Muzica tradiţionala (Maramures)

„Maramureşenii horesc şi cântecele lor se cheamă hori... ”

Preponderent liric (de dragoste, de dor, de jale, de cătănie şi haiducie), repertoriul
muzical tradiţional e completat de colinde, cântece de leagăn, bocete şi balade.
De regulă, melosul însoţeşte expresia verbală versificată, însă îl regăsim şi în in-
terpretări instrumentale, individuale sau în acompaniament orchestral. În acest caz,
distingem o particularitate folcloristică: în Maramureş, virtuozitatea interpretărilor instru-
mentale a atins uneori performanţe fără precedent, prin contopirea notelor muzicale cu
tonalitatea cuvintelor, într-o simbioză perfectă.
Astfel, o legendă consemnată la începutul secolului al XX-lea, referitoare la tema
stâna prădată, vorbeşte despre performanţa fetei unui proprietar de oi de a transmite
oamenilor din sat avertismentul că stâna a fost prădată de hoţi folosindu-se doar de
sunetele unei trâmbiţe (instrument muzical pastoral, arhaic, de forma unui tulnic lung de
circa trei metri): „Din sunetele trâmbiţei se desprindeau limpede următoarele
cuvinte: Ină, tată, ină! / Oile furate, / În ţară mânatu, / Pe mine legatu! / Eşi, tată, afară /
Oile-s pe ţară!” (T. Papahagi, 1925; legendă consemnată în loc. Sat Şugatag în 1923).
*
Din gama instrumentelor muzicale se remarcă, alături de cele eminamente pas-
torale (trâmbiţa, cavalul şi fluierul), vioara sau „cetera” cu patru coarde, acordate în
cvintale uzuale. Aceasta este însoţită, de cele mai multe ori, de „zongoră”, o chitară obiş-
nuită, cu două, trei sau patru coarde (acordate în re-la sau la-do-la-mi). De curând,
acestora li s-a adăugat „doba”, o tobă de construcţie artizanală, de mărime mijlocie, cu
două membrane. Taraful maramureşean este mărit cu o vioară secundă („contră”) şi cu o
„gordună” (contrabas mic) (v. Tiberiu Alexandru, 1989).
De remarcat faptul că, în lipsa instrumentelor, ritmul e dat de tropotitul dansului
sau bătaia din palme, ceea ce apropie mai mult acest act cultural contemporan de actele
rituale vechi şi chiar manifestările transcedentale. Mesajul e transmis către auditoriu
pe un canal al subconştientului cu ajutorul melosului.
În preistorie, cuvântul însoţit de muzică şi dans a fost un protector miraculos al
omului „în faţa necunoscutului, în faţa forţelor înfricoşătoare ale naturii” (George Niţu,
1988), care trebuiau îmbunate.
*
„În fruntea horelor maramureşene se cere aşezată, fără nici un dubiu, horea lungă
- horea frunzei” (M. Pop, 1980). Ea a fost semnalată de etnomuzicologul de talie mon-
dială, Bela Bartok (1923), în Maramureşul istoric, dar ea persistă în prezent doar în Ţara
Lăpuşului. Melodia nu are o formă fixă conturată, iar durata este limitată doar de context,
de starea sufletească a interpretului.
Melodiile cântecului propriu-zis sunt construite în strofe regulate şi au o formă
arhitectonică închegată; cu toate acestea, permit anumite improvizaţii melodice, ritmice
sau ornamentale, în funcţie de virtuozitatea interpretului vocal. (T. Alexandru, 1989).
*
 Referitor la simbioza dintre melodie şi cuvinte, mai trebuie să precizăm faptul că,
de regulă, această relaţie este laxă, adică „acelaşi text poetic este cântat în locuri diferite
şi chiar în momente diferite pe melodii diferite” (Mihai Pop, 1980). Cu alte cuvinte,
melodiile nu sunt fixate neapărat de anumite texte, având astfel un caracter „itinerant”.
Excepţie de la această regulă o constituie colindele (cf. C. Brăiloiu, 1956), unde versurile
par a fi legate de aceeaşi melodie într-o anumită comunitate sau regiune.
Un rol importat, sub aspect melodic, dar şi lexical, îl au refrenele cântecelor. Re-
petate cu ostentaţie, la un interval regulat de timp, refrenul are darul să imprime o anu-
mită stare de spirit, generată de melos şi mesajul cuvintelor care îl alcătuiesc. Se rea-
lizează astfel o anumită „psihoză a cuvintelor” transformate în incantaţii (mai degrabă
magice decât religioase), prin care se face saltul de la universul profan, laic, la cel sacru
(mistic).
Astfel, identificăm în refrenele unor cântece (propriu-zise, de leagăn, dar în spe-
cial în colinde), o relaţie cu sacralitatea. Se presupune că incantaţiile şi melosul înde-
plineau şi o funcţie curativă, profilactică în tratarea unor maladii (de regulă, psihice), ştiut
fiind faptul că, în vechime, procesul medical de recuperare viza spiritul şi trupul
deopotrivă (v. Dorin Ştef, Miorita s-a nascut in Maramures, 2005).

Powered by http://www.referat.ro/

cel mai tare site cu referate