Clasicismul Clasicismul este un curent literar-artistic ce apare in Franta in a doua jumatate a secolului al XVI-lea in timpul domniei lui Ludovic

al XIV-lea si se dezvolta in perioada dintre secolele XVII-XVIII. Clasicismul pledeaza pentru valorificarea Antichitatii si este caracterizat, in special, prin respectul pentru Antichitate.

Termenul " clasicism" vine de la latinul "classicus",adjectiv format de la substantivul "classis" (clasa, subimpartire), ce ii desemna pe cetatenii apartinand primei clase sociale. "Ideea de clasic presupune deci, inca de la bun inceput, conformitatea fata de cele mai rafinate exigente ale gustului unui anumit public, ales si restrans, prin excelenta aristocratic " (G.Calinescu, Tudor Vianu, Adrian Marino, M. Calinescu - "Clasicism, Baroc, Romantism", Cluj 1971). Cuvintul "clasic" are mai multe acceptii. Se considera clasice operele literare si artistice care intrunesc conditiile perfectiunii. In acest sens sint clasici scriitorii si artistii a caror opera isi pastreaza valoarea de-a lungul veacurilor. Astfel, in operele lui Leonardo da Vinci, Iohann Wolfgang Goethe, Victor Hugo, Mihai Eminescu, George Enescu, recunoastem valori clasice. In alta acceptie "clasic" inseamna ceea ce apartine lumii si culturii antice greco-latine. Clasicismul este, astfel, un curent literar in operele caruia ratiunea are rolul dominant si care defineste ansamblul culturii si literaturii greco-latine prin extensiuni antice. In asa fel ideea de clasicism se contopesete cu cea de Antichitate. Este necesar sa mentionam ca nu exista un element clasic pur si ca in majoritatea cazurilor clasicismul este intrepatruns de romantism. La origine, clasicismul se bazeaza numai pe judecata etica si poate fi definit ca o miscare artistica si literara care promoveaza ideile de armonie si echilibru a fiintei umane. Acesta este caracterizat prin afirmarea sensului moral si estetic al artei, prin conformarea fata de regulile clasice dupa modelul antichitatii greco-romane, prin imbinarea frumosului cu binele si adevarul, utilului cu placutul, prin interesul pentru natura umana si prin obiectivitatea scriitorului. In formarea esteticii clasiciste distingem trei perioade importante: 1. Perioada Renasterii franceze ce cuprinde a II-a jum. a secolului al XVI-lea. Ideea generala a esteticii clasiciste este cea a imitatiilor Antichitatii.

2.

Cuprinde perioada dintre anii 1600-1660 si inlocuieste importanta primordiala a imitatiilor cu primatul regulelor. 3. Perioada 1636-1711 e remarcata prin aparita satirelor lui Boileau. Pornind de la modelele artistice (arhitectura, sculptura, literatura) ale Antichitatii, considerate ca intruchipari perfecte ale idealului de frumusete si armonie, clasicismul aspira sa reflecte realitatea in opere de arta desavarsite ca realizare artistica, opere care sa-l ajute pe om sa atinga idealul frumusetii morale. Urmarind crearea unor opere ale caror personaje sa fie animate de inalte idealuri eroice si principii morale ferme, scriitorii clasici s-au preocupat in mod special de crearea unor eroi ideali, legati indisolubil de soarta statului, inzestrati cu cele mai inalte virtuti morale si capabili de fapte eroice. Aceste personaje, de regula regi sau reprezentanti ai aristocratiei, erau prezentati in oda, imn, poem epic, tablou istoric, tragedie, socotite ca specii superioare ale literaturii. Modul de viata al burgheziei, aflata in plina ascensiune in epoca respectiva, era lasat pe planul doi, de aceasta ocupandu-se speciile literare socotite inferioare (comedia, satira, fabula). Aceste specii erau considerate modele negative, ele ocupandu-se in special de infierarea anumitor vicii (comedia era vazuta de Aristotel ca 'infierare" a viciilor), de prezentarea unor aspecte negative care trebuie indreptate. Clasicismul inseamna in primul rand ordine (pe toate planurile), echilibru, rigoare, norma, canon, ierarhie si credinta intr-un ideal permanent de frumusete. Inseamna ordine obiectiva, perfectiune formala (care va fi gasita in acele modele de frumusete perfecte modelele clasice), inseamna superioritate a ratiunii asupra fanteziei si pasiunii.

