SARA PE DEAL

GENEZA
⇒ apre în 1885;
⇒ între 1883 – 1885 Eminescu revine asupra unor vechi proiecte;
⇒ în 1883 – primele semne ale bolii psihice; nu mai are putere să creeze;
poezia are totuşi un ton extrem de luminos;
►textul face parte dintr-o veche încercare literară rămasă neterminată;
⇒ poezia → ciclul “Ecó” – proiect început în anul 1872;
→ luminozitatea, încrederea impresionează de la prima lectură;
⇒ echilibrul, impresia unui vis de iubire posibilă confirmă că poezia face parte din prima
perioadă eminesciană de creaţie de până la 1877.

TEMA :
⇒ Tema iubirii + tema naturii
↓ ↓
ca şansă de împlinire iubirea e legată de natură
a fiinţei umane ~ viaţa
toată

⇒ poemele etapei a doua de creaţie (1877 - 1883) disociază iubirea de natură;

►femeia ve deveni o fiinţă incapabilă să răspundă sentimentelor eului liric;
►se rupe relaţia dintre sufletul îndrăgostit – natură;
↓
capacitatea de a descoperi natura
►vor exista alte toposuri: spaţii citadine, salonul (exprimarea unei rupturi dintre cuplu şi
natură);
iubirea → contopirea în cuplu;
→ recuperarea unităţii: cu Cosmosul, cu natura
cu Paradisul;
⇒ fiinţa umană se redescoperă ca o fiinţă în Patria Cosmos (Ioana Em. Petrescu);
⇒ modul de tratare a temelor evidenţiază un poet cu viziune romantică.

SPECIA
⇒ elemnete din cele două specii; exemplu - prima strofă:
• pastel – primele trei versuri
• idilă – trimitere la figurile lirice: el + ea
↓ ↓
“eu”+“tu”
⇒ amestecul de specii atestă caracterul romantic al textului.

NIVEL NATURA IUBIREA

TEMATIC: (martor al constituirii cuplului; (principiu cosmotic; formă de
factor al revelaţiei sacrale) recuperare a Patriei Cosmos)

NIVEL PASTEL
FORMAL: (descriere lirică) IDILA
(figuri lirice:”tu”-ea; „eu”-el)

1
STRUCTURA TEXTULUI

A. ANALIZA SECVENŢIALĂ
SECVENŢA I – strofele 1, 2, 3, 4:

A.Ideea : prezentarea cronotopului şi a figurii lirice “tu”, “eu”;

Mărci: - alternanţa planurilor → terestru
→ cosmic
→ uman
→ natural
- prezenţa celor două figuri lirice;
- timpul verbal: prezentul;
B. – universul uman al satului - vatra satului cu oamenii care desfăşoară activităşi
specifice.

SECVENŢA a II-a – strofele 5, 6:

Ideea: proiectarea visului de iubire

Mărci: • repetiţia exclamaţiei
►produce modificări de ton: unul exacerbat, o tărie debordantă
• reducerea elementelor de decor
• preponderenţa planului uman
• verbe la viitor.

B. STRUCTURA PLANURILOR

- există două planuri: celest: stele, luna, nourii, bolta senină

teluric: deal, ape, salcâm, izvor, valea, câmp

⇒ planul terestru este prezentat ca răsfrângere în oglindă: vale + deal;
→ planul uman + planul naturii;
→ planul interior + planul exterior;
⇒ există o alternanţă de planuri ce sugerează această idee a nostalgiei unui întreg → o
dinamică a ideilor în acord cu dinamica versurilor;
⇒ o mişcare de ANABASIS şi CATABASIS:
► o mişcare ascensională şi una descendentă, care se dezvoltă într-o tehnică de
CONTRAPUNCT.

CRONOTOPUL

Natura rustică surprinsă de poet se deschide spre înaltul cerului, dând impresia că
planul teluric şi cel celest tind să se unifice în scopul recuperării stării primordiale a
începuturilor, a trăirii de la început de lume, din imemorabilul “illo tempore” (M. Eliade).
Dealul e spaţiul privilegiat în care are loc desăvârşirea iubirii, ca spaţiu mitic acest
element al naturii face legătura între pământ şi cer. Dealul îndeplineşte şi valoarea de centru al
lumii pentru că aici se petrece miracolul unificării planului terestru cu cel celest.

