionale

  • - fiziologice

  • - halucinoze

  • - halucinaţii propriu-zise

  • - pseudohalucinaţii

 

Iluzia este o percepţie cu stimul real şi specific, denaturată şi/sau deformată. – Această deformare priveşte mai mult calităţile senzoriale decât identificarea sau sensul elementelor percepute. Percepţia este completată imaginativ; cu cât denaturarea este mai globală,

semnificaţia patologică creşte. Iluziile apar frecvent la subiecţii normali, care recunosc şi corectează uşor sensul deformării perceptive.

27

Spre deosebire de acestea, în iluziile patologice, subiectul nu încearcă să corecteze percepţia deformată, considerând-o veridică, fiind adesea însoţite de interpretare delirantă, de superficializarea atenţiei, memoriei şi/sau a proceselor asociative

Iluziile au fost clasificate în: iluzii fiziologice şi iluzii patologice. – Iluzii fiziologice – se produc prin modificarea condiţiilor perceptive (obiective), a mediului perceptiv sau a condiţiilor interne (subiective). Iluzii prin modificarea condiţiilor interne (subiective):

prin tulburări de atenţie (false identificări);

din stări afective (frică, anxietate, euforie);

modificări fiziologice ale stării de conştienţă - iluzii hipnapompice şi hipnogogice;

stări de oboseală, suprasolicitare şi surmenaj.

Clasificarea iluziilor patologice după modalităţile senzoriale

Exteroceptive

- vizuale

  • - auditive

  • - gustative

  • - olfactive

  • - haptice sau tactile Proprioceptive

Interoceptive

ILUZII PATOLOGICE VIZUALE

Cele mai frecvente •

Metamorfopsii - impresia deformată obiectelor şi spaţiului perceput

  • - macropsii

  • - micropsii

  • - dismegalopsii

  • - porropsii

28

- Pareidoliile – sunt iluzii caracterizate prin deosebita intensitate ş i vivacitate a fenomenului iluzoriu (“entitate

- Pareidoliile – sunt iluzii caracterizate prin deosebita intensitate şi vivacitate a fenomenului iluzoriu (“entitate materială”, Jaspers) în care complementul imaginativ al percepţiei atinge gradul

maxim de bogăţie. Critica variabilă şi participarea afectivă intensă le conferă un caracter de tranziţie către fenomenele halucinatorii (Ey H.) Sunt percepţii deformate, anxiogene, frecvent întâlnite la copii, în delirium tremens, epilepsie, schizofrenie, infecţii, post TCC •

Falsele recunoaşteri – identificarea greşită a diferitelor persoane Apar în: stări maniacale, intoxicaţii acute, stări confuzionale, sindromul Korsakov, sindroame demenţiale – Alzheimer, •

Fenomenele de tip deja văzut, cunoscut, trăit.

Falsele nerecunoaşteri fenomenele de tip niciodată văzut, cunoscut, trăit - apar frecvent în patologia lobului temporal • Iluziile de persoană sunt erori de identificare a persoanelor şi apar în sindroame delirante sau lezionale:

- iluzia sosiilor (sindr. Capgras/Capgras- Serieux), sindrom delirant care are ca mecanism falsa identificare+interpretare delirantă; apare în schizofrenia nediferenţiată şi paranoidă, tulburare delirantă de tip paranoiac, leziuni de emisfer drept - iluzia Fregoli – delir de persecuţie , de urmărire, în care un unic persecutor poate lua înfăţişări diferite; apare în aceleaşi circumstanţe patologice.

29

Alte iluzii patologice • Auditive- cantitative sau calitative Gustative şi olfactive- de obicei asociate (perceperea eronată a gsutului/mirosului unor substanţe) – schizofrenii, tulburări delirante – de obicei asociate ideaţiei delirante de otrăvire Viscerale sau interoceptive – perceperea eronată a funcţionării unor aparate sau organe Proprioceptive – iluziile de modificare a schemei corporale – perceperea eronată a formei, dimensiunii, greutăţii, poziţiei (tulburare totală sau parţială de schemă corporală); apar în patologia parieto-occipitală, schizofrenie (dismorfofobie), patologia obsesivo-fobică, intoxicaţii, stări confuzionale

Cenestopatia

Tulburări ale propriei cenestezii a individului (sensibilitate corporală generală), care, în mod normal este resimţită ca o stare de comfort Cenestopatia este o iluzie internă, constând în senzaţii corporale diverse, ce sugerează afecţiuni medicale, având oarecare similaritate cu senzaţiile care au un substrat anatomo- fiziologic. Ele constau în senzaţii neplăcute: arsuri, dureri, parestezii, furnicături, înţepături; sunt difuze, mobile, nu respectă nici o repartiţie metamerică, fără un substrat organic obiectivabil, pe care pacienţii le descriu cu o participare emoţională importantă şi penibilă. Se întâlnesc în sindroame hipocondriace, tulburări somatoforme, stări anxioase, depresive, la vârstnici

Halucinaţiile

Sunt definite clasic drept “percepţii fără obiect”, (Ball). Definiţia a fost completată de către Ey H. prin menţiunea “fără obiect de perceput”, la care o adăugăm pe cea a lui Porot A. – “experienţe psihologice interne care determină subiectul să se comporte ca şi cum ar avea o senzaţie sau o percepţie, atunci când condiţiile exterioare normale ale acestor senzaţii sau percepţii nu se realizează”. Halucinaţiile fiziologice apar în condiţii care modifică starea de vigilitate – trecerea dintre veghe şi somn (hipnagogice) sau somn-veghe (hipnapompice), inducţia hipnotică, individuală şi de masă

30

Halucinozele sunt fenomene de tip halucinator a căror esenţă patologică este recunoscută ca atare de către subiect şi în consecinţă el nu-i va modifica comportament în sens psihotic.

Halucinaţiile psiho-senzoriale • Sunt cele care corespund întru-totul definiţiei halucinaţiei (au caracter de senzorialitate, se proiectează în spaţiul perceptiv, subiectul crede în realitatea lor). Ele au fost numite şi halucinaţii adevărate, cu toate că alăturarea celor doi termeni este un paradox lingvistic.

Halucinozele sunt fenomene de tip halucinator a c ă ror esen ţă patologic ă este recunoscut

Clasificarea halucinaţiilor Halucinaţii exteroceptive: auditive, vizuale, olfactive, gustative, tactile, autoscopice,

transpuse Halucinaţii interoceptive (viscerale)

Halucinaţii proprioceptive (motorii, kinestezice)

31

Halucinaţiile psihice (pseudohalucinaţiile) Sunt definite ca autoreprezentări aperceptive, caracterizate prin incoercibilitate, automatism şi exogenitate (Petit G.). Spre deosebire de halucinaţiile psihosenzoriale, halucinaţiilor psihice le lipseşte obiectivitatea spaţială şi caracterul de senzorialitate; Sunt localizate în gândirea proprie, în spaţiul intrapsihic; neavând decât obiectivitatea psihică; • Datorită absenţei caracterului de senzorialitate, prin contrast cu halucinaţiile psiho- senzoriale ele mai sunt denumite şi pseudohalucinaţii. Diferă de reprezentările obişnuite prin caracterul de stranietate, de exogenitate. Bolnavul nu le percepe pe căile senzoriale obişnuite, ci le trăieşte ca pe nişte fenomene străine, impuse din afară, care “i se fac” şi cărora nu li se poate opune şi pe care nici nu le poate controla prin propria voinţă. Tipuri de halucinaţie:

·