Caracteristici: Imitarea naturii in aspectele esentiale ale omului si vietii, dupa modelul antic Finalitatea operei clasice este deopotriva estetica si etica Cadrul de desfasurare a ceea ce gandesc si infaptuiesc personajele este unul decorativ, rece si indiferent, fara vreo influenta asupra acestora Sublinineaza necesitatea de a realiza o armonie interna a operei, obligatia de a nu amesteca genurile si de a respecta principiul verosimilitatii Eroii clasici sunt oameni tari, proprii lor stapani care-si fac intodeauna datoria, invingandu-si sentimentele potrivnice Trasaturile clasicismului: Mitizarea: transfigurarea realitatii prin mit, ca mod de a exprima conceptul de lume ca mit,preluat din Antichitate. Etica:cultivarea virtutilor ca sens al artei, ceea ce-i da un caracter moralizator.Virtutile clasice sunt:dreptatea, intelepciunea, curajul, vitejia, generozitatea. Masura: legea armoniei si echilibrului, concentrat in numarul de aur Principiile: Binele si Raul, Frumosul si Armonia, Adevarul, Legea, elementele primordiale fiind :apa, aerul, focul, pamantul, eterul.. Conceptele: a imita Omul cugetator, cunoscatorul Omul faurar, creatorul

Omul lumesc, plin de vicii Destinul schimbator Analogia: eroii sunt asemenea, de unde conflictul implacabil, fiindca ambele parti sunt inflexibile Rationalismul: omul, condus si caracterizat prin ratiune, eliberat de patimi si purtator de virtuti Obiectivismul: atitudinea logica, obiectiva -aspectul juridic al lumii, al omului, societatii ; inlaturarea subiectivismului. Eternul: eroii sunt fara evolutie interioara -arta este autonoma- se cultiva atemporalitatea. Spatialitatea: sublimarea timpului in spatiul sacru Utilul si placutul: scop al artei - arta sa fie desavarsita, dar sa fie si utila. Homeostasia: societatea, un organism viu, intr-o continua metamorfoza-artistul, o constiinta a unei lumi Gruparea ideilor clasiciste si transformarea lor intr-o unitate de norme estetice constituie opera scriitorilor francezi din sec. al XVII-lea : Corneille, Racine, Boileau, Molire, La Fontaine, La Bruyre. Pornind de la imitatia anticilor, este promovata o arta cu un scop moral, in centrul careia se afla omul ratiunii si al armoniei universale. Clasicismul reuneste scriitorii care accepta unele legi comune, care au ca trasaturi generale: claritatea, ordinea si masura. In Franta principalii reprezentanti ai clasicismului sint: Pierre Corneille, Jean Racine, Jean Baptiste Poquelin-Molire, La Fontaine, Jean de la Bruyre, Boileau. In opera "Arta poetica", Nicolas Boileau-Despraux sintetizeaza principiile clasicismului, pornind de la anumite norme generale de creatie, ilustrate apoi pe genuri si pe specii literare. Alaturi de Jean Racine, Pierre Corneille ilustreaza tragedia clasica franceza in mod stralucit, fiind "deschizator de drumuri" in aceasta directie. Corneille afirma ca: "Tragedia cere pentru subiectul ei o actiune mareata, extraordinara, serioasa" si ca "Izvorul trebuie cautat in istorie sau legenda". Corneille scrie capodopera sa "Cidul". Cu "Cidul" apare adevaratul stil tragic. Corneille ramine, astfel, pictorul maretiei si nobletei umane. Jean Racine este o personalitate marcanta in literatura sec. al XVII-lea. Se afirma, alaturi de Pierre Corneille, ca dramaturg format in spiritul riguros al clasicismului. Prin opera lui Racine si Corneille, tragedia s-a impus ca gen major in clasicismul modern. Alaturi de ceilalti clasici francezi se manifesta si Jean Baptiste Poquelin-Molire, care isi desfasoara activitatea in perioada de triumf absolut al clasicismului. Ideile clasice ale lui Molire se manifesta, indeosebi, prin respectarea principiului

