Digitally signed by

Biblioteca UTM
Reason: I attest to the
accuracy and integrity
of this document
Universitatea Tehnică a Moldovei

Facultatea Calculatoare,Informatică şi Microelectronică

CATEDRA ŞTIINŢE SOCIOUMANE

Politologie

Ciclu de prelegeri pentru învăţământul cu frecvenţă redusă

Chişinău
2007
CZU 32.001(075.8)
P 75
Introducere
La hotarele anilor 80-90 ai secolului trecut planurile de studii
ale instituţiilor superioare de învăţământ din Republica Moldova au
suferit schimbări radicale. În cadrul deideologizării societăţii
postsovietice pregătirea umanitară a viitorilor specialişti s-a
modificat, incluzând noi discipline, printre care şi Politologia –
disciplină relativ nouă pentru fostul spaţiu sovietic-socialist. Noua
disciplină are o pondere vădită în maturizarea personalităţii, fiind
chemată să formeze cultura politică de înaltă probă şi să cimenteze
poziţia civică a tinerilor cetăţeni.
Prezentul curs este elaborat de către un colectiv de profesori
ai catedrei Ştiinţe socio-umane de la Universitatea Tehnică a
Moldovei, care îndeplinesc sarcina didactică la această disciplină, şi
reflectă modesta experienţă de predare acumulată în acest răstimp. El
este adresat în primul rând studenţilor ce-şi fac studiile cu frecvenţă
redusă la UTM, dar poate fi de real folos şi altor categorii de
persoane cointeresate.
Cursul include cele mai generale teme ale disciplinei.
Colectivul de autori: Ion Vangheli, dr. conf. univ. (temele 4, 8, 9, 10,
12, 14), Manole Cartofeanu, dr. conf. univ. (temele 2, 3 ), Sergiu
Tihun, dr. conf. ( temele 6, 8, 12), Mihai Guzgan, dr., conf. univ.
(tema 15), Ana Danielean, lector superior univ. (tema 10), Veronica
Roşca, lector univ. ( temele 1, 5), Veronica Buzu, lector asistent
(temele 6, 7), Vitalie Maftei, lector univ. (temele 11,13).
Coordonator şi redactor principal – Ion Vangheli, dr. conf. univ.
Colectivul de autori:dr.conf.Ion Vangheli,dr.conf. Manole
Cartofeanu ş.a
Tehnologie computerizată:Alexei Vangheli,Viorel Leancă
Politologie: Ciclu de prelegeri pentru învăţ.cu
frecvenţă redusă /Univ. Teh. a Moldovei. Catedra
Ştiinţe Socioumane ; col. de aut. : Ion Vangheli,
Manole Cartofeanu, Sergiu Tihun, … , coord. , red. :
Ion Vangheli. - Ch.: UTM, 2007. -205 p.
Bibliogr. p. 203 - 204
ISBN 978 - 9975 - 45 - 044 -7
500 ex.
32.001(075.8) P 75

2
 Probabil că nu vom greşi dacă vomâ spune, că nu este om
matur cât de cât cărturar, care să nu spună ceva sau să nu se pronunţe
despre politică, să constate nişte nereguli în activitatea organelor de
administraţie publică, să se revolte privind adoptarea unor decizii sau
legi de către guvernanţi, ori să accepte, chiar să laude, pe unele
persoane publice pentru activitatea pe care o desfăşoară în interesele
comunităţii. Cu siguranţă printre aceştia se pot regăsi şi cei, care
după absolvirea liceului, se încumetă să urmeze o facultate. Câte
ceva din ale politicii ei ştiu, au o oarecare imagine toţi din
disciplinele ciclului umanitar, mai ales din istorie, pe care le-au
studiat în instituţiile şcolare. În şcoala superioară aceste cunoştinţe se
vor îmbogăţi şi aprofunda prin studierea disciplinei „Politologia”
despre care un gânditor rus al epocii luminilor Iurii Krijanici zicea că
acestea ar fi extrem de indicate regilor, împăraţilor şi consilierilor
lor. El aprecia politica drept înţelepciune regală, cea mai distinsă
dintre toate ştiinţele lumeşti, regină a tuturor ştiinţelor. Este o
expresie plastică, şi în mare măsură dreaptă. Deşi, în zilele noastre
mai există şi funcţionează monarhii, aceştia, adică monarhii
domnesc, fiind asistaţi de instituţii democratice, dar practic nu
guvernează.
Observaţia lui Krijanici rămâne actuală, pentru că astăzi
„regii” şi „împăraţii” sunt cei din rândurile cetăţenilor de rând şi care
sunt aleşi de electorat. La guvernare pot accede toţi, care au
aptitudini alese, adică de înaltă probă, şi în corespundere cu legislaţia
în vigoare din diferite state. Iar cei care completează şi vor completa
rândurile guvernanţilor de diferite nivele trebuie să aibă o pregătire
intelectuală bună, iar, printre altele, să cunoască bine şi ştiinţa
politică.
Politologia astăzi se impune ca o componentă fundamentală a
ştiinţelor socio-umane, iar cunoaşterea ei este binevenită nu numai
politicienilor, ci oricărui cetăţean.
Universul politic în diversele lui forme şi aspecte de
manifestare va fi în centrul atenţiei în cadrul ciclului de prelegeri
care urmează.

3
 Tema 1. Obiectul Politologiei

Planul:
1. Politica ca obiect de studiu
2. Apariţia, afirmarea şi dezvoltarea ştiinţei politice
3. Legităţile generale, categoriile şi funcţiile politologiei. Politologia
în sistemul ştiinţelor politice
1. Politica ca obiect de studiu
Evoluţia societăţii contemporane a determinat politica să
dobândească o importanţă tot mai mare. Complexitatea dezvoltării
sociale, care are la bază progresul societăţii contemporane a dus la
extinderea şi ramificarea politicii, la pătrunderea ei în zone care
altădată erau apanajul indivizilor sau al unor comunităţi restrânse. S-
ar putea spune că orice problemă care priveşte soarta unui individ
poate să aibă caracter politic. În momentul de faţă s-a accentuat
politizarea unor mase mari de oameni, atât prin dezvoltarea fără
precedent a procesului de afirmare naţională, cât şi prin creşterea
generală a nivelului de informare şi cultură. În consecinţă, politica a
încetat de mult să mai fie apanajul politicienilor de carieră. Niciodată
termenul de politică nu a fost atât de solicitat ca în zilele noastre.
Precizarea obiectului unei ştiinţe în general şi în mod
deosebit al unei ştiinţe sociale, cum este cazul politologiei, este o
problema extrem de dificilă, complexă şi care presupune un
permanent proces de definire şi redefinire. Dificultatea acestui
proces decurge din complexitatea şi dinamica vieţii politice
contemporane, din marea explozie informaţională, precum şi din
apariţia a numeroase ştiinţe de studiu a societăţii, în special a celor
de graniţă cu politicul.
Stabilirea obiectului de studiu al ştiinţei politice impune
precizarea unor elemente preliminare cum ar fi: domeniul său
distinct de studiu; noţiunile, categoriile, conceptele, procesele şi
legităţile specifice cu care aceasta operează; funcţiile îndeplinite în
domeniul cunoaşterii, a interdisciplinarităţii şi mai ales în practica
socială; locul pe care respectiva ştiinţa îl ocupa in sistemul ştiinţelor
sociale şi politice; utilitatea şi eficienţa sa socială.
Ca obiect de studiu al politologiei este considerată politica ca
subsistem al sistemului social global.

4
 În legătură cu aceasta se pune întrebarea: care sunt
modalităţile de abordare a politicii? Doar politica o putem urmări ca
mod de organizare şi conducere a comunităţilor umane globale, ca
acţiune politică manifestată în relaţiile între clase şi categorii sociale,
între acestea şi instituţiile politice, relaţii care se manifestă în
acţiunile pentru obţinerea puterii politice. O faţetă sub care se
prezintă politica îl constituie şi programele politice, care cuprind
strategii, metode, mijloace pentru realizarea intereselor subiecţilor
acţiunii politice. Un deosebit interes îl prezintă şi cultura politică
care reprezintă un ansamblu de orientări prin care membrii unei
societăţi se raportează la viaţa politică a societăţii. Forma
caracteristică sub care se manifestă politica după părerea unor
politologi este aceea a raportului dintre guvernanţi şi guvernaţi,
dintre conducători şi conduşi.
Politica reprezintă acel domeniu al vieţii sociale în care se
desfăşoară viaţa conştientă a oamenilor, de regulă în mod organizat,
pentru promovarea anumitor interese care se manifestă sub o
multitudine de forme, precum: interese individuale, generale, de
grup social, naţionale, internaţionale, interese economice, spirituale,
politice. Servirea şi promovarea diversităţii de interese, atunci când
se realizează în mod conştient, prin activităţi organizate şi
programate se constituie în domeniul politic.
În consecinţă, politologia poate fi definită ca disciplina care
studiază, analizează şi descrie sistemul politic, fenomenele politice,
comportamentul politic, surprinzând legile care guvernează
dezvoltarea politică a societăţii. Prin urmare, domeniul de studiu al
politologiei îl constituie realitatea politică, jalonată de elementele
sistemului politic. Ea studiază politicul ca sistem, urmărind aspectele
sale raţionale, instituţionale, acţionale, social-psihologice, culturale.
Desemnând trăsăturile generale ale vieţii politice, fenomenele,
procesele care caracterizează viaţa politică, ştiinţa politică devine
deosebit de utilă pentru înţelegerea mecanismelor de conducere a
societăţii.
Unii cercetători sunt de părerea că politologia este o ştiinţă a
statului, aducând în discuţie în acest sens etimologia cuvântului
politic, derivat din cuvântul grecesc „polis”, adică oraş-stat, sau cum
mai spun alţii cetate-stat. Însă, deşi statul este elementul central al

5
politicului, cercetarea nu trebuie să se limiteze numai la studiul
activităţii statului, ceea ce ar îngusta evident obiectul politologiei.
Sunt răspândite de asemenea şi teorii politice după care
obiectul politologiei ar fi puterea politică, ceea ce nu poate fi ignorat
sau exclus din obiectul ei. În rândul acestor cercetători îl menţionăm
pe Max Weber care observa drept obiect al politicului puterea sau
repartiţia puterii fie între state, fie între diverse grupuri din interiorul
aceluiaşi stat. În cadrul acestei concepţii încadrăm şi pe alţi
politologi: R. Aron, G. Burdeau, M. Duverger. Pentru G. Burdeau
puterea politică reprezintă factorul în jurul căruia se concertează
viaţa politică.
Putem menţiona o definiţie deosebit de cuprinzătoare a
obiectului ştiinţei politice, conform căreia aceasta se referă la :
organizaţiile puterii politice, descrierea şi analiza celor mai
importante forme de dominaţie politică, descrierea şi analiza celor
mai importante asociaţii politice din interiorul statului, partidelor,
prezentarea rolului pe care îl joacă ideile politice în fundamentarea şi
dezvoltarea organismelor puterii politice, împărţirea şi dobândirea
puterii în stat, legătura puterii politice cu autorităţile sociale, raportul
dintre state în context mondial.
Evident că nici politologia nu este în măsura să epuizeze
întreaga cercetare a politicului, dar ea este singura care o face de la
nivel de ansamblu, de sinteză şi din acest punct de vedere este unica
ştiinţă din cadrul ştiinţelor politice capabilă prin studiul ei, să
acopere întreaga sferă de cercetare a politicului.
2. Apariţia, afirmarea şi dezvoltarea ştiinţei politice.
Politologia, ca ştiinţă şi obiect de studiu, a apărut şi s-a
dezvoltat pe măsura evidenţierii tot mai pregnante a politicului în
viaţa socială şi a dezvoltării celorlalte ştiinţe despre societate. Aceste
împrejurări au făcut ca politologia să nu apară de la început ca o
ştiinţă distinctă în raport cu alte ştiinţe sociale, şi în mod deosebit, cu
alte ştiinţe politice. De aceea, o perioadă îndelungată de timp,
politologia se regăseşte sub denumirea de ştiinţa politicii sau ca părţi
ale altor ştiinţe. Există şi situaţii în care obiectul său de studiu se
confundă cu alte ştiinţe politice.
Apariţia „ştiinţei şi teoriei politice” o datorăm, în primul
rând, filosofilor greci Platon şi discipolului său, Aristotel, care în

6
preocuparea sa pentru „guvernământul perfect”, a întemeiat o nouă
disciplină socială, concepută ca o scentia regală în rândul ştiinţelor
ce vizează societatea, analizând politica din perspectiva cerinţelor
generale ale polisului, în care individul trebuie să se integreze ca
cetăţean. Politica devine activitatea care îi leagă pe oameni, îi
organizează şi îi conduce, de aceea omul este pentru Aristotel „zoon
politikon”. Iar scopul cel mai înalt aparţine politicii, ştiinţa „cea mai
stăpânitoare şi conducătoare în cel mai înalt înţeles”. Politica este
cea mai înaltă dintre toate ştiinţele (Aristotel, Politica, cartea a III-a).
Aristotel contribuie la inaugurarea unui studiu pozitiv al politicii, la
introducerea fenomenelor politice în sfera cercetării ştiinţifice.
Momente importante ale apariţiei şi dezvoltării politologiei
se leagă de diferite trepte de progres social precum perioada
antichităţii, cu diferitele sale centre, caracterizată prin apariţia
elementelor constitutive ale gândirii politice; perioada feudală, fiind
caracterizată prin dominaţia fenomenului religios asupra celui
politic; perioada Renaşterii, de care se leagă punerea bazelor
politologiei ca ştiinţă politică modernă, anume prin reprezentantul
său de vază Nicollo Machiavelli cu lucrarea „Principele” (1513);
epoca modernă, în care se lărgeşte sfera de cuprindere a
cunoştinţelor politice; perioada contemporană, când politologia
cunoaşte o larga dezvoltare şi se conturează clar ştiinţa politică ca
ştiinţă politică distinctă.
Considerându-i, şi pe bună dreptate – pe Platon, Aristotel,
Cicero, Toma D’Aquino, Nicollo Machiavelli, Jean Bodin etc. drept
întemeietorii ştiinţei politice, care au întreprins primele demersuri
serioase şi au realizat primii paşi considerabili în direcţia respectivă,
prin acestea nu vom conchide totuşi că aceştia au creat şi ştiinţa
autonomă, distinctă – Politologia - în sensul în care o concepem
astăzi. Odată cu extinderea şi creşterea rolului şi importanţei
domeniului politic, cu diferenţierea ştiinţelor care studiază acest
domeniu sub aspectele sale generale şi particulare, cu dezvoltarea
legată de elaborarea unor noi principii şi metode de cercetare -
anume în aceste circumstanţe politologia va deveni ştiinţă distinctă.
Disocierea politologiei, individualizarea ei ca ştiinţă de sine
stătătoare a început abia la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu
creşterea considerabilă a rolului şi locului politicului în domeniul

7
cunoaşterii teoretice şi a practicii sociale. Acest proces de
emancipare a ştiinţei politice s-a desfăşurat în doua etape:
a) prima etapă s-a desfăşurat la mijlocul secolului al XIX-lea
şi a vizat în principal, desprinderea politologiei împreuna cu
sociologia de celelalte ştiinţe socio-umane;
b) cea de a doua etapa s-a consumat către sfârşitul secolului
al XIX-lea şi a constat în separarea ştiinţei politice de sociologie,
fenomen asociat şi cu apariţia noului său sens şi conţinut de ştiinţă a
studierii politicului şi tot ce ţine de acesta.
Un rol important în afirmarea studiului sistematic al politicii
a revenit înfiinţării unor şcoli superioare de ştiinţe politice într-o
serie de ţări occidentale (Franţa, Italia, Marea Britanie, S.U.A.,
Spania), urmărind obiectivul pregătirii specialiştilor pentru aparatul
de stat şi administraţie. Astfel, în 1857, în cadrul Colegiului din
Columbia (S.U.A.) a fost înfiinţată prima catedră de istorie şi ştiinţe
politice, având drept scop cercetarea proceselor politice din
societatea americană. În anul 1871 se înfiinţează Şcoala liberă de
ştiinţe politice de la Paris (actualul Institut de Studii Politice al
Universităţii din Paris). În Italia, după modelul francez, în anul 1875
s-au pus bazele Şcolii de Ştiinţe Sociale „Cesare Alfieri” din
Florenţa, iar în 1880 îşi începe activitatea Şcoala de Ştiinţe Politice
din Colorado (S.U.A.). Pentru Marea Britanie este specific procesul
de înfiinţare a Şcolii de economie şi ştiinţe politice din Londra în
anul 1895, fiind secondat de înfiinţarea primei catedre de ştiinţe
politice în cadrul Universităţii din Londra în anul 1912, acesta
reprezentând, în general, modul în care, către finele secolului al
XIX-lea, ştiinţa politică şi-a consacrat apariţia în calitate de ştiinţă
autonomă. În perioada interbelică şi îndeosebi postbelică, studierea
politologiei în SUA, în Europa apuseană şi nordică, Canada şi
Japonia s-a generalizat, atât ca ştiinţă cât şi ca obiect de învăţământ.
Discuţiile şi controversele în jurul noţiunii de „ştiinţa
politică” şi a obiectului ei de studiu au continuat, fiind determinate şi
influenţate de particularităţile naţionale ale dezvoltării gândirii
politice. În anul 1954 s-a produs un eveniment marcant în evoluţia
ştiinţei politice, considerându-se că vest-germanul Eugen Fischer
Baling a propus termenul „politologie”, ca denumire pentru ştiinţa
politică. Termenul a căpătat adeziunea lui Gert von Eynern în

8
articolul „Politologie”, publicat în 1954, însă se pretinde că în acelaşi
an, termenul ar fi fost lansat şi în Franţa de Andre Therive.
În ceea ce priveşte specificul constituirii ştiinţei politice în
Republica Moldova, se cere de evidenţiat că „descătuşarea
politologiei” s-a produs în contextul şi sub incidenţa „liberalizării”
anilor 90. La sfârşitul anului 1989, este adoptată decizia Comisiei
superioare de Atestare a U.R.S.S. de a introduce politologia în
grupul ştiinţelor sociale, având un rol benefic în constituirea
disciplinei politologice. Astfel, au fost fondate primele catedre de
politologie şi în Republica Moldova în contextul unei acute
necesităţi de formare a unei autentice culturi politice participative, a
mentalităţilor şi comportamentelor democratice. Astăzi în condiţiile
refacerii vieţii şi sistemului politic democratic, a necesităţii formării
şi pregătirii cetăţenilor, a racordării învăţământului din Republica
Moldova la cel european şi universal, studiul ştiinţei politice a
devenit o necesitate.
3. Legităţile generale, categoriile de bază şi funcţiile
politologiei. Politologia în sistemul ştiinţelor politice
Pentru explicaţia ştiinţifică a politologiei se impune
precizarea unor elemente preliminare cum ar fi: noţiunile,
categoriile, conceptele, procesele şi legităţile specifice cu care
aceasta operează; funcţiile îndeplinite în domeniul cunoaşterii, a
interdisciplinarităţii şi mai ales în practica socială; locul pe care
respectiva ştiinţa îl ocupă în sistemul ştiinţelor sociale şi politice;
utilitatea şi eficienţa sa socială. Legile pe care le studiază politologia
se manifestă ca tendinţe deoarece acţionează prin intermediul
oamenilor, deci al unor factori subiectivi, ceea ce implică precauţie,
prudenţă, elasticitate, relativitate în stabilirea şi definirea lor.
Pornind de la premisa că o lege reprezintă ceea ce este esenţial,
comun şi se repetă cu necesitate în cadrul fenomenelor din domeniul
respectiv, putem considera că politologia studiază legile domeniului
politic, care ar putea fi prezentate sub forma unor principii generale,
cum ar fi :
- organizarea unui sistem politic bine articulat şi structurat în
relaţii, instituţii şi concepţii, prin intermediul căruia societatea îşi
asigură funcţionalitatea şi progresul. Este un fapt stabilit de realitatea
istorică că fără un sistem politic societatea nu ar putea funcţiona;

9
 - organizarea şi conducerea democratică a societăţii;
Experienţa istorică demonstrează că, de regulă, numai în
condiţiile unei organizări şi conduceri democratice sunt posibile
progresul social stabil, bunăstarea şi prosperitatea cetăţenilor, cu
toate că «nimeni nu pretinde că democraţia este perfectă sau
autoînţeleaptă; mai mult decât atât: democraţia este cea mai rea
formă de guvernare, dar toate celelalte s-au dovedit a fi mult mai
rele »(Winston Churchill);
- armonizarea intereselor tuturor cetăţenilor, grupurilor şi
categoriilor sociale. Promovarea progresului istoric nu se poate
realiza decât în condiţiile satisfacerii intereselor tuturor, atât a celor
generale, cât şi a celor de grup sau individuale;
- unitatea organică între libertate şi responsabilitate constituie
un principiu de bază, deoarece progresul social nu poate fi asigurat
decât prin manifestarea libertăţii în mod responsabil de către toţi
membrii societăţii, indiferent de poziţia lor pe scara ierarhiei sociale;
- unitatea organică între organizarea şi conducerea
democratică a societăţii şi bunăstarea şi prosperitatea tuturor
cetăţenilor. Organizarea şi conducerea democratică este probată în
primul rând de capacitatea sa de a asigura bunăstarea şi prosperitatea
cetăţenilor, la rândul lor, bunăstarea şi prosperitatea nu-şi pot găsi
rezolvarea favorabilă decât în condiţiile unui cadru de organizare
democratică. [Călin Vîlsan]
Formulând asemenea principii trebuie să avem permanent în
vedere că acestea nu sunt singurele şi este important modul în care
factorii politici le cunosc şi ţin cont de cerinţele acestora în
activitatea lor.
Având în vedere conţinutul, importanţa şi sfera sa de
cuprindere, politologia reprezintă o ştiinţă de maximă generalizare a
domeniului politic, care se ocupă de studierea legilor şi
modalităţilor concrete în care acestea se manifestă, în funcţie de
condiţiile istorice ale dezvoltării sistemului politic, categoriile de
bază studiate de politologie sunt şi ele de maximă generalizare.
Categoriile politologiei sunt mai cuprinzătoare decât categoriile
ştiinţelor sociale speciale, angajate în cercetare unor sfere sociale ale
instituţiilor politice, proceselor şi fenomenelor politice. Politologia
operează cu categorii ce includ noţiunile: viaţă politică, sistem
politic, putere politică, stat, democraţie, doctrine politice, partide şi
10
mişcări politice, regim politic, cultură politică, societate civilă, relaţii
politice internaţionale etc. Ca şi legităţile politologiei, categoriile de
bază au un caracter obiectiv, impuse de progresul istoric şi aflate
într-o relaţie de cauzalitate şi interdependenţă.
Ca teorie generală a politicului, politologia exercită în cadrul
societăţilor, în special a celor democratice o serie de funcţii. Prin
aceste funcţii, ea îşi exprimă, manifestă, rolul, utilitatea şi eficienţa
socială. Amploarea acestor funcţii, utilitatea lor nu sunt aceleaşi în
toate societăţile şi sistemele sociale, ci ele sunt, în mare măsură
determinate de o serie de factori, cum ar fi natura regimului social şi
a forţelor social-politice aflate la putere; nivelul dezvoltării vieţii
materiale şi spirituale; gradul dezvoltării vieţii politice şi în special a
democratismului; sarcinile, obiectivele politice urmărite şi realizate.
În esenţă, politologia exercită următoarele funcţii:
Funcţia cognitivă. Politologia realizează o funcţie de
cunoaştere şi interpretare a realităţii politice. Această cunoaştere este
obiectivă, nepartinica şi nepartizană, lipsită de poziţie şi încărcătură
ideologică.
Funcţia normativ-aplicativă. Cunoscând realitatea politică şi
prevăzându-i sensurile potenţiale ale evoluţiei, politologia
antrenează implicit un sistem de valori în numele căreia face
prognoza, exprimând capacitatea sa de a ierarhiza faptele politice şi
tendinţele domeniului politic. Prin această funcţie se exprimă căile,
mijloacele privind organizarea şi conducerea politică cât mai
eficientă a societăţii.
Funcţia axiologică. Cunoaşterea realizată de politologie se
materializează în elaborarea unor teorii, concepţii, doctrine şi
programe politice, într-un cuvânt în crearea unor valori politice ce
vor crea şi fundamenta cultura politică. Politologia nu numai că se
întemeiază pe valori, ci ea însăşi creează valori politice, cum ar fi
libertatea, democraţia, cultură politică participativă etc., fiind
îndreptăţită să emită judecăţi de valoare, recomandări pentru
ameliorarea guvernământului.
Funcţia prospectivă materializează funcţiile explicative şi
cognitive ale ştiinţei politice, previziunea nefiind un scop în sine, ci
un fundament pentru orientarea eficientă a activităţii practice. Scopul
predicţiei reprezintă elaborarea unor decizii raţionale, eliminarea pe
cât posibil a subiectivităţii şi aleatorului în practica politică. Singură
11
sau împreună cu alte ştiinţe sociale sau politice de ramura,
politologia poate prefigura modelele şi alternativele de dezvoltare
sociale şi le pune la dispoziţia societăţii.
Funcţia praxiologică. Politologia nu este numai o ştiinţă
teoretica, abstractă ci ea este dublata de o importanta dimensiune
practică. Prin rezultatele şi concluziile la care ajunge, ea este în
măsură să ofere soluţii pertinente pentru îmbunătăţirea şi
perfecţionarea sistemului politic. Totodată politologia oferă modele
alternative de dezvoltare social-politică fie pentru reformarea
sistemului existent sau chiar pentru transformarea radicală a
acestuia. Această funcţie reprezintă dimensiunea practică a ştiinţei
politice, definind-o drept ştiinţa despre acţiunea eficientă a politicii,
a deciziilor politice. Chiar dacă nu va oferi «reţete » infailibile,
ştiinţa politică va stabili în schimb cadrul general, liniile majore ale
acţiunii politice.
Funcţia educativ-civică şi patriotică. Prin valorile politice
create şi puse în circulaţie, politologia contribuie în mare măsură la
formarea şi dezvoltarea unei educaţii civice patriotice şi politice, a
conştiinţei de sine a individului şi a societăţii vizează implicarea
responsabilă a fiecărui cetăţean în activitatea politică în cadrul căreia
să primeze spiritul civic, patriotic, democratic, respectarea valorilor
general-umane.
Fiind o ştiinţa a studiului politicului, care nu poate fi înţeles
decât în cadrul sociumului, adică al societăţii, politologia face parte
atât din cadrul ştiinţelor sociale, cat si a celor politice. Ea se afla în
relaţii de comunitate, dar şi de identitate, particularitate cu ştiinţele
sociale: istoria, filosofia, economia, politologia. Relaţia, raportul de
comunitate dintre politologie şi ştiinţele sociale decurge din faptul ca
toate au ca obiect de studiu societatea. Particularitatea,
individualitatea dintre politologie şi ştiinţele sociale vine de la
domeniul distinct de studiu al societăţii, specific fiecărei ştiinţe în
parte. Între politologie şi ştiinţele sociale istoriceşte s-au constituit şi
se dezvoltă relaţii de interacţiune, interdependenţă, de
complementaritate reciprocă. Cunoştinţele, datele, informaţiile
acestor ştiinţe sociale sunt folosite de politologie în studiul
politicului. La rândul lor şi aceste ştiinţe se pot folosi de datele şi
cunoştinţele oferite de politologie, contribuind astfel la o analiza
detaliată şi profundă a societăţii.
12
 Un al doilea plan al relaţiilor, raporturilor este cel dintre
politologie şi ştiinţele politice de ramura: filosofia politică,
sociologia politică, antropologia politică, doctrina politică, ştiinţa
puterii, ştiinţa partidelor, etc. Acest raport impune atât precizarea
elementelor de comunitate între politologie şi ştiinţele politice de
ramura, dar îndeosebi şi mult mai important, a celor de distincţie, de
individualitate.
Politologia este singura ştiinţa politică care studiază politicul
în ansamblul său, pe când celelalte ştiinţe politice cercetează doar
unele segmente, părţi ale acestuia. În studiul său, politologia
porneşte de la condiţiile generale ale societăţii, rezultatele cercetării
sale fiind un bun al întregii societăţi, ele regăsindu-se în cadrul
spiritualităţii politice generale ale societăţii; în ideologiile,
programele, strategiile unor partide, forţe social politice. Nefiind
legată de un anumit emitent politic, sau neaflându-se în serviciul
acestuia, politologia realizează o cunoaştere obiectivă, cât mai
apropiată de realitatea social-politică.
Concluzionând putem aprecia că relaţiile de interdependenţă,
interdisciplinaritate şi complementaritate se menţin şi se amplifica
între politologie şi ştiinţele politice de ramura. Astăzi ca urmare a
creşterii rolului politicului în societate se amplifică şi consolidează
statutul sistemic şi plurivalent al politologiei, ea impunându-se tot
mai mult ca o ştiinţa fundamentala cu rol coordonator în studiul
politicului şi al ştiinţelor politice.
După cum aţi putut observa şi după cum vă veţi convinge în
continuare politologia, prin obiectul şi funcţiile sale, legăturile cu
alte ştiinţe din ciclul umanitar, interacţionează cu sfera valorilor
socio-umane fundamentale: autoritate, obligaţiuni, libertate,
egalitate, echitate, dreptate, democraţie, pace civică, consens,
pluralism, responsabilitate ş.a., ceea ce îi conferă un prestigiu şi o
autoritate deosebită în sistemul ştiinţelor umanitare contemporane.
Întrucât tineretul este viitorul oricărei societăţi, iar acest
viitor în mare măsură este determinat de eficienţa şi calitatea
guvernării, el este chemat să se implice în viaţa matură cât mai bine
instruit şi pregătit, inclusiv în aspect politologic, mai întâi de toate ca
alegător, iar în perspectivă ca potenţială persoană publică.

13
 Tema 2. Politica în viaţa socială
În prelegerea de început a fost precăutată în mod succint
biografia politologiei, obiectul ei de studiu, noţiunile de bază şi
legităţile ei, funcţiile ei sociale, legăturile politologiei cu alte ştiinţe
socio-umane. Din descifrarea termenului politologie rezultă că
aceasta este ştiinţa despre politică. Despre semnificaţiile principale
ale politicii în viaţa societăţii va fi vorba în prelegerea dată, a doua la
număr în cadrul disciplinei date.
Planul:
1. Sfera politică în contextul sferelor fundamentale ale vieţii sociale.
2. Esenţa, structura, legătura şi interdependenţa sferei politice cu
celelalte sfere.
1. Sfera politică în contextul sferelor fundamentale ale
vieţii sociale.
Noţiunea de politică este una din cele mai vechi. Cuvântul
respectiv derivă din limba greacă de la "politike" având la bază
termenul "polis"(oraş-stat, cetate-stat) şi derivatele de la acestea -
"politeea" (constituţie), "polites"(cetăţean), "politikos"(om de stat).
În îmbinarea lor aceşti termeni alcătuiau cuvântul politike, adică
semnificaţia de guvernare statală, orânduire de stat, organizaţia
societăţii dirijată de o anumită putere, în primul rând de cea de stat.
După cum se ştie politica este un fenomen social istoric, ea
apare treptat, la о anumita etapa istorica de dezvoltare, ca urmare a
procesului de diferenţiere socială. Pe parcurs de secole politica a
suportat mari transformări de la simplu la compus, de la ocazional,
sporadic la constant, însoţitor permanent şi absolut necesar al
dezvoltării societăţii. În antichitate şi în evul mediu ea era perceputa
la general fără a fi separată de alte fenomene sociale. Mai mult ca
atât, se afirma că politica are un caracter universal si cuprinde toate
sferele de activitate. La Aristotel, considerat părintele ştiinţei
politice, viaţa socială în toate dimensiunile ei nu depăşea limitele
vieţii politice şi era pusă întru totul în serviciile statului. Chiar şi
omul, in viziunea gânditorului, se impune drept fiinţă politică.
Astăzi, când conţinutul general şi aspectele particulare ale
politicii se deosebesc radical de cele iniţiale ale primelor epoci
istorice, o astfel de interpretare nu este suficienta. Daca Aristotel in
opera sa „Politica” о numea „ceea ce se referea la stat", apoi astăzi
14
ea este numita „artă a posibilului”, „artă a guvernării”, studiu despre
„cine, ce, când si cum obţine" puterea de stat. Prin urmare ea are cele
mai diverse aspecte, înţelesuri, poate fi identificată cu luarea si
implementarea unor decizii, distribuirea valorilor in societate, cu
stabilirea unor ţeluri colective, cu cârmuirea socială, aspiraţia spre
putere si lupta pentru obţinerea ei, cu articularea intereselor
grupurilor si indivizilor, cu activităţile si procesul de exercitare a
influentei etc.
Societatea umană reprezintă un fenomen complex specific
alcătuit din mai multe elemente componente, unităţi şi sfere
interdependente, şi concomitent în mare măsură autonome, de
sinestătătoare: sfera economică, socială, politică şi spirituală:
-sfera economică reprezintă şi asigură funcţionarea
infrastructurii materiale a societăţii;
- sfera socială caracterizează condiţiile de existenţă a omului,
cuprinde totalitatea comunităţilor sociale şi relaţiile între ele,
determinate de un şir de factori de ordin socio-cultural şi de
civilizaţie;
- sfera spirituală include instruirea, educaţia, ştiinţa, artele,
religia, producerea permanentă ideilor, cunoştinţelor, valorilor
artistice etc.;
- sfera politică a societăţii, despre care se va vorbi şi în
întrebarea a doua a prelegerii date, cuprinde o multitudine din cele
mai diverse fenomene, lucruri, evenimente şi procese nemijlocit
legate de puterea politică: instituţii politice, organizaţii, interese,
relaţii, norme, idei, programe etc. Ea are menirea de a asigura
infrastructura organizaţiei politico-statale şi a intereselor întregii
societăţi.
În acelaşi timp sfera politică este strâns legată cu celelalte
sfere ale societăţii, depinde de ele, "absorbind" din ele materie
iniţială.
Rolul politicii este determinat de universalitatea ei, de
caracterul ei atotcuprinzător şi general, de capacitatea ei de a
influenţa practic toate nivelurile vieţii sociale începând cu cele
statale şi terminând cu problemele personalităţii.
Una din trăsăturile vieţii politice o mai constituie şi faptul că
ea are un caracter de „impulsionare” a celorlalte domenii
existenţiale. Deşi nucleul de bază a politicii îl constituie organizarea
15
politică a vieţii societăţii, in acelaşi timp, în dependenţă de un şir de
cauze, unele probleme şi fenomene ale societăţii pot căpăta caracter
politic, dacă ele nimeresc în centrul intereselor obşteşti. În principiu
orice fenomen social poate „căpăta” ori „pierde” semnificaţia
politică, rezonanţa politică în dependenţă de măsura şi nivelul
asocierii lui cu puterea. Orice fenomen politic al societăţii este în
acelaşi timp şi social, dar nu orice fenomen social este sau devine şi
politic.
Prin politică se are în vedere totul ce se referă la fenomenele,
instituţiile şi relaţiile de partea cărora se găseşte puterea şi autoritatea
necesară unei societăţi pentru a păstra ordinea şi a rezolva un şir de
sarcini de importanţă generală. Cunoscutul jurist german K.Shmitt
atrăgea atenţie asupra faptului, că politica apare, se formează mai
întâi de toate acolo, unde sporeşte nivelul concentrării intereselor,
acţiunilor, eforturilor grupurilor de oameni şi organizaţii şi de
asemenea acolo, unde se adâncesc antagonismele între oameni şi
organizaţiile ce exprimă interesele lor.
Fiind un fenomen multilateral şi multiaspectual politica
conform sferelor vieţii sociale se divizează în: politică economică,
socială, ştiinţifică, naţională, ecologică, militară, etc.; conform
direcţiilor de bază - politică internă şi externă; conform priorităţilor -
politică de neutralitate, uşilor deschise, de conciliere naţională, de
compromis; conform conţinutului şi caracterului - politică
progresistă ori reacţionară, politică ştiinţific fundamenta şi politică
voluntaristă etc.
Politica este strâns legată cu alte sfere - economică, socială,
culturală, de drept, confesională, devenind un factor mondial,
atotplanetar. Astăzi nimeni nu poate evita influenţa politică,
pasiunile politice şi valorile ei se rostogolesc până în cele mai
îndepărtate colţuri ale fiecărei ţări şi lumii în întregime.
Politica are foarte multe trăsături, manifestări, forme de
exprimare. Este bogată şi multilaterală componenţa subiecţilor
politici. Politica este schimbătoare, mobilă, dinamică şi
atotpătrunzătoare şi cuprinzătoare. De aici şi greutatea şi riscul de a-i
găsi o definiţie ştiinţifică unică. Însă în forma cea mai generală
politica poate fi definită ca activitatea umană, care exprimă formele
de interacţiune între comunităţile sociale, clase, naţiuni, popoare,
partide, state, cetăţeni şi uniunile lor cu privire la puterea politică în
16
scopul îmbunătăţirii condiţiilor lor de viaţă, asigurarea ordinei
publice şi mondiale.
Reflectând un diapazon larg de interese materiale şi
spirituale, la nivel de societate şi personalitate, de instituţii şi
organizaţii, de diverse grupuri sociale politica nu numai după formă,
dar şi după conţinut, are un caracter multidimensional,
contradictoriu. Ea are însuşiri obiective şi subiective, impunându-se
ca voinţă şi ca idee, ca proiect şi ca realitate practică, ca sistem şi ca
proces.
Anume complexitatea şi multiplitatea factorului politic este
una din cauzele principale care provoacă diverse probleme,
divergenţe de opinii la interpretarea lui. Dacă secole la rând analiza
politicii se făcea în funcţie de studiul monarhiilor, republicilor, al
diferitor forme ale structurilor de stat, apoi la etapa contemporană,
când imaginea generală cât şi aspectele particulare ale politicii se
deosebesc radical de cele iniţiale, adică ale primelor epoci istorice,
astfel de interpretări ale ei nu mai satisfac, se dovedesc a fi
insuficiente, deşi pot într-o oarecare măsură servi ca punct de plecare
al noilor interpretări sau investigaţii ştiinţifice.
2. Esenţa, structura, legătura şi interdependenţa sferei
politice cu alte sfere.
Deşi nivelul teoretic de studiere a politicii la etapa
contemporană este destul de avansat, bogăţia sa de conţinut si
diversitatea ei de forme a dat naştere multor discuţii şi opinii, in
special vis-a-vi de specific si de esenţă, de trăsăturile ei definitorii.
Multitudinea de poziţii controversate in definirea politicii poate fi
clasificata in câteva grupe:
I. Interpretarea comunicativa, specificul căreia constă în
aceea că politica este văzută ca reprezentând totalitatea relaţiilor,
contactelor, interacţiunilor între diferite subiecte sociale - stat si
cetăţeni, între clase, grupe, naţiuni, partide, indivizi, între state cu
privire la putere. În aceasta interpretare se ciocnesc si coexistă
divergent doua tendinţe. Prima, politica începe şi funcţionează acolo
unde apar şi se manifestă relaţiile de conflict între diferite comunităţi
sociale si politice în legătură cu acceptarea anumitor tipuri de valori
şi bunuri de importanţă socială. În cazul dat cei ce deţin puterea îşi

17
asigura controlul asupra societăţii, asupra dobândirii şi distribuirii
valorilor si bunurilor materiale.
Autorii conflictului social (R.Dahrendorf,L.Coser,P.Sorochin
s.a.) văd în el factorul de baza al politicii. Ea este menită să creeze о
structura stabila, care ar asigura reglementarea paşnică a conflictelor,
prevenind totodată anchilozarea sistemelor social şi politic,
deschizând calea inovaţiilor. Aceasta e posibil numai in societatea
pluralista, unde forţele social-politice, inclusiv şi cele de opoziţie
sunt dispuse la dialog si colaborare.
Ceea de-a doua tendinţă chiar de la bun început interpretează
politica drept relaţii de înţelegere, consens, drept încercări de a
conduce şi de a asigura ordinea si pacea in societate, de a asigura
balanţa de interese a tuturor.
Adepţii marxismului de asemenea susţin ideea conflictului, însă
după părerea lor, el inevitabil duce la lupta de clasa, absolutizând in
felul acesta însăşi ideea si practica acestuia.
In aşa fel, specificul si esenţa politicii, pot fi concepute prin
studiul mecanismelor si mijloacelor sistemului de comunicaţie
politica, care intr-o forma sau alta întruchipează în sine atât relaţii de
conflict, cât si cele ale consensului.
II. Interpretarea funcţională insistă asupra faptului că politica
are о pondere sociala evidentă, reflectând posibilităţile membrilor
societăţii de a îndeplini cele mai diverse roluri şi funcţii, fără de care
e de neconceput starea oricărui sistem politic. Nu întîmplător Platon
numea politica arta de a trăi împreună, de a îmbina caracterele,
moravurile şi viaţa oamenilor.
Multiplitatea rolurilor şi funcţiilor sociale ale politicii poate fi
generalizată evidenţiind două direcţii. Prima direcţie contribuie la
unirea indivizilor in scopul realizării unor ţeluri etice raţionale si
creative. Exemple avem diferite: la obţinerea si sporirea bunăstării
generale (Aristotel), la exprimarea intereselor comune (Hobbes), la
realizarea gândirii raţionale (Hegel), la realizarea voinţei comune
(Rousseau), la menţinerea integrităţii societăţii şi stabilirea
echilibrului de forte (Debre), la repartizarea valorilor in societate
(Laswell) etc. Cea de-a doua direcţie apreciază politica drept mijloc
de dominare a unora asupra altora (Marx, Engels, Lenin). Vom
observa că nu numai Lenin vedea sensul politicii în dictatura unei
clase asupra altei clase, dar si unii autori contemporani cum ar fi
18
K.Shmiddt, spre exemplu, consideră că specificul politicii poate fi
înţeles prin dihotomiile „prieten – duşman”, „ai noştri - ai lor”.
III. Interpretarea directiva, priveşte politica prin prisma
factorului de putere, a menţinerii şi realizării puterii. În centrul
acestei abordări se află noţiunile de „conducere”, „administrare”,
„dominare”, „autoritate”, „subordonare”, „executare”, „ierarhie”,
adică totul ce caracterizează puterea, în primul rând capacitatea şi
posibilitatea unora de a elabora decizii obligatorii pentru ceilalţi,
adică raporturile guvernanţi şi guvernaţi şi, conducători şi supuşi.
Unul din fondatorii ştiinţei politice contemporane M.Weber
sublinia, că politica are о semnificaţie extrem de largă şi cuprinde
toate felurile de activitate privitor la asigurarea unei conduceri de
sinestătător. In acest sens se poate spune despre politica valutara a
băncilor, politica sindicatelor în timpul grevei, politica şcolară etc. În
acest sens politica este îndreptată la mobilizarea tuturor forţelor sau
distanţarea lor, la înrteţinerea conflictelor sau căutarea consensului.
Însă cu toate ca puterea joacă un rol deosebit in definirea
politicii, totuşi influenta ei nu trebuie absolutizată. Politica este mult
mai amplă decât puterea, multe din aspectele politicii nu au caracter
de putere, iar procesele actuale ale democratizării contribuie tot mai
mult la conceperea politicii ca acţiuni îndreptate la emancipare, la о
anumita limitare a puterii prin tendinţe de paritate în relaţii de
antrenare larga a maselor in procesul politic.
IV. Interpretarea teleologică abordează politica prin scopurile
pe care le urmăreşte şi cum trebuie ea să fie. Însă realizarea
scopurilor politice este posibilă numai în baza anumitor legi, norme,
programe individuale sau colective. Anume caracterul normativ al
politicii, efectele ei pozitive sau negative şi constituie politica
propriu zisă. Ea concentrează în sine susţinerea orânduirii şi a
modului de viaţă existent din partea unora şi nemulţumirea din
partea altora. De aceea ea şi se sprijină pe anumite norme, decizii,
direcţionate la consolidarea şi transformarea permanentă a relaţiilor
în societate, la atingerea scopurilor politice. Însuşi procesul de
elaborare a normelor şi deciziilor politice este contradictoriu,
deoarece în orice politică sunt şi elemente de risc, există probleme şi
căi de rezolvare puţin sau chiar necunoscute, fapt ce dă politicii un
caracter dinamic dar totodată şi nestabil.

19
 Din cele relatate putem face următoarea concluzie:
interpretările menţionate ale politicii – comunicativă, funcţională,
directivă şi teleologică – deşi la prima vedere par a fi diferite, în
realitate se află într-o strânsă legătură şi se completează reciproc.
Cea directivă şi teleologică îşi găsesc întruchiparea în cea
funcţională, deoarece dispoziţiile, deciziile, normele formează numai
o parte din totalitatea de funcţii politice. La rândul său,
funcţionalitatea politică este determinată de procesul de comunicare,
se realizează în cadrul lui, ceea ce înseamnă că abordarea
comunicativă a politicii o include în sine pe cea funcţională, iar prin
aceasta din urmă şi pe cele directivă şi teleologică.
Politica ca fenomen social îşi are structura sa care include
următoarele elemente de bază:
l. Sistemul instituţiilor şi organizaţiilor politice (statul cu
organele sale - legislative, executive si judiciare, - partidele,
mişcările politice şi alte formaţiuni), ca centre de organizare şi
realizare a puterii politice.
2. Activitatea politica şi comportamentul politic.
Relaţiile politice. Obiectul, ce se impune drept suport principal al
relaţiilor politice este puterea politica si valorile politice.
Repartizarea şi impunerea acestora asigură relaţiilor un caracter de
dominaţie şi supunere, de conflict sau de consens, de violenţă sau
nonviolenţă, determina locul şi rolul comunităţilor în viaţa politică.
Aceste relaţii caracterizează interdependenţa între clase, grupuri,
pături, partide, între acestea şi instituţiile puterii, între elită şi
electorat, elită şi contraelită, lideri şi grupe de susţinere sau de
presiune, între comunităţi sociale, etnice, demografice, teritoriale etc.
4. 1nteresele politice Locul si rolul acestora in structura
politicii rezulta din specificul lor ca sfera relativ autonoma in care se
formează baza motivaţională a participării sau dimpotrivă a
înstrăinării politice. Analiza intereselor politice permite de a constata
interesele specifice ale diferitor comunităţi (grupe, pături), de a
concepe şi de a prognoza tendinţele, orientările conduitei lor politice
şi, ca urmare, de a elabora procedee de activitate a guvernelor,
partidelor etc.
5. Conştiinţa şi cultura politică (nivelul spiritual al structurii
politice) ce reflectă totalitatea ideilor, cunoştinţelor raţionale şi
senzoriale, teoretice şi empirice, valorice şi normative, conştientizate
20
şi subconştiente, materializate în atitudinea subiectelor sociale faţă
de putere şi alte fenomene politice.
Aceste elemente structurale - instituţii, organizaţii, activităţi,
relaţii, interese, valori, norme, reguli coexistă în forme ideale şi
materiale, interacţionează permanent şi se completează reciproc, fapt
ce-i asigură politicii un caracter integru şi îi permite să îndeplinească
anumite funcţii.
Importanţa şi rolul politicii ca fenomen social este determinat
de funcţiile pe care aceasta le îndeplineşte. Numărul diferă de la
autor la autor. Se poate de spus: cu cât mai numeroase sunt aceste
funcţii cu atât mai slab dezvoltată, subdezvoltată este şi aceasta
societate si implicit, sfera ei politica, dat fiind faptul, ca о societate
civila matura presupune un sistem de relaţii şi interacţiuni umane
bine articulate, echilibrate în toate sferele vieţii, care se descurcă
singură, neaşteptând dispoziţii, ordonanţe etc. politice.
În societăţile contemporane politica îndeplineşte un şir de funcţii
printre care:
l. Funcţia de asigurare a unităţii şi stabilităţii societăţii;
2. Funcţia mobilizării şi organizării activităţii generale;
3. Funcţia de conducere si reglare;
4. Funcţia de raţionalizare a întregii vieţi sociale, şi în primul
rând a celei politice;
5. Funcţia de socializare politică;
6. Funcţia umanitară.
Politica ca sferă de activitate umană depinde de caracterul şi
de gradul interacţiunii sale cu alte sfere ale vieţii sociale. Ea este
influenţată într-o măsură sau alta de potenţialul economic, social si
cultural-spiritual. La rândul său politica ca fenomen social complex
şi contradictoriu se impune coordonând şi organizând acest potenţial.
Însă locul şi rolul politicii în raport cu alte sfere au fost şi rămân să
fie abordate de către savanţi în mod diferit. Unii din ei spre exemplu
G. Mosca considera politica un domeniu principal al activităţii
umane, pe când alţii dimpotrivă, apreciau politica drept „sferă
secundară, dependentă întru totul de economie (Marx), de drept
(Hobbes), de morală (Aristotel), de religie (poziţia mai multor
teologi)”. O altă grupă de autori consideră politica, în cel mai bun
caz, ca о sferă autonomă, egală cu celelalte sfere sociale.

21
 Corelaţia între politică şi alte sfere ale vieţii sociale, rolul ei
în acest sistem de relaţii poate fi apreciat la justa valoare numai
ţinând cont de condiţiile concret istorice, gradul de maturizare a
factorului politic, caracterul transformărilor sociale, a disproporţiilor
între diferite sfere etc. În dependenţă de aceşti factori şi laolaltă cu ei
şi de alte criterii, relaţiile, interdependenţa şi interacţiunea politicii
cu economia, cultura, dreptul, ideologia ş.a. au un caracter dublu -
de cauză-efect şi funcţional.
Legătura cauză - efect reflectă interdependenţa completă a
tuturor sferelor, influenţele şi condiţionările lor. În acest sens cauza
din sfera politică este polivalentă şi poate condiţiona diverse efecte
în sferele nepolitice, la fel ca şi efectul politic este în mare parte о
consecinţă a cauzelor multiple de ordin economic, social sau cultural
etc.
Legătura cauză - efect se manifestă cu toată claritatea în
relaţiile dintre politică şi economie. Dialectica acestor relaţii,
cunoscută prin formula „bază-suprastructură” are diverse forme de
exprimare: de politica economică in general sau de politică
financiară, industrială, agrară, investiţională, impozitară etc., iar în
particular de coordonare şi reglementare a economiei de către stat,
de negare şi încălcare din partea acestuia a legităţilor economice ş.a.
Pe măsura intensificării relaţiilor „politică-economie”, politica
capătă tot mai mult expresie economica, dar şi economia, la rundul
său, este pătrunsă tot mai mult de semnificaţia politică. Uneori
primatul bazei economice fata de suprastructura politica este evident.
De exemplu, în societăţile cu economie slab dezvoltată devin tot mai
puternice tendinţele autoritarismului, centralizării puterii, şi
dimpotrivă în societăţile cu economia înalt dezvoltată există condiţii
reale de afirmare şi amplificare a pluralismului politic şi ideologic,
de dominare a democraţiei în toate sferele vieţii.
Starea vieţii politice nu trebuie limitată numai la condiţionare
de ordin economic, cum afirmă doctrina marxistă. Politica manifestă
capacităţi de reglare a sociumului, inclusiv a vieţii economice, care
depind în mare măsură de relaţiile ei cu ideologia, de schimbările ce
se produc în conştiinţa politica, in scopurile idelogice şi dispoziţiile
normative.
Ca si in cazul cu economia, politica se află intr-o legătură
directă, nemijlocită cu ideologia. Dacă economia este baza materiala
22
a politicii, atunci ideologia se impune drept suport teoretic al ei.
Anume ideologia constituie argumentarea teoretică a esenţei
politicii, cursului ei strategic şi practic. Politica reală se realizează
numai în ciocnirea de idei între diferite comunităţi politice-partide,
mişcări instituţii etc. În raporturile „politică-ideologie” politica se
manifestă ca mijloc de educare ideologică a maselor. Forţele ce
menţin puterea politică domină şi ideologic, dispun de mijloace, de
cadre speciale, capabile să elaboreze ideile, teoriile, concepţiile.
Aceste forţe creează instituţiile ideologice, organizează munca de
propagare a ideologiilor, controlează sistemul de instruire şi educare
a generaţiei tinere.
Politica de asemenea este strâns legată şi de cultură, morală,
dat fiind faptul că anume cultura cu valenţele sale determină în cele
din urmă gradul, sau altfel spus calitatea activităţii politice. În
domeniul culturii se creează şi se afirmă sistemul de valori materiale
şi spirituale ale societăţii, se reflectă orientările şi scopurile activităţii
diferitor actori politici. Cultura contribuie la socializarea si educarea
individului, diferitor grupuri sociale, la adaptarea lor în relaţiile
politice prin intermediul instituţiilor de învăţământ şi culturale.
Cultura contribuie la crearea unor modele de funcţionare a
instituţiilor politice, la elaborarea si afirmarea etaloanelor politice, a
comportamentului politic. La rândul său, scopurile politicii capătă
întruchipare concretă în efectul cultural, în căile şi caracterul de
dezvoltare a culturii, în activitatea de creare şi asimilare a valorilor
culturale,de creare a condiţiilor si posibilităţilor reale de socializare
culturală.
Cât priveşte corelaţia şi interacţiunea fenomenelor „politică-
morală", aceasta este о problemă pe cât de interesantă pe atât de
dificilă şi provoacă deseori divergenţe de opinii. Istoria dezvoltării
gândirii politice şi etice permite a evidenţia trei poziţii principale:
a) supunerea completă а politicii normelor morale;
b) negarea completa a legăturii între politică si morală, de
aici si amoralitatea completă a politicii;
c) încercarea de a păstra autenticitatea politicii şi moralei prin
întreţinerea unei interacţiuni intense, încordate între ele.
Obţinerea şi păstrarea integrităţii societăţii poate fi numai
rezultatul unei politici raţionale bazate pe ştiinţă şi adevăr, pe unitate
între cuvânt şi faptă, pe relaţii echilibrate, reciproc avantajoase.
23
 Din cele relatate mai sus deducem următoarele concluzii:
1) Politica este un fenomen istorico-social, a apărut la o
anumită etapă a dezvoltării societăţii umane şi se impune drept o
dimensiune indispensabilă a experienţei societale, factor inevitabil al
convieţuirii sociale.
2) Pe parcurs de secole şi milenii ea a suportat mari
transformări de ordin cantitativ şi calitativ devenind în epoca
modernă un domeniu autonom de activitate umană.
3) Reflectând un diapazon larg de interese ale subiecţilor
sociali politica, atât după formă cât şi după conţinut, a căpătat un
caracter multidimensional, având însuşiri obiective cât şi subiective,
impunându-se ca voinţă şi ca idee, ca proiect şi ca realitate practică,
ca sistem şi ca proces.
4) Complexitatea şi multidimensionalitatea politicii este una
din cauzele principale care provoacă diverse probleme, un adevărat
pluralism de opinii privitor la perceperea şi interpretarea ei.
5) În zilele noastre ca niciodată politica a ajuns să fie un
fenomen absorbant în care se intercalează fapte şi valori de diferite
nuanţe - economice şi culturale, ştiinţifico-tehnice, sociale, în
întregul lor diapazon (familiale, etno-naţionale etc), de jurisprudenţă
şi morală ş.a.
6) Criza globală actuală prin care trece omenirea este însoţită
şi de criza valorilor politice. Şi dacă în lumea antică, mai ales în
Grecia, exista convingerea, că din forma politică se plăzmuia o lume
nouă, o siguranţă, o speranţă, astăzi situaţia e cu totul alta, mai de
grabă există o neîncredere, o disperare. Şi pentru ca situaţia să se
schimbe e necesară o restaurare imediată şi reală a valorilor politice.

