Ihre Aufgabe ist: 1.

Machen Sie eine sehr kurze Zusammenfassung & stellen Sie die Hauptfiguren & die wichtigsten Nebenfiguren vor 2. Prsentieren Sie anhand des Stcks & im Kontext der Aufklrung folgende Themen: Konflikt zwischen Ehre und Liebe; Geld und soziale Beziehungen; Geschlechterrollen; Komdie als Gattung 3. Kommentieren Sie ein paar wichtige Zitate (geben Sie den Kontext an!) & prsentieren Sie die Schlussfolgerungen der Gruppe.
Iluminismul nu presupune nimic altceva decat libertatea, anume libertatea cea mai putin vatamatoare dintre toate libertatile, aceea de a face uz public de ratiune.

Minna von Barnhelm

Nach Ende des siebenjhrigen Krieges logiert der preuische Major Tellheim, ohne finanzielle Mittel und gekrnkt durch die ehrenrhrigen Umstnde seiner Entlassung, mit seinem Diener in einem Berliner Gasthof. Als das Edelfrulein Minna von Barnhelm eintrifft und der Wirt ihm deshalb ein schlechteres Zimmer zuweisen will, beschliet Tellheim abzureisen. Er will durch seinen Diener seinen Verlobungsring beim Wirt versetzen lassen, doch Minna erkennt den Ring als den ihren wieder. Sie stellt Tellheim zur Rede, ob er sie noch liebe. Aus gekrnktem Ehrgefhl glaubt Tellheim ihrer nicht mehr Wert zu sein. Der Bruch scheint unvermeidlich, aber Minna greift zu einer List: Sie vertauscht ihren eigenen Verlobungsring mit dem Tellheims, den sie vom Wirt erhalten hat, und gibt ihm mit gespielter Verbitterung diesen Ring zurck. Dazu behauptet sie, seinetwegen von ihrem Oheim enterbt worden zu sein. Nun ist es Ehrensache fr Tellheim, die scheinbar so unglckliche Minna zu heiraten.

Komdie
Werden in der Tragdie "handelnde Menschen" (Aristoteles Poetik zum Drama) in tragischen, unlsbaren Konflikten gezeigt, die in jeder Sekunde ihres Handelns um dessen Aussichtslosigkeit wissen, so werden in der Komdie Menschen gezeigt, die sich in einem lsbaren Konflikt befinden, aber nicht unbedingt von dieser Lsbarkeit wissen. Sie sind faktisch dem Schicksal berlegen, obwohl die dargestellten Konflikte ebenso aussichtslos erscheinen wie in der Tragdie. Wie gelingt die Lsung der Konflikte? a) durch Zufall, b) durch persnliche Schlue oder Dummheit des 'Helden' oder c) durch persnliche Schlue oder Dummheit des Gegners des 'Helden'. Warum ist die Komdie aber "komisch", wenn sie doch hnlich ernste Konflikte zeigt wie die Tragdie? Einerseits natrlich durch die Zeichnung der Charaktere, denn weder 'Schlue' noch 'Dummheit' sprechen fr einen besonders edlen Charakter, andererseits wird die Komdie komisch durch eine bertriebene, geradezu groteske Darstellung des Konflikts.

Bis in die Mitte des 18. Jahrhunderts informierte schon die Liste der auftretenden Personen den Zuschauer darber, ob er lachen oder weinen sollte. War das Drama mit brgerlichen Figuren oder gar Bauern und Dienern bestckt, konnte es sich nur um eine Komdie handeln, war es mit adeligen Helden versehen, konnte es nur eine Tragdie sein. Diese sogenannte 'Stndeklausel' geht zurck auf die Poetik Aristoteles', der die Darstellung der schlechteren Menschen der Komdie berlie, die Tragdie hingegen fr die besseren Menschen reservierte. Diese Vorschrift wurde dann im Barock von Opitz in seiner Poetik ber die deutsche Poeterey bernommen und explizit auf die Scheidung von guten / adeligen und schlechten / brgerlichen Menschen bertragen. Noch der Aufklrer Gottsched steht 1730 in dieser Tradition und erst Lessing lehnte die Stndeklausel endgltig ab und schuf das Brgerliche Trauerspiel.