imitarii naturii. Natura umana, cu toate aspectele ei, este tema principala a comediilor lui Molire. Dintre cele mai cunoscute comedii putem mentiona: " Tartuffe", "Avarul", "Mizantropul", "Don Juan", "Femeile savante", "Bolnavul inchipuit .Universalitatea lui izvoraste din faptul ca a surprins in opera sa aspecte permanent prezente, atit in spatiu, cit si-n timp - slabiciunile omenesti. Molire, ca si Shakespeare si Balzac, apartine acelei familii de oameni ai adevarului si ai luciditatii care denunta viciile oamenilor, cu incredere in latura luminoasa a fiintei umane. Iohann Wolfgang Goethe spunea: "Il cunosc pe Molire si tin la el din tineretea mea; intreaga-mi viata am avut ce invata de la el . Ma farmeca nu numai experienta lui de artist desavirsit, ci, mai ales, naturaletea lui placuta, inalta cultura a sufletului sau de poet." Alaturi de Molire isi face aparitia si marele fabulist francez Jean de la Fontaine, care isi ia ca baza operele tatalui fabulei, Esop. Desi La Fontaine porneste de la modelele inaintasilor, totusi, trateaza fabula intr-un stil personal. Fabula lui La Fontaine este complexa nu numai prin bogatia tematica, ci si prin caracterul epico-dramatic si mesajul adinc umanist. Limba si stilul lui La Fontaine ating perfectiunea prin simplitate si densitate. Prin intermediul lui Jean de la Bruyre, in sec. al XVII-lea, alaturi de comedie si fabula se dezvolta si o literatura de maxime, de portrete morale. Opera prin care La Bruyre ramine clasic este "Caracterele". In unele caractere ii denunta pe impertinenti, grosolani, palavragii, orgoliosi, lingusitori. El nu inventeaza personaje sau tipuri, ci le creeaza din ceea ce observa in jurul sau: "Ii dau indarat publicului ceea ce mi-a dat cu imprumut." In literatura romana depistam elemente de clasicism la Ion Budai Deleanu ("Tiganiada"), la Mihai Eminescu, la Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Ion Creanga. Se manifesta interes pentru speciile: oda, satira, pastorala, epigrama, idila, epistola, comedia, fabula, epopeea. O caracteristica generala a clasicismului am putea-o face prin intermediul viziunii scriitorului francez Andr Gide, care spunea ca: "Adevaratul clasicism nu este rezultatul unei constringeri din afara, aceasta ramine artificiala si nu produce decit opere academice. Mi se pare ca acele calitati pe care obisnuim sa le denumim clasice sint mai cu seama calitati morale si imi place sa consider clasicismul ca un buchet armonios de calitati dintre care prima este modestia." Autorul Paul Zarifopol scria despre clasicii francezi in lucrarea sa "Pentru arta literara" (1934): "Scriitorii francezi clasici ne par adeseori, noua modernilor, atat de expliciti, incat ne dau impresia ca n-au deloc nevoie sa fie explicati. Oamenii aceia se arata cu deosebire ingrijiti sa se explice singuri. Cu bagare de seama, ei isi enunta judecatile, isi definesc sentimentele, isi demonstreaza intentiile. Pe cat se poate, in grupuri de idei simetric dispuse, care uneori par a fi exact numarate, ca niste cifre frumoase trecute la condica pentru a fi adunate in josul fetei, ori egal taiata de pendulul neinduratilor alexandrini, vorbirea clasica tinde oarecum la o simplicitate ultraelementara, la claritatea primara a

