UNIVERSITATEA „TRANSILVANIA” din BRAŞOV

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

Catedra de management şi Informatică Economică

CURS DE GEOPOLITICĂ

AUTOR : Prof. univ .dr. Petrişor Mandu

 BRAŞOV 2007
INTRODUCERE
Acest curs constituie o încercare de a conduce pe cititor dincolo de graniţele naţionale într-
un spaţiu geopolitic şi geostrategic complex, de unde, să se poată întoarce în zona de interes a
României. Printr-un minimum necesar de date informative, conţinutul lucrării se concentrează
asupra tendinţelor geopolitice şi geostrategice ale lumii contemporane care vor proiecta lumea
viitorului, o lume a “schimbării prin confruntare”.
Nu întâmplător am deschis prezentul volum cu unele principii şi concepte care au rolul de a
orienta cu mai multă uşurinţă pe cititor şi a-i stimula interesul pentru aceste domenii, mai greu
accesibile. Ideile care au stat la baza acestei lucrări au fost exprimate la cursurile de “Politologie” şi
“Geostrategie” precum şi în cadrul conferinţelor desfăşurate în faţa generosului auditoriu al
“Academiei Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene”. În plus, am avut privilegiul să particip la discuţii pe
marginea acestor teze în mai multe ţări, printre care Germania, Franţa, Belgia, Grecia, Slovacia,
Cehia, Ucraina, Polonia, Bulgaria, Ungaria. Aceste discuţii m-au pus faţă în faţă cu personalităţi din
conducerea unor prestigioase instituţii de învăţământ şi cercetare de pe urma cărora am beneficiat
enorm.
Munca mea la această carte a beneficiat mult de contribuţia substanţială adusă domeniului
“gestionării crizelor” de către distinşii colegi din Academia de Înalte Studii Militare precum şi de
mediul colegial şi încurajator al instituţiei pe care o conduc.
Subiectul lucrării analizează, cu preponderenţă, evenimentele ce au urmat dezamorsării
“conflictului ideologic” care ţinea de o jumătate de secol omenirea sub teroarea războiului rece.
“Scenariul maltez” nu putea fi decât opera comună a celor doi parteneri (care deţineau bipolaritatea
lumii) în căutarea unui nou echilibru menit să susţină sistemul de putere pe care-l dominau
avantajos. Tendinţele de fond care au dictat aranjamentele de la Malta, deşi erau foarte limpezi, au
generat evenimente ulterioare care, pentru o perioadă determinată, au avut o oarecare autonomie,
chiar în interiorul zonelor de influenţă. Se pare că ambii parteneri au subapreciat la fel de grav
procesele de eroziune existente în sferele de influenţă, domnul Gorbaciov neprevăzând potenţialul
exploziv în URSS, iar domnul Bush neanticipând apetiturile partenerilor săi europeni. Eliberarea
Estului a destrămat structurile Pactului de la Varşovia, însă a afectat decisiv şi caracterul atlantic al
apărării Vestului, apărare ce va fi gestionată de o Europă tot mai sigură pe sine, dominată net de
marile puteri europene. Europa a avut şi va avea, neîndoielnic, un scenariu propriu de emancipare a
Estului în care vectorul de putere, angajat în schimbare, îl reprezintă miza economică, folosită cu
iscusinţă de Germania. Mai mult ca sigur, Europa va suferi, în continuare, un proces de schimbare,
dureros, periculos dar şi promiţător. În ultimii ani, am constatat cu deosebit interes, că în multe ţări,
inclusiv în România, asistăm la un adevărat reviriment al abordărilor de tip geopolitic şi

2
geostrategic. Opinia publică, specialiştii, politicienii şi militarii au preluat deja, în limbajul lor,
concepte, sintagme şi idei specifice acestui tip de abordare. Se vorbeşte din ce în ce mai mult de
context geopolitic, regiune geopolitică, situaţie geopolitică, geostrategie, zona geostrategică,
geoeconomie, geocultură, etc. Prefixul “geo” apare, cu predilecţie, atunci când se au în vedere spaţii
mai întinse, atunci când problemele regionale sunt încadrate în contextul politic specific sau când
chestiunile economice sunt abordate cu metodele geografice.
Apetitul opiniei publice româneşti şi europene, în general, pentru informaţia cu caracter
geografic, nu este atât de mare precum apetitul pentru informaţia cu caracter politico-militar. Opinia
publică şi chiar armata au fost multă vreme intoxicate cu un anumit mod de prezentare a politicii
internaţionale, fără perspectiva de a interpreta lumea cu mijloacele cele mai adecvate, atât pe
verticală cât şi pe orizontală. Avem de recuperat, în întregime, moştenirea şcolii geopolitice
româneşti interbelice, recunoscută ca una dintre cele mai puternice existente pe plan mondial.
Secolul xx a avut un sfârşit dificil şi urât. După căderea blocului comunist, în ciuda tuturor
convenţiilor şi tratatelor, sfidând uneori însăşi criteriile economice şi natura proprietăţii, lumea
viitorului se dezbină pe criterii religioase mascate elegant în expresia diferenţelor de cultură şi
civilizaţie. Lumea de azi trece, cu siguranţă, printr-o acută criză de identitate. Regiunile bogate nu
se mai pot identifica cu cele sărace, minorităţile etnice sau religioase stimulate de mirajul
autonomiei, ignoră realitatea istorică şi geografică, focarele generatoare de conflicte armate sunt
prezente în fiecare zonă geostrategică. Pornind de la aceste realităţi, total nefavorabile, visul
omenirii de a trăi în pace, înţelegere şi prosperitate, în interiorul frontierelor naţionale, am insistat,
în conţinutul cursului, asupra unor teme cum sunt: gestionarea şi prevenirea crizelor; criza
identităţii europene; statul naţiune încotro; situaţia geopolitică şi geostrategică a României; zone de
risc şi conflict pe teritoriul fostei URSS; tendinţe geopolitice şi geostrategice la începutul mileniului
al III-lea; NATO, Serbia şi războiul virtual; criza arabă şi fundamentalismul islamic; Asia de sud-
est la început de mileniu; tendinţe geopolitice şi geostrategice în zona Euroatlantică; evoluţii
geostrategice în America Latină şi zona Caraibeană; Peninsula Balcanică, poligon de experienţe
militare; războiul mediatic în spaţiul de conflict informaţional, etc.
Acest curs nu poate fi considerat drept o operă de ştiinţe sociale. Prin conţinutul lui se
doreşte a fi o interpretare a evoluţiei geopoliticii în contextul actual internaţional şi, cu unele
previziuni, pentru un interval de timp destul de apropiat. Acest spaţiu temporal din imediata
vecinătate a lumii de azi se anunţă deosebit de confuz şi tensionat, ceea ce ne îndeamnă să-i dăm
francezului André Marlaux tot mai multă dreptate “Secolul următor va fi religios sau nu va fi
deloc”. Dedic cursul acelor studenţi care cred cu putere şi profundă sinceritate în eonul naţiunii
române care la începutul mileniului III îşi va redobândi puterea economică, prestigiul internaţional,
prosperitatea şi pacea socială.

3
 Braşov,Octombrie ,2009

4
 CURSUL 1

GEOGRAFIE, GEOPOLITICĂ, GEOSTRATEGIE-

CONCEPTE ŞI PRINCIPII
Într-un viitor apropiat, toate naţiunile lumii vor deveni,
sau se vor strădui să devină rude între ele. Dacă Şefii de
state şi Guvernele nu vor depune eforturi să instaureze
pacea, liniştea şi bunele relaţii, nici o naţiune nu va fi în
siguranţă . Toate evenimentele din această lume confirmă
acest adevăr.
P. Mandu

PLANUL CURSULUI

INTRODUCERE
1.GEOGRAFIE,GEOPOLITICĂ,GEOSTRATEGIE, TERMENI ÎN SCHIMBARE
2. ŞTIINŢA DE A GÂNDI SPAŢIUL

Obiectivele cursului: aprofundarea principalelor probleme teoretico- ştiinţifice cu privire la

definirea termenilor, evoluţia conceptului de „Geopolitică”, obiectul de studiu al Geopoliticii,
rezultatele cercetării cu privire la studiul spaţial al Planetei; înţelegerea atuurilor geopolitice ale
României sub aspectul intereselor naţionale.

Bibliografie recomandată:
Ilie Bădescu şi Dan Dungaciu, Sociologia şi Geopolitica Frontierei, Ed. Floarea Albastră,
Bucureşti, 1994, pag.74-87.
E. Emandi, Gh. Buzatu, V. Cucu, Geopolitica,Ed. S. C. Dosoftei S. A., pag.290-311.
P. Mandu, Curs de Geopolitică,pag.1-39

5
 1. GEOGRAFIE, GEOPOLITICĂ, GEOSTRATEGIE. CONCEPTE ŞI PRINCIPII
Geografie, geopolitică, geostrategie, sunt trei termeni diferiţi care au un prefix comun,
„geo”, derivat din cuvântul grecesc „ge” care semnifică pământ.
Etimologic, geografia semnifică reprezentarea grafică a pământului, formalizarea lui
grafică prin linii şi semne, imagini picturale şi desen.
Aşa cum afirma Ferdinand Braudel, „geografia” pare a fi studiul spaţial al societăţii, sau
studiul societăţii cu ajutorul spaţiului. După expresia geografului Ives Lacoste 7 „prea mare”, iar
cunoaşterea acesteia este încă lovită prea des de anatema potrivit căreia aici nu ar fi nimic de
înţeles, ci totul ar trebui memorat pe de rost. În ciuda acestor carenţe epistemologice confirmate,
ştiinţa geografiei revendică, pe bună dreptate o metodologie critică şi un raţionament disciplinar
propriu, urmând ca ambele să se unească pe viitor într-o expresie nouă: ştiinţa de a gândi spaţial.
Geopolitica este teoria dependenţei evenimentelor politice pe teritoriul geografic. Această
teorie îşi are originea sigură în geografie, îndeosebi în geografia politică. Geopolitica, aşadar, ar fi
ştiinţa care furnizează indicaţii pentru acţiunea politică şi se dovedeşte a fi un îndreptar în viaţa
politică.
Fondatorul geopoliticii este Victor Kjelleu (1864-1922) care a ridicat geopolitica la rangul
de ştiinţă concepută ca o unitate politică formată din cinci componente: topopolitica (aşezarea,
fizionomia şi configuraţia statului); ecopolitica (analiza statului ca gospodărie, proprietate);
demopolitica (analiza statului ca popoir, neam); kratopolitica (analiza statului ca formă de
guvernământ); sociopolitica (analiza statului ca societate). KJELLEU spunea că politica externă a
unui stat va apare pe plan internaţional, în raport cu cele cinci feţe geopolitice: ţară, neam,
gospodăria naţiunii, structura socială şi forma de guvernământ.
Şcoala germană de geopolitică, reprezentată de Friederich Ratzler (1844-1904) şi Karl
Haushofer (1869-1946) defineşte geopolitica “ştiinţa care se ocupă cu analiza statului din punct de
vedere al instinctului de expansiune, izvorât dintr-un complex de temeiuri mai ales geografice”1
Acest instinc de expansiune presupunea pentru statul german şi un “spaţiu vital” susţinut de
reprezentanţii de marcă ai geopoliticii germane care scoteau în evidenţă şi argumentau existenţa
unor legi ale “creşterii spaţiale”.Astfel, Haushofer relua o abordare geografică a geopoliticii
germane, prin introducerea conceptului de “hotar natural” ce nu mai avea la bază considerente de
securitate ci desemna limita spaţiului vital. Se relua, totodată, teza potrivit căreia, datorită
condiţiilor climatice, există state pasive şi state active, deci state obiecte ale expansiunii, spre
deosebire de altele care sunt obiecte ale expansiunii.
Acelaşi reprezentant de seamă al şcolii germane de geopolitică afirma că geopolitica e tot
ceea ce se poate şti astăzi despre o ţară, privită ca piesă sau ca organism în angrenajul politic
7
Ives Lacoste, La geographie ça sert d′ abord afaire la querre, Paris, Maspero, 1978.
1
Karl Haushofer, De la geopolitique, Paris, Foyard, 1986, pag.185

6
mondial. Geopolitica se poate denumi, după Haushofer şi prin termenul de “geografie dinamică”,
caracterul activ al acesteia decurgând din influenţa mediului asupra acţiunii omului, asupra formării
chiar a raselor, asupra aspectului, a împletirii şi succesiunii evenimentelor.
Geopolitica, aşadar, ar fi ştiinţa care se ocupă de analiza statului pe temeiuri geografice.
La început şcoala franceză a marginalizat obiectul geopoliticii apreciind-o plină de “patimă
şi de inexactităţi”, adică o ştiinţă care nu este valabilă pentru toată lumea ci numai pentru germani
şi Germania. Aceste idei le explică, de pildă, Jacques Ancel şi Albert Demangean care considerau
geopolitica tot una cu geografia politică.
Şcoala franceză de geopolitică, ea însăşi este în măsură covârşitoare creată prin reacţia la
înaintarea frontierei germane.2
Ea a avut prin părintele geografiei franceze, Vidal De La Blanche3, propriul punct de vedere
în care omul trece acum în prim-plan, devine “un factor geografic”, care are iniţiative faţă de
mediul în care avoluează şi pe care-l transformă în interesul său.
“Pe urmele sale, întreaga antropologie şi geografie franceză va aşeza individul pe o altă
ierarhie decât cea care-i era hărăzită în concepţia întregii geopolitici germane”4.
La începutul monumentalei “Tableau de la geographie de la France”, publicată în 1903,
Vidal de la Blanche nu uită să invoce cuvintele lui Michelet “Franţa este o persoană. O
individualitate geografică nu este un lucru dat dinainte de natură. Un ţinut este un rezervor unde
dorm energii pe care natura le-a depozitat în germeni, dar utilitatea lor depinde de om”. Aşa se
formează naţiunile.5
Şcolile britanică şi nord-americană şi-au elaborat conceptul de geopolitică aproape
independent de concepţiile germană şi franceză. Sub aspect teoretic, acestea şi-au fundamentat un
alt mod de a aborda problema raportului dintre factorul geografic şi relaţiile dintre state. În 1883,
cu ocazia sărbătoririi a patru sute de ani de la descoperirea Americii, tânărul profesor de la
Universitatea din Wisconsin, James Jackson Turner6 expune la şedinţa festivă a Asociaţiei
Americane de Istorie, faimoasa comunicare “Semnificaţia frontierei în istoria americană”.
Pentru prima oară în analiza esenţei şi specificului civilizaţiei americane, Turner a avansat
teza diferenţelor între civilizaţia americană şi europeană. Forţa de penetrare a tezei se explică, în
primul rând prin adecvarea sa la un “orizont de aşteptare.

2
C.Raffestin, Pour une geographie du pouvoir, Librairies techniques (LITEC), Paris, 1980, pag.
14-15.
3
Vidal de la Blanche, Principes de Geographie Humaine, Librairie Armand Colin, Paris, 1922.
4
I., B\descu, D., Dungaciu, Sociologia [i geopolitica frontierei, Editura Floarea Albastr\,
Bucure[ti, 1995, pag. 62.
5
J. Ancel, Geopolitique, Libraire Delgrave, Paris, 1936, pag. 104.
6
F.J. Turner, The Significance of the Frontier in the American History, Chicago, 1883

7
 În viziunea lui Turner, instituţiile americane n-au evoluat pur şi simplu dintr-un “germene”
medieval, diferenţele majore dintre poporul american şi popoarele europene avându-şi sursa în
experienţele frontierei.
“Particularităţile instituţiilor americane constau în faptul că ele au fost constrânse să se
adapteze, ele însele, schimbărilor unui popor în expansiune, schimbărilor implicate de traversarea
unui continent, de cucerirea unor teritorii virgine şi de dezvoltarea în fiecare arie a unei vieţi
urbane complexe pornindu-se de la condiţiile economice şi politice primitive ale frontierei. (...)
Astfel, dezvoltarea americană nu este o simplă înaintare liniară, ci implică o continuă reîntoarcere
la condiţiile primitive în cadrul (pe linia) unei frontiere care înaintează continuu şi antrenează o
nouă dezvoltare pentru această arie”7.
Noutatea concepţiei avansate de Turner a captat pentru o vreme îndelungată gândirea socială
americană. M. Kohem, Morton, White, A.W. Small, Alfred T. Mahan sunt numai câteva nume de
autori care au preluat paradigma lui Turner utilizând-o în scrierile lor. Ultimul a fundamantat noul
statut ştiinţific al geopoliticii apelând la geostrategie. Acesta spunea că obiectivele urmărite de
geopolitică au mai mult o valoare operaţională, ele urmând clasificarea statelor într-un sistem al
relaţiilor de putere.
Geograful engles Halford J. Machinder (1861-1942) considera geostrategia după
fundamentul geopoliticii. În schimb, preciza că sfera acestui concept nu se identifică cu totalitatea
elementelor care intră în componenţa factirului geografic.
Între anii 1939-1945 se cristalizează şi în ţara noastră o şcoală românească de geopolitică în
frunte cu Ioan Conea, Simion Mehedinţi, Mihai David, Vintilă Mihăilescu. Tot în perioada
menţionată se editează şi revista “Geopolitica şi geoistoria” moment ştiinţific deosebit în care
identitatea culturală neolatină trebuia marcată dar şi remarcată de unele foruri internaţionale pentru
a le atrage atenţia că aproximativ 1/3 din teritoriul românesc era anexat de ţările vecine.
Fondatorul incontestabil al geopoliticii româneşti a fost profesorul şi geograful Ion Conea
(1902-1974). El considera geopolitica o ştiinţă în devenire “Ştiinţă a zilei” care îşi propunea obiect
de studiu “mediul politic planetar”, adică jocul politic dintre state. Acest mediu politic trebuia
urmărit şi definit pe temeiuri geografice. De asemenea, geopolitica urmăreşte să ne prezinte şi să ne
explice “harta politică”, aceasta reprezentând în concepţia lui Conea obiectul geopoliticii.
Reputatul geograf român susţinea că “geopolitica mâine va fi istorie aşa cum istoria oriecărei
epoci din trecut a fost geopolitică pentru timpul şi în timpul când se petreceau faptele pe care noi le
privim astăzi ca istorie”.8

7
Op. cit. 7
8
I. CORNEA, Geopolitica, o [tiiin]\ nou\, ;n Revista Sociologie Rom=neasc\ nr. 9-10, an II, 1937 [i
republicat ;n culegerea Geopolitica, Editura Ramuri, 1940.

8
 Conea leagă naşterea geopoliticii de un proces pe care astăzi îl denumim cu un termen intrat
recent în limbajul geopolitic - globalizare.
Statului politic şi economic al planetei se schimbă de la o zi la alta, toată lumea identifică,
verifică şi cercetează hărţi, compară ţări şi imperii.
“Conştiinţa omului modern se pătrunde tot mai mult de un fel de duh geografic”, va scrie
Ion Conea. Omenirea începe treptat să resimtă statutul de “cetăţean al pământului întreg”. Nici un
stat nu mai trăieşte singur, diplomaţii, oamenii de cultură, analiştii, şefii de state gândesc astăzi,
total, continental şi planetar.
Geopolitica este necesar să fie scrisă de oameni de ştiinţă şi să o înveţe diplomaţii, oamenii
de stat, conducătorii.
În linii generale, astfel se prezintă evoluţia conceptului “geopolitică” în ultimul secol.
Tabloul actual al definiţiilor şi obiectivelor urmărite nu este încheiat şi, atât timp cât va
exista omenirea în spaţiul ei geografic şi cu viaţa ei ei social-politică proprie, teoriile despre
geopolitică vor fi mereu deschise. Important este a preciza, în concluzie la acest concept, câteva
dintre obiectivele actuale urmărite de geopolitică şi care, de fapt, alcătuiesc conţinutul obiectului ei
de studiu: întreaga politică externă a statelor şi complexitatea sistemelor de relaţii dintre ele sunt
modelate, în principal, şi de particularităţile geografice; geopolitica nu se reduce doar la
identificarea şi delimitarea unor regiuni geografice în care se manifestă o situaţie politică dată şi
efectele sale ci evidenţiază şi factorii care determină respectiva situaţie; geopolitica analizează
poziţia geografică ca factor de putere având în compunere patru elemente: mărimea statului,
tehnologia, forţa militară, populaţia; politica planetară de mare putere, al cărei obiectiv central îl
reprezintă “controlul asupra anumitor zone geografice” considerate, prin caracteristicile pe care le
au (resurse minerale, poziţie strategică) hotărâtoare pentru securitatea unei mari puteri; prin acest
obiectiv geopolitica trece din planul teoretic în cel strategic-militar (geostrategia).
În opoziţie cu geografia tradiţională geopolitica aduce o nouă viziune asupra lumii. Ramură
a ştiinţelor social politice şi geografice, geopolitica „realizează o nouă sinteză a istoriei, a spaţiului
teritorial, a resurselor morale şi fizice ale unei comunităţi, care se situează astfel în ierarhia
puterilor, în locul asigurat de meritele sale”8. Problemă mai veche decât se crede în general,
geopolitica ia în considerare – dimensiunea politică – în sensul lărgit al termenului – a teritoriilor şi
a activităţilor ce se desfăşoară aici, ceea ce face ca geopolitica să fie definită de cele mai multe ori
ca studiu al relaţiilor internaţionale în general şi al raporturilor diplomatice între state în
particular. În România anilor ..60, Geopolitica s-a bucurat de un tratament represiv ,în special, în
sfera ţărilor aflate în zodia propagandei comuniste. În România anului 1964, ştiinţa geopoliticii ere
considerată „o teorie antiştiinţifică şi reacţionară care denaturează datele geografiei economice,

8
Pierre Gallais. „Geopolitique: les voies de la pussance, Paris, Plan/FEDN, 1990

9
politice şi fizice şi justifică tendinţele de agresiune, de expansiune şi anticomunismul. Realizările
acestei ştiinţe în plan internaţional sunt deosebite însă ne face plăcere să evidenţiem tradiţiile de
excepţie în acest domeniu ,care ţin de România anilor 30-40. Nume de primă mărime ale culturii
noastre Ion Conea, Anton Golopenţia, Simion Mehedinţi, Sabin Mănuilă, Vintilă Mihăilescu au
constituit „ axul geopoliticii româneşti”. În lucrările lor aceştia au abordat teme precum: conceptul
de geopolitică şi obiectul de studiu al acesteia ; geopolitica,o ştiinţă nouă ; geopolitica statului
naţional; unitatea pământului şi poporului românesc; poziţia geopolitică a României; românii din
Basarabia şi Transnistria; Nistrul , râu românesc.
Geopolitica nu trebuie înţeleasă ca geografie politică , mai degrabă, ar trebui înţeleasă ca un
joc politic între state, o politică în acţiune, ce ar trebui proiectată ,sau creată. Există unele diferenţe
între geografia politică şi geopolitică. Geografia politică este geografia modificată de interesul faţă
de efectul fenomenelor politice asupra suprafeţei pământului( modificarea frontierelor şi a
configuraţiei statelor, apariţia regiunilor economice şi politice). Geopolitica nu studiază geografic
suprafaţa pământului, ci politica modificată şi influenţată de factorii geografici. Este o ştiinţă
abstractă deoarece ideile şi idealurile politice sunt, uneori, detaşate de realitate. Într-un fel geografii
politici şi geopoliticienii se întâlnesc adesea , în domeniul hărţilor imaginare care reprezintă idei
politice absente. În cazul hărţilor imaginare, care reflectă evenimente politice, geografii depăşesc
graniţele lor de studiu şi devin geopoliticieni.
Atât în perioada celui de-al II-lea Război Mondial cât şi în deceniul care i-a urmat,
geopolitica a fost asimilată cu anumite teorii naziste care susţineau „ teoria spaţiului vital”, ca
argument pentru agresiune. După o perioadă de interdicţie , geopolitica a început să apară ,tot mai
frecvent, în dezbaterea publică. Astăzi geopolitica este din nou la modă fiind prezentă în
universităţi, edituri de ziare şi cărţi. Este considerată o disciplină academică, care încearcă să
observe critic evoluţia evenimentelor politice, ca observator din afară, neutru şi neimplicat.
Astăzi, geopolitica pare să triumfe, împreună cu lumea, aşa cum este ea.
Geostrategia – presupune, la origine, o delimitate mai strictă, termenul având o utilizare
esenţialmente militară, în raport cu forţa sau cu ideea întrebuinţării forţei. Statele majore au
dezvoltat în timp, anticipând în domeniul apărării şi securităţii, reflexii asupra dinamicilor spaţiale
şi asupra ştiinţei de a gândi spaţial, cu scopul de a încheia victorios – în ocazii corespunzătoare –
într-un teren afectat de conflicte, operaţii armate, în cazul în care dispoziţiile de forţă sau deciziile
politice ar fi cerut o astfel de rezolvare. Geostrategia defineşte, în esenţă, proiectarea şi afirmarea
relaţiilor de putere în arie continentală (regională, subregională) şi transcontinentală. Aceste relaţii
de putere sunt generate şi întreţinute de state naţionale, misiuni economice, alianţe politico-militare,
organisme cu vocaţie internaţională (continentale şi mondiale) cât şi de unele procese cu impact

10
asupra configuraţiilor strategice globale(comerţul, finanţele mondiale, evoluţia evenimentelor şi a
vectorilor de putere).
Geostrategia interferează intens cu geopolitica, misiunea sa focalizându-se detectarea
dinamicii şi raporturilor de putere în spaţiul global al civilizaţiei contemporane. Din perspectiva
geostrategiei, oportunităţile politice ale spaţiului geografic se corelează cu cele ce decurg din
ansamblul resurselor puterii economice şi comerţului, informaţiile, educaţia, viabilitatea şi
modernitatea sistemelor politice, coerenţa. În acest perimetru se operează cu „modele
geostrategice”, construite prin ceea ce s-a numit metoda „deservabilităţii parţiale”.
Modelele geostrategice îndeplinesc o funcţie dublă: ele sunt atât modele de diagnoză,
identificând, de pildă,, turbulenţa geostrategică sau chiar războiul geostrategic cât, şi modelele
tendenţionale prin încorporarea unor scenarii evolutive, prin estimarea unor tendinţe şi evaluarea
probabilităţii de concretizare a acestora. Geostrategia şi modelele geostrategice evidenţiază un cuplu
categorial definitoriu: tensiunea geostrategică şi echilibrul geostrategic.
Tensiunea geostrategică rezultă din erodarea relaţiilor de putere şi prin urmare apariţia unei
realităţi geostrategice globale prin distrugerea echilibrului geostrategic existent. Actuala tensiune
geostrategică la nivel planetar este urmarea directă a prăbuşirii echilibrului geostrategic postbelic,
bazat pe bipolarism.
Nevoia de echilibru este încă obiectivă, lipsa acestuia alternează circuitele vitale ale
economiei şi societăţii mondiale.
În acest context, conceptul de geostrategie se raportează la un alt număr de elemente precis
determinate cum sunt: obiectivele geostrategice, metodele, procedeele şi codul geostrategic
procesual sau scenariul. Prin urmare, într-o formă sintetică, geostrategia poate fi definită ca
ansamblul căilor (modalităţilor) şi opţiunilor asupra folosirii vectorilor de putere (inclusiv forţa
militară) în timp şi spaţiu în vederea realizării, în interes naţional, regional sau global a
obiectivelor şi scopurilor stabilite. Geostrategia este condiţionată de două elemente care pot fi
variabile în timp şi spaţiu: situaţia geopolitică şi situaţia vectorilor de putere. Prin capacitatea de a
antrena resursele diferite, prin tendinţele de extindere teritorială şi multiplicare a efectelor
distructive, conflictele lumii actuale pun în pericol securitatea internaţională sub aspectele ei de
regionalitate sau globalism.
De aceea, în câmpul teoretic şi acţional al geostrategiei îşi fac tot mai mult loc concepţii şi
procedee de acţiune, potrivit cărora contradicţiile internaţionale în interiorul zonelor geostrategice
pot fi soluţionate normal, recurgându-se la mijloace politice diplomatice şi economice sau, în mod
excepţional, cu folosirea forţei. Aceste noi tendinţe pun în evidenţă faptul că strategia proprie se
organizează şi înfăptuieşte viaţa unui stat sau a unui grup de state într-o regiune, devine

11
fundamentală şi capătă conotaţii geopolitice şi geostrategice. Prin această caracteristică,
geostrategia devine atotcuprinzătoare , de natură globală.

2. ŞTIINŢA DE A GÂNDI SPAŢIUL

La scară mondială, problematica spaţiului - terestră, maritim, aerian şi cosmic - redevine o
chestiune importantă, poate chiar vitală. Acest fenomen este impus, datorită timpurilor în care
trăim, datorită unei anumite forme de accelerare a marilor evenimente demografice, tehnologice,
economice, ecologice, ideologice, politice. La aceasta se adaugă câteva motive decisive.
Exploatarea resurselor naturale ale planetei nu a fost niciodată atât de febrilă, încât să pună în joc,
deci în pericol, noul continent, Antarctica şi imensele bogăţii miniere pe care aceasta le adăposteşte.
Adâncurile mărilor şi oceanelor vor fi cu siguranţă , noua frontieră a secolului XXI.
În zilele noastre, performanţele uimitoare ale tehnologiilor de comunicare în toate direcţiile
au restrâns lumea la întinderea unui stat mare – statul mondial al lui Mac Luhan9 ce trebuie gândit
diferit. După acesta „Trecerea la o societate ce ţine de imaterial prefigurează apariţia bruscă a unei
conştiinţe globale. Creierul planetar începe să gândească. Ricoşarea acestei conştiinţe colective în
raport cu existenţa individuală este pe cale de a bulversa relaţia noastră cu spaţiul şi cu informarea”
Amploarea migraţiilor umane precum şi alte tipuri de deplasări, mişcări browniene la scară
planetară, toate acestea dezvăluie puterea activităţilor mondiale, ce trebuie cumulate cu anumite
dezechilibre care au afectat dezvoltarea societăţii.
Fluxurile comerciale, financiare şi informaţionale induc, viguros noi modalităţi de analiză şi
înţelegere a lumii. În sfârşit exasperarea creată de problemele de apărare şi securitate pentru
ansamblul naţiunilor, în lumina noilor sisteme de armament, mereu mai sofisticate şi mai
distructive, ne fac să observăm, după jumătate de secol, spectrul apocalispului – arma nucleară.
În era optionică (cuvânt provenit din „optică” şi „electronică”) spaţiul planetar nu se mai
măsoară doar prin distanţă metrică ci şi prin tipul de acces, deci prin viteza parcurgerii. Spaţiul nu
se mai măsoară doar în funcţie de obiectele pe care le adăposteşte, ci şi în funcţie de modul în care
aceste obiecte sunt folosite şi de strategiile care-i sunt aplicate.
Civilizaţia tehnică, în toate aspectele sale, multiplică la extrem combinaţiile spaţiale,
dinamicile teritoriale, reţelele de toate tipurile.
Omul –locuitor, este astfel făcut să regîndească modern lumea în care trăieşte. El trebuie să
vegheze în permanenţă pentru ca teoriile, metodele, strategiile, modelele, faptele (perimate)
depăşite să nu fie perpetuate sub pretextul că acestea au fost eficace în trecut căci acest trecut nu ar

9
Jaques Ruffie, De la biologie a la culture, Paris, Flummarion, 1978, p. 507. „Omul din ziua de astăzi nu mai trăieşte
ca strămoşii săi pe o arie restrânsă de spaţiu şi timp , fără a încerca să depăşească aceste graniţe. Graţie folosirii
sateliţilor , comunicarea se realizează imediat şi la nivel mondial. Omul modern, omniprezent poate participa indiferent
unde s-ar afla la orice eveniment, ba mai mult, poate ajunge şi pe lună ”.

12
justifica valoarea lor universală. Istoria este plină de astfel de decalaje, care confirmă tot atâtea
eşecuri datorate unor rămâneri în urmă. Preocuparea esenţială pentru cunoaşterea organizării
spaţiale a planetei nu a fost niciodată atât de complexă. Însă cunoştinţele despre realitatea
multivariată a teritoriilor şi maniera de a le administra din punct de vedere intelectual rămân adesea
superficiale, privite prin prisma stereotipurilor sau cu prea multă ignoranţă, disparate, astfel că este
dificil să se respecte rigoarea ştiinţifică necesară. În urma acestor constatări, apare necesitatea
proiectului unei „geoculturi” – constituită diferit, cu preţul unei rupturi epistemologice importante
privind maniera de a concepe obiectele în spaţiu, acţiunile ce se desfăşoară în aceste spaţiu însuşi,
ceea ce permite o întărire a cunoaşterii problematicilor teritoriale. În această cercetare a
performanţei de a gândi spaţiul se intersectează preocupările geografilor, geopliticienilor,
geostrategilor, de a da răspunsuri distincte care, de cele mai multe ori nu se ciocnesc în planul
fondului ci în cel al formei.
Trebuie reconsiderate specialităţile fiecăreia dintre aceste discipline şi trebuie, totodată,
înţeles avantajul unei mai bune cooperări a celor ce gândesc spaţiul umanităţii. Manifestarea
cartografică reprezintă întâiul punct ce trebuie luat în considerare în ştiinţa de a gândi spaţiul şi
aceasta din două motive. În teorie, harta constituie totodată, transcriere iniţială şi scriere grafică a
spaţiului geografic cu tot ce are el. Însă în practică, harta cunoaşte o folosire restrânsă, mult prea
limitată: drept argument stau majoritatea studiilor de geopolitică în care utilizarea, dezvoltarea sa
este foarte redusă. Acest lucru se datorează faptului că geografii – universitari sau militari – ar fi
singurii exponenţi ai manifestării cartografice.
În aplicaţiile militare cele mai sensibile harta a fost supusă, în mod logic, unei
confidenţialităţi variabile. Însă principala explicaţie a unei utilizări insuficiente a cartografiei în
majoritatea studiilor asupra realităţilor spaţiale nu rezidă în acest tratament. De fapt, regăsim aici o
dublă tendinţă. Pentru neofit, harta rămâne un document static, făcând localizări, cu scopul
ilustrării, eventual a unui text care-i corespunde. Harta nu este niciodată, sau este prea puţin, o parte
a raţionamentului geografic. În această concepţie restrictivă, harta nu este un instrument al
reflecţiei, ci doar un element de orientare, ceea ce-i diminuează rolul euristic elaborat şi dinamic.
Atlasele destinate marelui public au contribuit la statuarea unei folosiri sumare în cercetarea datelor
spaţiale, cu toate că astăzi ele sunt excelent făcute şi foarte diverse. Din raţiuni economice –
realizarea unui atlas costă scump – condiţiile de producţie ale unor astfel de culegeri sunt foarte
anevoioase. Acest mod de a citi spaţiul geografic nu favorizează nici cel mai modest enunţ
inteligibil în materie de problematizare a spaţiului, în afară de posibilitatea descifrării unui anumit
obiect geografic, unui eveniment istoric, unui fenomen sau a unei calităţi caracteristice unui loc.
Aşa cum este prezentată şi aşa cum este folosită de obicei, harta te face „să vezi” şi rareori să
înţelegi. Or ştiinţa localizării nu ar putea niciodată să ţină loc ştiinţei de a gândi spaţiul, văzută ca o

13
capacitate mentală superioară de a privi prin spaţiu şi nu ar şti să imagineze structuri cognitive
particulare, decât printr-o educaţie specializată în administrarea intelectuală a „uneltelor”
cartografice.
Deci harta trebuie făcută să progreseze altfel. Trebuie impus ca obiectiv o viziune
caleidoscopică, „în relief” şi în mişcare: aici se găseşte începutul unei gândiri geopaţiale,
îmbunătăţite. În acelaşi sens nu trebuie să mai considerăm că singura reprezentare a lumii este
planiglobul (planisfera), care aşează Europa , în centru, cu Africa de Sud (în jos), cu Oceanul
Atlantic şi continentul American la Vest (la stânga) şi cu ansamblul asiatic la Est (la dreapta). O
asemenea grilă cu o dispunere „eurocentirică” a continentelor şi a oceanelor deformează
administrarea mentală a planetei, cu un larg şir de dezechilibre metodologice. Chiar dacă este vorba
de geograf, de geopolitician sau de geostrateg , orice reflecţie asupra spaţiului Terrei pune iniţial
problema de a şti care sunt obiectivele ce trebuie avute în vedere şi care sunt raţionamentele ce
trebuie promovate pentru demonstraţiile contate. În orice caz, în afara proiectelor fiecărui,
răspunderile diferite, se explică prin supraestimarea aderării la apartenenţele disciplinare separate în
detrimentul comunităţii de interes privind problematicile spaţiale. Cu toate aceste constatări,
contribuţia pe care o aduce geografia10 la dezvoltarea gândirii geospaţiale este deosebit de
importantă.. dacă disciplina s-a văzut descalificată un timp , pentru că nu a adoptat un timp
problematica sa la solicitările mondiale şi dacă a avut de suferit ca urmare a reputaţiei îndoielnice
ce i s-a atribuit, ea se revalorizează şi devine credibilă prin demersurile sale intelectuale, prin
metode de investigare şi argumente, printr-o lungă experienţă a spaţiului.
Deşi i s-a făcut adesea reproşuri că s-a lăsat închisă într-o concepţie naturalistă, geografia
este singura ştiinţă care a procedat la inventarierea fenomenelor terestre naţionale, însoţind această
inventariere, cu o explicaţie sistematică. Considerarea lor în ecosisteme* în interiorul cărora
fiecare dată fizică este abordată în relaţie, în combinaţie cu toate celelalte , prin mijlocirea unei
abordări sistemice globale, permite să se înţeleagă mult mai bine, fenomenele care, în majoritatea
lor complexitate afectează teritoriile oamenilor. Sunt cunoştinţe indispensabile care permit să se
evite descrierea spaţiului terestru oricum, într-o manieră aproximativă, inconsecventă, în funcţie de
evenimentele ce se produc.
Trebuie reconsiderate mediile naturale, cu tot discernământul, ţinând cont de multitudinea
de factori şi de scara la care ei trebuie analizaţi, deoarece datele nu intervin într-o manieră egală, în
acelaşi moment şi peste tot. Dar pământul este întotdeauna aici, cu atmosfera lui, omniprezentă,
care durează în eternitate şi care totuşi generează o gândire geospaţială ce trebuie să ţină seama de
aceşti factori.

10
Şcoala de gândire geografică franceză a fost instaurată de Paul Vidal de la Blanche
*11
Jean Tricart, Eco-geografie, Paris, Maspero/L Decouverte, 1978

14
 În afară de mediile naturale, geografia a excelat întotdeauna în studiul aşezărilor umane la
nivelul planetei, fără a obţine un mare profit.
Totodată a căutat să dea răspuns la întrebarea „Care sunt raporturile pe care societăţile
umane, civilizaţiile le întreţin cu teritoriile?”. Astfel, „se leagă” spiritul geografic, atent la durată, cu
solidaritatea dintre oamenii şi pământurile locuite de ei. Planeta noastră oferă cele mai bune
speranţe, nu printr-o generozitate divină, ci pentru că oferă o bază primitoare întreprinderilor
umane. Ca urmare a reorientării geografiei franceze – ştiinţă a teritoriilor, a organizării şi
diferenţierii locurilor, sunt în sfârşit la dispoziţia cercetătorilor spaţiului terestru un număr de
îmbunătăţiri epistemologice, metodologice şi tehnice cu concepte şi cu instrumente adaptate pentru
studiul expresiei spaţiale a fenomenelor.
Contribuţia geopoliticii la problematica spaţială este cu totul de altă natură decât aceea a
geografiei; nu mai puţin decisivă dar diferită. În acest caz, nu există o şcoală fondatoare,
hegemonivă şi bine constituită, ca în cazul geografiei, nu există o ordine epistemologică strictă, ci
tendinţe risipite cu rente de gândire pluraliste şi eterogene după ţări (şcoala germană, şcoala anglo-
saxonă, şcoala franceză) după autoritatea intelectuală a unor autori cu specializări multiple, cu
viziuni marcante asupra fenomenelor naturale (decolonizarea, internaţionalizarea schimburilor,
supremaţia economică, războiul rece, logica blocurilor est-vest, presiunea demografică,
subdezvoltarea, destrămarea imperiilor, ideologii dominante, imperialisme succesive etc.).
Opus geografiei, geopolitica se construieşte deschizându-se, înainte de toate, problematicilor
contemporane şi de „amploare mondială”, care, de obicei sunt neglijate de geografi: cele având
legături cu politica statelor şi cu influenţele reciproce, cu dreptul internaţional, cu relaţiile
diplomatice, cu securitatea şi apărarea, cu raporturile de putere în lume. Este vorba de asemenea, de
studiul diferitelor organisme internaţionale urmărindu-se ceea ce s-ar numi „regulile jocului”
aplicate la spaţiu în aspectele lor cantitative şi calitative: jurisdicţia internaţională, (delimitări de
suveranitate teritorială, tema permanentă a frontierelor), modalităţi de trecere şi de circulaţie în
lume (strâmtori, arhipelaguri, survolarea teritoriului), reglementări diverse, eventual de opinii,
atitudini şi comportări, (pacte de neagresiune, tratate de asistenţă, acorduri militare, alianţe
diplomatice, restricţii de deplasare, diferende de frontieră, litigii istorice).
Abordarea macrocosmică este în favoarea geopoliticianului în timp ce geograful o preferă
întotdeauna pe cea microcosmică.
Promovarea acţiunii oamenilor, a organismelor societăţilor priveşte şi procedurile de alegere
(politice, ideologice, economice, militare), actorii deciziei (guvern, state majore, instanţe
internaţionale) stabilirea locului şi a timpului de aplicare (concurenţii, zone demilitarizate arii de
influenţă, ape teritoriale, spaţii aeriene, teritorii tampon, zone strategice), respectându-se un număr
oarecare de caracteristici ale relaţiilor de drept sau de forţă. În acest fel se profilează dinamicile

15
teritoriale – pământ, aer, apă, cu o nuanţă „internaţionalistă” şi în termeni de forţă aşa cum le
studiază obişnuit geopoliticienii. Geopolitica îşi asumă astfel ca obiectiv să ia în considerare tot
ceea ce organizează într-o ierarhie de puteri mai cu seamă politice şi militare, dar şi economice şi
culturale, statele şi alianţele lor, destine şi scopuri în toate aspectele forţei şi ale evoluţiei ei,
dreptului şi ale aplicărilor lui.
Cu toată pertinenţa problematicii pe care o abordează, cu toată originalitatea metodelor de
cercetare – adoptare (istorică, morfologică, funcţională, behavoristă, sistemică, analiza de putere) şi
cu toate că are o „vocaţie globală” lectura realităţilor lumii, aşa cum o întreprinde gândirea
geospaţială este cam uniformă şi uneori superficială. Pe de o parte, ea nu permite cu siguranţă o
ordonare conceptuală interesantă a realităţilor geospaţiale (centru-periferie) pe de alta, concomitent
ea le-ar denatura dacă nu am fi atenţi. Puţină istorie, puţină geografie, puţin din diferitele aspecte
ale actualităţii şi din noutăţile intelectuale, variate, dar mereu aceleaşi care nu sunt suficiente
pentru a promova ideea de spaţiu într-o manieră satisfăcătoare. De fapt, geopolitica are defecte şi
calităţi invers decât geografia. Complementaritatea lor este evidentă şi se constituie într-o şansă
pentru schimb. Geopoliticienii prea atenţi la ideea de drept şi fiind oameni de „acţiune şi de putere”
girează viitorul adesea cu talent ceea ce nu-i pune la adăpost de o lipsă de discernământ. Geografii
„foarte umani” se prezintă ei înşişi demiurgi drept adepţi ai unei veritabile geosofii, instalaţi în
prezent şi în relaţie cu trecutul, ceea ce le aduce, când e cazul, acuza de conservatorism şi de
inacţiune.
Geopoliticianul îşi exprimă voinţa sa de anticipare a funcţionării lumii într-o anumită logică,
pe când geograful îşi traduce preocuparea sa de restaurare a stării lumii într-o alta.
Spaţiul planetei, în toate dimensiunile trebuie considerat ca un sistem complex, un agregat
cu multiple forţe în continuă mişcare şi nu ca o banală suprafaţă extensibilă, un simplu suport:
ecuaţie cu mai multe necunoscute, variabile după timp şi contexte, aflată la originea unor combinaţii
complicate în ordinea datelor, prezente şi viitoare ale societăţilor (vectorul) a gândirii omeneşti în
evoluţie individuală şi colectivă, ştiinţifică sau comună (sensul) şi a interferenţei lor (procesul).
Geograful şi geopoliticianul au interese comune care le permit să se întâlnească în desfăşurarea
muncii lor, pe deasupra evoluţiei celor două discipline, evoluţie care i-a separat. A opune geografia
şi geopolitica este o dezbatere în gol şi falsă. Cei doi termeni denaturează gândirea prin polemica pe
care adesea o întreţin. Este de admis pentru viitor că numitorul comun fundamental rezidă într-o
gestiune intelectuală comună a spaţiului şi a multiplelor sale aspecte, apoi că tradiţiile diferite se
pot constitui în tot atâtea izvoare bogate de idei, de metode şi raţionamente, cu condiţia de a ava în
vedere cele mai bune elemente şi de a le articula bine între ele. În această dispută a intervenit şi
”GEOSTRATEGIA”. Această disciplină, mai mult decât celelalte două discipline abordate se

16
manifestă prin logica intelectuală a acţiunii imediate, apropiate sau acţionând în funcţie de un
termen.
Proliferarea masivă a armelor terorii impune o ultimă micşorare a globului terestru. În era
nucleară, geostrategia îşi schimbă reperele, natura, ecuaţiile şi datele de cultură. Analizele arată că
evoluţia nu s-a terminat, proba supremă fiind „iniţiativa de apărare strategică” şi deplasarea
câmpului de luptă în spaţiul interstelar, sau după o metodă abuzivă posibilitatea unui „război al
stelelor”. Deja sateliţii „văd” totul sau aproape totul, la orice scară, în orice moment, în orice loc.
Globul terestru, lume finită este astăzi o entitate strategică mică, pentru care datele spaţiului -
pământ, aer, mare – trebuie redescoperite, revalorizate, regândire, rearticulate. Geostrategul a
înţeles foarte bine aceste imperative, mai întâi din necesităţi operaţionale, apoi din exigenţe
teoretice. Pentru că mizele apărării şi ale securităţii, pe care le studiază sunt de o importanţă
crucială, el are, pe cât se pare, o consideraţie cu totul particulară pentru dinamicile teritoriale.
Astăzi foarte multe paradigme fundamentale au fost modificate pentru că nu mai corespundeau
rupturilor epistemiologice, metodologice, tehnologice, politice în logica problematică (pregătirea şi
conducerea războaielor, echilibrul terorii, refacerea crizelor şi a diverselor conflicte). Geostrategia
îşi propune de acum înainte să gândească special „faptul militar, mai mult decât înainte, din
moment ce caracteristicile armei nucleare, în primul rând şi modalităţile întrebuinţării sale impun
o stăpânire superioară a datelor extrem de valide care caracterizează spaţiul, locurile, obiectele,
acţiunile, intenţiile, raporturile de forţe.
În preocupările, priorităţile şi competenţele geostrategului intră elemente care, la scară
planetară, influenţează hotărâtor destinul omenirii. Ameninţările caracteristice lumii de azi, în toate
aspectele lor, pretind pentru a le contracara o extremă precizie în localizarea locurilor (geodezie),
caracteristicile suprafeţelor (topografie), realităţile lineare (axe, fluxuri), informaţiile pe verticală
(gradienţi). A devenit esenţial să se calculeze strict coordonatele geografice, să se măsoare
unghiurile , să se evalueze extensiunea fenomenelor în apă şi în aer (temperaturi, curenţi marini,
bilanţ hidroscopic al atmosferei, nebulozitatea), să se aprecieze discontinuităţile spaţiale de toate
tipurile, să se cunoască ansamblul dinamicii terestre, fără a se uita mişcările astrelor care le
afectează (rotaţia şi revoluţia).
Nu este deloc indiferent că ,pământul se “învârteşte” de la Vest la est şi că circulaţia
atmosferică se efectuează în sens invers, conform latitudinilor, în raport cu distribuirea
continentelor, atunci când se au în vedere ameninţările militare şi strategiile ce li se pot opune.
Astfel, militarii se dovedesc adesea geografi avertizaţi, mai rar, însă, geopoliticieni.
Diferenţa specifică este astfel ratificată. Ceea ce validează formula geografului Yves Lacoste :
“Geografia, asta serveşte mai întâi pentru a face războiul”. Armatele trebuie să ţină seamă prioritar
de ansamblul de caracteristici al mediului în care este prevăzut să evolueze oamenii şi materialele,

17
urmând o strategie, în aşteptarea tacticii, a precizării scopurilor. Mediul, consubstanţial “acţiunii”,
la toate scările, este preocuparea principală a statelor-majore: chiar întâia dintre priorităţi: Nu a fost,
însă, întotdeauna aşa. Spre pildă, înfrângerea din 18l0, în Franţa. Un general, în incinta Adunării
Naţionale, nu a replicat el că dintre hărţi cea mai bună este aceea pe care o poartă întotdeauna la
centură, agitându-şi sabia? La acea epocă, ofiţerii francezi pierduseră pasul în faţa omologilor
prusaci; ei nu ştiau să utilizeze documentele cartografice pe teren şi nici nu aveau de altfel decât
puţine sau chiar deloc, spre deosebire de adversarii lor. Era o diferenţă de înzestrare intelectuală
majoră. A trebuit să li se ofere această lecţie. Apoi, geografia a devenit o cauză naţională. "Să-i
învăţăm Franţa pe copiii noştri, cunoscând-o bine ei o vor iubi mai mult şi o vor apăra mai bine”.
Acesta era conţinutul prefaţei unei celebre cărţi de lectura (dar şi de morală de istorie, de geografie
şi de instrucţie civică) - Doi copii în jurul Franţei, care se adresau tuturor copiilor francezi din
şcolile Republicii. Iată o legătură spectaculoasă între câmpul de acţiune al unei discipline, calificată
adesea drept anodină, şi utilitatea ei civică decisivă. Pe vremea aceea, scopurile geografiei se
dovedeau astfel importante, în timp ce astăzi ele sunt neglijate în sistemul educativ francez.
Într-o altă abordare, sfera apărării şi cei ce o gândesc - geostrategi prin definiţie - dispun,
pentru necesităţi de securitate şi, evident, de eficienţă, de tehnologiile cele mai avansate, de
cercetarea realităţilor geospaţiale, mai întâi de cele privitoare la utilizarea militară a spaţiilor, în
ansamblul calităţilor lor intrinseci, a dimensiunilor, volumelor, interacţiunilor şi dezvoltării lor
viitoare. Rezultatele de analiză, de calcul, de restituire şi de interpretare sunt la înălţimea
mijloacelor întrebuinţate : de la teledetecţia cu imagine numerică, la tratamentul informatic al
datelor şi la modelele simulate. Cunoştinţe prodigioase despre întinderea pământului, adesea
confidenţiale, uneori secrete, sunt stabilite cu raţionalitate şi o pregătire ştiinţifică incontestabilă. Şi,
totuşi, este mereu posibil regretul că dezvoltarea cercetărilor geospaţiale rămâne insuficientă, având
în vedere necesităţile şi stadiul de cunoaştere atins.
Dacă geostrategul se află mereu aproape de geograf, şi pentru că el este obligat de nevoia de
a evita confruntarea de forţe pe teren, el poate să aştepte de la geograf sprijinul unei culturi a
relativităţii, a aleatorului, a omenescului într-un fel. Dacă geografii sunt prea “umani” geostrategii
la rândul lor, sunt poate prea “categorici”. Sigur că aceste categorii sunt utile, dar cu
discernământ, .pentru că în fapt toată gândirea spaţială şi a unora şi a altora se află în căutarea
ordinii, .a ierarhiilor, a unui clasament. Trebuie recurs la tipul de, gândire complexă pe care Edgard
Morin încearcă să o impună., pentru a putea stăpâni această combinaţie fundamentală şi dificilă a
unei gestiuni a spaţiului, în condiţiile în care spaţiul, el însuşi, se află mereu în schimbare? Fără
îndoială că trebuie. Este un proiect esenţial. Geostrategia poate beneficia de capacitatea geografiei
de a pătrunde complexitatea lumii oamenilor; apoi, ea propune teorii şi modelări într-un mod cu atât
mai neaşteptat cu cât ele sunt mai bine finalizate. Victoria nu pretinde în primul rând eficacitate, ci

18
unirea într-un dublu sistem logic a măiestriei de a ordona (în sensul de ordonanţare a tehnicii şi
personalului) şi de a utiliza cultura (în sensul civilizaţiilor, în particular, şi al umanităţii, în general).
Concepţiile matematice, pe de o parte (geostrategul este întotdeauna un calculator) şi artistice, pe de
alta (geografia nu a fost definită altădată drept o artă?) se reîntâlnesc. Filiaţia comună aici este.
Primii geografi teoreticieni nu au fost ei matematicieni, de pildă Eratostene, Anaximandru, Strabon?
De fapt, cosmografia, corografia şi alte orografii şi-au avut începutul în studiul spaţiului
interplanetar (calculele astronomice) şi într-o tradiţie pură de geometrie (triangulaţia) : este
întoarcerea la surse, la spaţiul original13
Geografie, geopolitică, geostrategie: trei câmpuri disciplinare distincte şi care se suprapun
parţial uneori, dar trei culturi particulare, trei tradiţii, ce nu trebuie nici opuse, nici confundate.
Problematica schimbului ajunge în actualitate în acel moment chiar, în care izolarea disciplinară
devine periculoasă pentru orice posibilitate de progres fundamental în materie de spaţiu. Analiza
termenului spaţiu-timp şi a fenomenelor care se dezvoltă aici pledează în sprijinul unei apropieri a
disciplinelor, a unei osmoze a celor mai bune paradigme şi metode ale lor. “Trebuie să realizăm mai
mult decât să stabilim relaţii diplomatice şi comerciale între discipline, unde fiecare să-şi afle o
confirmare a suveranităţii. Trebuie pus sub semnul întrebării principiul unei discipline care
tranşează pe butuc obiectul complex, obiect ce este constituit în principal din interrelaţii, intervenţii,
interferenţe, complementarităţi, opoziţii între elementele constitutive, dintre care fiecare este
prizonierul unei discipline particulare. Pentru a exista o veritabilă interdisciplinaritate, trebuie
discipline articulate şi deschise spre fenomenele complexe si bine-nţeles o metodologie ad-hoc.
Trebuie, de asemenea, o teorie, o gândire transdisciplinară.14 Cum trebuie privite reconstrucţiile şi
restructurările necesare? Care este poziţia epistemologică comună ? Prioritatea spaţiului, ţinând cont
de reafirmarea sa recentă în studiul realităţilor mondiale, este evidentă. Trei procese de
restructurare, interdependente, ridică geospaţialitatea la o paradigmă fundamentală comună:
restructurarea ontologică cu o formulare nouă a relaţiilor complexe dintre spaţiu, timp şi fiinţe;
restructurarea economică, politică şi socială; în sfârşit, restructurarea civilizaţională, adaptată la
ideologii şi culturi. Lumea este aşa cum este, în transformare permanentă, şi aşa cum indivizii şi
societăţile o gândesc şi o practică. O geocultură imensă, fără margini, ca şi imaginaţia. Spaţiul este
locul puterii omului, timpul este semnul neputinţei sale. întrebarea permanentă constă în a şti dacă,
aşa cum susţinea Kant, spaţiul nu este decât o formă a priori a sensibilităţii. “Spaţiul este actul prin
care mă apropii de o lume stranie şi, care face să existe, totodată, această stranietate, această
exterioritate, matrice a întregii cunoaşteri; ea precede orice percepţie reală, matrice a experienţei, ea
este ca şi o intuiţie pură, care determină obiectele şi relaţiile ce se stabilesc între ele” 15. Spaţiul: un
act, o acţiune cu nenumărate dimensiuni ascunse, a spus Peter Hall. “Especes d'espaces”, după
13
Georges Nicolas L’espaces originel, Berne Peter Lang, 1984
14
Edgar Morin La nature humaine: le paradigne perdu Paris, Seuil, p.227

19
Georges Perec, spaţiu concret al percepţiei, voluminozitate a eului viu în toată amploarea lui, aşa
cum s-a spus, de la Merleau-Ponty şi până la poetica lui Gaston Bachelard.
În Simbolul lui Fraser, la fel, spaţiul este acolo, omniprezent, cu dezordini mult mai vaste
decât ordinea. Provocare împotriva haosului pentru a putea avansa, trebuie să se teoretizeze.
Spaţiul este un şantier care nu trăieşte decât din circulaţia fenomenelor, obiectelor, crizelor, ideilor.
“O meditaţie despre spaţiu este, de asemenea, o analiză a vieţii”16. Spaţiu al vieţii şi timpi ai morţii.
Iată o formulă indivizibilă, în care al doilea termen, în dauna primului, a atras întotdeauna mai mult
istoricul, filozoful, teologul. Formulă în care s-a interpus durata acţiunii. Împotriva trecutului,
viitorul trebuie să aparţină unui Homo spatialis - aspect ce trebuie dezvoltat la Homo sapiens.
Geograful, geopoliticianul, geostrategul sunt din specia Homo spatialis, înrudiţi, dar distincţi,
sensibili la toate realităţile geospaţiale. Artizani, producători, gânditori ai spaţiului, disciplinele lor
constituie tot atâtea “corps de metier” (= corporaţii), dacă se poate admite metafora, pentru a
înţelege, realiza, a modifica orientarea arhitecturii spaţiale mondiale, la toate nivelele şi în toate
sectoarele utilizării sale. Trebuie, de asemenea, pentru a se putea lucra, să se dispună de
instrumente, de canavale (= planuri geometrice) şi de epure. Ele există de altfel în interiorul fiecărei
ştiinţe şi trebuie utilizate împreună şi în mod complementar. Trebuie, de asemenea, să se creeze
altele. Aceasta presupune o cunoaştere mutuală între specialişti şi disciplinele respective (istorică,
epistemologică, metode, scopuri), şi o voinţă intelectuală convergentă, în scopul de a putea trata
spaţiul în absolut şi de a crea o matrice nouă, o geoştiinţă, câmp de cercetare al spaţialităţii şi pentru
care va trebui într-o zi să se alcătuiască un tratat de geospaţiologie, degajat de tot ce e contingent
din punctul de vedere al disciplinei, departe de compartimentările obişnuite, urmând o geosofie care
să poată ea singură să ajungă până la o veritabilă geopraxis, pentru că acel invariabil al existentului
(în ceea ce priveşte ştiinţa de a gândi spaţiul) prezintă. numeroase carenţe epistemologice, teoretice,
metodologice, relative la elementele spaţiului. Având ca prim obiectiv depăşirea orizonturilor
disciplinare, finalitatea principală rezidă în căutarea unei axiomatizări novatoare a realităţilor
geospaţiale în lume. Acestea trebuie să promoveze studiile esenţiale : principiile de cantitate
(rezerva de obiecte în locuri anume), de organizare (ansamblul combinărilor şi ierarhizărilor
geospaţiale potrivit scărilor, duratelor şi contextelor), de mişcare (dinamica locurilor şi funcţionării
plurale a actorilor), de sens (spectrul calităţii obiectelor, economia continuităţilor şi a rupturilor şi
toate celelalte caracteristici ale fenomenelor, acţiunilor şi intenţiilor din spaţiu) şi cele aleatorii
(spaţiul care devine nesigur, recensământul proiectelor, necesara şi ipotetica prospectivă). Dacă
obiectivele principale ale interogării spaţiale sunt formulabile în termenii teoretizării,
conceptualizării şi modelizării, trebuie, de asemenea, testat în permanenţă şi chiar reinvestit într-o

15
Jean Davignaut Lieux et non-lieux, Paris, Galilee 1997 p. 127 “Există un joc constant de dute-vino între toate
elementele care compun sfera cu pereţi invizibili ai spaţiului şi fiinţele vii care aici îşi au rădăcinile” p. 141
16
Ibidem

20
geopraxis definită drept raportul dialectic pe care geogânditorul şi/sau geoactorul îl întreţin cu
spaţiul, iar prima grijă, parte constitutivă a acelei ştiinţe de a gândi spaţiul, aşa cum această vocaţie
intelectuală a fost definită, este cu toată evidenta de natură epistemologică. Când totul se mişcă, se
schimbă, fierbe, ca şi realităţile geospaţiale, geoştiinţa care le studiază este inevitabil în mişcare, în
instabilitate, în turbulenţă, în căutarea propriei identităţi ştiinţifice, a utilităţii sale într-o societate
civilă şi militară.
De o complexitate infinită şi mereu schimbătoare, locurile, despre care s-a putut spune că
au. geniu, trebuie regândite în permanenţă : probă magistrală pentru geniul omenesc, pe deasupra
compartimentărilor, determinismelor şi sectarismelor de toate felurile. De la problematica interfaţă17
la aceea a comunicării şi a considerării celuilalt, viitorul este al schimbului.

DISCIPLINE DE AN
DISCIPLINE INTEG
17
interface = interfaţă, termen folosit de informaticieni; articolul a fost publicat în revista La geostrategie, 2-e trimestre,
Paris, 1991, p. 31-56.

21
2

3 CELE DO

22
5 GLOB

Dominaţia
Paradigm
câmpului
iniţială
23

Disciplina
 CURSUL 2

STATUL, ENTITATE POLITICĂ ORGANIZATĂ,

INDEPENDENTĂ ŞI SUVERANĂ (I)

“Statele – naţiuni ce rămân principalii actori în lumea afacerilor. Conduita

lor este formată ca şi în trecut, de preocuparea pentru putere şi bogăţie, însă
este de asemenea formată şi de preferinţele culturale, punctele comune şi
diferenţe”

S ammuel P.Huntington

PLANUL CURSULUI

1.DATE GENERALE DESPRE STAT

2.TERITORIUL DE STAT
3. MODIFICĂRI ALE TERITORIULUI DE STAT

Obiectivele cursului: înţelegerea statului ca actor politic global; însuşirea corectă a

caracteristicilor statului ca entitate politico- geografică precum şi a suportului juridic a teritoriului
de stat; înţelegerea teoriilor cu privire la geopolitica frontierei de stat; cunoaşterea structurii fizico-
geografice a teritoriului de stat.

Bibliografie recomandată:
1. Samuel P.Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerae ordinii mondiale, Editura
Antet, 1998, p.25-38, 179-187, 321-355.
2. Alvin Toffler , Puterea în mişcare, Editura Antet, 1995, p.12-15, 245-253.
3. Ionel Nicu Sava, Gheorghe Tinil, Marian Zulcan, Armata şi socitatea – culegere de texte
de sociologie militară, Editura Info-team, 1998, p.45-77.
4. Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Sociologia şi Geopolitica frontierei, Editura Floarea
Albastră, vol. 1, 1995, p.242-351.

24
 1. DATE GENERALE DESPRE STAT
Statul constituie, fără îndoială, un fenomen social complex, o instituţie fundamentală,
principala formă de organizare socială având concretizată autoritatea puterii.
Apariţia statului, condus de anumite organe şi organisme, a fost necesară în viaţa oamenilor
deoarece aceştia nu trăiesc izolaţi, ci în comunităţi stabile.
Privit în acest sens, statul trebuie înţeles ca fiind format dintr-un teritoriu de întindere
diferită, delimitat prin frontiere, locuit de un anumit număr de oameni, supus unei conduceri proprii
şi unor legi comune de guvernare.
Prin urmare el este produsul dezvoltării sociale şi a luat naştere pe o anumită treaptă în
evoluţia societăţii, schimbându-şi caracterele şi formele de organizare de la o orânduire la alta.
Treptat, în comuna primitivă, odată cu perfecţionarea uneltelor, intervine şi o diferenţiere a
ocupaţiilor, ceea ce a permis strângerea legăturilor dintre oameni şi organizarea lor socială, mai
întâi pe bază de ginţi, iar mai târziu acestea s-au unit în fratrii şi în urmă, mai multe fratrii au
constituit un trib. Cum în fiecare din aceste forme nu existau clase sociale şi nici interese
divergente, conducerea lor o avea obştea.
De îndată ce îşi face apariţia proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, clasele
sociale şi-au impus dominaţia. În asemenea condiţii, organizarea gentilicotribală nu mai
corespundea intereselor obştii, care-şi pierde astfel atribuţiile fiind înlocuită cu reprezentanţi ai
clasei dominante spre a-şi exercita puterea. Această forţă a constituit-o statul care apare pe scena
istoriei pe deplin consolidat încă din sclavagism.
Statul este compus din două elemente inseparabile: teritoriul şi populaţia. Din asocierea lor
se nasc două trăsături fundamentale ce caracterizează latura socială a vieţii acestor comunităţi: una
de ordin economic, tradusă prin necesitatea punerii în valoare a teritoriului, iar alta de ordin politic,
administrativ, concretizată în forma de stat (forma de guvernământ, regimul politic, structura)
privite ca elemente de organizare, de conducere, de exercitare a puterii.

2. TERITORIUL DE STAT
Natura juridică a teritoriului de stat. Definit sub raport juridic, teritoriul de stat reprezintă
un spaţiu geografic de întindere limitată, compus atât din sol, subsol, ape, ca şi spaţiul aerian de
deasupra, cuprins între graniţele exterioare, asupra căruia statul îşi exercită deplina sa suveranitate.
El constituie, deci, una din bazele materiale ale statului, suportul pe care se statorniceşte activitatea
organizată a societăţii.
Orice stat trebuie, prin urmare, să cuprindă un teritoriu, căci suveranitatea nu se poate
exercita în lipsa acestuia. Teritoriul este în exclusivitate supus suveranităţii numai a unui singur stat.

25
El capătă caracter de teritoriu statal odată cu formarea naţiunii şi a statelor naţionale, păstrându-şi
acest caracter atât cât există statul respectiv.
Afirmarea suveranităţii obligă toate statele să-şi respecte reciproc integritatea, în
conformitate cu care acestea trebuie să se abţină de la orice acţiune care ar putea aduce vreo ştirbire,
totală sau parţială, a teritoriului de stat. Integritatea atrage după sine inalienabilitatea teritoriului, în
sensul că acesta nu poate fi înstrăinată sub nici o formă, şi indivizibilitatea, adică teritoriul naţional
nu poate fi împărţit cu alte state.
Principiul integrităţii teritoriale a statelor se afirmă azi cu vigoare în relaţiile internaţionale,
ca o condiţie indispensabilă menţinerii păcii şi securităţii în lume.
Caracteristicile teritoriului de stat. Teritoriul de stat prezintă câteva trăsături care-i sunt
proprii, dar totodată foarte variabile de la o ţară la alta.
Acestea sunt următoarele:
- este limitat ca întindere prin graniţe. Conturul lor îi determină o anumită configuraţie;
- prezintă o structură fizico-geografică diferenţiată, care rezultă din îmbinarea deosebită a
elementelor peisajului natural (relief, climă, hidrografie, vegetaţie);
- cuprinde un anumit număr de locuitori care trăiesc pe acel teritoriu şi pe care-l valorifică
în interesul întregii comunităţi.
Întinderea, graniţele şi configuraţia teritoriului de stat. Întinderea statelor este foarte
variabilă. Cel mai întins stat – Federaţia Rusă – are cu adevărat dimensiunea unui continent
(22.402.200 km2), iar cel mai mic Vaticanul – nu acoperă decât 0,44 km2.
Alte state mari, cuprinzând părţi întinse dintr-un continent, îşi justifică denumirea de
subcontinent (sau semicontinent), cum este S.U.A., R.P. Chineză, Brazilia, sau de continent-insular
(Australia).
Întinderea are, fără îndoială, importanţa ei pentru ţara respectivă. Ea condiţionează existenţa
în cantitate mai mare sau mai mică a resurselor minerale sau funciare. Un stat prea întins necesită
organizarea unei reţele corespunzătoare de comunicaţii capabilă să acopere în modul cel mai
lesnicios distanţele lungi.
Pe de altă parte, multe dintre statele mari cuprind pe teritoriul lor întinse spaţii neproductive
dominate de o climă aridă sau rece cu un relief de munţi înalţi, de deşerturi nisipoase sau de gheaţă.
În Libia, peste 90% din teritoriul ţării este format din deşerturi, iar în Canada numai 4% sunt
terenuri arabile.
Întinderea spaţială a teritoriului de stat este delimitată spre exterior de graniţe. Ele se
integrează organic în componenţa statului. Funcţia lor principală este aceea de a-i apăra integritatea
şi de a asigura puterii publice exercitarea deplină a suveranităţii înăuntrul acelui teritoriu.
Modificarea graniţelor determină şi modificarea teritoriului şi invers. Graniţele sunt prin urmare

26
categorii istorice. Mobilitatea lor s-a identificat de-a lungul istoriei cu mobilitatea însăşi a statelor.
Trasarea ca şi stabilirea lor a generat litigii şi adeseori confruntări militare.
Unele graniţe au rămas neschimbate de multă vreme, ca, de exemplu, aceea din munţii
Pirinei între Franţa şi Spania. Astfel de graniţe au fost numite în geopolitica burgheză graniţe
“moarte” în opoziţie cu graniţele “vii”, supuse adesea modificărilor, cum au fost acelea care
despărţeau statele Europei centrale.
Graniţele sunt trasate pe uscat la contactul dintre state, cât şi pe mare unde despart statul de
marea liberă.
Pe hărţi ele capătă adesea, pe uscat, un traseu sinuos sau, după împrejurări şi rectiliniu.
Cu veacuri în urmă, în antichitate şi evul mediu graniţele erau marcate de spaţii nelocuite.
Astfel de zone erau stabilite între populaţiile sedentare şi cele nomade sau între triburi. De cele mai
multe ori, graniţele zonale erau formate şi de obstacole naturale: munţi înalţi, fluvii, masive
păduroase, mlaştini, deşerturi.
Deşertul Sahara, în perioada romană şi mai târziu, constituia un imens vid, o impenetrabilă
graniţă naturală între populaţiile care locuia Africa mediteraniană şi cele din Africa neagră. Romanii
materializau liniile de graniţă prin “vallum-uri” sau prin caste fortificate. În evul mediu, migraţiile
repetate ale popoarelor, ca şi războaiele pustiitoare, necesitau fortificarea graniţelor în jurul cetăţilor
şi oraşelor. Feudele nobiliare erau despărţite între ele, în Franţa, Italia şi Germania de provincii de
frontieră numite mărci conduse de marchizi. În Europa de sud-est şi balcanică provinciile de
frontieră purtau numele de banate conduse de bani (exemplu Banatul de Severin). Alteori, graniţele
erau fortificate pe toată lungimea lor. O asemenea graniţă a constituit-o “Marele zid chinezesc”,
construcţie începută încă din anul 214 î.e.n., distrus apoi de mai multe ori şi reconstruit în a doua
jumătate a secolului XIV.
Cele dintâi norme juridice privitoare la trasarea graniţelor apar în secolul al IX-lea prin
tratatele de la Verdun (843) şi Mersen (870), dar care au căpătat un conţinut naţional după
Revoluţia franceză, conţinut care, ulterior, s-a degradat mai ales în perioada expansiunii coloniale şi
a luptei puterilor imperialiste pentru împărţirea lumii.
Odată cu descoperirea Americii, cele două ţări pe atunci rivale, Spania şi Portugalia, şi-au
împărţit sferele de influenţă în Oceanul Atlantic prin tratatul de la Tordesillas (1494) printr-o linie
trasată de-a lungul unui meridian aflat la o distanţă de 370 leghe marine de Insulele Capului Verde
(o leghe marină = 5,556 km).
Linia aceasta, care juca rolul unei graniţe convenţionale, atingea spaţiul nord-estic al
Braziliei. Teritoriul de la răsăritul ei intra sub influenţa Portugaliei, iar cel de la vest, sub cea a
Spaniei. Ceva mai târziu, în 1529, o altă linie similară a fost trasată în Oceanul Pacific la o distanţă
de 289 leghe vest de Insulele Maluku (Moluce-Indonezia). Aceste linii delimitau supremaţia

27
Portugaliei în Brazilia, Africa şi Asia de sud-est, iar a Spaniei în restul Americii de Sud, Mexic,
Antile şi Filipine.
În secolul al XIX-lea tendinţele pentru stăpânirea lumii au declanşat o ascuţită confruntare
în delimitarea teritoriilor coloniale între marile puteri imperialiste, problemă “reglementată” prin
Actul general de la Berlin (1885), când a luat naştere aşa-numita, “Comisie de delimitare”, din care
făceau parte puterile interesate şi care avea între altele şi atribuţia ridicării hărţilor pe care ulterior se
fixau liniile de graniţă a teritoriilor coloniale.9
Acestea frontiere erau însă cu totul arbitrar trasate, nefiind sprijinite pe nici un criteriu, decât
interesele înguste ale pretendenţilor la aceste teritorii. De cele mai multe ori o astfel de frontieră
secţiona o comunitate tribală din rândurile populaţiilor băştinaşe. Alteori, puterile imperialiste îşi
exercitau forţat suveranitatea şi asupra zonelor învecinate teritoriului luat în stăpânire, pe care le
considerau ca făcând parte din “hinterlandul” coloniei respective. În asemenea condiţii aşa-zisele
graniţe nu făceau decât să genereze o permanentă tensiune şi între ţările imperialiste şi între
populaţiile locale. Ele au fost, de aceea, foarte sugestiv numite de unii autori izobare politică.
Noţiunea aceasta a fost completată în geopolitica burgheză cu termenul de coeficient de presiune,
presiune pe care ar suporta-o un stat asupra frontierelor sale de către cele vecine. S-a găsit chiar şi o
“formulă de calcul” pentru acest coeficient prin împărţirea numărului total al populaţiei statelor
vecine prin cel al statului pentru care se efectuează calculul.
Au apărut acum şi graniţe zonale sub forma unor state tampon, care delimitau sferele de
influenţă ale ţărilor imperialiste sau zone neutre, care despărţeau un teritoriu colonial de cel al ţării
în interiorul căruia era enclavat.
Rolul unui stat tampon l-a jucat Afganistanul ale cărui graniţe au fost fixate prin tratatul
anglo-rus din 1907. Acelaşi rol l-a avut şi Siamul, care devenise un stat tampon între Indochina
engleză şi Indochina franceză. Frontierele sale au fost fixate prin acordul anglo-francez din 1904.
Gibraltarul, de asemenea, a fost separat de Spania printr-o zonă neutră (localitatea La Linea).
Canalul Panama a fost delimitat de o parte şi de alta de o zonă, care reprezenta o parte integrantă a
statului Panama. În 1870, o zonă neutră s-a stabilit între China şi Coreea de-a lungul fluviului Yalu.
Zona neutră dintre Irak şi Arabia Saudită (9.000 km2 cu centru la Kaladet Djulaida) ca şi cea dintre
Arabia Saudită şi Kuwait (6.000 km2 cu centru la Bafra) au fost fixate din 1922, căpătând numele
de zone neutre în 1942. Cea de-a doua, cu câţiva ani în urmă, a trecut în componenţa statului
kuwaitian.
Justificarea expansiunii naziste a fost încercată prin cunoscuta teorie a “graniţelor naturale”,
în virtutea căreia Germania trebuie să-şi extindă “spaţiul vital” până în Munţii Urali, sau aceea a

9
G.Hardy, La politique coloniale et le partage de la terre aux XIX et XX siècles, Paris 1937; J.Ancel, Géographie des
frontières, Paris, Gallimard, 1938.

28
“graniţelor lingvistice” sinonimă cu cea a “graniţelor civilizaţiei” (Kulturgrenzen) care ar cuprinde
în limitele lor toate teritoriile europene locuite de populaţie germană.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, ca urmare a tensiunii existente între Franţa
şi Germania după tratatul de la Versailles, Franţa a simţit nevoia fortificării graniţei. Din iniţiativa
ministrului de război al Franţei, André Maginot (1877-1932), care a deţinut această calitate în anii
1922-1924 şi 1929-1932, a fost construită între anii 1929-136 linia de fortificaţie ce-i purta numele.
Ea se întindea între St.Louis-Bâle şi Languyon pe traseul graniţei spre Germania, a Franţei şi
Luxemburgului, fiind una dintre cele mai remarcabile construcţii de acest gen realizată până atunci
în scopul pentru care a fost concepută. Spre Belgia ea era prelungită printr-un sistem defensiv mult
mai şubred, iar în dreptul masivului păduros al Ardenilor, era întreruptă. Aşa se explică de ce linia
Maginot a fost lesne străpunsă de invazia germană din 1940, prin învăluire pe teritoriul Belgiei.
Începând din 1971 cazematele betonate ale liniei Maginot sunt vândute la licitaţie în scopuri
turistice.
Replica germană a constituit-o Zidul de la Apus (Westwall sau Linia Siegfried), întinsă la
graniţa apuseană a Germaniei spre Belgia, Franţa şi Luxemburg.
Olanda, la rândul ei, şi-a construit spre Germania, pe o lungime de 30 km, sistemele de
fortificaţii Grebbe şi Peel-Raam.
Considerată azi ca o instituţie de drept internaţional, graniţa este definită ca “o linie reală sau
imaginară, trasată între diferite puncte pe suprafaţa globului pământesc, care desparte teritoriul unui
stat de teritoriul altor state, de marea liberă, în înălţime, de spaţiul cosmic şi în adâncime până la
limita accesibilă tehnicii moderne”.
Frontiera este deci o delimitare politică statală, spre deosebire de limitele dintre diferitele
subunităţi interioare ale statului, care au caracter administrativ.
În mod obişnuit frontierele se clasifică în naturale (formate din munţi, cursuri de apă, lacuri,
mări) sau convenţionale.
Mai corect trebuie să se distingă întâi frontiere continentale, trasate pe uscat şi care pot fi
terestre, când secţionează uscaturi (munţi, dealuri, câmpii) şi acvatice, când urmează cursul unei
ape curgătoare, unui lac sau unei mări interioare. A doua categorie o constituie frontierele
maritime, care delimitează marea teritorială şi în fine, frontierele aeriene, care sunt reprezentate de
coloana de aer de deasupra teritoriului până la limita inferioară a spaţiului cosmic.
Frontierele continentale pot fi:
- în lungul munţilor sau al unor culmi mai joase pe linia cumpenei de apă. Uneori această
linie poate suferi modificări naturale prin fenomenele de captură ce pot avea loc pe râuri ce se
scurg pe ambele versante şi care deplasează limita cumpenei de apă. Între Chile şi Argentina,
încă din secolul trecut, au avut dispute privitoare la stabilirea graniţei de-a lungul Munţilor Anzi

29
 din cauza râurilor ce se scurg spre Oceanul Pacific şi care au o mai mare putere de eroziune,
depăşind cumpăna de ape în defavoarea Argentinei;
- în lungul apelor curgătoare, urmând “firul apei” sau “linia talvegului” care uneşte
punctele cele mai adânci ale albiei. Uneori un râu, pe sectorul de graniţă, poate avea două braţe,
în care caz se alege cel principal pentru stabilirea ei. Acolo unde fluviul e traversat de un pod,
graniţa se fixează în mijlocul său.
Modificările naturale pot interveni de-a lungul unor astfel de graniţe. Astfel, uneori albia
îşi poate schimba cursul prin aluvionări naturale sau prin construirea unor lacuri de acumulare.
Toate aceste situaţii se reglementează prin înţelegeri bilaterale;
- lacurile pot constitui graniţe între state. Frontiera se fixează pe linia mediană a
suprafeţei lacustre, pe un traseu de obicei rectiliniu. Exemple de graniţe lacustre sunt cea dintre
Franţa şi Elveţia (Lacul Geneva), între Kenya, Uganda şi Tanzania (Lacul Victoria), între
S.U.A. şi Canada (Marile Lacuri ) sau între Bolivia şi Peru (Lacul Titicaca din Munţii Anzi);
- de-a lungul unor meridiane sau paralele (frontiere astronomice). Sunt astfel graniţe
astronomice cea dintre Canada şi S.U.A. pe paralele de 450 şi 490 latitudine nordică şi
meridianul 1410 longitudine vestică care desparte Alaska tot de Canada sau meridianul 1410
longitudine estică dintre Indonezia (respectiv Irianul de Vest) şi Papua Noua-Guinee.
Frontierele maritime se stabilesc unilateral de statul respectiv, în limitele apelor sale
teritoriale. Proporţia lungimii graniţei maritime a unui stat faţă de cele continentale este redată prin
indicele de maritimitate, care se calculează împărţind lungimea ţărmului la totalul graniţei de uscat,
date în km. Pentru o ţară fără litoral indicele este zero, iar pentru una insulară aceasta are valoare
infinită. În fine, dacă lungimea graniţelor continentale este egală cu cea maritimă, valoarea indicelui
este 1, cum este cazul la Olanda şi Portugalia. Alte ţări au acest indice mai mare (Danemarca 12),
sau mai mic (România 0,08).
Încă din 1958 la Geneva, la prima conferinţă asupra dreptului mării, s-a stabilit în mod
convenţional limita mării teritoriale, asupra căreia statul riveran îşi exercită deplina suveranitate, la
o distanţă de la ţărm spre larg între 3-12 mile marine (5,556 –22,224 km). Prin Decretul nr. 39-1936
România şi-a fixat această limită la 12 mile. Alte ţări au stabilit-o sub 12 mile, ajungându-se chiar la
200 mile (Ecuador, Salvador, Peru, Brazilia, Uruguay, Argentina, Panama, Liberia, Ghana, Somalia
etc.). Din apele teritoriale fac parte şi unele mări interioare (Marea Azor, Marea Albă în U.R.S.S.,
sau Marea Marmara în Turcia). Dincolo de limitele mării teritoriale se întinde marea liberă sau
internaţională (numită şi largul mării) care constituie un patrimoniu al întregii umanităţi. În cadrul
ei s-au stabilit însă o seamă de reglementări incluse în aşa-numitele zone cu regim special, cum
sunt: zona adiacentă (contiguă) în care ţările riverane pot beneficia de anumite drepturi economice,
vamale, sanitare, sau zona economică exclusivă prelungită mai în larg până la 200 mile în care ţările

30
ce o mărginesc au dreptul de a valorifica pentru propriile lor nevoi resursele mării, fără însă a se
opune altor ţări de a beneficia de celelalte drepturi ce decurg din reglementările juridice ale mării
libere. Crearea zonelor economice vine direct în sprijinul ţărilor în curs de dezvoltare.
Un regim special se aplică şi mărilor complet închise (marea Caspică) sau care comunică
prin strâmtori înguste şi care sunt mărginite de teritoriul a două sau mai multe state. În cazul Mării
Caspice, reglementarea s-a realizat de către două ţări riverane, Federaţia Rusă şi Iran, pe principiul
regimului apelor de frontieră, iar în cazul celorlalte, regimul lor juridic este subordonat celui al
strâmtorilor prin care comunică cu mările vecine. Probleme, încă în curs de soluţionare, le pune şi
delimitarea juridică a platoului continental, cunoscând că în unele sectoare maritime (exemplu:
ţărmul nordic al Americii de Sud) acesta se extinde câteva sute de km în larg, iar în altele este foarte
îngust (coastele vestice ale aceluiaşi continent).
Oricare ar fi natura frontierelor, ele sunt, aşa cum s-a mai arătat, inviolabile, şi fiecare stat
are dreptul să-şi ia toate măsurile pentru apărarea lor. Sistemul de norme care reglementează
problemele de frontieră alcătuiesc aşa-numitul regim de frontieră, care poate avea caracter
internaţional, privind statele vecine, sau caracter intern, care priveşte statul respectiv.10
În ţara noastră regimul de frontieră s-a stabilit prin decretul nr.678-7.X.1969 şi H.C.M. din
11.X.1969 în care sunt cuprinse toate măsurile ce trebuie luate pentru asigurarea pazei acestora şi
reglementarea intrării şi ieşirii din ţară.
În ceea ce priveşte regimul internaţional de frontieră, acesta se hotărăşte de ţările interesate
prin acorduri, convenţii sau tratate în care sunt consemnate toate problemele ce interesează
viabilitatea graniţei respective ca şi măsurile reciproce ce trebuie luate de fiecare stat în zonele lor
de frontieră pentru buna întreţinere a drumurilor, a fondului funciar, a instalaţiilor de marcaj, modul
de trecere a graniţei ca şi sancţiunile prevăzute a fi luate în cazul încercărilor de trecere frauduloasă
sau oricărei alte forme de violare.
România a încheiat astfel de acorduri cu Bulgaria (1950), U.R.S.S. (1961), Iugoslavia şi
Ungaria (1963) şi convenţii cu Bulgaria (1952) şi Iugoslavia (1957).
Zona de frontieră despre care s-a amintit mai sus este constituită din toate localităţile
(comune, oraşe, municipii) care au limită comună cu graniţa, cu excepţia municipiului Constanţa.
Delimitarea ei a fost stabilită prin Decretul nr.678-1969, mai sus-menţionat, privind regimul de
pază a frontierei de stat.
Traseul graniţelor imprimă o configuraţie cu totul specifică teritoriului fiecărui stat în parte,
care în unele împrejurări poate avea o influenţă notabilă în viaţa acestuia.
Există, de exemplu, unele ţări foarte mult alungite pe direcţia nord-sud, în sensul
meridianului (Chile, Suedia, Norvegia, Japonia) sau în sensul latitudinii (Federaţia Rusă, S.U.A.,

10
I.Cloşcă, I. Pohonţu, I.Stanca, Dicţionar juridic pentru militari, Editura Militară, Bucureşti, 1975.

31
Canada, Cehia, Slovacia). Chile îşi extinde teritoriul de la nord la sud pe mai bine de 4.000 km şi o
lăţime de numai 100-200 km între ţărmul Pacificului şi centura muntoasă a Anzilor. Pe această
imensă lungime se succede toată gama de climate – de la cele deşertice în nord la cele reci şi umede
în sud. În acelaşi timp, o asemenea configuraţie teritorială opune obstacole şi în desfăşurarea
transporturilor.
Alte ţări îşi apropie forma teritoriului de un cerc (România), configuraţie ideală din punct de
vedere al geografiei politice, iar Franţa îşi înscrie graniţele în limitele unui hexagon regulat, din care
trei laturi sunt maritime.
Componenţa teritoriului de stat constituie o altă trăsătură distinctivă între ţări. Unele state
au componenţa teritoriului formată numai dintr-un singur nucleu (România, Elveţia, Austria, etc).
În geografia politică astfel de state se numesc monomerice, având, deci, o componenţă geografică
unitară. Altele sunt constituite din mai multe nuclee, fie numai din părţi continentale sau părţi
continentale asociate cu insule sau, în fine, numai din insule. Asemenea state au căpătat numele de
polimerice.
Polimerismul propriu-zis este considerat atunci când părţile componente sunt despărţite de
corpul altor state.
Astfel de situaţii erau frecvente în feudalism în cazul monarhiilor absolute, când teritoriile
statale, răspândite în diferite părţi, constituiau bunuri ereditare, cum era cazul monarhiei hasburgice
pe timpul lui Carol al IV –lea, care grupa numeroase teritorii în Europa centrală (Ţările de Jos,
Spania, Boemia, părţi din Italia, Elveţia) răspândite printre alte state. Structură polimerică avea,
între cele două războaie mondiale, Germania şi Prusia, separate de teritoriul polonez al culoarului
Danzing. Mai recent, un exemplu clasic de polimerism l-a constituit, până în 1971, Pakistanul de
vest şi Est despărţite de teritoriul Republicii India.
Există însă şi un polimerism aparent în care nucleele componente sunt separate de suprafeţe
maritime. Ele se numesc state polimeroide. Unele din ele, aşa cum s-a arătat mai sus, cuprind şi o
parte continentală şi una insulară în proporţii variabile (Canada, Italia, Grecia, Danemarca, Rusia,
Tanzania etc.). La această două din urmă, partea insulară raportată la cea continentală, este cu totul
neînsemnată, în timp ce Danemarca înglobează în insule 40% din întinderea ţării.
Cealaltă formă de polimerism aparent o îndeplineşte statele exclusiv insulare, grupate în
ahipelaguri.
În unele documente al O.N.U., cum este “Declaraţia asupra creării unei noi ordini
economice internaţionale” adoptată cu prilejul lucrărilor celei de-a VI-a sesiuni extraordinare a
Adunării Generale a O.N.U., ţările fără litoral ca şi cele insulare se bucură de priorităţi în
consacrarea unor măsuri speciale care să favorizeze dezvoltarea şi participarea lor la reglementarea
problemelor economiei mondiale.

32
 În trecutul istoric unele state insulare au urmărit fixarea unor capete de poduri, ca bază de
sprijin, pe continentul vecin. Aşa a procedat Anglia între 1347-1558 care şi-a menţinut o punte
peste Marea Mânecii la Calais. Mai târziu, în 1907, Japonia îşi stabileşte protectoratul asupra Coreei
pe care apoi a anexat-o, iar între 1932-1945 a desprins din trupul Chinei Manciuria. Dar chiar unele
state continentale au urmărit asigurarea supremaţiei maritime. Astfel, încă din antichitate, Imperiul
maritim atenian pe vremea lui Pericle s-a extins de jur împrejurul Mării Egee şi Marmara, iar regele
Danermarcei, Suediei şi Norvegiei, după Uniunea de la Kalmar (1397-1521), controlau punctele
cheie din Marea Baltică.
Statele insulare pot întâmpina greutăţi şi în stabilirea unităţii lor politice ca şi a legăturilor
dintre insulele componente mai ales când acestea sunt prea depărtate de nucleul lor central.
Adeseori în astfel de state s-au manifestat şi tendinţe separatiste. De asemenea, între insulele
teritoriului statal, pot exista mari deosebiri din punct de vedere al resurselor şi posibilităţilor de
locuire, ceea ce explică într-o oarecare măsură şi inegalitatea repartiţiei populaţiei. În Republica
Filipine, din cele peste 7.100 insule câte compun ţara, numai 11 concentrează 97-98% din populaţia
ţării. Inegalităţi de acest gen apar şi în state polimerice care deţin şi părţi continentale şi insulare. În
Grecia sau Italia majoritatea populaţiei locuieşte în partea continentală. În Danemarca, principalele
oraşe, între care şi capitala, ocupă partea insulară a ţării.
Prin individualitatea lor geografică, insulele, în cadrul unor state continentale, constituie
adesea unităţi administrative distincte (regiuni, provincii, districte, prevăzute uneori cu o largă
autonomie), cum sunt: Tasmania (Australia), Hawai (S.U.A.), Sicilia şi Sardinia (Italia), Azore
(Portugalia), Baleare şi Canare (Spania) etc. În orice caz, independent de gradul de fragmentare a
părţilor ce compun statele polimerice ca şi a depărtării acestora de nucleul central, suveranitatea
statului respectiv se extinde de drept şi de fapt asupra întregului ansamblu teritorial.
Gradul de dispersare largă a insulelor unui stat poate crea, în unele împrejurări, probleme
juridice care trebuie soluţionate pe calea tratativelor.
Ne referim la recentul litigiu intervenit în Marea Egee între Grecia şi Turcia, după ce în
1973 s-au descoperit zăcăminte de petrol şi magneziu în subsolul acestei mări.
Prin faptul că insulele greceşti sunt dispersate în Marea Egee până aproape de ţărmurile
Anatoliei, Turcia le consideră ca fiind aşezate pe platoul continental din zona apelor sale teritoriale
dar care se suprapune peste platoul continental al insulelor greceşti.
Problema a generat ulterior alte neînţelegeri între aceste ţări, legate de folosirea spaţiului
aerian al Mării Egee şi respectarea regimului de demilitarizare al Arhipelagului Dodecanez. Potrivit
reglementărilor unor organisme ale aviaţiei civile internaţionale, având în vedere că insulele
greceşti sunt răspândite pe tot întinsul acestei mări, Grecia a fost împuternicită să supună
controlului zborul tuturor aeronavelor civile sau militare care survolează spaţiul maritim egeean. La

33
această hotărâre, în 1974, guvernul turc a solicitat ca toate zborurile efectuate peste partea
răsăriteană a Mării Egee să fie dinainte anunţate punctului de control de la Ankara, cerere care a
determinat proteste din partea Greciei şi suspendarea unor curse aeriene între cele două state.
Tot atât de spinoasă este problema Dodecanezului. Acest grup de 12 insule aparţinând de
Arhipelagul Sporadelor de Sud (din cea mai mare insulă este Rhodos) este situat foarte aproape de
ţărmul sud-vestic al Turciei. Ele au fost încredinţate, după primul război mondial, Italiei, prin
tratatul de la Lausanne (1923).
În 1947-1948 prin înţelegerile de la Lausanne, Paris şi Roma, ele au revenit Greciei, cu
obligaţia acesteia de a menţine în spaţiul lor un regim de demilitarizare. Turcia însă a acuzat Grecia
de nerespectarea acestei obligaţii.
Negocierile pentru soluţionarea acestor litigii sunt în curs de desfăşurare. Bunele intenţii
care animă cele două ţări vecine vor depăşi cu siguranţă aceste dificultăţi într-un viitor apropiat.
Localizarea geografică a teritoriilor de stat pe harta politică a lumii, rolul şi
importanţa ei. Reţeaua teritoriilor statele acoperă toată suprafaţa uscatului cu excepţia regiunilor
polare. Localizarea lor poate fi privită fie sub aspect matematic, fie sub aspect geografic.
Localizarea matematică este definită ca intersecţia meridianelor şi paralelelor – respectiv de
longitudine şi latitudine.
Ea exprimă, aşadar, aşezarea relativă a teritoriului respectiv.
Astfel, în raport cu latitudinea, unele state sunt situate în emisfera nordică, altele, în cea
sudică sau aparţinând zonelor tropicale (aproape toate ţările din America Latină, din Africa, Asia de
sud şi de est, Australia, multe din arhipelagurile Oceanului Pacific), ori zonelor temperate (S.U.A.,
U.R.S.S., aproape toate ţările europene) sau în fine în latitudini subpolare (Canada, Islanda, ţările
scandinave).
Aşezarea în raport cu longitudinea se stabileşte faţă de meridianul 00, fie la vestul său (state
ale emisferei vestice – cum sunt cele americane) sau ale emisferei estice (state europene, africane,
asiatice sau Australia, Noua Zeelandă).11
Localizarea geografică, spre deosebire de cea matematică, exprimă poziţia absolută a
teritoriului, în funcţie de relief, de reţeaua apelor curgătoare sau de vecinătatea ţărmului maritim.
Importanţa majoră în viaţa unui stat o are ieşirea la mare. Astfel de state, care dispun de
litoral, se numesc maritime; celelalte sunt ţări interioare sau continentale. Acestea din urmă au
situaţii mai deosebite. În 1958 la Conferinţa de la Geneva s-a încercat reglementarea problemelor
acestor ţări, iar, mai recent, Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, adoptată la 12
decembrie 1974 de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, prin rezoluţia 3281-XXIX, la

11
Oceanul Pacific este secţionat aproape prin mijloc de linia schimbării datei ce corespunde meridianului 1800
longitudine. Insulele din Pacificul oriental intră în emisfera occidentală, iar cele din Pacificul occidental în emisfera
orientală.