Minna von Barnhelm

Bereits 1763 geplant, 1767 endlich fertiggestellt, bringt Minna von Barnhelm dies zum ersten Mal in der deutschen Literatur aktuelle Zeitgeschichte auf die Bhne. Goethe hlt das Stck fr "die erste aus dem bedeutenden Leben gegriffene Theaterproduktion, von spezifisch temporrem Gehalt"; die Minna sei, "die wahrste Ausgeburt des Siebenjhrigen Krieges, von vollkommenem norddeutschen Nationalgehalt." Den Hintergrund des Stcks bilden die Wirren nach dem Ende des Krieges. Als unmittelbares Opfer findet sich Major von Tellheim wieder, der zur groen Zahl der Offiziere gehrt, die nach dem Krieg nicht mehr bentigt werden. Mit dem Kriegsdienst hat er nicht nur seine Einnahmequelle verloren, subjektiv schlimmer noch wiegt die Krnkung seiner Ehre ihm wird vorgeworfen, durch ein Geldgeschft seine Pflichten gegenber dem Knig verletzt zu haben. Das ganze Ausma und die Bedeutung dieser Affre werden allerdings erst dann offenbar, als sich typisch fr ein Lustspiel die Lsung des Konflikts bereits abzeichnet und Capitaine Riccaut zu Beginn des vierten Aktes die Gunstbezeugung Friedrichs II. ankndigt. Die Bedeutung, die Tellheim der Integritt seiner Ehre zumisst, entspringt jedoch keineswegs einer persnlichen 'Marotte'; die Anerkennung seiner Ehre ist durchaus Voraussetzung fr die Honorierung seiner Kriegsdienste durch den Knig, mithin die materielle Basis eines standesgemen Lebens (sofern er nicht, wie er einmal vorschlgt, ins Ausland (also aus Preuen weg) gehen wrde). Was ihm jedoch Minna vorwirft und was ihn zur einer charakteristischen Figur eines Lustspiels macht , sind seine bermige Fixierung auf das "Gespenst der Ehre" und sein Zuviel an Stolz, was ihm nicht erlaubt, Hilfe aus der Hand Minnas anzunehmen. Denn: "Es ist ein nichtswrdiger Mann, der sich nicht schmet, sein ganzes Glck einem Frauenzimmer zu verdanken [...]." Dabei ist Tellheim ein moralisch geradezu vorbildlicher Mensch, der, wie zu Beginn des Stckes gezeigt wird, der Witwe eines Freundes trotz seiner eigenen Geldsorgen die Schulden erlsst. Allerdings beansprucht er das Recht, Wohltaten zu erweisen, einzig und allein fr sich selbst; unfhig, geradezu verstockt zeigt er sich, wenn es darum geht, von anderen Wohltaten anzunehmen. Damit aber stellt er sich auerhalb des gebenden und nehmenden Miteinanders jeder Gemeinschaft. Wachtmeister Werner, dessen Geld er mit sturer Konsequenz ausschlgt,

sieht darin gar einen Affront seiner Freundschaft. "Wer von mir nichts nehmen will, wenn er's bedarf und ich's habe, der will mir auch nichts geben, wenn er's hat, und ich's bedarf."
Minna von Barnhelm or the Soldiers' Happiness (Minna von Barnhelm oder das Soldatenglck) is a lustspiel or comedy by the German author Gotthold Ephraim Lessing. It has five acts, was begun in 1763 and completed in 1767 - its author put the year 1763 on the official title page, presumably to emphasize that the recent Seven Years' War plays a major part in the play, which is set on 22 August 1763. It is one of the most important comedies in German literature.