propozitiilor randuite cu didactica scumpatate in cartile de citire. Si atat de mult pomenesc clasicii acestia ei insisi, direct, de claritate, simplicitate si rationala intelegere, incat ne ispitesc a crede ca pricepem si noi lucrurile de care vorbesc ei fara nici o silinta, asa dupa cum ei se arata ca inteleg fara rest orice lucru de care mintea lor se atinge. Dar nu este in firea gandirii noastre de astazi sa creada atat de simplu in perfecta realizare a vreunei claritati oarecare. Tocmai plecand de la impresia aceasta initiala, noi ajungem a simti curiozitatile speciale ale literaturii de care vorbim, si acea renumita claritate insasi devine pentru noi problema. Vremea nu trece in zadar pentru nimeni: acei care au trait cu trei sute de ani aproape inaintea noastra ne sunt inevitabil straini intr-o masura oarecare. Iar mersul lucrurilor nu-i dreptliniar si simplu, ca linia imaginara a timpului; de aceea, instrainarea sufleteasca a generatiilor ia forme diverse si capricioase. Cei mai departati in timp nu sunt, si sufleteste, cei mai complet morti pentru noi. Si nu mai socotim aici cu totul neprevazutele amanuntimi ale deosebirilor personale. Realismul surprinzator al mimiambilor lui Herondas vine pe atat de aproape de intelesul unui modern cat de straine si neasimilabile ii sunt tragediile franceze din secolul al 18-lea, daca nu si din al 17-lea. Pentru multi din noi, probabil, splendidul impresionist Montaigne este actual, intim si imediat inteles, iar pe La Bruyere, de pilda, ori pe Vauvenargues, doi virtuosi, melancolici si disciplinati burgezi, ii simtim, in unele parti cel putin, ca pe niste vechi si cu totul istorice umbre. Sumar considerat, francezul clasic se arata a fi de-a dreptul in contrast cu simtirea si mintea europeana din ultima jumatate de veac. Pentru dansul, madrigalele trebuiau sa fie exact rationate si tragediile matematic construite. Noi am ajuns sa declaram pana si matematica relativa si conventionala. Spiritul clasiceste patruns si sustinut de sentimentul sigurantei; indoiala, intrebarea, curiozitatea par sa fi fost atunci la maximum de atrofiare, iar misterul nu exista decat doar ca notiune simplista si foarte putin misterioasa din catehism. Din contra, sufletul actual, in dezorientarea indoielilor de tot felul, in haosul curiozitatilor fara capat si seama, pluteste ca in aerul sau natural. Gandirea noastra este relativista, istorica, gata sa intrebe, sa se indoiasca; clasicul este dogmatic, fara perspectiva istorica, mintea lui este totdeauna sigura, gata sa defineasca, sa incheie, sa decida. Toate acestea inseamna, mi se pare, ca atitudinea intelectuala a clasicului tinde, in fond, mai mult spre practica, a noastra spre contemplare. Noi suntem purtati de un complex suflu impresionist; ei erau patrunsi de evlavie pentru rationalitate. Constiinta lor filozofica a fost Descartes; pentru noi, James si Bergson trag concluziile unui universal impresionism si descopera, curios si subtil, structura esential practica a inteligentei discursive si deformarile pe care le aduce ea experientei intime. Pentru acela care simte aceste contraste un sentiment de instrainare vine neintarziat sa complice acea impresie prima de claritate excesiva si pare ca inutila, cu care ne intampina textele clasice. Interpretarea lor, capacitatea, adica de a le actualiza intelesul in chip cat mai viu si mai intim nu ne mai apare atunci atat de lesnicioasa si de la sine curgatoare, asa cum intentia autorilor acelora insisi, atat de categoric afirmata, tinde sa ne-o sugereze cu vesnicul sau postulat de claritate, ratiune si elementar bun-simt. Arta de a citi incet, despre care vorbea Nietzsche, cand isi adusese odata aminte c-a fost filolog, isi gaseste toate drepturile aici, ca si oriunde deosebirile intre un suflet si altul au trecut de oarecare