24
 Tema 3. Puterea politică
În prima prelegere a fost vorba, printre altele, despre
categoriile şi noţiunile de bază ale politologiei. Una din categoriile
centrale şi fundamentale ale ştiinţei politice este puterea politică,
care se manifestă în viaţa socială alături de un şir de alte forme de
putere. Această categorie este cea mai des utilizată în politologie,
pentru că practic este imposibil de caracterizat un fenomen social ca
fiind politic, dacă el nu are nici o legătură cu puterea politică.
Oricine face politică vizează puterea: ori vrea s-o cucerească, dacă
nu o are, ori s-o păstreze şi s-o consolideze, dacă dispune de ea, ori
s-o influenţeze cât mai pe lungă durată..., fără a-şi da seama, că cine
şi cum n-ar poseda-o, de ea totuna nu se va sătura pentru toată viaţa.
Cu ajutorul puterii se impun şi se realizează interese, avantaje,
privilegii. De aceea este absolut corectă observaţia lui Duverger că
puterea constituie o tentaţie permanentă; ea este corupătoare pentru
că permite celor ce o deţin să-şi satisfacă pasiunile în detrimentul
celor guvernaţi, că este un mijloc eficace de a reuşi, căci în societate
mereu nu se găsesc în cantităţi suficiente bunuri, avantaje, privilegii
care să ajungă tuturor. Cel dominat critică puterea, iar cel ce o deţine
nu oboseşte să insiste asupra meritelor proprii în organizarea şi
conducerea societăţii în numele binelui general şi al progresului...
Deja prin cele menţoinate aţi înţeles specificul temei date, iar
în continuare vom desfăşura mai detaliat acest subiect.
Planul:
1. Esenţa puterii politice, specificul ei şi varietatea abordărilor în
ştiinţa politică.
2. Structura, resursele şi tipologia puterii politice.
3. Dominaţia politică şi legitimitatea politică; funcţiile puterii
politice.
1. Esenţa puterii politice, specificul ei şi varietatea
abordărilor în ştiinţa politică
Baza politicii o constituie puterea. Noţiunea „putere” provine
de la verbul potera, care în traducere înseamnă a putea, a fi capabil,
de la care în limba latină au derivat substantivele potenţia şi potestas.
Primul desemna capacitatea unui om sau a unui grup de oameni de a-
l influenţa, obliga pe altul, pe când potestas avea un înţeles mai mult

25
social şi politic, însemnând aptitudinile celor ce comunicau şi
acţionau împreună.
Noţiunea de putere ca şi noţiunea de putere politică are mai
multe înterpretări şi semnificaţii, atât la nivelul conştiinţei cotidiene
cât şi la nivelul teoretic. Aşa, de exemplu în dicţionarul explicativ al
limbii române (pag. 875) puterea este definită ca capacitate, însuşire,
posibilitate fizică, morală, intelectuală de a acţiona, de a realiza ceva,
de a influenţa soarta, comportamentul oamenilor cu ajutorul
mijloacelor – autoritate, impunere, violenţă.
În literatura ştiinţifică ea are de asemenea mai multe
abordări. De exemplu, sociologii pun accentul pe sfera socială,
politologii se referă la puterea politică, pe când psihologii
menţionează puterea de voinţă a omului.
În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe definiţii ale
puterii. Fiecare din ele pun accentul, într-un fel sau altul, pe diferite
forme de manifestare a puterii, acestea fiind determinate de modul
de abordare şi analiză a fenomenului în cauză.
Puterea e multilaterală: ea se prezintă în diverse faţete, şi în
fiecare dintre ele se descoperă una dintre laturile ei. Tocmai de aceea
în elucidarea naturii puterii şi cauzelor sau motivelor provenienţei ei
în ştiinţa politică există câteva abordări. Fiecare dintre ele centrează
atenţia pe una din laturile acestui fenomen complex.
1. Definiţiile teleologice (din punct de vedere a scopului)
caracterizează puterea ca posibilitatea subiectului de a-şi atinge
scopul urmărit. „Puterea poate fi definită ca realizarea scopului
urmărit” – scria B. Russel. Această definiţie caracterizează puterea
nu numai din poziţia relaţiilor dintre oameni, dar şi a influenţei
reciproce a individului şi lumii înconjurătoare, subliniindu-se puterea
omului asupra naturii.
2. Interpretarea sistemică a puterii, care decurge din teza că
ea nu este rezultatul relaţiilor individuale, ci a sistemului social.
Conform acestei teorii, puterea este posibilitatea sistemului de a
asigura executarea obligaţiilor asumate cu ajutorul elementelor sale,
îndreptate spre asigurarea scopurilor colective. T. Parsons, autorul
acestei concepţii, priveşte puterea ca relaţie dintre subiecţii inegali în
drepturi, a căror conduită este determinată de rolul lor (de exemplu,
guvernanţii şi guvernaţii). In cazul dat puterea apare ca posibilitatea
subiectului da a acţiona conform statutului său şi a funcţiilor sale în
26
sistemul social. Această interpretare decurge din teoria generală a
mişcării sau acţiunii, care priveşte societatea ca un sistem unitar bine
structurat în cadrul căruia fiecare element îndeplineşte anumite
funcţii pentru a-i asigura buna funcţionare în întregime. Unii
reprezentanţi ai acestei teorii privesc puterea ca mijloc al comunicări
sociale, care permite soluţionarea conflictelor de grup şi asigură
integritatea societăţii.
3. Interpretările structural-funcţionale ale puterii o
caracterizează ca posibilitatea autoorganizării comunităţii umane,
bazată pe împărţirea raţională a funcţiilor de conducere şi executive.
Puterea apare în calitate de mecanism universal al integrării,
coordonării şi sistematizării acţiunii reciproce a oamenilor care-şi
realizează propriile interese. Existenţa puterii este determinată de o
necesitate obiectivă, deoarece, cum am menţionat mai sus,
posibilităţile şi interesele indivizilor care alcătuiesc societatea
variază, şi în lipsa ei, adică a puterii, societatea nu ar fi avut
posibilitatea să existe şi să se dezvolte din cauza conflictelor interne.
Puterea este specificul statutelor sociale, a rolurilor care permit de a
controla sursele, mijloacele de influenţă. Puterea e legată de ocupaţia
celor cu funcţii de răspundere, care permit influenţarea oamenilor cu
ajutorul sancţiunilor pozitive şi/sau negative prin intermediul
achitării sau încriminării. Puterea este posibilitatea de a influenţa în
ultimă instanţă destinele, conduita şi activitatea oamenilor prin
intermediul constângerilor juridice, a autorităţii şi voinţei.
4. Interpretarea behavioristă priveşte puterea ca un anumit fel
de conduită, prin care unii comandă, iar alţii se supun. Puterea este
identificată cu forţa celui ce o posedă fiindu-i recunoscut dreptul de
a conduce oamenii. Natura puterii este lămurită, determinată de
particularităţile biologice ale individului-purtător al puterii. Şi după
cum unui îi este dat să conducă, după părerea acestor autori, tot aşa
şi celuilalt îi este dat să se supună şi este gata să facă acest lucru.
Behavioriştii privesc procesul politic ca o ciocnire a tendinţelor
individuale de putere în care obţine puterea cel mai tare.
5. Una din cele mai răspândite, am spune dominantă în
politologie, este definiţia puterii, formulată de Max Weber „puterea
este orice posibilitate de a-ţi impune voinţa personală în cadrul unui
sistem al relaţiilor sociale, chiar şi în condiţiile opunerii unei părţi,
indiferent pe ce este întemeiată o aşa posibilitate”.
27
 Diversitatea definiţiilor puterii poate fi redusă la două
orientări. Reprezentanţii primei consideră că puterea este o însuşire,
o calitate a personalităţii, pe care având-o ea poate conduce cu alţii.
Adepţii celei de-a doua orientări definesc puterea ca o relaţie de
interdependenţă dintre subiectul şi obiectul puterii. Majoritatea
definiţiilor cunoscute reies din faptul că puterea este începutul
organizatoric, reglementator şi de control al politicii. Puterea şi
politica sunt într-o interacţiune permanentă. În conformitate cu mai
multe definiţii puterea este o relaţie volitivă, bilaterală, asimetrică
dintre un subiect şi un obiect, în care subiectul prin intermediul unei
diversităţi de mijloace controlează obiectul.
Constituind la rând cu puterea economică, culturală,
administrativă, individuală, divină etc., o formă de putere, anume a
puterii sociale, puterea politică îşi are specificul său deosebindu-se
de alte forme ale puterii prin câteva trăsături distinctive, precum:
1. se manifestă la nivelul cel mai general al societăţii,
asigurând organizarea şi conducerea ei la nivel global, dar având un
caracter teritorial, spaţiu delimitat;
2. prin forţa de care dispune, ea deţine capacitatea de a
coordona celelalte forme ale puterii, pe care le slujeşte în scopul
asigurării concentrării acestora spre o conducere unitară cu caracter
suveran;
3. se exercită, de regulă, pe baza unei legislaţii asigurate de
Constituţie şi alte legi.
Aşadar, puterea politică asigură organizarea societăţii în
ansamblul său, constituie elementul integrator, veriga principală de
legătură a tuturor structurilor sociale.
Forţa şi capacitatea puterii de a-şi îndeplini rolul său pe
deplin depinde de structura şi funcţionarea ei. Ea este compusă din
următoarele elemente:
Izvoarele puterii: autoritatea, forţa, prestigiul, legea, bogăţia,
cunoştinţele, charisma, taina, interesele, etc.;
Subiecţii puterii: statul cu instituţiile sale, elitele şi liderii
politici, partidele politice;
Obiectele puterii: individul, grupul social, masele, clasele,
naţiunile, societatea, etc.;
Funcţiile puterii: dominaţia, conducerea, reglarea, controlul,
cârmuirea, coordonarea, organizarea, mobilizarea;
28
 Resursele puterii: constrângerea, violenţa, convingerea,
stimularea, dreptul, tradiţiile, teama, miturile, etc.
Subiectul şi obiectul puterii sunt purtătorii, agenţii ei
principali. Subiectul (actorul) puterii reprezintă elementul activ care
coordonează procesul puterii. În calitate de subiect al puterii poate fi
personalitatea, organizaţiile, comunitatea oamenilor (poporaţia) sau
chiar comunitatea mondială. Subiectul puterii politice cunoaşte mai
multe niveluri. Primul nivel îl ocupă indivizii şi grupurile sociale. Al
doilea nivel – organizaţiile politice (statul şi instituţiile lui, partidele
politice). Subiect al puterii la nivel superior sunt organizaţiile care
întreţin relaţii de putere: elitele şi liderii politici.
În calitate de obiecte ale puterii sunt individul, grupul social
sau etnic, poporul, etc. Puterea tot timpul este o relaţie dintre două
sau mai multe părţi, de cele mai multe ori, bilaterală, asimetrică,
bazată pe voinţa conducătorului, dar şi pe interacţiunea dintre
subiectul şi obiectul ei.
Ea nu este posibilă fără supunerea obiectului. Dacă o astfel
de supunere nu există, apoi nu este nici putere. Frontierele relaţiilor
dintre subiectul şi obiectul puterii se răspândesc până la împotrivirea
consecventă, până la lupta definitivă care nu exclude chiar lichidarea
fizică (dar în aceste condiţii puterea lipseşte) a uneea din părţi. Însă
puterii îi este cunoscută în cele mai dese cazuri supunerea benevolă a
obiectului, din care reiese o relaţie normală între subiect şi obiect.
Supunerea este un fenomen normal la fel ca şi conducerea.
Motivaţia supunerii este complicată. Ea poate fi motivată de
frică, de anumite interacţiuni şi posibilitatea subiectului de a pedepsi
obiectul; de o deprindere veche de a fi supus; de cointeresarea în
respectarea şi realizarea tuturor deciziilor subiectului; de
convingerea în necesitatea supunerii; ea mai poate fi bazată pe
autoritatea conducătorului sau poate fi întemeiată pe identitatea
subiectului şi obiectului puterii.
Una din cauzele principale ale supunerii unor oameni altora
se consideră distribuirea inegală a resurselor puterii. În sens larg,
resursele puterii, reprezintă „tot” ce poate fi utilizat de un grup de
oameni în procesul influenţării altui grup (R. Dahl). În sens îngust,
resursele puterii includ mijloacele care asigură influenţa subiectului
asupra obiectului. Cel mai des întâlnite sunt: stimularea, pedepsirea,
convingerea.
29
 Există mai multe clasificări ale mijloacelor puterii. În
conformitate cu una din ele, mijloacele se clasifică în economice,
sociale, juridice, politice, informaţionale, culturale şi de coerciţie,
adică de constrângere (inclusiv violente).
Pe parcursul dezvoltării societăţii şi însăşi a structurii puterii,
resursele de asemenea au suferit modificări. Odată cu apariţia
proprietăţii private şi împărţirea societăţii în clase principalele surse
ale puterii au devenit bogăţia şi forţa. La această etapă istorică
puterea era identificată cu domnia, însă mai târziu, în societatea
industrială, principală resursă a puterii devine organizaţia. Pe când în
condiţiile societăţii postindustriale pe primul loc e situată informaţia.
Alături de alte-resurse, care în genere nu dispar şi nu-şi pierd
valoarea, informaţia devine cea mai importantă sursă a puterii nu
numai în plan naţional ci şi internaţional. Nu zădarnic astăzi se
spune: cine stăpâneşte informaţia, stăpâneşte lumea. Este o maximă
incontestabilă confirmată de foarte mulţi specialişti aparţinând
diferitor domenii.
Există mai multe criterii de clasificare a surselor puterii. Unul
din cele mai timpurii şi răspândit este criteriul antropologic.
Confucius, de-o vorbă, considera resurse importante ale puterii
conducătorului exemplul personal, precum şi conformarea acestuia
principiilor morale, dreptăţii, principiilor umanistice etc.
N.Machiavelli, ceva mai târziu evidenţiază alte două motive
principale ale comportamentului uman: dragostea şi frica. Omul care
impune frica,- scrie gânditorul, - e capabil să conducă tot atât de
efectiv ca şi cel care este iubit. Pe lângă frică şi dragoste,
Machiavelli considera resurse ale puterii pasiunile omului şi viciile
lui. Iar clasificările care au apărut şi mai târziu, la fel bazate pe
principiul antropologic, au adăugat la frică, ca sursă a puterii,
convingerea şi interesul. Şi dacă convingerea poate fi folosită în
calitate de izvor al puterii atât în societatea democratică cât şi în cea
totalitară, apoi sursa interesului constituie baza relaţiilor de putere,
mai ales în condiţiile societăţii pluralismului democratic, unde
politica ia naştere ca obiect de vânzare-cumpărare, adică
promisiunea în schimbul votului. Una din tipologiile contemporane,
care include diferite criterii luate împreună în diferite combinaţii, a
fost elaborată de sociologul american A. Toffler . După părerea
autorului, în societatea contemporană se atestă, sau se urmăreşte o
30
anumită „amestecare a puterii”, deoarece în cadrul ei au avut loc
modificări importante în însuşi sistemul de surse ale puterii. De-a
lungul secolelor puterea miza pe trei resurse: forţă, bogăţie,
cunoştinţe, toate acestea interacţionând permanent şi reciproc. În
dependenţă de resursele ce stau la baza ei s-au conturat trei tipuri de
putere: puterea, bazată pe forţă reprezintă, după autor, cel mai de jos,
adică inferior, tip de putere şi acest tip practic s-a compromis,
necătând la aceea că a fost folosită pe larg, atât în trecut cât şi în
prezent; puterea politică de calitate medie, sau de tip intermediar, e
legată de bogăţie; puterea de ce-a mai înaltă probă sau calitate, de cel
mai înnalt tip este cea bazată pe cunoştinţe, care în prezent devin cea
mai scumpă dintre resursele puterii.
Specificul diferitor elemente ale puterii (subiect, obiect,
resurse) poate fi folosit în calitate de bază a tipologizării ei. Cea mai
clară şi productivă clasificare a puterii politice în societate, reieşind
din resursele pe care ea se bazează, este cea după care deosebim
puterea economică, puterea socială, cea informaţională, culturală şi
de constrângere.
Puterea economică reprezintă controlul asupra resurselor
economice, posedarea diferitor bunuri materiale. În perioade relativ
liniştite ale dezvoltării societăţii, puterea economică domină celelalte
tipuri de putere, deoarece „controlul economic” este controlul asupra
mijloacelor de atingere a scopurilor societăţii.
Puterea economică e strâns legată de cea socială, care asigură
împărţirea poziţiilor pe scara socială – statutelor, funcţiilor,
privilegiilor. Statele contemporane dezvoltate posedă o mare putere
socială şi cu ajutorul ei pot influenţa diferite pături sociale, câştigând
susţinerea lor, pe când cele subdezvoltate sau în dezvoltare au doar
numai de pierdut în acest sens.
Puterea cultural-informaţională este în primul rând, puterea
asupra oamenilor cu ajutorul cunoştinţelor ştiinţifice, informaţiei şi
mijloacelor de răspândire a lor. Mai mult ca atât, puterea morală,
religioasă şi alte tipuri de putere sunt legate de supunerea în baza
autorităţii.
Puterea de constrângere se sprijină pe resursele de forţă şi
înseamnă controlul oamenilor cu ajutorul aplicării sau ameninţării
aplicării forţei fizice. Puterea de constrângere nu trebuie confundată
cu cea politică. Forţa de constrângere poate fi aplicată şi în afara
31
sferei politice sau pentru atingerea scopurilor nepolitice. Puterea
politica ca una din principalele manifestări ale puterii e caracterizată
de aptitudinea reală, dreptul şi posibilitatea subiectului politic
(individ, grup) de a-si realiza voinţa prin politică şi acte normative.
Puterea politică există şi funcţionează în diverse forme: de
stat, de partid, locală, internaţională etc. Cea mai de bază,
fundamentală şi mai dezvoltată este puterea de stat, care formează
nucleul puterii politice.
Puterea de stat este o formă a puterii politice întemeiată pe un
aparat specific al impunerii, fiind înzestrat cu dreptul unic de a
adopta legi şi de a aproba diverse acte normative, ce se impun
tuturor membrilor societăţii. Spre deosebire de puterea politică,
puterea de stat deţine monopolul asupra aplicării forţei, constrângerii
(armata, poliţia, judecata, procuratura etc.), aceasta însă nu înseamnă
utilizarea lor obligatorie în atingerea cărorva scopuri politice.
Puterea politică funcţionează fără un sistem al impunerii, nu se
întemeiază pe institutul dreptului, ci prin intermediul organizaţiei,
normelor recunoscute de ea, care nu au caracter juridic. Puterea
politică se întemeiază pe principii şi norme ce reprezintă valori
generale şi ideologice. Diverse forme ale puterii interacţionează între
ele, iar în rezultatul procesului cumulativ se intensifică însăşi
puterea. Contopirea mai multor forme de putere - economică,
socială, informaţională, cultural-spirituală în una, cea politică se
observă în statele totalitare. În statele democratice acestea sunt
separate. De exemplu, în economie, sunt organizate diferite centre de
influenţă care concurează liber între ele în problema influenţei
asupra pieţei de desfacere. În politică are loc divizarea puterii între
stat, partide şi grupurile de interese, de asemenea sunt separate
puterea legislativă, executivă şi judecătorească.
Puterea politicii se răsfrânge asupra întregii vieţi sociale. Ea
se prezintă ca sistemul a trei tipuri de relaţii: relaţii social-politice,
care cuprind relaţiile claselor şi păturilor sociale şi a organizaţiilor cu
puterea politică; relaţii politico-conducătoare, care reglează
raporturile economice, sociale, spirituale dintre subiecţii politici şi
organizaţiile sociale; relaţii politico-ideologice care influenţează
permanent şi total conştiinţa de masă.

32
 3. Dominaţia politică şi legitimitatea puterii, funcţiile
puterii politice
Dat fiind faptul, că puterea este conceptul fundamental al
ştiinţelor sociale, este firesc ca pe parcursul secolelor în jurul ei să
fie expuse, iar astăzi să existe şi coexiste o sumedenie de poziţii,
aprecieri, atitudini destul de diferite despre ea. Şi dacă Ş.
Montesqueu avertiza că „cei care au deţinut o funcţie un timp mai
îndelungat, tind să abuzeze de ea”, iar N.Machiavelli, mult mai
înainte sugera ideea că abuzul de putere în anumite circumstanţe
poate fi acceptat, adică justificat, la vârful piramidei politice, atunci
Hume ne oferă una dintre primele versiuni clare, care tinde să
aprecieze şi să studieze politica fără echivoc, în mod pozitiv. După
Hume puterea este mai degrabă forţa de facto a dreptului, pentru că
acapararea puterii conduce la instituirea autorităţii şi înrădăcinarea
credinţei.
Termenul de „legitimitate” a apărut la începutul sec. XIX în
Franţa şi însemna iniţial puterea instituită legal. Această legitimitate
reflectă convingerea oamenilor în faptul că puterea instalată are
dreptul să conducă societatea şi deciziile ei sunt obligatorii pentru
toţi, şi deci, necesită a fi executate fără careva dezbateri sau îndoieli.
Istoria însă înregistrează două tipuri de manifestare a legitimităţii:
divină şi civilă. Cea divină a luat naştere încă în antichitate, când
puterea monarhului era considerată divină. Această situaţie s-a
păstrat şi în evul mediu şi, chiar mai târziu, într-o formă mai slab
pronunţată, în perioada monarhiilor constituţionale. Legitimitatea
civilă a puterii politice poate fi considerată forma superioară de
legitimitate, având la bază acordul şi voinţa cetăţenilor cu privire la
exercitarea puterii. Legitimitatea civilă a puterii se realizează prin
alegeri libere cu caracter universal, direct şi secret, prin
referendumuri, diferite sondaje etc.
Legimitatea puterii politice se realizează la diverse niveluri:
la nivel ideologic puterea este recunoscută ca valoare prin prezenţa
sa însăşi, ori în calitate de forţă ce realizează valorile caracteristice
societăţii date;
la nivel de personalitate legimitatea puterii se realizează ca o
acceptare de către cetăţeni a acţiunilor persoanei sau grupei sociale,
care deţin puterea;

33
la nivel de structură legimitatea puterii se realizează ca o acceptare
de către cetăţeni şi grupurile sociale a normelor şi legilor politice,
care au fost înaintate sau impuse de către puterea politică.
Orice putere se străduieşte de a fi legitimă, adică recunoscută
şi acceptată de societate. În acest scop pot fi utilizate cele mai
diverse mijloace: sprijinul pe tradiţiile şi mentalitatea existentă în
societate; asigurarea ordinii necesare în societate, ce constituie
conomitent un scop şi sarcină a puterii politice, o condiţie de bază a
progresului social; modificarea bazei legislative şi adaptarea ei la
cerinţele transformărilor preconizate de societate şi la condiţiile
dictate de etapa curentă a progresului social.
Pentru a asimila mai bine noţiunea de „legimitate”, trebuie de
subliniat că există mai multe modalităţi şi mecanisme prin care
puterea politică se impune ca legitimă.
În legătură cu aceasta considerăm necesar a ne pronunţa
asupra noţiunii „dominaţie politică”. Ea poate fi percepută ca
supunere relativă sau absolută a unui subiect, unei clase sau a unui
grup social altui subiect individual, personificat sau colectiv.
Dominaţia apare atunci când se instituţionalizează puterea, când
relaţiile ei devin stabile, când în societate se afirmă unele poziţii, pe
care ocupându-le, poţi decide, ordona, permite sau interzice. De
exemplu, puterea politică, cu ajutorul forţelor armate poate să se
afirme înaintea dominaţiei, adică până la instituţionalizarea puterii,
însă după cum a demonstrat nu o dată istoria, în aşa cazuri ea nu se
va menţine timp îndelungat, cu atât mai mult că ea nu este legitimă.
Vestitul sociolog şi politolog german Max Weber ne-a lăsat
ca moştenire o tipologie ideală, putem spune clasică, a dominaţiei
politice bazate pe legitimitate, pe încredere în validitatea autorităţilor
şi actelor lor. Analizând în mod dialectic problema ordinii politice
atât la nivelul guvernanţilor care distribuie comenzile, cât şi la
nivelul guvernanţilor care le acceptă, Max Weber distinge trei tipuri
de legitimitate politică:
1) legitimitate politică tradiţională - formă de dominaţie
politică bazată pe încrederea în caracterul divin, sacru al tradiţiilor,
care dictează, sau stabilesc, regulile vieţii publice. Autoritatea cu
care este investit şeful statului poate varia în dependenţă de esenţa
puterii pe care o concentrează în mâinile sale şi de capacităţile sale,

34
dar în fiecare din aceste cazuri titularul puterii chiar relativ
mediocru, este considerat moştenitorul unei tradiţii sacre;
2) legitimitate raţional-legală, sau raţional-juridică, care este
o formă de dominaţie politică bazată pe încrederea membrilor
societăţii, cetăţenilor în legalitatea şi raţionalitatea titlurilor şi
deciziilor elaborate de autorităţile politice centrale. Legitimitatea
raţional-legală îşi găseşte expresia cea mai vie în statul modern şi
mai ales în administraţia de tip raţional-birocratic pe care se bazează
pentru a-şi realiza obiectivele;
3) legitimitatea charismatică, care desemnează o formă de
dominaţie politică fondată pe încrederea oamenilor, cetăţenilor, dacă
nu a tuturora, apoi a unei părţi însemnate din ei, în capacităţile ieşite
din comun, supranaturale ale conducătorilor, guvernanţilor. Aceştea,
după credinţa şi convingerile lor sunt dotaţi cu „charismă” - adică cu
capacităţi fără egal, dumnezăieşti. Regimul charismatic şi eroul se
distinge printr-o solicitare permanentă de adepţi, susţinători şi o
teatralizare nevrotică a scenei politice. Practica dictaturilor
cunoscute - comuniste şi fasciste prin idolii lor (Lenin, Stalin,
Mussolini, Hitler) a demonstrat cu toată claritatea acest lucru.
Aceste tipuri de legitimitate practic nu există în stare pură în
realitate. Care din tipurile de legitimitate nu l-am lua, el conţine în
sine într-o doză mai mare sau mai mică anumite elemente
împrumutate din celelalte, apropiindu-se de modelul modern,
raţional legal.
Pentru îndeplinirea rolului său, independent de forma de
manifestare, Puterea politică trebuie să facă faţă mai multor funcţii:
- elaborarea liniilor directoare şi a deciziilor, în conformitate
cu care trebuie să acţioneze;
- găsirea celor mai adecvate forme de organizare a grupurilor
sociale şi a societăţii în întregime pentru a acţiona în conformitate cu
direcţiile schiţate;
- constrângerea prin diferite mijloace pentru a-i determina pe
oameni să acţionate în conformitate cu directivele adoptate, ori de
reprimare a celor ce se împotrivesc;
- controlul şi supravegherea după modul şi felul în care se
transpun în viaţă deciziile politice, linia politică trasată, dacă ele sunt
respectate, iar, măsurile ce se impun, sunt în conformitate cu legea;
- păstrarea integrităţii şi unităţii societăţii.
35
 Generalizând ultima întrebare a prelegerii date vom
menţiona, că puterea politică are meniea de a asigura ordinea şi
stabilitatea socială, pacea civică, bunăstarea cetăţenilor, de a veghea
ca procesul social global să se desfăşoare în conformitate cu normele
şi legile democratice. Dat fiind faptul, că mai devreme sau mai târziu
orice putere tinde spre abuzuri, problemă principală şi mereu actuală
a politicii nu este cine trebuie să conducă, ci cum poate fi limitată
puterea politică pentru a preveni abuzurile.
La finalul acestei prelegeri se impun următoarele concluzii:
1). Puterea este proprie oricărei societăţi, fiind o proprietate a
relaţiilor sociale, rezultat al conflictelor şi tensiunilor cu care se
confruntă societatea umană, necesitând găsirea unor metode şi forme
de rezolvare a lor.
2). Totodată puterii i se mai adaogă şi o necesitate externă,
dat fiind faptul, că societatea are nevoie de a se proteja de pericolele
externe, reale sau potenţiale.
3). Puterea se instituţionalizează în cele mai diverse domenii,
de aici şi o diversitate de expresii, care o identifică: putere politică,
legislativă, economică, judecătorească etc..
4). Puterea politică constituie capacitatea de a-i obliga pe
actorii unui sistem social dat să-şi îndeplinească obligaţiunile pe care
le impun obiectivele colective.
5). Dacă puterea înseamnă posibilitatea de a face să triumfe
propria voinţă, oricare ar fi mijloacele folosite în acest scop, apoi
dominaţia presupune din partea celor ce se supun nu numai
disciplină, ci şi o anumită voinţă de a se supune, oricare ar fi
motivaţia ei.
6). Legitimitatea puterii este caracteristică unei instituţii de a
fi constituită conform legii sau accepţiuni sociale (alegeri). Max
Weber distinge trei tipuri de legitimitate: tradiţională, raţional-legală
şi charismatică.

36
 Tema 4. Sistemul politic
Printre noţiunile împrumutate de ştiinţa despre politică de la
alte ştiinţe este cea de „sistem” prin care în genere se subînţelege 1)
un ansamblu de elemente materiale sau ideale interdependente şi
constituind un întreg organizat, care stabileşte ordinea într-un anumit
domeniu, care determină şi reglementează funcţionarea unei
activităţi practice în conformitate cu scopul urmărit; 2) totalitatea
elementelor şi relaţiilor pe baza cărora este constituit un sistem; 3)
un ansamblu ordonat, care apare ca rezultat al unei clasificări. Aceste
semnificaţii ale cuvântului sistem vor avea o importanţă principială
metodologică în tratarea acestei teme a cursului.
Puterea politică se înfăptuieşte printr-o adevărată reţea
instituţională, care include un ansamblu întreg de elemente,
reprezentând o varietate de sistem, un subsistem al sistemului social
global, alături de cel economic, social în sensul îngust al cuvântului
şi cultural. Înţelegerea sistemică a politicii va fi în centrul atenţiei
prelegerii care urmează.
Planul:
1. Esenţa, structura şi funcţiile sistemului politic.
2. Tipologia sistemelor politice.
3. Constituirea sistemului politic al Republicii Moldova.
1. Esenţa, structura şi funcţiile sistemului politic
Politologia studiază sistemul politic ca pe un fenomen
integru, care prin existenţa sa determină toate sferele de bază ale
activităţii umane. El reflectă diversitatea de interese a grupurilor,
păturilor, claselor, etniilor din care este compusă societatea. Prin el
are loc ciocnirea, confruntarea şi articularea (coordonarea) voinţei
diferitor subiecte, forţe sociale, se elaborează decizii cu autoritate, în
stare să reglementeze întregul proces social, să orienteze activitatea
tuturor actorilor vieţii sociale.
Definiţia conceptului de sistem politic a parvenit relativ
târziu, în literatura de specialitate din perioada postbelică operându-
se mai mult cu noţiunea organizare (sau organizaţie) politică a
societăţii. Nu rareori noţiunea dată se identifică cu sistemul social
global. Deşi această întrebare a politologiei nu poate fi calificată ca o
pată albă, adică un segment încă neexplorat până la sfârşit din
domeniul investigativ al politologiei, nu există o concepţie unică,
37
unanim acceptată vizând sistemul politic. Sistemul politic este în
mod diferit interpretat de diferiţi cercetători. Putem observa că
definiţia lui se efectuează a) prin structură; b) prin funcţii; c) prin
îmbinarea (combinarea) acestora, evidenţiindu-se anumite laturi
majore, sau mai importante din punctul de vedere al autorilor,
existenţiale ale lui. Vom menţiona unele din aceste abordări,
considerând, că cunoaşterea lor creează o imagine mai completă
despre acest fenomen. Spre exemplu C. Vîlsan, susţinându-i pe mai
mulţi politologi menţionează, că pentru definirea conceptului de
sistem politic trebuie avute în vedere atât perspectiva structurală cât
şi cea funcţională. Din perspectiva structurală sistemul politic
reprezintă un subsistem parţial al sistemului social global, fiind
alcătuit din relaţiile politice, instituţiile politice, concepţiile politice,
formele şi mijloacele activităţii politice cu normele şi valorile lor
politice corespunzătoare. Aici se fac absente interesele politice, care,
credem, sunt generatorul funcţional al acestuia (sistemului politic).
Din perspectiva funcţională sistemul politic este văzut ca cel ce
asigură organizarea şi conducerea societăţii în ansamblu.
Sistemul politic are modul său de organizare, compoziţia sa
internă, caracterizată prin natura şi însuşirile elementelor
componente, prin legăturile şi interacţiunile lor reciproce.
Referindu-ne la esenţa structurală a sistemului politic vom
mai trece în revista câteva păreri (abordări). Astfel elemente
structurale ale lui sunt considerate:
- puterea, relaţiile, normele şi principiile, conştiinţa şi cultura
politice;
- puterea, interesele, politica şi cultura politică (P. Şaran);
- liderismul, organele puterii, reglementarea, fiindu-se
specificat că element central al sistemului este puterea politică;
- instituţiile politice, instituţiile parţial politice (ex.
sindicatele, organizaţiile cooperatiste, de tineret etc.), instituţiile
nonpolitice (ex. organizaţiile benevole sportive, de caritate,
confesiunile religioase etc.);
- statul, asociaţiile şi organizaţiile sociale cu caracter politic
pronunţat, formaţiunile politice specifice (grupuri de interese,
grupuri de presiune), organizaţiile sociale, instituţiile ideologice.
Din aceste viziuni rezultă că sistemul politic reprezintă un
ansamblu ramificat de diverse instituţii politice, comunităţi social-
38
politice, forme de interacţiuni şi interrelaţii dintre ele, prin care se
realizează puterea politică.
O anumită completare şi detaliere - explicaţie a structurii
sistemului politic este şi cea conform căreia elemente ale lui sunt:
subsistemul instituţional, subsistemul normativ (sau de reglare),
subsistemul ideologic, subsistemul comunicativ, subsistemul
cultural.
Subsistemul instituţional încorporează totalitatea de instituţii
(organizaţii, formaţiuni care sunt legate cu funcţionarea puterii
politice). Din acestea fac parte organele statale (legislative,
executive, judecătoreşti), infrastructura politică, multimedia (presa,
radioul, televiziunea), biserica (aceasta din urmă nu este inclusă în
sistemul politic de unii savanţi politologi).
Subsistemul normativ sau de reglare, care include normele
politice, principiile şi tradiţiile morale, care determină şi
reglementează viaţa politică. Acestea sunt normele de drept fixate în
Legea fundamentală şi alte acte juridice normative, normele statutare
ale organizaţiilor obşteşti, obiceiurile şi tradiţiile, scrise şi nescrise,
dar recunoscute şi respectate de societate, principiile şi normele
etico-morale.
Subsistemul ideologic conţine şi reflectă totalitatea de idei,
concepte şi reprezentări sentimente şi afecţiuni politice, extrem de
diverse după conţinut ale tuturor subiectelor participanţi în viaţa
politică. Ele pot fi atât la nivelul empiric al psihologiei politice,
conştiinţei cotidiene cât şi la nivel teoretic, de ideologie sau ştiinţă
politică, ele pot fi atât individuale, cât şi colective - de grup, de clasă
ş.a. Ele se manifestă în închipuiri, percepţii, idei, concepţii, teorii,
principii, lozinci, idealuri, sentimente, superstiţii, tradiţii, opinii,
păreri etc.
Subsistemul comunicativ însumează totalitatea de relaţii şi
forme de interacţiune dintre diverse unităţi sociale - grupuri, clase,
naţiuni, indivizi, care vizează participarea lor politică - în instituirea,
organizarea, realizarea şi dezvoltarea instituţiilor politice, în legătură
cu elaborarea şi transpunerea în viaţă a politicii. Aici pot fi văzute
două modalităţi de bază de manifestare a acestor relaţii: a) relaţiile
politice orientate spre întărirea şi consolidarea orânduirii politice
existente; b) relaţii politice, care contestă această orânduire şi care

39
exprimă interesele forţelor sociale moderat opoziţioniste sau
revoluţionare.
Subsistemul cultural încorporează acea totalitate de modele
tipice de comportament politic manifestate în stereotipuri
înrădăcinate de închipuiri şi reprezentări politice, orientări valorice
ale subiectelor vieţii sociale, care asigură viabilitatea şi stabilitatea
sistemului politic. Acest subsistem este indicele unităţii şi coeziunii
societăţii în ansamblu, a diferitor grupuri din care este compusă
societatea, trăiniciei bazei sociale a puterii politice, a elitei
guvernante, sau din contra - discordiei, atomizării, dispersării
acesteia şi respectiv a şubrezeniei acestei baze. După gradul de
dezvoltare sau maturitate a subsistemului cultural se poate prezice
reacţia populaţiei la deciziile politice adoptate de guvernanţi, se
poate aprecia dacă procesul de reproducere a vieţii politice, a
sistemului politic se desfăşoară normal, sănătos şi succesiv în baza
continuităţii, sau retrăieşte clipe sau timpuri grele, de criză.
Se cer menţionate şi alte elaborări extrem de valoroase ce ţin
de elucidarea întrebării despre esenţa sistemului politic, din rândul
cărora fac parte următoarele. Unul din primii cercetători ai
politicului ca sistem D. Easton desprinde în sistemul politic
mecanismul de transformare a impulsurilor sociale ce vin din
societate în activităţi şi decizii politice. Alt autor, J. W. Lapierre
constată în sistemul politic ansamblul proceselor de decizie care
primesc totalitatea unei societăţi globale. La baza definirii sistemului
politic cercetătorul francez M. Duverger pune specificul organelor
puterii de stat şi modalitatea de înfăptuire a guvernării. Specificitatea
sistemului politic este văzută de către G. Bouthoul conform gradului
de libertate a cetăţenilor. O. Şabrov defineşte sistemul politic drept
totalitatea de instituţii sociale unite prin relaţii, care au dat naştere
puterii politice aranjându-le într-un anumit sistem. Printre alte
rezultate investigative vizând sistemul politic constatăm definirea lui
ca ansamblu al relaţiilor, instituţiilor, concepţiilor politice şi a
raporturilor dintre ele; identificarea sistemului politic cu regimul
politic; aprecierea lui ca un mecanism de autogestiune socială în
cadrul cărora instituţiile politice sunt piesele centrale.
Din cele constatate putem conchide, că sistemul politic
reprezintă totalitatea instituţiilor, organizaţiilor, relaţiilor, ideilor şi
normelor ghidate de interesele politice şi care asigură reglementarea
40
politică a vieţii societăţii - reglementare realizată prin intermediul
puterii de stat. Din această definiţie rezultă, că:
a) sistemul politic se impune ca un ansamblu (organism)
complex, alcătuit din diverse fenomene politice;
b) sistemul politic nu administrează nemijlocit cu societatea,
nu o dirijează în mod direct, ci exercită asupra ei o influenţă general
orientativă;
c) nucleu al sistemului politic, ca de altfel şi a sferei politice,
este statul, puterea de stat - aşa cum în sistemul economic nucleu
este proprietatea, iar în sistemul cultural - cultura în înţelesul propriu
(îngust) al cuvântului.
Sistemului politic îi sunt proprii mai multe caracteristici
(trăsături) din rândul cărora evidenţiem următoarele: 1) unitatea şi
integritatea sistemului politic; 2) punctul central al sistemului politic
îl constituie mecanismul realizării puterii de stat - care nu se reduce
doar la activitatea statului şi instituţiilor lui, ci presupune includerea
în procesul politic şi a altor actori - organizaţii, mişcări, instituţii
sociale, care susţin statul şi participă împreună cu el la realizarea
puterii; 3) sistemul politic are drept condiţie primordială a existenţei
şi funcţionării normale îmbinarea dialectică a stabilităţii şi
dinamismului. În cazul când acest lucru se dereglează, apar
contradicţiile şi crizele, care, nefiind văzute, analizate şi depăşite, se
pot revărsa în acţiuni de protest, chiar revoluţii, în stare să lichideze
sistemul dat, înlocuindu-l cu altul, mai corespunzător exigenţelor
mediului social, adică cerinţelor populaţiei; 4) sistemului politic îi
revine rolul suprem, joacă un atare rol în raport cu toate celelalte
subsisteme ale sistemului social global. Deciziile, instrucţiunile,
dispoziţiile lui, cursul politic elaborat de el sunt obligatorii pentru
toţi şi fiecare; 5) sistemul politic funcţionează într-o măsură mai
mare decât dezvoltarea şi funcţionarea celorlalte ca fiind determinat
de mediul social în ansamblu şi, în particular, de conţinutul şi
caracterul dezvoltării sistemului economic; 6) sistemul politic
dispune de capacitatea de a se autoregla, autoînnoi, autoreproduce
datorită receptivităţii lui la cele ce se petrec în mediul social
înconjurător. Autoizolarea de acest mediu poate costa scump
sistemul. Posibilităţile forţelor politice de a conduce cu sistemul
politic sunt limitate de gradul de maturitate a societăţii (chiar
reformele progresiste pot fi respinse, dacă societatea încă
41
„dormitează”), de nivelul de dezvoltare a ştiinţei politice, de
cunoaşterea legităţilor obiective ale dezvoltării sistemului politic al
societăţii; 7) spre deosebire de alte sisteme sociale - cel politic - într-
o măsură mai mare este formalizat: funcţionarea lui este
reglementată de norme politice şi juridice speciale.
Funcţiile sistemului politic desenează acele capacităţi pe care
trebuie să le aibă sistemul politic ca funcţionalitate.
Există diferite interpretări a funcţiilor sistemului politic.
Diferiţi autori pun accentul pe unele din ele, lăsându-le în umbră pe
altele. Le vom numi pe cele mai fundamentale şi evidenţiate de mai
mulţi autori:
- definirea scopurilor, sarcinilor, căilor de dezvoltare a
societăţii (strategică);
- organizarea activităţii actorilor sociali (societăţii) în vederea
îndeplinirii scopurilor şi sarcinilor propuse, (organizaţională -
organizatorică);
- de distribuire a bunurilor materiale şi spirituale,
(distributivă);
- de articulare (armonizare) a intereselor statului şi unităţilor
sociale, (integrativă - receptivă);
- de elaborare a regulilor şi legilor, care ghidează
comportamentul oamenilor şi grupurilor sociale în societate,
(normativă);
- asigurarea securităţii interne şi externe şi stabilităţii
orânduirii politice, (funcţia de veghe) - integrativă;
- formarea conştiinţei politice, atragerea membrilor societăţii
în viaţa politică (în participarea şi activitatea politică), (socializării
politice);
- controlul îndeplinirii legilor, normelor, combaterea
(prevenirea) încălcărilor acestora, (de control, coercitivă);
- de a exploata resursele materiale şi umane din mediul
naţional şi internaţional în atingerea obiectivelor propuse,
(extractivă);
- simbolică - mobilizatoare.

42
 2. Tipologia sistemelor politice
O întrebare extrem de importantă şi interesantă este cea care
priveşte clasificarea (tipologizarea) sistemelor politice. În literatura
de specialitate sunt înaintate diferite criterii de atare tipologizare,
fiecare dintre acestea îşi aduc contribuţia proprie la cunoaşterea
acestui fenomen complicat. Varietatea sistemelor politice
contemporane este condiţionată de mai mulţi factori printre care:
tradiţiile istorice; baza socială a sistemului; nivelul dezvoltării
economice; tipul formaţiunii social-economice şi regimului politic;
coraportul şi caracterul instituţiilor şi valorilor politice, nivelul
raţionalităţii valorilor şi normelor politice şi în genere a relaţiilor
politice; statutul omului în sistem şi nivelul participării politice a
cetăţenilor; nivelul maturităţii societăţii civile; condiţiile geopolitice
ş.a. Predominarea unora sau altora din aceşti factori determină
particularităţile acestor sisteme şi originalitatea lor.
Una din primele clasificări a fost efectuată după criteriul
raporturilor sistemului politic cu mediul social exterior înconjurător,-
conform căruia sistemele politice se împărţeau în închise (proprii
ţărilor sistemului socialist URSS, Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia
ş.a. din perioada socialistă) şi deschise - proprii ţărilor Occidentului
capitalist.
Politologul francez J. Blondelle deosebeşte sistemele politice
după conţinutul şi formele de guvernare, distigând următoarele 5
tipuri: 1) democraţii liberale; 2) democraţii comuniste (radical-
autoritare); 3) democraţii tradiţionale; 4) democraţii populiste şi 5)
democraţii autoritar-conservatoare.
După criteriul formaţional este raţional de a vorbi despre sisteme
politice sclavagiste, feudale, capitaliste, comuniste, fiecare din
acestea avându-şi specificul lor.
După natura şi izvoarele puterii politice se disting sisteme
politice autocratice şi democratice.
După atitudinea faţă de mediul social sistemele politice se
împart în a) conservatoare; b) reformatoare; c) progresive; d)
reacţionare.
După caracterul şi orientarea (direcţia) procesului politic
distingem a) sisteme politice administrative (de comandă); b)
sisteme politice competitive şi c) sisteme politice consensuale.

43
Reieşind din tipul regimului politic sistemele politice se divizează în
a) democratice; b) autoritare şi c) totalitare.
Există şi alte tipologizări, care în mare măsură se
intersectează cu cele enumerate.
Spre exemplu savanţii D. Berg, H. Mayer, G. Ştammen (nemţi)
disting nouă tipuri de sisteme politice, cel mai performant fiind
ultimul, al 9-lea - sistemul politic parlamentar-democratic, care se
caracterizează prin existenţa pluripartitismului dezvoltat, concurenţa
cinstită a partidelor la alegeri în luptă pentru putere, stabilitate
trainică, de durată şi care nu duce lipsă de lideri, nu are neapărată
nevoie de lideri carismatici.
La etapa contemporană este răspândită şi într-un fel
dominantă clasificarea sistemelor politice propusă de politologul
american G. Almond, care pune la baza clasificării tipul culturii
politice şi distribuirea rolurilor politice între participanţii procesului
politic. El deosebeşte trei tipuri de sisteme politice.
1. Sistemul politic anglo-american este identificat după
următoarele trăsături:
cultura politică plurivalorică, bazată pe calcule raţionale, pe
acorduri, înţelegeri, articulări de interese şi experimentare;
diferenţierea clară a instituţiilor politice şi a funcţiilor lor, o
birocratizare raţională clar exprimată şi pronunţată;
separaţia puterilor şi influenţei;
un înalt grad de stabilitate, datorat eficienţei guvernării şi nivelului
înalt de trai al cetăţenilor.
2. Sistemul politic contiental-european (Ex. Franţa,
Germania, Italia) are în calitate de trăsături următoarele:
împletirea (îmbinarea) ciudată a propriei lor culturi arhaice cu
elemente ale culturii politice anglo-americane; altfel spus acestui
sistem politic îi este proprie o cultură politică eclectică;
dezvoltarea neuniformă.
3. Sistemul politic totalitar are în calitate de particularităţi
următoarele trăsături:
o cultură politică dubioasă şi contradictorie, în aparenţa orientată
către om, valoarea lui, adică pseudoumanistă, deoarece valorile
acestei culturi le sunt impuse cetăţenilor prin constrângere; absenţa
asociaţiilor benevole ale cetăţenilor, totul şi toate sunt regizate;
societatea este dominată de puterea politică hipercentralizată;
44
aparatul de stat, partidele, structurile de forţă - armata, serviciile
secrete etc. sunt construite după tehnologii autoritare, prin
constrângerea puterii, adică contrar principiului benevol.
Această tipologizare întâmpină unele observaţii din partea
unor politologi, mai ales din fostul spaţiu socialist: nu se ţine cont de
structura social-clasială, caracterul diferenţierii sociale a membrilor
societăţii, condiţionată de nivelul dezvoltării modului de producere
(D-Zeorchin) ş.a. Se propune o clasificare într-un fel neutră (dar de
loc nouă, pentru că era răspândită încă până la destrămarea
comunismului. Astfel se disting trei tipuri de sisteme politice -
arhaice (primitive), tradiţionale şi contemporane. O astfel de
clasificare a sistemelor politice era răspândită în Occident prin anii
70 ai secolului trecut. Sistemele politice în această variantă se
împart în: 1) tradiţionale (preindustriale); 2) industriale; 3)
postindustriale,- accentul în acest caz punându-se pe nivelul
dezvoltării social-economice (tehnologice), însă nu sunt ignoraţi şi
alţi factori - politici, sociali, culturali.
Sistemele politice tradiţionale sunt: diverse ca regim politic şi
forme de guvernare; se caracterizează printr-un înalt nivel de
inechitate socială; lor le este proprie slaba diferenţiere a instituţiilor
şi valorilor politice; inseparabilitatea puterii, concentrarea ei în
mâinile unui singur subiect (monarh, dictator, huntă sau oligarhie);
majoritatea populaţiei este înstrăinată de conducerea cu treburile
statului, practic este absentă în viaţa şi procesul politic.
Sistemul politic al ţărilor industriale se caracterizează: printr-
o anumită democraţie a instituţiilor statului şi a societăţii civile;
caracterul clasial al structurilor şi instituţiilor politice; dominarea
anumitor valori ideologice; afirmarea democraţiei de diferite niveluri
şi feluri; avansarea (creşterea, sporirea) instituţionalităţii; caracterul
raţional-birocratic al conducerii statale.
Sistemul politic al ţărilor postindustriale: este mai degrabă în
stadie incipientă, adică, de formare, constituire; se caracterizează
prin convergenţa valorilor neoliberale şi socialiste; are o bază socială
destul de largă, vastă - aceasta fiind societatea bunăstării totale; are o
structură socială multidimensională cu linii complicate şi
întortocheate de intersecţie şi democratică, întrucât ea izvorăşte, sau
are drept bază autodeterminarea în toate aspectele a omului; rolul de
mediator al statului în raport cu structurile societăţii civile;
45
democraţia ca valoare general-umană, care structurează şi determină
activitatea oamenilor şi care este produs al propriei lor alegeri,
condiţie a propriei lor realizări; raporturile de dominaţie sunt limitate
la influenţa reciprocă, la interinfluenţă şi colaborare a subiecţilor şi
obiectelor puterii politice.
Sistemul politic al ţărilor aflate în perioada de tranziţie,
probabil, este cel mai complicat, întrucât el trebuie, este obligat să ia
lecţii din mers şi să se alinieze la cele mai avansate şi moderne
modele, păstrându-şi entitatea sa - lucru care este extrem de
complicat şi de lungă durată.
3. Constituirea sistemului politic al Republicii Moldova
Presupune valorificarea propriei experienţe (istorice,
tradiţionale, inclusiv celei socialiste) şi a practicii altor state, mai
ales, din rândul celor dezvoltate vizând construirea unui sistem
politic eficient şi viabil; crearea, restructurarea, perfecţionarea
tuturor componentelor lui, începând cu conştientizarea intereselor
politice ale cetăţenilor, în primul rând al populaţiei băştinaşe,
fructificarea acestor interese prin intermediul instituţiilor politice şi
relaţiilor politice atât din interiorul cât şi din exteriorul ei;
determinarea unei structuri organizaţionale cât mai bune, raţionale şi
funcţionale atât ca formă cât şi conţinut ş.a.m.d. şi terminând cu
formarea unei culturi politice alese, înalte, participative a cetăţenilor
ei. Este vorba de determinarea clară a statalităţii, a structurii ei
teritorial-administrative, formei de guvernământ, regimului politic, a
cursului general de politică internă şi externă, a obiectivelor
(scopurilor, sarcinilor), căilor şi mijloacelor de atingere a lor; de
realizare consecventă a reformelor structurale multidimensionale,
chintesenţă a cărora trebuie să fie edificarea unei veritabile
economii de piaţă şi o democratizare profundă şi reală; de elaborare
şi perfecţionare a legislaţiei conform exigenţelor europene;
descătuşarea iniţiativei politice a cetăţenilor, realizarea în faptă a
drepturilor şi libertăţilor lor; maturizarea partidelor politice şi a
asociaţiilor, a organizaţiilor societăţii civile; dezrădăcinarea acelor
fenomene şi tendinţe negative care ţin de trecutul socialist (activism
social regizat, produs după metode administrative de comandă);
depăşirea pericolului ohlocraţiei, când mulţimile, nu de fiecare dată
bine instruite şi conştiente, recurg la tehnologii nici pe departe

46
civilizate pentru a soluţiona unele sau altele din cele mai actuale şi
stringente probleme.
Am putea spune în concluzie de asemenea că o mare
importanţă pentru derularea cu succes a proceselor de democratizare
o are maturitatea societăţii civile în R. Moldova. Totodată, cu cât
mai mult va avansa cultura politică a cetăţenilor, cu atât mai de
curând vor apărea condiţiile cele mai favorabile de constituire a unui
sistem politic sănătos, democratic. Cu cât societatea civilă îşi va
cunoaşte şi conştentiza mai bine interesele sale, inclusiv cele
politice, va fi în stare să le prezinte oficialităţilor - instituţiilor puterii
- pentru a fi satisfăcute, cu atât mai devreme R. Moldova îşi va găsi
calea şi direcţia cea dreaptă de dezvoltare, îşi va găsi locul în familia
ţărilor Europei unite.
Din cele relatate în această prelegere facem următoarele
concluzii.
În politologie conceptul de sistem politic se utilizează pentru
a aborda problematica politică ca ceva autonom şi a analiza viaţa
politică ca un ansamblu, ale cărui componente se leagă între ele
formând un tot unitar.
Diversitatea abordării sistemice a Politicului cât şi a
criteriilor de tipologizare a sitemelor politice vorbesc convingător
despre complexitatea fenomenului dat. În principiu aceste abordări
teoretice nu se contrazic şi nu se exclud absolut, nu sunt antagoniste,
ci se intersectează, se completează una pe alta şi se interpătrund,
contribuind la o mai vastă şi profundă înţelegere a realităţii politice
în ansamblu şi a fenomenului dat în particular.
Constituirea unui sistem politic cât mai lucrativ şi eficient
este o sarcină dintre cele mai complicate pentru ţările care urmează
tranziţia de la sistemul politic de tip autoritar-socialist la cel
democratic.