Wounded and dishonourably discharged from the Prussian Army, Major von Tellheim finds himself waiting at a Berlin hotel with his servant for the outcome of his trial, threatened by financial troubles and serious bribery allegations. His penniless condition is because repayment of a large sum advanced to the government during the recent war is being held up and his honor in making the loan questioned. During Tellheim's absence from the inn, the landlord has caused Tellheim's effects to be removed, ostensibly because his rooms were needed for a lady and her maid. In reality, the landlord doubts Tellheim's ability to pay, since he is already somewhat in arrears. In the removal of the Major's possessions, the landlord comes upon a sealed envelope marked as containing five hundred thalers. This discovery makes him anxious to placate Tellheim. What he does not know is that the money has been left with the Major by Paul Werner, his former sergeant. Werner knowing Tellheim's predicament is in hope that he will use the money as his own. Tellheim is too honorable to borrow when he has no assurance of repaying. Instead, he bids his servant, Just, take his last possession of value, an expensive ring, and pawn it to satisfy the landlord's bill and his own back wages. Just pledges the ring with the landlord but refuses to accept either wages or dismissal on the plea that he is in Tellheim's debt and will have to work it out. The garrulous landlord shows the ring to his newly arrived guests, revealing considerable concerning the owner's circumstances. The lady, Minna von Barnhelm, recognizes the ring as one of the betrothal rings which she and Tellheim had exchanged, and is overjoyed that her search for her missing lover is ended. When Tellheim appears, however, he refuses to accept her hand or to continue the engagement on account of his precarious circumstances. When no argument can move him, Minna with the help of her maid, Franziska, pretends that she, too, is penniless and in dire straits. Under these circumstances Tellheim immediately claims the privilege of marrying and protecting her. At this point a delayed letter from the King is delivered. It announces the restoration of Tellheim's fortune and the vindication of his honor. To punish him for making her suffer, Minna now pretends that she cannot marry Tellheim because of the inequality of their circumstances. In answer to his pleas, she uses his own recent arguments to confound him. Only when Tellheim is reduced to the verge of despair and the belated arrival of Minna's uncle and guardian threatens to give the whole thing away does Minna relent and reveal the truth. In a final scene of celebration, matters are settled to the satisfaction of everyone including Franziska and Paul Werner who have discovered a lively interest in each other.

The play had its world premiere at the 30th September 1767 in Hamburg but was then briefly banned from performance in a dispute with the Berlin censors. It then won huge stage success and was performed in all the main theatres in the German-speaking countries and then abroad. Goethe celebrated Minna to Eckermann in retrospect as "a shining Meteor. It made us aware something else existed, higher than the concept of that literary era." Later productions were particularly influenced by Goethe's comment that "One work, however, is the truest product of the Seven Years' War, a perfect north-German national product, one which I must honourably mention above all, the first theatrical production of real-life, set in a specific time, which had a more calculated effect than anything that came before: Minna von Barnhelm. To date it is one of the most-performed plays in Germany. Scenes from it were performed at Bunce Court School,[1] an exiled German Jewish refugee school in England. It was performed by refugee children under the direction of Wilhelm Marckwald, also a refugee and a former director at the Deutsches Theater in Berlin.[2] A production also premiered on 16 December 2005 at the Wiener Burgtheater, with the lead roles taken by Sven-Eric Bechtolf and Sabine Haupt - its key point was that money was in lieu of honour. Another was put on at the Deutsches Theater in Berlin in January 2005, with Martina Gedeck as Minna, Ulrich Matthes as Tellheim and Nina Hoss as Franziska.
Drama burghez: Drama a fost la origine o specie hibrid ce reunea elemente tragice i comice i s-a definit ca specie n secolul al XVIII-lea, cnd se nregistreaz lrgirea sa n sensul adoptrii unor noi eroi i teme teatrale, n funcie de un nou public, prin excelen burghez. (...) estetica acestei drame, integral adecvatnoului public, va fi esenial realist, serioas, anticalofil, oglinda vieii. (A. Marino, op. cit., pp. 533-534) Reprezentani ai dramei burgheze au fost Diderot (1713-1784), care a i dezvoltat teoria dramei burgheze n Discurs asupra poeziei dramatice, i Lessing(1729-1781): Emilia Galotti, Minna von Barnhelm. Comedia: abia n secolul al XVIII-lea devin loc comun n ceea ce privete comedia dou premise, anume: bunul gust trebuie s surclaseze liceniosul, subiectul va fi deschis ctre spiritul i moravurile naiunilor, astfel c comedia francez se va deosebi de cea italian sau Povestirea Filosofic Drama burghez Comedia Clasicismul. Iluminismul spaniol . De altfel, Voltaire afirmase n Lettres philosophiques, XIX: Sur la comdiecO bun comedie este pictura vorbitoare a unei naiuni. Reprezentani: Marivaux(1688-1763), Beaumarchais(1732-1799), Goldoni (1707-1793). Beaumarchais este autorul celebrelor comedii Brbierul din Sevilla (1755) i Nunta lui Figaro(1784), care l au ca personaj pe iscusitul i volubilul Figaro. Ca o caracterisitc a comediilor sale remarci condiia social a protagonistului un om din popor, inteligent , cu caliti evidente i dialogul acid, cu ritm alert.