margini, margini pe care fiecare le simte, probabil, deosebit si pe care nimeni nu le poate precis si complet arata." Pierre Corneille Pierre Corneille (n. 6 iunie 1606, d. 1 octombrie 1684) a fost un scriitor francez, unul dintre cei trei mari dramaturgi francezi ai secolului al XVII-lea, alaturi de Molire si Racine. Supranumit "fondatorul tragediei fanceze", Corneille a produs piese timp de aproape 40 de ani. Biografie Corneille s-a nascut la 6 iunie 1606 in Rouen, Franta si a inceput sa studieze dreptul la 18 ani. In 1629 va scrie prima sa comedie, Mlite. Piesa a avut mare succes la Paris, drept urmare Corneille a inceput sa scrie piese in mod regulat. In 1634 atentia s-a concentrat asupra lui Corneille, cand acesta a fost ales sa scrie versuri cu prilejul vizitei Cardinalului Richelieu la Rouen. Cardinalul l-a observat pe Corneille si l-a ales sa se numere printre "Cei cinci poeti", alaturi de Guillaume Colletet, Boisrobert, Jean Rotrou, si Claude de Lestoile. "Cidul" Prezentata pentru prima oara in 1636, tragedia lui Corneille este inspirata din legenda Cidului, eroul spaniol al luptelor din Evul Mediu impotriva maurilor. Ximena il iubeste pe Don Rodrig si este iubita de acesta. Intr-o disputa, Don Gomez, tatal Ximenei, il palmuieste pe Diego, tatal lui Rodrig. Fiind prea batran pentru a razbuna prin lupta jignirea suferita, Don Diego ii cere propriului fiu sa ii apere onoarea, provocandu-l pe Don Gomez. Rodrig il ucide in duel pe tatal iubitei sale. Din datorie fata de memoria tatalui ei, Ximena se vede silita sa ii ceara regelui condamnarea la moarte a iubitului ei, Rodrig. Jean Racine Jean Racine (n. 21 decembrie 1639 la La FertMilon, azi in departamentul Aisne, Franta, d. 21 aprilie 1699 la Paris, Franta) a fost un mare dramaturg francez. Seriile neintrerupte de capodopere ale lui Racine (Andromaca, Britannicus, Brnice, Bajazet, Phdre, Mithridate) se compun din tragedii avand ca tema dragostea. In aceste tragedie este vorba despre dragostea