47
 Tema 5. Statul
Societatea politică şi societatea civilă constituie categorii
de bază ale politologiei, fac parte din limbajul ei inedit, având o
importanţă mare pentru înţelegerea problemelor organizării şi
conducerii democratice a societăţii, în special, şi funcţionării ei, în
general. Raportul dintre societatea politică şi societatea civilă
exprimă, în mare măsură, gradul de democratizare a societăţii şi
responsabilitatea cetăţenilor.
Statul reprezintă principala instituţie a sistemului politic,
deoarece, prin intermediul instituţiilor lui se realizează organizarea şi
conducerea societăţii. Datorită acestui fapt problematica statului
reprezintă o importantă pondere în aria de investigare a fenomenului
şi procesului politic.
Planul
1. Esenţa şi geneza statului. Trăsăturile şi funcţiile statului
2. Tipuri/forme de stat
3. Rolul statului în societatea contemporană. Statul de drept.
4. Raporturile dintre Societatea politică şi Societatea civilă.
1. Esenţa şi geneza statului
Vom observa pentru început, că statul în general reprezintă o
noţiune abstractă, nu este ceva palpabil, dar rămâne, în acelaşi timp,
o realitate cotidiană. Statul este forma superioară de organizare
politico-juridică a societăţii, reprezentând şi principala instituţie a
sistemului politic, deoarece anume prin intermediul lui se realizează
elementele esenţiale ale organizării şi conducerii societăţii. Datorită
acestui fapt, problematica statului ocupă o importantă pondere în aria
de investigaţie a fenomenului politic.
Problema definirii statului constituie o preocupare încă din
antichitate şi care continuă şi în prezent. Noţiunea de stat provine de
la latinescul „statius”, care iniţial desemna o „stare de repaus”.
Romanii mai foloseau şi termenul „civitas”, semnificând „cetate”,
„stat”, precum şi „res publica” aproximativ cu acelaşi înţeles.
„Polisul” grecesc desemna noţiunea „cetate-stat”. Expresia „statio”
apare pentru prima dată în lucrarea lui N. Machiavelli „Il Principe”,
în strânsă legătură cu făurirea unităţii statale. Abia în sec. al XVII-
lea această idee este pe larg admisă, termenul începând să pătrundă
în toate limbile.
48
 Diversitatea de păreri privind conceptul de stat se explică
prin: nivelul de cunoaştere propriu momentului istoric dat,
împrejurărilor istorice în care s-a gândit, diversitatea de criterii de la
care s-a plecat etc. În ceea ce priveşte noţiunea propriu-zisă de stat,
nu se poate afirma că există o definiţie unică şi completă.
În sens restrâns, de formă superioară de organizare a
societăţii, statul apare ca un ansamblu de organizaţii publice care
asigură guvernarea şi reprezintă un sistem al acestor organizaţii, prin
intermediul cărora este dirijată societatea.
Dintr-un punct de vedere mai larg, statul este o structură
(entitate) politică , ce se constituie istoric, dintr-un teritoriu situat
între anumite frontiere, dintr-o populaţie (naţiune) şi o putere publică
politică exclusivă (autoritate suverană). De cei mai mulţi analişti
statul este considerat drept acea formă de organizare, instituţie prin
care se exercită puterea politică în limitele unui anumit teritoriu de
cître un grup de oameni organizaţi care îşi impun voinţ şi interesele
asupra societăţii.
De aici, noţiunea de stat are două semnificaţii:
- comunitate de oameni, reprezentată şi organizată de
organele puterii, care se manifestă pe un anumit teritoriu. În acest
sens statul este echivalent cu „ţara” şi cu poporul organizat din punct
de vedere politic. În conformitate cu aceasta utilizăm astfel de
termeni ca: stat român, rus, american etc. ţinând cont de societatea
respectivă, termenul de stat aici fiind echivalentul latinescului
„civitas”.
- organizare politică, un sistem de instituţii, care dispun de
puterea supremă pe un anumit teritoriu şi care dispune de un aparat
coercitiv, fiind echivalentul latinescului „res publica”. Ambele
semnificaţii pot fi admise simultan, fiind complementare.
Statul, ca principala instituţie politică, a apărut pe o anumită
treaptă a evoluţiei istorice, răspunzând nevoilor de dezvoltare şi
progres ale societăţii. În general, apariţia statului este legată cu
perioada de trecere de la organizarea gentilică spre orânduirea
sclavagistă (aproximativ mileniile 5- 4 î.e.n.). Necesitatea apariţiei
statului este legată de nevoia unor comunităţi umane evoluate de a-şi
asigura funcţionalitatea printr-o organizare politică.
Dintre teoriile care s-au formulat în legătură cu geneza şi
conţinutul statului şi care au o largă circulaţie, menţionăm
49
următoarele: teocratică, conform căreia statul apare ca o creaţie
divină, respectul şi supunerea faţă de aceasta fiind apreciate ca o
îndatorire religioasă. Astfel de teorii se întâlnesc în perioada antică,
în feudalism, când se consideră că monarhul este reprezentantul lui
Dumnezeu pe pământ, el primeşte şi exercită puterea de la
Dumnezeu, iar pentru faptele şi actele sale nu este răspunzător decât
în faţa divinităţii; patriarhală, care susţine că statul ar fi luat naştere
direct din familie, iar puterea monarhului din puterea părinteasca a
lui Dumnezeu. Elemente ale unei asemenea teorii întâlnim la
Aristotel, dar şi la unii politologi contemporani ca Robert Filmer,
care în lucrarea sa Patriarhul (1953) considera că monarhul, ca
moştenitor, al lui Adam, este creat de Dumnezeu, ar deţine puterea
de la acesta şi deci implicit ea ar avea un caracter, o natura divina;
contractuală, potrivit căreia statul a apărut pe baza unei înţelegeri
între putere şi cetăţeni, ca o necesitate naturală, teorie susţinută din
antichitate, dar dezvoltată în epoca luminilor, în mod deosebit de Ch.
Montesquieu şi J.J. Rousseau; teoria violenţei a încercat să explice
apariţia statului ca o simpla necesitate naturală a oamenilor de a
curma violenţa din societate, de a stabili ordinea între oameni, clase
şi grupuri sociale. Thomas Hobbes considera că statul nu rezultă
dintr-o înclinaţie a omului spre viaţa socială, ci, dimpotrivă, din
necesitatea temperării agresivităţii lui naturale; teoria organicistă,
este o analogie mecanicistă între organismul uman şi cel social, unde
statul este sinonim cu organismul uman şi este format din mai multe
părţi între care există o legătură indestructibilă; teoria rasistă este o
variantă a teoriei violenţei, în care o rasă trebuie să domine pe altă
rasă; conform teoriei psihologice, statul este rezultatul unor factori
biologici, psihologici, cum ar fi voinţa, dorinţa de a trăi împreuna,
existenţa aceloraşi obiceiuri, factorii psihici, elemente ce au impus
şi închegat statul; juridică, potrivit căreia raporturile dintre oameni
nu pot exista decât pe baza unor reglementări juridice.
Majoritatea acestor teorii conţin un anumit adevăr, dar suferă
prin unilateralitatea lor, dată atât de contextul istoric al elaborării, cât
şi de mobilurile ideologice.
Cât priveşte natura şi esenţa statului politologia înregistrează
un labirint de teorii. Ea dispune de un număr impunător de definiţii
ale acestuia, corespunzătoare anumitor concepţii: „Statul este o
instituţie care revendică monopolul violenţei fizice legitime în cadrul
50
unui teritoriu determinat” (Max Weber); „Unde începe statul, se
termină libertatea” (Lenin); „Statul este absolutul în faţa căruia
indivizii şi formaţiunile statale nu sunt decât relativul” (Mussolini).
Toate definiţiile atestate şi cunoscute conţin o anumită doză de
adevăr, dar suferă de unilateralitate, neglijându-se faptul că statul
reprezintă un fenomen organizatoric important al societăţii şi
îndeplineşte o funcţie socială constructivă.
O întrebare fundamentală în analiza statului este: cum asigură
statul conducerea politică a societăţii? Condiţiile juridice şi politice
de existenţă a statului constituie un element indispensabil al vieţii
sociale. Putem vorbi de prezenţa unui stat la reuniunea a trei
elemente obligatorii: teritoriul, populaţia şi puterea politică
exclusivă, adică suveranitatea. Dacă primele două sunt de natură
materială (presupuneri necesare de fapt), al treilea element este de
natură formală şi în virtutea acestui fapt, devine cel mai important.
Teritoriul este dimensiunea materială a statului. Acesta nu
este doar o noţiune geografică, ci are şi nuanţa de concept politic şi
juridic ce determină limitele extinderii puterii publice şi permite
situarea statului în spaţiu, localizându-l şi delimitând-l de alte state.
Acest spaţiu geografic îşi are coordonatele sale terestre, acvatice,
adică solul, subsolul şi coloana aeriană de deasupra lui. În lipsa
acestui element o comunitate socială, oricât de numeroasă ar fi, nu ar
putea constitui un stat. Teritoriul oricărui stat este circumscris în
anumite limite spaţiale numite „frontiere”. Trasările frontierelor între
state sunt însoţite uneori de contestări care deseori trec în incidente
aflate la baza conflictelor interstatale, fie locale sau chiar mondiale.
Principalele caracteristici ale teritoriului ca trăsătură
importantă a statului sunt: inalienabilitatea – imposibilitatea
modificării frontierelor de stat, cu excepţia micilor rectificări de
frontieră, şi indivizibilitatea – imposibilitatea recunoaşterii în folosul
altui stat a unor atribuţii de putere pe o porţiune a teritoriului
statului. În acest context putem menţiona faptul că în Constituţia
Republicii Moldova, art.3, al. 1, se stipulează că „teritoriul
Republicii Moldova este inalienabil” şi că „frontierele ţării sunt
consfinţite prin lege organică”. Evenimentele din Transnistria ne
conving de necesitatea includerii în Constituţie a unor prevederi mai
categorice, cu privire la interzicerea unor activităţi care ar afecta
principiul unităţii statului şi a indivizibilităţii teritoriului său. Solul
51
planetei aparţine statelor care sunt separate prin aşa-numitele
„dureroase cicatrice ale istoriei”.
Populaţia constituie dimensiunea demografică, psihologică şi
spirituală a statului . Existenţa unui stat fără populaţie este de
neconceput. Statul reprezintă o societate umană organizată, stabilită
în interiorul unor frontiere permanente. Comunitatea indivizilor care
se află pe teritoriul strict marcat al statului şi asupra căreia se
exercită puterea de stat este o categorie complexă. În unele cazuri
comunitatea formează o naţiune, naţiunea fiind identificată cu
populaţia. Aceasta are loc în cazul statelor naţionale (Franţa,
Germania, Italia, Spania etc.) Există însă şi cazuri când una şi
aceeaşi naţiune este încadrată în mai multe state. Existenţa mai
multor naţiuni pe teritoriul aceluiaşi stat duce la formarea statelor
multinaţionale.
Naţiunea nu trebuie confundată cu naţionalitatea sau cu
poporul. Naţionalitatea exprimă apartenenţa indivizilor la o anumită
naţiune, în timp ce poporul desemnează masa indivizilor indiferent
de naţionalitatea lor, constituită ca suport demografic al statului.
Fundamentul oricărui stat rezidă în unitatea poporului. De aceea
art.10 al Constituţiei Republicii Moldova prevede că „statul are ca
fundament unitatea poporului RM”, mai mult ca atât, „statul
recunoaşte şi garantează dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea,
dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice
şi religioase”.
Suveranitatea reprezintă autoritatea supremă cu care este
înzestrat statul şi, în calitate de putere supremă a statului, implică
competenţa exclusivă a acestuia asupra teritoriului naţional şi
independenţa sa faţă de orice altă putere pe plan extern. Prin urmare,
suveranitatea are două aspecte:
- intern, care constă în supremaţia exclusivă a puterii statului asupra
teritoriului şi asupra populaţiei respective. Suveranitatea internă se
referă la organizarea formală a autorităţii politice în cadrul statului şi
abilitatea autoritãţilor publice de a exercita un control eficient
înãuntrul graniţelor sale.
- extern, ce presupune independenţa statului în raport cu alte state,
neatârnarea sa faţă de orice putere din exterior. Pe plan extern,
suveranitatea trebuie să se manifeste astfel, încât statului să nu-i fie
impuse limite ale suveranităţii însăşi dar totodată să nu fie lezate
52
principiile suveranităţii altor state. Statul este liber să adere sau nu la
organizaţii sau acte care i-ar impune anumite obligaţii.
Trăsături ale suveranităţii se consideră:
- exclusivitatea, care se manifestă prin faptul că teritoriul
unui stat poate fi supus doar unei singure suveranităţi depline;
- originalitatea şi caracterul plenar, ce se exprimă prin aceea
că suveranitatea aparţine statului şi nu-i poate fi atribuită din afară.
Caracterul plenar se datorează faptului că principiile ei se răsfrâng
asupra tuturor domeniilor de activitate din stat: politic, economic,
cultural, social etc. ;
- indivizibilitatea, prin care se înţelege că ea nu poate fi
fragmentată, atributele ei nu pot aparţine concomitent mai multor
titulari;
- inalienabilitatea, în sensul imposibilităţii de a o abandona,
ceda sau împrumuta altor state sau organisme internaţionale.
În cadrul aceleiaşi întrebări se cer evidenţiate trăsăturile şi
funcţiile statului.
Pe lângă condiţiile juridice fundamentale de existenţă a
statului (teritoriul, populaţia, suveranitatea), se pot desprinde şi alte
trăsături specifice ale statului:
Aparatul administrativ. Mecanismul de realizare a puterii de
stat se materializează prin aparatul de stat (numit şi sistemul
organelor de stat), care constituie un important element al statului.
Acestuia îi revine sarcina de a exercita, practic, întregul complex de
funcţii interne şi externe proprii statului. El îşi concentrează
eforturile asupra organizării nemijlocite a activităţii de conducere a
treburilor statului, asigurării bunei funcţionări a tuturor sferelor,
ramurilor şi complexelor din economia naţională ce revine statului.
Sub acest aspect, statul are trei componente bine conturate şi strict
organizate: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea
judecătorească, toate acestea fiind organizate atât la nivel central, cât
şi la nivel local, fiind constituit în diferite instituţii (parlament,
guvern, organele judecătoreşti, organele procuraturii, armată, poliţie
etc.).
Constituţionalitatea. Aceasta înseamnă că anume acest
document - Constituţia - stabileşte „legile după care se fac legile”.
Ea poate fi apreciată ca documentul care creează sau cel puţin
asigură existenţa statului însuşi. Constituţiile, prin ele însele într-un
53
stat de drept, sunt sau pot fi un obstacol în calea arbitrariului, dacă
ele exprimă voinţa generală, iar respectul faţă de ele devine o
„religie” a fiecăruia. Ordinea politică constituţională nu înseamnă
guvernare după bunul plac al oamenilor, ci guvernare prin legi.
Controlul (monopolul) asupra mijloacelor violente. Acest
fapt înseamnă ca statul este singura instituţie din societate care are
dreptul de a folosi forţa, care controlează şi coordonează
legitimitatea folosirii forţei. Însă statul nu are dreptul de a folosi
forţa pentru a-şi menţine autoritatea, pentru aceasta el trebuie să facă
uz de lege. În lumea modernă un stat nu mai poate folosi forţa şi
mijloacele violente de intimidare împotriva propriei populaţii
invocând suveranitatea.
Impozitarea. În această ordine de idei statul reprezintă o
instituţie specializată, care asigură funcţionalitatea socială prin
contribuţii sociale ale cetăţenilor, prin impozite, oferind în schimb
bunuri publice.
Aşadar, prin trăsăturile sale, prin modul său de organizare,
prin scopul său pentru care a apărut, statul reprezintă principala
instituţie politică.
Fiind principala instituţie politică a societăţii, statului îi
revine un loc important în societate. Funcţiile statului sunt definite
ca direcţii fundamentale de activitate ale lui, în care se manifestă
esenţa sa. Există mai multe criterii de clasificare a funcţiilor statului:
după sfera de activitate; după durata de acţiune; după importanţa
sociala etc.
În dependenţă de sfera de activitate deosebim funcţii interne
şi externe. În conţinutul funcţiilor interne ale statului îşi găsesc
expresia politica internă, activitatea statului pentru soluţionarea
sarcinilor interne ale vieţii societăţii şi statului. De această sferă ţin
funcţiile: de organizare şi conducere a societăţii; funcţia social-
economică; de apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului; funcţia cultural-educativă.
În cadrul funcţiilor interne ale statului un loc aparte îi revine
funcţiei legislative, o funcţie politico-juridică, chemată să fixeze
normele obligatorii de viaţă comună. Funcţia executivă
caracterizează activitatea concretă a statului în urmărirea scopurilor
speciale. Activitatea executivă se desfăşoară în diferite direcţii care
corespund diverselor scopuri sociale. Funcţia judecătorească are
54
sarcina de a verifica dreptul în cazurile apariţiei unor litigii în
societate. Funcţia social-economică se manifestă diferenţiat de la stat
la stat, de la o etapă de dezvoltare la alta etc. Intervenţia statului în
economie are drept scop reglementarea activităţii economice şi
administrarea proprietăţii publice ce-i aparţine, dar şi protejarea
intereselor naţionale în activitatea economică, financiară etc. Funcţia
cultural-educativă caracterizează atitudinea statului faţă de
potenţialul său uman, intelectual şi spiritual.
Funcţiile externe ale statului vizează activitatea statului în
relaţiile cu alte state, realizându-se prin dezvoltarea relaţiilor de
colaborare cu alte state, promovarea şi apărarea păcii şi securităţii
mondiale, dar şi apărarea ţării în plan extern.
După durata de acţiune funcţiile statului se clasifică în funcţii
constante şi temporare. La primele se referă funcţiile ce
caracterizează statul la toate etapele de existenţă şi conducere a
societăţii. Funcţiile temporare implică o scurtă durată de timp, fiind
condiţionate de sarcinile specifice ale statului la diferite etape de
funcţionare, de exemplu, în caz de calamnităţi naturale, situaţii de
război etc.
Funcţiile statului trebuie să se manifeste într-o armonioasă
îmbinare, ele au menirea să contribuie la realizarea scopului
fundamental pe care îl are statul, să asigure drepturile şi interesele,
demnitatea cetăţenilor care îl formează.
1. Tipuri de stat/forme de stat
Elucidarea tipului şi formei de stat constituie, de asemenea, o
problemă de bază a teoriei statului, cât şi a politologiei în general, ea
explicând, pe de o parte, esenţa statului într-o anumită perioadă, iar
pe de altă parte, forma lui concretă de manifestare. Primele
investigaţii asupra formelor de stat au fost realizate încă de către
Platon şi Aristotel, Polibiu, Cicero. Ei deosebeau statele în
dependenţă de numărul conducătorilor şi scopul guvernării. Astfel,
Aristotel deosebeşte în baza acestor criterii 6 forme de guvernare:
monarhia, tirania, aristocraţia, oligarhia, politeia, democraţia.
Pentru a înţelege pe deplin statul ca instituţie politică, trebuie
studiată şi cunoscută problema formelor de stat. Esenţa statului,
adică tipul de stat respectiv, se manifestă sub mai multe forme în
raport de condiţiile concrete ale epocii şi ţării respective. Forma de
stat reprezintă o categorie complexă ce determină modul de
55
organizare, conţinutul puterii, structura internă şi externă a acestei
puteri. Forma de stat se caracterizează prin trei elemente, având o
corelaţie diferită între ele: forma de guvernământ, forma structurii de
stat şi regimul politic.
Regimul politic reprezintă pentru mulţi politologi un element
al formei de stat, pentru alţii, un element al sistemului politic. Având
în vedere că statul reprezintă instituţia centrală a sistemului politic,
este indubitabil faptul că regimul politic este legat, în primul rând, de
stat, constituind un element al formei de stat, şi anume elementul
hotărâtor, pentru că el exprimă un raport între organele de stat şi
cetăţeni. Dacă organele de stat se constituie prin consultarea
cetăţenilor, ca expresie a voinţei acestora, avem de-a face cu un
regim politic democratic. Şi invers, dacă organele de stat se
constituie fără consimţământul cetăţenilor, ignorând voinţa acestora,
regimul politic de acest gen este unul de factură dictatorială. De
aceea, în analizele politologice, când se urmăreşte elucidarea esenţei
statului, se vorbeşte despre regimul politic.
Forma de guvernământ caracterizează modalitatea de formare
şi organizare a puterii supreme de stat, structura şi coraportul dintre
organele supreme ale puterii de stat, la fel ca şi corelaţia dintre
cetăţeni şi guvernanţi. În genere, alegerea unei forme de
guvernământ este o alegere politică. Odată aleasă, această formă se
va baza pe un raţionament juridic de natură constituţională. În
dependenţă de criteriul amenajării puterilor în stat şi a surselor de
formare, statele se împart în monarhii şi republici.
Monarhia reprezintă acea formă de guvernământ în care
formal sau real deţinătorul puterii de stat este o singură persoană (de
la grecescul „monas”, ce caracterizează puterea unei singure
persoane). Monarhul, având diferite denumiri – rege, ţar, sultan,
faraon, emir, domnitor, împărat etc. – de regulă, deţine puterea pe
viaţă şi o transmite ereditar, în conformitate cu anumite norme
stabilite scrise sau orale, sau în baza voinţei suveranului. Monarhiile
apar în statul sclavagist, iar în Evul Mediu devine formă dominantă
de guvernare. Monarhia, ca formă de guvernământ, este cunoscută
din cele mai vechi timpuri, cunoscând în evoluţia sa mai multe
forme, în dependenţă de gradul concentrării puterii în mâinile
suveranului: monarhie absolută, monarhie parlamentară dualistă,
limitată, monarhie constituţională.
56
 Monarhia absolută se caracterizează prin puterea
discreţionară a şefului statului în persoana monarhului care, pe lângă
faptul că este unicul legislator, dirijează cu administrarea publică şi
este instanţa judiciară supremă. Fiind prima şi cea mai veche formă
de guvernământ, monarhia absolută a fost specifică până la
Revoluţia Franceză. La etapa contemporană monarhia absolută a
devenit o raritate, drept exemplu servind monarhia din Arabia
Saudită, Oman, Quatar. Pe lângă alte atribuţii nelimitate, monarhii
acestor state sunt şi conducători religioşi.
Monarhia limitată, numită şi constituţională, se
caracterizează printr-o limitare a puterii absolute a monarhului prin
dispoziţii normative din Constituţia statului respectiv. Monarhia
limitată este divizată, la rândul său, în monarhie dualistă şi monarhie
limitată. Monarhia dualistă este o formă iniţială a monarhiei
limitate (constituţionale), în cadrul căreia puterea de stat se
realizează conform principiului separării puterii, mai ales a puterilor
legislative şi executive. Astfel, puterea legislativă aparţine
parlamentului, iar puterea executivă este încredinţată monarhului,
care o exercită nemijlocit sau cu concursul unui guvern numit de el.
Guvernul din cadrul monarhiei dualiste se subordonează monarhului,
miniştrii fiind consideraţi funcţionari ai acestuia. În acest mod,
guvernul nu poartă responsabilitate politică în faţa parlamentului,
miniştrii purtând răspundere politică numai faţă de monarh. Cea de-a
treia ramură a puterii de stat la fel aparţine monarhului. În cadrul
monarhiei dualiste separarea puterilor în stat poartă, de obicei, un
caracter limitat şi chiar formal. Astăzi această formă monarhică de
guvernământ, caracteristică prin rolul decisiv al monarhului în viaţa
politico-statală, mai poate fi întâlnită în Maroc, Iordania, Nepal,
Kuweit, Bahrain etc.
Monarhia parlamentară este o formă a monarhiei limitate
(constituţionale), cu o divizare expresă a puterilor în stat, ceea ce
asigură primatul legislativului asupra executivului, monarhul având
mai mult un rol şi caracter simbolic, exercitând, de regulă, atribuţii
de ordin protocolar, având funcţii ceremoniale, funcţia de
socializare. Se spune că în cadrul acestei forme de monarhie limitată
monarhul „domneşte, dar nu guvernează”, deoarece atribuţiile
monarhului sunt limitate până la zero. Astfel, dreptul său de veto
asupra legilor adoptate de către parlament sau nu este aplicat în
57
genere, sau este aplicat atunci când o cere guvernul. O trăsătură
importantă a monarhiei parlamentare o constituie formarea
guvernului în baza majorităţii parlamentare, situaţie soldată cu
răspunderea politică a guvernului faţă de parlament pentru întreaga
sa activitate, desfăşurată pe plan intern sau extern. Monarhul nu
întreprinde nici o acţiune în mod independent, iar actele emise de el
intră în vigoare numai după ce se contrasemnează de către şeful
guvernului sau ministrul de resort, deoarece monarhul este
„inviolabil şi scutit de răspundere”, el reprezentând un aliaj între
compromis şi tradiţie. Monarhia parlamentară contemporană este
forma de guvernământ acceptată în Belgia, Norvegia, Damenarca,
Marea Britanie, Olanda, Spania, Japonia etc. Monarhia parlamentară
nu reprezintă o instituţie politică cu pondere şi nu determină, de
regulă, structura sistemului politic.
Republica (din latină „res publica” – lucruri publice)
reprezintă forma de guvernământ în cadrul căreia autorităţile publice
centrale (şef de stat, parlament) sunt alese de către cetăţenii statului
respectiv prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat în mod
direct sau indirect. Practica organizării statelor lumii cunoaşte
republica parlamentară şi republica prezidenţială, cât şi o formă
intermediară, hibridă, numită republica mixtă (semiparlamentară sau
semiprezidenţială). Principala deosebire între aceste tipuri de
republici constă în specificul responsabilităţii politice a guvernelor în
faţa parlamentului sau a şefului statului, ce reiese din corelaţiile
împuternicirilor şi atribuţiilor preşedintelui, parlamentului şi
guvernului.
Republica parlamentară este fundamentată pe concepţia
separării puterii de stat şi presupune autonomia funcţională a
legislativului, executivului şi justiţiei. Trăsătura acestei forme de
guvernământ o reprezintă responsabilitatea politică a guvernului în
faţa parlamentului, care poate dizolva guvernul prin „punerea în
minoritate” sau prin „vot de neîncredere”. Poziţia parlamentului în
cadrul mecanismului de stat este superioară, având ca atribuţii
fundamentale adoptarea bugetului de stat, ratificarea tratatelor
internaţionale, elaborarea strategiilor fundamentale ale politicii
interne şi externe a statului etc. Spre deosebire de republica
prezidenţială, în republica parlamentară executivul are o structură
bicefală prin disocierea sa în funcţia de şef de stat şi guvern.
58
Participarea şefului statului la formarea guvernului poartă un
caracter nominal. Şeful statului este ales, de regulă, pe cale
parlamentară, adică de parlament sau o comisie parlamentară.
Atribuţiile şefului statului sunt exercitate, de regulă, de către guvern
prin intermediul şefului guvernului, care reprezintă persoana
numărul unu în stat, după atribuţii, care contrasemnează actele
şefului statului. Parlamentul poate demite guvernul (Italia,
Germania) prin vot de neîncredere, iar în calitate de contrabalanţă
guvernul poate cere, prin intermediul şefului statului, dizolvarea
parlamentului şi fixarea noilor alegeri. Republica parlamentară, ca
forma actuală de guvernământ se întâlneşte în Germania, Austria,
Islanda, Estonia, Turcia, Ungaria, Cehia, Slovenia, India, Italia,
Republica Moldova etc.
Republica prezidenţială reprezintă forma de guvernământ
instituită pentru prima dată în SUA, având ca model monarhia
dualistă. Din punct de vedere doctrinar este fundamentată pe ideea
separării puterii de stat, concomitent fiind prevăzute şi contrabalanţe
ce asigură colaborarea funcţională efectivă a acestor puteri. Ambele
puteri, legislativă şi executivă, îşi primesc mandatul de la popor, iar
legitimitatea lor devine echivalentă. Principala trăsătură o reprezintă
separaţia rigidă a puterilor şi un grad sporit de autonomie, deoarece
parlamentul nu poate acorda vot de neîncredere guvernului, iar
preşedintele nu poate dizolva parlamentul, ceea ce reflectă
imposibilitatea înlăturării pe cale constituţională a unei puteri de
către alta. Acest model de republică consolidează viguros funcţia
şefului statului, având ca trăsătură formală absenţa funcţiei de prim-
ministru, iar membrii guvernului purtând răspundere personală în
faţa preşedintelui, ce îi numeşte în funcţie şi, respectiv, îi poate
destitui individual din funcţie. Miniştrii realizează politica executivă
a preşedintelui. Procedura de impeachment – destituirea din funcţie
a membrilor guvernului şi a judecătorilor, cât şi a preşedintelui –
poate fi aplicată de către parlament numai în cazurile în care
persoanele nominalizate au comis acţiuni ilicite grave. Graţie acestor
condiţii, republica prezidenţială este semnificativă prin stabilitatea
guvernamentală, însă poate avea tentă autoritară, dacă puterea reală
este concentrată în instituţia prezidenţială. Actualmente modelul
prezidenţial clasic este realizat în SUA, fiind întâlnit şi în America

59
Latină (Argentina, Mexic), Africa de Nord, Asia, însă nu este
răspândit în Europa de Vest.
Republica mixtă reprezintă forma de guvernământ care
înglobează caracteristici specifice atât republicii prezidenţiale, cât şi
republicii parlamentare. Experienţa istorică a arătat că formele
clasice de guvernare nu întotdeauna asigură o funcţionare coerentă,
întâlnind crize de gestionare, ceea ce reduce din eficienţa ei. În
republica parlamentară apar conflicte între fracţiunile parlamentare,
ceea ce duce la instabilitate guvernamentală, frecvente demiteri, iar
republica prezidenţială poate lua forme autoritare. Spre deosebire de
ele republica mixtă reprezintă juxtapunerea dintre avantajele
republicii parlamentare şi prezidenţiale, în dependenţă de diferitele
combinări ce apar republica mixtă înclină a fi semiparlamentară
(Finlanda) sau semiprezidenţială (Franţa). Modelul clasic al
republicii mixte îl reprezintă a V-a Republică Franceză, propus de
Ch. de Gaulle în 1958. Caracteristica de bază a republicii mixte este
dubla responsabilitate a guvernului în faţa preşedintelui şi în faţa
parlamentului. Preşedintele este ales de către popor, iar guvernul este
numit de către preşedinte cu votul de încredere oferit de către
parlament. Şeful guvernului este primul-ministru, ceea ce reprezintă
o trăsătură a republicii parlamentare. Preşedintele însă nu dispune de
iniţiativă legislativă, acest drept fiind exercitat de către prim-
ministru, care este responsabil de activitatea guvernului. Parlamentul
deţine controlul asupra guvernului prin aprobarea bugetului anual şi
prin acordarea votului de neîncredere.
Forma de guvernământ reiese din specificul dezvoltării
istorice, depinde de tradiţiile istorice încetăţenite, de modul de
funcţionare a instituţiilor publice, însă toate sunt chemate să menţină
ordinea cerută în societate, să armonizeze interesele cetăţenilor şi să
soluţioneze conflictele sociale şi politice.
Structura de stat reprezintă forma de organizare naţional-teritorială a
statului, precum şi relaţiile reciproce dintre organele puterii centrale
şi cele regionale, fiind în strânsă dependenţă de condiţiile formării
acestui stat, gradul de comunitate teritorială, dar şi tradiţiile istorice,
condiţiile geografice. Alegerea corectă a structurii teritoriale a
statului duce la consolidarea statului sau dispariţia lui. În dependenţă
de gradul de concentrare a funcţiilor statului, din punct de vedere

60
teritorial, statele se clasifică în state unitare şi state federale, la ele
aliniindu-se şi confederaţia, ca o uniune de state.
Statul unitar este caracterizat de organizare unică, politic
omogenă, care constă din formaţiuni administrativ teritoriale ce nu
au statalitate proprie. Statul se consideră a fi unitar dacă reprezintă o
singură formaţiune statală, un regim constituţional unic, un singur
rând de autorităţi legislative, executive şi judecătoreşti la nivel
central, puterea fiind difuzată de la centru. În el funcţionează sisteme
unice de legiferare, un sistem juridic unic, un singur regim
constituţional, stabilit printr-o singură Lege Supremă – Constituţia,
un sistem valutar unic, dar şi cetăţenie unică. Astfel, statul unitar
apare ca un centru politic care nu este determinat sau influenţat de
întinderea teritoriului, de numărul cetăţenilor, de forma de
guvernământ sau regimul politic. În acelaşi timp, caracterul unitar al
statului nu face imposibilă şi nici nu împiedică organizarea
teritoriului, sub aspect administrativ, în unităţi administrativ-
teritoriale, conduse potrivit principiilor autonomiei locale şi a
descentralizării serviciilor publice.
În dependenţă de gradul de centralizare sau descentralizare a
funcţiilor statului în teritoriu, statele unitare se clasifică în state
unitare centralizate (Marea Britanie, Suedia, Danemarca) şi state
unitare descentralizate (Franţa, Spania, Italia). Statele unitare
centralizate se caracterizează prin următoarele: organele puterii
locale constituie o continuare specifică a organelor puterii centrale;
organele puterile locale au împuterniciri limitate în activitatea lor
independentă, ele realizând deciziile organelor centrale. În statele
unitare descentralizate comunităţile autonome şi provinciile dispun
de o largă autonomie, ele soluţionând independent chestiunile vizând
domeniul gospodăriei comunale, învăţământului, ordinii publice.
Însă asupra politicii promovate de guvern ele exercită o influenţă
limitată. Nu există reprezentanţi ai guvernului numiţi în teritoriu,
însă în cele relativ descentralizate pe lângă consiliul ales de
populaţie, organul conducerii locale, se află un funcţionar numit de
centru, cu competenţe generale (comisar, prefect), fiind tutela
administrativă.
Statele unitare, de obicei, sunt state mononaţionale, dar dacă
sunt reprezentanţi ai altor grupuri etnice, conflictele se soluţionează
prin autonomii, deosebindu-se după competenţele care li se acordă în
61
autonomii limitate, autonomii depline şi autonomii speciale, în
dependenţă de particularităţile geografice, istorice. Însă oferirea
autonomiei unui teritoriu nu este echivalent cu fărâmiţarea statului,
care are posibilitatea de a se amesteca direct în orice moment în
treburile comunităţii prin metode economice, juridice. Principiul
autonomiei rezidă în transferul de autoritate de la nivelul central spre
cel local sau regional, prin acordarea unei anumite părţi din teritoriul
statului a dreptului de autoadministrare internă, a dreptului de a
soluţiona individual chestiunile locale, reducându-se acţiunile şi
atribuţiile statului. Unităţile administrativ-teritoriale speciale se
formează în baza componenţei naţionale, culturale, tradiţiile istorice,
modul de viaţă a populaţiei sau se creează în rezultatul unei lupte
îndelungate a populaţiei din regiunea respectivă în baza trăsăturilor
etnice.
Federaţia (de la latinescul „fedus” - uniune) reprezintă un stat
unional, alcătuit dintr-un anumit număr de formaţiuni statal-politice,
fiecare din ele posedând un anumit grad de independenţă în anumite
sfere ale vieţii politice. Noţiunea de stat federal, unional, apare în
secolul al XVII-lea, avându-i drept teoreticieni pe Althusia,
Tocqueville. În federaţie suveranitatea nu aparţine în întregime nici
statelor membre luate aparte, nici uniunii în ansamblu, ea aparţine
ambelor părţi unite într-un tot integru. Puterea centrală este
independentă în raport cu puterea unui subiect federal luat în parte,
ea contactând direct cu poporul. Caracteristicile instituţionale care
deosebesc statul unitar de cel unional se evidenţiază prin structura
bicamerală a parlamentului, dar şi modalitatea de modificare a
constituţiei, unde părţile au drepturi deosebite. Limitrofele interne
ale federaţiei pot fi schimbate numai cu acordul subiecţilor lor.
Statul federal reprezintă o unitate statală în care:
- există două niveluri ale organelor puterii supreme: organele
federale şi organele puterii de stat ale subiecţilor federaţiei;
- există mai multe constituţii: cea a statului federal şi cele ale
subiecţilor federaţiei;
- există două categorii de cetăţenie: cetăţenia federaţiei şi
cetăţenia subiecţilor federaţiei, deşi populaţia reprezintă un corp
unitar;

62
 - împărţirea statului federativ se face nu numai în unităţi
administrativ-teritoriale, ci şi în părţi politice autonome, unităţi,
entităţi statale etc.;
- subiecţii federaţiei nu au dreptul de a rupe contractul
federal, da a ieşi din federaţie, drepturile subiecţilor federali sunt
asigurate de Constituţiile lor, iar integritatea Federaţiei este asigurată
şi garantată de către Constituţia Federală, ce nu prevede dreptul
subiecţilor federali la separare;
- se pot primi în uniune alte state, dar nu pot forma sau
institui state noi în limitele jurisdicţiei altui stat.
De regulă, federaţiile sunt state mari, de peste un milion km2
– Federaţia Rusă, SUA, Brazilia, Canada, Australia, Mexic, India,
Nigeria etc., dar sunt şi state cu teritoriul restrâns (Elveţia, Austria,
Belgia), care s-au federalizat în conformitate cu condiţiile istorice
(Germania), naţionale (statul ex-Iugoslavia, Cehoslovacia, URSS)
sau geografice, insulare (Malaysia). Federaţiile s-au format pe
diferite căi: de jos, prin referendum, la cerinţele cetăţenilor (Belgia)
şi de sus (SUA, Canada – prin decizia Coroanei Britanice), pentru a
introduce nivelul intermediar de administrare. Dacă statul nu
întruneşte condiţia unor teritorii întinse şi nici a condiţiilor istorice
favorabile federaţiei, atunci trebuie să se analizeze minuţios şi
judicios până la federalizare, deoarece acesta reprezintă un proces
complex şi de durată, care poate duce la destrămarea statului.
Confederaţia constituie o asociaţie de state independente,
formată din considerente economice şi politice de ordin intern, cât şi
de ordin extern care nu dă naştere unui stat nou, ca subiect de drept
internaţional. Într-o astfel de uniune de state, membrii îşi păstrează
supremaţia şi independenţa în mod integral, nu se creează un popor
nou, cetăţenii tuturor statelor care intră în confederaţie rămân doar
cetăţeni ai acelor state şi nu capătă cetăţenie nouă. Confederaţia se
formează în baza acordurilor reciproce, iar subiecţii confederaţiei au
dreptul de a ieşi liber din componenţa acesteia. Suveranitatea
aparţine statelor care intră în componenţa ei. În competenţa
confederaţiei intră un cerc restrâns de probleme, de aceea se
formează doar acele organe de stat care sunt necesare pentru
rezolvarea problemelor evidenţiate. Organismul comun creat ia
hotărâri numai cu unanimitate de voturi. Hotărârile acestui organism
obligă statele numai dacă sunt aprobate în modul respectiv de către
63
state, cărora le aparţine dreptul de recuzare – de a anula, de a nu
recunoaşte legitimitatea deciziilor organelor confederaţiei. Lipseşte
sistemul unic de circulaţie a banilor, iar subiecţii confederaţiei au
dreptul de a stabili impozite vamale, limitarea deplasării oamenilor,
mărfurilor, capitalurilor. Istoria cunoaşte mai multe exemple de
Confederaţie care au încetat să existe: Confederaţia statelor
americane (1776-1787), Confederaţia Germană (1815-1871),
Confederaţia elveţiană (1815-1848). De menţionat faptul că Elveţia
şi azi păstrează de numirea de confederaţie, ignorând faptul că
începând cu anul 1848 devine federaţie. Confederaţia reprezintă o
treaptă intermediară spre federaţie (SUA, Elveţia) sau independenţa
statelor membre (Austro-Ungaria).
De-a lungul istoriei sunt cunoscute diferite asociaţii şi uniuni
de state şi anume uniuni personale – care reprezintă o uniune a două
sau mai multe state, care, păstrându-şi suveranitatea şi independenţa
desemnează un şef de stat comun (de regulă, un monarh), cum ar fi
uniunea dintre Olanda şi Luxemburg (1815-1890), Danemarca şi
Islanda (1918-1944) şi uniuni reale – o asociaţie de state mult mai
puternică decât cea personală, iar în cadrul ei, pe lângă şeful statului,
există şi alte organe de stat comune, de exemplu Suedia şi Norvegia
până în 1905.
3. Rolul statului în societatea contemporană. Statul de
drept
Una din dezbaterile politice fundamentale, nefinalizată încă,
încearcă să precizeze „cât de mare trebuie să fie rolul statului în
societate,” şi ce anume reprezintă bunurile publice, şi dacă pot fi
oferite acestea şi prin instituţiile private. Aceste dezbateri vizează
răspunsul la două întrebări esenţiale: - de câtă intervenţie a statului e
nevoie? – care situaţie e mai bună, când se implică statul mai mult
sau mai puţin?
În gândirea politică actuală, există mai multe viziuni privind
domeniul acceptabil pentru intervenţia statului, fiecare oferind o
concepţie diferită asupra bunurilor publice. În plus, fiecare societate
are propria perspectivă asupra modului în care să definească rolul
intervenţiei statului în societate. În mod ierarhic se poate stabili o
scală a intervenţiei statului: stat nul, stat minimal, stat

64
intervenţionist, stat maximal, stat total. În mod analog putem asocia
cu abordarea conservatoare, liberală şi radicală asupra statului.
Statul nul reprezintă expresia doctrinară a anarhismului (din
gr. an archos – fără conducere, fără guvernământ), unde statul
trebuie să fie inexistent, deoarece este corupt, fiind necesară
eliminarea lui ca structură din societate. Statul este considerat
principala ameninţare la adresa libertăţii individuale, el fiind
considerat un rău cu totul inutil, atunci când nu există constrângere
din partea guvernământului, fiecare individ este liber să trăiască cum
doreşte. Orice face guvernământul, iniţiativa privată poate face şi
mai bine (ex: educaţie privată, protecţie poliţienească, reguli de
circulaţie ş.a.) totul fiind stabilit prin competiţie.
Din perspectivă conservatoare, aria desemnată ca bunuri
publice ar trebui să fie minimală, materializată prin ideea statului
minimal sau „statul paznic de noapte” (H. Lasswell). Expresie a
doctrinismului minimal, acesta presupune securitatea persoanei şi a
proprietăţii private, restul revenindu-i individului, dar îi favorizează
pe cei puternici. Guvernământului trebuie să-i revină trei funcţii
specifice: 1) să aibă putere militară sau politică de a apăra societatea
şi suveranitatea împotriva agresiunii externe; 2) să promoveze
proprietatea privată şi menţinerea ordinii în societate; 3) trebuie puse
la dispoziţia cetăţenilor ceea ce nu poate oferi inţiativa privată (ex:
infrastructură). Se presupune ca dacă sunt lăsaţi liberi, oamenii vor
produce o ordine socială şi economică relativ eficientă. Robert
Nozick susţine în „Anarhie, stat şi utopie” că statul trebuie să asigure
doar funcţiile unei agenţii de protecţie, „statul paznic de noapte”
fiind legitim pentru că nu violează drepturile nimănui. Iar politica de
folosire a taxelor pentru a lua bani de la unii în beneficiul altuia este
o situaţie similară cu munca forţată. Sloganul preşedintelui american
Thomas Jefferson ilustrează cel mai bine acest tip de stat: „statul
care guvernează cel mai bine este statul care guvernează cel mai
puţin”.
În viziunea liberală există două motive cruciale pentru care
statul trebuie să intervină activ în relaţiile de piaţă liberă dintre
indivizi şi grupuri. În primul rând, pentru că efectele negative ale
unor grupuri puternice nu pot fi preîntâmpinate decât printr-o
intervenţie în forţă a statului. În al doilea rând, există inechităţi
majore în societate, create de piaţa liberă (inechităţi economice şi
65
sociale). Necesitatea unei forţe reglatoare şi redristributive îi revin
statului intervenţionist, care poate lua forma statului asistenţial,
statului social, bunăstării sociale, statului tutelar sau statului
providenţă. Cauza principală de intervenţie a statului este necesitatea
garantării securităţii şi bunăstării sociale, fiind imperativă şi
elaborarea programului de interes naţional, protejarea ramurilor
strategice ale statului.
Liberalii bunăstării sociale susţin că statul este nu numai un
rău necesar, ci dimpotrivă, condus în mod adecvat, poate fi forţa
pozitivă ca să promoveze libertatea individului, asigurându-se că
toată lumea să se bucure de şanse egale. Sufletul liberalismului –
statul providenţă - reprezintă dorinţa de a înlătura obstacolele
(mizerie, boli, maladii, şomaj, sărăcie, neştiinţă) care blochează
evoluţia liberă şi dezvoltarea individului. În ţările dezvoltate au
apărut, în grade diferite, sisteme de protecţie împotriva acestor
obstacole, finanţate nu din iniţiativa privată, ci efectuate direct de
către stat. Funcţia statului providenţă este, în primul rând, corectarea
inegalităţii socio-economice, iar pentru edificarea lui se măresc
considerabil cheltuielile de protecţie din PIB. Doctrină economică
fundamentată de John Keynes susţine ideea ca „progresul economic
şi cel social nu sunt incompatibile”.
Statul maximal este expresia regimurilor politice autoritare
şi totalitare, unde este prezentă extensia funcţiilor statului, el se
situează deasupra societăţii. Iar statul total este asociat cu statul
poliţist în care organele represive (securitatea, KGB, Gestapoul) au
prerogative lărgite, utilizând violenţa în proporţii mari (URSS,
Germania hitleristă, Italia fascistă). O poliţie fără limite devine cea
mai temută entitate din stat şi în mod efectiv incontrolabilă, iar
principiul urmărit fiind „sănătatea, siguranţa, morala şi bunăstarea
generală a populaţiei”.
Una din cele mai actuale chestiuni vizând perspectivele
dezvoltării statului în epoca contemporană este cea de edificare a
statului de drept. Este de observat, că ideea statului de drept s-a
cristalizat în doctrina filosofică a enciclopediştilor francezi, având
drept suport teoria dreptului natural, deşi embrionii acestei teorii iau
naştere deja în antichitate. Această doctrină prevede crearea
condiţiilor pentru dominaţia principiului „se permite tot ce nu
interzice legea”. Însăşi denumirea de stat de drept indică faptul că
66
statul îşi exercită puterea sa politică pe baza legilor, folosind forţa
argumentului şi nu argumentul forţei.
Cea mai simplă definiţie a statului de drept ar fi: stat în care
domneşte dreptul, în care toţi sunt egali în faţa legii, în care nimeni,
nici chiar statul nu este mai presus de lege. Statul de drept se bazează
pe valori, cum ar fi valoarea libertăţii, ce constă nu în libertatea
statului faţă de individ, ci în libertatea individului faţă de stat;
egalitatea în drepturi – nu dominaţia majorităţii asupra minorităţii, ci
dreptul egal la viaţă.
Termenul „stat de drept” a fost introdus în circuitul mondial
în 1984 de O. Bohr, devenind postulat şi principiu structural al
Constituţiei şi o garanţie a libertăţii şi egalităţii. Dar argumentarea
filosofică a statului de drept este realizată de I. Kant. Numai unirea
voinţei tuturor persoanelor, ce formează poporul, poate servi drept
sursă a legilor în statul de drept. Dispunând de dreptul de a participa
la luarea deciziilor, fiecare membru al societăţii este dator să se
supună lor.
Statul de drept se caracterizează prin următoarele trăsături:
Este fundamentat pe supremaţia legii, însă pentru garantarea
realizării acestei exigenţe a statului de drept este necesară stabilirea
unui statut suprem (Constituţie), de care să se conducă puterea.
Articolul 7 al Constituţiei Republicii Moldova stabileşte că
„Constituţia RM este Legea ei Supremă. Nici o lege şi nici un alt act
juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere
juridică”.
Presupune executarea şi respectarea strictă a legilor de către
toţi (cetăţeni, funcţionari, organe de stat sau organe nestatale). Acest
principiu este susţinut de accesul liber la justiţie şi înfăptuirea
justiţiei în numele legii de către instanţele judecătoreşti independente
şi imparţiale.
Responsabilitatea reciprocă a statului şi a cetăţenilor, în limitele
legii;
Asigurarea drepturile şi libertăţile cetăţenilor;
Există o reală independenţă şi separaţie a puterilor în cadrul
statului, colaborarea şi controlul lor reciproc.
Un moment fundamental în realizarea statului de drept este
necesitatea necondiţionată ca o lege să fie legală. Legea nu trebuie să
fie o expresie arbitrară a voinţei unei autorităţi, puteri sau a unui
67
grup de indivizi. Legea trebuie să constituie o sinteză a intereselor
întregului popor şi o exprimare a voinţei generale.
Respectând o accepţiune formală, se poate trage concluzia că
Republica Moldova a ales calea construirii un stat de drept. În art. 1
(alin.3) a Constituţiei Republicii Moldova se subliniază că
„Republica Moldova – stat democratic de drept, în care demnitatea
omului, drepturile şi libertăţile, dezvoltarea liberă a personalităţii,
dreptatea şi pluralismul politic sunt valori fundamentale şi
garantate”. Statutul statului de drept este întărit şi de art. 142 (alin.2)
a Constituţiei Republicii Moldova, în care se afirmă că „nu se admite
revizuirea Constituţiei, consecinţă a căreia ar fi încălcarea drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau garanţiile acestora”. În
direcţia materializării acestor obiective mai rămâne un teren vast de
activitate atât pentru instituţiile statului, cât şi pentru cetăţenii
Republicii Moldova.
4. Raporturile dintre Societatea politică şi Societatea
civilă
Societatea politică şi societatea civilă constituie categorii de
bază ale politologiei, având o importanţă mare în problemele
organizării şi conducerii democratice a societăţii, în special, şi
funcţionării ei, în general. Raportul dintre societatea politică şi
societatea civilă exprimă, în mare măsură, gradul de democratizare a
societăţii şi responsabilitatea cetăţenilor.
Ideea societăţii civile apare în epoca modernă. Interpretarea
liberală a societăţii civile îşi începe propria istorie în tratatele lui
Hobbes, Locke. O nouă interpretare a societăţii civile îi oferă Hegel,
Marx etc. Societatea civilă include partea societăţii neatinsă de stat.
Din nevoile de funcţionare şi dezvoltare a societăţii civile se naşte
societatea politică, cu sarcini de organizare şi conducere a societăţii,
în scopul realizării intereselor tuturor.
Societatea civilă este definita ca ansamblul asociaţiilor
intermediare care nu sunt nici statul şi nici familia (extinsa); drept
urmare, societatea civila include asociaţii voluntare, firme si alte
organe corporative. Termenul a fost utilizat cu diferite semnificaţii
de către autori diferiţi, începând din secolul al XVII-lea, dar
principala sa utilizare curenta provine de la Hegel.

68
Necesitatea de a (re)clădi societatea civila după prăbuşirea
comunismului in Europa de Est a fost o tema comuna a
reformatorilor şi comentatorilor de aici de după 1991. Regimul
comunism a dezaprobat instituţiile civile. În consecinţa, în afara de
unele exemple edificatoare, ca Biserica catolica in Polonia, nu prea
au existat aici exemple similare.
Societatea civila este o noţiune care descrie forme asociative
de tip apolitic si care nu sunt părţi ale unei instituţii fundamentale ale
statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizaţiile
neguvenamentale - asociaţii sau fundaţii, sindicatele, uniunile
patronale sunt actori ai societăţii civile, care intervin pe lângă
factorii de decizie, pe lângă instituţiile statului de drept pentru a le
influenta, in sensul apărării drepturilor si intereselor grupurilor de
cetăţeni pe care îi reprezintă.
Cei mai mulţi oameni folosesc noţiunea de societate civila in
mod eronat, sau restrictiv, referindu-se ori la noţiunea de civil (ca
opus al celei de militar) ori numai la organizaţiile neguvernamentale.
Astfel, in ultimii ani s-a simţit nevoia unei completări aduse noţiunii,
denumită acum sectorul nonprofit, sau cel de-l treilea sector al
societăţii, unde primele doua sunt instituţiile fundamentale ale
statului si sectorul de afaceri.
Societatea civila este cel mai simplu termen pentru a descrie
un întreg sistem de structuri, care implica cetăţeanul in diferitele sale
ipostaze de membru intr-o organizaţie neguvenamentală, într-un
sindicat sau într-o organizaţie patronală. Societatea civila este
formata din cetăţeni, asociaţi sub diferite forme, care au aceleaşi
interese si care îşi dedica timpul, cunoştinţele si experienţa pentru a
îşi promova si apăra aceste drepturi si interese.
Societatea civilă este reprezentată de instituţiile şi
organizaţiile sociale şi civice care constituie temelia unei democraţii
funcţionale. Organizaţiile societăţii civile se implică în luarea
deciziilor privind dezvoltarea socială sau a deciziilor de interes
public. „Societatea civilă este o noţiune care descrie forme asociative
de tip apolitic şi care nu sunt părţi ale unei instituţii fundamentale a
statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizaţiile
neguvenamentale - asociaţii sau fundaţii, sindicatele, uniunile
patronale sunt actori ai societăţii civile, care intervin pe lângă
factorii de decizie, pe lângă instituţiile statului de drept pentru a le
69
influenţa, în sensul apărării drepturilor şi intereselor grupurilor de
cetăţeni pe care îi reprezintă”.
Există diferite definiţii ale conceptului de „societate civilă”.
În limbajul comun, sensul atribuit este adesea unul reducţionist,
mulţi oameni înţelegând prin "societate civilă" organizaţiile
nonguvernamentale. Şcoala londoneză de economie, Centrul pentru
Societatea Civilă, utilizează ca definiţie de lucru: „Societatea civilă
se referă la un set de instituţii, organizaţii şi conduite situate între
stat, afaceri şi familie. Aceasta include organizaţii non-profit,
organizaţii filantropice, mişcări sociale şi politice, alte forme de
participare socială şi civică”.
Exemple de instituţii ale societăţii civile: organizaţii
nonguvernamentale (ong-uri); organizaţii comunitare (community-
based organizations); asociaţii profesionale; organizaţii politice;
cluburi civice; sindicate; organizaţii filantropice; cluburi sociale şi
sportive; instituţii culturale; organizaţii religioase; mişcări
ecologiste; media; etc.
Societatea civilă descrie un întreg sistem de structuri, care
permit cetăţenilor noi roluri şi relaţii sociale, prin diferite modalităţi
de participare la viaţa publică.
Societatea modernă se structurează prin trei componente:
componenta economică;
componenta politică (instituţiile fundamentale ale statului);
componenta societăţii civile, sectorul non-profit, care legitimează
sau amendează celelalte două componente.
Dincolo de aspectul instituţional, societatea civilă este
formată din cetăţeni, care, asociaţi sub diferite forme, participă la
viaţa publică, influenţează politicile, apără şi promovează interesele
populaţiei. Sergiu Tămaş, in „Dicţionar politic. Instituţiile
democraţiei şi cultura civică” (Editura Academiei Române, 1993),
afirma că „formarea societăţii civile este rezultatul unei mişcări
spontane şi creatoare a cetăţenilor care instituie în mod benevol
diverse forme de asociere politică, economică, culturală. În cadrul
societăţii civile, cetăţenii intră într-o ţesătură de raporturi sociale,
participând benevol la activitatea unei multiplicităţi de asociaţii,
organizaţii, cluburi, în vederea promovării unei diversităţi de
obiective şi interese.

70
 Organizaţiile societăţii civile sunt, într-un anumit sens,
autonome, în raport cu statul, reprezentând o multitudine de centre
de putere, un sistem al puterilor non-statale”.
Prin societate politică se înţelege totalitatea instituţiilor,
organizaţiilor, asociaţiilor şi mijloacelor de informare în masă, care
în mod organizat şi programatic se implică în problemele puterii şi
conducerii politice, fie făcând parte din organele de conducere, fie
activând pentru dobândirea puterii. În societate politică se includ:
statul cu toate componentele sale (puterea legislativă, executivă şi
judiciară), partidele politice, dar şi oricare alte organizaţii care se
implică în problemele puterii. În acest context, organizaţiile
profesionale de tip sindical sau organizaţiile de creaţie, religioase
etc. au caracter apolitic doar dacă nu se implică în problemele puterii
politice, deşi pot face chiar politică prin reprezentarea intereselor
socio-profesionale sau de altă natură, ale grupurilor pe care le
reprezintă.
Deci, prin societate civilă se înţelege totalitatea indivizilor ca
cetăţeni, a tuturor agenţilor şi organizaţiilor socio-profesionale, de
creaţie etc. cu caracter apolitic, care desfăşoară multiple activităţi în
cadrul relaţiilor sociale. Pentru a subordona puterea politică,
societatea civilă trebuie să aibă un mare grad de cunoaştere,
organizare, responsabilitate.
O societate democratică reală se construieşte în timp
îndelungat. Un prim pas însă pentru o democraţie funcţională îl
reprezintă instituţiile şi mecanismele democratice, iar societatea
civilă, în acest context, acţionează ca mecanism reglator pentru
societăţile democratice.
Instituţiile societăţii civile sunt necesare şi în ţările cu o puternică
tradiţie democratică, dar în special în ţările în care democraţia se
construieşte. Nu de puţine ori, politicienii şi oamenii de afaceri pun
interesele de partid sau de afaceri înaintea intereselor populaţiei. În
astfel de situaţii, cine este chemat să "facă dreptate" şi să corecteze
disfuncţionalităţile?
Societatea civilă are dreptul şi datoria de a influenţa deciziile
politice, economice sau de interes public. Reacţiile societăţii civile
faţă de politicile administrative sau economice care vin in
contradicţie cu interesele sale sunt variate: manifestaţii, campanii de
presă, mesaje de protest etc. Cum astfel de acţiuni sunt dificil de
71
organizat şi au adesea impact pe termen scurt, este necesară apariţia
unor structuri paralele cu cele ale statului: organizaţii non-
guvernamentale, asociaţii profesionale, sindicate, patronate etc., care
să monitorizeze activitatea instituţiilor statului şi modul de
soluţionare a revendicărilor şi care să menţină o presiune constantă
asupra factorilor de decizie. Acestea trebuie să colaboreze cu
structurile implicate în administrarea societăţii, pentru a găsi soluţiile
potrivite şi a ameliora continuu calitatea vieţii.
Societatea civilă trebuie să se implice într-o gamă largă de
probleme, cum ar fi guvernarea unei ţări, relaţiile internaţionale,
dezvoltarea economică sau protejarea mediului înconjurător. În acest
scop, este necesar să fie constituită din cât mai multe organizaţii
"specializate" în cât mai multe domenii care privesc organizarea şi
administrarea societăţii umane. Aceste instituţii trebuie să cunoască
politicile curente şi propunerile de politici, pentru a monitoriza
modul în care factorii politici sau economici respectă interesele
majorităţii populaţiei în domeniile respective.
Societatea civilă - condiţie a unei societăţi democratice. În
Republica Moldova, rolul societăţii civile este încă puţin
semnificativ în influenţarea deciziilor politice, economice sau/şi de
interes public. În ţările dezvoltate, organizaţiile societăţii civile
participă la dezbateri publice pe teme precum: politica de imigraţie,
măsurile de protecţie a persoanelor defavorizate, mergând până la
aspecte relativ abstracte, care ţin de starea "morala" a societăţii. În
regimurile totalitare, nu putem vorbi despre o societate civilă întrucât
influenţarea deciziilor politice sau economice de către cetăţeni este
de neconceput. Aşadar, rolul societăţii civile este foarte important în
statele democratice, iar în statele aflate la începutul drumului către
democraţie, rolul său este în mod special important, întrucât
influenţarea deciziilor politice şi economice constituie un exerciţiu
democratic fundamental.
Lunga perioadă de tranziţie a Republicii Moldova a fost
însoţită de inerţia sau subdezvoltarea societăţii civile. În acest
context, consolidarea societăţii civile prin înfiinţarea mai multor
ONG-uri cu scopuri clare care să acopere întreaga paletă a
activităţilor sociale, constituie calea pentru revigorarea societăţii
moldoveneşti. Există alte două modalităţi de întărire şi diversificare
a instituţiilor societăţii civile. În primul rând, racordarea la instituţii
72
ale unei societăţi civile internaţionale (de ex., Crucea roşie,.
Amnesty International, Greenpeace etc.), a căror putere şi arie de
acţiune sunt mult mai extinse. În al doilea rând, crearea unei societăţi
civile virtuale, prin intermediul Internet-ului ar putea creşte
coeziunea socială, ar facilita accesul la informaţie şi participarea
populaţiei la diferite acţiuni.
„Datorită specificului său, societatea civilă întăreşte
legitimitatea democraţiei, multiplică mijloacele de expresie a
intereselor, întăreşte conştiinţa şi încrederea cetăţenilor în puterea
lor, permite recrutarea şi formarea de noi lideri. (…) Persoanele
active in cadrul societăţii civile, in calitate de patroni, muncitori din
sindicate, specialişti, artişti grupaţi în asociaţii profesionale etc., pot
fi regăsite ca agenţi ai societăţii politice, îndeplinind funcţii politice.
Alte persoane rămân, însă, doar agenţi ai societăţii civile.” (A se
vedea: Sergiu Tamăş, „Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi
cultura civică”, Editura Academiei Române, 1993).
Din cele relatate în prelegerea dată vom face doar concluzia
cea mai generală.
Problematica statului este destul de bogată, incluzând: esenţa,
geneza, trăsăturile, funcţiile lui; regimurile politice, formele de
guvernământ, orânduirea teritorial-administrativă a statului; statul de
drept: teorie şi realitate, trăsăturile fundamentale; raporturile statului
cu societatea civilă, - pe care ne-am pronunţat şi ceea ce aveţi a
însuşi pentru formele practice de activitate - seminare, lucrări de
verificare, inclusiv examen.