Iluminismul n general In dorinta de a descatusa gandirea omeneasca de orice constrangere si autoritate exercitate din afara, Renasterea a lasat mostenire epocii modeme indemnul de a cultiva stiinta si de a dezvolta spiritul critic. Aceasta nu numai ca nu va fi abandonata, dimpotriva, tendintele sale novatoare vor spori de-a lungul intregului secol al XVII-lea pentru a atinge o adevarata culme a dezvoltarii lor in secolul al XVIII-lea. Acesta, e socotit secolul luminilor. Strict cronologic vorbind el se intinde de la pasnica revolutie engleza din 1688 pana la sangeroasa revolutie franceza din 1789, amandoua aceste revolutii au consacrat cucerirea puterii politice de catre clasa sociala a burgheziei orasenesti in ascensiune. De aceea, secolul luminilor este revolutionar in primul rand dar in egala masura, umanitarist si progresivist. Desi este englez prin originea ideilor pe care se bazeaza, apare ca un secol francez, prin forma pe care aceste idei sunt chemate sa le umple. Prin haina stilistica eleganta si clara pe care ideile iluminismului o imbraca in Franta, prin caracterul lor prea putin sistematic si datorita aluziilor mai mult diletante, printr-o nota de accentuat radicalism social, aceste idei strabat de la un capat la altul Europa si sub actiunea acestui factor ideologic, s-a putut vorbi pe buna dreptate de Europa franceza a secolului al XVIII-lea. Dezvoltarea impetuoasa a stiintelor, ca fenomenul cel mai caracteristic existentei spirituale a lumii modeme, asociaza intr-o inseparabila legatura doi termeni fundamentali pentru fizionomia intelectuala a secolului al XVIIIlea: ratiunea si natura in contextul acestei legatun. stiinta nu apare decat ca si cunoasterea rationala a naturii ridicata pe cea mai inalta treapta a sa. Astfel, ca in manifestarile exercitiului critic cu care este investita acum ratiunea, ca noua sa functie sociala, ea va respinge nu numai ceea ce este nerational dar si ceea ce este nenatural, scestea doua pana la un anumit punct confundandu-se din perspectiva sa. Exercitiul ratiunii apare pentru om ca fiind cel mai natural, mai indreptatit indreptandu-se atat impotnva traditiilor trecutului cat si a autoritatilor prezentului, acestea amandoua manifestandu-se constrangator in raport cu spiritul omenesc ingradindu-i libertatea de miscare. Sirul de manifestari critice ale ratiunii primeste si o investitura sociala, prin care ratiunea insasi se lasa incalzita de idei si idealuri politice, coboara in arena confruntarilor date de ele, devine cea mai de temut arma de atac. In lupta pe care masele omenesti cele mai largi nemultumite de supravietuirea unor vechi institutii medievale intre care Biserica si Regalitatea au facut cel mai strans pact pentru a putea rezista trecerii timpului, sub forma doctrinei monarhiei de drept divin - caracterizate prin cea mai abjecta coruptie. In aceasta lupta ratiunea devine indreptarul, idolul marturisit, un fel de divinitate inspiratoare prin prestanta sa a multimilor dornice de a inlatura vechiul. Intruchiparea cea mai fidela a acestei ratiuni, ce isi asuma indeplinirea unei functii sociale de prima urgenta, devine filosofia; pe cand ratiunea stiintifica ramane pe mai departe inchisa in sfera stramta a preocupanlor sale teoretice de cunoastere a naturii