2
 Punctele extreme ale celor două niveluri sunt regăsite pe dreapta imaginară a
salcâmului, o mitică axă a lumii, iar valea devine o răsturnare a dealului – o imagine a
profanului, indicând imediat universul satului, şi deci, o lume în care umanul devine expresiv,
tinzând continuu spre sacralizare: “toaca răsună mai tare”.
Timpul e unul sugestiv; e un timp echinoxial în care lumea stă într-un echilibru
perfect; un astfel de moment fiind momentul unor întâmplări fundamentale ale fiinţei sau ale
Cosmosului. Această clipă are o profundă valoare sacră, atribut care se răsfrânge şi asupra
sentimentelor trăite de cuplul de îndrăgostiţi.
Toposul îmbină armonios imagini vizuale: “Turmele-l urc, stelele scapără-n cale”, cât
şi imagini auditive: “apele plâng”, “Buciumul sună cu jale”, totul echilibrându-se într-un
măreţ tablou al naturii, născut din intensitatea sentimentelor cuplului de îndrăgostiţi: “Peisajul
eminescian se vădeşte a fi (…) esenţialmente vizionar.” (Ioana Em. Petrescu).

MODELAREA CRONOTOPULUI:

Sara = timp echinoxial (al

miracolelor şi al hierofaniilor)

Salcâmul =
Plan cosmic (celest) axis mundi
„bolta senină”

Dealul = centrum mundi

Planul terestru (teluric) = axis mundi

valea

satul

3
INTERPRETAREA MOTIVELOR

Salcâmul – “înaltul” şi “vechiul” → “illo tempore”

↓ ↓
“axis mundi” “centrum mundi”

“vechi” = împietrirea în eternitate are loc o HIEROFANIE (= substanţa sacrală inundă

satul = profan lumea de jos)
fumul = element sacral

⇒ în vale se naşte o nouă existenţă în sacral:

valea – spaţiu matcă: aici se naşte existenţa
- un univers magic – hierofanie: “valea-i în fum”;
- confuzia de substanţă, de materie: “curg nourii” – substanţă sacrală care
inundă satul şi astfel se naşte, în vale, o nouă existenţă sacrală;
“scârţie” – verb onomatopeic (universul uman este marcat de disonanţele specifice unei
lumi fragmentare)
╚►o dizarmonie în universul profan;

“cumpăna de la fântână” prelungiri ale trăirilor umane +

streşinile caselor vechi illo tempore – redat prin simbolul imaginii „clopotul vechi”
“clopotul”, “toaca ” – chemarea sacrului (imagini auditive);
“fluiere murmură-n stână” – armonie sonoră;
valea
╚►ca univers uman – este un topos în care omul trăieşte în fragmentaritatea lui, dar
recupereză sacralul redat prin armoniile sale (clopot, bucium, toacă) într-un timp echinoxial,
iar iubirea e motivarea şi mecanismul de recuperare a sacrului.
╚►Iubirea = principiu cosmic; reorganizează cosmosul.

⇒ teluricul urcă spre celest şi invers pentru a se produce unificarea (realizarea

androginului).
⇒ tot ce există în poezie confirmă ideea de dualitate: el – ea;
pământ – cer
pământ – aer
deal – vale
ascendent – descendent
“nourii curg” – “sufletul meu arde-n”
“Stelele nasc umezi…” = contopirea elementelor duale
╚► focul care se desprinde din ape şi se contopeşte cu apa;
“luna” = imagine a focului celest, văzută într-o stare lichidă – curge pe boltă
Magia face ca elementele arhetipale statice “cer -
pământ”, arhetipurile dinamice “apă - foc” să se dilueze

4
 unele în altele, sugerând recuperarea stării originare a
cosmosului pregenezei.