73
Tema 6. Democraţia ca formă de organizare politică a societăţii.
Conceptele contemporane ale democraţiei
După cum s-a menţionat în una din prelegerile precedente,
una din noţiunile fundamentale ale politologiei este puterea politică,
iar la rândul său una din cele mai atractive dintre formele ei de
manifestare, extrem de greu realizabilă în zilele noastre, mai ales,
este cea democratică, adică puterea politică realizată de către popor
şi pentru popor. Anume acestei teme îi va fi consacrată prelegerea
dată.
Planul:
1. Criteriile fundamentale, principiile şi instituţiile organizării
democratice a societăţii.
2. Conceptele contemporane şi formele democraţiei.
3. Procesul de democratizare în Republica Moldova după anii 90.
1. Criteriile fundamentale, principiile şi instituţiile
organizării democratice a societăţii
Politologia tinde să formuleze idealul teoretic al democraţiei
şi să-l compare cu formele real existente ale organizării democratice
a societăţii.
Geneza istorică a democraţiei este de lungă durată, variată şi
contradictorie. De fapt, numai gândirea politică a sec. XX s-a
apropiat în modul cel mai serios de înţelegerea contemporană a
democraţiei, dar odată atingând-o a observat, că regimul democratic
nu a adus la un drum neted, la o cale dreaptă şi directă, ci la o
răscruce. Înţelegerea contemporană a democraţiei ni se prezintă ca o
coeziune a două tendinţe care merg una în întâmpinarea celeilalte: de
la ideal la realitate şi de la realitate la ideal. Gradul de depărtare a
democraţiilor contemporane de idealul, chiar aproximativ, se vede
clar în chestiunea realizării de facto a puterii poporului. În literatura
politologică şi în practica politică s-au cristalizat unele principii
generale, cu care se identifică existenţa democraţiei într-o ţară sau
alta:
- recunoaşterea posibilităţii cetăţenilor de a participa real la
conducere, în rezolvarea problemelor statale sau civile;
- existenţa în societate (declararea şi asigurarea) a drepturilor
fundamentale şi libertăţilor omului;

74
 - prezenţa statului de drept cu Supremaţia legii în toate
domeniile vieţii societăţii;
- activismul înalt al diferitor subiecţi sociali în aspect politic,
social ş.a.;
- existenţa unui tip de cultură politică democratică, care
presupune acceptarea a astfel de valori cum ar fi respectul drepturilor
şi libertăţilor omului, renunţarea la violenţă ca modalitate de
realizare a politicii de stat, umanismul, toleranţa faţă de alt mod de
gândire.
Orice concepţie contemporană recunoaşte şi acceptă în
calitate de punct de plecare în înţelegerea democraţiei definirea ei ca
putere a poporului. Renumitul politician francez M. Rocar o
reactualizează: „Democraţia este conducerea cu poporul cu puterile
poporului însăşi”.
Transpunerea în viaţă a criteriilor susnumite este asigurată de
respectarea unui şir de principii. Principiile democraţiei reprezintă
nişte reguli abstracte aplicabile în orice societate de către fiecare om
ca membru al unei asociaţii politice şi al societăţii civile. Ele sunt
componente inalienabile ale democraţiei ca valoare general-umană.
Ele sunt universale pentru societăţile civilizate deschise. Pe
parcursul dezvoltării comunităţilor umane ele s-au îmbogăţit şi
concretizat. În cele ce urmează le vom enumera şi comenta laconic:
Principiul suveranităţii poporului a fost elaborat în perioada
revoluţiilor burgheze. Esenţa lui constă în recunoaşterea poporului în
calitate de izvor al puterii politice Supreme şi independenţa lui faţă
de orice subiect individual sau grupuri ale relaţiilor politice.
Poporului îi aparţine puterea instituţională şi constituţională în stat;
poporul alege reprezentanţii săi şi poate periodic să-i schimbe.
Poporul are dreptul să participe nemijlocit la elaborarea şi adoptarea
legilor prin iniţiative populare şi referendumuri; recunoaşterea de
către popor a Puterii şi valorilor pe care aceasta se întemeiază –
legitimitatea acestei puteri.
Cu acest principiu este legată democraţia directă. Aceasta din
urmă este o astfel de formă de organizare şi conducere, în care
poporul sau reprezentanţii lui, participă la îndeplinirea funcţiilor de
stat. Principiul suveranităţii poporului în mod incontestabil este
nucleul democraţiei. Democraţia directă – este prima formă istorică

75
de democraţie în Europa. O astfel de democraţie a fost cea ateniană
din Grecia antică.
Principiul „majorităţii” şi „reprezentativităţii” este organic
legat de cel al suveranităţii poporului, rezultă din acesta. Democraţia
nu este pur şi simplu puterea poporului, ci puterea majorităţii lui.
Acest principiu – al majorităţii – îl recunosc şi liberalii, şi
conservatorii, şi comuniştii, şi socialiştii. Spre exemplu în teoria
democraţiei concurente el este explicat astfel: dat fiind faptul, că o
decizie absolut echitabilă şi acceptată de toţi practic este imposibil
de găsit – din cauza intereselor divergente – temei pentru adoptarea
deciziilor, care pretind a fi drepte, adică echitabile – se recunoaşte
voinţa majorităţii. Concomitent trebuie să existe şi anumite garanţii
privind apărarea drepturilor minorităţii de posibilele greşeli ale
majorităţii. Se cere de subliniat că principiul majorităţii este unul din
elementele fundamentale ale democraţiei contemporane.
Principiul majorităţii se realizează atât în formele
democraţiei directe cât şi indirecte. Forme directe sunt scrutinul
universal, referendumurile. Rolul principal în procesul de adoptare a
deciziilor îl joacă instituţiile democraţiei reprezentative şi, în primul
rând, Parlamentul.
Democraţia percepută ca dominaţia majorităţii este antipodul
elitarismului (puterii unui grup de oameni privilegiaţi),
totalitarismului (puterii dictatorului), etnocratismului (dictaturii unui
grup de naţionalişti) şi de asemenea oricăror altor forme de putere
autoritară a minorităţii. Pe de altă parte, ea este incompatibilă cu
ohlocraţia (puterea gloatei) şi, de asemenea nu are nimic comun, cu
tirania masei asupra individului.
Forma reprezentativă a democraţiei este la momentul actual
cea mai răspândită. Elemente de bază ale acestei democraţii se
consideră: reprezentativitatea, împuternicirile, formarea structurilor
intermediare ale puterii, constituţionalismul, partidele politice,
alegerile. Acestea sunt întruchipate în modul cel mai deplin în
parlamentarism ca varietate a democraţiei reprezentative. Dar
totodată teoria politică nu trece cu vederea lacunele, sau alt fel spus,
limitele reprezentativităţii. Guvernul reprezentativ presupune o mare
doză de probabilitate de denaturare a intereselor şi voinţei poporului
de către instituţiile respective; strâmtorează posibilităţile participării
politice a majorităţii populaţiei în adoptarea deciziilor politice; nu
76
exclude absolut, ba chiar creează condiţii pentru uzurparea puterii de
către birocraţie ş.a.
Principiul libertăţii. Acesta este sufletul democraţiei.
Democraţia este de neconceput fără libertate. În context politic
libertatea înseamnă, mai întâi de toate, libertatea individuală şi mai
apoi, în egală măsură, libertatea grupurilor sociale. Aceasta nu
înseamnă că democraţia este libertatea absolută a individului faţă de
putere. Libertatea absolută a individului în raport cu puterea
reprezintă un mare pericol pentru comunitate. Problema limitării
libertăţii este de asemenea o problemă a democraţiei. Libertatea fără
hotare, fără limite, este indicele anarhiei şi nicidecum a democraţiei.
Libertatea se realizează prin intermediul drepturilor omului.
Principiul pluralismului. Acesta este o trăsătură distinctă a
tuturor regimurilor politice democratice contemporane. El este
antipodul monopolismului. Coordonate esenţiale ale pluralismului se
consideră:
- sursă a sa este diversitatea intereselor, inclusiv politice, ale
tuturor subiecţilor politici;
- varietatea centrelor puterii (descentralizarea ei);
- caracterul multiplu, autonomia, competitivitatea subiecţilor
politici;
- sistemul de „reţineri” şi contrapuneri, împotriviri;
- separaţia puterilor;
- excluderea monopolului asupra puterii din partea unei forţe,
partid, grup de putere sau a unui lider, pluripartitismul sau
diversitatea sistemelor de partid;
- pluralitatea de căi şi mijloace de articulare a intereselor,
accesibilitatea lor pentru toţi: publicitatea, transparenţa, libertatea
informaţiei;
- lupta liberă a forţelor politice, competitivitatea elitelor,
posibilitatea înlocuirii lor pe căi democratice.
Principiul egalităţii. Înţelegerea contemporană a acestui
principiu rezultă din aceea că în condiţiile democraţiei este posibilă,
şi chiar inevitabilă, inechitatea social-economică a cetăţenilor.
Democraţia presupune doar egalitatea politică a tuturor cetăţenilor în
faţa legii, independent de starea lor socială şi materială, dar nu poate
garanta unul şi acelaşi nivel de viaţă pentru toţi membrii societăţii..
O astfel de inegalitate, deşi de diferit grad, atestăm în toate
77
democraţiile contemporane. Însă statul întreprinde măsurile necesare
pentru asigurarea unui nivel suficient de securitate socială pentru
grupurile sociale, care au nevoie de susţinere. Acesta este conţinutul
diverselor politici sociale, în deosebi cele care privesc ajutorarea
păturilor social vulnerabile.
Atribut al democraţiei este principiul separaţiei puterilor, în
conformitate cu care puterile legislativă, executivă şi judecătorească
sunt separate şi independente. În acelaşi timp, aceste puteri
interacţionează între ele în procesul elaborării şi realizării politicii de
stat. Fiecare din ele are competenţele sale. Puterea judecătorească
este independentă faţă de Parlament şi Guvern. Ea asigură
supravegherea constituţională şi poate anula, sau bloca, legile
adoptate de Parlament şi, de asemenea deciziile Guvernului, dacă
acestea contravin Constituţiei.
Din cele relatate rezultă de asemenea că democraţia nu se
epuizează cu acel cod de reguli particulare ale vieţii politice, ci
reprezintă o construcţie integră, o aranjare a conducerii cu statul şi
societatea, bazată pe respectul drepturilor şi libertăţilor omului.
Principiile, normele universale şi procedurile prin care acestea se
materializează constitue forma generală de organizare statală a
sistemului politic. Conţinutul ei este determinat de particularităţile
sistemului. În ce limite şi cum se realizează principiile universale şi
procedurile democraţiei depinde în mare măsură de caracterul
subiecţilor politici şi starea societăţii civile.
Nu poate fi ignorată întrebarea „Cine guvernează?”, dar este
inadmisibilă şi subaprecierea şi a altei întrebări: „Cum se
guvernează, cum se conduce?”. De aici analiza teoriilor democraţiei
presupune determinarea criteriilor de comparare. În această calitate
ne vor servi cele două întrebări cardinale, pe care le-a formulat
filosoful englez K.Popper: „Cine conduce?” şi „Cum conduce?” şi în
dependenţă de faptul, care din aceste întrebări înaintează în prim
plan, se şi deosebesc teoriile democraţiei.
2. Conceptele contemporane şi formele democraţiei
Întrebarea privind concepţiile şi formele contemporane ale
democraţiei este interesantă prin conţinutul diferit al răspunsurilor
pe care le dau diferiţi autori la întrebările:

78
 - Cine este poporul, şi, poate oare el în mod real conduce
statul şi, dacă da, atunci în ce mod ?
- Cum se formează reprezentanţa poporului?
- Care sunt regulile democratice ale relaţiilor politice ?
Concepţiile care scot în prim plan întrebarea “cine conduce”
recunosc în calitate de subiect de bază a puterii poporul în ansamblu
sau o parte a lui - grupuri mari sociale, clasele. Aceste concepţii
aparţin aşa numitelor tipuri de democraţii colectiviste.
Concepţiile, care iau drept bază a puterii politice individul, şi
care califică drept subiect adevărat al democraţiei cetăţenii în
particular, formează sau alcătuesc seria de concepţii individualiste
ale democraţiei. Din acest tip fac parte concepţiile liberale, în cadrul
cărora accentul se pune pe “cum trebuie de guvernat” - ceea ce
înseamnă definirea democraţiei din punct de vedere al tehnologiei
realizării ei, şi anume a mecanismelor participării membrilor
societăţii în viaţa politică, la adoptarea deciziilor politice.
Astfel, democraţia se defineşte ca sistemul puterii şi forma
guvernării, care nu este identic cu guvernarea de către popor, dar
care se manifestă ca putere pentru popor. În aceste concepţii
personalitatea se separă de societate şi stat, şi atenţia principală
îndreptată asupra asigurării membrilor societăţii a unui şir de garanţii
- instituţionale şi de alt gen, inclusiv a libertăţii individuale, - care ar
preîntâmpina orice mod de intimidare a personalităţii, întru a se
afirma, realiza, de către putere. Democraţia liberală este apreciată ca
un pas considerabil înainte pe calea emancipării omului, eliberării
lui, respectării drepturilor lui fundamentale. Desigur şi acest model
de democraţie nu este perfect, are neajunsurile sale, primul dintre
care este acela, că subiect al puterii este nu demosul (poporul), ci
reprezentanţii lui. După cum menţiona M.Weber, maselor li se oferă
periodic posibilitatea să aleagă dintre elitele concurente. Democraţia
aici ni se prezintă ca guvernarea politicienilor şi nu a poporului. Cel
mai important în acestă formă de democraţie este scrutinul universal,
concurenţa, lupta partidelor, alegerile.
În concepţiile colectiviste ale democraţiei în prim plan se
pune nivelul participării nemijlocite a maselor de cetăţeni în
conducerea cu statul. Ideal al democraţiei este considerată
participarea maselor la conducere. Conform unei teze a lui Lenin
orice gospodină, bucătăreasă, poate conduce cu statul.
79
 Democraţia identitară se construieşte pe fundamentul unităţii
societăţii. Ea se caracterizează prin dominarea unei voinţe de stat
asupra voinţei cetăţenilor. Ea nu recunoaşte competitivitatea
intereselor si valorilor, acestea practic se exclud. Acesta de fapt este
tabloul parţial al democraţiei socialiste, unde se absolutizează rolul
voinţei generale a poporului depersonificat - fundament al
democraţiei, şi se ignorează autonomia unor subiecţi aparte, inclusiv
al indivizilor. Ca rezultat se subminează libertatea alegerii si
autodeterminării politice a personalităţii, adică adevărata premiză şi
veritabilul fundament al democraţiei. Posibilitatea reală si potenţa de
transformare a democraţiei identitare în autoritarism, şi chiar
totalitarism, nu exclude aceasta concepţie din rândul celor care
pretind să-i exploreze procesele politice contemporane.
Modelul teoretic al democraţiei concurente stă la baza
formelor concrete de democraţii contemporane în mai multe ţări din
Occident. Aceste democraţii sunt reprezentate în câteva concepţii
contemporane: concepţia tradiţional-liberală, concepţia democraţiei
elitiste, concepţia democraţiei participative. Diametral opusă
concepţiei tradiţional-liberale a democraţiei este concepţia
democraţiei socialiste.
Câteva specificări ale acestor concepte divergente ale
democraţiei.
Concepţia tradiţional-liberală izvorăşte din doctrinele
liberale. Ideea majoră a ei o constituie primatul personalităţii asupra
statului. Anume ea este izvorul puterii, fundamentul societăţii civile
şi a statului. Altă trăsătură a acestei concepţii este preferinţa
democraţiei reprezentative celei directe. Elemente fundamentale a
democraţiei reprezentative sunt constituţionalitatea şi limitarea
dominaţiei politice. Voinţa poporului se exprimă nu direct, ci prin
reprezentanţii lui, aleşi de către popor. Democraţiile liberale de cele
mai multe ori se percep ca fiind pluraliste. Preferinţele lui R. Dahl
democraţiilor pluraliste se bazează pe următoarele argumente:
- aceasta democraţie presupune existenţa unui număr mare de
interese organizate;
- interesele organizate concurează între ele în vederea
obţinerii şi posedării puterii politice şi a influenţei;
- interesele concurente se controlează reciproc şi limitează
puterea ;
80
 - această concurenţă pluralistă a intereselor conduce spre
echilibru social, în modul cel mai reuşit ţine cont de interesele
general sociale şi de grup în adoptarea deciziilor politice.
Concepţia democraţiei elitiste porneşte de la teza, că în
realitate, chiar în cazul obţinerii dominaţiei politice a majorităţii
democratice, deciziile politice se adoptă totuna şi preponderent de
minoritate (elita politică).
Aceasta concepţie are drept alternativă teoria democraţiei
participative. Prin participare aici se subînţeleg toate felurile de
participare a cetăţenilor în viaţa politică cu scopul de a influenţa
asupra adoptării deciziilor politice la diferite niveluri şi de diferite
instituţii ale sistemului politic. Această concepţie argumentează
necesitatea democratizării multilaterale a vieţii sociale, politizării
populaţiei şi dreptul participării personalităţii în adoptarea deciziilor
în toate domeniile vieţii prin dreptul la vot. Literatura politologică
sesizează caracterul utopic al acestei interpretări.
Concepţia socialistă a democraţiei se fundamentează pe
recunoaşterea unităţii sociale şi politice a poporului ca bază a puterii
lui politice. Ea porneşte de la caracterul şi conţinutul clasial al
democraţiei şi este contradictorie din însăşi interiorul ei. Ea poartă
un caracter colectivist, recunoaşte primatul generalului asupra
particularului, adică, individualului, nu recunoaşte pluralismul,
diversitatea socială şi ideologică a oamenilor şi cetăţenilor. Teza
principală a democraţiei socialiste este înţelegerea democraţiei ca
stat, în care conduce poporul. Participarea maselor în conducerea cu
statul este teza de căpetenie a democraţiei socialiste. Identificarea
democraţiei cu statul a avut în calitate de dezvoltare teza leninistă
despre dispariţia statului şi respectiv a democraţiei ca formă de
organizare politică a societăţii.
Ştiinţa politică contemporană este în căutare de noi forme ale
democraţiei. În rândurile de mai jos vom trece în revistă principalele
ei achiziţii în acest sens.
„Democraţia informaţională” este forma pe care o elaborează
M.Rocar – savant şi politician francez. Ea reprezintă forma
contemporană de organizare a societăţii ca reacţie la revoluţia
informaţională, care-a continuat-o pe cea ştiinţifico-tehnică.
Filosoful canadian M. Bunghe dezvoltă ideea aşa numitei
„căi a treia” de construcţie socială, utilizând contrapunerea -
81
capitalismul şi socialismul - propunând concepţia „tehno-
democraţiei integrale”. Acest sistem se întemeiază pe ştiinţă şi este
chemat să îmbogăţescă şi să lărgească formele democraţiei politice
contemporane.
Acestor concepţii le face companie „teoria economică a
democraţiei”, care ocupă un loc tot mai important printre ele. Ea este
construită în baza chipului Homo ekonomikus – Omului economic –
omului informat multilateral, capabil să acţioneze raţional şi să
obţină maximum de câştiguri pentru sine. Ex-preşedintele american
B. Clinton a calificat democraţia occidentală contemporană ca
democraţie de piaţă.
Din aceste înregistrări rezultă multitudinea de abordări a
democraţiei, adecvate complexităţii realităţii contemporane, şi
varietatea formelor ei existenţiale, inclusiv diversităţii ideologice şi
conceptuale.
Democraţia are atât avantaje cât şi neajunsuri, laturi
puternice cât şi slabe. Prin posibilităţile sale largi şi perspectivele
sale democraţia a provocat aşteptările pe care, spre regret, nu le-a
realizat, adică îndreptăţit. Iar prin spiritul său tolerant şi de acceptare
a pluralismului de păreri, ea a deschis un spaţiu întins şi o
multitudine de direcţii, care tind s-o mistuie, să o nimicească. Alta
nici nu poate fi democraţia, întrucât acesta este elixirul ei, avantajul
ei. Pentru zilele noastre cu atât mai mult ne putem solidariza cu
observaţia lui W. Churcill: „democraţia este o formă rea de
conducere, dar nimic mai bun omenirea încă nu a inventat...”
Mai sus deja a fost relatat, că democraţiile competitive sunt
proprii ţărilor dezvoltate. Reieşind din principiul „caracterul
sistemului partidist” pot fi evidenţiate trei varietăţi de democraţie
concurentă – bipartide, pluripartidiste şi cu partid dominant.
Ţările Europei Occidentale se caracterizează ca democraţii cu
sistem pluripartidist (de la 12 partide în Olanda până la 4 sau 3, în
Belgia, Germania ş.a.)
Modelul american este marcat de bipartidism – în baza
tradiţiei politice. În SUA există regimul democratic în forma
prezidenţială. Este vorba de regimul constituţional în care puterea
executivă – compusă prin exclusivitate din Preşedinte, şi cea
Legislativă – Congresul – sunt juridic independente una faţă de alta,
deşi interacţionează şi se controlează reciproc în limitele prevăzute
82
de Constituţie. Separaţia puterilor nu este strictă. Preşedintele
participă la procesul legislativ, folosindu-se de dreptul „veto”, pe de
altă parte Congresul participă la funcţia executivă, întrucât numeşte
un şir de figuri politice înalte – funcţionari înalţi, şi ratifică tratatele.
Congresul îndeplineşte şi funcţii judecătoreşti: dispune de dreptul de
„impeachement” (demisia Preşedintelui) – în caz de încălcare de
către acesta a Constituţiei.
Trăsături importante ale sistemului american de separaţie a
puterilor se consideră:
- tehnologiile diferite de formare a organelor supreme ale
puterii ( Congresul este ales prin alegeri directe după circumscripţii
electorale, iar preşedintele – prin alegeri indirecte, de către Colegiul
alegătorilor, ultimii fiind aleşi prin scrutin general);
- diferă termenele competenţelor fiecăruia din organele
Puterii de Stat: pentru membrii Congresului şi a Camerei
reprezentanţilor, acest termen este de 2 ani, pentru Senatori – de 5
ani, pentru Preşedinte – de 4 ani, iar membrii Judecătoriei supreme
se numesc pe viaţă;
- fiecare din ramurile puterii nu dispune de împuterniciri
monopoliste în domeniul său de activitate, dar într-o anumită măsură
sunt limitate de împuternicirile altora din Puteri – mecanism care
este calificat ca sistem de „reţineri” şi contragreutăţi.
Democraţia americană este pluralistă, ea este legată cu
diversitatea grupurilor de interese, conţine un adevărat mozaic de
diverse asociaţii (religioase, de caritate, profesionale, familiale,
locale etc.) ale societăţii civile.
La baza democraţiei americane stau 3 principii:
a) egalitatea tuturor oamenilor, adică a tuturor membrilor
societăţii (toţi sunt creaţi egali);
b) libertatea de autorealizare a tuturor oamenilor, membrilor
societăţii;
c) recunoaşterea capacităţii tuturora, şi a societăţii în
ansamblu, de a se perfecţiona mereu.
Aceste principii constituie esenţa valorilor liberale,
individualiste americane, care în totalitatea lor formează credinţa
americană.
Democraţia americană este apreciată drept model al puterii
poporului. Aceasta nu înseamnă că ea este absolut perfectă. Prima
83
observaţie, care i se face, ţine de faptul că principiul majorităţii,
după cum observă politologul american Parenty, a fost confundat cu
dreptul „veto”. Cu acest drept este investită minoritatea. Şi sistemul
electoral îşi are contradicţiile sale: la alegerea Preşedintelui, de
exemplu, participă doar 1/3 sau chiar 1/4 din alegători. Aproximativ
jumătate din cetăţenii cuprinşi în vârstele de 18-25 ani nici nu se
înregistrează pentru a participa în alegeri. La sectoarele electorale se
prezintă ceva mai bine de jumătate din alegătorii înregistraţi.
De acelaşi tip de democraţie, tradiţional–liberală, ţine şi
modelul anglo–european al democraţiei, inclusiv poliarhia
(pluralismul elitelor) , care influenţează substanţial asupra adoptării
deciziilor politice. Acest model este de asemenea pluralist. Pe lângă
aceasta modelul anglo–european îşi are specificul său: el se
consideră formă clasică a democraţiei europene. Bazele ei teoretice
le-a elaborat J. Lock – unul din clasicii ştiinţei politice. Aceasta este
democraţia reprezentativă a Marii Britanii – patria
parlamentarismului. Latură inalienabilă a acestei democraţii este
dominaţia drepturilor. În această democraţie este minimă
constrângerea politică; poliţia este nenumeroasă, poliţiştii nu sunt
înarmaţi cu pistoale sau alte forme de armament. Şi totuşi în Irlanda
de Nord violenţele politice par a fi ceva obişnuit. Aceasta este o
dovadă a contradictoriului modelului anglo–european de democraţie.
Specificul său o are şi separaţia puterilor: Supremaţia Puterii
Legislative asupra celei Executive şi investirea Guvernului cu
dreptul de iniţiativă legislativă; altă particularitate a democraţiei
britanice este convieţuirea ei cu forma monarhică a statului. Englezii
se autoapreciază ca democraţi prin tradiţie: este cunoscută în acest
sens fraza înaripată a lui W.Churchil: „Eu sunt democrat, pentru că
sunt englez ”.
Specificul său îl are şi modelul francez al democraţiei, căruia
îi sunt proprii următoarele:
- trăinicia şi autoritatea legitimităţii puterii executive;
- Preşedintele este ales prin scrutin general direct şi astfel, în
esenţă, nu depinde de parlament, întrucât după legitimitate este egal
cu Parlamentul;
- Guvernul este responsabil în faţa Preşedintelui şi
Parlamentului, deoarece numai aceştia sunt aleşi de popor;

84
 - Parlamentul dispune de împuterniciri legislative /de a
elabora legi/ şi de control /controlează Guvernul în limitele
prevăzute de lege, iar în caz de necesitate îi poate cere demisia.
Democraţia franceză este fidelă tradiţiei care provine de la
Marea Revoluţie franceză: ea include drepturile şi libertăţile omului
şi cetăţeanului, proclamate în vestita Declaraţie de la 1789.
3. Procesul de democratizare în Republica Moldova după
anii 90
În anii 1990 R.Moldova – lipsită de o societate civilă
viguroasă, de stat de drept şi orice fel de experienţă democratică
anterioară, reuşise să etaleze cu toate acestea, o politică surprinzător
de competitivă şi democratică.
Afirmarea pluralismului în Republica Moldova nu se înscrise
în cadrul modelului tradiţional de edificare a instituţiilor
democratice. Ceea ce se construieşte în R.M. nu este o democraţie
concurenţională în care liderii sunt preocupaţi de instaurarea unor
instituţii pluraliste, dar mai degrabă un caz de autoritarism eşuat, ori
cum le mai zic, pluralism prin omisiune, (Luvan A.Way, „Journal of
Democracy”, vol. 13, nr. 4, art. 2002, reprodus în „Democraţia”,
nr.2, 2003) – o formă de competiţie specifică statelor slabe.
În viziunea lui Luvan A.Way, pluralismul prin omisiune este
caracteristic acelor ţări în care concurenţa politică instituţionalizată
supravieţuieşte nu atât datorită faptului, că liderii sunt ataşaţi
valorilor democratice ori pentru că agenţii societăţii reuşesc să se
impună in viaţa politică, cât pentru că administraţia este prea
fragmentată, iar statul – prea slab pentru a instaura o orânduire
autoritară într-un context internaţional de structură democratică.
Aceste ţări sunt prinse într-un paradox: tocmai slăbiciunea statului şi
fragmentarea administraţiei care promovează pluralismul este în
acelaşi timp explicaţia ineficienţei guvernării, fiind o piedică
serioasă în calea consolidării democraţiei pe termen lung.
Republicii Moldova îi lipsesc majoritatea calităţilor
considerate de politologi ca fiind vitale pentru dezvoltarea
democratică. Cu toate acestea aici se înregistrează un pluralism
surprinzător. Ea se remarcă prin cea mai robustă structură
democratică din fosta URSS cu excepţia Ţărilor Baltice.
Confruntându-se cu sărăcia, declinul politic, conflicte etnice, cu o

85
societate civilă plăpândă şi un stat de drept fragil ea întruneşte
aproape în totalitate standardele unei democraţii minimale:
- alegerile sunt foarte competitive (1990, 1994, 1998, 2002,
2004), aceste alegeri au cauzat modificări serioase în compoziţia
politică şi ideea logică a parlamentului;
- mediile din Moldova post-sovietică exprimă o varietate de
puncte de vedere, chiar dacă aceste canale de exprimare se află în
posesia guvernanţilor, adică statului sau a partidelor;
- între anii 1994-2000 Curtea Constituţională din Moldova a
jucat un rol crucial în medierea conflictelor dintre diferite ramuri ale
puterii;
- legislativul a pus în permanenţă restricţii în faţa autorităţii
prezidenţiale, într-un grad nemaintâlnit la vecinii din spaţiul
postsovietic;
- în 1994 legislativul practic îl exclude pe preşedintele
Snegur din procesul de elaborare a Constituţiei (o făcea spicherul
Lucinschi).
După ce devine preşedinte – Lucinschi se confruntă cu
aceleaşi probleme. În anul 2000, legislativul contracarează eforturile
lui Lucinschi de a consolida instituţia preşedintelui prin votarea
eliminării prevederii constituţionale, conform căreia preşedintele
este ales de către popor. Instaurarea sistemului parlamentar n-a
favorizat evoluţii democratice în Moldova, din contra cu instalarea
comuniştilor la putere (cu 71 din 161 locuri ale parlamentului
unicameral), competiţia politica se limitează evident în mai multe
aspecte (atacurile la adresa opoziţiei), interzicerea temporară în
ianuarie, 2002 a PPCD; atacurile la adresa presei libere, cenzura
mass-media; ignorarea intereselor spirituale ale populaţiei autohtone
(cu limba, istoria, TVR-1 ş.a.)
În Moldova, tensiunile identitare mult mai acute de altfel
decât cele din Ucraina, au fost suficient de percutante pentru a nu
permite unui singur grup politic de a monopoliza puterea politica din
ţară. Aceasta polaritate creează probleme serioase pentru guvernare
şi consolidarea democratica pe termen lung. Polarizarea
neutralizează eforturile de concentrare a puterii politice.
Cum ar putea fi găsit compromisul cu puterea de dragul
unităţii naţionale? Care ar fi aceste tehnologii de dragul reîntregirii
„ţării” (rezolvarea conflictului din Transnistria)?
86
 Polarizarea pe marginea chestiunilor naţionale a împiedicat
eforturile legislativului dominat de comunişti de a dicta anumite
politici ( în primul rând cu limba şi istoria, pentru că altele totuşi
comuniştii le promovează – revizuirea reformei administrative,
strâmtorarea activităţii firmelor moldo-occidentale, favorizarea
capitalizării ruseşti ş.a.).
Rolul polarizării asupra problemelor naţionale în promovarea
pluralismului scoate în evidenţă o dilemă importantă pe care o
creează pluralismul prin omisiune. Acolo unde societatea civilă şi
statul de drept sunt slabe, factorii care fac ca pluralismul să devină
operant prin eliminarea tentaţiilor autoritare ale liderilor politici pot
bloca, în acelaşi timp, consolidarea unei guvernări democrate
eficiente şi stabile.
Concluzii:
1. Forma democratică de organizare politică şi de funcţionare
a întregului organizm social este una din cele mai atrăgătoare
concepţii şi cea mai de dorit formă existenţială a lor.
2. Democraţia politică se întemeiază pe un şir de principii -
suveranitatea poporului, constituţionalismul, eligibilităţii
pluralismului, majorităţii şi reprezentativităţii, libertăţii, egalităţii,
separării puterilor ş. a. m. d., iar pe parcursul istoriei a cunoscut, şi
cunoaşte astăzi, mai multe forme, nici una din ele nefiind absolut
perfectă, dincontra avându-şi plusurile şi minusurile sale, dar totuna
până la moment nimic mai bun n-a fost încă inventat. Rămâne
absolut valabilă înţelegerea democraţiei ca formă de organizare şi
conducere a societăţii cu ajutorul cetăţenilor şi ţinându-se cont de
voinţa lor.
3. În practica socială este cel mai larg recunoscută şi pozitiv
apreciată democraţia liberală. Trăsăturile ei principale sunt: aceasta-i
o democraţie indirectă, reprezentativă, bazată pe alegeri regulate; ea
funcţionează în baza sistemului electoral, competiţiei partidelor
politice, respectând delimitarea clară a statului şi societăţii civile; ea
sancţionează existenţa proprietăţii private şi a grupurilor sociale
independente; ea asigură pluralizmul, stimulând activizmul politic al
cetăţenilor şi responsabilitatea politicienilor în faţa societăţii.
4. În Republica Moldova, ca şi în multe din fostele ţări
socialiste, mai ales celor care au făcut parte din fosta u.r.s.s., avem
de a face cu o democraţie în devenire, care întruneşte toate
87
dificultăţile, slăbiciunile şi căutările/rătăcirile proprii perioadei de
tranziţie de la un regim pseudodemocratic de tip socialist la un regim
democratic autentic. Democraţia şi democratizarea sunt consfinţite
de Constituţie. Atestăm anumite schimbări pozitive: procesul
electoral cu concurenţa mai multor candidaţi, înviorarea şi
raţionalizarea pluripartidismului, existenţa şi activitatea opoziţiei
politice ş.a., dar pe această cale şi în această direcţie mai rămân
foarte multe de făcut, dintre care am evidenţia, edificarea societăţii
civile şi formarea culturii politice participative a cetăţenilor.
Tema 7. Partidele politice
A doua poziţie după stat în sistemul politic al societăţii o
ocupă asociaţiile, organizaţiile, mişcările obşteşti şi social-politice.
Ele pot fi politice, parţial-politice şi non-politice. Din rândul
primelor fac parte partidele politice.
Organizaţiile politice reprezintă asociaţii, uniuni, comuniuni
benevole de oameni create pentru satisfacerea (atingerea) anumitor
scopuri, pe care şi le propun. Ele, de regulă se caracterizează prin: a)
existenţa anumitor structuri clar exprimate; b) distribuirea funcţiilor
între subdiviziunile lor structurale; c) caracterul sistematic de
desfăşurare a acţiunilor (activităţii); d) calitatea de membru
(individual sau colectiv) al acestor organizaţii.
Organizaţii politice pot fi considerate diversele uniuni,
asociaţii ale cetăţenilor, orientate spre activitate politică, ca de
exemplu: cele de tineret, feministe, ale veteranilor etc., care îşi
propun, printre altele, şi anumite scopuri politice.
Organizaţiile politice, trebuiesc deosebite de cele obşteşti,
care dispun şi de funcţii politice cum ar fi de exemplu organizaţiile
sindicale, asociaţiile cooperatiste, de creaţie ş.a.
Desigur cel mai elocvent exemplu de organizaţii politice sunt
partidele politice despre care vom vorbi în cadrul prelegerii date.

Planul:
1. Apariţia şi evoluţia istorică a partidelor politice.Structura şi
funcţiile partidelor politice
2. Tipologizarea partidelor politice
3. Sisteme de partid

88
 1. Apariţia şi evoluţia istorică a partidelor politice.
Structura şi funcţiile partidelor politice.
Dacă ar fi să facem o istorie a partidelor politice am observa
că forme incipiente, parţial similare partidelor politice dar nepurtând
această denumire au existat încă din antichitate. Totuşi partide în
sensul modern al cuvântului pe atunci nu existau, ele apar mult mai
târziu - în secolele XVIII-XIX şi îşi continuă biografia până în zilele
noastre. Primele partide politice apropiate de sensul modern apar în
interiorul Parlamentului şi reprezentau nişte forme de organizare
contestate în numele unităţii politice. În societatea modernă partidele
politice s-au impus ca elemente componente incontestabile ale
realităţii politice într-o bună majoritate a ţărilor lumii.
Procesul apariţiei partidelor trebuie privit în strânsă corelaţie
cu apariţia şi dezvoltarea parlamentarismului, deci odată cu
transpunerea în viaţă a ideii reprezentativităţii în viaţa publică. În
ansamblul instituţiilor politice ale unei societăţi cele mai apropiate
pot fi considerate statul şi partidele politice.
Scopul partidelor politice este cucerirea puterii politice şi de
aici derivă două definiţii. Definiţia în sens larg stipulează că
partidele politice sunt acele asociaţii care participă la lupta pentru
putere. Definiţia în sens restrâns consemnează că partidele politice
sunt organizaţii care vizează prin lupta parlamentară cucerirea şi
influenţarea puterii şi care sunt legate de regimul democratic al
puterii.
Filosofia modernă (de la iluminiştii francezi ca Montesquieu
şi până la Jefferson) resping fenomenul partidist din cauza
conflictului pe care acesta îl induce în interiorul statului. Pentru
Rousseau care considera democraţia directă ca unica formă de
democraţie şi prin urmare ca atare democraţia devenea imposibilă,
reprezenativitatea parlamentarilor devenea o formă de sclavaj politic.
Montesquieu considera că republica poate fi democratică sau
aristocratică, însă după părerea lui, cea democratică nu poate
funcţiona decât în cazul statelor mici (democraţia este directă în
viziunea acestuia). El explica cauzele apariţiei partidelor politice dar
îşi manifesta suspiciunea în privinţa guvernării prin partide şi al
caracterului conflictual al societăţii care se bazează pe partide
politice. Partidele politice pot duce la un conflict între executiv şi
legislativ. În plina perioadă a alegerii constituţiei americane (1787)
89
„Scrierile federaliste” reprezintă punctul de vedere al celor care
susţineau necesitatea unui guvernământ puternic şi sprijinul pe care
aceştia îl dădeau transformării confederaţiei în federaţie. Madison
elaborează o teorie a fracţiunilor politice, primul nume al partidelor
care însă evidenţiază anumite aspecte nocive ale acestor organizaţii.
Fracţiunile contribuie la instaurarea dictaturii, deci pentru el soluţia o
constituia federalizarea.
Printre cercetătorii fenomenului partidist se cer menţionaţi
Moisei Ostrogorschi, Robert Michels şi Raymond Aron. Primii doi
au supus criticii partidele politice. În lucrarea „Partidele politice şi
democraţia”, apărută în anul 1901, M. Ostrogorschi analizează
evoluţia în secolul XIX a partidelor politice americane şi englezeşti,
acuzând deriva antidemocratică a acestora pentru a rămâne în
contact cu cetăţenii. El acuza transformările lor, odată cu creşterea
corpului politic, ca pe o manipulare care viciază voinţa generală.
Robert Michels în lucrarea sa „Tendinţe oligarhice ale
partidelor politice” analizează raporturile dintre structura de partid şi
democraţie. Michels a făcut un studiu monografic despre Partidul
social-democrat german, observând pe bună dreptate că partidele
politice sunt organizaţii şi ca orice organizaţie se birocratizează,
datorită profesionalizării politice. Totodată Michels precizează, că cu
cât un grup este mai organizat, cu atât el este mai oligarhic, ceea ce
reprezenta, după părerea lui ”legea de fier a oligarhiei”. Conform
opiniei acestui autor partidele politice ar trebui interzise.
O concepţie total diferită are Raymond Aron, care în lucrarea
„Democraţia şi totalitarismul” elaborează o teorie a societăţii
democratice în care rolul central le revine partidelor politice. Aron
descoperă în societăţile totalitare, alături de o ideologie unică,
dispariţia societăţii civile, şi existenţa factică a unui singur partid. În
societatea democratică situaţia se deosebeşte radical: în cadrul
sistemului constituţional partidele politice au datoria de a respecta
regulile jocului, de a recunoaşte îndreptăţirea şi a altor poziţii şi de a
asigura guvernarea pe perioade de timp limitate. Regulile jocului
sunt atât juridice cât şi implicite, pe care partidele politice le respectă
chiar dacă sunt mai puţin conforme cu legea.
Partidele politice îşi au structura lor organizaţională. Pot fi
desprinse mai multe nivele de organizare a lor în funcţie de numărul
de membri şi de influenţa electorală. În privinţa raportului cu
90
membrii săi, partidul politic apare ca o convenţie care stabileşte cât
de strânsă este relaţia dintre partid şi individ.
Primul nivel al participării la viaţa politică este constituit de
electorat. Electorii reprezintă forma cea mai slabă de ataşament faţă
de partid, ei nu sunt juridic membri dar sprijină partidul. Anumite
partide cu influenţă dispun de un număr de persoane care îşi
păstrează ataşamentul indiferent de situaţie.
Al doilea nivel este constituit de către simpatizanţi, aceştia nu
sunt membri dar spre deosebire de electori participă la reuniunile
publice. Varsă ocazional sume de bani, sunt asumaţi ca resurse
mediatice în funcţie de notorietatea lor – artişti, sportivi, savanţi.
Al treilea nivel este reprezentat de membri. Membrii sunt
persoane care juridic fac parte din partidele politice, varsă periodic
sume de bani numite cotizaţii, aceasta fiind cea mai strânsă legătură
cu partidul. Un partid îşi formulează lista cu membri în funcţie de
cotizanţi.
Un al patrulea nivel este reprezentat de militanţi, adică acei
membri care îşi dedică o parte din timp activităţilor de partid:
împrăştie presa, scriu scrisori şi tot felul de declaraţii, participă la
campaniile electorale. Din rândurile militanţilor sunt selecţionaţi
funcţionarii care sunt plătiţi; în cazul partidelor de masă aceştia din
urmă sunt în mod obligatoriu militanţi, iar in cazul partidelor de
cadre funcţionarii sunt specialişti. Totodată în cadrul partidelor de
masă funcţionarii aspiră la ocuparea poziţiilor de conducere.
Al cincilea nivel este reprezentat de conducere. Liderii de
partid sunt acele persoane care au dreptul să reprezinte partidul în
raport cu terţii şi cu statul şi care determină strategia şi stabilesc
tacticile partidului, dispun de autoritate instituţională pentru a obţine
acordul partidului în luarea deciziilor. Ei fac parte din elita politică.
În cadrul oricărei societăţi democratice partidele politice
exercită un rol major în organizarea şi conducerea vieţii social-
politice. De regulă acest rol se exprimă şi se manifestă prin funcţiile
exercitate de partidele politice. Există diferite viziuni privind
conţinutul şi numărul de funcţii, pe care le îndeplinesc partidele, în
dependenţă de condiţiile în care acţionează. Într-o democraţie, după
părerea lui David Apter, partidele politice ar îndeplini trei funcţii -
controlul executivului, reprezentarea intereselor, recrutarea
candidaţilor - iar în totalitarism două: creatoare a solidarităţii şi de
91
direcţionare. Alt autor, Neil Mc Donald, susţine că în democraţie
partidele politice ar avea cinci funcţii: asigurarea guvernării,
intermedierea între aleşi şi alegători, reprezentarea opiniei publice,
recrutarea şi selectarea candidaţilor, cucerirea activităţii politice.
Generalizând şi alte păreri, vom enumera acum funcţiile generale ale
partidelor politice şi concretiza conţinutul lor, care se reduc la
următoarele:
- funcţia politică. Rolul, atributele, prerogativele acestei
funcţii nu sunt la fel în cazul tuturor partidelor politice. Partidele
politice aflate la putere au rol major în constituirea şi funcţionarea
principalelor instituţii statale (parlament, guvern), în luarea deciziilor
şi aplicarea acestora, în organizarea şi conducerea vieţii social-
politice. În schimb pentru partidele aflate în opoziţie rolul acestei
funcţii este de a monitoriza, de a influenţa puterea, de a prezenta
opiniei publice, electoratului, eventualele disfuncţionalităţi şi
neîmliniri ale acesteia sau măsuri, decizii neconstituţionale.
Revenirea la putere, recucerirea acesteia este obiectivul oricărui
partid aflat în opoziţie.
- funcţia de organizare şi conducere a activităţii partidului, de
menţinere a unei permanente legături, comunicări cu propriile
organizaţii, membri şi simpatizanţi. Formarea şi pregătirea propriilor
cadre pentru activitatea de partid şi de stat în condiţiile aflării sau
revenirii la putere, constituie de asemenea o importantă atribuţie a
acestei funcţii.
- funcţia teoretico-ideologica vizează mai multe obiective:
*elaborarea, dezvoltarea şi adaptarea propriei paradigme
doctrinare la condiţiile social-istorice, la obiectivele şi sarcinile
urmărite de partid;
*elaborarea programului politic, a strategiei şi tacticii politice
a partidului;
*organizarea, susţinerea şi ducerea luptei ideologice
împotriva altor partide şi formaţiuni politice.
Această funcţie devine deosebit de activă în perioada luptei
electorale, ea organizând, orientând şi conducând lupta politică a
partidului.
- funcţia civică, formativ educativă şi patriotică atât vizavi de
propriii membri de partid cât şi simpatizanţi.

92
 2. Tipologizarea partidelor politice
Analiza concret-istorică a vieţii social-politice dintr-o ţară
concretă sau din lume ne permite să ne convingem de diversitatea
partidelor politice. Acestea din urmă se identifică după mai mulţi
indici, sau criterii. Şi totuna tipologiile partidelor politice nu vor
cuprinde niciodată diversitatea pe care ne-o oferă realitatea socială
dintr-o ţară sau alta, sau, cu atât mai mult, din lumea întreagă. Din
bogăţia de caracteristici pe care le are la dispoziţie politologia, ea
încearcă să le sublinieze mai ales pe cele care fac mai uşoară
detectarea asemănărilor şi deosebirilor dintre partide. Acestea pot fi
clasificate după o mulţime de criterii, cele mai importante fiind
prezentate mai jos:
Clasificarea în funcţie de gradul de organizare ne prezintă
tabloul partidelor după cum urmează:
În această ordine de idei se disting partidele de cadre. Atunci
când au apărut partidele, ele nu aveau decât foarte puţini membri.
Cetăţenii mai activi şi de vază au hotărât să se asocieze, activităţile
lor fiind mai degrabă voluntare. Astăzi, aceste partide poartă numele
de partide de alegători. Prin acest lucru înţelegem că numărul
alegătorilor unui partid este în raport mult mai mare decât cel al
membrilor acestuia, iar legătura pe care o au aceştia faţă de partid
este de cele mai multe ori slabă.
Alt tip de partide după acest criteriu sunt partidele de masă.
În comparaţie cu partidele burgheze, constituite deseori din fracţiuni
parlamentare, partidele muncitoreşti au dispus încă de timpuriu de un
aparat partinic bine organizat, având un număr relativ crescut de
membri (partid de membri). Partidele de masă, aşa cum le cunoaştem
noi astăzi, sunt şi ele foarte bine organizate. De aceea, ele îşi pot
acoperi o mare parte din cheltuieli prin cotizaţiile membrilor.
Clasificarea partidelor se mai face după funcţiile şi poziţia
ocupată de acestea în cadrul sistemului politic, după care criteriu
deosebim:
partide de guvernământ - tip de partide care a ieşit câştigător
în urma alegerilor, constituind guvernul până la următoarele alegeri.
În acest sens pot exista mai multe partide de guvernământ în acelaşi
timp care alcătuiesc guvernul împreună, într-o coaliţie;
partide de opoziţie - tip de partide care au pierdut alegerile,
ffind nevoite să formeze astfel opoziţia parlamentară. Bineînţeles că
93
pot exista mai multe partide de opoziţie, al căror obiectiv este de a
avansa în faţa alegătorilor prin mesage-program constructive, realiste
şi mai elevate, oferind o alternativă în perspectiva alegerilor viitoare.
După indicii cantitativi se cunosc partide mari şi partide mici
(tipologia lui Tocqueville). Într-o anumită măsură clasificarea
aceasta vine în tangenţă cu cea după gradul de organizare.
Mai pot fi enumerate şi alte feluri de clasificări ale partidelor:
partide ideologice, partide personale, partide istorice, partide de
tendinţe, partide de interese etc.
Unii politologi din Occident deosebesc partidele politice
după: a) deosebirea în construcţia organizaţională; b) caracterul şi
ordinea de a fi membru; c) după modul de recrutare, selectare şi
înaintare a elitei politice, evidenţiind 4 tipuri de partide –
necentralizate (exemplu fiind partidele conservatoare şi liberale din
Europa Apuseană şi SUA), centralizate de masă (exemplu fiind
partidele socialiste ale Europei continentale), partide strict
centralizate (exemple tipice fiind partidele fasciste şi comuniste).
Partidele politice mai pot să difere după structura lăuntrică
(partide de tip militar, autocratice şi democratice); după atitudinea
faţă de realitatea socială existentă (partide conservatoare, reformiste
şi revoluşionare); după caracterul acţiunilor politice (partide
moderate, radicale şi extremiste); după modul de existenţă şi
activitate (legale, semilegale, ilegale).
Suprapunerea câtorva criteri – social-clasial, doctrinar-
ideologic şi scopurile politice – ne dă clasificarea partidelor politice
în radicale de dreapta (partidele fasciste şi neofasciste), radiale de
stânga (partide socialiste de stânga şi comuniste), partide
conservatoare, partide liberal-burgheze, reformiste-burgheze, partide
social-democratice.
Este cazul să ne pronunţăm aici pe chestiunea clasificării
partidelor politice în de stânga şi de dreapta, să facem o mică
remarcă istorică. Delimitarea acestor două extreme în spectrul
forţelor politice îşi are începutul istoric în evenimentul Marii
revoluţii burgheze franceze de la sfârşitul sec.XVIII. În sala adunării
constituante în dreapta Preşedintelui, care conducea adunarea se
aflau, şedeau adepţii acestei revoluţii de orientare conservativă, care
limitau revoluţia la decapitarea vârfurilor (regelui), iar în stânga –
acei susţinători ai ei, care pledau pentru continuarea ei în tempuri
94
rapizi şi în mod radical, pentru modificarea tuturor domeniilor vieţii
sociale.În timpurile noastre termenii aceştea se aplică în aprecierea
sau caracteristica atât partidelor politice cât şi a mişcărilor obşteşti, a
anumitor ediţii – ziare, posturi de radio sau televiziune, agenţii
informaţionale, a convingerilor politice şi poziţiilor anumitor
personalităţi, nu numai oameni politici, de conucere, dar şi simpli.
Din acele timpuri - nu fără contribuţia marxizmului - stângiste sunt
calificate partidele, mişcările, forţele păturilor de jos ale societăţii,
iar de dreapta – cele care reprezintă vârfurile acesteea. Cei de
dreapta sunt consideraţi ocrotitori, apologeţi ai orânduelilor burgheze
existente, conservatorii lor, iar stângişti sunt cei dispuşi radical să
schimbe pe căi revoluţionare şi în mod cardinal, în tempuri rapizi
aceste orândueli.
De regulă biruinţa opoziţiei stângiste într-o ţară sau alta
impun forţele venite la putere să ocupe poziţii centriste, fapt care
conduce la o nouă diferenţiere a forţelor şi la conturarea unei noi
stângi. La rândul lor, forţele de dreapta sub presiunea opoziţiei
stângiste, sunt impuse să încline spre poziţia de centru-dreapta, ceea
ce condiţionează formarea în mediul lor a noi curente, tendinţe
radicale de dreapra. Astfel aceşti termeni capătă un nou conţinut în
situaţii politice concrete.
În a doua jumătate a sec. XX pe arena politică se impun noii
de stânga şi noii de dreapta – nici unii şi nici alţii eînscriindu-se în
schemele clasice. Drept noii de stânga a fost numită mişcarea
tineretului studios şi a unei părţi a inteligenţiei ţărilor Occidentului
a.a. 60-70 ai secolului trecut, pe care-i caracteriza critica dură şi
necruţătoare a rânduelilor social-politice şi economice existente în
ţările lor de pe poziţiile radicalismului, ceea ce afecta însăşi temeliile
capitalizmului acelor timpuri. Noii de dreapta a fost numită mişcarea
intelectualităţii, tehnocraţiei şi a unor altor pături cu statut privilegiat
în societăţile respective - ale aceloraşi ţări din aceiaşi perioadă - care
se baza pe ideologia neoconservatorismului.
Cele relatate sunt suficiente pentru înţelegerea criteriilor de
tipologizare a partidelor politice.Aceste clasificări vorbesc despre
numărul mare şi varietatea partidelor politice. Nici una din ele nu
poate fi absolutizată sau ignorată sau primită ca o schemă împietrită.
Ele se completează una pe alta, unele parţial coincid. Spre exemplu,
din mai multe ungiuri de vedere, după diferite baze sau criterii unul
95
şi acelaşi partid poate fi de-o vorbă legal, de masă, de guvernământ,
conservator, cu o organizare dură ş.a.m.d.

3. Sisteme de partid
Sistemul partidist este noţiunea care semnifică modul de
structurare, de funcţionare a partidelor politice în cadrul vieţii
politice dintr-o societate. El se refera cu precădere la numărul
partidelor politice care exista intr-o societate si prin a căror
participare se derulează, se realizează viata politica din cadrul
acesteia.
Noţiunea de sistem partidist a fost folosită pentru prima oara
în perioada interbelică şi avea în vedere numărul şi natura partidelor
politice dintr-o societate care erau angajate în viaţa politică.
Sistemul partidist nu se reduce la totalitatea partidelor
politice din cadrul unui stat. Noţiunea dată poate fi utilizată cu două
sensuri: 1) accepţiunea largă, care presupune totalitatea partidelor
dintr-un stat; 2) în sens îngust, când se au în vedere partidele
importante. În mod simplist putem spune că sistemul partidist
reprezintă totalitatea partidelor politice dintr-un stat care participă la
actul guvernării.
Este important să subliniem că noţiunea de sistem partidist
încorporeză toate partidele existente în societatea concretă, indiferent
de mărimea, rolul şi statutul lor, de fundamentele şi orientările
ideologice. Această precizare ni se pare necesară, întrucât exista
tendinţa de a exclude din sistemul partidist partidele mici sau cele
care nu au fost la putere şi nici nu pot ascede la aceasta.
Sistemul partidist nu a fost şi nu este identic în toate
societăţile, ci el depinde în fiecare ţară de o serie de factori printre
care: 1.momentul apariţiei capitalismului şi al afirmării .burgheziei;
2. natura regimului politic; 3. nivelul organizării şi funcţionării vieţii
politice în general, a celei partidiste în special; 4. obiectivele şi
sarcinile urmărite în plan social, economic, politic sau naţional, cum
ar fi dezvoltarea, modernizarea social-economică sau politică, în
special cea legată de democratism, sau înfăptuirea unor obiective ale
luptei de eliberare naţionala; 5. anumite tradiţii istorico-naţionale.
Astăzi sistemul partidist se structurează şi evaluează în
funcţie de doua criterii esenţiale:

96
 1) al numărului partidelor politice dintr-o societate care prin
aceasta dau şi asigură funcţionalitatea vieţii politice. Din acest unghi
de vedere se disting următoarele tipuri de sisteme partidiste:
a) monopartidiste; b) bipartidiste; c) pluripartidiste.
În cele ce urmează le vom da o caracteristică dintre cele mai
generale şi succinte.
Monopartidismul constă în fundamentarea activităţii şi vieţii
politice din societate pe existenţa şi funcţionalitatea unui singur
partid politic. O asemenea situaţie se întâlneşte în împrejurări
diferite, fiind generată de următorii factori cum ar fi:
- în cele mai multe cazuri existenta unui singur partid politic
ţine de momentul iniţial al apariţiei partitismului, în special de lupta
antifeudală când forţele progresiste de esenţă burgheză s-au grupat
intr-un singur partid politic, de regula liberal;
- în alte societăţi constituirea monopartitismului a fost legat
de îndeplinirea unor obiective ale luptei naţionale (obţinerea
independenţei, unitatea naţională, înlăturarea subdezvolării, etc.). În
aceste situaţii, forţele progresiste pentru a avea forţă, unitate
programatică, coerenţă s-au grupat într-un singur partid politic.
Aceste situaţii au fost momentane, de circumstanţă şi pentru
perioada respectivă au fost chiar necesare, ele totuşi nu au constituit
caracteristica determinantă a vieţii politice. Important este că aceste
stări să nu se permanentizeze, întrucât pot conduce uşor la
instaurarea unor regimuri dictatoriale;
Monopartitismul mai este atestat şi în perioade de maximă
criză, când forţele reacţionare pentru a-şi instaura propria putere,
dictatura, apelează la sistemul unipartidist. Aşa a fost cazul în
perioada interbelică cu regimurile fasciste din Germania şi Italia.
Unipartidismul a fost de asemenea caracteristica majoră,
determinantă a regimurilor comuniste din Europa răsăriteana, Asia şi
America Latină.
Este de observat că unii autori contestă monopartidismul ca
varietate de sistem partidic în baza faptului că nu poate exista sistem
alcătuit doar dint-un singur element component.
Bipartidismul este sistemul întemeiat pe existenţa şi
funcţionalitatea a două partide politice. El se întâlneşte în aproape
toate fazele vieţii partidiste democratice, la începutul acesteia, în
perioada de dezvoltare şi maturizare a lui.
97
 Factorii care au provocat apariţia bipartidismului au fost
multipli şi diverşi. Momentul apariţiei lui poate fi legat de cel al
apariţiei partidelor politice, in speţă a luptei antifeudale, când cele
două forţe combatante-burghezia şi cea feudală, s-au organizat
fiecare într-un partid politic opus, de regulă liberal şi conservator.
Bipartidismul apare şi din necesitatea creării opoziţiei
politice şi implicit a alternanţei politice în organizarea şi conducerea
societăţii.
Democratismul politic a determinat şi el apariţia
bipartidismului. În multe cazuri, bipartidismul a constituit
fundamentul pe care s-a născut şi dezvoltat pluripartitismul.
Un caz relevant de bipartidism este acela al SUA, unde se
rânduesc la putere partidele republican şi democrat care îşi au
originea în lupta de independenţă a coloniilor engleze din America
de Nord, ele au o experienţă de guvernare de peste două secole
alternativ.
Bipartidismul este expresia a două partide puternice ce
guvernează într-o ţară şi care au tradiţie. Cele mai relevante exemple
sunt: Marea Britanie, SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă.
Sistemele bipartidiste cunosc mai multe variante: sisteme
bipartidiste pure sau integrale, în care două partide ajung la putere
alternativ, la anumite perioade (Marea Britanie, SUA, Canada, Noua
Zeelandă) şi sisteme bipartidiste imperfecte sau cu două partide şi
jumătate. Acestea se caracterizează prin faptul că unul dintre
partidele mari are nevoie pentru a forma guvernul de sprijinul unui al
treilea partid, cu o influenţă electorală mai slabă decât a primelor
două. Exemple servesc sistemele de partide din Germania, Austria,
Australia.
Pluripartitismul sau multipartidismul a apărut în perioada
interbelică şi s-a extins îndeosebi după cel de-al doilea război
mondial în ţările din Europa Occidentala. Cauzele ce au condus la
aparitia pluripartitismului constau in: a) impunerea şi generalizarea
votului universal. Acest fenomen politic a adus in prim-planul vieţii
politice multiple şi diverse grupuri si segmente sociale care pentru a-
şi promova interesele, a se exprima şi manifesta în viaţa politică şi-
au creat propriile partide politice; b) complexitatea vieţii sociale,
diversitatea intereselor, opţiunilor grupurilor şi categoriilor sociale a
determinat apariţia unor noi paradigme doctrinare şi ideologice care,
98
pentru a se materializa şi exprima în practica sociala aveau nevoie de
propriile partide si formaţiuni politice; ex. doctrina comunistă-
partidele comuniste, doctrina ecologistă, democrată, creştină sau
social-democrată şi partidele lor respondente - ecologiste, creştin-
democrate sau social-democrate, etc. c) dezvoltarea şi amplificarea
democratismului politic la rândul său a impus de asemenea apariţia
unor partide politice.
Multipartidismul de asemenea cunoaşte mai multe varietăţi:
sistem multipartid cu partid predominant şi sistem multipartid fără
un partid predominant. Sistemul multipartid cu un partid dominant
se referă la situaţiile când există un partid major, căruia îi revin
constant cca. 40% sau mai mult din totalul voturilor, sau, în orice
caz, aproximativ de două ori mai multe voturi decât partidului
imediat următor în ce priveşte performanţa electorală.
Sistemele multipartidiste sunt caracteristice Europei de Vest:
Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Elveţia, Suedia, Norvegia, Finlanda,
Danemarca, Irlanda, Portugalia, Spania.
Prin principiile şi valorile pe care le promovează,
multitudinea opţiunilor politice şi ideologice ce se confruntă, atât
sistemul bipartidist dar în deosebi cel pluripartidist, întemeiază
sistemele politice democratice. Primul sistem bipartidist a fost creat
în Anglia iar cel mai reprezentativ este astăzi cel din S.U.A.
Referindu-ne la partitismul în Republica Moldova este de
menţionat că acestea apar în rezultatul democratizării vieţii social –
politice în cadrul restructurării gorbacioviste şi a prăbuşirii regimului
totalitar. Am fost martorii unui adevărat boom al partidelor politice,
numărul lor depăşind cifra 40. Acum are loc raţionalizarea, vrem să
credem, al numărului lor. După unele aprecieri la etapa actuală în
Republica Moldova există şi activează peste 25 de partide politice
Reieşind din perioada scurtă de existenţă a sistemului
partidist în RM, din caracterul tranziţional al sistemului politic,
considerăm că este prematur a vorbi despre un sistem partidist
cristalizat şi cert. Mai degrabă putem vorbi doar de unele tendinţe
constante, care se reduc, reieşind din practica celor patru scrutine.
Este uşor sesizabilă tendinţa spre pluripartitism cu un partid
dominant sau cel puţin cu un partid-pivot.
Distanţa dintre extremele eşichierului politic este
considerabilă. Partidele care constituie sau reflectă aceste extremităţi
99
se află într-o contrapunere principială, cel puţin la nivel de doctrină
şi declaraţii, practica fiind plină de răsturnări de situaţie. Ele sunt,
într-adevăr, relevante, dar numai la nivel electoral şi nicidecum
guvernamental. Multe din partidele politice prezente în parlament
sunt doar sateliţii „centrelor de putere” electorale.
Durata existenţei partidelor în avanscena politică, cu mici
excepţii, este de scurtă durată ceea ce nu permite de a opera cu
componente stabile ale sistemului.
Sintetizând putem spune că partidul politic este o asociaţie de
cetăţeni cu caracter durabil, formată prin adeziunea liberă a
membrilor, pe baza intereselor şi ideilor comune, care urmăresc
schimbarea sau conservarea unei ordini socio-economice prin
cucerirea sau exercitarea puterii de stat.
Partidele politice sunt o componentă importantă a
democraţiilor contemporane. Funcţiile partidelor sunt multiple cea
de sinteză putând fi expusă astfel - de a ajuta grupurilor largi de
cetăţeni să-şi conştientizeze propriile lor interese, de a-i atrage în
viaţa politică, inclusiv a educa şi forma şi din rândurile lor, oameni
capabili şi responsabili de guvernare, când partidul respectiv va
prelua puterea.
Literatura de specialitate clasifică partidele după un şir de
criterii, fapt care vorbeşte despre caracterul lor pestriţ şi numărul lor
mare.În fiecare ţară găsim un partid, două sau mai multe, iar locul şi
rolul lor formează ceea ce se numeşte sistem de partide.
Sistemul partidist reprezintă un element important al
sistemului politic. El determină la cel mai înalt nivel modul de
funcţionare şi realizare a puterii prin relaţia sa directă cu statul. În
aspect particular sistemul partidist determină sau influenţează
sistemul de guvernare, influenţă concretizată în stabilitatea
guvernelor, accesul la putere al diferitor pături sociale, relaţiile
dintre acestea. Se disting trei tipuri de sisteme partidice: mono-, bi-
şi pluripartidiste.
În Republica Moldova partidele politice trec printr-o
perioadă dificilă, i-am spune a copilăriei, la figurat vorbind ele se
apropie de majorat, dar odată cu aceasta poate apărea şi seriozitatea,
şi claritatea doctrinară, şi responsabilitatea în cazul venirii la putere.
Sisemul partidic din Republica Moldova încă nu s-a
definitivat clar.
100
 Tema 8. Liderismul politic
Toate temele politologiei sunt strâns legate cu problemele
puterii politice. Funcţiile şi prerogativele puterii se realizează de
oameni concreţi, printre care cei mai importanţi şi responsabili sunt
elitele politice şi liderii politici. Mecanismul realizării puteri politice
nu poate lucra fără un astfel de actor (agent) precum este liderul.
Acesta ocupă locul central în raporturile de putere. Liderismul politic
într-o formă mai pronunţată şi desfăşurată exprima esenţa
mecanismului real de realizare a politicii în societate. Influenţa
factorului subiectiv al liderismului politic se face extrem de vădită,
actuală şi importantă în condiţiile contemporane, mai ales pentru
noile democraţii, care au luat naştere pe ruinele regimurilor
nedemocratice-autoritare şi totalitare. Anume de tipul acestui
liderism, de curajul, calităţile pozitive în mai multe aspecte ale
acestuia, de autoritatea lui în faţa maselor şi susţinerea lor în
transpunerea în viaţă a ideii, platformei, programului politic, depind
succesele unei sau alteia din ţările (statele) în rezolvarea
complicatelor probleme şi sarcini ale tranziţiei.
Planul
1. Concepţia politologică a liderismului - unitate organică a
activităţii şi relaţiilor.
2. Tipologia liderismului politic.
3. Liderul şi masele.
1. Concepţia politologică a liderismului - unitate organică
a activităţii şi relaţiilor
Cuvântul lider este de origine engleză („leader”) şi în traducere
înseamnă literalmente cel ce stă în frunte, conduce pe alţi oameni,
membru cu autoritate al unei organizaţii sau grup social, cu influenţă
vădită asupra tuturor celorlalţi. Liderului îi sunt proprii anumite
capacităţi de a influenţa asupra altora în vederea organizării
activităţii în comun spre atingerea scopurilor comunităţii,
manifestându-se atât în grupuri mici şi mijlocii, cât şi în comunităţi
de proporţii mai mari - statale, zonale (regionale) sau chiar
mondiale.
Noţiunea „liderism politic” este bogată după conţinut. În
aspect teoretic - un aspect specific al activităţii de conducere cu o
anumită comunitate de oameni în domeniul politic. În al doilea rând,
101
ea caracterizează specificitatea activităţii de conducere dintre
subiectul şi obiectul ei. Liderismul politic reprezintă o latură
importantă a conducerii politice. În al treilea rând, această noţiune
integrează în sine şi alte momente, fiind după părerea lui Parsons,
unul din instituţiile fundamentale ale sistemului politic al societăţii.
Astfel liderismul reprezintă unul din mecanismele integrării
activităţii de grup, când individul se manifestă în rolul de lider, adică
uneşte, direcţionează acţiunile grupului, care la rândul său aşteaptă,
acceptă şi susţine acţiunile lui. Doar este bine cunoscut că politica
este legată cu relaţiile dintre oameni şi exprimă activitatea oamenilor
între semenii săi. Subiecte şi obiecte ale politicii întotdeauna au fost
şi sunt oamenii cu interesele lor experienţa, idealurile, orientările
valorile, emoţiile şi cultura lor.
În condiţiile dominaţiei regimului totalitar după câte se ştie
nu există o cerere de lideri, nici condiţii cât de cât adecvate de
educare, formare, recrutare, toate acestea practic fiind neglijate.
Liderii se formau în cabinete, exista un sistem de amplasare a
cadrelor la posturi de conducere elaborate de birourile de partid de
diferite nivele. Forgerie universală de cadre de conducere era CC
PCUS, Secretariatul CC, Biroul politic al CC ş.a. Lipseau condiţiile
democratice adecvate de amplasare a persoanelor concrete la posturi
politice alegerile prin concurs, concurenţă, luptă cinstită, care ar
demonstra publicului, că conducerea politică o constituie cei mai
pregătiţi, experimentaţi, cumsecade şi profesionişti dintre membrii
societăţii. Şi nici elaborări ştiinţifice pe tema liderismului politic în
cadrul învăţături marxiste n-au fost efectuate. Chiar în dicţionarele
sociologice sau politice aspectul politic al liderismului nu era
prezent. Liderismul era recunoscut doar într-o organizaţie sindicală,
într-o competiţie sportivă, iar mai târziu conducători de partid, lideri.
În occident, din contra, problema a fost studiată destul de
multiaspectual: psihologia şi psihiatria s-au ocupat cu studiul
particularităţilor personalităţii liderului; psihologia socială precaută
liderismul ca pe un proces de interacţiune a diferitor factori sociali şi
psihologici; sociologia îl studiază prin prisma structurii sociale, în
mare măsură au condus la aceea, că în literatura politologică nu
există o interpretare univocă a noţiunii „liderism politic". Se
înaintează diferite variante de interpretare a fenomenului. Concepţia
psihologică reduce fenomenul liderismului politic la trăsăturile
102
acestuia. Prin studiul biografic, căii de viaţă, trăsăturilor de caracter
ale militanţilor politici se evidenţiază ansamblul de calităţi prin care
ei s-au evidenţiata fermitatea, rezistenţa clarviziunea, iniţiativa,
elasticitatea, arta de a comunica cu masele, a găsi compromisurile
efective. Această abordare este destul de autoritară în psihologia
politică.
A doua variantă de abordare a problemei poate fi
convenţional numită situaţională. Pentru ea este caracteristic faptul
că nu atât calităţile şi trăsăturile pe care le are liderul contează sau
valorează, ci înţelegerea de către lider a situaţiei, aprecierea a ceea
ce vor sau aşteaptă masele, poporul. Într-o aşa situaţie liderul este
mereu strâmtorat de mediu, este obligat să se considere cu întreaga
gama de factori economici, culturali, corelaţia forţelor sociale
ş.a.m.d.
A treia variantă de abordare a problemei liderismului rezultă
dintr-o înţelegere mai generală a politicii şi anume ,,Politica ca
realizare a puterii” şi „Politica ca liderisrn”. Adepţii acestei
interpretări a fenomenului dat se deosebesc de prima şi a doua
variantă în dependenţă de recunoaşterea faptului include sau nu
include liderismul politic elementul puterii. Prima o include,
presupunând, că liderul politic într-un mod sau altul realizează
puterea, pe dând a doua neagă faptul că liderismul ar include şi
exercitarea puterii. În cazul dat se aduc şi anumite exemple: unele
persoane au fost lideri politici nedispunând de careva împuterniciri
constituţionale şi nedeţinând posturi politice oficiale (Mahatma
Gândi, Andrei Saharov ş.a.).
În fiecare din aceste abordări a chestiunii sunt elemente
raţionale, de aceea ele nu trebuiesc neglijate sau contrapuse,
deoarece ele ne prezintă fenomenul în diferite ipostaze existenţiale.
Politologia a mers pe calea sintetizării lor, iar ca rezultat
avem mai multe definiţii ale liderismului politic, ca spre exemplu:
liderismul politic este definit ca puterea realizată de un sau câţiva
indivizi în scopul orientării membrilor comunităţii la anumite
acţiuni... El se manifestă în capacitatea liderului de a-i forţa pe alţii
să facă lucruri (bune sau rele), pe care nu le-ar face, sau în orice caz,
ar putea să nu le facă independent (I. Blondelle). Mult mai
răspândită este definiţia dată liderismului politic prin intermediul
noţiunii „relaţii". Liderismul politic (asemenea puterii politice) este o
103
noţiune relaţională. Esenţa lui îl constituie relaţiile dintre lider şi
subalterni (conduşi), în care liderul exercită puterea sau influenţează
asupra celor conduşi în vederea atingerii anumitor scopuri.
Încercarea de a sintetiza şi generaliza deferite concepte
(abordări) aparţine psihologiei politice. Una din reprezentantele ei
Margaret Herman susţine, că pentru a înţelege liderismul politic este
important a şti câte ceva despre:
personalitatea liderului, trecutul lui, procesul recrutării;
caracteristicile grupurilor şi indivizilor, pe care el îi conduce
şi care îl acceptă/susţin;
natura relaţiilor dintre lider şi cei conduşi - adepţi,
susţinători;
mediul social în care se produce liderismul;
rezultatul interacţiunilor dintre lider şi conduşi în condiţii
specifice.
Tipul concret de liderism politic va fi rezultatul îmbinării
acestor cinci componente. O astfel de concepere a liderismului
politic ni se pare productivă, deoarece permite a ţine cont de diferite
aspecte ale manifestării lui existenţiale.
În politologia apuseană problema liderismului este precăutată
la două nivele: 1.general-teoretic şi 2.utilitar-practic. În primul caz se
întreprind eforturi susţinute în rezolvarea general-teoretică a
problemei printr-un şir de concepţii istorico-filozofice şi politologice
ale liderismului. În al doilea, soluţionarea problemei are loc prin
cercetări empirice şi elaborarea de recomandări practice. Problema,
în genere face parte din rândul celor complicate şi insuficient
elaborate, mai ales, în ceea ce priveşte locul, rolul, conţinutul
subiectivului şi obiectivului în dezvoltarea socială, fapt ce oferă
posibilităţi pentru diverse speculaţii ideologice. În viaţa reală
acţionează oameni înzestraţi cu conştiinţa şi voinţă. Ei îşi pun în
faţa lor anumite scopuri şi luptă pentru atingerea lor. Această
circumstanţă în anumite condiţii generează iluzii de tipul-conştiinţa
este forţa principală a procesului istoric, iar istoria este nu altceva
decât realizarea ideilor, purtători ale cărora sunt personalităţile.
În literatura ştiinţifică occidentală (filosofică, psihologică,
sociologice etc.) există o variantă destul de puternică de interpretare
psihologică a liderismului. După Freud, un şir de alţi cercetători,
califică liderismul, nu alt fel decât ca o nebunie, ca urmare a unor
104
dereglări psihice, nevroze etc. insistând că psihicul este primar... De
fapt atestăm cazuri de netăgăduit, conform mărturiilor şi
argumentele istoricilor, (biografiilor diferitor lideri, printre ei au fost
neuropaţi Napoleon, Lincoln, Robespiere, Roosvelt, Hitler, Stalin).
Ar fi însă incorect a ridica aceste cazuri la rangul de generalităţi.
Liderismul politic reprezintă o varietate specifică de liderism.
Vizavi de problema dată sunt lansate diferite păreri, unii autori
califică drept lider politic pe orice persoană care deţine posturi înalte
în politică şi îndeplineşte diferite funcţii vizând organizaţia politică
sau mişcarea respectivă, conducerea societăţii. Alţii relevă
neordinaritatea liderismului politic, subliniind că nu orice monarh,
prim-ministru, conducător al unui partid sau orice parlamentar este şi
lider politic. Se subliniază faptul, că liderul politic este doar acela,
care este în stare să schimbe mersul evenimentelor, direcţia
proceselor politice. El activează procesele politice în societate,
înaintează programe, ce determină mersul istoric al dezvoltării
societăţii. Politica reală niciodată nu s-a înfăptuit fără participarea
liderilor politici, care erau şi sunt animatorii, agenţii principali ai
proceselor politice.
După cum demonstrează istoria, lideri de înalt calibru apar în
perioade cruciale în dezvoltarea societăţii, perioade de criză, de grele
încercări pentru societate. Ca atare lideri sunt consideraţi Franclin
Roosvelt pentru americani, cel care a format o echipă de specialişti
profesionişti de excepţie, a elaborat şi realizat un program de
depăşire a celei mai acute crize din istoria capitalismului; Ghelmut
Kohl pentru nemţi (prin restabilirea unităţi naţionale), Margaret
Tatcher pentru britanici, cea care în anii săi a uimit lumea
capitalismului ş.a.
Liderismul politic reflectă relaţiile şi procesele politice în
structurile superioare ale puterii, fixează raporturile de putere dintre
subiectul şi obiectul politicii pe obiectul piramidei politice. Pentru
liderismul politic este caracteristică influenţa personală a liderului
asupra mentalităţii, conştiinţei, voinţei, energiei, activismului politic
al cetăţenilor.
Trei aspecte vizând liderismul politic sunt determinante:
a) trăsăturile personale ale liderilor, calităţile lor omeneşti
(naturale, morale, profesionale);