fara niciun impact major asupra realitatii nemijlocite a omului, cea sociala, cu exceptia celei ofente de revolutia tehnica, ratiunea filosofica se angajeaza in schimbarea lumii. Incepe epoca cand important este nu de a cunoaste lumea ci de a o transforma. Prin aceste functii, pe care si le asuma in cadrul cultural si social-politic trasat in epoca luminilor, filosofia dobandeste un nou prestigiu De altfel, secolul acesta se va numi pe sine plin de orgoliu, un secol al filosofiei, angajat in numele ratiunii in rasturnarea vechii ordini sociale a lumii. Adaptata la masura nevoilor sociale ale epocii, filosofia dobandeste un caracter popular si democratic, puternic marcat de tendinte pedagogice, urmarind multipla educare si formare a maselor; este, intr-un cuvant, o filosofie a luminilor. Probabil pentru prima oara in istone, filosofia se solidarizeaza strans cu epoca sa intr-un front comun de lupta. Filosofia cucereste nu numai scena exterioara a vietii sociale, dar ea patrunde in saloanele deschise noului suflu de gandire ale aristocratiei care cocheteaza cu ideea de schimbare si progres, intra in cafenelele intelectuale si in mediile artistice, paseste in bancile bogatasilor, se furiseaza in budoarele curtezanelor si chiar in biserici, tulburand si ispitind preotimea. Dar marea realizare este ca iesind in strada si in piete publice, filosofia se adreseaza direct poporului si amplificand revolta nelamurita a acestuia, se va pricepe sa-i imprime o directie de actiune, indreptand-o in energice valuri de furtuna impotriva edificiului vechi si invechit, medieval, al vietii sociale, pe care il va zdruncina din temelii. Secolul al XVIII-lea mai crede, apoi, cu o tarie de nezdruncinat in evanghelia progresului. Omenirea ajunsa la varsta maturitatii sale rationale este capabila de a se bucura de lanturile trecutului si de exploatare, si stapana pe puterile ratiunii sale. Increzatoare in ea insasi, in stare sa inainteze de la ignoranta la cunoastere. Acest progres, ce are ca resort intim al sau ratiunea, va conduce omenirea catre libertate si o va instala intr-o stare de fericire, care, amandoua constituie statia finala spre care inainteaza miscarea istorica a omenirii. Cu toate ca apeleaza la progres ca mijloc de realizare a programului ideologic ce l-a afisat, iluminismul este lipsit de simtul istoriei, nu poseda ideea de individualitate ireductibila si irepetabila. care alcatuieste stofa, materia interna a vietii istorice. In aceasta lipsa rezida si puterea sa curajul de a se avanta pe terenul speculatiilor generale, abstracte. De aici provine dogma rationalista anistorica, de care se imbata iluminismul omul este pretutindeni acelasi indiferent de loc si de timp, fiindca exista o natura generala comuna, identica in toti. Toti poseda aceeasi ratiune iar formele de realizare politica si culturala pe care le ia viata omenim sunt accidentale, alterari conjuncturale trecatoare ale ratiunii si naturii umane, ale dreptului natural Universal in om. Evoluand pe aceste coordonate ale naturalismului si rationalismului, iluminismul va cadea in antinomia teoretica din care nu va putea iesi: pe de o parte, prin naturalism el este anistoric, natura fiind eterna, aceeasi oriunde si oricand, identica in toti oamenii; pe de alta