senzuala in forma sa extrema. Tragedia sa a suscitat o mare admiratie si a creat o cultura a pasiunii, pregatita deja de Corneille si romanul de dragoste. Pasiunile descrise in tragediile raciniene ating o intensitate pe care nu o mai intalnim decat la el. Violentei sentimentelor ii corespunde o limba de o deosebita eleganta si armonie. Tragediile sale, cu actiune mai simpla si evenimente mai putine, intereseaza, mai ales, prin viata interioara a eroilor. In teatrul lui Corneille apar personaje pline de curaj, voluntare, capabile de eroism; la Racine se impun tipurile feminine, capabile de pasiuni devastatoare. Prin operele lui Corneille si Racine, tragedia s-a impus ca gen major al clasicismului modern. Nume: RACINE Prenume: Jean Loc nastere: La Ferte-Milon (Aisne, Franta) Data nastere: 22/12/1639 Loc deces: Paris (Franta) Data deces: 21/04/1699 Nationalitate: franceza Activitate: Jean Racine, s-a nascut intr-o familie de mici burghezi. Ramane orfan la varsta de trei ani, fapt care-l marcheaza pe viata. Creste sub indrumarea bunicii sale, care-l inscrie la varsta de 10 ani, la scoala manastirii Port-Royal. In anul 1653, profesorii sai il trimit la colegiul din Beauvais unde va ramane doi ani, dupa care se va intoarce la PortRoyal. Anii care vor urma au fost determinanti in formatia sa spirituala, deoarece in aceasta perioada a primit o educatie complexa si solida. Porneste catre Paris, unde urmeaza cursurile de filozofie ale colegiului Harcourt. Aici Racine cunoaste o serie de oameni din grupul 'libertinilor', si tot acum se nasc si primele sale ambitii literare. Pentru a primi o mica recompensa materiala, in anul 1660, cu prilejul casatoriei regelui, scrie o oda intitulata 'Nimfele Senei'. Din acest moment activitatea sa se desfasoara sub protectoratul regelui. Incepe sa scrie piese de teatru, insa primele trei nu au reusit sa vada lumina rampei. Se numeau: 'Amasie', 'Iubirile lui Ovidiu' si 'Theagene et Chariclee'. In anul 1664 este prezentata publicului piesa 'Thebaida', dar fara sa inregistreze un succes pentru ca era prea sumbra si sangeroasa. In ea, Racine si-a varsat toata groaza pe care i-o inspirase razboiul. Dupa aceasta lucrare, odata cu aparitia piesei 'Alexandru cel Mare' (subiectul constituindu-l razboiul dintre Alexandru si Porus, regele Indiei), Racine isi va schimba total optica, transformandu-si dramele in tragedii lirice, cu final vesel si luminos. Aceasta lucrare reprezinta o piesa importanta in creatiea lui Racine pentru faptul ca este construita pe o noua conceptie dramatica: o intriga simpla, cu putine intamplari, aducerea foarte justificata a personajelor in scena si o stransa legatura intre scene. Va urma 'Andromaca', la 17 noiembrie 1667, care se va deosebi considerabil de restul pieselor sale. Cu 'Andromaca' Racine va fi el insusi: poet si posesor al unei tehnici care va revolutiona teatrul. Elev al anticilor, reuseste sa imbine intamplarile legendei cu rafinamentul epocii sale. Dupa triumful acestei tragedii, dramaturugul se indreapta spre comedie, 'Les Plaideurs' (1668). Un an mai tarziu revene la subiectul istoric si scrie 'Britannicus' (1669), opera in care atinge perfectiunea artistica prin corectitudinea

prezentarii faptelor istorice. A starnit adeseori indignarea multora dintre contemporani prin felul sau cu totul nou de a aborda teme simple si de a face din ele lucrari de succes. Insa, triumful dramatic racinian il reprezinta 'Berenice' (1670) care isca o lupta adevarata intre autor si Corneille, care isi prezinta piesa 'Titus si Berenice', la o saptamana dupa premiera operei lui Racine. In incercarea de a cauta noi de cai de exprimare, Racine scrie 'Baiazid' (1672) si 'Mithridate' (1673), aceasta din urma cunoscand un adevarat triumf. Dupa 'Mithridate', Racine scrie cu 'Ifigenia' (1674) si 'Phedra' (1677). 'Ifigenia', lucrare profund inspirata din antichitatea greaca, era o piesa moderna, in care Racine, doreste sa scoata la lumina fondul permanent de sensibiltate umana pe care-l contin aceste tragedii. 'Phedra' reprezenta o tragedie a pasiunii nestavilite, in care autorul se va regasi complet. La insistentele Doamnei de Maintenon va scrie alte doua piese de teatru: 'Esther' (1689) si 'Athalie' (1691). Arta lui Racine, desi este foarte complexa, este extrem de clara. A fost un mare pictor al dragostei, zugravind-o asa cum a conceput-o el: violenta, impetuoasa, roasa de gelozie si pe alocuri asasina. Este unul dintre putinii scriitori din toate timpurile, care nu s-a lasat coplesit de greutatea operei sale.