105
 b) instrumentele, mecanismele realizării de către lider a
puterii. Acestea includ, sau reprezintă, acel suport pe care se poate
bizui, sau conta, liderul în atingerea scopurilor propuse (partidele
politice, organele legislative, judecătoreşti, aparatul birocratic,
mijloacele de comunicare în masă ş.a., care-i pot asigura liderului
contactele necesare cu masele).
c) situaţia cu care se confruntă liderul, care poate fi I)
normală, liniştită; II) grava, complicată, de criză, sau de mijloc,
adică intermediară.
Combinaţia acestor trei aspecte în multe privinţe
predetermină constituirea tipului de lider politic, eficienţa şi
rezultativitatea (randamentul) activităţii lui.
2. Tipologia liderismului politic
Fenomenul liderismul politic este supus unei tipologizări
destul de variate în dependenţă de criteriile după care se efectuează
tipologizarea. Este răspândită şi în principiu general acceptată
tipologizarea propusă_de Max Weber vestit sociolog şi politolog
german de la sf. sec. XIX înc. sec. XX. Criteriul de tipologizare este
credinţa sau mentalitatea dominantă în societate privind faptul pe ce
se bazează puterea în societate, tradiţie, lege sau charisma liderului
politic. În conformitate cu acestea el împarte liderismul în:
a) tradiţional - anumite personalităţi devin lideri, adică
conducători după tradiţie (prin, ereditate). Astfel de liderism este
propriu epocii preindustriale, unde apartenenţa la familia
monarhului redefinea continuitatea liderismului;
b) raţional (sau legal-juridic) - acesta este liderismul care se
produce în rezultatul competiţiei şi concurenţei la alegeri sau cum se
mai spune prin scrutin (epoca industrială şi postindustrială);
c) charismatic - acest tip de liderism este bazat pe credinţa oarbă
a unei părţi a populaţiei în calităţile excepţionale, supraomeneşti ale
conducătorului. Acesta este zeificat, (în general cuvântul este de
origine greacă şi în traducere înseamnă mila lui Dumnezeu). Astfel
de tip de lider nu este specific doar în perioadelor îndepărtate ale
istoriei, ci îl întâlnim şi încă în societăţile în curs de dezvoltare şi în
societăţile considerate cele mai moderne. Chiar dacă nu se exprimă
prin intermediul dreptului si al legii, puterea liderului charismatic
este şi ea considerată legitimă în societăţile cele mai raţionale.

106
 Există însă şi alte variante de tipologizare a liderismului
politic. Din perspectiva psihologică unii autorii împart liderismul în
patru tipuri: lider ales; lider etalon; lider preferat; lider specialist.
După stilul cum îşi îndeplineşte funcţiile liderul, politologul
american Kurt îi clasifică în:
lider autoritar (de directivă, administrativ de comandă) -
aceasta-i conducerea strict marcată,, bazată pe impunerea
administrativă. Acestui tip de liderism îi este propriu egocentrismul
liderului în elaborarea deciziilor;
democratic (colegial) - acesta este liderismul care presupune
colegialitatea ca principiu de căutare şi elaborare a deciziilor; aici
funcţionează principiul participării şi a altora în acest proces. La
acest tip de liderism accent se pune nu pe impunerea administrativă,
ci pe chemări cointeresate interne; deciziile sunt rezultatul căutărilor
colective, prin discuţii, dialog;
liberal - acest tip de liderism oferă oamenilor, lucrurilor,
evenimentelor spontaneitate, chipurile, toate se vor aranja la locul lor
în mod firesc. Natura omului, natura procesului, prin sine însăşi, vor
conduce şi garanta rezultatul scontat.
În baza trăsăturilor personale politologii americani propun
următoarea diferenţiere a liderilor politici.
Lider-stegar. Aceştia sunt strategi de forţă, îşi elaborează
programul - platformă politică şi-şi realizează consecvent scopurile
şi ideile. Aceştia sunt oamenii cu o mare putere de voinţă şi-şi au
viziunea proprie privind realitatea (Marx, Lenin).
Lider-servitor. Acesta este liderul, care se orientează la
adepţii şi susţinătorii lui, se strădui să le exprime interesele. Adepţii
şi susţinătorii văd şi intuiesc sarcinile, care trebuie să devină pentru
lider călăuză în activitate (R. Reagan, H. Kohl).
Lider-negustor. Acest tip de lider „vinde", adică propune
alegătorilor programul, ideile în schimbul susţinerii la alegeri. O
particularitate a acestui tip de liderism este caracterul relaţiilor
reciproce ale liderului cu alegătorii. La acest tip de liderism politic
mult importă capacitatea liderului de a convinge, strategia la care el
recurge, pentru a câştiga susţinerea electoratului.
Lider-pompier. Acesta este preocupat în permanenţă cu
stingerea a tot felul de „incendii sociale” - aplanare a tot felul de
conflicte, probleme de neamânat etc. Aceştia sunt liderii, care
107
reacţionează prompt la imperativele timpului, la situaţia politică,
care este în permanenţă dinamică. Acţiunile lor sunt determinate de
trebuinţele acute ale momentului.
Conform „teoriei trăsăturilor" lider politic este considerată
persoana căreia-i sunt proprii astfel de trăsături ca: energia,
înţelepciunea (agerimea minţii), caracterul, sentimentul umorului,
iniţiativa, clarviziunea, capacitatea de a atrage asupra sa atenţia,
comunicabilitatea, fermitatea.
Concepţia „situaţională” pune accent pe moment, clipă,
situaţie, care descoperă liderii (R. Dahl, B. Fidlerm, T. Hinton). În
cadrul acestei concepţii liderismul este văzut ca funcţie. Apariţia
liderului este dictată de situaţie, este văzut ca rezultatul liderului,
timpului şi împrejurărilor. Adevăratul lider simte situaţia şi ştie cum
să-i permită să se dezvolte, să se deruleze, până la momentul, când o
va putea folosi. Se afirmă, că toţi liderii mari au avut capacitatea de a
„exploata” situaţia în folosul său.
Desigur în stare pură, despre orice fel de lider nu ar fi vorba,
aceste tipuri nu există, sau se întâlnesc foarte rar. De cele mai multe
ori liderii politici îmbină sau confirmă în diferite forme sau feluri o
anumită doză din elementele tipurilor sus pomenite. Ar fi o realizare
superbă a liderismului, dacă acesta ar avea charismă, vine la putere
conform tradiţiei, câştigând alegerile, posedă un buchet de calităţi
morale şi profesionale de înaltă probă şi se realizează din plin
răspunzând adecvat situaţiilor cu care se confruntă în perioada
mandatului. Acesta este mai degrabă un vis social ideal decât
realitate.
Asupra particularităţilor afirmării liderismului politic
influenţează mai mulţi factori obiectivi (istoric, economic,
administrativ, ş.a.).
Vorbind la general, cu cât este mai democratică societatea, cu
cât ea este mai deschisă, cu cât mai influentă, autoritară este clasa,
grupul social, organizaţia din care face parte liderul, cu atât mai
reală este posibilitatea grupului social sau organizaţiei politice, din
care face parte liderul, cu atât mai reală este posibilitatea
electoratului de a alege liderul optim, care ar face faţă imperativelor,
cu atât mai mare rol joacă calităţile personale şi experienţa lui
variată în exercitarea funcţiilor, cu atât mai îndreptăţite pot fi

108
aşteptările societăţii în ansamblu de la realizarea în viaţă a liderului
dat.
3. Liderul şi masele
Una din problemele cele. mai importante ale activităţii
politice este problema raporturilor dintre lideri şi mulţime, gloată -
pături sociale, clase, popor, naţiune.
Într-un mediu social sănătos, democratic, aceste relaţii tind să
fie armonioase, utile şi reciproc avantajoase, adică de înţelegere,
comunicare directă, deschisă: care este situaţia, care sunt
problemele, ce măsuri trebuiesc de întreprins pentru a schimba spre
bine situaţia,. Fiecare dintre părţi sunt responsabile şi conlucrează
productiv, constructiv. Contactul permanent al liderului cu masele
permit acestuia să stăpânească situaţia, să cunoască nevoile
acestora, interesele, problemele lor, să elaboreze deciziile cele mai
adecvate.
În raporturile lider-mase pot fi modelate două poziţii/situaţii
diametral opuse una alteia.
Prima poziţie: liderul foloseşte masele în interesele proprii,
cumpărându-le cu promisiuni, iar de fapt ignorându-le interesele
vitale. Masele sunt tratate şi folosite de către lider prin excelenţă ca
un mijloc pentru a-şi atinge scopurile sale politice.
A doua poziţie: disponibilitatea liderului politic de a lua în
consideraţie (calcul) toate doleanţele, cerinţele, propunerile maselor,
de a le intra mereu în voie, fără a ţine cont de situaţie şi posibilităţi;
într-o aşa situaţie liderul este condus de doleanţele, problemele,
maselor, care au tendinţa de a se tot multiplica şi complica; liderul
merge în urma evenimentelor. Masele îşi rezolvă problemele, liderul
se manifestă într-adevăr ca slugă.
Şi prima şi a doua poziţie sunt în măsură egală inacceptabile
în realizarea liderismului politic, deşi nu pot fi excluse din practică
socială.
Liderul poate influenţa benefic asupra maselor pe diferite căi
şi prin diferite mijloace. Mai întâi de toate, prin politica justă,
corectă, tolerantă, prin succesele reale în propria sa activitate, care
printre altele, trebuie să satisfacă şi diferite necesităţi, nevoi vitale
ale maselor, prin calităţile sale pozitive personale; în al doilea rând,
liderul influenţează asupra maselor prin felul său de a fi sub mai
multe aspecte: trăsăturile de caracter, vocabularul, gusturile, portul,
109
atitudinea faţă de familie şi multe altele, care luate împreună
constituie „image-ul” lui. Cu cât este mai înaltă proba, adică acel
„image" (imagine) sub toate aspectele, cu atât în mai multe aspecte
el influenţează asupra anturajului, în primul rând, iarăşi, în genere,
asupra maselor. Aceste aspecte ale influenţei liderismului nu pot fi
neglijate niciodată de nici un lider cât de cât responsabil.
Din cele expuse în prelegerea dată vom deduce câteva
concluzii:
Pentru funcţionarea cât mai productivă a tuturor elementelor
sistemului politic şi desfăşurarea fără conflicte a procesului politic
un mare rol şi responsabilitate enormă au persoanele ce se află în
fruntea lor şi care se manifestă în vâltoarea evenimentelor. Acestea
sunt conducătorii, liderii, elitele politice.
Liderismul politic este o varietate de liderism - liderism de
cea mai mare responsabilitate pentru dezvoltarea societăţii. El
reflectă relaţiile şi procesele politice în structurile superioare ale
puterii.
Multitudinea de criterii după care poate fi efectuată
tipologizarea liderismului politic nu anihilează exigenţele societăţii
faţă de acest fel de liderism. Aceştia trebuie să posede o bogată
experienţă de viaţă, inclusiv în lucrul cu oamenii – de regulă
colective mari,- să corespundă unor calităţi de cea mai înaltă probă,
să poată mobiliza masele, să le încoloneze în spatele lor şi să le
conducă într-o direcţie - direcţie corectă, dreaptă, conformă direcţiei
progresului social, dispunând de mijloacele şi metodele necesare
pentru a-şi atinge scopul, numaidecât nobil şi altruist, propus.
Pentru perioadele de grele încercări sociale, precum este şi
cea de tranziţie, când liderii sunt consideraţi factori de stabilitate, de
armonizare a unor grupări diferite de interese, şi ei înşişi sunt
iniţiatorii transformărilor, liderii personifică cursul politic, conferă
structură strategiei dezvoltării societăţii la momentul dat şi definesc
mijloacele de realizare a acesteia.
Una din garanţiile succesului liderului în transpunerea în
viaţă a strategiei sale este înţelegerea şi acceptarea acesteia de către
mase, încadrarea acestora în activităţile inovatoare.

110
 Tema 9. Activitatea politică şi participarea politică
În prelegerile precedente s-a vorbit despre sfera politică a
vieţii sociale, sistemul politic, structura şi funcţiile lui, despre locul
şi rolul instituţiilor statale, partidelor politice şi a altor asociaţii şi
organizaţii ale cetăţenilor în procesul politic, despre elitele politice şi
liderismul politic în cadrul sistemului politic ş.a. Ar fi greu să ne
imaginăm sistemul politic al unei ţări concrete într-un stop-cadru,
într-o vacanţă de lungă durată. Aceasta o putem face doar în
abstracţie, deşi este ştiut că lucrătorii angajaţi în cadrul diferitor
instituţii şi organizaţii ale sistemului au concedii. Acestea însă sunt
aranjate în aşa fel, încât sistemul lucrează, funcţionează permanent.
Planul:
1. Esenţa, corelaţia şi nivelurile activităţii şi participării politice.
2. Exigenţele faţă de activitatea şi participarea politică. Trăsăturile
generale ale activităţii politice.
1. Esenţa, corelaţia şi nivelurile activităţii şi participării
politice
Noţiuni care reflectă funcţionarea, lucrul sistemului politic,
organelor statale şi a altor elemente ale lui sunt activitatea politică,
acţiunea politică, participarea politică. Deşi aceste noţiuni sunt
aproape după sens, se intersectează şi se interpătrund, ele se cer
separate, identificate. Ne vom pronunţa asupra acestora apelând la
diferite dicţionare, în primul rând, enciclopedice româneşti.
Prin activitate se defineşte (subînţelege) un ansamblu de acte fizice,
intelectuale, morale, etc. făcute în vederea unui anumit rezultat;
folosirea sistematică a forţelor proprii într-un anumit domeniu;
muncă, ocupaţie, îndeletnicire.
Prin act se subînţelege o manifestare a activităţii umane;
acţiune, faptă;- rezultat al unei activităţi conştiente sau instinctive
individuale, care are un scop sau care tinde spre realizarea unui scop.
Termenul acţiune semnifică desfăşurarea unei activităţi, faptă
întreprinsă în vederea atingerii unui anumit scop.
Verbul a participa înseamnă a lua parte la o activitate, la o
acţiune, la o discuţie etc.:- a contribui cu bani sau alte bunuri la o
activitate economică cu scopul de a obţine un câştig; a împărtăşi
starea de spirit sau sentimentele cuiva. Substantivul participaţie,
înseamnă faptul de a participa la o activitate economică, la o
111
întreprindere comercială etc., contribuind cu bani sau cu alte bunuri
materiale (cu scopul de a obţine un câştig)... (A se vedea Cartier.
Dicţionar enciclopedic, 2003 pag. 17; 18; -642).
În prelegerile precedente nu o dată a fost vorba şi despre
polisemia cuvântului politică. Vom aminti unele din ele, subliniind
momentele care ţin de această temă: a) ştiinţa şi arta de a guverna un
stat; b) formă de organizare şi de conducere a unei comunităţi
umane, prin care se instituie şi se menţine o anumită ordine internă şi
se garantează, se asigură securitatea externă; c) activitate, orientare,
acţiune a unei clase sociale, a unor partide, a unor grupuri sociale (în
raport cu statul), determinată de interesele şi de scopurile lor (în
domeniul conducerii treburilor interne şi externe); d) activitate,
orientare, acţiune a organelor puterii şi a conducerii într-un stat, care
reflectă orânduirea socială şi structura economică a ţării; e)
ideologie, care reflectă această activitate, orientare, acţiune.
Din aceste spicuiri din dicţionar putem deduce că totalitatea
de acte, acţiuni, fapte prin care subiectele vieţii sociale îşi satisfac
interesele lor politice sau iau atitudine de felul şi modul, nivelul de
satisfacere a acestor nevoi şi interese de către factorii politici pot fi
definite prin noţiunile participare, acţiune şi activitate politică,
întrucât acestea vizează constituirea organelor puterii (prin
participare la alegeri), corespunderea funcţionării instituţiilor statale
necesităţilor, nevoilor societăţii (implicit a membrilor ei,- clase,
grupuri sociale etc.) prin susţinerea sau adresarea de critici la adresa
lor, sau chiar proteste etc. din partea cetăţenilor, instituţiilor
societăţii civile.
Este productivă analiza aceluiaşi fenomen-implicarea
subiectului în politică prin noţiunea comportament politic, pe care
analiştii o divizează în participare politică şi absenteism politic.
Participarea politică include ansamblul modalităţilor de
influenţă a cetăţenilor asupra funcţionării sistemului politic,
formarea (constituirea) instituţiilor politice şi elaborarea deciziilor
politice (acţiunile de delegare a împuternicirilor candidaţilor în
parlament din perioada campaniilor electorale, susţinerea activă a
candidaţilor, partidelor în aceiaşi perioadă, participarea la mitinguri
şi demonstraţii, în activitatea partidelor, grupurilor de interese ş.a.).
Participarea politică se mai clasifică în ortodoxă în sens de
sancţionată, adică acceptată de Putere. (o astfel de participare
112
politică îi asigură sistemului stabilitate şi funcţionare normală,
înaintându-i acestuia cerinţe, revendicări, pretenţii în forme legitime,
în limitele legii) - şi neortodoxă - acestea manifestându-se în acţiuni
nesancţionate, care pot lua amploare şi să se termine cu consecinţe
catastrofale pentru Putere şi sistem, amplitudă acesteia, începând cu
boicotări de tot felul, manifestări stradale, greve şi terminând cu
revoluţia, războiul civil ş.a.
Alte clasificări sunt analoage, şi se deosebesc doar după
denumiri: participare convenţională (legală şi reglementată juridic) şi
neconvenţională (nelegitimă, inacceptată de putere şi chiar de partea
majoritară a societăţii din diferite considerente - morale,religioase
etc.).
Participarea politică mai poate fi distinsă după gradul
(nivelul) activismului politic al cetăţenilor. Astfel poate fi vorba de o
participare activă (atât în aspect acceptabil, cât şi inacceptabil,
pozitiv sau negativ), cât şi pasivă de asemenea acceptabilă
(participarea sau absenteismul electoral, respectarea (supunerea)
legii sau încălcarea ei, ignorarea prevederilor legislaţiei). Ea mai
poate fi clasificată în autonomă, adică independentă, de sinestătător,
autoconştientă - şi impusă, adică forţată, obligată, mobilizată.
În orice societate, în cadrul oricărui sistem politic putem
atesta astfel de forme, tipuri şi niveluri de participare politică.
Motivaţiile participării politice pot fi diferite - doctrinele
ideologice, normele şi rolurile. În primul caz cetăţeanul
(personalitatea) se încadrează (participă) în viaţa politică împărtăşind
şi susţinând ideologia oficială a societăţii; în al doilea - această
participare este determinată de regulile, normele dictate (impuse) de
sistemul politic; în al treilea această participare este determinată de
acel rol social, pe care personalitatea îl îndeplineşte în cadrul
sistemului politic dat, adică de starea lui socială şi propria
autoafirmare, respectare şi evaluare.
În societatea în care nu sunt acoperite (satisfăcute)
necesităţile vitale ale personalităţii comportamentul şi participarea ei
politică nu va fi determinat de setea (străduinţa) de autorealizare şi
autoafirmare, de aprobarea propriilor interese şi valori, ci de
necesităţile de natură economică şi socială, de imperativul securităţii
juridice. Într-o atare situaţia cetăţeanului nu-i este de politică, cu atât
mai mult de participare de înaltă probă.
113
 Din contra - într-o societate prosperă - stabilă, dezvoltată din
punct de vedere economic, unde cetăţenii nu duc lipsă privind
necesităţile vitale,- omul, cetăţeanul, personalitatea avansează
considerabil, altele fiindu-i orientările: îmbunătăţirea calităţii vieţii,
ameliorarea situaţiei ecologice, implicarea în procesul decizional, în
armonizarea relaţiilor sociale. Astfel apare un larg câmp de
autoafirmare şi realizare (împlinire) a personalităţii.
Din rândul celor mai răspândite tipuri (feluri) de participare
politică politologii atrag atenţie îndeosebi comportamentului
electoral. Aici se constată, spre exemplu că bărbaţii sunt mai activi
decât femeile - cetăţenii cu studii demonstrează o participare mai
activă decât cei fără studii (nu importă gradul, nivelul, deşi aici sunt
şi lucruri ieşite din comun); sunt mai activi pensionarii (la noi) decât
tineretul; se mai atestă şi faptul că persoanele între 35-55 ani sunt
mai activi decât cei tineri şi în vârstă (bătrânii); tineretul înclină spre
radicalism; generaţia de vârstă a treia dau preferinţă partidelor de
stânga ş.a.. Desigur aceste tendinţe nu trebuie absolutizate, deoarece
nu rareori alegerile se dovedesc a fi în mare măsură enigmatice, greu
previzibile.
În comportamentul politic specialiştii disting şi alte forme de
comportament numit protestatar - alt fel zis forme negative „de
susţinere” a regimului politic, sistemului, orânduirii existente - care
se manifestă în diferite forme - mitinguri, marşuri, demonstraţii,
greve, pichetări, acţiuni violente (formă extremă a acestora fiind tot
felul de acte de terorism) ale forţelor opoziţioniste extremiste, a
anumitor persoane cu scop de a ameninţa guvernanţii şi populaţia cu
aplicarea forţei (violenţei). În cazul, când aceste acţiuni nu sunt
instituţionalizate (nu sunt organizate şi civilizate, nu sunt
reglementate juridic ele pot aduce mult rău societăţii, cum ar fi
destabilizarea situaţiei, dezordini, ciocniri violente cu structurile de
forţă etc. De aceea în multe din ţările avansate din punct de vedere
democratic aceste „revărsări” de activism politic sunt reglementate
de lege, sunt prevăzute măsuri care ar anihila acele consecinţe
nefaste, negative, la care ar aduce aceste acţiuni. Legislaţia prevede
ca protestatarii să prevină din timp oficialităţile despre măsurile, sau
acţiunile de protest preconizate, despre revendicările sau
nemulţumirile care afectează anumite pături sociale, despre numărul
participanţilor ş.a.m.d. pentru ca forţele de ordine să asigure paşnica
114
lor desfăşurare şi ordinea, pentru a nu admite ca situaţia să iasă de
sub control. Iată de ce sancţionarea a astfel de acţiuni sau manifestări
de către organele puterii este importantă şi necesară, deşi unii o
califică drept atentat asupra democraţiei.
Forme (tipuri) de comportament politic violent
(neconvenţional) sunt acţiunile teroriste.
Noţiunea terorism nu trebuie identificată cu noţiunea
„activitate teroristă”, în conţinutul căreia se include atât teroarea
operată de către stat contra propriului popor sau demnitarilor politici
ale altor state, lichidarea concurenţilor politici cât şi terorismul
propriu-zis.
Unii autori subînţeleg prin terorism activitatea opoziţionistă a
organizaţiilor extremiste sau a anumitor persoane, scopul cărora este
utilizarea - episodică sau sistematică - a violenţei, sau ameninţarea
cu ea pentru intimidarea guvernării şi populaţiei. Trăsătură distinctă
a terorismului, spre deosebire de alte acţiuni criminale, este
săvârşirea a astfel de acţiuni violente, care ar şoca totalmente
societatea, ar avea o rezonanţă puternică în rândul populaţiei, ar
influinţa mersul evenimentelor politice şi elaborarea deciziilor în
direcţia aşteptată de terorişti.
Se disting mai multe feluri de terorism politic, această
depinzând de criteriile după care se fac clasificările: a) după
orientările ideologice se distinge terorismul de dreapta (fascist,
neofascist, autoritar de dreapta) şi de stânga (revoluţionar, anarhist,
troţchist, stalinist, etc.); b) după scopurile urmărite de către terorişti,
se disting terorismul cultural-creativ, care „irită, animează”
conştiinţa socială prin acţiuni sângeroase, terorismul raţional, care se
califică ca mijloc de participare politică şi ideologic, care
influenţează asupra întregului sistem politic şi a normelor lui; c)
după direcţionarea istorică se disting terorismul anarho-ideologic,
care tinde să deregleze sistemul politic tradiţional, să tulbure lumea,
să întrerupă contuitatea istorică; terorismul naţional-separatist, care
din contra încearcă să restabilească lumea strămoşilor, măreţia de
odinioară şi unitatea naţiunii, independenţa şi suveranitatea, să
recupereze teritoriile pierdute, să se răzbune pentru obidele şi
traumele pe care le-a suportat în trecut.
Un fel aparte de terorism este cel religios. Pentru începutul
noului secol şi mileniu un pericol real îl prezintă mai ales terorismul
115
fundamentalist-islamic. Pentru omenire s-ar deschide o perspectivă
net-pesimistă dacă adepţii celor trei religii mondiale şi-ar declara
războaie „sfinte” unii contra altora.
În arsenalul terorismului intră: omorurile oamenilor politici,
răpirile ostatecilor, şantajul, organizarea de explozii în locuri publice
cu mari aglomeraţii de oameni, ocuparea de edificii şi organizaţii,
provocarea ciocnirilor înarmate ş.a. Membrii organizaţiilor teroriste
neavând alte posibilităţi de a influinţa asupra situaţiei, încearcă să-şi
justifice acţiunile prin scopuri măreţe, nobile, care la o simplă
verificare se dovedesc a fi, dacă nu absolut false, apoi incontestabil
înguste şi unilaterale, obţinute prin tehnologii murdare, inumane.
Terorismul este o practică socială condamnată atât de istorie cât şi de
contemporaneitate, întrucât el se bazează pe violenţă, ameninţări cu
aplicarea ei sau pe alte mijloace de intimidare în scopul impunerii fie
a unei puteri politice, a unei ideologii sau credinţe religioase etc. Din
istorie este cunoscut faptul, că toate regimurile politice
nedemocratice sau instaurat şi menţinut anume pe astfel de baze şi
tehnologii de obţinere a „autorităţii”.
Pentru contemporaneitate terorismul politic de ce sorginte n-
ar fi, sub ce scopuri nu s-ar camufla, reprezintă o ameninţare şi un
pericol general uman, rămâne cu aceiaşi calificare: una din cele mai
grave crime politice. El urmăreşte scopuri înguste şi egoiste - de a
obţine careva avantaje strategice, politice etc., de a crea un climat de
insecuritate de tip anarhic. Anume de atâta comunitatea
internaţională recunoaşte problema luptei cu terorismul ca una din
cele mai prioritare.
O chestiune actuală şi interesantă este cea a rezultativităţii,
posibilităţilor şi limitelor participării politice a diferitor subiecte
sociale. Este ştiut, că cu cât subiectul (omul) este mai aproape de
putere, o are mai aproape de inima sa, cu atât de mai mari şi multe
posibilităţi şi stimulente dispune el spre a influenţa asupra procesului
decizional. Influenţa cetăţenilor de rând însă asupra structurilor
puterii, procesului decizional, chiar în condiţiile regimurilor
democratice, este minimă sau simbolică, adică neînsemnată. Cea mai
mare parte de responsabilitate şi competenţă în exercitarea puterii o
duc pe spetele lor diferite instituţii politice şi îndeosebi liderii.
Unele instituţii politice în genere rămân închise adică, nu
sunt controlate de cetăţeni, de populaţie. Aceştia din urmă nu dispun
116
de nici o posibilitate spre a le influenţa. După unele date ale
politologilor apuseni în jur de 90 % din populaţia planetei nu
dispune de nici o posibilitate de a controla acţiunile instituţiilor
puterii, care afectează (ţin) de soarta, de destinul lor. Majoritatea
politologilor sunt de părerea că indice al funcţionării normale a
sistemului de relaţii politice este nu politizarea absolută a populaţiei,
ci activitatea normală a cetăţenilor şi politicienilor - fiecare în
domeniile lor. Se consideră, că personalitatea care se ocupă de
treburile sale, de afacerea sa şi care-şi asigură în mod deplin viaţa
dar nu existenţa, de regulă, nu se implică (amestecă) în politică.
Astfel de oameni îşi limitează activitatea lor politică doar la
participarea în alegeri sau referendumuri. Pe dată însă ce aceşti
oameni simt şi constată limite şi presiuni asupra lor din partea
oficialităţilor, adică a puterii politice existente, cum ar fi sporirea
nejustificată a impozitelor, a tarifelor la serviciile comunale etc., se
face vădită discriminarea (de care gen n-ar fi rasială sau religioasă),
devine bătătoare la ochi imperfecţiunea legislaţiei ş.a.m.d.,-
activismul lor politic sporeşte neîntârziat.
Cercetătorii americani G. Almond şi S. Verba au ajuns la
următoarea concluzie: deşi este larg răspândită norma care necesită
de la om participarea în treburile obşteşti, participarea lor activă în
acestea din urmă nu este din cele mai importante forme de activitate
pentru majoritatea oamenilor. Ea nu este nici ocupaţia lor de bază în
timpul liber, nici principala sursă de satisfacţie, bucurie sau retrăire...
(A se vedea Almond G.A. Verba C, „Grajdanscaia culitura i
stabilinosti democratii” Jurnalul Polis, 1992, nr.4, pag. 125).
Cercetătorii occidentali constată interesul redus al
americanilor faţă de politică, activismul cetăţenesc aceştia
demostrîndu-l numai la alegeri. Situaţie similară este atestată şi în
alte ţări ale Europei Occidentale.
Din punctul de vedere al cercetătorilor occidentali
participarea politică are anumite limite raţionale absolut necesare
pentru dezvoltarea stabilă a societăţii: participarea limitată sau chiar
neparticiparea pot fi calificate drept factor stabilizator. Adică nimeni
nu le amestecă politicienilor să-şi facă datoria. Acceptăm aşa
concluzie cu o singură condiţie, şi anume, ca politicienii să-şi
realizeze profesionist lucrul, încât n-ar deranja cetăţenii, oamenii,
populaţia, aceştia din urmă căutându-şi de nevoile lor. Este adevărat,
117
că activitatea păturilor largi ale populaţiei, includerea lor în procesul
politic, poate provoca destabilizarea sistemului politic. Caracterul
destructiv al activităţii păturilor apolitice ale populaţiei le permite
unor analişti să facă concluzia, că este periculos a lărgi dimensiunile
participării politice în afara limitelor, formelor tradiţionale de
activism democratic al cetăţenilor... Lozincii „o mai mare participare
în interesele dezvoltării democratice” i se contrapune principiul „nu
iritaţi/zădărâţi câinele care doarme”...
Participării politice i se contrapune absenteismul ca tip de
comportament, adică refuzul cetăţenilor de a participa în viaţa
politică (campanii electorale, scrutine, acţiuni de protest, activitatea
partidelor şi a grupurilor de interese etc.), pierderea interesului faţă
de politică şi normele politice, altfel zis apatia politică. Astfel de
comportament politic întâlnim în orice societate, însă creşterea lui
vorbeşte convingător despre criza profundă şi serioasă a legitimităţii
sistemului politic existent, normelor şi valorilor lui.
Absenteismul politic poate fi alimentat de: a) subcultura
pesonalităţilor respective, care exclude (nu acceptă, nu recunoaşte)
normele general societale ale culturii; omul primeşte lumea din
exteriorul său ca una străină sau iluzorie; b) nivelul înalt de
satisfacere a necesităţilor personale,- anume atunci când omul se
descurcă independent în problemele cu care se confruntă, el trăieşte
cu senzaţia că nu-i mai trebuie nici o participare politică. Poate fi şi
viceversa: imposibilitatea de a se descurca singur, neputinţa de a
opune rezistenţă grupurilor mai puternice şi influente, îi trezeşte
curajul şi gătinţa de a se implica în politică pentru a-şi ca recupera,
apăra propriile sale interese. Apatia politică mai poate fi provocată
de sentimentul propriei slăbiciuni, neputinţe, lipsei de sprijin în faţa
avalanşei de probleme, care s-au abătut asupra persoanei, pierderea
încrederii în instituţiile politice; descompunerea normelor grupale,
pierderea de către persoană a sentimentului de apartenenţă la o
anumită grupă şi, prin urmare, a scopurilor şi valorilor vieţii sociale,
de lipsa de cunoştinţe despre legătura politicii cu viaţa particulară.
Absenteismul politic poate fi atestat în mare măsură la
tineret, la persoanele cu un nivel redus de cultură, la reprezentanţii
altor subculturi. El mai poate fi şi de altă natură: sabotarea conştientă
al alegerilor de către anumite forţe politice sub diferite pretexte;
boicotarea alegerii unei anumite persoane într-o funcţie de către
118
parlament prin lipsa conştientă a cvorumului; boicotarea unor legi
necorecte, nedrepte de către opoziţie prin absenţa sau părăsirea sălii
de şedinţe ş.a. Numai că acest absenteism este apreciat de către unii
politologi ca activism politic adevărat.
Absenteismul politic este destul de frecvent în societăţile care
parcurg perioada de tranziţie. Cauzele lui pot fi diferite: criza
conştiinţei de masă; conflictele valorice; înstrăinarea părţii
majoritare a populaţiei de putere şi neîncrederea în ea; nihilismul
politico-juridic; menţinerea la o parte impunătoare a populaţiei a
credinţei în posibilitatea trimiterii de către providenţă a unui lider de
tip carismatic ş.a.
Absenteismul politic nu poate fi apreciat univoc, deoarece pe
de o parte el poate fi chiar unicul factor stabilizator pentru societatea
în care lipsesc mecanisme eficiente de soluţionare pe cale paşnică a
conflictelor sociale şi politice, iar, pe de altă parte, nu poate fi
neglijat pericolul când această stabilitate poate fi curmată prin
trecerea bruscă de la absenteism la forme de comportament politic
radical. De atâta pentru ţările aflate în tranziţie se consideră ca
binevenite, recomandabile şi acceptabile formele instituţionalizate
de familiarizare a populaţiei cu politica, ceea ce ar exclude
„exploziile” sociale nedorite, prin care starea de lucruri s-ar
complica grav.
2. Exigenţele faţă de activitatea şi participarea politică.
Trăsăturile generale ale activităţii politice.
După cele menţionate mai sus despre participarea şi acţiunea
politică considerăm că activitatea politică în înţelesul strict al
cuvântului, deşi are tangenţe şi suprapuneri cu primele, poate fi
definită ca o varietate de muncă social-utilă şi necesară, menită să
conducă cu treburile statului şi societăţii, să asigure pacea, ordinea,
stabilitatea, bunăstarea oamenilor. În acest context şi sens totalitatea
de acţiuni prin care oamenii (cetăţenii) îşi satisfac interesele lor
politice poate fi definită ca activitate politică. Subiectul acesteia
cunoaşte mai multe faţete: 1) cetăţeanul, personalitatea; 2) organele
şi instituţiile de stat; 3) partidele politice, organizaţiile şi mişcările
social-politice; 4) organizaţiile şi asociaţiile obşteşti; 5) instituţiile
culturale şi ideologice în măsura în care participă în procesul politic.

119
Este de subliniat, că personalitatea, cetăţeanul este figura principală
a activităţii politice, deoarece: a) cu participarea lui se formează
organele reprezentative ale puterii; b) el impulsionează funcţionarea
instituţiilor puterii pe diferite căi şi prin diverse mijloace - propuneri
constructive, critici, plângeri etc.; c) el participă în acest proces nu
izolat, atât ca subiect individual, cât şi ca militant social.
Deşi implicarea în politică a personalităţii este apreciată
neunivoc în literatura de specialitate,- după cum a fost menţionat mai
sus, suntem de părerea, că societatea cu adevărat democratică trebuie
să fie profund cointeresată ca cetăţeanul să fie cât mai activ din
punct de vedere politic, dar conştient, cultural, inteligent, civilizat,
organizat şi disciplinat şi nicidecum apolitic absolut. În această
rezidă garanţia menţinerii, păstrării şi ocrotirii democraţiei,
rezolvării cu succes a multiplelor probleme, a derulării cu succes a
progresului social, a contracarării posibilelor uzurpări ale puterii etc.
Activitatea politică are mai multe coordonate.
Mai întâi ea poate fi progresistă sau reacţionară în
dependenţă de consecinţele pe care ea le poate provoca: cea
progresistă conduce societatea înainte, contribuie mersului pe calea
progresului a societăţii, pe când cea reacţionară trage societatea
înapoi, o stopează, creează dificultăţi de prisos, duce la stagnare.
Este interesantă şi discutabilă chestiunea privind criteriile
progresului şi regresului social. Ne asociem cu acei autori care
consideră drept criteriu integru, cumulativ al progresului social (şi
politic) bunăstarea, nivelul de trai, starea de spirite (optimismul,
fericirea, bucuria, mândria, patriotismul etc.) posibilităţile de
realizare a personalităţii.
Direcţia dezvoltării - progresistă sau reacţionară - este
determinată întotdeauna de mai mulţi factori: corectitudinea,
calitatea deciziilor politice; de faptul în ce măsură aceste decizii sunt
înţelese şi acceptate de mase; de corelaţia forţelor social-politice, de
caracterul şi intensitatea luptei dintre adepţii uneia şi alteia din
direcţii. În viaţa reală aceste laturi ale activităţii politice adesea se
îmbină, se împletesc într-un mod ciudat, ceea ce necesită o analiză
minuţioasă. Nu de fiecare dată o ţară sau alta îşi ia inevitabil şi
ritmic, armonios făgaşul dezvoltării progresiste. Acest făgaş nu se
desfăşoară în mod automat, asemeni firului Ariadnei.

120
 În al doilea rând, activitatea politică poate fi realistă sau
utopică. Activitatea politică realistă rezultă dintr-o analiză
minuţioasă a stării de lucruri din societate, de acţiunea în ea a mai
multor factori şi forţe. Ea se bazează pe o concepţie veridică şi
lucidă despre lume, pe o apreciere obiectivă, nepărtinitoare a
situaţiei. Din contra, activitatea politică, ce ignorează toate acestea,
care are drept suport concepţii eronate, învechite şi depăşite, ambiţii
sau capricii subiective şi deci, care ignorează realitatea obiectivă,este
o activitate politică dăunătoare. În forma sa extremă de manifestare
aceasta-i activitatea voluntaristă, bazată pe propria voinţă (dorinţă) a
elitelor, liderilor ce deţin posturi de conducere, pe propria lor
mărginire, mediocritate şi lipsa de experienţă. De regulă astfel de
acţiuni nu sunt altceva decât aventurism politic.
În genere cuvântul „aventură” este de origine franceză şi pe
lângă sensul de legătură amoroasă întâmplătoare (şi trecătoare) are şi
alte două sensuri întrucâtva diametral opuse unul pozitiv - acţiune
îndrăzneaţă, riscantă, extraordinară şi altul negativ – acţiune
dubioasă, necinstită. În politică întotdeauna există o anumită doză de
risc, mai ales, dacă ne referim la alegeri, nici unul din partide sau
candidaţi independenţi în condiţiile adevăratei democraţii nu pot fi
sigur că vor câştiga alegerile. În acest context, aventurismul politic
înseamnă o acţiune politică ruptă de la viaţă, negândită, care duce la
înfrângere, pierderi grave, uneori la discreditarea unei idei, cauze.
Exemple din istorie de aventurism politic (de diferite nuanţe) pot fi
găsite multe, însă cele mai grăitoare şi grave pot fi cele legate de
scenariul biruinţei revoluţiei socialiste pe întreg glob pământesc -
scenariu, care s-ar părea se elabora minuţios dintr-un centru, dar care
până la urmă a eşuat.
Este o întrebare discutabilă, de gândit: este oare justificat
riscul în activitatea politică? Care-ar fi regulile şi cerinţele faţă de o
astfel de activitate? În orice caz părerea noastră subiectivă este că
riscul n-ar fi de dorit în politică, dar dacă se şi recurge la el -
pierderile să fie neînsemnate, iar câştigul - general-social, binele
comunitar,real şi sigur.
În al treilea rând, activitatea politică întotdeauna este o
îmbinare a raţionalului şi emoţionalului. Aceste momente sunt
prezente de fiecare dată când se ia o decizie politică şi este foarte
important de a le asigura armonia, a nu admite discordia dintre
121
emoţii şi raţiune, este de nedorit cu atât mai mult ignorarea nici a
unuia din aceste „alimente”. Dacă prevalează emoţiile, ne putem
aştepta la decizii şi acţiuni superficiale, pripite, negândite, la spoială
politică, la mari greşeli în politică, care-or necesita eforturi în plus
pentru a le repara. Dacă se absolutizează elementul raţional şi se
ignorează cel emoţional avem efectul pasivităţii, indiferenţei,
inerţiei, apatiei. O decizie înţeleaptă trebuie înţeleasă şi acceptată de
mase şi atunci conducătorii pot fi siguri, că masele o vor îndeplini.
Dacă ea nu este trecută şi prin filiera lor emoţională, prin inima şi
sufletul lor - decizia a rămânea doar pe hârtie, n-a provoca
activismul dorit de conducerea politică. Eficienţa acestei activităţi a
fi foarte redusă.
În al patrulea rând, activitatea politică are de asemenea şi
întotdeauna alte două începuturi, sau izvoare - cel spontan, stihiinic
şi cel organizaţional. Ea poate fi rezultativă doar în cazul îmbinării
dialectice a acestor două momente. Şi în acest caz este foarte
important a le asigura armonia. Activitatea politică spontan -
stihiinică dispune de un potenţial enorm. Ea poate conţine în sine şi
multe elemente obiective, reale, constructive, dar fiind lipsită de ceea
ce denumim factorul organizatoric, fără conducere, fără îndrumători,
poate duce societatea la impas, alt fel zis pe o linie moartă. În cazul
abuzului de factorul organizaţional avem drept urmare activism
politic dresat, regizat, activism care echivalează cu suprimarea
iniţiativei. Astfel de activism alimentează conformismul,
duplicitatea, imprevizibilitatea, conţine în sine un focar distructiv.
Este important a îmbina dialectic aceste două începuturi, minuţios,
cu atenţie şi responsabilitate.
În al cincilea rând, activitatea politică, şi acesta rezultă din
cele menţionate mai sus, întotdeauna este luptă, presupune lupta
dintre progresist şi reacţionar, dintre nou şi vechi, dintre ceea ce ţine
de trecut şi ceea ce ţine de viitor, dintre diferite variante de
soluţionare a tot felul de probleme sociale. Asta înseamnă că această
activitate presupune şi pregătirea necesară a subiecţilor vieţii sociale
- pregătire teoretică, psihologică, morală, organizaţională etc.
Eficienţa activităţii politice în mare măsură depinde de această
pregătire, dar nu numai a activităţii politice, ci a oricărei munci.
Nu zădarnic a spus-o poetul rus Alexandr. Bloc:-

122
 I vecinâi boi...Pocoi nam tolico snitsea, care în versiune
română ar suna cam astfel: Şi luptă veşnică, Căci tihna-i doar
un/în vis... Clasicul nostru român a spus-o şi mai bine:
O luptă-i viaţa, deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor
Trăiesc acei, ce vor să lupte
Iar cei fricoşi - se plâng şi mor
După câte aţi fi putut observa din prelegerea dată, subliniem
că activitatea politică caracterizează munca aparatului administrativ
public de la cel mai înalt rang până la cel local. Această muncă este
absolut necesară şi social utilă. Ea trebuie să aibă drept prim imbold
asigurarea necesităţilor şi intereselor general comunitare, să acopere
aşteptările a unei cât mai mari părţi a populaţiei – a majorităţii ei
covârşitoare.
În elaborarea planurilor strategice, programului-platformă de
activitate a instituţiilor puterii unui stat este necesară conlucrarea şi
colaborarea politicienilor cu cetăţenii, - fapt ce asigură realismul şi
democratismul activităţii politice şi participarea cointeresată a
membrilor societăţii în transpunerea în viaţă a obiectivelor propuse,
antrenarea lor în viaţa politică.
Ignorarea de către aparatul politic de conducere a intereselor
şi nevoilor cetăţenilor poate provoca un activism de natură
destabilizatoare al acestora, în stare chiar să schimbe, sau să
înlocuiască acest aparat, înainte de expirarea mandatului cu unul
nou.

123
 Tema 10. Dimensiunile umane ale politicii.
O temă interesantă a ştiinţei politice o constituie locul şi rolul
omului în viaţa politică. Ea a căpătat deosebită actualitate mai ales în
epoca modernă, iar în cea contemporană – în timpul competiţiei, la
figurat vorbind, a celor două sisteme social-economice şi politice
diametral opuse – socialismului şi capitalismului. Ea nu s-a diminuat
cu dispariţia sistemului socialist, ci rămâne extrem de acută pentru
ţările aflate în tranziţie, din rândul cărora face parte şi Republica
Moldova.
Actualitatea temei este incontestabilă, deoarece anume Omul,
individul, personalitatea este Prim-actorul vieţii politice. Teza lui
Protagora “omul este măsura tuturor lucrurilor” nu-şi pierde
valoarea nici în aplicare la viaţa politică, doar fără om sau în afara
omului politica-şi pierde semnificaţia, întrucât anume personalitatea,
interesele ei, orientările ei valorice şi scopurile sunt măsura politicii,
generator al acţiunii politice a claselor, partidelor, naţiunilor.
Realizarea omului în politică este condiţionată de statutul lui
social: ansamblul de drepturi, libertăţi în organică legătură cu
obligaţiunile şi responsabilitatea. Anume despre acestea va fi vorba
în prelegerea ce urmează.
Planul:
1. Abordări politologice vizând personalitatea.
2. Drepturile omului: istorie şi contemporaneitate, structură şi
conţinut. Corelaţia dintre drepturile şi îndatoririle omului şi
cetăţeanului.
1. Abordări politologice vizând personalitatea.
În politologie problema personalităţii se studiază în mai
multe aspecte, dintre care se consideră cele mai principale
următoarele:
personalitatea este văzută şi apreciată după particularităţile
psiho-fiziologice individuale ale omului (emoţionale, intelectuale,
etc.), obişnuinţele lui specifice, orientările valorice, stilul
comportamental ş.a. În analiza personalităţii din acest punct de
vedere atenţie primordială se acordă liderilor politici, de
particularităţile individuale ale cărora deseori depinde Politica mare;
personalitatea ca reprezentant al grupului (profesional,
clasial, social-etnic, elitelor, maselor, ş.a.) şi ca actor, interpret al
124
anumitor roluri politice: alegător, membru de partid, parlamentar,
ministru. O astfel de tratare a personalităţii ca şi cum o „dizolvă” în
formaţiuni sociale mai mari şi nu permite a reflecta autonomia şi
activismul individului ca subiect specific al politicii;
personalitatea ca participant relativ autonom, sinestătător al
vieţii politice şi sociale, dotat cu raţiune şi libertate proprie, ca
posesor de trăsături nu numai sociale, general-umane, dar şi într-un
fel unicale, adică ca un tot întreg, care nu poate fi redus doar la unele
caracteristici sociale (profesionale, clasiale, naţionale ş.a.m.d.) şi
care are statutul politic de cetăţean sau supus (ataşat) al statului.
Anume în acest ultim aspect de obicei omul şi interacţionează cu
puterea, îndeplineşte anumite obligaţiuni politice şi se prezintă ca
subiect şi obiect al politicii. Anume în acest aspect va şi fi vorba
despre personalitate în prima întrebare a prelegerii acestea.
Locul personalităţii în viaţa politică este subiectul disputelor
aprinse din cele mai îndepărtate timpuri şi nu cunoaşte repaos nici în
zilele noastre. La modul cel mai general se evidenţiază câteva
modalităţi de tratare a acestei chestiuni: paternalistă, antropologică,
totalitară, liberală, creştin-democrată şi modernist-democrată. În cele
ce urmează vom reda succint esenţa acestor interpretări.
În concepţia paternalistă omului de rând i se oferă doar rolul
de simplu executor al voinţei suveranului, consfinţită de provinienţa
lui divină. Individul aici ni se prezintă doar ca un participant
inconştient în politică. Numai păturile de sus ale societăţii pot fi
considerate ca participante semiconştiente în viaţa politică. Statul
este tratat ca o mare familie patriarhală, unde toată puterea aparţine
conducătorului - tatăl, pe când ceilalţi cetăţeni se împart în majori
(aristocraţia şi funcţionarii) şi minori (prostimea), ultimii trebuie să-
şi asculte tatăl, iar monarhul trebuie să aibă grijă despre binele
poporului. Această concepţie nu este depăşită chiar şi în zilele
noastre, inclusiv în ţările democratice, unde o parte din populaţie
califică preşedintele ţării sau prim-ministrul ca pe cel mai mare -
tatăl - în familie, iar pe sine, ca oameni de rând doar obligaţi să
îndeplinească indicaţiile conducătorilor, oficialităţilor.
Platon este considerat părintele tratării în stil totalitar al
personalităţii: în proiectele sale ale statului ideal el porneşte de la
supremaţia necondiţionată a statului asupra individului. În viziunea
lui Platon statul, condus de un rege înţelept sau de un grup mai
125
restrâns dintre cei mai înţelepţi şi bine intenţionaţi oameni
(aristocraţie) este chemat să afirme colectivismul şi unitatea în
gândire, să reglementeze întreaga viaţă a omului, să urmărească după
corectitudinea gândirii şi credinţelor lui. Omul ni se prezintă aici
doar ca obiect al puterii, adică a politicii.
Concepţiile lui Platon vizând rolul individului în politică au
influenţat într-o anumită măsură asupra lui Aristotel, deşi la acest
capitol creaţia celui din urmă se evidenţiază printr-un şir de idei noi,
constructive. Anume lui Aristotel i se atribuie interpretarea
antropologică a puterii şi politicii. Este ştiut, că Aristotel socotea
individul ca fiinţă politică după natura sa în baza predispoziţiei lui
fereşti de a trăi în colectiv, în societate. Omul nu poate exista, fiinţa
fără comunicarea cu alţi oameni. Primele forme istorice de aşa
comunicare au fost familia şi aşezările umane (sate, comune, oraşe).
În baza lor la o anumită stadie a dezvoltării sociale apare statul,- pe
care Aristotel îl apreciază ca formă supremă de comunicare şi
convieţuire a oamenilor.
Statul la Aristotel se bazează pe interacţiunea cetăţenilor
liberi şi egali,- şi nu ca în concepţia paternalistă, unde copiii şi toţi
ceilalţi mai mici (minorii) se supun tatălui, iar sclavii - stăpânului
lor. În stat se realizează scopul suprem al naturii umane - individul
devine parte componentă a organismului politic şi în acest sens statul
deţine supremaţie asupra personalităţii. Formele prestatale de
comunicare umană şi apolitismul individului,- după Aristotel,- sânt
semne ale nivelului redus de dezvoltare a naturii umane, proprii
barbarilor şi sclavilor.
Deşi Aristotel dă prioritate statului în raporturile cu cetăţenii,
spre deosebire de Platon, el este contra etatizării societăţii,
comunizării proprietăţii, femeilor, copiilor. După părerea lui
Aristotel unificarea totală a cetăţenilor, unitatea exagerată a statului
poate duce la descompunerea lui. În familie individului îi este
necesara o anumită autonomie. În genere, Aristotel, asemenea
predecesorilor săi, încă nu despărţea, (separa) personalitatea şi
societatea de stat. Cetăţeanul ni se prezintă la el nu numai ca subiect
- participant al puterii,(politicii) ci şi ca obiectul ei în toate formele
de manifestare.
Concepţiile lui Aristotel despre cetăţean ca element activ,
indispensabil al statului, ca un tot întreg, participant activ şi
126
nemijlocit în viaţa politică, activitatea legislativă şi judecătorească a
statului şi supunerea plenară a cetăţeanului deciziilor lui,- sânt
caracteristice pentru concepţiile antice ale democraţiei. Această
democraţie, pe de o parte, considera pe cetăţenii liberi drept
participanţi nemijlociţi ai elaborării deciziilor politice, iar pe de altă
parte nici într-un fel nu apăra personalitatea de samavolniciile
sancţionate de voinţa majorităţii.
Recunoaşterea universalităţii, supremaţiei nelimitate a puterii
statale asupra personalităţii, (supuşilor) a fost proprie nu numai
democraţiilor antice, dar într-o măsură şi mai mare monarhiilor şi
regimurilor autoritare. Acestea din urmă au fost depăşite de
concepţia liberală.
Meritul liberalismului în istoria gândirii politice este că el
primul desparte, separă individul de societate şi de stat, proclamă
egalitatea politică a tuturor cetăţenilor, înzestrează personalitatea cu
drepturi fundamentale de neclintit, confirmă cetăţeanul drept prim-
elementul sistemului politic, limitează sfera intervenţiei statului
asupra personalităţii ca obiect al politicii. În concepţia liberală
individul este tratat ca izvor al puterii, iar statul este produsul
înţelegerii, contractului social al oamenilor liberi. Statul este sub
controlul poporului, este responsabil în faţa lui, este chemat să
îndeplinească doar acele funcţii pe care i le încredinţează cetăţenii -
asigurarea libertăţii şi securităţii lor, apărarea drepturilor lor fireşti,
menţinerea ordinii publice şi a păcii sociale.
Proclamând supremaţia personalităţii în raport cu puterea,
liberalismul odată cu acestea îngustează sfera politicii, limitează
diapazonul activismului cetăţenilor. În concepţia liberala clasică
personalitatea este mai mult prima sursă şi controlorul suprem al
puterii decât participantul ei activ, conştient şi permanent. Domeniul
principal al autoafirmării personalităţii, al manifestărilor ei creative,
a iniţiativei şi spiritului întreprinzător al individului este societatea
civilă.
Concepţia liberală a fost corectată şi îmbogăţită de alte teorii
şi idei (anume în ceea ce priveşte raporturile dintre om şi putere,
stat) şi este apreciată ca una din componentele de bază ale valorilor
incontestabile ale culturii politice occidentale. Viaţa a demonstrat
convingător, că neglijarea a astfel de principii ale orânduirii politice,
că libertatea personalităţii, prioritatea acesteia şi a drepturilor omului
127
asupra drepturilor statului, legalitatea, respectul proprietăţii private,
etc. este în stare să ducă la creşterea hipertrofiată a aparatului puterii,
ideologizarea şi politizarea excesivă a societăţii, instaurarea
controlului atotcuprinzător partinic-statal asupra societăţii şi
personalităţii, transformarea omului într-un şurubaş al maşinii de
stat, obligat să îndeplinească fără crâcnire dispoziţiile puterii (de
sus). Anume aşa şi s-au constituit lucrurile în regimurile totalitare şi
îndeosebi în varianta lui sovietică.
Prin cele menţionate aici practic au fost conturate
coordonatele concepţiei totalitare privind raporturile personalităţii cu
puterea politică. Această concepţie porneşte de la afirmarea
priorităţii necondiţionate a întregului (statului) asupra părţii
(individului), supunerii totale a omului statului, dizolvării
individualului „Eu” în lipsitul de individualitate „Noi” - în partid,
clasă, naţiune. Totalitarismul lipseşte omul de cea mai mică libertate
în a alege, îl face absolut neapărat, neprotejat în faţa puterii
atotcuprinzătoare a statului. Dacă un pol al tratării totalitare a
personalităţii este „omul şurubaş”, apoi celălalt pol, cel de sus este
atotştiutorul şi atotputernicul stat, putere, lideri înzestraţi cu trăsături
de zeitate păgână.
Totalitarismul lărgeşte până la infinit sfera interrelaţiilor
individ şi putere prin ideologizarea şi politizarea întregii societăţi şi
totodată depolitizează lăuntric personalitatea, o transformă în om-
funcţie, lipsită de orice libertate a alegerii politice. În ultima instanţă
totalitarismul „mână, împinge” ţara într-o fundătură, pe o linie
istorică moartă, deoarece nimiceşte principala sursă a statului, a
bogăţiei societăţii - personalitatea liberă, omul făurar, omul creator.
În gândirea politică contemporană sânt larg răspândite teorii
şi concepte, care tind să îmbine organic valorile tradiţionale ale
liberalismului cu unele idei colectiviste.
Gândirea politică creştină pretinde la mijlocul de aur între
individualismul liberalismului şi totalitarismul colectivist. În
conceptele sale despre locul personalităţii în stat această doctrină
porneşte de la trei principii fundamentale: 1) principiul valorii
unicale a fiecărui om ca urmare a spiritualităţii lui; 2) principiul
solidarităţii; şi 3) principiul subsidităţii.
Primul din aceste principii este perceput ca temelia atitudinii
umaniste faţă de om, ce presupune stima şi respectul fiecărei
128
personalităţi de către stat şi societate. Al doilea principiu reprezintă
crezul social-politic al învăţăturii creştine, şi este denumit de această
învăţătură ca solidarism. Solidaritatea este nu altceva decât
îndeplinirea responsabilă de către fiecare om a îndatoririlor sale
sociale, grija fiecăruia faţă de toţi şi grija tuturora faţă de fiecare.
Prin subseditate - cel de-al treilea principiu - se subînţelege
responsabilitatea fiecărui om pentru propria bunăstare, acordarea de
către stat a ajutoarelor necesare doar acelora dintre membrii
societăţii care o merită, adică celor neputincioşi - copiilor,
invalizilor, bătrânilor, şomerilor etc. Oferindu-le ajutorul suficient
nevoiaşilor, statul nu trebuie să-i dădăcească pe toţi ceilalţi, el nu
trebuie să genereze trântori şi leneşi, ci să se străduie să le ajute ca ei
singuri să-şi clădească bunăstarea, să nu conteze doar pe alţii - stat,
societate.
În democraţiile contemporane se caută modalităţile optime de
interacţiune dintre stat şi om, cetăţean, personalitate. Doctrina
creştină şi cea socialistă au condus la argumentarea teoretică a
necesităţii de a renunţa la închipuirile tradiţionale ale liberalismului
timpuriu despre rolul statului ca „paznic de noapte” şi despre
caracterul preponderent nepolitic al mediului vital al personalităţii.
Practica istorică a demonstrat, că neamestecul statului în
relaţiile social-economice este insuficient pentru asigurarea
bunăstării majorităţii cetăţenilor, a libertăţii şi condiţiilor normale de
existenţă a lor, deoarece acest amestec stopează dezvoltarea
anumitor ramuri ale economiei, devalorizează libertăţile politice şi
cetăţeneşti pentru păturile de jos ale populaţiei, le face pe acestea din
urmă practic dacă nu irealizabile în genere, apoi foarte greu de
realizat. Aceasta agravează inegalităţile de avere, acutizează stările
conflictuale, subminează stabilitatea socială a democraţiei liberale.
Din aceste considerente în gândirea politică s-au produs unele
schimbări semnificative: accentele sau schimbat de la limitarea
puterii statului în asigurarea libertăţii individuale la concepţia
creştină de încadrare a statului, instituţiilor lui în satisfacerea
intereselor membrilor societăţii, atingerea binelui comun, atenuarea
contrastelor sociale, susţinerea celor nevoiaşi, neputincioşi... Anume
către aceste idei înclină aşa numita concepţie a „statului bunăstării
totale”.