parte in contradictie cu aceasta, prin rationalism va trebui sa admita si un anume evolutionism ce accepta progresul ratiunii, care implica deci o anumita acceptare si a istoriei. Din aceasta perspectiva rationala, judecand trecutul din punct de vedere intelectual, ca o greseala si o ratacire a mintii, o eroare ce abate omenirea de la directia drumului ei drept inainte, iluminismul se va incheia ma ales in Franta, cu o tentativa de violenta rasturnare a trecutului, care va lua totodata, si aspectul unei reactii antiistorice ca atare. Se vor aseza in loc fundamentele unei noi oranduiri politice, care va face din ratiune si libertate insemnele cele mai nobile ale demnitatii omenesti, oferind, in acelasi timp, modelul de urmat al eforturilor de reforma sociala ivite pretutindeni pe continent.

Iluminismul german Ideile iluminismului englez si francez au patruns si in Germania, dar aici in parte din cauza situatiei social-politice cu totul speciale de accentuata inapoiere feudala, in parte datorita inclinatiilor specifice spiritului german, aceste idei nu se traduc intr-o miscare atat de insufletita si avantata ca in Anglia sau in Franta Daca in Franta, sub influenta hotaratoare a gandirii engleze a lui Locke si Hume, a lui Newton, a deistilor, filosofia luminilor a primit un caracter empirist, naturalist si social. In Germania ea va infatisa un cu totul alt tablou. Aici filosofia luminilor sta sub influenta predominanta a lui Leibniz din care isi scoate sevele hranitoare; ea se va mentine in limitele unui caracter rationalist dar marcat de puternice evaziuni mistico-religioase, preocupata intens de probleme teologice de care nu se va putea rupe. Realizandu-se printr-o miscare ce nu tinde catre o rasturnare revolutionara a situatiei social-politice existente, iluminismul german se multumeste sa incerce o fundamentare metafizica si speculativa, abstracta, a posibilitatii de a ameliora continutul ei spiritual. Doar Leibniz este acel ganditor care sustinuse ca sufletul nu este perfect decat realizand pasajul de la confuzie la lumina, iar samburele acestui progres este sadit chiar in natura spirituala, eterna a omului. Iluminismul german constituie in continutul sau esential un reflex al celui francez, din care imprumuta rationalismul, si a celui englez, din care isi insuseste empirismul. Faptul ca el se aseaza sub spiritul tutelar al unui geniu de intindere enciclopedica cum a fost Leibniz ii asigura, de la inceput, si o evidenta nota rationala, care se va accentua mai ales catre perioada sa de sfarsit, transformandu-se apoi intr-o adevarata miscare de ridicare culturala nationala. Daca prin sustinatorul sau oficial, care a fost regele Prusiei Friederich al II-lea cel Mare, "filosoful de la Sans-Souci", iluminismul german isi recunoaste un model de imitat in cel francez, de unde importa idei si carti, moravuri si mode si chiar limba, prin marii sai populanzaton care sunt Lessing (1729-l781) si Herder (1744-l803). Iluminismul german va fi deturnat intr-o directie puternic marcata national Conducatorul spiritual al iluminismului german de dinainte de Kant este socotit profesorul din Halle, prieten cu Leihniz. popularizatorul ideilor acestuia. Christian Wolff (1679-l754) in scopul facilitarii propagarii gandirii lui Leibniz o simplifica turnand in ea si unele elemente straine, din care iese un amestec eclectic, lipsit de onginalitate si profunzime. Sub numele oarecum impropriu de filosofia leibniz-wolffiana, ea va cuceri invatamantul filosofic german, exercitand de la catedrele universitatilor o influenta durabila atat asupra mersului filosofiei cat si a literelor germane. Pe aceasta cale, ea a ajuns un fel de filosofie a vremii. Meritul incontestabil al lui Wolff rezida in aplicarea, cu o staruinta de neclintit, a ratiunii la toate ramurile filosofiei teoretice si practice. Aceasta tendinta rationalista a spiritului sau se observa imediat si din titlurile operelor sale numeroase, scrise in buna parte in germana, care incep de obicei cu "ganduri rationale " despre Dumnezeu, suflet, lume si alte teme ale gandirii. Din straduinta de a da o intemeiere rationala moralei s-a nascut un intreg sistem filosofic de o amploare enciclopedica, cu o foarte riguroasa sistematica, ce desparte disciplinele teoretice ale filosofiei de cele practice in orice caz de la Wolff s-a pastrat impartirea disciplinelor filosofice in ontologie stiinta existentei in general, mai presus de corp si suflet, cosmologia - stiinta despre universul fizic - teologie, psihologie, etica. Desi nu a fost spirit creator, stapanit de tendinte eclectice. Wolff si-a castigat merite nepieritoare pe taramul invatamantului filosofic german. Este socotit, apoi, creatorul terminologiei filosofice germane. Incetatenind o serie de termeni noi. Abia, prin el, la inceputul secolului al XVIII-lea limba nationala devine in Germania, ca si in alte tari, o limba stiintifica. Gandirea lui Wolff se caractenzeaza prin spiritul ei metodic si logic, care a lucrat deosebit de eficient in sensul temeiniciei culturi si spiritului german, dar nu e lipsita nici de o anume pedanterie scolastica, ce a actionat, adesea, intr-un sens negativ. Intre adeptii lui Wolff mentionam, in primul rand, pe Martin Knutzen, care ca si profesor la Universitatea din Komgsberg, l-a introdus pe Kant in conceptia mecanica a lui Newton despre lume. Tot ca un wolffian se remarca Alexander Baumgarten care in Aesthetica sau doctrina simturilor - (1750-1758). Intregind sistemul lui Wolff, vorbeste pentru prima oara, de estetica, ce va deveni de acum inainte o disciplina autonoma. Ea se defineste, in