34
capitolul I, paragraful “O” , specifică, între fundamentele relaţiilor economice internaţionale,
“acces liber la mare şi de la mare pentru ţările fără litoral”. Unele state continentale sunt situate la
mari distanţe de ţărm (R.P.Mongolă, Mali, Ciad, Nepal) care nu sunt deservite de nici o cale
navigabilă cu deschidere la mare. Altele, ca, de exemplu, Cehoslovacia şi Ungaria sunt mai
avantajate, ambele străbătute de Dunăre, iar prima şi de Elba şi Odra (Oder ) prin care are acces la
portul vest-german Hamburg şi portul polonez Sczeczin, în ambele porturi având zone închiriate.
Ungaria dispune şi de o flotă maritimă comercială cu care efectuează transporturi şi pentru alte ţări.
Porturile ei de acces sunt Piraiefs-Pireu (Grecia), Al Lădhiqiyah (Latakia) (Siria), Beyrouth (Liban)
şi Alexandria (Egipt). O parte din traficul extern al acestor ţări este tranzitat pe Dunăre prin
porturile româneşti.
Elveţia, deşi este o ţară continentală, beneficiază de o bună poziţie geografică la întretăierea
marilor rute terestre (şosele şi căi ferate) care traversează tunelurile şi trecătorile alpine. Ea
foloseşte pentru transport Rinul, care devine navigabil de la Basel, şi Valea Ronului spre Marea
Mediterană, de care este legată prin lacul Geneva.
Statele continentale ocupă poziţii diferite în masa uscatului extinzându-se uneori pe un
spaţiu foarte întins de la un ocean la altul (Canada, S.U.A.) sau pe două continente (Federaţia Rusă).
Alteori, teritoriul poate ocupa o peninsulă (Spania, Portugalia, Italia, India) sau un istm (statele
istmice din America Centrală – cum este Guatemala, Costa Rica, Honduras etc.).
Există şi cazuri când unele state sau teritorii sunt incluse în corpul unui alt stat. Ele se
numesc enclave (faţă de statul în interiorul căruia se găsesc) sau exclave (faţă de statul de care
aparţin). O astfel de enclavă este Republica San Marino pe teritoriul Italiei sau Lesotho pe cel al
Republicii Africa de Sud. Unele exclave pot constitui părţi din teritoriul unui stat, cum este comuna
italiană Campione aflată pe teritoriul elveţian, aşezată pe malul Lacului Lugano prin care comunică
cu Italia. Belgia are în Olanda mica exclavă Baarle Hertog (Baerle Duc –710 ha, 2.079 locuitori) iar
Spania şi Franţa posedă exclave pe ambele versante ale Munţilor Pirinei.
Statele maritime au posibilitatea de a întreţine legături comerciale pe apă cu tot globul.
Poziţia maritimă este cu atât mai importantă cu cât marea respectivă este mai solicitată în traficul
internaţional. Au astfel un rol primordial mările vest-europene (Marea Mânecii, Marea Nordului),
unde se concentrează fluxurile transoceanice din Atlanticul de nord, apoi Marea Mediterană cu
anexele ei, sau cele din sud-estul Asiei, prin care se stabilesc legăturile dintre Oceanul Indian şi
Pacific.
Poziţia maritimă este condiţionată şi de configuraţia liniei ţărmului, dacă acesta prezintă
articulaţii propice pentru instalarea porturilor, dacă este înalt sau jos, dacă este supus sau nu
îngheţului iarna sau expus furtunilor, cum sunt mările tropicale adesea bântuite de cicloni
devastatori.

35
 În general, ţărmurile prevăzute cu golfuri şi rade spaţioase sunt foarte favorabile. Aşa se
prezintă ţărmul atlantic al Norvegiei, fragmentat de multe fiorduri, adânc pătrunse şi ramificate în
interiorul uscatului, bine adăpostite, a căror apă nu îngheaţă din cauza acţiunii curentului cald al
Golfului. Aceeaşi conformaţie favorabilă o au ţărmurile Angliei, Iugoslaviei, Greciei etc.
Nu rămîne fără importanţă şi lungimea frontului maritim pentru statele continentale. În
situaţia în care deschiderea este îngustă, pe acel sector nu se vor putea instala porturi prea multe şi
ca atare cele existente vor fi supuse unei solicitări maxime mai ales cînd hinterlandul său pe uscat
ocupă o întindere mare. Aşa este cazul de pildă, cu Republica Zair, care are deschidere spre Atlantic
numai în zona de vărsare a fluviului omonim.
În ultimă instanţă, chiar şi o astfel de deschidere rămâne totuşi importantă pentru ţara
respectivă în desfăşurarea activităţii maritime.
Poziţia maritimă a unui stat poate avea caracterul unei categorii istorice, ea putând căpăta în
anumite momente un rol deosebit pentru ţările respective. După deschiderea Canalului Suez, Marea
Mediterană şi Marea Roşie au căpătat o importanţă majoră în traficul maritim mondial.
În Rusia, odată cu deschiderea Drumului Maritim de Nord prin Oceanul Arctic, litoralul
respectiv s-a înviorat. Nu aceeaşi însemnătate o are sectorul arctic al Canadei, care nu este
convenabil unui trafic oceanic regulat.
Aşezarea geografică este tot atât de importantă şi pentru statele insulare. Unele din ele sunt
localizate la mari distanţe de uscaturile continentale sau izolate de marile drumuri maritime sau de
rutele aeriene. Islanda, de exemplu, ocupă o poziţie periferică faţă de liniile maritime ale
Atlanticului de nord între Europa şi America. Odată însă cu dezvoltarea transporturilor aeriene,
după cel de-al doilea război mondial, insula a devenit o importantă punte aeriană de-a lungul liniilor
directe transpolare.
Situaţie similară au şi câteva insule din mijlocul Pacificului tropical, azi escale aeriene şi
maritime între America, Australia şi Asia orientală : Honolulu (Hawaii), Suva (Fiji), Papeete
(Tahiti), Pago Pago (Samoa Americană) sau Agana (Guam).
Insula Sri Lanka şi portul ei, Colombo, ocupă o pozitie cheie în Oceanul Indian, escală
maritimă obligatorie dinspre Suez spre Asia de sud-est sau invers.
Portul Singapore situat în insula omonimă, în apropierea Peninsulei Malacca, este cel mai
important port pentru exportul cauciucului şi cositorului din Malayesia, principala poartă maritimă a
Asiei de sud-est şi punct de trecere din Oceanul Indian în Oceanul Pacific şi invers.
Poziţia geografică a unui stat se înscrie, aşadar, ca o coordonată majoră de însemnătate
capitală în viaţa acestuia.
Structura fizico-geografică a teritoriului de stat. Ca şi celelalte elemente componente,
precum s-a arătat până aici, structura fizico-geografică a teritoriilor statelor este tot atât de variabilă,

36
chiar pe spaţii mici, şi rezultă din felul cum se îmbină elementele mediului, din asocierea cărora se
individualizează peisaje naturale cu totul distincte în mijlocul cărora trăiesc oamenii şi pe care le
valorifică prin munca lor.
Relieful se înscrie ca un element fundamental al peisajului natural. Există pe suprafaţa
globului teritorii de stat predominant muntoase (Peru, Bolivia, Ethiopia), unde munţii ocupă părţile
centrale. În altele, relieful major îl formează podişurile, mai înalte sau mai joase, delimitate de
lanţuri periferice de munţi (Mexic, Spania, Iran, Arabia Saudită, Australia, India) ori cîmpiile
(Olanda, Polonia, Germania) sau, în fine, o proporţie sensibilă egală între munţi, dealuri şi câmpii
(România). În multe alte ţări, suprafaţa deşerturilor ocupă o întindere apreciabilă (Algeria, Libia,
Egipt).
În viaţa multor state relieful a jucat un rol primordial în istoria lor. Pentru ţara şi poporul
român, Carpaţii au constituit elementul polarizator al unităţii teritoriale. "Istoria noastră e strâns
legată de Carpaţi. Din antichitate şi până azi ei au format axa neamului (...). Întemeierea statelor
româneşti e în legătură cu muntele (...). Carpaţii au fost elementul polarizator al românilor" 12.
Ethiopia, ţară muntoasă, a fost multă vreme ferită de atacurile duşmane, menţinându-şi astfel
independenţa naţională. Dar, în acelaşi timp, fragmentarea podişului în masive înalte numite
"ambas", despărţite de văi adânci, a creat secole de-a rândul obstacole în calea realizării unităţii
teritoriului naţional. Fiecare din aceste masive îşi avea viaţa proprie fiind conduse de raşi locali,
care întreţineau tendinţe divergente, separatiste. Din această cauză, unitatea de stat s-a realizat mai
târziu. În cetatea muntoasă a Ethiopiei s-au cristalizat primele nuclee ale statului şi tot aici s-au
păstrat până astăzi elementele străvechilor populaţii. Aici trăieşte, de fapt, cea mai mare parte a
locuitorilor ţării, unde clima este caracterizată printr-o primăvară permanentă.
În colţul de sud-vest al Arabiei, pe teritoriul actual al Republicii Arabe Yemen, relieful
muntos ocupă două treimi din întinderea acestui stat, unde clima mai umedă datorită musonului
oceanic este ferită de căldurile toride ale deşertului apropiat. Pământul acestei ţări era cunoscut încă
din antichitate sub numele de "Arabia felix", unde au dăinuit străvechile civilizaţii Main şi Saba.
Dezvoltarea acestei ţări de-a lungul mileniilor a fost incontestabil favorizată de relief.
Tot astfel, pe înaltele platouri andine a luat fiinţă, cu mulţe veacuri în urmă, înfloritoarea
civilizaţie precolumbiană a incaşilor. Elveţia, ţară eminamente alpină, bine adăpostită de munţi, s-a
constituit ca stat încă de la sfârşitul veacului al XIII-lea devenind apoi independentă şi neutră la
jumătatea secolului al XVII-lea, după pacea westfalică, neutralitate care şi-o păstrează şi azi. Pentru
această ţară relieful a jucat în orice caz un rol considerabil în menţinerea unităţii de stat.
Exemplu similar ni-l oferă şi Andorra, care aşezată în inima Pirineilor, beneficiind de
izolarea sa între munţi, a devenit principat independent încă din secolul al VIII-lea.

12
Constantin C. Girescu, Dinu C. Girescu (1974), Istoria românilor, I, Editura Ştiiţifică, Bucureşti, p.16

37
 Clima îşi exercită în aceeaşi măsură influenţa sa în viaţa comunităţilor umane.
Statele sunt răspândite în toate zonele climatice ale globului. În fiecare din aceste zone sunt
foarte diferenţiate şi condiţiile desfăşurării activităţii economice, a transporturilor, structura
producţiei agricole etc.
Unele teorii geopolitice urmăreau să acrediteze ideea că manifestările fenomenelor climatice
pot împiedica formarea statelor, fără însă a determina naşterea lor. Se socoteau ca defavorabile
închegării statelor climatele reci, cele deşertice sau climatele calde şi umede. Cu deosebire zonele
tropicale calde erau considerate ca "pasive" din punct de vedere politic, constatări care căutau să
justifice expansiunea colonialismului.
Încercările acestea absurde de a considera populaţiile din ţinuturile calde ca incapabile de a
se organiza în state, sunt infirmate de realităţile istorice. În aceste regiuni, cu mult înainte de
pătrunderea europenilor, s-au dezvoltat civilizaţii dintre cele mai fecunde. Numai colonialismul a
barat calea acestor popoare de a-şi consolida o viaţă statală de-sine-stătătoare.
Sistemul de ape curgatoare şi lacuri formează reţeaua apelor de suprafaţă. Acestea,
împreună cu cele subterane, care sunt supuse suveranităţii exclusive a statului, se numesc ape
interioare sau naţionale, spre deosebire de cele internaţionale care, pe anumite sectoare, sunt
riverane cu alte state. Intră, de asemenea, în atribuţiile suveranităţii naţionale şi apele maritime
interioare.
Apele curgătoare pot juca în viaţa statelor un rol extrem de important, mai ales, când acestea
sunt şi navigabile. Multe state au o reţea unitară în sensul că aproape întreg teritoriul le este cuprins
în bazinul unui singur mare fluviu. Astfel, sistemul de râuri al ţării noastre aparţine aproape în
întregime unei părţi din bazinul Dunării. Polonia este aşezată în bazinul Vistulei, S.U.A. pe
Mississippi, Brazilia pe Amazon, Zair pe fluviul cu acelaşi nume. În ţările cu întindere mai mare se
succed o serie de bazine care acoperă regiuni limitate. În Rusia, partea europeană este drenată în
principal de Volga, Asia Mijlocie de Amu-Daria, China de nord aparţine în întregime bazinului
fluviului Galben (Huanghe), iar China centrală de fluviul Albastru (Changjiang-Yangtzé).
Pentru alte ţări râurile alcătuiesc un fel de "axe economice", dar şi nucleul lor statal, cum
este cazul Republicii Gambia al cărei teritoriu de stat este format din fâşia în lungul râului omonim
şi al estuarului pe care acesta îl face la vărsare, tot aşa după cum R. P. Benin este centrată pe axul
râului Ouémé.
Reţeaua fluvială pentru unul şi acelaşi teritoriu statal poate avea o valoare diferenţiată.
În ţările tropicale, cu climat deşertic, apele curgătoare au o importanţă cu totul redusă sau
chiar lipsesc (Libia, Algeria, Arabia Saudită).
Pentru altele, însă, acestea au o însemnătate vitală. Străvechile civilizaţii din Orientul de
Mijloc şi Apropiat s-au format pe văile Nilului, Tigrului şi Eufratului. "Egiptul este un dar al

38
Nilului", scria Herodot. Rol similar l-a avut Gangele şi Indusul pentru civilizaţiile indiene, iar
fluviul Galben şi Albastru pentru China.
Pentru ţara noastră, alături de Carpaţi, Dunărea şi Marea alcătuiesc temelia unităţii
pământului românesc. Valoarea acestor fluvii s-a amplificat în zilele noastre prin amenajările
moderne ce s-au efectuat în bazinele lor şi printr-o utilizare complexă a apelor.
Republica Populară Bangladesh este situată aproape în întregime în delta Gangelui şi
Brahmaputrei. Teritoriul său este cu regularitate lovit de revărsările acestor fluvii în perioada ploilor
musonice de vară, ca şi de alte calamităţi, mai ales uraganele pustiitoare.
Unele dintre marile fluvii ale planetei deservesc mai multe ţări, având ca atare o importanţă
internaţională. Folosirea lor în navigaţie, construirea de centrale hidroelectrice, utilizarea pentru
irigaţii, prevenirea revărsărilor, protecţia şi combaterea poluării, este, de asemenea, reglementată
între părţile interesate şi supuse unui regim juridic internaţional.
Reţeaua apelor superficiale este completată de lacuri. Pentru unele ţări ele îndeplinesc un rol
deosebit. Se cunosc în istoria câtorva state exemple când lacurile au constituit nucleul de formare
iniţială a acestora. Astfel, lacurile celor Patru Cantoane din Elveţia au format centrul în jurul cărora
s-au cristalizat germenii Confederaţiei Elveţiene. Tot astfel crearea iniţială a statului suedez s-a
localizat în jurul Lacului Mälaren, în vecinătatea căruia se găseşte azi şi capitala ţării, oraşul
Stockholm. În Africa, în jurul Lacului Ciad, o adevărată oază de viaţă la marginea deşertului
Sahara, s-a constituit statul cu acelaşi nume, pe locurile unde altădată se înfiripase o remarcabilă
civilizaţie băştinaşă. Republica Ciad deţine, în limitele teritoriului naţional, o jumătate din
întinderea acestui lac, restul împărţindu-se între Camerun, Nigeria şi Niger.
Tot în Africa, noua republică Malawi, stă şi ea prinsă de malul lacului omonim. Celelalte
mari lacuri est-africane îndeplinesc un rol de prim ordin în viaţa economică a ţărilor riverane.
Importanţă considerabilă au şi Marile Lacuri Americane, o adevărată "mare interioară", prelungită
pînă la ocean cu valea fluviului Sf. Laurenţiu.
De-a lungul acestei mari artere de circulaţie se stabileşte legătura dintre bazele de materii
prime şi centrele de prelucrare din nord-estul industrial al S.U.A.
În Asia centrală rusă, Lacul Aral, situat în mijlocul unor întinse stepe şi deşerturi traversate
de cele două fluvii pe care le strânge Amu-Daria şi Sir-Daria, a influenţat aici naşterea unor
străvechi civilizaţii.
Lacul Titicaca din Anzi a constituit iniţial nucleul în jurul căruia a luat naştere imperiul
incaşilor. Situat la peste 3.800 m altitudine la graniţa dintre Peru şi Bolivia, acest lac înlesneşte şi
navigaţia, constituind şi o sursă importantă de pescuit.

39
 Resursele Naturale (combustibili, minereurile metalifere şi nemetalifere, fondul funciar)
aflate pe teritoriul naţional sunt de asemenea în întregime şi în exclusivitate supuse suveranităţii
statului.
Fiecare stat dispune de un anumit potenţial de resurse naturale, care, raţional folosite, pot
deveni o avuţie naţională preţioasă. Repartiţia lor este foarte inegală de la stat la stat şi chiar în
interiorul aceluiaşi stat.
Unele ţări, ca, de exemplu, Arabia Saudită sau Kuwait, se remarcă prin zăcămintele de
petrol, altele îşi adaugă mai multe feluri de resurse din care unele le situează între producătorii
mondiali. Republica Zambia dispune de imense rezerve de cupru, Malaysia de cositor, Brazilia de
fier, Canada de nichel şi zinc. Federaţia Rusă pe vastul său teritoriu deţine, de asemenea, o mare
varietate de resurse şi în cantităţi uriaşe. Împreună cu Canada ocupă primul loc pe glob în întinderea
pădurilor de răşinoase, iar Brazilia şi Zair, în păduri tropicale.
Secole de-a rândul jefuirea nelimitată a resurselor naturale devenise scopul principal al
expansiunii coloniale. Popoarele subjugate nu aveau astfel posibilitatea să le valorifice în interesul
propriu.
În condiţiile eliberării lor, a consolidării suveranităţii naţionale, statele în curs de dezvoltare
acţionează cu fermitate pentru cucerirea celei de-a doua independenţe, cea economică, în cadrul
căreia în prim plan se află asigurarea deplinei suveranităţi asupra tuturor bogăţiilor naţionale,
afirmată şi printr-o solidaritate internaţională tot mai pronunţată în vederea apărării acestora.
În ţara noastră valorificarea superioară a resurselor naturale constituie o preocupare de
interes primordiai, un factor esenţial al creşterii economice, a utilizării mai eficiente a forţei de
muncă, contribuind la o mai bună repartizare teritorială a forţelor de producţie, la dezvoltarea
schimburilor economice.

3. MODIFICĂRI ALE TERITORIULUI DE STAT

De-a lungul existenţei sale teritoriul unui stat poate suferi modificări fie prin extinderea
suprafeţei, fie prin restrângerea ei. Astfel, unele modificări, de amploare desigur cu totul redusă, pot
avea loc prin acţiunea unor factori naturali, cum ar fi, de exemplu, depunerile aluvionare ale unor
cursuri de apă sau ale curenţilor marini, prin retragerea apelor litorale, prin eroziunea liniei
ţărmului acolo unde aceasta prezintă faleze etc. Pe cale artificială extinderea teritoriului o poate
întreprinde însăşi omul.
Sunt cunoscute grandioasele lucrări executate de secole în Olanda prin smulgerea unor
întinse terenuri din Marea Nordului. În Japonia, oraşele Tokyo şi Osaka sunt clădite tot pe terenuri
recuperate din mare. Proiecte de viitor prevăd cîştigarea de noi suprafeţe cu pămînt rezultat din

40
dărâmarea munţilor. Lucrări similare au loc şi în Principatul Monaco, unde pe cele 22 de ha ce vor
fi cucerite din mare se va construi un nou cartier urban.
O mare parte a combinatului siderurgic din oraşul Genova (Italia) s-a construit pe terenuri
submarine recuperate prin îndiguiri, ca de altfel şi platforma industrială Jurong din oraşul
Singapore.
Schimbări însă mult mai mari s-au petrecut în viaţa statelor şi a teritoriilor aferente, de-a
lungul existenţei lor istorice, în diferite momente ale evoluţiei.
Aşa s-au petrecut lucrurile în viaţa statelor sclavagiste, apoi a celor feudale şi mai tîrziu în
perioada imperiilor coloniale. Pentru justificarea modului de dobândire a teritoriilor au apărut
felurite teorii, cum a fost aceea a "dobândirii originare" şi ”derivate". Prima teorie se referea la
ocuparea teritoriilor considerate fără stăpân sau abandonate. Cei care apucau să le însuşească
beneficiau de "dreptul primului ocupant". Constituirea imperiilor coloniale, aşa cum se va vedea
într-un alt capitol, s-a făcut efectiv prin cucerirea şi anexarea forţată de teritorii aparţinând
populaţiilor băştinaşe, moduri care contraveneau flagrant dreptului de autodeterminare a acestor
popoare. Cealaltă teorie a "dobândirii derivate" s-a concretizat fie prin cesiune sau donaţie13, fie
prin vânzare-cumpărare14. Asemenea mijloace de dobândire de teritorii, fireşte, nu sunt legale,
nesocotesc principiile fundamentale ale dreptului internaţional contemporan. Acelaşi caracter ilicit
îl are şi încorporarea unui teritoriu de la un stat de către alt stat prin violenţă, act care capătă
caracter de anexiune. Alteori poate interveni dictatul, măsură arbitrară impusă de un stat asupra
altuia. În august 1940 Germania nazistă şi Italia fascistă au impus României cedarea către Ungaria
horthystă a părţii de nord a Transilvaniei cu populaţie majoritară românească. În octombrie 1944
trupele române şi cele sovietice au eliberat această parte, iar prin Tratatul de la Paris din 1947 s-a
consfinţit suveranitatea ţării noastre asupra întregului teritoriu naţional.
În dreptul internaţional contemporan sunt admise modificări ale teritoriului de stat numai în
cazul când acestea corespund respectării principiului dreptului la autodeterminare a popoarelor şi
naţiunilor ce locuiesc acel teritoriu, pe baza voinţei lor liber exprimate, fără nici un fel de
constrângere.
Schimbările petrecute în structura statelor prin modificările intervenite asupra teritoriului
sau prin dispariţia unora şi apariţia altora noi, fenomene care au avut loc permanent în istoria
evolutivă a acestora, determină în mod obiectiv şi inevitabil intervenţia unor noi relaţii juridice între

13
Regatul Sardiniei cedează Franţei în 1860 regiunile Savoia şi Nisa pentru sprijinul acordat în lupta împotriva Austriei
în perioada afirmării luptei Italiei pentru unitatea naţională. În 1871 în urma tratatului de la Frankfurt, Franţa învinsă
cedează Germaniei Alsacia şi Lorena şi care au revenit la Franţa în 1919 prin tratatul de la Versailles.
14
În 1830 Franţa vinde S.U.A. teritoriul Louisiana, iar S.U.A. cumpără în 1867 de la Rusia, Alaska. Tot ca o formă a
“dobândirii derivate” amintim schimbul de teritoriu (în 1890 Anglia cedează Germaniei Insula Helgoland în schimbul
unui teritoriu din Africa orientală – Insula Zanzibar).

41
state. În dreptul internaţional, transmiterea de către un stat existent anterior a unor drepturi şi
obligaţii către noul stat se numeşte succesiunea statelor.
Regimuri teritoriale speciale În dreptul internaţional sunt consemnate o seamă de principii
privitoare la stabilirea regimurilor speciale asupra unor teritorii de stat în întregimea lor, numai părţi
din ele sau asupra altor categorii de teritorii, ca, de exemplu, regiunile polare (nu ne referim aici la
spaţiul cosmic şi aerian).
Asemenea regimuri le-au avut chiar şi unele oraşe (oraşe libere) dobândind statut de
independenţă prin înţelegeri internaţionale. Astfel portul polonez Danzig (actualul Gdynia) a avut o
asemenea autonomie în secolele XIV-XVIII. La începutul secolului trecut timp de câţiva ani, până
în 1814, obţine statut de port liber, după care o perioadă de aproape de 100 ani, pînă în 1919, trece
în stăpânirea Prusiei şi apoi din nou oraş liber pînă în 1939, pentru ca, în 1945, să fie retrocedat
Poloniei.
O situaţie similară a avut-o Triestul, oraş iredent15. Înainte de primul război mondial Triestul
constituia principalul port de acces al monarhiei austro-ungare la Marea Adriatică. După primul
război mondial, în 1919, oraşul a revenit Italiei. În aprilie 1945 Armata Populară Iugoslavă
eliberează Triestul. Ulterior, teritoriul oraşului şi zona învecinată a fost împărţit în zona A (oraşul şi
portul) care a fost ocupată de trupele anglo-americane şi zona B (teritoriul învecinat) care a fost
încredinţată Iugoslaviei.
Prin tratatul de la Paris (1947) cele două zone au fost declarate "Teritoriul liber Triest" şi
trecut sub autoritatea Consiliului de Securitate. În 1954 în urma Memorandumu- lui semnat la
Londra între Italia, Iugoslavia, Anglia şi S.U.A. regimul de ocupaţie militară asupra acestei zone
încetează, trecîndu-se la o administrare civilă de către ambele ţări, în zonele anterior încredinţate.
Câţiva ani mai tîrziu, la 10 noiembrie 1975, a fost încheiat la Osimo tratatul italo-iugoslav, care
definitivează împărţirea teritoriului Triest între cele două state, ratificat de Parlamentul italian la 24
februarie 1977.
Portul marocan Tanger de la Strâmtoarea Gibraltar a avut între 1923-1956 (cu excepţia
perioadei 1940-1945 când a fost ocupat de Spania) regimul unui port internaţional. În 1956 cînd
Marocul se proclamă stat independent, oraşul trece sub suveranitatea sa, căpătând în 1962 regimul
de port-franc (scutit de taxe vamale la importul şi ex- portul mărfurilor).
Regimuri teritoriale speciale se stabilesc de asemenea prin demilitarizare, neutralitate şi
denuclearizare.
Demilitarizarea se referă la un teritoriu spaţial limitat, căruia i se atribuie un statut juridic
internaţional, în virtutea căruia, pe acel teritoriu, se interzice staţionarea de efective militare şi
desfiinţarea oricăror instalaţii cu acest caracter. Ea poate fi parţială (sau limitată) prin interzicerea
15
Iredentismul a fost o mişcare declanşată în Italia după unificarea din 1870 care urmărea revendicarea tuturor
teritoriilor considerate italiene, între care şi oraşul Triest.

42
amplasării de noi obiective militare şi staţionarea de noi trupe, dar se îngăduie menţinerea celor
existente anterior instaurării demilitarizării. După cel de-al doilea război mondial, în 1947, a căpătat
regim de demilitarizare parţială zonele de frontieră ale Italiei spre Franţa şi Iugoslavia şi Insulele
Sardinia şi Sicilia. Spre deosebire de demilitarizarea parţială, cea totală sau deplină, impune
desfiinţarea tuturor construcţiilor de interes militar ca şi retragerea totală a trupelor de pe acel
teritoriu. Un asemenea statut a fost stabilit Germaniei în 1945 prin Acordul de la Potsdam, iar prin
Tratatul de la Washington (1959) în Antarctica.
Neutralitatea privită ca instituţie în dreptul internaţional contemporan, reprezintă o situaţie
juridică ce se atribuie unui stat, cu deplinul său acord şi cu recunoaşterea şi garantarea altor state,
potrivit căreia acesta se obligă a nu lua parte la nici un fel de acţiune militară în timp de război, iar
în timp de pace să se abţină de la orice acte care ar putea să-l angajeze într-un conflict. Acest tip de
neutralitate are caracter permanent. În situaţia când statul neutru este supus unei agresiuni din afară,
el poate fi sprijinit de alte ţări pentru salvgardarea suveranităţii sale. Elveţia a obţinut neutralitate
permanentă prin actul final al Congresului de la Viena (1815), Austria în 1955 în virtutea unei Iegi
constituţionale a parlamentului ţării şi a recunoaşterii acestei neutralităţi de către marile puteri
(Rusia, S.U.A., Anglia şi Franţa).
Neutralitatea temporară se aplică numai în caz de război. În această privinţă poate fi
menţionată Convenţia de la Geneva cu privire la protecţia populaţiei civile în caz de război (1949)
care prevede crearea, în timp de război, a unei zone de protecţie pentru apărarea vieţii populaiţiei
civile.
Denuclearizarea este o instituţie nouă a dreptului internaţional având ca scop evitarea
folosirii armelor de distrugere în masă. Zonele denuclearizate pot cuprinde spaţii foarte întinse, o
regiune geografică, un grup de state sau chiar la nivelul continentelor16.
Pe baza obligaţiilor asumate, statele ce fac parte din astfel de zone se angajează a nu
produce, poseda, experimenta sau achiziţiona şi de a nu permite altor state a stoca, instala sau
amplasa arme nucleare pe teritoriul lor naţional.
Regimul zonelor denuclearizate se stabileşte pe bază de acorduri internaţionale. Primul
acord în acest sens a fost încheiat în 1959 asupra Antarcticii. În 1967 s-a definitivat "Tratatul cu
privire la principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea şi exploatarea spaţiului
extraatmosferic, inclusiv Luna şi alte corpuri cereşti". În acelaşi an s-a semnat “Tratatul pentru
interzicerea armelor nucleare în America Latină" (Tratatul de la Tlatelolco). La 18 mai 1972 a intrat
în vigoare "Tratatul cu privire la interzicerea amplasării de arme nucleare şi alte arme de distrugere
în masă pe fundul mărilor şi oceanelor şi în subsolul acestora".

16
Zone denuclearizate, Editura politică, Bucureşti, 1977.

43
 Deosebit de aceste tratate, numeroase propuneri în vederea denuclearizării au fost făcute
pentru multe alte zone ale lumii, privind Europa centrală (la propunerea Poloniei în 1957), în
Balcani (la propunerea ţării noastre în 1957 şi apoi în 1959, de către U.R.S.S.). Tot în 1959
U.R.S.S. formulează propunerea pentru crearea unei zone denuclearizate în Adriatica, iniţiativă
extinsă în 1963 asupra întregului bazin mediteranian.
Cîţiva ani mai tîrziu (1964) a fost adoptată ,,Declaraţia cu privire la denuclearizarea Africii"
de către Conferinţa şefilor de state şi de guverne membre ale O.U.A.
Pentru Europa nordică, încă din 1963 Finlanda s-a pronunţat pentru denuclearizarea acestei
regiuni a continentului nostru, propunere susţinută în 1971 şi în 1973 în cadrul O.N.U. În Orientul
Mijlociu iniţiativa a avut-o Iranul în 1974 la care s-a alăturat Egipţul şi alte state, propuneri care au
fost ulterior consfinţite prin rezoluţii ale O.N.U. În fine, Adunarea Generală a O.N.U. cu prilejul
celei de-a XXIX-a sesiuni a dezbătut, la propunerea Pakistanului, problema creării unei zone libere
de arme nucleare în Asia de sud.
Se constată prin urmare că necesitatea extinderii zonelor denuclearizate reprezintă azi un
consens unanim care stăruie în rândul tuturor ţărilor şi popoarelor Iumii, date fiind efectele
distructive ce le poate avea această armă.
Teritoriile polare sunt supuse, de asemenea, unor reglementări speciale. În perioada
expansiunii coloniale, ţările metropole au urmărit să treacă aceste regiuni sub suveranitatea lor. Mai
disputate au fost problemele ce priveau regimul ţinuturilor arctice şi cu deosebire Insula Groenlanda
şi Arhipelagul Spitzberg. Restul teritoriilor arctice au fost repartizate în conformitate cu principiul
sectoarelor, propus încă din 1907 de senatorul canadian Poirier. Pe baza acestui principiu toate
statele contigui regiunilor arctice îşi extind sectoarele, asupra cărora îşi exercită deplina
suveranitate, până în vîrful polului avînd la bază linia respectivă de ţărm. Lateral, acestea sunt
delimitate de meridianele trase din dreptul extremităţilor de vest şi est a graniţei maritime. Cele mai
întinse sectoare polare le au Rusia şi Canada. Statutul sectorului polar rus a fost reglementat încă
din 1926, când s-a hotărît ca acesta să cuprindă toate insulele şi teritoriile deja descoperite ori cele
ce vor mai fi descoperite, precum şi întinderea banchizei arctice începînd de la ţărm şi mărginit spre
vest de meridianul 32°4'35" long. E Gr., iar spre est de meridianul 168°49'30" long. V Gr., cu
excepţia insulelor răsăritene din Arhipelagul Spitzberg (cuprins între meridianele 32°-35° long. E)
care aparţin de Norvegia. Suveranitatea Norvegiei asupra Arhipelagului Spitzberg a fost
recunoscută prin Convenţia de la Paris (februarie 1920), iar a Danemarcei asupra Groenlandei prin
Convenţiile cu S.U.A. (1916) şi cu Norvegia (1924). Canada are sectorul arctic delimitat între 60°-
141° longitudine vestică, iar S.U.A. în Alaska, între 141°-168°50' long. vestică.
Continentul Antarctic ridică alte probleme. Teritoriul acestui continent, acoperit de o imensă
calotă de gheaţă, dominat de un climat excesiv de aspru, este foarte depărtat de regiunile terminale

44
ale Americii de Sud, Africii, Australiei şi Noii Zeelande. Ca urmare, în împărţirea iniţială a acestor
ţinuturi, nu s-a putut folosi, ca în Arctica, principiul contiguităţii şi nici n-a putut avea loc, în
perioada colonială, o ocupaţie efectivă de teritorii.
Pentru a-şi extinde totuşi zonele de influenţă şi în această parte a lumii, ţările imperialiste au
ales criteriul priorităţii descoperirilor de teritorii, iar pentru împărţirea lor s-a adoptat tot sistemul
sectoarelor.
Iniţiativa primelor revendicări teritoriale în Antarctica le-a avut Anglia la începutul secolului
actual şi după primul război mondial, urmată de Franţa. Norvegia, Noua Zeelandă şi Australia, iar
în pragul celui de-al doilea război mondial şi-au adăugat pretenţii Argentina şi Chile.
În 1934, în urma unei conferinţe cu caracter internaţional, convocată la propunerea Angliei
şi cu participarea celor două dominioane ale sale Australia şi Noua Zeelandă, apoi Franţa şi
Norvegia, Antarctica, prin acte unilaterale, a fost împărţită în următoarele sectoare:
- sectorul britanic (British Antarctic Territory) declarat colonie separată Ia 3 martie 1962,
fiind delimitat între meridianele 20° şi 80° V cuprinzînd atât părţi din uscatul Antarctic (Ţara
Graham), cât şi unele arhipelaguri subantarctice (Shetland de Sud, Orkney de Sud) şi Insulele
Sandwich de Sud şi Georgia de Sud care din punct de vedere administrativ sunt subordonate
Arhipelagului Falkland (Malvine). În ceea ce priveşte Insulele Tristan da Cunha, acestea sunt o
posesiune engleză din 1816 dependente de Insula Sf. Elena. Menţionăm faptul că sectorul britanic
este parţial revendicat de Chile (între 53° şi 90° V) şi de Argentina (între 25°-74° V) ;
- sectorul neozeelandez (160° E -150° V) corespunde cu ţara Ross (Ross Dependency) pe
care l-a preluat în 1923 ;
- sectorul australian (Australian Antarctic Territory), dependent de la 7 februarie 1933, este
delimitat de meridianele 160°-45° E (fără teritoriul Ţării Adelia dintre 136°-142° care aparţine
Franţei). La sectorul australian sunt ataşate din 1947 şi Insulele Macquarie (cu o staţiune
meteorologică), Heard şi Mac Donald ;
- sectorul francez (Terres Australes et Antarctiques Françaises), declarat dependent la 21
noiembrie 1924, este cuprins între 136°-142° E (Terre Adelie) şi dependenţele insulare Crozet, St.
Paul şi Amsterdam şi Arhipelagul Kerguélen ;
- sectorul norvegian (Dronning Maud Land), dependent de la 14 ianuarie 1939, între 20° V -
45° E, corespunde Ţării Maud şi cu Insulele Petru I din 1931 şi Bouvet, din 1930.
După această împărţire, în partea de sud-vest a uscatului antarctic între 80°-150° V a rămas
un sector nerevendicat, dar care se consideră că aparţine S.U.A., în urma explorărilor făcute în
această zonă între 1928-1947 de către amiralul Richard Byrd. În 1947 Republica Africa de Sud a
anexat Insula Marion, iar în 1948 Insula Prinţul Edward, ambele situate la extremitatea meridională
a Oceanului Indian.

45
 Desigur că aceste anexiuni unilaterale n-au fost în măsură să rezolve, pe temeiuri
internaţionale, problemele Antarcticii, mai ales că regiunile acestea, deşi situate la periferia
uscaturilor planetare, prezintă o deosebită importanţă economică, şţiinţifică şi strategică.
După ultimul război mondial, încă din 1950, în vederea unei reglementări definitive a
situaţiei şi în Antarctica, U.R.S.S. a adresat un memorandum tuturor ţărilor care deţin teritorii în
această regiune pentru a cădea de acord, în conformitate cu principiile dreptului internaţional, să se
ajungă la o înţelegere în măsură să satisfacă interesele generale.
În anii 1957-1958 mai multe ţări au participat la lucrările Anului Geofizic Internaţional
terminate cu rezultate ştiinţifice deosebit de importante şi pentru continentul Antarctic. În anul
următor participanţii la această manifestare17, la care ulterior s-a alăturat şi Polonia, au semnat la 1
decembrie 1959 "Tratatul de la Washington" cu privire la Antarctica şi care a intrat în vigoare în
1961. Prin noile reglementări se precizează că regiunea Antarcticii trebuie folosită exclusiv în
scopuri paşnice. Ea a căpătat statutul unui teritoriu demilitarizat, denuclearizat şi neutru, fiind total
excluse acţiunile cu caracter militar de orice natură. Tratatul mai prevede, de asemenea, libertatea
cercetărilor pentru toate ţările şi organizaţiile ştiinţifice, precum şi dreptul altor state, membre ale
O.N.U., de a adera la Convenţie (România a aderat la acest important act în 1971). În fine, articolul
4 precizează că statele care deţin dependenţe în Antarctica rămân în continuare în posesia lor cu
obligaţia de a le supune unui regim de statu-quo şi totodată fără dreptul de a manifesta noi pretenţii
teritoriale sau să-şi extindă sectoarele pe care le-au avut fiecare în momentul semnării Convenţiei.
Toate prevederile tratatului cuprind numai spaţiul situat la sudul paralelei de 60°.
De două ori mai întins decât Europa, continentul Antarctic este acoperit cu o imensă calotă
de gheaţă, a cărei grosime depăşeşte 3 km, unde domină un climat excesiv de aspru cu vânturi care
frecvent depşesc viteze de 100 km pe ora şi cu temperaturi absolute iarna care se apropie de -90°, în
timp ce în scurta vară care ţine de la sfârşitul lui noiembrie la începutul lui martie, temperatura
aerului rareori urcă uşor peste 0°. În asemenea condiţii cercetările ştiinţifice sunt mai active în acest
sezon. Există în prezent 33 de staţiuni permanente, amplasate, majoritatea din ele, pe ţărm, 4 în
interior şi una chiar în punctul polului. Ele aparţin Rusia, S.U.A., Angliei, Australiei, Japoniei, Noii
Zeelande ş.a. Unele din ele, ca, de pildă, Mirnyi (Rusia) şi McMurdo (S.U.A.) sunt adevărate
orăşele. La aceasta din urmă se află şi o instalaţie de desalinizare a apei marine.
De mai bine de două decenii de când au început cercetările în Antarctica s-au obţinut
rezultate remarcabile în toate domeniile ştiinţei, inclusiv în problemele de bioclimatologie privind
aclimatizarea organismului uman.
În scopul promovării unei strânse colaborări la nivel internaţional a fost constituit
"Comitetul Ştiiţific pentru Coordonare Internaţională a Cercetărilor în Antarctica" (S.C.A.R.).
17
Argentina, Australia, Belgia, Chile, Franţa, Japonia, Norvegia, Noua Zeelandă, Marea Britanie, R.Africa de Sud,
S.U.A. şi U.R.S.S.

46
Semnatarii tratatului de la Washington se reunesc periodic în sesiuni consultative în acelaşi scop.
Ultima reuniune a avut loc la Londra între 19 septembrie şi 7 octombrie 1977, când s-a dezbătut
pentru prima oară problema resurselor minerale şi alimentare ale Antarcticii.
Până în prezent bogăţiile continentului nu sunt cunoscute cu precizie şi integral. Aprecierile
de până acum au dus la concluzia că aici se găsesc resurse foarte variate şi în cantităţi apreciabile.
Între acestea trebuie amintite întâi zăcămintele de petrol (15 miliarde barili, rezerve în mare parte
localizate pe platforma continentală), de gaze naturale, cărbuni (10% din rezervele lumii), fier, zinc,
cupru, crom, platină, nichel etc. Aici este cantonat 95% din volumul de gheaţă şi 80% din rezervele
de apă dulce ale Terrei cuprinse în această gheaţă. Oceanul limitrof alcătuieşte cel mai mare
domeniu de pe glob pentru vânatul balenelor şi pentru pescuitul krillului, un mic crustaceu, ce poate
asigura o imensă cantitate de hrană pentru omenire.
Condiţiile pentru valorificarea lor, mai ales a celor minerale, sunt foarte dificile. Deosebit de
aceasta, există însă îngrijorarea că exploatarea bogăţiilor Antarcticei ar putea indiscutabil duce la
perturbarea echilibrului ecologic. Acest continent rămâne deocamdată poate singura regiune de pe
planeta noastră unde natura este nepoluată.
Iată pentru ce unele ţări au şi propus ca Antarctica să rămână o mare rezervaţie
internatională care trebuie ocrotită, iar bogăţiiIe sale să devină un patrimoniu comun al întregii
umanităţi.

CURSUL 3

47
 STATUL – ENTITATE POLITICĂ
ORGANIZATĂ, INDEPENDENTĂ ŞI SUVERANĂ ( II)

Războiul Rece a demonstrat că frontiera ideologică care a

separat cele două lumi a fost distrusă de tendinţele de integrare
a Noii Europe care vor declanşa o serie de procese
economice ,spirituale şi instituţionale greu de anticipat.
P. Mandu

PLANUL CURSULUI

1. POPULAŢIA STATELOR
2. FORMA DE STAT SI REGIMUL POLITIC
3. STRUCTURA ADMINISTRATIVĂ A STATULUI. CAPITALA DE STAT ŞI
FUNCŢIILE EI.
4. IDENTITATEA NAŢIONALĂ A STATELOR
O PROBLEMĂ CONTROVERSATĂ

Obiectivele cursului : înţelegerea densităţii şi a exploziei demografice actuale ca factor

geopolitic important ; însuşirea caracteristicilor structurilor de putere precum şi a modului în care
acestea funcţionează în cadrul organizării statale ; aprofundarea necesităţii reconstrucţiei statelor şi
a funcţiilor acestora ; participarea la dezbateri şi elaborarea unor argumentaţii cu privire la
identitatea naţională.

Bibliografie recomandată :
5. Samuel P.Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerae ordinii mondiale, Editura
Antet, 1998, p.25-38, 179-187, 321-355.
6. Alvin Toffler , Puterea în mişcare, Editura Antet, 1995, p.12-15, 245-253.
7. Ionel Nicu Sava, Gheorghe Tinil, Marian Zulcan, Armata şi socitatea – culegere de texte
de sociologie militară, Editura Info-team, 1998, p.45-77.
8. Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Sociologia şi Geopolitica frontierei, Editura Floarea
Albastră, vol. 1, 1995, p.242-351.

1. POPULAŢIA STATELOR

48
 Populaţia formează cel de-al doilea element fundamental constitutiv al statului.
Oamenii sunt aceia care prin munca şi activitatea lor pun în valoare resursele
naturale, transformă peisajul. dinamizează ritmul dezvoltării economice a ţărilor unde locuiesc şi
întreţin schimburile de bunuri şi valori la nivel naţional şi internaţional. Într-un cuvânt, ei reprezintă
principala forţă de producţie a societăţii.
Populaţia umană trebuie considerată mai întâi ca o comunitate planetară în care caz vorbim
de populaţia mondială, iar, în al doilea rând, ca o comunitate de stat (populaţia natională), care
reprezintă o parte din cea dintâi.18
Populaţia mondială. Privită în perspectiva timpului aceasta a înregistrat creşteri numerice
continuue. Numărătoarea populaţiei cu veacuri în urmă se făcea în mod empiric sau pe baza unor
aprecieri aproximative. Astăzi evaluările sunt foarte precise pe baza recensămintelor ştiinţific
efectuate în toate ţările, urmărind în realizarea lor în linii generale recomandările formulate de
O.N.U. Datele generale la nivel mondial sunt consemnate în Anuarul Demografic O.N.U.
În ultimele două secole evoluţia demografică a umanităţii a înregistrat două principale
momente: cel al revoluţiei demografice începînd cu sfârşitul veacului al XVII-lea şi începutul celui
următor, când în ţările dezvoltate din punct de vedere economic, ca urmare a revoluţiei tehnico-
ştiinţifice, a avut loc o scădere a mortalităţii şi o creştere accelerată a sporului natural, moment în
care au apărut şi cunoscutele teze ale lui Malthus privitoare la raportul dintre populaţie şi mijloacele
de subzistenţă. Al doilea moment este marcat de explozia demografică, proces intervenit după 1950,
de data aceasta în ţările în curs de dezvoltare şi caracterizat printr-un ritm foarte ridicat de creştere
numerică a populaţiei. Astfel, dacă în perioada revoluţiei demografice (1750-1850) ritmul mediu
anual de creştere a urcat pînă la 0,5%, urmat apoi de un spor în intervalul 1850-1950 pînă la 0,8%,
după această dată, ritmul a ajuns să fie mai mare ca dublu (2,0%).
Acestor ritmuri de creştere le-a corespuns 1.1281-1.402 milioane de oameni până în 1850,
2.486 milioane până în 1950, depăşind 4.000 milioane în 1976, cu perspectiva de a ajunge la 6.500
milioane până la sfârşitul actualului mileniu, în anul 2000, adică cu un ritm mediu anual de creştere
în următorul sfert de veac de 3,3%.
Necesitatea întăririi legăturilor de cooperare între toate statele lumii în epoca noastră a
impus adoptarea unor principii şi norme care să reglementeze problemele populaţiei în dreptul
internaţional. Această necesitate s-a ivit cu deosebire după cel de-al doilea război mondial ca
urmare a încălcării flagrante a drepturilor fundamentale ale omului în perioada acestui război de
către regimurile fasciste.

18
V. Trebici, Populaţia mondială, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1974.

49
 Documentul fundamental care consfinţeşte colaborarea internaţională în asigurarea
drepturilor omului şi a libertăţiilor sale, fără deosebire de rasă, sex, limbă ori religie, este Carta
O.N.U.
În vederea conturării mai precise a acestor drepturi, la 10 decembrie 1948 O.N.U. a adoptat
"Declaraţia universală a drepturilor omului" în care sunt cuprinse drepturile şi libertăţile elementare
ale persoanei umane, drepturile civile, politice, sociale şi economice.
Tot în Adunarea Generală a O.N.U. din acea dată s-a adoptat o rezoluţie adresată "Comisiei
drepturilor omului" în vederea elaborării unui proiect de pact privitor la aceste drepturi. Astfel, la 16
decembrie 1966 O.N.U. a adoptat două pacte, unul cu referire la drepturile economice, sociale şi
culturale, iar celălalt privitor la drepturile civile şi politice ale omului.
Alte documente importante sunt: convenţiile asupra drepturilor femeii, ale copilului,
educarea tineretului în spiritul păcii şi înţelegerii între popoare şi ocrotirea internaţională a
minorităţilor. Până în prezent au fost adoptate de O.N.U. şi de alte organizaţii peste 50 de
documente internaţionale referitoare la drepturile omului, fiind create şi o serie de organizaţii cu
caracter regional.
Populaţia mondială este eterogenă, compusă din rase, grupe mai mari sau mai mici,
prezentând fiecare anumite particularităţi somatice ereditare (culoarea pielii, forma craniului, a
părului etc:) care, considerate ca elemente secundare de variabilitate a speciei umane, nu-i ştirbesc
cu nimic unitatea. Mai multe rase pot exista dealtfel chiar în cuprinsul unui stat.
Negând tocmai această unitate şi adoptând concepţia inegalităţii biologice şi intelectuale a
oamenilor, teoriile rasiale au căutat să justifice politica de dominare şi subjugare colonială care timp
de secole a apăsat milioane de oameni, iar între cele două războaie mondiale hitlerismul a ridicat-o
la rangul unei politici de stat.
Populaţia mondială ocupă aproape toată întinderea uscatului globului în limitele aşa-
numitului spaţiu ecumenic. Ţinuturile nepopulate intră în aria celor anecumenice (regiunile polare,
zonele înalte ale munţilor, deşerturile de accentuată ariditate), iar regiunile locuite temporar, adică o
parte din an, sunt grupate sub numele de zone subecumenice.
În spaţiul ecumenic, populaţia mondială este cu totul inegal răspândită. Numai în Asia de
sud şi de sud-est, care totalizează doar 14% din suprafaţa uscatului terestru, locuiesc peste două
miliarde de oameni, adică aproape jumătate din populaţia totală a planetei cu o densitate medie de
177 locuitori pe km2 (de şase ori mai mult decât densitatea medie a Terrei).
Pe văile fertile, în deltele irigate sau în zonele industriale, aglomerările umane depăşesc 500
şi chiar 1.000 de locuitori pe km2. În celelalte regiuni ale Pământului densitatea se menţine la valori
mai reduse cu excepţia Europei centrale şi vestice sau nord-estul S.U.A., unde acestea cuprind

50
valori între 100-200 locuitori pe km2. Astfel de densităţi se mai întâlnesc pe litoralul atlantic al
Americii de Sud, pe unele sectoare de pe ţărmurile Africii sau pe Valea Nilului.
Restul uscatului, acoperind teritorii vaste în toate continentele, cuprinde densităţi sub 10
locuitori pe km2. Desigur, aceste disproporţii în repartiţia geografică a umanităţii se datoresc nu
numai unor cauze naturale (variaţiile climei, prezenţa unor întinse zone deşertice, de păduri
tropicale sau de munţi înalţi), dar şi unor cauze demografice exprimate în principal prin sporuri
naturale diferenţiate sau de inegală punere în valoare a resurselor, a utilizării teritoriului în general.
Migraţiile internaţionale influenţează prea puţin repartiţia densităţii. Acestea sunt
caracteristice capitalismului încă din perioada revoluţiei industriale, luând însă astăzi o amploare
mai mare datorită adâncirii decalajelor economice care au făcut din ţările capitaliste dezvoltate, mai
ales cele vest-europene, zone de absorbţie a forţei de muncă, iar din cele în curs de dezvoltare
centre de propulsie a curentelor migratorii.
Populaţia naţională. Popor. Naţiune. Structura etnică. Populaţia naţională sau statală
reprezintă o parte mai mare sau mai mică din populaţia mondială, care, locuind în limitele unui stat,
acesta îşi exercită suveranitatea asupra sa.
Potrivit aprecierilor demografilor specialişti, populaţia naţională reprezintă un "sistem" care
poate fi "închis" în cazul cînd intrările le reprezintă numai naşterile, iar "ieşirile" numai decesele
sau "deschis" în cazul în care la intrări în afara naşterilor se mai adaugă imigrările, iar la ieşiri în
afara deceselor intervin emigrările.
La rândul său, sistemul populaţiei naţionale poate fi constituit din "subsisteme"
(subpopulaţii) determinate după anumite caracteristici (populaţie urbană, rurală, activă, inactivă,
diverse grupări etnice) etc.
Termenii de popor şi naţiune sunt apropiaţi ca înţeles, deşi au o semnificaţie deosebită.
Poporul, ca formă de comunitate umană, a precedat formarea naţiunii, fiind caracterizat prin
cornunitatea de limbă, de teritoriu, de cultură, tradiţii, mod de viaţă, de credinţe, prin conştiinţa
apartenenţei etnice, cu alte cuvinte prin toate manifestările vieţii sociale.
Popoare au existat şi în sclavagism, dar ele nu au fost cristalizate în comunităţi stabile.
Aceasta s-a întâmplat de-abia în feudalism, iar odată cu începuturile capitalismului, a constituirii
limbilor naţionale, a apariţiei noilor relaţii sociale şi a statelor naţionale popoarele s-au transformat
în naţiuni.
Naţiunea este deci o formă superioară de comunitate umană, prin care fiecare popor îşi
defineşte individualitatea. Ea se identifică cu statul naţional, fiind deci bazată pe comunitatea de
teritoriu, a intereselor economice, a originii şi a limbii vorbite, a vieţii culturale, afirmându-şi deci
prezenţa înăuntrul acestui stat, asupra căruia îşi exercită deplina suveranitate.

51
 Naţiunea română s-a constituit începînd cu a doua jumătate a secolului trecut, odată cu
trecerea într-o nouă etapă a dezvoltării economice şi sociale şi a formării conştiinţei naţionale. Ea s-
a definit ulterior şi mai pregnant prin câteva momente istorice memorabile: Unirea Principatelor,
războiul pentru independenţa naţională, făurirea statului naţional unitar român
Constituirea naţiunilor joacă un rol social primordial ca factor de progres contemporan. Pe
lîngă naţiunile care au atins un grad ridicat de maturitate culturală şi economică se cristalizează
numeroase naţiuni tinere în ţările eliberate de sub jugul colonialismului şi care se afirmă tot mai
mult pe plan internaţional, dornice să-şi făurească o viaţă prosperă, de progres economic şi social.
O trăsătură importantă a naţiunii, aşa cum s-a arătat mai sus, este comunitatea de limbă.
Limba naţională este cea literară şi care îndeplineşte funcţiile sociale ale comunicării, stabilind
legăturile trainice între oameni.19 Fiecare naţiune are la bază o limbă comună, vorbită pe întreg
teritoriul de stat. Unele limbi, care sunt naţionale pentru ţara şi naţiunea respectivă, au şi însuşirea
unor limbi universale sau sunt comune mai multor naţiuni (engleza, franceza, spaniola). Limba
engleză, de pildă, este în prezent folosită în 47 de ţări şi teritorii, franceza în 40, spaniola în 20 şi
germana în 18. Aceste naţiuni, deşi au la bază o limbă comună, sunt deosebite între ele, aparţinînd
unor entităţi statale distincte.
Limbile vorbite azi în toate ţările lumii sunt extrem de variate, de numeroase, deşi sunt
unitare sub raportul originii şi structurii. Unitatea structurală derivă din aceea că toate au un anumit
fond de cuvinte şi conţinut gramatical prin care se exprimă relaţiile dintre noţiuni, iar unitatea de
origine se evidenţiază prin aceea că ele derivă dintr-un număr restrâns de limbi vorbite de către cele
dintâi comunităţi primitive de oameni. Diferenţierile s-au produs în urma separării acestor grupuri
prin migraţii, a dezvoltării economico-sociale a fiecăruia şi, desigur, sub influenţa unui anumit
mediu natural. Aşa se explică marile deosebiri ce există azi într limbi, unele cu un fond de cuvinte
mai bogat, altele mai sărac, ca şi deosebirile dialectale fundamentale chiar în unul şi acelaşi teritoriu
statal.
Limba română păstrează o remarcabilă unitate formată în sânul unui popor unitar şi al unui
teritoriu unitar constituit de o parte şi de alta a Carpaţilor. Carpaţii nu ne-au despărţit în lunga şi
zbuciumata noastră istorie, ci ne-au unit.
În toate statele lumii, alături de populaţia băştinaşă, locuiesc şi alte naţionalităţi (numite
impropriu uneori şi minorităţi naţionale) în număr mai mare sau mai mic. Proporţia lor numerică
poate varia în timp în funcţie de schimbările teritoriale intervenite în decursul istoriei, de
intensitatea emigrărilor, a imigrărilor, prin colonizări, uneori organizate alteori forţate, prin
repatrieri, schimburi de populaţie etc.

1919

52
 În ţările Americii, populaţia este constituită în majoritate din imigranţii europeni (englezi,
francezi, spanioli, portughezi ş.a.) care s-au stabilit acolo în cursul secolelor XVIII-XIX, sau în
perioada dominaţiei coloniale în Arnerica Latină. În aceste regiuni au fost colonizaţi forţat şi negrii
africani pentru a asigura braţele de muncă pe plantaţiile create de europeni.
Europenii s-au răspândit tot în această perioadă şi în alte părţi ale globului, în Africa, Aşia
sau Oceania. În Australia sau Noua Zeelandă, de exemplu, aceştia constituie majoritatea
locuitorilor.
Expansiunea acestora pe toată suprafaţa planetei s-a soldat în multe părţi cu nimicirea
locuitorilor băştinaşi, cu îngrădirea drepturilor lor la o viaţă liberă sau cu strămutarea în locuri cu
totul neprielnice. Aşa s-au petrecut lucrurile cu indienii din S.U.A., împinşi spre vest şi obligaţi şi
azi de a locui în rezervaţii, cu băştinaşii australieni, care, în bună parte exterminaţi, locuiesc în
prezent în pustiurile continentului, sau cu populaţiile de culoare din Africa de Sud care trăiesc sub
apăsarea apartheidului.
Naţionalităţile sunt uneori răspândite răzleţ în cuprinsul unei ţări sau în masă compactă,
ocupând teritorial anumite zone. În Belgia, partea nordică a ţării este locuită de populaţii de origine
germanică (flamanzi), iar cea sudică, de populaţii de origine franceză (valoni). Ambele grupări deţin
o proporţie numerică sensibil egală.
Tot astfel în Ethiopia, populaţia este împărţită aproape în părţi egale între ethiopieni,
populaţiile galla şi danakili. În ţara noastră, românii formează majoritatea absolută a populaţiei,
peste 88%, alături de care convieţuiesc maghiari, germani şi alte naţionalităţi.
În funcţie de statutul juridic, populaţia naţională este compusă în principal de cetăţenii
statului respectiv, legaţi sub raport juridic şi politic de acesta, în interiorul cât şi în afara lui, apoi de
străini, persoane fără cetăţenie sau cu cetăţenie dublă. Statutul tuturor acestor categorii este
reglementat de fiecare stat în parte.
Străini sunt consideraţi acele persoane fizice care se află pe teritoriul altui stat fără să fi
dobândit cetăţenia acestuia, ei având însă cetăţenia statului de care aparţin, sau neavând nici una.
În această situaţie unor astfel de persoane trebuie să li se aplice atât legile statului de unde
provin ca cetăţeni, cât şi cele ale statului în care se găsesc.
Sub raport juridic şi pe bază de înţelegeri şi convenţii, statele pot acorda străinilor fie un
regim naţional, când aceştia capătă aceleaşi drepturi civile ca şi toţi ceilalţi cetăţeni, fie un regim
special, când drepturile acordate sunt mai limitate în spiritul convenţiilor internaţionale sau al
legislaţiei statului respectiv sau, în fine, regimul naţiunii celei mai favorizate, potrivit căruia statul
acordă cetăţenilor altui stat drepturi egale cu acelea acordate cetăţenilor oricărui stat terţ.
În perioada expansiunii coloniale s-a impus aşa-numitul regim al capitulaţiilor, prin care
cetăţenii marilor puteri care se găseau pe teritoriul altor state considerate "necivilizate" se bucurau

53
de drepturi speciale ca: dreptul de exteritorialitate, inviolabilitatea persoanei şi a bunurilor ce le
aparţineau, ca şi felurite avantaje în perceperea impozitelor, a controlului vamal etc. Acest regim,
azi complet abolit, consfinţea astfel o flagrantă încălcare a suveranităţii statelor.
În unele împrejurări un stat poate acorda azil acelor persoane plecate din ţara lor datorită
unor cauze politice sau de altă natură.
Cazuri speciale le reprezintă persoanele fără cetăţenie care, fie că n-au avut-o, fie că,
renunţând la cetăţenia lor de origine, n-au adoptat-o pe cea a ţării în care au emigrat. Ei se numesc
apatrizi. Cazuri frecvente de această natură se întâlnese în rândurile muncitorilor din statele
capitaliste care, neavând de lucru în ţara de baştină, emigrează în alte tări. Ei sunt consideraţi străini
pe teritoriul ţărilor unde locuiesc, dar nu sunt lipsiţi do o seamă de obligaţii pe care trebuie să le
îndeplinească la cererea statului respectiv.
Alţii au însă două cetătţenii (bipatrizi) sau mai multe (pluricetăţenie). În conformitate cu
Constituţia ţării, de pildă, cetăţenii din Republica San Marino, chiar dacă trăiesc în altă ţară şi-o
păstrează pe cea sanmarineză.
Cât priveşte pluricetăţenia, aceasta se datozeşte neconcordanţei ce există între legislaţiile
diferitelor ţări.
În România, cetăţenia română constituie legătura permanentă juridică şi politică, stabilită
între statul nostru şi o persoană fizică, având, în această situaţie, toate drepturile înscrise şi garantate
de Constituţie şi legile în vigoare. Pe baza acestor drepturi toţi cetăţenii iau parte activă la viaţa
social-economică, politică şi culturală a statului. Ei au astfel dreptul de a alege şi de a fi aleşi, de a
circula liber şi neângrădit şi de a se stabili oriunde pe întreg teritoriul naţional ca şi dreptul de
protecţie diplomatică, atunci când s-ar afla într-o altă ţară.
Cetăţenia română se poate dobândi prin naştere, prin repatriere, înfiere sau la solicitarea
persoanelor în cauză. Ea poate fi şi retrasă acelora care au părăsit ţara în mod ilegal sau care refuză
să se întoarcă din străinătate ori să răspundă obligaţiilor de mobilizare, celor care s-au înrolat într-o
armată străină fără autorizarea guvernului şi, în fine, acelora care prin faptele lor aduc prejudicii
grave ţării.

2. FORMA DE STAT ŞI REGIMUL POLITIC

Forma de stat constituie modul prin care acesta îşi exercită puterea în condiţiile unei
organizări proprii. Ea este compusă din următoarele elemente: forma de guvernământ, regimul
politic şi structura de stat.
Forma de guvernământ. Sub raport juridic, forma de guvernământ rezultă din modul de
organizare şi de constituire a organelor supreme ale puterii de stat, a competenţei lor şi a relaţiilor
stabilite cu cetăţenii. Forma de guvernământ a căpătat un conţinut deosebit odată cu dezvoltarea

54
statelor în diversele orânduiri sociale. În sclavagism era cunoscută monarhia sclavagistă (în
străvechile imperii ale Asiriei, Persiei, Babilonului, Egiptului) sau tiraniile din Grecia antică. În
antichitatea greacă şi romană exista aristocraţia sclavagistă, iar la Atena, forma de guvernare a
stăpânilor de sclavi alcătuia democraţia sclavagistă. Monarhia a rămas dominantă şi în feudalism,
căpătând mai târziu o formă absolutistă. în feudalism au apărut şi republici aristocratice,
caracteristice oraşelor-state, ca Veneţia şi Genova, care erau în acelaşi timp şi mari puteri maritime,
sau la Florenţa, Milano şi în alte oraşe italiene.
În unele state moderne este, dimpotrivă, proprie republica democratică, fie în formă
parlamentară, fie în formă prezidenţială. În republica parlamentară, şeful statului este ales de către
parlament (Austria, Italia), iar în cea de-a doua, preşedintele ales prin sufragiu universal
concentrează în mîinile sale toată puterea şi conducerea statului. Cea mai tipică formă de republică
prezidenţială este S.U.A., apoi Brazilia, Venezuela, Mexic. La rândul lor republicile prezidenţiale
pot fi unitare sau federale.
Monarhia se mai păstrează în unele ţări sub formă constituţională parlamentară (Anglia,
Olanda, Suedia, Danemarca, Norvegia), în care parlamentul are atribuţii lărgite faţă de cele ale
monarhului, mult limitate. Între statele monarhice se numără şi Japonia, în care rolul regelui este
preluat de împărat.
Fiecărei forme de guvernămînt îi este propriu regimul politic care constituie un ansamblu de
mijloace folosite de clasa dominantă spre a-şi asigura puterea în stat.
Exprimând raportul real de forţe dintre principalele clase ale societăţii, regimul politic poate
căpăta un conţinut specific chiar în cadrul uneia şi aceleiaşi orânduiri.
În regimul politic democratic autoritatea puterii foloseşte mijloace elastice, permiţând
oamenilor să-şi poată satisface unele revendicări, acceptând chiar uneori forme cu caracter mai
liberalist, Contrare acestuia sunt regimurile politice nedemocratice, unde drepturile şi libertăţile
publice sunt paralizate prin felurite constrângeri sau regimuri autoritare când aceste drepturi şi
libertăti sunt mult limitate.
În regimul autocratic, autoritatea puterii aparţine unei singure persoane, pe care o foloseşte
fără nici o limită. Regimul politic colonial aplica aservirea forţată, faţă de interesele metropolei, a
popoarelor subjugate.
În unele împrejurări puterea politică poate fi preluată de către reprezentanţi ai armatei.
Regimul politic militar poate avea felurite nuanţe, după orientarea elementelor care au preluat
puterea (regim dictatorial, constituţional, autoritar sau progresist, acesta din urmă menit să apere
interesele poporului). În fine, regimul prezidenţial în care preşedintele ţării, care este şi şeful
statului, este învestit cu puteri supreme.

55
 Structura de stat este de două tipuri: state unitare şi state compuse şi asociate:
a) statele unitare au un singur rând de organe supreme care asigură conducerea statului pe
plan intern şi extern. Majoritatea statelor lumii intră în această categorie, ca dealtfel şi ţara noastră ;
b) statele compuse au o structură de stat distinctă faţă de cele unitare. Se deosebesc :
- uniunea personală, prin care două state suverane se asociază sub conducerea aceluiaşi şef.
Fiecare din cele două state se bucură de o autonomie completă şi în interior şi în relaţiile externe.
Ca exemple de uniuni personale se pot cita cea dintre Hanovra şi Anglia între 1714-1837 sub
autoritatea casei regale de Hanovra sau uniunea personală dintre Olanda şi Luxemburg, hotărâtă la
congresul de la Viena care a dăinuit între 1815-1890. Tot astfel în 1600 a luat fiinţă uniunea
personală dintre Transilvania, Ţara Românească şi Moldova sub domnia lui Mihai Viteazul. În
perioada Unirii, între 1859-1861, după alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn, a luat fiinţă o
uniune personală sub numele de "Principatele Unite" care dispunea de o seamă de instituţii comune;
- uniunea reală poate fi constituită din două sau mai multe state, avînd un şef şi mai multe
organe comune, dar fiecare din state păstrându-şi autonomia şi parţial suveranitatea. Astfel de
uniuni au fost acelea dintre Suedia şi Norvegia (1815-1905), dintre Austria şi Ungaria (18671918)
sau uniunea reală dintre Moldova şi Ţara Românească tot sub numele de "Principatele Unite"
înfăptuită Ia 24 ianuarie 1862 prin transformarea uniunii personale anterior existente;
- confederaţia de state, grupează, pe baza unui tratat în prealabil încheiat, două sau mai
multe state, fiecare din ele având organe proprii de conducere, dar supuse unei autorităţi unice,
supreme. Crearea unor asemenea confederaţii răspunde necesităţii întăririi prin forţe unite a statelor
ce o formează. Ca exemplu de confederaţii pot fi citate cea elveţiană închegată iniţial în 1291,
confederaţia Statelor Unite (1781) şi Confederaţia germanică (1815-1866) iar mai recent
Confederaţia Senegambia, care grupează Senegalul şi Gambia;
- statul federal ia naştere prin fuziunea mai multor unităţi teritoriale, fiecare cu organe
locale şi unul suprem la nivelul întregii federaţii. Statele componente pot sau nu să dispună de unele
atribuţii în relaţiile externe. Între statele federale actuale se numără C.S.I., S.U.A., Mexic,
Argentina, Brazilia, Venezuela, India, Pakistan, Elveţia etc.
Unele uniuni, de o formă deosebită au luat fiinţă după cel de-al doilea război mondial în
câteva ţări eliberate de sub stăpânirea colonială (R. Unită Tanzania, statul federal al Emiratelor
Arabe Unite) etc.
c) Asociaţia de state a existat în perioada colonială persistând şi azi sub forma
Commonwealthului britanic şi a Uniunii franceze despre care se va vorbi mai departe.

56
 3. STRUCTURA ADMINISTRATIVĂ A STATULUI. CAPITALA DE STAT ŞI
FUNCŢIILE EI.
Administraţia de stat este formată dintr-un sistem de organe, unele centrale a căror
competenţă acţionează pe întreg teritoriul statului în mod unitar, iar altele locale care-şi exercită
atribuţiile pe anumite zone, strâns integrate cu interesele generale ale colectivităţii naţionale. De aici
se impune precizarea că organele centrale supreme sunt acelea care stabilesc direcţiile de acţiune ale
celor locale şi limitele autonomiei lor administrative.
Unităţile teritorial-administrative pot fi delimitate în funcţie de criteriile geografice,
economice, politice sau istorice.
În unele ţări subdiviziunile poartă numiri de state federate (India, Austria), provincii
(Belgia, Olanda), districte (Norvegia), regiuni (Danemarca, Grecia, Italia, Spania), cantoane
(Elveţia), departamente (Franţa, Algeria), state (S.U.A.), republici unionale (C.S.I.), comitate
(Anglia), republici (R.F. Iugoslavia), judeţe (România).
Nu există stat care să nu aibă o capitală. Altele au însă câte două. Amsterdam de exemplu
este capitala oficială a Olandei iar Haga cea politică, unde se află reşedinţa regală şi a guvernului. În
Bolivia, La Paz este capitala administrativă, iar Sucre cea constituţională.
În Libia, oraşul Benghazi este capitala rezidenţială, iar Tarabulus (Tripoli) este capitala
administrativă. În Republica Africa de Sud, Pretoria este capitala administrativă unde se află
reşedinţa guvernului, Cape Town, capitala legislativă (reşedinţa parlamentului), iar Bloemfontein
(statul Orange) este capitala juridică (sediul Curţii Supreme). Bhutanul îşi schimbă capitala în
raport cu ritmul sezonal. Vara capitala acestei ţări este Thimbu, iar iarna, Punakha. Tot astfel în
Namibia, vara, reşedinţa de la Windhoek, oraş situat în zona deşertică interioară, se transferă pe
litoral la Swakopmund.
Capitala Republicii Filipine, oraşul Quezon City, se află într-o suburbie a marelui oraş
Manila din Insula Luzon. În timpul verii aceasta se mută la Baguio într-o regiune mai înaltă şi
răcoroasă.
În unele ţări mai multe oraşe importante joacă rolul unor capitale regionale, distingându-se
fiecare prin anumite funcţii. Marocul are nu mai puţin de 5 capitale: Fés (capitala culturală),
Marrakech (turistică), Meknes (industrială), Rabat-Sale (politico-administrativă) şi Ed-Dar el-Beida
(Casablanca - capitaIa comercială). Tot astfel capitala administrativă a Pakistanului este Islamabad,
dar reşedinţa preşedintelui şi a primului ministru este la Rawalpindi. Portul Karachi este capitala
economică şi comercială, iar Lahore capitala culturală şi religioasă. În Italia, Roma are rolul
capitalei administrative, Torino capitala industrială şi Milano capitala comercială.

57
 Capitalele statelor se deosebesc, cum e şi firesc, mult între ele, mai întâi după numărul
locuitorilor. Unele sunt oraşe milionare (Tokyo, Paris, Londra, Moscova, Ciudad de Mexico,
Buenos Aires, Beijing, Bucureşti), iar altele au numai câteva mii de locuitori.
În general, este de remarcat că, cu foarte puţine excepţii, oraşele capitale sunt alese dintre
centrele cele mai mari, cu o activitate economică intensă.
După aşezarea geografică între graniţele ţărilor respective, unele sunt capitale centrale, care
ocupă centrul ţării (Madrid, Bagdad, Ankara, Berna), altele sunt excentrice (Washington, Bucureşti,
Moscova) sau periferice (Beijing, Stockholm).
Cunoscînd importanţa deosebită a acestor orase în unele ţări, ele deţin teritorii aparte sub
forma unor districte federale (Washington). De menţionat e faptul că oraşul Washington cu
districtul său federal Columbia este guvernat de o comisie specială compusă din membrii
Congresului. Alte capitale au teritorii federale (Canberra, capitala Australiei), sau proclamate oraşe
autonome (Beijing, Praga) etc.
Tot în raport cu aşezarea geografică, unele capitale sunt situate diferit în raport cu clima sau
cu altitudinea. Oraşul Reykiavik, capitala Islandei, se află aşezat în apropierea cercului polar nordic,
Quito capitala Ecuadorului, chiar pe Ecuator, Havana (Cuba), pe Tropicul nordic, Asuncion
(Paraguay), aproape de Tropicul sudic, La Paz (Bolivia), se află la 3.630 m altitudine, fiind cea mai
înaltă dintre capitalele de stat ale Iumii, Quito (2.850 m), Addis Abeba (2.550 m) alături de multe
altele care sunt aşezate la nivelul mării, fiind şi active porturi maritime (Tokyo, Oslo, Helsinki).
Când capitala, mai aproape de litoral, nu are acces direct Ia mare, acesta i se deschide printr-un port
apropiat, cum este Pireu (Piraiefs) pentru Atena sau Nampho pentru capitala R.P.D. Coreene,
Phenian.
Se mai disting după unii autori şi aşa-numitele capitale naturale, care ar putea primi mai
curând numele de capitale geografice. Ele s-au impus în această calitate de multă vreme ca urmare a
unui complex de cauze geografice, economice, politice sau sociale. Parisul a devenit capitală de la
sfârşitul secolului al X-lea, Londra în secolul al XI-lea, Moscova în secolul al XII-Iea. Cât priveşte
Roma sau Atena, ele au rămas cu această funcţie încă din antichitate. Constantinopolul (Istanbulul)
şi-a păstrat vreme îndelungată rolul de capitală în decursul secolelor, atât timp cât Imperiul otoman
ocupa şi o mare parte din Peninsula Balcanică, situaţie în care oraşul deţinea o poziţie centrală în
cadrul acestui imperiu şi pentru controlul Bosforului. Odată cu năruirea sa în 1918, oraşul Istanbul
devenise o capitală periferică, astfel că după primul război mondial, pe vremea lui Kemal Atatürk,
ea s-a mutat la Ankara.
În opoziţie cu primele, există aşa-numitele capitale artificiale (mai corect capitale nou
create), impuse fie din voinţa unui suveran, fie a guvernului unei ţări din nevoia de a se stabili o
nouă capitală cu funcţie administrativă şi rezidenţială în locuri favorabile, cu poziţie centrală, spre a

58
putea răspunde mai bine intereselor naţionale. Dintre acestea amintim capitala Australiei -
Canberra, creată încă din 1927, Brasilia, noua capitală a Braziliei, fondată în 1960, Islamabad, noua
capitală a Pakistanului, în construcţie încă din 1961. Vor fi mutate în următorii ani şi capitala
Tanzaniei la Dodoma, a Guineei-Bissau la Madina do Boe şi a Nigeriei la Abuja. Din 1975 capitala
Republicii Malawi s-a mutat de la Zomba la Lilongwe, acesta din urmă ocupînd o poziţie
geografică mai avantajoasă, în centrul ţării, la răspântia principalelor căi de comunicaţie. Republica
Islamică a Comorelor a avut iniţial capitala la Dzaudzi, în Insula Mayotte, de unde a fost mutată în
1962 la Moroni, în Insula Grande Comore.

4. IDENTITATEA NAŢIONALĂ A STATELOR - O PROBLEMĂ

CONTROVERSATĂ
Am prezentat sumar elementele componente inseparabile ale statului, teritoriul şi populaţia
pentru a scoate în evidenţă, în continuare, conceptul esenţial în jurul căruia apar cele mai multe
controverse generatoare de situaţii de criză, identitatea naţională. În concepţiile antropologice
privind identitatea naţională se disting în prezent două tipuri de modele: modelul occidental şi cel
răsăritean sau asiatic.20 Modelul occidental consideră drept comunităţi culturale cele ale căror
membri erau legaţi sau chiar omogenizaţi prin memoria istorică comună, mituri, simboluri şi
tradiţii. Acestui model al identităţii naţionale i se opune cel răsăritean sau asiatic ce presupune o
concepţie etnică asupra naţiunii. Deosebirea marcantă este generată de accentul pe strămoşii comuni
şi pe cultura nativă. Privită dinspre acest model naţiunea devine în primul rând o comunitate de
strămoşi comuni.
Concluzia lui Anthony Smith, rezultată în urma unui minuţios şi întins travaliu, se
concretizează în indicarea următoarelor aserţiuni drept trăsături fundamentale ale identităţii
naţionale: un teritoriu istoric (patria); mituri comune şi memorie istorică; o cultură populară;
drepturi şi îndatoriri comune pentru toţi membrii; o economie comună şi mobilitate teritorială
pentru membrii comunităţii.
O naţiune se va defini astfel drept “o populaţie delimitată ce ocupă un teritoriu istoric,
având mituri comune şi memorie istorică, cultură populară, o economie comună, drepturi şi
;ndatoriri comune pentru toţi membrii”21.
“Identitatea naţională este fundamental multidimensională” avertiza Anthony Smith, deci
ea nu poate fi redusă la un singur element. În aceasta constă şi slăbiciunea şi puterea ei, căci o
asemenea capacitate de repliere în faţa ideologiilor de orice fel îi conferă flexibilitate şi forţă în
viaţa modernă şi politică, permiţându-i să se combine cu diverse tipuri fără a-şi anula caracterul.

20
Smith,A., National Identity, Penguin Books, 1991, pag. 20. Un asemenea cuplu conceptual se poate urmări, în cultura
română interbelică, în scrierile lui Nae Ionescu (cursuri şi articole).
21
Ibidem, p.14

59
 Nici o mirare, aşadar, că discursurile unor reprezentanţi ai extremelor politice abundă,
deseori, în apeluri la identitatea naţională, fiecare însă insistând pe una sau alta din componentele
acesteia.
Antropologul britanic, preluând concepte ori analize dintr-o lucrare anterioară “The Ethnic
Origins of Nations (1986)” conturează propria poziţie în definirea grupului etnic şi anume: “Un
grup etnic este un tip de colectivitate culturală cu următoarele atribute: existenţa unui nume
colectiv distinct; mituri ale strămoşilor comuni; memorie istorică împărtăşită de toţi; unul sau mai
multe elemente diferenţiatoare ale culturii comune; asocierea cu o patrie determinată; un sentiment
al solidarităţii al unor părţi importante din populaţie”.
Din aceste teorii pot fi detectate două moduri de formare a etniilor: prin coagulare şi prin
diviziune (secesiune).
Lumea în general şi mai ales Centrul şi Răsăritul Europei trece printr-o criză a identităţii
etniilor. Antropologii avertizează asupra faptului că situaţiile de criză, războaiele interetnice, exilul,
emigraţiile, convertirile religioase, etc, vor afecta şi direcţiona semnificativ procesul de formare a
etniilor. Această perspectivă aruncă o altă lumină asupra etniilor care devin acum, la început de
secol şi mileniu, adevărate nodule naţionale pe care statele vor trebui să le soluţioneze.
Minorităţile etnice sau religioase simt cel mai acut lipsa de identitate şi, întrucât ele au
întotdeauna o matcă, tind să se identifice cu ea, ignorând realitatea istorică şi geografică. Nu ştim
cum va arăta mileniul în care deja am intrat, cum se vor grupa popoarele sau etniile, care va fi
soarta naţiunilor, cum se vor grupa religiile, este greu de prognozat. Ceea ce ştim însă, aproape cu
certitudine, este că secolul următor va fi măcinat de boala secesiunii.
Probabil că această tendinţă ce se manifestă în jurul nostru, ţine de fluxul sau refluxul
civilizaţiilor. Naţiunea devine un concept tot mai perimat (după unii antropologi) după ce a jucat un
rol esenţial în progresul Europei. Locul ei este luat de comunitate care se poate integra fără
dificultate între graniţele unei ţări, le poate depăşi chiar organizându-se în euroregiuni.
Naţiunea, pentru multe popoare, inclusiv pentru poporul român suveran şi european,
înseamnă o identitate greu de spart şi incomod de manipulat. Ea aparţine majorităţii şi defineşte
graniţele statului. Din ecuaţie sunt eliminate Statele Unite ale Americii, unde termenul de naţiune
este exclus, deoarece nu poate funcţiona într-un conglomerat de populaţii de origini, culturi şi limbi
diferite, pe care le uneşte în acel spaţiu altceva decât ceea ce înţelegem noi prin conştiinţă naţională.
La această experienţă visează Europa de mâine. Organismele europene şi euroatlantice nu sunt
decât concretizări ale acestui vis. Occidentul prosper îşi poate permite să ignore naţiunea sau să se
prefacă că este aşa. Franţa nu-şi recunoaşte minorităţile ci numai cetăţenia franceză. ţările de Jos
procedează la fel. Emigranţii sunt minoritari până în momentul însuşirii summumului de calităţi
care să le dea dreptul la cetăţenie. Ei formează comunităţi, nu minorităţi etnice şi au dreptul să-şi

60
cultive în interiorul comunităţii limba, identitatea, obiceiurile. O fac pe proprie cheltuială deoarece
statul respectiv i-a făcut egali în drepturi cu cetăţenii “istorici” şi-i obligă să se identifice cu
aceştia. Nu au alte drepturi ca minoritate etnică, ci numai garanţia că se pot manifesta democratic în
interiorul comunităţii lor. Europa însă este plină de minorităţi naţionale istorice.
Peninsula Balcanică este poate exemplul cel mai elocvent. Ceea ce apare mai colorat este
punctul de vedere diferit al occidentalilor asupra minorităţilor când este vorba de cele de la ei de
acasă şi când sunt în discuţie minorităţile din altă parte. Mişcarea de eliberare din Irlanda de Nord22,
dublată şi de conflictul religios catolici/protestanţi durează de peste treizeci de ani. În aceşti ani de
teroare şi asasinat şi-au pierdut viaţa peste 3000 de persoane.
Într-un anume sens, violenţa a reprezentat în cele din urmă un antidot. Acordul de pace care
a constituit subiectul unui referendum organizat pe 22 mai 1998 a prevăzut printre altele un statut
de autonomie pentru Irlanda de Nord, înfiinţarea unei adunări (compusă din 108 membri) menită să
garanteze o corectă reprezentare a minorităţii catolice, realizarea unei noi charte a drepturilor
omului, restructurarea poliţiei, etc. Dar această problemă nord-irlandeză a fost privită mereu ca o
chestiune internă a Marii Britanii.
Problema kurdă deosebit de acută îmbracă forme teroriste şi este considerată un atentat la
securitatea Turciei. Guvernul de la Ankara îi bombardează periodic şi în Turcia şi în Irak dar
comunitatea internaţională nu se amestecă. E o chestiune internă a Turciei.
O bizară mişcare pentru independenţa Texasului a apărut în S.U.A. A fost spulberată fără
milă, iar liderul ei condamnat la moarte pentru atentat la siguranţa statului. Nimeni nu s-a pronunţat
pentru apărarea acestei minorităţi secesioniste.
Organizaţia separatistă bască “ETA”23 are ca obiectiv principal cucerirea independenţei ţării
Basce din Nordul Spaniei.
Mijloacele folosite sunt asasinatele şi atentatele cu bombe. Mişcarea ETA (Euzkadi Ta
Azkatasuna - Patria Bască şi Libertate) îşi află originea în crearea în 1894 a Partidului Naţional
Basc. În anul 1966 chiar în cadrul ETA a apărut o grupare mai radicală, care pune un accent
deosebit pe folosirea asasinatelor şi atentatelor cu bombe. Prin aceste pericole sociale ETA

22
Organizaţie paramilitară fondată în 1919. Cunoscută iniţial sub denumirea Frăţia Republicană Irlandeză, IRA a
sprijinit obiectivele societăţii na]ionaliste Sinn Fein., dar cele două grupuri au acţionat separat. În 1921, o mică
fracţiune a IRA, sub conducerea liderului Michael Collins, se alătură noii armate irlandeze. O altă fracţiune, condusă
de Eamon de Valera, continuă să lupte în războiul civil din Irlanda. în 1969, dezacordul cu privire la utilizarea
terorismului duce la scindarea IRA în două grupuri: unul radical, intitulat “IRA provizorie”, care se pronunţă în
favoarea asasinatelor şi terorismului. Acţiunilor violente contra protestanţilor şi armatei britanice: cel de-al doilea, “IRA
oficială”, este favorabil unei reglementări pacifice a situaţiei din Irlanda.
23
Bascii consideră că ţara lor este diferită de Spania, iar tradiţia autoguvernării se regăseşte încă înaintea cuceririi
teritoriului de către Castilia, la începutul secolului al XIII-lea. Naţiunea bască, denumită Euzkadi sau Euzkal Herria,
este un ansamblu format din şapte “teritorii istorice”: trei provincii aparţin ţării Basce propriuzise - Biscaya, Guipuzcoa
şi Alava - Navarra (care, în Spania este o structură autonomă beneficiind de propriul guvern) şi, în Franţa, Labourd,
Basse-Navarre şi Soule integrate în departamentul Pirinei Atlantic. Naţionaliştii basci consideră Navarra ca fiind “inima
naţiunii“.

61
contribuie la slăbirea taberei naţionaliste întărind, prin politicile sale, rândurile adversarilor.
Analiştii politici apreciază că formaţiunile naţionaliste se vor regrupa, probabil, în viitorul apropiat
pe o platformă comună care va exclude violenţa armată ca o garanţie a depăşirii impasului actual.
Dar aceasta este o problemă internă a Spaniei.
Există tendinţe secesioniste în Europa Occidentală, mai ales din motive economice. Nordul
Italiei, aşa numita Padonie, tinde să se separe de Sudul mai puţin prosper. Belgia are şi ea două
populaţii ce se separă din aceleaşi motive. Dar acestea sunt chestiuni interne ale statelor respective.
Când este vorba de secesiunea minorităţilor din Europa non-occidentală, punctul de vedere
se schimbă radical. Minorităţile naţionale din spaţiul iugoslav nu mai reprezintă o problemă a
Belgradului ci a comunităţii internaţionale. Problema este scoasă din competenţa Serbiei - a cărei
suveranitate şi integritate naţională e afectată direct şi devine o chestiune internaţională. Ceva
asemănător s-a întâmplat şi cu musulmanii bosniaci. Acolo a apărut un stat a cărui identitate se
reduce doar la apartenenţa la religia musulmană. Albania e musulmană, în fosta Republică
Iugoslavă a Macedoniei, albanezii (musulmanii) sunt numeroşi şi mişcarea lor de eliberare se
amplifică.
S-a încercat activarea până şi a bulgarilor musulmani. Ceva precum găgăuzii din sudul
Republicii Moldova. Ce se va întâmpla în mileniul următor? Se va naşte oare un spaţiu cultural nou
în Europa - cel musulman? După cum este încurajată această tendinţă, se apreciază că, în scurt timp,
de la Bosfor la Adriatica ar putea fi cândva un stat musulman nonfundamentalist.
Ce se poate întâmpla cu ortodocşii din acest areal (bulgari, români, sârbi, macedoneni)?
Cine ştie, vor fi reduşi la dimensiuni nesemnificative. Periculoasele şi arogantele hărţi ale
americanului Samuel Huntington24 prin Carpaţi şi prin Serbia ne stimulează serios gândirea.
Peninsula Balcanică, cea mai vulnerabilă din Europa, am putea spune că este calul troian pe care
americanii îl lasă cadou bătrânei şi orgolioasei Europe pentru situaţia când ei vor fi obligaţi să
părăsească continentul. O lume musulmană nonfundamentalistă, uşor de controlat şi manevrat poate
fi cheia prin care Europa va fi controlată în mileniul trei. Să nu uităm că musulmanii sunt numeroşi
în toate marile state europene. Sunt insulele ce vor forma cândva ochiurile plasei.

CURSUL 4
24
Huntington,S., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura ANTET pentru prezenta versiune
românească, Bucureşti, 1997.

62
 ROMÂNIA – CONSIDERAŢII
ROMÂNIA – CONSIDERAŢII GEOPOLITICE
GEOPOLITICE
Astăzi, Geopolitica a fost relansată şi în
statele foste adversare ale acestei discipline
sub presiunea necesităţii de a explica fapte
şi fenomene noi şi de a întemeia orientări şi
abordări politice în consens cu tendinţele de
PLANUL CURSULUI evoluţie ale lumii contemporane.

1. SPAŢIUL SI POZIŢIA GEOGRAFICĂ

1.1 Spaţiul românesc în context geopolitic european.
1.2.Teritoriul României în poziţie geoistorică de
interes european major
1.3.România în poziţia cea mai înaintată a
Europei Latine în faţa Asiei.
1.4.Poziţia României la fruntariile Orientale ale Europei în apărarea creştinătăţii ortodoxe.
1.5. România - poziţie în sfera de influenţă a intereselor marilor puteri
2. INDIVIDUALITATEA ŞI PERSONALITATEA GEOGRAFICĂ A
TERITORIULUI ROMÂNIEI

Obiectivele cursului:
Înţelegerea rolului şi locului teritoriului României în contextul geopolitic european, ca
poziţie geoistorică de interes major ; identificarea şi explicarea direcţiilor de interes al marilor puteri
în această zonă, precum şi a sferelor de influenţă ale acestora; cunoaşterea şi înţelegerea
personalităţii geografice a teritoriului României.
Bibliografie recomandată:
Ilie Bădescu şi Dan Dungaciu, Sociologia şi Geopolitica Frontierei, Ed. Floarea Albastră,
Bucureşti, 1994, pag.74-87.
E. Emandi, Gh. Buzatu, V. Cucu, Geopolitica,Ed. S. C. Dosoftei S. A., pag.290-311.
P. Mandu, Curs de Geopolitică,pag.1-39

1. SPAŢIUL SI POZIŢIA GEOGRAFICĂ

63
 Poziţia geografică a unui stat reprezintă suma condiţiilor cu grad pronunţat de favorabilitate
pentru consolidarea temeliilor proprii, naţionale, pentru afirmarea ţării respective în relaţiile cu
comunitatea regională geografică din care face parte.
Condiţiile sunt în mod firesc naturale, sociale, economice şi politice. Fiecare din acestea
acţionează după legi proprii, punând în valoare sensurile originalităţii naţionale, căile şi modalităţile
ramificării acestora în relaţiile cu ţările vecine, în primul rând, apoi cu celelalte ţări din regiuni mai
apropiate ori mai îndepărtate geografic. Prin analiza poziţiei geografice putem astfel înţelege
însuşirile componentelor care stau la baza condiţionărilor recunoscute, rolul lor în consolidarea
fundamentelor naţionale.
Înţelesul larg al poziţiei geografice este astfel definit atât de realităţile specifice spaţiului
naţional cât şi mai ales de solidaritatea acestora cu însuşirile spaţiilor circumscrise, apropiate ori
mai îndepărtate. Solidaritatea acestor realităţi şi însuşiri . spaţiale (fie că este vorba de spaţii
absolute, relative ori percepute) are la bază comunitatea ori heterogenitatea unor valori potenţiale,
un anumit grad de omogenitate a spaţiilor economice şi nu în mică 'măsură reciprocitatea intereselor
de echilibru regional. Pe un asemenea fond, în mod obiectiv, se reliefează caracteristicile geografice
ale unui stat, care, la rândul lor, dau unitate organică specificului componentelor naţionale şi
semnificaţie propriilor lor manifestări în relaţiile cu lumea exterioară.
În această accepţiune poziţia geopolitică relevă18, în primul rând, necesitatea de a evalua
corespunzător valenţele spaţiului, adică potenţialul lui natural, uman şi material (economic), de a
direcţiona echilibrat strategiile politice, având ca scop prioritar consolidarea temeliilor naţionale, iar
pe acest fond, lărgirea bazelor de cooperare regională ori continentală.
În acest fel, unele sau altele din favorabilităţile naturale, umane, ori materiale, pot avea un
rol recunoscut în afirmarea geopolitică a statului, în relaţiile de cooperare cu statele vecine sau mai
depărtate geografic, deci îi conferă o anumită poziţie în raport cu alte state.
Ca urmare, în cadrul poziţiei geopolitice identificăm trei nivele, respectiv, macropoziţia faţă
de marile puteri ale lumii, mezopoziţia în cadrul continentului şi micropoziţia faţă de statele vecine.
Spaţiul şi poziţia geografică, însuşirile lor, relevă faptul că nici o naţiune nu poate vieţui
izolat, dar, totodată, relevă cu prisosinţă anumitele particularităţi de ordin istoric, cultural,
economic, geopolitic care au stat şi stau la baza unei conştiinţe naţionale, a unui destin etnic.
În cazul României, însuşirile spaţiului şi poziţiei geografice, precum şi ale altor structuri
geopolitice atestă cu prisosinţă temeliile şi priorităţile care au definit ţara noastră ca entitate etnică
18
De reţinut este faptul că, în general, nu s-a ajuns până acum la o concepţie unitară asupra geopoliticii, tranşându-se
controversa dacă aceasta reprezintă o “metodă”, un instrument de investigaţie sau o “ştiinţă”. În literatura interbelică
română, Traian Herseni a opinat în sensul diferenţierii geopoliticii ca ştiinţă de geografia politică, iar Ion
Conea, discipol al lui Dimitrie Gusti, înclină să considere geopolitica ca fiind “ştiinţa mediului politic”, cu alte cuvinte,
o ştiinţă care studiază nu statele în parte, ci jocul politic dintre state. In literatura politologică publicată după 1945 în
ţările foste comuniste, geopolitica a fost considerată de regulă ca fiind o ştiinţă reacţionară, contestându-i-se importanţa
şi utilitatea.

64
stabilă, adânc înrădăcinată în spaţiul ei autohton, Şi totodată într-o permanentă conexiune cu
evoluţiile social-economice şi politice ale statelor vecine, ale marilor puteri europene şi neeuropene.
“...Referindu-se la asemenea aspecte, înaintaşii geografiei româneşti susţineau faptul că problema
spaţiului şi a situaţiei în spaţiul concret nu e deloc indiferentă nici pentru viaţa poporului luat în
masă, nici pentru directivele sale politice, nici chiar pentru manifestările sufleteşti ale poporului
român” .Multitudinea însuşirilor spaţiului oferă deci posibilităţile de analiză a rolului pe care îl are
factorul geografic în dezvoltarea raporturilor dintre state, privite în principal din punctul de vedere
al dezvoltărilor social-economice, al cooperărilor, echilibrului de tot felul şi în final al stabilităţii lor
în zonele cărora aparţin.

1.1 Spaţiul românesc în context geopolitic european.

Înţelesul geopolitic asupra spaţiului românesc este dat, în mod categoric, de aşezarea
României în coordonatele fizice, social-culturale, etnice şi economice ale Europei din trecut şi
din .prezent, de limitele naturale în care s-a închegat, pentru totdeauna, puterea românimii.
Poziţie central-sud-est europeană
Regional, în cadrul fizico-geografic şi geologic al Europei, spaţiul României corespunde
regiunii de tranziţiei - atât către răsărit, apus, cât şi spre miazăzi, la interferenţa dintre Europa
peninsulară şi cea continentală. în sprijinul acestei delimitări sunt incontestabile unele coordonate
ale spaţiului în care este situată România.
a) Teritoriul României se găseşte chiar pe la mijlocul zonei temperate; paralela de 45° trece
prin sudul ţării (sudul Deltei Dunării, pe la nord de municipiile Ploieşti şi Târgu Jiu şi prin comuna
Ciclova Română din judeţul Caraş-Severin). Ea se găseşte; deci, in mijlocul zonei celei mai
favorabile dezvoltării social-umane.
b) Meridianul de 25° longitudine estică o străbate pe la mijloc (Avrămeşti, Făgăraş, Roşiorii
de Vede, Traian). Punctele extreme ale României, în limitele actuale, se află astfel în localităţile
Horodiştea (sat în judeţul Botoşani) în nord (48°15'06”), Zimnicea (oraş în judeţul Teleorman) în
sud (43°37'07"), Sulina (oraş în judeţul Tulcea) în est 29°41'24"), Beba Veche (comună în judeţul
Timiş) în vest (20°15'44").
c) Distanţele aproape egale (2700-2800 km) faţă de Oceanul Atlantic, de Oceanul Îngheţat şi
de Munţii Ural, constituie un indicator al egalei influenţe fizico-geografice pe care acestea o
exercită asupra României, în timp ce Marea Mediterană, aflată la numai 1050 km, îi nuanţează
clima într-o măsură restrânsă.