129
 În statele democratice contemporane omul şi puterea
interacţionează nu numai în sfera politică, ci şi în chestiuni ce ţin de
alte domenii ale vieţii sociale - distribuirea veniturilor, asigurarea
echităţii sociale. În acest context mai reci şi mai indiferenţi se
manifestă neoconservatorii şi liberaliştii, care pledează pentru
eliberarea statului de aşa numitele poveri, funcţii sociale şi insistă
asupra revenirii la autoreglarea conformă principiilor economiei de
piaţă nu numai în economie ci şi în alte domenii, peste tot unde este
posibil. Cei mai consecvenţi părtaşi, adepţi ai lărgirii şi
democratizării sferei interrelaţiilor dintre om şi stat sânt social-
democraţii, creştin-democraţii, liberalii de stânga şi comuniştii.
Unele deosebiri în tratarea relaţiilor reciproce dintre om şi
putere în ţările industrial dezvoltate şi democratice ale lumii nu pun
la îndoială nici într-un caz recunoaşterea de către ele, precum şi de
comunitatea internaţională (ONU) a statutului personalităţii oricărui
om ca sursă a puterii, subiect primar şi principal al politicii. A
garanta un astfel de statut personalităţii, a asigura transformarea
reală a fiecărui cetăţean într-un subiect conştient şi liber - subiect-
participant al politicii şi întregii vieţi sociale sânt chemate drepturile
omului.
2. Drepturile omului: istorie şi contemporaneitate,
structură şi conţinut. Corelaţia dintre drepturile şi îndatoririle
omului şi cetăţeanului.
Întrebarea privind drepturile omului are o istorie bogată în
gândirea filosofică şi politică. Însăşi termenul „drepturile omului” se
foloseşte în două sensuri - larg şi îngust - al cuvântului. În sensul
îngust se au în vedere doar acele drepturi, care nu se acordă, dar
sunt garantate şi apărate de stat (ele practic nu cer cheltuieli
financiare sau economice) şi care sânt în vigoare independent de
consfinţirea lor constituţional-juridică şi de hotarele statului. Aceste
drepturi sânt: egalitatea în faţa legilor, dreptul la viaţă şi
inalienabilitatea fizică, respectul demnităţii umane, libertatea de a nu
fi reţinut sau arestat nelegitim, libertatea credinţei şi conştiinţei,
dreptul părinţilor de a-şi educa copiii, dreptul de a opune rezistenţă
exploatatorilor ş.a. În sens larg drepturile omului includ un complex
destul de larg de drepturi şi libertăţi ale personalităţii, care necesită
pentru a fi asigurate mijloace necesare, şi nu puţine, din partea
statului şi societăţii.
130
 Tipologia contemporană a drepturilor omului este destul de
variată. Una din clasificările cele mai generale este împărţirea lor în
negative şi pozitive, reieşind din fixarea în ele a aspectului negativ şi
pozitiv al libertăţii. După cum se ştie în sens negativ libertatea se
înţelege ca lipsa constrângerii, limitelor vizavi de om şi
personalitate, pe când în sens pozitiv subînţelegem libertatea
alegerii, în principal capacitatea omului de a-şi atinge scopurile,
manifestarea capabilităţii dezvoltării lui individuale în genere. Într-o
aşa concepere a libertăţii drepturile negative fixează obligaţiunile
statului şi a altor oameni de a se abţine de la tot felul de acţiuni faţă
de alţi oameni, indivizi. Acestea protejează omul de la tot felul de
acţiuni care i-ar afecta libertatea. Aceste drepturi sânt considerate
fundamentale, absolute. Satisfacerea lor nu necesită mari mijloace şi
nu depinde de resursele statului, de nivelul dezvoltării social-
economice a ţării. Drepturile negative reprezintă temelia libertăţii
individuale.
Exemplu tipic de consfinţire juridică a acestui set de drepturi
şi în genere a abordării negative a problemei drepturilor omului este
Bila despre drepturile omului din Constituţia SUA, în care articolul I
corectat şi redactat sună în felul următor; „Congresul nu trebuie să
elaboreze legi, care ar stabili ce fel de religie n-ar fi, sau ar interzice
libertatea confesiunii ei religioase, care ar limita libertatea
cuvântului sau presei, sau libertatea poporului de a se aduna paşnic şi
a se adresa cu petiţii despre încetarea abuzurilor...”. Fraza „nu
trebuie” se conţine aproape în toate articolele acestui document - cu
excepţia unui singur articol. Practic întreg conţinutul acestui
document este îndreptat spre îngrădirea personalităţii, protejarea lui
de tot felul de atentate inechitabile din partea guvernului.
Spre deosebire de drepturile negative, cele pozitive fixează
obligaţiunile statului şi a altor persoane şi organizaţii de a-i oferi
cetăţeanului anumite bunuri, de a întreprinde unele acţiuni. Din
rândul acestor drepturi fac parte: dreptul la asistenţă socială,
învăţătură, ocrotirea sănătăţii, la un nivel decent de viaţă ş.a.m.d. A
satisface aceste drepturi este mult mai greu, deoarece este mult mai
lesne să nu faci nimic decât să faci ceva. Aceste drepturi, pentru a fi
satisfăcute, necesită nu numai voinţă politică şi declaraţii, dar şi
resurse reale, cheltuieli şi eforturi concrete. De aceea acoperirea lor
depinde în mare măsură şi de democratismul sistemului politic, şi de
131
bogăţia tării. În cazul resurselor limitate drepturile pozitive le pot
garanta cetăţenilor doar „egalitatea în a fi săraci”, după cum a şi fost
situaţia în majoritatea ţărilor socialismului totalitar.
O clasificare mai concretă a dreptului şi libertăţilor omului în
comparaţie cu împărţirea lor în pozitive şi negative este divizarea lor
în corespundere cu sferele realizării în practica socială. În această
ordine de idei este vorba de următoarele:
- drepturi cetăţeneşti (personale, individuale) - acestea-s
drepturi fundamentale, fireşti, inalienabile, care în principiu au
caracter de drept negativ, întrucât ele izvorăsc din dreptul natural al
fiecărui om la viaţă, libertate; de aceste drepturi dispune fiecare om
de la naştere; menirea acestor drepturi este de a-i garanta fiecăruia
dintre oameni autonomia individuală şi libertatea, a apăra
personalitatea de orice abuzuri din partea statului şi a altor subiecte.
Ele asigură identificarea personalităţii, îi oferă omului posibilitatea
de a fi el însăşi în relaţiile cu alţi oameni şi cu statul. De drepturile
cetăţeneşti ţin: dreptul la viaţă, la libertate şi inviolabilitate
personală, dreptul la apărarea onoarei şi a bunului nume, la judecată
pe dreptate, independentă şi publică, care presupune în mod
obligativ avocatura (apărarea inculpatului), dreptul la taina
corespondenţei şi interceptărilor telefonice, libertatea deplasării şi
alegerii domiciliului, inclusiv dreptul de a părăsi ţara natală şi de a
reveni la propria dorinţă ş.a.m.d.
În constituţiile multor ţări drepturile cetăţeneşti sânt unite
într-o grupă unică cu drepturile politice. Justificare în acest caz le
este caracterul preponderent negativ şi al unora şi al altora. Totuşi
când vine vorba de drepturile politice se are în vedere acele drepturi,
care determină posibilităţile participării cetăţenilor în conducerea
statului şi în viaţa social-politică. Aceste drepturi includ drepturile
electorale, libertatea asocierii în tot felul de asociaţii şi organizaţii, a
demonstraţiilor şi a adunărilor, dreptul la informaţie, libertatea
cuvântului, opiniei, inclusiv libertatea presei, audiovizualului,
libertatea conştiinţei ş.a.
În URSS şi alte state totalitare a dominat mult timp abordarea
fariseică a asigurării drepturilor politice, care practic le anihila
completamente, fiindcă le crea celor de la putere largi posibilităţi de
a le refuza cetăţenilor în satisfacerea acestor drepturi. Pentru ca
aceste drepturi să fie reale, oferirea lor trebuia să poarte un caracter
132
preponderent de înregistrare; condiţie a folosirii acestor drepturi
trebuia să fie nu permisiunea prealabilă a oficialităţilor, ci numai
înştiinţarea, adică, prevenirea de către cetăţeni a organelor respective
şi înregistrarea prescripţiilor lor privind asigurarea legalităţii şi
ordinii publice.
Drepturile economice îşi au locul lor în structura drepturilor
omului. Acestea sunt legate cu asigurarea dispunerii libere de către
individ de obiectele de consum şi componentele de bază pentru
activitatea economico-gospodărească: proprietate, muncă, activitate
antreprenorială, iniţiativă creativă. Până inclusiv la mijlocul sec. XX
cele mai importante din aceste drepturi erau precăutate în blocul
drepturilor fundamentale, erau integrate în cadrul celor cetăţeneşti.
În condiţiile contemporane în actele juridice aceste drepturi se
califică aparte ca un grup independent alături de cele cetăţeneşti,
politice ş.a.m.d.
Un loc deosebit în cadrul drepturilor economice îl ocupă
dreptul la proprietate. În ţările Occidentului, chiar şi în spaţiul de Est
(Rusia de până la 1917) acest drept era considerat ca unul din cele
mai importante în rândul celor fundamentale, fără de care rămânea
de neconceput libertatea individuală a omului şi societatea civilă. În
ţările socialismului totalitar acest drept a fost absolut neglijat, era
interpretat ca o înţelegere limitată, clasială, burgheză a drepturilor
omului. Experienţă îndelungată a existenţei tuturor ţărilor de
orientare comunistă a demonstrat convingător, că interzicerea
proprietăţii private este contrarie naturii umane şi în ultima instanţă
subminează munca adevărată, inspirată, creativă, productivă şi
alimentează lenevia, iresponsabilitatea, erodează personalitatea
umană, o educă în aşa fel, ca acesta toată vremea să conteze pe alt
cineva şi anume pe stat. Astfel, lipsit de mediul vital firesc şi
necesar, lipsit de proprietate, întru toate ghidat şi controlat de stat şi
fără drept de a întreprinde ceva independent, sinestătător,- omul se
pomeneşte într-o dependenţă totală de stat, lipsit de orice libertate şi
individualitate. Pe lângă aceasta, lipsa dreptului la proprietate
ţintuieşte majoritatea cetăţenilor la mizerie şi sărăcie, întrucât fără
recunoaşterea juridică şi practică a acestui drept este imposibilă
adevărata economie de piaţă. Edificiul sofisticat al economiei de
piaţă moderne este de neînchipuit fără garantarea cetăţenilor a
acestui drept - dreptul la proprietate şi activitate antreprenorială.
133
 Concomitent experienţa istorică confirmă necesitatea
anumitor limite în realizarea acestui drept (la proprietate privată), ca
de alt fel şi a oricărui alt drept. Necesităţile dezvoltării economice,
avântul mişcării democratice a maselor populare, au adus la
schimbări esenţiale în însăşi tratarea proprietăţii private, la
conştentizarea necesităţii socializării ei, adică la punerea ei sub
controlul statului democratic.
Astăzi întâlnim tot mai puţini autori care insistă asupra
caracterului absolut al proprietăţii private. Ea a trecut pe al doilea
plan, deşi în genere se păstrează principiul inviolabilităţii
proprietăţii. În legislaţia unor ţări - Germania, Franţa, Italia, ş.a. -
sânt prevăzute anumite limite rezonabile privind dimensiunile
proprietăţii private, este stimulată folosirea ei în interese publice,
adică a societăţii. Introducerea acestor interdicţii, alt fel zis limite
rezonabile, nu lezează în genere acest drept, nu însemnă negarea
caracterului fundamental al dreptului la proprietate privată. Pentru
ţările postsociale realizarea acestui drept are o importanţă cu
adevărat crucială.
Drepturile sociale – acestea au derivat de la dreptul la
proprietate privată, care istoriceşte presupunea şi libertatea
antreprenoriatului, dreptul la muncă liberă (în sens de alegere a
domeniului de activitate, de a dispune de propria forţă de muncă, de
condiţii asigurate de muncă (securitatea muncii), dreptul la
remunerarea minim garantată a muncii etc.). În diferite interpretări a
dreptului la muncă se face o distincţie clară între prima şi a doua
generaţie a drepturilor omului.
Dreptul la muncă în sens de posibilitatea de a dispune liber
de propria forţă de muncă, a o utiliza sinestătător sau prin contract de
muncă se încadrează în prima generaţie a drepturilor omului, pe când
conceput mai larg, ca obligaţiunile statului de a oferi fiecărei
persoane loc de muncă, a-i asigura asistenţa socială în caz de
pierdere provizorie a capacităţii de muncă, sau în cazul şomajului
provizoriu ş.a. se referă la cea de-a doua generaţie a acestor drepturi.
Prima generaţie de drepturi include drepturile cetăţenilor -
politice şi economice - tratate în spiritul libertăţilor liberale. Ele
poartă caracter de drept preponderent negativ. Pe parcursul a aproape
două secole constituţiile ţărilor democratice ale Occidentului se
limitau la drepturile primei generaţii. Viaţa însă a arătat insuficienţa
134
unei astfel de abateri pentru asigurarea fiecărui om a condiţiilor
destoinice de existenţă, posibilităţilor de participare egală în drepturi
în treburile statului şi societăţii.
În secolul XX sub influenţa mişcării muncitoreşti, social-
democraţilor şi comuniştilor şi de asemenea a ţărilor socialiste şi a
altor forţe politice a fost ridicată problema despre aprofundarea
înţelegerii conţinutului drepturilor economice şi de asemenea despre
drepturile sociale şi culturale ale cetăţenilor. Nu rareori acestea sânt
denumite drepturi social-economice şi se precaută ca a doua
generaţie a drepturilor omului. În anul 1984 principalele din ele -
dreptul la muncă, asigurare socială, odihnă, învăţătură, nivel decent
de viaţă ş.a. au fost incluse în Declaraţia mondială a drepturilor
omului. În timpurile noastre există baza materială necesară pentru a
satisface această categorii de drepturi. (Astăzi PIB-ul creat de
omenire) întrece cifra de 15 trilioane de dolari - aproximativ
corespunde întregii bogăţii create de omenire în ultimii 2000 de ani.
Drepturile sociale şi culturale, alături de cele înţelese în sens
pozitiv, drepturile economice în ansamblu, definesc obligaţiunile
statului de a asigura fiecărui solicitant mijloace minime de existenţă,
asigurare socială necesară pentru menţinerea demnităţii umane,
satisfacerii sănătoase a necesităţilor primare şi a dezvoltării
spirituale.
Cu drepturile sociale sânt legate toate celelalte în ansamblu şi
care au menirea de a-i asigura fiecărui om un nivel demn de viaţă şi
securitate socială: dreptul la locuinţă, la ocrotirea sănătăţii, la un
mediu ambiant prielnic şi sănătos, dreptul la asigurarea socială
ş.a.m.d.
Drepturile culturale sânt chemate să garanteze dezvoltarea
spirituala a omului şi includ: dreptul la învăţătură, libertatea creaţiei
artistice şi tehnice, acces la valorile culturale, ş. a.
Drepturile omului poartă caracter de drept individual, dar
există şi dreptul colectiv, cum ar fi - drepturile minorităţilor
naţionale, sexuale sau altele, drepturile popoarelor.
In ultimii ani de la 1975 încoace se elaborează destul de
productiv aşa numitul catalog al drepturilor omului, care detalizează
şi completează esenţial drepturile despre care a mers vorba până aici.
Drepturile omului devin realitate doar în cazul dacă ele sânt
legate organic cu obligaţiunile oamenilor. În constituţiile statelor
135
Occidentale până la cel de-al doilea război mondial aproape că nu se
amintea despre obligaţiunile cetăţenilor, deşi ele se presupuneau şi
erau incluse în legislaţie. În statele democratice aceste obligaţiuni se
reduc la respectarea legilor, la respectarea drepturilor şi libertăţilor
altor persoane, achitarea impozitelor, supunerea prescripţiilor
poliţiştilor, ocrotirea naturii, a mediului înconjurător, a
monumentelor de cultură ş.a.m.d. În unele state obligaţiunile
cetăţenilor includ participarea la alegeri în organele puterii de stat,
satisfacerea serviciului militar; în constituţiile unor state printre
obligaţiuni sânt şi cea de a munci (Japonia, Italia, Guatemala,
Ecuador ş.a.), de a educa copiii (Italia), de avea grijă de propria
sănătate şi a apela la timp la serviciile medicale (Uruguai)... Nu este
însă prevăzută nici o responsabilitate în caz că cetăţenii nu
îndeplinesc aceste obligaţiuni.
Chestiunea despre responsabilitatea pentru încălcarea
drepturilor şi obligaţiunilor personalităţii are o importanţă majoră
pentru transpunerea lor în practică. Fără definirea clară a
responsabilităţii persoanelor abilitate, organelor puterii şi a
cetăţenilor concreţi aparte în acest domeniu drepturile omului se
transformă doar în nişte declaraţii frumoase dar nimic mai mult.
Pentru ca ele să fie realizate este necesar un complex întreg de
garanţii sociale printre care: materiale (resurse financiare şi bunuri);
politice (separaţia puterilor, existenţa opoziţiei, independenţa
judecătorească şi a mijloacelor de informare în masă ş.a.); juridice
(legislaţie şi sistem judecătoresc democratic); spirituale (nivel
necesar de instruire şi educaţie, acces la informaţie, opinie publică
liberă şi democratică, atmosferă morală sănătoasă).
Realizarea în practică a întregului complex de drepturi ale
omului este o sarcină din cele mai actuale şi atotcuprinzătoare,
gradul de acoperire a cărora caracterizează nemijlocit nivelul de
dezvoltare, caracterul progresiv şi umanismul atât a ţărilor aparte, cât
şi a întregii comunităţi internaţionale, a civilizaţiei umane. Astăzi
respectarea şi acoperirea cât mai bogată concretă a drepturilor
omului şi personalităţii se prezintă ca cel mai de valoare şi important
criteriu al dimensiunii umane a politicii interne şi internaţionale. Prin
respectarea drepturilor omului se confirmă valoarea lui supremă atât
în state (ţări) aparte, cât şi în lume în ansamblu. În limitele ţărilor
concrete respectarea drepturilor personalităţii serveşte drept condiţie
136
necesară a dezvoltării ascendente economice sociale, triumfului în
politică a bunului simţ, anticipării a tot felul de experimente
păguboase (totalitare sau de alt gen) asupra popoarelor, politicii
agresive interne şi externe.
În cadrul întregii comunităţi internaţionale respectarea
drepturilor omului este garanţia edificării relaţiilor internaţionale pe
principii cu adevărat umaniste şi morale, menţinerii şi întăririi păcii.
Există o dependenţă directă dintre respectarea drepturilor omului
într-un stat concret cu politica lui externă. Declanşarea războaielor,
încălcarea brutală a dreptului internaţional de regulă sânt legate cu
încălcarea de către guvern a drepturilor propriilor săi cetăţeni, a
drepturilor propriului său popor. Aşa a fost în Germania Nazistă,
URSS, Irac şi într-un şir de alte state, care au desfăşurat războaie
agresive sau au întreprins acţiuni brutale şi violente. Ţările-membre
ale OSCE reieşind din toate acestea, precaută respectarea drepturilor
omului nu doar ca o chestiune strict internă a fiecărui stat aparte, ci
ca o chestiune generală şi de o responsabilitate colectivă. La diferite
foruri ale acestei organizaţii s-a menţionat nu odată, că după statutul
său valoric drepturile omului, democraţia sânt mai presus decât
principiul neamestecului în treburile interne.
Respectarea drepturilor omului contribuie la întărirea
încrederii între popoare, creează o atmosferă favorabilă pentru tot
felul de contacte între oameni, dezvoltarea colaborării în multiple
planuri, introduce în relaţiile internaţionale moralitatea. Fără o bază
trainică umanistă de drept este imposibilă apropierea multilaterală a
popoarelor, integrarea lor. Asigurarea drepturilor fiecărui om,
independent de deosebirile lui - statale, naţionale, rasiale etc. este
calea spre înţelepciunea cosmică şi moralitatea omenirii. Pe
parcursul întregii istorii înţelepciunea şi moralitatea caracterizau mai
mult doar oamenii aparte şi nu omenirea în ansamblu. Despre
aceasta vorbesc convingător războaiele declanşate - multe şi
nimicitoare, inclusiv două mondiale, atitudinea barbară faţă de
natură ş.a.
Respectarea drepturilor fiecărui reprezentant al neamului
uman poate servi drept punct de plecare în construirea pe pământ a
unei civilizaţii pe fundamentele raţionalităţii şi umanismului. Ea
permite personalităţii să se manifeste ca un constructor liber şi
conştient, adevărat arhitect al vieţii sale obşteşti şi particulare,
137
subiect plenipotenţiar al politicii interne şi internaţionale, să-şi
rezolve constructiv şi fără prejudicii conflictele care rezultă din
necoincidenţa inevitabilă a intereselor, părerilor şi orientărilor
valorice a oamenilor.
O aşa necoincidenţă, asemenea motivaţiei tuturor acţiunilor
politice, este determinată în mare măsură, după câte se ştie, de
structura socială a societăţii.
Din cele relatate mai sus vom reţine, că întrebarea privind
statutul social al omului, personalităţii, cetăţeanului în raport cu
Puterea are o istorie bogată şi cunoaşte mai multe abordări conforme
diferitor concepte şi doctrine politice – paternalistă, antropologică,
totalitară, liberală, creştin-democrată, modernist-democrată. Fiecare
din ele îşi are specificul propriu, dar toate conţin şi anumite
momente pozitiv-raţionale.
Tipologia contemporană a drepturilor omului este variată,
incluzând drepturi negative şi pozitive – după fixarea în ele a
aspectului negativ şi pozitiv al libertăţii; cetăţeneşti sau individuale,
economice, politice, sociale, culturale.
Rămâne actuală în multe ţări ale lumii problema cetăţeanului,
care trebuie să fie apreciat ca aflat în centrul atenţiei statului.
Cu intensificarea proceselor migraţioniste statele-gazdă, fie şi
provizorie, sunt forţate să elaboreze şi transpună în practică politici
sociale cât mai bine gândite, pentru a nu admite ca apatrizii-oaspeţi
şi forţă de muncă ieftină să destabilizeze situaţia din aceste ţări, să
provoace nereguli de care au fost deja atestate recent în Franţa, spre
exemplu.
Politologia precaută întregul ansamblu de drepturi şi libertăţi
ale omului în organică legătură cu obligaţiunile şi responsabilitatea.
Unde nu s-ar deplasa oamenii în secolul celui mai evident dinamism
responsabilitatea comportamentală, moralitatea, cumsecădenia, după
părerea noastră trebuie să-i ghideze peste tot şi întotdeauna.

138
 Tema 11. Procesul politic
În prelegerea introductivă, definind obiectul politologiei, a
fost menţionat faptul că noţiunea cea mai vastă a acesteia este viaţa
politică sau altfel spus procesul politic, care reflectă dinamica
politicului în toate formele lui existenţiale, într-o anumită zonă sau
regiune, fie într-o ţară luată aparte sau în întreaga lume. Acesta,
caracterizează multitudinea de acţiuni şi interacţiuni dintre subiecţii
şi obiectele politicii, cuprinse în cadrul sistemului politic, aflat atât în
stare de funcţionalitate cât şi în gravă criză, în agonia degradării,
descompunerii şi căutării unei forme mai adecvate conform
exigenţelor mediului social. Anume aceste chestiuni vor fi în centrul
atenţiei noastre în prelegerea care urmează.
Planul
1. Noţiunea şi etapele de bază ale procesului politic.
2. Tipologia procesului politic.
3. Procesul politic în Republica Moldova la etapa
contemporană.
1. Noţiunea şi etapele de bază ale procesului politic.
Cuvântul proces provine de la latinescul processus cea ce
înseamnă înaintare, avansare. Pe lângă sensul dat el mai are şi alte
semnificaţii, ca de exemplu: o secvenţă de acţiuni sau operaţiuni
aflate în relaţie; succesiune a stadiilor, etapelor evoluţiei unui
fenomen sau ale unui organism; totalitatea schimbărilor care se
produc într-o societate determinate, sau generate de interacţiunea
componentelor ei contradictorii. Procesul social ca varietate de
proces însemnează multiplele modificări ale structurilor ei existente,
însoţite de acumulări cantitative care conduc la salturi calitative.
Întregul proces social poate fi considerat ca o combinaţie de diverse
procese - economice şi sociale, politice şi juridice, culturale şi
religioase precum şi de alte procese. Procesul politic este o formă
specifică a procesului social-istoric, care vizează atingerea scopurilor
comune de către subiecţii politici utilizând puterea politică şi
călăuzindu-se de normele politico-juridice şi morale
corespunzătoare.
Termenul proces politic constituie una din categoriile de bază
a politologiei. Utilizarea acestui termen necesită mare atenţie,
deoarece el nu se înscrie într-un cadru strict determinat din cauza
139
condiţionării lui multidimensionale, cea ce admite, sau presupune o
definiţie cât se poate de flexibilă şi specifică. Spre exemplu, ca
concept general procesul politic cuprinde toate activităţile prin care
oamenii încearcă să obţină careva statute, favoruri, bunuri de tot
felul şi să exercite o influenţă legitimă asupra societăţii. Într-un sens
mai particular, specializat această noţiune poate semnifica o
abordare ce vizează studiile politice, a cărei preocupare se
intersectează şi interpătrunde cu comportamentul politic.
În ştiinţa politică există mai multe abordări vizând esenţa,
caracterul şi conţinutul procesului politic. Unii cercetători reduc
procesul politic la conceptul de politică, care se contrapune altor
sfere a activităţii sociale. Specificul sferei politice este văzut prin
acţiunea indivizilor, structurilor puterii orientate către scopuri reale.
Aceasta abordare însă nu permite evidenţierea caracterului general al
conceptului de proces politic. Adeptul acestui punct de vedere este
savantul politolog R. Douz.
Adepţi abordării instituţionale privesc procesul politic prin
prisma modificărilor şi transformărilor instituţiilor puterii, acestea
fiind percepute ca subiecţii de bază a procesului politic.
Adepţii abordării behavioriste în calitate de subiecţi ai
politicii consideră indivizii şi grupurile sociale. Procesul politic este
analizat prin prisma comportamentului politic ghidat de interesele
acestor subiecţi şi care pot fi realizate doar prin cucerirea sau
menţinerea puterii politice. În acest context, procesul politic este
privit ca ansamblul activităţilor oamenilor, structurilor politice în
lupta lor pentru putere sau utilizarea acesteia în vederea satisfacerii
unor scopuri personale sau de grup, atât pe plan regional, naţional
sau internaţional. Analiza procesului politic în acest caz este
orientată cu precădere asupra statutului actorilor politici, a scopurilor
urmărite de aceştia, al metodelor utilizate, a bazei sau resurselor
puterii ca instrument de realizare a scopurilor subiective exprimate
prin intermediul tipurilor de comportament politic.
Abordarea structural-funcţională scoate în prim plan
specificul structural-funcţional intern al sistemului politic şi al
mediului social, care condiţionează modalitatea şi caracterul acţiunii
şi interacţiunii actorilor politici. Elementul analizei în cazul dat îl
constituie nu indivizii şi grupurile sociale ci structurile sistemului

140
politice în cadrul sistemului social global şi îndeplinirea de către
elementele lui componente a funcţiilor sale (T. Parsons; D. Easton).
Toate aceste abordări, după cum vedem, acordă atenţie unor
aspecte importante, dar particulare ale procesului politic.
Evidenţierea şi analiza unei sau altei abordări a fenomenului dat îşi
aduce propriul aport cognitiv reieşind din scopurile cercetării, însă
se dovedesc a fi unilaterale şi insuficiente în formarea unui tablou
integru şi complet al acestuia. Totodată aceste tratări sau interpretări
ale procesului politic nu pot fi ignorate deoarece ele reflectă
interacţiunea reală a subiecţilor vieţii politice, condiţionată nu de
intenţiile liderilor şi programelor partidelor politice, ci de o
adevărată diversitate de factori interni şi externi. Astfel zis, procesul
politic reflectă faptul cum individul, grupurile sociale, instituţiile
politice ş.a. interacţionează între ele şi cu statul, modul în care
aceştia-şi realizează rolurile şi funcţiile sale specifice.
Astfel, procesul politic poate fi definit ca totalitatea acţiunilor
subiecţilor instituţionalizaţi şi neinstituţionalizaţi ai vieţii social-
politice în vederea realizării intereselor lor prin intermediul puterii,
condiţionând prin aceste acţiuni constituirea, dezvoltarea şi
funcţionarea sistemului politic sau decăderea, degradarea sau
degenerarea lui, având ca teren de desfăşurare o societste concretă.
Procesul politic include o serie de fenomene şi acţiuni politice relativ
omogene după natura şi sensul lor, unite prin dependenţe cauzale
sau/şi structural funcţionale.
După conţinut, procesul politic reflectă tehnologia realizării
puterii, evidenţiind interacţiunea cu caracter local sau general şi
relativ stabilă a subiecţilor, structurilor, instituţiilor social-politice
legate de interesele şi scopurile acestora de a menţine, conserva sau
perfecţiona, schimba sistemul, regimul, forma, modul de conducere
politică, sau altfel zis strategiile şi tacticile guvernării.
Componente indispensabile ale procesului politic, fără de
manifestarea reală a cărora practic este imposibil de a-l observa şi
aprecia, se consideră: angajarea politică, competiţia politică, lupta
politică, conflictul politic.
Parametru important al procesului politic este divizarea sa în
etape constitutive. Procesele politice pot fi de diferite tipuri, iar
analiza lor completă nu exclude ci presupune combinarea, chiar
suprapunerea diferitor etape. Varietatea şi dimensiunea proceselor
141
politice condiţionează faptul, că evidenţierea unor etape care-ar avea
caracter general sau care s-ar potrivi pentru toate tipurile de procese,
este una dintre cele mai complicate sarcini. Spre exemplu, diferite
vor fi etapele funcţionării sistemului politic, procesului electoral sau
procesului creării şi funcţionării partidelor politice etc. De aceea
evidenţierea unor etape concrete este raţional să fie raportate la un
tip concret de proces politic.
Majoritatea interacţiunilor actorilor politici ţin de realizarea
puterii politice. În aceste circumstanţe este important de a urmări
procesul elaborării şi realizării deciziilor politice. Analiza acestui
proces constituie o temă actuală în ştiinţa politică occidentală.
Generalizând diferite abordări pot fi evidenţiate următoarele etape
ale procesului politic raportat la puterea politică:
- formularea problemei (acumularea informaţiei referitor la
problemele existente în societate;
- înaintarea cerinţelor sociale şi căile de soluţionare a lor,
evidenţierea problemelor principale şi secundare; aplicarea
principiului pluralismului prin formularea mai multor variante de
decizii alternative;
- analiza comparată şi alegerea unei (or) decizii optimal
eficiente.
- formularea deciziei statului şi legitimarea ei (prin vot sau
adoptarea unei legi;
- implementarea în practică a deciziilor primite.
- controlul asupra realizării şi implementării, asigurarea
„legăturii inverse”.
Analizat prin prisma funcţionării întregului sistem politic,
procesul politic va avea etape cu totul diferite, deoarece se va lua în
consideraţie interacţiunea sistemei cu mediul social (societatea).
În acest caz procesul politic va cuprinde următoarele etape:
- articularea intereselor individuale şi de grup.
- agregarea acestor interese (unirea lor într-o singură poziţie).
- elaborarea cursului politic.
- realizarea deciziilor primite.
- controlul asupra executării acestor decizii.
Din punct de vedere structural, procesul politic este compus
dintr-un şir de etape care se succed consecutiv şi ciclic în cadrul
sistemului politic. Astfel putem evidenţia următoarele etape :
142
 1. Etapa instituţionalizării - presupune formarea unui sistem
politic nou (cu caracter legitim şi legal), ce se prezintă ca o acţiune
singulară şi în acelaşi timp continuuă. Această etapă începe din
momentul creării unui nou din punct de vedere calitativ tip de sistem
politic şi care se înnoieşte continuu prin intermediul exprimării
adeziunii subiecţilor sociali (exprimate prin valori, interese, norme,
principii, etc.) faţă de sistemul politic instaurat sau adaptării
structurii politico-juridice a sistemului vechi la noua situaţie.
Procesul de instituţionalizare se impune prin diferite tehnologii sau
metode – răscoala armată, revoluţie, câştigarea alegerilor etc.
2. Etapa funcţionării - presupune dezvoltarea sau realizarea
de către instituţiile sistemului politic a funcţiilor sale (ca acţiune şi
interacţiune în vederea asigurării viabilităţii şi stabilităţii sale).
Aceasta etapă include mai multe elemente, printre care: reproducerea
componentelor, elementelor şi semnelor distinctive ale sistemului
politic dat şi presupune repetarea, fixarea, schimbarea şi înnoirea
tipurilor istorice ale sistemului politic; asigurarea legăturii adecvate,
corespunzătoare cu alte subsisteme sociale; se creează relaţii ăi
instituţii politice, norme şi valori politice, simboluri, limbaj politic;
se reproduc însăşi subiecţii procesului politic ca exponenţi ai unor
poziţii, convingeri sau unor roluri politice determinate clar. Pentru
sesizarea acestei etape este important de a reţine, că sistemul politic
se formează nu din sine însăşi, ci este format, redă şi reflectă
societatea, că reproducerea lui constituie un fragment al procesului
general de reproducere socială.
3. Etapa elaborării şi transpunerii în practică a deciziilor
politice (de conducere). Elaborarea şi implementarea deciziilor
politice reflectă conţinutul substanţional şi funcţional al sistemului
politic, doar ea ne vorbeşte convingător despre cursul politic,
strategia şi tactica politică etc.). Deciziile politice au menirea să
satisfacă, realizeze interesele generale ale grupului social sau a
societăţii în ansamblu atât în aspect de politică internă cât şi externă.
Elaborarea deciziilor politice poate fi calificată ca un segment de
proces politic.
4. Etapa controlului asupra funcţionării şi dezvoltării
sistemului politic. Ea presupune supravegherea îndeplinirii întocmai
a deciziilor elaborate şi adoptate, preîntâmpinarea sau înlăturarea
oricăror devieri, care se manifeată în comportamentul unei părţi, a
143
unui subiect sau al sistemului politic în ansamblu, a participanţilor
procesului politic de la cursul politic elaborat anterior. Acest control
trebuie asigurat de instituţii profesioniste, abilitate şi responsabile -
poliţia, judecătoriile, Mass Media etc. Acest control mai poate fi
asigurat de instituţii, care vin din afara sistemului politic. El mai este
denumit „controlul de jos”, reprezentând structurile societăţii civile,
ONG-urile, care, fiind active şi competente, ridică simţitor eficienţa
sau randamentul lui.
5. Etapa degradării, degenerării, decăderii sistemului politic,
sau modernizarea lui. Această etapă îşi găseşte expresie în
descompunerea, destrămarea integrităţii sistemului politic dat, în tot
felul de încordări, crize, disfuncţionalităţi, care pot fi apreciate ca
formă regresivă a politicii. Semne sau indicatori ale acestei etape
mai pot fi: delegitimarea structurilor puterii; blocarea unui centru a
puterii de către altele; crearea unor structuri politice în paralel
(legale, ilegale); pierderea de către deciziile politice luate de puterea
politică a capacităţii de a conduce şi reglementa relaţiile sociale.
Fiecare din etapele evidenţiate ale procesului politic se
condiţionează reciproc şi concomitent îşi păstrează caracteristicile
sale specifice, se manifestă şi realizează prin metode, procedee şi
tehnologii proprii.
2. Tipologia procesului politic.
În politologia occidentală există, putem spune concurează,
două sisteme de tipologii ale procesului politic.
I. Prima se realizează în politologia comparată. Politologul
american L. Pye, comparând dezvoltarea politică a statelor
occidentale şi ne-occidentale, găseşte deosebirile de bază, destul de
clar exprimate, reieşind din „codul” cultural, care după părerea lui
vizează orientările practice şi comportamentul populaţiei, adică
cetăţenilor, în statele clasificate. Aceste deosebiri sunt condiţionate
de specificul civilizaţiei lumii occidentale şi ne-occidentale. În
viziunea lui L. Pye deosebirile procesului politic în societăţile ne-
occidentale includ 17 poziţii sau puncte. Le vom numi în ordinea în
care sunt redate de autor. Aşadar, procesul politic din societăţile ne-
occidentale diferă substanţial de cel din cele occidentale după/prin
următoarele caracteristici:

144
 în societăţile ne-occidentale sfera politică nu are o separaţie
clară de celelalte, în particular de sfera socială şi a relaţiilor
personale;
tot acolo partidele politice pretind că exprimă concepţia
generală despre lume şi reprezintă modul etalon general de viaţă;
dominarea în cadrul acestui proces a clanurilor, adică a
grupărilor politice înguste, sau restrânse;
diferă caracterul orientărilor politice: în aceste societăţi el
este de aşa natură încât oferă destulă libertate grupărilor de partid în
elaborarea strategiei şi tacticii, fără a se consulta cu cetăţenii;
partidele de opoziţie şi elitele politice, care pretind la
putere, deseori se manifestă ca mişcări revoluţionare;
procesul politic se caracterizează prin lipsa integrităţii,
adică coeziunii, alianţei de nezdruncinat dintre participanţi, cauzată,
printre altele şi de lipsa unui sistem unic de comunicare;
sunt extrem de seminficative şi evidente proporţiile
recrutării noilor elemente pentru exercitarea rolulurilor politice; este
enorm de mare numărul celor nemulţumiţi de rezultatele activităţii
insituţiilor puterii;
este tipică diferenţa considerabilă, bruscă a orientaţilor
politice a diferitor generaţii;
este slab, şubred, netrainic consensul privind scopurile
legitimate şi mijloacele acţiunii politice;
intensitatea şi diapazonulul discuţiilor politice sunt slab
legate cu adoptarea deciziilor politice;
procesului politic îi este propriu gradul înalt de suplinire
înlocuire reciprocă a rolurilor politice;
este minimă importanţa adevăratelor grupuril de interese,
care-ar juca roluri funcţional specializate;
conducerea naţională este nevoită să apeleze la
comunitatea, adică societatea ne-diferenţiată;
caracterul neconstructiv al procesului politic din lumea ne-
occidentală îi forţează pe liderii politici să se conducă, călăuzească
de anumite concepte, viziuni în politica externă, dar nu şi în cea
internă;

145
 în căutarea soluţiilor politice la întrebările şi problemele
concrete prevalează aspectul afectiv, mitologic, simbolic dar nu cel
cognitiv-raţional;
sunt suprasolicitaţi liderii politici de tip charismatic;
procesul politic în temei şi de obicei se derulează,
desfăşoară fără participarea „brokerilor” ( intermediarilor ) politici;
Astfel L. Pye a creat un tip ideal, clasic în stare să exprime
specificul unic al societăţilor occidentale şi celor ne-occidentale.
Pornind de la contrariu, urmând principiul logicii formale, fără mari
dificultăţi vom sesiza, intui trăsăturile procesului politic de tip
occidental. Concomitent nu se poate să nu observăm, că şi lumea
Occidentului nu este atât de omogenă. Ea este compusă din mai
multe subculturi, care exprimă specificul civilizaţional al ţărilor
concrete. Această neomogenitate are diverse aspecte, de caracter
lingvistic, etnic, religios, valoric (Elveţia, Belgia, Luxemburgul) iar
comunităţile respective nu pot să nu influenţeze într-un mod sau altul
procesul politic din cadrul acestor societăţi.
II. A doua tipologizare a procesului politic porneşte de la
aceea că însăşi neomogenitatea culturală a societăţilor occidentale
creează temeiul pentru existenţa a două versiuni de proces politic,
sau după terminologia lui M. Weber a două tipuri ideale, care
corespund celor două tipuri de cultură politică: democratică,
neetatistă şi etatistă, tehnocrată, elitară. Aceste două orientări
politico-culturale condiţionează existenţa a altor două interpretări ale
procesului politic: organizate pe orizontală şi organizate pe verticală.
Evident, că şi o aşa separare este cât se poate de convenţională,
deoarece ambele tipuri de proces politic se îmbină reciproc, iar în
formă pură practic se întâlnesc foarte rar.
Într-o aşa variantă de clasificare a procesului politic, cel
organizat pe orizontală va prezenta prin sine o interacţiune a
subiecţilor care activează raţional, posedă capacitatea de a-şi
propune scopuri şi de a avea o atitudine valorico-normativă faţă de
lume. El se construieşte pe recunoaşterea egalităţii formale şi
autonomiei relative a participanţilor principali ai procesului politic,
care colaborează şi concurează între ei, respectând regulile generale
ale jocului politic. Ei se ghidează de unele şi aceleaşi cerinţe morale
şi norme politico-juridice. Logica acţiunilor lor este programată de
sistemul neetatist de valori, în care dominante sunt astfel de valori ca
146
libertatea, drepturile social-politice, consensul, toleranţa, pluralismul
ş.a. Subiectul raţional este reprezentat de puterea politică, guvern,
grupurile de interese şi de presiune, hotarele dintre care sunt clar
conturate, adică transparente.
În situaţii ideale acest tip de proces politic se manifestă în
mod specific în versiunile sale principale – liberală şi conservatoare
– şi pe care politologul american R. Dahl le-a numit poliarhie, unde
şi când nici o decizie strategică nu se ia de către conducere – lideri,
guvern ş.a. fără consultarea cu exponenţii societăţii civile –
sindicatele, reprezentanţii businessului, fermierilor, ONG-rile ş.a.
Tip ideal de astfel de proces politic se consideră masa rotundă,
consultaţiile multilaterale ale participanţilor principali, în mersul
cărora se caută, se găsesc şi se adoptă cele mai importante decizii
politice. Formă instituţională a unui astfel de proces politic este
comisia tripartită, adică interacţiunea şi colaborarea permanentă,
juridic acceptată, a Guvernului, Întreprinzătorilor şi Sindicatelor.
Procesul politic organizat pe verticală are cu totul alte
caracteristici: interesele, necesităşile, modul de gândire şi acţiune a
maselor se manifestă spontan, iraţional (emoţiile întunecă minţile),
iar acestora li se opune puterea de stat, sistemul organizat de valori şi
conştiinţa politică. Sensul relaţiilor reciproce dintre stat şi obiectele
politicii – indivizii, cetăţenii, grupurile sociale ş.a. – se reduc la
definirea regulilor de comportament a guvernanţilor şi guvernaţilor,
conducătorilor şi celor conduşi. Primii trebuie să corespundă unor
cerinţe, printre care, să posede capacităţi de articulare, integrare a
intereselor răzleţe a diferitor grupuri sociale, pe când ai doilea
trebuie să fie în aşa fel educaţi, ca să accepte şi să asculte/respecte
legile, valorile, să posede capacitatea de a se supune şi de a fi
conduşi. În cadrul acestui gen de proces politic, supuşii recunosc
autoritatea puterii, iar guvernanţii le garantează cetăţenilor şi
societăţii în ansamblu un anumit grad de libertate.
Raţionalizarea interacţiunii politice este asigurată de către
structurile politice, care se strădue să impună cetăţenilor valorile
unei anumite culturi, printre care responsabilitatea, respectarea legii,
raţionalitatea, conducerea politică. Acest tip de proces politic
presupune întărirea sau consolidarea elementelor raţionale,
previzibile şi constructive, datorită capacităţii structurilor puterii de a
integra cerinţele grupurilor şi a comunităţilor sociale într-um anumit
147
şi concrt program de acţiuni. Cea mai adecvată formă de astfel de
proces politic este consiliul de experţi, care include politicieni,
oameni de ştiinţă, industriaşi, intelectuali etc.
Tipurile de proces politic despre care a fost vorba reprezintă
construcţii ideale, care permit înţelegerea caracterului interacţiunii
actorilor vieţii politice. În viaţa reală această interacţiune se reduce
la procesul de adoptare a deciziilor politice care satisfac interesele şi
cerinţele participaţilor procesului politic. În legătură cu aceasta în
cadrul procesului politic pot fi desprinse două componente ale lui:
componenta valorică şi componenta tehnologică. Prima include
sistemul cultural, normele dominante şi valorile vieţii politice. A
doua, care mai este denumită şi stil politic, caracterizează
modalităţile de atingere a obiectivelor propuse.
Procesul politic mai poate fi clasificat şi în dependenţă de
alte criterii.
Astfel, după criteriul dimensional procesul politic poate fi:
a) de rutină, adică cu actori şi unităţi de măsurare minimale şi
care sunt legate de procesul nemijlocit al interacţiunii individuale, de
grup şi actorilor parţial instituţionalizaţi (exemplu ne poate servi
procesul legislativ în parlament);
b) proces politic istoric: în acest caz actorii sunt de
dimensiuni mai mari, incluzând grupuri sociale mari, instituţii şi care
se manifestă mai viguros şi impunător; acesta este legat de un
eveniment istoric de anvergură (exemple fiind revoluţia politică,
formarea partidului politic;
c) proces politic evoluţionist, care se caracterizează prin
participarea marilor actori, instituţiilor sistemului politic unde
unitatea temporală este destul de mare şi impunătoare (aici exemple
ne pot servi transformarea poliselor în capitală imperială, evoluţia
sistemului politic prin tehnologii reformatoare politice, trecerea de la
autoritarism sau totalitarism la democraţie, modernizarea politică şi
altele);
d) proces politic general, - care cuprinde societatea în
ansamblu, vizează schimbarea dinamică, modificările stărilor
sistemului politic şi care cunoaşte trei forme de bază: evolutivă, de
criză şi revoluţionară;
e) proces politic particular, care caracterizează diversitatea
formelor activităţii politice a actorilor sociali, orientate spre
148
atingerea anumitor scopuri politice dar care nu vizează, sau afectează
starea sistemului politic în genere; el reflectă formele de adoptare şi
realizare a deciziilor politice la diferite nivele – statal, zonal sau
regional cu implicarea diferitor grupuri sociale – demografice, clase,
naţiuni, colective muncitoreşti, partide politice etc.
După criteriul complexităţii şi profunzimii pot fi evidenţiate
următoarele feluri de proces politic, foarte apropiate după direcţie şi
conţinut, dar cu conotaţii specifice de manifestare:
- Proces ce exprimă schimbarea politică, - care se manifestă
în trecerea de la o stare stabilă, constantă la una nouă, evolutivă;
- Proces ce exprimă transformarea politică, - care se exprimă
în schimbări politice evidente, de natură calitativă;
- Proces ce exprimă dezvoltarea politică, - care se manifestă
în transformări politice de gen pozitiv, în stare să accelereze mersul
înainte al societăţii;
- Proces ce exprimă modernizarea politică, - care se
evidenţiază prin dezvoltarea politică armonios corelată cu
imperativele timpului, prin alinierea la cele mai performante modele
ale democraţiei;
- Proces ce exprimă progresul politic, – acesta într-un fel
poate fi apreciat ca cumulativ, deoarece se manifestă în caracterul
evident avansat al schimbărilor politice, transformărilor politice,
dezvoltării politice, modernizării politice, care în ansamblu aduc
procesul politic la o maximă conformitate cu un ideal bine gândit, un
suport valoric.
După criteriul intensităţii, care se manifestă ca forţă, ca
putere, pot fi distinse următoarele tipuri ale procesului politic:
- Proces politic de tipul reformelor (poate fi liberal,
neoconservator, socialist, comunist ).
- Proces politic de tip revoluţionar (care se manifestă printr-o
schimbare radicală şi rapidă a unei structuri vechi, depăşite cu una
calitativ nouă).
- Proces politic de tip reacţionar (este o formă retrogradă care
cheamă înapopi, spre trecut, însoţit de reanimarea unor structuri
politice învechite).
După criteriul direcţiei dezvoltării atestăm următoarele tipuri
de proces politic:
- Proces politic evolutiv (reformator sau revoluţionar);
149
 - Proces politic regresiv; (semnifică revenirea la vechile
structuri şi valori);
O altă tipologie a procesului politic ţine de formele sau
direcţia mişcării, după care distingem:
- Proces politic ciclic (acesta se referă mai mult la statele în
tranziţie);
- Proces politic continuu – se referă la statele occidentale;
- Proces politic discontinuu (exemplu poate servi tentaţia de a
reveni la ceva ce a mai fost sau existat adineaori – URSS, de-o
vorbă).
În conformitate cu gradul de implicare a agentului politic se
disting astfel de tipuri ca:
- Proces politic spontan (ad-hoc);
- Proces politic planificat sau prevăzut (implementarea
reformelor, consecutivitatea etapelor);
- Proces politic controlat (dirijat).
După cum putem vedea, tipologia procesului politic este
extrem de variată şi se efectuează după un şir de dimensiuni sau
criterii: caracterul acţiunii, interacţiunii între actorii politici, după
profunzime, forme, orientare, scopuri etc. Nici o variantă de
tipologizare nu poate fi sub- sau supra- apreciată, deoarece toate
împreună ne vorbesc convingător despre complexitatea acestui
fenomen.
3. Procesul politic din Republica Moldova la etapa
contemporană.
Procesul politic din Republica Moldova caracterizează
totalitatea acţiunilor şi interacţiunilor dintre subiecţii şi instituţiile
puterii, care s-au manifestat în diverse şi controversate forme după
destrămarea imperiului sovietic, din care ea a făcut parte, şi
declararea independenţei şi suveranităţii statale. El se manifestă, am
spune, destul de inconsecvent, cunoaşte un şir de oscilaţii, practic
este o varietate de proces politic de tip ne-occidental. Cele 17
puncte-poziţii sus enumerate sunt absolut valabile pentru
caracterizarea lui, având doar careva particularităţi, condiţionate de
specificul dezvoltării istorice, culturale şi lingvistice, caracteristicile
psihologice ale populaţiei (stereotipuri), factori externi.