⇒ poetul nu vorbeşte de împlinirea iubirii, căci magia constă în procesul care pune în
mişcare întreg universul, alternare de mişcări pulsatorii (ascensionale /descensionale),
expresie a dorului universal, „jalea” redată de cântecul buciumului;
⇒ momentul este aşteptat, pregătit atât de cuplul de îndrăgostiţi cât şi de natura ce devine un
participant activ la miracolul recosmicizării: „Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară”,
„Pasu-mi spre tine grăbeşte”, „Ah...”, „Apele plâng clar izvorând...”;
„buciumul sună cu jale”
• Universul şi-a recâştigat armonia sonoră → calea de reconstruire a întergului din care
s-au rupt toate;
• „jale” – dor (sinonimia în termeni populari);
- sunetul nostalgic al buciumului arată că întregul Univers suferă de dorul
după celălalt;
• tot ce s-a rupt din unitatea primordială conduce la refacerea unităţii primordiale, graţie
muzicii;
• buciumul trezeşte magia acestei dinamici pulsatorii, ascensional-descensionale
(anabasis - catabasis);
⇒ “sara” – cuvânt popular infinit mai sugestiv:
- cu tentă arhaică
- induce idea unui timp originar;
►principalul motiv al textului este starea de nostalgie, tânjirea după 1(unu = unitatea
primordială, paradisiacă);
⇒ “luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară”
• Univers pus în mişcare în vederea unei re-naşteri;
• în acest algoritm, trecerea lunii pe boltă = o curgere: universul
se sacralizează;
• claritatea e o trăsătură a înaltului celest dar şi a teluricului –
dovadă că axa lumii uneşte planul cosmic cu cel terestru este
claritatea apelor fântânilor (oglindirea elementelor);
nostalgic, moale
⇒ “apele plâng”→ plâns
suav
⇒ “clar izvorând” → plâns suav
- o renaştere într-o nouă ordine, o nouă condiţie;
- apele vin din adâncuri, sunt chemate de magnetismul exercitat de cosmos;

⇒ accentuarea stării de febrilitate a aşteptării redată de mişcările sufleteşti: „Ochii tăi mari
caută-n frunza cea rară”, „Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină”, „Sufletul meu
arde-n iubire ca para”;
⇒ cuplul simte acest lucru (insistenaţa asupra pronumelor: tu, pe mine, tăi, ţi etc) → cei doi
participă la miracolul cosmic;
“stele nasc umezi”: lumină şi apă” → “coincidentia oppostorum” – contrastele care coincid
╚►acest moment este unul de geneză, căci iubirea face posibilă restructurarea
Universului; se tânjeşte după reconstruirea androginului “stele nasc umezi”: lumină şi apă” →
“coincidentia oppostorum” – contrastele care coincid;

5
⇒ totul se petrce pe deal - TOPOS al miracolului (de aceea este centrum mundi şi axis
mundi);
⇒ “ochii tăi mari caută-n frunza” – momentul de iubire e şi un moment de cunoaştere:
- moment revelatoriu;
- cunoaşterea cu ochiul avid de Înaltul Patriei Cosmos;

- Ea/ fiinţa umană se descoperă ca dualitate:

“Pieptul de dor, fruntea de gânduri…”

anima animus
afectivitate raţiune, gândire

Fiinţa îndrăgostită trăieşte magia unui moment pus sub semnul “coincidentia
oppositorum”.
VALEA:
• spaţiul uman ce trăieşte procesul de sacralizare;
• dovada hierofaniei – fumul ce acoperă tot; e o răsfrângere a materiei evanescente
peste lume;
• fumul cade dintr-o cădelniţă a lumii;
• Natura devine – vast TEMPLU;

⇒ “toaca” – armonia lumii = mişcare de anabasis şi catabasis

⇒ “Sufletul arde” – metaforă; exprimă un sentiment de dor “in extremis”
⇒ focul = purifică de tot ce e profan; starea de suflet a poetului e necesară, căci trăieşte
nostalgia Patriei Cosmos – petrecând cu rapiditate etapele vieşii pentru a ajunge aici;
⇒ “ca para” = o mistuire, o topire în unitate; prin mistuirea în profan, se naşte în sacru
cuplul androginal, FIINŢA;
⇒ procesul se va desăvârşi într-un timp echinoxial, magic;
⇒ ritualul de iubire se desăvârşeşte în cuvânt:„ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă”;
⇒ se plecă de la cuvântul obişnuit – recuperarea cuvântului îndrăgostit, al iubirii =
LOGOSUL ;
⇒ regresus ad uterum – întoarcerea pe fluxul cuvântului.

ELEMENTE DE PROZODIE

A. compoziţia prozodică: 6 catrene;

B. rima : împerecheată; reflectă idea de cuplu, de unitate;
C. măsura: 12-14 silabe (vers alexandrin);
D. ritmul: coriamb şi dactil (ritmuri despărţite de o cezură);

┴ ─ ─ ┴// ┴ ─ ─ / ┴ ─ ─ / ┴ ─

coriamb dactil
dactil incomplet
6
⇒ intonaţia redă un ton ascendent şi respectiv descendent, ceea ce arată o perfectă
compatibilitate între niveul formal al prozodiei şi cel ideatic (în care s-a putut
identifica mişcarea de anabasis şi cea de catabasis, dezvoltate în contrapunct).