65
 d) România se desfăşoară teritorial ca entitate politică-europeană. în regiunea muntoasă a
Europei Centrale şi într-o bună parte a istmului Europei dintre Marea Neagră şi Marea Baltică, ce a
însemnat zona de semnificaţii economice şi încărcătură umană deosebită.19
Caracteristicile menţionate configurează cu claritate poziţia central sud-est europeană
carpato-pontică a teritoriului României, spre deosebire de poziţia statelor situate in spaţiul central-
sud-est european balcanic, ponto-mediteranean, respectiv, în peninsula balcanică.
e) Fizico-geografic, geologic, al multor altor aspecte geografice, umane şi economice,
teritoriul României se delimitează de ceea ce obişnuit se recunoaşte prin Peninsula balcanică 20.
Însuşirile poziţiei central-sud-est europene a României este o realitate izbitoare de la cel mai
simplu contact cu orice hartă europeană. Şi totuşi, într-o revistă a societăţii de Geografie din
Ungaria dr. Kocsis Karoly semnează un articol21 B prin care conţinutul spaţiului carpatic, dunărean
si pontic este redus la bazinul carpatic şi cel balcanic (Slovacia, Ungaria, Transcarpatia,
Transilvania, Voievodina, Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru, Serbia (propriu-zisă),
Kosovo, Macedonia, Albania, Bulgaria, România (propriu-zisă) şi Moldova, considerată în limitele
administrative actuale" (pag. 165). Iată, într-adevăr, o “ordine” halucinantă care nu merită nici
amintită.
Limite - semnificaţii geopolitice
O scurtă privire asupra hărţii ne pune în faţa unei forme şi .limite după .principii de
stabilitate distincte şi totodată raţionale a teritoriului României, de deosebită semnificaţie
geopolitică. .
Dacă ţinem seama de faptul că peste jumătate din frontierele actuale ale României sunt
frontiere naturale (Dunărea, Marea Neagră, Prut sau Nistru - pentru România Mare), formate din
unităţi fizico-geografice de distinctă complementaritate funcţională cu blocul carpatic, vom putea
înţelege unele din marile taine ale realităţii româneşti22 într-adevăr, din lungimea totală . a

19
Această poziţie ne-a înlesnit legături permanente (îndeosebi din Evul, Mediu) cu civilizaţia apuseană, teritoriul ţării
noastre având rolul de tranziţie sud-est europeană spre centrul şi occidentul Europei. Pe aici treceau drumurile
comerciale principale.
20
Termenul de “peninsulă balcanică” este cunoscut din prima jumătate a sec. al XIX-ha (anul ,1830, prin lucrarea
geografului german Zeune: Gola, Versuch einer Wiessenschaft lichen Erdbesehreibung Balkanhaibeland).
21
A. Kàrpàt Ballkàn Regio Vàltozo Etnikai-Vallàsi Arculata. Földrajzi Kozlemenyek CXV (XXXIX), Kötet, 1991, 3--4
szàm, 165-189 s.
22
De menţionat că frontierele naturale sunt dominate în cazul vecinătăţii cu statele C.S.I, (1021,8 km fluvială si 31,7
km maritimă, faţă de doar 273,8 km frontieră terestră), cu Bulgaria (470,0 km fluvială, 22,2 km maritimă, faţă de 139,1
km terestră) si cu Iugoslavia (325,4 km fluvială şi 218,9 km terestră). Doar în vecinătate cu Ungaria avem frontieră
convenţională terestră dominantă, respectiv, 454,9 km şi doar 39,9 km frontieră fluvială (pe cursul superior al Tisei).
Forma României este elipsoidală având lungimea teritoriului de circa 720 km de la v2st la est şi de circa 514 km de la
nord la sud. Frontierele au o lungime totală de 3190,3 km ( 1036,7 km frontieră terestră, 1 865,7 km fluvială şi 287,9
km maritimă). Suprafaţa României de astăzi este de 237 500 km fiind apropiată ca mărime de state europene marcante,
cum este Marea Britanie (244130 km2). prioritară faţă de marea majoritate a statelor bazinului Dunării sau al Mării
Negre.

66
frontierelor României actuale (3 181,7 km), frontierele fluviale însumează 1857,1 km, iar cea
maritimă 287,9 km.
Asemenea formă poate constitui un veritabil model de organizare în cadrul Europei, după
realităţile geopolitice indubitabile. Este modelul care relevă cu prisosinţă caracterele obiective ale
frontierelor stabilite după predominanţa principiilor naţionalităţilor conturând cadrul naţional-
funcţional unitar.
Durabilitatea formaţiunilor politice unitare, din. Carpaţi la Marea Neagră şi până la marile
fluvii ale Europei, aproape neschimbată de-a lungul a peste două milenii, denotă de formă o entitate
stabilă, adaptată armonios unui spaţiu geografic cimentat de o realitate etnica getodacică,
românească indestructibilă.
Cadrul natural, prin funcţiile sale, a constituit de totdeauna suportul material al
colectivităţilor umane, a influenţat procesele de adaptare activă a acestora; imprimând un anumit
specific structurilor etnice atât în modul de viaţă, cât mai .ales în cel al grupării lor teritoriale.
Cerinţele obţinerii bunurilor materiale, al apărării securităţii, în general, imprimă sensuri specifice şi
anumite însuşiri componentelor cadrului natural, funcţionalităţii lor umane. Unitatea funcţională
spaţială dă astfel expresie unităţii etnice, delimitărilor teritoriale. Or, în cazul României, putem
confirma încă din fazele sorginte ale neamului nostru o identitate notabilă rezultată din osmoza
cadrului uman cu cel fizic natural.
Expresia acestei osmoze este exteriorizată, incomparabil cu alte state ale Europei, de
omogenitatea etnică românească, omogenitate bazată pe număr de populaţie şi stabilitate teritorială
şi nu în ultimul rând pe poziţia geografică în cadrul fundamentelor naturale amintite: Carpaţi,
Dunărea şi Marea Neagră.
În argumentarea acestei caracteristici, de rară semnificaţie, este sublinierea marelui geograf
francez, un excelent cunoscător al românilor şi al spaţiului lor geografic - Emm. de Martonne. În
conferinţa sa cu tema “La nouvelle Roumanie dans la nouvelle Europa”, Emm. de Martonne
sublinia:
“Forţa unităţii blocului românesc ţine nu numai de masivitatea lui dar şi de poziţia, sa
geografică.
Eu doresc să insist asupra acestei poziţii care este după părerea mea de o importanţă
excepţională. Nu este numai o poziţie centrală, ci o poziţie în raport cu trăsătura dominantă a
geografiei fizice a României: cu Carpaţii.
Noi atingem aici, de fapt, acelaşi subiect - structura geografică o noii Românii. Eu am fost
permanent de acord că vechea Românie era ea însăşi un stat carpatic, că românii trebuie priviţi mai
ales ca trăind lângă aceşti munţi.

67
 În prezent, problema nu se mai pune. Este suficient să-ţi fixezi privirea asupra hărţii pentru a
înţelege. De jur împrejurul acestei .cetăţi montane se desfăşoară câmpii, glacisuri şi coline, erodate
de cursurile apelor care coboară ca dintr-o fântână: Siret, Buzău, Olt, Jiu, Mureş, Someş".
Caracteristicile teritoriului României, cu toate semnificaţiile subliniate ori subînţelese,
relevă faptul că prin analiza poziţiei geopolitice a unui stat trebuie făcut apel în primul rând la
raţiunea de a cunoaşte valorile şi factorii care trebuie să ducă la decizii de strategii (în mod firesc
economice şi comerciale); la politicile de cooperare şi de stabilitate regională.
În cazul concret al României rezultă clar că debarasarea de prejudecăţi, părtinire si mai ales
de sfidare economică asigură aprecierile geopolitice reale. Pe acest fond se dovedeşte cum România
a devenit în ultimii ani o veritabilă realitate economică de mare potenţial, o garanţie în promovarea
cooperării internaţionale, factor major de stabilitate geopolitică în Europa şi, în speţă, în zona
central-sud-est europeană.

1.2.Teritoriul României în poziţie geoistorică de interes european major

Poziţia geoistorică a teritoriului României este definită de confruntările intre comunităţile
dacice, daco-romane şi româneşti, în procesele complicate ale marilor migraţii a popoarelor atât din
vest (celţii), cât mai ales din est, migraţii de tipul infiltraţiilor, invazii ori revărsări al căror scop a
fost cotropirea de teritorii ale bastionului carpatic, dunărean şi pontic. Acest spaţiu a cunoscut şocul
axelor de stepă .şi silvostepă, a pădurilor de codrii şi în mod deosebit spaţiul delimitat de coroana
carpaţilor, deci relieful montan.
Fără a putea fi “acoperit” în întregime, în trupul spaţial românesc, au fost forţate, în scopul
cotropirii locale şi nu în ultimul rând în scopul pătrunderii spre Europa de vest, “porţi'' înscrise în
istoria Europei ca “poarta pontică dunăreană”, “someşeană” sau “silvană” şi “bănăţeană”.
Prima, “poarta pontică dunăreană” a fost forţată de valurile mareelor stepice din est
îndreptate spre centrul, vestul şi sudul Europei. Poarta “Silvania” a fost forţată în zonă de codrii, iar
cea “bănăţeană”, în spaţiul montan propriu-zis. De aici au rămas până în zilele noastre toponimele
de “poartă” ca: “Poarta de Fier a Transilvaniei”, “Poarta Mezeşului” (Portias Mezesianias), “Poarta
Orientală”, “Poarta de Fier”, “coridorul bănăţean”, “poarta maritimă”, “puntea dobrogeană” ş.a. Ele
poartă denumiri cu semnificaţii locale, recunoscute prin funcţiile lor de veritabile “Porţi
continentale”. Aici, în faţa unor asemenea fortăreţe, s-a jertfit poporul autohton român, apărând
bastionul carpatic şi al codrilor, dar nu mai puţin spaţiile polarizate de Alpi.

1.3. România în poziţia cea mai înaintată a Europei Latine în faţa Asiei.
Privită mai îndeaproape, harta politică a Europei relevă poziţia fiecărui .stat din cuprinsul
ei faţă de un anumit “component” aşa-zis de sprijin geopolitic. Ţările Europei Occidentale,

68
bunăoară, au în spatele ori în jurul lor oceanul, altele au beneficiat şi beneficiază din plin de
deschiderile largi la mările marginale (Marea .Mediterană, Marea Baltică, Marea Nordului).
Indiscutabil că asemenea .poziţii oferă ţărilor respective avantaje atât economice şi strategice, cât
mai ales geopolitice. Elementele de ”presiune” geopolitică fiind în general nesemnificative sau
preluate de regulă de poziţiile altor state, cum este şi cazul României, este uşor de observat ca
precept că, prin coordonatele fizico-geografice şi geomatematice, României i se “conferă” şi poziţia
cea mai înaintată a Europei latine în faţa Asiei, bineînţeles cu avantaje şi mai ales dezavantajele
cunoscute de întreaga istorie a Europei.
Aşezarea României la marginea Europei continentale ne-a situat, la începuturile înaintaşilor
noştri, într-o poziţie benefică, unică faţă de teritoriile altor state actuale din zonă.; vechea Dacie
deţinea o poziţie prioritară la contactul culturii elene (dinspre sud-estul Europei) şi culturii latine
dinspre sud-vestul Europei. Este cunoscut că actualul spaţiu al României, precum, si cea mai mare
parte din peninsula balcanică erau populate de comunităţi de origine indo-europeană, respectiv -
Iliri şi Traci. Ilirii dominau zonele dinspre apus şi până în Marea Adriatică şi Marea Ionică. Tracii
erau prezenţi în nordul şi sudul Dunării şi îndeosebi în jurul Mării Negre şi Mării Egee. Timp de
şase secole, cât a durat cucerirea romană asupra acestor regiuni, se evidenţiază :preponderenţa celor
două limbi - latină (la apusul şi in nordul Balcanilor) şi greacă în sud şi în răsărit. Prin intermediul
acestor două limbi şi îndeosebi al latinei (prin spiritul marii civilizaţii greco-romane) se
individualizează structurile lingvistice specifice teritoriului Daciei şi zonelor imediat apropiate. La
contactul acestor două mari civilizaţii s-a format şi a evoluat civilizaţia în plină afirmare atât
economic, spiritual şi nu mai puţin politic, civilizaţia recunoscută prin însuşi denumirea statului de
Dacia Felix23.
Aici, la marginea de est a Europei, favorizată de condiţionări naturale (Carpaţii, Dunărea,
Marea Neagră) s-a statornicit şi consolidat o structură etnică omogenă, un popor omogen, unitar,
destul de numeros, recunoscut prin vigoarea lui de peste două milenii, geto-dacii, respectiv, poporul
român de mai târziu.
A venit perioada marilor năvăliri geopolitice. Poziţia teritoriului României se modifică
radical. Popoarele emigrate din zonele de stepă dinspre Asia evident că au preferat o cale de
asigurare a securităţii proprii.
Astfel, sudul Basarabiei, sudul ţării în general, devine “poartă” şi cale de pătrundere şi de
orientare spre vest.

23
Este incontestabil faptul că Dacia, în epoca daco-romană. era tot atât de bine populată ca şi Galia, era zona europeană,
cu un număr însemnat de sate, de oraşe, temple exploatări de resurse ale subsolului, cu drumuri pietruite, cu o populaţie
diferenţiată printr-o muncă socială. Aici, pe teritoriul României a găsit Europa primele înrâuriri ale culturii elene pe de
o parte, şi ale culturii romane pe de altă parte. Aceasta în timpuri în care multe din popoarele de astăzi ale Europei
trăiau din vânat sau foloseau în schimburi obiecte în locul monezilor.

69
 Poziţia teritoriului României este astfel dominată de “calea răutăţilor”. Este vorba de
o perioadă de aproximativ 10 secole (sec. III-sec. XIII), de fluxuri, dominaţii trecătoare, infiltrări
ale unor năvălitori ca hunii, avarii, goţii, gepizii, cumanii, maghiarii, bulgarii, pecenegii, tătarii, care
au lăsat urme profunde pe fondul etnic omogen românesc. Arheologia, istoria confirmă din plin
faptul că toate răutăţile generate de asemenea situaţii nu au anihilat fondul etnic autohton, el s-a
dovedit destul de viguros, întreţinut de numărul, masivitatea, desimea şi omogenitatea populaţiei
române care rămâne stabilă şi se afirmă constant prin plugărie şi păstorit. Îndeletnicirile populaţiei
se menţin atât la câmpie, cât şi la munte, dovedind o puternică forţă de atracţie şi de “aclimatizare”
chiar a năvălitorilor.
Populaţia nu a fugit deci în munţi, pentru a se dedica numai păstoritului. Ea se afirmă prin
superioritatea numerică, economică şi culturală, prin puterea de a anihila urmările năvălirilor, prin
capacitatea de a asigura condiţiile, de mai târziu, de afirmare a puterii politice din munţi şi până la
marea cea mare.
Este adevărat că efectul acestor “convieţuiri” a împiedicat sau a întârziat constituirea satelor
româneşti, a influenţat negativ capacitatea de “coagulare” a biocului etnic românesc; se petrec, în
schimb, fenomene care dau sensurile prezenţei românimii în zonele extinse în sudul Dunării şi estul
Nistrului. Reţinem îndeosebi, din această perioadă, stratificarea populaţiei diferenţiată în structură şi
timp, în nordului Dunării faţă de sudul Dunării. În sudul Dunării se formează (la sfârşitul sec. al
XII-lea) imperiul Vlahilor şi Bulgarilor, perioadă în care elementului românesc se regăseşte destul
de numeros în întreaga Tesalie şi până în munţii Rodopi, recunoscut în bună parte şi prin dinastia
Arăneştilor. Este semnificativ faptul că stratificarea etnică în această zonă este puternic influenţată
în timp de masivitatea slavă.
În nordul Dunării, în schimb, populaţia autohtona s-a impus coexistând sau asimilând, prin
vigoarea-i demografică, desime şi omogenitate, marea majoritate a populaţiilor alogene. Apar şi
organizaţii .politice izolate :care preced entităţile politice de mai târziu.
Există suficiente dovezi că în secolele XV şi XVI ţările române ating apogeul politic de
restaurare şi afirmare, proprie în .relaţiile cu naţiile vecine.
Geopolitic, rezultă deci o presiune constantă în aceste timpuri dinspre est, la care se adaugă
presiunile cu nimic .mai reduse dinspre vest şi sud.
Este perioada când teritoriul românesc este asaltat şi infiltrat de populaţii alogene. în această
perioadă se infiltrează populaţia de origine maghiară Şi apoi germană şi de alte naţionalităţi.
Spaţiul românesc este supus şi relevă efectele interferenţelor colonizărilor ugrofinice,
germanice din vest spre est până în Rusia, colonizărilor spre sud în Transilvania, Banat, şi până în
nordul Serbiei, apoi turce dinspre sud, tătare şi cazace dinspre răsărit.

70
 Cu toate vitregiile care au decurs din asemenea situaţii geopolitice spaţiul românesc şi-a
păstrat identitatea proprie, devenind un recunoscut spaţiu tampon în calea celor mai complicate
presiuni din direcţiile sferelor de influenţă recunoscute în Europa de mai târziu, respectiv, sfera
slavă, în nord, turcofonă în sud, germanică în vest.

1.4. Poziţia României la fruntariile Orientale ale Europei în apărarea creştinătăţii

ortodoxe.
Superioritatea geopolitică a spaţiului românesc este dată, alături de presiunile de interes
politic, de presiunile religioase. Creştinismul, în forma sa iniţială, a devenit religie dominantă pe
teritoriul Daciei, spre finele sec. al IV-lea, fiind un factor de stabilitate a populaţiei.
Semnificativ este că în ţările vecine (Bulgaria, Polonia, Ungaria şi Rusia Kieveană)
procesul de creştinare a avut loc mai târziu, în sec. IX-X, pe calea decizională a conducătorilor
respectivi.
Creştinismul în Dacia a fost răspândit de misionari depinzând de episcopiile de la sud de
Dunăre, vorbind latina în sânul unei populaţii care înţelegea şi vorbea latineşte nu numai în dreapta,
ci şi în stânga Dunării. Aşa se poate explica terminologia de bază a creştinismului daco-roman, care
este de origine latină: biserică (basilica), Dumnezeu (compus din Dominus şi Zeus), lege, în sensul
de credinţă (legem), cruce (crucem) etc.
După Marea Schismă din 1054, când bisericile creştine din sud-estul european n-au fost de
acord cu supremaţia papei, creştinismul s-a divizat în biserica apuseană catolică şi răsăriteană
ortodoxă.
Pe teritoriul României catolicismul pătrunde de la începutul sec. XIII, prin colonizarea
cavalerilor teutoni şi apoi a saşilor în Ţara Bârsei. Ulterior, prin pasul Oituz, misionari catolici au
pătruns şi în Moldova, înfiinţând chiar o episcopie cu durată foarte scurtă. După trecerea
Transilvaniei sub dominaţia imperiului habsburgic s-a realizat trecerea unei părţi a populaţiei
româneşti la religia greco-catolică sau unită, în scopul dominării populaţiei majoritare din Ardeal şi
s-a consfinţit prin Diploma leopoldină din 1699. Făcând abstracţie de interesele politice austriece,
trebuie să menţionăm că această biserică, ajunsă numeric egală cu cea ortodoxă din Transilvania, a
fost promotoarea mişcării cultural-politice a şcolii ardelene, purtătoare a programului de emancipare
a întregii populaţii româneşti.
Protestantismul pătrunde în România începând cu sec. XVI-XVII în cadrul etniilor
maghiară, germană, cehă, slovacă, fiind reprezentat prin confesiunile iniţiale - luterană,
reformată, unitariană şi baptistă. Aceste confesiuni nu au avut putere de atracţie pentru populaţia
românească. Noile ramuri - adventistă, penticostală au pătruns cu mai mult succes în cadrul
populaţiei româneşti din provinciile pericarpatice, îndeosebi în perioada postbelică.

71
 Prin poziţia sa geografică România se găseşte în avanpostul cel mai înaintat al lumii
ortodoxe, la interferenţa a trei religii principale: catolică şi protestantă din vest şi musulmană din
sud-est. Dintre ele doar primele două au manifestat de la început acţiuni persistente pentru captarea
de noi prozeliţi.
În intervalul dintre recensămintele populaţiei din 1930-2000 au intervenit modificări
importante în structura confesională a populaţiei, sub efectul războiului cu consecinţele sale pentru
anumite naţionalităţi, atitudinea regimului comunist faţă de biserică în general şi faţă de anumite
culte îndeosebi (vezi tabelul).
REPARTIŢIA POPULAŢIEI PE GRUPE DE CONFESIUNI (%):

Ani Ortodoxă Romano şi greco-catolică Protes-tantă Musulmană Mozaică altele

193 71,1 18,1 8,1 0,3 3,4 X
0
199 87,1 6,1 6,1 0,2 0,04 0,56
2

1.5. România - poziţie în sfera de influenţă a intereselor marilor puteri

Istoria veche, medievală şi modernă ilustrează situaţii deosebit de semnificative pentru
delimitarea poziţiei geopolitice a României. Nu este locul unei retrospective îndepărtate. Evoluţiile
contemporane şi trecutul apropiat dovedesc odată în plus rolul marilor coordonate geografice în
conturarea sferelor de influenţă ale marilor puteri şi, ca urmare, “reformulării” geopolitice la nivel
continental.
O primă coordonată geografică cu implicaţii geopolitice majore este, definită de interesul
marilor puteri faţă de gurile Dunării, de constanta preocupare a Rusiei de a "controla" terminalul
Dunării. De aici, întreaga tragedie de anexare şi ocupare a părţilor de est şi nord-est ale României,
respectiv, Basarabia şi Bucovina, de dominare a platformei litorale româneşti prin transformarea în
bază militară a Insulei Şerpilor.
Pe de altă parte, în interesul aceleiaşi mari puteri - Rusia, se relevă un "joc" strategic
constant de îngustare a litoralului românesc prin deromânizarea spaţiului maritim dintre Prut şi
Nistru (100 km), respectiv, zona Bugeacului.
Încercările de dominare exclusivă a celor două mari componente geografice româneşti de
către Rusia a marcat declinul permanent al rolului geopolitic românesc. Mai mult, aceasta a
determinat reacţia celorlalte mari puteri, respectiv, S.U.A., Germania şi Anglia. Prin acţiunile
conjugate ale acestor puteri şi ale unor vecini cointeresaţi (Ungaria) s-a menţinut şi accentuat aşa-
zisa problemă transilvăneană (partea integrală a pământului românesc din vest) ori părţi din acestea

72
- Ardealul de Nord) şi în bună parte a Carpaţilor Orientali. Nu de mică semnificaţie în cadrul unor
asemenea acţiuni conjugate au fost şi încercările de destrămare a Dobrogei.
Efectul direct al zbuciumului istoric legat de aceste inseparabile părţi de pământ românesc
au dus la degradarea rolului geopolitic al României. Nu mai puţin important, din punct de vedere al
rolului geopolitic ce revine României, este strădania S.U.A. de a fi prezentă în bazinul Mării Negre
(de ce nu şi pe teritoriul României), în zona Balcanilor în general.
După Revoluţia din decembrie 1989 poziţia geopolitică a României în mod obiectiv
prefigura o reconfortare, cu implicaţii majore într-un proces de reformulare geopolitică în întreaga
Europă şi nu numai parţial în Europa de Est. Realităţile arată deci că, într-o varietate de situaţii
istorice, culturale şi religioase, entitatea românească a supravieţuit din vremurile atestate ale
antichităţii şi până în zilele noastre. Insularitatea latină între popoare de origini diferite, presiunile
geopolitice atât de persistente fie ele dinspre imperiul ţarist, austriac sau otoman, respectiv ale
componentelor sferelor de influenţă actuale, cu toate fazele de instabilitate, nu au putut anihila rolul
geopolitic al României. Indiferent de încercările de ignorare a atributelor geopolitice în mod
obiectiv specifice României, rămâne clar faptul că atâta timp cât ne vom păstra unitatea teritorială,
unitatea etnică, omogenitatea, desimea şi vigoarea demografică ale populaţiei, sensurile geopolitice
ale României se vor impune.
Treptat, marile puteri europene şi, în mod firesc, ţările interesate din zonă, înţeleg că poziţia
geopolitică a României nu poate fi decât o poziţie de stabilitate şi trainică cooperare europeană.
Caracteristicile proprii poziţiei geografice a României ne arată aportul teritoriului locuit de
românime în condiţionările trecutului. Se afirmă astfel manifestarea activă a poporului român,
izvorâtă din actul permanenţei, stabilităţii, consolidării blocului etnic românesc şi ca urmare
capabilităţile lui de apărare a drepturilor naţionale şi nu în mai mică măsură de apărare a unor
drepturi majore de interes european şi regional, chezăşie a rolului geopolitic al României în
perspectiva restructurărilor regionale şi europene.

2. INDIVIDUALITATEA ŞI PERSONALITATEA GEOGRAFICĂ A

TERITORIULUI ROMÂNIEI
Elementele fundamentale de poziţie geopolitică ale României sunt date de aşezarea şi
individualizarea teritoriului vechii Dacii şi, respectiv, teritoriul României în spaţiul carpatic,
dunărean şi pontic. Spaţiul carpatic, dunărean şi pontic a funcţionat, din primele sale faze de
afirmare ca leagăn statornic de formare şi de manifestare socială, culturală şi politică a neamului
românesc. Carpaţii au dat echilibru populaţiei în vremurile grele, iar Dunărea şi spaţiul maritim au
polarizat şi au asigurat schimbul de valori cu lumea europeană şi extraeuropeană. S-a plămădit
astfel cadrul unitar, o cultură şi civilizaţie unitară, distinctă de zonele vecine prin expresia lor latină,

73
prin localizarea compactă şi osmoza indestructibilă a populaţiei băştinaşe cu natura pontică,
dunăreană şi carpatică.
Marele geograf român Simion Mehedinţi sublinia, pe bună dreptate, că "după cum atârna o
clădire de temelia ei aşa atârna ţara noastră de Marea Neagră", aşa precum “relieful carpatic
reprezintă cetatea cea mai înaintată a Europei în faţa stepelor ponto-asiatice”.
România, ţară carpatică
Munţii formează una din cele mai grandioase creaţii ale naturii. Ei atrag atenţia prin
prospeţimea, înfăţişarea şi frumuseţea lor inegalabilă, prin varietatea formelor ţesute de-a lungul
istoriei geologice a uscatului planetar de către agenţii naturali inseparabili, cum sunt: apa, aerul,
vântul, căldura, îngheţul; ori sub acţiunea încă greu de imaginat a celor mai complicate fenomene
interioare ale pământului.
Zonele şi culmile montane se desfăşoară pe sute şi mii de kilometri, reprezentând, marea
parte a uscatului planetei noastre. Fiecare din marile sau mai puţin spectaculoasele zone montane de
pe globul pământesc evidenţiază un anumit specific, o “personalitate” a lor formată în timp
îndelungat, personalitate prin care muntele capătă elemente de superioritate faţă de contraforturile
sale formate din întinse zone de dealuri ori câmpii.
Prin personalitatea lor, munţii se individualizează în. dimensiunea ariilor continentale şi
naţionale, îşi etalează fragmente din multitudinea aspectelor date de condiţia fizică, de
complexitatea condiţionărilor istorice, fizico-geografice şi umane.
Carpaţii - sistemul montan major al Europei, prioritar românesc
Atributul de “carpatic” aparţine, în mod firesc, regiunilor ori ţărilor care deţin proporţii
dominante din ansamblul sistemului respectiv, atât sub aspectul dimensiunilor fizice, cât şi al
dimensiunilor valorice.
Care este, din aceste puncte de vedere, poziţia Carpaţilor? Carpaţii aparţin în
întregime Europei Centrale şi de Sud-est. Prin poziţia şi funcţiile lor ei configurează interesele
ţărilor central şi sud-est europene. Carpaţii alcătuiesc unităţile fizico-geografice majore ale
Slovaciei, Poloniei, Ungariei, Ucrainei, României. Dacă avem în vedere recunoaşterea structurilor
geologice comune care continuă Carpaţii peste Dunăre (până în Valea Timocului), adăugăm în mod
firesc şi Serbia. După înfăţişările fizico-geografice, din desfăşurarea lor de la Bratislava şi
până la obârşiile Timocului, se conturează sectoarele Carpaţilor nord-vestici (Tatra şi Munţii
Slovaciei) şi Carpaţii sud-estici (formaţiunile muntoase spre sud-est începând cu linia Rika-Sivica).
Între aceste două sectoare se interpune o zonă de muncel cu înălţimi coborâte sub 700 m.
Lungimea totală a sistemului carpatic este de aproximativ 1 500 km.

74
 Suprafaţa totală a întregului sistem carpatic este de 170 500 km224. Din aceştia, cca. 103 000
km2 aparţin Carpaţilor sud-estici.
Redăm, pentru detaliu, subdiviziunile Carpaţilor (după Enciclopedia Britanică, 1972, pag.
949)
Subdiviziuni Suprafaţa aproximativă
în km pătraţi în mile pătrate
Carpaţii Vestici 68 000 26000
Carpaţii Vestici externi 27 500 10500
Carpaţii Vestici centrali 15 000 6 000
Carpaţii Vestici interni 25 000 9500
Carpaţii Sud estici 131 000 50 000**
Carpaţii Estici externi 35 500 13 500
Carpaţii Estici interni 21 250 8 000
Carpaţii Sudici 28 250 11000
Platoul Transilvănean 28 500 11 000
M-ţii Apuseni 17 500 7000

Ce rezultă din această prezentare (fie ea destul de aproximativă) a acestor coordonate?

Rezultă cu prisosinţă ca peste jumătate din suprafaţa întreagă a Carpaţilor se află în limitele
actuale ale României, restul revenind Slovaciei, Poloniei, Ucrainei, Ungariei şi Serbiei. În plus, se
apreciază că 8/10 din Carpaţii sud-estici (deci din cel de-al doilea sector major al Carpaţilor) se
poziţionează pe teritoriul României, 1/10 revenind Ucrainei şi 1/10 Serbiei.
Fără nici un dubiu, României, cel puţin din acest punct de vedere, i se poate da dreptul
deplin de ţară carpatică.
Dacă luăm în consideraţie şi depresiunea intracarpatică a Transilvaniei şi cea Someşană
rezultă că aproape două treimi din masivitatea totală a Carpaţilor se localizau, în forma originală, de
corona montium într-o poziţie centrală pe teritoriul României.De reţinut în acest cadru că sistemul
carpatic pe teritoriul României se prezintă sub formă de coroană montană şi nu de “catenă”, “şiră a
spinării”, “coloană vertebrală”, cum denaturat o denumesc unii geografi (îndeosebi străinii).
Coroana montană (“corona montium” - denumirea încă din vechime) exprimă conţinutul fizic,
geografic, uman, istoric şi nu mai puţin geopolitic al formei Carpaţilor pe teritoriul României 25.
Asemenea formă este pe deplin argumentată de masivitatea unor compartimente ale Carpaţilor
(exemplu concludent formându-l Munţii Apuseni), prin frecvenţa elementelor topografice speciale
(exemplul “plaiurilor”), a depresiunilor văilor transversale etc, care înlătură categoric aprecierea
24
Exclusiv Depresiunea intracarpatică a Transilvaniei, pe care unii analişti o introduc în sistemul carpatic.
**
După specialiştii romăni dimensiunea suprafeţelor Carpaţilor pe teritoriul României sunt următoarele:
- Carpaţii Orientali – 39550 km2;
- Carpaţii Meridionali – 14040 km2;
- Carpaţii Occidentali – 17714 km2;
- Depresiunea intracarpatică (Transilvaniei) – 25100 km2.
25
Imaginea denaturată de “şiră a spinării” a fost mult timp folosită în susţinerea “ideii” că limitele estice ale Ungariei ar
fi trebuit să urmeze linia Carpaţilor Meridionali şi Occidentali.

75
deformată asupra Carpaţilor româneşti. Asemenea caracteristici atestă arhitectura deosebit de
complexă care infirmă imaginea unor Carpaţi de formă geometrică, cu două laturi simetrice.
Personalitatea carpatică este neîntrecută în cadrul sistemelor montane ale Europei şi ale altor
continente, Carpaţii având un rol prioritar, datorat caracteristicilor 1or geografice. Nota dominantă,
trecând, deocamdată, peste înfăţişarea lor fizică, este dată de trăsături fundamentale, rezultate din
unitatea organică a situaţiilor antropografice istorice, natural-geografice şi economice, situaţii ce au
imprimat dominanta unui puternic şi complex potenţial de habitat. Este vorba de elemente de
rezistenţă ce se regăsesc şi astăzi în dimensiunile fizice, economice, demografice şi etnice ale
Carpaţilor româneşti.
Carpaţii româneşti sunt munţi cu înălţimi mijlocii (800-2500 m altitudine), sunt fragmentaţi
de văi transversale sau parţial transversale, unind cu zonele circumcarpatice numeroasele depresiuni
(cca. 350, din care unele foarte mari). Carpaţii direcţionează distribuţia unităţilor mari de relief ale
întregului teritoriu al României, remarcabilă prin succesiunea lor, în cercuri concentrice şi în trepte
din ce în ce mai joase. Asemenea arhitecturi dă întregului teritoriu naţional caracterul unui bastion,
în centrul căruia se află Depresiunea intracarpatică a Transilvaniei, străjuită de coroana Carpaţilor.
De aici se desfăşoară simetric unităţile circumcarpatice - subcarpaţii, dealurile, podişurile, câmpiile
României, alcătuind un tot unitar, o “unitate geografică fizică, umană şi economică”.
Asemenea elemente de rezistenţă au o veritabilă valoare locală şi naţională. Prin intensitatea,
structura şi forţa lor polarizatoare capătă, în plus, o incontestabilă valoare general-europeană,
denotând specificitatea civilizaţiei carpatice, în general, semnificaţia geopolitică a Carpaţilor
româneşti, în special.
Carpaţii - vatră etnică românească
Ariile apusene ale extremităţii vestice a sistemului carpatic sunt locuite de cehi, zonele
nordice de către polonezi. Zonele centrale ale Carpaţilor Vestici sunt aproape în întregime locuite
de slovaci, iar prelungirile lor sudice de către unguri.
Părţile nordice ale Carpaţilor Estici sunt predominant locuite de către ucraineni. La sud de
paralela de 47°, Carpaţii sud-estici (incluzând ariei şi depresiunea intracarpatică a Transilvaniei)
populaţia dominantă este românească. La sud de Porţile de Fier populaţia de bază este constituită
din sârbi şi parţial din vlahi.
Rezultă deci că dacă cea mai mare parte a Carpaţilor Vestici aparţine populaţiei de origine
slavă, Carpaţii Estici şi Sud-Estici aparţin populaţiei de origine latină, respectiv populaţiei
româneşti.
Să mai amintim, de asemenea, că încă din secolele XIII-XIV erau cunoscute intensităţile
migratorii (de regulă transhumante) ale păstorilor români de-a lungul Carpaţilor până în interiorul
zonelor locuite azi de ucraineni, slovaci şi polonezi. Aceste prezenţe s-au încrustat adânc în

76
obiceiuri, construcţii de case, toponime, tipuri de economie etc, elemente în cea mai mare parte
astăzi dispărute. Din cele 13-14 milioane de locuitori cât se apreciază în întreg edificiul carpatic,
mult peste jumătate aparţine populaţiei româneşti.
Asemenea structuri şi evoluţii atestă prioritatea românească în spaţiile carpatice, relevând
totodată bazele unei civilizaţii proprii - civilizaţia carpatică.
Civilizaţia carpatică românească are la bază o trainică cultură materială şi spirituală prezentă
într-o vastă reţea de aşezări rurale şi urbane - sate şi oraşe - care, ca nicăieri în lume, scoate în
evidenţă conlucrarea dintre factorii socio-economici, istorici şi naturali, reafirmând unitatea fizică,
economică şi umană a coroanei carpatice, precum şi sudura lor organică prin legăturile lesnicioase,
cu toate zonele circumcarpatice. Civilizaţia carpatică dăinuie aici atât prin multiple resurse, cât, mai
ales, prin însuşirile de stabilitate umană şi socială, însuşiri de puternică viabilitate, datorate tocmai
deplinei lor concordanţe cu trăsăturile tuturor marilor unităţi ale teritoriului României de astăzi.
Fiecare dintre aceste unităţi au constituit din vremuri îndepărtate loc de vatră trainică pentru
populaţia autohtonă - dacii - pentru îndelungatul proces de etnogeneză a românilor.
Plaiurile Carpaţilor - locuri de plină desfăşurare a activităţii în timpul verii, precum şi
depresiune - ca “locuri de adăpost”, de îndeletniciri complexe atât vara, cât şi iarna, explică în bună
măsură fenomenul de stabilitate a aşezărilor umane şi, respectiv, a populaţiei. “Reconstituind
peisajul arhaic (când codrul carpatic se cobora din Carpaţii Argeşului până la mare, în golful
Balcicului) găseşte (geograful şi etnograful - n.n.) că populaţia autohtonă, legată de plaiuri, de
poienele presărate în păduri şi de luncile atât de favorabile pescuitului şi culegerii directe din natură,
avea aici condiţii în adevăr favorabile nu numai spre a trăi, dar şi spre a fi apărată de năvălirile
nomazilor din stepele ponto-caspice”26.
Raporturile dintre dimensiunile fizice ale principalelor componente ale Carpaţilor româneşti
şi formele de habitat rural şi urban au dovedit şi dovedesc un înalt grad de favorabilitate umană. Iată
în acest sens un tablou extrem de grăitor27:

nr. sate nr. oraşe Densit.

Unitatea fizică Suprafaţa km2 aşezări
100 km2
nr. pop. rurală nr. pop. Densit.
urbană populaţiei
loc./km2
26
S. Mehedinţi, Geografie şi geografi la începutul sec. a1 XX-Iea, pag. 123.
27
Date recensământ 1977.

77
 Carpaţii Occidentali 17 714 1077 15 6,1
408000 210546 38
Carpaţii Orientali 39 550 1027 34 3,4
819000 858000 49
Carpaţii Meridionali 14040 477 15 3,5
335000 417000 54
Podişul Transilvaniei 25100 1779 32 7,4
1306900 11875000 95,7

Acest tablou ne oferă o primă imagine a încărcăturii sub aspect demografic a tuturor
compartimentelor majore ale Carpaţilor şi depresiunilor interioare, elemente fundamentale ale
civilizaţiei carpatice. Reţinem astfel atenţia asupra densităţii localităţilor, în fiecare dintre marile
unităţi.
Densitatea medie a localităţilor pe marile unităţi, faţă de cea de la nivelul întregii coroane a
Carpaţilor româneşti (respectiv 3,7 aşezări/km2), este destul de apropiată în Carpaţii Occidentali şi
Depresiunea intracarpatică a Transilvaniei.
În Meridionali media este de 3,5 aşezări/100 km2. În Orientali 3,4 aşezări/100 km2, în
Occidentali 6,1 aşezări/l00 km2, iar în Depresiunea intracarpatică a Transilvaniei de 7,4
localităţi/100 km2.
Densitatea medie a populaţiei este de 54 loc./km2 în Carpaţii Meridionali, 38 loc./km2 în
Carpaţii Occidentali, 49 loc./km2 în Carpaţii Orientali, aproape 100 loc./km2 în Depresiunea
intracarpatică a Transilvaniei.
Reţine, de asemenea, atenţia indicatorul mărimii demografice a aşezărilor în aceste mari
unităţi ale Carpaţilor româneşti, indicator ce are o semnificaţie aparte pentru spaţiul montan.
Carpaţii Occidentali şi în speţă Munţii Apuseni se detaşează prin densitatea mare a
aşezărilor, putând fi apreciaţi munţii cei mai umanizaţi din întreg sistemul carpatic românesc.
Era şi firesc ca o asemenea zonă cu valenţe naturale şi istorico-sociale de neîntrecut, cu o
poziţie centrală, în cadrul pământului românesc, să se reliefeze puternic în comparaţie cu celelalte
unităţi asemănătoare.
Din punct de vedere al tipurilor şi formelor de habitat, teritoriul coroanei carpatice şi
depresiunii lor interioare se distinge dintre ele, având un anumit specific dedus din acelaşi fond
comun autohton, românesc. Carpaţii Occidentali au o puternică vocaţie umană, susţinută în
principal de masivitatea şi specificul topografic28, de funcţia istorică a acestora (funcţie de adăpost
mai sigur în perioade istorice vitrege), de condiţii materiale favorabile localizării vetrelor aşezărilor
permanente şi amenajărilor umane foarte diverse, de favorabilitatea practicării unor multiple şi
variate ocupaţii productive.

28
De relevat frecvenţa şi dezvoltarea "plaiurilor" care au influenţat chiar vechile împărţiri administrative. Terminologia
populară ne aminteşte de "vătaful plaiurilor".

78
 Hărţile geografice din antichitate şi până în zilele noastre notifica în spaţiul Carpatic o
frecvenţă activă a obiectivelor geografice. Este semnificativ, în acest sens, faptul că tocmai aici, în
Carpaţi, întâlnim un număr considerabil de sate. Satul a dominat mult timp şi domină spaţiul
Carpatic (şi mai ales în Carpaţii Occidentali), afirmându-se astfel drept izvorul şi forţa continuităţii
poporului român. Prin e1 se afirmă unitatea demografică, etnică, socială şi economică a întregii
coroane carpatice româneşti şi a depresiunii ei interioare, Depresiunea intracarpatică a
Transilvaniei. Prin formele lui specifice de organizare - obşti săteşti sau uniuni de obşti, românii
populare, “ţări”, cnezate, ducate, voievodate - forme întâlnite şi recunoscute cu precădere în zone
închise de munţi ori dealuri, reafirmă particularităţi ale dezvoltării poporului român, evidenţiind
totodată rolul pe care a putut să-l aibă o formaţiune montană precum acea a coroanei carpatice
româneşti.
Ar putea reţine atenţia faptul că tărişoarele, mai apoi voievodatele, sprijinite pe Carpaţi, au
fost şi dintre cele mai viabile. Osmoza de mai târziu, dintre zonele carpatice şi întinsurile de la Mare
şi Dunăre, ori spre câmpiile vest-carpatice, semnificată în buna parte şi de "coborârea" capitalelor
muntene si moldovene spre câmpie, atestă procesul de intensificare a rolului polarizator devenit
remarcabil întregii coroane carpatice şi Depresiunii interioare a Transilvaniei. Este vorba deci nu de
o părăsire a muntelui, ci, din contra, de o intensificare a rolului polarizator al Carpaţilor pe planuri
politice şi economice, de extindere a forţelor sale vitalizatoare spre toate zonele ţării.
Nota distinctă a aşezărilor din Carpaţii româneşti şi depresiunea lor interioară - Depresiunea
Transilvaniei - este dată, pe da o parte, de localizarea, permanenţa, continuitatea şi stabilitatea,
vetrelor aşezărilor româneşti, iar pe de altă parte, de gradele diferite de dispersie a acestora în
numeroase “trupuri” cunoscute sub denumirile româneşti de cătune ori crânguri, de locuinţă până la
formele mai mult sau mai puţin moderne de amenajări economice cu profil cum sunt : stânele,
sălaşele, cabanele, cantoanele etc.
Localizarea aşezărilor, răspândirea, structura şi textura lor, relaţiile dintre diferitele trupuri
ale lor şi modul de organizare a spaţiului productiv, evidenţiază o structură rar întâlnită în spaţiile
muntoase de acest fel. Este vorba de o armonie perfectă între energia habitatului şi energia
reliefului, complementaritatea organică între spaţiul fizic şi spaţiul umanizat, de legăturile organice
dintre Carpaţi şi întinsele zone de dealuri şi câmpii circumscrise lor.
Carpaţii româneşti - spaţiu economic specific românesc şi de intensă
complementaritate regională
Economia Carpaţilor în ansamblu este deosebit de diversificată, de la agricultură şi
economie forestieră până la o industrie în diverse faze de dezvoltare. Asemenea caracterizare
vizează atât Slovacia, Ungaria, Polonia, Ucraina, cât şi România.

79
 Şi totuşi, Carpaţii româneşti se disting prin trăsături care conturează un spaţiu economic
specific. În ce constă această specificitate? Specificitatea economică a Carpaţilor româneşti rezultă
în mod deosebit din vechimea, diversitatea şi continuitatea unor îndeletniciri economice, din
frecvenţa unui tip complex de economie (cunoscut încă din antichitate), bazat pe plugărie, pe
creşterea animalelor şi îndeletniciri meşteşugăreşti.
Carpaţii româneşti şi Depresiunea intercarpatică a Transilvaniei constituie, prin însuşirile
lor, o unitate bine individualizată, atât din punct de vedere fizico-geografic, cât, mai ales, al
geografiei umane şi economice, al relaţiilor permanente şi active dintre mediul natural şi cel social-
economic.
Carpaţii româneşti şi Depresiunea intracarpatică a Transilvaniei s-au afirmat de milenii prin
intensitatea, permanenţa şi frecvenţa legăturilor lor organice cu zonele circumcarpatice de vocaţie
dunăreană, pontică şi vest-carpatică. Asemenea legături au căpătat viabilitate şi constanţă milenară
datorită raporturilor de echilibru care au caracterizat şi caracterizează Carpaţii româneşti.
O cât de sumară analiză a realităţilor contemporane şi, mai ales, o retrospectivă a
multiplelor, complexelor şi complicatelor relaţii statornice între .mediul fizic şi cel uman pe
teritoriul României relevă cu prisosinţă statornicia şi complexitatea acestor raporturi de echilibru,
unitatea indestructibilă între dimensiunile fizice, materiale, sociale, economice şi demografice ale
întregului sistem carpatic românesc.
În cadrul acestor raporturi, se evidenţiază rolul primordial pe care l-a avut interacţiunea
economică a zonelor montane cu cele învecinate, efectele diviziunii muncii istoriceşte formată între
spaţiul carpatic şi cel de dealuri sau câmpii. Amploarea acestor interacţiuni, a cauzelor lor, a generat
de-a lungul istoriei ţării noastre fluxuri socio-economice spre şi dinspre Carpaţi, cu efecte
convingător atestatoare a unităţii teritoriale, etnice şi economice a spaţiului carpatic, dunărean şi
pontic.
Asemenea interacţiuni au fost datorate faptului că “cetatea naturală” de coeziune şi
rezistenţă multimilenară a poporului român Carpaţii - nu au constituit niciodată “un vid
demografic”, o barieră între două lumi diferite. La condiţiile lor fizico-geografice populaţia s-a
adaptat perfect, din cele mai vechi timpuri, printr-o strânsă corelaţie Om-Natură. Ramificaţiile
acestor corelaţii se regăsesc şi astăzi în alcătuirea şi înfăţişarea îmbrăcămintei, stilului şi
materialului de construcţie al gospodăriei, uneltele folosite în lucrarea pământului, prelucrarea
produselor animaliere, a lemnului pădurii şi multe altele: Străvechea umanizare a Carpaţilor,
impresionează încă din antichitate, realitate ce îl făcea pe istoricul roman Florus, contemporan cu
Traian, să se exprime ca: “Dacii trăiesc strâns lipiţi de munţi” (“Daci inhaerunt montibus”).
Chipul Carpaţilor româneşti este, într-adevăr, întregit de vechea şi puternica lor umanizare
de funcţia lor de vatră şi leagăn al unui popor viguros care îşi ştie strămoşii statornici de mai bine de

80
două milenii şi jumătate. Oraşele şi satele de astăzi, generaţiile lor anterioare, sunt mărturie a
faptului că imensul bastion - Carpaţii româneşti - au reprezentat şi reprezintă o lume plină de tot ce
dă vigoare şi farmec vieţii.
Marele geograf român George Vâlsan, geograf şi poet în acelaşi timp, scrie despre Carpaţi:
"...intră pe Ia nord în România ca nişte munţi sălbatici şi întunecaţi. Vin strânşi în lanţuri înguste...
fără o ştirbitură în care s-ar putea strecura o trecătoare, ... ei sunt acoperiţi de cojocul pădurilor de
brad pe care se plimbă necontenit de ploaie. Dar curând după intrarea în ţară crestele se domolesc şi
ţinutul capătă un aspect mai senin. Ba chiar ai şi surprinderea, când te crezi în creierul munţilor, să
dai de o adevărată “ţară” înaltă, cu forme line, având văi largi... puternic populate".
Acesta este, în esenţă, chipul Carpaţilor româneşti, trăsătură fundamentală a unui relief
armonios distribuit într-o ţară în care munţii, dealurile şi câmpiile ocupă fiecare părţi egale din
suprafaţă.
Carpaţii româneşti se împart convenţional în trei mari ramuri: Carpaţii Orientali, Carpaţii
Meridionali, Carpaţii Occidentali.
Oricare ar fi ramura din care fac parte, Carpaţii româneşti se disting prin particularităţile lor
specifice populării, activităţii umane, continuităţii, stabilităţii şi diversificării aşezărilor omeneşti. Ei
reafirmă astăzi unitatea şi permanenţa antropogeografică a întregii arii carpatice şi intracarpatică,
rolul de polarizare economică şi socială a întregului spaţiul circumcarpatic. Asemenea realităţi au
îndemnat pe marii reprezentanţi ai geografiei româneşti, în speţă pe întemeietorii geografiei
moderne româneşti, să semnifice atributele istorice şi social-economice ale acestor munţi în
denumiri corespunzătoare. Carpaţii numiţi Orientali erau denumiţi “Carpaţii Daciei” sau Răsăriteni.
Şi aceasta nu întâmplător. Aici (din zona în care îşi adună Tisa izvoarele) a fost unul din
adăposturile cele mai trainice ale dacilor (după moartea lui Decebal). Aici răscoalele s-au ţinut lanţ,
până aproape de plecarea legiunilor. Aici era seminţia dacică a Carpaţilor.
Acestora alăturăm Meridionalii, “Carpaţii Getici” sau de Miazăzi. Aici dacii şi geţii sunt
atestaţi ca fiind “lipiţi de munţi”. Nu întâmplător şi interzona dintre Carpaţi şi Balcani (în dreptul
Olteniei) a fost denumită "Depresiunea Getică", ceea ce semnifică elementele fundamentale ale
vigurozităţii poporului român. Aceşti Carpaţi Getici sunt, de altfel, cei mai înalţi (Moldoveanu,
2550 m), cei mai masivi, cu pasuri puţine şi de mari altitudini, cu forme specifice (platforme) pe
care le regăsim astăzi în masivele mai rezistente. Acestea sunt câteva însuşiri care au determinat pe
unii geografi străini să denumească acest sector “Alpii Transilvaniei”.
“Carpaţii României” sau de Apus semnifică poziţia economică şi etnică a masivelor ce
alcătuiesc Carpaţii noştri Occidentali.
Aici sunt cunoscute printre primele exploatări de aur şi de cupru din Europa, îndeletniciri
economice care au statornicit o populaţie curat românească.

81
 În interiorul acestor segmente ale coroanei carpatice, cartograful transilvan numea zona
"Valachia Inferior", spulberând orice încercare de “insularizare” a vreunuia din componenţii,
unităţii fizice şi economice a Carpaţilor româneşti:
Aceştia sunt Carpaţii româneşti, care au format zid natural şi uman de rezistenţă în calea
migraţiilor şi infiltrărilor popoarelor de tot felul (îndeosebi germanice, mongole, slave) în drumul
lor fie spre Europa Occidentală sau în Sud. Aceştia sunt Carpaţii - vatră a poporului român, părtaş
aproape în toate evenimentele de rezonanţă europeană.
Aceştia sunt Carpaţii; care conferă României atributul de ţară carpatică.25

CURSUL 5

EVOLUŢIA ŞI GESTIONAREA CRIZELOR

GEOPOLITICE

25

82
 Încă din anul 1990, auzim tot mai des de o lume din ce în ce mai
complexă şi mai nesigură, în care războiul continuă să se desfăşoare
pe regiuni şi cu punctualitate, în formele sale imediate şi brutale.
Deşi ne aflam la sfârşitul Războiului Rece o serie de subiecte
preocupau lumea: Irakul şi Orientul Mijlociu, Zona Balcanică
(Kosovo, Bosnia, Serbia, Croaţia), Africa, periferiile Rusiei,
tensiunile economice şi politice din Asia. Toate acestea demonstrează
că lumea se poate confrunta cu o serie de crize geopolitice.
P. Mandu

PLANUL CURSULUI
INTRODUCERE
1. CRIZA GEOPOLITICĂ - DEFINIRE, ETAPE, CARACTERISTICI
2. MANAGEMENTUL CRIZEI GEOPOLITICE

Obiectivele cursului: Înţelegerea corectă a conceptului „criză geopolitică” definirea

etapelor şi caracteristicilor acesteia; cunoaşterea procedurilor necesare managementului de
criză.
Bibliografia recomandată:
Ignacio Ramonet, Geopolitica Haosului, Ed. Doina, Bucureşti, 1997, pag. 93- 123.
Beaumarchais Center For International Research, Puteri şi Influenţe, Ed. Corint,
Bucureşti, 2001, pag.12- 32.
P. Mandu, Curs de Geopolitică (5)

INTRODUCERE
În contextul geopolitic şi geostrategic actual, naţiunile nu mai sunt preocupate de pericolul
unei agresiuni de amploare ci mai degrabă de tensiunile şi antagonismele generate de conflictele şi
disputele etnice, de terorism şi crima organizată, de proliferarea armamentelor, migrarea

83
neautorizată şi disputele economice. Desigur, pentru a preveni aceste pericole şi pentru a reduce
riscurile pe care le pot produce, este necesar să se menţină o capacitate de reacţie efectivă şi
constantă la nivel statal, regional şi global. Războiul din Golf şi războiul civil din Iugoslavia au
spulberat starea iniţială de euforie pacifistă a perioadei care a urmat războiului rece. În locul
acesteia lumea a fost confruntată cu un număr tot mai mare de conflicte, multe dintre ele
neprevăzute, cuprinzând, prin anvergura lor, aria internaţională. Efectul Sarajevo sau teama
implicării în dispute de sorginte etnică sau naţionalistă au reînviat interesul pentru prevenirea
conflictelor grave.
Prevenirea conflictelor a devenit un concept cheie în dezbaterea noii structuri de pace şi
securitate a Europei. Teatrul de război din Iugoslavia ne-a demonstrat că Europa nu este pregătită
suficient pentru a gestiona crizele ce pot apare în interiorul ei. În pofida opiniei larg răspândite că se
impune cu urgenţă îmbunătăţirea modalităţilor de prevenire a conflictelor, ideea rămâne o chestiune
delicată şi nu a fost scutită de critici.
Rezervele exprimate nu se referă la scopurile sale ci la modalităţile de a o pune în practică.
Printre critici se numără cei care au tendinţa de a asocia prevenirea şi gestionarea crizelor cu
constituirea unui sistem de securitate colectivă. Aceştia se arată preocupaţi nu numai de măsura în
care este realizabil un atare sistem, dar şi de măsura în care el este de dorit. Există şi teama
implicării într-un război ori de câte ori şi oriunde are loc un act de agresiune. Acestei temeri i se
adaugă preocuparea pentru pierderea suveranităţii naţionale. Cei care formulează aceste critici nu
aşteaptă realizarea condiţiilor pe care le presupune crearea şi funcţionarea eficientă a unei structuri
de securitate. Ei socotesc că îmbunătăţirea climatului moral în domeniul politic este, pentru
moment, departe de a fi evoluat îndeajuns pentru ca un sistem de securitate colectivă să funcţioneze
cu succes. Interesele naţionale proprii sunt încă departe de a se afla pe acelaşi plan cu conceptul de
bunăstare şi stabilitate a comunităţii internaţionale.
Ideea în cauză este privită în mod critic şi de către cei care asociază prevenirea conflictelor
cu amestecul şi ingerinţe în treburile interne, inclusiv intervenţia militară în scopuri umanitare sau
de securitate. Aceşti critici protestează împotriva subminării principiilor neintervenţiei şi al
suveranităţii. Numeroase regimuri aparţinând “Lumii a Treia”, de exemplu, se consideră foarte
vulnerabile la sancţiunile colective şi se tem de faptul că marile
puteri vor folosi în mod neadecvat dreptul la intervenţie pentru a urmări propriile interese
egoiste. Alţi critici, şi cei din urmă, asociază conceptul prevenirii conflictelor cu posibila folosire a
forţei militare pentru a menţine sau restabili pacea. Ei se tem de o interpretare militaristă a ideii de
prevenire a conflictelor. Toate aceste rezerve şi critici arată limpede faptul că prevenirea şi
gestionarea crizelor (conflictelor) face parte din categoria fenomenelor despre care este mai uşor să
se vorbească decât să fie puse în practică.

84
 În ultimul timp, se vehiculează tot mai mult ideea că un sistem multipolar cu un număr mai
mare de crize (conflicte) este mai instabil decât unul bipolar.
Păstrarea echilibrului de forţe, prevenirea şi evitarea conflictelor, devin tot mai dificile,
crescând totodată şi posibilităţile de a greşi în aprecierea situaţiei. Concomitent, într-un sistem
multipolar, încercarea de a încheia alianţe sau cooperări în domeniul militar poate duce la apariţia
sau la agravarea unor contradicţii şi chiar la creşterea probabilităţii de conflict. În aceste condiţii,
gestionarea crizelor devine dificilă, totuşi realizabilă, având în vedere posibilităţile disipării
intensităţii între componentele sistemului în care se produc.

1. CRIZA GEOPOLITICĂ - DEFINIRE, ETAPE, CARACTERISTICI

În realizarea unui sistem de gestionare a crizelor este indicat să se pornească de la definirea
termenilor de criză şi gestionare a crizei.
Definirea stărilor de criză (internă, regională, globală), stabilirea conţinutului acestora,
cauzelor precum şi a măsurilor şi acţiunilor ce se preconizează a fi întreprinse, îndeosebi a celor
care presupun intervenţia armată, trebuie să fie fundamentate în conformitate cu principiile de drept
internaţional, legile războiului, principiile Cartei O.N.U., ale Actului Final de la Helsinki şi ale
Cartei de la Paris.
Conceptual, criza poate fi definită ca o situaţie naţională sau internaţională caracterizată prin
existenţa unei ameninţări iminente la adresa obiectivelor, a intereselor şi a valorilor prioritare ale
unui stat sau grup de state. Conceptul de criză regională este folosit în condiţiile actuale, cel mai
adesea pentru a evidenţia amploarea spaţială a acestora, limitele sale specifice (geografice). Pornind
de la sensurile ce se atribuie crizelor regionale, se apreciază faptul că sub aspectul intensităţii,
acestea pot atinge cote maxime, iar tendinţele de lărgire a spaţiului măresc pericolul transformării
lor în crize mondiale.
În condiţiile contemporane nici o criză nu poate fi pur regională ci, aceasta presupune
implicaţii care, într-o măsură sau alta, afectează şi alte state neimplicate direct.
După cel de-al doilea război mondial asemenea crize regionale au degenerat în războaie
locale. Cauzele crizelor regionale sunt multiple şi ele îşi au originea într-un summum de contradicţii
politice, ideologice, economice, religioase, culturale, militare, etnice, teritoriale, etc.
Între acestea considerăm că cele mai semnificative sunt rivalităţile politice, ideologice şi
militare disfuncţionalităţile generate de dezintegrarea sistemului socialist încercările de recuperare
pe cale militară a teritoriilor fostelor imperii coloniale, care au dispărut după cel de-al doilea război
mondial litigiile teritoriale apărute în urma creării unor noi state independente în Asia, Africa,
Europa etc unele litigii apărute ca urmare a trasării artificiale a unor frontiere lupta pentru resurse

85
de materii prime şi, îndeosebi, pentru resursele energetice, pentru petrol în special existenţa şi
adâncirea decalajelor economice şi de putere militară dintre state.
Analizând situaţiile geopolitice ale unor state, grupări de state, coaliţii, se remarcă o serie de
elemente specifice pe zone geografice.
Referindu-ne doar la decalajele economice şi de putere militară putem exemplifica zona
Orientului Mijlociu şi Apropiat, Asia de Sud-Est, America Latină şi chiar Europa, unde pe fondul
acestora s-au declanşat războaie distrugătoare.
Războaiele arabo-israeliene, cele din zona Golfului şi acţiunile militare din fosta Iugoslavie
au provocat mari daune materiale, economice şi morale atât ţărilor implicate direct în conflict cât şi
unor ţări vecine sau partenere în relaţii economice cu acestea. România a suferit pierderi de peste 10
miliarde dolari din cauza blocadei economice, care a fost instituită de O.N.U. asupra statului
iugoslav.
Criza de materii prime şi energie s-a aflat, de cele mai multe ori, la baza izbucnirii unor
conflicte militare regionale.
Explicaţia rezidă în faptul că materiile prime şi resursele energetice sunt, în condiţiile
actuale, tot mai mult implicate în asigurarea securităţii naţionale şi internaţionale. Fără aceste
resurse nu se poate concepe viaţa economică atât la pace cât şi în situaţii de război, iar repartiţia lor
pe glob este inegală. Ca atare, sunt state care dispun de importante resurse de acest gen, în timp ce
altele sunt lipsite total sau parţial. În acest context, pot apărea unele neânţelegeri, contradicţii pe
linia asigurării resurselor de materii prime şi de energie, prin folosirea de practici neloiale
concretizate în privarea unor state de a se aproviziona cu cantităţile necesare de materii prime şi
energie sau în promovarea unor preţuri ridicate de monopol, care în mod evident dezavantajează şi
nemulţumesc unele ţări. De aceea, au fost situaţii când pentru soluţionarea acestor contradicţii s-a
ales calea militară.
În derularea sa, o criză poate avea două etape distincte şi anume etapa de escaladare şi etapa
de regres, acestea la rândul lor fiind caracterizate de stări. Trecerea de la prima etapă la cea de-a
doua poate surveni după oricare din stările care definesc procesul crizei. Există şi alte opinii privind
etapele evoluţiei crizei (antecriză, criză efectivă, postcriză), care descriu aproximativ la fel
derularea acesteia. Pentru o mai bună evidenţiere a fenomenului de criză se pot prezenta pe scurt
atât etapele cât şi stările care îl caracterizează.
Etapa de escaladare “cuprinde stările de pace, diferend, confruntare şi conflict armat”26.
Starea de pace este caracterizată prin interacţiunile obişnuite care survin între elementele
sistemului care este supus analizei geostrategice27. Starea de pace implică şi o situaţie mai mult sau

26
Vasilescu,D., Evolu]ia şi gestionarea crizelor, Gândirea Militară Românească, nr. 4, Bucureşti,
1998, pag. 55
27
Se poate spune că o zonă regională (locală) formează un sistem alcătuit din participanţi

86
mai puţin tensionată dar aceasta nu constituie o ameninţare pentru obiectivele sistemului.
Principalele activităţi ale organismului de analiză geostrategică sunt acelea de supraveghere de
rutină a situaţiei şi, în principal, cuprind culegerea de informaţii şi analiza acestora.
Starea de diferend, pune în evidenţă ameninţarea la adresa obiectivelor prioritare. Aceasta se
concretizează prin tulburarea legăturii între elementele sistemului, instalarea unei stări de vigilenţă
sporite şi a unei atitudini de descurajare şi intimidare. Principalele activităţi de gestionare a crizei
constau în intensificarea culegerii de informaţii, identificarea şi planificarea reacţiei.
Starea de confruntare este faza superioară a crizei. când unităţile sistemului recurg la acţiuni
violente. Aceasta se concretizează prin desfăşurarea unor exerciţii militare, prin redislocări de forţe,
blocări de frontiere, formularea ultimatumurilor. Principalele activităţi se desfăşoară în scopul
limitării crizei, în paralel, efectuându-se pregătirea pentru conflictul armat.
Starea de conflict armat reliefează faptul că prevenirea crizei a eşuat, existând posibilitatea
(dar nu inevitabilitatea) desfăşurării conflictului.
Etapa de regres este definită numai de două stări detensionarea situaţiei şi noua stabilitate.
Detensionarea situaţiei se caracterizează prin reducerea violenţei dintre unităţile sistemului.
Aceasta se manifestă prin retragerea forţelor şi recunoaştereea faptului că ameninţarea la adresa
principalelor obiective prioritare s-a redus. În această stare creşte convingerea că perioada cea mai
dificilă a fost depăşită şi că unităţile aflate în conflict depun eforturi pentru realizarea unor situaţii
postcriză stabile şi acceptabile. Principalele activităţi sunt dezangajarea militară şi negocierea păcii.
Noua stabilitate de regulă, depăşeşte în intensitate starea iniţială (de pace), reprezentând un
nou status-quo acceptat de către toate elementele din sistem. Principalele activităţi de gestionare se
referă la acţiuni de restabilire a unui echilibru viabil, precum şi de continuare a activităţilor de
culegere de informaţii şi de analiză.
Fiecare criză este diferită, dar toate prezintă, într-o oarecare măsură, următoarele
caracteristici comune : reprezintă o surpriză în plan geopolitic ,evenimentele se desfăşoară mai
repede decât reacţia organizată, cursul evenimentelor tinde spre escaladare, existenţa unor interese
geostrategice în zonă, monitorizarea atentă şi intensă din exterior, organizaţia gestionară a crizei îşi
concentrează atenţia spre planificarea acţiunilor pe termen scurt, prevederea controlului situaţiei în
unele stări ale crizei.
În contextul fiecărei crize, mass-media şi grupurile interesate reacţionează în mod
asemănător concentrându-se asupra următoarelor probleme :cine este de vină, când a fost
identificată criza, ce măsuri a luat sistemul, aprecieri privind evoluţia crizei, consecinţele asupra
populaţiei din zona de interes, cum pot fi protejate interesele aflate în joc.

2. MANAGEMENTUL CRIZEI GEOPOLITICE

87
 Gestionarea crizei poate fi înţeleasă ca un proces care implică organizare, planuri şi măsuri
menite să aducă sub control criza, să oprească evoluţia acesteia şi să proiecteze o soluţie
acceptabilă.
Componentele esenţiale ale managementului de criză sunt următoarele procedurile de
culegere şi evaluare a informaţiilor, analiza situaţiei, definirea opţiunilor de răspuns conform
scopurilor politico-militare şi implementarea soluţiei optime.
În gestionarea crizelor politico-militare, forţa şi diplomaţia merg mână în mână, nefiind
variante alternative. În concluzie putem vorbi de gestionarea forţei (preponderent militară) şi
gestionarea diplomaţiei (preponderent civilă).
Principalele activităţi desfăşurate pentru gestionarea crizei sunt
- identificarea elementelor generatoare de criză precum şi a tendinţelor acestora, activitate
care se desfăşoară pe timpul stărilor de pace şi de diferend
- aplicarea deciziilor luate, acţiune care implică stabilirea explicită a obiectivelor, elaborarea
şi adoptarea strategiilor de acţiune, stabilirea variantei optime, evaluarea rezultatelor şi revizuirea
scopurilor fixate anterior
- dezangajarea presupune elaborarea unui program pentru implementarea detensionării
situaţiei, evaluarea măsurilor şi elaborarea unor planuri de acţiune de rezervă, în situaţia în care
lucrurile nu merg în direcţia dorită
- restabilirea păcii cuprinde organizarea discuţiilor şi a acţiunilor destinate să asigure
menţinerea stabilităţii postcriză
- monitorizarea situaţiei include culegerea de informaţii, procesarea acestora şi, pe baza lor,
obţinerea unor imagini generale asupra situaţiei pe timpul tuturor stărilor crizei.
Procedurile de ultimă oră în domeniul gestionării crizelor geopolitice sunt:
A. Existenţa unui interes comun pentru limitarea conflictului.
Interesul majorităţii statelor membre CSCE pare a se reduce la limitarea conflictului
iugoslav în cadrul frontierelor şi al prevenirii unui efect de contaminare a regiunilor
învecinate.
Mulţi oameni consideră că pentru ei conflictul este “departe de căminul propriu”. Din
punctul lor de vedere, Casa Europeană nu se întinde de la San Francisco la Vladivostok.
Sentimentul - împărtăşit de mulţi occidentali - al apartenenţei la o comunitate, nu pare să treacă de
graniţele Micii lor Europe. Ei nu socotesc pacea ca fiind indivizibilă dincolo de aceste hotare
subiective. Ceilalţi europeni sunt copleşiţi de propriile probleme interne. Supra-încărcatele ordini de
zi ale reuniunilor diplomatice contribuie şi ele la distragerea atenţiei de la acest conflict. O altă
explicaţie a acestei stări de lucruri o constituie slaba cultură strategică a europenilor. Ultimii 40 de
ani, caracterizaţi printr-o neobişnuită stabilitate şi dependenţă de superputeri, au întârziat, după

88
toate aparenţele, dezvoltarea unei solide culturi strategice europene. În unele ţări mici, această
subdezvoltare a fost consolidată de existenţa unui “fatalism al ţărilor mici” şi de o puternică
tendinţă de abordare din perspectivă moral juridică a politicii internaţionale. Această cultură
strategică inconsistentă a presupus adoptarea câtorva poziţii iluzoriiÎ de exemplu, aceea că pacea a
triumfat şi că avantajele sale pot fi folosite în scopuri interne, sau iluzia distanţei, sau sentimentul că
nu trebuie să ne arătăm prea preocupaţi de conflictele îndepărtate, şi, în cele din urmă, iluzia
timpului, sau credinţa că deciziile importante trebuie amânate pentru un viitor îndepărtat.
B). Anticiparea conflictului şi alertarea rapidă a structurilor de gestionare. Multe dintre
tulburările recente din domeniul relaţiilor internaţionale au reprezentat adevărate surprize politice.
Ar fi de ajuns să ne gândim la “revoluţiile de catifea” din Europa de Est, la Războiul din Golf, la
escaladarea rapidă a conflictelor etnice din Iugoslavia şi la tensiunile tot mai acute dintre state şi
naţiuni. Nu numai lipsa capacităţii de a anticipa este supărătoare în aceste cazuri, dar şi lipsa
reacţiilor ferme din partea diplomaţilor de carieră, a corespondenţilor diplomatici şi a mediilor
ştiinţifice. Diplomatul model are tendinţa de a se arăta mai interesat de fapte decât de probabilităţi.
Puţine sunt ministerele afacerilor externe care au inclus în structura lor direcţii ale analizei politice
care fac şi altceva decât să redacteze discursurile miniştrilor de externe. Anticiparea contextului
politic şi analiza evoluţiilor posibile în domeniu este departe de a fi instituţionalizată. Acest lucru
este inacceptabil din două motive. Primul, deoarece viitorul ne va rezerva, inevitabil, scenarii mai
puţin fericite, confruntându-ne cu crize şi ameninţări noiî a nu le lua în seamă va însemna pierderea
unei şanse istorice. În al doilea rând, deoarece asemenea atitudine nu este de natură să contribuie la
consolidarea diplomaţiei preventive sau a formelor de prevenire eficientă a conflictelor. Există mai
multe explicaţii pentru eşecul prevederii evoluţiilor majore în relaţiile internaţionale (L. Reychler,
1992). În mod tradiţional, incapacitatea de anticipare în politica internaţională este pusă pe seama
evoluţiilor de ultim moment înregistrate în domeniul relaţiilor internaţionale inclusiv în materie de
dinamică a conflictelor, ca şi pe seama lipsei de informaţii secrete de bună calitate. Cu toate acestea,
o explicaţie cuprinzătoare ar trebui să includă şiÎ lipsa generală de interes, prejudecăţile cognitive,
presiunile de natură societală şi epistemiologică şi neglijarea forţei opiniei publice.
Printre prejudecăţile cognitive se numără tendinţa de a considera viitorul ca pe o extindere a
prezentului şi ca pe rezultatul unui proces gradual. Psihologic vorbind, acest lucru este mult mai
confortabil decât faptul de a trăi cu perspectiva unui viitor incert. La capitolul presiunilor societale
şi epistemiologice, putem menţiona (1) existenţa miturilor şi tabuurilorî (2) capacitatea limitată de
atenţie a democraţiilor şi (3) dezinformarea la care contribuie grupurile de presiune. În timpul
Războiului Rece existau miturile “ireversibilităţii comunismului”, al “efectului dominoului”, al
“convergenţei dintre comunism şi capitalism”, etc. Cu toate acestea, una dintre cauzele majore ale
numeroaselor surprize în domeniul relaţiilor internaţionale o constituie neglijarea opiniei publice. În

89
Europa de Est, de exemplu, nu a fost acordată îndeajuns de multă atenţie dezvoltării mentalităţii
post-totalitare. După cum arată J. Goldfarb, modificările pe care le-a cunoscut opinia publică au
precedat schimbările politice şi instituţionale. Pentru a anticipa evoluţiile lumii arabe, ar trebui
întreprinse cercetări cu privire la evoluţia mentalităţii post-fundamentaliste.
Mai mult decât atât, o mai bună înţelegere a pragurilor revoluţionare ale comportamentului
uman ne-ar ajuta să pătrundem mai adânc în dinamica unor conflicte.
C. Determinarea gradului de risc şi formularea reacţiilor de răspuns.
Organizaţiile internaţionale sunt, îndeobşte, instituţii care reacţionează. Sensibilizarea lor
pare să implice vărsarea unei anumite cantităţi de sânge. Acest lucru atrage camerele de luat vederi,
apoi trezeşte interesul ziariştilor şi al oamenilor de ştiinţă, când reprezentanţii mass-media apelează
la “experienţa de moment” a acestora din urmă. În marea majoritate a universităţilor, nu se acordă
aproape nici o atenţie dezvoltării gândirii prospective. Majoritatea organizaţiilor guvarnamentale
naţionale şi internaţionale par să sufere de o birocratizare a artei diplomaţiei. O dată puse faţă în faţă
cu probleme mai puţin familiare cum ar fi războiul din fosta Iugoslavie, ele ezită să ia măsuri
hotărâte. Cu referire la acest tip de reacţie întârziată în abordarea problemelor, Winston Churchill
remarcăÎ “Vom vedea cum sfaturile de prudenţă şi reţinere devin agenţii de prim rang ai unei
primejdii mortaleî cum calea de mijloc adoptată din dorinţa de siguranţă şi calm pot să ne conducă
în chiar mijlocul dezastrului. Vom vedea cât de absolută este nevoia unui larg consens în acţiunea
internaţională întreprinsă împreună, de numeroase state, de-a lungul anilor, indiferent de fluctuaţiile
politicilor naţionale” (J.Goodby, pag. 165). Legată oarecum de această puternică tendinţă de a eluda
pericolele, este înclinaţia generală de a aştepta ca disputele să “se coacă” înainte de a încerca
rezolvarea lor (R.Haas). Gestionarea reactivă a conflictelor este consolidată de mediul politic
competitiv din sistemele democratice. Folosirea operaţiunilor de menţinere sau de impunere a păcii
creează culoare de acţiune pentru fracţiuni de opoziţie. De aceea, înainte de a risca să suporte
costurile pe plan intern al pierderilor de vieţi omeneşti în cadrul acestor operaţiuni, elitele
democratice au nevoie de mai mult decât de suspiciunea existenţei unei primejdii potenţiale.
Animaţi de dorinţa de a rămâne la putere, factorii de decizie au tendinţa de a insista asupra obţinerii
dovezilor unui pericol evident şi real şi solicită adesea provocarea de conflicte. Toleranţa prost
înţeleasă a opiniei publice contribuie şi ea la epuizarea soluţiilor politice şi la izolaţionismul de care
suferă, adesea, statele democratice (R.Schweller). “Europenii şi americanii au făcut în repetate
rânduri greşeala tactică de a-şi afirma public refuzul de a se angaja în acţiuni militare. Scopul lor
era, probabil, acela de a asigura opinia publică de inexistenţa unor aventuri viitoare pentru care ar fi
urmat să se plătească un preţ ridicat” (S.Rosenfeld).
D. Aplicarea procedurilor diplomaţiei moderne.

90
 Există o seamă de caracteristici ale diplomaţiei tradiţionale care tind să frâneze procesul de
prevenire eficientă a escaladării conflictelor etnice sau naţionaliste. În primul rând, diplomaţia
tradiţionaliă face o distincţie clară între războaiele civile, în care nu îi este permis nici unei puteri
străine să intervină, şi conflictele internaţionale care preocupă toate statele.
Războaiele civile nu sunt percepute drept un pericol decât atunci când depăşesc graniţele,
sau când marile puteri sunt implicate în aceste conflicte. Din punct de vedere al marilor puteri,
abordarea cea mai potrivită este aceea de a izola, de a plasa în carantină, teatrul de război. Aceasta
este logica dictată de real-politik. Legată de aceasta, este preocuparea dominantă pentru principiile
suveranităţii şi non intervenţiei. Este vorba despre insistenţa asupra “egalităţii suverane” şi asupra
principiului “un stat - un vot”, sau asupra ficţiunii conform căreia toate statele sunt egale şi
îndreptăţite la un vot. Noua gândire diplomatică este conştientă de interacţiunea complexă între
gestionarea conflictelor interne şi a celor externe şi consideră anumite tipuri de intervenţie necesare
pentru realizarea unei păci internaţionale stabile (A.Herikson). În al doilea rând, diplomaţia
tradiţională are tendinţa de a reduce prevenirea conflictelor la folosirea modalităţilor curente de
realizare a păcii şi/sau de menţinere şi impunere a păcii.
Spre deosebire de acest reducţionism, diplomaţia modernă accentuează importanţa unei
strategii cuprinzătoare a păcii, incluzând măsuri de menţinere a păcii, de realizare a păcii şi de
construire a acesteia. În al treilea rând, reprezentanţii curentului tradiţionalist nu sunt familiarizaţi
cu multitudinea de tehnici noi în domeniul gestionării conflictelor.
E). Realizarea unui consens puternic
Prevenirea declanşării conflictelor naţionaliste în Iugoslavia a fost împiedicată în mare
masură de lipsa consensulul între principalele terţe puteri
implicate. Efortul negocierilor întreprinse de Comunitatea Europeană a fost compromis de
semnalele contradictorii venite din partea statelor membre. Spre deosebire de celelalte unsprezece
state membre, Germania a optat pentru recunoaşterea prematură a Sloveniei şi Croaţiei. Poziţia
Germaniei, conform căreia eşecul negocierilor va avea ca rezultat recunoaşterea statelor în cauză, a
stimulat părţile care vedeau în independenta lor o modalitate de a asigura eşecul negocierilor.
Statele Unite s-au implicat într-o foarte mică măsură, prevenindu-i pe cei doisprezece membri ai
Comunităţii Europene că o recunoaştere prematură şi selectivă va compromite şansele păcii şi va
avea ca efect transformarea conflictului într-un măcel. Rusia s-a opus expulzării Iugoslaviei din
OSCE.

F. Construcţia unui sistem eficient de decizie

Prevenirea conflictului iugoslav a fost împiedecat nu numai de agendele diplomatice interne
extrem de încărcate ale unor terţe părţi, dar şi de sistemul greoi de decizie din cadrul organizaţiilor

91
internaţionale implicate. Mecanismul OSCE de reglementare pe cale paşnică a conflictelor s-a
dovedit inadecvat scopului său. Se impun modificări în sistemul de luare a deciziei, eventual de
includere în acest sistem a votului majorităţii calificate, în condiţii clar definite, sau crearea unui
Consiliu European de Securitate. Principiul OSCE, de tip “unanimitate minus unu”, este încă prea
greoi. Numai un organism de dimensiuni mai reduse, care ilustrează cu mai multă acurateţe
ordinea de putere din cadrul sistemului internaţional, poate exercita o influenţă sporită asupra
acţiunii statelor. Dezbaterea din cadrul Naţiunilor Unite asupra conflictului Iugoslav, din noiembrie
1998 a arătat că membri ne-europeni ai ONU sunt pregătiţi să obstrucţioneze operaţiunile de
menţinere a păcii din raţiuni care nu au nimic comun cu Europa. Acesta este un motiv perfect
întemeiat pentru punerea la punct a unui mecanism regional de menţinere a păcii în Europa
(J.Goodby, p. 168). O a doua frână în eficienţa abordării de către organizaţiile internaţionale a
situaţiilor de criză care se deteriorează rapid este elementul de competiţie între organizaţiile
internaţionale şi inexistenţa unei diviziuni clare a responsabilităţilor operaţionale ale acestora.

G. Existenţa unei suprastructuri adecvate de intervenţie

Eficienţa gestionării conflictelor este prejudiciată nu numai de sistemul procedural greoi de
luare a deciziilor de către organizaţiile internaţionale implicate, dar şi de cvasi-absenţa analizelor
probabilistice ale evoluţiilor conflictelor. Acest tip de analize efectuate în cadrul şi între ONU,
NATO,CE-UEO şi Centrul de Prevenire a Conflictelor din cadrul OSCE ar trebui autorizate, astfel
încât guvernele să aibă o mai bună înţelegere a situaţiilor asupra cărora sunt chemate să decidă, cum
ar fi, de exemplu, situaţia aprobării unei intervenţii militare în situaţii de criză (J.Goodby, p166).
În egală măsură este importantă capacitatea de disponibilizare rapidă a infrastructurii
adecvate misiunilor de realizare a păcii, menţinere şi edificare a păcii. Din acest punct de vedere,
Europa are avantajul de a dispune de Forţa Permanentă de Reacţie Rapidă pentru menţinerea păcii,
care poate fi folosită pentru misiuni de menţinere a păcii sau de impunere a păcii. Sugestia lui
B.Urquhart de a include în mandatele operaţiunilor de menţinere a păcii sau a altor forme de acţiune
preventivă aşa-numita “clauză a detonatorului” (trip-wire clause) este, de asemenea, recomandabilă.
Dacă măsurile de reglementare paşnică a diferendelor menţionate la Capitolul VI se dovedesc
inutile, atunci, în anumite condiţii, pot fi automat permise acţiuni de tipul celor incluse în Capitolul
VII (Carta ONU). În temeiul acestei clauze, atât acţiunea preventivă cât şi acţiunile de descurajare
ar putea avea un mai mare efect (B.Urquhart, 1990).
Din analiza factorilor care pot genera crize regionale în zona de interes a României, se
desprind unele căi de acţiune în spaţiul geopolitic românesc al începutului de mileniu: promovarea
pe plan intern şi extern a unei politici mult mai flexibile şi dinamice: reconstrucţia relaţiilor
economice, politice şi de altă natură cu noile state apărute pe harta Europei: promovarea în mod

92
consecvent a unor relaţii de bună vecinătate de alianţe şi structuri subregionale integrarea României
în cadrul unor alianţe, zone economice şi structuri europene în aşa fel încât să nu afecteze
integritatea teritorială, independenţa şi suveranitatea noastră naţională stoparea declinului economic
relansarea economiei şi trecerea la retehnologizarea rapidă a economiei naţionale şi, înainte de
toate, a industriei (inclusiv a celei de apărare). În condiţiile creşterii economice şi a sporirii
resurselor economico-financiare ale ţării este necesar să consolidăm şi să modernizăm potenţialul
militar naţional la nivelul standardelor europene în consens cu locul şi rolul României în zona
geostrategică în care se situează şi cu evoluţia în timp a potenţialului militar al vecinilor noştri
nemijlociţi sau mai îndepărtaţi.

CURSUL 6

GLOBALIZAREA ŞI NOUA ORDINE

MONDIALĂ
93
 Dacă aş primi un cent pentru fiecare carte publicată în
ultimii zece ani cu termenul globalizare în titlu, aş fi deja
o femeie bogată.
Annabelle Sreberny

Globalizarea este un proces ciclic şi obiectiv determinat

de fenomene definitorii ale lumii contemporane:
dezvoltarea cunoaşterii, internaţionalizarea mediului de
afaceri, intensificarea concurenţei, extinderea formei
democratice de conducere a economiei de piaţă.
P. Mandu

PLANUL CURSULUI

1. ESEU DESPRE GLOBALIZARE

2. ORIGINILE, DEFINIREA ŞI CONŢINUTUL CRIZEI GLOBALE
3. TENDINŢE GLOBALE

Obiectivele cursului: înţelegerea conceptului globalizare, rolului marilor puteri

economice, politice , militare şi financiare în procesul globalizării; cunoaşterea şi însuşirea
conţinutului procesului globalizării şi al evoluţiei acestuia după anii ’90; aprofundarea elementelor
fundamentale ale economiei globale şi al rolului corporaţiilor dinstatele dezvoltate; înţelegerea
conţinutului crizei globale; identificarea şi explicarea principalelor tendinţe globale.

Bibliografia recomandată:
Bernard Guillochon, Globalizarea - o singură planetă , proiecte divergente, Mica
Enciclopedie Larousse, Ed. Enciclopedia Rao, 2003, pag. 7- 112.
P. Mandu, Curs de Geopolitică, 2006.

1.ESEU DESPRE GLOBALIZARE

 Până la călătoria lui Magellan28 oamenii nu şi-ar fi imaginat că, totuşi, pământul este
rotund, finit şi deci resursele de care dispun sunt limitate. Această realitate conştientizează

28
Magellan -

94
relaţionată cu tendinţa umană de a avea cât mai mult a stimulat marile cuceriri istorice, marile
descoperiri geografice şi în final apariţia marilor imperii coloniale. Pe fondul unor asemenea
„campanii multinaţionale” apar şi primii economişti clasici, în Anglia (mare imperiu colonial) pe
nume, Smith şi Ricardo care au formulat primele legi ale globalizării. Deşi termenul „globalizare” a
fost utilizat abia în secolul XX, teoriile elaborate de cei doi economişti englezi justificau destul de
corect prezenţa vectorilor globalizării. În esenţă tendinţele de globalizare se exprimau acum 200 de
ani, direct şi concret sub forma:
- dacă Anglia produce stofă având o logistică şi mână de lucru suficiente precum şi
materiile prime necesare, de ce ar produce şi Portugalia?
- Portugalia poate produce vin deoarece Anglia, sub acţiunea condiţiilor climaterice nu
poate produce vin;
- prin urmare, negustorii din cele două state, prin comerţ, vor satisface cererea de consum
necesară din fiecare stat.
De atunci, teoriile despre globalizare au evoluat, progresiv şi comportamentul şi atitudinea
oamenilor faţă de fenomenul globalizare s-au modificat sub acţiunea efectelor globalizării. Aşa se
explică de ce la toate reuniunile internaţionale, cu iz de globalizare sunt însoţite şi de manifestări
publice antiglobalizare.
Vectorii globalizării sunt identificaţi şi definiţi ca surse de putere cu influenţe globale care
au evoluat de-a lungul istoriei atât din punct de vedere structural cât şi funcţional .Aceşti vectori ai
globalizării au însoţit evoluţia lumii, i-au schimbat permanent înfăţişarea, generând un sens de
dezvoltare progresiv în care se suprapun elemente cantitative şi calitative, pozitive şi negative.
Epoca războiului rece având ca protagonişti cele două superputeri URSS şi SUA a fost
alimentată din punct de vedere tehnologic de către inginerii din Ţara Soarelui Răsare (Japonia).
Tehnologia japoneză implementată în maşinile de luptă au dat caracter global confruntării dintre Est
şi Vest atât în plan militar cât şi economic şi politic.
Problema resurselor energetice a devenit progresiv, o problemă globală. Constituind
OPEC29, o mână de arabi, cu turbane şi înfăşuraţi în cearceafuri, controlând doar ei materia primă
(ţiţeiul) de interes planetar, au aruncat şi continuă să arunce puternicele state occidentale în criza
energetică. Ţările comuniste din Europa Centrală şi de Est au beneficiat în mod diferit de efectele
globalizării. În accepţiunea clasică, globalizarea presupune liberalizarea tot mai accentuată a
schimburilor comerciale şi a serviciilor, inclusiv a celor bancare, dar în spatele acestui fenomen stau
companiile multinaţionale care urmăresc plasarea şi dezvoltarea capitalurilor proprii. Acolo unde
aceste capitaluri au intrat repede (Ungaria, Cehia, Polonia) pieţele s-au dezvoltat rapid, economiile
planificate s-au adaptat economiei de piaţă iar nivelul de trai a crescut. Sunt însă şi unele state în

29
OPEC-

95
care capitalurile străine au fost ţinute la respect de guverne aflate la cheremul grupurilor de interese
autohtone care, deşi nu dispuneau de resurse, au mimat gestionarea tranziţiei şi au acumulat prin
fraudare, averi imense.
În orice statistici apar în lume bogaţi şi săraci. Decalajul între aceştia, fie că sunt state sau
oameni, clase sociale se adânceşte tot mai mult. Această realitate deloc optimistă, generează şi
amplifică voci aparţinând săracilor, care fac din globalizare un fenomen periculos determinând
guverne şi naţiuni să elaboreze strategii de conservare (stocare, acces, distribuţie, apărare) a
resurselor. Rezultă că săracii sunt împotriva globalizării iar statele dezvoltate, în frunte cu SUA sunt
catalogate drept vectori ai globalizării. Analiza numai din punct de vedere economic a fenomenului
globalizării pornind de la componenta financiară, nu creează semne evidente de îngrijorare.
Guvernele şi statele sunt îngrijorate de modificarea dramatică a raporturilor de putere
(dezechilibrele) create şi necesitatea unor transferuri de putere care de cele mai multe ori sunt
condiţionate sau însoţite de alte „oferte”. Aceste fenomene au un impact dur asupra populaţiilor
autohtone, modifică radical raporturile de forţe regionale şi globale, permit intrarea în scena
geopolitică a unor actori noi. În concluzie, ceea ce numim astăzi „globalizare” reprezintă
manifestarea unei tendinţe specifică secolului al XVIII-lea, manifestată prin liberalizarea comerţului
mondial şi accentuarea diviziunii internaţionale a muncii. În ultimele două decenii suntem martorii
unei ofensive generale ale pieţei libere în toate sistemele economice, conducând la eliminarea
treptată a restricţiilor, realizarea unor vaste zone a liberului schimb, în care funcţionează instituţii
suprastatale de monitorizare, supraveghere şi consultanţă financiară. Percepţia asupra rolului şi
locului naţiunii aşa cum a fost însuşită după Pacea de la Westfalia 30 s-a modificat substanţial. Statul
ca exponent al naţiunii este obligat tot mai mult să accepte diminuarea rolului său sub presiunea
vectorilor financiari privaţi, asociaţii, comisii, fundaţii, grupate sub denumirea –societatea civilă -.
Din exteriorul statului fac presiuni organismele regionale, continentale sau internaţionale de tipul
NAFTA, UE, BM, OMC, FMI, etc., care influenţează hotărâtor politica fiscală, respectarea legilor,
capacitatea de a conferi securitate cetăţenilor şi impun monopolul legislativ şi pe cel al informaţiei.

2. ORIGINILE, DEFINIREA ŞI CONŢINUTUL CRIZEI GLOBALE

Fără îndoială, creştinismul a produs mutaţii profunde în mentalităţile şi viaţa omenirii. De
fapt, fiecare sistem religios a reprezentat un moment crucial în evoluţia umanităţii prin impactul pe
care l-au realizat filosofia, conceptele, perceptele, sărbătorile, personalităţile respective. Sărbătorile
religioase au însoţit evoluţia naţiunii însă nu au interzis ca însăşi naţiunea să-şi inventeze propriile
sărbători: ziua de 4 iunie este importantă pentru nord-americani, 1 decembrie pentru români, 15
martie pentru unguri, etc. Comunismul şi bolşevismul au luptat împotriva sărbătorilor naţionale

30
Pacea de la Westfalia-

96
fixând în calendar propriile sărbători (ziua partidului, ziua eliberării sociale, revoluţia bolşevică,
etc.).
Dinamica sărbătorilor este şi astăzi extrem de activă, exemplificând sărbătoarea Sfântului
Valentin, fără nici o tradiţie în est însă la modă peste tot după căderea zidului Berlinului. Tot aşa
Halloween-ul o expresie a sărbătorilor precreştine (specifică lumii saxone) se transformă tot mai
mult într-o sărbătoare de rit creştin-ortodox. Între generaţii apar diferite atitudini punând
semnificaţia sărbătorilor naţionale, apanajul statelor-naţiune, acceptate de vârstnici şi amendate de
publicul tânăr ca fiind atinse de formalism excesiv, rigidităţi şi conservatorism. Însă cultura
naţională nu este atacată numai de aceste fenomene ale sărbătorilor globale. Alături de aceste
sărbători globale, marile companii multinaţionale îşi promovează aşa-zisa cultură proprie. Salariaţii
din aceste entităţi ascultă un anumit tip de muzică, aniversările zilelor de naştere se produc după un
ritual omologat, relaţiile sunt standardizare, regulile interne sunt foarte dure în aşa fel încât forţa
statului plăteşte (în percepţia salariatului) faţă de cea a companiei. Odată cu creşterea economică au
crescut însă şi posibilităţile statului de a oferi pomeni sociale uneori consistente dar, de cele mai
multe ori, oculte. Pe de altă parte, statul garantează în mai toată lumea un salariu minim pe
economie, obligându-i şi pe patroni să-l respecte deşi, nivelul acestuia nu reprezintă o garanţie a
securităţii sociale. Din aceste considerente privirile publicului larg ale tineretului se îndreaptă spre
dinozaurii economici susţinuţi de băncile private iar politicienii culeg tot mai puţin din roadele
economiei. Oferta slabă a statului este deocamdată în locul accesului la fondul privat de pensii,
asigurări de sănătate de cel mai înalt nivel, concedii în insule exotice plătite de firmă, un statut
social demn acoperit de o prosperitate şi recunoaştere materială. Cultura de companie sapă continuu
în trupul vlăguit al statului naţiune. Prin urmare, salariatul de la CONEX care trăieşte, de facto, în
SUA poate fi transferat la un moment dat în România, Cehia sau Bulgaria dar raportează aceloraşi
şefi ierarhici pe acelaşi ton şi în acelaşi mod.
 Transferurile de responsabilităţi şi atribuţii din plan naţional în cel internaţional
presupune şi înfiinţarea unor instituţii mondiale şi regionale. La jumătatea secolului al XX-lea s-au
născut Fondul Monetar Internaţional şi Grupul Băncii Mondiale, instituţii globale cu
responsabilităţi economico-financiare. Tot în secolul al XX-lea au luat fiinţă ONU-instituţie globală
cu responsabilităţi politice, continuatoare a Ligii Naţiunilor care a fost produsul Păcii de la
Wersailles. Totodată au apărut şi grupările economice pe continente şi în consecinţă, au luat fiinţă
UE (Uniunea Europeană-1957 CEE, 1993 UE), ALENA (SUA, Canada şi Mexicul-1994), ASEAN
(Asociaţia statelor din Asia de Sud-Est creată în 1967), MERCOSUR (Piaţa Comună a Americii de
Sud-1991), LIMA (Uniunea Mahrebului Arab-1989), OECP (Organizaţia ţărilor exportatoare de
petrol-1960), CSI (Comunitatea Statelor Independente-1991), etc. Funcţionarea simultană a acestor
instituţii, la nivel global şi regional a determinat apariţia unor conflicte şi compromisuri între ţările

97
dezvoltate şi cele relansate şi, pentru că vechiul GATT (General Agreement on Tarife on Trade-
semnat în 1947 de 23 de state) era depăşit de evenimente s-a înfiinţat OMC (Organizaţia Mondială
a Comerţului prin Acordul de la Marrakech din 1994). În acest climat de tensiuni generate de
tendinţele de hegemonie, unilateralism, globalism şi regionalism, OMC este chemat să soluţioneze
un număr foarte ridicat de plângeri efectuate ca urmare a încălcării principiilor generale aplicabile
comerţului cu mărfuri. OMC şi-a creat şi propriul organ de reglementare a diferendelor (ORD) care-
i conferă originalitate şi în care se judecă conflictele comerciale de către un grup de experţi. În
ultima perioadă OMC şi-a extins câmpul de intervenţie (nu numai dreptul de vamă) ci şi
schimburile legate de agricultură, servicii, industrie, problemele de mediu şi sănătate publică,
reglementarea concurenţei, fiscalitate, cultură, etc.
Trei sferturi din plângeri sunt depuse de către statele dezvoltate şi în aproape jumătate din
cazuri, acestea se află în conflict cu alte state dezvoltate. Deoarece în litigiile în care sunt judecate
SUA sunt condamnate în medie într-un caz din două, nu se poate spune că OMC este un organ care
serveşte sistematic interesele americane. Deşi se apreciază că OMC este vârful de lance al
mondializării, la masa rotundă a negocierilor, partenerii îşi aplică lovituri puternice pe teme ca:
scandalul vacii nebune, produse agricole modificate genetic, paradisurile fiscale, corupţia, crima
organizată, etc. Pe cât de mică pare a fi gândirea economică şi tipologia economiei de piaţă pe atât
este de puternică dorinţa de emancipare economică a blocurilor economice regionale faţă de cel
american.
 Prerogativele politicii fiscale au devenit în prezent apanajul statului care acţionează prin
intermediul guvernului. Faptul că există impozite şi cetăţeanul trebuie să le plătească nu diferă, ca
aspect, cu soluţia din Evul mediu31.
Marea criză declanşată în 1929 a lăsat urme durabile în mentalitatea comunităţii atât în SUA
cât şi în Europa Occidentală. Teama de sărăcie şi şomaj a creat sistemul contemporan de asigurări
capabil să distribuie săracului gratuit necesarul de supravieţuire în situaţii de criză. Aşa s-au născut
prin fiscalitate sisteme de asigurări şi decenii la rând acestea au funcţionat. În prezent au apărut
suficiente voci care pun al îndoială capacitatea efectivă a statului de a gestiona în mod eficient
resursele pe care le adună prin sistemul fiscal. În primul rând este atacat conceptul de redistribuire a
avuţiei prin intermediul taxelor, în alt sens, să se ia de la bogaţi şi să se dea la săraci. Acest concept
nu este agreat de exponenţii doctrinelor neoliberale, aceştia considerând acţiunea respectivă ca o
imixtiune nepermisă şi agresivă asupra sănătăţii corpului economic32. Neoliberalii susţin că

31
În primul paragraf al declaraţiei pe care Stările i-au înmânat-o regelui Angliei, Carol I, era menţionată politica fiscală.
Suveranului i se atrăgea atenţia că impunerea unor impozite fără justificare conduce la sărăcire şi că nici regii nu au
dreptul să dispună –prin această modalitate indirectă- după bunul plac de agoniseala supuşilor săi. Carol I a aruncat
petiţia la coş, iar urmarea se cunoaşte, englezii l-au suit pe eşafod.
32
Modelul social-democrat suedez, bazându-se pe conceptul de „redistribuire a avuţiei prin intermediul taxelor” a
demonstrat că cei săraci rămân la fel de săraci şi dependenţi de stat, pe când cei bogaţi încep să sărăcească.