conceptia sa, ca si stiinta perfectiunii, a armoniei in lumea sensibila, a frumosului, corespunzator cu logica, stiinta a perfectiunii in gandire. Actiunea rationalismului wolffian este atat de puternica, incat nici un ganditor german al acestei vremi, nici chiar Kant. nu se va elibera de influenta sa. Castigul a constat intr-o disciplinare logica a gandim, care a fost de bun augur pentru dezvoltarea filosofiei germane. In ciuda acestui fapt, se fac vazute tot mai multe incercari de a gasi o formula eclectica de a apropia acest rationalism de pozitiile empirismului englez. Amintim in primul rand intre acesti eclectici pe Andreas Rudiger (1673-l731) si pe Christian August Crusius (1712-1776). Importanti prin anticiparea unora dintre ideile care vor fi mai tarziu dezvoltate de Kant. Cel mai insemnat ganditor al directiei eclectice este Johann Heinrich Lambert (1728-l777), prieten cu Kant, si socotit de acesta cel mai mare ganditor german al vremii. Criticand wolffianismul prin prisma empirismului lui Locke, el distinge intreg forma produsa spontan de ratiune si continutul cunoasterii venit din experienta. Inainte de Kant, dar cu alte rezultate, din care nu se pricepe sa scoata niste concluzii atat de importante ca si acesta, in orice caz, aceasta idee va constitui piatra de temelie a edificiului criticismului. Johann Nikolaus Tetens (1736-l805) sta deja mai aproape de empirismul lui Locke si al lui Hume decat de rationalismul lui Wolff in incercari filosofice asupra naturii omenesti si a dezvoltarii ei (1776-l777) accepta distinctia dintre continutul si forma cunoasterii, facuta deja cu toata claritatea de catre Kant in dizertatia sa de la 1770, dar la randul sau il influenteaza pe acesta prin subtilitatea analizelor sale psihologice. Adauga ca o idee originala diviziunea tripartita a facultatilor sufletesti fundamentale. Acestea nu mai sunt doua, ca in vechea psihologie aristotelica - gandire si apetit sau dorinta - ci trei, gandire, vointa, sentiment. Aceasta diviziune, preluata de Kant, va fi consacrata de acesta, ramanand pana astazi in filosofie ca si in psihologie. Ideea diviziunii tripartite a facultatilor omenesti, se gaseste schitata inainte de Tetens, la Moses Mendelssohn (1729-l786) cunoscut "filosof popular" al vremii El s-a remarcat mai ales prin eficienta popularizarii ideilor filosofice ale iluminismului, aceasta insa foarte des cu riscul banalizarii lor. A fost un prieten apropiat al lui Lessing si corespondent al lui Kant. Gotthold Ephraim Lessing (1729-l781) ramane geniul creator al iluminismului german. Poet si dramaturg de exceptie, estetician, nu a elaborat un sistem filosofic, dar prin intreaga forta spirituala a maretiei personalitatii sale, prin toate operele sale a actionat pentru a impune acel climat de libertate spirituala in care ideile iluminismului si-au putut dovedi rodnicia lor. Tabloul filosofilor iluminismului german aflati sub influenta lui Wolff este cu mult mai bogat; el poate fi completat cu numerosi alti ganditori de mana a doua si a treia. Prin incercarea de a apropia empirismul de rationalism, el fixeaza tema centrala a gandirii germane a vremii, creand acea atmosfera filosofica in care va aparea Kant. Criticismul kantian va depasi insa eclectismul de care sufera toate tentativele anterioare de a impaca rationalismul si empirismul elaborand o solutie, care invingand unilateralitatile se va impune prin generalitatea sa, deschizand o noua era a gandirii. In cadrul iluminismului german s-a manifestat cu forta si o tendinta opusa acestui rationalism dominant sub forma curentului sentimentalismului ce aduce o revitalizare a afectivitatii. Macinand idealul rationalismului absolut, el va inspira in gandirea germana a secolului al XVIII-lea o reactie antistiintifica. Pe teren religios, apare drept o asemenea manifestare pietismul protestant, ca interiorizare a vietii religioase si a credintei pe temeiul sentimentului, iar in planul gandirii filosofice trebuie retinuti Haman (1730-l788) supranumit si "magul Nordului" si Jacobi (1743-l819), care aseaza iluminarea prin credinta si avanturile sentimentului deasupra cunoasterii rationale. Alaturi de influenta lui Rousseau. pietismul a actionat cu adanci consecinte in formarea personalitatii si gandirii lui Kant, care va impaca in planul teoriei cunoasterii empirismul cu rationalismul, dupa cum in filosofia sa generala va imbina exigentele ratiunii cu cerintele sentimentului.