150
 Procesul politic contemporan din R. Moldova este
semnificativ prin:
- tendinţa de diferenţiere a politicului de economie şi celelalte feluri
de relaţii - sociale şi personale. Politica, totuşi, nu este încă separată
de alte sfere ale vieţii sociale din cauza fragilităţii instituţiilor
societăţii civile. Este de menţionat că slăbiciunea societăţii civile
constituie una din cele mai esenţiale particularităţi ale procesului
politic din Moldova zilelor noastre. Statul este unica instituţie care
asigură unitatea organismului social – de unde toate iniţiativele
politice vin de “ sus”;
- o altă caracteristică a procesului politic din R Moldova este
trecerea de la societatea nediferenţiată la cea diferenţiată, izvorâtă
din diverse criterii - economic, social, cultural etc.; treptat
monopolul statului asupra resurselor se limitează; anumite schimbări
înregistrăm şi în ceea ce priveşte consensualitatea; structura şi
funcţiile instituţiilor sistemului politic sunt departe de a corespunde
cerinţelor moderne de existenţă politică.
- atestăm deasemenea lipsa unei structuri politice funcţional bine
închegate şi determinate, deoarece anumite grupuri de interese cu
caracter specific (ce reprezintă, de exemplu, o ramură a industriei,
sau de caracter regional, etnic, confesional etc.) pot face presiuni
asupra guvernului sau asupra altor structuri politice pentru ca
problema respectivă să fie rezolvată în favoarea lor şi neglijând
interesele părţii majoritare a cetăţenilor; absentează practic un sistem
bine gândit de reprezentare a intereselor unităţilor sociale din care
este compusă societatea moldovenească în structurile puterii (acesta
se află abea în stadiul de formare), pe când sistemul de partid
funcţionează ca un canal de transmitere sau reprezentare a cerinţelor
claselor şi păturilor sociale; implicarea membrilor societăţii în viaţa
politică este slabă, fapt ce condiţionează o astfel de relaţie unde
iniţiativa în raporturile stat-societate îi aparţine în permanenţă,
totalitate şi exclusivitate statului, care mai degrabă simulează decât
efectuează reforme, inovaţii, schimbări, elaborează programe de tot
felul etc. (la nivel de declaraţii şi materiale elaborate pe hârtie de
tipul Satul moldovenesc, combaterea sărăciei ş.a. instituţiile puterii
n-au restanţe).
Specificul procesului politic din R.M. este condiţionat aşadar
de conţinutul, calitatea şi caracterul realizării rolurilor şi funcţiilor
151
politice de către subiecţii sociali şi instituţiile puterii; acestea diferă
radical de cel primit în societăţile democratice. Putem spune de fapt
că nediferenţierea dintre sfera politică şi cea ne-politică este un
obstacol în instituirea asociaţiilor societăţii civile. Aceasta din urmă
provoacă o slabă structurare, un adevărat dezechilibru al procesului
politic.
În realitate viaţa politică din Republica Moldova este extrem
de fragmentată, ea include un şir de procese politice. În rândul
acestora interes aparte merită schimbările care s-au produs privind
forma de guvernământ, oscilările regimului politic, schimbări, care
vizează structura şi modalităţile funcţionării sistemului politic din
Republica Moldova. Procesul politic general din R. Moldova are
toate caracteristicile celor de tranziţie; el este orientat către
democraţie, care altfel poate fi denumit ca liberalism: acesta prevede
ca acţiunile statului în primul rând să fie direcţionate spre crearea
bazei economice a democraţiei - economia de piaţă; existenţa şi
competiţia a mai multor forme de proprietate; demonopolizarea
proprietăţii statale, privatizarea bunurilor; crearea clasei de mijloc.
Evoluţia normală a procesului politic din Republica Moldova
presupune:
1. creşterea nivelului conducerii politice a societăţii moldoveneşti;
2. asigurarea unor relaţii sociale stabile;
3. intensificarea acţiunilor orientate spre crearea statului social
bazat pe drept;
4. crearea unor noi relaţii dintre stat şi societatea civilă;
5. implementarea unor tehnologii de creare a clasei de mijloc;
6. continuarea transformărilor democratice a sferei economice;
7. dezvoltarea pluralismului politic;
8. elaborarea unei politici sociale efective;
9. elaborarea şi realizarea unui program geopolitic concret, orientat
spre dezvoltarea statală şi asigurarea intereselor naţionale.
Procesul politic contemporan din Republica Moldova este
imposibil de clasificat după un anumit criteriu, şi aceasta din cauza
anevoioasei căi de tranziţie pe care ea o parcurge şi de greutăţile
inevitabile specifice acestei perioade. Lui îi este proprie tendinţa de a
se acomoda la noile realităţi existente. Acest proces se caracterizează
prin lipsa unei specializări şi diferenţieri a rolurilor şi funcţiilor
actorilor săi de toate nivelele, prin existenţa unui şir de subculturi şi
152
contraculturi, care pot fi calificate ca o piedică în înfiriparea şi
desfăşurarea unui dialog productiv al forţelor politice, a diferenţierii
social-economice a subiecţilor vieţii politice care, spre regret, au
deseori interese contradictorii în cea ce priveşte priorităţile politicii
interne şi externe a Republicii Moldova.
Din cele relatate se impun următoarele concluzii:
Procesul politic este un fenomen complex după esenţa şi
conţinutul său. El trebuie privit ca combinarea sau interacţiunea
elementelor sistemului politic orientate spre realizarea puterii
politice şi îndeplinirea funcţiilor sale specifice, care se manifestă la
toate nivelurile existenţei şi realizării fenomenului politic.
Procesul politic reflectă tehnologia şi modalitatea
caracterului acţionar al actorilor politici, orientat către o funcţionare
normală, dezvoltare şi perfecţionare a sistemului politic atât la nivel
intern cât şi extern.
Procesul politic precaută lumea politică în dimensiunea sa
structural-funcţională şi interacţională: calitatea funcţionării
sistemului politic, interacţiunii structurilor politice cu societatea
civilă, regimului politic, modalităţilor de realizare a puterii politice,
tehnologiile adaptării la noile cerinţe a tuturor componentelor
societăţii.
Tipologizarea procesului politic se efectuează după un şir
de criterii, care se completează unul pe altul şi se interpătrund
reciproc.
În Republica Moldova avem de a face cu un proces politic
fragmentat, care se înscrie în cadrul tipului ne-occidental şi de
tranzişie.

153
 Tema 12. Conflictul politic şi căile soluţionării lui.
Derularea evenimentelor şi fenomenelor politice de diferite
proporţii - în lume sau într-o zonă, regiune a ei, într-o ţară sau alta, la
un sau alt moment istoric - are loc în mod diferit, fiind condiţionate
de mai multe circumstanţe. În orice caz, generator al desfăşurării lor
sunt contradicţiile care le însoţesc şi metodele, tehnologiile depăşirii
lor. Generalizând putem modela trei stări de desfăşurare a acestora:
1. lentă, paşnică, liniştită, adică cea mai bună şi cea mai de dorit; 2.
tensionată, datorată acumulării de trotil social dezamorsat, la figurat
vorbind, acesta reprezentând avalanşa de probleme şi contradicţii
necunoscute, sau ceea ce e cel mai rău, uitate, ignorate sau neglijate,
când societatea poate fi zguduită chiar de o revoluţie; 3.intermediară,
pe care o putem sesiza uşor actualmente în Republica Moldova pe
exemplul stării de aplanare a conflictului din Transnistria: nici
război, nici pace, iar de-o facem mai atotcuprinzătoare vizând
întreaga societate moldovenească: nici reforme, nici mers înainte,
nici suveranitate şi independenţă, nici integrare europeană.
Aceste stări sunt rezultatul acordării, articulării, armonizării
- sau viceversa, a necunoaşterii sau ignorării - intereselor actorilor,
adică subiecţilor sociali din care este compusă societatea, fără doar şi
poate cu implicarea instituţiilor puterii politice în întreaga lor
structură. Şi asta deatâta că orice acţiune a instituţiilor politice
atinge, sau afectează, destinele oamenilor, se ciocneşte cu/de
necesitatea satisfacerii unor interese, sau mai bine spus, satisfacerii
intereselor unora şi oprimarea, sau neglijarea intereselor altora. Ori
anume în aceasta şi constă problematica conducerii cu comunităţile
umane. Politica ca domeniu de activitate este chemată să
reglementeze în cel mai echitabil mod relaţiile dintre comuniunile
umane, să depăşească discordiile şi contradicţiile care apar, să
introducă interesele tuturora din ele în albia normelor şi valorilor
universale, sau altfel spus, general-societale.
În baza faptului, că evoluţia societăţii în mod inevitabil este
însoţită de tot felul de contradicţii şi conflicte, unii specialişti din
domeniul ştiinţelor socio-umane sunt de părere, că poate fi desprinsă
o nouă disciplină – Conflictologia. Problematica dată însă îşi are
locul său şi în cadrul politologiei, lucru despre care urmeză să
vorbim în prelegerea ce urmează.

154
 Planul:

1. Conflictul: esenţa şi tipologia. Conflictul politic ca varietate de

conflict social.
2. Căile şi mijloacele depăşirii conflictului politic.
1. Conflictul: esenţa şi tipologia. Conflictul politic ca
varietate de conflict social.
Termenul "conflict" este de origine latină, provine de la
cuvântul "conflictus" ceea ce în traducere înseamnă confruntare. În
ştiinţele sociale termenul a intrat în circuit relativ nu demult. După
sens lui îi sunt apropiate zeci de cuvinte sinonime - ceartă,
neînţelegere, tensionare, criză, discordie, încordare ş.a., care fixează
starea de ostilitate şi contrapunere a părţilor. Fiecare din aceste
cuvinte are sensul său, relevând o latură sau alta a acestui fenomen
social destul de răspândit în dezvoltarea societăţii - putând fi folosit
într-o anumită situaţie concretă, dar toate pot fi înlocuite prin acest
termen universal. În secolul XX a apărut chiar o ştiinţă aparte despre
conflicte - conflictologia.
Pentru prima dată noţiunea "conflict" a fost folosită de către
savantul german Gheorg Zimmeli la începutul secolului XX. Una din
cele mai răspândite definiţii ale conflictului este cea dată de
sociologul american Laice Kizer. El defineşte conflictul drept luptă
pentru valori şi pretenţii la un anumit statut social, pentru putere şi
acces la bunuri materiale, care întotdeauna nu ajung pentru toţi,
luptă, în care scopuri ale părţilor aflate în conflict sunt neutralizarea,
aducerea de prejudicii (pierderi) sau chiar lichidarea, adică,
nimicirea totală a rivalului, adică a unei părţi pe alta. Spaţiu al
desfăşurării conflictelor poate fi: natura, cosmosul, societatea.
Evident în prelegerea dată ne vor preocupa conflictele politice,
specificul lor spre deosebire de alte conflicte ce au loc în societate -
economice, ideologice, religioase etc.
În literatura politologică întâlnim diferite variante de
tipologizare ale conflictelor în dependenţă de criteriile după care ele
se efectuează. Unul din acestea sunt cauzele, factorii, care le-au
provocat. În conformitate cu acest criteriu conflictele se împart în
două grupe - generate de cauze (factori) obiective şi subiective. Din
rândul cauzelor obiective face parte starea şi particularităţile

155
structurale şi funcţionale ale sistemului social global. Conflictele pot
fi consecinţă a inechităţii sociale, a inegalităţii existente într-o
societate concretă. Ele pot fi şi un rezultat logic al transformărilor
care au loc în societate şi care în mod inevitabil aduc nu puţin
discomfirt anumitor categorii de cetăţeni, grupuri sociale etc. De
origine subiectivă sunt considerate astfel de cauze cum ar fi
imposibilitatea, neputinţa de a schimba spre bine situaţia concretă,
care provine de la forţele aflate la conducere sau calităţile
psihologice ale categoriilor sociale, ale membrilor societăţii.
Respectiv, în baza diferitor cauze, care provoacă sau generează
conflictele, acestea din urmă pot fi clasificate în obiective şi
subiective, structurale şi funcţionale, realiste şi inventate, adică,
nerealiste, raţionale şi neraţionale. Clasificarea conflictelor care au
loc în societate poate fi efectuată şi după sferele ei fundamentale, în
conformitate cu care se disting conflicte economice, politice, etnice
sau între naţiuni, culturale etc. După criteriul de timp se pot distinge
conflicte permanente, adică de lungă durată, şi provizorii, adică
episodice, temporale. Cât n-ar fi de paradoxal conflictele mai pot fi
clasificate în reuşite, soldate cu succes, şi nereuşite.
În componenţa conflictelor sociale un loc aparte îl ocupă
conflictele politice. Specificitatea lor constă în aceea, că ele se
desfăşoară şi se manifestă în sfera politică, adică apar şi există în
legătură cu puterea politică, cu existenţa şi manifestarea/
funcţionarea ei în cadrul societăţii concrete. Relaţiile din cadrul
acestei sfere sunt foarte complicate şi variate, şi totuşi, generalizând
pot fi împărţite în două grupe de bază: 1) relaţii de colaborare şi
participare a cetăţenilor, membrilor societăţii în cadrul acestei puteri;
2) relaţii de luptă pentru putere, pentru împărţirea ei între diferite
grupuri şi relaţii întru realizarea ei în practică, relaţii de luptă pentru
determinarea strategiilor, priorităţilor, direcţiilor, formelor şi
metodelor activităţii ei.
Conflictul politic poate fi definit ca ciocnirea, confruntarea
rivalitatea subiecţilor politici, condiţionate de caracterul diametral
opus al intereselor lor politice, al scopurilor, convingerilor, valorilor
lor.
Conflictul politic se caracterizează printr-un şir de trăsături
specifice: a) el reprezintă ciocnirea, rivalitatea subiecţilor politici,
condiţionată de divergenţa intereselor, orientărilor, valorilor,
156
concepţiilor politice; b) el se distinge prin aceea, că interacţiunea
dintre subiecte vizează interesele generale, universale care afectează
atât majoritatea sau chiar toţi cetăţenii şi de sigur, puterea de stat; c)
obiect sau arenă a conflictelor politice este puterea politică şi de stat,
posedarea sau stăpânirea ei, aranjamentul instituţiilor puterii, statutul
juridic al grupurilor sociale, valorile şi simbolurile puterii politice şi
în genere a întregului sistem politic; d) conflictele politice se
deosebesc de toate celelalte nu numai prin caracterul lor complicat şi
multiaspectual, dar şi prin aceea că ele într-un fel sau altul sunt
organizate, instituţionale. Şi asta fiindcă valorile politice sunt
confirmate în norme, în politică, în primul rând în norme juridice
(constituţie, legislaţie etc.), chemate să reglementeze
comportamentul actorilor politici. De aceea conflictul politic în mod
obligatoriu include relaţii adverse (diametral opuse) ale actorilor fie
faţă de normele şi valorile politice în genere, fie faţă de interpretarea,
înţelegerea lor, fie faţă de căile şi mijloacele realizării lor de către
structurile puterii; e) trăsătura caracteristică a conflictului politic este
monopolul părţii care deţine puterea asupra aplicării constrângerii.
Dacă conflictul ameninţă existenţa regimului dominant, atunci
aplicarea de către acesta a violenţei în calitate de măsură de apărare
pare a fi legală de pe poziţiile regulilor de joc legitime în limitele
spaţiului lui politic.
În dependenţă de nivelul sau rangul, calitatea subiecţilor
participanţi la conflictul politic acesta poate fi: interstatal (subiecte -
statele şi coaliţiile statale); în interiorul statului (intrastatale) subiecte
pot fi ramurile puterii (Preşedinţia, Guvernul, Legislativul, ş.a.)
partidele politice, care luptă pentru a veni la putere în interiorul
statului dat etc.; regional (subiecte - forţele politice regionale); locale
(lupta forţelor politice pentru control asupra organelor administrării
locale).
Un aspect interesant al acestei întrebări este cel care vizează
funcţiile conflictelor în viaţa societăţii. În literatura politologică
întâlnim două păreri, puncte de vedere, pe care le-am aprecia ca
diametral opuse. Conform primei, am spune dominantă, se susţine,
că acestea-s un lucru rău, nedorit în viaţa societăţii, întrucât
atentează la liniştea şi pacea socială, dereglează funcţionarea
normală a societăţii, că ele ar juca un rol negativ. A doua părere
afirmă contrariul: consideră conflictele drept un lucru normal şi
157
firesc, ba mai mult, asistent sau condrumeţ permanent şi element
inalienabil, necesar al relaţiilor sociale (Hobes, Hegel, Marx, Weber)
şi care chiar joacă un rol pozitiv în dezvoltarea societăţii. După
părerea lui L. Kozer, conflictul în interiorul grupului poate contribui
la consolidarea lui, la restabilirea unităţii şi coeziunii lui. Se susţine
că rezolvarea contradicţiilor este funcţia obiectivă a conflictelor
sociale. Se poate de afirmat că acestea, adică conflictele, dau
impulsuri noi dezvoltării, anticipă, adică nu admit stagnarea, aduc
ceva nou şi proaspăt în evoluţia societăţii.
O varietate specifică de conflicte şi care incontestabil pot
avea şi caracter politic, ori care, după părerea unora, au întotdeauna
caracter politic, sunt conflictele internaţionale - conflicte care
reflectă starea relaţiilor dintre state. Conflictele internaţionale se
reglementează după normele dreptului internaţional. O importanţă
deosebită în cadrul lor are principiul neaplicării forţei în rezolvarea
litigiilor apărute între state. Statul recunoscut de O.N.U. ca agresor
poate nimeri în vizorul sancţiunilor din partea comunităţii
internaţionale, iar statul care a fost supus agresiei capătă dreptul la
autoapărare. Material pentru meditaţii şi schimb de păreri la
seminare pot fi conflictele care s-au declanşat în diferite zone ale
Europei Centrale şi de Răsărit după descompunerea U.R.S.S.,
inclusiv conflictul din Republica Moldova, legat de Transnistria.
Rol important în soluţionarea conflictelor interne joacă
normele politice şi juridice ale statului, pe teritoriul căruia au loc
acestea. În calitate de măsuri de reglementare a conflictului intern
pot fi: dizolvarea organelor neconstituţionale şi tragerea la
răspundere a vinovaţilor (instigatorilor), întărirea ordinii publice,
înăbuşirea operativă şi eficientă a cazurilor de violenţă, despărţirea
(separarea, descleştarea) părţilor adverse, introducerea stării de
urgenţă, crearea zonelor sau coridoarelor de securitate ş.a.
Aspectul axiologic al conflictului politic este legat, după
părerea unor autori, şi de caracterul lui ideologic. Se susţine, că de
care fel n-ar fi conflictul politic: 1) el are o motivaţie politică; 2) este
conştientizat de actori (agenţi, subiecţi, părţi) în concepte şi
simboluri ideologice; 3) aspectul ideologic joacă un rol organizatoric
şi mobilizator în promovarea, recrutarea şi organizarea agenţilor
opozanţi (rivali).

158
 Substratul (subtextul) ideologic al conflictelor politice,
prealabil nu trebuie nici absolutizat, nici neglijat. Este evident, că
lupta politică în mare măsură este şi lupta cuvintelor, noţiunilor de
înaltă materie, care diferă de lexicul obişnuit; este vorba de limbajul
ideologiei politice, ţesut mai bine şi iscusit sau, viceversa, mai prost,
nereuşit, negândit, în cursul de politică internă şi externă a statului
dat ş.a.m.d. Contează mult adevărul acestora, corespunderea lor
nevoilor şi necesităţilor maselor, compuse, după cum se ştie, din
diferite grupuri sociale, etno-naţionale religioase ş.a.m.d., -
corespund ele sau nu corespund - nevoilor, intereselor, durerilor
părţii majoritare a populaţiei, tendinţelor obiective şi progresiste ale
mersului procesului social-istoric.
Terminând tratarea primei întrebări, subliniem, că lupta
politică constituie conţinutul de bază a conflictelor politice. Fără a ne
clarifica în specificul ei, nu vom putea înţelege esenţa, dinamica,
legităţile conflictelor politice. Lupta în acest context este o
confruntare a subiecţilor politici, când fiecare din ei tinde spre
anumite scopuri, pe care nu le acceptă partea adversă. Lupta politică
se manifestă de regulă atunci când: a) existenţa şi acţiunile
instituţiilor puterii şi conducerii obşteşti (sociale) este agreabilă
pentru o parte a societăţii, pentru unii subiecţi sociali şi neacceptată,
nesusţinută, nedorită de altele, adică contravine intereselor lor
generale; b) scopurile participanţilor acţiunilor politice diferă radical
şi realizarea lor în comun este imposibilă; c) are loc îmbinarea,
împletirea, intercalarea celor două situaţii.
2. Căile şi mijloacele depăşirii conflictului politic.
Soluţionarea conflictului sau altfel spus depăşirea stării de
conflict este nu altceva decât obţinerea înţelegerii pe chestiunea
divergentă, dezbătută de participanţi. Practica politică şi specialiştii -
conflictologi au elaborat trei tipuri, modele, variante de înţelegeri,
sau alt fel zis, acorduri, care-ar ameliora situaţia de conflict: 1)
înţelegerea în rezultatul, sau ca urmare, a coincidenţei părerilor
părţilor aflate în conflict; 2) înţelegerea în corespundere sau în
conformitate cu voinţa legitimată şi morală, autoritatea unei terţe
forţe, provenită din exterior; 3) înţelegerea impusă de una din părţile
participante în conflict. Aceeaşi specialişti au elaborat un şir de
măsuri, operaţiuni, tehnologii prin care se pot soluţiona pe cale

159
paşnică conflictele politice. Acestea includ un rând de factori, - toţi
în egală măsură importanţi şi necesari pentru soluţionarea
conflictelor politice:
1) Factorul instituţional - esenţa lui constă în existenţa în
societate a unor mecanisme civilizate de desfăşurare a consultărilor,
tratativelor, a căutărilor de decizii reciproc avantajoase, inclusiv a
mecanismelor respective în cadrul instituţiilor Puterii (legislative,
executive, judecătoreşti, Curtea Constituţională, Arbitrajul ş.a.m.d.)
2) Factorul consensual. Acesta presupune existenţa acordului
între părţile conflictuale în privinţa a ceea ce ar putea fi sau
reprezenta decizia acceptabilă de toţi şi favorabilă pentru toţi;
3) Factorul cumulativităţii. Acest factor semnifică, sau
înseamnă, că probabilitatea soluţionării paşnice a conflictului
depinde de proporţiile, dimensiunile lui: cu cât el este mai mic,
minim, neînsemnat, cu atât mai lesne şi pe căi paşnice el poate fi
aplanat. Este bine, cu alte cuvinte fiind spus, când conflictul nu se
îmbogăţeşte cu noi probleme şi noi participanţi, - ceea ce l-ar face
mai complicat, inclusiv şi în ceea ce priveşte depăşirea lui;
4) Factorul experienţei istorice. Acesta presupune existenţa
unei anumite practici, inclusiv a unor exemple, sau modele, de
soluţionare a conflictelor similare (de acest gen). În acest caz un rol
mare l-ar putea juca persoanele cu autoritate, stimate, înţelepte;
5) Factorul echilibrului (balanţei) forţelor, părţilor antrenate
în conflict. În cadrul acestuia se susţine că dacă acestea-s
aproximativ egale după posibilitatea aplicării constrângerii, cu
siguranţă ele vor căuta posibilităţi de soluţionare pe cale paşnică a
conflictului;
6) Factorul psihologic. Esenţa acestuia constă în aceea, că în
depăşirea stării de conflict foarte mult depinde de figura,
personalitatea celora, care dispun de puterea decizională în timpul
conflictului.
Fără îndoială, mijlocul de bază de rezolvare a conflictului
sunt tratativele, negocierile, căutarea mijlocului de aur, care-ar
aranja toate părţile. Acestea se consideră unul din mijloacele cele
mai de dorit şi eficiente pentru prevenirea confruntărilor dintre părţi.
Unitate de măsură a acestei eficienţe este găsirea soluţiei –
consensul, adică, cum am mai spus, mijlocul de aur, care satisface în
egală măsură părţile aflate în conflict. Specialiştii disting două
160
sensuri ale termenului consens: îngust (ca modalitate de rezolvare a
diferitor certe şi conflicte) şi larg (general-politic), ca înţelegere
general - socială, cetăţenească. Se înaintează două principii generale
şi fundamentale în aplicarea, utilizarea consensului, sau atingerea
lui: 1) susţinerea înţelegerii, la care s-a ajuns de către majoritatea
participanţilor la elaborarea ei; 2) lipsa obiecţiilor contra adoptării
deciziei măcar din partea unuia din participanţi. Consensul
întotdeauna nu înseamnă unanimitate, deoarece pentru a-1 atinge nu
se cere coincidenţa absolută sau totală a poziţiilor tuturor
participanţilor procesului de negocieri. El presupune numai lipsa
obiecţiilor, dezacordurilor directe în ceea ce priveşte adoptarea
deciziei neutre, care poate fi de adevărată valoare în depăşirea
conflictului sau, cel puţin, în ameliorarea minimă a lui.
Analiza conflictului pe teritoriul fostului spaţiu sovietic
demonstrează, că cel mai mare număr de conflicte a avut loc şi, spre
regret, mai continuă, sunt legate de următoarele probleme:
necorespunderea împărţirii teritoriale a anumitor state, regiuni cu
componenţă etnică a populaţiei; inegalitatea unităţilor
administrative; distribuirea neproporţională a resurselor economice;
disputele istorice vizând teritoriile; discriminarea în unele cazuri a
minorităţilor naţionale; distribuirea inadecvată a competenţelor ş. a.
Conflictul din Republica Moldova – care mai este numit şi
diferendul din Transnistria - este în mod neunivoc tratat în literatura
istorică şi politologică. El s-a declanşat, după câte se ştie, şi a căpătat
proporţii din cauza disconfortului social a unei părţi din populaţie –
îndeosebi alolingvii de origine rusească - care a însoţit
descompunerea imperiului sovietic. Spre regret afirmarea tinerei
statalităţi a Republicii Moldova nu i-a aranjat pe mulţi din rândul
acestora şi chiar pe nomenclaturiştii de partid şi sovietici din centrul
fostului imperiu. El nu poate fi calificat nici ca interetnic, nici ca
rezultat al autodeterminării aşa numitei etnii-transnistrene, sau chiar
găgăuze, ci ca o reacţie periculoasă a forţelor trecutului la
primenirile, care au parvenit în Europa Centrală şi de Răsărit odată
cu restructurarea gorbaciovistă. Dominantă a acestui conflict este nu
etno-naţionalul, ci politicul, regizat, asistat şi alimentat de Federaţia
Rusă, dar realizat prin guvernanţii moldoveni, care s-au rânduit la
putere de la anul 1991 încoace.

161
 În cadrul seminarului problema conflictelor îngheţate din
fostul spaţiu sovietic poate fi precăutată şi discutată mai detaliat,
analizând diverse tehnologii care au fost înaintate până acum,
inclusiv în soluţionarea conflictului din Transnistria. Problema
atingerii consensului, reîntregirii statului Republica Moldova este
una din cele mai acute şi majore la acest segment de istorie a lui.
Reieşind din conţinutul prelegerii date facem următoarele
concluzii:
Conflictele politice sunt o varietate de conflicte sociale care
apar din cauze atât obiective cât şi subiective.
Caracterul obiectiv al conflictelor politice nu echivalează cu
fatalitatea lor, cu inevitabilitatea însoţirii de către ele a dezvoltării
societăţii. Dacă Puterea politică observă, descoperă, constată sau
intuieşte contradicţiile, le analizează cauzele, propune soluţii
acceptate de grupurile sociale, pături, clase etc., se pot instaura relaţii
de colaborare şi participare a cetăţenilor în sistemul puterii date,
conflictele se anihilează din start.
Dacă totuşi în dezvoltarea socială conflictele devin realitate,
politologia propune tehnologii de aplanare a lor, acestea fiind
compromisurile şi consensul, care nu admit implicarea structurilor
de forţă în soluţionarea lor.

162
 Tema 13. Modernizarea politică
Printre problemele de actualitate majoră a timpurilor noastre,
valabile pentru o majoritate absolută de ţări şi popoare ale lumii, un
loc aparte îl ocupă cea a modernizării. Ea capătă chiar un statut
aparte în sociologia generală şi în politologie în particular prin ceea
ce a căpătat denumirea de teoria modernizării politice.
Teoria modernizării politice, mai ales la etapa actuală, se
impune ca o direcţie interesantă de cercetare care-şi are specificul
său logic, ceea ce permite a urmări stadiile consecutive ale
procesului de dezvoltare, schimbare sau/şi modernizare a societăţilor
contemporane, inclusiv a celora aflate în tranziţie. Acest proces, mai
mult calitativ decât cantitativ, al transformărilor sociale şi politice
are ca punct de reper, altfel spus „model”, societăţile avansate -
industriale şi postindustriale. El vizează un larg spectru de probleme
sociale - lărgirea şi aprofundarea relaţiilor economice şi comerciale,
intensificarea comunicării culturale a societăţilor, urbanizarea,
perfecţionarea procesului comunicaţional (informaţional) şi politic,
răspândirea inovaţiilor tehnico-ştiinţifice, a noilor tehnologii în cel
mai larg sens al cuvântului şi multe altele, care servesc drept
„standardizare” a principalelor sfere ale existenţei sociale şi direcţie
magistrală de avansare a societăţilor care aspiră la un nou nivel de
dezvoltare civilizaţional.
Planul:
1. Esenţa, necesitatea şi conţinutul modernizării.
2. Semnificaţia modernizării politice în renovarea societăţii
contemporane.
1. Esenţa, necesitatea şi conţinutul modernizării.
Etimologic cuvântul „modernizare” provine de la lat.
modernus, incluzând adj. modo „nu de mult, cu puţin înainte”, şi
substantivul modus - ordine, măsură. Treptat de la acestea lexicul s-a
îmbogăţit cu aşa termini ca mode, modern, modernizer. Prin
cuvântul mode subînţelegem totalitatea deprinderilor şi gusturilor
subiecţilor de diferit rang sau nivel social la un moment dat, acestea
fiind considerate ca model. Cuvântul modern provine de la
franţuzescul moderne, ceea ce în traducere înseamnă nou,
contemporan. Calificativul modernize (fr. moderniser) înseamnă
îmbunătăţire, înnoire, schimbare conform cerinţelor contemporane.
163
La mijlocul secolului XX apare conceptul de modernity, care
înseamnă proces de trecere, evoluare a sistemului social spre
contemporaneitate.
La etapa actuală prin termenul modernizare subînţelegem:
epocă istorică care însoţeşte trecerea de la societatea de tip feudal la
societatea modernă de tip capitalist; proces contemporan de tranziţie,
caracteristic pentru statele slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare,
care constă în trecerea de la societatea de tip tradiţional la cea de tip
modern; proces indefinit de evoluţie şi perfecţionare de la o treaptă
inferioară la una mai superioară de dezvoltare socială cuprinzând
ţări, zone, regiuni, popoare, sau omenirea în ansamblu.
Modernizarea politică este o latură a modernizării sociale
generale. Ea include şi caracterizează procesul schimbărilor
structurale şi calitative a vieţii politice şi culturale care au loc în
cadrul sistemului politic, a funcţiilor instituţiilor sistemului dat pe
parcursul trecerii de la societatea tradiţională la cea contemporană.
Societatea tradiţională şi contemporană reflectă diverse nivele de
maturitate a sistemului social, existenţa mai multoror mecanisme de
reglare şi adaptare socială, de tehnologii ale schimbărilor sociale. Ea
se deosebeşte după locul şi rolul individului în aceste sisteme
sociale, după diversitatea posibilităţilor de autorealizare a lui.
Modernizarea politică poate fi definită şi ca formare, dezvoltare şi
răspândire a instituţiilor, structurilor politice contemporane.
Modernizarea politică semnifică aşadar conştientizarea necesităţii şi
a acţiunilor corespunzătoare în vederea organizării sistemului politic
la nivelul cerinţelor şi mijloacelor moderne - performante, actual
avansate. După cum vedem definirea conceptului de modernizare are
variabile specifice şi poate fi considerat ca un „carusel” al
definiţiilor, în cadrul cărora modernizarea în sfera politică presupune
afirmarea unor state naţionale şi rezonabil centralizate, în cadrul
cărora există şi funcţionează diferite mişcări şi grupuri social –
politice care-şi manifestă şi promovează interesele lor în mod
cultural, adică pe căi civilizate.
Procesul modernizării politice se transpune în practică prin
diferite modalităţi, prin alinierea la nişte cerinţe indispensabile şi
utilizând diverse mecanisme, din rândul cărora putem evidenţia
următoarele:

164
 - crearea unei structuri politice diferenţiate cu un înalt grad
de specializare conform criteriului instituţional – funcţional;
- constituirea unui stat modern, care posedă o reală
suveranitate;
- creşterea rolului statului prin lărgirea sferelor lui de acţiune
şi dominarea legii în stat ca element ce asigură o legătură normală şi
sănătoasă dintre societate şi stat;
- sporirea numărului cetăţenilor, indivizilor cu drepturi
politice şi sociale; lărgirea accesibilităţii încadrării indivizilor şi
grupurilor sociale în viaţa politică;
- constituirea unei birocraţii politice raţionale şi
transformarea acestei birocraţii nepersonificate într-un sistem
dominant de conducere şi control;
- minimalizarea rolului şi legitimităţii elitelor tradiţionale şi
creşterea rolului elitelor modernizatoare.
De o anumită popularitate se bucură printre politologi
abordarea structural-funcţională a modernizării politice avându-i ca
promotori pe G. Almond şi L. Pye. Ei presupun, că dezvoltarea
politică necesită o perfecţionare continuă a funcţiilor sistemului
politic în vederea unei dezvoltări eficiente şi stabile a întregului
organism social. Schimbările funcţional-calitative ale instituţiilor
sistemului politic, după părerea lor, includ 3 procese ce reflectă
conţinutul modernizării politice:
a) diferenţierea şi specializarea funcţiilor instituţiilor
sistemului politic, care reflectă atât procesul complicării relaţiilor lui
în rezultatul diversificării acţiunilor subiectului şi obiectului politic
cât şi apariţia unor noi grupuri de interese. Sistemul politic trebuie să
reacţioneze rapid la apariţia unor noi cerinţe (probleme) care parvin
din mediul social exterior. Această reacţie a lui la chemările
mediului social se poate produce doar în cazul unei diferenţieri
structural-raţionale şi a unei specializări înalte a funcţiilor
instituţiilor sistemului politic. Orice instituţie politică (legislativă,
executivă, judiciară), după câte se ştie, îndeplineşte funcţii clar şi
strict determinate. Pe lângă aceasta, structurile specializate se află
într-o interacţiune reciprocă şi formează un sistem intern bine
integrat (o astfel de separare, de regulă, nu există în societăţile
subdezvoltate în aspect politic).

165
 b) flexibilitatea, receptivitatea sistemului politic la
imperativele de inovare, mobilizare. Aceasta din urmă este
condiţionată de necesitatea societăţii de a se adapta, acomoda la
noile condiţii ale funcţionării sistemului politic, la noile impulsuri şi
situaţii, nu rareori imprevizibile, care provin din exterior.
Multitudinea intereselor, necesităţilor şi cerinţelor grupurilor
sociale, ale indivizilor condiţionează creşterea probabilităţii
confruntării intereselor lor cu cele ale forţelor politice care, se-
ntâmplă, se abat de la sarcinile sociale generale, urmărindu-şi
propriile lor interese, subiective, şi respectiv, apariţia contradicţiilor
şi conflictelor. Soluţionarea acestor conflicte presupune instaurarea
unei ordini sociale care-ar asigura progresul social. Pentru aceasta
sistemul politic trebuie să fie capabil să găsească şi să mobilizeze
resursele necesare pentru a satisface interesele şi scopurile social-
generale şi, ca urmare, să depăşească şi conflictele apărute.
Mobilizarea acestor resurse presupune: transformarea cerinţelor
societăţii în programe şi acţiuni politice adecvate, reale da nu
utopice, populiste; elaborarea şi răspândirea în rândul populaţiei a
proiectelor acţiunilor colective; elaborarea ideilor politice care ar fi
înţelese şi acceptate de populaţie; găsirea resurselor necesare
(economice, sociale, informaţionale etc.); autoritatea liderilor politici
în rândurile cetăţenilor.
Nivelul de modernizare a sistemului politic reflectă gradul
acestei mobilizări şi a potenţialului lui de supravieţuire. Numai
sistemul politic complex este capabil să supravieţuiască, deoarece
posedă şi foloseşte cu chibzuinţă diverse canale de comunicare şi
socializare (instituţiile şcolare, de învăţământ superior, biserica,
armata etc.), cultivând la membrii societăţii un comportament politic
civilizat, fapt care vorbeşte despre încrederea cetăţenilor în
instituţiile puterii politice, confirmă legitimitatea, corectitudinea şi
justeţea ei.
c) orientarea eforturilor instituţiilor sistemului politic spre
asigurarea echităţii sociale, egalităţii politice a cetăţenilor
manifestată în excluderea oricăror limite (sociale, politice, naţionale,
rasiale) privind participarea politică a diferitor grupuri sociale;
acordarea de posibilităţi tuturor cetăţenilor de a ocupa posturi de
conducere indiferent de caracteristicile lor sociale sau naturale;
asigurarea caracterului general obligatoriu al legii, universalităţii ei
166
pentru toţi şi fiecare, indiferent de postul, pe care-l ocupă, statutul
social, starea economico-financiară, etc.
Un alt punct de vedere privind conţinutul modernizării
politice, este expus de politologul american S. Huntington, care
leagă dezvoltarea politică cu procesul de instituţionalizare a
organizaţiilor şi procedurilor politice. După părerea lui numai
structurile, instituţiile de stat democratice şi stabile, alături de
respectarea legii, pot asigura o înaltă adaptare a sistemului politic la
schimbările venite din mediul social exterior şi capacitatea lui de a
reacţiona la noile provocări, tendinţe şi cerinţe sociale.
Trebuie de specificat faptul că cercetătorii neagă existenţa
unui sistem politic tradiţional sau contemporan în formă pură,
întrucât orice sistem politic include în sine atât elemente tradiţionale
cât şi contemporane şi în acest sens constituie un „aliaj”, o
combinare a acelor elemente. Numai predominarea unor sau altor
elemente, trăsături într-un sistem politic concret va arăta gradul sau
nivelul lui de dezvoltare.
Pentru o înţelegere mai clară şi concretă a gradului de
modernizare, care în esenţa sa variază de la autor la autor, ni se par
binevenite generalizările la subiect pe care le face S.Huntington.
Printr-o sistematizare generală de sinteză a literaturii în domeniul dat
autorul evidenţiază următoarele caracteristici ale modernizării:
1) este un proces revoluţionar; 2) este complexă (vizează, cel
puţin, schimbări în toate domeniile gândirii şi comportamentului
uman, printre componentele sale ea include: industrializarea,
urbanizarea, mobilitatea socială, diferenţierea, secularizarea,
expansiunea, mass-media, difuzarea instrucţiunii, etc.); 3) este
sistemică, globală; 4) este de durată; 5) se desfăşoară pe faze sau
etape; 6) este reversibilă (adică poate avea caracter invers, nu este
privit ca un proces liniar, continuu); 7) progresistă, modernizarea
este privită ca inevitabilă, necesară deoarece ea asigură bunăstarea
general-umană, materială şi culturală).
Modernizarea politică joacă un rol important în concepţia
schimbării politice, unde prima este privită ca trecerea spre o
societate industrială, sau mobilizarea socială şi participarea politică,
dar în mai mică măsură formarea instituţiilor politice.

167
 2. Semnificaţia modernizării politice în renovarea
societăţii contemporane
Teoria modernizării politice poate fi apreciată ca elaborarea
şi justificarea unui model general de dezvoltare a civilizaţiei
contemporane, esenţa căreia constă în descrierea caracterului,
direcţiei şi conţinutului trecerii de la societatea tradiţională la cea
contemporană sub influenţa progresului tehnico-ştiinţific, a
schimbărilor social-structurale, incluzând neapărat în sine revizuirea
sistemului valoric şi normativ, formelor vechi de democratizare etc.
Ea are un caracter programat, normativ, prevăzând ca statele
subdezvoltate, în curs de dezvoltare şi cele ce parcurg perioada de
tranziţie să se alinieze la anumiţi indici sociali de performanţă
contemporani (occidentali). În literatura de specialitate se disting în
fond două etape ale teoriei modernizării.
Prima etapă cuprinde anii 50-60 ai secolului XX, când prin
modernizare se subînţelegea nu altceva decât occidentalizare, adică
copierea de către alte state, evident inferior dezvoltate, a modelului
occidental de dezvoltare politică, care cuprindea - formarea sau
consolidarea statelor naţionale, crearea organelor puterii
reprezentative, separaţia puterii, introducerea institutului alegerilor
etc.. În această perioadă predomina ideea dezvoltării unilaterale:
adică statele se dezvoltau neuniform unul faţă de altul, dar totuşi
erau orientate spre modernizare. Modernizarea politică se percepea,
în primul rând, ca democratizarea statelor în curs de dezvoltare după
modelul occidental; în al doilea rând, ea era privită drept consecinţă
a unei dezvoltări social-economice reuşite a statelor „lumii a treia”;
în al treilea rând, ea era văzută ca rezultatul unei colaborări active şi
productive ale statelor lumii a treia cu statele dezvoltate din Europa
Occidentală şi S.U.A.; în al patrulea rând, modernizarea mai
însemna schimbarea sistemului de valori - dezvoltarea valorilor
individuale şi însuşirea tehnologiilor legitimităţii puterii:
modalităţile contemporane trebuiau treptat să le strâmtoreze/înlăture
pe cele tradiţionale.
Evenimentele anilor 60 au demonstrat imperfecţiunea acestei
variante de teorie şi practică a modernizării şi necesitatea dezvoltării,
îmbogăţirii, completării ei. Aceasta a dat naştere la două direcţii, sau
variante: prima supunea unei critici radicale modernizarea. Acesta a
fost un curent răspândit îndeosăbi în Europa occidentală. Autorii şi
168
adepţii acestei direcţii tratau modernizarea ca colonizare şi se
pronunţau contra procesului de modernizare după modelul
occidental. A doua direcţie o formau exponenţii extremei stângi a
statelor occidentale, care criticau teoria modernizării ca fiind o
simplificare a dezvoltării, deoarece ea nu lua în consideraţie
specificul socio-cultural al societăţii, nu explica mecanismul noilor
relaţii şi instituţii etc.
A doua perioadă o constituie anii 70-90, când într-o anumită
măsură în baza analizei experienţei anilor precedenţi, se acordă
atenţie deosebită legăturii dintre modernizare şi dezvoltare, dar care
se tratează în mod diferit: prima este percepută nu ca condiţie a
dezvoltării ci ca funcţie a ei. Scop principal al modernizării este
considerată schimbarea social-economică, a structurilor politice,
care, de fapt, puteau să se producă şi în afara modelului democraţiei
occidentale.
Pentru teoriile modernizării ale celui de-al doilea val rămâne
în vigoare aceeaşi percepere a ei ca trcere/tranziţie de la societatea
tradiţională la cea contemporană, în mersul căreia are loc
implementarea instituţiilor, valorilor, modelelor comportamentale
occidentale. Concomitent ele pornesc de la necesitatea luării în
consideraţie a trăsăturilor individuale - naţionale, geografice,
politice, culturale, religioase ş.a. - ale ţărilor respective, folosirii
instituţiilor şi valorilor tradiţionale, a metodelor autoritare de
transformări sociale. Însăşi procesul modenizării este tratat într-un
mod mult mai realist, neexcluzând mişcarea înapoi, recidivele de
revenire la aceeaşi poziţie, de unde s-a pornit, ba chiar variante de
tupic al schimbărilor.
Tot în această perioadă apar concepţiile „modernizării
limitate” şi cea a „crizei modernizării”. Aceste concepţii reflectau
caracterul anevoios al modernizării, greutăţile şi contradicţiile care o
însoţeau: noile instituţii, norme şi valori de tip modern se înscrieau
cu greu în landşaftul societăţilor tradiţionale, care mereu rămân în
urmă şi trebuie să le ajungă pe cele ce se află în fruntea umanităţii.
Atenţie deosebită cercetătorii acordă problemei „stabilităţii”
dezvoltării politice, calificată drept prim factor al progresului social-
economic.

169
 Concepţiile modernizării politice pot fi clasate în două grupe:
liberală şi conservatoare. Unii autori evidenţiază şi a treia grupă - cea
socialistă.
Autorii direcţiei liberale (G.Almond, S.Verba, R.Dahl)
precaută modernizarea politică ca proces care se derulează simultan
cu modernizarea economică, socială şi spirituală, conţinutul primei
fiind răspândirea treptată a instituţiilor democratice şi creşterea
participării politice. Însă dezvoltarea reală a majorităţii dintre ţările
Asiei, Africii şi Americii Latine, după părerea unor politologi, au
compromis concepţia modernizării politice în stil liberal, şi asta nu
numai deatâta că cercurile guvernante ale acestor ţări, de obicei, n-au
binevoit să împartă puterea, sau s-o cedeze în genere, dar şi din
cauza influenţei destul de impunătoare a participării politice
neinstituţionalizate a populaţiei, fapt care a jucat şi joacă un rol
negativ, destabilizator pentru societate.
Într-o măsură mai mare ea corespunde celui de-al doilea
model - modelului conservativ de modernizare politică -
reprezentanţii ei de bază sunt consideraţi S. Huntington şi D. Nelson.
Ei consideră, că, într-adevăr, condiţie importantă a modernizării
este stabilitatea politică, dar aceasta poate fi asigurată mai efectiv de
către regimurile autoritare, de sigur nu oricare din ele, ci doar acelea
din ele, care au în frunte lideri ferm orientaţi spre transformări
sociale şi care se bucură de autoritate/influenţă în societate şi, mai
ales, în armată, adică printre militari. Conducerea politică trebuie să
stăpânescă bine situaţia din ţară, s-o analizeze minuţios şi, în bună
cunoaştere a situaţiei, să înfăptuiască reforme economice şi sociale,
care, la rândul lor, vor pregăti treptat terenul pentru democratizarea
statului.
Problemă de bază a modernizării se consideră conflictul între
mobilizarea socială, încadrarea cetăţeanului în viaţa politică şi
procesul instituţionalizării, existenţei/lipsei unor structuri şi
mecanisme de articulare şi agregare a intereselor subiecţilor sociali.
Adepţii direcţiei liberalismului (G. Almond, L. Pye) percep
modernizarea ca formare a sistemului social-politic deschis, ca
intensificare a mobilităţii şi integrării sociale a cetăţenilor în
comunitatea politică.

170
 Eficienţa modernizării depinde de stabilitatea socială,
eficienţa dialogului între elită şi societate şi mobilizarea politică a
maselor.
Ambele concepţii privesc modernizarea nu ca pe un act
spontan, ci ca pe un proces de durată, cu mai multe trepte/etape, cu
iniţiatori, conducători şi susţinători-continuatori. Numai în aşa caz
ea poate căpăta un caracter ireversibil.
Renovarea societăţii contemporane prin intermediul
modernizării politice ca de altfel şi cea social-generală se ciocneşte
de mai multe obstacole. Printre cele mai răspândite se consideră:
politica naţionalistă care conduce la autocraţie; tehnocratismul
radical care neglijează necesităţile sociale ale membrilor societăţii;
populismul care aduce în jertfă politicii sociale eficacitatea
dezvoltării economice; incapacitatea liderilor şi elitelor politice:
lipsa voinţei lor politice de a se pătrunde de necesitatea acestui lucru
deloc uşor, de a învăţa şi valorifica teoria şi practica ţărilor mai
avansate privind modernizarea, de a transmite impusurile
modernizării maselor, adică cetăţenilor.
Pentru modernizarea eficientă a statelor este necesar de a
atinge trei tipuri de consens între forţele politice de la putere şi
opoziţie: primul vizează atitudinea faţă de trecutul dezvoltării
societăţii date (minimalizarea oricărui fel de urmărire, înclinaţia spre
împăcare între învingători şi învinşi etc.); al doilea presupune
elaborarea şi introducerea unor norme sau reguli, fie temporare,
pentru desfăşurarea liberelor dezbateri politice drept condiţie
importantă de dezvoltare normală şi sănătoasă a societăţii; al treilea
prevede determinarea regulilor „jocului politic” ce denotă regimul
politic.
Atingerea unei astfel de consensualităţi depinde nu numai de
voinţa, curajul şi arta elitei conducătoare sau celei aflate în opoziţie,
de capacitatea lor de a purta un dialog cointeresat şi a găsi un punct
comun, ci şi de gradul diferenţierii valorice sau ideologice a
membrilor societăţii, de participarea lor în schimbul de păreri, în
căutarea celor mai bune soluţii. Atingerea acestor trei compromisuri
nu poate avea alt impact decât cel pozitiv asupra societăţii în
ansamblu: sporeşte autoritatea structurilor politice şi instituţiilor, se
consolidează legitimitatea lor, creşte capacitatea puterii să
mobilizeze resursele necesare (materiale şi umane) pentru efectuarea
171
reformelor, creşte stabilitatea conducerii, tehnologiile juridice sunt
utilizate pe larg în vederea elaborării, adoptării şi realizării deciziilor
politice.
Este evident că sistemele politice modernizate posedă un
înalt nivel de diferenţiere structurală care se manifestă în existenţa şi
funcţionarea eficientă a adunărilor legislative, organelor
administrative şi executive, a instituţiilor juridice, partidelor politice,
mass-media etc. Fiecare din aceste structuri îşi au statutul propriu,
prerogativele, funcţiile, se află în legături şi dependenţe legitime şi
transparente, interacţionează şi împreună contribuie la dezvoltarea
ascendentă a societăţii - lucruri şi fapte prin care sistemul politic
modern se deosebeşte de cel tradiţional, în care funcţiile politice,
după cum se ştie, nu sunt îndeplinite de structuri specializate, dar
poartă un caracter cumulativ, adică, se intercalează, sunt amestecate
şi se realizează de unele şi aceleaşi instituţii.
Evoluţia de la totalitarism spre democraţie actualizează în
mod deosebit problema creării unui sistem politic modern, cu
instituţii politice specializate care-şi realizează eficient funcţiile sale
specifice. Nivelul modernizării noilor instituţii politice este
determinat de capacitatea lor de a rezolva următoarele patru grupe de
probleme:
- scoaterea de sub controlul sferei politice a unei
considerabile părţi din resursele economice;
- crearea unei structuri sociale deschise;
- formarea culturii civice care ar asigura pacea şi securitatea
generală, cât de aprinse n-ar fi confruntările politice dintre diferite
forţe, subiecţi politici ş.a. m. d.;
- formarea unui sistem viabil de conducere statală şi a unei
structuri efective a administraţiei locale capabilă să se prezinte şi să
se manifeste ca o alternativă reală a birocraţiei tradiţional
centralizate.
Modernizarea politică ca proces este un imperativ pentru
societăţile contemporane aflate în curs de dezvoltare sau tranziţie.
Conţinutul ei poate fi urmărit după următoarele schimbări
care se impun:
În sfera economică factori importanţi ai modernizării sunt:
răspândirea maximală a relaţiilor economiei de piaţă; industrializarea
şi nootehnologizarea; introducerea şi valorificarea modelelor
172
contemporane de investiţii; exploatarea şi utilizarea eficientă a
resurselor naturale fără a agrava situaţia ecologică; lărgirea pieţei
produselor şi serviciilor, a muncii şi capitalului; urbanizarea;
distribuirea eficientă a mărfurilor şi schimbarea modelului
consumului; redistribuirea venitului naţional şi altele.
În sfera socială modernizarea presupune: „slăbirea” tipului de
societate absolut dependentă de stat şi lărgirea sferei relaţiilor
raţionale, izvorâte din autodeterminarea individului în toate
aspectele, bazate pe relaţiile economiei de piaţă; diferenţierea
structurii sociale; creşterea, lărgirea clasei de mijloc; specializarea
funcţiilor instituţiilor obşteşti; secularizarea, adică separarea religiei
de stat; schimbarea calitativă a comportamentului oamenilor.
În sfera politică modernizarea presupune: formarea unui stat
naţional centralizat; apariţia şi consolidarea unei clase politice
competente şi responsabile; crearea unei birocraţii raţionale; găsirea
mijlocului de aur privind centralizarea-decentralizarea; dezvoltarea
şi eficientizarea pluralizmului politic; asigurarea drepturilor
oamenilor; creşterea nivelului comunicării politice; aplicarea
tehnologiilor consensuale în elaborarea şi realizarea deciziilor
politice; asigurarea legăturii inverse între sistemul politic şi mediul
social; participarea înaltă, activă a cetăţenilor în viaţa politică.
În sfera culturală modernizarea presupune: secularizarea,
adică afirmarea unei culturi pragmatice, analitice; diferenţierea
sistemului spiritual şi axiologic; pluralismul conştiinţei sociale;
sporirea rolului ştiinţei, instruirii şi educaţiei în dezvoltarea durabilă;
sporirea cheltuelilor pentru dezvoltarea ştiinţei şi învăţământului;
păstrarea, dezvoltarea, (în unele cazuri crearea) culturii naţionale;
pluralismul curentelor ideologice; dezvoltarea mijloacelor
informaţionale şi de comunicare în masă, etc.
Semnificaţia modernizării politice poate fi sesizată şi prin
problematica trecerii de la tipurile de regimuri nedemocratice la cel
democratic. În particular acest proces s-a desfăşurat pe parcursul
anilor 70-90 ai sec. XX, graţie schimbărilor şi transformărilor care
au avut loc într-un şir de state cum ar fi: Portugalia, Spania, Grecia,
ţările Europei de Est etc. Astfel politologii au elaborat teoria trecerii
de la autoritarism la democraţie, denumită teoria redemocratizării. În
această teorie atenţia este concentrată asupra condiţiilor şi

173
premizelor, forţelor motrice care fac posibilă acestă trecere, căilor şi
stadiilor, asupra diverselor modele ale acestei treceri.
În literatura polititologică sunt evidenţiate următoarele căi de
trecere la democraţie: a) evoluţionistă sau de transformare - exemplu
fiind Spania; b) revoluţionară sau schimbul sau decăderea regimului
vechi – exemplu servind Portugalia; c) cucerirea militară – exemple
servind Germania şi Japonia.
Savantul american S. Huntington evidenţiază trei modele de
trecere de la regimul autoritar la cel democratic:
1. modelul clasic de democratizare (exemple Marea Britanie,
elveţia). Acesta se caracterizează prin: limitarea treptată a puterii
monarhului; lărgirea treptată a drepturilor cetăţenilor (mai întâi
acordarea drepturilor cetăţeneşti (personale), mai apoi celor politice
şi mult mai târziu a drepturilor sociale); în acelaşi ritm, treptat se
limitează, apoi se lichidează cenzurile electorale; în acelaşi timp are
loc lărgirea competenţelor parlamentului care se formează ca putere
legislativă supremă şi care controlează guvernul;
2. modelul ciclic (exemple servesc unele ţări ale Americii
Latine, Asiei, Africii). Acest model presupune alternarea, sau
rânduirea formelor de guvernare democratice şi autoritare însoţite de
o atitudine pozitivă a elitei politice faţă de democraţie. În cazul dat
guvernanţii aleşi de popor fie că sunt deturnaţi de la putere de către
militari, fie că ei înşişi abuzează de putere de teamă să n-o piardă,
confruntându-se cu o nepopularitate sporită în rândurile populaţiei şi
o opoziţie puternică şi categorică. Acest model confirmă starea
firavă, prematură a democraţiei în cadrul culturii politice dominante;
3. modelul dialectic (exemple: Spania, Portugalia, Grecia). El
are mult comun cu cel ciclic, şi anume instabilitatea regimurilor
politice tranzitorii, însă aici trecerea la democraţie dispune de unele
premise interne importante ca de exemplu: industrializarea, formarea
clasei de mijloc destul de numeroasă, nivelul înalt de instruire al
cetăţenilor, raţionalizarea şi individualizarea conştiinţei de masă
ş,a.m.d. Anume aceşti factori şi alţii de acest gen apropie şi
facilitează decăderea autoritarismului şi ca rezultat, în urma mai
multor rânduiri de regimuri şi forme de guvernare se instalază o
democraţie trainică, stabilă şi veritabilă.
Logica generalizată a trecerii la democraţie se poate
fundamenta pe două modele de modernizare politică, diferenţa dintre
174
care constă în existenţa sau lipsa consensului între reformatori şi
adepţii moderaţi ai sistemului vechi - modelul cooperativ (cooperant)
şi modelul concurent.
Primul model dispune de un potenţial vădit de democratism
şi presupune: 1) liberalizarea treptată şi consecventă a regimului
politic; 2) “demontarea” atentă şi controlată a instituţiilor sistemului,
regimului, care ţin de trecut şi nu mai corespund, adică sunt deja
depăşite de timp, cu reproducerea înţeleaptă a unora din cele vechi,
care şi-au păstrar dreptul la viaţă/existenţă şi constituirea unor
instituţii democratice noi; 3) resocializarea populaţiei.
Al doilea model presupune: 1) liberalizarea generală, adică
atotcuprinzătoare; 2) demontarea sistemului democratic precedent;
3) implementarea cu orice preţ a instituţiilor democratice noi,
necătând la împotrivirile, care pot avea loc de sus sau de jos.
Modelul dat de transformare se evidenţiază printr-o
liberalizare rapidă şi deseori superficială, prin petrecerea rapidă a
alegerilor democratice în rezultatul cărora elita veche este înstrăinată
de la putere. Acest model nu exclude revenirea la nişte regimuri
nedemocratice şi mai odioase decât cele anterioare din cauza că noile
instituţii politice sunt încă slabe şi neexperimentate.
Exemplu-ilustraţie de modernizare politică de tip socialist
poate fi luată China. China reprezintă o ţară mare şi o mare putere,
care în mod cum nu se mai poate de original a purces la
democratizare şi descentralizare reieşind din condiţiile sale
naţionale, respectând tradiţiile şi conştientizând rolul decisiv al
economiei în desfăşurarea celorlalte mutaţii - sociale şi politice.
Astfel în anii 1978-1990 printr-o politică moderată, treptat s-a ajuns
la compatibilitatea a două fenomene aparent contradictorii:
planificarea economică şi piaţa liberă (socialismul de piaţă),
completându-se cu astfel de elemente ca deideologizarea abordării
problemelor economice, schimbarea mentalităţii, trecerea treptată la
reforme, valorificarea mecanismelor economiei de piaţă, renunţul la
planificarea amănunţită a dezvoltării economiei naţionale şi
debirocratizarea administrării.
Este evident că un principiu necesar al modernizării a fost
restructurarea sistemului politic prin democratizarea consecventă
(controlul asupra statului din partea societăţii, perfecţionarea
sistemului de cooperare şi de consultare politică între partidul
175
comunist şi alte partide, întărirea unităţii poporului şi statului,
perfecţionarea sistemului de autonomie regională a naţionalităţilor,
întărirea puterii instituţiilor de control judiciar şi administrativ) şi
perfecţionarea legislaţiei, care-ar asigura continuitatea reformelor şi
deschiderea externă, consolidarea factorilor macroeconomici şi
îmbunătpţirea funcţionării întreprinderilor ca agenţi ai economiei de
piaţă, asigurarea independenţei tribunalelor şi procuraturii,
continuarea luptei pentru lichidarea abuzurilor de putere şi corupţiei,
combaterea şi reducerea criminalităţii şi infracţiunilor - toate în
ansamblu s-au dovedit a fi un imperativ de neamânat pentru a
răspunde unei reformări complexe, multidimensionale - economice,
sociale, politice, culturale. O astfel de reflecţie a stării de lucruri se
comprimă în maxima chineză „tiyong”, care include a)cunoştinţele,
b)tradiţiile chineze ca principii fundamentale şi c) îmbogăţite cu cele
occidentale şi, ceea ce este important, aplicate consecvent în
practică. Desigur modelul chinez de modernizare merită toată
atentia, însă se cere de menţionat, că în unele privinţe, cum ar fi
nivelul democratizării, drepturile omului ş.a. rămâne încă mult de
făcut, fapt pentru care China este criticată de experţii occidentali.
Utilizând cu pricepere cunoştinţele teoriei modernizării alte
state pot evita posibilele greşeli, economisi timpul şi mijloacele
necesare în efectuarea reformelor. Esenţial este de subliniat că numai
o societate deschisă poate face faţă acestor ispitotoare provocări ale
contemporaneităţii.
Teoria modernizării reprezintă un sistem interdisciplinar de
idei, concepte, care studiază problemele dezvoltării societăţilor
tradiţionale şi în tranziţie în corespundere cu cerinţele moderne.Ea
nu-şi pierde actualitatea nici pentru alte state, prezentând un mare
interes pentru practica social-politică contemporană. O latură a ei,
sau altfel spus, o parte componentă, autonomă şi de rol primordial în
realizarea ei în viaţă, este modernizarea politică. Aceasta înseamnă
nu alt ceva decât necesitatea şi acţiunea corespunzătoare ei, de a
organiza sau reorganiza sistemul politic în întreaga lui structură la
nivelul cerinţelor şi mijloacelor moderne, deci actuale. Caracteristici
majore ale procesului de modernizare politică se consideră: a)
potenţarea capacităţii politice prin creşterea funcţiilor statului şi
raţionalizarea proceselor de conducere; b) democratizarea, implicând
depăşirea sau completarea democraţiei politice prin democraţia
176
economică şi socială, întemeiate pe principiul egalităţii, şi
dezvoltarea naţiunii, cu corelativul ei, statul naţional, ca singurul
cadru legitim pentru modernizarea politică.
La etapa actuală există o anumită experienţă a modernizării
acumulată de astfel de state ca S.U.A., Canada, statele-nucleu al
Uniunii Europene - Franţa, Germania, Anglia etc., Republica Sud-
Coreiană, Singapore, Tailanda, Indonezia, Filipinele, China ş.a., şi
cum n-ar fi ea apreciată ea de diferiţi autori, ea conţine multe
elemente raţionale şi utile pentru celelalte ţări.
Utilizarea bagajului teoretic şi practic al modernizării politice
poate aduce doar foloase statelor lumii, anticipând sau prevenind
posibilele greşeli, accelerând alinierea lor la statele cele mai
înaintate, avansate, dezvoltate. Asta nicidecum nu înseamnă şi nu
presupune un amestec justificat al ţărilor mai dezvoltate în treburile
interne ale celorlalte, cu atât mai mult impunere prin forţă sau dictat
al cutăror modele de dezvoltare politică, economică sau de alt fel. Ea
presupune înţelepciune din partea ambelor părţi, gătinţă de a studia,
analiza, compara, împrumuta din ceea ce este mai valoros şi general-
uman, universal din practica celor mai dezvoltate ţări – din toate
domeniile existenţei sociale – şi păstrarea identităţii, originalităţii
lor. Anume aici liderii şi elitele politice trebuie să-şi manifeste nu
numai voinţa şi capacităţile dintre cele mai pozitive, dar şi arta,
măestria, iscusinţa.
Modernizarea politică exprimă şi reflectă mecanismul de
„restartare” şi perfecţionare a funcţionării sistemului politic în
direcţia democratizării, care trebuie să fie corelată armonios cu sfera
cultural- spirituală.
În viaţa reală modernizarea complexă, inclusiv cea politică,
este un proces anevoios şi contradictoriu. Succesul lui depinde de
competenţa conducerii politice, de existenţa liderilor politici de
înaltă performanţă, în stare să găseacă limbă comună, înţelegere,
coaliţii cu diverse forţe politice şi să asigure consecvent reformele.