98
fiscalitatea trebuie să respecte principiul neutralităţii şi să lase „mâna invizibilă” de care vorbea
Adam Smith să aşeze lucrurile în ordine. Dacă statul se substituie acestei „mâini invizibile”,
economia va funcţiona rău. O altă problemă care generează efecte globale este legată de întrebarea
„Nu cumva statul adună banii pentru a-şi alimenta propriile-i nevoi, obsesii şi sistemul clientelar,
rupt de publicul larg pe care pretinde că îl slujeşte?”
Faptele care se petrec vin să susţină această temere. Criminalitatea creşte exploziv iar forţele
de ordine par complet depăşite de situaţie. Pensia de stat nu mai reprezintă mare lucru în timp ce se
demonstrează că administratorii uriaşelor fonduri private de pensii administrează mai bine banii
depunătorilor. Şcolile publice se confruntă cu multe neajunsuri în timp ce universităţile private,
administrate de consilii particulare funcţionează bine. În ultimii ani au apărut în suburbiile marilor
aşezări urbane „Oraşe Interzise” unde se intră pe bază de cartelă electronică eliberată doar
proprietarilor sau celor care au închiriat proprietăţi în zonă. Au sistemele lor proprii de asigurare a
securităţii personale aflate în grija unor firme particulare de body-guarzi, şcolile sunt rezervate doar
copiilor din zonă, profesorii selectaţi şi mult mai bine plătiţi, magazine proprii cu sisteme de
siguranţă, dispensare medicale, etc. Cei care locuiesc în aceste oraşe interzise plătesc impozite
foarte consistente şi au abandonat răsplata pe care statul le-ar datora-o pentru aceste impozite. Din
când în când, şi funcţionarii publici cei care sunt întreţinuţi de stat doresc alte slujbe mai bine plătite
în sistemul particular. Mai mulţumiţi sunt funcţionarii publici din lumea săracă unde gradul de
corupţie face ca statutul de slujbaş al statului să fie un prilej de înavuţire rapidă.
 Dreptul exclusiv de a emite monedă a fost un atribut al statului naţiune. În fond statul-
naţiune nu a făcut altceva decât să-i imite pe suveranii absoluţi care şi-au revendicat acest drept în
dauna nobililor vasali. Istoria şi semnele banilor se modifică rapid, EURO a înlocuit monedele
naţionale inscripţionate cu eroi şi a propulsat tradiţionalele stele care simbolizează statele Uniunii.
Există deja o Bancă Centrală Europeană, o Bancă Europeană de Dezvoltare care patronează într-un
fel băncile centrale naţionale, tradiţionale. Născute la Bretton Woods, în SUA prin aportul a unei
echipe de economişti al cărei membru era John M. Keynes, adept al planificării economice , în anul
1944, FMI (Fondul Monetar Internaţional) şi BIRO (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare) reluau la o scară globală un proiect european mai vechi şi anume acela de a crea
instituţii capabile să vegheze prin consens asupra indicatorilor economice ca deficitul, devalorizarea
monedelor naţionale, inflaţia etc. în aşa fel încât hiperinflaţia, fenomen succesor primului război
mondial să nu apară şi după cel de-al doilea. La finalul celui de-al doilea război mondial, SUA
deţinea circa două treimi din rezervele internaţionale de aur depozitate la Fort Knox. Dolarul era
folosit atât ca monedă naţională cât şi ca monedă internaţională. În acest context, FMI şi BIRD se
înscriau în politica asigurării stabilităţii economice postbelice.

99
 În prezent atât FMI cât şi BIRD reprezintă două instituţii financiare care prezintă serioase
sincope de adaptare la condiţiile Mileniului III. Ele sunt amendate, în primul rând, de guvernele
naţionale ale statelor din lumea a treia ce solicită împrumuturi cărora le conferă o altă destinaţie
decât cea convenită în aranjamentele stand-by. Sunt de asemenea, criticate de reprezentanţii
guvernelor statelor dezvoltate, obligate la cotizaţii mari care sunt irosite deseori de către
administratori FMI. Imposibilitatea FMI de a gestiona marile crize din Mexic (1995), Asia de Sud-
Est (1996), Rusia (1998) a scos în evidenţă că aceste organisme nu mai sunt capabile să gestioneze
miliardele de dolari care aleargă în fracţiuni de secundă, pe magistralele informaţionale de la un
capăt la altul al Planetei. Noile filosofii financiare vor produce, cu siguranţă, restructurări majore în
cele două organisme, concomitent cu diminuarea severă a rolului planetar.
 Conceptul de stat naţional unitar este serios afectat de multiculturalism şi de atenţia sporită
acordată minorităţilor naţionale de orice tip. Specialiştii vorbesc de aşa-numitele „naţiuni virtuale”
care apar din comunicarea între indivizi pentru care setul de valori, cunoştinţele, convingerile şi
modul de a vedea lumea sunt mai importante decât naţionalitatea şi spaţiul geografic în care trăiesc
(Hackerii din toată lumea pot forma o naţiune virtuală). Dar cel mai evident este fenomenul de a se
crea breşe multiculturale ale minorităţilor în interiorul statelor-naţiune. Astfel, scoţienii îşi
descoperă limba „celtic” şi îşi redobândesc autonomia, irlandezii îşi caută obârşia în trecutul
îndepărtat, mulţi englezi îşi atribuie o ascendenţă irlandeză, Liga Nordului din Italia critică sudul
sărac şi leneş, în Canada apare mişcarea secesionistă din Qebéc, bascii din Spania îşi descoperă
originea celtică, iar în România, secuii doresc Ţinutul Secuiesc.
Însă războiul din Iugoslavia a demonstrat Europei ce greu este să deschizi Cutia Pandorei şi
să invoci rămăşiţele strămoşilor în geopolitica viitorului. Se poate spune că gheaţa subţire a istoriei
s-a spart adesea sub presiunea naţionalismului.

3.TENDINŢE GLOBALE
Întărirea legăturilor între naţiuni cuplată cu mobilitatea capitalurilor şi cu definirea
strategiilor întreprinderilor la scară globală au permis atât producătorilor cât şi consumatorilor din
toate ţările să profite de mărfuri, servicii şi capitaluri din exterior şi să-şi formeze tot mai mult
convingerile că aparţin , cu toţii unui spaţiu economic unitar. Tot mai mulţi specialişti aduc
argumente pentru susţinerea teoriei conform căreia „ din punct de vedere economic lumea a devenit
un câmp unitar de acţiune” şi că succesele planetare în domeniul economic depăşesc succesele
deţinute în plan politic”. Se poate uşor concluziona „economia şi politica nu mai pot ţine pasul una
cu cealaltă”. Tensiunile dintre cele două evoluţii contradictorii au declanşat unele cutremure în viaţa
socială a omenirii iar astăzi formează esenţa crizei globale. Criza globală ar defini prin urmare,
contradicţia existentă între modelul politic planetar (modelul democratic) rămas în urmă şi evoluţia

100
economică planetară. În esenţă, criza globală cuprinde ansamblul contradicţiilor care se manifestă în
spaţiul complex, geopolitic, economic şi social în care funcţionează lumea secolului XXI. Asupra
conţinutului crizei globale sunt angajate puternice dezbateri pe plan internaţional. Principalele
tendinţe globale se referă la: contradicţia dintre democraţie şi economia de piaţă; hegemonia neo-
libarală; rivalitatea regională; evoluţiile geopolitice; interpretări diferite ale spaţiului planetar;
legitimitatea constrângerilor prin forţa militară.
a) Contradicţia dintre democraţie şi economia de piaţă
Se cunoaşte faptul că economia de piaţă a facilitat în vest tot mai multor oameni să ducă o
viaţă fără prea mari griji materiale. Piaţa şi democraţia în vest au format o „alianţă magică” care a
îngenunchiat dictaturile din est. Anul 1989 a adus economiei de piaţă încă 1 miliard de adepţi
oarecum nepregătiţi în a înţelege corect raportul democraţie-economie de piaţă. Politicienii
democraţi insistă pe compromisul social şi pe restrângerea libertăţilor individului în favoarea
binelui general. Economia de piaţă are nevoie de libertatea spiritului de întreprinzător pentru a putea
prospera. Atât întreprinzătorii cât şi acţionarii încearcă să impună dreptatea celor puternici,
deţinători de capital. Timp de peste patru decenii a reuşit să ţină echilibrul celor doi poli şi să
menţină sistemele în stabilitate şi pace socială. În etapa actuală şi în perspectivă acest echilibru
devine instabil datorită următoarelor cauze:
 sunt diminuate posibilităţile statului de a interveni în economie;
 peste tot în lume se fac reduceri de salarii şi timp de muncă prelungit;
 au loc operaţiuni de excludere, marginalizare a grupurilor lipsite de forţă economică;
 susţinătorii şi câştigătorii globalizării le refuză solidaritatea celor dependenţi de ajutorul
social (şomerii, tinerii);
 foarte mulţi cetăţeni defavorizaţi nu se mai prezintă la vot;
 creşterea numărului tinerilor nacalificaţi, lipsiţi de şansa unui loc de muncă care înclină
spre violenţă şi criminalitate.
Prin urmare, societăţile care au trăit până acum în bunăstare se încarcă cu un potenţial
conflictual în creştere pe care statele şi guvernele nu îl pot dezamorsa. Unii teoreticieni, analizând
eşecurile democraţiei anilor 1920-1935 (perioadă în care au avut loc grave conflicte sociale) dau
următorul răspuns: „numai oamenii care au o locuinţă şi un loc de muncă sigur şi au astfel un viitor
material sunt cetăţenii care îşi asumă democraţia şi o fac vie. Fără siguranţa materială nu poate
exista nici „libertate politică, aşadar nici democraţie”.
b) Hegemonia neoliberală 1970-2006
Ultimele două decenii au fost fără îndoială apanajul neoliberalismului care a marcat puncte
serioase în confruntarea cu adepţii curentului neo-keynesist. Este elocvent şi faptul că mai toţi
laureaţii premiului Nobel pentru economie, după 1975, au fost adepţii Şcolii neoliberale. Relansarea

101
prin sloganul „Liberă-iniţiativă” modelul neoliberal dezvoltat după 1970, de către Thacher (Regatul
Unit) şi Reagan (SUA) a născut giganţi economici cu cifre de afaceri ameţitoare încorporate în
capacităţi de producţie şi pieţe de desfacere. Aurul a fost abandonat ca material de bază al stabilirii
valorii monatare şi de atunci lumea a trebuit să se acomodeze cu un nou sistem monetar,
devalorizat. Fluxurile de capital bănesc care deja erau vehiculate la liber pe mapamond prin
intermediul pieţei „eurodolarilor” (dolarii folosiţi în afara SUA şi care puteau fi împrumutaţi cu
uşurinţă pretutindeni) au scăpat definitiv de sub tutela şi controlul statului. Înţelegerile dintre
administraţia Nixon şi Irak respectiv Arabia Saudită pentru a creşte preţul petrolului în 1973 au
cauzat pagube serioase economiilor ţărilor din Europa şi Asia (în special Japoniei). Băncile
americane au reuşit să-şi asume monopolul reciclării petrodolarilor în economia mondială aducând
astfel eurodolarii de pe pieţele europene şi asiatice înapoi acasă. New York-ul a devenit centru
financiar al economiei mondiale iar SUA şi-a întărit hegemonia prin intermediul finanţelor. Pentru
ca sistemul hegemonic să funcţioneze eficient, pieţele în general şi pieţele de capital în special au
trebuit să fie ţinute în mod forţat deschise comerţului internaţional. Procesul a beneficiat de o
puternică presiune din partea administraţiei americane sprijinite de FMI precum şi de angajamentul
neoliberalismului drept „noua cale de urmat”. Astfel, balanţa de putere şi interese din interiorul
clasei avute s-a înclinat din sfera activităţilor productive către instituţiile de capital financiar.
Pe scurt, capitalul financiar a devenit principalul protagonist al scenei economice capabil să
„îmblânzească” atât mişcările clasei muncitoare cât şi acţiunile statale (mai ales a acelora care
contractau datorii importante). Pe plan internaţional capitalul financiar s-a dovedit mult mai
prădalnic. În unele cazuri (America Latină-anii ’80) economii întregi au fost devastate, au fost
aruncate în faliment companii profitabile din Asia, s-a generalizat şomajul, a crescut sărăcia.
Centrat pe binomul Wall Street-Trezoreria SUA, sistemul financiar s-a extins prin centrele
financiare din Tokyo, Londra, Frankfurt şi altele, focalizîndu-se asupra unei ierarhii bine precizate a
acestor centre şi a unei elite internaţionale de bancheri, brokeri şi finanţişti. Acest fenomen a fost
asociat cu dezvoltarea corporaţiilor capitaliste transnaţionale care s-au întins pe tot globul.
Consensul de la Washington (1995) de esenţă neoliberală a lansat ideea de regionalizare a
economiei mondiale ca o entitate formată din trei părţi:
 Europa (Uniunea Europeană);
 o confederaţie de ţări din restul globului construită în jurul nucleului Asia de Sud şi Sud-
Est.
În interiorul acestei triade era evident faptul că SUA avea încă pâinea şi cuţitul dispunând
de o uriaşă piaţă de consum, o zdrobitoare putere financiară şi o impresionantă forţă militară.
Securitatea SUA şi dominaţia financiară fiind asigurate, economia SUA a impus lumii un ritm
respectabil de acumulări de capital. Asigurarea unei abundenţe de bunuri de consum, regula de aur

102
a menţinerii păcii sociale în interiorul Americii, a ajuns la cote ridicate nu numai aici, ci şi în centre
avansate ale capitalismului din Europa şi Asia. Astăzi sistemul hegemonic american se confruntă
cu serioase dificultăţi, care propagă unde de şoc în toată lumea amplificând efectele crizei globale.
Economia „nouă” a SUA s-a dezmembrat într-o serie de companii falimentare, au urmat scandaluri
financiare, s-a pus în discuţie credibilitatea bursei de pe Wall Street, deficitele bugetare (atât cel
intern cât şi cel extern)s-au dezvoltat în mnod haotic iar adoptarea unor tactici coercitive cum este
cea din Irak a accentuat prăbuşirea credibilităţii pe plan mondial.
c) Rivalitatea regională
triada europeană regională a economiei mondiale, având America vârf de lance nu are nici
în prezent o configuraţie stabilă. Aranjamentele concepute şi acceptate în cadrul UE par să deschidă
posibilitatea unei economii continentale integrate cel puţin la fel de puternică ca a SUA. Viitorul
poate rezerva un competitor autentic pentru SUA. Tranziţia către o monedă unică s-a desfăşurat
relativ liniar, fără complicaţii iar potenţialul pe care îl are moneda euro de a concura dolarul pe
planul tranzacţiilor mondiale este real şi puternic (un motiv al intervenţiei în Irak poate fi şi decizia
lui Saddam de a efectua vânzările de petrol în euro). Dar UE este fragmentată politic şi logistica sa
teritorială rămâne astfel nedeterminată. SUA deţine în prezent toate pârghiile necesare spre a diviza,
a stăpâni şi a descuraja orice posibilitate de apariţie a vreunei logistici teritoriale distincte la nivel
european. Ele caută să prevină dezvoltarea unei fortăreţe europene aplicând o strategie dublă bazată
pe regulile neoliberalismului ca bază a relaţiilor comerciale şi a fluxurilor de capital (de aici
importanţa OMC) şi în al doilea rând menţinând anumite pârghii politice şi militare în zone prin
care pot influenţa politicile interne ale UE. SUA angajează relaţii bilaterale cu statele europene
luate ca entităţi individuale, decât cu Europa privită ca întreg şi cultivă alianţe preferenţiale (Marea
Britanie, Spania, Polonia). Deşi SUA propune abandonarea alianţelor clasice, ea se bazează pe
NATO, pentru că Alianţa menţine forţele militare ale Europei Occidentale sub control american.
SUA sprijină ideea ca Europa să-şi creeze propria forţă militară dar sub comanda NATO. Divizările
din interiorul UE existente, în principal, între ţările proamericane şi cele care caută să ducă o
politică independentă sunt tot mai evidente (au ieşit în evidenţă pe timpul desfăşurării conflictului
din fosta Iugoslavie, Irak, Afganistan). UE constituie cu siguranţă, un hegemon local, dar
potenţialul său de a reprezenta un rival pentru SUA este, la ora actuală, restrâns în domeniile
tehnologic, productiv, financiar şi militar. Pentru SUA, un concurent, unul mai demn de luat în
seamă îl constituie statele din Sud-estul Asiei. Spre deosebire de Europa, zona asiatică manifestă
prea puţine tendinţe de a-şi crea o structură de putere politico-militară, fiind prea ocupate mai ales,
de acumularea financiară şi de cea productivă. Ca urmare SUA execută un control politic şi militar
asupra guvernelor din Japonia, Taiwan şi parţial asupra celui sud-coreean pentru a limita pe cât
posibil tendinţele de ieşire de sub tutela americană. Tendinţele de hegemonie americană în zona

103
Asiei de Sud-Est se accentuează pe măsură ce încep să intre în balanţa evaluărilor uriaşa bogăţie a
Chinei şi parţial a Indiei. Pericolul cel mai mare în zonă vine din partea Chinei, necontrolată de
americani, ţară care are capacitatea de a se instala în fotoliul de lider regional. Ca urmare, mutarea
geostrategică în Orientul Mijlociu (Irak) şi controlul asupra rezervelor de petrol ar putea să
îmblânzească ambiţiile geopolitice ale chinezilor. Prin urmare, rivalitatea regională menţinută şi
amplificată după perioada „Războiului Rece” continuă să provoace schimbări majore în logicile
teritoriale, economico-financiare şi geopolitice mondiale.
d) Evoluţiile geopolitice
Planeta rămâne un mozaic de încrucişări de apetituri şi dezlănţuiri de conflicte situaţie
generată de o serie de factori pe care i-am menţionat anterior. Sunt încă regiuni care atrag ca un
miraj şi în care subsolul posedă mari bogăţii. Aceasta se pare că este cauza principală pentru care
interesele de toate tipurile aruncă tentaculele în aceste regiuni. Succesiv, fluidul planetar politic şi
economic se mută mereu pe alte artere şi deci viaţa economică mondială este într-o veşnică
deplasare pe tot atâtea căi. Se mai poate întâmpla ca pe o veche arteră comercială părăsită din cine
ştie ce cauze, pentru un anumit răstimp, să fie trezită din nou la viaţă şi din nou să circule pe ea
viaţa umană a relaţiilor şi schimburilor materiale şi spirituale. Dinamica intereselor geopolitice
generează pe uscat, pe mare şi în aer un grandios spectacol geopolitic. Zi de zi, deosebit de atenţi,
geopoliticienii urmăresc dezvoltarea reţelei mondiale a căilor de comunicaţie pentru a fi la curent cu
direcţiile fluxului geopolitic.
Totuşi nici configuraţia globului, nici raportul de forţe nu s-au schimbat. Aptitudinile
popoarelor nici atât. Ele aţipesc în realitate pentru a se trezi la un moment dat, apoi aţipesc din nou.
Acest foarte interesant peisaj planetar ne arată şi ne sugerează că arterele de circulaţie ale fluxului
geopolitic planetar s-au deplasat şi se deplasează pe planetă. În lungul lui s-au construit şi se va
realiza păienjenişul interstatal sau intercomunitar în care „popoarele mari” deţinătoare de putere vor
angrena în vârtejul geopolitic şi popoarele mici. Fluidul istoric şi politic va circula pe căi indicate de
configuraţia planetei noastre.
Criza globală geopolitică urmăreşte configuraţia hărţii politice cu puncte şi regiuni de
maximum şi de minimum (nu este vorba de temperatura obişnuită ci de intensitatea vieţii politice).
În punctele de maximum viaţa politică este intensă, în cele de minimum mai domoală. Cele dintâi
atrag atenţia politicienilor. Acestea sunt zonele geopolitice de ficţiune sau de convergenţă a
intereselor sau disputelor, din aceste zone pleacă uriaşe răspântii. Aici sunt elaborate studii
geopolitice la intersecţia căilor mondiale şi a intereselor politice ale marilor puteri. Această
dinamică a acţiunii vectorilor geopolitici va genera permanent surse de contradicţii, adversităţi,
conflicte şi chiar ciocniri violente.
e) Interpretări diferite ale spaţiului planetar

104
 O serie de fenomene din cele mai diverse domenii ne atrag în permanenţă atenţia şi ne
influenţează întreaga viaţă inclusiv, modul de a gândi. Cunoaşterea spaţială a planetei şi anume
componentele: terestră, aeriană, maritimă şi cosmică reprezintă un domeniu prioritar al investigaţiei
ştiinţifice contemporane. Deşi este o problemă deosebit de complexă de care se ocupă mai multe
discipline (geografia, geopolitica, geostrategia), elementele generatoare de crize şi conflicte datorate
înţelegerii greşite a organizării spaţiale a planetei nu sunt bine interpretate, analizate şi soluţionate.
O multitudine de factori modifică atât conţinutul conceptelor care descriu organizarea spaţială cât şi
relaţia dintre acestea. Spaţiul planetar nu se mai măsoară în distanţă metrică ci prin timpul de acces
şi prin viteza parcurgerii lui. Actuala paradigmă geospaţială propulsează stadiul spaţiului planetar
drept o prioritate mondială care presupune:
 restructurarea ontologică cu o formulare nouă a relaţiilor complexe dintre spaţiu, timp şi
fiinţe;
 restructurarea economică, politică şi socială;
 restructurarea civilizaţională adaptată la ideologii şi culturi.
Noua viziune asupra spaţiului planetar este determinată de:
 necesitatea exploatării în comuna resurselor planetei;
 dezvoltarea comunicaţiilor care au restrâns lumea, conturând statul mondial;
 amploarea fluxurilor comerciale, financiare, informaţionale;
 migraţia umană precum şi celelalte tipuri de deplasări;
 formarea unei conştiinţe colective în raport cu existenţa individuală;
 exasperarea creată de problemele de apărare şi securitate;
Spaţiul este, prin urmare, un cadru general care nu se face prezent decât prin circulaţia
fenomenelor, obiectelor, crizelor, ideilor. Spaţiul planetar este omniprezent cu dezordini mult mai
ample decât ordinea. Criza globală sub toate aspectele ei se manifestă în spaţiul planetar. Nu se
pune problema unui management al crizei globale ci doar se proiectează strategii necesare pentru a
menţine în echilibru elementele vitale ale convieţuirii ca o provocare împotriva haosului. În acest
context, schimbările survenite în semnificaţia conceptelor33 care descriu organizarea spaţială a
planetei, au menirea de a canaliza efortul uman către un scop comun - protejarea zestrei spaţiale în
care convieţuim.
f) Legitimitatea constrângerilor prin forţa militară
Administraţia americană formată din neoconservatori bine organizaţi în numeroase instituţii
de studii interdisciplinare au căutat să-şi impună, ca şi neoliberalii de dinaintea lor, programul de

33
Geografia: noua ştiinţă de a gândi spaţiul planetar.
Geopraxis: ştiinţa care studiază haosul şi echilibrul sistemelor dispuse în spaţiu;
Geoştiinţa: ştiinţa care se ocupă de cunoaşterea spaţială, instrumentele de cercetare, de reprezentare şi de explicare.

105
guvernare. Obiectivul principal al programului era stabilirea şi respectul pentru ordine atât pa plan
intern cât şi pe scena internaţională. Orice program grandios are nevoie de un nucleu de decizie
politică foarte riguros, o temeinică loialitate la bază şi existenţa unui mecanism al puterii care să
funcţioneze într-un sistem de ierarhii sigur şi clar. Întregul angrenaj a aderat necondiţionat la
principiile morale ca o asigurare că s-a realizat consensul între coloana vertebrală a sistemului
politic conducător şi baza electorală. Liniile generale ale politicii externe americane au fost expuse
în 1997 în documentul „Proiectul Pentru Noul Secol American”. În conţinutul său sunt bine
conturate câteva percepte fundamentaliste:
 dominaţia americană este bună şi pentru SUA şi pentru restul lumii;
 o asemenea dominaţie necesită putere militară, energie diplomatică şi asumarea unor
principii morale;
 sunt puţini lideri moderni născuţi pentru a domina lumea.
Aceste principii citate în capitolul I al cărţii au fost expuse în declaraţiile liderului american
cu ocazia comemorării evenimentelor din 11 Septembrie 2001. Deşi sunt recunoscute ca valori
americane distincte aceste principii sunt prezentate ca universale însoţite de termeni precum:
libertate, democraţie, respect faţă de proprietatea privată, faţă de drepturile omului, faţă de lege, un
fel de cod de conduită pentru întreaga lume. Proiectul caută să găsească sprijin pentru o viguroasă
politică americană de principii şi de implicare în afacerile internaţionale. Aceasta înseamnă
exportarea şi dacă este nevoie, impunerea prin forţă militară a unor asemenea coduri pentru toate
celelalte ţări ale lumii. Nucleul grupului care a elaborat acest proiect îl reprezintă militarii sau foştii
militari ce au făcut parte din Departamentul Apărării în timpul Administraţiilor Reagan şi Bush
Senior, deci reprezentanţii de marcă ai Complexului militar-industrial. Scopul lor a fost acela de a
consolida puterea americană prin intermediul unui program politic ce funcţiona pe baza logicii
teritoriale a puterii. Astfel s-au declanşat războaiele în Afganistan, Orientul Mijlociu, Iugoslavia,
războaie ce exprimă constrângerea prin forţă militară a unor regiuni politice anacronice faţă de
sensul şi conduita gândirii globale. Pe fondul acestui element specific crizei globale, s-a declanşat
războiul împotriva terorismului, sacrificându-se unele drepturi civile şi atrăgându-se suspiciunile şi
chiar criticile unor parteneri. S-a modificat chiar şi dictonul conform căruia „menţinerea unui
imperiu în exterior atrage după sine tirania internă” care a luat forma „o activitate militară intensă în
exterior necesită o disciplină cazonă şi un consens acasă”. Componentele crizei globale enunţate şi
interpretate reprezintă numai o parte a conţinutului crizei globale actuale. Cunoaşterea lor
facilitează accesul la înţelegerea mai corectă a spaţiului de conflict.
CURSUL 7

106
 ZONA EUROATLANTICĂ. TENDINŢE
GEOPOLITICE ŞI GEOSTRATEGICE

În anul 1989, la Malta, George Bush şi Mihail Gorbaciov au

încercat să planifice o “prăbuşire a comunismului”. Această
întâlnire se dorea o repetare a întâlnirii de la Yalta, iar
Europa trebuia să devină dominată prin jocul de putere
sovieto-american. De fapt, jocul de putere sovieto-american
a dominat lumea jumătate de secol. În această perioadă
Franţa şi Anglia, deşi au fost menţinute în rândul marilor
puteri, nu au putut imprima lumii europene (ordinii
europene) reperele accentuate dintre cele două războaie
PLANUL CURSULUI
CUPRINS
1. ZONA EUROATLANTICĂ – DEFINIRE CARACTERISTICI
2. INEGRAREA EUROPEANĂ – ŞANSĂ, CONDIŢIE ŢINTĂ PENTRU
ROMÂNIA
2.1 Caracterizarea situaţiei geopolitice
2.2. Motivaţiile integrării
2.3. Proiectul european
2.4. Constituţia europeană
3. ROMÂNIA ŞI INTEGRAREA EUROPEANĂ
4. CONSECINŢELE ADERĂRII LA U.E.

Obiectivele cursului: înţelegerea corectă a rolului şi locului României în contextul

geopolitic regional şi european precum şi a motivaţiilor integrării; dezvoltarea capacităţilor de a
acţiona în spaţiul integrat european; însuşirea conţinutului proiectului european de integrare precum
şi a mecanismelor de funcţionare.

Bibliografie: P. Mandu, Cursul 7 de geopolitică

107
 1. ZONA EUROATLANTICĂ – DEFINIRE , CARACTERISTICI
În spaţiul geopolitic al emisferei nordice s-a conturat, cu mai multă pregnanţă, în preajma
celui de-al doilea război mondial, zona geostrategică Euroatlantică în care, vectorii principali de
putere erau reprezentaţi de S.U.A., Rusia, Anglia, Franţa şi Germania.
Conflagraţia mondială care a urmat a accelerat dinamica raportului de forţe în această zonă
lăsând ca factori principali S.U.A. şi Uniunea Sovietică. În mod concret aceşti poli ai puterii
mondiale, aflaţi permanent în contradicţie, au generat “războiul rece” care s-a desfăşurat pe durata
unei jumătăţi de secol. Schimbările care au avut loc în geopolitica mondială, la sfârşitul deceniului
al IX-lea al acestui secol, au generat elemente noi, caracteristice pentru Zona Geostrategică
Euroatlantică.34
În anul 1989, la Malta35, George Bush şi Mihail Gorbaciov au încercat să planifice o
“prăbuşire a comunismului”. Această întâlnire se dorea o repetare a întâlnirii de la Yalta, iar Europa
trebuia să devină dominată prin jocul de putere sovieto-american. De fapt, jocul de putere sovieto-
american a dominat lumea jumătate de secol. În această perioadă Franţa şi Anglia, deşi au fost
menţinute în rândul marilor puteri, nu au putut imprima lumii europene (ordinii europene) reperele
accentuate dintre cele două războaie mondiale. După cel de-al doilea război mondial, Europa a fost
împărţită în două părţi: Est şi Vest, fiecare parte cu destinul său. În timp ce Europa de Est, definită
printr-o ordine europeană de dictat (N.K.V.D.-Stalin), se îndrepta către o integrare de tip socialist,
34
Zona Geostrategică este structurată, de regulă, în interiorul zonelor geopolitice. Aceasta este
constituită din spaţii geografice compacte în cadrul cărora devin vizibili vectorii de interes,
convergenţi sau divergenţi precum şi direcţiile de ofensivă ale marilor puteri. Zona Geostrategică
Euroatlantică cuprinde un spaţiu geografic şi geopolitic în care sunt incluse teritoriileÎ S.U.A.,
Canadei, Europei (inclusiv teritoriul european al Rusiei) şi Oceanul Atlantic. Partea europeană
defineşte în principal zona euroatlantică.
35
Malta Arhipelagul Maltez este alcătuit din trei insule locuiteÎ Malta, Goza, Comino şi două
nelocuite situate în mijlocul Mediteranei, la 93 km sud de Sicilia şi la 230 km nord de continentul
African. Malta este un stat independent iar sistemul politic este inspirat după cel britanic. Cele mai
dezvoltate ramuri economice sunt turismul, construcţiile şi transportul naval. Din cei 360.000 de
locuitori ai insulei, o treime lucrează în turism, activitate care înregistrează un profit anual de
aproape 1 milion de dolari. Malta dispune de 55.000 de locuri de cazare şi este cotată de specialişti
drept cea mai bună zonă mediteraneeană pentru sporturile acvatice şi nautice. Capitala, La Valleta,
este o capodoperă a arhitecturii îmbinând diverse stiluri de-a lungul secolelor. Malta, prin poziţia sa
strategică şi porturile sale naturale excelente, este, din timpuri imemoriale, considerată cheia
supremaţiei zonei mediteraneene. Acest lucru, râvnit de multe puteri de-a lungul secolelor, i-a
determinat istoria. Cea mai veche influenţă au exercitat-o cavalerii ioaniţi. Ei au ocupat insula între
1530-1798, au construit Valleta, nenumărate palate şi instituţii culturale. Probabil, unul din
motivele importante pentru care Malta a devenit şi mai cunoscută, este întâlnirea din anul 1989,
dintre Mihail Gorbaciov şi George Bush.
108
ordinea europeană din Vest a fost mai imprecisă (s-a urmărit integrarea Vestului în sistemul
american de putere, ca o contrapondere la integrarea socialistă a Estului). În această perioadă a
integrării (primii zece ani postbelici), Germania, împărţită în zone de ocupaţie, era dependentă de
ajutorul S.U.A., Anglia îşi pierdea imperiul colonial, iar Franţa, încurcată în războaiele coloniale
din Mahreb până în Indochina, îşi pierdea din strălucirea de altădată. La 20 aprilie 1949, Congresul
Partizanilor Păcii desfăşurat la Paris a atras atenţia francezilor asupra “Coca-colonizării” de către
americani. Hegemonia culturală, bazele americane din Franţa (la 2 septembrie 1959, funcţionau pe
teritoriul Franţei 14 baze militare americane) reprezentau simbolul invaziei americane. La 13
februarie 1960, Franţa experimentează prima bombă atomică pe teritoriul Algeriei, şi, din acel
moment face inutilă umbrela de protecţie americană. În anul 1963, Franţa se retrage din Alianţa
Nord-Atlantică şi recunoaşte că forţele sale armate nu mai au nici o subordonare faţă de Alianţă.
Semnalul independenţei Vestului faţă de politica S.U.A. avea să-l dea preşedintele Franţei,
DeGaulle, prin hotărârea de a-şi crea mijloacele proprii de ripostă atomică şi ulterior, de
independenţă faţă de Blocul N.A.T.O. (în urma experienţelor nucleare efectuate în Algeria în anii
1960-61). Deşi a avut loc reconcilierea franco-germană, Germania nu l-a urmat atunci pe DeGaulle,
rămânând credincioasă angajamentelor Alianţei Atlantice (atunci nici nu se putea proceda
altfel). Însă, încet, nucleul franco-german al unităţii europene a prins putere, iar Germania a preluat
rolul de locomotivă a Europei, interlocutor privilegiat al lui Boris Elţîn şi incomod pentru Bill
Clinton.
În 1989, Mihail Gorbaciov şi George Bush s-au întâlnit la Malta (La Valleta), întâlnire
desfăşurată cu “uşile închise”. Dar înainte cu puţin timp a avut loc întâlnirea dintre Helmuth Kohl şi
Mihail Gorbaciov. Nici cu această ocazie nu se ştie ce s-a discutat dar urmările au fost:
- în perioada imediat următoare contactele sovieto-germane au fost mai dese şi, drept
urmare, s-a aplicat scenariul convenit - reunificarea paşnică a Germaniei;
- s-au creat confuzii pentru a da posibilitatea Germaniei să facă un joc propriu în Est;
- americanii credeau că Germania este absorbită de ideea propriei unificări, dar istoricii vor
descoperi probabil unele date despre căderea Zidului Berlinului la Bucureşti, Bratislava, Belgrad
etc.;
- contribuţia Germaniei la izolarea ţărilor europene socotite prea legate de americani şi în
primul rând a Greciei şi Turciei, este semnificativă;
- Germania este mai mult interesată de exploatarea crizelor structurilor mondiale de
ordine decât de negocierea unei remodelări a acestora.
În concluzie Germania a fost, în acest sfârşit de deceniu, mai puţin interesată de noua ordine
mondială (a Vestului) după patent american.

109
 Germania a fost primul stat care a recunoscut independenţa Lituaniei, Slovaciei, Sloveniei,
Croaţiei, Macedoniei, cerând şi S.U.A să o urmeze. Se pare, de asemenea, că Germania a înţeles
mult mai bine decât S.U.A. problemele financiare, economice, sociale cu care se confruntă Rusia.
În anul 1989 Helmuth Kohl a avut întâlniri şi cu G. Bush. Ce s-a discutat la aceste întâlniri
se cunoaşte şi anume :
- s-au examinat sub toate aspectele problemele reunificării Germaniei;
- s-au făcut estimări asupra posibilităţilor ca Germania unită să posede sau nu arme nucleare,
să respecte sau nu frontiera poloneză.
Preşedintele S.U.A. s-a interesat , cu această ocazie, de câtă armată va avea nevoie
Germania unită şi dacă rolul N.A.T.O. în Europa se va diminua. În discuţii, Helmuth Khol nu a
putut renunţa la Prusia Orientală şi la regiunea Sudetă.
Sunt totuşi unii politicieni care consideră că nu va trece multă vreme şi germanii, cehii
reuniţi în spaţiul interior deschis al lumii europene se vor aşeza unde vor.
Considerat moment de răscruce al omenirii, hotar dincolo de care se face simţit spiritul
mileniului următor, anul `89 s-a dovedit a fi nu numai un moment de euforie care a multiplicat şi
complicat problemele continentului european, ci şi un prilej care a scos la lumină incapacitatea de
adaptare a actorilor internaţionali, dezvăluind inerţii ascunse cu grijă de logica războiului rece.
La 17 ani de la căderea zidului Berlinului, scepticismul şi prudenţa alimentate de realitatea
politico-strategică par mult mai adecvate decât pronosticurile pozitive iniţiale. Europenii au
constatat că nu este atât de uşor să realizeze integrarea economico-politică şi de securitate, deşi
există premise necesare şi voinţe politice manifestate. Factorii surpriză, minimalizaţi la început, au
căpătat o pondere însemnată; ei se numesc fie tranziţie economică dificilă, fie conflicte interetnice
latente, fie, şi mai ales, în ceea ce priveşte latura de securitate, Rusia şi problemele spaţiului C.S.I.
S-a crezut că o redefinire a rolului N.A.T.O. în Europa şi o extindere a consultărilor politice
între membrii Alianţei şi cei ai fostului Tratat de la Varşovia vor fi suficiente pentru a pune bazele
unei noi structuri de securitate pe continent. De asemenea, s-a apreciat eronat că, o dată demarată,
tranziţia ţărilor comuniste spre democraţie şi economia de piaţă va fi, dacă nu rapidă, cel puţin
lipsită de dificultăţi majore, momentul aderării la Uniunea Europeană fiind situat, în aceste condiţii,
la cumpăna de milenii. La rândul său, estul continentului s-a lăsat furat de entuziasmul primilor ani
post-comunişti şi nu a calculat corect riscurile şi exigenţele necesare unei integrări în structurile
occidentale economice şi de securitate.
Acordurile semnate la Paris între Rusia şi NATO au schimbat categoric statutul ţărilor din
Europa centrală şi de est (ECE). În primul rând este vorba despre o reducere destul de previzibilă a
interesului geopolitic faţă de grupul respectiv de ţări din partea Occidentului, din partea comunităţii
mondiale. Rolul de linie avansată, de “punte” între Occident şi Rusia, în fine, de măr al discordiei,

110
care până nu demult le-a adus ţărilor ECE destule dividende politice şi economice, a fost jucat
complet. Transformarea geopolitică din Europa, practic, s-a produs. Dar care sunt consecinţele?
În fond, eliminând activ Rusia din ecuaţia geopolitică, subliniind propria lor importanţă de
“barieră” pentru Europa şi pentru întreaga “lume liberă”, ţările ECE şi-au redus în mod considerabil
posibilităţile de manevră geopolitică, de menţinere a echilibrului între Rusia şi Occident jucând
“cartea Moscovei'”- cu pierderea considerabilă corespunzătoare în propriul statut. Şi aceasta cu
toate că, pentru toată lumea în Occident (şi în ţările ECE), era de multă vreme clar că Rusia nu are
în momentul de faţă, şi nu va avea nici în perspectivă istorică, posibilităţi şi motive geopolitice sau
ideologice, pentru o expansiune către ECE (inclusiv în faimoasa direcţie balcanică).
S-ar părea că în culmea euforiei pricinuite de extinderea NATO a rămas neobservat leit-
motivul dur al întrunirii din Portugalia a miniştrilor de externe din NATO:
Alianţa Nord-Atlantică nu e nici pe departe o societate de binefacere, fiecare trebuie “să-şi
ducă singur geamantanul”.
Se poate prognoza că aspiraţia către NATO nu va grăbi nici pe departe intrarea ţărilor ECE
în structurile economice europene integrate, deşi în ECE există înclinaţia de a privi intrarea în
Alianţa Nord-Atlantică drept un prim pas pe calea ce va duce aceste ţări în Uniunea Europeană.
Pentru Europa Occidentală însă, primirea în NATO a noilor membri este mai curând o compensaţie
importantă acordată acestora din urmă pentru amânarea considerabilă a aderării lor la structurile
economice ale Europei Mari. În ultimă instanţă, după semnarea acordurilor de la Paris de către
Rusia şi NATO, ţărilor ECE nu li se vor mai face nici un fel de favoruri pentru “loialitatea politică”:
îndeplinirea celor hotărâte la Maastricht şi aşa promite o mulţime de greutăţi Occidentului, iar
rezultatele alegerilor parlamentare din Franţa cu greu pot trece neobservate, chiar şi în celălalt capăt
al continentului şi nu se poate să nu li se estimeze posibila influenţă negativă asupra ritmului
extinderii economice a Europei.
A mai apărut şi un alt factor esenţial, care influenţează statutul geopolitic al ţărilor ECE şi
cu atât mai mult, în perspectivă, atitudinea Occidentului faţă de acestea. Acordurile la care s-a ajuns
la Paris şi la Kiev sunt percepute de multă lume în Occident drept temei pentru “a strămuta”
reperele intereselor lor geostrategice primordiale departe spre est, în zona postsovietică.
Astfel, semnarea documentelor rusoucrainene a apărut, în fond, ca o confirmare a renunţării
Rusiei la încercările de a construi nişte relaţii “deosebite” cu Ucraina. Şi este foarte probabil ca
“marele joc” să înceapă a se înfăptui într-un viitor apropiat peste capul ţărilor ECE şi pe seama
intereselor lor geopolitice şi economice reale.
Va creşte oare în noile condiţii, când spaţiul dintre NATO şi Rusia se va reduce la
minimum, securitatea naţională a ţărilor ECE, înţeleasă în primul rând ca garantare a integrităţii
teritoriale şi a stabilităţii geopolitice? Extinderea NATO face ca structurile acestui bloc să devină

111
mai “spongioase”, mai estompate, NATO pierzându-şi identitatea geostrategică. Astfel, pentru
Franţa în momentul de faţă, principală este ameninţarea dinspre Sud, venită din partea
extremismului islamic. Germania reunită încearcă în mod activ, poate chiar prea activ, să-şi pună la
punct propria-i “zonă a intereselor vitale” în estul şi sud-estul Europei, uneori fără să ţină seama de
pierderile evident irecuperabile pentru stabilitatea geopolitică şi, de altfel, nici de interesele altora.
Cât priveşte interesele SUA, acest “înger păzitor” al ţărilor ECE, la Washington se apreciază că,
acestea din urmă nu sunt altceva decât simple piese folosite în nişte jocuri globale mult mai
importante.
Ieşirea pe aliniamente geopolitice noi pentru NATO în cursul extinderii către Est şi Sud-Est
presupune şi noi provocări faţă de care Occidentul nu este, pur şi simplu, pregătit acum să riposteze
(măcar în planul conlucrării constructive cu lumea islamică şi cu lumea sudului). Evenimentele
din Balcani au arătat cu toată claritatea că, stârnind acest furnicar geopolitic, umplând în mod
iraţional vidul geopolitic apărut prin destrămarea ordinii mondiale bipolare, Occidentul nu a găsit
(şi menţionăm că nici nu se ştie cât de curând o să găsească) nişte răspunsuri suficient de adecvate
la provocările răbufnite din adâncul veacurilor, ca şi la cele nou apărute. De exemplu, Turcia nu
este nici pe departe, în prezent, doar flancul sudic al NATO şi atât, ea joacă un cu totul alt rol, mult
mai independent decât în epoca anterioară a obişnuitei confruntări Est-Vest.
Şi nu este exclus ca tocmai ţărilor ECE să le fie pregătit rolul de amortizor geopolitic, de
cordon sanitar între nucleul vest-european actual şi valul de instabilitate care se va abate asupra
Europei, nicidecum din partea Rusiei.
Ultimii doi ani au infirmat, într-o anumită măsură, previziunile că scena internaţională ar fi
profund dezechilibrată de absenţa Rusiei din jocul mondial al puterii. Chiar dacă nu deţine elemente
de putere economică, este necesar a aminti arsenalul nuclear, care îi conferă Rusiei rolul de gigant
slăbit temporar, dar cu ambiţii evidente de a-şi recuceri locul pierdut de pe scena mondială.
Toate încercările de a ignora Rusia în rezolvarea problemelor cu implicaţii europene au fost
marcate de insucces. Occidentul s-a văzut nevoit să recunoască forţa Moscovei şi voinţa sa de
implicare, fie în Bosnia, unde S.U.A. şi U.E. au acceptat prezenţa rusească atât la tratativele de
pace, cât şi pe teren, cu trupe de menţinere a păcii, fie în problema extinderii N.A.T.O. , unde
poziţia Kremlinului este tot mai mult luată în considerare, fie pentru acel droit de regard (drept de
observare), implicit acceptat în zone în care interesele Rusiei pot fi afectate (C.S.I., zona baltică) fie
prezenţa impusă de către trupele ruse în Kosovo. Problema care rămâne pentru viitor pare relativ
simplă: are Rusia resursele necesare susţinerii unui statut de superputere, în condiţiile în care
economia de piaţă este încă într-o fază haotică, evoluţiile spre societatea democratică şi statul de
drept tind să fie contracarate de unele tendinţe autocratice, iar armamentul nuclear poate scăpa de

112
sub control? Este prea devreme pentru a putea oferi un răspuns mulţumitor acestei întrebări care
frământă elita politică a lumii, dar viitoarele alegeri din Rusia dau speranţe.
Ce tip de putere sunt Statele Unite? Supranumite jandarmul lumii imediat după 1989,
S.U.A. şi-au luat în serios rolul de supraveghetor al noii ordini mondiale în formare. Sub mandat
O.N.U. sau N.A.T.O. , au intervenit în regiunile în care statele din zonă, direct sau indirect
implicate, s-au văzut depăşite de situaţia de conflict/criză: în Golf, Somalia, Bosnia şi, recent, în
Kosovo. Bâlbâielile americane şi ratarea unor acţiuni (de ex. în Somalia) nu au ştirbit percepţia că
S.U.A. sunt singurele în măsură să garanteze pacea mondială, atât în virtutea tradiţiei lor
democratice, cât şi ţinând cont de extraordinarele resurse (financiare, economice, umane) de care
dispun. Se poate afirma atunci că şi pentru deceniile următoare S.U.A. vor continua să garanteze
echilibrul mondial? Vor evolua ele spre un nou izolaţionism sub presiunea opiniei publice interne şi
a bilanţului nu întodeauna favorabil al politicii lor externe? Cum vor face faţă apariţiei unor noi
alianţe şi a unor noi poli de putere (de tipul Rusia - China, de exemplu)? Este foarte posibil să fie
găsit un nou echilibru în comportamentul extern american, completat de acţiunea unor noi actori de
genul campaniilor multinaţionale sau al mass-media, determinante ca influenţă şi impact, pentru
secolul XXI. În acest context, proiectul Europei unite poate apărea ca singura alternativă viabilă.
Evenimentele ultimilor trei ani au scos în evidenţă faptul că, departe de a fi rezolvate
problemele sau eliminate crizele latente, deceniul actual a multiplicat conflictele zonale, a stimulat
autonomiile regionale sau dorinţa de independenţă a unor comunităţi şi a accentuat implicarea
internaţională în crize interne ce păreau fără ieşire: Somalia, Angola, Bosnia, Kosovo sunt deja
celebre; dar există şi Cecenia, Transnistria, Etiopia, Namibia, Africa de Sud, mai puţin mediatizate,
dar nu lipsite de importanţă. Nici unul din aceste conflicte nu şi-a găsit rezolvarea definitivă, calmul
instalat după lungi eforturi diplomatice putându-se transforma oricând într-o nouă criză sau într-un
conflict de durată.
La început de secol şi mileniu, câteva interogaţii preocupă analiştii politici şi factorii de
decizie la nivel internaţional. Ce fel de securitate este necesară pentru viitor? Cu ce actori şi cu ce
fel de resurse? Securitate pentru a ne apăra de ce tip de pericole
Vestul a apreciat eronat că se va putea achita de o obligaţie neplăcută, exportând sfaturi în
jumătatea vitregită a continentului pentru a democratiza statele ieşite de sub influenţa Kremlinului
şi a transforma economia centralizată, de comandă, într-o economie de tip capitalist dezvoltat. Şi
aceasta, în state care nu cunoscuseră, unele, înainte de război, decât sporadic regimuri de libertate şi
în care, piaţa liberă , organizată de prea puternicii timpului, le-a adus beneficii aproape numai lor.
Această stare de lucruri s-a încetăţenit în toate statele care au acţionat acum 17 ani pentru a
se elibera de structurile oculte, de comandă. Strategia recomandată în noile condiţii a constat în:
concentrarea tuturor eforturilor factorilor pozitivi ai societăţii, independente de firma politică de

113
care aparţin, educarea maselor la toate nivelurile şi în toate sectoarele (şcoala, familia,
întreprinderea, administraţia publică, biserica, justiţia) şi, evident, restructurarea. Dar reforma nu
poate veni decât din interiorul breslei, a mediilor care, în concurenţă acerbă încearcă şi în momentul
de faţă să-şi păstreze sau să-şi crească cotele de aderenţi sau auditoriu prin concesiuni grave faţă de
cererea pieţei.
Descurajarea tineretului, constituie cea mai gravă dintre consecinţe, el constatând că ordinea
socio-politică îşi reduce preocupările la camuflarea eşecurilor, la promisiuni deşarte şi activităţi
populiste. Or acestea nu vor reuşi să echilibreze balanţa minţilor şi a sufletelor. Cea mai gravă
problemă a societăţilor fost comuniste rămâne debusolarea etică a maselor, relativitatea
valorilor sau renunţarea la ele sub firma şi pretextul democratizării. De aici necesitatea unei strategii
care să treacă la eliminarea racilelor existente şi să curmeze babilonia instaurată haotic de actualii
factori de răspundere. Independent de jocurile politice, factorii conştienţi şi cinstiţi vor trebui să
ajungă la un consens.
Societăţile din Răsărit sunt, în bună parte ( nu din voia lor) bolnave, măcinate de viruşi
persistenţi şi viciaţi care au pus stăpânire pe trupuri slăbite şi obosite.
Strategia de urmat va trebui să cuprindă, ca element principal, educarea politică şi etică a
tuturor straturilor populaţiei, acompaniată de crearea de noi elite, care să le înlocuiască, treptat, pe
cele false.
Tineretul va trebui să înveţe să-şi înfrângă letargia şi să marcheze prezenţa în profesiune şi
în politică, desconsiderând avantajele personale. De fapt este chemat tineretul la un nou apostolat,
pardosit cu renunţări.
Al doilea pilon pe care va trebui să se sprijine redresarea naţiunilor din est va fi consolidarea
structurilor de învăţământ şi culturale. Iniţiativa noastră de a înfiinţa noi discipline şi facultăţi, de a
împrospăta cadrele didactice, colaborările cu vestul este salutară dar nu suficientă. Ea trebuie
dublată de efortul de susţinere din partea guvernului. Salarizarea cadrelor didactice constituie o
ruşine, travaliul intelectual onorat moral şi material la niveluri incredibile, sub jumătatea retribuirii
pentru munci manuale.
Confruntate cu mizeria, cadre de valoare sunt împinse în faţa alternativelor de a se vinde
pieţei libere sau de a emigra.
Pe parcursul primilor cinci ani au emigrat, pentru a-şi asigura o existenţă materială
corespunzătoare şi a-şi mări şansele de cercetări în condiţii adecvate, peste 60.000 de tineri savanţi
care vor lipsi întotdeauna ştiinţelor şi culturii statelor lor. Cauze: neglijenţa, ignoranţa, dispreţul faţă
de spirit, falsa ierarhizare a valorilor. Strategia sub acest raport nu poate fi decât urgenta
revalorificare a structurilor de învăţământ. Această strategie, în cazul în care nu va fi aplicată,
compromite viitorul.

114
 Un capitol distinct îl constituie cel privitor la cărţi. Piaţa oferă lucrări deosebit de valoroase
sub raport ştiinţific, informaţional. Uneori calitatea pieţei de cărţi depăşeşte chiar piaţa occidentală.
Dar o lucrare costă peste 30.000 lei ceea ce înseamnă că un student ia din bursă 3-5 cărţi, iar un
savant cheltuieşte salariul pe trei vieţi pentru a alcătui o bibliotecă. Pentru redresarea economică şi
culturală nu ajunge ca statele din Europa de est să adere la organizaţii internaţionale de tot felul.
Date fiind decalajele enorme între ţările din Est şi cele din Vest la capitolele standarduri de viaţă şi
putere de acces la sursele de informaţii de tot felul, prin ele vor rămâne rudele sărace ale vecinilor
occidentali. Dar occidentul începe să-şi îngroape parţial şi temporal egoismul. Teama de a se
dezechilibra şi destabiliza şubredele structuri socio-economice şi labilele sisteme politice est-
europene au determinat guvernele din vest să aibă o altă atitudine faţă de “rudele sărace”.
Din anul 1995 asistăm la o schimbare de optică forţată de: veleităţi imperiale ale Rusiei,
diminuarea ponderii economiei Europei în relaţiile mondiale, creşterile impresionante în
bicontinentul american. Occidentul, el însuşi ajuns aproape de starea de epuizare financiară pare
dispus să trateze de la egal la egal.
Analiştii, oamenii politici, precum şi opinia publică se găsesc în faţa unor întrebări
problemă: urmează sfârşitul istoriei sau o perioadă de pace şi democraţie pentru toată planeta?, va fi
lumea confruntată cu un nou tip de război?, mai este imperiul un tip viabil de organizare politică a
unei comunităţi umane în perspectiva viitoarei arhitecturi a relaţiilor internaţionale?, cum va arăta
această arhitectură la nivelurile global şi regional?.
Din această perspectivă evoluţiile geopolitice din spaţiul fostului imperiu sovietic pot afecta
în sens pozitiv sau negativ stabilitatea, pacea şi securitatea generală. Dezintegrarea Uniunii
Sovietice nu a urmat calea clasică a dispariţiei imperiilor. Este fără precedent în istorie.
Prin urmare şi evoluţiile geopolitice ulterioare, în acest spaţiu nu se încadrează în tiparele
clasice. Imensul imperiu clasic, ultimul din istorie, se află într-un proces de tranziţie: de la un regim
de dictatură la unul democratic, de la o economie de comandă centralizată la una de piaţă, de la o
structură imperială bazată pe forţă la o comunitate de state independente. Potrivit unor specialişti, în
acest spaţiu evenimentele se pot derula în două direcţii:
-consolidarea pe baze moderne, democratice a noilor state apărute după prăbuşirea U.R.S.S.;
în acest caz Rusia ar avea nevoie de un De Gaulle şi de un Petru cel Mare întruchipat în aceeaşi
persoană pentru a-şi aşeza temeinic structurile politice, economice, social-culturale pe baze
moderne şi democratice;
-refacerea imperiului, după anii umilinţei din timpul domniei lui Gorbaciov; pentru a urma
această cale Moscova ar trebui să găsească liantul care să solidarizeze un mozaic de naţiuni,
popoare, religii.

115
 Reaşezările şi schimbările ce au loc în raportul de putere la nivel global, dar mai ales în
spaţiul euroatlantic fac extrem de dificilă descifrarea sensului mutaţiilor geopolitice care se produc
în spaţiul fostului imperiu sovietic după încheierea războiului rece.
Alianţa U.E.O. cu N.A.T.O. va rămâne punctul forte al sistemului de securitate în Europa,
cel puţin până când Europa, nu numai se va transforma într-un stat federal, dar şi va dobândi un
nivel de putere, mai ales în sectoarele fundamentale ale informaţiilor, ale proiecţiei puterii, ale
spaţiului, suficient pentru satisfacerea în mod autonom a propriilor exigenţe de securitate.
Occidentul îşi rezolvase până în 1995, pe cont propriu problemele sale de securitate, dar criza din
Iugoslavia le-a “demonstrat “că occidentul nu este gata să gestioneze crizele de pe teritoriul ei.
Prezenţa americană conferă coeziune şi echilibru, credibilitate, previne conflictele şi măreşte
capacitatea de a rezolva crizele.
Problema raporturilor dintre Europa şi S.U.A. este o problemă de forţă reală. O retragere
americană în timp scurt ar putea mări conflictualitatea în criza din Europa, ar putea face dificilă
integrarea europeană.
Zona euroatlantică (SUA, Europa, Rusia) constituie principala zonă geostrategică care poate
deveni sursa primordială de stabilitate, de echilibru continental şi mondial.
Echilibrul bipolar a generat stabilitate, este drept, o stabilitate “îngheţată” dar reală, timp de
o jumătate de secol. În consecinţă, nu este întâmplătoare tendinţa refacerii bipolarismului ca un alt
factor de contrapondere în raport cu SUA în noua ecuaţie de putere.
O soluţie de principiu, vizează posibilitatea unui echilibru unipolar, idee puţin agreată de
“actorii mondiali”.
În sfârşit, rămâne posibilitatea unei ecuaţii multipolare în interiorul căreia ar fi cu putinţă
echilibrarea reciprocă a intereselor marilor puteri.
În ultimă instanţă, tocmai tendinţele contradictorii în procesul de refacere a echilibrului de
putere în Europa şi în lume alimentează principalele surse de instabilitate în prezent şi în
perspectivă imediată.
Spaţiul geopolitic şi geostrategic actual este tensionat şi dilematic.
În Europa, apreciază Zbigniew Brezinski, problema constă în găsirea unei formule care să
consolideze Germania într-o Europă mai largă şi să înlesnească o relaţie de cooperare cu noua
Rusie, eliminând totodată, posibilitatea apariţiei unui vid geopolitic potenţial distinctiv între Europa
lărgită şi noua Rusie.
Incontestabil, adaugă Brezinski, dilema cu care se confruntă Germania şi europenii este
dublă: Germania reunificată are de ales între a deveni tot mai mult o Germanie europeană sau a
urmări realizarea unei Europe Germane.

116
 Este, de asemenea, bună de luat în seamă decizia realizării cooperării în domeniul securităţii
în cadrul sau în afara Alianţei Euro-Atlantice, respectiv, cu sau fără implicarea SUA. În acest
context tensionat, este realistă aprecierea că soarta statelor europene “mici” cu deosebire a celor din
zona centrală şi de est a continentului, este inadmisibil legată de progresele imprevizibile şi în parte
necontrolabile ale interacţiunii tranziţiei ruse cu evoluţiile integrării europene.
În concluzie, se desprind pentru spaţiul Euro-Atlantic câteva perspective geopolitice şi
geostrategice astfel:
- definirea exactă a tipologiei conflictelor viitoare şi,în consecinţă stabilirea cadrului global
de securitate, structurilor politico - militare adecvate;
- extinderea alianţei spre Est, parte principală a reformei NATO, dar această extindere trece
prin furcile caudine ruseşti;
- elaborarea modelului euroatlantic al alianţei politicii mondiale care se bazează pe analiza
unor elemente aflate în continuă interacţiune: presiunea tehnologiei moderne şi a interdependenţei;
politica puterii; autoafirmarea naţională; schimbarea socială şi elaborarea megadirecţiilor lumii
secolului XXI; rivalitatea economico-financiară; piaţa mondială, principalul câmp de confruntare;
deplasarea interesului de la alianţe şi baze militare spre comunităţi economice, blocuri şi zone
economice; continuarea cursei înarmărilor; formarea unor misiuni mai largi decât statul naţional pe
criterii geografice, economice, ecologice; amplificarea curentului de autodeterminare mondială şi de
afirmare a identităţii naţionale; amploarea mişcărilor de secesiune şi independenţă; tendinţe de
separare între Nord şi Sud - între statele bogate şi cele sărace; cele bogate se computerizează şi se
informatizează, în timp ce industriile din sud se bazează pe forţa de muncă intensivă şi consum
mare de materii prime; se va naşte o nouă diviziune internaţională a muncii; se diferenţiază lumea a
IIIa, unele bogate, altele sărace; Rusia va fi în continuare problema numărul unu a Europei; secolul
XXI va fi secolul societăţilor postindustriale; procesul de integrare supranaţională va fi fundamentul
dominant.

2. INTEGRAREA EUROPEANĂ, ŞANSĂ, CONDIŢIE, ŢINTĂ PENTRU ROMÂNIA

2.1. Caracterizarea situaţiei geopolitice
Conflictul mondial anticipat al anului 2000 nu a avut loc. Rachetele nucleare nu s-au
declanşat singure şi Apocalipsa nu s-a mai produs, însă războiul se desfăşura pe regiuni în formele
sale brutale. La sfârşitul războiului rece, către anul 1990, ne aflăm cu toţii într-o lume mai sigură,
într-o lume mai complexă.
O serie de subiecte preocupau lumea:
• în Balcani nu exista o perspectivă de reglementare globală a situaţiei după moartea lui
TITO (COSOVO, BOSNIA, SERBIA, CROAŢIA);

117
 • în Orientul Mijlociu se vorbea tot mai des despre un fel de balcanizare;
• Israelul şi Orientul Mijlociu erau în permanentă stare conflictuală, situaţie greu de rezolvat
deoarece singura supraputere SUA avea un interes real în zonă;
• În Africa războiul persista într-un stadiu endemic, în care conflictele limitate cunoştea
episoade sângeroase;
• Periferiile Rusiei imperiale, bolşevice şi imperialiste erau în fierbere, popoarele îşi cereau
dreptul la autodeterminare;
• Caucazul şi Asia Centrală erau sub focul încrucişat al marilor puteri şi al apetiturilor
internaţionale deschise de promisiunile unor bogăţii, iluzorii;
• o Japonia punea în discuţie FMI ca instrument al supremaţiei financiare a SUA;
• India se dota cu arma nucleară pentru a contracara ameninţările Chinei în timp ce
Pachistanul îşi dezvoltă armamentul nuclear pentru a-şi menţine laolaltă existenţa şi prestigiul;
• Coreea de Nord lansa rachete invocând nişte motive ciudate, acestea semănând panică în
Japonia, incitînd SUA în căutare de un nou duşman; întreaga Asie încearcă să sperie liniştea
occidentului;
• SUA, nelipsite ndin toate discursurile şi din toate calculele, supradimensionate din punct
de vedere militar însă lipsită de oarece cîrmă politică.
În acest peisaj geopolitic mondial războiul îşi schimbă masca, apar violenţe interetnice,
interclanuri în marile oraşe, violenţe regionale care duc la tensionarea relaţiilor dintre statele vecine.
Aceste violenţe agită marile puteri care deşi nu se confruntă, se supraveghează reciproc. Progresiv,
pas cu pas, antagonismul în lume se reconfigurează. O nouă fractură a lumii pare să se contureze.
Ea nu corespunde nici liniilor de separaţie religioasă, nici antagonismelor de civilizaţie milenară,
nici opoziţiei dintre săraci şi bogaţi.
Această nouă schismă mondială se dezvoltă pe baza divergenţei crescânde privind abordarea
principiilor fondatoare ale funcţionării vieţii publice internaţionale începând cu 1945: suveranitate
naţională, independenţă naţională, intangibilitatea frontierelor. În urma acestei fracturi s-au format
două zone compacte:
• SUA ca model economic şi politic ce combină democraţia cu un fel original de liberalism
şi-a format o reţea impunătoare de parteneri şi aliaţi, dispunând de o putere militară fără precedent
(1990, bugetul militar ~ 270 MLD $). Era logic ca SUA vor practica strategie oportunistă în funcţie
de propriile interese şi variaţiile de conjunctură ale politicii sale interne;
• Al II-lea câmp l-a format ţările îngrijorate de sfârşitul războiului rece. În această zonă s-a
dezvoltat un discurs politico-strategic ce revendica multipolaritatea lumii ca fiind o stare mult mai
justă decât cea condusă de SUA şi clienţii lor. În centrul acestei lumi se grupau China şi Rusia,

118
partenerii din Asia Centrală în cadrul grupului de la Shannghai, creat în 1996. Această fractură a
lumii nu s-a consumat, procesul fiind în plină desfăşurare.

2.2. Motivaţiile integrării

a) Originile acestui continent, nume, sistem, pulsează în istorie şi sunt semnificative.
Botezul şi destinul Europei sunt determinate de o legendă interesantă. Europa este o femeie mitică.
În mitologia greacă numele său explicit semnifică „cea care se răspândeşte departe”. Fiica lui
Agenor, regele Sidonului, o fată încântătoare care se îndrăgosteşte de Zeus, care îi dăruieşte pe
lângă cei 3 copii şi continentul care-i poartă numele. Ca femeie mitică, Europa se pierde în negura
ceţurilor cretane şi este femeia de azi. Ca spaţiu geografic ea apare menţionată încă din secolul al
VIII-lea Î.H. desemnând continentul occidental pe care Helespont îl desparte de Asia. Alşi
etimologi dau alte interpretări numelui Europa, dar rămâne legenda. Dispărută mdin uz, numele de
Europa revine odată cu Renaşterea din timpul lui Carol cel Mare, acesta fiind denumit în
documentele vremii „cap venerabil al Europei”. Începând din secolul al XVIII-lea Europa
încorporează Rusia şi ţările scandinave.
b) În anii ’90 Europa, ruptă de Orient din punct de vedere geografic, religios şi politic, îşi
căuta identitatea fiind pe cale de a depăşi multe din confuziile şi zidurile despărţitoare şi susţinând
un model integrator bazat pe două sintagme:
 timpul individualismelor a trecut (bazat pe raporturile de forţă);
 adevărate identitate se făureşte împreună.
La început procesul de integrare europeană a fost determinat de:
• amintirea celor două războaie mondiale ndistrugătoare;
• dorinţa de refacere economică;
• starea de insecuritate generată de ameninţarea sovietică.
La jumătatea anilor’90 aceste motivaţii s-au stins, iar refacerea economică a fost atinsă. Se
pune atunci problema ce i-a mobilizat atât de mult pe europeni să continue proiectul de integrare
europeană? Exită două proiecte ale Europei Unite:
A. Proiectul americano-britanic, care superliberalizat, o Europă a tehnocraţilor care ar face
ca democraţiile statale să fie ridicate , în care să dicteze piaţa. Majoritatea europenilor nu doresc
acest model, acesta ar conduce la mari tulburări sociale.
B. Proiectul germano-francez, care prefigurează o Europă democratică care să aibă în
vedere:primatul politicii asupra deciziilor economice; stabilitatea socială, capacitatea de asumare a
unui viitor ecologic, suveranitate stabilă.

119
 Care sunt motivaţiile integrării?
 Pericolul globalizării care este tot mai evident şi care face să crească densitatea socială şi
relaţională a planetei şi conduce la o mondializare progresivă a proceselor culturale, economice,
politice şi militare. În faţa acestor factori Statele europene ar trebui să acţioneze în comun;
 Europa doreşte o competiţie economică cu SUA şi celelalte centre de putere şi
nicidecum o contrapondere. În acest scop o minune economică şi monetară care fiinţează încă din
anii’ 2000 care se poate sprijini pe o piaţă cu circa 400 milioane consumatori ar putea avea un
potenţial echivalent cu al SUA şi ar deveni partenerul său mondial;
 Dincolo de dimensiunile economice şi monetare se încurajează şi o variantă de integrare
politică. Astfel Europa urmăreşte dezvoltarea nucleului propriu integrat (Franţa-Germania) şi o
periferie politică flexibilă, elemente necesare unui jucător geopolitic mondial important;
 Europa doreşte un sistem de securitate propriu, bazându-se pe capacitatea NATO de a-şi
dezvolta şi adapta structurile şi strategiile. Europa consideră că NATO nu mai poate funcţiona pe
baza unei singure superputeri şi 24 de puteri dependente; Europa doreşte un NATO de tipul 1+1
(UE+SUA); în concluzie, Europa vede extinderea NATO, conectată la extinderea UE.
SUA ţi-a exprimat deseori sprijinul pentru unificarea Europei şi a susţinut cooperarea
transnaţională în Europa însă ea a acţionat în aşa fel încât în probleme politice, economice şi
militare majore să trateze individual cu statele europene şi nu cu UE.
SUA a insistat să aibă de-a face cu o singură voce în sistemul decizional european fapt ce a
condus la întărirea suspiciunii europenilor că America favorizează cooperarea între europeni atunci
când ei se lasă conduşi de americani.
Angajamentul SUA faţă de unitatea Europei este confirmat de Declaraţia Comună
Americano-Ewuropeană de la Madrid/1995. Încă SUA nu sunt pregătite să accepte urmările faptului
că Europa Unită este un partener autentic.

2.3 Proiectul european

Din 1990, Europa se schimbă într-un ritm accelerat. Se petrec lucruri care erau de
neconceput acum zece, cicncisprezece ani, afectând în mod direct viaţa cetăţenilor. De la 01. 01.
2002, 12 state ţi-au înlocuit moneda naţională cu euro, abandonând pe parcurs orice urmă de
suveranitate monetară. Fostele ţări comuniste din Europa Centrală şi de Est, conduse o bună parte
de timp şi chiar în prezent de foştii comunişti reânviaţi ca social-democraţi şi aleşi după regulile
„democraţiei burgheze” au făcut eforturi mari să intre în clubul UE şi au învăţat treptat căile şi
mijloacele de distribuţie a suveranităţii şi gestionării în comun a economiilor naţionale.
Există ţări care s-au obişnuit sţ-şi trimită reprezentanţii tineri şi dinamici în căutare de slujbe
şi de un viitor mai bun şi care nu mai pot face faţă valurilor de emigranţi iar altele cu o lungă istorie

120
de imigrări care se confruntă cu situaţia în care mase mari ale populaţiei consideră că numărul
străinilor din ţara lor a crescut peste pragul toleranţei, problemă care a devenit o politică majoră.
Aspectele interne ale securităţii naţionale se unesc tot mai mult cu cele externe şi nu va fi
departe timpul când va exista o forţă comună europeană de pază a frontierelor.
Un număr de europeni (care creşte în mod constant) îşi câştigă existenţa din fenomenul
„integrare transnaţională”. Cu alte cuvinte Europa a devenit o profesie şi mulţi profităde pe urma ei
din poziţia de consumatori, producători sau cetăţeni.
Sunt şi cetăţeni care nu înţeleg conceptul de integrare şi chiar mai rău se simt ameninţaţi de
schimbările rapide. Aceştia sunt păgubaşi sau păgubaşi închipuiţi, iar numărul lor se pare că este în
creştere, dovada fiind mişcările de protest.
Deşi sunt inventatori ai statului naţional şi ai conceptului de suveranitate care-l însoţeşte,
europenii experimentează de mai bine de cincizeci de ani o nouă ordine economică şi politică
pentru continentul lor, suveranitatea nemaifiind tratată ca un concept absolut, iar cooperarea
transnaţională a atins niveluri necunoscute în alte părţi ale lumii.
O serie de aspecte de zi cu zi a cetăţenilor europeni depinde acum de decizii luate peste
frontierele lor naţionale.
UE este pe cale de a se transforma, fenomen ce va avea un oarecare impact asupra întregului
continent. Cei doi agenţi ai transformării sunt moneda unică europeană şi lărgirea europeană
(primirea de noi membrii). În viitor şi alţi factori vor influenţa forma cnstrucţiei
europene:dezvoltarea economiei mondiale, schimbarea relaţiilor cu SUA, singura superputere
rămasă, crizele care persistă atât în Europa cât şi în vecinătatea ei, etc.
Desigur, construcţia europeană necesită şi sprijinul activ al unei mari părţi a societăţii
noastre care începe să dea tot mai mulkte semne de nerăbdare combinate cu cele de nesiguranţă.
Este posibil ca integrarea regională să fi avut un ritm mai alert decât cea europeană.
Agenda oficială a integrării poate suferi unele modificări generate de noi evenimente atât de
pe frontul extern cât şi cel intern.
Ce fel de Europă dorim? O Europă a regularizării pieţelor, a eficienţei economice, a
solidarităţii, a gestionării globalizării, a managementului noii monede unice, a exportului valorilor
comune, o Europă în care unele lucruri se fac în comun, altele separat, în care democraţia va
funcţiona la un nivel superior statului naţional (?), o Europă în care vor fi câştigători şi perdanţi.
Totul a inceput acum 55 de ani cu carbunele si otelul. Planul prezentat in anul 1950 de
ministrul francez de externe Robert Schuman a dus la crearea Comunitatii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului (CECO) compusă din Franţa, Germania Occidentală, Italia, ţările Benelux (Belgia, Olanda,
Luxemburg).

121
 Principalele caracteristici ale Planului Schuman au avut un efect de lungă durată asupra
integrării europene. A fost o încercare franceză de a rezolva o problemă germană la sfârşitul celui
de-al doilea război mondial.
Următorul pas, mai ambitios, în evoluţia acestei forme de integrare a fost făcut prin Tratatul
de la Roma în 1957, prin care s-au mai înfiinţat încă două comunităţi: Comunitatea Economică
Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomului (Euratom).
În timp ce „Euratom” s-a dovedit a fi neviabilă, CEE s-a referit cu precădere la stabilirea
unei pieţe comune, cu accentul pe eliminarea controalelor transfrontaliere in mişcarea bunurilor.
Timp de mulţi ani CEE a fost cea mai importantă organizaţie a celor şase state semnatare a
Tratatului de la Roma, care s-a ocupat de liberalizarea comerţului între membrii săi, eliminând
treptat tarifele şi cotele naţionale, şi contracarând intervenţia extinsă a guvernelor în interiorul
frontierelor naţionale.
Între 1950 şi 1973 a urmat o epocă de aur şi stabilitate monetară pentru cei şase încorporaţi
în CE (termen tot mai des folosit pentru a înlocui cele trei Comunităţi). Anul 1973 debutează cu o
uşoară recesiune dar coincide cu prima rundă de extindere şi primirea a trei noi membrii:
Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie (Ele au fost nevoite să aştepte câţiva ani din cauza votului
împotriva primirii Angliei al generalului de Gaulle – preşedintele Franţei).
Prima extindere a sporit substanţial diversitatea politică şi economică a Comunităţii
influenţând şi mediul economic internaţional. Între 1970 şi 1980 deşi căzuseră diversele bariere
politice, consensul politic intern era supus unor presiunhi tot mai evidente (şomaj, inflaţie,
divergenţe economice, divizări politice, dispute bugetare etc.).
Cea de-a doua etapă a extinderii s-a îndreptat către sud şi a fost total diferită. Cererile de
aderare ale Greciei, Portugaliei şi Spaniei au fost formulate într-un moment de criză pentru cei
nouă.
Slabe din punct de vedere economic şi fragile politic, candidatele din sudul Europei au adus
CE o nouă şi dificilă sarcină. Neputând spune nu, CE a optat pentru două runde de aderare:
- Grecia a aderat în 1981;
- Spania şi Portugalia în 1986.
Din această extindere spre sud se pot învăţa unele lecţii: prima şi poate cea mai evidentă este
că CE nu refuză cererea de aderare a nici unui stat european dar solicitanţii pot fi făcuţi să aştepte
mult şi bine. A doua lecţie este că CE/UE a căpătat un rol extrem de important, care poate acţiona
ca un catalizator în modernizarea economică şi politică a noilor membrii. A treia lecţie este că
mărirea numărului membrilor, chiar dacă aceştia sunt cei mai slabi, nu conduce neapărat la slăbirea
integrării.

122
 Doisprezece era considerat un număr potrivit existând chiar şi un consens de a ingheţa
număruil membrilor cel puţin până la desăvârşirea programului pieţei interne în 1993.
Era o strategie adecvată, necesară consolidării integrării, când anii ’90 au dat totul
peste cap.
Prăbuşirea regimurilor comuniste în estul Cortinei de Fier, deintegrarea imperiului sovietic,
unificarea Germaniei au pus în mişcare o serie de factori care au schimbat radical forma construcţiei
europene (unificarea Germaniei în 1990 a produs o miniextindere cu 17 milioane de cetăţeni în RF
Germania şi deci în CE).
Unificarea Germaniei a dus la o impoartantă schimbare a raportului de forţe care a devenit
strâns legat de unificarea Europei.
Tratatul de la Maastricht semnat la 7 februarie 1992 (intrat in vigoare la 01 noiembrie
1993) a fost cea mai serioasă revizuire a vreunui tratat european semnat la şaisprezece luni după
unificarea Germaniei. În mod paradoxal unificarea Germaniei a dus la cea mai mare criză a
Sistemului Monetar European (pentru Germania era bună şi necesară mărirea deficitului bugetar –
ca element al politicii monetare, pentru celelalte state, nu).
Pieţele au sesizat problema în timpul marii crize a ratei de schimb din 1992-1993. Acesta
este motivul pentru care UE a înfiinţat Banca Centrală Europeană, legată de îngheţarea irevocabilă a
ratei bilaterale de schimb, ceea ce a condus la adoptarea monedei unice europene.
Tratatul de la Maastricht reprezintă cea de a doua revizuire fundamentală a comunităţii
opferind un cadru juridic unic celor trei comunităţi: CECO, EURATOM, CEE.
Acest tratat a decis redenumirea Comunităţii Economice Europene (CEE) în Comunitatea
Europeană CE, transformând-o dintr-o entitate doar economică într-o uniune ce dispunea de
competenţe politice (Uniunea Europeană).
Din punct de vedere structural Tratatul de La Maastricht poate fi comparat cu un templu
dominat de un fronton şi sprijinit de trei piloni.
Tratatul de la Maastricht a reprezentat o nouă etapă de integrare europeană deoarece:
- a fixat un calendar pentru crearea monedei unice, EURO, punctul final al logisticii
procesului de construcţie a unei pieţe fără frontiere;
- a lansat noţiunea de cetăţenie europeană pentru toţi cetăţenii statelor membre prin
instituirea de noi drepturi: dreptul de vot şi la eligibilitate în cadrul alegerilor locale şi europene în
faţa mediatorului european;
- a conferit Parlamentului European noi puteri precum cea de codecizie cu Consiliul UE;
- a introdus doi noi piloni de natură interguvernamentală;
- a extins procedura de vot cu majoritatea calificată unor noi domenii;

123
 - a formulat mai multe ipoteze privind viitorul arhitecturii Uniunii. Tratatul de la Maastricht
afirmă că „orice stat european care respectă principiile fundamentale ale Uniunii (libertate,
democraţie, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale) poate cere să
devină membru al UE.

UNIUNEA EUROPEANĂ
TRATATUL DE LA MAASTRICHT
Obiectivele UE: cetăţenie europeană,
piaţă unică, integrare economică,
politică externă comună
DOMENIUL COMUNITAR
CECO, CEE, EURATOM
include piaţa interioară,
politicile economice comune
DOMENIUL
DOMENIUL POLITICII (socială, regională, agricolă,
COOPERĂRII PENTRU
EXTERNE ŞI AL a mediului, educaţională, de
AFACERI INTERNE ŞI
SECURITĂŢII COMUNE sănătate) şi Uniunea
JUSTIŢIE
Monetară.

CEI TREI PILONI AI UE

Consiliul Europei întrunit la Copenhaga (21-22 iunie 1993) a stabilit că aderarea fiecărei
ţări care îşi propune să devină membră a Uniunii Europene va avea loc după ce va fi capabilă să îşi
asume obligaţiile ce îi revin prin satisfacerea condiţiilor economice şi politice pe care le implică
aderarea. În cadrul summitului au fost definite criteriile de aderare la UE:
1. Criteriul geografic (apartenenţa geografică, economică sau culturală la bătrânul
continent);
2. Criteriul politic (dezvoltarea democratică, stabilitatea politică, supremaţia legii, apărarea
drepturilor omului, respectarea şi protecţia minorităţilor, abolirea pedepsei cu moartea).
3. Criteriul economic (existenţa unei economii de piaţă viabile, capacitatea de a face
presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei libere în interiorul Uniunii).
4. Adoptarea acquis-ului comunitar care cuprinde: Dispoziţiile tratatelor constitutive
precum şi a tuturor acordurilor care le-au modificat în timp; Regulkamentele, directivele şi deciziile
emise de instituţiile UE ca acte cu putere obligatorie precum şi celelalte acte adoptate: declaraţii,
rezoluţii, strategii comune, acţiuni comune, poziţii comune, concluzii, etc.; convenţiile
multilaterale; jurisprudenţa curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
La aceste 4 criterii de la Copenhaga, Consiliul Europei de la Madrid (1995) a mai adăugat
încă unul: 5. Criteriul capacităţii administrative de aplicare a acquis-ului comunitar.

124
  A treia extindere a UE care a avut loc la 01.01.1995 a transformat Europa celor 12 în
Europa celor 15. Ţările Asociaţiei Europene a Liberului Schimb, principalii parteneri ai UE
(Austria, Suedia, Norvegia, Finlanda) au semnat tratatele de adeziune care au fost supuse
referendumului intrând în vigoare la 01.01.1995. referendumul norvegian s-a soldat cu un rezultat
negativ (52% fiind împotrivă), Norvegia neintrând în UE.
La 17 iunie 1997 prin Tratatul de la Amsterdam şefii de stat şi de guvern ai Ue au stabilit 4
mari directive pentru consolidarea celor 3 piloni: plasarea preocupărilor privind ocuparea şi
drepturile cetăţenilor în UE; suprimarea obstacolelor din calea liberei circulaţii şi întărirea
securităţii; creearea unui mesaj care să-i permită Europei să-şi facă mai bine auzită vocea în lume;
careşterea eficacităţii arhitecturii instituţionale a UE în vederea viitoarelor lărgiri.
La 16 iulie 1997 esta adoptată „Agenda 2000-pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă”
care prezintă trei provocări supuse dezbaterii UE:
 Întărirea şi reformarea politicilor comunitare;
 Evaluarea candidaturilor de adeziune;
 Adaptarea cadrului financiar al Uniunii.
 A patra extindere a UE a fost hotărâtă la Summitul de la Luxemburg din decembrie
1997, iar negocierile cu 6 state din primul val au început la 31 martie 1998 cu: Polonia, Republica
Cehă, Ungaria, Slovenia, Estonia, Cipru. Negocierile cu statele din al doilea val au fost hotărâte la
Summitul de la Bruxelles din 15 februarie 2000 pe baza concluziilor Summitului nde la Helsinki
din decembrie 1999. Cele şase de la Helsinki au fost: Slovacia, România, Bulgaria, Lituania,
Letonia, Malta.
În cadrul Consiliului European de la Copenhaga (12-13 Decembrie 2002) are loc
încheierea negocierilor cu zece din cele 12 state care doreau să adere la UE. Astfel:
 Polonia, R. Cehă, Ungaria, Slovenia, Estonia, Cipru, Slovacia, Lituania, Letonia, Malta
vor deveni membre ale UE din 2004.
 S-a stabilit o dată ţintă pentru aderarea României şi Bulgariei în UE. Negocierile cu aceste
două state să se încheie până la sfârşitul anului 2004, iar data ţintă de aderare să fie 01.01.2007.
 S-a decis acordarea unei asistenţe de preaderare mai mare pentru România şi Bulgaria.
Pentru a recupera decalajul faţă de cele 10 state ce au intrat în UE în 2004, România va primi de la
UE 2,8 miliarde euro până în 2006 (cu priorităţi de alocare în justiţie, afaceri interne, agricultură,
dezvoltare rurală, infrastructură de transport, de mediu, coeziunea şi construcţiile instituţionale).
 României i s-a confirmat că până în 2007 va avea statut de observator în Parlamentul
European ales în 2004. La 16 Aprilie 2003, la Atena au fost semnate tratatele de aderare la UE ale
Poloniei, Cehiei, Ungariei, Slovaciei, Estoniei, Ciprului, Sloveniei, Lituaniei, Letoniei, Maltei. La
01.05.2004 cele 10 state dinb Europa Centrală şi de Est devin membre cu drepturi depline ale UE.

125
 UE a trecut de la 15 la 25 state însă, a rămas de rezolvat problema celor 3 cifre:
 Suprafaţa UE a csercut cu 34%;
 Populaţia UE a crescut cu 29%;
 Bogăţia UE a crescut cu 8%.

2.4.Constituţia europeană
Consiliul European de la Laeken (Belgia) din 14-15 decembrie 2001 a pus în discuţie trei
probleme majore:
 Aducerea cetăţenilor (a tinerilor) mai aproape de modelul şi instituţiile europene;
 Organizarea politicii şi a spaţiului politic european într-o Uniune lărgită;
 Transformarea UE într-un factor de stabilitate şi într-un model de urmat, dată fiind noua
arhitectură multicoloră a lumii.
În urma reuniunii şefii de state şi de guverne au hotărât convocarea unei CONVENŢII
privind viitorul Europei.Această CONVENŢIE pentru viitorul Europei a prezentat în cadrul
Consiliului European de la Salonic (19-20 iunie 2003) proiectul de tratat privind instituirea unei
CONSTITUŢII pentru Europa.
Cei 25 semnează la Roma la 25 octombrie 2004 CONSTITUŢIA UNIUNII EUROPENE.

3.ROMÂNIA ŞI INTEGRAREA EUROPEANĂ

Relaţiile României cu UE sunt tradiţionale fiind singura ţară din Europa de Est care a avut
un cadru juridic bine definit în relaţiile cu UE încă din anii’70. Deşi în 1984 au început negocierile
privind încheierea unui acord de cooperare economică şi comercială dintre România şi CEE aceste
negocieri au fost întrerupte datorită înrăutăţirii situaţiei politice şi au fost reluate la 22 octombrie
1990 când a fost semnat la Luxemburg „Acordul privind comerţul şi cooperarea comercială şi
economică (intrat în vigoare la 1 Mai 1991). Procesul de apropiere a României de UE a trecut prin 4
faze:
1. Iniţiativa Grupului celor 7 state puternic industrializate de ajutorare a acelor state
din Europa Centrală şi Răsăriteană prin crearea în 1989 a Programului PHARE.
România a primit ca asistenţă financiară nerambursabilă în perioada 1991-1999 suma de
1.167,56 milioane euro. Pentru perioada 2000-2006 a fost prevăzută numai prin PHARE alocarea
sumei de 242 milioane euro anual. Cumulând sumele din Programul PHARE cu cele alocate ţărilor
candidate (începând cu 2000) prin programele SAPARD şi ISPA asistenţa financiară
nerambursabilă se ridică la 650 milioane euro anual (ca valoare ne plasează pe locul II după
Polonia).

126
 2. Este marcată de încheierea Acordului European de Asociere între România şi
Comunitatea Europeană (CE) la Bruxelles, 1 Februarie 1993 şi intrat în vigoare la 1 Februarie 1995.
La 22 Iunie 1995 România depune oficial cererea sa de aderare la UE. În cursul anului 1997 statele
candidate au fost invitate să întocmească planuri riguroase de transpunere a acquis-ului comunitar şi
de îmbunătăţire a modului de aplicare a acestuia, precum şi de perfecţionare a celorlalte criterii de
aderare. România a elaborat versiuni anuale ale Programului de Aderare la UE.
3. Este delimitată prin Hotărârea Consiliului European de la Luxemburg din Decembrie 1997
de a declanşa procesul propriuzis de aderare. Toate statele candidate vor adera la uniune pe baza
aceloraşi criterii şi vor participa cu un statut egal la procesul de aderare.
4. Consiliul European de la Helsinki, Decembrie 1999, a decis ca negocierile pentru
aderare să fie începute cu cele 6 state printre care România şi Bulgaria. Deschiderea oficială a
negocierilor România-UE a avut loc în Februarie 2000 la Bruxelles. Negocierile au fost duse pe
cele 31 capitole (în care a fost structurat acquis-ul comunitar). La Summit-ul de la Bruxelles din
Decembrie 2004 a avut loc închiderea negocierilor de aderare ale României şi Bulgariei la UE. În
aprilie 2005 au fost semnate şi tratatele de aderare ale celor 2 state. Tot în cadrul acestui Summit s-a
hotărât să se înceapă mnegocierile de aderare cu Croaţia (17 Martie 2005); cu Turcia (3 Octombrie
2005). Se estimează că negocierile cu aceste state vor dura între 10-15 ani.

4.CONSECINŢELE ADERĂRII LA UE
Calitatea de membru al UE va avea in impact major asupra tuturor aspectelor vieţii
economice, politice şi sociale. Mecanismele de adoptare a deciziilor vor fi reconfigurate în sensul că
va avea loc un transfer de competenţe către instituţiile comunitare. România va participa la
complexele procese decizionale comunitare şi va reuşi să-şi promoveze mai evident interesele.
Principalele beneficii oferite de aderarea la UE:
• un climat politic şi economic stabil care ar stimula o dezvoltare durabilă;
• creşterea competititvităţii pe piaţa internă ceea ce va stimula agenţii economici autohtoni;
• dezvoltarea comerţului va stimaula economia naţională şi piaţa forţei de muncă;
• accesul sporit pe piţele de capital şi la investiţiile europene, la noile echipamente, la
„know-how-ul” managerialşi la tehnicile organizaţionale din ţările dezvoltate;
• unele oportunităţi oferite de implementarea uniunii economice şi monetare;
• întărirea securităţii naţionale prin integrarea în mecanismele PESC;
• oportunităţi de a participa la procesul de adoptare a deciziilor comunitare;
• creşterea prestigiului şi consolidarea statutului României;

127
 • dobândirea de către cetăţenii români a drepturilor decurgând din acordarea „cetăţeniei
europene”;
• perspective de perfecţionare profesională şi acces pe piaţa europeană a muncii pentru
cetăţenii români;

Concluzii
 Până în 2005 au fost patru runde de extindere, primele trei cu câte 3 membrii iar cea din
2004 cu zece membrii. Mai este de adăugat importanta extindere di 1990 când landurile răsăritene
s-au alăturat Germaniei, deci Comunităţii. Există doi candidaţi oficiali care îşi pun speranţele de
aderare în 2007 şi mai există două state invitate la negocieri: Turcia şi Croaţia.
 Motivele pentru care atât de multe ţări doresc să adere la UE sunt evidente: ele vor accesul
la pieţele europene, la fondurile publice şi private, accesul la o politică credibilă de asigurare a
securităţii şi democraţiei şi de asemenea să capete partea lor de influenţă şi prestigiu.
 Accesul la pieţe este determinant deoarece candidaţii sunt deja la fel de dependenţi de
comerţul cu UE ca şi membrii existenţi. Mare parte a liberalizărilor s-a făcut deja cu câteva excepţii,
mai ales, în agricultură. Pe parcurs, ţările candidate au înţeles că liberalizarea implică reciprocitate,
lucru care a dus la mărirea deficitului de cont curent cu UE:
 Perspectiva aderării ajută la reducerea factorului de risc pentru investitorii străini însă în
acelaşi timp solicită adoptarea de standarde costisitoare precum cele sociale sau de mediu, mai ales
pentru ţările care se găsesc la un nivel scăzut de dezvoltare economică. Aderarea va avea mult de
lucru cu slabele resurse administrative şi mai mult ca sigur, va determina exodul de inteligenţă.
 Aderarea la UE este percepută de populaţie ca o opţiune puternic legată politic de
consolidarea democreţiei, de apărarea păcii şi securităţii.
 Sigur că extinderea înseamnă, în primul rând, o investiţie în democraţie, securitate şi
prosperitate. Dar pentru viitorul imediat, extinderea nva costa bani, va ameninţa interese, va
influenţa deciziile, va îngreuia administrarea UE şi va solicita reforme dureroase. O uniune cu 25 de
membrii diferă în multe aspecte cu cea formată din 15 membrii. Noii admişi precum şi noii
candidaţi caracterizează prin niveluri nscăzute de dezvoltare economică şi prin experienţă de
guvernare democratică redusă.
 Câştigul economic potenţial este adesea exagerat. Noile state integrate nu sunt nici pe
departe catalizatori ai economiei UE. Economiile acestora depind de o serie de factori politici şi
economici iar convergenţa economică nu este un proces automat.
128
  Pentru piliticieni procesul de extindere pare un lucru uşor de vândut electoratului sub
aspectul beneficiilor şi mai puţin al costurilor. Şi cum vremurile nu sunt deloc favorabile unor
previziuni politice (vizionarism politic), majoritatea oamenilor politici îngroaţă numărul populiştilor
care încearcă să adune capital politic pe şansele integrării.
 Sprijinul politic pentru extindere în cadrun UE-25, nu prea este foarte puternic şi nici
însoţit de entuziasme populare şi dacă acest proces va continua să regreseze ar putea dăuna
celorlalte runde ale extinderii.
 Relaţia UE cu SUA, pornind de la chestiuni comerciale la apărare, este şi va fi crucială. Ea
s-a născut pe timpul Războiului rece şi s-a amplificat după decesul imperiului sovietic. UE îşi
doseşte o reaşezare a relaţiilor cu SUA pe scena internaţională în ce priveşte reorganizarea NATO,
relaţiile cu Rusia, operaţiunile de menţinere a păcii, Conflictul din Orientul Mijlociu şi Curtea
Internaţională de Justiţie. Se pune problema ce răspuns va da SUA? Prăpastia dintre posibilităţile
militare ale celor două ţărmuri ale Atlanticului n-a fost niciodată aşa de mare. Această diferenţă
între capacităţile militare, împreună cu eliminarea vechii ameninţări sovietice ar putea duce la
scoaterea din uz a NATO.
 Fragilitatea unităţii europene în probleme importante de politică externă s-a reconfirmat
odată cu războiul din Irak. Europenii au fost profund divizaţi sub presiunea puternică de a-i urma pe
americani. Toate acestea sunt probleme incomode pentru viitorul european.

129
 CURSUL 8

REGIONALIZARE ŞI FEDERALIZARE
ÎN EUROPA

După 1990,statele foste comuniste au efectuat unele schimbări de

structură care să creeze factori decizionali la nivel regional şi local.
Autorităţile locale au pus în aplicare un set de măsuri care să limiteze
efectele sistemului centralizat şi să plaseze autoritatea, în mod progresiv,
pe umerii unor puternici agenţi locali.
P. Mandu

PLANUL CURSULUI

CUPRINS

1. REGIUNE, REGIONALIZARE, REGIONALISM, FEDERALIZARE

2. EUROREGIUNI
3. DEZVOLTERE REGIONALĂ ÎN ROMÂNIA
4. REGIONALIZARE ETNICĂ

Obiectivele cursului : însuşirea şi înţelegerea corectă a conceptelor; cunoaşterea evoluţiei

istorice a procesului euro – regional în Europa; identificarea unor posibile soluţii avantajoase pentru

130
optimizarea procesului cooperării transfrontaliere; înţelegerea factorilor care generează fenomenul
de regionalizare etnică; desprinderea unor idei de bază privind conţinutul politicilor regionale în
România după 1989.

Bibliografia recomandată:
-Planul Naţional de Dezvoltare 2006 – 2009, Ministerul Integrării, Direcţia Generală Politici
şi Programe de Dezvoltare Regională,Guvernul României, 2006
-Cursul 8 de geopolitică

1.REGIUNE, REGIONALIZARE, REGIONALISM, FEDERALIZARE

Regiunea este considerată ca şi un binom spaţiu-grup uman şi care reprezintă un intermediar
între colectivitatea locală şI stat. Dezvoltarea unui element sau a altuia din acest binom conduce la
două abordări: una a regionalizării care insistă asupra spaţiului în sensul organizării şi amenajării lui
iar cealaltă fiind a regionalismului ce insistă asupra grupului, a comunităţii, în sensul identificării şi
acţiunii sale. Ideea de regiune este destul de ambiguă. Consiliul Europei a considerat regiunea ca
fiind “un interval de dimensiune medie susceptibil de a fi determinat geografic şi care este
considerat ca şi omogen”. În ceea ce priveşte UE, aceasta a dat o definiţie cu un caracter mai
degrabă administrativ pentru regiune ca fiind „eşalonul imediat inferior celui al statului”. În
momentul actual UE consideră nivelul regional ca fiind un nivel administrativ care îşi are locul în
ierarhia administrativă a statelor membre pe o poziţie imediat inferioară celui central. Evident, la
momentul oportun trebuie să se facă o delimitare între statele unitare şi statele federale în care de
exemplu nivelul central este considerat cel federal şi prin urmare regiunea în acest caz este „land”-
ul (de exemplu în Germania). În Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice (NUTS) fiecare stat
membru are în componenţa sa trei tipuri de unităţi administrativ-teritoriale (UAT) ce sunt plasate pe
nivele ierarhice în funcţie de dimensiunea teritoriului: nivelul localităţii, nivelul departamental /
judeţean şi nivelul regional.
Adunarea Regiunilor Europei (ARE) a definit regiunile ca fiind „entităţi politice de nivel
inferior statului, care dispun de anumite competenţe exercitate de un guvern, care la rândul lui este
responsabil în faţa unei adunări alese în mod democratic”. Din acest punct de vedere în România se
manifestă următorul paradox: conform definiţiei date de ARE judeţul este regiune în sensul că
dispune de un Consiliu Judeţean (adunare aleasă prin vot direct) al cărui preşedinte exercită funcţia
de şef al executivului din zonă. Pe de altă parte, conform accepţiunii date de UE regiunii, judeţul
este o unitate mai mică, comparabilă cu NUTS 3 iar cele 8 regiuni de dezvoltare (similare cu NUTS
2) nu sunt regiuni conform accepţiunii Consiliului Europei.