"Das Herz redet uns gewaltig gern nach dem Maule. Wenn das Maul eben so geneigt wre, nach dem Herzen zu reden, so wre die Mode lngst aufgekommen, die Muler unter'm Schlosse zu tragen." - Minna von Barnhelm, oder das Soldatenglck. II, 1 (Franciska). Lampel, 1763. S. 26. "Freue dich mit mir! Es ist so traurig, sich allein zu freuen!" - Minna von Barnhelm "Ich brauche keine Gnade, ich will Gerechtigkeit." - Minna von Barnhelm IV, 6 / Tellheim "Man muss nicht reicher scheinen wollen, als man ist." - Minna von Barnhelm / Tellheim "Was kann der Schpfer lieber sehen als ein frhliches Geschpf!" - Minna von Barnhelm, II, 7 / Frulein

 , . . , , . , , , , . , . , . , . ( ) , . , . , . , . , . , , , , . , , . , . , , . , , , . , . , .

, . . , . , , . . , , , , . , , , , . , , , , . , . , , , . , , , . , , , , . , - . . , , . , . , , . , , *. , , ; , , .

 , , , ? , . , , . , , . , . , . , . , , . , , , , . , , , . , . , , . , , . . . , , . , , , , . , , . , , . , . , .

 - . , . , , . , . , . , . : , . , , . , , . , , . .

Scriitorul german Gotthold Ephraim Lessing a trit ntre 1729- 1781 ntr-o familie de protestani. A studiat i creat n marile centre germane Berlin, Leipzig i Hamburg. Cartea de fa este o pies de teatru cu tem osteasc datnd din 1763 prezentat n limba maghiar, textul piesei fiind redat n german cu caractere gotice. n fapt suntem n prezena unei comedii n cinci acte, ncepute n 1763 i finalizate n 1767 chiar dac autorul a consemnat pe manuscris prima dat, criticii considernd c astfel a dorit s pun piesa n corelaie cu Rzboiul de apte ani n care a fost implicat i Prusia. Piesa este considerat una dintre comediile cele mai importante ale literaturii germane din toate timpurile. Personajul principal este maiorul von Tellheim care se trezete ntr-un proces de luare de mit ns finalul este unul fericit pentru toat lumea iar ncurcturile de tot felul, inclusiv de natur financiar, juridic sau sentimental se rezolv ca prin farmec. Premiera mondial a piesei a avut loc n 30 septembrie 1767 la Hamburg i s-a bucurat de un imens succes datorit raportrilor la realitate sesizate de public, astfel c n scurt timp s-a jucat n toate rile germanofile, apoi n aproape toat Europa. Este o comedie care se mai pune n scen i n prezent, mai ales n spaiul germanofon.