177
 Tema 14. Politica internă şi internaţională
Activitatea politică ca teren de muncă are două dimensiuni
principale în egală măsură necesare şi importante – interiorul statului
concret şi exteriorul lui. Subiecţi ai acestora sunt instituţiile şi
structurile respective ale sistemului politic al societăţii date. Primul
include atâtea direcţii şi subdirecţii câte domenii ale existenţei şi
funcţionării societăţii date sunt gestionate şi reglementate de statul
respectiv, de către organele lui abilitate, - iar al doilea include
raporturile, nu mai puţin ramificate, cu statele vecine – cu cele din
apropiata vecinătate sau cu comunitatea internaţională. Anume
despre esenţa şi conţinutul acestora va fi vorba în cele ce urmează.
Planul:
1. Esenţa şi direcţiile principale ale politicii interne
2. Politica internaţională: obiectivele, subiectul, principiile
1. Esenţa şi direcţiile principale ale politicii interne.
Obiectul politologiei include, alături de cele precăutate în
prelegerile precedente, conţinutul şi direcţiile activităţii instituţiilor
sistemului politic, şi mai ales ale statului. Acesta din urmă are două
mari şi importante câmpuri de activitate – în interiorul ţării
respective şi arena internaţională, ţările vecine şi întreaga lume.
Transformările, schimbările, ce au loc pe unul din aceste câmpuri se
răsfrâng într-un mod sau altul asupra modificărilor de pe celălalt. Un
stat oarecare atrage atenţia şi trezeşte interesul comunităţii
internaţionale prin ceea ce produce (cât este de căutată şi competitivă
producţia dată). Aceasta poate fi atât producţie propriu-zisă, cât şi
figurativă – război, insecuritate, epidemii, mizerie, etc. Schimbările
şi transformările care au loc într-o societate concretă sunt organic
legate şi determinate de unitatea intereselor grupurilor sociale ce se
află la putere, unitatea intereselor statului dat şi interacţiunea directă
şi indirectă a activităţii politicii interne şi externe.
Politica internă reprezintă activitatea statului şi a organelor
sale, a partidelor politice de guvernământ şi altor organizaţii social-
politice în interiorul ţării. Ea exprimă relaţiile dintre componentele
societale – clase, grupuri sociale, comunităţi etnice în acest domeniu.
În cadrul ei se manifestă cele mai profunde şi fundamentale interese
ale societăţii, ale tuturor grupurilor din care ea este compusă. În sens
larg esenţa politicii interne se reduce la următoarele: 1) formularea
178
sarcinilor principale, elaborarea cursului general de politică internă,
determinarea scopurilor imediate şi a celor de perspectivă pe care şi
le propune statul dat la etapa concretă a funcţionării sale; 2)
elaborarea căilor, mijloacelor, tehnologiilor prin care obiectivele
propuse pot fi atinse. După cum demonstrează experienţa istorică
aceste tehnologii şi metode pot să corespundă, adică să fie adecvate
scopurilor sau să nu corespundă, pot fi umane sau inumane şi altele;
3)selectarea, înaintarea şi repartizarea, pregătirea şi reciclarea
cadrelor capabile să transpună în viaţa sarcinile schiţate.
Atitudinea faţă de puterea existentă, faţă de cursul politic
promovat de ea reprezintă latura de bază a politicii interne. După
cum se ştie aceasta atitudine poate fi diferită – de la susţinerea
absolută a cursului politic, al guvernării date, concrete, până la
critica lui dură şi insistenţa de a-l renova sau schimba inclusiv până
la cerinţa categorică a demisiei guvernării incompetente sau
inconsecvente şi a înlocuirii ei cu alta, desigur in corespundere cu
prevederile constituţionale şi pe căi non violente.
Cele menţionate în prelegerea trecută – exigenţele faţă de activitatea
politică sunt valabile şi aici, şi totodată este important a evidenţia
următoarele din cerinţe faţă de politica internă.
Ea trebuie să aibă un pronunţat caracter democratic (masele
au dreptul să participe la elaborarea ei atât direct, cât şi indirect;
oficialităţile, organele puterii sunt obligaţi să se conducă în politica
lor internă de necesităţile, nevoile, interesele mulţimilor, în primul
rând al majorităţii) şi uman (grija şi atenţia faţă de om trebuie să fie
chintesenţa acestei politici).
Altă cerinţă faţă de politica internă este realismul care
presupune că această politică trebuie să izvorască din realităţile
obiective, să rezulte din posibilităţile existente, să ţină cont de
corelaţia de forţe sociale din ţară dată, să excludă promisiunile
deşarte, populismul bazat pe minciună şi utopie, să fie asigurată
unitatea intre cuvânt şi faptă, să se ghideze de bunul simţ şi prudenţă.
Politica internă mai trebuie să corespundă principiului
moralităţii ceea ce înseamnă adevăr, sinceritate, publicitate, nobleţe
în cuvânt şi faptă, excluderea din ea a vicleniei, şireteniei, intrigilor,
speculaţiilor ş.a. Ideal politicii interne a societăţii democratice este
binele comunitar, sinceritatea, intenţiile blagorodnice, publicitatea,
tehnologiile umaniste în atingerea obiectivelor. Atingerea
179
obiectivelor politicii interne este un lucru greu şi practic irealizabil
fără elasticitate adică fără utilizarea chibzuită a diferitor resurse şi
mijloace, fără adaptarea ei la modificaţiile mediului social intern şi
nu rareori şi a celui extern. Aceasta presupune corectarea şi
perfecţionarea ei, soluţionarea contradicţiilor găsind permanent
„mijlocul de aur”, evitând tensionările şi ciocnirile, găsind
consensul, utilizând compromisurile rezonabile, coordonând,
cooperând interesele diferitelor grupuri – ceea ce in ansamblu
asigură stabilitatea internă şi creează condiţii necesare pentru că
statul şi societatea să se dezvolte normal.
Politica internă a unui stat este şi unică (integră) şi
multilaterală, multiaspectuală. Ea este unitară în esenţă întrucât
rezultă din cursul general politic al statului dat şi concomitent este şi
multilaterală după direcţii, după formele şi metodele de organizare a
activităţii subiecţilor sociale şi politice în vederea realizării ei.
Multilateralitatea politicii interne poate fi analizată conform sferelor
fundamentale ale vieţii sociale (economică, sociale, politică,
culturală). Totodată pot fi evidenţiate şi câteva direcţii care pot fi
definite ca sintetice, adică acestea incluzând mai multe aspecte, cum
ar fi spre exemplu: politica agrară, demografică, naţională, ecologică
ş.a. Alt nivel de analiză sistemică al politicii interne este cel
particular, în cadrul căruia desprindem o sumedenie de ramificaţii –
politica financiară, monetară, investiţională, ştiinţifico-tehnică,
educaţională, de tineret ş.a.m.d.
Programul sau platforma de acţiuni al unuia sau altuia din
domenii (direcţii), independent de cine se află al putere, de regulă,
conţine trei elemente de bază: 1) dispoziţiile generale ale politicii
(direcţia) în domeniul dată care include principiile şi obiectivele; 2)
programul de acţiuni concrete, pe etape, în aceste domeniu; 3)
metodele căile şi mijloacele elaborării şi înfăptuirii politicii în
domeniul dat.
Înţelegerea corectă a acestor conţinuturi şi folosirea
chibzuită, cu pricepere a tuturor resurselor şi posibilităţilor
garantează bunăstarea şi stabilitatea, dezvoltarea ascendentă a
statului şi societăţii date. Realizarea politicii interne cere de la
instituţiile abilitate ale statului, partidele politice, elitele politice,
cunoştinţe solide şi multilaterale, iscusinţă, îndemnare şi
profesionalism, influenţă înţeleaptă şi pricepută asupra maselor largi.
180
 Neglijarea de către instituţiile statului a cărorva din sarcinile
politicii interne, agravarea stării sociale a cărorva din grupurile
sociale, ignorarea intereselor şi necesităţilor vitale este în stare să
destabilizeze situaţia, provocând tensionări nedorite, chiar acţiuni de
masă de protest (de tipul celor care s-au desfăşurat în anul 2005 în
Rusia în legătură cu nominalizarea înlesnirilor anumitor pături
sociale, când o parte din populaţie le-au acceptat, rămânând
mulţumite, iar alta a fost categoric contra: primele au fost în câştig,
iar a doua fiind în pierdere, din care cauză au inundat pieţele şi
locurile publice din diferite oraşe scandând: „Revoluţie…!!!”. Este
un exemplu – ilustraţie, când un funcţionar de stat, un ministru, în
genere bine intenţionat nu a gândit până la capăt tehnologiile
aplicării legii sau dispoziţiei de rigoare, din care cauză au fost puse
în mişcare categorii şi pături sociale destul de largi din populaţia
Rusiei.)
2. Politica internaţională: obiectivele, subiectul,
principiile.

Obiectul politologiei cuprinde şi analiza evenimentelor,

fenomenelor şi proceselor de pe arena mondială şi internaţională,
care îşi au ecoul lor specific asupra celor ce se petrec în interiorul
unor sau altor state. În legătură cu acestea se operează cu noţiunile
„politică externă”, „politică mondială”, „politică internaţională”.
Ultima se impune drept politica marilor puteri. Unii autori o califică
chiar disciplină aparte care studiază interacţiunea dintre state şi, într-
un sens mai larg, funcţionarea sistemului internaţional ca întreg. Ea
poate fi concepută şi ca un domeniu multidisciplinar, concentrând
laolaltă aspecte internaţionale ale politicii, economiei, istoriei,
dreptului şi sociologiei, şi ca o metadisciplină care se axează pe
structurile sistemice şi modelele de interacţiune ale speciei umane
luate ca întreg. Ea şi-a dobândit propria identitate după primul război
mondial. Principalii ei câmpi includ: economia, politica
internaţională, organizaţiile internaţionale, politica externă, studii
strategice şi cercetări asupra păcii.
Politica internaţională include relaţiile dintre state, totalitatea
interacţiunilor lor în cadrul sistemului internaţional. Subiecte ale
politicii internaţionale sunt nu numai statele mari, dar şi alţi actori

181
(agenţi) colectivi, cum sunt corporaţiile multinaţionale, grupurile
transnaţionale şi organizaţiile internaţionale.
Politica mondiala reprezintă totalitatea acţiunilor externe ale
subiectelor de bază ale dreptului internaţional. Evident subiecte de
bază în cazul dat sunt statele mari ale lumii, marile puteri cu
influenţă majoră pe arena internaţională. Anume ele, mai întâi de
toate, sunt ţesătura vie a relaţiilor internaţiunale, de sigur în raport cu
alte state - mai mici, mai puţin sau slab dezvoltate, dar care tot
participă în viaţa politică internaţională. Subiecţi ai politicii
mondiale sunt deasemenea structurile obşteşti şi internaţionale
zonale/regionale, continentale etc., grupări şi alianţe de state -
europene, euro-asiatice, africane, latino-americane ş.a. de acest gen,
precum şi ONU cu toate instituţiile sale, care prin activitatea la nivel
global şi în conformitate cu împuternicirile investite de comunităţile
politice respective au o pondere sporită în monitorizarea şi
reglementarea proceselor şi evenimentelor care au loc în lume.
Politica externă ţine de activitatea statului concret pe arena
internaţională, de relaţiile lui cu alte state. Ea este chemată să
reglementeze relaţiile reciproce cu alte state şi popoare, să creeze
condiţii favorabile externe pentru rezolvarea problemelor şi
sarcinilor sale interne. Este necesar de a nu identifica noţiunile
politică mondială şi politică externă. Cea din urmă pe bună dreptate
este calificată drept prelungirea, continuarea politicii interne,
extinderea ei la relaţiile cu alte state pe diferite căi şi utilizând
diferite mijloace.
Aşadar, la general vorbind cursul de politică externă a unui
stat este o continuare a politicii sale interne (măcar ca unii autori
contestă această concepere a politicii externe). El rezultă din esenţa
şi caracterul orânduirii de stat, regimului politic intern. La rândul său
politica externă influenţează asupra celei interne, am putea spune o
completează. În ultima instanţă ambele rezolvă una şi aceeaşi sarcină
– asigură menţinerea şi consolidarea sistemului de relaţii sociale şi
politice existent în ţara dată, dar pe căi şi cu mijloace specifice: în
cazul politicii interne metodele şi tehnologiile aplicate rezultă din
faptul că statul deţine monopolul asupra puterii politice, dispunând
de mai multe pârghii pentru menţinerea acestei orânduiri, pe când în
politica externă şi internaţională lipseşte acel unic centru de putere,
aici activează state în principiu suverane, şi respectiv, relaţiile dintre
182
ele se compun din rezultatele tratativelor, negocierilor, acordurilor
ş.a.m.d., atingerii a tot felul de compromisuri.
Scopul principal al politicii externe este asigurarea de
condiţii externe din cele mai favorabile pentru realizarea intereselor
statului dat, a prosperităţii poporului său. În acelaşi timp politica
externă îşi are specificul său, condiţionat de caracterul statelor
contemporane, interesele lor, programele, scopurile ş.a.m.d.,
necoincizând întotdeauna, ceea ce necesită acorduri, articulare cu
bunăvoinţa subiecţilor dreptului internaţional, al statelor lumii,
numărul cărora întrce circa 200. Asta şi face ca politica externă a
oricărui stat concret să fie un lucru deloc simplu,
Politica externă a statului se elaborează în corespundere cu
normele constituţionale ale statului dat, dar totodată, trebuie să se
ţină cont şi de normele dreptului internaţional. Primatul sau
supremaţia în metodica soluţionării chestiunilor dintre cele mai
serioase, grele şi grave care pot apărea între diferite state şi care ţin
de politica externă, trebuie să revină normelor dreptului
internaţional. Acestea dispun de un potenţial reglementator destul de
mare datorită faptului, că în ele este generalizată experienţa întregii
comunităţi internaţionale, mai ales din epoca contemporană.
Această experienţă acumulată a omenirii este comprimată în
principiile fundamentale ale dreptului internaţional. Acestea se
caracterizează prin maximă generalitate tridimensională (1) sunt
aplicabile tuturor relaţiilor internaţionale reglementate de dreptul
internaţional; 2) sunt rezultatul unui proces de maximă abstractizare
şi generalizare a ceea ce este esenţial în întregul sistem al dreptului
internaţional public; 3) sunt rezultatul acordului de voinţă al
cvasimajorităţii statelor şi se aplică tuturor acestora, inclusiv altor
subiecte de drept internaţional). Lor le mai este propriu:
Caracterul de universalitate (sunt consacrate pe calea
cutumelor generale sau pe calea tratatelor multilaterale);
Caracterul juridic obligatoriu (care rezulta din conţinutul
normativ al principiilor fundamentale);
Se consideră ca au caracter imperativ (sunt norme jus
cogens).
Între principiile fundamentale ale dreptului internaţional nu
există o ierarhie recunoscută, deşi principiul suveranităţii şi
egalităţii prezintă o importanţă cu totul aparte, precum şi faptul că
183
principiilor fundamentale le mai este proprie calitatea de a fi
interdependente, de a se condiţiona reciproc, în sensul că ele
constituie un ansamblu unitar, în cadrul căruia respectarea unuia
dintre ele, înseamnă respectarea celorlalte, şi pe cale de consecinţă,
încălcarea unuia atrage după sine nerespectarea celorlalte principii,
provocând grave pericole pentru viaţa internaţională.
Principiile fundamentale au un caracter dinamic: deşi ele
prezintă un înalt grad de perenitate, ele nu au un conţinut imuabil, ci
evoluează în concordanţă cu dinamica relaţiilor internaţionale, cu
dinamica valorilor care la consacră.
Pe parcursul evoluţiei istorice sistemul principiilor se
modifică pentru a reflecta aceste transformări, apărând principii noi
în funcţie de apariţia unor noi valori care se cer apărate şi consacrate
prin ansamblul reglementărilor de drept internaţional. Acestea din
urmă subliniază prin conţinutul lor ideatic şi valoric ceea ce trebuie
să fie, codificând permanent în conţinutul lor normativ ceea ce este.
Aici pot fi menţionate mutaţiile suferite de principiul suveranităţii,
sau pe care posibil să le sufere principiul neamestecului în treburile
interne.
Principiile susenumerate sunt consfinţite în principal în
astfel de documente: Carta O.N.U. (art.2), Declaraţia Adunării
Generale a O.N.U. din 1970 referitoare la „principiile dreptului
internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state în
conformitate cu Carta O.N.U. (Rezoluţia 2625 din 14 octombrie
1970)”, Actul Final al CSCE de la Helsinki (1975).
Carta O.N.U. conţine următoarele principii: 1) egalitatea
suverană a statelor; 2) îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiunilor
asumate; 3) reglementarea paşnică a diferendelor internaţională; 4)
nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa împotriva integrităţii
teritoriale sau a independenţei politice; 5) neamestecul în treburile
interne.
Declaraţia de la 1970 le completează cu următoarele
principii: 6) autodeterminarea popoarelor şi 7)cooperarea
internaţională.
Actul Final de la Helsinki accentuează alte principii: 8)
inviolabilitatea frontierelor; 9) integritatea teritorială; 10) respectarea
drepturilor omului, aducând o serie de precizări referitoare:

184
respectarea drepturilor inerente suveranităţii, caracterul permanent al
drepturilor popoarelor de dispune de ele însele.
Şi totuşi practica socială în domeniul relaţiilor internaţionale
în ultimul timp devine extrem de complicată încât necesită
tehnologii neordinare. Nu de fiecare dată prevederile dreptului
internaţional garantează soluţionarea cutării sau cutării chestiuni.
Este trist când unele state se retrag din nişte tratate internaţionale de
importanţă majoră pentru securitatea europeană şi mondială.
Politica externă este promovată de mai multe subiecte statale
– Şeful statului, Parlamentul (Comisia respectivă), Guvernul (în
special ministerul de resort), Ambasadele şi Consulatele statului
respectiv în alte ţări, reprezentanţele aceluiaşi stat pe lângă
organizaţiile internaţionale, - fiecare dintre acestea avându-şi
împuternicirile concrete, dar toate împreună sunt chemate să
reprezinte şi să promoveze interesele propriului stat în relaţiile cu
organismele internaţionale.
Actor important a politicii externe este şi diplomaţia
populară, care poartă un caracter neoficial, acestea sunt diferite
asociaţii non politice (exemplul „Dacia” în RM), ale oamenilor de
creaţie (savanţilor, scriitorilor), organizaţii feministe, de tineret,
pacifiste etc. chiar imigranţii, mai ales cei organizaţi şi legali care se
aranjează la munci peste hotare provizoriu sau îşi schimbă reşedinţa
în alte ţări… Toţi în ansamblu creează imaginea plenară despre ţara
de origine, nivelul culturii şi democraţiei, competenţele şi
profesionalismul lucrătorilor ş.a.m.d. contribuie la cunoaşterea şi
apropierea dintre ţări şi popoare.
Activitatea din cadrul politicii externe din totdeauna suportă
influenţa mai multor factori, dar mai ales al partidelor politice care
se află la putere de oarece ele sunt implicate în chestiunile statului
într-o măsură mai mare sau mai mică determină linia politicii lui
externe. De aici rezultă, că politica oricărui stat sau comuniuni de
state (europene, africane, latino-americane etc.) pe arena
internaţională este condiţionată de interesele forţelor social-politice
care domină în societate, adică forţelor care deţin puterea.
Ciocnirea diverselor interese, exponenţi ai cărora sunt forţe
politice diametral opuse pe arena internaţională a condus pe
parcursul istoriei la presiune politică şi economică a unor state
asupra altora, la susţinerea reacţiei interne, organizarea diversiunilor
185
de tot felul, organizarea comploturilor, loviturilor de stat şi altora.
Istoria politică generalizată a lumii demonstrează că în lume au fost
şi există state pacifiste, state neutre (nealiniate) şi state războinice –
focare de nelinişti în diferite zone sau regiuni ale lumii şi poate chiar
focare de război (rece sau civil). Aceeaşi istorie confirmă că nu poate
fi răsturnată sau descurajată setea unor state de a fi sau a deveni
supraputeri – fie zonale, fie continentale, sau mondiale, de a domina
lumea. În diferite perioade istorice liderii de acest gen se rânduiau
datorită combinaţiilor de circumstanţe, însă in secolele XX şi XXI,
odată cu progresele înregistrate în industria de război, cu intenţiile
tot mai multor state de a-şi asigura o securitate mult mai trainică,
prin a stăpâni, a intra în posesia celor mai performante tehnologii de
omucidere, gândul la dominaţie mondială este extrem de periculos,
dacă nu chiar criminal. De aceea sarcina fundamentală a politicii
externe, a tuturor statelor s-ar cuveni sa fie dezvoltarea cooperării şi
colaborării în scopuri paşnice şi creative, construirea unei astfel de
reţele de relaţii internaţionale, care ar exclude violenţa şi războaiele
din arsenalul de mijloace chemate să le asigure interesele şi
securitatea. Într-o astfel de situaţie nici o ţară nu poate pretinde la o
securitate mai garantată decât celelalte: securitatea trebuie să fie
internaţională, adică numai generală, universală – adică a tuturor
statelor – mari şi mici, bogate şi sărace, dezvoltate şi mai puţin
dezvoltate.
Politica externă a oricărui stat se cuvine să reiasă din
conştientizarea interdependenţei, interacţiunii, unităţii şi diversităţii
lumii, ţărilor şi popoarelor care constituie bogăţia ei, să contribuie la
triumful valorilor general-umane – vieţii, păcii, colaborării,
progresului, umanismului.
În timpurile noastre sporeşte ca niciodată rolul şi importanşa
soluţionării problemelor globale şi regionale - pacea şi securitatea,
ecologia, terorismul, SIDA , gripa aviară etc. ; în acesată direcţie se
impun nu numai acţiuni coordonate ci şi o anumită corectare,
reorientare a politicii interne a statelor. Prin aceasta politica externă
o consolidează, întăreşte pe cea internă şi în acelaşi timp o nivelează,
aducând-o într-o mai mare sau mai mică corespundere cu realităţile
internaţionale, legităţile şi criteriile dezvoltării mondiale.
Din cele expuse mai sus rezultă că fiecare dintre state trebuie
să exploreze la maximum atât potenţialul său intern cât şi legăturile
186
cu întreaga comunitate internaţională pentru a face faţă tuturor
cerinţelor şi provocărilor, mai ales, legate de complicatele şi
controversatele procese ale globalizării.
În toate statele contemporane, deşi în măsură diferită se
manifestă tendinţe contrarii – centripete ăi centrifuge: pe de o parte,
dezvoltarea legăturilor economice, factori internaţionali de diferit
gen forţează, împing statele către centralizare, iar pe de alta – mai
ales la sfârşitul secolului XX s-au activizat forţele centrifuge,
atestându-se o nemaivăzută activizare a politicii regionale şi locale.
Fiecare dintre state trebuie să răspundă la această provocare, să-şi
găsească propria sa doză de centralizare şi concomitent prin
distribuirea cât mai proporţională a puterii, să lărgească sfera
participării politice a membrilor societăţii, să apropie guvernul de
popor, să ridice nivelul activismului civic şi politic al cetăţenilor
pentru a-şi atinge cu succes scopurile.
Pentru contemporaneitate este extrem de important ca
politicile - internă, externă şi internaţională - prin întregul lor
ansamblu de subiecţi şi conţinuturi să armonizeze, să nu aibă
contradicţii antagoniste între ele, să se ghideze de interesele general
umane, să asigire viaţa, pacea şi stabilitatea, bunăstarea şi
prosperitatea tuturor oamenilor.

187
 Tema 15. Cultura politică
Pînă la această temă, de sfârşit în cazul ciclului nostru de
prelegeri, termenul de cultură politică a fost folosit nu odată, întrucât
anume ea stă la baza tipologiei sistemelor politice, a liderismului
politic, de ea depinde modul cum decurge procesul şi modernizarea
politică, consensualitatea societăţii, adică capacitatea instituţiilor
puterii de agregare şi armonizare a intereselor subiecţilor sociali în
depăşirea neînţelegerilor sau conflictelor politice ş.a.m.d.
Prin prima prelegere am făcut cunoştinţă cu specificul
politologiei în familia ştiinţelor socioumane, iar în continuare am
trecut principalele ei teme, sau cele mai generale, fundamentale,
pentru ca în final să subliniem neostenit, că a cunoaşte ştiinţa despre
politică este necesar şi de o importanţă majoră în afirmarea
personalităţii de orice profesie n-ar fi ea: cunoscând-o şi posedând-o
cu pricepere fiecare cetăţean se poate manifesta, pe lângă multe
altele, şi ca arhitector al lumii Politicului, mai întâi de toate şi în
primul rând, în propria ţară. Anume despre cultura politică într-o altă
formă, mai esenţială şi particulară decât s-a vorbit tangenţial în alte
cazuri, va fi vorba în prelegerea dată.
Planul:
1. Conceptul de cultură politică şi dimensiunile ei.
2. Tipologia culturii politice.
3. Socializarea politică.
1. Conceptul de cultură politică şi dimensiunile ei
Cultura politică este un fenomen social deosebit, legat cu
viaţa spirituală a oamenilor, valorile, tradiţiile şi obiceiurile lor.
Cultura politică are o istorie lungă ca de altfel şi politica în genere.
Într-o măsură sau alta ea era descrisă deja în antichitate de către aşa
gânditori cum ar fi Confucius, Aristotel, Platon ş.a. Cu toate acestea
însăşi termenul „Cultura politică” apare cu mult mai târziu. Pentru
prima dată în circuitul ştiinţific acest termen a fost introdus de către
istoricianul-iluminist german I. Gherner în secolul al XVIII-lea. Mai
mult ca atât pe o bază empirică solidă conceptul „Cultura politică” s-
a constituit nu demult, în anii 60 ai secolului al XX-lea datorită
investigaţiilor internaţionale realizate de mai mulţi politologi.
În literatura politologică contemporană conceptul „Cultura
politică” se analizează sub aspectul îmbinării a două cuvinte –
188
„cultura” şi „politica”. Supunând analizei această îmbinare de
cuvinte îi putem defini mai clar specificul: când punem accentul pe
cuvântul cultură politică suntem obligaţi să-i evidenţiem specificul
faţă de alte laturi ale culturii – generală, economică, morală,
ecologică, etc., schimbând accentul pe a doua parte a îmbinării de
cuvinte date, este necesar să distingem specificul culturii politice în
raport cu alte forme de manifestare a politicului – sistemul politic,
procesul politic, regimul politic, etc., astfel pe de o parte cultura
politică este o varietate de cultură, iar pe de altă parte - o formă de
manifestare a politicului. Atât politica cât şi cultura se interpătrund,
se raportează la toate sferele sau domeniile vieţii sociale (spre
exemplu: politica economică – cultura economică, politica socială –
cultura în domeniul vieţii sociale, etc.)
Cultura politică este un element importat al conştiinţei
sociale, care deserveşte sistemul politic, asigură calitatea funcţionării
lui. Ea de asemenea determină comportamentul politic a majorităţii
cetăţenilor.
Totodată cultura politică nu numai că deserveşte sistemul
politic în genere, ea însăşi contribuie la modernizarea şi
perfecţionarea lui. Cultura politică reflectă procesul formării şi
realizării potenţialului intelectual al subiecţilor vieţii sociale
(personalitate, grup social, pătură socială, clasă, societate), în
activitatea social-politică (iar indirect – în orice activitate socială),
scopurile ei, mijloacele, metodele, rezultatele. Cultura politică
dezvăluie gradul dezvoltării omului ca subiect al transformărilor
sociale, de regulă de perfecţionare a lor.
Anume în cele expuse constă esenţa culturii politice –
legătura ei indisolubilă cu formarea omului ca militant activ, ca
subiect al dezvoltării sociale. Adică omul, cetăţeanul, este prim-
purtătorul culturii politice, însă fiecare persoană, individ are nivelul
său de conştiinţă, de experienţă socială, are particularităţile sale
individuale, originale. Cultura politică a individului, grupului social,
păturii sociale, clasei, societăţii în genere, nu poate să se formeze în
afara condiţiilor social-economice existente. Pentru a o forma, educa
şi analiza este necesar să se ţină cont de asemenea de specificul
muncii profesionale a fiecăruia.
În literatura politologică există mai multe definiţii ale culturii
politice. Ne vom referi la una din ele, care după părerea noastră, este
189
foarte laconică şi corespunde cerinţelor definiţiei. Aşadar, cultura
politică reprezintă caracteristica sau dimensiunea politică a
personalităţii, grupului social, păturii, clasei, sau a altor comunităţi, a
societăţii în ansamblu, care corespunde cerinţelor de însemnătate
general-umană şi integrează cunoştinţele politice şi conştiinţa
politică şi care se exteriorizează în practica politică, experienţa
politică, activitatea politică a subiecţilor respectivi.
Indiferent de modul în care este definită şi interpretată
cultura politică, ea trebuie concepută, după cum s-a spus mai sus, în
două aspecte:
1) ca parte componentă a culturii şi civilizaţiei;
2) ca dimensiune a proceselor politice, a sistemului politic, a
vieţii politice în genere.
Aşadar, prin termenul cultură politică subînţelegem
ansamblul cunoştinţelor, valorilor, normelor, convingerilor,
idealurilor, sentimentelor, experienţei şi modalităţilor de gândire de
natură politică, care alimentează şi asistă funcţionarea sistemului
politic. O astfel de tratare a culturii politice reflectă mai mult
aspectul ei general teoretic. Analizând-o mai detaliat putem
desprinde şi evidenţia următoarele ei elemente structurale, adică
componente: a) concepţiile, strategiile, programele, ideologiile şi
doctrinele politice care orientează şi fundamentează activitatea
partidelor politice, mişcările şi formaţiunile politice din societate; b)
instituţiile politice statale sau extrastatale din societate, formaţiunile
şi partidele politice, liderii acestora; c) normele şi valorile generale
ale societăţii respective, în special cele ce se referă la acţiunea şi
conduita politică.
Nivelul dezvoltării culturii politice, eficienţa, calitatea şi
randamentul practicii politice nu sunt aceleaşi în toate societăţile, ele
depind de o serie de factori cum ar fi: natura regimului politic şi a
formei de guvernământ; nivelul dezvoltării vieţii materiale şi
spirituale din cadrul societăţii respective; gradul şi nivelul
organizării vieţii politice, şi îndeosebi al democratismului ei;
tradiţiile, obiceiurile şi normele care reglementează viaţa socială atât
cele istorice, cât şi cele contemporane, inclusiv, particularităţile
dezvoltării social-istorice a statului şi societăţii date.

190
 Fiind o dimensiune a proceselor politice, a sistemului politic,
atât sub aspect structural, cât şi funcţional, cultura politică implică o
serie de dimensiuni proprii:
Dimensiunea cognitivă, care include cunoştinţele,
informaţiile, datele despre sistemul politic, procesele politice şi
faptele politice;
Dimensiunea social-psihologică, care include emoţiile,
sentimentele, retrăirile generale vizând existenţa şi funcţionarea
politicului. Acestea pot fi de simpatie sau antipatie, conlucrare,
colaborare, indiferenţă sau pasivitate;
Dimensiunea normativă, care include ansamblul de reguli,
norme, care reglementează activitatea şi funcţionalitatea politicului;
Dimensiunea axiologică, ce cuprinde valorile politice,
evoluţia lor permanentă prin care se evaluează corespunzător unui
anumit criteriu ale practicii sistemului politic, ale funcţionalităţii lui,
se stabilesc priorităţi de acţiune, se determină utilitatea, sensul
activităţilor, etc. Acestea-s extrem de importante în programarea
acţiunii în elaborarea strategiei şi tacticii, dar şi pentru corelarea „din
mers” a acţiunilor unui actor politic sau altuia.
2. Tipologia culturii politice
Influenţa culturii politice asupra vieţii politice reale depinde
de tipul ei, de stabilitatea ei calitativă. Clasificarea tipului de cultură
politică apreciată drept clasică a fost înaintată de politologii
americani G. Almond şi C. Verba în lucrarea „Cultura civilă”. În
baza analizei rezultatelor cercetărilor efectuate, ei evidenţiază trei
tipuri de cultură politică:
Cultura politică parohială (provincială sau locală). Acest tip
de cultură este caracteristic unei zone restrânse - satului, etniei,
regiunii unde instituţiile de bază sunt primăria, şcoala, biserica. Nu
există o conştientizare a sistemului politic în întregime, a politicii
statului în genere. Cunoştinţele, sentimentele, judecăţile de valoare
sunt orientate spre acestea unităţi. Pentru acest tip de cultură sunt
caracteristice: indiferenţa faţă de politică; împletirea reprezentărilor
economice, politice şi religioase; competenţă politică şi activitate
politică redusă, minimă. Nu se conştientizează importanţa
problemelor de interes naţional şi global.

191
 Cultura politică de supunere (de subordonare). Acest tip de
cultură corespunde unor comunităţi reglate de valori naţionale. Prin
dimensiunile şi funcţionalitatea sa, acest tip de cultură se
caracterizează prin aceea că oamenii sunt conştienţi de sistemul
politic, de valoarea şi rolul lui, însă ei au o atitudine pasivă,
dezinteresată faţă de politică. Marea majoritate a subiecţilor sociali
nu cred, nu sunt convinşi că pot juca vre-un rol în procesul
decizional. Ei cred că sistemul politic este atât de perfect încât le va
proteja viaţa şi personalitatea, că el va funcţiona bine, avantajele vor
fi bune pentru toţi cetăţenii, fără ca ei sa-şi exprime careva cerinţe
sau să manifeste careva iniţiative. De la dânşii se cere doar numai să
respecte deciziile şi regulile corespunzătoare unei etici a supunerii.
În sistemele totalitare acest tip de cultură politică îmbracă
forma unei culturi de subordonare totală a cetăţenilor şi societăţii
care, de fapt, asigură promovarea intereselor mai mult a celor aflaţi
la putere.
Cultura politică participativă. Pentru acest tip de cultură e
caracteristic interesul foarte înalt al cetăţenilor faţă de politică, nivel
înalt de informare, aspiraţia de a realiza cu ajutorul puterii propriile
interese şi scopuri, activism înalt. Cetăţenii – purtători ai acestei
culturi politice sunt conştienţi de necesitatea participării în viaţa
politică, sunt convinşi că prin implicarea conştientă pot juca un rol
major în luarea deciziilor, în funcţionarea eficientă a sistemului
politic. În acest caz, membrii societăţii dispun de instruire politică,
de educaţie şi de cultură politică necesară participării, iar societatea,
la rândul ei, le oferă cetăţenilor cadrul politic adecvat acestei
manifestări. Este de la sine înţeles, că acest tip de cultură politică
este propriu sistemelor democratice.
Şi totuşi, în literatura politologică, se subliniază că nici unul
din aceste tipuri de cultură politică nu poate fi baza sau garanţia
stabilităţii democraţiei. Cultura patriarhală, de exemplu,
caracterizează societăţi nedezvolate, din punct de vedere economic,
cărora le este străină democraţia contemporană. Cultura politică de
supunere mai mult este adecvată formelor autoritare de conducere,
cultura participativă presupune lupta politică acută pentru putere
însoţită nu rareori de instabilitate. De aceea ni se pare că cea mai
adecvată democraţiei contemporane reprezentative ar fi cultura
civilă. Ea poate fi apreciată ca o sinteză a culturii de supunere şi
192
celei participative, satisfăcând condiţii favorabile pentru democraţie:
aprecierea, împăcarea extremelor sociale şi politice, loialitatea
cetăţenilor faţă de elitele politice şi controlul maselor asupra
activităţii lor; echilibrul stabilităţii şi dezvoltării, activismul politic al
maselor şi profesionalismul politicienilor; controlul din partea
societăţii civile asupra activităţii guvernanţilor, flexibilitatea
opţiunilor politice a cetăţenilor şi responsabilitatea lor politică;
gătinţa tuturor de a respecta legile.
Bineînţeles, că şi această cultură are neajunsurile sale, nu este
ideală. Ea presupune diminuarea interesului cetăţenilor faţă de
politică, mai ales în perioada funcţionării eficiente a sistemului
politic şi a bunăstării sociale a populaţiei; sporirea activismului
politic în situaţii critice, sau în cazurile funcţionării ineficiente a
puterii, încălcării de către ea a Constituţiei etc..
Din combinarea celor trei tipuri de cultură politică nu sunt
excluse forme hibride: parohială – de supunere; de supunere –
participativă; parohială – participativă. Ne solidarizăm cu acei autori,
care susţin că cultura politică a unei ţări este o cultură mixtă,
combinând în proporţii variabile cele trei culturi în funcţie de
criteriile care au fost arătate mai sus. Ceea ce echilibrează armonios
cele trei componente ale culturii mixte este cultura civică. În lucrarea
lui Almond şi Verba este evidenţiată corelaţia necesară dintre
participarea politică şi participarea socială, dintre cooperarea politică
şi cea socială în cadrul sistemului social global, ori anume aceasta
caracterizează funcţionarea eficientă a unui regim democratic.
Aşadar cultura politică are un impact asupra sistemului
politic din care ea face parte. Cetăţeanul, care aparţine unei
democraţii posedă şi demonstrează o cultură raţional-activă, adică
la/sau în societate există aşteptarea ca el să nu fie pasiv şi indiferent,
ci activ în politică, să se ghideze de raţiune, nu de emoţii în
abordarea politicii, că este bine informat şi că deciziile sale nu sunt
mofturi sau capricii dar sunt întemeiate pe calcul atent, pe corelarea
propriilor interese cu cele ale colectivităţii, pe etica responsabilităţii.
Este un lucru incontestabil, că atâta vreme cât cetăţenii nu se implică
în politică, nu acţionează la standardele culturii raţional-active,
democraţia este puţin probabilă, practic se află în eşec. Nivelul
scăzut de cultură politică, subinformarea, apatia, pasivitatea
cetăţeanului constituie indicii unei democraţii slabe, bolnăvicioase.
193
 Raportul dintre cultura politică şi democraţie este mediat şi
de alte paradigme explicative, cum ar fi – dezvoltarea economică,
jocul forţelor istorice şi culturale, particularităţile naţionale: acestea
pot favoriza sau bloca dezvoltarea democraţiei ca expresie a culturii
politice participative. Totul depinde de logica situaţiilor de
interacţiune între micro şi macropolitic, între actori şi evenimente,
deoarece prin acest joc se creează identităţile colective şi sistemele
de atitudini.
O cultură politică naţională totdeauna este marcată de
specificul dezvoltării sale istorice, de condiţiile geopolitice, de
succesiunea regimurilor politice, de matricea culturii sale populare.
Dacă să facem o retrospectivă a istoriei neamului nostru român ne
vom convinge de adevărul acestei teze: cultura politică nu include
numai sistemele de atitudini, credinţe şi sentimente care dau un sens
acţiunii politice la un moment dat. Componentele ei de bază nu sunt
numai atitudinile, motivaţiile şi capacitatea de a convieţui. Ea
include neapărat şi totodată dimensiunea istorică a conştiinţei
naţionale, reflectată în specificul naţional, perceput ca mod specific
de a gândi şi reacţiona la problemele fundamentale ale existenţei, şi
nu în ultimul rând, la cele politice.
Ne solidarizăm cu specialiştii din ţările lovite atât de greu de
condiţiile istorice vitrege, care include în calitate de elemente
intrinseci ale culturii politice a popoarelor respective – polonezi,
români, ucraineni ş. a. – dimensiunile conştiinţei naţionale,
problematica statului unitar, continuitatea idealurilor naţionale. Are
perfectă dreptate Wladislaw Markiewicz când prin cultură politică
înţelege acele elemente, istoriceşte constituite, în cultură, luată
global, care vizează valorile recunoscute şi aşteptate de către o
colectivitate dată, referitoare, în primul rând, deşi nu exclusiv, la
sistemul puterii de stat. Astfel cultura politică ni se prezintă ca un
efect al procesului istoric îndelungat şi un produs al coabitării
sociale, schimbătoare în timp. Asemeni altor valori culturale,
valorile culturii politice se subordonează legilor moştenirii culturale,
în sensul că valorile se subordonează liniilor dominante de acţiune
din cadrul unui model cultural, se obiectivează sub forma unor
norme de comportament, a unor obiceiuri, instituţii şi organizaţii
politice care influenţează, orientează şi controlează comportamentul
politic al membrilor unei comunităţi naţionale. Ca model de
194
comportament – atitudini şi orientări politice individuale – indus de
modelele culturale, cultura politică poate fi considerată
metasocializare politică, în sensul că atât agenţii, cât şi subiecţii
socializării nu pot depăşi orbitele gravitaţionale ale modelului.
Cultura politică reflectă în conştiinţa (şi subconştiinţa)
oamenilor fenomene temeinice ale vieţii spirituale, proprii
formaţiunilor sociale, în primul rând, naţiunilor, statelor,
civilizaţiilor din care fac parte. Necătând la faptul, că ea reprezintă
un sistem relativ integru al valorilor, al normelor, al standardelor şi
al modelelor aceasta nicidecum nu exclude neomogenitatea internă a
culturii politice, existenţa în ea, într-o măsură mai mare sau mai
mică, a unor elemente autonome apreciate prin termenul subcultură.
Diversele grupuri sociale din care este compusă societatea –
naţionale (de exemplu minorităţi etnice), sociale (pături, clase),
demografice (tineret, oameni de vârstă medie, de vârstă înaintată),
politice (elite politice, lucrătorii instituţiilor de stat), religioase
(creştinii, budiştii, islamiştii, etc.), locale (urban, rural, capitală), etc.
îşi au particularităţile sale în perceperea (înţelegerea) libertăţii,
democraţiei, puterii, statului ş.a.m.d. manifestă diferit activism
politic. Adică, sistemul de valori şi formele de conduită a acestor
grupuri sociale se deosebesc considerabil de cultura politică
dominantă în societatea dată.
Cultura politică este o formaţiune foarte bogată după
conţinut, ce include toate orientările omului asupra întregului
ansamblu dintre cele mai principale fenomene politice şi, e natural,
că cultura politică nu poate fi o sumă a subculturilor politice, a
grupurilor sociale, care au fost enumerate mai sus. Cultura politică
îmbină în sine cei mai stabili, tipici indici, ce caracterizează
conştiinţa politică şi comportamentul majorităţii populaţiei, acele
stereotipuri politice care domină, care sunt mai frecvenţi în
societatea dată. Anume această cultură este cultura politică a
societăţii şi are caracter structural. În dependenţă de criterii
structurizării pot fi evidenţiate şi elementele corespunzătoare, sau
părţile componente ale culturii politice. În literatura politologică se
folosesc diferiţi criterii şi se propun diferite structuri şi elemente.
Ne vom referi doar la structura culturii politice propusă de
cercetătorul german N. Koaze. În cadrul culturii politice el
evidenţiază următoarele domenii sau elemente foarte importante:
195
 Orientările, care vizează atitudinea faţă de sistemul politic în
întregime: identificarea naţional-statală, atitudinea faţă de orânduirea
de stat, de instituţiile politice, elitele politice, partidele politice, etc.
Această orientare stă la baza definirii sistemului politic ca fenomen
legitim sau nelegitim.
Orientările, care reflectă atitudinea de politica curentă:
aprecierea rezultatelor activităţii sistemului politic şi subiecţilor
(actorilor) principali ai vieţii politice – partide politice, instituţii
politice, lideri politici concreţi.
Orientările faţă de procesele politice organizate conştient,
inclusiv participarea la alegeri, în viaţa politică cotidiană şi
asigurarea prin aceasta funcţionalitatea structurilor politice:
organizaţii, partide, norme, legi, etc.
Orientările faţă de sine însăşi ca subiect a politicii:
cunoaşterea drepturilor şi obligaţiunilor sale, autoaprecierea
competenţei politice ş.a.
E posibilă şi o altă structurizare a culturii politice, folosind şi
alte criterii.
3. Socializarea politică
Formarea culturii politice este un proces destul de îndelungat. El
începe în copilărie, aproximativ pe la vârsta de 3-5 ani. Conform
părerii politologului elveţian contemporan A. Kolberg socializarea
politică se realizează în procesul plăzmuirii moral-cognitive a
personalităţii şi include trei etape:
preconvenţială. Acestei etape e caracteristic egocentrismul
vădit şi perceperea individualistă a lumii. Sub influinţa familiei în
acest timp la copil se formează identitatea individuală şi componenţii
general cognitivi, intelectual şi etici a conştiinţe, inclusiv atitudinea
faţă de putere, supunere, conform scării ierarhice, etc.;
convenţială (în genere perioada de viaţă şcolară). La această
etapă individul îşi dă seama de legătura sa cu societatea, cu
elementele ei şi cu politica. În acest răstimp se obţin şi anumite
cunoştinţe politice, se formează identitatea politică şi orientările
politice de bază ale personalităţii;
postconveţială. Această etapă se caracterizează prin formarea
poziţiei morale şi critice proprii, care poate fi apreciată ca generator
al conduitei politice. Ea semnifică formarea personalităţii politice.
Din acest moment omul e capabil să se manifeste ca cetăţean de
196
valoare, important, care nu numai a asimilat, a însuşit valorile şi
normele sociale, dar şi apreciază critic realităţile politice şi exercită
asupra lor o anumită influinţă proprie şi destul de activă.
Aşadar, socializarea politică reprezintă un proces de lungă
durată pe parcursul căruia omul însuşeşte, asimilează valori, norme,
orientări politice şi modele corespunzătoare de comportare, ce-i
permit să corespundă cerinţelor şi aşteptărilor prezentate omului de
către societate, partid politic, instituţie, colectiv. Acest proces are
două laturi:
Însuşirea cerinţelor societăţii;
Formarea calităţilor şi capacităţilor ce-i permit să corespundă
acestor cerinţe. În mersul socializării politice omul se acomodează la
societate şi interacţionează cu ea.
Socializarea politică include atât procesele direct şi
nemijlocit orientate la formarea personalităţii cu ajutorul instituţiilor
sociale (instituţiile preşcolare, şcoala, universitatea, instituţii de
învăţământ politic, etc.) cât şi influenţa stihiinică a factorilor
mediului înconjurător (grupuri neformale, de serviciu, retrăirile, care
reflectă experienţa personală a participării şi reflectării asupra
diverselor evenimente politice, etc.).
Socializarea politică reprezintă un element necesar de
menţinere şi reproducere şi concomitent de refacere şi perfecţionare
a sistemului politic, deoarece ea pregăteşte cetăţenii pentru a
îndeplini sarcinile, regulile, obligaţiunile politice corespunzătoare:
ale cetăţeanului, alegătorului, membrului de partid, membrului
sindicatului, etc. În acelaşi timp socializarea politică e importantă
pentru însăşi personalitate, deoarece socializarea îi permite să se
adapteze la politică, să însuşească valorile, normele şi regulile ei şi,
incluzându-se în viaţa politică, să-şi realizeze cu ajutorul puterii
politice propriile interese care sunt foarte variate.
Aşadar, includerea individului în viaţa politică se realizează
sub influenţa unui şir de subiecte a socializării politice. La ele se
referă familia, instituţiile preşcolare, şcoala şi alte instituţii de
învăţământ, grupuri primare (grupuri de aceeaşi vârstă, de rudenie,
de clanuri, etc.), instituţiile speciale de învăţământ politic (exemplu:
societăţi şi fonduri de iluminare politică), instituţiile politice,
organizaţiile de tineret, feministe, ale veteranilor, asociaţiile
oamenilor de creaţie, societăţile religioase, etc.
197
 Instituţiile socializării politice se folosesc de către stat şi de
alţi subiecţi politici (mişcări politice, partide politice, lideri politici)
cu scopul de a introduce una sau altă cultură politică, de a forma un
tip concret de personalitate politică. Acesta poate fi un cetăţean
activ, cu convingeri democratice şi poziţii sociale critice, sau
conformist politic, cu dominare în conştiinţa lui a
consumatorismului, sau şi o persoană apolitică, sau naţionalist
înveterat, sau patriot adevărat, sau cosmopolit.
Socializarea politică ale cetăţenilor este un fenomen şi
concomitent sarcină de importanţă socială majoră. De caracterul
sănătos şi conţinutul bogat al acestui proces depinde în mare măsură
caracterul, conţinutul, calitatea masivului uman încadrat în
activitatea politică profesionistă, şi deci funcţionalitatea sistemului
politic, stabilitatea orânduirii politice şi în genere a orânduirii
sociale.
Socializarea politică depinde direct de apartenenţa la o
generaţie anumită, influenţa căreia se manifestă mai întâi de toate
prin includerea generaţiei lor în viaţa şi procesul politic. În multe
ţări, de exemplu, subcultura specifică a tineretului în mare măsură
determină valorile şi standardele comportării politice, care suportă
influenţa modei şi mass-media contemporană: subcultura generaţiei
de vârstă medie, care, în majoritatea cazurilor, doresc echilibru în
societate, linişte, condiţii normale de activitate; subcultura
pensionarilor, care în ultimul timp, numărul lor evident creşte, şi
bineînţeles, creşte şi influenţa lor, care determină valorile şi regulile
trecutului nu tocmai îndepărtat, cu amintirile unei vieţi liniştite,
îndestulate, fericite, iar astăzi nemulţumiţi de schimbările ce au loc
în societate, de relaţiile noi între oameni.
În condiţiile contemporane o influenţă puternică şi crescândă
asupra procesului de socializare politică o acordă mass-media, şi în
primul rând, televiziunea. Cu intrarea diferitor ţări în etapa de
informatizare, mass-media devin nu numai agentul principal al
socializării politice dar şi reglator al întregului proces politic.
Din cele ce a fost spus în cadrul acestei prelegeri vom face
unele concluzii.
Mai întâi de toate subliniem că cultura politică în epoca
noastră este rezultatul însuşirii cunoştinţelor bogate, tezaurului
politic a civilizaţiei, învăţământului politic, ale conştiinţei politice
198
introduse în activitatea concretă, creativă, de transformare a vieţii
materiale şi spirituale. Formarea culturii politice reprezintă o
activitate umană în numele omului şi umanităţii.
Cultura politică poate fi percepută ca o noţiune cumulativă
generală, care include ansamblul închipuirilor, perceperilor,
cunoştinţelor despre universul politic al subiecţilor sociali şi locul
acestora din urmă în acest univers, formele de implicare ale lor în
ceea ce se numeşte proces politic. Ea reprezintă întreaga reţea de
orientări, atitudini, convingeri şi valori prin care individul se
raportează la sistemul politic.
În elaborarea problematicii ei şi-au adus prinosul mai mulţi
cercetători, printre care: G. Almond, S. Verba, B. G. Powell, L. W.
Pye ş.a.
Analizată structural ea include mai multe elemente
componente, şi anume: cognitiv, axiologic, creativ, praxiologic,
comunicaţional, din care putem deduce că ea este chemată să
răspundă mai multor funcţii.
În literatura de specialitate domină clasificarea culturii
politice în: 1. parohială, sau locală, provincială; 2. de supunere, sau
de subordonare; 3. participativă, fiecare din ele avându-şi
particularităţile sale.
Pentru societăţile care parcurg tranziţia la democraţie
fomarea unei culturi politice participative capătă o însemnătate
majoră, de ea depinzând atât tempurile cât şi calitatea reformelor,
rezultatele modernizării.

199
 Chestionar pentru examen

Ştiinţa despre politică.

Apariţia şi dezvoltarea cunoştinţelor politologice. Tradiţia
politologică a sociologiei moldoveneşti.
Sferele principale ale vieţii sociale, interacţiunea lor.
Sfera politică a vieţii sociale. Locul, rolul şi legătura ei cu alte sfere.
Revoluţia tehnico-ştiinţifică şi politica.
Esenţa şi trăsăturile principale ale sistemului politic.
Structura sistemului politic.
Instituţiile de bază ale sistemului politic. Particularităţile sistemului
politic al societăţii în R.M.
Generalul şi particularul în sistemul politic.
Statul – element central al sistemului politic.
Regimul politic: esenţa şi varietăţile principale.
Democraţia ca valoare general umană.
Democratizarea ca proces politic.
Formele de guvernare: istoria şi actualitatea.
Republica preşedinţială şi parlamentară: generalul şi distinctivul.
Structura statului: esenţa şi varietăţile.
Statul democratic bazat pe drept. Principiile şi trăsăturile lui.
Organizaţiile social – politice ca element al sistemului politic.
Legea R. M. cu privire la partide şi alte organizaţii social – politice
(adoptată la 17. 09. 91).
Sistemul partidist. Monopartidismul şi pluripartidismul.
Asociaţiile social – politice la etapa actuală în R. M.
Activitatea politică: subiectul, caracterul, particularităţile.
Strategia şi tactica politică.
Politica şi morala.
Importanţa şi funcţiile liderismului politic.
Liderul şi masele.
Politica internă. Esenţa şi trăsăturile ei caracteristice.
Direcţiile principale ale politicii interne.
Politica socială. Problema atitudinii faţă de intelectualitatea tehnico
– inginerească.
Politica agrară. Esenţa, importanţa, aspectele actuale (exemplul
R.M).

200
Politica ecologică. Esenţa, importanţa, aspectele actuale (exemplul
R. M.).
Politica demografică. Esenţa, importanţa, aspectele actuale
(exemplul R. M.).
Politica tehnico – ştiinţifică: esenţa şi importanţa ei.
Conţinutul şi problematica politicii externe.
Principiile şi direcţiile principale ale politicii externe a R. M.
Situaţia internaţională şi necesitatea gândirii politice noi.
Cultura politică: esenţa, nivelurile, structura.
Căile de formare a culturii politice a personalităţii.
Cultura politică ca component al profitului social – profesional al
inginerului.
RM - stat European: situare, probleme, perspective.
Calea RM spre UE: declaraţii, politică, angajamente.
RM în cadrul programelor europene (APC, TACIS, Pactul de
Stabilitate pentru Europa de Sud-est)

201
 Bibliografie selectivă

Călin Vâlsan. Politologie.- Bucureşti: Editura Economică, 1997

Emil Răcilă, Călin Vâlsan. Politologie.-Bucureşti: Eitura ASE -
2003
Raisa Radu. Politologie. -Bucureşti: Editura ASE, 2002
Marin Voiculescu. Politologie.-Bucureşti: Editura Victor, 1998
Marin Voiculescu. Tratat de politologie. – Bucureşti: Editura
Universitară, 2002.
Ion Mitran. Politologia în faţa sec. XXI. – Bucureşti: 1997.
Fisichella Dominico. Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teoriii.
Trad. de Victor Moraru - Chişinău: USM, 2000.
Politologie. Prelegeri la cursul universitar în IY părţi.- partea I-a şi a
II-a, Chişinău, USM, 1993, partea a III-a, 1995, partea IY, 1997.
Zavtur A., Pârţac Gr., Tomozei T., Varzari P. Studiu în ştiinţa
politicii.- Chişinău, 2001
Nicolae Enciu. Politologie. Curs universitar. – Chişinău: Ed. Civitas,
2005.
F. Popescu. Politologie.- Chişinău: Centrul Tehnologii
Informaţionale, 1999
Platon Fruntaşu, Gheorghe Rusnac. Republica Moldova pe calea
democratizării.- Chişinău, 1999
Ăndriu Heivud (Andrew Heywood). Politologhia. Perevod s
angliiscogo, pod redacţiei prof. G. G. Vodolazova i doţ. V. Iu.
Beliscogo. Iu N I T I, Moscva, 2005
Muhaev R.T. Politologhia. Ucebnic dlea vuzov., Moscva, 2003
Osnovî politicescoi nauchi. ciasti I, ciasti II. Ucebnoe posobie dlea
vîsşih ucebnîh zavedenii pod redacţiei prof. V. P. Pugaceova.-
Moscva, 1995
Pugaceov V. P., Soloviov A. I. Vvedenie v politologhiiu.- Moscva,
Izdatelistvo Aspect Pres, 1996
Belov G. A. Politologhia. Ucebnoe posobie.- Moscva,1995
Gadjiev C. S. Vvedenie v politicescuiu naucu. Ucebnic dlea vîsşih
ucebnîh zavedenii, 2-e izdanie,- Moscva, Logos, 1997
Zeorchin D. P. Osnovî politologhii. Curs lecţii, Rostov-na-Donu,
1997
Politologhia. Ucebnoe posobie. Pod redacţiei professora M. A.
Vasilica, 2-e izdanie,- Sanct-Peterburg, 1999
202
Panarin A. S. Politologhia. Ucebnic,- Moscva, Prospect, 2000
Politicescaia ideologhia. Ucebnoe posobie dlea studentov.-
Kemerovo, 1997
Radughin A. A. Soţiologhia. Curs lecţii.- Moscva, 2001
***
Dicţionar Oxford de politică.- Bucureşti: Editura Univers
Enciclopedic,2001
Dicţionar de analiză politică. Jack C. Plano, Robert E. Riggs,
Helenan S. Robin.- Bucureşti: Ecce Homo, 1993
Tămaş Sergiu. Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura
civică. Bucureşti: Ed. a II-a, 1996.
Ghid de idei politice, Bucureşti, Editura Pantera,
1991
Mică enciclopedie de politologie. Coordonator: Ov. Trăsnea.-
Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977
Politologhia. Ănţiclopediceschii slovari. Obşceaia redacţia prof.
M.N.Marcenco,- Moscva, Zerţalo, 1997
Politologhia. Cratchii ănţiclopediceschii slovari-spravocinic. Rostov-
na-Donu, Fenix, Moscva Zevs, 1997

203
 Cuprins
Introducere 2
Tema 1. Obiectul politologiei 4
Tema 2. Politica în viaţa socială 14
Tema 3. Puterea politică 25
Tema 4. Sistemul politic 37
Tema 5. Statul 48
Tema 6. Democraţia ca formă de organizare politică a societăţii
Concepţiile contemporane ale democraţiei 74
Tema 7. Partidele politice 88
Tema.8.Liderismul politic 101
Tema 9. Activitatea politică şi participarea politică 111
Tema 10. Dimensiunile umane ale politicii 124
Tema 11. Procesul politic 139
Tema 12. Conflictul politic şi căile soluţionării lui 154
Tema 13. Modernizarea politică 163
Tema 14. Politica internă şi internaţională 178
Tema 15. Cultura politică 188
Chestionar pentru examen 200
Bibliografie selectivă 202

204
 Politologie

Ciclu de prelegeri pentru învăţământul cu frecvenţă redusă

Autori: Ion Vanghel

Manole Cartofeanu
Sergiu Tihun

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Bun de tipar 12.09.07. Formatul hârtiei 60x84 1/16.
Hârtie ofset. Tipar Riso. Tirajul 500 ex.
Coli de tipar 13,0 Comanda nr.113
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
U.T.M., 2004, Chişinău, bd. Ştefan cel Mare, 168.
Secţia Redactare şi Editare a U.T.M.
2068,Chişinău, str. Studenţilor, 9/9.

205
 Universitatea Tehnică a Moldovei

Politologie

Ciclu de prelegeri pentru învăţământul cu frecvenţă redusă

Chişinău
U.T.M.
2007

206