131
 De altfel, în raportul de ţară pe anul 2001 redactat de Comisia Comunităţilor Europene la
Capitolul 21 intitulat „Politică regională şi coordonarea instrumentelor structurale” se face remarcă
că „nu se pot raporta avansări în ceea ce priveşte organizarea teritorială”. În ceea ce priveşte
statisticile regionale sunt necesare în continuare eforturi pentru a le aduce la nivelul cerut de
planificarea politicii regionale şi de programarea ei. În „Programul de guvernare 2001-2004”
redactat de către actualul guvern, în Capitolul 9 intitulat „Reforma administraţiei publice centrale şi
locale. Dezvoltarea regională” la paragraful 9.1.8. se precizează,....pregătirea condiţiilor pentru
organizarea administrativ-teritorială în conformitate cu standardele UE”.
Din punct de vedere legislativ dezvoltarea regională în România a fost abordată prin
prevederile legii L 151 / 1998 ce defineşte cele 8 regiuni de dezvoltare posibile viitoare U.A.T.-uri
de tip NUTS 2.
Regionalizare
Regionalizarea are o traiectorie descendentă, spre deosebire de regionalism, şi care se referă
în general la proceduri şi sensuri strict instituţionale. Prin regionalizare se înţelege în general
crearea unui nivel nou în organizarea teritorială a statului. Noile instituţii create pot să difere în ceea
ce priveşte organismele, competenţele şi puterile regiunii dar ele se suprapun întotdeauna
instituţiilor locale existente. Punctul de plecare al regionalizării îl constituie existenţa unor
dezechilibre regionale din punct de vedere al dezvoltării economice şi sociale şi conştientizarea
reducerii acestora. Ultima etapă a procesului regionalizării îl reprezintă crearea instituţiei regionale
ce este marcată de obţinerea puterii de decizie. Din punct de vedere al tipurilor de regionalizare se
disting:
a) regionalizarea fără crearea unui nivel regional;
b) descentralizarea regională;
c) regionalizarea politică (regionalismul instituţional)
Se pot clasifica şi statele federale într-unul sau în altul din aceste tipuri. Fiecărui din aceste
tipuri îi corespund noţiuni diferite ale regiunii. În cadrul ordinii constituţionale a unui stat unitar
descentralizarea regională obţine în primul rând o vocaţie esenţial economică. De remarcat că la ora
actuală singura ţară ex-comunistă din spaţiul central european unde regionalizarea a ajuns într-un
stadiu final îl reprezintă Polonia care în urma reformei administrative demarată în 1997 a redecupat
teritoriul administrativ în comune, departamente şi regiuni. La ora actuală există 16 regiuni în
adevăratul sens al cuvântului, având un consiliu regional ales şi competenţe şi resurse financiare
stabilite prin lege. Concluzionând, putem spune că regionalizarea are de regulă misiunea de a
echilibra repartiţia bogăţiilor naţionale prin tendinţa de ridicare a nivelului de dezvoltare socio-
economică a zonelor mai puţin dezvoltate.
Regionalismul

132
 Regionalismul reprezintă un curent politic sau ideologic a cărui sens de mişcare este de jos
în sus în raport cu cele 3 faze ale procesului regional. El porneşte de la ideea că regiunea se
defineşte de către un ansamblu de caracteristici umane, culturale, lingvistice sau altele, care justifică
crearea unui organism politic căruia să-i fie recunoscută o autonomie mai puţin sau mai mult
extinsă. El reprezintă conştientizarea unor interese comune şi aspiraţia colectivităţii locale de a
gestiona aceste interese. În particular, comunitatea regională, conform principiului subsidiarităţii, se
consideră mai capabilă de a rezolva o serie de probleme ce o privesc în comparaţie cu statul,
considerat ca fiind prea îndepărtat şi prea mare. Cu alte cuvinte, se impută statului existenţa unui
model unitar ce estompează şi chiar elimină o serie de particularităţi regionale. De remarcat că
regionalismul nu apare numai din conştientizarea dezechilibrelor regionale, din subdezvoltare
regională, ci mai ales din conştientizarea nedezvoltării socio-culturale.
Statul federal şi regionalizarea
Există tendinţa de a opune forma statului federal statului naţiune (în sensul dat de Herder).
Se consideră că federalismul este mijlocul prin care se face dreptate, în cadrul organizării statale,
particularităţilor regionale ce pot fi de natură culturală, lingvistică, prin acordarea unei largi
autonomii politice. În realitate federalismul şi regionalismul definesc realităţi politice diferite. Statul
federal rezultă întotdeauna dintr-o unitate de state şi fiecare din aceste state reprezintă el însuşi o
entitate politică, nu neapărat omogenă. Istoria statelor federale a demonstrat că formarea lor a fost
un mod de integrare naţională. Statele federale reprezintă ele însele state-naţiuni ca de exemplu
Elveţia, SUA sau Germania. Sin contră, nu există nici un exemplu multinaţional unde federalismul
să elimine tensiunile care ameninţau existenţa sa. De exemplu URSS, Iugoslavia şi Cehoslovacia nu
au strălucit ca şi exemple de state federale pentru că federalismul a fost artificial, acesta durând
atâta timp cât regimul comunist a mascat slabul nivel de integrare naţională de sub tutela statului.
Prin urmare, federalismul şi regionalizarea corespund la două modele de organizări instituţionale
care pot intra în combinaţii diferite în funcţie de istoria şi de condiţiile particulare ale fiecărei ţări.
Se poate spune că regionalismul se exprimă într-un stat federal. Naşterea entităţilor federate
autonome reprezintă un fenomen care se regăseşte în Belgia cât şi în alte state europene ce au creat
entităţi dispunând de autonomia necesară pentru exprimarea identităţii lor culturale, lingvistice,
religioase, etc. (Spania, Elveţia). Într-un stat federal ca şi într-un stat unitar, regionalismul
instituţional reflectă slăbiciunile integrării la nivel naţional iar regionalizarea politică poate să
conducă la federalism cum s-a produs deja în Belgia şi cum s-ar putea produce în Spania şi în Italia.
De remarcat că acest tip de federalism diferă de federalismul clasic, care s-a manifestat în urma unei
voinţe de unitate şi care a fost un mod particular de integrare naţională. Există aici o dinamică
centrifugă care este la originea soluţiei federale şi care nu are altă soluţie decât cea federală. Este
interesant de remarcat că în momentul apariţiei Legii 151 / 1998, în urma unui studiu finanţat de

133
Uniunea Europeană „Carta verde a dezvoltării regionale în România” scopul principal şi declarat
era cel al reducerii disparităţilor regionale şi facilitarea accesului la fondurile structurale de
coeziune socială. Într-un viitor, dacă cele 8 regiuni de dezvoltare îşi dovedesc valenţele superioare
de organizare a amenajării teritoriului şi în general de dezvoltare socio-economică durabilă, ele ar
putea constitui noi unităţi administrativ-teritoriale. Evident că şi aici pot apărea discuţii pentru că,
modul de definire al unora dintre cele 8 regiuni, nu a ţinut neapărat cont de specificităţi locale
accentuate.

2. EUROREGIUNI
Apariţia fenomenului euro-regional în Europa
Apărut în Europa în strânsă legătură cu evoluţia autonomiei locale şi a regionalizării,
fenomenul de colaborare în cadrul euroregiunilor constă în crearea unor legături directe între
regiuni şi comunităţi aflate de o parte şi de alta a frontierelor de stat, în virtutea competenţelor
autorităţilor locale, aşa cum sunt ele definite în legislaţia naţională.
În Europa de vest, ele funcţionează eficient, avantajele unor asemenea forme de cooperare
fiind de necontestat: dinamizarea relaţiilor economice şi comerciale între părţile membre;
favorizarea schimburilor culturale, artistice şi ştiinţifice, a contactelor între persoane şi colectivităţi
umane; cooperarea în domeniul ecologiei, asigurarea unor sisteme rapide şi eficiente de comunicaţii
şi transport, dezvoltarea relaţiilor transfrontaliere în diverse domenii. Un rol catalizator în
dezvoltarea euroregiunilor îl reprezintă alocarea de către Uniunea Europeană şi alte organisme
financiare internaţionale a unor sume considerabile destinate încurajării investiţiilor şi programelor
de cooperare în astfel de euroregiuni.
Iniţiative în domeniul cooperării transfrontaliere sub forma euroregiunilor
Condiţiile pentru dezvoltarea optimă a unei euroregiuni sunt considerate a fi echilibrul
economic minimal, unitatea de limbă şi cultură şi aceeaşi moştenire istorică. Plecând de la aceste
criterii, o serie de instituţii europene au promovat dezvoltarea euroregiunilor.
Trebuie menţionat în primul rând, rolul Consiliului Europei prin documentele sale în materie
de cooperare transfrontalieră, precum şi prin activitatea Conferinţei Permanente a Puterilor Locale
şi Regionale ale Consiliului Europei (înfiinţată în 1975) şi transformată în 1994 în Congresul
Puterilor Locale şi Regionale din Europa.
Tot în 1975, Comunitatea Europeană a lansat două instrumente de politică regională, unul
financiar şi unul politic: Fondul European de Dezvoltare Economică şi Regională (FEDER) şi
Comitetul de Politică Regională (CPR). Prin scopul lor de sprijinire a regiunilor aflate sub media
comunitară ca nivel de dezvoltare acestea se plasează într-o optică esenţialmente economică.

134
 Modelul de colaborare în cadrul euroregiunilor este susţinut de UE ca pe un exerciţiu
anterior aderării la UE a ţărilor participante şi ca un micro-experiment pentru implementarea unor
relaţii de natură comunitară între regiuni din statele candidate.
Proiectele avansate la nivelul Uniunii Europene pentru euroregiuni sunt finanţate prin
intermediul fondurilor structurale, în cadrul programului INTERREG (sprijinirea cooperării
transfrontaliere, transnaţionale şi interregionale, precum şi a unei dezvoltări armonioase şi
echilibrate a întregului spaţiu comun), precum şi prin fonduri publice ale comunităţilor locale şi prin
fonduri private (fundaţii, ONG_uri, întreprinderi, etc.). De asemenea, pentru proiectele la care
participă şi ţări candidate la aderarea la UE sunt alocate fonduri prin intermediul programului
PHARE-CBC (cross border cooperation).
Deşi atât Consiliul Europei, cât şi Uniunea Europeană sunt implicate în dezvoltarea
politicilor regionale, trebuie remarcată diferenţa de orientare a celor două instituţii în acest
domeniu. Astfel , dacă politica regională a UE are mai ales o finanţare economică, Consiliul
Europei acordă o importanţă deosebită conservării patrimoniului cultural specific fiecărei regiuni,
dialogului între culturi, grupuri etnice şi religii, precum şi dezvoltării instituţionale.
În cadrul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, o dată cu inaugurarea Grupului
de lucru pentru Democraţie şi Cooperare Transfrontalieră din cadrul Mesei de lucru (Bruxelles, 16
aprilie 2003), s-a creat un nou instrument instituţional pentru realizarea fluxului sistematic de
informaţii de interes, precum şi asigurarea unui schimb de opinii, cu participarea donatorilor, a
beneficiarilor şi a agenţiilor de implementare a proiectelor euroregiunilor.
Obiective şi activităţi în acest domeniu au avut şi alte structuri regionale. Astfel, Iniţiativa
Central Europeană (ICE) are un grup de lucru pe această temă, în luna octombrie 2003 urmând să
organizeze, la Craiova, o Conferinţă Internaţională asupra cooperării transfrontaliere. Totodată, prin
Declaraţia de la Belgrad, adoptată la încheierea celei de-a VI-a Reuniuni a şefilor de stat şi de
guvern ai ţărilor participante la SEECP (9 aprilie 2003), se reafirmă voinţa de a depune noi eforturi
pentru „dezvoltarea euroregiunilor şi a altor forme de colaborare transfrontalieră”.
„Fondul Balcanic pentru democraţie” (The Balkan Trust for Democracy), în valoare de 25
de milioane de dolari, lansat recent de German Marshall Fund SUA, va susţine şi proiecte de
cooperare transfrontalieră. Modelul euroregional a favorizat o colaborare activă a ţărilor din Europa
Centrală şi de Sud-Est într-un asemenea cadru, fiind îmbrăţişat şi de România prin participarea,
până la acest moment, la constituirea şi dezvoltarea cooperării în formatul a nouă euroregiuni.

Participarea României la cooperarea regională în cadrul euroregiunilor

Cadrul legislativ

135
 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului (OUG) nr. 120/1998 pentru ratificarea de către
România a Convenţiei-cadru europene asupra cooperării transfrontaliere a colectivităţilor sau
autorităţilor teritoriale, adoptată la Madrid, la 21 mai 1980, constituie cadrul legislativ de
desfăşurare a acţiunilor de cooperare transfrontalieră de către autorităţi şi comunităţi locale din ţara
noastră.
Totodată, România este parte la Carta europeană a autonomiei locale, adoptată la
Strasbourg, la 15 octombrie 1985, şi ratificată de ţara noastră prin legea 199/1997.
Conform prevederilor Conferinţei de la Madrid, cooperarea transfrontalieră vizează întărirea
şi dezvoltarea raporturilor de vecinătate între colectivităţi sau autorităţi teritoriale ce depind de două
sau mai multe părţi contractanta, precum şi încheierea de acorduri şi înţelegeri utile în acest scop.
Colectivităţile, autorităţile sau organismele desemnate să exercite funcţiile regionale sunt, potrivit
legislaţiei române, consiliile judeţene şi consiliile locale.

Euroregiunea Carpatică
A luat fiinţă oficial cu ocazia reuniunii de la Debreţin (14 februarie 1993) a miniştrilor de
externe şi a reprezentanţilor administraţiilor locale din Polonia, Ucraina şi Ungaria, prilej cu care au
fost adoptate documentele elaborate de Comitetul pregătitor (Mihalovce, 23-25 noiembrie 1992).
România a aderat la Euroregiunea Carpatică, la 29 aprilie 1997, prin judeţele Bihor,
Botoşani, Maramureş, Satu Mare şi Sălaj. Din iulie 1999, respectiv noiembrie 2000, au calitatea de
membru al Euroregiunii şi judeţele Suceava şi Harghita. Slovacia a devenit membru al Euroregiunii
la 25 noiembrie 1999.
Euroregiunea Carpatica funcţionează în baza Acordului privind înfiinţarea unei asocieri
inter-regionale „Euroregiunea Carpatică” şi Statutului Asociaţiei Inter-regionale „Euroregiunea
Carpatică”, aceasta din urmă făcând referire la Convenţia-cadru nr. 106/1980 a Consiliului Europei.
Euroregiunea acoperă o ari geografică de 161.192 km2, cu o polpulaţie de peste 16 milioane
de locuitori şi cuprinde, în momentul de faţă, 5 judeţe din Ungaria, 9 judeţe din Slovacia, 4
voievodate din Polonia, 4 regiuni din Ucraina (inclusiv Cernăuţi) şi 7 judeţe din România ca
membri cu drepturi depline.
Proiecte realizate şi activităţi desfăşurate în cadrul Euroregiunii
• Implementarea constantă a unor programe din diverse domenii în regiunile frontaliere;
• Organizarea anuală a unor conferinţe, simpozioane, reuniuni ale oamenilor de afaceri cu
caracter internaţional în vederea soluţionării unor probleme comune şi atingerii unor obiective în
domenii ca: economie, cultură, ştiinţă, protecţia mediului;
• Înfiinţarea în 1994, a Asociaţiei Universităţilor din Euroregiunea Carpatică;

136
 • Organizarea cu regularitate a unor întâlniri între biblioteci, muzee, arhive, birouri de
statistică;
• Organizarea de târguri internaţionale;
• Întâlniri între companiile naţionale de transport;
• Realizarea unei hărţi turistice a euroregiunii;
• Deschiderea unor puncte de trecere a frontierei între statele membre ale euroregiunii;
• Începerea lucrărilor de reconstrucţie a podului peste Tisa, între România şi Ungaria, la
Zahony (Ungaria);
• Obţinerea statutului de membru al Asociaţiei Regiunilor Frontaliere Europene;
• Cooperarea cu alte organizaţii internaţionale, cum ar fi Comisia Pentru Economie a
Naţiunilor Unite sau Euroregiunea Maas-Rin;
• Proiectul de cooperare Euroregiunea Carpatică-Euroregiunea Maas-Rin (Olanda-
Germania-Belgia) a fost pregătit de Euroregiunea Maas-Rin şi lansat la începutul anului 1998.
Printre obiectivele sale se numără realizarea unui schimb de experienţă în domenii de interes pentru
ambele structuri de cooperare şi îmbunătăţirea infrastructurii tehnice a Secretariatului Euroregiunii
Carpatice şi a secretariatelor naţionale;
• Unul dintre rezultatele importante ale colaborării în acest format îl reprezintă elaborarea
unui Concept de dezvoltare a Euroregiunii Carpatice. De asemenea, s-a realizat un proiect comun în
domeniul mediului, prima etapă fiind finalizată în România, faza a doua urmând a desfăşura în
Olanda;
• S-a organizat de către Uniunea Partea Română a Euroregiunii Carpatice, în perioada 22
iulie -4 august 2002, la Baia Mare „Zilele culturii în Euroregiunea Carpatică”. Manifestarea a inclus
în program : o tabără internaţională de pictură, o expoziţie de artă plastică, un salon de carte, un târg
de artizanat, un simpozion cu tema „Interferenţe culturale în Euroregiunea Carpatică”, un concurs
gastronomic, precum şi un festival folcloric.

Euroregiunea „Dunăre-Criş-Mureş-Tisa” (DCMT)

Cooperarea în acest format îşi are originile în Acordul de cooperare bilaterală între Timiş
(România) şi Csongrad (Ungaria), Protocolul de Cooperare Regională Dunăre –Mureş-Tisa fiind
semnat în 1997. Un an mai târztiu, a fost schimbată denumirea acestei forme de colaborare în
Cooperarea Regională Dunăre-Criş-Mureş-Tisa, iar în 2000 a fost deschis un Birou permanent al
cooperării la Szeged (Ungaria).
Dintre proiectele realizate până în prezent, se evidenţiază:
• construirea unui punct de trecere a frontierei între Timiş şi Csongrad;

137
 • conceperea unei strategii de dezvoltare economică regională;
• editarea unei reviste comune „Euroregio”;
• organizarea, începând cu mai 1997 (la Timiş), a „Zilelor DCMT”.
Sunt în curs de implementare o serie de proiecte de interes pentru partea română, cum ar fi:
• realizarea infrastructurii punctului de trecere a frontierei Cenad-Kiszombor-se
preconizează trecerea la faza a doua a lucrărilor, fondurile fiind asigurate prin programul PHARE
CBC RO_HU 2000;
• reabilitarea canalului Bega. Studiul de frezabilitate a fost finalizat cu sprijinul guvernului
olandez. Se apreciază că, după transformarea Canalului Bega într-o cale navigabilă de clasa II-III,
va fi posibilă conectarea sa la Culoarul Dunăre-Rin-Main;
• reabilitarea liniei de cale ferată Szeged (Ungaria)-Kikinda /Serbia şi Muntenegru) –
Timişoara (România) – Proiectul, care prezintă importanţă pentru revitalizarea legăturilor locale,
presupune refacerea unei linii de cale ferată istorice, precum şi a nodului de cale ferată de la Szeged
şi construirea unui pod;
• protejarea mediului în zona lacului Surduc, reabilitarea infrastructurii rurale şi
introducerea zonei în circuitul turistic internaţional – Proiectul este recomandat spre finanţare în
cadrul programului PHARE Infrastructură 2001, valoarea finanţării ridicându-se la 4,5 milioane.
Faza operaţională a acestui proiect a fost prevăzută pentru anul 2005;
• Centrul de agrement şi tratament balnear Buziaş-Proiectul urmăreşte reabilitarea băii
termale din Buziaş, în paralel cu proiectul de reabilitare a băii termale din localitatea ungară Mako.
Finanţarea proiectului s-a făcut cu fonduri PHARE şi a costat 2,7 milioane euro;
• Autostrada Lugoj-Timişoara-Nădlac, prelungită până la Szeged, care va conecta vestul
ţării cu coridorul paneuropean IV. Proiectul a fost inclus în Acordul de Cooperare semnat la 23 mai
2001, la Timişoara de către reprezentanţii Consiliului Judeţean Timiş, ai Adunării Generale
Csongrad şi ai Consiliului Executiv al Provinciei Autonome Voivodina.
• La nivelul părţii române, se intenţionează efectuarea demersurilor pentru deschiderea unui
punct de trecere a fronierei la Triplex Confinium - punctul în care se întâlnesc frontierele României,
Ungariei şi Serbiei şi Muntenegrului.

Asociaţia de colaborare transfrontalieră „Dunărea 21”

Documentele de înfiinţare a „Asociaţiei de colaborare transfrontalieră Dunărea 21” au fost
semnate la 18 ianuarie 2002, la Vidin, de către primarii oraşelor Calafat, Vidin şi Zaicear. Cuprinde
aşezări urbane şi rurale riverane Dunării, din România (oraşul Calafat, comunele Poiana Mare,
Cetate şi Ciupercenii Noi), Bulgaria (oraşul Vidin şi localităţile Rujniti, Macriş, Lom, Kula,

138
Dimovo şi Novo Selo) şi R.F. Iugoslavia (oraşul Zaicear şi localităţile Sokobania, Kladovo, Bolivat,
Kniajevat, Bor, Negotin şi Madanpec).
Sunt avute în vedere cu prioritate:
• construirea unei conducte de gaze care să lege localităţile Calafat, Vidin şi Zaicear;
• proiecte destinate protecţiei mediului;
• deschiderea de centre de informaţii pentru afaceri;
• realizarea unei zone de comerţ liber;
• organizarea de târguri;
• reabilitarea străzilor, a sistemelor de aprovizionare cu energie termică, a sistemelor de
canalizare şi alimentare cu apă ale localităţilor componente ale euroregiunii.

Euroregiunea „Giurgiu-Ruse”
Înfiinţată prin Convenţia semnată de primarii municipiilor Giurgiu şi Ruse la data de 23
aprilie 2001, la Giurgiu, înregistrată ulterior la Consiliul Europei, Euroregiunea Giurgiu-Ruse
cuprinde Primăria Giurgiu, Primăria Ruse şi organizaţia nonguvernamentală Agenţia municipală
energetică din Ruse, populaţia aferentă fiind de 270.000 de locuitori. La întâlnirea primarilor, din
luna iunie 2002, au fost aprobate pentru evaluare şi implementare o serie de proiecte comune,
privind:
• tratarea apelor uzate din cele două oraşe prin staţii de epurare realizate în paralel sau prin
construirea unei staţii comune; reducerea emisiilor în activitatea de încălzire a celor două oraşe
(realizată prin centrale termoelectrice pe cărbune);
• amenajarea falezei pe cele două maluri ale Dunării;
• elaborarea strategiei de dezvoltare durabilă a euroregiunii pe termen mediu şi lung.

Euroregiunea „Dunărea de Sud”

Creată în martie 2001, Euroregiunea cuprinde sociaţii de cooperare transfrontalieră din
România şi Bulgaria. Din partea română, sunt membrii ai Euroregiunii: Asociaţia Dunărea de Sud,
formată din consiliile locale ale municipiilor Alexandria, Turnu Măgurele, Roşiorii de Vede şi
Zimnicea (judeţul Teleorman), iar din partea bulgară, Asociaţia „Evroregion Dunav Jug”.
Euroregiunea are centru la Sviştov (Bulgaria).

Euroregiunea „Danubius”

139
 Creată în 2002, la iniţiativa Consiliului judeţean Giurgiu şi Primăriei Ruse, Euroregiunea
Danubius este o asociaţie care cuprinde judeţul Ruse, din partea bulgară şi judeţul Giurgiu şi unele
localităţi din acest judeţ, din partea română.

Euroregiunea „Dunărea de Jos”

Urmare a demersului autorităţilor locale şi regionale din România, Republica Moldova şi
Ucraina şi datorită evoluţiei pozitive a relaţiilor dintre cele trei state, la începutul anului 1997 a fost
lansat, de către România, proiectul cooperării transfrontaliere: „Euroregiunea Dunărea de Jos”.
Proiecte prioritare:
• definitivarea statutului şi înfiinţarea zonei economice libere Galaţi-Giurgiuleşti-Reni;
• crearea unui centru cultural românesc la Izmail;
• studiul navigaţiei pe Dunăre (braţul Chilia, braţele şi canalele existente la nord de Chilia);
• elaborarea unui studiu privind dezvoltarea resurselor piscicole, cu luarea în consideraţie a
posibilităţilor de prelucrare oferite de fabrica de conserve de la Tulcea;
• finalizarea lucrărilor de modernizare a punctului de trecere cu bacul Tulcea-Izmail;
• înfiinţarea unor noi puncte de frontieră: Tulcea-Izmail şi Isaccea-Cartal (Orlovca).

Euroregiunea „Prutul de Sus”

Ideea înfiinţării acestei euroregiuni a fost înscrisă, la iniţiativa părţii române, în Tratatul
privind relaţiile de bună vecinătate şi colaborare între România şi Ucraina, semnat la 2 iunie 1997,
urmând a cuprinde judeţele Botoşani şi Suceava din România, Bălţi şi Edineţ din R.Moldova şi
regiunea Cernăuţi din Ucraina.
Dintre activităţile desfăşurate, pot fi menţionate:
• organizarea de conferinţe ştiinţifice internaţionale pe probleme legate de relaţiile
interetnice şi protecţia mediului;
• schimb de experienţă în domeniul administrativ, social-economic, cultural;
• adoptarea şi aplicarea, începând cu 1 iulie 2001, a Hotărârii Consiliului Euroregiunii
privind anularea taxelor şi plăţilor la trecerea frontierelor de stat de către persoanele fizice şi
juridice care locuiesc sau sunt înregistrate pe teritoriul Euroregiunii;
• identificare şi începerea derulării proiectelor comune ale euroregiunii privind asigurarea
dezvoltării social-economice durabile şi creşterea nivelului de securitate tehnico-ecologică în sensul
hotărârilor Summitului „Mediul şi dezvoltarea durabilă în regiunea Carpato-Dunăreană” (Bucureşti,
2001);

140
 • stabilirea parteneriatului cu unităţi administrativ-teritoriale din ţări membre ale Uniunii
Europene (ex. Landul austriac Carinthia, regiunea Schwaben/Germania şi Departamentul Francez
Mayenne);
• au fost înaintate Preşedinţilor şi Guvernelor României, R. Moldova şi Ucrainei, hotărârile
Consiliului Euroregiunii privind crearea condiţiilor necesare pentru dezvoltarea în continuare a
colaborării transfrontaliere cu participarea partenerilor europeni. Un accent deosebit a fost pus pe
refacerea comunicaţiilor transeuropene feroviare şi rutiere pe traseul Suceava-Cernăuţi-Lvov-
Varşovia-Gdansk;
• acordarea de asistenţă tehnică şi financiară de către Guvernul român şi Consiliul judeţean
Suceava pentru construirea unei şcoli moderne în localitatea Crasna, raionul Starojineţ, unde
populaţia este majoritar română - inaugurarea şcolii a avut loc la 1 septembrie 2002.
Proiecte pe termen scurt şi mediu:
• realizarea unor programe comune de monitorizare şi evaluare a calităţii apelor râului Prut;
• optimizarea exploatării Nodului hidrotehnic Stânca-Costeşti;
• armonizarea metodologiilor de prognoză meteorologică şi hidrologică în bazinele râurilor
Tisa, Prut şi Siret;
• modernizarea punctelor vamale la frontierele dintre cele trei state;
• crearea traseului turistic „Prutul de Sus”;
• refacerea podului Rădăuţi-Prut Lipcani;
• crearea unui sistem informaţional între Camerele de Comerţ şi Industrie din cadrul
euroregiunii;
• înfiinţarea unei bănci comerciale pentru membrii Euroregiunii;
• modernizarea unor drumuri de legătură între membrii euroregiunii; dezvoltarea unor
coridoare transfrontaliere feroviare şi rutiere;
• asigurarea alimentării cu apă, canalizare şi epurare în localităţile limitrofe râului Prut.

Euroregiunea „Siret-Prut-Nistru”
Ca urmare a unei iniţiative comune a consiliilor judeţene respective din România şi
Republica Moldova, la 18 septembrie 2002, la Iaşi, a fost semnat Protocolul cooperării
transfrontaliere a Euroregiunii „Siret-Prut-Nistru”,care include judeţele Iaşi, Vaslui şi neamţ din
România şi, respectiv, Chişinău, Ungheni şi Lăpuşna din R. Moldova. În cadrul acestei Euroregiuni,
o atenţie deosebită este acordată colaborării la nivel administrativ local în domeniile economic,
cultural, al învăţământului şi al protecţiei copilului.

141
 3. REGIONALIZARE ETNICĂ
Globalizarea şi etnia
Specialiştii în geopolitică au pus în evidenţă faptul că, „odată cu fenomenul globalizării, se
manifestă şi fenomenul complementar şi contradictoriu al proliferării etnopolitice, adică
resuscitarea „politicilor etnice”, care împing spre „segregări”, enclave, etnocratism, legiferări
etnopolitice precum „legea statutului maghiarilor „ (Bădescu I, Mihăilescu I, Sava N.I,2003).
Sociologul Ilie Bădescu, se întreabă, împreună cu A.D. Smith, de ce sunt reiterate cu atâta forţă
procese precum „fragmentarea etnică” şi „redeşteptarea naţionalismului separatist”. Ce semnificaţii
au ele în pragul acestui timp şi din ce cauză, s-au reaprins flăcările naţionalismului, acum când au
trecut 60 de ani de la „izbucnirea lor în Gotterdammerung-ul” celui de-al treilea reich? La aceste
întrebări comune, respectiv la una şi aceeaşi ”provocare”, răspunsurile celor doi savanţi, sunt parţial
comune, dar cuprind şi direcţii diferite de interpretare. În timp ce A.D. Smith rezumă „marea
deconstrucţie globalista” prin cele trei sub-procese „redeşteptarea etnicistă” şi curentul „super sau
supra naţional”, Ilie Bădescu şi colaboratorii săi, în volumul „Geopolitică, Integrare, Globalizare”,
analizând întregul complex de factori favorizanţi, dintre care amintim: proliferarea mişcărilor
federaliste şi a celor regionaliste - rezumate în sloganuri precum „Europa regiunilor”, sau „Europa
etniilor”; compromisuri în aplicarea principiului naţional al egalităţii socio-politice a tuturor
cetăţenilor în faţa unei legi, şi înlocuirea acestuia cu principiul etnocratic al distincţiei etnopolitice
a unui grup etnic în faţa legii; atenţia acordată „minorităţilor” şi nu „majorităţilor”; dezbaterile
referitoare na naţiune şi naţionalism („naţiunea civică” şi Naţiunea etnică”, la naţionalismul „bun”,
de tip occidental şi la naţionalismul „rău” de tip estic); reactivarea panideilor, cu prioritate a
Mitteleuropei (a unei Europe centrale de veche nostalgie imperială) ş.a. (Bădescu I,Mihăilescu I,
Sava N.I, 2003).
Într-o perioadă când eforturile majorităţii românilor sunt canalizate spre realizarea
parametrilor stabiliţi pentru intrarea, respectiv integrarea în Uniunea Europeană, opinia publică a
luat cunoştinţă de noua iniţiativă a aripii radicale a maghiarilor din România – constituită în
Uniunea Civică Maghiară şi Consiliul Naţional Secuiesc – de elaborare şi supunere spre dezbaterea
şi aprobarea Parlamentului României a Statutului Autonomiei Ţinutului Secuiesc.
Dezbaterile autonomiei pe criterii etnice a maghiarimii transilvănene a fost formulat prima
dată în 1922, în programul Partidului Maghiar care prevedea că, „acolo unde nu era posibilă
autonomia teritorială să se acorde autonomie administrativă” (Edroiu, Puşcaş, 1995) şi a constituit o
preocupare constantă a liderilor maghiari, în toţi anii care au urmat.
După adevăratul „genocid etnic” de care au avut parte românii din transilvania de Nord, în
anii care au urmat Dictatului de la Viena (1940/1944), minoritatea maghiară a beneficiat în

142
continuare de noi privilegii, într-o Tansilvanie ocupată de sovietici şi administrată de foşti
funcţionari hortişti maghiari, deveniţi proaspeţi comunişti (1944-1945).
Visul autonomiei teritoriale a „Secuimii” a fost realizat în 1952 când, sub presiunea URSS,
a fost înfiinţată Regiunea Autonomă Maghiară. Creată după modelul regiunilor autonome sovietice,
această formă de organizare administrativ-teritorială a creat ţi perpetuat privilegii populaţiei
maghiare în raport cu cea românească. În timpul Regiunii Autonome Maghiare românilor băştinaşi
li se solicita cunoaşterea limbii maghiare în relaţiile cu administraţia publică locală.
După 1989, ca o contrareacţie la centralismul excesiv al perioadei comuniste, în peisajul
politic românesc îşi face prezenţa ideea firească de centralizare şi, implicit, cea de autonomie
administrativă locală. Redefinirea raportului dintre local şi centru, în judeţele Covasna şi Harghita,
a căpătat, după 1989, dimensiuni specifice determinate de implicaţiile raportului invers dintre
majoritate şi minoritate, şi de politica liderilor maghiari de realizare a autonomiei pe criterii etnice.
Stadiul modificărilor structurale de regim politic şi economic din România, după decembrie 1989,
a fost asociat, de exprimarea politică a minorităţii maghiare, unui nou demers, agresiv de
redobândire a statutului privilegiilor de grup (Edroiu, Puşcaş, 1995).
Deşi procesul democratizării din societatea românească a înscris componenta minoritară în
ansamblul reglementărilor legislative cotidiene socio-politice, ajungându-se să se vorbească de
modelul românesc al relaţiilor interetnice, dezideratul autonomiei pe criterii etnice este prezentat în
2004, sub forma Statutului Autonomiei Ţinutului Secuiesc, de către aripa radicală a maghiarimii
transilvănene. Autonomia pe criterii etnice rămâne, în acelaşi timp, un obiectiv şi al UDMR,
formaţiune care are, în schimb, o altă strategie de obţinere a acestei autonomii, respectiv cea a
paşilor mărunţi.
Consiliul Naţional Secuiesc, întrunit în şedinţa din 17 ianuarie 2004 la Sfântu Gheorghe, a
definitivat şi aprobat Statutul de autonomie a Ţinutului Secuiesc. Cu aceeaşi ocazie au mai fost
adoptate hotărâri cu privire la: înaintarea proiectului de Statut al autonomiei Ţinutului Secuiesc,
Parlamentului României, Parlamentului Europei, Adunării parlamentare a Consiliului Europei şi
Comisarului CSCE pentru drepturile omului.
Înţelegând dorinţa firească a maghiarilor din Transilvania, în general, şi al celor din arcul
intracarpatic, în special, de aşi păstra şi afirma identitatea, cât şi îngrijorările acestora faţă de
provocările viitorului (în principal, faţă de scăderea populaţiei de etnie maghiară), este evident că nu
lipsa autonomiei este cauza problemelor cu care se confruntă maghiarii din România. De fapt, prin
proiectul de autonomie a Ţinutului Secuiesc, nu se doreşte obţinerea unor drepturi pentru maghiari
ci, „se urmăreşte crearea bazei teritoriale pentru grupul etnic maghiar” (bădescu I, Mihăilescu I,
Sava N.I.,2003).

143
 Faţă de naţionalismul „construcţiei naţionale” şi cel al „emancipării coloniale”, în cazul de
faţă ne aflăm în faţa naţionalismului „politicilor etnice şi lingvistice”, care este negativ şi
dizolvant.... Naţionalismul lingvistic din Harghita şi Covasna este unul care declară spaţiul
respectiv, drept teritoriu etnic. Primejdia cea mare a acestor „naţionalisme lingvistice” este să rupă
din unitatea spaţiului naţional „enclave”, „teritorii” pe care să le considere „spaţii ale etniei”, ceea
ce duce , evident, la utilizarea „politicilor etnice” ca „politici secesioniste”. (Bădescu I, Mihăilescu
I, Sava N. I., 2003).
În fond, odată cu accelerarea procesului de descentralizare şi sporirea autonomiei locale,
principalele obiective ale autonomiei pe criterii etnice, dorite de maghiari se consolidează, în
condiţiile specifice ale judeţelor Covasna şi Harghita. Şi atunci, pe drept cuvânt, ne putem întreba:
de ce mai este nevoie de a recurge la o autonomie anacronică, care de fapt a încetat să mai existe
încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea? Apoi, pe drept cuvânt, se pune următoarea întrebare: „Se
poate obţine această autonomie împotriva voinţei populaţiei româneşti?” Dacă era previzibil votul
negativ din Parlamentul României, atunci care este obiectivul nedeclarat al acestui demers politic?
Are cineva nevoie de internaţionalizarea problematicii Covasna-Harghita? Si dacă da, cine ar avea
de câştigat din toate aceste demersuri? Sunt întrebări care preocupă deopotrivă pe toţi românii şi
maghiarii din România şi nu numai. Oameni harnici, gospodari şi ospitalieri, maghiarii din
Transilvania, inclusiv cei din curbura interioară a Carpaţilor, sunt foarte sensibili faţă de simbolurile
naţionale proprii şi strâns legaţi de miturile, obsesiile şi frustările întregii maghiarimi. Dar pe cât de
atenţi sunt cu propriile simboluri, cu atât de neatenţi şi lipsiţi de respect sunt faţă de simbolurile şi
valorile româneşti.
Monitorizarea discursului public a principalilor lideri de opinie din mass-media de limbă
maghiară din România, pune în evidenţă absenţa temelor referitoare la interferenţele româno-
maghiare, la istoria şi cultura română, în general, la ceea ce apropie cele două culturi. În schimb,
sunt prezentate teme precum: apartenenţa minorităţii maghiare din Transilvania la naţiunea
culturală maghiară, beneficiile legitimaţiei de maghiar, necesitatea obţinerii dublei cetăţenii
(română şi maghiară), frustările izvorâte din „sindromul Trianon”, raportarea cu reticenţă şi
suspiciuni la instituţiile statului – necontrolate de UDMR-, raportarea negativă la Biserica
Ortodoxă, prezentarea în general, a ceea ce desparte maghiarimea transilvană de români şi o apropie
de „patria mamă – Ungaria”.
Principala preocupare a liderilor maghiari postdecembrişti a fost aceea de a înălţa ziduri
între români şi maghiari, şi nu de a construi punţi între cele două populaţii.
Toate acestea, vorbesc convingător despre faptul că în judeţele Covasna şi Harghita,
autonomia pe criterii etnice există şi are toate premizele ca, odată cu procesul de descentralizare şi

144
sporire a autonomiei locale, să conducă la formarea unei enclave etnice, dacă statul român nu va
găsi modalităţile adecvate de stopare a acestei evoluţii.
În prezent, concomitent cu demersurile întreprinse de UDMR şi de Uniunea Civică
Maghiară (UCM), pentru obţinerea autonomiei de jure a „Ţinutului Secuiesc”, majoritatea liderilor
maghiari acţionează sistematic şi eficient pentru consolidarea acestei autonomii care, în mare
măsură, există deja. Radicalii maghiari propun o variantă maximală, atât ca obiective cât şi ca
modalităţi de obţinere a autonomiei, în timp ce moderaţii realizează această autonomie „pas cu pas”,
după un program bine stabilit. Înfăptuirea autonomiei „Secuimii” bazată pe criterii etnice a început
imediat după decembrie 1989, cu domeniile învăţământului, culturii şi administraţiei publice locale
şi a continuat în anii următori cu realizarea „bazei economice” a autonomiei atât prin retrocedarea
imobilelor, terenurilor agricole şi a pădurilor – inclusiv proprietăţile composesorale, cât şi prin
privatizarea societăţilor comerciale de stat şi înfiinţarea unor noi societăţi private cu capital
maghiar, în domeniile industriei, turismului, comerţului, agriculturii ş.a.
prin separarea şcolilor pe criterii etnice, acţiune realizată în timpul anului şcolar 1989 –
1990, cu efecte dramatice asupra profesorilor şi elevilor deopotrivă („it es most – aici şi acum”), s-a
pus bazele unei reţele de învăţământ în limba maghiară, de la grădiniţă până la facultate şi la
învăţământul preuniversitar.
Procesul de învăţământ din aceste şcoli are puternice trăsături etnocentriste. Mulţi dintre
absolvenţii şcolilor cu predare în limba maghiară, deşi au obţinut note mari la limba română, la
terminarea studiilor nu posedă minimum de cunoştinţe necesare pentru a întreţine un dialog în
limba oficială a statului ai cărui cetăţeni sunt. La fel s-a procedat şi cu instituţiile de cultură.
Muzeele judeţene, municipale şi orăşeneşti au devenit muzee secuieşti, schimbându-şi nu doar
denumirea ci şi structura patrimoniului, personalului şi a programelor de cercetare. Aceeaşi soartă
au avut-o şi cele două ansambluri folclorice profesioniste din judeţele Covasna şi Harghita, formaţii
care au devenit, prin voinţă unilaterală, „ansambluri secuieşti de stat”. Pe lângă Teatrul maghiar
„Tamaşi Aron” din Sf. Gheorghe, instituţie înfiinţată în 1952, în zonă au mai fost înfiinţate, după
1990, teatrele în limba maghiară din Odorheiu–Secuiesc, Miercurea–Ciuc,Tg. Secuiesc .ş.a.
În cele două judeţe, continuă obstrucţionarea activităţii instituţiilor de cultură de expresie
românească, precum şi a amplasării unor simboluri de istorie şi cultură românească, în paralel cu
promovarea celor maghiare. A.D. Smith, emite ipoteza conform căreia „răspunsul la variaţia
relaţiilor inter-etnice şi la predispoziţia de a „invoca naţionalismul ca soluţie teritorială şi politică
ultimă la relaţiile etnice într-o arie mixtă” depinde de „utilizarea populară şi intelectuală a
componentelor simbolice fundamentale ale etnicităţii. O bogată pădure de simboluri, amintiri,
mituri şi tradiţii în care epica bătăliilor, legendele înţelepţilor şi sfinţilor, baladele eroilor şi ale
haiducilor, sunt transmise de la o generaţie la alta ca nişte tradiţii culturale vii ale poporului în sate

145
şi în micile oraşe”. (Bădescu I, Mihăilescu I, Sava N. I., 2003). Conform unei strategii elaborate de
intelectualii locali şi alţi specialişti în materie, în majoritatea localităţilor din cele două judeţe,
autorităţile locale maghiare au ridicat monumente, plăci comemorative (cu texte numai în limba
maghiară), troiţe şi alte insemne care marchează împlinirea a 1000 de ani de statalitate maghiară şi
1100 de la aşezarea ungurilor în Ardeal). Sunt doar câteva exemple de acest fel de semne de
„loialitate şi respect” faţă de statul şi poporul român.
„Ai o mie de ani în faţa ta....” se poate citi pe monumentul dedicat Mileniului (un obelisc şi
un bloc de stâncă), aşezat în faţa Bisericii reformate din cartierul Simeria al municipiului Ffântu
Gheorghe. Pe obeliscul cioplit de doi pietrari din localitatea Filia (jud. Covasna), se află stema
Ungariei. Consiliul local municipal, în şedinţa sa din 8 iunie 2001, a hotărât alocarea sumei de
20.000.000 lei pentru cofinanţarea lucrării de artă monumentală comemorativă dedicat bătăliei de la
Simeria din 23 iulie 1849. Monumentul reprezintă o sabie înfiptă pe una din crestele celor trei munţi
susţinători ai Ungariei Mari (Matra, Tatra şi Fatra) şi a fost dezvelit în ziua de 19 august 2001 (Ziua
Ffântului Ştefan), sărbătoare naţională în Ungaria.
Ziarul „Haromszek” din 26 mai 2001 informează, sub titlul „Ştiri din Brăduţ”, despre faptul
că „Primăria de la Doboşeni va renova postamentul de odinioară al ţării. Pe acest postament a fost
ridicat în 1941 drapelul Ţării, donat locuitorilor din Doboşeni de localitatea Leva din Ţinutul de
Sus”(al Ungariei de atunci, azi Slovacia-n.n.). De menţionat că, Ţara la care se face referire este
Ungaria anilor ’40...
La sfârşitul lunii mai 2000, în localitatea Zagon (jud. Covasna), în cadrul unei impresionante
ceremonii, cu participare „internaţională”, a fost dezvelit şi sfinţit monumentul eroilor statului din
Revoluţia de la 1848 şi cele două războaie mondiale, ridicat de „bisericile istorice” maghiare.
Plăcile de marmură cu numele eroilor au fost amplasate pe soclul vechiului monument hortyst
ridicat în anul 1941. Pe acest soclu, între anii 1941-1944, flutura drapelul Ungariei hortyste, la care
românii din sat erau adunaţi pentru intonarea imnului „naţional” şi siliţi să dea onorul la drapel când
treceau prin apropiere. Astăzi, românii au fost din nou umiliţi, fiind „convocaţi” să participe la
ceremonie, în numele „reconcilierii”. Dar li s-a făcut totuşi o concesie: pe placa cu eroii din primul
război mondial au fost trecuţi şi câţiva eroi români...
Majoritatea acestor monumente au fost înălţate pe soclul celor din perioada 1940-1944, când
Ardealul de Nord a aparţinut Ungariei. De fiecare dată, după oficierea slujbei religioase, întreaga
ceremonie de dezvelire şi sfinţire, toate cuvântările oficialităţilor s-au desfăşurat în limba maghiară,
totul încheindu-se cu depunerea de coroane şi intonarea imnului Ungariei. Simbolistica şi textele
înserate pe majoritatea acestor monumente este nostalgică, revizionistă şi antiromânească. Strategia
de acaparare a spaţiului public a cuprins şi redenumirea instituţiilor publice şi a străzilor din
majoritatea localităţilor urbane şi rurale din judeţele Covasna şi harghita. După decembrie 1989,

146
acţiunea de personalizare a oraşelor a avut loc în întreaga ţară, cinstindu-se astfel memoria unui
mare număr de personalităţi locale şi naţionale, pe nedrept uitate, în timpul regimului comunist. în
cele două judeţe, actele de recuperare a memoriei colective, s-au făcut în detrimentul elementului
românesc şi cu lipsă de respect faţă de istoria şi cultura românească. Sunt cunoscute cazurile de
înlocuire a denumirii unor străzi precum „1 decembrie 1918” (la Sf. Gheorghe şi Tg. Secuiesc), sau
când au fost atribuite numele unor personalităţi ca Vass Albert, generalul Joszef Bem ş. a., ori când
s-au refuzat acordarea numelui unor personalităţi româneşti (Mihai Eminescu, Aurel Nistor), unor
străzi din Sf. Gheorghe. O analiză detaliată a acestui aspect, aşa cum a fost abordat în presa locală,
pune în evidenţă şi alte elemente, precum: sunt preferate numele unor personalităţi maghiare
cunoscute prin „radicalismul” lor faţă de români (Kosuth, Petőfi, Bem) şi nicidecum cele care au
trudit pentru apropierea dintre cele două naţiuni (Bela Bartok, Andrei Veress); atunci când au fost
acceptate unele denumiri româneşti, acestea au fost acordate unor străzi mici şi mărginaşe (ex: Str.
I. L. Caragiale, în Sf. Gheorghe); denumirea unor grădiniţe mixte cu nume „comune”, dar numai în
varianta maghiară („Csipike” – Piticot, „Arvacska” – Panseluţa, din Sf. Gheorghe, etc. Alte
componente importante ale autonomiei pe criterii etnice, existentă în judeţele Covasna şi Harghita,
şi sunt reprezentate de: numărul mare al editurilor şi tipografiilor, reţeaua densă de librării
(majoritatea fiind filiale ale unor librării din Ungaria), de magazine şi chioşcuri de difuzare a presei
aprovizionate printr-o structură special constituită în acest scop), precum şi de magazine ce
comercializează obiecte de artizanat şi a celor care ţin de tradiţia populară maghiară. Mass-media în
limba maghiară cuprinde pe lângă presa scrisă şi un important număr de posturi locale şi regionale
de radio şi televiziune, la care se adaugă posibilitatea recepţionării emisiunilor posturilor de radio şi
televiziune din Ungaria, inclusiv cele ale postului DUNA TV (post finanţat de Uniunea Mondială a
Maghiarilor). De reţinut faptul că societăţile de televiziune prin cablu au procedat la traducerea în
limba maghiară a emisiunilor principalelor canale internaţionale de televiziune. Unul din stâlpii de
bază ai autonomiei existente în sud-estul transilvaniei îl reprezintă Biserica. Fie că sunt romano-
catolice, reformate, unitariene sau evanghelice, toate bisericile de expresie maghiară , când este
vorba de apărarea şi afirmarea identităţii etnice, trec peste diferendele de ordin teologic şi
acţionează în mod unitar, în interesul maghiarimii. Aproape în toate aceste lăcaşuri de cult,
tricolorul maghiar este nelipsit. Majoritatea predicilor rostite de preoţii maghiari abordează constant
tematica „obsesivă” a păstrării identităţii lingvistice şi culturale maghiare. deseori accentele radicale
ale discursurilor publice, pornesc de la anvonul bisericilor maghiare şi nu de la credincioşii laici.
Cazul pastorului Laszlo Tokes este edificator în acest sens.
În contradicţie cu preceptele biblice ale iubirii aproapelui, majoritatea preoţilor maghiari din
zonă, refuză să rostească în limba română o parte din predica lor, atunci când oficiază slujbele
prilejuite de botezul, căsătoria sau înmormântarea unor membrii din familii etnice mixte. de

147
remarcat rolul deosebit de important pe care îl au bisericile „istorice maghiare” în întărirea vieţii
comunitare, cât şi importantele lor funcţiuni culturale şi de asistenţă socială.
Beneficiind din plin de politica statului român de descentralizare şi sporirea autonomiei
locale, Consiliile judeţene şi cele locale din judeţele Covasna şi Harghita, formate şi conduse în
permanenţă de membrii unor partide şi formaţiuni etnice maghiare (UDMR, UCM, ş.a.), asigură
autonomia, care în condiţiile demografice şi politice din zonă, capătă inevitabil conotaţii etnice.
Structura etnică a consilierilor, primarilor şi viceprimarilor majorităţii localităţilor din cele
două judeţe vorbeşte convingător, despre faptul că deţinătorii efectivi ai puterii locale sunt
maghiarii, românii nefiind reprezentaţi în Consiliile locale, din localităţile etnice mixte, şi astfel
neavând posibilitatea de a-şi susţine interesele şi promova interesele şi valorile identitare proprii.
Prin Pentru atingerea scopurilor vizând autonomia pe criterii etnice, în judeţele Harghita şi
Covasna, s-au distins prin frecvenţă şi incisivitate, demersurile întreprinse de UDMR, pentru
instituţionalizarea colaborării dintre instituţii ale administraţiei publice din cele două unităţi
administrativ-teritoriale (consiliile judeţene, primării), în perspectiva înfiinţării, cu sprijin financiar
şi logistic ungar, a „Regiunii de Dezvoltare de pe Pământul Secuiesc”. Astfel, factori de decizie de
etnie maghiară din instituţiile administraţiei publice locale din cele două judeţe participă activ la
constituirea în zonă a unui sistem de tip „microregiune-regiune” care, prin diminuarea rolului
statului român, să faciliteze realizarea obiectivelor autonomist-separatiste şi să ducă la crearea unor
„zone maghiare autoguvernabile”. Toate acestea, demonstrează fără tăgadă faptul că, în situaţia în
care minoritatea maghiară din zonă domină politic, dar şi economic şi cultural, necesitatea de a
beneficia de o protecţie juridică dispare. În aceste condiţii, cei care au nevoie de protecţie pentru
a-şi conserva şi afirma identitatea etnică sunt românii şi nu maghiarii din judeţele unde aceştia
sunt numeric majoritari. Deoarece în toate guvernările post-decembriste, fie că s-a aflat sau nu la
guvernare, UDMR a reuşit să-şi îndeplinească pas cu pas obiectivele de realizare a „Ţării Secuilor”
concepută în forma de dinainte de 1 decembrie 1918, este timpul ca statul român să-şi exercite
autoritatea şi în acest spaţiu din inima României şi să sigure cadrul legislativ, instituţional şi
logistic pentru înlăturarea acestor practici anacronice şi asigurarea unui climat de convieţuire
interetnică în consens cu legislaţia şi practica europeană.
O viitoare strategie, în acest sens, va trebui să cuprindă măsuri precum: sporire rolului
statului în noile condiţii; redescoperirea şi revigorarea sentimentului identităţii comunitare;
direcţionarea acţiunilor spre prezent şi viitor; formarea capitalului de încredere în forţele proprii;
asigurarea cadrului de realizare profesională şi materială a tinerilor români la ei în ţară; punerea în
valoare a valenţelor solidarităţii naţionale a românilor din toate regiunile istorice ale României, a
celor din românitatea apropiată şi din diasporă.

148
 CURSUL 9

ZONE DE RISC ŞI CONFLICT PE TERITORIUL

FOSTEI UNIUNI SOVIETICE. ACŢIUNILE ÎN
FORŢĂ ALE FEDERAŢIEI RUSE

Potenţialul economic, demografic şi

intelectual, o poziţie geostrategică unică pe
continentul euro-asiatic şi existenţa tuturor
tipurilor de materii prime şi resurse au făcut din
Rusia unul dintre cele mai importante centre de
putere mondială.

PLANUL CURSULUI

149
 1. ATUURILE GEOPOLITICE ŞI GEOSTRATEGICE ALE RUSIEI
2. GESTIONAREA ZONELOR DE RISC ŞI DE CONFLICT DE PE
TERITORIUL FOSTEI UNIUNI SOVIETICE.
3. ACŢIUNI ÎN FORŢĂ ŞI REVOLUŢII PORTOCALII

Obiectivele cursului : Înţelegerea elementelor de ordin politic, economic şi militar care fac
din Rusia o mare putere; cunoaşterea şi însuşirea principalelor tendinţe geopolitice şi geostrategice
ale Federaţiei Ruse; identificarea şi explicarea factorilor care generează conflictele în spaţiul ex –
sovietic: înţelegerea jocului de putere, în acest spaţiu, al vectorilor geopolitici şi a schimbărilor care
au avut loc în urma desfăşurării revoluţiilor portocalii.
Bibliografie recomandată:
Zbignievv Brzezinski – Marea tablă de şah, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000,
pag.102 – 134
P. Mandu, Cursul 9 de geopolitică

1. ATUURILE GEOPOLITICE ŞI GEOSTRATEGICE ALE RUSIEI

Prin destrămarea URSS şi formarea unor noi state independente, dispariţia Tratatului de la
Varşovia şi a CAER a apărut o nouă solutie: Sistemul mondial caută o nouă distribuţie de forţe şi
echilibrul acestora, concomitent în trei dimensiuni: geopolitică, geoeconomică şi geostrategică.
Ca centru mondial, Rusia intenţionează să ocupe un loc demn în lumea aflată în schimbare.
În prezent, Rusia menţine 4/5 din teritoriul fostei URSS 22.402.200 km 2 şi 1/2 din populaţie
(1/2 din 276.300.000 loc.) produce 1/2 din produsul naţional brut al acesteia.
Îşi menţine atributele de mare putere prin: potenţialul economic, militar, influenţa în lume şi
prin faptul că este membru permanent al Consiliului de securitate.
Din punct de vedere istoric Rusia este moştenitoarea vechii Rusii, a teritoriului Moscovei, a
imperiului rus şi al URSS.
Din punct de vedere geopolitic Rusia ocupă o poziţie geografică unică în Eurasia, ceea ce îi
dă posibilitatea să joace un rol important în stabilizarea balanţei globale de forţe.
Din punct de vedere al ideologiei mondiale, Rusia este depozitoarea unei tradiţii spirituale
de multe secole la baza căreia se află intenţia de a întruchipa cele mai înalte idealuri ale dreptăţii.

150
 Din punct de vedere al naţionalităţilor Rusia este o comunitate multietnică unită prin soarta
istorică a poporului rus şi a celorlalte popoare care cooperează într-un stat unic.
Din punct de vedere economic Rusia dispune de un potential puternic incluzând bogăţii
intelectuale şi naturale ce-i pot asigura ţării o autonomie optimă. Statul rus a fost şi rămâne
multinaţional.
Federaţia Rusă continuă să joace rolul de mare putere într-o lume multipolară. Politica
externă a Rusiei este deosebit de activă şi orientată spre consolidarea poziţiei acesteia de mare
putere, ca unul din centrele influente ale lumii multipolare în curs de formare. Sunt avute în vedere
în acest context, consolidarea CSI, dezvoltarea colaborării internaţionale în lupta împotriva
criminalităţii transnaţionale, terorismului, consolidarea mecanismelor de conducere colectivă a
proceselor politice, economice şi mondiale, consolidarea Consiliului de Securitate al ONU.
Institutul pentru Probleme Internaţionale din Moscova porneşte în analiza sa de la
conturarea celor patru orientări existente în politica rusească.
Primii, occidentali consideră că Rusia s-a angajat pe un drum ireversibil prin edificarea unei
societăţi democratice şi crearea economiei de piaţă.
Comuniştii apreciază că Occidentul nu poate fi un prieten întrucât în decursul secolelor, a
încercat să submineze în repetate rânduri puterea Rusiei.
A treia orientare identifică duşmanii spre toate punctele cardinale, socotind că, după NATO,
o ameninţare directă o reprezintă Turcia, extremiştii musulmani, evreii sionişti şi japonezii.
Cea de-a patra orientare susţine că Rusia nu are duşmani, că ea poate şi trebuie să
colaboreze cu majoritatea ţărilor lumii, în special cu vecinii, fără a se înclina într-o parte sau alta.
O strategie echilibrată şi flexibilă va permite o abordare lucidă a extinderii NATO, mai ales
în condiţiile edificării unei superputeri asiatice, cum este China.
Kremlinul va putea, în aceste circumstanţe să facă cu destulă abilitate “cartea NATO” pentru
stăpânirea superputerii asiatice, după cum, urmând o colaborare strânsă cu China, va putea constitui
un argument în plus pentru neacceptarea extinderii Alianţei Nord-Atlantice. Păstrarea echilibrului în
cadrul CSI este o prioritate căci orice apropiere a Rusiei de una din părţile aflate în conflict, în
detrimentul alteia, va pune în primejdie stabilitatea şi colaborarea în întreg spaţiul ex-sovietic.
Esenţa strategiei de politică externă a Rusiei, în acest început de secol, o reprezintă
sprijinirea comunităţii mondiale să avanseze către multipolaritate în relaţiile internaţionale, în fond
o modalitate de a se opune hegemoniei S.U.A. într-o perioadă în care Rusia simte că o confruntare
este inegală.
Situaţia politico-militară a Rusiei până în anul 2005 a fost analizată de către Evgheni Batov
sub forma a trei scenarii.

151
 a) Cel mai favorabil: Rusia reuşeşte să asigure după 3 - 4 ani ritmuri stabile de creştere PIB
care, după aproximativ 8 - 10 ani îi vor permite să treacă la o amplă reînzestrare tehnică a forţelor
sale armate.
b) Perioada de stabilizare a economiei se va prelungi şi doar spre sfârşitul etapei de
prognoză, Rusia va asigura ritmuri stabile de creştere. În acest caz nu vor exista resurse financiare
necesare pentru modernizarea forţelor armate.
c) Perioada de tranziţie legată de alegerea în Rusia a unui nou lider politic va fi urmată de o
schimbare în fapt a regimului politic şi o corectare profundă a cursului economic. Deteriorarea
relaţiilor cu Occidentul va impune mobilizarea modestelor resurse existente pentru asigurarea
securităţii naţionale.
Indiferent de scenarii scopurile naţionale ale Rusiei pot fi definite prin menţinerea la nivel
maxim a atributelor de mare putere (Statutul de putere nucleară şi locul de membru permanent în
Consiliul de Securitate al ONU), întreţinerea complexului nuclear şi neacordarea, ;n cadrul
reformei ONU care se profilează, a dreptului de “VETO” unor posibili noi membri ai Consiliului
de Securitate.
Previziunile în domeniul dezvoltării puterii politico-militare a Rusiei sunt sintetizate astfel:
- armamentul nuclear va rămâne mijlocul de prevenire garantată a unei agresiuni de
anvergură;
- elaborarea unui sistem de măsuri politice şi politico-militare care să niveleze perioritatea
tehnico-militară a SUA şi aliaţilor săi;
- punerea la punct a unor noi procedee de desfăşurare a acţiunilor militare capabile să
completeze relativa slăbiciune militară a Rusiei;
- concentrarea cercetărilor din domeniul tehnico-militar în direcţii capabile să asigure Rusiei
avantaje reale.

2. GESTIONAREA ZONELOR DE RISC ŞI DE CONFLICT DE PE TERITORIUL

FOSTEI UNIUNI SOVIETICE.
Tendinţele geopolitice şi geostrategice ale Federaţiei Ruse, deşi se menţin deocamdată, în
stare latentă, la scară planetară, ele contrabalansează tendinţele hegemonice ale S.U.A. şi NATO şi
se întreţin sub diferite forme pentru ca la momentul geopolitic favorabil, să poată fi amplificate şi în
planul geostrategic. Una din aceste forme o reprezintă gestionarea zonelor de risc şi de conflict de
pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice.
Rusia-Cecenia. Puternica mişcare separatistă din Cecenia îşi are rădăcinile în turbulenta
istorie a politicii ruse şi ţariste în regiune. Cecenii, popor musulman cu o lungă tradiţie în lupta
pentru libertate, au opus o vie rezistenţă ruşilor. În noiembrie 1991, după lovitura de stat eşuată de

152
la Moscova, liderul ales Djokar Dudaev, fost general rus, a proclamat suveranitatea Ceceniei.
Dudaev dorea să unifice popoarele islamice din cele 9 republici ruse şi regiuni autonome din Rusia
şi Georgia, pentru a porni un “război sfânt” împotriva Rusiei. Eforturile politice ale guvernului rus
de a ţine în frâu republica secesionistă au fost fără succes. Moscova a decis să elimine regimul lui
Dudaev prin acţiune militară. În decembrie 1994, unităţile armatei roşii au intrat în republică, pentru
a “restaura ordinea constituţională, pacea şi ordinea”, ceea ce a dus la lupte la scară mare, pierderi
în rândul civililor şi proteste atât în Rusia cât şi în străinătate. Negocierile au eşuat în mai multe
rânduri. După ofensiva nereuşită şi capturarea oraşului Groznîi de către separatişti, Rusia a fost
obligată în septembrie 1996, să accepte retragerea trupelor. Acordul de încetare a focului
presupunea retragerea forţelor armate federale şi negocieri pentru rezolvarea viitorului statut al
Ceceniei, până în anul 2000.
Două atentate în Daghestan, republică din Federaţia Rusă, în luna aprilie 1997, au fost puse
pe seama forţelor separatiste cecene. Salman Raduev, un şef de gherilă cecen, cel mai devotat
luptător al generalului Dudaev, a ameninţat că va declanşa noi acte teroriste.
Preşedintele cecen Aslan Mashadov, s-a distanţat categoric de atacurile teroriste ale lui
Raduev. În anul 1997, s-a semnat un nou acord menit să pună capăt confruntării şi să ofere mai
multă autonomie Ceceniei în cadrul federaţiei Ruse. Totuşi, chestiunea independenţei rămâne
subiect de dispută. Noul premier cecen, Şamil Basaev, a declarat că relaţiile bune cu Moscova sunt
condiţionate de întoarcerea tuturor prizonierilor de război ceceni şi de participarea Moscovei la
reconstrucţia Ceceniei. Situaţia este departe de a fi soluţionată. Conflictul a răbufnit cu şi mai mare
intensitate în 1999, ca urmare a atentatelor teroriste comise pe teritoriul Rusiei.
Inguşetia-Osetia de Nord. Tensiunile între cele doua naţiuni caucaziene din cadrul Federaţiei
Ruse (care durează din epoca ţaristă) au fost reiterate de solicitările populaţiei inguşete de a reveni
pe un teritoriu de unde, aproximativ 100.000 de oameni au fost deportaţi în 1944, din ordinul lui
Stalin (care a vrut să pedepsească populaţia inguşă acuzată de colaboraţionism cu trupele germane).
Atunci o mare parte din teritoriul Inguşetiei a fost ocupat de osetini şi încorporat ulterior în Osetia
de Nord. Inguşii doresc restituirea regiunii Prigorodnii şi încorporarea Inguşetiei în Rusia, nu în
Osetia. :n noiembrie 1992 inguşii musulmani au lansat atacuri având baza de pornire în republica
lor pentru a recâştiga regiunea Prigorodnii pe care guvernul sovietic o concesionase osetinilor.
Ruşii au replicat cu o intervenţie masivă incluzând unităţi de cazaci ;n sprijinul osetinilor
ortodocşi. “În noiembrie 1992 satele inguşe din Osetia au fost ;nconjurate şi asupra lor s-a tras cu
tancurile ruse. Cei care au supravieţuit au fost omorâţi sau luaţi ostateci.”36

36
Huntington,S., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura ANTET, Bucureşti,
1997, pag. 412

153
 Rusia a folosit acest conflict pentru a-i ameninţa pe ceceni, aliaţi ai inguşilor, fapt ce s-a şi
materializat ;n 1994 când Rusia a lansat un atac militar pe scară largă asupra Ceceniei.
În noiembrie 1995 între cele două provincii s-a semnat un acord care prevede renunţarea la
pretenţiile teritoriale; totuşi, problema refugiaţilor (circa 60.000 în 1992) a rămas nerezolvată. La
începutul anului 1998, conflictele armate de mică intensitate dintre osetini şi inguşi, osetini şi
ceceni (atacuri asupra refugiaţilor, răpiri, ciocniri la graniţă) continuă.
Dahgestan - Cecenia. Republica Daghestan şi Republica Cecenă (ambele subiecţi ai
Federaţiei Ruse) doresc să-şi asigure supremaţia în regiune. Cecenia consideră că în vecinătatea sa
există o republică prorusă, folosită ca bază pentru executarea majorităţii acţiunilor diversioniste
menite să destabilizeze situaţia internă şi să demonstreze incapacitatea de autoconducere a Ceceniei.
Conducerea Republicii Daghestan nu este de acord cu modalităţile în care acţionează liderii ceceni
pentru afirmarea independenţei totale faţă de Federaţia Rusă şi consideră că are obligaţia de a-şi
spori măsurile de securitate, având în Cecenia un vecin agresiv şi imprevizibil. În Republica
Daghestan s-a creat un grup de comandă în replică la comandourile cecene. Membrii grupului,
intitulat “Miliţia Populară”, susţin că răpirile în Cecenia au dobândit caracter de masă, în prezent
peste 100 de cetăţeni din Daghestan fiind ostateci în Cecenia şi ei vor lupta până când toţi cetăţenii
din Daghestan, prizonieri în Cecenia, vor fi eliberaţi.
Ucraina - Crimeea. Crimeea, ţinut tătar anexat în 1783 de Ecaterina a II-a, a fost transferată
Ucrainei în 1954. Legalitatea acestui act este contestată după separarea Ucrainei de Rusia. Crimeea
a fost practic golită de tătari, deportaţi în Asia Centrală, din ordinul lui Stalin, sub acuzaţia de
colaboraţionism cu germanii. Populaţia majoritară este rusă (67% din 1,7 milioane), ucrainienii
reprezintă 25% din populaţie, iar tătarii sunt în jur de 100.000. Tătarii deportaţi doresc să se
întoarcă pe pământul strămoşesc, însă întâmpină opoziţia ucrainienilor. De la referendumul din
1991, Regiunea Autonomă Crimeea s-a pronunţat pentru transformarea sa în republică desprinsă de
Ucraina. În 1992, parlamentul Ucrainei (Rada) a respins votul Rusiei de anulare a decretului din
1954. Tendinţa de secesiune a Crimeii pe criterii etnice este susţinută de Rusia, în replică la
manifestările tot mai evidente de independenţă a Ucrainei în cadrul CSI. Implicarea organizaţiilor
de securitate internaţionale în conflictul politic a fost mai mult simbolică “Bătălia pentru Crimeea”
s-a instalat şi în peninsulă, formaţiunea “Mişcarea pentru Republica Crimeea” susţinând ideea
anulării deciziei de separare a Crimeii de Rusia.
Turkmenistan. Principalele ameninţări la adresa securităţii naţionale derivă din
nemulţumirile populare determinate de regimul autoritar al preşedintelui Niyayov, din dificultăţile
trecerii la economia de piaţă, chiar în condiţiile existenţei bogatelor rezerve de petrol şi din
problemele socio-economice şi socio-politice determinate de degradarea ecosistemului Mării Azov

154
şi a râului Amu Daria, ducând la extinderea deşertului Kara Kum pe 2/3 din suprafaţa ţării. Poluarea
apei râului Amu Daria a determinat şi dispute politice cu Uzbekistanul.
Tadjikistanul. Colapsul Uniunii Sovietice a generat venirea la putere ;n Tadjikistan a unui
guvern comunist. Acest guvern a fost contestat în primăvara anului 1992 de o opoziţie compusă din
grupuri regionale şi etnice rivale incluzând deopotrivă laici şi islamici. Opoziţia, susţinută cu arme
venite din Afganistan, a izgonit în septembrie 1992, guvernul pro-rus din capitala ţării Duşanbe.
Guvernele Rusiei şi Uzbekistanului au reacţionat avertizând asupra răspândirii fundamentalismului
islamic. :n noiembrie 1992, Rusia, Uzbekistan, Kazahstan şi Kirghistan au fost de acord cu o
intervenţie militară rusă, ;n aparenţă pentru menţinerea păcii, însă în realitate pentru a participa la
război. Având acest sprijin, forţele fostului guvern au fost capabile să recucerească Duşanbe şi să
stabilească controlul asupra unei mari părţi a ţării. Războiul civil între diferite grupări insurgente, s-
a încheiat, în mod oficial, în iunie 1997, printr-o înţelegere politică de partajare a puterii între
guvern şi opoziţia islamică, mediată de
Teheran şi Moscova. Principala provocare la adresa securităţii naţionale o reprezintă starea
dezastruoasă a economiei, agravată de necesitatea de a primi populaţia tadjică refugiată din
Afganistan, din cauza războiului. Uzbecii reprezintă 24% din populaţia ţării şi tendinţele de
secesiune a trei regiuni de la graniţa cu Uzbekistanul, în care populaţia uzbecă este majoritară, au
creat îngrijorare în Tadjikistan.
Uzbekistan. Uzbekistanul, ţara a cărei populaţie reprezintă dublul celei din Tadjikistan,
Turkmenistan şi Kirghistan, luate împreună, intenţionează să-şi consolideze sfera de influenţă în
Asia Centrală şi să devină o mare putere. Această tendinţă de a deveni “un jandarm regional” este
încurajată de Rusia. Pe de altă parte, Uzbekistanul se opune unei prezenţe ruseşti puternice în zonă
şi este interesată în cooperarea cu Rusia mai mult în domeniul combaterii fundamentalismului
islamic. În Uzbekistan trăiesc aproximativ un milion de tadjici, şi guvernul s-a implicat în războiul
civil din Tadjikistan, împotriva opoziţiei, de teamă ca haosul din această ţară să nu aibă ecou şi în
Uzbekistan. Însă această acţiune nu a adus beneficii - nici de natură politică, nici economică
Uzbekistanului.
Faptul că naţionaliştii uzbeci pun în discuţie însăşi existenţa statului Tadjikistan şi tind să îl
considere o regiune autonomă a Uzbekistanului (aşa cum a fost până în 1929), este de natură să
creeze tensiuni între cele două state. Deşi este o ţară bogată în
petrol, slaba gestionare a resurselor şi regimul autoritar al preşedintelui Islam Karimov
determină tensiuni sociale.
Kirghistan. Arestarea conducătorilor din opoziţie, a jurnaliştilor şi încălcarea dreptului la
libera exprimare determină o poziţie reticentă a ţărilor occidentale faţă de această ţară săracă, ce are

155
mare nevoie de asistenţă internaţională în vederea rezolvării problemelor economice cu care se
confruntă.
Afirmaţiile micii, dar puternicei comunităţi ruse privind încălcarea drepturilor minorităţilor
au dus la deteriorarea relaţiilor comerciale şi cu Moscova.
Populaţia uzbekă din Kirghistan reprezintă aproximativ 13%, şi tensiunile etnice, în special
în regiunea Osh, pot genera conflicte între Kirghistan şi Uzbekistan, mai ales pe fondul
nemulţumirilor economice.
Armenia - Azerbaidjan. Un război între ortodocşi şi musulmani, având ca actori principali
armenii din enclava Nagorno-Karabah şi populaţia din Azerbaidjan. Guvernul Armeniei a fost un
participant secundar iar Rusia, Turcia şi Iranul au avut implicări nesemnificative.
Un mare rol ;n susţinerea armenilor l-a jucat diaspora armeană din Europa Occidentală şi
America de Nord. Luptele au început ;n 1988 şi s-au intensificat în 1991-1992 când armenii au
avansat rapid ;n teritoriul Azer. :n această situaţie, opinia publică turcă a devenit mai activă şi a
făcut presiuni asupra guvernului turc pentru a sprijini rudele sale etnico-religioase. :n vara şi toamna
lui 1993 ofensiva armeană care se apropia de frontiera iraniană a generat reacţii violente atât din
partea Turciei dar, mai ales, din partea Iranului. Criza a fost uşurată de negocierile care au avut loc
la Moscova între reprezentanţii Turciei, Armeniei şi Azerbadjanului sub presiunea americană asupra
guvernului armean şi sub presiunea guvernului armean asupra celor din Nagorno-Karabah.
Pentru că Rusia a sprijinit ofensiva armeană, Armenia la rândul ei s-a aliat strâns cu Rusia.
Ea este dependentă de Rusia în ceea ce priveşte materiile prime, energia şi aprovizionarea cu
alimente precum şi posibilităţile de apărare faţă de duşmanii istorici de la frontierele sale,
Azerbadjanul şi Turcia.
Armenia a semnat toate acordurile economice şi militare ale C.S.I. şi a permis trupelor ruse
să staţioneze pe teritoriul său. Sprijinul rus pentru armeni i-a influenţat pozitiv şi pe azeri. :n iunie
1993, liderul naţionalist azer Abulfez Elchibey a fost înlăturat printr-o lovitură de stat şi înlocuit cu
fostul comunist Gaider Aliev. Acesta a îmbunătăţit relaţiile cu Rusia, a permis trupelor ruse să
staţioneze pe teritoriul Azerbadjanului.
În consecinţă, Caucazul de Nord este precum un butoi cu pulbere ;n care un conflict dintr-o
republică poate declanşa o conflagraţie regională care va angaja, cu siguranţă, Rusia într-o
confruntare prelungită cu lumea musulmană. Se pot forma ;n zonă temporar, unele coaliţii, pe de o
parte Georgia, Armenia,
Nagorno-Karabah şi Osetia de Nord creştine, împotriva Azerbaidjanului, Abhaziei, Ceceniei
şi Inguşetiei musulmane. Aceste conflicte constituie episoade ale luptelor ce datează de secole între
imperiul rus şi cel otoman pentru controlul regiunii Mării Negre şi a Caucazului şi, deopotrivă, a

156
intensului antagonism existent între armeni şi turci, instalat încă de la începutul secolului XX când
armenii au fost masacraţi de turci.
Concentrându-ne atenţia asupra Caucazului, bazinului Mării Caspice, Orientului Mijlociu şi
Balcanilor, constatăm existenţa unei adevărate competiţii în promovarea intereselor geostrategice
atât ale S.U.A. cât şi ale Rusiei, urmărindu-se cel puţin două mize: una economică şi alta politico-
militară. Miza economică excepţională o reprezintă pentru S.U.A. şi aliaţii săi resursa de
hidrocarburi şi utilizarea unor regiuni drept culoar de tranzit al materiilor prime dinspre Caucaz spre
Occident. :n ceea ce priveşte Rusia, aceasta cu siguranţă va ;ncerca să reuşească, ;n mare parte, să
joace rolul dominant atât ;n bazinele petroliere din Marea Caspică cât şi asupra coridoarelor de
transport, existând şansele ca Moscova să considere Caucazul zona sa naturală de influenţă, iar
Balcanii, prin unele similitudini culturale şi religioase drept un posibil “come back” în această zonă.
Miza politico-militară este strâns legată de cea economică şi de vocaţia de superputere pe
care atât Rusia (cu limitele de ordin economic) cât şi S.U.A. vor să o valorifice. Rusia, după o
reintrare în forţă în Orientul Mijlociu precum şi în Caucaz, va urmări în viitor să-şi recapete poziţia
cheie în Balcani. Luând necondiţionat partea Iugoslaviei ;n conflictul din Bosnia-Herţegovina şi,
recent, în Kosovo, Rusia ;şi poate consolida un excelent cap de pod în flancul sudic al zonei de
influenţă NATO.

3. ACŢIUNI ÎN FORŢĂ ŞI REVOLUŢII PORTOCALII

Rusia este membru permanent al Consiliului de Securitate şi totodată, îşi menţine atributele
de mare putere prin potenţialul economic, ştiinţific, militar precum şi prin influenţa autoritară în
lume. Federaţia Rusă a parcurs din 1991 şi până în prezent două etape diferite din punct de vedere
economic, politic şi militar.
O primă etapă s-a derulat sub conducerea lui Boris Elţîn care timp de zece ani a adus Rusia
într-o situaţie dezastruoasă. Astfel, o ţară care se află pe locul întâi în lume ca mărime teritorială şi
ca resurse naturale a reuşit să realizeze un produs naţional global egal cu cel al Olandei şi de 20 de
ori mai mic decât cel al SUA. Sub conducerea autoritară a lui Elţîn potenţialul militar al Rusiei s-a
redus considerabil, iar principalele categorii de forţe ale armatei au suportat cu greu sărăcia
financiară. A rămas în schimb,arsenalul racheto-nuclear, ca factor de descurajare şi intimidare a

157
eventualilor adversari. Corupţia în instituţiile publice s-a dezvoltat vertiginos, susţinută şi întreţinută
de un aparat birocratic numeros.
A doua etapă începe din momentul numirii lui Vladimir Putin în funcţia de preşedinte al
Rusiei. Foarte bun cunoscător al geopoliticii mondiale şi în special celei europene, noul preşedinte
şi-a fixat ca obiectiv strategic ridicarea Rusiei la rangul şi autoritatea de mare putere mondială.
Jucând foarte bine miza economică, ca suport al realizărilor în plan geostrategic, Rusia a crescut
substanţial preţurile la petrol şi gaze naturale şi după trei ani de la criza financiară din vara anului
1998, şi-a redresat situaţia financiară prin avalanşa de petrodolari care au intrat în ţară. Acest
fenomen a permis conducerii politice să întreprindă şi alte măsuri orientate către îmbunătăţirea
sistemului de asigurări sociale, creşterea substanţială a pensiilor şi salariilor bugetarilor. Armata
rusă şi-a câştigat încrederea atât în conducerea ţării cât şi în forţele sale sprijinind politica internă
cât şi cea externă.
Federaţia Rusă continuă să ducă o politică externă deosebit de activă în scopul consolidării
politicii de mare putere într-o lume pe care o doreşte, cât mai curând, multipolară. Rusia are toate
atuurile pentru a realiza acest deziderat. Este moştenitoarea imperiului rus şi al URSS, ocupă o
poziţie geografică avantajoasă din toate punctele de vedere în Eurasia, posedă tradiţii spirituale şi
culturale deosebite, iar din punct de vedere economic dispune de un potenţial uriaş care-i poate
asigura autonomia. Deşi are o comunitate multietnică, toate popoarele cooperează bine într-un stat
unic.
Esenţa strategiei politicii externe a Rusiei va constitui, pentru o lungă perioadă de timp (10-
15 ani), sprijinirea comunităţii mondiale să realizeze echilibrul geostrategic contracarând poziţia
hegemonică a SUA, consolidarea CSI, dezvoltarea colaborării internaţionale în lupta împotriva
criminalităţii transnaţionale, combaterea terorismuluzi (mai ales cel cecen), consolidarea Consiliului
de Securitate al ONU şi a celorlalte macanisme de conducere colectivă a proceselor politice,
economice şi mondiale.
Rusia recunoaşte faptul că, SUA au interese geostrategice în fosta URSS care ţin de lupta
împotriva terorismului, accesul la resursele energetice şi protecţia acestora precum şi stabilitatea
respectiv, democratizarea regimurilor politice. Aceste interese sunt apreciate drept legitime însă,
pentru susţinerea lor trebuie utilizate metode paşnice şi transparente.
Majoritatea analiştilor politici susţin teoria conform căreia, două riscuri majore ameninţă în
prezent evoluţia Rusiei spre statutul de mare putere mondială. Unul dintre riscurile majore îl
reprezintă conflictul cu lumea musulmană aflată pe teritoriul fostei URSS, iar cel de-al doilea este
considerată avalanşa de „revoluţii colorate” care preced instaurarea în cadrul unor state din CSI a
unor regimuri democratice sprijinite ideologic, financiar şi material de către SUA şi Occident.

158
 Vârful de lance al războiului sfânt împotriva Rusiei îl reprezintă popoarele caucaziene şi, în
mod deosebit, combatanţii ceceni.
Mişcarea separatistă din Cecenia îşi are rădăcinile în tendinţa hegemonică a politicii ţariste
şi ruse în regiune. Cecenii, un popor musulman, însetaţi de libertate, au opus întotdeauna, de-a
lungul istoriei, o puternică rezistenţă ocupanţilor ruşi. În noiembrie 1991, după lovitura de stat
eşuată de la Moscova, liderul cecen Djokar Dudaev, fost general rus a proclamat suveranitatea
Ceceniei. Planul lui Dudaev37 a atras după sine acţiunile radicale ale Moscovei care a decis să
elimine regimul generalului Dudaev prin forţă militară. În decembrie 1994, unităţile Armatei Roşii
au intrat în Cecenia pentru a restabili „pacea şi ordinea constituţională”. Ciocnirile militare, precum
şi bombardamentele violente au produs un număr impresionant de victime colaterale, mai ales în
rândul populaţiei civile. După ofensiva nereuşită, capturarea capitalei Groznîi de către combatanţii
ceceni şi sub presiunea protestelor internaţionale Rusia a fost obligată în septembrie 1996, să-şi
retragă trupele. Acordul respectiv de încetare a focului preciza retragerea trupelor ruseşti până în
anul 2000 şi reluarea negocierilor privind viitorul statut al Ceceniei.
Pe timpul negocierilor au avut loc frecvente atacuri teroriste care au culminat cu cele din
aprilie 1997, produse în Daghestan şi federaţia Rusă, puse pe seama forţelor separatiste cecene în
frunte cu liderul acestora Salman Rudaev.
Preşedintele cecen ales, Aslam Mashadov a încercat să se distanţeze de aceste atacuri
teroriste şi să continue politica negocierilor cu Moscova în scopul câştigării autonomiei în cadrul
Federaţiei Ruse. Noul premier cecen Şamil Basaev a declarat că relaţiile bune cu Moscova sunt
condiţionate de întoarcerea tuturor prizonierilor de război ceceni şi de angajare a Moscovei la
reconstrucţia ţării. Atentatele teroriste produse pe teritoriul Rusiei38 au generat o nouă escaladare a
conflictului cecen după 1999. Rezultatul a fost că teroriştii au ajuns să domine lupta de eliberare a
Ceceniei şi să agraveze soluţia geopolitică în tot Caucazul, un pretext destul de serios pentru
intervenţia trupelor ruseşti. După 10 ani de confruntări ruso-cecene, Cecenia considerată o republică
independentă de către separatişti şi o republică federală de către populaţia pro-rusă, se află în cea
mai mare parte sub controlul forţelor militare ruse şi a administraţiei Moscovei. Lupta

37
Djokar Dudaev intenţiona să se unifice popoarele islamice din cele 9 republici ruse şi regiuni autonome din Rusia şi
Georgia şi să pornească după tiparul islamic un „război sfânt” împotriva Rusiei.
38
În septembrie 1999, o serie de bombe pe bază de hexogen au explodat în mai multe locuinţe ruseşti din Moscova,
Buinaksk (Daghestan), Volgodonsk (partea de sud a Rusiei). În aceste condiţii guvernul rus a găsit nvinovaţi pe rebelii
(teroriştii) ceceni.

159
combatanţilor ceceni s-a intensificat, culminând cu două episoade tragice39care au imprimat o nouă
toponomie războiului cecen cu „războiul împotriva terorismului”.
Se pare că evenimentele de la 11 septembrie 2001 au împrumutat în războiul ruso-cecen mai
multă legitimitate părţii ruse. Atacurile teroriste asupra forţelor de securitate ruseşti nu au încetat
nici în prezent. Statisticile evidenţiază faptul că al doilea război cecen a făcut numeroase victime
(100.000 ruşi şi ceceni) iar distrugerile materiale sunt uriaşe.
Refuzul Rusiei de a acorda independenţa Ceceniei şi ieşirea din federaţie este explicabil.
După exemplul acesteia şi alte republici (teritorii) i-ar urma exemplu iar zona Caucazului ar putea
intra sub influenţa altor puteri regionale (Iran, Turcia) sau globale (SUA) interesate de bogatele
rezerve de petrol şi bogăţiile subsolului.
Mişcarea islamistă antirusească a cuprins întregul Caucaz: Osetia de Nord, Daghestan,
Inguşetia, Kabardino-Balkarra, Krasnodar şi Stavropol. De asemenea, grupările islamice
fundamentaliste acţionează în Abhazia şi defileul Pankisi din Georgia precum şi în republicile ex-
sovietice din Asia Centrală unde au susţinere masivă în rândul populaţiei locale şi urmăresc
înlăturarea de la putere a regimurilor autoritare pro-ruse.
Tot Caucazul este un furnicar de acţiuni antiruse iar acţiunile în forţă ale Federaţiei Ruse
produc drept consecinţe sute de localităţi distruse, zeci de mii de victime, sute de mii de refugiaţi.
Comunitatea internaţională este relativ resemnată făcând o asociere între terorismul islamic şi cel
cecen.
A doua categorie de riscuri care ameninţă serios atuurile de mare putere ale Rusiei este
produsă de avalanşa de „revoluţii colorate” ce au avut loc în unele state aparţinând C.S.I. Voi face
referiri la revoluţiile recente din Georgia, Ucraina şi Kirghistan.
3.1. Revoluţia portocalie din Georgia
Georgia, mica republică transcaucaziană, s-a proclamat independentă în anul 1991, având ca
preşedinte pe Zviad Gamsakurdia. Din 1992, în fruntea ţării a fost ales Eduard Şevardnadze fostul
ministru de externe al U.R.S.S. Câştigarea independenţei ţării nu a adus însă linişte poporului
georgian. Din 1991, pe teritoriul său au început mişcările pentru autonomia (independenţa) unor

39
Atacurile separatiştilor ceceni au luat forma unor acţiuni sinucigaşe, atacuri asupra staţiilor de metrou sau luarea de
ostateci. Sunt cunoscute evenimentele din 2002, când un comandou cecen format din 41 de combatanţi (19 femei) au
luat ostateci 800 de persoane la un teatru din Moscova. După 57 de ore, forţele speciale ruseşti au intervenit , i-au icis
cu un gaz special pe terorişti, dar au murit şi 129 de ostatici. De asemenea, un eveniment la fel de grav s-a petrcut în
prima zi de şcoală, pe data de 2 septembrie 2004, în Osetia de Nord, oraşul Beslan (70.000 de locuitori). Un comandou
cecen format din 17 combatanţi mascaţi şi înarmaţi, fanatici (purtau veste dinamitate cu explozibil) au luat ostatici 200
de copii şi 40 de adulţi, i-au sechestrat în sala de sport şi au cerut eliberarea camarazilor arestaţi în republica vecină
Inguşeţia. peste 550 de persoane au fost rănite şi 150 ucise în finalul crizei ostaticilor din Osetia de Nord.

160
provincii cum sunt: Osetia de Sud40 şi Abhazia41. Intervenţia paşnică a Rusiei, ca mediator, asupra
părţilor aflate în conflict a condus la soluţionarea conflictelor interne pe teritoriul Georgiei. Georgia
este un stat de dimensiuni mici în care trăiesc 5,5 milioane de locuitori. De la începutul secolului al
XIX-lea (excluzând o perioadă de câţiva ani de după primul război mondial), Georgia a fost parte
integrantă a Rusiei. Fiind plasată pe litoralul Mării Negre, dispune de două porturi importante:
Suhumi şi Batumi. În ultimii zece ani, ca urmare a descoperirilor de resurse energetice în Marea
Caspică, aşezarea geopolitică a Georgiei a devenit apetisantă pentru marile puteri, Rusia şi S.U.A.
Proiectul american de realizare a conductei petroliere Baku-Tbilisi-Ceyhan, ce face legătura între
Azerbaidjan şi Turcia a constituit miza economică principală a intersecţiei intereselor geopolitice pe
teritoriul Georgiei. De aceea lupta pentru putere în Georgia are puternice susţineri externe în funcţie
de obiectivele marilor puteri stabilite pentru această regiune. În pofida opoziţiei Rusiei, oleoductul42
va asigura tranzitarea enormelor rezerve petroliere din M. Caspică spre M. Neagră şi M. Mediterană
fără să fie nevoie de tranzitarea teritoriului Rusiei. Din 2007 proiectul prevede şi realizarea unei
conducte de gaze naturale care va face legătura între Shah Deniz (Azerbaidjan) şi Erzurum (Turcia),
traversând Georgia. Aceste trasee energetice reprezintă principalul motiv pentru care SUA este
interesată de politica statelor din regiune. În anul 2003, regimul politic instaurat de preşedintele
Eduard Sevardnadze încă din 1992 devenise anacronic şi numai corespundea intereselor politice şi
financiare ale SUA în regiune. În această situaţie a devenit necesar transferul de putere de la
funcţiunea politică pro-rusă la cea pro-occidentală. Pentru acest transfer s-au creat atât argumentele,
abuzurile regimului (încălcarea drepturilor omului, birocraţia, sărăcia, corupţia) cât şi mijlocul de
realizare, „revoluţia trandafirilor”.
La alegerile din 2 nioembrie 2003, partidele care susţineau puterea de la Tbilisi şi-au
adjudecat victoria în alegeri câştigând majoritatea locurilor în Parlament. Observatorii internaţionali
au declarat alegerile frauduloase, iar opoziţia condusă de Mihail Saakaşvili a ieşit în stradă.
Protestatarii au ocupat clădirea Parlamentului fapt pentru care preşedintele a declarat starea de
urgenţă. Intervenţia Rusiei, prin Igor Ivanov nu a dat rezultate, protestatarii fiind pregătiţi pentru o
ciocnire de proporţii cu forţele de ordine. Pericolul unui război civil şi presiunea străzii l-au forţat
40
Poporul caucazian osetin este despărţit în două provincii: Osetia de Nord (600.000 locuitori) parte componentă a
Federaţiei Ruse şi Osetia de Sud (100.000 locuitori dintre care 65% osetini şi 35% gruzini) care aparţine Georgiei.
Proclamarea independenţei de către Osetia de Sud a atras după sine intervenţia Georgiei iar conflictul militar s-a stins în
1993 când Georgia a aderat la C.S.I. În 1996, cu sprijinul Rusiei s-a semnat „Memorandumul ruso-gruzino-osetin cu
privire la asigurarea securităţii şi încrederii între părţi”
41
Şi în cazul republicii autonome Abhazia evenimentele sunt similare. Abhazia situată pe litoralul Mării Negre (540.000
de locuitori dintre care 17% abhazi, 43% gruzini, 17% ruşi) şi-a declarat independenţa care, bineînţeles, nu a fost
recunoscută de către guvernul de la Tbilisi izbucnind un conflict armat. La 14 Mai 1994, a fost semnat la Moscova
acordul de încetare a focului în zona de conflict care prevedea crearea unui culoar de securitate asigurat de forţele de
menţinere a păcii ale C.S.I.
42
Conducta va parcurge 1760 Km şi va asigura transportul petrolului din Azerbaidjan (platforma maritimă azeră din
Marea Caspică) şi terminalul petrolier de la Ceyhan situat pe coasta M. mediterane. Proiectul a fost estimat la 3,6
miliarde de dolari şi finalizat în 2005. Traseul conductei ocoleşte teritoriul Rusiei, trece prin Cecenia, evită Iranul şi
Armenia şi ajunge în Turcia-aliatul SUA.

161
pe Eduard Sevardnadze să demisioneze. Ca preşedinte interimar până la alegerile din 2004, a fost
desemnată reprezentanta opoziţiei Nino Burdzanadze. Tensiunile generate de revoluţia trandafirilor
din Georgia au îngrijorat deopotrivă atât Moscova cât şi Washingtonul. Ambele puteri aveau de ce
să fie îngrijorate.
3.2. Revoluţia portocalie din Ucraina
În Ucraina, cel de-al doilea tur de scrutin pentru alegerile prezidenţiale din noiembrie 2004,
a dat câştig de cauză candidatului pro-rus Ianukovici43 . Acuzând grave fraude electorale în favoarea
lui Ianukovici şi după confirmarea acestuia în funcţie, Iuşcenko a cerut public susţinătorilor din
Kiev să „înceapă o revoluţie portocalie”, pentru a face presiuni asupra puterii să accepte înfrângerea
electorală.
Din 23 noiembrie 2004, au început proteste de masă în marile oraşe ale Ucrainei, oraşul
fanion fiind Kievul, capitala ţării. În „Piaţa Independenţei” din Kiev, 200.000 de demonstranţi
(majoritatea purtând haine şi steaguri portocalii) au refuzat să recunoască legitimitatea alegerilor
prezidenţiale. Sub presiunea străzii liberale care a manifestat neîntrerupt până la jumătatea lunii
decembrie, parlamentul ucrainean nu a validat rezultatele alegerilor din 21 noiembrie şi a propus un
nou tur de scrutin pentru 12 decembrie 2004, în urma căruia Victor Iuşcenko a ieşit învingător.
Mulţimile de culoare portocalie din Kiev au fost convinse de faptul că noul preşedinte şi
guvernul liberal va elimina corupţia şi va integra Ucraina în U.E. Aşa cum se întâmplă peste tot în
statele foste comuniste, coaliţiile formate din partide de centru-dreapta şi uneori incluzând şi câte un
partid răzleţ de stânga, se fisurează foarte rapid.
Echipa portocalie formată din Victor Iuşcenko preşedinte şi Iulia Timoşenko premier a
generat un conflict mocnit, transformat ulterior, într-o criză politică gravă44. Guvernul condus de
Timoşenko a fost demis ca urmare a acuzaţiilor din partea preşedintelui, că guvernul a sprijinit o
serie de grupuri de interese.
Astăzi realizările revoluţiei portocalii din Ucraina sunt destul de firave, mulţi cetăţeni
considerându-se manipulaţi şi înşelaţi.
3.3. Revoluţia portocalie din Kirghistan
Anul 2005 a adus pe scena politică a micii republici din Asia Centrală, Republica Kirghistan
unele schimbări de decor. Tensiunile politice au explodat în Kirghistan după turul al doilea al
alegerilor parlamentare din 13 martie 2005. Cu această ocazie, opoziţia a obţinut doar 6 locuri în
parlament din totalul de 75 de locuri şi a acuzat puterea de fraude masive. Aceasta a fost principalul
motiv (sau pretextul) pentru care formaţiunile de opoziţie reunite sub denumirea „Puterea
43
Sondajele efectuate la ieşirea de la urne îl arătau câştigător cu o diferenţă de 11% pe Victor Iuşcenko candidatul
susţinut de occident, iar rezultatele oficiale l-au indicat câştigător pe Ianukovici cu un avans de 3%.
44
Există o serie de similitudini între revoluţia portocalie din Ucraina şi manifestările stradale ocazionate de alegerile
prezidenţiale din 28 noiembrie 2004 din România. De asemenea şi echipa constituită pentru conducerea ţării,
preşedintele ţării şi premierul s-au aflat într-un conflict mocnit care în final, va conduce la o criză politică.

162
Poporului”, adversare ale regimului prezidenţial al lui Askar Akaiev, au început seria
demonstraţiilor care au atins apogeul în ziua de 15 martie soldate cu ocuparea oraşelor Osh şi Jalala
Bad. Totodată, opoziţia a declarat oficial că nu recunoaşte puterea din capitala ţării, oraşul Biskek.
Dorind să imprime un caracter paşnic acestei revolte antiprezidenţiale opoziţia din Kirghistan au
denumit-o drept „revoluţia lalelelor” după modelele celor din Ucraina (revoluţia portocalie) şi din
Georgia (revoluţia trandafirilor).
Prin exercitarea unor puternice presiuni şi în absenţa oricărei reacţii din partea armatei şi a
politicii (primele care l-au trădat pe preşedintele Askar Akaiev), protestele au îmbrăcat un caracter
violent şi s-au soldat cu incendierea clădirilor administrative şi a unor proprietăţi private.
Declanşată la început în sudul ţării, cu sprijinul puternic al uzbecilor săraci, revolta s-a întins rapid
în capitala ţării. Toate acestea s-au soldat cu peste 40 de morţi şi răniţi grav. La 24 martie
preşedintele Askar Arkaiev a fost silit să părăsească ţara după 15 ani de mandat. S-a refugiat mai
întâi în Kazastan, apoi în Rusia, unde i-a fost acordat „azil politic” de către preşedintele Vladimir
Putin. Una din figurile opoziţiei, Kurmanbek Bakaiev, a devenit prim ministru interimar iar cea de-a
doua, Felix Kulov a devenit şeful securităţii.
„Revoluţia lalelelor” din Kirghistan a scos în evidenţă instabilitatea regimurilor politice
instaurate în fostele republici sovietice după destrămarea U.R.S.S.
Iniţial, preşedintele Askar Akaiev a fost susţinut de către SUA, ca unul din regimurile
democrate45. Pe măsură ce interesele politice şi financiare ale Washington-ului nu au mai fost
satisfăcute, regimul politic al lui Askar Akaiev nu a mai fost susţinut ci, dimpotrivă, demonizat, iar
preşedintele catalogat drept lider totalitar.
Askar Akaiev, ridicat altădată în slăvi de către occident, ca o emanaţie a democraţiei ridicată
în spaţiul ex-sovietic, la 4 aprilie 2005, s-a prezentat la ambasada Kirghiză din Moscova unde şi-a
prezentat demisia din funcţia de preşedinte al ţării. După demisia lui Akaiev în ţară s-a instaurat
instabilitatea politică funcţionând simultan două parlamente.
Violenţele au continuat, „stăpânii străzilor” au devenit elementele crimei organizate care au
devastat atât magazinele cât şi locuinţele private. Acestora li s-au alăturat populaţia foarte săracă. Pe
fondul escaladării violenţelor, în cadrul opoziţiei au apărut grave disensiuni, care au transmis
occidentului semnalul că „revoluţia lalelelor” va fi un eşec. Îngrijorate de haosul care s-a instaurat
în Kirghistan, atât O.S.C.E. cât şi SUA au făcut apel la încetarea violenţelor şi au cerut tuturor
partidelor să se angajeze într-un dialog paşnic. Situaţia din această mică republică nu semăna deloc
cu cea din Georgia şi Ucraina, dimpotrivă, punea în pericol noua ordine dorită de SUA în Asia
Centrală.

45
Cum au fost catalogate iniţiel şi regimurile lui Manuel Noriega (Panama), Slobodan Miloşevici (Iugoslavia), Nicolae
Ceauşescu (România), Saddam Hussein (adus la putere în 1979 în Irak cu ajutor american), Eduard Sevarnadze
(Georgia), Leonid Kucima (Ucraina).

163
 „Puterea poporului” a dovedit, în scurt timp că nu poate schimba viaţa oamenilor, iar
viitorul în Kirghistan este mult prea tulbure. Atâta timp cât pe teritoriul său există baze militare ruse
şi ale SUA, jocul la „două capete” poate duce la pierzanie orice regim politic.
Revoluţiile colorate din Georgia, Ucraina şi Kirghistan au tulburat apele şi în celelalte
republici ale C.S.I. De teama extinderii zonei de conflict, liderii autocraţi din statele
transcaucaziene, republicile slave şi cele din Asia Centrală au luat măsuri de contracarare a unor
asemenea evenimente care au fost însoţite de puternice tensiuni interne. Mai devreme sau mai târziu
politica de anihilare a opoziţiei prin opresiune şi alegeri frauduloase, îngrădirea progresivă a
drepturilor cetăţenilor, susţinerea unor regimuri politice nedemocratice, nu va aduce servicii nici
Rusiei şi nici Americii. Instabilitatea politică va continua să caracterizeze spaţiul ex-sovietic şi va
solicita atât intervenţia în forţă a Federaţiei Ruse cât şi transferul de putere prin metoda revoluţiilor
colorate. Aceste ultime evenimente spectaculoase care s-au derulat în cele trei state aparţinând CSI
au dezvăluit câteva aspecte nevăzute ale mediului geopolitic şi geostrategic actual:
- noii lideri care au obţinut puterea au complicat relaţiile tradiţionale cu Rusia fapt ce va
atrage o reacţie bine gândită a puterii de la Kremlin; acolo unde nu reuşesc forţele armate , cu
siguranţă vor reuşi mizele economice, uriaşul potenţial de resurse al federaţiei Ruse; anul 2006 a
început cu războiul gazului metan care a îngrijorat occidentul şi a provocat panică le Kiev;
- serviciile secrete ale federaţiei Ruse apreciază că revoluţiile colorate sunt un produs al
strategiei SUA, de a efectua transferul de putere la o elită conducătoare, capabilă să satisfacă
interesele politice, economice şi financiare ale Washingtonului; pentru transferul de putere SUA
foloseşte două căi principale: finanţarea opoziţiei prin intermediul organizaţiilor
nonguvernamentale şi declanşarea „revoluţiilor colorate” care nu presupun vărsare de sânge şi
pagube materiale ci, finanţarea, îndoctrinarea şi mediatizarea unor grupuri de presiune locală
capabile să preia puterea; a doua cale este aceea a invaziilor militare (Afganistan şi Irak) unde
preluarea puterii de către opoziţia democratică se realizează sub controlul armatei de ocupaţie, fapt
ce generează replici sângeroase ale combatanţilor locali;
- analiştii politici ruşi consideră că politica externă a Federaţiei Ruse a fost deficitară, fapt
ce a condus la o înfrângere geopolitică în spaţiul ex-sovietic; evenimentele din Ucraina şi
instaurarea puterii pro-occidentale a complicat situaţia celor aproape 10 milioane de ruşi care trăiesc
în această ţară precum şi speranţele Federaţiei Ruse asupra Crimeii; deosebit de importantă din
punct de vedere geopolitic pentru Rusia, Ucraina ocupă fereastra de ieşire a Rusiei către occident şi
către M. Neagră.
- departe de a instaura democraţia şi bunăstarea în statele respective, revoluţiile colorate vor
genera un furnicar geopolitic atât în zona Mării Negre cât şi în zona Mării Caspice; în acest context,
România poate cu greu să găsească o conduită geopolitică optimă.

164
 - concentrându-ne atenţia asupra Caucazului, bazinului Mării Caspice, Orientului Mijlociu
şi Balcanilor, constatăm existenţa unei adevărate competiţii în promovarea intereselor geostrategice
atât ale S.U.A. cât şi ale Rusiei, urmărindu-se cel puţin două mize: una economică şi alta politico-
militară. Miza economică excepţională o reprezintă pentru S.U.A. şi aliaţii săi resursa de
hidrocarburi şi utilizarea unor regiuni drept culoar de tranzit al materiilor prime dinspre Caucaz spre
Occident. În ceea ce priveşte Rusia, aceasta cu siguranţă va încerca să reuşească, în mare parte, să
joace rolul dominant atât în bazinele petroliere din Marea Caspică cât şi asupra coridoarelor de
transport, existând şansele ca Moscova să considere Caucazul zona sa naturală de influenţă, iar
Balcanii, prin unele similitudini culturale şi religioase drept un posibil “come back” în această zonă.

CURSUL 10

TENDINŢE GEOPOLITICE ÎN ASIA

Al doilea război din Afganistan şi din Golful Persic au vestit
CENTRALĂ.lumii
CRIZA PETROLULUI
că secolul XXI a reluat în palmaresul său problema critică
a surselor de energie iar primul război al anului 2006 (dintre
ÎN BAZINUL MĂRII
Rusia CASPICE
şi Ucraina) nu s-a purtat cu arme ci, cu resurse
energetice.
165
 PLANUL CURSULUI
1. INTRODUCERE
2.CRIZA ENERGETICĂ-ELEMENT STRUCTURAL AL CRIZEI ECONOMICE
3. CRIZA PETROLULUI ÎN BAZINUL MĂRII CASPICE

Obiectivele cursului: înţelegerea contextului geopolitic din Asia Centrală; însuşirea

elementelor principale ce definesc criza energetică şi a factorilor care o generează; identificarea
direcţiilor de interes ale marilor puteri în zona Mării Caspice; înţelegerea contextului în care a
izbucnit şi s-a desfăşurat conflictul din Afganistan.

Bibliografie recomandată:
David Harvey, Noul Imperialism, Ed. Bic All , Bucureşti,2004, pag.8 – 88.
Noam Chomski, Hegemonie sau supravieţuire, Ed. Antet, Bucureşti, 2003, pag.4 -6.
Samuel P. Huntington, Ciocnirea Civilizaţiilor, Ed. Antet, Oradea,1997, pag 395 – 415.
P. Mandu , Cursul 10 de geopolitică.

1. INTRODUCERE
Teologul Thomas Barry, în cartea „Visul pământului” (The Dream of the Earth),
demonstrează printr-o teorie uşor romanţată că „ viitorul nostru depinde de o nouă poveste cosmică
care să redea înţelesul sacru al vieţii şi să ne incite spre explorarea potenţialului nerealizat al
acestuia”. Povestea lui Barry spune că universul este un sistem care se autoorganizează şi transcede
către niveluri din ce în ce mai înalte de ordine şi auto definire, confirmând vechea credinţă hindusă
conform căreia „toată materia există sub forma unui dans permanent al energiei”. Tot ce se mişcă în
lumea noastră are cu siguranţă o sursă de energie. Din aceste considerente, civilizaţia umană încă de
la începuturile sale, a căutat să-şi descopere, dezvolte şi să-şi conserve sursele de energie.

166
Categoric, însăşi destinul omenirii este legat de existenţa acestor surse. După evaluările ştiinţifice
oamenii trăiesc pe planetă de cel puţin jumătate de mileniu.
Orice încercare de a stabili o graniţă precisă între animal şi om prin studiul craniilor de
„sinantropi” şi „australopiteci” sau aparţinând altor aşa-zişi strămoşi ai omului nu ne ajută cu nimic
în a descifra momentul în care oamenii au început să folosească energia produsă de resursele
naturale ale planetei.
Putem chiar admite că în urmă cu jumătate de mileniu fiinţe „mai mult oameni decât
maimuţe au încercat şi cu timpul au învăţat să-şi pregătească alimentele cu ajutorul energiei chimice
rezultată prin arderea lemnului. Aşa a început era lui PROMETEU. Apoi, mult mai târziu, oamenii
ceva mai cunoscători au început să folosească energia musculară a animalelor pentru tracţiune,
fenomen care a debutat în zorii ere neolitice (acum vreo zece mii de ani). De atunci şi până la
revoluţia industrială46 energia chimică provenită din arderea lemnului serveşte la încălzit, la
prepararea alimentelor, topirea metalelor iar energia furnizată de forţa musculară a animalelor şi
chiar a omului era folosită la desfăşurarea lucrărilor mecanice. Consumul individual de energie a
crescut foarte puţin de la începutul erei creştine până la revoluţia industrial. Oamenii au început însă
să hrănească noile maşini cu abur motiv pentru care au căutat în măruntaiele pământului pentru a
extrage din ele lemnul fosil. Consumul de huilă a crescut progresiv pe fondul dezvoltării fără
precedent a industriei miniere. Sub lozinca „ţării cât mai mult cărbune” în România s-a dezvoltat o
puternică industrie minieră, mai ales între anii 1965-1980 care avea să dea multă bătaie de cap
guvernanţilor contemporani economiei de piaţă. Concomitent cu extragerea cărbunelui, alte surse de
energie au intrat succesiv în exploatare: combustibili lichizi, gaze naturale, energie hidraulică,
atomică. În secolul al XX-lea s-a dezvoltat, fără precedent acest uriaş nesătul, industria, care a
înghiţit din ce în ce mai mult trenurile cu cărbune, cisternele cu petrol, kilowaţii hidrocentralelor,
termocentralelor şi centralelor atomo-electrice. Odată cu creşterea populaţiei planetei la aproximativ
şase miliarde de oameni s-a ridicat enorm şi consumul de energie pe cap de locuitor.
De la un an la altul consumul mondial de energie creşte iar competiţia economică
internaţionalizată şi accelerată de factorii globalizării va stimula ţările în curs de dezvoltare să intre
în ritmul celor dezvoltate. Această cursă presupune mai mult petrol, gaz metan, kilowaţi.
Se pune întrebarea: de unde să le ia? Specialiştii de pretutindeni ne avertizează că rezervele
de combustibili naturali sunt epuizabile. Încă din anii ’70 ai secolului trecut civilizaţia umană a
simţit multe efecte ale şocurilor petroliere. Secolul respectiv s-a încheiat cu unele crize politico-
militare de mare amploare care anunţau că bătălia pentru petrol a început (primul război din Golful
Persic, războiul iugoslav, războiul din Afganistan şi războaiele cecene).

46
Prima revoluţie industrială a avut loc în Marea Britanie la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi s-a bazat pe forţa aburului
produsă prin arderea cărbunelui

167
 Al doilea război din Afganistan şi din Golful Persic au vestit lumii că secolul XXI a reluat în
palmaresul său problema critică a surselor de energie iar primul război al anului 2006 (dintre Rusia
şi Ucraina) nu s-a purtat cu arme ci, cu resurse energetice47.
Dacă acceptăm idea că viitorul civilizaţiei umane este legat direct de existenţa resurselor
energetice naturale clasice, atunci este firesc să anticipăm, cu oarecare aproximaţie, care vor fi
consecinţele pe termen lung, în lipsa identificării altor resurse. Iată cum ar fi simulat un scenariu
pentru anul 2050, an în care se poate vorbi despre „moartea petrolului”.
„Guvernul mondial a luat cunoştinţă de conţinutul rapoartelor prezentate de experţi
referitoare la criza energetică globală şi a propus Parlamentului mondial adoptarea următoarelor
măsuri:
 Reducerea producţiei globale cu 60% şi ierarhizarea produselor, ţinând seama de
trebuinţele esenţiale, pe priorităţi;
 Interzicerea folosirii mijloacelor tehnice de transport individual sau familial,
generalizându-se transportul în comun;
 Iluminatul şi încălzirea locuinţelor pe timpul perioadei reci se efectuează pentru o singură
cameră de familie sau în zone colective special amenajate;
 Consumul de carne şi alimente vegetale speciale nu este posibil decât pe baza unei
autorizaţii speciale şi a unei reţete medicale.”
Coşmarul poate continua. Încercăm să ne trezim la realitatea pe care o trăim astăzi şi ne dăm
seama că elementele scenariului „confecţionat” sunt absurde.
La fel de absurde mi se par şi exprimările optimiste conform cărora, criza energetică este un
fenomen străin de civilizaţia umană şi că toate mutaţiile geopolitice, geostrategice şi militare se fac
în numele democraţiei.
2. CRIZA ENERGETICĂ-ELEMENT STRUCTURAL AL CRIZEI ECONOMICE
De-a lungul scurtei sale istorii umanitatea a neglijat în totalitate ecosistemul planetar,
diminuarea resurselor naturale oferite de acesta şi, sub presiunea nevoilor economice, a căutat să-şi
multiplice posibilităţile de acces şi exploatare dezvoltând un spaţiu superindustrializat.
Astăzi am ajuns la concluzia, deloc optimistă, că datorită creşterii populaţiei şi creşterii
economice, solicitările sistemului economic planetar sunt mult prea mari faţă de resursele naturale
planetare disponibile. Specia umană a constatat de puţin timp că este ameninţată atât de limitele
resurselor epuizabile cât şi de diminuarea drastică a capacităţii mediului înconjurător de a absorbi şi
neutraliza noxele reziduale generate de acestea. În fiecare an, atât în Europa cât şi în America, Asia

47
La 01.01.2006, în mijlocul iernii Rusia a întrerupt livrările de gaze către Ucraina pe motiv că aceasta nu a acceptat
noile tarife fixate la preţul pieţei (adică cum plătesc vest-europenii)

168
şi Africa ploile acide distrug milioane de hectare de pădure, deşertul încorporează milioane de ha.
de pământ arabil, producţiile agricole scad iar stratul de ozon, la nivel global se reduce substanţial.
Globalizarea economică, fenomen ce a internaţionalizat modul de afaceri şi a intensificat
concurenţa, avansează astăzi pe întreaga planetă generând un sistem economic deschis global,
pentru a compensa deficitele de resurse ale celor care o propulsează. De cele mai multe ori, cei care
susţin fenomenul globalizării (în special reprezentanţii statelor bogate) dau vina pe rata ridicată de
creştere demografică în statele sărace în timp ce lumea săracă condamnă risipa şi supraconsumul
celor bogaţi. Deşi sunt preocupări în acest sens, în lume nu s-au creat sisteme eficiente pentru
gestionarea şi refacerea resurselor naturale planetare. Unele situaţii evidenţiază faptul că unui
cetăţean care trăieşte într-o ţară bogată îi sunt necesare patru până la şase hectare de pământ pentru
a-i asigura consumul energetic necesar. La nivelul anilor’90, estimările prognozau aproximativ 1,8
ha. de pământ productiv de locuitor, prin urmare, deficitul de pământ produc de resurse energetice
se realiza, pentru ţările industrializate, prin comerţ, permiţându-le astfel să absoarbă resursele ţărilor
sărace.
Explozia demografică specifică statelor din Asia de Sud-Est, Africa şi America Latină
întăreşte idea că societatea umană ajunge să numere 10 până la 12 miliarde de oameni, condamnaţi
să trăiască în sărăcie şi malnutriţie, generând grave fenomene sociale, politice şi economice şi
imprevizibile catastrofe de mediu.
Cu toate aceste evoluţii, cererile omului faţă de mediu au crescut iar politicile economice
globale trâmbiţează un standard de consum ridicat pentru cetăţeni. În consecinţă, au crescut
vertiginos consumurile de lemn, hârtie, combustibili fosili, cereale, legume şi fructe, etc.
concomitent cu sporirea cantităţii elementelor poluante şi restrângerea zonelor verzi ale planetei. Pe
măsură ce forţa şi viteza de extindere a exploatării resurselor naturale au crescut, inevitabil au
apărut semnalele care atenţionau civilizaţia umană asupra efectelor negative ce se vor produce.
Secolul XX a marcat în palmaresul său câteva crize economice devastatoare, iar secolul XXI
a debutat printr-o serie de conflicte politico-militare violente care au deschis porţile către marile
bazine energetice ale planetei (Orientul Mijlociu şi Asia Centrală). Încă din primele zile ale anului
2006, unele state europene au primit un avertisment energetic sever din partea Rusiei, statul care
dispune şi distribuie în Europa cea mai mare cantitate de energie.
Termenul de „energie”48 provine din limba greacă veche şi este utilizat într-o lucrare, pentru
prima dată de Kepler, în sensul de „putere care emană din corpuri”. În anul 1807, Thomas Young
introduce termenul respectiv în literatura ştiinţifică iar ulterior, W. Thomson utilizează termenul de

48
Etimologia cuvântului “energie” provine din latinescul “energia” şi expresia greacă “enerhia” ambele semnificând
“activitate”. În dicţionare “energia” defineşte “capacitatea unui sistem fizic de a efectua lucru mecanic, la trecerea dintr-
o stare în altă stare”. Energia defineşte calitatea schimbărilor care au loc în Univers, începând cu deplasarea în spaţiu şi
terminând cu gândirea.

169
„energie cinetică” iar Rankine pe cel de „energie potenţială”. În ce priveşte noţiunea „căldură”
aceasta a fost folosită atât pentru a desemna „energia internă” cât şi ca mărime de proces în sensul
transferului de la un corp la celălalt (Celssius). Treptat, aceşti termeni au fost dezvoltaţi în literatura
tehnică (pierderi de energie, economie de energie, etc.) apoi preluaţi şi dezvoltaţi de literatura
economică şi politică sub forma: criza de energie şi materii prime, criza petrolului, surse de energie,
energia convenţională, energia atomică, etc. Energia nu poate fi înţeleasă fără aplicarea principiilor
termodinamicii, unde timpul este parametru de bază:
 Energia se consumă-principiul I,
 Energia se degradează-principiul II.
Întregul proces evolutiv al umanităţii este legat de folosirea energiei. Omenirea a străbătut
mai multe etape astfel:
 Etapa energiei hidraulice şi eoliene;
 Etapa combustibililor;
 Etapa energiei nucleare, în prezent
Dezvoltarea societăţii umane este direct dependentă de consumul de energie. Astfel, unii
indicatori economici precum, consumul de energie, dezvoltarea economică, produsul intern brut, nu
pot fi dezvoltate şi explicate decât într-un context relaţional iar prelucrările statistice se bazează pe
această corelaţie.
Criza energetică, alături de criza de materii prime, criza financiar-bancară, criza tehnologică,
alimentară, etc., alcătuiesc componentele structurale ale crizei economiei naţionale respectiv,
mondiale.
Criza energetică naţională, ca fenomen economico-social defineşte insuficienţa resurselor
energetice clasice cunoscute până acum în raport cu nivelul tehnicii şi tehnologiei actuale, necesare
vieţii economico-sociale a statului ncare afectează întreaga societate şi pun în pericol îndeplinirea
obiectivelor atât ale instituţiilor din sectorul privat cât şi din cel public.
Criza energetică mondială este noul tip de criză structurală a economiei mondiale care
defineşte o situaţie gravă manifestată atât în producerea cât şi în distribuirea resurselor de energie
clasică în raport cu existenţa acestora pe glob şi caracterul exploatării lor. Resursele energetice
utilizate de om provin din mediul natural în care acesta trăieşte şi se numesc surse primare de
energie sau resurse energetice. Acestea sunt: combustibilii fosili (cărbunele, petrolul şi gazul
natural); energia hidraulică (electricitatea sau căldura obţinută prin căderea maselor de apă);
energia nucleară (electricitatea produsă în centralele atomice);
Energiile regenerabile (geotermică, solară, eoliană). Alte surse energetice precum lemnul,
deşeurile forestiere sau agricole, deşeurile menajere, etc., deşi sunt utilizate în multe state, nu sunt
considerate drept surse energetice comerciale datorită faptului că acestea nu ocupă decât 2,5% din

170
consumul energetic mondial. Resursele energetice bazate pe combustibili fosili, se mai numesc şi
strategice, constituie cea mai importantă componentă a surselor energetice planetare, ele fiind în
cantităţi limitate, epuizabile şi deci scumpe. Utilizarea resurselor energetice primare pentru
producerea surselor secundare: electricitatea produsă de termocentrale prin arderea cărbunelui sau a
păcurii; apa caldă pentru consumul menajer; încălzirea locuinţelor; benzina, motorina, gazele
lichefiate, etc., sunt cunoscute sub denumirea de energii finale. Este denumită energie utilă, acea
energie care este utilizată în sectorul locativ şi centrele de consum, la încălzire, iluminat şi pentru
consumul menajer.
Criza energetică, ca formă a crizei economice se caracterizează prin:
 ameninţarea cu o gravă lipsă de ţiţei sau gaze naturale;
 creşterea bruscă şi considerabilă a preţurilor surselor de energie în special la petrol şi gaze
naturale;
 apariţia unor restricţii la producţie, livrări şi consum în diferite ţări;
 intensificarea eforturilor pentru descoperirea şi achiziţionarea de noi resurse de energie;
 impulsionarea cercetării ştiinţifice în vederea producerii energiei cu costuri mai mici,
diversificarea şi utilizarea mai economică a acesteia, în paralel cu menţinerea echilibrului ecologic.
Efectele crizei energetice se resimt de la o ţară la alta şi pe grupuri de ţări în mod diferit, în
funcţie de:
 nivelul de dezvoltare al ţării respective;
 gradul de orientare a economiei respective spre consumul de resurse energetice
(persistenţa ramurilor energofage);
 existenţa (volumul, cantitatea) sau inexistenţa resurselor naţionale de energie;
 posibilităţile financiar-valutare de a achiziţiona aceste resurse.
Soluţionarea crizei energetice este legată organic de progresul tehnic, tehnologic şi ştiinţific,
precum şi de promovarea în relaţiile dintre state a unor principii care să înlăture discriminările din
viaţa internaţională şi de realizare a unor schimburi benefice pentru toţi agenţii participanţi la
circuitul de mărfuri internaţional.
Peste tot în lume, sectorul energetic a devenit astăzi principalul factor economic. De fiecare
dată când apar semnalele unei nedorite crize energetice, cel care dictează conţinutul, amploarea,
consecinţele crizei este acest indicator universal, costul unui baril de petrol. Din aceste motive, pe
lângă cauzele obiective generate de diminuarea resurselor primare, criza energetică are şi o serie de
cauze subiective dictate de politicile economice ale statelor înzestrate de Mama natură cu gigantice
resurse de petrol şi gaze naturale.

171
 3. CRIZA PETROLULUI ÎN BAZINUL MĂRII CASPICE
După Orientul Mijlociu, Marea Caspică este a doua zonă de importanţă strategică, datorită
petrolului şi gazelor naturale. Ea este cu totul specială, datorită mutaţiilor profunde care s-au produs
aici, statutului juridic deosebit al Mării Caspice şi situaţiei populaţiei, economiilor şi nevoii de
identitate a ţărilor riverane, dar şi interesului cu totul deosebit al marilor puteri, în speţă, al Statelor
Unite, al Rusiei, al Chinei şi al Iranului.
Deci avem de a face cu o nouă zonă de confruntare.
Dezmembrarea Uniunii Sovietice şi ieşirea ţărilor riverane de sub controlul nemijlocit al
acesteia a creat posibilitatea unor noi confruntări în regiune, unor influenţe străine.
Cândva, sub sovietici, acest spaţiu petrolier fusese aproape uitat. Ca urmare, el nu producea
decât 3% din producţia de petrol a Uniunii Sovietice.
Apariţia unor state riverane - Azerbaidjan, Kazahstan şi Turkmenistan - şi reevaluarea
concomitentă a rezervelor de petrol şi de gaze naturale au modificat profund situaţia geopolitică a
bazinului.
Bazinul caspic are acum un rol foarte important în geopolitica hidrocarburilor.
Hidrocarburile de aici se cunosc încă din Evul Mediu. Au început să fie exploatate în Peninsula
Apcheron, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Întrucât nu dispunea de capitalul necesar, Rusia a liberalizat exploatarea şi a deschis
concesii pentru mai multe societăţi occidentale, între care Royal Deutch Shell şi Petroleum
Production Company ale fraţilor Nobel.
Investiţiile mari şi introducerea noilor tehnici au făcut să crească rapid producţia. În 1898
aceasta atingea 10 milioane tone, Baku depăşind atunci Statele Unite. Companiile petroliere se
confruntau deja cu numeroase probleme. În 1895, guvernul rus, temându-se că pierde controlul
rezervelor Azerbaidjanului, a rupt un contract între o companie locală şi consorţiul American
Standar Oil şi familia Rotschild.
Se punea şi în acel timp problema transportului petrolului din Bazinul caspic spre marile
centre industriale europene.
S-au descoperit noi zone petrolifere. În 1901, petrolul din Caspica reprezenta doar 50 la sută
din producţia mondială şi mai puţin de 10 la sută câţiva ani mai târziu. Totuşi, Baku prezenta o
importanţă economică şi strategică considerabilă. Ulterior, în 1918 Azerbaidjanul a fost ocupat de
britanici, iar în 1942, ofensiva Wermachtului n-a reuşit. A urmat o fază de declin neîntrerupt.
Descoperirea şi exploatarea unor zăcăminte de petrol în bazinul Volgăi şi în Siberia au făcut ca, în
1991, ponderea exploatării petrolului din Bazinul caspic să reprezinte doar 3 la sută din producţia
sovietică.

172
 Nu există, la ora actuală, un consens în ceea ce priveşte potenţialul caspian referitor la
producţia şi exploatarea de hidrocarburi. Câteodată acesta este comparat cu Marea Nordului,
câteodată i se zice un nou Orient Mijlociu.
Nu există date foarte certe, clare. Noile ţări riverane Mării Caspice (după dezmembrarea
Uniunii Sovietice), preocupate de a atrage investitori străini, se pare că le exagerează. Interesul de a
supraevalua sau, dimpotrivă, a diminua rezervele din Bazinul caspic îl au, de asemenea, şi unele
mari puteri, în funcţie de rolul jucat de ele în zonă sau pe care intenţionează să-1 joace.
Actualmente, rezervele probate ale Azerbaidjanului, Kazahstanului, Turkmeniei şi
Uzbekistanului reprezintă 7.500 miliarde metri cubi de gaz şi 2,2 miliarde tone de petrol, respectiv
5,5 la sută şi 1,9 la sută din rezervele mondiale (estimarea este făcută în 1997). Aceste cifre sunt
comparabile cu datele despre Marea Nordului ale cărei rezerve sunt, după 30 de ani de exploatare,
2,25 miliarde tone (Gt).
Cifrele referitoare la Bazinul caspic variază însă foarte mult de la o sursă la alta; US
Department of Energy, într-un raport emis în primăvara anului 1997 Congresului, evaluează la 24
miliarde tone de petrol; două studii publicate de Institutul Internalional de Studii Strategice din
Londra (IISS) şi fundaţia J.Baker atrag atenţia asupra relativităţii importanţei Bazinului caspic şi
subliniază incertitudinile economice şi politice cărora le este supusă evaluarea şi dezvoltarea
hidrocarburilor din Bazinul caspic; după părerea majorităţii responsabililor sectorului petrolifer,
potenţialul caspic nu depăşeşte o zecime din cel al Orientului Mijlociu (66 la sută din rezervele
mondiale de petrol, 33 la sută pentru cele de gaze naturale).
Producţia anuală a noilor state independente nu are prea mare importanţă. în 1996 ea era de
43 milioane tone de petrol şi 96 miliarde metri cubi de gaze naturale, respectiv 1,3 la sută şi 4,4 la
sută din producţia mondială.
După Agenţia Internaţională de Energie (AIE), această producţie ar trebui să se situeze, în
anul 2010, între 138 milioane tone (Mt) - ipoteza de bază - şi 194 Mt (ipoteza cea mai ridicată),
pentru petrol, şi 164 miliarde metri cubi şi 201 miliarde metri cubi gaze naturale, estimări apropiate
de cele avansate de Wood Mackenzie Consultant şi de Centrul de Studii Internaţionale de Strategie
(CSIS) de la Washington.
AIE evaluează potenţialul de export anual al celor patru state în anul 2010 la: 75 - 117
milioane tone petrol; 75 miliarde metri cubi de gaze naturale.
Acest potenţial rămâne modest în comparaţie cu cererea mondială pe care Institutul Francez
de Petrol o estimează a fi de 4,5 miliarde tone.
Hidrocarburile sunt inegal repartizate între statele riverane. Astfel:
Azerbaidjanul are 1,5 miliarde tone, producţie cumulată. Este o zonă de producţie veche. La
ora actuală, mai mult de 80 la sută din hidrocarburile extrase din această ţară vin din zăcăminte

173
maritime, cele mai multe fiind în curs de epuizare. Rezervele sale petrolifere probate se ridicau, în
1997, la un miliard tone. Estimările privind rezervele posibile se situează între 0,5 şi 3,7 miliarde
tone.
Kazahstanul dispune de rezerve probate 1,1 miliarde tone petrol şi 1,8 miliarde metri cubi
gaze naturale (după Departament of Energy rezervele de petrol se estimează la mai mult de 11
miliarde tone). Aceasta plasează Kazahstanul imediat după Rusia în Comunitatea Statelor
Independente. Sunt concentrate în câteva zăcăminte uriaşe, douăsprezece din structurile cele mai
importante incluzând 86 la sută din hidrocarburile ţării, din care 46 la sută la Tenguiz şi
Karachaganak, şi sunt situate la frontiera rusă. Companiile occidentale care fac recent prospecţiuni
în zonă apreciază că sectorul kazah al Caspicii cuprinde zăcăminte importante.
Turkmenistanul are gaze naturale, rezervele sale probate fiind 2,9 miliarde metri cubi,
aproape 21 la sută din rezervele mondiale.
Uzbekistanul nu prezintă un potenţial important, dispunând de 1,9 miliarde metri cubi de
gaze naturale. În acest stat există cerinţe mari pentru consumul interior.
Una din problemele complicate ale acestui spaţiu este cea a statutului juridic al Caspicei.
Numărul statelor riverane, după dezmembrarea Uniunii Sovietice - a crescut de la două la cinci.
Aceasta pune probleme statutului juridic al acestei mări. Există, desigur, tratatele bilaterale ruso-
persane, apoi cele sovieto-iraniene. Ridicată pentru prima oară în 1992, această problemă continuă
să fie în miezul contradicţiilor dintre Rusia, Iran şi noile state independente. Este normal ca statele
riverane să aibă poziţii diferite, iar acest statut să fie adaptat realităţilor.
Rusia solicită să se stabilească un regim de condomeniu şi să obţină un drept de veto asupra
proiectelor petroliere ale Azerbaidjanului, Kazahstanului şi Turkmenistanului. Din punctul de
vedere al Rusiei, bulversările intervenite după 1991 nu afectează în nici un fel statutul Caspicii, aşa
cum a fost el definit prin tratatele din 1921 şi 1940, şi nu justifică o revizuire unilaterală a regimului
juridic al acestei mări închise. Cele două subiecte de drept internaţional - Iranul şi URSS - rămân
aşa cum au fost. Ministrul afacerilor externe rus susţine că noile state în cauză au semnat la 21
decembrie 1991 declaraţia de la Alma-Ata prin care se spune că ţările membre ale CSI
«...garantează respectarea angajamentelor internaţionale suscrise de URSS». Se insistă ca Marea
Caspică să rămână un spaţiu economic şi politic închis. Marea Caspică este o mare sovieto-iraniană
unde nu se aplică prevederile normelor de drept internaţional. Ea nu poate face obiectul unui partaj,
aşa cum prevede Convenţia ONU asupra dreptului maritim adoptată în 1982. Mai mult, Rusia îşi
rezervă dreptul de a «restabili ordinea legală anterioară», în cazul unor măsuri unilaterale.
În aşteptarea unui nou statut juridic, bogăţiile Caspicii trebuie să fie recunoscute ca
proprietate comună.
Turkmenistanul este de acord cu Rusia şi Iranul.

174
 Kazahstanul şi Azerbaidjanul recuză validitatea tratatelor sovieto-iraniene şi se pronunţă
pentru delimitarea în Caspica a sectoarelor naţionale. Desconsiderând punctul de vedere rus,
Kazahstanul şi Azerbaidjanul au concesionat unilateral mari sectoare din Marea Caspică. În faţa
faptului împlinit, Rusia a trebuit să-şi reconsidere poziţia. La 11-12 noiembrie, la Achgabat, a avut
loc un summit. Rusia a recunoscut dreptul fiecărui stat riveran de a-şi exercita suveranitatea asupra
unei fâşii de 45 de mile, zona situată dincolo rămânând proprietate comună. Kazahstanul şi
Azerbaidjanul au refuzat să semneze declaraţia finală comună. În februarie 1998, Rusia a făcut noi
propuneri mergând în sensul compromisului. Acesta a constat în partajul fundului mării şi
menţinerea sub jurisdicţie comună a apelor de suprafaţă. Aceasta ar face imposibilă construirea de
oleoducte şi gazoducte transcaspiene - eventualitate din ce în ce mai mult evocată de noile state
independente şi susţinută activ de Washington. Se adaugă, la aceste poziţii, teza potrivit căreia
definirea Mării Caspice pe baza unui acord între state riverane exclude aplicabilitatea dreptului
maritim. Nu este de acord cu internaţionalizarea reţelelor Volga-Don şi Volga-Baltica, singurele căi
de apă care leagă Marea Caspică de mările libere.
În aprilie 1998 s-a realizat un acord de principiu între Rusia şi Kazahstan, privind
delimitarea sectoarelor naţionale respective. Acest acord n-a primit asentimentul celorlalte state
riverane. Azerbaidjanul a reiterat obiecţiile sale referitoare la orice regim de condomeniu - chiar şi
parţial subliniind incompatibilitatea sa cu legea fundamentală azeră.
Iranul se opune partajării Mării Caspice şi nu recunoaşte nici o legitimitate a acordurilor
bilaterale în acest sens. Îngrijorată pentru a nu deteriora relaţiile sale excelente cu Teheranul,
Moscova a subliniat că textul ruso-kazah nu pune în discuţie statutul Mării Caspice şi că tratatele
din 1921 şi 1940 rămân în vigoare până când statele riverane vor defini un nou regim al acestei
mări.
În Bazinul caspic se bat cap în cap o mulţime de interese strategice. Jocul major al
strategiilor îl constituie trasarea conductelor. Trei categorii de state sunt implicate în această luptă:
noile state independente producătoare de petrol şi gaz; ţările susceptibile de a fi căi de tranzit;
puterile “exterioare”.
Azerbaidjan, Kazahstan şi Turkmenistan sunt pentru lărgirea oleoductelor ruse pentru
exporturile lor. Rusia posedă propria ei reţea moştenită de la URSS pe care o foloseşte şi pentru a
exercita presiuni asupra acestor ţări sperând să reorienteze prin aceasta influenţa sa în zonă.
Această situaţie de cvasimonopol trebuie să ia totuşi sfârşit. Cele trei ţări încep să vizeze
trasee alternative. Această poziţie este susţinută şi de ţările de tranzit potenţial ca Iranul şi Turcia,
pentru care, obţinerea unui oleoduct - în afară de avantajele financiare - ar constitui un vector de
influenţă considerabilă legat de Europa şi Statele Unite.

175
 Europa şi SUA sunt favorabile multiplicării căilor de transport al petrolului şi gazelor
naturale şi vizează un «culoar euroasiatic» est-vest care să ajungă la Ceyhan. Acest oleoduct are un
dublu avantaj în ochii Washingtonului: să întărească rolul geopolitic al Turciei; să contribuie la
consolidarea noilor state independente, să le scoată de sub influenţa Moscovei şi Teheranului şi să
le treacă în zona de influenţă a Occidentului. Cu alte cuvinte, Occidentul doreşte să-şi extindă zona
de influenţă şi asupra Mării Caspice.
Uniunea Europeană, prin intermediul programelor TRACECA (Transport Corridor Europe-
Caucasus-Asia) şi INOGATE (Interstate Oil & Gas Export to Europe), contribuie în egală măsură la
realizarea mai multor reţele de comunicaţii. Conflictele potenţiale din regiune şi costul foarte ridicat
al majorităţii acestor proiecte fac însă incertă realizarea lor.
Conducătorii consorţiului AIOC s-au hotărât să trateze problema transportului petrolului în
două faze: transportul de petrol «iniţial» - în jur de 5 milioane tone pe an până în 2003; exportul,
începând cu anul 2004, de petrol «principal» de 15 milioane tone în faza de început, apoi de 75
milioane tone în 2020.
În 1994 şi 1995 s-au avut în vedere mai multe opţiuni pentru exportul de petrol iniţial:
construirea unei conducte Baku-Ceyhan via Tabriz sau via Armenia; două trasee pe litoralul Mării
Negre (Baku, Groznâi, Novorosiisk şi Baku, Supsa, de unde petrolul ar putea să fie expediat fie
spre Europa Occidentală via România sau Ucraina datorită unui racord cu reţeaua Drujba, fie
spre Marea Egee prin oleoductul Burgas Alexandropolis care permite să fie ocolit Bosforul şi
Dardanelele); utilizarea canalului Volga-Don sau recurgerea la un sistem swap cu Iranul.
În octombrie 1995, dată la care AIOC ar fi trebuit să ia o decizie intermediară, numai Baku -
Supsa şi Groznâi-Novorosiisk au rămas în discuţie. Şi unul şi celălalt se sprijineau pe oleoductele
existente, ceea ce reducea considerabil costurile şi făcea posibil exportul în cel mai scurt timp.
Există disensiuni între membrii consorţiului. Companiile americane, care deţin 44 la sută din
capital, se pronunţă în favoarea traseului transcaucazian, în timp ce acţionarul principal - British
Petroleum - se îndoieşte de viabilitatea proiectului, dacă interesele Rusiei nu sunt luate în seamă.
Lukoil propune să cumpere totalitatea petrolului iniţial cu scopul de a diminua atracţia
oleoductului Baku - Supsa, în timp ce primul-ministru turc din vremea aceea Tansu Ciller -
ameninţa să închidă strâmtorile pentru AIOC şi să aleagă o rută unică vizavi de Rusia. În final,
consorţiul a optat pentru o soluţie de compromis şi a făcut publică decizia sa de a utiliza cele două
trasee.
Exploatarea zăcământului Chirag a fost inaugurată oficial la 12 octombrite 1997 şi primele
volume de petrol brut a fost exportat pe «ruta nordului». Cea de a doua linie reţinută de AIOC a fost
pusă în serviciu în ianuarie 1999. Costul său a fost de 590 milioane de dolari, în loc de 231 milioane
prevăzut iniţial.

176
 Lukoil propune să cumpere totalitatea petrolului iniţial cu scopul de a diminua atracţia
oleoductului Baku - Supsa, în timp ce primul-ministru turc din vremea aceea Tansu Ciller -
ameninţa să închidă strâmtorile pentru AIOC şi să aleagă o rută unică vizavi de Rusia. În final,
consorţiul a optat pentru o soluţie de compromis şi a făcut publică decizia sa de a utiliza cele două
trasee.
Exploatarea zăcământului Chirag a fost inaugurată oficial la 12 octombrite 1997 şi primele
volume de petrol brut a fost exportat pe «ruta nordului». Cea de a doua linie reţinută de AIOC a fost
pusă în serviciu în ianuarie 1999. Costul său a fost de 590 milioane de dolari, în loc de 231 milioane
prevăzut iniţial.
În ceea ce priveşte transportul petrolului principal (avându-se în vedere şi ameninţările
Turciei), noile state independente şi Statele Unite susţin traseul Baku - Ceyhan. Dar şi aici sunt
probleme, datorită faptului că Turcia este o zonă seismică.
Construirea de noi linii de transport constituie pentru Turkmenistan o prioritate. În 1997, a
fost inaugurat un gazoduct care leagă Korpedja de oraşul Kurt Koy în nordul Iranului. Acesta poate
fi considerat primul succes, în sensul că a fost prima linie necontrolată de Rusia. Finanţat de Iran,
acest gazoduct ar putea face parte dintr-un plan mai vast privind transportul petrolului prin această
ţară. De altfel, Iranul face presiuni foarte mari în acest sens. După trei ani de negocieri,
Turkmenistanul şi Turcia au convenit în primăvara anului 1997 construirea unui gazoduct de 3800
km între zăcământul de la Shatlik şi Europa Occidentală via Iran. Americanii insistă pentru un
gazoduct care să evite teritoriul iranian şi au decis să finanţeze un gazoduct transcaspian. Clinton a
subliniat că un gazoduct care să lege zăcământul Shatlik de oraşul turc Erzurum ar putea să fie
terminat în 24 de luni, cu un cost total de 3 miliarde de dolari.
Exportul gazelor turkmene către Turcia şi Europa Occidentală se izbeşte totuşi de
numeroase obstacole: seismicitatea ridicată a zonei (recentul cutremur din Turcia ridică foarte
serioase probleme în legătură cu aceste proiecte); absenţa statutului juridic al Mării Caspice;
contenciosul teritorial cu Azerbaidjanul privind zăcămintele Kiapaz, Chirag şi Azeri.
Pe de altă parte, Iranul - care deţine 14 la sută din rezervele mondiale de gaze naturale - este
un potenţial concurent pentru Turkmenistan. Iranul a semnat în toamna anului 1997 un acord cu
guvernul turc pentru livrarea a 30 de miliarde de metri cubi pe an, începând cu anul 2005 graţie
unui gazoduct care trece pe sub Marea Neagră. Botezat “Fluviul albastru”, acest proiect este
considerat prioritar de Gazprom care s-a asociat cu compania italiană ENI pentru a accelera
realizarea lui. Or, este puţin probabil că piaţa turcă, în pofida creşterii sale şi a dezvoltării Turciei,
va putea absorbi cantităţile prevăzute prin contractele iraniene, ruse şi turkmene.
Proximitatea ţărilor mari consumatoare de energie - Pakistanul, India, China - incită
guvernul turkmen să vizeze exportul unei părţi din producţie în Asia de sud-est. În octombrie 1995,

177
el a semnat un acord cu companiile Unocal şi Delta pentru construirea unui oleoduct de 1300 km
între Dovletabad şi Multan-via provincia afgană Heart.
Iniţial susţinut de Statele Unite, acest proiect a fost totuşi abandonat ca urmare a loviturilor
americane asupra Afganistanului în august 1998.
Kazahstanul exportă mai puţin petrol decât ar putea să o facă, datorită insuficienţei
infrastructurilor existente. Kazahstanul este interesat în mai multe proiecte: Consorţiul de Transport
Petrol - Pipeline Caspic (CPC), creat în iunie 1992 la iniţiativa Rusiei, Kazahstanului şi Omanului,
trebuie să construiască o linie de 1500 km între câmpul Tenguiz şi Novorosiisk. După şapte ani,
proiectul a intrat în faza de realizare. Lucrările au debutat în martie 1999. Vor fi exportate pe
această conductă 67 milioane tone de petrol în a doua fază a lucrărilor.
Kazahstanul a căutat căi de export evitând teritoriul rus. În septembrie 1996 şi-a exprimat
intenţia de a se racorda la «culoarul transcaucazian» şi a convenit să-şi coordoneze politica
petrolieră cu Azerbaidjanul. Câteva luni mai târziu, aceste două ţări au semnat un acord de principiu
pentru construirea unui oleoduct transcaspic care să permită exportarea petrolului brut din 'Tenguiz
spre Ceyhan.
«Drumul oriental» face obiectul unei atenţii crescânde. Acordul semnat la Alma-Ata cu
ocazia vizitei primului-ministru chinez Li Peng menţionează că CNPC se angajează să construiască
un oleoduct care să lege vestul Kazahstanului la complexul petrolier din Karamay în provincia
Xinjiang.
Costul acestui proiect - mai mult de 4 miliarde de dolari după studiile de fezabilitate
preliminare - exclude totuşi realizarea pe termen scurt. Anul 1998, se pare că a marcat o turnură în
Caspica. Euforiei acestor ultimi ani, în care au fost semnate contracte fabuloase i-a urmat un anumit
scepticism. Scăderea costului hidrocarburilor a întârziat - chiar a compromis - realizarea proiectelor
considerate ca fiind decisive pentru viitorul regiunii, în special construirea oleoductului Baku -
Ceyhan.
4. CONFLICTUL DIN AFGANISTAN( anexa 1 cursul 10 )
CURSUL 11

TENDINŢE GEOPOLITICE ÎN ASIA DE

SUD – VEST
( Orientul Apropiat şi Mijlociu)

178
 Conflictele interne din Orientul mijlociu precum şi dintre statele
musulmane şi Occident s-au escaladat pe măsură ce lumea
industrializată a trecut, după prima decadă a secolului al xx- lea,
la o economie bazată pe petrol,iar în această zonă s- au
descoperit incomparabile resurse.
P.Mandu

PLANUL CURSULUI

1. ASIA DE SUD –V EST, SCURTĂ CARACTERIZARE GEOGRAFICĂ ŞI

ISTORICĂ
2. DEFINIREA, CAUZELE ŞI CONŢINUTUL CRIZEI DIN ORIENTUL APROPIAT
ŞI MIJLOCIU
3. ANALIZA CRIZEI GEOPOLITICE CU TEMA: „Invadarea Kuweitului de către
Irak şi primul război al Golfului Persic 1990”.
4. CONCLUZII ŞI PERSPECTIVE PRIVIND CRIZA DIN ORIENTUL APROPIAT
ŞI MIJLOCIU

Obiectivele cursului: Cunoaşterea şi însuşirea principalelor caracteristici ale situaţiei

geopolitice din Asia de Sud - Est; identificarea principalelor cauze care generează un climat
geopolitic şi geostrategic conflictual precum şi a direcţiilor de ofensivă geostrategică ale marilor
puteri; explicarea conţinutului crizei şi identificarea principalelor efecte asupra relaţiilor
internaţionale; înţelegerea corectă a rolului şi locului României în condiţiile restructurării din
Orientul Apropiat şi Mijlociu.

Bibliografia recomandată:
Chomski Naom, Hegemonie sau supravieţuire , Ed. Antet, Prahova, 2003, pag. 151- 204
Philipe Gaudin, Marile Religii, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1995, pag.122- 203
P. Mandu, Cursul 11 de geopolitică
1. ASIA DE SUD – EST, SCURTĂ CARACTERIZARE GEOGRAFICĂ ŞI
ISTORICĂ
Europenii au denumit Asia de sud-vest, Orientul Apropiat şi Mijlociu datorită aşezării
sale la jumătatea distanţei dintre vestul continentului european şi extremitatea orientală a Asiei
(aceasta fiind denumită Extremul Orient). Teritoriul Asiei de Sud-Vest ocupă o suprafaţă de 6,2

179
milioane de Km2 , este situat în vecinătatea imediată a Europei şi Africii unde se intersectează căile
de uscat, de apă şi aeriene care leagă aceste continente.
Ţările Orientului Apropiat aparţin Asiei şi sunt grupate în jurul Mării Mediterane: Turcia,
Siria, Libanul, Israelul, Iordania şi Palestina. Deşi Iordania are litoral la Marea Roşie
(GolfulAkkaba) teritoriul ei aparţine geografic, Orientului Apropiat.
Ţările din Orientul Mijlociu sunt localizate în jurul Mării Roşii şi a celor trei golfuri:
Aden, Oman, Persic şi se grupează astfel:
a) Ţările din vestul şi sud-vestul Peninsulei Arabice care au litoral la Marea Roşie şi
Golful Aden: Arabia Saudită, R. A. Yemen, R.P.D. Yemen.
b) Ţările Golfului care au litoral spre Golful Oman şi Persic aparţinând tot Peninsulei
Arabice în partea ei estică şi sud-estică: Oman, Emiratele Arabe Unite, Qatar, Kuweit, iar în
apropiere, statul insular, Bahrain.
c)Statele situate în bazinul Tigrului şi Eufratului (Irak) sau podişul Iranului (Iran).
Deseori, în limbajul geopolitic, sfera teritorială a Orientului Mijlociu şi Apropiat, se lărgeşte
cu unele state din nordul Africii (Egiptul şi Libia) şi spre Asia de sud (Afganistanul şi Pakistanul).
Această zonă geografică unde predomină deşerturile, pe toată întinderea sa constituie puntea
de legătură între Europa, Asia şi Africa. Singura câmpie mai fertilă este cea a Mesopotamiei,
străbătută de fluviile Tigru şi Eufrat, neprielnice pentru navigaţie. Zona Orientului Mijlociu şi
Apropiat a fost locuită încă din îndepărtata antichitate de numeroase populaţii: sumerieni, asirieni,
babilonieni, chaldeeni (în Mesopotamia); sirieni, fenicieni şi evrei (pe ţărmul M. Mediterane); hitiţii
(în Podişul Anatoliei); mezii şi perşii (în Podişul Iranului). Aceste populaţii au creat civilizaţii
înfloritoare şi au întemeiat state cu o puternică viaţă economică: Summer, Akkad, Babilon, Asiria,
Statul evreu (sec. II îen), statul mezilor. Unele dintre aceste state au evoluat în timp şi, prin cuceriri
succesive, s-au transformat în imperii: Imperiul Persan fondat de Cyrus al II-lea şi organizat de
Darius între 521-486 îen; imperiul Akkadienilor şi cel al Babilonului. Evenimentul istoric care a
transformat întreaga configuraţie a Lumii Vechi a fost apariţia şi dezvoltarea statală a arabilor din
Peninsula Arabică sub conducerea unui locuitor din Mecca pe nume Muhammad. Acesta, ajutat de
împrejurările favorabile dar şi de un geniu excepţional, a unit triburile de beduini din peninsulă,
cucerind în anul 624 cetatea Medina iar în anul 630 Mecca, s-a înălţat la rangul de profet al unei
religii noi ( ISLAMUL) al cărei pol de rugăciune a devenit cetatea arabă Mecca. După 630, sub
conducerea lui Muhammad, sunt cucerite şi supuse triburile de la sud (până la Yemen) şi de la nord,
iar în 632, profetul se întoarce la Medina unde îşi găseşte sfârşitul. Muhammad este descărcat de
misiunea sa prin cuvântările grupate sub titlul „Învăţătura Despărţirii”, discursuri orale care au fost
culese şi redactate în CORAN. După moartea profetului, unul din cei patru califi, Abu Bakr (tatăl
Aişei – soţia preferată a lui Muhammad) între 632-634 pune stăpânire pe toată peninsula Arabiei şi

180
întemeiază califatul MEDINEI. După această dată ISLAMUL cunoaşte câteva etape de evoluţie
astfel:
- între anul 632 şi mijlocul secolului al VIII-lea, islamul rămâne o problemă a arabilor şi se
dezvoltă marile civilizaţii având ca nucleu Califatul de la MEDINA şi apoi cel de la DAMASC.
- din secolul al VIII-lea şi până în anul 1050, islamul este stabilizat spaţial. Statul arab care
domină perioada este Persia. Orientul devine stăpânul mărilor lumii, dar începe de pe acum
„trezirea europeană”;
- din anul 1050 şi până către 1800, adică pe durata a opt secole, Islamul devine o problemă
a oamenilor din Asia Centrală, mongolii şi mai ales turcii. Expansiunea otomană însoţită de
progresele islamului în Asia Centrală, India şi lumea malayesiană expune această comunitate la o
confruntare tot mai puternică cu un occident din ce în ce mai întreprinzător care preia treptat
dominaţia asupra mărilor şi oceanelor lumii;
- secolele al XIX-lea şi al XX-lea aduc în lumea islamică multiple frământări culturale pe
fondul dezbaterilor între islam şi modernism. Faptul că o serie de state islamice după primul război
mondial au trecut sub protectorat britanic (Irakul, Palestina, Transiordania) şi cel francez (Siria şi
Libanul) a generat o puternică opoziţie între Occident şi lumea islamică. După cel de-al doilea
Război Mondial aceste state islamice devin independente. Spre sfârşitul secolului al XX-lea
civilizaţia musulmană s-a trezit angajată într-un şir de violenţe care au destabilizat din punct de
vedere politic, economic şi social întinse regiuni geografice, cea mai evidentă fiind zona Orientului
Apropiat şi Mijlociu. După efectuarea unor cercetări privind înclinaţiile către violenţă ale
civilizaţiei musulmane, specialiştii au identificat unele cauze posibile:
a) Se apreciază că Islamismul, ca doctrină religioasă, a glorificat, încă de la apariţie, virtuţile
militare şi îşi are originile în comportamentul şi atitudinea triburilor beduine de războinici.
Muhammad este descris de Coran drept un mare luptător şi un conducător dibaci, elemente care au
fondat islamismul (celelalte religii - creştinismul, budismul, etc. nu amintesc de asemenea calităţi
aparţinând fondatorilor). Atât Coranul cât şi alte declaraţii de credinţă musulmane conţin elemente
care orientează spre o acţiune armată împotriva necredincioşilor.
b) Născut în Arabia (Mecca şi Medina) islamul s-a extins în Asia de Nord apoi în toată
zona Orientului Mijlociu şi Apropiat, Asia Centrală, Balcani, sud-estul Asiei, China, sudul
Federaţiei Ruse, fapt ce i-a implicat pe musulmani în multiple divergenţe cu popoarele pe care le-a
cucerit. Spre exemplu, în Balcani, pe teritoriul fostei Iugoslavii, slavii au fost convertiţi mai uşor la
islamism la oraşe (sârbii bosniaci) şi mult mai greu la sate (sârbii ortodoxi). Ciocnirile directe cu
imperiul rus (care s-a extins spre Marea Neagră, Asia Centrală, Caucaz) le-a creat o stare
permanentă de război şi o imagine care exprima înclinaţia musulmanilor spre violenţă. Rezolvarea
de către Occident a problemei evreieşti prin înfiinţarea statului evreu la 14 Mai 1948, a generat un

181
antagonism arabo-israelian care a degenerat într-un şir de războaie care au antrenat popoarele din
zonă şi au atras atenţia opiniei publice internaţionale.
c) Mozaicul demografic existent în statele musulmane şi lipsa de toleranţă faţă de
minorităţile nonmusulmane au imprimat relaţiilor intercomunitare un aspect de vrajbă şi persecuţie
din partea populaţiei majoritare precum şi o capacitate greoaie de adaptare a minorităţilor. S-a
constatat că unele precepte ale credinţei islamice imprimă un mod de viaţă absolutist, cu care,
creştinii se adaptează mai greu.
d) Tendinţele de dominaţie regională, izvorâte din tradiţiile islamice ale perioadei
califatelor se menţin în mare parte şi se manifestă prin escaladarea unor conflicte geopolitice şi
geostrategice, asasinate, regimuri totalitare, grupări fundamentaliste şi cel mai grav prin terorism.
Absenţa unui stat – lider care să domine, ca vector geopolitic, situaţia din zonă a făcut ca lupta
pentru hegemonie să producă unele nesincronizări atât în ceea ce priveşte politica internă cât şi cea
externă a statelor islamice. Unele state cum sunt: Arabia Saudită, Iranul, Turcia, Pakistanul,
Indonezia şi, în ultimii 20 de ani, Irakul şi-au manifestat dorinţa de a fi lider în zona Orientului
Mijlociu fapt ce le-a împins către unele conflicte violente.
e) Creşterea explozivă a populaţiei în statele islamice, în condiţiile menţinerii stărilor
anacronice în politică şi economie, a generat instabilitate şi violenţă care alimentează (pe fondul
gravelor lipsuri din educaţie, sănătate şi învăţământ) un comportament intolerant care se manifestă,
cu preponderenţă, faţă de străini.
f) Absenţa unui stat palestinian care să protejeze populaţia palestiniană a făcut ca, timp de
peste 50 de ani, să existe o permanentă sursă de violenţe care a fost alimentată atât de popoarele
arabe cât şi de occident. Conflictul israeliano – palestinian proiectează în faţa lumii un exemplu al
intoleranţei şi al proliferării tuturor formelor de violenţă.
g) Prezent permanent în istoria lumii, terorismul şi-a legat existenţa în epoca contemporană
de civilizaţia islamică. Acesta a generat mutaţii profunde în configuraţia intereselor şi alianţelor, în
desfăşurarea forţelor strategico – militare şi chiar în fizionomia lumii.
Iată cum civilizaţia islamică este oarecum etichetată de celelalte civilizaţii ca fiind înclinată
spre violenţă. Ştiinţa geopoliticii supune atenţiei celor care doresc să înţeleagă corect rolul şi
contribuţia civilizaţiei islamice la progresul omenirii precum şi motivele pentru care această
civilizaţie prezintă anumite tendinţe de violenţă, un set de instrumente prin care fenomenele să fie
analizate ştiinţific şi nu politic. Analiza crizei din Orientul Apropiat şi Mijlociu reprezintă un
demers raţional foarte complex, iar managementul crizei, o mare dilemă a viitorului.
2. DEFINIREA, CAUZELE ŞI CONŢINUTUL CRIZEI DIN ORIENTUL APROPIAT
ŞI MIJLOCIU

182
 Timp de peste 80 de ani civilizaţia occidentală şi-a identificat, cu exactitate, adversarul,
duşmanul, pericolul major, susţinând că acesta este comunismul. Au fost create instituţii, strategii
şi, mai ales, forţe armate, au fost „aruncate în vânt” fonduri financiare enorme pentru a păstra un
oarecare echilibru de forţe şi a imprima lumii contemporane o anumită stare de securitate 49. În
contextul geopolitic actual, conceptul de adversar, ameninţare, pericol, a căpătat un alt conţinut şi el
este strâns legat de protecţia, dezvoltarea şi extinderea regimului democratic. Apartenenţa la un
regim democratic este problema capitală a oricărui regim politic şi se pare că, va rămâne
argumentul forte necesar constituirii unei identităţi statale suverane sau a unei entităţi integratoare.
Implementarea modelului democratic de tip occidental presupune însă şi foarte multe costuri, mai
ales, în zonele geografice în care alte civilizaţii trăiesc de mai bine de 50 de ani într-o stare de criză
perpetuă. O asemenea zonă geografică o reprezintă Orientul Apropiat şi Mijlociu în care starea de
existenţă umană pendulează între normalitate şi violenţă la intervale scurte de timp, şi unde
riscurile, ameninţările şi acţiunile teroriste sabotează cu succes eforturile de realizare a noii
arhitecturi de securitate.
În această zonă, pacea şi războiul coexistă în cotidian iar prezentul şi viitorul oamenilor sunt
supuse incertitudinilor. În Orientul Apropiat şi Mijlociu s-a instaurat, mai evident, după cel de-al
doilea război mondial un puternic dezechilibru de putere care a generat grave conflicte armate,
diplomatice, ideologice, sociale, confesionale, etc. şi care, insuficient gestionate (sau bine
alimentate) de regimurile totalitare, au atins faza maximă a antagonismelor – războiul. Analizele
politico – militare scot în evidenţă faptul că există în structura oricărei crize geopolitice două
componente: una cu determinare internă (locală, zonală) şi cealaltă cu determinare externă
(internaţională). În ambele cazuri există posibilitatea degenerării în conflicte sângeroase interne sau
a se produce un război deschis. Şi tot în ambele cazuri vectorii geopolitici (marile puteri) dispun de
capacitatea de a limita şi modela violenţa conflictelor dintre statele mici şi mijlocii şi de a impune
caracterul, fizionomia, durata şi chiar mijloacele de luptă utilizate. Posibilitatea declanşării şi
gestionării unor asemenea crize politico-militare a condus la formarea şi perfecţionarea unor
structuri de forţe militare speciale profesionalizate să intervină pe spaţii geostrategice extinse în
baza unui pachet conceptual şi procedural complet. În documentele NATO (Manualul NATO de
gestionare a crizelor-Generic crisis management handbook) se menţionează că forma cea mai
violentă prin care se poate gestiona o criză geopolitică este conflictul armat incluzând în acest
concept toate tipurile de confruntare militară (războiul de diferite tipuri, insurecţia armată,
intervenţia armată, invazia, incidentele militare, etc.). Problemele grave din Orientul Apropiat şi
Mijlociu se înscriu în centrul uneia dintre principalele zone de confruntare de pe planetă, formează

49
Stare de securitate - reprezintă un deziderat al unui actor statal (a unui grup de state) în virtutea cărui i se
asigură libertatea de decizie şi acţiune la necesităţile şi interesele proprii îl protejează de ameninţările şi
pericolele existente şi îi conferă statutul de partener egal în raporturile internaţionale.

183
o criză geopolitică complexă care poate fi definită astfel: o situaţie geopolitică de maximă
intensitate, generată de acţiunea integrată a unor ameninţări interne şi externe cu rol destabilizator şi
cu efecte negative asupra obiectivelor, intereselor vitale şi valorilor statelor din Orientul Apropiat şi
Mijlociu.
Această situaţie geopolitică, repetabilă şi deosebit de complexă este generată de o serie de
cauze de tip religios, teritorial, etnic, politic, economic şi internaţional şi are un impact direct asupra
evoluţiei şi configuraţiei lumii viitoare.
 Cauze de tip religios
Sciziunea religioasă islamică: ramurile religioase Sunni şi Şia
În interiorul islamului coexistă din timpuri îndepărtate două ramuri religioase, musulmanii
Sunni şi musulmanii Şia. Această sciziune religioasă s-a produs după moartea lui Muhammad
(Mahomed) prin faptul că sunniţii au preluat puterea statului arab iar populaţia şiită a devenit un fel
de paria al societăţii. Declarându-se adevăraţi urmaşi ai profetului, liderii şiiţi au fost oprimaţi, iar
unii şi-au pierdut viaţa luptând pentru moştenirea lor. În scopul de a supravieţui într-un mediu ostil
şiiţii au aplicat principiul teologic al „taqiyya”, disimularea religioasă care le permitea să-şi ascundă
religia. În Irak unde alcătuiesc majoritatea, şiiţii au fost oprimaţi nemilos de către regimul
dictatorial al lui Saddam Husein. Primul război din Golf (1991), încheiat cu înfrângerea armatelor
irakiene şi retragerea lor din Kuweitul ocupat abuziv, a adus mari suferinţe populaţiei şiite opozante
regimului politic irakian. Cel de-al doilea război din Golful Persic (2003) s-a încheiat cu ocuparea
Irakului de către trupele SUA şi ale aliaţilor acestora precum şi cu înlăturarea de la putere a
regimului dictatorial care a guvernat ţara peste 30 de ani. În cadrul procesului de democratizare a
Irakului, strict supravegheat de SUA şi aliaţi, populaţia şiită s-a organizat în Alianţa Irakiană Unită
ieşind din obscuritate şi angajându-se în bătălia electorală pentru câştigarea puterii politice50.

Confruntarea musulmano – creştină

Majoritatea populaţiei şiite din Liban este concentrată pe Valea Bekaa şi în sud. În aceste
zone s-au format comunităţi rurale înapoiate în timp ce, prin anii ’60, Libanul înflorea economic iar
capitala – Beirut îşi cucerea faima de capitală cosmopolită. Dintre cele 18 confesiuni religioase
50
La alegerile parlamentare care s-au desfăşurat pe 31 ianuarie 2005, Alianţa Irakiană Unită a primit peste 8,5 milioane
de voturi la scrutin, adică aproximativ 48% din sufragii, obţinând 132 de mandate din cele 275 ale Legislativului irakian
(Alianţa Irakiană). Practic, şiiţilor le-au lipsit numai 12 mandate pentru a realiza majoritatea parlamentară însă mai
există parlamentari şiiţi şi în componenţa altor grupări politice de la care vor primi sprijin. Coaliţia şiită care a câştigat
alegerile, Alianţa Irakiană Unită, beneficiază de sprijinul celui mai influent cleric din Irak, ayatollahul şiit Ali al -
Sistani. Acesta este considerat în prezent cel mai puternic om din Irak, conduce Alianţa şi acestuia i se supun orbeşte
milioane de şiiţi din Irak. Născut în Iran, al Sistani combină tradiţionalismul musulman şiit cu moderaţii. liderul şiit este
comparat cu ayatollahii radicali care controlează această ţară. În ce priveşte prezenţa americanilor în Irak, liderul şiit
este un opozant ferm, a respins orice delegaţie americană care a vrut să-l viziteze însă s-a abţinut să denunţe public
prezenţa americană deoarece ar fi stârnit manifestaţii antiamericane de proporţii. Alianţa deşi este dominată de
musulmanii şiiţi fideli lui al Sistani mai include şi creştini, turcomani, suniţi şi kurzi fără să admită loialiştii clericului
şiit Moqtada al – Sadr care luptă armat împotriva ocupaţiei americane.

184
diferite care formează comunitatea libaneză şiiţii formează cea mai numeroasă confesiune după care
urmează maroniţii creştini, musulmanii sunni, ortodoxii şi musulmanii druzi.
Maroniţii au fost persecutaţi de bizantini pentru că nu s-au conformat creştinismului
ortodox. Druzii formează o ramificaţie a sectei ismailite din islamismul şia. Sub imperiu otoman
zona Muntelui Liban a reprezentat o regiune autonomă (până la sfârşitul primului război mondial)
dominată de maroniţii creştini. După primul război mondial, maroniţii au făcut presiuni să-şi
extindă teritoriul. Franţa fusese protectoarea maroniţilor creştini încă din anul 1860 când le venise
în ajutor la izbucnirea luptelor dintre creştini şi musulmanii druzi. După primul război mondial
maroniţii au beneficiat şi mai mult de bunăvoinţa francezilor care câştigaseră mandatul pentru
Liban şi Siria iar după cel de-al doilea război mondial tendinţa de dominaţie exercitată de maroniţii
creştini, sub protecţia Franţei, s-a accentuat. Hotărârea Franţei de a da curs cererii de extindere
teritorială solicitată de maroniţi precum şi orientarea prooccidentală a acestora a intrat în conflict cu
ideologia pan-arabă a musulmanilor iar în 1958 a început războiul civil în Liban. Populaţia
musulmană şiită şi druză s-a revoltat împotriva creştinilor maroniţi.
Preşedintele Libanului a cerut ajutorul SUA (conform doctrinei Eisenhower se promitea
asistenţă militară şi economică pentru statele din Orientul Mijlociu ameninţate cu comunismul
internaţional) iar infanteria marină a SUA a intervenit şi a restabilit ordinea.
Între timp şiiţii au continuat să rămână în obscuritate neglijaţi atât de conducerea Libanului
cât şi de liderii aleşi. Ieşirea din obscuritate a şiiţilor din Liban s-a produs sub conducerea tot a unui
cleric iranian, Musa Sadr.51 În 1968, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei care-şi avea locaţia în
sudul Libanului a început să execute raiduri asupra nordului Israelului. În Liban trăia o populaţie de
palestinieni refugiaţi încă din 1948 dată la care s-a înfiinţat statul evreu. După războiul din 1967
(Războiul de şase zile) numărul palestinienilor în Liban a crescut la 350.000 prin expulzarea
palestinienilor din Iordania). Aşadar, Libanul devenise singura bază a OEP din Orientul Mijlociu.
Palestinienii s-au implicat mult în politica internă a Libanului, iar chestiunea OEP a devenit mărul
discordiei care a polarizat societatea libaneză. În timp ce musulmanii suniţi susţineau OEP, creştinii
se temeau de o invazie israeliană. Unele partide libaneze, Partidul Radical şi Partidul Arab
sprijineau comandourile palestiniene pentru a-şi continua operaţiunile împotriva Israelului.

51
Musa Sadr a fost invitat să devină liderul religios al şiiţilor libanezi în 1959. Un personaj foarte charismatic, bun
prieten cu Khomeini şi cu preşedintele Assad al Siriei. La un deceniu după sosirea sa în Liban, Sadr a devenit liderul de
necontestat al şiiţilor reuşind să le creeze sentimentul identităţii comunitare. În 1967, a întemeiat Consiliul Superior
Islamic al şiiţilor libanezi al cărui preşedinte a fost numit. Această instituţie le permitea şiiţilor să urmeze pentru prima
oară exemplul altor comunităţi religioase şi să dobândească reprezentare oficială. Liderul Sadr şi-a făcut suficiente
legături cu majoritatea facţiunilor şi partidelor politice din Liban însă a fost permanent duşmănit de liderii şiiţi
transnaţionali. La cinci luni după invazia israeliană din 1978, Musa Sadr a dispărut pe neaşteptate, cu ocazia unei vizite
neaşteptate în Libia. Catastrofala succesiune a evenimentelor , război civil, invazia israeliană în 1978 şi dispariţia lui
Sadr a culminat cu succesul revoluţiei islamice iraniene din 1979. Triumful islamismului şia sub Khomeini, într-o
perioadă de război civil în Liban a constituit un puternic suport politic şi teologic pentru şiiţii libanezi. Sadr îl politizase
iar revoluţia iraniană catapultase islamismul şia pe scena lumii.

185
 Miliţiile falangiste ale maroniţilor creştini au început să se opună şi au avut loc ciocniri
violente între acestea şi palestinieni. Din aceste considerente, pentru că represaliile israeliene
împotriva OEP se amplificau, Sadr a cerut protecţie pentru şiiţii din sudul Libanului care au început
să se mute spre nord, din motive de securitate. Pentru protecţia populaţiei şiite, Sadr a organizat
tabere de instrucţie, a stabilit chiar unele relaţii cu Rezistenţa Palestiniană. Pe măsură ce suferinţele
şiiţilor din sud creşteau, Sadr i-a acuzat pe palestinieni că provocau anarhie în sud, pe acest fond
relaţiile dintre musulmanii şiiţi şi palestinieni s-au deteriorat. Sub presiunea atacurilor israeliene şi a
activităţii depuse de comandourile palestiniene disensiunile dintre grupările confesionale ating masa
critică şi în 1975 a izbucnit războiul civil. Partizanii şiiţi conduşi de Musa Sadr şi-au format miliţiile
proprii iar celelalte grupări de rezistenţă libaneze conduse de Amal (speranţă), sprijinite de OEP,
formau o grupare aparte. O altă mişcare Naţională Radicală a lui Kamal Jumblat s-a coalizat cu
palestinienii contra creştinilor dacă nu le-ar fi venit în ajutor Siria în 1976. Intervenţia Siriei a pus
capăt primei runde sălbatice a războiului civil din Liban care avea să continue în 1990. Peste doi
ani, în 1978, în urma atacării de către comandourile palestiniene a unui autobuz pe teritoriul
israelian, trupele israeliene declanşează „Operaţiunea Litani” şi invadează Libanul. Rezoluţia 425 a
ONU a cerut retragerea trupelor israeliene şi instaurarea unei forţe ONU în Liban (U.N.I.F.I.L.).
Deşi forţa ONU a sosit urgent, Israelul a continuat să controleze militar sudul Libanului, pe o
porţiune reprezentând 10% din teritoriu instaurând o „zonă de securitate”. În acest fel teritoriul
libanez a devenit o scenă a luptei pentru supremaţie între Israel şi Siria. În 1982, israelul a
declanşat o nouă operaţie împotriva Libanului „Pace pentru Galileia) de fapt îndreptată împotriva
OEP. În iunie 1982, ofensiva israeliană ajunsese până la Beirut şi a supus Beirutul de vest (unde îşi
avea sediul OEP) un asediu devastator. Ca urmare, OEP a fost evacuată în august sub
supravegherea forţelor multinaţionale iar în 1983, Israelul a început retragerea din Liban. Pe măsură
ce şiiţii deveneau tot mai conştienţi că Israelul nu se grăbea să părăsească Libanul, aceştia au
început să-şi schimbe atitudinea, transformându-se treptat în cei mai aprigi duşmani ai israeliţilor.
Retragerea Israelului din Liban la sfârşitul lunii august 1983, a coincis cu debutul public al
Hezbollahului.52 Acest partid a candidat la alegerile parlamentare din 1982 (primele care au avut loc
în Liban după 20 de ani) şi a ocupat 8 locuri în parlament. În anul 1996 grupul parlamentar al
Hezbollahului, împreună cu alţi patru candidaţi aliaţi, a format cel mai puternic bloc politico-militar

52
Teama că Israelul avea cu Libanul de Sud aceleaşi planuri pe care le-a avut cu malul apusean al iordanului şi cu
înălţimile Golan din Siria, ambele acaparate în timpul războiului din 1967, a generat apariţia Hezbollahului (Partidul lui
Dumnezeu) definit iniţial drept o mişcare de rezistenţă împotriva ocupaţiei israeliene alcătuită din oameni cu însuşiri
speciale în spiritul Jihadului (Războiului Sfânt), al jertfei de sine şi al dăruirii nemărginite. De la înfiinţare şi până astăzi
Hezbollahul a făcut paşi importanţi, având componentele unei armate regulate şi un nivel psihologic din ce în ce mai
puternic. Pe lângă instrucţia militară Hezbollahul proiectează o putere mediatică având propriul săptămânal „Ahed”
(Jurământul) iar postul de televiziune este „Al-Manar (Farul). Prin mass-media încearcă să dovedească faptul că
membrii rezistenţei islamice luptă pentru o cauză dreaptă. Războaiele din Golf (1991, 2003) au îndemnat mulţi oameni
să intre în acest partid religios. În acest fel Hezbollahul a reuşit să schimbe radical atitudinea populaţiei arabe faţă de
rezistenţă.

186
din parlamentul libanez. Hezbollahul consideră că Israelul are planuri expansioniste în Orientul
Mijlociu, declarând că acesta vizează să formeze un stat mai mare de la Eufrat la Nil. De asemenea
consideră că ocuparea Palestinei nu a fost decât începutul şi că Israelul nu se va linişti până când nu
va fi câştigat „Pământul Făgăduinţei”. Militanţii Hezbollahului apreciază că politica SUA în
Orientul Mijlociu se bazează pe interese proprii. Ca o reacţie la cele susţinute de Hezbollah,
occidentul, SUA şi Israelul continuă să acţioneze împotriva Hezbollahului în cadrul unei ample
cruciade împotriva terorismului. Acest conflict va da însă puţine speranţe de pace în Orientul
Mijlociu şi va constitui pentru încă mult timp o sursă sigură de instabilitate şi, criză geopolitică
(anul 2006 şi evenimentele din Liban confirmă acest lucru).
 Cauze generate de disputele teritoriale
Diferendele teritoriale între Israel şi palestinieni
Încă din 1917 guvernul britanic, în semn de recunoştinţă pentru jertfele aduse de brigada
militară formată din evrei care au luptat alături de aliaţi, s-a angajat să înfiinţeze „un cămin naţional
evreiesc în Palestina”(Declaraţia Balfour). La 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală a ONU a
adoptat hotărârea privind divizarea Palestinei aflată sub mandat britanic în statul israelian şi statul
arab (palestinian). Pe temeiul acestei hotărâri la 14 mai 1948 a luat fiinţă statul Israel. Statele Ligii
Arabe nu au recunoscut Israelul ba, dimpotrivă, l-au atacat chiar a doua zi generând astfel primul
război arabo - israelian (1948-1949).
În urma acestui război statul palestinian dispare, o parte din teritoriul său a fost ocupat de
Israel, iar cealaltă de Iordania (Cisiordania). Populaţia palestiniană a rămas în marea ei majoritate
pe loc, o mică parte refugiindu-se în sudul Libanului. Confruntarea arabo-israeliană atinge
maximum de violenţă pe timpul războaielor din 1956 (criza Canalului Suez), din 1967 (Războiul de
6 zile) şi cel din 1973. Cel mai important însă, prin semnificaţiile şi consecinţele, în plan geopolitic
este războiul din 1967. Confruntarea armată arabo - israeliană s-a încheiat cu înfrângerea arabă şi
extinderea autorităţii statului Israel asupra Peninsulei Sinai (de la Egipt), Cisiordaniei (de la
Iordania), podişul Golan (de la Siria). O bună parte din populaţia palestiniană se refugiază în sudul
Libanului, constituind sub Yasser Arafat, Organizaţia Pentru Eliberarea Palestinei. Aproximativ 3,4
milioane de refugiaţi palestinieni se stabilesc pe teritoriul statelor vecine astfel: în Iordania 1,4
milioane, Liban 350.000, Siria 160.000, Cisiordania şi Gaza 1,3 milioane. Totodată încep marile
implanturi cu colonii evreieşti în fâşiile Cisiordania şi Gaza şi securizarea frontierelor statului
Israel. După 1967, Israelul preia controlul şi asupra Ierusalimului de Est. În principal, confruntarea
dintre palestinieni şi evrei este generată de un diferend teritorial însă acest diferend este însoţit, în

187
evoluţia sa temporală, de un puternic factor religios. Disputa asupra Ierusalimului 53 a fost şi va
rămâne nodul gordian al crizei.
Apartenenţa Ierusalimului la una din părţi (israeliană sau palestiniană) a generat de-a lungul
istoriei contradicţii, opinii divergente şi violenţe în care toleranţa este exclusă de ambele părţi. De
fiecare dată momentele de pace au fost foarte scurte, nefavorabile reluării negocierilor asupra
problemelor de fond: statutul Ierusalimului, colonizarea, frontierele, refugiaţii palestinieni.
Începând din 1977 (anul în care a avut loc vizita preşedintelui egiptean Sadat la Ierusalim, 19-21
noiembrie) calea negocierilor arabo - israeliene s-a deschis, sub patronajul SUA. Aceste negocieri
au antrenat şi partea palestiniană însă fiecare progres înregistrat a fost anihilat de escaladarea
violenţelor.
În anul 2003, pe fondul unei crize irakiene şi al înlăturării regimului dictatorial al lui
Saddam, s-a acţionat şi în direcţia antrenării negocierilor israeliano - palestiniene.
Astfel, la Sharm El Sheikh (Egipt) în 3 iunie 2003, a avut loc Summitul ţărilor arabe. La
acest summit a fost invitată şi autoritatea palestiniană Mahmud Abbas (nu au fost invitate Siria şi
Libanul care după opinia SUA sprijină Hezbollahul – grupare teroristă responsabilă de eşuarea
negocierilor de pace). Misiunea principală a acestui Summit a fost elaborarea unei strategii menite
să instaureze pacea între palestinieni şi evrei, strategie încorporată în „Foaia de Parcurs”. După
încheierea summitului s-a dat publicităţii comunicatul din care rezultau 3 concluzii importante:
a) Între SUA şi cei cinci suverani arabi (Mubarak – Egipt, Mahmud Abass – Palestina,
Abdalah al II-lea – Iordania, Hamad – suveranul Bahreinului, prinţul moştenitor Abdalah Ben
Abdel Azis – Arabia Saudită) au existat divergenţe asupra normalizării relaţiilor cu Israel;

53
Ierusalim – În iulie 1948, Iordania şi Israelul au delimitat hotarul dintre estul şi vestul Ierusalimului. Deoarece au
existat, după această perioadă nenumărate încălcări ale acordului încheiat precum şi rezoluţiilor Consiliului de
Securitate, în noiembrie 1948, ONU a declarat Ierusalimul zonă internaţională. Contrar acestor Rezoluţii (181, 194, 303
care statuau Ierusalimul zonă internaţională, Israelul a declarat în decembrie 1948, capitala sa la Ierusalim iar în urma
Războiului din 1967 a anexat Ierusalimul de Est la statul Israel. În martie 1990, Senatul SUA anunţă că Ierusalimul este
capitala Statului Israel. În septembrie 1955, guvernul şi municipalitatea din Ierusalim au sărbătorit 3000 de ani de când
regele Israelului, DAVID a stabilit capitala statului evreu la Ierusalim.
Optica palestiniană este diferită de cea evreiască în privinţa apartenenţei Ierusalimului. Încă din anul 3000 (îen)
strămoşii palestinienilor, canaanienii (trib arab) au întemeiat cu 2000 de ani înainte de DAVID, oraşul Jebus (azi
Ierusalim). Cu 500 de ani mai târziu (anul 2500 îen) canaanienii redenumesc oraşul Jebus →URSALEM (menţionat
pentru prima dată într-un text egiptean la 1842 îen, cu 842 de ani înainte de David. În anul 1200 îen. ,oraşul Ursalem
este atacat şi cucerit de israeliţi (ultimele scrieri egiptene menţionează stăpânirea oraşului Ursalem de către canaanieni
cel mai târziu la 1350 îen.
După ocuparea „URSALEMULUI” de către israeliţi, urmează o serie de lupte interne timp de 200 de ani după care
David, succesorul lui SAUL stabileşte la anul 1000 îen, capitala statului evreu la Ierusalim (a alungat pe iebuşeni,
stăpânii Sionului, a fondat unitatea evreiască şi a adus regatul evreu în fruntea populaţiei din zonă). SOLOMON, fiul lui
DAVID a cules roadele obţinute de către predecesorii săi şi a marcat apogeul statului evreu. După SOLOMON urmează
anarhie, decădere, dezbinare şi multe războaie civile care au epuizat poporul lui Israel (uzurpările, masacrele au suscitat
dispreţul naţiunilor vecine care au cerut dispariţia acestui focar al dezordinii şi rebeliunii. Cele două regate rezultate,
regatul celor zece triburi, cu capitala la Samaria şi regatul lui Iuda cu capitala la Ierusalim, au fost cucerite de
babiloneni la interval de un secol şi jumătate unul de celălalt (în 721 îen., SARAGON regele NINIVEI distruge regatul
SAMARIEI iar în 586 îen., Nabucodonosor cucereşte Ierusalimul). Din acest moment dispare Iudeea ultimul stat evreu,
rând pe rând perşii, grecii şi romanii domină acest regat. în anul 70 en., împăratul roman Titus, ocupă Ierusalimul, îi dă
foc şi foc şi începe împrăştierea evreilor.

188
 b) Arabii nu au acceptat ideea scoaterii din jocul politic al lui Yasser Arafat, pe care SUA,
la cererea Israelului au susţinut-o şi au promovat-o;
c) SUA au exprimat prin declaraţia lui Bush că „lumea are nevoie de un stat palestinian
independent şi paşnic”.
La 04. 06. 2003, a fost lansată oficial „Foaia de Parcurs”, la AKKABA, reşedinţa regelui
Abdallah al Iordaniei. În esenţă, prin conţinutul ei, Foaia de Parcurs, stabilea: recunoaşterea statului
Israel de către palestinieni, concomitent cu înfiinţarea unei Palestine libere şi independente. A fost
însărcinat cu urmărirea aplicării Foii de Parcurs, John Wolf, secretarul adjunct al SUA cu probleme
de armament. Astfel existau condiţii prielnice continuării negocierilor de pace începute de
Premierul Itzak Rabin54 încă din 1992.
Negocierile de pace conduse cu intransigenţă de guvernul lui Ariel Sharon (lider al
Partidului Likud – partid de dreapta) s-au desfăşurat pe fondul escaladării violenţelor de ambele
tabere. Teroriştii sinucigaşi sunt armele de temut ale Orientului Apropiat şi Mijlociu şi acestea
constituie o ameninţare atât pentru populaţia paşnică cât şi pentru liderii politici, militari şi religioşi.
Fundamentalismul islamic şi cel evreiesc devin tot mai ameninţătoare pe măsură ce se pun în
aplicare prevederile Foii de Parcurs. Una din prevederi se referă la evacuarea coloniilor evreieşti din
Cisiordania. De fiecare dată când spiritele s-au încins, Ariel Sharon şi Mahmud Abbas au fost
convocaţi în Egipt, la Sharm el-Sheikh pentru ca sub supravegherea celor doi „administratori locali
de reconciliere”, preşedintele egiptean, Hosni Mubarak şi al organizatorului secund, Abdullah al
Iordaniei cei doi beligeranţi să se aşeze la masa tratativelor. De fiecare dată, cei doi combatanţi au
promis că vor merge acasă şi vor acţiona astfel ca palestinienii să nu mai detoneze bombe pe
tărâmul israelian iar evreii să-şi demoleze construcţiile ridicate ilegal pe proprietatea palestinienilor.
S-a uitat însă, de fiecare dată aproape, cel mai sensibil punct al relaţiilor israelo-palestiniene:
statutul Ierusalimului. Nici una din părţi nu renunţă însă la ideea că Ierusalimul unic îi aparţine.
Foaia de Parcurs elaborată de către membrii Cvartetului pentru Pacea din Orientul Mijlociu, ONU,
UE, SUA şi Rusia este de mult depăşită. După moartea liderului palestinian Yasser Arafat atât
premierul israelian cât şi noul premier palestinian şi-au dovedit bunele intenţii faţă de
implementarea păcii în Orientul Mijlociu făcând unele gesturi de curtoazie: Sharon a dispus
eliberarea etapizată a 900 de prizonieri palestinieni neimplicaţi în violenţe antisemite şi a promis
trecerea Ierihonului sub control total al palestinienilor; Abbas a demis trei responsabili ai serviciilor
de securitate şi a promis un armistiţiu provizoriu şi condiţionat. Ceea ce menţine activ conflictul
israelo-palestinian rămâne în continuare: acţiunile violente ale grupărilor integriste Hamas şi

54
Premierul israelian Itzak Rabin ales în 1992, a promis să accelereze negocierile de pace cu palestinienii începute la
Madrid în 1991 dar, în 1996 a fost asasinat de un extremist evreu. Iată cum jumătate de secol de războaie nu a reuşit să
aducă Israelului, pacea.

189
Jihadul Islamic, trasarea graniţelor viitorului stat palestinian, soarta coloniilor din Cisiordania şi
statutul Ierusalimului.
Pe fondul unei acalmii aparente, pacea în Orientul Mijlociu (între palestinieni şi evrei)
constituie un obiectiv îndepărtat.
Diferendele teritoriale dintre Israel şi statele arabe: Egipt, Siria, Iordania
Războaiele arabo - israeliene au schimbat configuraţia hărţii politice a Orientului Mijlociu,
În urma războiului de 6 zile din 1967, Israelul a ocupat Peninsula Sinai de la Egipt, Cisiordania de
la Iordania şi înălţimile Golan de la Siria. La 26 martie 1979, la Camp David (SUA) s-a încheiat
Tratatul de Pace dintre Israel şi Egipt (avându-l mediator pe Jimmy Carter – preşedintele SUA) şi,
ca efect, trupele israeliene au fost retrase din Peninsula Sinai. Lumea arabă nu a urmat exemplul
Egiptului ci, dimpotrivă, Liga Arabă55 i-a aplicat o serie de sancţiuni. Totodată, Israelul a refuzat
orice tratative cu OEP, a respins ideea creării unui stat palestinian şi a încurajat înfiinţarea de
aşezări israeliene în teritoriile arabe ocupate. O încordare permanentă s-a manifestat în relaţiile
israeliano-siriene ca urmare a intervenţiei Siriei în războiul civil din Liban. Trupele israeliene au
pătruns în repetate rânduri pe teritoriul libanez (în 1982 au ocupat Beirutul şi sudul Libanului)
acuzând Siria că sprijină gherilele palestiniene şi îndreptând atenţia serviciilor de informaţii
(Mossad) asupra acesteia. Deşi trupele israeliene s-au retras din Liban (inclusiv din zona de
securitate) încă din 1990, Siria şi-a menţinut la nivelul anului 2005 încă 12-14 mii de militari.
Principalul obstacol în negocierile dintre Tel-Aviv şi Damasc rămâne însă GOLANUL Sirian
(1.150 km2 ) care a fost ocupat de Israel din 1967. În ciuda rezoluţiilor ONU de retragere şi a
opoziţiei populaţiei (druzii), înălţimile Golan au fost anexate Israelului în decembrie 1980, în zonă
fiind constituite colonii evreieşti. Dacă guvernul lui Itzak Rabin acceptase varianta unei retrageri
totale din GOLAN -ul Sirian (unul din motivele pentru care a plătit cu viaţa) celelalte guverne ale
lui Benjamin Netanyahu şi Ariel Sharon au revenit asupra acestei variante. Sloganul Siriei „pace
contra teritorii” vizează tocmai această retragere a Israelului.
Cât priveşte Cisiordania şi Gaza, ocupate de Israel de la Iordania, tot în urma războiului din
1967, s-au realizat unele progrese după înţelegerea israeliano - palestiniană din 1993, de la
Washington (dintre Itzak Rabin şi Iaser Arrafat). Acest moment crucial în relaţiile israeliano -
palestiniene a determinat cedarea unor teritorii poporului palestinian în zonele Cisiordania şi Gaza.

55
Liga Arabă a luat fiinţă la 22 martie 1945, din iniţiativa Egiptului, la Cairo, ca organizaţie regională cuprinzând şapte
state arabe suverane: Egiptul, Irakul, Siria, Iordania, Libanul, Arabia Saudită şi R.A. Yemen. Scopul organizaţiei era de
întărirea colaborării şi cooperării între toate statele arabe. Treptat, au aderat la această organizaţie încă 13 state
independente: Maroc, Algeria Tunis, Libia, Mauritania, Somalia, Sudan, R.P.D. Yemen, Oman, Qatar, Emiratele Arabe
Unite, Bahrain. În septembrie 1976 în Liga Arabă a fost inclusă şi OEP (ajungând să cuprindă 21 de membrii).
Liga Arabă a desfăşurat o activitate intensă în folosul tuturor statelor arabe prin organizarea de reuniuni, conferinţe şi
congrese şi a înfiinţat o serie de organisme şi instituţii specializate afiliate pentru promovarea educaţiei, culturii,
drepturilor omului, economiei, etc. Totodată, a luat poziţie fermă în situaţii regionale şi internaţionale care afectau ţările
arabe. S-a dorit, în plan extern, să se exprime o singură voce în problemele geopolitice arabe, obiectiv care nu a fost
întotdeauna realizat.

190
În aceste teritorii au avut chiar alegeri pentru desemnarea liderilor palestinieni şi vor forma nucleul
în jurul căruia este proiectat viitorul stat palestinian. Au fost realizaţi paşi importanţi de asemenea,
în înţelegerile dintre Israel şi Iordania, şi a fost semnat Tratatul de pace (1993). Aceste două state
erau în război de peste 45 de ani. Anii’90 ai secolului trecut au adus o anumită stabilitate în orientul
Mijlociu (mai ales după Războiul celor 100 de ore, încheiat cu înfrângerea grea a Irakului de către
coaliţia condusă de SUA).
Problema curzilor
Kurdistanul este o zonă geografică muntoasă situată în Asia Mică şi împărţită astăzi între
Irak, Turcia, Iran şi Siria. Poporul kurd s-a format în secolele III-IV în urma sintezei dintre
populaţia băştinaşă de origine indo-europeană şi triburile iraniene. În perioada extinderii arabe a
adoptat islamismul, confesiunea sunnită. Deşi sunt de religie mahomedană kurzii au încercat de mai
multe ori să se emancipeze şi să formeze un stat independent. Tratatul de la Sevres (1920) le-a dat
ceva speranţe dar prevederile acestuia au fost abrogate de Tratatul de la Luzanne (1923) în urma
căruia s-a hotărât ca aceştia să fie dirijaţi astfel: 14,5 milioane în Turcia, 6,7 milioane în Iran, 4,9
milioane în Irak, 4 milioane pe teritoriul fostei URSS şi 1,4 milioane în Siria.
Dorinţa de autodeterminare a populaţiei kurde (31,5 milioane) a generat revolte succesive
ale acestora mai ales în Turcia şi Irak unde au guvernat regimuri politice mai autoritare. Probleme
deosebite s-au produs însă în Irak, unde, regimul dictatorial al lui Saddam a fost perceput de
populaţia kurdă din nordul ţării drept un regim de opresiune. Din aceste considerente populaţia
kurdă a efectuat o încercare în 1946 de înfiinţare a Republicii Kurdistan apoi a declanşat rebeliunea
din 1965 care s-a amplificat pe timpul războiului dintre Iran - Irak. Acordul din 1975 dintre Irak şi
Iran a pus capăt sprijinului iranian, s-a închis frontiera, iar regimul lui Saddam a reprimat
rebeliunea. Rebeliunea kurdă a continuat însă de-a lungul frontierelor cu Turcia, Iranul şi Siria
(unde erau baze izolate ale separatiştilor kurzi conduşi de Partidul Marxist al Muncitorilor Kurzi)
până la căderea regimului lui Saddam Husein de la Bagdad. Acest eveniment, prezenţa trupelor
aliate pe teritoriul Irakului şi eforturile de democratizare din Orientul Mijlociu au dat noi speranţe
populaţiei kurde. Opunându-se cu vehemenţă ideii constituirii unui stat independent kurd, Turcia,
Iranul, Siria şi Irakul le-au lăsat speranţa participării kurzilor la guvernare într-un stat supus
democratizării cum este Irakul. Problema celor 31,5 milioane de kurzi va rămâne pentru mult timp o
rană deschisă a Orientului Mijlociu.

Conflictul teritorial Iran-Irak

191
 În perioada 1941-1979, principala forţă politico-militară şi economică din zona Orientului
Mijlociu a fost Iranul56. Sub conducerea şahului Mohamed Reza Pahlavi Aryamen societatea
iraniană este supusă unui proces de modernizare până la declanşarea revoluţiei iraniene din 1978,
condusă de ayatolahul Khomeiny57. Acesta sprijinit de Franţa, denunţă lipsa de legitimitate a
monarhiei Pahlavi „vândută străinătăţii” şi obligă şahul să plece în exil în 16 ianuarie 1979.
Khomeiny se întoarce la Teheran la 01 februarie 1979 şi instaurează Republica islamică. La scurt
timp după căderea şahului şi instaurarea la putere a lui Khomeiny, Irakul abrogă prevederile
Tratatului de la Alger (în care se disputase frontiera dintre Irak şi Iran din zona Shatt el Arab) şi
atacă Iranul (Tratatul de la Alger din 1975 dădea câştig de cauză Iranului). Între 1980-1989 se
desfăşoară războiul Irak - Iran care a adus prejudicii uriaşe pe plan economic şi pierderi de vieţi
omeneşti, de ambele părţi. În anul 1987, în al şaptelea an de la război pe frontul irakiano-iranian s-a
instalat impasul. Anul 1987 avea să declanşeze prima mare criză în Orientul Mijlociu.
 Disputa hegemonică a marilor puteri pentru câştigarea supremaţiei în zonă şi accesul
la resursele de petrol
Zona Orientului Mijlociu ocupă, după cum se cunoaşte, primul loc din lume din punct de
vedere al resurselor de petrol. Această zonă este în atenţia SUA, UE, Rusiei şi Japoniei şi, nu de
puţine ori, pe teritoriul geografic al Orientului Mijlociu s-au intersectat traiectoriile divergente sau
convergente ale intereselor acestora.
Interesul deosebit de mare este pentru SUA deoarece, din această zonă s-au aprovizionat şi
vor continua să se aprovizioneze şi în viitor cu cantităţi mari de petrol. Spre exemplu, în 1992, SUA
a importat 47% din necesarul de petrol din exterior, îndeosebi din Orientul Mijlociu 58. Dependenţa
externă va fi deosebit de mare, în primul rând pentru SUA care, potrivit unor date au importat la
sfârşitul anului 2000 aproximativ 60% din necesarul de ţiţei „iar în anul 2030 acest necesar va urca
probabil până la 80%”59. De aici şi marele interes al SUA de a asigura stabilitatea în zonele de unde
îşi procură petrolul şi alte materiale de importanţă strategică. În această isterie, unul din foştii
preşedinţi ai SUA, Richard Nixon, aprecia că „întreaga economie industrială a Occidentului

56
Iranul- Republică islamică – a constituit unul din centrele civilizaţiei antice create de perşi cu VI secole î. ch. sub
regele Cyrus II cel Mare (559-530 î. ch.) apoi sub Darius I (521-486 î. ch. ) şi apoi cucerit de Alexandru cel Mare
(Alexandru Macedon) în sec. IV î. ch. Capitala imperiului persan era Persepolis. La jumătatea sec. VII- D. ch. a trecut
sub stăpânirea arabilor apoi a cuceritorilor moguli, după care spre sfârşitul veacului al XV-lea devine stat centralizat
care se întindea din Caucaz până la Golful Persic. Datorită deselor conflicte cu statele vecine pierde teritorii în Caucaz
(sec. XIX-lea). După ce în 1907 în Persia au fost descoperite zăcăminte de petrol aceasta este împărţită în două de
Rusia (regiunile nordice) şi M. Britanie (cele sudice).După 1919 devine protectorat englez, iar în 1925 se instaurează la
putere Dinastia Pahlavi, iar în 1935 se adoptă numele de Iran.
57
Khomeyni – a depus eforturi pentru a reinstaura legea islamică în locul Legii occidentale, folosirea crescândă a
limbajului şi simbolismului religios, extinderea educaţiei islamice (multiplicarea şcolilor islamice, islamizarea
planurilor de învăţământ în şcolile de stat obişnuite), aderenţa la codurile islamice de comportament social (acoperirea
capului la femei, abstinenţă alcoolică) o crescută participare la ceremoniile religioase şi eforturi intense de a dezvolta
solidaritatea între statele şi societăţile islamice.
58
Revista “Economistul” nr. 279 / 1993, p.4.
59
Revista “Defense Naţionale” Nr. 5, 1991.

192
depinde astăzi de petrol şi toată maşinăria militară a Occidentului funcţionează cu petrol”. Un alt
preşedinte al SUA, Ronald Reagen, observând vulnerabilitatea Occidentului din punct de vedere al
aprovizionării cu petrol considera că se impune de urgenţă „un program militar destinat să reducă
dorinţa de interferare în aprovizionarea cu petrol şi de a asigura apărarea acesteia dacă, o
încercare este făcută de Uniunea Sovietică ori aliaţii săi pentru a o controla”.60 Intervenţia trupelor
SUA în Golful Persic (1991 şi 2003) precum şi în Afganistan (2002) susţin argumentele prezentate
anterior.
Intervenţia sovietică în Afganistan din decembrie 1979, şi lungul război de guerilă ce i-a
urmat au agravat tensiunea în regiunea Orientului Mijlociu, intrarea Armatei Roşii în Afganistan61
fiind considerată de geopoliticieni ca un pas în direcţia Golfului. Interesul Uniunii Sovietice faţă de
petrolul din Orientul Mijlociu începuse să se manifeste încă din perioada premergătoare celui de-al
II-lea război mondial. Conform unor documente rezultă că în martie 1941, când Molotov s-a întâlnit
cu Hitler, una din condiţiile puse au fost: „mână liberă în Iran şi Irak ca şi luarea unei părţi mari din
Arabia Saudită pentru a asigura sovieticilor controlul asupra Golfului Persic şi Golfului Aden”.
Aprecierea este valabilă şi astăzi pentru Federaţia Rusă moştenitoarea fostei URSS. Jocul geopolitic
al acesteia a fost remarcat pe timpul crizelor din 1991 şi 2003 din Orientul Mijlociu. Apariţia tot
mai viguroasă, a Ucrainei ca actor geopolitic, va îndepărta tot mai mult Rusia de frontiera sud-est
europeană şi va atenua posibilităţile acesteia de a executa controlul asupra fluxurilor de hidrocarburi
care se deplasează, din zona asiatică spre marele consumator, economiile occidentale. Rusia mai
dispune de un singur port la Marea Neagră, Novosiirsk iar accesul spre el este asigurat de o singură
linie de cale ferată, situată în zona de turbulenţă a conflictelor etnice caucaziene. Totodată Rusia îşi
exercită hegemonia asupra Mării Caspice prin controlul asupra unor ţări riverane care au aparţinut
fostei URSS şi care moştenesc de la aceasta atât probleme economice dezastruoase cât şi relaţii
tensionate. Reputatul analist american Zbigniew Brzezinski, evocând esenţa conflictelor etnice şi a
rivalităţilor regionale dintre marile puteri remarca: „Eurasia are, de asemenea, - Balcanii - ei, dar
Balcanii Eurasiei sunt mult mai întinşi, mai populaţi şi chiar mai eterogeni din punct de vedere
religios şi etnic. Aceştia cuprind porţiuni ale Europei de Sud-est, Asiei Centrale şi părţi ale Asiei de
sud, zona Golfului Persic şi Orientul Mijlociu”62.
„Balcanii Eurasiei” se deosebesc de zona din imediata vecinătate printr-o trăsătură
semnificativă şi anume că se află într-un vid de putere, fenomen ce face din SUA, tot mai evident,
principalul arbitru în această zonă.
60
Nixon, R., “La vraie guerre”, Paris, 1980, p. 110.
61
Guvernele musulmane din Orientul Mijlociu au protestat faţă de intervenţia militară rusă. Iranul şi Pakistanul au ajutat
opoziţia islamistă din ce în ce mai crescută cu arme, bani şi pregătire. Unele guverne arabe au alocat fonduri
insurgenţilor pentru a cumpăra rachete antiaeriene STINGER care puteau combate forţele aeriene ruseşti. Occidentul nu
a putut oferi un ajutor semnificativ Afganistanului ceea ce a determinat o dependenţă aproape totală a acestuia faţă de
rudele sale musulmane.
62
Brzezinski, Z., “Marea tablă de şah”, Ed. Univers Enciclopedic, traducere Ionescu, A., Bucureşti, 2000, p. 139.

193
 Un alt centru de putere, Europa Unită, cu un standard de viaţă ridicat şi o politică a
procedurilor democraţiei comune, eliberată de presiunea disensiunilor etnice şi teritoriale şi cu uşile
larg deschise către Rusia îşi face simţită prezenţa în jocurile geopoliticii mondiale. Sprijinită de un
NATO tot mai extins, bazată pe o legătură trainică de securitate cu Rusia, UE contribuie substanţial
la proiectarea în Orientul Mijlociu şi Asia Centrală a noii Ordini internaţionale democratice şi de
cooperare.63
 Acţiunile teroriste
Specialiştii în sociologie şi politică numesc terorismul64 violenţele comise de unul sau mai
mulţi indivizi împotriva unor victime arbitrar alese, exclusiv pentru a susţine o putere, o voinţă de
dominaţie prin frică, prin teroare ce devine contagioasă pentru întreaga populaţie. Terorismul în
sens primar, este un sistem ofensiv întrebuinţat de un individ sau grup, pentru a-şi impune voinţa în
faţa unui popor, sau chiar în faţa unei civilizaţii în scopul de a exercita o influenţă asupra istoriei.
Terorismul este denumit criminalul izolat, grupul şi chiar statul care se poate erija în
justiţiarul suprem, deţinătorul unei justiţii absolute, în numele unor principii pe care le cunoaşte şi le
admite doar el. Pot fi incluse în termenul de „terorist” însăşi regimul politic care-şi condamnă
opozanţii politici, pe care-i tratează ca pe nişte criminali de drept comun pentru delicte de opinie.
Au fost şi sunt încercări de a defini terorismul în dreptul internaţional. Atât în Asia Centrală
(Afganistan) cât şi în Orientul Mijlociu s-au manifestat toate formele terorismului:
a) Patologic: generat de psihopaţi, oameni care-şi pierd contactul cu realitatea şi care au un
comportament deviant generat de: sărăcie, mizerie, boală, violenţă urbană, neîmpliniri de toate
genurile, indivizi fără repere. Aceştia sunt asasini nenorociţi, monştrii cuibăriţi în public, capabili de

63
În Extremul Orient, Japonia, principalul aliat al SUA, din această zonă, reprezintă un important centru de putere
financiară şi comercială şi domină pe plan regional, alături de China, statele Asiei de sud-est. Implicarea Japoniei alături
de SUA în actuala criză irakiană exprimă opţiunile geopolitice şi geostrategice ale acesteia de acces la resursele
energetice, din zona Orientului Mijlociu. Creşterea rolului UE în Orientul Apropiat şi Mijlociu s-a accentuat pe timpul
intervenţiei SUA şi aliaţilor în Irak (1993). În această perioadă, relaţia transatlantică a suferit unele perturbaţii soldate
cu puncte de vedere divergente referitoare la soluţionarea crizei irakiene. Statele UE, în principal Germania şi Franţa au
considerat că războiul din Irak a reprezentat pentru SUA o ocazie ne
favorabilă pentru retrasarea liniilor directoare ale politicii mondiale şi a remodelării hărţii geopolitice în Orientul
Mijlociu. În urma acestei intervenţii, SUA ar putea controla aproximativ 90% din resursele şi producţia mondială de
petrol iar celelalte state (puterile regionale) Rusia, Franţa, Germania ar putea să beneficieze de petrol la preţuri
preferenţiale. În timpul războiului diplomatic generat pe tema crizei irakiene s-a format axa Paris-Berlin-Moscova
(care, deşi conjuncturală) a creat un anume antiamericanism european. Pe acest fond, au avut loc întâlniri cu miniştrii de
externe ai Israelului şi Autorităţii-palestiniene, au fost atrase la negocieri Siria şi Libanul au avut loc nenumărate
negocieri transatlantice.
64
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române – explică termenul “terrorism” ca un derivat din francezul “terorisme”
adică, totalitatea actelor de violenţă comise de un grup sau de un regim reacţionar. Latinescul “terror, terroris” sau
francezul “terreur” semnifică groază, spaimă, frică, provocată intenţionat prin mijloace de intimidare sau de timorare.
Unii dau definiţii cu iz metaforic: “arma celui slab îndreptată împotriva celui puternic” sau “atacul viespii asupra
elefantului”.
Dicţionarul”Littré” precizează: „a teroriza înseamnă a stabili domnia terorii”. Nu este vorba de o acţiune scurtă ci de o
strategie bazată pe o anumită continuitate. Terorismul se referă, de asemenea, la acele sisteme de guvernare în care
teroarea este mijlocul de a domni peste spinările aplecate sau deasupra conştiinţelor adormite sau moarte. Terorismul
poate fi definit în câteva zeci de variante însă ca fenomen, va modifica în acest secol întreaga filozofie a istoriei.

194
cele mai josnice atrocităţi plasaţi în zona inconştientului psihic unde domină pulsaţia şi iraţionalul.
Tratamentul nu poate fi cel penal ci, unul criminologic, polivalent, dur şi fără echivoc.
b) Răzbunător: se sprijină pe o reacţie natural-umană violentă la nemulţumiri, umilinţe,
agresiuni. Se manifestă prin atacuri efectuate de unele persoane asupra altora, atacuri efectuate de
grupări înarmate asupra unor cartiere, familii, instituţii.
c)Religios: sub denumirea „fundamentalismul islamic” acest tip de terorism nu este numai o
mişcare extremistă, o credinţă care se bazează pe un sistem selectiv de valori. Se caracterizează prin
decuparea unor valori morale dintre alte valori şi afirmarea exclusivă şi agresivă a celor selectate şi
negarea celor neselectate. Fundamentalismul islamic vizează întreaga lume şi, mai ales, civilizaţia
occidentală precum şi toată lumea de influenţă americană. Fundamentalismul religios islamic a
apărut la jumătatea secolului al VIII-lea când un teolog El Hahab a pus bazele unei mişcări de
renaştere a islamului65, bazată pe disciplină religioasă. Un şeic local, Mahomed Saud a transformat
mişcarea religioasă în ideologie, a unit triburile din Peninsula Arabică şi a format Arabia Saudită. În
anul 1928, pe fondul unei dezvoltări de masă a fundamentalismului religios, a apărut organizaţia
politică care a derapat spre terorism „Frăţia musulmană”. Această organizaţie s-a angajat în
lichidarea tuturor guvernelor musulmane „corupte la ideile occidentale” şi s-a trecut la acţiuni
concrete (asasinarea lui Anwar El Saddat – 1981, revolta islamică din Iran – 1979, ocuparea
Kabulului de regimul Taliban – 1996). Asasinatele şi atentatele au zguduit atât lumea islamică cât şi
lumea occidentală, de cele mai multe ori, de organizaţii religioase fundamentaliste66: Djihadul
Islamic Palestinian, Hamas, Hezbollah, Al Quaida (Ossama Bin Laden), etc. Între toate aceste
acţiuni teroriste, atrocităţile comise la New York la 11 septembrie 2001 au produs sentimente de
groază şi tristeţe care s-au transformat în mânie şi dorinţă de răzbunare. Aceste acţiuni teroriste au
declanşat cele mai puternice acţiuni militare de după cel de-al doilea Război Mondial concretizate
în Afganistan (1992) şi Irak (1993). Prin Rezoluţia nr. 1368 din 12 septembrie 2001, a Congresului

65
Islamul – este o religie relativ nouă care se defineşte ca un act de supunere (islam) lui Allah, stăpân al lumii şi al
vieţii. Islamul este în primul rând o istorie a Revelaţiei în care Avraam, Moise şi Iisus domină cursul ei iar Muhammad
este “ultimul venit” ca un depozit al spiritului luminii şi al sfinţeniei. La propriu, Allah este cel ce nu poate fi cunoscut,
cel ce nu poate fi definit, despre care nu se poate spune, este aici sau acolo, ci este pur şi simplu. Pentru musulmani
strivit sub greutatea misterului căruia trebuie să i se predea fără a spera de a-l cunoaşte câtuşi de puţin, credinţa
(imam) este în mod cert virtutea cardinală. Revelaţia pe care Dumnezeu (Allah) a făcut-o să coboare asupra Profetului
său Muhammad prin intermediul arhanghelului Gavril se găseşte consumată în CORAN.
66
Djihadul – război sfânt pentru distrugerea necredincioşilor. Centrul ideologic al djihadului a fost localitatea AZHAR
în Egipt unde OMAR RAHMAN a scris lucrarea “Biblia Asasinilor lui Saddat” o disertaţie în volum de 2000 de pagini
pe tema djihadului, un apel la arme împotriva necredincioşilor. Noua şcoală islamică pune accent pe martiraj şi dezleagă
pe fideli în comiterea actelor de terrorism. Ca rezultat au luat fiinţă o mulţime de organizaţii teroriste care se opun
procesului de pace din Orientul Mijlociu:
Djihadul Islamic Palestinian a luat fiinţă în 1970, în Fâşia Gaza, are cartierul general în Siria, zonele de acţiune în
Cisiordania, Fâşia Gaza şi Israel. Ca obiective: crearea unui stat palestinian independent, distrugerea Israelului prin
războiul sfânt, identificarea SUA ca posibil inamic.
HAMAS – este de origine arabă şi semnifică „curaj şi bărbăţie”. Declanşează în 1987, pe 9 septembrie INTIFADA, are
cartierul general în Fâşia Gaza (malul de vest al Iordanului); obiective: atentate cu bombe sinucigaşe împotriva
populaţiei şi armatei israeliene.

195
de Securitate al ONU, actele respective au fost calificate „agresiune armată” ceea ce dă dreptul în
conformitate cu Art. 51 din Carta ONU, la legitimă apărare individuală şi colectivă.
Terorismul de stat – ca formă a terorismului politic (cea mai gravă formă) este reprezentat
de către acele state cu regiuni totalitare sau militarizate care şi-au terorizat populaţiile dar şi unele
state vecine mai mici care nu se puteau opune politicii lor. În Orientul Mijlociu, regimul politic de
la Bagdad, al lui Saddam Husein a fost identificat ca un regim totalitar, care a terorizat populaţia
irakiană, a distrus opozanţii politici, a pus în pericol securitatea statelor din zonă (atacând şi
cucerind Kuweitul în 1990). De asemenea, asupra regimului totalitar irakian al anilor’90 s-au mai
adus şi alte acuzaţii cum sunt: sprijinul grupării teroriste Al Quaida condusă de Ossama Bin Laden
şi ameninţarea exercitată asupra statelor din zonă şi asupra occidentului cu folosirea armelor
chimice şi biologice. Acest comportament al regimului de la Bagdad se dorea a fi o ripostă
asimetrică pentru contracararea superiorităţii în resurse, putere şi tehnologie a occidentului inclusiv
a SUA. În concluzie, acţiunile teroriste constituie una din cauzele majore ale crizei din Orientul
Mijlociu. Au fost momente când, în istoria contemporană a acestei lumi (mai ales pe timpul
războiului rece, 1945-1990), terorismul a fost încurajat şi chiar favorizat pentru schimbarea unor
guverne sau impunerea de politici. Drept urmare, terorismul şi-a creat o mare libertate de acţiune iar
în prezent arma terorismului este fiinţa umană iar mijloacele nelimitate.
Revenind la conţinutul crizei din Orientul Mijlociu şi Apropiat se observă faptul că
ansamblul cauzelor care o generează şi factorii care însoţesc aceste cauze au imprimat crizei un
aspect global, dar, totodată, au identificat o serie de componente ale crizei care se succed în timp şi
spaţiu şi alcătuiesc laolaltă, conţinutul crizei. Aceste componente ale crizei sunt:
- Războiul arabo-israelian 1948-1949;
- Naţionalizarea Companiei Universale a Canalului de Suez (1956);
- Intervenţia americană în Liban (1958);
- Războaiele arabo-israeliene din 1967 şi 1973;
- Pătrunderea forţelor Siriene în Liban (1976);
- Intervenţia israeliană în sudul Libanului în 1978 şi 1982;
- Luarea drept ostateci a personalului ambasadei SUA la Teheran (1979);
- Incidentul din Golful Syrta dintre SUA şi Libia (1981);
- Gravele incidente din Liban (1986, 2005);
- Prima criză din Golful Persic (1987);
- Invadarea Kuweitului de către Irak şi primul război al Golfului Persic (1990);
- Condamnarea Israelului şi Intifada (1993);
- Războiul Irak-SUA, 2003;
- Intervenţia militară a Israelului în Cisiordania şi Gaza precum şi în Liban 2006.

196
 3. ANALIZA CRIZEI GEOPOLITICE CU TEMA: „Invadarea Kuweitului de către
Irak şi primul război al Golfului Persic 1990”.
De regulă , corespondenţii de presă precum şi unii analişti redau evenimentele şi descriu
actorii implicaţi în aşa mod încât să impresioneze consumatorii unor astfel de ştiri. O informare
corectă asupra crizelor geopolitice specifice Orientului Apropiat şi Mijlociu necesită multă atenţie
atât datorită complexităţii fenomenului cât şi al intereselor pe termen lung manifestate de marile
puteri. Iată cum ar putea fi construită o analiză axată pe „tipul de criză geopolitică” specifică
Orientului Mijlociu luând ca eveniment „Invadarea Kuweitului de către Irak şi primul război al
Golfului Persic 1990”.
Etapa premergătoare crizei (precriza)
După încheierea Primului Război Mondial (1914-1918) s-a produs dezmembrarea
Imperiului Otoman şi, drept urmare, o serie de state şi-au câştigat independenţa printre care şi Irakul
în anul 1920. Concomitent, s-a stabilit un protectorat britanic asupra Kuweitului iar în 1961 Londra
a efectuat un transfer de suveranitate în folosul emirului din Kuweit, El Sabbah. Acest transfer a
afectat: proiectele de viitor ale Irakului de a anexa teritoriul Kuweitului şi a beneficia de o fâşie
maritimă comodă şi de resurse petroliere apreciabile. Războiul dintre Iran şi Irak a afectat economic
atât statele implicate cât şi celelalte state arabe datorită gravelor perturbări produse în vânzarea
petrolului brut. După ce a distrus instalaţiile petroliere de la Kharg, Irakul a bombardat în martie
1986 terminalul petrolier de la Sirri apoi pe cel de la Larak situate la distanţe de 800 respectiv 1200
Km depărtare de frontierele sale. Teheranul a acuzat Kuweitul şi Emiratele Arabe Unite că au pus la
dispoziţie teritoriul lor pentru escalele necesare aviaţiei Irakului. Acesta a bombardat de asemenea,
câmpurile petrolifere, staţiunile de pompare, vasele care transportau petrolul iranian în zona
Golfului şi rezervoarele flotante. Faţă de aceste operaţiuni Iranul consideră că este necesară o
ripostă şi supus unui control militar strict traficul maritim în zonă, în special petrolierele care
lucrează în folosul Kuweitului. Încă din ianuarie 1987 sunt comise acte teroriste în Kuweit ce supun
autorităţile unei puternice presiuni, traficul acestuia suferă serioase hăituiri, au loc incidente şi
accidente navale în zona Golfului ca urmare a semnalării unor câmpuri de mine. La aceste pericole
şi ameninţări s-a adăugat punerea în poziţie de tragere, de către Iran a unor rachete „mare-mare” de
tipul „Silkworm” care-i permiteau să controleze strâmtoarea Ormuz şi să blocheze traficul maritim
în Golf. Conflictul în Golf se internaţionalizează, Moscova şi Washingtonul sunt deopotrivă aliaţi şi
rivali în protejarea Kuweitului iar Franţa, Marea Britanie, Olanda, Belgia şi Italia, interesate de
securitatea apelor internaţionale au trimis în zona Golfului dragoare şi culegătoare de mine. Sunt
puse pe picior de război importante forţe pentru a interveni în Golf în timp ce Consiliul de
Securitate prin Rezoluţia 598 din 20 iulie 1987 ordonă încetarea focului. Clauzele de încetare a
focului sunt agreate de Bagdad iar terorismul nu are altă soluţie decât să înceteze luptele după încă

197
aproape un an (1998). Această etapă premergătoare crizei a angrenat interesele mai multor state în
zonă, interese care s-au intersectat în zona Kuweitului. De asemenea au pregătit opinia publică să ia
o serie de atitudini privind eliberarea mărilor, respectul drepturilor omului şi de acces la resursele
petrolifere ale Golfului Persic. Irakul secătuit din război, cu datorii enorme şi o situaţie economică
precară, avea nevoie atât de rezervele de aur cât şi de potenţialul petrolifer kuweitian care i-ar fi
deschis calea spre apele Golfului şi comunicaţiile acestuia şi i-ar fi asigurat o poziţie dominantă în
lumea islamică. Regimul de la Bagdad se gândea că merită unele compensaţii financiare şi
teritoriale pentru că a încercat să-i apere pe arabi de expansionismul persan şi de contagiunea
revoluţiei islamice. Statele arabe nu au reacţionat pozitiv la dorinţele regimului de la Bagdad de a
avea acces la mare şi să dispună de insulele Warbah şi Bubiyan aflate pe canalul navigabil de acces
în Golful Persic. La această situaţie s-a mai adăugat „delictul” produs de Kuweit prin forarea
puternică în pânzele petrolifere situate la joncţiunea frontierei comune, stagnarea preţului petrolului
şi sabotarea de către Kuweit a reconstrucţiei Irakului.
Criza propriu-zisă
La 17 iulie 1990, preşedintele Saddam Hussein a acuzat public atât Kuweitul cât şi
Emiratele Arabe Unite că au depăşit cotele lor de producţie petrolieră producând Irakului o pagubă
de 14 miliarde de dolari. Autorităţile din Kuweit au primit informaţii că se pregăteşte o intervenţie
armată din partea Irakului şi au căutat o protecţie internaţională. În primă urgenţă adresează un apel
către ONU însă Bagdadul rămâne hotărât. Între 16-19 iunie o grupare a armatei terestre Irakiene s-a
concentrat într-un raion situat la 30 Km. depărtare nord de frontiera kuweitiană. Simultan, o parte
din trupele SUA au întărit dispozitivul american din Golf. La 25 iulie Irakul a solicitat Kuweitului
să-i returneze fără nici o întârziere 2,4 miliarde de dolari sub formă de compensaţii. Între timp
efectivele militare irakiene la frontiera de nord a Kuweitului au ajuns la 100.000 militari. După
eşuarea convorbirilor politice de la Jiddah, la 1 august 1990 armata lui Saddam Hussein invadează
Kuweitul. Sub un guvern de paie şi apărat de o armată slab echipată şi prost instruită Kuweitul este
anexat la Irak la 8 august 1990. O asemenea scenă a geopoliticii mondiale nu s-a mai întâmplat din
1938, când Hitler a anexat Austria. Atitudinea Irakului de a deveni lider regional şi de a deţine
controlul unei mari părţi a rezervelor mondiale de petrol au determinat statele industrializate să
reacţioneze. Armonizarea atitudinilor SUA, ale UE şi ale Consiliului de Securitate de condamnare a
invaziei nu a reprezentat un argument de descurajare pentru Bagdad. SUA a preluat iniţiativa, a
format o coaliţie din partenerii tradiţionali, ţări din lumea a treia şi ţări arabe şi a recurs la forţa
armată pe 15 ianuarie 1991 (după ultimatumul internaţional dat prin Rezoluţia 678 a Consiliului de
Securitate). S-a desfăşurat timp de 43 de zile operaţiunea „Furtună în deşert” care a condus la
eliberarea Kuweitului şi ocuparea provizorie a unei părţi din sudul Irakului.
Post-criza

198
 Deşi a fost îndeplinit numai obiectivul strategic al intervenţiei, eliberarea Kuweitului,
obiectivul politic – înlăturarea regimului politic al lui Saddam, nu a fost îndeplinit. Acest regim
totalitar a rămas la dispoziţie cu suficiente forţe capabile să asigure funcţionarea statului şi eventual
reprimarea separatiştilor kurzi şi şiiţi. SUA au lăsat în grija ONU să determine Irakul în a lichida
potenţialul său în materie de arme chimice şi biologice. Imediat după consemnarea crizei, Saddam a
lăsat să se înţeleagă faptul că, Irakul a ieşit victorios din război că SUA şi aliaţii au suferit o
înfrângere ruşinoasă. Pierzând războiul în februarie 1991, Irakului i s-a interzis să exporte liber
petrolul şi să achiziţioneze utilajele necesare întreţinerii şi renovării instalaţiilor sale de extracţie a
ţiţeiului. Celelalte operaţiuni de import ale Irakului sunt, de asemenea, restricţionate iar, spaţiul
aerian i-a fost parţial interzis şi supravegheat. Comisii ale ONU, în căutare de rachete cu încărcături
chimice şi biologice, au generat o serie de incidente care denunţau reaua voinţă a regimului de la
Bagdad. Se instituie embargoul economic asupra Irakului, interdicţia oricărei deplasări a unor
responsabili irakieni în afara ţării lor iar Consiliul de Securitate ameninţă Irakul cu grave sancţiuni.
Pe acest fond al scăderii credibilităţii regimului lui Saddam are loc amplificarea acţiunilor teroriste
şi intrarea pe scenă a lui Ossama Bin Laden şi a grupării teroriste Al Quaida.Aşa începe etapa
premergătoare celui de-al doilea război din Golful Persic declanşat în martie 2003 care avea
schimbe întreaga configuraţie a Orientului Mijlociu.
4. CONCLUZII ŞI PERSPECTIVE PRIVIND CRIZA DIN ORIENTUL APROPIAT
ŞI MIJLOCIU
a) În conştiinţa colectivă a lumii industrializate, mari consumatoare de energie şi chiar
risipitoare, a rămas stabilită o ecuaţie de tipul „islam=petrol”. Este oarecum adevărată această
ecuaţie pentru că în afară de Orientul Apropiat şi Mijlociu (Irak, Iran, Kuweit, Arabia Saudită, etc),
aurul negru al islamului înseamnă şi Algeria şi Libia (Africa), Azerbaidjanul, Kazahstanul,
Afganistanul, Turkmenistanul (bazinul M. Caspice) Indonezia şi Venezuela (America Latină). Fără
nici o îndoială, pentru lumea musulmană, petrolul este sursă de locuri de muncă, de investiţii, de
îmbunătăţire a vieţii oamenilor. Unele din aceste state islamice (Arabia Saudită , Emiratele Arabe
Unite) au devenit din furnizoare de materiale brute în prelucrătoare de materii prime şi chiar
investitoare în întreprinderi europene. Însă petrolul nu este numai sursă de bunăstare şi putere, ci
reprezintă şi principala sursă a tensiunilor între statele bogate şi cele sărace (care încă mai speră în
logica egalitarismului musulman) iar în interiorul graniţelor statului se adânceşte prăpastia dintre
sărăcia poporului şi luxul aristocraţiei, proprietară a pământurilor fabuloase.
b) Orientul Mijlociu reprezintă, totodată, o lume în care persistă interferenţele între
domeniile religios, politic şi social, în care se menţine eterna controversă asupra succesiunii
Profetului şi conducerii comunităţii islamice precum şi furtunile etnice şi provinciale care au
provocat nenumărate ciocniri violente. Dar această zonă nu reprezintă numai un teatru pentru lupte,

199
reprezintă şi un loc de întâlnire între comerţ şi spiritualitate. Dintre toate statele arabe, Egiptul este
fără îndoială statul care s-a adaptat cel mai rapid la marile prefaceri ale lumii moderne reuşind
totuşi, să-şi păstreze personalitatea, să definească o ţară bogată în care se intersectează interese
americane, europene şi islamice. Alături de Egipt, celelalte state precum Irakul, Iranul, Siria
amintesc lumii despre istoria culturii şi fluxul puterii islamice care au presărat peste întinderea
Orientului Mijlociu aşezări urbane durabile situate pe fluviile Mesopotamia, pe traseele caravanelor,
la Mediterana sau Golful Persic, aşezări care, au angrenat circulaţia intensă a oamenilor, mărfurilor
şi ideilor alcătuind zestrea culturală islamică.
c)Sosirea turcilor, mongolilor, berberilor în teritoriile arabe, în jurul secolului al XI-lea,
deschide o nouă epocă în istoria islamului sub denumirea de epoca turco-mongolă în care se reiau
tradiţiile expansioniste, islamul triumfă şi este purtat din Orient la porţile Vienei, centrul Asiei,
îndepărtata Chină sau în Africa până în Sudan. La adăpostul islamului se nasc şcoli şi naţiuni
(Turcia, Afganistan, Maroc, Iran) însă se produc şi mari ciocniri armate, aşa-zisele cruciade
(Constantinopol), elemente care au rămas până astăzi parte componentă a unui edificiu comun făurit
pe calea armelor şi a schimburilor în jurul M. Mediterane. Arabii, pe timpul perioadei turco-
mongole, au rămas posesorii unei limbi şi culturi identitare care aveau să le favorizeze reînnoirile ce
se întrezăreau în această zonă a Orientului Mijlociu pentru secolele XIX şi XX. După primul război
mondial şi, mai ales, după cel de-al II-lea, naţiunile arabe din această zonă a lumii şi-au câştigat
independenţa şi dreptul de a-şi gestiona bogăţiile şi viitorul.
d) Perioada războiului rece a polarizat statele lumii în jurul unor centre de putere iar acest
fenomen a fost cel mai accentuat în Europa. Competiţia economică între cele două sisteme rivale
capitalism şi socialism a antrenat în jocul intereselor şi statele islamice care, în absenţa unui stat
nucleu musulman, au pendulat între cele două mari puteri. Deşi dezbinate din cauze multiple şi
complexe, statele din Orientul Mijlociu au depus totuşi eforturi pentru colaborarea inter-arabă pe
diverse planuri astfel:
- la 22 martie 1945 din iniţiativa Egiptului a luat fiinţă „Liga Statelor Arabe”;
- în 1950 s-a constituit „Organizaţia Ţărilor Arabe Exportatoare de petrol” iar în 1960 s-a
înfiinţat „Uniunea Economică Arabă”;
- în 1971 s-a constituit „Fondul Arab de Dezvoltare Economică şi socială” iar în 1974
„Comisia Economică pentru Asia Occidentală”;
- în noiembrie 1973, la Alger, s-au pus bazele „Băncii Arabe pentru Dezvoltarea economică
a Africii”;
Toate aceste instituţii şi organizaţii au fost create pentru a coordona cât mai eficient politica
de valorificare cât mai eficientă a petrolului, această importantă bogăţie de care dispun statele
respective, precum şi pentru finanţarea investiţiilor şi dirijarea rezervelor financiare în interesul lor.

200
 Încă din 1981, „Consiliul de Cooperare al Golfului” a încercat să implementeze unele
măsuri pentru realizarea uniunii economice şi constituirea unui puternic bloc economic în regiunea
Golfului Persic. După 1990, această alianţă67 s-a dovedit a fi slabă deoarece nu a putut apăra
Kuweitul împotriva agresiunii lansate asupra sa de Irak.
e) Criza din Orientul Apropiat şi Mijlociu structurată în mai multe componente şi derulată
pe mai multe etape are la bază atât cauze interne cât şi cauze externe. Aceste cauze interne vizează
diferendele religioase, teritoriale, lupta pentru accesul la materii prime şi pentru obţinerea statutului
de lider zonal. Momentele declanşării crizei generale le-au constituit fără îndoială înfiinţarea la 14
mai 1948, a statului Israel cu toate consecinţele geopolitice care au urmat şi 11 septembrie 2001 ora
8,45, când avionul de pasageri al Companiei „American Airlines” zborul 011, a lovit geamănul
nordic al World Trade Center înalt de peste 400m. Atrocităţile teroriste produse la New York şi în
alte zone ale lumii civilizate au produs groază şi mânie dar şi o ripostă politico-militară pe măsură
concretizată în operaţiuni strategice militare de mare anvergură având ca actor principal, singura
superputere SUA. Alături de aceasta, aliaţii tradiţionali (UE, Rusia, NATO) şi mai noi (România,
Bulgaria) sprijină efortul antiterorist şi de implementare a unui model democratic în Irak.
f) „Lumea nu va mai fi aceeaşi” – o frază destul de des mediatizată, rostită de cel mai
puternic om al planetei, Preşedintele SUA, George Bush, ascunde sub tiparul celor şase cuvinte,
speranţele de pace şi stabilitate în Orientul Mijlociu şi în lume, dar şi marile conflicte ce vor urma.
Cruciada împotriva terorismului va reprezenta sau nu o soluţie a gestionării crizei din Orientul
Mijlociu.

CURS 12

ASIA DE SUD-EST. TENDINŢE GEOPOLITICE

ŞI GEOSTRATEGICE CONTRADICTORII
67
Consiliul de Cooperare al Golfului –alianţă politică şi economică constituită în 1981 şi activată după 1990,
cuprinzând: Arabia Saudită, Bahrain, Kuweit, Omar, Qatar, Emiratele Arabe Unite. Aceste state ale Golfului sunt
dependente în mare măsură, de politica SUA şi a Marii Britanii. În anul 2001, au reluat negocierile în scopul: formării
unei armate de 25.000 de militari pentru a se apăra de statele mai mari Irakul şi Iranul; realizării integrării economice şi
acordării de sprijin reciproc în combaterea terorismului.

201
 Încheierea războiului rece şi trecerea de la o lume
bipolară la una multipolară, ca şi apariţia unor puteri regionale,
înseamnă pentru zona Asiei de Sud-Est, aflată la confluenţa
unor interese economice şi militare, o perioadă de tranziţie. În
analiza elementelor care influenţează în prezent situaţia
zonală şi perspectivele acesteia, trebuie luate în calcul unele

PLANUL CURSULUI
1. ASIA DE SUD – EST, SCURTĂ CARACTERIZARE GEOGRAFICĂ ŞI
ISTORICĂ
2. CRIZA COREEANĂ
3. CRIZA HONG KONGULUI
4. CRIZA TAIWANULUI
5. CRIZA TIMORULUI ORIENTAL

Obiectivele cursului: Cunoaşterea şi însuşirea principalelor caracteristici ale situaţiei

geopolitice din Asia de Sud- Est; identificarea principalelor cauze care generează un climat
geopolitic şi geostrategic conflictual precum şi a direcţiilor de ofensivă geostrategică ale marilor
puteri; explicarea conţinutului crizelor geopolitice şi identificarea principalelor efecte asupra
relaţiilor internaţionale; înţelegerea corectă a rolului şi locului României în condiţiile reaşezării
relaţiilor în Asia de Sud – Est.

Bibliografia recomandată:
Philipe Gaudin, Marile Religii, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1995, pag.321 – 401
P. Mandu, Cursul 12 de geopolitică

1. ASIA DE SUD – EST, SCURTĂ CARACTERIZARE GEOGRAFICĂ ŞI

ISTORICĂ
Istoria statelor din Asia de Sud-Est a fost caracterizată, de-a lungul timpului, de frecvente
tensiuni generate de interesele marilor puteri de a-şi extinde influenţa în această zonă şi de a izola
alte state cu pretenţii în obţinerea unor poziţii privilegiate. Ca o consecinţă a acestor interese, în

202
prima etapă au apărut conflicte interregionale, îndeosebi de natură teritorială, pentru ca, ulterior,
acestea să se transforme în dispute deschise asupra unor regiuni maritime.
Asia de Sud-Est cuprinde un restrâns spaţiu geografic între Oceanul Pacific şi Indian, o
regiune de interferenţă fizico-geografică, evidenţiată prin particularităţile reliefului, climei,
hidrografiei, florei şi faunei, o răspântie etno-culturală în care şi-a pus amprenta civilizaţiile din
India, China şi Indonezia, o regiune de încrucişare a unor rute maritime şi aeriene. Asia de Sud-Est
a reprezentat totodată o zonă unde s-au ciocnit interesele marilor puteri Anglia, Franţa, Olanda şi
mai târziu, SUA. Din punct de vedere geografic această regiune cuprinde o întinsă peninsulă
cunoscută sub numele de Indochina (adică regiunea dintre India şi China) ca şi cele două mari
arhipelaguri insulare. Tot acest spaţiu se extinde la sud de Tropicul de Nord trecând şi la sud de
ecuator, până în jur de 100 latitudine.
Peninsula Indochina este o regiune aproape în întregime muntoasă, despărţită de arhipelagul
indonezian prin strâmtoarea Malacca.
Arhipelagurile insulare sunt cele mai întinse de pe glob şi sunt constituite din insule foarte
mari şi mici, toate de origine continentală desprinse de uscat prin prăbuşiri tectonice.
Harta politică a Asiei de Sud-Est grupează atât state continentale în Peninsula Indochina cât
şi insulare. Statele din Peninsula Indochina sunt în număr de şase: BIRMANIA, THAILANDA,
MALAYSIA, VIETNAMUL, LAOS, KAMPUCHIA, iar cele insulare sunt: SINGAPORE,
INDONEZIA, FILIPINE. Teritoriile neautonome ale Asiei de Sud-Est sunt: SULTANATUL
BRUNEI şi TIMORUL DE EST. Nu sunt incluse în Asia de Sud-Est, China, Japonia, Coreea,
Mongolia, precum şi teritoriile neautonome MACAU şi SIAMGAN deoarece acestea fac parte din
Asia orientală. Având în vedere rolul Chinei, Coreei şi Japoniei în regiune, şi mai ales în
influenţarea crizei din Asia de Sud-Est, este necesară o abordare complexă şi completă a rolului
acestor state în regiune.
Încheierea războiului rece şi trecerea de la o lume bipolară la una multipolară, ca şi apariţia
unor puteri regionale, înseamnă pentru zona Asiei de Sud-Est, aflată la confluenţa unor interese
economice şi militare, o perioadă de tranziţie. În analiza elementelor care influenţează în
prezent situaţia zonală şi perspectivele acesteia, trebuie luate în calcul unele tendinţe şi
implicaţii pe plan regional.
Multe state din aceasta zonă mică mai consideră că SUA sunt preocupate în special de
problemele sale interne şi de cele europene, diminuându-şi inevitabil rolul militar în Asia. Totuşi, în
viitor, datorită creşterii interesului statelor din zonă pentru constituirea unui sistem de securitate,
S.U.A. vor fi determinate să renunţe treptat la ideea de garant al securităţii în această regiune.
Relaţiile S.U.A. cu China şi Japonia sunt instabile, ceea ce a stârnit îngrijorarea multor state
din Asia de Sud-Est care consideră că, fie China, fie Japonia, (sau chiar amândouă) vor înlocui în

203
final S.U.A. ca putere în regiune. Este şi motivul pentru care ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din
Sud-Estul Asiei, care grupează în principal Brunei, Indonezia, Malaysia, Filipine, Singapore,
Thailanda şi Vietnam) vizează o cooperare regională în domeniul securităţii. Terminarea
conflictului cambodgian, relaţiile din ce în ce mai strânse ale Vietnamului cu partenerii săi, membri
ASEAN, şi tentativele acestuia de reapropiere de China contribuie la dezvoltarea unor relaţii de
securitate regională. Dar neîncrederea reciprocă de-a lungul istoriei, creşterea cheltuielilor militare
şi concurenţa în problemele maritime şi teritoriale limitează perspectivele construirii unor structuri
de securitate multilaterale regionale solide. Acest aspect depinde în mare măsură de situaţia
politico-militară generală a puterilor din Asia.
Problema resurselor energetice şi necesitatea asigurării protecţiei căilor de navigaţie
maritime vitale continuă să rămână aspecte de mare interes. :n actualul context economic,
modalitatea dc asigurare a acestor resurse poate deveni o problemă de securitate naţională, în
special pentru economiile în continuă creştere din Asia. Dacă principalele puteri din această regiune
nu-şi vor dezvolta angajamentele privind cooperarea multilaterală în domeniul resurselor,
concurenţa la acest nivel ar putea deveni catalizatorul conflictelor regionale. Astfel de conflicte au
fost generate de Convenţia ONU privind dreptul maritim internaţional, adoptată în 1982, în special
de punctul cinci referitor la stabilirea şi exploatarea resurselor aşa-numitelor Zone Economice
Exclusive care cuprind 200 de mile marine (371 km). Divergenţele provin din faptul că respectivele
zone, revendicate de unele ţări din această regiune, se suprapun. Se apreciază că există cel puţin 13
astfel de dispute, ca aceea între Japonia şi Coreea de Sud privind Insulele Tok-do/Takeshima care
dispun de resurse importante de petrol. Disputa dintre Vietnam şi China privind Insulele Spratly s-a
redeschis în momentul în care o companie de petrol americană, CONOCO, a primit autorizarea din
partea oficialilor de la Hanoi să exploreze zone care deja erau supravegheate de o altă companie
americană, CRESTON, autorizată de Beijing. În problema Insulelor Spratly, resursele de petrol
constituie doar unul din factorii care alimentează conflictul. Insulele sunt, de asemenea, considerate
baze strategice pentru apărarea liniilor maritime, interdicţie şi supraveghere. Insulele sunt
revendicate şi de alte state: Malaysia, Filipine, Taiwan, Brunei. Extinderea unor astfel de aspecte în
domeniul legislaţiei maritime a determinat conturarea unui mediu geopolitic instabil. În prezent,
aproape că nu există zonă care să nu fie revendicată, unele regiuni fiind ţinta pretenţiilor a două sau
chiar mai multe ţări. Multe din problemele privind activităţile şi resursele oceanice - pescuit,
poluare, protecţia mediului, frontierele maritime, bazinele petrolifere - au un caracter trasnaţional.
Prin urmare, majoritatea problemelor de securitate regională vor include aspecte de ordin maritim
de la poluare la scurgeri de petrol, securitatea liniilor maritime de comunicaţie şi exploatarea altor
resurse. Aceste aspecte vor determina dezvoltarea unor sisteme şi a unor programe de autoapărare

204
specifice care, în prezent, includ sisteme de supraveghere şi colectare a informaţiilor, nave de luptă
cu capacităţi de atac, submarine, sisteme de război naval electronice.
În domeniul capacităţilor militare, există o diversitate de posibilităţi în ţările din estul Asiei.
Astfel că, în timp ce China şi Japonia produc o gamă largă de armamente, iar Coreea de Sud
intenţionează să-şi dezvolte capacităţile militare, fără a dispune însă de resursele necesare,
Indonezia şi Singapore produc sisteme de apărare în număr limitat, iar Thailanda şi Malaysia au
posibilităţi modeste de dezvoltare a propriilor industrii de apărare.
Prin comparaţie, industriile de apărare din ţările Asiei de Sud-Est şi Nord-Est pot fi
caracterizate prin:
- existenţa unui decalaj militar mare ;ntre statele din Asia de Sud-Est faţă de cele din zona
de Nord-Est, cu posibilităţi militare mult mai mari;
- o probabilitate comparabil mai mare de apariţie a unor situaţii conflictuale ;n zona de nord-
est a Asiei, decât în zona de sud-est;
- importanta creştere economică în statele din zona de Nord-Est (6-8% pe an) va
determina ;n următorii 10 ani alocarea unor sume ;nsemnate pentru bugetele militare.
Absenţa unor sisteme de securitate în regiune, creşterea competiţiei în problema resurselor,
posibilitatea impunerii unei retrageri în viitor a Statelor Unite ca putere politico-militară importantă
în regiune şi preluarea acestui rol de către China, precum si creşterea influenţei intereselor naţionale
asupra problemelor internaţionale vor justifica continuarea procesului de dezvoltare a sistemului
militar naval în regiunea Asiei de Sud-Est.
ASEAN, ca principală organizaţie din Asia de Sud-Est, va contribui în mod semnificativ la
asigurarea securităţii zonale. Concluzionând, se poate aprecia că, în viitor, principalele surse de
instabilitate regională vor fi reprezentate de:
- dezechilibrul de putere între statele din această regiune ca urmare a reducerii prezenţei
S.U.A. şi a Federaţiei Ruse;
- competiţia dintre China şi Japonia pentru influenţă în regiune;
- creşterea continuă a potenţialului militar al statelor. Ţările din Asia de Sud-Est s-au
angajat, începând cu anul 1991, într-o cursă susţinută a înarmării, în special în domeniul tehnicii de
luptă pentru aviaţie şi marină;
- existenţa diferendelor teritoriale: China, Vietnam, Taiwan - Insulele Spratly; Malayezia,
Filipine - Sabah; Malayezia, Indonezia - Strâmtoarea Malaca; India, Pakistan - Kashmir;
- deţinerea armelor nucleare. (China deţine arma nucleară, în timp ce India , Pakistan,
Coreea de Nord dezvoltă programe nucleare).
Asia a ajuns în pragul unei noi prăbuşiri economice şi financiare. Posibilitatea ieşirii din
criză “a la mexicaine” este de acum exclusă. Prezenţa unui partener puternic, cum au fost statele

205
Unite pentru Mexic în 1995, a constituit un important element favorabil relansării economice în
America. Asia nu are însă o “locomotivă” care s-o scoată din criză. Economia Japoniei, care ar fi
putut juca un asemenea rol, se află după statisticile publicate la sfârşitul anului 1998 la Tokio - în
cea mai profundă recesiune din istoria sa postbelică. Yenul, practic, s-a prăbuşit. În căderea sa,
moneda japoneză a antrenat şi celelalte devize din regiune. Singura monedă relativ stabilă este
yuanul chinezesc. Beijingul a declarat că nu va umbla la cursul de schimb. Dar deprecierea
celorlalte monede din zonă, îndeosebi a yenului, slăbeşte competitivitatea produselor chinezeşti pe
pieţele externe. Dacă balanţa de plăţi a Chinei se va deteriora prea mult, Beijingul nu va putea evita
o devalorizare a yuanului. Într-o asemenea eventualitate, s-ar rupe legătura existentă între dolarul
din Hong Kong şi cel din SUA, fapt ce ar induce presiuni intolerabile în Asia, unde un nou val de
devalorizări ar da semnalul declanşării unei a doua crize.
Un astfel de deznodământ n-ar fi în interesul nimănui. Pentru că unda de şoc a primului
seism asiatic s-a propagat deja şi pe celelalte pieţe ;n formare, inclusiv pe cele din Europa Centrală
şi de Est. Rusia este ţara cea mai afectată. Cotaţiile la Bursa din Moscova au scăzut brusc, iar Banca
Centrală a Rusiei a fost nevoită să-şi tripleze dobânda de refinanţare pentru a potoli furtuna
financiară care poate însă reizbucni în orice moment. De altfel, ajutorul suplimentar promis Rusiei
de ţările bogate din Grupul celor 7, n-a avut darul să liniştească pieţele ruseşti. Mai mult,
instabilitatea din Rusia a afectat şi ţările vecine, îndeosebi Polonia şi Cehia, ale căror monede nu şi-
au revenit complet după şocurile suferite. Nici România nu este ferită de efectele de contagiune ale
crizei asiatice. Pe piaţa românească nu prea mai există capital străin pe termen scurt; acesta, la cel
mai slab semnal negativ din economie ar putea să-şi diminueze cantitatea, cum s-a întâmplat in
Rusia, deşi economia noastră are în prezent mare nevoie de resurse financiare externe. Ca urmare,
Ministerul Finanţelor, care intenţiona să iasă pe pieţele occidentale pentru a obţine un împrumut
necesar acoperirii deficitului bugetar, a fost nevoit să-şi amâne demersul, deoarece capitalul străin
nu numai că s-a rarefiat, dar a devenit şi mai scump pentru ţările din Est.
Dacă în perioada războiului rece, principala ameninţare venea din sectorul militar, după
căderea Zidului de la Berlin, ea vine din domeniul economic. Sursa răului s-a schimbat,
consecinţele lui au rămas însă la fel de grave şi de larg răspândite. Pentru că ceea ce scrie în cărţi nu
se mai potriveşte cu ceea ce se întâmplă în realitate, iar medicaţiile tradiţionale nu mai au vreun
efect asupra noilor maladii ale epocii mondializării economice. Cazul Asiei este cât se poate de
elocvent. După câteva luni de acalmie, pieţele financiare asiatice au intrat din nou într-o zonă de
puternice turbulenţe. Cotaţiile bursiere se prăbuşesc. Monedele se depreciază rapid. Semnele
evidente de degradare a situaţiei economice se află la originile creşterii bruşte a tensiunilor pe
pieţele din zonă. Reculul economic este mai puternic decât au anticipat analiştii din Asia, care au
crezut că reformele energice angajate de ţările din regiune le vor permite să elimine relativ uşor

206
consecinţele furtunii monetare şi bursiere din a doua parte a anului 1998. :n locul relansării scontate
s-a instalat însă o puternică criză economică. Producţia Japoniei a scăzut pentru prima dată în
ultimii 23 de ani. Activitatea economică este în cădere liberă în Indonezia, unde, în primul trimestru
al anului 1998 PIB a scăzut cu 8,5%. Şocul este deosebit de puternic pentru ţări obişnuite cu ritmuri
anuale de creştere de 10% şi chiar mai mult. Restrângerea activităţii economice a fost însoţită de o
inflaţie galopantă (+40% ;n Indonezia) şi de o adevărată explozie a şomajului. :n numai trei luni,
Coreea de Sud şi-a dublat numărul şomerilor.
Licenţierile masive la care recurg întreprinderile pentru a se adapta la reducerea brutală a
activităţii lor, transformă criza economică într-o criză socială aşa cum au demonstrat-o şi amplele
mişcări greviste de la Seul şi din alte oraşe sud-coreene. Cum se explică o deteriorare atât de rapidă
şi de violentă a situaţiei economice?
Experţii locali au subestimat impactul crizei monetare şi bursiere asupra economiei reale.
Căderea devizelor din Asia de Sud-Est ar fi trebuit, cum scrie în cursurile de monedă, să sporească
apreciabil competitivitatea întreprinderilor din regiune, care ar fi câştigat astfel mari segmente de
piaţă. Dar ce decepţie! Exporturile, singurele care ar fi putut compensa scăderea cererii interne, nu
au reuşit să crească. Ele au stagnat în Thailanda şi Indonenzia şi s-au redus în Malayezia şi
Singapore. Trei factori explică slabele performanţe din sectorul respectiv. Primul este dependenţa
mare a industriilor din regiune de aprovizionarea cu materii prime şi componente din străinătate.
Deprecierea masivă a monedelor locale a produs o scumpire foarte mare a importurilor, care a
încetinit şi chiar restrâns activitatea economică. Al doilea factor ţine de dificultăţile financiare pe
care le cunosc întreprinderile din Asia de Sud-Est. Băncile comerciale locale, confruntate cu acelaşi
tip de dificultăţi, nu mai sunt capabile să asigure întreprinderilor creditele necesare. În acelaşi timp,
capital străin nu mai împrumută decât societăţile solide.
Al treilea factor care a împiedicat decolarea exporturilor a fost ponderea mare a comerţului
intrazonal (50% din totalul schimburilor). Este vorba de un cerc vicios în care ţările din regiune se
trag reciproc în recesiune. O contracţie a activităţii economice, să spunem, în Thailanda diminuează
importurile provenite din Coreea de Sud şi Indonezia, ceea ce produce în ultimele două ţări o
scădere a producţiei şi a importurilor, care determină, la rândul lor, un nou recul al exporturilor şi al
economiei în Thailanda.
Au greşit nu numai specialiştii ţărilor din regiune, ci şi experţii instituţiilor financiare
internaţionale, care n-au ţinut seama de specificul crizelor care se produc în condiţiile
intrepătrunderii tot mai puternice a economiilor naţionale. Mondializarea sau globalizarea - care se
reflectă în creşterea în fiecare ţară a rolului schimburilor comerciale, al investiţiilor şi capitalurilor
străine în formarea Produsului Intern Brut - este o invenţie extrem de benefică pentru toate statele
lumii. Orice ţară poate să tragă foloase de pe urma progreselor realizate de celelalte state. Numai că

207
mecanismul prin care se face transferul de mărfuri şi servicii, de bani şi de tehnici moderne este
mult mai sofisticat decât predecesorul său. O defecţiune cât de mică într-o ţară poate duce la
blocarea întregului angrenaj pentru că aceiaşi actori sunt prezenţi pe toate pieţele lumii. De aceea,
când se produce un astfel de accident într-un punct de pe glob, principala proocupare a specialiştilor
este de a limita efectele lui asupra altor zone ale planetei. Prima mare defecţiune în funcţionarea
mecanismului mondializării s-a produs în decembrie 1994, când s-a prăbuşit peso-ul mexican.
Operatori nu prea pricepuţi au făcut greşeala de a finanţa deficitele comerciale ale Mexicului cu
intrări de capital pe termen scurt. La anunţarea primului dezechilibru mai consistent, capitalul străin
a părăsit brusc Mexicul, lăsându-l ;n incapacitate de plată. Michel Camdessus, directorul general al
FMI, a vorbit atunci de prima criză a secolului XXI. Dar intervenţia rapidă a Fondului, sprijinit de
SUA, a reuşit să limiteze foarte mult consecinţele defecţiunii mexicane.
Nu acelaşi succes l-a avut însă terapia FMI şi în cazul crizei din Asia. În nici o ţară din
regiune tratamentul prescris n-a dat rezultatele scontate. Este un eşec care n-a surprins însă pe cei
care consideră că Asia se confruntă cu un nou tip de criză, total diferit de cel care a afectat la
mijlocul anilor ‘90 America. Principala cauză a crizei asiatice a fost ;ndatorarea masivă a sectorului
privat faţă de băncile străine, dornice, la rândul lor, să-şi dezvolte afacerile ;n cea mai dinamică
zonă a lumii. Creditorii au dat bani cu ochii închişi, iar debitorii i-au folosit cât se poate de
imprudent. Multe împrumuturi, care până atunci se duceau în industrie, au fost folosite în acţiuni
speculative, fapt ce a dus la slăbirea competitivităţii economice şi la şubrezirea monedelor din
regiune. Noul tip de criză, caracterizat printr-o gestiune defectuoasă a mişcărilor de capital, nu
poate fi tratat numai prin metode tradiţionale de austeritate monetară şi fiscală.
Trebuie creat, spun specialiştii, un sector financiar robust, capabil să folosească eficient
resursele şi să menţină în viaţă fundamente economice sănătoase.
2. CRIZA COREEANĂ
Situaţia din Coreea de Nord constituie tot mai mult o preocupare, atât pentru autorităţile
locale şi cele din Coreea de Sud, cât şi pentru cele din SUA, China, Japonia şi Rusia, care au
interese strategice în Asia de Sud-Est şi în Peninsula Coreea în mod deosebit.
Criza internă din Coreea de Nord se acutizează, autorităţile de la Phenian nereuşind să
asigure minimul necesar de alimente pentru supravieţuirea populaţiei. Această situaţie este însoţită
şi de o creştere a instabilităţii politice şi sociale, demonstrată de nemulţumirile ce se manifestă tot
mai mult în rândul autorităţilor politice şi conducerii militare faţă de politica falimentară a
actualului regim.
Opoziţia faţă de autorităţile de la Phenian şi dificultăţile interne determină creşterea
numărului emigranţilor spre Coreea de Sud, inclusiv a unor personalităţi politice.

208
 În aceste condiţii, autorităţile de la Phenian acţionează atât pe plan intern, cât şi pe plan
extern pentru depăşirea actualei crize.
Pe plan intern, se are în vedere mentinerea sub control a situaţiei, îndeosebi a populaţiei,
prin următoarele măsuri:
- asigurarea unei raţii minime de 100g cereale pe zi pentru fiecare persoană;
- intensificarea propagandei pentru unitate în jurul partidului şi a liderului Kim Jong II;
- acordarea unei atenţii sporite armatei şi organelor de securitate, instituţii pe care se bazează
autorităţile nord-coreene (asigurarea unei cantităţi mai mari de alimente decât raţia zilnică destinată
majorităţii populaţiei, sporirea frecvenţei vizitelor la unităţile militare dispuse de-a lungul zonei
demilitarizate, avansarea şi promovarea în funcţii a 123 de generali, ceea ce face ca din totalul celor
1220 generali din armata nord-coreeană, numărul celor promovaţi de către actualul lider să crească
la 920).
Bazându-se pe loialitatea şi potenţialul combativ al armatei, autorităţile de la Phenian speră,
de asemenea, să poată îndeplini obiectivul lor strategic - unificarea şi comunizarea prin forţă a
peninsulei.
Pe plan extern diplomaţia activă constituie calea pe care regimul nord-coreean o utilizează
pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu SUA în speranţa ridicării embargoului economic şi sporirii
ajutoarelor umanitare, alimentare şi economice, din partea comunităţii internaţionale.
Tergiversarea unui răspuns concret la propunerile americano-sud-coreene pentru negocieri
în patru în vederea încheierii unui tratat definitiv de pace în Peninsula Coreea, probează intenţia
autorităţilor de la Phenian de a discuta pe mai departe problemele legate de securitate doar cu
SUA. Pentru realizarea acestui obiectiv, liderii nord-coreeni se folosesc de atuurile ce le au la
îndemână în discuţiile cu Washington-ul, care încearcă să impună Phenianului:
- renunţarea la programul de realizare a rachetelor balistice cu rază lungă de acţiune;
- aderarea la Tratatul de neproliferare a armelor nucleare;
- recuperarea rămăşiţelor pământeşti ale soldaţilor americani căzuţi în timpul Războiului
Coreean.
Privind convorbirile de pace cvadripartite, poziţia oficială a conducerii Coreei de Nord
conţine următoarele idei:
- participarea la discuţiile cvadripartite şi adoptarea unei poziţii flexibile în cadrul acestora
de partea nord-coreeană;
- analizând conţinutul discuţiilor din întâlnirile ce au avut loc până acum cu reprezentanţii
americani şi sud-coreeni, conducerea nord-coreeană apreciază că nu există încă încredere necesară
între părţile implicate pentru ca aceste convorbiri să dea rezultatul scontat; ministrul de externe
nord-coreean propune desfăşurarea mai multor runde de negocieri între ţara sa, pe de o patre, şi

209
Statele Unite şi Coreea de Sud, pe de altă parte, care să asigure realizarea unui climat de încredere şi
abia apoi desfăşurarea convorbirilor cvadripartite de pace privind Peninsula Coreea, la care să
participe şi China.
Se speră că astfel şi cu ajutorul politicii privind “aterizarea lină” adoptată de SUA faţă de
regimul nord-coreean (politică la care s-au raliat şi Coreea de Sud şi Japonia) să se poată depăşi
actuala stare de criză.
Această evoluţie a lucrurilor, determină însă tot mai mult pe analiştii politico-militari să
afirme că atât încheierea unui acord definitiv de pace, cât şi procesul de “aterizare lină” rămân pe
mai departe deziderate, iar regimul din Coreea de Nord se îndreaptă spre colaps.
Situaţia din Coreea de Sud este marcată de eforturile politico-diplomatice ale autorităţilor
locale în scopul pregătirii populaţiei, pentru a face faţă situaţiei în care evenimentele din Coreea de
Nord ar scăpa de sub control şi pentru evitarea extinderii urmărilor acestui fenomen în sudul
peninsulei.
Această preocupare se manifestă prin:
- asigurarea unei stări superioare de pregătire operativă a armatei;
- menţinerea unei strânse cooperări politico-militare cu SUA;
- încheierea unui acord între autorităţile de la Seul şi Tokyo prin care s-a convenit instituirea
unui dialog permanent în domeniul securităţii între cele două ţări vecine, la nivelul miniştrilor de
externe şi ai apărării.
Prezenţa lui Hwang Jang, fostul lider al ideologiei nord-coreene, la Seul, declaraţiile
acestuia referitoare la evoluţia situaţiei din Coreea de Nord şi menţinerea strategiei unificării şi
comunizării prin forţă a Sudului, sunt probleme de actualitate în atenţia autorităţilor locale.
Autorităţile politico-militare locale acordă o mare atenţie datelor furnizate din Hwang, în
special celor privind iminenţa unui conflict şi existenţa unui număr mare de agenţi şi simpatizanţi
“pro-nordişti” până la nivelul celor mai înalte sfere ale armatei sud-coreene.
Cert este că declaraţiile acestuia au creat o oarecare panică în rândul maselor şi preocupă în
mod deosebit autorităţile locale.
Autorităţile americane menţin contactul cu Phenianul pentru a controla evoluţia situaţiei din
peninsulă promiţând un ajutor alimentar condiţionat pentru depăşirea crizei şi fonduri pentru
Programul KEDO.
Autorităţile chineze intermediază contactele directe între reprezentanţii celor două state
coreene, la toate nivelurile, urmărind creşterea influenţei Chinei în zonă în scopul asigurării
propriilor interese politico-militare şi economice în această regiune a lumii.

210
 Autorităţile japoneze urmăresc îndeaproape şi îngrijorate situaţia din Coreea de Nord,
datorită pericolului pe care îl reprezintă rachetele din înzestrarea armatei nord-coreene pentru
securitatea sa.
Autorităţile ruse nu şi-au manifestat în nici un fel poziţia oficială faţă de situaţia din
Peninsula Coreea. Având în vedere importanţa acestei zone geografice pentru industria Rusiei,
îndeosebi cea militară, este de aşteptat ca, după semnarea Acordului de parteneriat cu N.A.T.O.,
Rusia să se implice intens în plan diplomatic şi nu numai pentru ca problemele din această parte a
lumii să fie rezolvate ţinându-se cont şi de interesele sale strategice.
Se poate aprecia că evoluţia situaţiei din Coreea de Nord determină în continuare menţinerea
tensiunii în zonă, dar probabil că interesele majore ale Coreei de Sud, pe de o parte, şi ale SUA,
Chinei şi Japoniei, pe de altă parte, vor asigura menţinerea sub control a evenimentelor.
Datorită poziţiei înalte pe care Hwang a avut-o în cadrul regimului de la Phenian şi deci,
posibilităţile ca acesta să deţină informaţii valoroase atât privind intenţiile reale ale autorităţilor
nord-coreene, cât şi referitoare la armamentul nuclear, chimic şi bacteriologic, precum şi la stadiul
programului pentru dezvoltarea rachetelor “Rodong”, se manifestă o intensă preocupare a serviciilor
secrete americane şi japoneze de a intra în posesia unor astfel de date şi deci de a-l interoga.
Deşi autorităţile sud-coreene le-au garantat punerea la dispoziţie a datelor furnizate de
transfug, acestea au dorit să-l interogheze direct.
De obicei, americanii transmit Agenţiei de Informaţii sud-coreene datele obţinute prin
sateliţii spioni şi avioanele de cercetare, iar acestea furnizează informaţiile rezultate din interogarea
transfugilor nord-coreeni sau culese de propriile elemente de cercetare.
Zona de securitate stabilită între cele două state coreene
La data de 27 iulie 1953, între reprezentanţii celor două state coreene şi ai Naţiunilor Unite
se semnează “Acordul de Armistiţiu”. Nordul este reprezentat de o comisie compusă din generali
chinezi şi nord-coreeni. Sudul este reprezentat de o comisie a celor 16 naţiuni care au participat la
război alături de Coreea de Sud, avându-l în frunte pe comandantul Armatei a 8-a americane,
general-locotenent Maxwell D. Taylor.
Semnarea acordului nu a dus la încetarea războiului datorită faptului că armistiţiul nu
constituie o formă juridică recunoscută pentru încetarea unui conflict armat.
Ulterior au avut loc numeroase încălcări ale prevederilor acestuia din partea Coreei de Nord
şi incidente între militarii nord-coreeni, pe de o parte, şi cei sud-coreeni şi americani, pe de altă
parte.
Odată cu semnarea Armistiţiului, în localitatea PANMUNJON, au fost organizate şi au
intrat în funcţiune următoarele elemente de asigurare a securităţii: zona demilitarizată; zona comună
de securitate; comisia militară de armistiţiu.

211
 Zona demilitarizată (ZD) este o fâşie lată de 4 km, ce desparte cele două state coreene, pe
toată lungimea graniţei dintre acestea, de 171 mile (aproximativ 134 km), de-a lungul paralelei 38,
de la estuarul râului Han la Marea de Vest (Galbenă) la Marea de Est (a Japoniei).
Pe linia mediană a ZD se află Linia de demarcaţie militară (LDM), practic graniţa dintre cele
două state coreene. Aceasta este marcată prin borne de culoare galbenă, dispuse din 200 în 200 m,
inscripţionate la nord în limbile coreeană şi chineză, iar către sud în coreeană şi engleză.
De o parte şi de alta a ZD fiecare combatant şi-a organizat cât a putut mai bine un sistem de
observare şi dispozitivul de apărare, compuse din: garduri de sârmă ghimpată; posturi fixe şi mobile
de observare; camere de luat vederi pe timp de zi şi noapte; sisteme electronice de alarmare în cazul
pătrunderii unor persoane în această suprafaţă interzisă circulaţiei publice; patrule pe jos însoţite de
câini sau motorizate.
Posturile fixe de observare sunt dispuse în cazemate, dotate cu mijloace de legătură (fir,
radio), sistem de iluminare (proiectoare), sisteme video de supraveghere, precum şi cu armament
uşor şi o cantitate suficientă de muniţie pentru apărarea imediată. De asemenea, sunt prevăzute cu
apă curentă, energie şi provizii pentru supravieţuire limitată.
În situaţia când sunt identificate încercări de pătrundere sau treceri frauduloase a ZD ambele
părţi îşi trimit, de regulă, patrule întărite pentru controlul şi eventuala prindere a infractorilor.
Această zonă “demilitarizată” este considerată a fi, în prezent, cea mai militarizată suprafaţă
din lume prin obstacolele de tot felul şi numeroasele câmpuri de mine, antipersonal şi antiblindate
dispuse în interiorul ei.
De o parte şi de alta a ZD sunt amenajate lucrări de fortificaţii şi obstacole, iar înspre
adâncime fiecare stat coreean şi-a masat numeroase forţe şi diverse categorii de tehnică militară.
De 44 de ani, de-a lungul acestei zone au avut loc numeroase incidente care s-au soldat cu
multe victime - peste 50 de militari americani şi peste 500 de coreeni.
Zona comună de securitate (ZCS) - organizată în cadrul zonei demilitarizate în dreptul
localităţii PANMUNJON - constituie unicul punct de trecere (legătură) între cele două ţări şi locul
de desfăşurare a întâlnirilor reprezentanţilor Comisiei Militare de Armistiţiu, a membrilor Comisiei
ţărilor neutre pentru verificarea prevederilor Armistiţiului, a reprezentanţilor militari, respectiv a
ofiţerilor care răspund de paza acestui spaţiu, precum şi a delegaţiilor oficiale din cele două state.
ZCS are o suprafaţă de aproximativ 64 ha.
Conform acordului iniţial, paza ZCS este asigurată din partea fiecărei ţări de către o gardă
compusă din 6 ofiţeri şi 24 de soldaţi - gradaţi, care au la dispoziţie câte un autoturism şi un
elicopter. În interiorul zonei este interzisă introducerea de armament greu şi dislocarea altor forţe.
Pe timpul războiului Coreean a luat fiinţă Comandamentul Naţiunilor Unite, care să
coordoneze acţiunile militare comune împotriva agresorului nord-coreean.

212
 La 5 mai 1952, în cadrul acestuia a fost creată Forţa de Securitate a Comandamentului
(UNCSF), o unitate multinaţională special destinată să-i asigure paza şi securitatea.
După război, UNCSF a continuat să funcţioneze asigurând controlul punctelor de intrare în
ZCS şi protecţia membrilor Comisiei Militare de Armistiţiu, Comisiei Naţiunilor Unite (generali şi
ofiţeri elveţieni şi suedezi) de verificare a respectării armistiţiului şi delegaţiilor aflate temporar în
acest teritoriu. Dat fiind desele provocări militare din partea Coreei de Nord, elementele înaintate
ale acestei forţe au fost dispuse în cazarma “Bonifas” aflată la 400 m sud de ZD, pe comunicaţia de
acces dinspre PANMUNJON.
Pentru intervenţii şi situaţii de criză este constituită o forţă de Reacţie Rapidă, formată din
două batalioane americane, o baterie de obuziere autopropulsate şi elicoptere de luptă. Această forţă
este în stare permanentă de alarmare, fiind în măsură să intervină în ZCS sau în ZD în oricare parte
a ei.
Înapoia acestor forţe se află mari unităţi şi unităţi din Forţele Armate ale Coreei de Sud,
precum şi mari unităţi americane, din subordinea Comandamentului Militar Întrunit Coreea de Nord
- S.U.A.
Din punct de vedere militar, direcţia PANMUNJON - Seul este direcţia principală de
interzis (apărare), fiind cea mai scurtă de la ZD până în capitala Coreei de Sud - Seul (44 km).
Drept urmare, aceasta este inclusă în zona de responsabilitate a Armatei a 3-a cea mai
puternică din punct de vedere al efectivelor şi al înzestrării tehnice.
Întrucât pe această direcţie, comunicaţia SEUL-PANMUNJON este singura cale terestră de
acces, pentru apărarea acesteia s-au luat măsuri deosebite, amenajându-se: 8 - 10 aliniamente
antitanc; sisteme complexe de baraje antitanc; dispozitive explozive antitanc şi antipersonal; lucrări
grele de fortificaţii (cazemate); sisteme de canale (de irigaţii) care în situaţii de criză permit
inundarea zonei respective.
Un element specific ZD îl constituie cele trei tunele practicate pe sub aceasta de către forţele
nord-coreene, lungi de câţiva km., la o adâncime variind între 50 - 100 m, toate direcţionate către
SEUL.
Al treilea, descoperit în anul 1978, are ieşirea la suprafaţă la sud de localitatea
PANMUNJON, având capacitatea de trecere de aproximativ o divizie (30.000 militari echipaţi şi cu
armament greu) pe oră.
Acest lucru permite, în situaţii de criză, întoarcerea apărării organizate pe ZD sau deplasarea
rapidă către SEUL.
În cadrul ZCS, în sălile de conferinţe au loc întruniri ale:

213
 - Comisiei Militare de Armistiţiu (CMA) - formată din 5 membrii de fiecare parte: nordul (4
coreeni, 1 chinez); sudul (1 american, 1 englez, 2 sud-coreeni, 1 prin rotaţie din ceilalţi
membrii ai comandamentului Naţiunilor Unite CNU - Canada, Thailanda, Filipine);
- secretarilor CMA - pentru discutarea încălcărilor minore;
- comandanţilor reprezentanţilor forţelor care asigură paza ZCS;
- reprezentanţilor celor două state coreene pentru dialoguri interguvernamentale sau ale
organizaţiilor neguvernamentale.
De-a lungul celor 54 de ani de ZCS de la încheierea Armistiţiului, ZD şi ZCS şi-au
demonstrat importanţa lor, alături de cele două comisii şi de Forţele de Securitate ale
Comandamentului ONU reuşind să menţină securitatea şi stabilitatea în Peninsula Coreea, cu toate
că între cele două state coreene au avut loc numeroase incidente şi momente de tensiune.
3. CRIZA HONG KONGULUI
Zona deţine câteva recorduri: la Kowloon se înregistrează cea mai mare densitate de pe
glob (200.000 locuitori/Km pătrat), iar alături de câteva regiuni din sud-estul Asiei a înregistrat în
ultimii douăzeci de ani un boom economic ce a făcut să se vorbească despre acestea ca despre
“micii dragoni”. Hong Kong-ul este, de asemenea, una dintre puţinele ţări aproape lipsite de
agricultură, impunându-se pe piaţa mondială prin câteva industrii de vârf cu mare trecere:
electronice, aparatură foto, ceasornicărie, jucării, textile. Pescuitul este una dintre ramurile
economice dezvoltate. Prosperitatea economică vine şi dintr-o activitate financiară intensă.
Insula Hong Kong68 care aparţinea Chinei, a fost cedată în 1842 Marii Britanii - unul dintre
preţurile plătite de China în prima confruntare cu marile puteri europene, Marea Britanie şi Franţa,
cunoscută sub numele de “războiul opiumului”. La mijlocul secolului trecut, cele două state
europene, aflate în căutare de pieţe de desfacere a mărfurilor lor, au impus Chinei să-şi deschidă
porturile. Tratatul de pace încheiat la Nankin, după doi ani de lupte, prevedea acces liber pentru
produsele europene în cinci porturi chineze şi cedarea insulei Hong Kong către coroana britanică.
Ulterior, teritoriul britanic Hong Kong, declarat colonie în 1843, aveau să i se adauge şi celelalte
insule menţionate mai sus, precum şi peninsula Kowloon şi anume, aceasta se va întâmpla, la
terminarea celui de-al doilea război al opiumului (“horă” în care a intrat şi Rusia), în 1860. Tot
atunci, zona denumită “Noile teritorii” avea să fie închiriată Marii Britanii pentru 99 de ani.
Evoluţia Hong Kong-ului a stat sub semnul civilizaţiei britanice, în timp ce “patria mamă”
şi-a urmat drumul ei lent şi tradiţional, îngreunat de rivalităţile cu japonezii, vechi de secole, la care
s-au adăugat cele decurgând din implicarea în conflagraţiile mondiale.
68
Teritoriul retrocedat, la 1 iulie, Chinei, cunoscut sub numele de Hong Kong, este constituit din
insula cu acelaşi nume şi alte câteva insule din Golful Canton şi peninsula Kowloon, şi este
supranumit “micu]ul tigru asiatic”. Este o suprafaţă de 1.045 Km pătraţi, populată de 5.755 de
mii de locuitori, în propor]ie de 98% chinezi, restul fiind europeni, filipinezi, indieni, americani.
Capitala este ora[ul Victoria (1,1milioane de locuitori).

214
 Aşa se face că astăzi comparaţia este în favoarea micului teritoriu căruia Republica Populară
Chineză îi garantează prosperitatea (formele de organizare economică) şi un anumit grad de
autonomie, după ce îl va vedea “la sânul său”. Proclamată la 1 octombrie 1949, R.P.Chineză nu a
avut drepturi recunoscute de Organizaţia Naţiunilor Unite multă vreme. Odată dobândite aceste
drepturi, la 25 octombrie 1971, una dintre “temele” constante susţinute de diplomaţia chineză a fost
revendicarea Hong Kong-ului. Guvernul chinez a formulat limpede, la 8 martie 1972, pretenţia că
acest teritoriu ocupat de autorităţile britanice este parte integrantă a teritoriului său, care îi revine de
drept. Dar abia peste doisprezece ani, de îndelungi demersuri şi dueluri diplomatice, R.P.Chineză si
Marea Britanie au ajuns să semneze o “Declaraţie comună” (19 decembrie 1984) care stipulează că
autoritatea asupra Hong Kongului va fi exercitată, cu începere de la 1 iulie 1997, de către China. În
baza aceluiaşi document, vechiul tip de administraţie (guvernatorul numit de Regina Marii Britanii,
care conducea Consiliul Executiv şi Consiliul Legislativ) va fi înlocuit cu o formă de guvernare
impusă după regimul de la Beinjing, care garantează relaţiile economice şi sociale la nivelul lor de
la 1 iulie 1997. Portretului reginei Marii Britanii i – a luat locul chipul unui personaj autohton.
4. CRIZA TAIWANULUI
Problema Taiwanului69 reprezintă, de mai bine de patru decenii, cea mai importantă şi mai
sensibilă parte a relaţiilor chino-americane. Se ştie că în urma războiului civil izbucnit ;n China
după cel de-al doilea război mondial, forţele naţionaliste conduse de generalul Cian Kai-shek (jiang
Jieshi), înfrânte pe continent de Armata Populară de Eliberare (comunistă) s-au retras în insula
Taiwan (sau Formosa, aşa cum o botezaseră navigatorii portughezi înainte de 1600). Insula fusese
recuperată de statul chinez după 1945, ca urmare a înfrângerii Japoniei. Cât a trăit, Cian Kai-shek a
fost ales mereu “preşedinte” al Republicii China, adică Taiwanul, care a reprezentat naţiunea
chineză la ONU şi în Consiliul de Securitate, fiind protejat de S.U.A. angajate în stoparea extinderii
comunismului în Asia, cu rezultatul cunoscut al intervenţiilor în peninsula coreeană şi Indochina. În
1954, S.U.A. semnează cu guvernul naţionalist din Taiwan un tratat de apărare reciprocă prin care
Statele Unite se angajau să treacă la acţiuni punitive împotriva regimului comunist de la Beijing în
cazul în care acesta ataca Taiwanul. Ca urmare a deschiderii promovate de administraţia Nixon,
Republica Populară Chineză va lua în 1971 locul Taiwanului în Consiliul de Securitate al ONU. În

69
Suprafa]a> 36.000 km2
Popula]ie> 21 milioane locuitori: taiwanezi (descenden]i ai chinezilor care au emigrat din
provinciile Fujian şi Guangdong în secolele XVIII şi XIX)- 84%; chinezi (sosiţi în insulă în anii
celui de-al doilea război mondial) -14%; indigeni (polinezieni) - 2%
Limba oficială: dialectul mandarin al limbii chineze Religii: o mixtură între daoism, confucianism
şi budism-93; creştini (majoritatea romano-catolici)-4,5%; musulmani - 1 %< altele - 1,5%
Partide politice: Kuomintang (KMT, Partidul Naţionalist), singurul partid legal din Taiwan pân\ în
1989, Partidul Democratic Progresist (DPP), principalul partid de opozi]ie, Partidul Social-
Democrat Chinez (CSDP), Partidul Muncii (LP)
Forţe armate (1997): 376.000 militari din care 240.000 trupe de uscat 68.000 aviaţie, 38.000
marină, 30.000 infanterie marină.
Buget militar (1997)> 11,3 miliarde $ reprezent=nd 25% din bugetul naţional.

215
fapt, ambele guverne, de la Beijing şi Taipei, susţineau, atunci ca şi acum, că reprezintă “părţi” ale
aceleaşi patrii. S.U.A. continuă să susţină Taiwanul, în baza tratatului din 1979, şi îi vând arme “cu
caracter defensiv” avertizând, totodată, regimul de la Beijing că doreşte ca viitorul insulei să fie
stabilit în mod paşnic. Folosirea forţei ar putea constitui o “serioasă îngrijorare”, ceea ce în limbaj
diplomatic sună destul de sugestiv. De altfel, liderii chinezi au putut verifica reacţia alegerilor
prezidenţiale câştigate de Lee Teng-Hui - primul taiwanez nativ ce ocupă această funcţie. Republica
Chineză a programat manevre navale în strâmtoarea ce desparte Taiwanul de continent, menite să
descurajeze curentul independist din insulă.
Acest gen de manevre a obligat S.U.A. să trimită în zonă două portavioane pentru a
supraveghea spaţiul maritim al insulei. Ambele părţi implicate au tras concluziile necesare din acest
incident. Pe de-o parte, Taipeiul şi Washingtonul au înţeles că regimul de la Beijing e dispus să
intervină militar dacă veleităţile de independenţă ale Taiwanului sunt încurajate. Pe de altă parte,
China a realizat că S.U.A. nu vor susţine Taiwanul în cazul în care acesta va opta pentru
independenţă, dar va interveni în cazul în care un eventual atac al Chinei se va produce fără a exista
o provocare în acest sens.
Problema independenţei Taiwanului este un serios motiv de îngrijorare pentru stabilitatea
Asiei de Sud-Est. Sunt însă diferite moduri de a defini independenţa acestei insule. Guvernul
naţionalist de la Taipei acceptă principiul unei singure Chine, dar nu recunoaşte legimitatea
guvernului de la Biejing, apreciind că după 1949 China a fost divizată în două entităţi politice.
Republica China a fost prima, iar aceasta nu şi-a pierdut niciodată suveranitatea. Taiwanul
nu are intenţia de a fi o provincie într-o Chină condusă de la Biejing. Formula “o ţară, două
sisteme”, aplicată deja cu succes în cazul Hong Kong-ului, nu pare să-i încânte pe liderii de la
Taipei. “Aceasta nu se va întâmpla niciodată cu Taiwanul”, spune John Chang, secretar general al
Partidului Naţionalist (Kuomintang).
Noi nu suntem Hong Kong, o colonie britanică ce nu şi-a putut decide propriul viitor. Aici
există o conducere care a fost aleasă. Discuţiile purtate de cele două părţi reflectă mai degrabă
agende de lucru diferite. Taiwanul este gata să accepte o seamă de acorduri privind pescuitul,
imigrările ilegale sau contrabanda cu droguri. :nsă Beijingul este nerăbdător să pună la punct
legături directe cu Taiwanul, aeriene şi maritime ca primi paşi pe calea unificării.
Chiar în sondajele de opinie, aproape 84% din populaţie se consideră taiwaneză. Numai
14% susţin că sunt chinezi. Cei mai multi analişti apreciază că, dacă nu ar simţi în permanenţă în
spate suflarea fierbinte a Chinei, locuitorii insulei ar opta imediat pentru o independenţă de jure.
Dar şi aşa statutul insulei este, din punct de vedere politic, echivalent cu independenţa de facto, un
proces a cărui ireversibilitate este accentuată cu fiecare an care trece, ceea ce nu poate să-i lase
indiferenţi pe liderii de la Beijing. Noua carte albă a apărării, de curând publicată în China, este un

216
sever avertisment la adresa Washingtonului şi a celorlalte ţări care continuă să vândă arme
Taiwanului. Într-un articol din revista Defense news, se arată că noua carte albă afirmă răspicat
faptul că Taiwanul este o problemă internă a Chinei care nu poate face obiectul unui amestec străin.
În plus, China nu renunţă la utilizarea forţei pentru a readuce republica rebelă la matcă. Documentul
mai subliniază necesitatea unei alternative la rolul conducător al S.U.A. în zona Asia-Pacific,
apreciindu-se că “hegemonismul rămâne principala sursă a ameninţărilor la adresa păcii şi
stabilităţii în lume. Menţinerea păcii impune abandonarea mentalităţii specifice războiului rece şi
adoptarea unui nou concept de securitate”. Taiwanul mizează însă, în raport cu giganticul său
concurent teritorial şi demografic, pe accelerarea avansului său tehno-economic şi întărirea
sistemului politic democratic, multipartidist, pe conturarea unei identităţi proprii. În fine, mizează
pe speranţa că o nouă generaţie de politicieni, eliberată de constrângerile ideologice, va găsi calea
spre înţelegere, spre definirea unui mod de convieţuire unanim acceptat.
Paradoxal este faptul că Taiwanul, care, în multe privinţe, poate fi socotit creaţia Statelor
Unite, a devenit o problemă spinoasă pentru Washington, căci evoluţia Taiwanului spre
independenţă ar putea constitui scânteia capabilă să arunce în aer stabilitatea Asiei de Sud-Est.
Moment în care S.U.A. vor trebui să decidă dacă statutul Taiwanului are vreun viitor.
5. CRIZA TIMORULUI ORIENTAL
“Timorul de Est (14925 km2 şi 600.000 locuitori) ocupă partea de răsărit a acestei insule,
precum şi enclava Ocussi-Ambeno din Timorul de Vest şi insulele Paulo-Giaco şi Atauro. Timorul
de Est este ocupat de portughezi ;n 1586 iar ;n 1613 se delimitează faţă de Indiile Olandeze”70.
În anul 1859 Timorul de Est este denumit Timorul Portughez. În 1946, partea vestică a
insulei intră în componenţa Indoneziei în timp ce Portugalia declară Timorul de Est în 1963,
provincie de peste mări, acordându-i autonomie ;n 1973. Organizaţia Naţiunilor Unite, în baza
capitolului XI al Cartei l-a considerat teritoriu neautonom. În 1974 Portugalia hotărăşte acordarea
independenţei Timorului începând cu anul 1978, însă, în noiembrie 1975, Frontul Revoluţionar
pentru Independenţa Timorului (FRETELIM) proclamă unilateral independenţa sub numele de
Republica Democratică a Poporului din Timorul de Est. Ca răspuns la acest act, o lună mai târziu
(decembrie 1975) trupele indoneziene ocupă capitala Dili (60.000 de locuitori) iar la 17 august 1976
o include în componenţa Indoneziei ca cea de-a 27-a provincie, anexiune însă nerecunoscută de
ONU. Organizaţiile internaţionale arată că, după invazia din 1975 aproximativ 200.000 de oameni
au fost masacraţi din totalul de 800.000 de locuitori.
Aflat intr-un nou val de tensiune după căderea dictaturii lui Salazar, Timorul Oriental
doreşte un destin liber după răsturnarea în mai 1998 a preşedintelui Suharto. Regimul moştenitorilor

70
Giurcineanu,C., Statele pe harta lumii, Editura Politică, Bucureşti, 1983, pag. 480.

217
condus de Habibie nu are resurse de a se angaja ferm ;ntr-o problemă de o asemenea importanţă
istorică şi nu poate substitui atitudinea parlamentului.
La 30 august 1999, Naţiunile Unite au organizat un referendum, cu prilejul căruia populaţia
din Timorul Oriental s-a pronunţat ;n procent de 78,5 la sută ;n favoarea independenţei faţă de
Indonezia (reamintim că fosta colonie portugheză a fost anexată unilateral de Indonezia în 1976).
Anunţarea rezultatelor scrutinului a declanşat un nou val de violenţe. Soldaţii şi miliţiile pro-
indoneziene au procedat sistematic la deportări ale populaţiei şi au distrus multe oraşe, inclusiv
capitala Dili. Trupele Indoneziene şi-au incendiat cazărmile şi sediile pe măsură ce s-au retras,
urmărind ;n mod deliberat tactica pustiirii şi incendierii locurilor pe care le-au părăsit. În această
situaţie, ONU a hotărât trimitirea unei forţe multinaţionale condusă de Australia care a intrat în
Timorul Oriental pe 20 septembrie 1999 şi în scurt timp a stopat, pentru moment, violenţele
miliţiilor pro-indoneziene. Ca urmare, Indonezia a transferat oficial, responsabilitatea ;n privinţa
asigurării securităţii ;n Timorul de Est, Forţei internaţionale de pace, mandatate de Naţiunile Unite
(INTERFET). O parte dintre activităţile vizând asigurarea securităţii, ;n special ;n ceea ce priveşte
comunicaţiile şi aeroportul rămân, potrivit termenilor acordului, de competenţa Indoneziei care ;şi
păstrează ;n provincie, oficial, aproximativ 1500 de militari. Aceste trupe vor rămâne în Timorul de
Est până când Adunarea Poporului de la Jakarta anulează actul de alipire a Timorului de Est la
Indonezia.
Consiliul de Securitate al ONU a autorizat în luna octombrie 1999 instaurarea unei
administraţii a Naţiunilor Unite ;n Timorul Oriental, ;nzestrată cu puteri civile semnificative şi
sprijinită de un efectiv de 9000 de “căşti albastre” pentru a conduce timp de 2-3 ani teritoriul
respectiv spre independenţă. Cei 15 membri ai Consiliului de Securitate au adoptat în unanimitate
Rezoluţia 1272 care îl autorizează pe secretarul general al ONU, Kofi Annan, să instituie
Administraţia Tranzitorie a ONU ;n Timorul Oriental (UNTAET). La rândul său, Annan a numit un
;nalt responsabil al ONU ;nsărcinat cu probleme umanitare, brazilianul Sergio Vieira de Mello
pentru a administra Timorul Oriental. Rezoluţia prevede desfăşurarea unei forţe de 8950 de “căşti
albastre”, 200 de observatori militari, precum şi 1650 de poliţişti. :n câteva luni acestea vor lua
locul forţei multinaţionale conduse de Australia. Aşa că naşterea unui nou membru al Naţiunilor
Unite rămâne deocamdată o problemă de viitor dar ea nu poate fi stopată de armata indoneziană.

CURS 13

TENDINŢE GEOPOLITICE ŞI
GEOSTRATEGICE
Paradoxal,CE SE regimului de la Havana asupra
insistenţa
MANIFESTĂ PE
idealului sacru al suveranităţii cubaneze, i-a aruncat pe
cubanezi în situaţia de dependenţă economică de SUA. În
TERITORIUL ciuda
AFRICII, ÎN economice, conducerea politică a
acestor realităţi
Cubei nu a adoptat legi privind liberalizarea economică
AMERICA LATINĂ
şi cu atât ŞI
218
ÎN
mai puţin nu s-a gândit la o reformă
CARAIBE
politică. Este foarte probabil ca societatea cubaneză, după
reforma politică (alegerile democratice) să se apropie şi
 PLANUL CURSULUI
1. TENDINŢE GEOPOLITICE ŞI GEOSTRATEGICE CE SE MANIFESTĂ PE
TERITORIUL AMERICII LATINE ŞI ÎN ZONA CARAIBELOR
2. SURSE DE CONFLICT PE TERITORIUL AFRICII

Obiectivele cursului: Însuşire principalelor elemente care caracterizează situaţia geopolitică

actuală şi de perspectivă de pe teritoriul Africii, Americii Latine şi din Caraibe; identificarea
principalilor factori care generează conflictele statale şi regionale: înţelegerea jocului de interese al
marilor puteri; evaluarea impactului asupra relaţiilor internaţionale.

Bibliografia recomandată:
Beaumarchais Center For International Research, Puteri şi Influenţe, Ed. Corint, Bucureşti ,
2001, pag. 101 – 111
Ignacio Ramonet, Geopolitica Haosului, Ed. Doina, Bucureşti,1997, pag.119 - 121
P. Mandu, Cursul 13 de geopolitică

1. TENDINŢE GEOPOLITICE ŞI GEOSTRATEGICE CE SE MANIFESTĂ PE

TERITORIUL AMERICII LATINE ŞI ÎN ZONA CARAIBELOR
America Latină ocupă partea continentală care se; întinde la sud de Rio Grande, de la graniţa
Mexicului cu SUA. în cuprinsul ei intră extremitatea meridională a Americii de Nord, America
Centrală (istmică şi insulară) şi America de Sud în întregime, totalizând 20,6 milioane km2 (48,8%
din suprafaţa continentului şi 51,1% din uscatul lumii) şi o populaţie de 349 milioane locuitori
(59% din cea a Americii şi 8,2% din totalul mondial). După aşezarea lor geografică, statele din
America Latină sunt grupate astfel: Statele Unite Mexicane, Statele din America Centrală (istmică
şi insulară) şi statele din America de Sud.

219
 Statele Unite Mexicane (1.972.547 km2, 69,4 millioane locuitori); şi desfăşoară teritoriul în
extremitatea sudică a Americii de Nord, de la Rio Grande del Norte până la zona Istmului
Tehuantepec şi peninsula Yucatan. În epoca precolumbiană, civilizaţia mexicană a culminat în
veacurile XIV-XV odată cu crearea imperiului aztec, contemporan cu cel al incaşilor din zona
platourilor andine. După supunerea sa de spanioli, în 1519-1521, ţara a fost transformată în colonie
timp de trei secole până când, în 1824; şi obţine independenţa sub forma unei republici federative.
În anul 1845, SUA anexează Texasul, iar între 1846-1848, în timpul conflictului militar dintre
aceste ţări, înglobează alte teritorii din bazinul fluviului Colorado până pe ţărmul Oceanului Pacific,
stabilindu-se graniţele actuale ale ţării. Rămas mult timp în urmă în dezvoltarea economică,
Mexicul este sprijinit intens de SUA în dezvoltarea economică.
America Centrală formează puntea între cele două subcontinente, America de Nord şi
America de Sud. Legătura este asigurată atât de istmul format de fâşia de pământ întinsă între
Peninsula Yucatan şi Panama, cât şi de grupul de insule care despart Oceanul Atlantic de Golful
Mexic şi Marea Antilelor. Partea continentală constituie America Centrală istmică iar cealaltă
America Centrală insulară. Statele şi teritoriile din America Centrală istmică sunt: Guatemala, El
Salvador, Honduras, Nicaragua, Costa Rica şi Panama. Până în 1821, când şi-au obţinut
independenţa, aceste republici au fost colonii spaniole. Zona Canalului Panama (1432 km2, 45.000
locuitori) a primit statut de rezervaţie a SUA prin tratatul Hay-Buran-Varilla semnat la 18
noiembrie 1903 prin care americanii şi-au asigurat stăpânirea asupra acestei zone contra unei
îndemnizaţii de 10 milioane de dolari şi a unei rente de 250.000 dolari anual, acordate statului
panamez. Oficial, Canalul a fost inaugurat 11 ani mai târziu, la 15 august 1914. După cel de-al
doilea război mondial, guvernul panamez şi-a revendicat suveranitatea asupra acestei zone.
Negocierile s-au încheiat în septembrie 1977 prin semnarea de către SUA şi Panama a două tratate,
unul privitor la canalul propriu-zis şi altul asupra neutralităţii sale permanente.
Prin aceste tratate, intrate efectiv în vigoare la 1 octombrie 1999, SUA se obligă până la 31
decembrie 1999 să transfere eşalonat canalul şi zona adiacentă Republicii Panama.
Statele şi teritoriile din America Centrală Insulară sunt: Republica Cuba, Jamaica, Republica
Haiti, Republica Dominicană, Puerto Rico, Artigua-Barbuda, Dominica, Sfânta Lucia, Barbados,
Grenada, Republica Trinidad-Tobago şi multe alte insule mai puţin importante din punct de vedere
geopolitic şi geostrategic.
America de Sud înglobează cea mai mare parte din teritoriul Americii Latine. Statele din
partea de vest au deschiderea spre Oceanul Pacific (cu excepţia Venezuelei) ocupând spaţiul din
lungul munţilor Anzi, numite de aceea şi state andine (Venezuela, Columbia, Ecuador, Peru,
Bolivia şi Chile). Statele din partea de est cu litoralul spre Oceanul Atlantic (state atlantice) se
grupează astfel: statele din platoul Guyanelor (Republica Guyana, Surinam şi colonia Guyana

220
Franceză), statele din bazinul Amazonului şi Podişul Braziliei (Brazilia) şi statele din sudul golfului
La Plata (Argentina, Uruguay, Paraguay).
În zona golfului La Plata se găsesc câteva teritorii neautonome. Arhipelagul Malvine
(Falkland: 12.000 km2, 2000 locuitori) este aşezat în Atlanticul de Sud, în dreptul Strâmtorii
Magellan la o distanţă de 900 km de acesta. În 1816, Argentina obţine independenţa, iar peste zece
ani, în 1826, ocupă arhipelagul şi numeşte un guvernator. În 1833 argentinienii sunt izgoniţi de
englezi care proclamă arhipelagul colonie. Disputa pentru stăpânirea lor continuă şi în prezent. În
1965, Consiliul de Securitate a recomandat părţilor implicate să reglementeze conflictul pe cale
paşnică.
Potrivit Cap. XI al Cartei ONU, arhipelagul este considerat teritoriu neautonom. La 2 aprilie
1982, insulele au fost ocupate de forţe militare argentiniene şi puse sub conducerea unui guvernator.
Acest fapt a declanşat un conflict anglo-argentinian, cu pierderi de ambele părţi, care s-a; ncheiat pe
14 iulie 1982 când garnizoana argentiniană din Falkland s-a predat. Anglia şi-a restabilit
administraţia asupra acestui teritoriu. Insulele au o poziţie strategică deosebită în Atlanticul de Sud
fiind şi o bază de pescuit şi vânat maritim.
În subsolul arhipelagului au fost descoperite şi rezerve de petrol puse în exploatare de către
englezi. În insulele Georgia de Sud ataşate Arhipelagului Malvine locuieşte o echipă de englezi a
Institutului de cercetări antarctice (“British Antactic Survey”).
Zona Caraibiană cât şi America Centrală se confruntă cu o serie de probleme care le
definesc ca zone active din punct de vedere geopolitic şi geostrategic. Deşi unele probleme vechi
privind securitatea statelor, disputele teritoriale şi diferendele asupra frontierelor există încă,
principalele preocupări în regiune sunt problemele sociale şi politice interne. Sfârşitul multora
dintre conflictele militare a determinat modificări în structura, efectivele şi rolul forţelor armate
precum şi extinderea controlului civil asupra instituţiilor militare. Cu toate acestea, stabilitatea într-
o serie de ţări este ameninţată de tulburările etnice şi amplificarea violenţei, asociată, în
principal, cu comerţul de droguri şi accesul neîngrădit al populaţiei la arme de calibru mic.
Tensiunile dintre SUA şi Cuba sunt destul de mari, din februarie 1996, acestea manifestându-se la
nivel politic. După ce subvenţiile sovietice au fost stopate, ; în 1992 şi 1993 Cuba s-a aflat pe
marginea colapsului economic. Unii analişti susţin că acest fenomen a fost amplificat şi de
embargoul (blocada) instituită de SUA împotriva Cubei încă din anul 1961.
Pentru a face criza mai suportabilă, regimul de la Havana a permis investiţii străine în ţară,
iar în 1993 a legalizat deţinerea de dolari de către cubanezi. Astfel dolarul devine a doua monedă a
Cubei. Foarte mulţi cubanezi sunt dependenţi de sumele expediate din străinătate, în special de cei
care au emigrat în Miami (SUA). Cuba, deşi independentă politic de sistemul politic american,
devine cu fiecare zi tot mai dependentă de moneda SUA şi de sistemul economic mondial în care

221
SUA reprezintă puterea dominantă. Fără susţinerea de către America a împrumuturilor de la FMI
(Fondul Monetar Internaţional) şi Banca Mondială, este posibil ca destinul economic al Cubei să
fie, ;n cel mai bun caz, asemănător celui al vecinilor săi din Marea Caraibilor (Jamaica, Haiti, R.
Dominicană, Puerto Rico).
Paradoxal, insistenţa regimului de la Havana asupra idealului sacru al suveranităţii
cubaneze, i-a aruncat pe cubanezi în situaţia de dependenţă economică de SUA. În ciuda acestor
realităţi economice, conducerea politică a Cubei nu a adoptat legi privind liberalizarea economică
şi cu atât mai puţin nu s-a gândit la o reformă politică. Este foarte probabil ca societatea
cubaneză, după reforma politică (alegerile democratice) să se apropie şi mai mult de sistemul
economic al SUA.
În Haiti, continuă misiunea ONU (UNSMIH), dar trupele staţionate se vor reduce treptat.
Această situaţie este rezultatul negocierilor politice şi financiare purtate în Consiliul de Securitate al
ONU care a stabilit efectivele plătite din bugetul ONU, la 600 de persoane, celelalte fiind plătite din
fonduri create prin contribuţii voluntare, în special, din SUA şi Canada. În ciuda progresului
înregistrat în desfăşurarea alegerilor şi transferului autorităţii poliţieneşti de la ONU către guvernul
haitian, instabilitatea persistă fiind alimentată de crimă şi corupţie.
În America Centrală, crima, mai mult decât conflictul armat de origine politică, provoacă
pierderi atât populaţiei civile cât şi forţelor armate. Aproape toate forţele din aceste regiuni sunt
implicate în acţiuni de interzicere a comerţului cu droguri. Majoritatea statelor din zonă abordează
problema drogurilor sub aspectul securităţii, în sensul că, statele mici şi slabe sunt deosebit de
vulnerabile în faţa puterii de corupţie a traficanţilor de narcotice care au arătat, în repetate rânduri,
că pot atrage membri ai forţelor de securitate precum şi ai guvernelor, obţinând astfel controlul vital
asupra populaţiei.
Presiunile exercitate de SUA au obligat o serie de ţări să dispună tot mai multe mijloace
militare ;mpotriva traficului de droguri (mijloace şi forţe din armată) pentru că acestea sunt mai
oneste decât forţele de poliţie.
În Nicaragua, fosta Armată Populară Sandinistă, denumită din 1995 “Armata Naţională a
Nicaraguei”, a fost chemată să-i ;ndepărteze pe ocupanţii ilegali ai fermelor particulare.
Observatorii au constatat, cu uimire, că aceste acţiuni în forţă ale armatei au trebuit să facă faţă mai
multor proteste populare. Aceste revărsări spontane de nemulţumire nu au o tendinţă ideologică
clară ci sunt generate de lipsa unor programe economice şi, mai ales, de absenţa efectelor de
protecţie socială.
Deşi ţările din zona Mării Caraibilor nu au avut probleme majore, dificultăţile economice cu
care se confruntă aceste state în prezent pot genera momente viitoare ceva mai grele şi pun sub

222
semnul întrebării capacitatea viitoare a acestor democraţii de a evita astfel de explozii spontane de
nemulţumire.
În regiune, doar Guatemala continuă să se confrunte cu unele acte teroriste generate de
Uniunea Revoluţionară Naţională Guatemaleză. În El Salvador atât forţele armate cât şi fostele
grupuri de luptă de guerilă au trebuit să se adapteze situaţiei din zonă. Sunt puse în circulaţie un
număr mare de arme uşoare care sunt folosite de grupuri criminale. În anumite zone, pierderile în
rândul civililor sunt la fel de mari ca în timpul perioadelor de conflict. Încercările făcute de
guvernele respective, asistate de ONU şi organizaţii neguvernamentale, de a reduce numărul de
arme uşoare, nu a dat rezultate.
În Mexic, colapsul monedei naţionale, influenţa rezultată, efectele nocive asupra clasei
sărace, au creat un climat de tensiune în ciuda unor semne economice pozitive generate de ajutorul
SUA. Deşi Mexicul se pare că va ieşi din criză, capacitatea de a contracara efectele negative ale
acesteia este pusă sub semnul întrebării.
Conflictul miliţiilor cu rebelii (EZLN - Ejercito Zapatista de Liberacion Naţional) din
provincia Chiapas s-a sfârşit, ;nsă este posibil ca această mişcare să continue urmărirea obiectivelor
prin mijloace politice. Tulburările sunt mai frecvente în provinciile mexicane mai sărace ca Tabsco
şi Guererro, fapt ce impune desfăşurarea unor forţe armate. În multe zone populaţia şi-a pierdut
;ncrederea în poliţia civilă iar în capitală şi câteva oraşe şefii poliţiei au fost înlocuiţi cu ofiţeri ai
armatei.
Forţele armate par să fie hotărâte să-şi continue rolul predominat nu numai ;n operaţiunile
de asigurare a securităţii interne ;mpotriva grupărilor de guerilă cât şi ;n combaterea crimei
organizate.
America Latină va fi cu siguranţă în vizorul geopolitic al SUA pentru următorii 10-15 ani.
Pe lângă implicarea SUA, Mexicul şi Brazilia vor fi vocile dominante în determinarea
ritmului şi a formei cooperării regionale şi integrării economice. O astfel de implicare are toate
şansele de a asigura o bază solidă pentru dezvoltarea unor parteneriate bazate pe o problematică
extinsă, cum ar fi comerţul şi investiţiile, transporturile, energia, cooperarea în domeniul
apărării şi o bună guvernare. Deoarece multe din guvernele din regiune sunt încă împovărate de
birocraţiile care nu fac casă bună cu înaintarea rapidă spre o lume tot mai complexă şi mai
sofisticată tehnologic, organizaţiile regionale şi de afaceri; şi vor asuma un rol mai mare în
societatea civilă. Regiunea va continua probabil să fie ameninţată de traficul de droguri şi crima
organizată. Aceste organizaţii vor deţine în continuare capacitatea de a submina instituţiile
guvernamentale, iar în unele cazuri, cum ar fi nordul Mexicului şi unele regiuni din Columbia, vor
deţine funcţii chiar în guvernele locale. În Caraibe va exista în continuare perspectiva unor noi
valuri de imigranţi din statele insulare învecinate.

223
 Între anii 1930-1980, liderii mexicani au urmat politici externe şi economice care au
constituit provocări pentru interesele americane. În anii ’80 acest lucru s-a schimbat. Salinas a
devenit reformatorul Mexicului promovând liberalismul economic occidental (nord-american).
Salinas a redus rapid inflaţia, a privatizat un mare număr de întreprinderi publice, a promovat
investiţiile străine, a redus tarifele, a restructurat datoria externă, a lansat provocări în direcţia
puterii sindicatelor, a crescut productivitatea şi a introdus Mexicul în Acordul de Comerţ Liber.
Reformele lui Salinas au schimbat Mexicul dintr-o ţară latino-americană într-o ţară nord-
americană. În prezent majoritatea elitelor politice, economice şi intelectuale ale lumii sunt în
căutarea direcţiei nord-americane, de asemenea optează pentru realinierea culturală a Mexicului.
Religia Mexicului este catolicismul, limba sa este spaniola, elitele sale au fost orientate spre
Europa şi mai recent spre SUA. :n paralel cu strângerea relaţiilor cu SUA, continuă să existe
îndoieli asupra capacităţii Mexicului de a adera la conceptele nord-americane de democraţie şi
respectare a legii. Preşedintele Salinas a dat în mod conştient prioritate reformei economice şi
occidentalizării faţă de reforma politică şi democratizare.
Probabil, în viitor, statele din nord se vor integra mai mult în economia Statelor Unite, fapt
ce va atrage mai multe investiţii externe directe, în timp ce statele din sud vor continua, probabil, să
aibă probleme cu locurile de muncă şi creşterea veniturilor populaţiei. Departe de o stare prosperă şi
o stabilitate politică şi economică, statele din America Latină şi zona Caraibiană vor continua să se
confrunte cu multe probleme specifice ecestei zone geostrategice. Fiind sub directa incidenţă a
influenţei SUA, creşterea economică, consolidarea democraţiei şi cooperarea regională vor fi
principalele tendinţe ce se vor manifesta în această zonă de interes american.
2. SURSE DE CONFLICT PE TERITORIUL AFRICII
Africa depăşeşte ca întindere 30,3 milioane km2 iar sub raport demografic tinde spre 600
milioane locuitori. Pe aceste întinderi aparent monotone, contrastele fizico-geografice sunt foarte
accentuate şi sunt concentrate bogate şi variate resurse naturale: 80% din resursele mondiale de
diamante, 79% cobalt, 61% aur, 33% crom, 27% platină, 12% petrol, 1/5 din potenţialul
hidroenergetic, 17% din suprafaţa împădurită a planetei etc. Din punct de vedere etnic, regiunile
nordice ale continentului sunt locuite în majoritate de albi (Africa albă), iar celelalte de negri
(Africa neagră).
Populaţiile băştinaşe, înainte de pătrunderea europenilor, au creat civilizaţii locale dintre
cele mai originale. Încă din antichitate şi mai târziu, după aceea au apărut state bine organizate, ca
cele din Egiptul de jos, Cartagina, Aksum, Ghana, Ethiopia, Mali, Congo.
Primele forme de colonialism pe pământul african le-au iniţiat arabii, înainte de secolul al
VIII-lea, odată cu extinderea stăpânirii lor în Africa de Nord şi pe ţărmul Oceanului Indian. Vreme

224
de câteva secole ei au comercializat pe acest continent unele produse rare (aur, fildeş, mirodenii)
precum şi sclavi.
Colonialismul european s-a înfiinţat dinspre vest, prin Oceanul Atlantic, mai întâi prin
portughezi (la începutul secolului al XV-lea) apoi prin spanioli, englezi, francezi şi alte
popoare europene. După cel de-al II-lea război mondial, prăbuşirea colonialismului a devenit
inevitabilă şi accelerată începând din anul 1960. Ziua de 25 Mai 1960 a fost proclamată “Ziua
eliberării Africii”. Acesta a fost ultimul continent care a ieşit de sub dominaţia europeană.71 Încă de
la sfârşitul războiului, fostele colonii italieneşti au primit asigurarea din partea ONU că vor deveni
curând independente. Libia a obţinut independenţa în octombrie 1951.
Franţa şi-a părăsit teritoriile coloniale în două etape:
Africa de Nord între 1956 (Tunisia şi Marocul) şi 1962 (Algeria, după un război de opt ani),
teritoriile sale subsahariene şi Madagascarul în 1960.
Africa britanică a devenit independentă între 1954 (Ghana, odinioară Coasta de Aur) şi în
1964 (Malawi, odinioară Nyasaland şi Zambia, fost Rhodezia de Nord).
Belgia a renunţat la Congo în 1960. Singură Portugalia a luptat mai acerb pentru teritoriile
sale coloniale, astfel încât Angola şi Mozambicul şi-au cucerit independenţa după lupte îndelungate
în anul 1975.
În mai puţin de douăzeci de ani, Europa şi-a părăsit domeniile coloniale din întreaga lume.
În urma acestor memorabile evenimente, harta politică a Africii a suferit prefaceri
fundamentale prin apariţia a numeroase state noi cărora li s-a deschis drumul spre afirmare pe plan
continental şi internaţional.
Au luat fiinţă numeroase grupări subregionale de cooperare şi colaborare.
Astfel la 21 mai 1970 s-a constituit la Bamano (Republica Mali), Comunitatea Economică a
Africii Occidentale. (C.E.A.O.), iar în februarie 1976 s-a constituit Uniunea Parlamentelor
Africane. În 1975 s-a desfăşurat, sub auspiciile Comisiei Economice a ONU, Conferinţa miniştrilor
africani ai industriei pentru Africa în vederea organizării unor programe de dezvoltare industrială
în ţările continentului.
Pe teritoriul Africii se găsesc 51 de state din care 45 continentale şi şase ţări insulare.
Acestea sunt grupate teritorial peste marile regiuni geografice ale continentului astfel: Statele din

71
Cele două mari zone de colonizare erau Asia Meridională şi Africa. Decolonizarea a avut loc
pe regiuni geografice. Mai întâi, Orientul Mijlociu: englezii trebuiau să renunţe la păstrarea unei
influenţe asupra Egiptului şi Irakului state oficial independente din 1922 respectiv, 1932; ei
renunţă la mandatul pe care îl aveau asupra Transiordaniei 1946 şi asupra Palestinei în 1948.
Cât despre Franţa ei au trebuit în 1946 să acorde independenţă Siriei şi Libanului. În Asia
Meridională erau implicate trei puteri europene: Anglia, Franţa şi Olanda. Atât în Indiile
olandeze cât şi în Indochina însă, puterile na]ionale au profitat de efectele celui de al II-lea
război mondial ca să preia conducerea. Confruntate cu puternice riposte na]ionale puterile
europene au fost nevoite să recunoască independenţa acestor colonii.

225
Africa de Nord, cu litoral spre Marea Mediterană; parţial spre Oceanul Atlantic şi Marea Roşie;
statele din Africa Occidentală cu deschidere către Oceanul Atlantic; cele din Africa Orientală cu
deschidere spre Marea Roşie şi Oceanul Indian; statele din Africa de Sud, cu deschidere spre
Oceanul Atlantic şi Indian.
Interesele geopolitice şi geostrategice care converg spre acest continent amplifică în prezent
situaţia politică, economică şi socială extrem de complexă. Regiunea adăposteşte cele mai sărace,
mai bolnave şi mai periculoase conflicte interetnice din lume.
Marea majoritate a cercetărilor istoriei şi culturii acestui continent nu au recunoscut o
civilizaţie Africană definitorie. Nordul continentului şi coasta sa de est aparţin civilizaţiei islamice.
Din punct de vedere istoric, Etiopia a constituit o civilizaţie de sine stătătoare. Aceasta este
izolată din punct de vedere cultural datorită limbii sale predominante, amharica, scrisă într-un
alfabet etiopic şi a religiei sale cea ortodoxă coptă. Istoria sa este imperială şi există o diferenţiere
religioasă faţă de popoarele înconjurătoare, în mare parte, musulmane.
În această zonă expansiunea europeană a impus unele elemente de civilizaţie occidentală. În
Africa de Sud, colonialiştii olandezi, francezi şi apoi englezi au creat o cultură europeană
cumulativă şi fragmentată. În cea mai mare parte, la sud de Sahara, a fost adus şi impus
creştinismul. Pretutindeni în cadrul identităţilor tribale se confruntă elemente din civilizaţia adusă
din occident şi cele din identitatea africană.
La sud de Sahara se menţin diferendele dintre state şi datorită modului diferit în care aceste
state sunt influenţate de marile puteri. Capacitatea de comuniune a statelor din Africa de Sud-
Sahariană în jurul unui stat nucleu a fost limitată de faptul că unele state sunt vorbitoare de limbă
franceză, iar altele de limbă engleză.
Occidentul a sprijinit mai intens două state (Coasta de Fildeş şi Nigeria), pentru a deveni
state nuclee potenţiale însă, dezbinarea acestora, corupţia masivă, instabilitatea politică, guverne
represive şi problemele economice au limitat drastic capacitatea şi prestigiul acestora de a juca un
rol important în zonă.
Toate speranţele de a se forma un lider în sudul Africii sunt legate de statul Africa de Sud.
Prin potenţialul său economic mult mai ridicat în comparaţie cu cel al altor ţări africane, prin
capacitatea militară, resursele sale naturale, tranziţia paşnică şi negociată spre regimul democratic,
precum şi prin sistemul sofisticat de conducere al albilor şi negrilor, această ţară are şanse să devină
în mod clar liderul Africii de influenţă engleză şi un posibil viitor lider pentru toată Africa, Sud-
Sahariană.
Fundamentele sistemului statului african modern – inviolabilitatea graniţelor şi neamestecul
în treburile interne, vor fi tot mai ameninţate mai ales atunci când problemele interne vor conduce la
conflicte cu statele vecine. Totodată, statele sunt puternic afectate de lungi şi crude războaie civile.

226
 În Sudan, războiul civil s-a purtat timp de decenii între musulmanii din nord şi creştinii
majoritari din sud. Aceeaşi divizare a maltratat populaţia nigeriană şi a stimulat un mare război de
secesiune la care, s-au adăugat, lovituri de stat, rebeliuni şi alte violenţe. În Tanzania partea
continentală antimist – creştină şi insula Zanzibar arab-musulmană au avut tendinţe aparte, Zanzibar
alăturându-se în secret, în 1992, Organizaţiei Conferinţei Islamice pentru ca să se retragă în 1993
(convinsă de Tanzania). Aceeaşi divizare creştin-musulmană a generat tensiuni şi conflicte în
Kenya. În centrul Africii, Etiopia majoritar creştină şi Eritreea musulmană s-au separat în 1993.
Tensiuni şi conflicte interetnice au avut loc şi sunt încă întreţinute în Somalia şi Algeria. În aceste
condiţii geopolitice s-au implicat marile puteri, dar şi Organizaţia Unităţii Africane precum şi alte
organizaţii regionale.Cu toate aceste intervenţii de menţinere a păcii este puţin probabil ca în viitor
să asistăm la o structurare a statelor africane în unităţi etnice omogene.Succesul principalelor state
africane şi al organizaţiilor interstatale va continua să depindă de ajutorul militar şi financiar
acordat de puterile externe, în principal, de SUA şi Franţa, precum şi de exporturile de produse
africane primare. Va fi necesară o acţiune sporită a liderilor regionali africani pentru reducerea
potenţialului generator de violenţă.
În caz contrar, perspectivele favorabile instabilităţii, valuri de refugiaţi, foamete, conflicte
sângeroase, vor creşte. Probabil Nigeria şi Kenya nu vor putea avea potenţialul de a juca un rol de
lideri în regiunile lor. Spre deosebire de acestea, Africa de Sud va fi în mod aproape sigur un lider
regional de succes, capabil să folosească pârghii diplomatice, politice, economice şi militare care
vor fi folosite cu eficienţă la instaurarea ordinii în sudul Africii.

CURSUL 14

ZONA DE INFLUENŢĂ A ROMÂNIEI.

TENDINŢE GEOPOLITICE ŞI
După 1989, evoluţia revizionismului maghiar a atins cote
GEOSTRATEGICE
maxime, fiind susţinută inclusiv de pe teritoriul României şi
“înnobilată” cu o schimbare de strategie. Propagandei directe,
zgomotoase şi violente i s-a adăugat o propagandă indirectă, mai
227
subtilă, perversă şi “paşnică” purtată prin reţelele mass-mediei
mondiale şi transferată la nivelul instituţiilor europene. Aşadar, noua
hartă a iredentismului maghiar s-ar putea numi: “propaganda şi
 PLANUL CURSULUI
1. ZONA GEOPOLITICĂ DE INFLUIENŢĂ A ROMÂNIEI
2. ZONA BALCANICĂ - PRIORITATE MONDIALĂ
3. JOCUL INTERESELOR GEOPOLITICE ŞI GEOSTRATEGICE ÎN BAZINUL
MĂRII NEGRE

Obiectivele cursului: definirea zonei de influenţă geopolitică a României precum şi a

zonelor de interes; identificarea principalelor probleme de interes geopolitic pentru diplomaţia
românească; explicarea principalilor factori generatori de tensiuni geopolitice din zona Balcanică şi
Bazinul Mării Negre; definirea jocului de interese al marilor puteri; identificarea şi explicarea
principalelor proiecte economice care prezintă interes pentru România

Bibliografia recomandată:
Ilie Bădescu şi Dan Dungaciu, Sociologia şi Geopolitica Frontierei, Ed. Floarea Albastră,
Bucureşti, 1994, pag.74-126
E. Emandi, Gh. Buzatu, V. Cucu, Geopolitica,Ed. S. C. Dosoftei S. A., pag.87 – 115
P. Mandu, Curs 14 de Geopolitică

1. ZONA GEOPOLITICĂ DE INFLUIENŢĂ A ROMÂNIEI

Zona Mării Negre a fost mult timp, în antichitate şi Evul Mediu, o regiune cu semnificaţii
geopolitice şi geostrategice evidente. Doar în perioada controlului total asigurat de Imperiul
Otoman i s-au diminuat aceste semnificaţii.
În epoca modernă, a redevenit o zonă de interes major, fenomen ce a condus şi la
modificarea poziţiei geopolitice a Tărilor Române. În fapt, cele trei elemente geopolitice, de
importanţă majoră, care definesc poziţia României în Europa sunt: poziţia la gurile Dunării, accesul
la Marea Neagră şi lanţul carpatic.
Întreaga istorie a românilor este jalonată de acest triplet primordial, esenţial şi emblematic,
trei factori geopolitici şi geostrategici definitorii şi dataţi în istoria românilor cu atributele identităţii
perene: muntele, fluviul, marea.

228
 Gheorghe Brătianu afirma: “Noi trăim aici la o răspântie de culturi şi din nefericire la o
răspântie de năvăliri şi imperialisme. Noi nu putem fi desfăcuţi din întregul complex geografic care,
cum veţi vedea, ne mărgineşte şi ne hotărăşte în acelaşi timp destinul între cele două elemente care
îl stăpânesc: muntele şi marea”72.
Aceste trei elemente au semnificaţii geopolitice şi geostrategice majore, iar stăpânirea lor
generează avantaje deosebite. Canalul Dunăre-Marea Neagră a devenit un obiectiv deosebit de
important, mai ales că, odată cu finalizarea Canalului Rin-Main-Dunăre, s-a creat o cale de
comunicaţie fluvială între Marea Nordului şi Marea Neagră.
Ambele terminale ale acestora, Delta Dunării şi Canalul sunt pe teritoriul statului român, în
spaţiul geografic al Dobrogei.
România va stăpâni gurile Dunării, inclusiv Canalul, numai prin menţinerea Dobrogei.
Marea Neagră scaldă ţărmurile vecinilor noştri nemijlociţi sau mai îndepărtaţi: Ucraina, Bulgaria,
Turcia. Nu este o Mare închisă, ea comunicând direct spre Marea Egee şi Marea Mediterană prin
strâmtorile Bosfor şi Dardanele, de asemenea, spre Marea Azov prin strâmtoarea Kerci, asigurând
accesul României la Marea Mediterană şi de aici la Oceanul Planetar. Sunt numai câteva argumente
care, prin importanţa lor strategică, în perspectivă geopolitică, vor contribui esenţial la creşterea
ponderii şi importanţei statului român şi, totodată, confirmă cât se poate de clar faptul că România
este în atenţia marilor puteri. Aşezarea geografică specifică a fost dublată întotdeauna de o soluţie
politico-militară activă. Suntem aşezaţi într-o regiune în care s-au interferat influenţele vecine din
trei direcţii: dinspre Europa Centrală, dinspre Sud, din Balcani, dinspre Est din stepele euroasiatice.
Istoria ne arată că în toate situaţiile, forţele care au penetrat şi au exercitat influenţa, s-au suprapus
şi intersectat. Deci, cucerirea de la sud a început întotdeuna prin stăpânirea Bazinului Pontic. Acela
care a stăpânit Marea Neagră, în mod necesar a simţit nevoia să-şi întindă stăpânirea şi asupra zonei
carpatice.
O scurtă retrospectivă istorică demonstrează adevărul că atuurile geopolitice ale României
generează de fapt cele mai mari riscuri la adresa securităţii ei. Vecinătatea cu Imperiul Rus a
însemnat, în primul rând, o sursă de insecuritate pentru ţările române şi, mai apoi, pentru statul
român. :n 1812, prin pacea de la Bucureşti, Rusia a anexat teritoriul românesc dintre Nistru şi Prut,
denumindu-l Basarabia, provincie pe care a stăpânit-o până în anul 1918.
În contextul politic rezultat în urma evenimentelor din 1917-1922 Uniunea Sovietică a
manifestat aceleaşi ţeluri imperiale adresând statului român, la 26-28 iunie 1940, note ultimative,
prin care cerea Basarabia dar şi Bucovina de Nord. Izolată politic şi militar, România a fost silită să
le cedeze şi astfel, Rusia Sovietică a deposedat temporar statul român de două poziţii geopolitice
cheie: gurile Dunării şi Carpaţii de Nord.
72
Brătianu, Gh., Chestiunea Mării Negre, curs, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filosofie şi
Litere, editor Ioan Vernescu, 1941-1942, pag. 27.

229
 În anul 1947, cu ocazia clarificării frontierelor de stat, prin Tratatul de pace de la Paris, un
protocol semnat între V.M.Molotov şi Dr.Petru Groza consfinţeşte frontiera de stat dintre cele două
ţări în zona Mării Negre prin trecerea Insulei Şerpilor la Uniunea Sovietică. Parlamentele celor două
ţări nu au analizat şi nu au ratificat niciodată protocolul amintit.
Situaţia în care se găseşte astăzi Insula Şerpilor este urmarea unui trecut în care românii au
pierdut sistematic, pas cu pas, importante teritorii. Folosindu-se de forţa armată, de conjuncturi
istorice diverse, uneori de indolenţa, duplicitatea sau frica unora ce se autointitulau conducători ai
românilor, diverse ţări au pus cizma pe bucăţi din trupul ţării şi au încercat chiar să-i adoarmă
treptat memoria prin ascunderea sau minimalizarea celor întâmplate. De aceea se impune aducerea
aminte despre locurile ce aparţin de drept ţării noastre, chiar dacă acum aceleaşi conjuncturi
nefavorabile ne privează de posibilitatea de a cere restituirea a ceea ce ne aparţine.
Insula Şerpilor a intrat în componenţa statutului român în 1878, odată cu proclamarea şi
recunoaşterea independenţei României. Faptul a fost recunoscut în Acordul sovieto-român din 28
iunie 1940 şi în Tratatul de pace de la Paris din 1947. Până în 1948, insula nu a aparţinut U.R.S.S.
La 4 februarie 1948 s-a semnat, la Moscova, Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei
frontierei de stat între România şi U.R.S.S. şi care, deşi invocă Tratatul de pace de la Paris din
1947, stabileşte contrar prevederilor acestuia că “Insula şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit
de gurile Dunării, intră în cadrul U.R.S.S.”. Protocolul nu a fost niciodată ratificat de România. În
aceste condiţii, la 23 mai 1948, Nicolai Sutov, prim-secretarul Ambasadei U.R.S.S. şi Eduard
Mezincescu, ministrul plenipotenţiar român, au semnat un proces-verbal de predare a insulei către
Uniunea Sovietică în care se afirmă, cu parşivenia caracteristică sovieticilor, că insula a fost
“înapoiată” U.R.S.S., deşi este evident că nu i-a aparţinut niciodată. Cedarea insulei a condus şi la
diminuarea întinderii mării teritoriale a României. Din aceleaşi cauze nu s-a putut ajunge la un
acord privind delimitarea platoului continental şi a zonei economice exclusive în Marea Neagră,
sovieticii pretinzând ca această delimitare să se facă între Insula Şerpilor şi ţărmul românesc,
contrar principiilor dreptului mării, consacrate prin Convenţia de la Montego Bay din 1982, unde se
spune clar: “stâncile care nu sunt propice locuirii umane sau nu au viaţă economică proprie nu vor
avea zonă economică exclusivă sau platou continental”.
În prezent, teritorial, Insula Şerpilor aparţine Ucrainei, care afirmă că “Insula Şerpilor este
teritoriu ucrainean şi, în consecinţă, nu se pot purta discuţii pe tema dreptului acestui stat asupra
insulei propriu-zise, cât şi asupra platformei continentale pe o rază de 12 mile marine în jurul
acesteia”. De aceea, periodic, oficialităţi politice şi militare ucrainene vizitează insula, vrând să
sublinieze că Insula Şerpilor este şi trebuie considerată teritoriu ucrainean. Juridic vorbind însă,
invocarea de către Ucraina a calităţii de stat succesor al fostei Uniuni Sovietice şi a documentelor
juridice încheiate când România se afla sub ocupaţie sovietică este inoperantă, deoarece Ucraina a

230
participat în nume propriu la Tratatul de pace de la Paris şi este obligată să-şi respecte semnătura
depusă pe acest document de către ambasadorul ucrainean.
Declarându-se succesoare a unor documente juridice bilaterale ce încalcă prevederile
Tratatului de la Paris la care este parte (protocolul româno-sovietic şi procesul-verbal din 1948),
Ucraina încalcă ostentativ principiile de drept internaţional “pacta sunt servanda” şi “bona fide”.
Aşa cum se ştie, încălcarea sau complicitatea la încălcarea dreptului nu conferă drepturi
făptuitorului, ci îi atrage răspunderea.
Ucraina se cramponează însă de Insula Şerpilor din anumite motive economice şi strategico-
militare. Din punct de vedere economic, conducerea politico-militară a Ucrainei apreciază că
zăcămintele de petrol şi gaze naturale din platforma continentală din jurul insulei constituie rezerve
strategice deosebit de importante pentru suportul energetic al ţării. De aceea, se preconizează
atragerea investiţiilor străine pentru exploatarea urgentă a acestor zăcăminte. Din punct de vedere
militar, Insula Şerpilor este un punct strategic deosebit la hotarul de sud al Ucrainei, aici rămânând
operaţionale sofisticatele instalaţii militare montate de sovietici. Insula adăposteşte o garnizoană
militară cu mai multe subunităţi independente, mai ales de grăniceri, care deservesc un helidrom, un
miniport militar, staţii de radiolocaţie (care pot controla un teritoriu vast în Balcani şi pe coasta
asiatică), depozite, instalaţii energetice, un far, sistemul de pază şi apărare a graniţelor de stat ale
Ucrainei.
Insula mai dispune şi de un mic port săpat în rocă ce poate adăposti la nevoie câteva nave de
suprafaţă şi submarine.
Deşi nerecunoscute oficial, există date despre anumite experimente şi preocupări cu caracter
special în domeniul militar, cum ar fi dresarea delfinilor pentru acţiuni de salvare sau de minare a
navelor (lucru pe care l-a încercat şi Marina Militară a S.U.A.) sau testarea şi folosirea unor
mijloace de luptă din cadrul războiului radioelectronic şi a aparatelor ce pot folosi aplicaţiile
câmpului electromagnetic în aşa-numitul război psihotronic, ce urmăreşte modificarea de la distanţă
a comportamentului uman prin acţiunea dirijată asupra biocâmpului oamenilor.
Este interesant de remarcat că, de curând, Ucraina a decretat unilateral Insula Şerpilor drept
“zonă de protecţie naturală”, extinzând astfel apele teritoriale ucrainene la 230 de kilometri în jurul
insulei. Este însă certă opinia specialiştilor care afirmă că structura solului acestei insule este
predominant stâncoasă şi deosebit de aridă, improprie dezvoltării plantelor, neexistând apă potabilă.
O dovadă este şi faptul că garnizoana militară nu este cantonată pe insulă, ci schimbată periodic şi
trecută pe vase în Ucraina continentală. Se pune în mod firesc întrebarea ce anume din regnul
vegetal şi animal ar vrea să protejeze brusc Ucraina, încât să nu se mai apropie nimeni mai mult de
230 de kilometri de insulă.

231
 Relaţiile cu Rusia. Adoptarea unei strategii adecvate, bine definite în ceea ce priveşte
relaţiile cu Rusia, reprezintă pentru România o acută necesitate.
Semnarea unui tratat de bază cu această ţară ar putea influenţa pozitiv relaţiile economice
ale ţării noastre şi cu alte state din zona Mării Negre. Reluarea, la un nivel mai concret, a relaţiilor
economice cu Rusia nu ar atenua cu nimic eforturile diplomaţiei româneşti privind integrarea în
structurile euro-atlantice precum şi disponibilitatea României de a se alătura valorilor promovate de
către democraţiile occidentale tradiţionale. Cu toate dificultăţile pe care gigantul de la răsărit le
traversează în această nemiloasă perioadă de tranziţie, nu se poate exclude din politica externă rolul
pe care Rusia îl exercită la scară planetară. Relaţiile cu Rusia nu impun revizuirea orientărilor
politice şi economice ale ţării noastre, deoarece acestea sunt dictate de interesul naţional. :n sprijinul
tendinţei de normalizare a relaţiilor României cu Rusia vin câteva argumente.
Rusiei nu-i mai pot fi atribuite, la infinit, calităţi demonice, transferate dintr-un trecut mai
îndepărtat, sau mai puţin îndepărtat, care au produs care au produs mari drame popoarelor vecine,
inclusiv României. Rusia a contribuit substanţial la excepţionalele transformări în plan geopolitic,
în mod deosebit, în Europa anilor ’90, unele petrecute chiar în propria-i societate.
Economia de piaţă, libertăţile şi drepturile civile sau politice, circulaţia liberă a persoanelor
sunt realităţi incontestabile ale societăţii ruseşti care, în perspectivă, reprezintă argumentele unei
bune relaţii bilaterale. De asemenea, Rusia “împarte” responsabilitatea cu Alianţa Nord-Atlantică în
ceea ce priveşte decizia de extindere a NATO şi este destul de important a nu-i crea suspiciuni din
partea română.
În ceea ce priveşte aşa-zisul drept de veto, trebuie evocată paleta demersurilor ruseşti,
începând cu ameninţările mai mult sau mai puţin voalate la adresa unor ţări inclusiv punctele de
vedere exprimate la Summit-ul O.S.C.E. de la Istambul din noiembrie 1999.
Actul fondator al noilor relaţii semnat de Rusia cu NATO permite acesteia, cum este şi
firesc, să participe în edificarea noii arhitecturi de securitate europeană şi, implicit, în controlul
crizelor regionale şi globale.
Din punctul de vedere al integrării României în NATO, un tratat cu Rusia ar demonstra
preocuparea celor două ţări de a contribui, prin bune relaţii, la stabilitate în Europa.
Rusia ar putea să constate rolul pozitiv pe care l-a avut extinderea Alianţei şi faptul că, pe o
asemenea cale, propria sa securitate democratică s-a întărit la frontierele sale instalându-se
stabilitatea. În acest context, existenţa unei Românii prietene şi prospere, membră a NATO, ar
trebui să reprezinte pentru Rusia un interes prioritar mult mai uşor de satisfăcut decât implicarea
extinderii NATO.

232
 Ar fi în avantajul Rusiei să devină un partener mai activ al securităţii şi cooperării europene
renunţând la comportamentul tradiţional de confruntare şi izolare, la tendinţele de refacere a
imperiului pierdut.
Alegerile interne din Rusia, în anul 2000, pot conferi lumii noi repere de analiză a spaţiului
geopolitic şi geostrategic în care debutează mileniul trei.
Destrămarea Imperiului Sovietic a determinat crearea unor noi entităţi şi o nouă vecinătate
pentru ţara noastră. S-a constituit Republica Moldova, ce cuprinde doar o parte din teritoriul
românesc răpit în anul 1940 şi, de asemenea, Statul Ucraina.
Ucraina moşteneşte, pe baza Decretului Sovietului Suprem semnat de Stalin la 02 august
1940, o serie de teritorii româneşti, sudul Basarabiei şi nordul Bucovinei, în fapt, accesul la două
poziţii geostrategice importante: gurile Dunării, căile de acces spre Europa Centrală la care se
adaugă Insula Şerpilor.
Pe lângă disponibilităţile economice, Ucraina este şi posesoarea unui arsenal militar
impunător, inclusiv armament nuclear. Vecinătăţile geografico-politice ale României ne-au
influenţat de multe ori destinul, fapt confirmat de întreaga evoluţie istorică. Totuşi, se cuvine a fi
evidenţiate acele influenţe şi interese directe asupra României la începutul mileniului trei. Ultimii
ani relevă schimbări, poate cea mai mare, este încetarea vecinătăţii nemijlocite cu Rusia. Aceasta
menţine capul de pod Transnistria, ceva din Armata a 14-a în Republica Moldova şi superioritatea
strategică în Marea Neagră. Relaţiile statului român cu Ucraina vor cunoaşte mai multe faze,
datorită în primul rând situaţiei ţinuturilor româneşti aflate sub jurisdicţia sa.
Revenirea acestor ţinuturi în hotarele fireşti ar întări foarte mult atuurile geopolitice şi
geostrategice a României.
Actualul statut de neutralitate proclamat în mod unilateral de Ucraina este considerat
nesatisfăcător atât de analişti, cât şi de oamenii politici. Perspectiva extinderii NATO spre est ar
putea fi însoţită de o recunoaştere “de facto” a C.S.I. ca o zonă în care Rusia ar avea “interese şi
responsabilităţi speciale”. Pentru a nu rămâne fragilă, opţiunea pentru neutralitate presupune o
susţinere economică puternică, pe care Ucraina nu o are încă.
O opţiune ceva mai profitabilă, din punct de vedere al intereselor naţionale ale Ucrainei este,
apreciază analiştii, cea a unei neutralităţi garante de marile puteri nucleare, similară cu statutul
dobândit în 1955 de Austria. Problema este că, după toate probabilităţile, Rusia se va opune
categoric, în Consiliul de securitate al O.N.U., unui astfel de demers.
O cale “de mijloc” ceva mai probabilă, ar fi, poate, o neutralitate “de tip suedez”, însoţită de
cultivarea unei relaţii privilegiate cu NATO. În aceste condiţii, Ucraina, va rămâne formal neutră,
dar îşi va lărgi cooperarea cu NATO, în cadrul unui Parteneriat pentru Pace intensificat, devenind,
de asemenea, membru asociat al UEO. Acesta pare a fi în cele din urmă varianta cea mai realistă.

233
 Problemele economice, dependenţa de Rusia în anumite sectoare, ca si caracterul puţin
previzibil al politicii interne şi externe ruse fac ca, încă, opţiunile Ucrainei legate de identitatea sa
geopolitică, să nu fie, clarificate. Viitorul poate confirma sau nu anumite scenarii. Dincolo de
incertitudini însă, această ţară rămâne un actor politic semnificativ pe scena internaţională, un factor
de care orice aranjament de securitate zonal va trebui să ţină seama. Identitatea sa geopolitică este,
deci, încă departe de a fi pe deplin cristalizată. În sud, relaţiile cu Bulgaria, aparent se îndreaptă
către normalitate. Unii autori bulgari73 acreditează ideia că după secolul al IV-lea starea etnică a
teritoriului dintre Dunăre şi Mare, locuit masiv de o populaţie latinofonă s-a schimbat brusc şi
definitiv, în primul rând datorită invaziilor barbare. Încă de la începutul secolului al VI-lea, când la
sudul Dunării au început invaziile slavilor, protobulgarilor şi cutrigurilor spun aceiaşi autori,
Dobrogea şi-ar fi schimbat definitiv caracterul devenind un teritoriu bulgăresc.
Aceştia încearcă “să demonstreze” că nu există nici o legătură între caracterul getic,
respectiv daco-roman şi romanic al Dobrogei în antichitate şi caracterul ei românesc în zilele
noastre.
Bineînţeles, acest punct de vedere nu este numai istoric ci şi politic. El trădează o
înverşunată aţintire a privirii spre Dobrogea a unor pseudo-istorici bulgari, încurajaţi tacit de forţe
iresponsabile aflate sub semnul celui mai accentuat şovinism.
Efortul de a acredita ideia că invadatorii slavi, bulgari, avari, cutriguri, chazari au găsit între
Dunăre şi Mare un teritoriu pustiu, este identic cu acela al istoriografiei maghiare care susţine şi ea
lipsa locuitorilor români în Transilvania, la venirea ungurilor în pustă. Există o convergenţă a
eforturilor unor autori bulgari şi maghiari în susţinerea ideii că la începuturile Evului Mediu
românii nu existau ca realitate etnică şi demografică în propria lor ţară şi, cu deosebire în
Transilvania şi Dobrogea.
Apreciem că aceste “teorii” sunt văzute cu ochi buni şi de acele forţe imperialiste ruseşti
care au încercat să evite destrămarea Imperiului Sovietic şi emanciparea românilor din Basarabia. :n
acest sens nu putem uita teoriile ruseşti care pretind că în Basarabia n-ar trăi români ci o altă
naţiune, cea moldovenească despărţită şi, mai ales, opusă României.
Pretenţiile acestor cercetători de la Sofia de a vorbi despre un stat bulgar până la gurile
Dunării indică o strategie rusească de cea mai pură esenţă agresivă. In realitate, istoria Dobrogei
este mult mai complexă decât lasă să se înţeleagă cercetătorii de la Sofia. Ea nu începe, în nici un
caz, cu invaziile protobulgarilor, cutrigurilor şi slavilor. Adevărul este că bulgarii migratori care
aparţineau neamurilor de limbă turcă din Asia Centrală n-au avut nimic comun cu creştinismul până
la venirea lor în Europa.

73
Academicianul Dimitar Anghelov, redactor şef la “Dobrudza Etudos Ethno-Centurelles recuiel
d’articles”, Editura Academiei Bulgare de Stiinţe, Sofia, 1994.

234
 “Migraţia lor în secolul al II-lea între Volga şi Don, în secolul al V-lea în Crimeea şi,
ulterior, trecerea sub presiunea chazarilor (alţi migratori - tot de origine turcă, dar de religie
mozaică), la sud de Dunăre, în secolul al VII-lea, este caracteristică pentru evenimentele cunoscute
în istorie sub numele de navălirile barbare”.74
Abia după ce s-au aşezat la sud de Dunăre bulgarii au reuşit să fondeze un stat,supunându-i
pe slavii veniţi aici înaintea lor ca migratori. Poporul bulgar poartă numele acestor cuceritori, cu
toate că în sinteza lui etnică elementele slave s-au contopit cu cele romanice şi cu cele tracice.
Sub primul ţar Simeon I (843-927) statul bulgar ajunge la apogeu, cuprinzând părţi
teritoriale din actuala Serbie, Macedoine, Albanie şi chiar la nord de Dunăre. Mai târziu ia fiinţă
Imperiul bulgaro-valah al asanizilor (secolul al XII-lea) sub conducerea lui Ioan Asan, având
capitala la Tîrnovo. Dominaţia bulgară a fost înlăturată de Serbia în secolul al XIV-lea, iar după
cucerirea Constantinopolului (1453), Bulgaria a fost transformată în paşalâc turcesc, situaţie care s-
a menţinut până în anul 1877. :n urma tratatului de pace de la San Stefano (1878) se formează
Bulgaria Mare (cuprindea şi teritoriul Macedoniei) având sprijinul nemijlocit al Rusiei. După numai
trei luni, prin pacea de la Berlin, teritoriul Bulgariei Mari se reduce cu o treime, spulberându-se
visul de aur din vremea ţarului Simeon I.
În ultimul secol, Bulgaria s-a angajat în mai multe “aventuri războinice” cu vecinii,
pierzând de fiecare dată (numai cu Serbia a purtat patru războaie, având ca obiectiv stăpânirea
teritoriului Macedoniei). Pe teritoriul Bulgariei în regiunea Pirin există şi o minoritate macedoneană
(în concepţia bulgară, macedonenii sunt la origine bulgari).
În ciuda unor evenimente sângeroase şi tragice la care suntem martori timpul nu lucrează
pentru cei care incită la ură etnică în Europa. Ceea ce îi uneşte pe europeni, indiferent cărei naţiuni
îi aparţin, este infinit mai important şi mai durabil, mai luminos decât ceea ce îi deosebeşte.
Istoriografia poate şi este datoare să contribuie la consolidarea unităţii europene. Românii şi
bulgarii au prea multe interese identice, prea multe valori demne de apărat şi cultivat împreună
pentru a se lăsa manipulaţi de cei mai înrăiţi dintre inamicii lor comuni.
Prăbuşirea imperiului Austro-Ungar începută în zorii secolului XX a condus la crearea unui
stat federativ iugoslav, cu o populaţie de 15% neiugoslavă. Problema naţională a fost agitată
periodic, fondul acesteia fiind însă alimentat de opoziţia slovenilor şi croaţilor faţă de hegemonia
sârbilor. Criza iugoslavă a eşuat întotdeuna în violenţă, în război. Ca şi gurile Dunării, Iugoslavia
este prea importantă pentru strategia europeană. În anii 1939, schimbările politice interne lăsau să se
creadă într-o integrare a Iugoslaviei în Axă. Statul Iugoslav asistase pasiv la anexarea Austriei, iar
Croaţia îşi declarase autonomia. Temându-se de o aliniere la Alianţă, Hitler a invadat Iugoslavia şi a
dezmembrat-o.

74
Diaconescu, M., “St\ri [i valori”, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1994, pag.36o.

235
 După această tragedie ţara a intrat în jocul de interese al Angliei şi Uniunii Sovietice.
America a intervenit târziu, la sfârşitul războiului, urmărindu-şi cu abilitate scopul de a nu se
implica în certurile europene pentru a-şi rezerva rolul de arbitru. În timpul celui de al II-lea război
mondial Iugoslavia a fost scena unor bătălii dure duse înpotriva germanilor şi italienilor, dar şi a
unui sângeros război civil de masacrare a populaţiei sârbeşti.
În ultimii zece ani a izbucnit o acută criză iugoslavă, nodul gordian al crizei fiind Bosnia-
Herţegovina, a 6-a republică a Federaţiei Iugoslave. Această republică a fost, multe secole la rând,
provincie a Imperiului Otoman şi înglobează, la scară redusă, toate caracteristicile statului federal.
:n noiembrie 1990, cu ocazia organizării unor alegeri libere, sârbii şi-au îndreptat privirile către
Belgrad, croaţii către Zagreb şi musulmanii către Teheran, Tripoli şi Ankara. Desprinzându-se din
Iugoslavia, cele două republici secesioniste, Slovenia şi Croaţia doreau să devină membre ale
Comunităţii Europene, să se alăture proceselor de integrare europeană, unei comunităţi a naţiunilor,
cu alte cuvinte să înlocuiască un tip de coexistenţă cu altul. Secesiunile Croaţiei şi Slovaciei, iar
ulterior ale Macedoniei şi Bosniei - Herţegovina au generat o serie de reacţii în lanţ care au afectat
întreaga Iugoslavie, transformându-se într-un război sângeros.
Astfel, după ce Slovenia şi-a declarat independenţa, Croaţia a procedat imediat la fel. A
urmat reacţia sârbilor din Croaţia care s-au separat la scurt timp, recurgând la forţa armelor, când
autorităţile croate au încercat să suprime această acţiune. La fel au procedat musulmanii din
Sandzak, albanezii din Kosovo, ungurii din Voievodina etc.
Un adevărat coşmar al crizei iugoslave s-a produs în Bosnia-Herţegovina, o entitate
multinaţională care s-a dezintegrat în interiorul unei unităţi statale mai mari (Iugoslavia) aflată şi ea
în plin proces de dezintegrare.
Principiul autodeterminării în această republică a căpătat relevanţă, având în vedere că până
la proclamarea independenţei, musulmanii, sârbii şi croaţii au coexistat în condiţii de egalitate în
faţa Constituţiei. În criza iugoslavă comunitatea internaţională a fost, după aprecierile multor
analişti, uşor predispusă la reglementări arbitrare.
Toate principiile, în trecut sacre, ale dreptului internaţional, au fost încălcate, ignorate sau
pur şi simplu sacrificate.
Fondatorii Statului iugoslav, atât după 1918 cât şi după 1945, au sperat ca Iugoslavia să
devină un stat European dezvoltat modern. Al doilea război mondial a distrus tânărul stat din punct
de vedere economic şi a otrăvit problema naţională pentru generaţii. Epoca totalitară comunistă,
deşi s-a manifestat sub deviza “frăţie şi unitate” sub mâna de fier a lui I.B.Tito, “a îngheţat”
temporar, dar nu a rezolvat problemele naţionale. Opera politică postbelică a mareşalului Tito până
la Constituţia din 1974 s-a dovedit fragilă, iar după aceea s-a transformat într-o tragedie.

236
 În legătură cu motivele care au determinat dezmembrarea Iugoslaviei există şi concepţia că
aceasta s-ar fi datorat în primul rând modului în care s-a născut această federaţie. Astfel, după unii
analişti, federaţia iugoslavă ar fi fost “impusă de sus” concepută mai de grabă în mod birocratic,
decât democratic, fără un fond istoric sau cultural, ci doar politic.
Frontiera dintre România şi Iugoslavia este în întregime o frontieră între Serbia şi România.
Această graniţă nu a ridicat niciodată probleme. Înţelegerea convenită după primul război mondial
prin care Câmpia Banatului a fost împărţită între România şi Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor
s-a dovedit în timp una din puţinele probleme rezolvate cu succes, în istoria modernă a Balcanilor.
Românii rămaşi în Iugoslavia şi sârbii rămaşi în România nu au generat pasiuni naţionaliste şi nici
acţiuni iredentiste. Prin modul civilizat în care România şi Iugoslavia şi-au soluţionat problemele de
graniţă au creat un model de vecinătate care nu este specific Balcanilor ci Europei . Experienţa
româno-iugoslavă de soluţionare a unei probleme teritoriale complexe ar trebui să fie considerată
drept standard pentru celelalte state balcanice şi central-europene.
Războiul care s-a declanşat la începutul anului 1999 în Kosovo, ca o cruciadă împotriva
epurării etnice a afectat din toate punctele de vedere relaţiile României cu Iugoslavia (în principal
cu Serbia). “Kosovo” este un nume cu rezonanţe istorice pentru fundamentarea prieteniei dintre
români şi sârbi.
Acest început aveau să-l construiască în istoria relaţiiilor prieteneşti, oştenii lui Mircea cel
Bătrân şi cei ai cneazului sârb Lazăr care, în 1389, şi-au unit forţele în marea alianţă creştină
împotriva păgânilor (albanezii trecuseră deja la Islam). Această tradiţie avea să fie serios afectată
prin faptul că România, începând cu 11 octombrie 1999, a sprijinit oficial măsurile luate de
Comunitatea internaţională, pentru soluţionarea crizei, în conformitate cu angajamentele ce decurg
din calitatea de membru ONU. Totuşi România nu şi-a asumat o participare directă la acţiuni
îndreptate împotriva poporului Serbiei, dimpotrivă, manifestându-şi întreaga disponibilitate pentru a
ajuta poporul sârb.
În partea de vest a României, Ungaria se prezintă drept “statul cel mai activ” din fostul bloc
comunist orientat către o politică “deschisă” spre Europa. Câteva date istorice aduc în actualitate
adevărata problemă litigioasă dintre Ungaria şi România.
Venirea triburilor ugro-finice din stepele Asiei Centrale în Europa s-a produs relativ târziu,
în secolele IX-X, când pe continentul european fiinţau deja state feudale bine organizate, unele
deosebit de puternice. După năvălirea lor în Europa pe care au jefuit-o cu cruzime până în Alsacia
şi Lorena, Westfalia şi nordul Italiei, ungurii s-au aşezat în Panonia, devenită noua lor patrie.
Câmpia Panonică era punctul de interferenţă al celor două mari imperii ceî şi disputau influenţa pe
continent în acele timpuri: Imperiul de Apus şi Imperiul de Răsărit, în timp ce autoritatea directă
asupra unei bune părţi a zonei respective o exercită statul feudal Moravia Mare, Stat vasal

237
Imperiului de Apus. Infruntând, la sfârşitul secolului al XIX-lea, oştile statului morav, maghiarii şi-
au însuşit teritoriul Câmpia Panonică urmărind în continuare expansiunea către Vestul Europei. Şi-
au îndreptat atacurile spre sud, nord şi est ocupând prin forţă Croaţia, Slovenia, Moravia şi în
secolele XII-XIII Transilvania, devenind de atunci şi până astăzi un factor destabilizator în centrul
Europei. Agresiunea ungară spre vestul Europei a fost stopată prin lovitura decisivă pe care
armatele împăratului german Otto cel Mare le-au administrat-o la râul Lech în anul 955. Aşa se
explică valul expansionist maghiar către Răsărit în special către Transilvania, în care intră treptat
după lupte purtate de-a lungul a două secole (XI-XIII), dar care -şi menţine forma proprie de
organizare - Voevodatul, cu o largă autonomie faţă de coroana maghiară.
Creştinarea în rit catolic a maghiarilor în secolul al X-lea şi transformarea Ungariei în Regat
Apostolic, în anul 1001, sub regele Stefan, ulterior canonizat, întăreşte cu girul bisericii de la Roma
expansiunea politică şi militară maghiară justificând-o prin lupta împotriva “schismei” adică
împotriva “ortodoxiei creştine”.
Când expansiunea otomană a ajuns la graniţele sale, Ungaria Mare a regelui Ştefan a
dispărut ca un fum. Trupele Regatului Apostolic au fost nimicite de cele otomane în bătălia de la
Mohacs (29 august 1526), iar o parte a Ungariei a devenit pentru aproape două secole paşalâc
turcesc, (paşalâcul de la Buda) altă parte fiind înglobată în Imperiul Habsburgic, la 1541,
Ungaria încetând să mai existe ca stat. După această dată Ardealul, care avusese şi sub dominaţia
regilor maghiari o situaţie autonomă ca Voievodat, a devenit principat independent cu o situaţie
similară faţă de Poarta Otomană ca şi a celorlalte două state feudale româneşti Muntenia şi
Moldova.
Despre Ungaria se poate vorbi ca stat, din nou abia în secolul al XIX-lea, după Tratatul de la
Karlowitz (01 ianuarie 1699) când teritoriul fostului paşalâc turcesc al Ungariei va fi cedat de
Turcia, Imperiului Habsburgic. Ungaria a căpătat statut de egalitate cu Austria abia după crearea la
1867 a monarhiei dualiste Austro-Ungare.
După cum este cunoscut Imperiul Austro-Ungar a constituit o adevărată închisoare pentru
popoarele oprimate printre care se aflau şi românii din Ardeal.
La 10 iunie 1919, Consiliul celor Patru care a direcţionat şi contractat lucrările Conferinţei
de pace, a convocat delegaţiile statelor din Europa Centrală, inclusiv delegaţia României, pentru a
discuta problema frontierelor cu Ungaria.
Şi graniţele Ungariei au fost trasate de Conferinţă cât mai aproape de realitatea etnică,
oarecum avantajoasă pentru aceasta. Tratatul de la Trianon ( 04 iunie 1920) a consfinţit statutul
Ungariei şi a stabilit reglementări ferme în privinţa tratamentului pe care autorităţile maghiare
trebuie să-l asigure minorităţilor naţionale din Ungaria.

238
 La 30 august 1940, în urma Diktatului de la Viena, partea de nord-vest a Transilvaniei, în
care ponderea populaţiei româneşti era majoritară a fost cedată Ungariei. Ungaria cu aliaţii săi
Germania şi Italia a practicat un revizionism agresiv, războinic (aceasta a mai beneficiat de un
diktat - 2 noiembrie 1938 - Viena). Prin Tratatul de pace de la Paris (10 februarie 1947) s-a stabilit
ca cele două diktate de la Viena (02 noiembrie 1938 şi 30 august 1940) să fie socotite nule şi
neavenite, Ungaria fiind nevoită să restituie toate teritoriile pe care le răpise de la vecini în perioada
anilor 1938-1941 prin şantaj şi forţă.
Deci miza conflictului româno-maghiar permanentizat de-a lungul istoriei şi resimţit până la
nivelul profund al instinctului naţional, este deci poziţia frontierei: pe Tisa sau pe Carpaţi.
“Ungaria a fost şi continuă să fie - în perioadele vânătorii de teritorii - atentă şi sensibilă
la marile rute ale diplomaţiei şi deciziei europene, fiind dispusă la angajamente de orice natură
ideologică, cu orice partener capabil să-i susţină, fie şi temporar, interesul.(...) Pregătindu-şi
înaintarea spre Carpaţi îfrontiera maghiara: penetra tenace spre capitalele diplomatice ale
Europei. Zürich, Paris, Londra au fost, pe rând, în funcţie de conjunctura politică a momentului,
focare de propagandă a intereselor ungureşti şi centru de presiune frontalieră”.75
Obsesia revizionistă maghiară a fost puternic susţinută de şcoală, biserică precum şi o
bogată literatură.
Fără să reluăm întreaga epopee a propagandei pe direcţia de ofensivă antiromânească,
exemplificăm apariţia în anul 1986 a lucrării “Istoria Transilvaniei” în trei volume, o culegere de
falsuri şi denaturări sub redacţia ministrului culturii din perioada respectivă. La începutul anilor ’90
a fost pusă în circulaţie o ediţie nouă, prescurtată, în limbile engleză, franceză şi germană, a lucrării
citate. Un element important în declanşarea şi susţinerea propagandei antiromâneşti l-au avut
grupările constituite ale diasporei româneşti.
În februarie 1976, se înfiinţează în S.U.A. “Un comitet pentru drepturile omului în
România” constituit din cetăţeni americani de origime maghiară care, imediat, în anul 1977, a
elaborat “o informare despre maghiarii din România supuşi unui regim de asimilare şi asuprire”.
În anul 1988 a luat fiinţă la Stuttgart filiala vest-germană a Uniunii Mondiale Ardelene.
Potrivit convingerilor unora dintre conducătorii ei, pentru “realizarea independenţei Ardealului” ar
exista trei alternative: crearea Ardealului de sine stătător, de aşa manieră încât toate grupările etnice
de acolo să beneficieze de acest lucru (un fel de cipriotizare)î trebuie creat un Ardeal liber şi
independent care, fără a fi împărţit teritorial, să-şi poată exercita aceste calităţiî alipirea
Ardealului la Ungaria, iar germanilor şi românilor să li se acorde drepturi autonome.
După 1989, evoluţia revizionismului maghiar a atins cote maxime, fiind susţinută inclusiv
de pe teritoriul României şi “înnobilată” cu o schimbare de strategie. Propagandei directe,
75
Bădescu, I., Dungaciu, D., Sociologia şi geopolitica frontierei, Vol. II,

239
zgomotoase şi violente i s-a adăugat o propagandă indirectă, mai subtilă, perversă şi “paşnică”
purtată prin reţelele mass-mediei mondiale şi transferată la nivelul instituţiilor europene. Aşadar,
noua hartă a iredentismului maghiar s-ar putea numi: “propaganda şi presiunea prin instituţiile
europene”.
Această nouă orientare a propagandei maghiare este favorizată, oarecum, de apariţia unor
paradigme civilizaţionale în sfera geopoliticii mondiale care caută să producă un răspuns bine
conturat la întrebarea cu care se confruntă vest-europenii: Unde se termină Europa? “Europa se
termină acolo unde creştinătatea occidentală se termină şi încep Islamul şi ortodoxia” 76. Acesta este
răspunsul pe care vest-europenii doresc să-l audă, pe care se sprijină majoritatea dintre ei şi pe care,
numeroşi lideri intelectuali şi politici l-au aprobat explicit. Începând din nord, frontiera culturală,
politică, economică a Europei şi Occidentului se întinde “de-a lungul a ceea ce sunt acum
frontierele Finlandei, Rusiei şi ale statelor baltice (Estonia, Letonia şi Lituania), prin vestul Belarus,
prin Ucraina,separând greco-catolicii de ortodocşi şi prin România, separând Transilvania, cu
populaţia ei maghiară catolică, de restul ţării şi prin fosta Iugoslavie, de-a lungul frontierei ce separă
Croaţia şi Slovenia de celelalte republici77”.
După părerea autorului citat, termenul de “Europa de Est” ar trebui să fie rezervat regiunilor
care s-au dezvoltat sub egida Bisericii Ortodoxe. O altă idee apărută şi susţinută în geopolitica
europeană care oferă teren fertil propagandei maghiare este aceea a “divizării Europei în: centru,
Europa intermediară şi periferie” şi, implicit, a raportului dintre “imperiu şi limes”78.
Aţâţarea urii dintre români şi maghiari este o diversiune criminală şi face parte din acel
concert exacerbat al contradicţiilor ce pot arunca în aer acest pol de stabilitate din Europa de Sud-
Est pe care-l reprezintă România. Problema Ardealului este pentru români problema cheie a
dăinuirii neamului şi, nici un om cu raţiunea normală, nu-şi poate închipui că Ungaria va învinge
vreodată singură, România, pe câmpul de luptă iar Ardealul nu se poate lua de la români mobilizând
tot globul împotriva lor. Ungurii adevăraţi, nu cei de adopţiune, nu urăsc pe români. Ei cunosc tot
atât de bine ca şi noi istoria. O istorie care ne arată că, ori de câte ori am putut fi alături, am
reprezentat împreună “o mare putere” în folosul binelui comun al Europei întregi.
Opinia publică internaţională, chiar dacă este derutată într-un moment sau altul de
manevrele subtile ale propagandei maghiare, nu poate fi indusă cu uşurinţă în eroare. Ea percepe
deja cu claritate obiectivele dubioase ale acestei propagande ca şi răul pe care-l generează în planul
relaţiilor dintre state. Istoria ne-a învăţat pe noi românii că nimic nu este mai de preţ pe lume decât

76
Huntington, S., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura ANTET, Bucureşti,
1997, pag. 232.
77
Ibidem
78
Roman, V., Hofbauer,H., Transilvania - români la încrucişarea intereselor imperiale, Editura
Europa Nova, 1988, pag. 9-28.

240
un bob de înţelepciune şi un grăunte de credinţă în raţionalitatea firii, atunci când universul le pare
tuturor absurd şi lumea este cuprinsă de toate nebuniile şi deznădejdile.
Noi ne aflăm pe un punct geografic, geopolitic şi geocultural de unde suntem obligaţi să
privim şi să înţelegem în fiecare moment evoluţia mondială. Tratatul cu Ungaria precum şi
multiplele relaţii în plan economic şi militar (inclusiv constituirea unor forţe comune de menţinere a
păcii) constituie o mică parte din existenţa noastră ecumenică şi expresia puterii de a gândi planeta
ca o “ecumenie”, ca pe o casă comună în care trebuie să domnească armonia şi înţelegerea.
Este “marele mesaj” al Bizanţului, pe care noi îl moştenim direct şi de la care ar trebui să
pornească regenerarea sufletească şi spirituală a bătrânului continent european.
România nu poate fi transformată benevol şi entuziast colonia vreunui imperiu. Am refuzat
supremaţia giganţilor în politica veacului trecut, am refuzat genocidul hitlerist, am reuşit să
supravieţuim şi să triumfăm asupra bolşevismului, am sfidat hegemonia celor care doresc
reîmpărţirea lumii, am promovat în lumea politică de ieri şi vom promova “azi şi mâine” dreptul
popoarelor la independenţă, egalitate şi demnitate. Suntem un popor care a ridicat raporturile
interumane pe o înălţime supremă, realizând în “omenie” cea mai înaltă virtute care le guvernează.
Un popor care mai păstrează bucuria omului faţă de om, într-o lume care încearcă să şteargă punţile
de cooperare sufletească şi să închidă spiritul ecumenic din fiinţa bipedă.
Aşezată în spaţiul sud-est european, România, alături de Bulgaria, reprezintă cele două
“chei” ale stăpânirii Europei, verificate de romani, bizantini, otomani şi ruşi. Europa de sud-est este,
prin Elada, cea mai veche Europă, aşezată pe de-o parte între moştenitorii năvălirii asiatice şi ai
nemărginitei ambiţii ţariste, fascinată de Bizanţ, iar pe de altă parte de acea secţiune europeană care,
de la Renaştere încoace, s-a obişnuit să privească la restul lumii ca la un teritoriu de pradă,
exploatare şi dominaţie colonială.
Totuşi, în zorii mileniului trei se întrvăd schimbări majore în relaţiile dintre democraţiile
occidentale şi cele răsăritene. Pe măsură ce integrarea Europei progresează, se constată o scădere a
interesului SUA în zona vest-europeană. Ca urmare, este de aşteptat să crească interesul SUA faţă
de Balcani şi Europa de Est. :n asemenea perspectivă, Româniaî şi poate asuma un rol de avngardă,
fapt ce ar plasa ţara noastră într-o viziune favorabilă, faţă de interesele geopolitice şi geostrategice
ale SUA în zonă.
În epoca războiului rece, atitudinea României de a menţine relaţiile diplomatice cu Israelul
(singura ţară din blocul comunist), precum şi cu statele arabe, după războiul arabo-israelian din
1967, a permis României să joace un rol semnificativ în medierea încheierii primului acord dintre o
ţară arabă (Egipt) şi Israel (respectiv la Camp David în 1978) model ce este urmărit şi în actualele
negocieri arabo-israeliene. Departamentul de Stat al SUA cunoaşte rolul jucat de diplomaţia
română, în stabilirea de contacte între SUA şi R.P. Chineză, încheiată cu istorica vizită a

241
preşedintelui Richard Nixon la Pekin, în februarie 1972. După evenimentele din Cehoslovacia, din
august 1968, România şi-a redus la minimum relaţia cu Tratatul de la Varşovia. România a fost
primul stat est-european din perioada care, în plin război rece, a avut privilegiul de a fi vizitată de
preşedinţi ai SUA (vizita preşedintelui Nixon din august 1969, precum şi cea a lui Gerald Ford din
august 1975).
Pentru caracterul constant, dintotdeauna prietenesc, al politicii faţă de SUA, România este
îndreptăţită la relaţii nu numai bune ci chiar privilegiate cu marea putere de peste ocean.

2. ZONA BALCANICĂ - PRIORITATE MONDIALĂ

Peninsula Balcanică este cea de-a treia peninsulă europeană situată în sud-estul
continentului şi delimitată de Marea Adriatică şi Marea Ionică spre vest iar spre est de Marea
Neagră, Marea Marmara şi Marea Egee. Începând cu secolele XIV şi XV aproape toată peninsula
Balcanică a intrat sub stăpânirea Imperiului Otoman. După 1918, odată cu destrămarea Imperiului
Otoman şi Imperiului Austro-Ungar aceste popoare şi-au recâştigat independenţa. Din punct de
vedere geografic statele balcanice sunt repartizate astfel două în vestul peninsulei (Iugoslavia şi
Albania), una în est (Bulgaria) şi una în extremitatea sudică (Grecia). În perioada interbelică a curs
multă cerneală pentru a clarifica o problemă a geopoliticii europene şi anume poziţia României este
în Balcani sau în Europa Centrală? În această dispută teoretică s-au schimbat lovituri şi de-o parte şi
de alta, s-au convocat pentru o confruntare ştiinţifică cei mai faimoşi geografi79 ai timpului.
Un studiu din 1938, “Poziţia geopolitică a României”, reface succint evoluţia confruntărilor
în această problemă. Un scurt fragment arată la ce concluzie au ajuns geografii în această chestiune,
în preajma celui de-al doilea război mondial: “În urma acestei sumare analize a lucrărilor citate
mai sus, putem trage concluzia că majoritatea lucrărilor geografice recente, consideră România
Mare ca un fragment al Europei Centrale părăsind astfel pentru totdeauna ideea de a plasa ţara
noastră în cadrul peninsulei Balcanice. E un drept care ni s-a refuzat prea mult deşi îl merităm cu
prisosinţă şi privim cu toată recunoştinţa cercetătorii apuseni care ni l-au enunţat”80.
În anul 1940, geograful român N. Rădulescu va publica studiul “Hotarul românesc
dunărean”. În acest studiu propune o elegantă şi precisă analiză a ceea ce înseamnă statutul
geopolitic al frontierelor europene făcând referiri la rolul fundamental îndeplinit de Dunăre - acela
de hotar. Prin acest studiu, reputatul savant român reia vechile argumente ce fixează poziţia
României în Europa Centrală: “Este evident că Dunărea desparte aici Europa Balcanică de
Europa Centro-Orientală căreia îi aparţine şi România. Toate sunt în contrast între cele două mari
diviziuni: relieful mai mult muntos, predominarea terţiarului, procentul redus de loess, climatul

79
David, M.D., Consideraţii geopolitice asupra statului român, Editura Al. Ţerek,
Iaţi, 1939.
80
În “Revista geografică română”, vol. I, fasc. 1, 1938, pag. 44.
242
premediteranean ca şi flora şi fauna, sunt caracteristicile principale ale peninsulei Balcanice, în
timp ce în Europa Centrală avem forme de relief variate, cu un procent mare de şes, predominarea
quaternarului, bogate pături de loess, climat continental de tip danubian şi polonez”.81
A trecut mai bine de o jumătate de secol de când problema poziţiei geografice a României a
constituit subiectul unor controverse ce au clarificat în final acest lucru şi, totuşi mai apar astăzi
diferite interpretări care încearcă să plaseze România în zona Balcanică.
Şcoala românească interbelică de geopolitică, prin străluciţii ei reprezentanţi a subliniat
unitatea climatică, hidrografică, biogeografică, etnică, economică şi geopolitică a spaţiului carpatic
şi orientarea sa spre trei direcţii: spre Europa Centrală, Europa continentală şi Europa
mediteraneană. “Aceste trei faţade - arată istoricul Florin Constantiniu în lucrarea sa O istorie
sinceră a poporului român ne-au marcat istoria şi firea suntem balcanici prin conduită, aspirăm
spre Occident de la care am luat o poleială, şi am fost loviţi şi îngenuncheaţi de cei veniţi din stepă
(de la migratorii tiranici la sovietici)”.
Evenimentele petrecute în ultimii şase ani ai secolului XX confirmă pe deplin teza
geopolitică conform căreia “a început lupta între marile puteri ale lumii pentru controlul asupra
Balcanilor. De la început, guvernele occidentale au ştiut că vor avea de înfruntat opoziţia rigidă a
Rusiei. NATO îşi făcuse calculele că va putea trece peste Rusia atâta vreme cât aceasta este
strâmtorată şi are nevoie de asistenţă financiară occidentală. Cu excepţia momentului de scurtă
durată, când preşedintele Rusiei s-a referit la posibilitatea declanşării unui “al treilea război
mondial”, ruşii au înţeles că şansa cea mai bună de a influenţa evenimentele din Balcani este prin
cooperare şi nu printr-o confruntare cu Alianţa. Situaţia geopolitică şi geostrategică din Balcani,
anterioară declanşării conflictului din Kosovo, prezintă câteva caracteristici importante care pot
influenţa, în viitor, situaţia geopolitică şi geostrategică a României.
În timpul Războiului Rece, Grecia şi Turcia erau în NATO, Bulgaria şi România erau în
Tratatul de la Varşovia, Iugoslavia era nealiniată, iar Albania era izolată şi, uneori, asociată cu
China comunistă. După dispariţia ameninţării sovietice alianţa “nenaturală” dintre Grecia şi Turcia
a devenit lipsită de sens, conflictele dintre acestea intensificându-se în Marea Egee şi Cipru şi în
ceea ce priveşte echilibrul lor militar, rolurile în NATO şi în Uniunea Europeană şi relaţiile lor cu
SUA. Turcia îşi afirmă rolul său de protector al musulmanilor din Balcani şi procură sprijin Bosniei.
În Iugoslavia, în spatele Serbiei ortodoxe, se află Rusia. Germania încurajează Croaţia catolică,
ţările musulmane, sprijină guvernul bosniac, iar sârbii se luptă cu croaţii, bosniacii, albanezii şi
musulmanii. Pretutundeni, în Balcani, sunt interese contradictorii şi există chiar pericolul unei
“bătălii” pentru influenţă între axa Belgrad-Atena şi Tirana-Ankara. Odată cu sfârşitul războiului
rece, ţările din zona Balcanilor, precum şi unele din imediata vecinătate au început să aspire către
81
Rădulescu, N., Hotarul românesc danubian, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1941,
pag. 290.

243
nişte comunităţi culturale mai mari care să traseze frontierele statelor-naţiune, incluzând: Serbia
Mare, Turcia Mare, Ungaria Mare, Croaţia Mare, Rusia Mare, Albania Mare.
Toate aceste chestiuni teritoriale şi diferenţe culturale au generat, spre sfârşitul acestui secol,
conflicte interetnice sângeroase care au făcut necesară intervenţia ONU (inclusiv intervenţia
militară pentru impunerea păcii) fapt ce a condus la dezmembrarea fostei Iugoslavii. Evident, ONU
a fost implicată în Balcani încă de la începutul anilor ’90. A examinat atent problema, a muncit la
ea, a lucrat şi la Bosnia dar, până la urmă, tot NATO a venit în Bosnia.
NATO a fost ultima instituţie capabilă să intervină şi în Kosovo. Generalul Wesley Clark,
comandantul forţelor ONU de intervenţie a înţeles continua semnificaţie strategică a Balcanilor, pe
măsura accentuării concepţiei unui viitor moral al Europei. “Vom avea o Europă care va adera
valorilor noastre sau una condusă de separatisme etnice şi brutalităţi ale oamenilor împotriva
semenilor săi”, susţinea oficialul ONU.
Aceasta este, evident, un mod amabil de a distanţa Europa Occidentală şi SUA de propria
lor responsabilitate a războiului în Iugoslavia.
După Bosnia şi Kosovo este posibil ca NATO să medieze tensiunile care sunt pe cale să
erupă în Muntenegru şi Voievodina.
Un grup de analişti prevedea că prezenţa SUA în prima linie balcanică nu va face decât să
sporească tensiunile Est-Vest, fricţiunile americano-europene şi să adâncească divergenţele din
interiorul NATO.
Unele ziare nonguvernamentale din statele balcanice, neimplicate în conflict, nutreau
sentimente anti-americane (pe
timpul derulării evenimentelor din Kosovo) şi susţineau că hegemonia SUA constituie prima
motivaţie din spatele politicii Washingtonului în regiune. În concluzie, se atrăgea atenţia opiniei
publice din zona balcanică asupra faptului că “de acum înainte popoarele balcanice vor fi
prizonierele intereselor strategice ale unei singure superputeri reprezentate de SUA. Operaţiunea
din Iugoslavia a dovedit lumii cine conduce. Pe de altă parte, a testat capacitatea Chinei şi Rusiei
de a îndura umilinţa” (Publicaţia Sega din Bulgaria). NATO a câştigat războiul sârb din 1999. A
câştigat războiul cu o performanţă diplomatică care a “tăiat respiraţia”, inclusiv a partenerilor şi, în
acelaşi timp, a pregătit scena balcanică pentru problemele de dezvoltare ulterioară ancorându-le în
realitatea geopolitică globală. Desigur, abilitatea infanteriei sârbe de a rezista invaziei terestre a
NATO în Kosovo a pus multe probleme de ordin strategic. Când forţele franceze au intrat în
Kosovo, ele au găsit o apărare puternică la graniţa dintre Albania şi Kosovo şi s-au bucurat că nu a
trebuit să o înfrunte.
Spre deosebire de războiul din Irak, din 1991, nu se poate spune că aviaţia NATO a înfrânt
trupele terestre sârbeşti din Kosovo. Capacitatea Serbiei de a rezista intrării NATO în Kosovo a

244
rămas intactă. NATO şi-a utilizat influenţa la Moscova pentru a limita forţa rusă din Priştina la un
gest simbolic. De fapt sârbii erau nerăbdători, aşteptând o confruntare dintre ruşi şi forţele NATO.
Forţa rusă din Priştina, în loc să fie declanşatoarea confruntării NATO-Rusia a devenit un fel de
“ostatec” foarte bine tratat. A fost o diplomaţie strălucită.
După ce au intrat într-un război pe care nu l-au dorit, pentru că nu au avut o forţă militară
pregătită şi nici un plan strategic coerent, Clinton, Blair, Albright, Berger, Cook, Robertson şi restul
au dat până la urmă, o lecţie de diplomaţie. Dar totul are un preţ. Primul preţ pe care NATO trebuie
să-l plătească este însăşi victoria. Apoi, NATO este acum responsabilă de stabilitatea întregii
Peninsule Balcanice. Acest “obiectiv” a fost greu digerabil pentru turci şi austro-ungari dar trebuie
acceptat de NATO. Balcanii constituie o regiune care respiră surse de insecuritate, iar misiunea este
lungă şi obositoareî după opinia Rusiei, NATO va avea o misiune care o să-i ocupe tot timpul.
Implicarea NATO în Balcani are şi alte conotaţii geopolitice pentru începutul de mileniu.
Germania, mai mult ca sigur, întrevede la ce riscuri se expune în relaţia cu Rusia. De aceea, a
insistat ca Rusia să fie tratată cu respect pentru a evita o altă confruntare. Fostul cancelar german,
Helmuth Schmidt, sublinia într-un interviuÎ “Doar americanii ar putea fi atât de naivi încât să-şi
închipuie că în Balcani ar putea exista o pace adevărată”.
Sârbii au realizat că mai avantajos este ca Vestul să fie cel ce dezarmează UCK-ul, în vreme
ce trupele ruseşti staţionate, să asigure protecţia slavilor din Kosovo.Discuţiile pe tema trecerii
structurii de control politic al forţei NATO la OSCE ar însemna o neutralizare a influnţei
americane, ceea ce ar constitui o întorsătură neplăcută pentru albanezi.
Chiar dacă în Kosovo există, până la urmă, o rezoluţie la problema sferelor de influenţă,
problema albaneză se va revărsa şi asupra Macedoniei şi a Muntenegrului.
În ciuda negării de către liderii albanezi, este evident faptul că apropierea de frontiera
albaneză măreşte tentaţia unei viitoare uniri într-o Albanie Mare care rămâne o prioritate pe agenda
lor (23% din populaţia Macedoniei este reprezentată de etnia albanezăî teama că s-ar putea
desprinde de republică este motivul care a stat la baza relaţiilor cordiale dintre Skopje şi Belgrad).
Macedonia va fi în continuare un teritoriu controversat în care se vor ciocni interesele
Greciei, Bulgariei, Serbiei. Grecia a contestat de mult dreptul Macedoniei de a folosi acest nume,
spunând că asta ar putea implica pretenţii asupra unor teritorii greceşti. Mai mult, politicienii greci
vor încerca să submineze noul stat la forumurile internaţionale. Presiunile venite din partea Rusiei,
SUA şi Europei au determinat guvernul de la Atena să adopte o linie mai cooperantă, ceea ce nu
aduce prea multă alinare minorităţii albaneze.

245
 Bulgaria, care susţine de multă vreme că limba macedoneană ar fi, de fapt, un dialect bulgar,
a devenit mai înţelegătoare cu guvernul de la Skopje (explicaţia este rezultatul faptului că guvernul
este majoritar ales din membrii partidului VMRO82, care are legături tradiţionale cu Bulgaria).
Este posibil ca, într-un viitor mai apropiat, Bulgaria să doneze Macedoniei unele elemente
de tehnică de luptă, exemplu care ar putea fi urmat şi de Germania.
Apariţia Bulgariei printre actorii din zonă provoacă anumită nelinişte în regiune. Bulgaria şi
Iugoslavia au o istorie lungă ca duşmani tradiţionali, iar rivalitatea bulgaro-sârbo-greacă asupra
Macedoniei s-ar putea să genereze un nou conflict.
O problemă de rezolvat, demnă pentru a fi în atenţia celor care gestionează zona Balcanică,
este Muntenegrul. Acesta are o comunitate albaneză apreciabilă dar care reprezintă doar 8% din
întreaga populaţie. Mai mult, spre deosebire de albanezii din Macedonia şi Kosovo, aceştia sunt
preponderent catolici, nu musulmani. Dar Muntenegru se află în cel mai strategic loc din zona
Adriaticii. Chiar de la începutul secolului, marina Imperiului Austro-Ungar a realizat importanţa
marelui golf Katar, care până la cel de-al doilea război mondial a fost unul dintre porturile de la
Adriatica cel mai uşor de apărat, datorită reliefului. Chiar şi astăzi este unul din porturile principale
ale Iugoslaviei şi un punct vital de acces al Serbiei la Adriatica (a constituit mărul discordiei dintre
Serbia şi Croaţia).
O mişcare sârbească împotriva Muntenegrului este încă posibilă, din raţiunile strategice
subliniate anterior. Dar Muntenegrul se bucură de ajutorul financiar al Germaniei şi intră sub
incidenţa interesului tradiţional al Rusiei.
Punctul de vedere rusesc asupra evenimentelor din Muntenegru, coincide cu cel sârbesc,
ostil oricărei mişcări, care ar putea duce la desprinderea ţării de pe orbita Serbiei.
Conflictul balcanic a întărit poziţia celor care susţin că Vestul respectă o Rusie puternică
sau, cel puţin, una care poate crea probleme. Printr-o mişcare precisă şi cu costuri reduse, ruşii şi-au
slăbit sfera de influenţă în Balcani. În ciuda tuturor discuţiilor despre cooperare cu Moscova, după
războiul rece, Rusia încă vede lumea cu alţi ochi.
Nu numai că a reamintit Europei ce putere militară are, proces în cadrul căruia a reuşit să
scoată aproximativ 4,5 MLD $, dar a reuşit să se şi păstreze în poziţia negustorului cinstit ce se
bucură atât de încrederea Germaniei şi Italiei cât şi a Serbiei. Cel mai probabil, politica germană se
va apropia în primii ani ai secolului următor de Rusia, în timp ce SUA se vor retrage, treptat, din
această poziţie de conducere agresivă nu numai pentru că aşa ar dori ei ci pentru că au pierdut mult
din încrederea multora dintre aliaţi.

82
Implicat, alături de for]e din Bulgaria şi Italia, ;n asasinarea Regelui Alexandru al Iugoslaviei,
la Marsilia, ;n 1934.

246
 Astfel, la începutul secolului XXI, problemele din regiunea balcanică rămân strâns legate de
ambiţiile şi aspiraţiile puterilor lumii, dar şi de speranţele diferitelor grupuri etnice. Cu ocazia
vizitei în Kosovo, în luna noiembrie 1999, preşedintele SUA, Bill Clinton, în faţa mulţimii de etnici
albanezi, a afirmat “Noi am câştigat războiul, rămâne ca voi să câştigaţi pacea!”.
Pentru Occident şi SUA, stabilitatea economică a regiunii va fi principala problemă a
următorilor 10-15 ani şi se va materializa prin intervenţia lumii democratice de a integra sud-estul
Europei într-o Europă unită, prosperă. Dunărea va deveni un fluviu internaţional ce va avea un rol
economic substanţial.
Este posibil ca, într-un viitor apropiat, instituţiile financiare internaţionale să lucreze cu
ţările donatoare pentru identificarea instrumentelor corespunzătoare de diminuare a riscurilor
investiţionale, de mobilizare a finanţelor private şi de susţinere a proiectelor noastre comune.
În ciuda promisiunilor internaţionale, este puţin probabil ca România să primească o
compensaţie pentru pierderile economice suferite din cauza embargoului impus Iugoslaviei. În locul
celor promise, se propune susţinerea pentru companiile româneşti care licitează pentru proiecte de
reconstrucţie în fosta Iugoslavie.
La Summit-ul de la Sarajevo partea română a prezentat un număr de 40 de proiecte de
infrastructură pe termen lung şi adecvate Iugislaviei, incluzând reconstrucţie clădirilor, podurilor,
şoselelor şi căilor ferate distruse de bombardamentele NATO, îmbunătăţirea reţelelor de apă şi
electricitate din Kosovo.
Integrarea economică este considerată “o problemă foarte dificilă” în condiţiile în care ţările
din Balcani nu pot, pe termen mediu, să facă faţă presiunii competiţiei externe. Doar un
protecţionism moderat, selectiv şi asistat de organizaţii internaţionale poate avea o structură
economică capabilă de “dezvoltarea autonomă”.

3. JOCUL INTERESELOR GEOPOLITICE ŞI GEOSTRATEGICE ÎN

BAZINUL MĂRII NEGRE
Deşi Bazinul Mării Negre atrage interesul politic economic şi militar al organizaţiilor
europene şi transoceanice într-o măsură mai mică decât Bazinul Mării Mediterane, în ultima
perioadă se constată o mai atentă abordare a problemelor din acest spaţiu atât de către statele
riverane, cât şi de alte state europene şi nu numai.
Interesul pentru zona Mării Negre este determinat de situarea acesteia la intersecţia a trei
zone geopolitice şi geostrategice europene de importanţă deosebită (Europa Centrală, Europa de
Sud şi Europa Răsăriteană), de apropierea faţă de zona fierbinte a Orientului Mijlociu, fiind

247
totodată, o poartă de ieşire la Oceanul Planetar pentru România, Bulgaria, Ucraina şi ţările
transcaucaziene, dar şi un segment din graniţa de sud a fostei U.R.S.S. şi limita de nord a flancului
sudic al NATO. În zona Mării Negre se află importante bogăţii marine şi submarine, precum şi
numeroase porturi civile şi militare. Marea Neagră include însă şi un segment din filiera traficului
de stupefiante din Asia Centrală şi Orientul Mijlociu către Occident. Nu în ultimul rând trebuie
avute în vedere traseul viitoarei magistrale energetice TRACECA, precum şi alte rute prognozate
pentru transportul hidrocarburilor din zona Mării Caspice şi din Asia Centrală.
Dezvoltarea inegală a statelor adiacente Mării Negre şi interesele concurente care s-au
manifestat permanent în acest spaţiu au influenţat direct relaţiile dintre statele din regiune. Există un
număr considerabil de riscuri şi ameninţări care ar putea declanşa noi conflicte politice sau chiar
militare. Între acestea pot fi enumerate: instabilitatea internă din statele formate după destrămarea
URSS-ului, ca şi lipsa unui sistem de securitate zonal sau europeanî miza economică declanşată de
exploatarea şi transportul petrolului din zona Mării Caspiceî crima organizată şi comerţul cu arme
şi narcotice. Vidul de securitate din zona Mării Negre, rezultat în urma destrămării Uniunii
Sovietice, este în curs de a fi umplut, fiind evidentă intensificarea activităţii militare a NATO în
bazinul Mării Negre. Dacă în 1990 au intrat în porturile de la Marea Neagră 7 nave de luptă, în
1996 au intrat 29 nave de luptă care au totalizat o prezenţă de 400 de zile, pentru ca, în 1997 cifrele
să se dubleze. Consolidarea prezenţei NATO în această zonă atestă faptul că flancul sud-estic al
Alianţei se deplasează din Marea Mediterană în Marea Neagră.
Bazinul Mării Negre concentrează însă arsenale militare importante, justificate de abundenţa
conflictelor şi situaţiilor de confruntare de până acum, dar şi de situarea în trecut a URSS-ului şi a
Turciei în blocuri militare opuse.
Echilibrul militar în această zonă a suferit în ultimii ani schimbări semnificative, Federaţia
Rusă trebuie să facă faţă problemelor economice cu care se confruntă şi disputei cu Ucraina în
privinţa partajării Flotei Mării Negre. De asemenea, prin refuzul Ucrainei şi Georgiei de a adera la
Tratatul de la Taşken, sistemul de securitate al CSI preconizat pentru zona Mării Negre nu s-a putut
dezvolta.
Situaţiile conflictuale latente, unele fără a implica în mod direct bazinul Mării Negre (criza
transnistreană, diferendele dintre Grecia şi Turcia în Marea Egee, problema kurdă, relaţiile ruso-
ucrainiene), contribuie la menţinerea unui climat de insecuritate regională, afectând în forme şi
grade diferite relaţii dintre statele situate în această zonă.
Federaţia Rusă protejează “patrimoniul naţional”. Pe plan militar-strategic, Federaţia Rusă
acordă o atenţie deosebită zonei Mării Negre, fiind preocupată de eventualele ameninţări din
direcţia sudică. Din acest motiv sunt menţinute la un nivel înalt de pregătire şi înzestrare trupele din
Regiunea Militară Caucazul de Nord, precum şi bazele militare din Armenia Gruzia, Abhazia şi

248
Azeria. Rusia consideră că statele din zona Mării Negre trebuie înglobată într-un sistem de
securitate european controlat de OSCE.
Pe plan economic, pentru Rusia, ieşirea la litoralul Mării Negre este socotită o componentă a
“patrimoniului naţional”, controlul economic al zonei oferind posibilitatea valorificării resurselor de
materii prime şi energie. Prezenţa masivă a companiilor americane şi vest-europene în bazinul
petrolifer caspian şi central asiatic precum şi proiectele de transport al
petrolului pe rute care ocolesc Rusia, sunt apreciate la Moscova acte de agresiune
economică din partea Occidentului.
Rusia urmăreşte ca statele de la graniţele sudice să rămână în sfera sa de influenţă,
opunându-se tendinţelor Occidentului de a-şi extinde controlul în zonă, considerând că în această
etapă regiunea Mării Negre nu este o prioritate a Alianţei Nord-Atlantice.
Turcia, pivotul intereselor NATO.
Obiectivul politic esenţial al Turciei, după dezmembrarea URSS-ului, este obţinerea
statutului de putere regională cu interese majore în bazinul Mării Negre în Caucaz şi Asia Centrală.
Interesul atragerii statelor cu populaţia turcofonă într-o comuniune, demers încurajat de Occident şi
SUA pentru a contracara expansiunea fundamentalismului islamic de tip iranian, i-a determinat pe
factorii politici din Turcia să lanseze tema lumii turceşti de la Adriatică la Marele Zid Chinezesc.
Ankara a pierdut sprijinul oferit iniţial, în condiţiile dialogului SUA-Rusia, iar scăderea
entuziasmului Turciei pentru sprijinirea popoarelor turcofone din spaţiul ex-sovietic se datorează
convingerii că, pe termen scurt, noile state conturate pe teritoriul fostei URSS nu pot fi scoase de
sub influenţa Moscovei.
Turcia se consideră, din punct de vedere militar, pivotul intereselor NATO în această zonă şi
acţionează pentru a sprijinii ţările candidate la NATO (Bulgaria, România), precum şi statele ex-
sovietice participante la programul PpP.

Grecia, lider al unei potenţiale Uniuni Balcanice.

Interesată în crearea unei Uniuni Balcanice, în cadrul căreia vrea să joace rolul de lider,
Grecia a început prin a propune înfiinţarea unei mini-uniuni balcanice (proiect sprijinit de Federaţia
Rusă), în scopul limitării prezenţei americane în zona balcanică şi obţinerii bunăvoinţei Moscovei
pentru contracararea influenţei şi puterii Ankarei în zonă. Grecia se consideră interfaţa dintre
organismele euroatlantice şi statele care nu fac parte din aceste organisme, ca urmare a faptului că
este singurul stat din zonă membru NATO, UE şi UEO.
Crearea zonei de comerţ liber a Mării Negre nu este agreată de Grecia, considerând că
aceasta intră în contradicţie cu obligaţiile sale ca membră UE, ţările care ar urma să fie incluse fiind
încă departe de nivelul economic european.

249
 Iniţiativa de Cooperare Economică la Marea Neagră (CEMN), ale cărei baze au fost puse de
Turcia în 1992, afirma intenţia statelor semnatare (11 membri cu drepturi depline, printre care şi
România, şi 7 membri cu statut de observatori, între care se numără Austria, Israel, Polonia, Tunisia
şi Italia) de a dezvolta o cooperare economică largă, contribuind la proiectul OSCE de transformare
a regiunii Mării Negre într-o zonă a păcii, stabilităţii şi prosperităţii.
O sumară privire de ansamblu ne permite să observăm că CEMN reprezintă un spaţiu întins
de aproape 20 de milioane km.2 variat din punct de vedere geografic, bogat în resurse naturale şi o
piaţă de circa 350 de milioane de consumatori. În privinţa potenţialului economic, dacă
unele state membre ale CEMN beneficiază de o industrie dezvoltată, tehnologii avansate şi forţă de
muncă specializată, majoritatea membrilor sunt ţări în tranziţie care au nevoie de tehnologii
moderne, management bun şi o productivitate ridicată pentru a deveni competitive pe piaţă. O parte
a statelor membre CEMN este dependentă de surse de energie externe, iar zona adiacentă Mării
Negre este săracă în infrastructuri moderne de comunicaţii, telecomunicaţii şi transport de energie.
Astfel, principalele domenii de cooperare stabilite de CEMN sunt: comunicaţii, transporturi,
energie, protecţia mediului, comerţ şi turism. Proiectele de dezvoltare regională întocmite până în
prezent prevăd, printre altele, interconectarea reţelelor electrice cu sistemele din vestul Europei,
dezvoltarea infrastructurilor de transport (sunt vizate în special coridoarele Creta - Dunăre, Marea
Neagră - Marea Adriatică şi Marea Baltică – centrul Rusiei - Marea Azov - Marea Neagră),
construirea de oleoducte şi gazoducte, precum şi interconectarea sistemelor de telecomunicaţii cum
ar fi proiectul ITUR, care prevede asigurarea legăturii prin cablu optic submarin între Italia, Turcia,
Ucraina şi Rusia proiectul KAFOR, care urmăreşte realizarea legăturii prin fibră optică între Turcia,
Bulgaria, România şi Republica Moldova.
Statele riverane Mării Negre sunt interesate de crearea unui cadru de stabilitate şi securitate
în care să se deruleze proiectele de cooperare şi dezvoltare economică şi socială.
Dacă CEMN se va transforma în cursul acestui an într-un organism internaţional este posibil
ca dimensiunea securităţii regionale să capete contur. În ceea ce priveşte cooperarea în domeniul
securităţii, există doar propuneri ale unor state (Ucraina în mod special) care vizează următoarele
aspecte:
- constituirea unui organism tradiţional care să gestioneze aspectele crimei organizate şi
traficului ilegal în bazinul Mării Negre;
- încheierea unor acorduri privind limitarea exerciţiilor navale la scară mare, la cel mult
două pe an, la care să participe observatori din ţările riverane;
- semnarea unui acord între ţările adiacente privind interzicerea oricăror manevre sau
exerciţii în zona strâmtorilor din Marea Neagră;

250
 - semnarea unui memorandum în care să se arate că statele participante membre ale CEMN,
vor desfăşura preponderent, exerciţii militare şi manevre comune în zonă cu acele state care fac
parte din CEMN;
- semnarea unui memorandum de către ţările din zona Mării Negre asupra inadmisibilităţii
folosirii, într-o formă directă sau nu, a forţelor navale unele împotriva altora;
- adoptarea de către ţările din bazinul Mării Negre a Declaraţiei privind refuzul de a-şi
pune la dispoziţie teritoriile pentru executarea unor acte agresive şi subversive împotriva altor ţări
din bazinul Mării Negre.
România este interesată de consolidarea relaţiilor de bună vecinătate cu toate statele din
bazinul Mării Negre, în scopul asigurării stabilităţii şi securităţii. CEMN reprezintă, din perspectiva
intereselor ţării noastre pe termen lung, un mijloc complementar al dezvoltării economice şi element
de grăbire a integrării europene. Pentru România şi întreaga zonă a Mării Negre transformarea
CEMN într-un organism internaţional şi extinderea cooperării în domeniul securităţii regionale este
considerată benefică.
Constituirea euroregiunilor “”Prutul superior” şi “Dunărea de jos”, precum şi a “Zonei libere
Constanţa” oferă avantaje şi oportunităţi deosebite pentru afaceri în spaţiul economic al Mării
Negre. Atragerea fluxurilor de hidrocarburi, gaze, bumbac şi alte produse din Asia Centrală şi
bazinul Caucaz - Caspica pe traseul Constanţa - Piteşti - Pancevo (Serbia) – Trieste reprezintă calea
directă şi avantajoasă pentru transportul acestor produse spre Europa Occidentală. În acest context,
înscrierea României pe noul “Drum al mătăsii”, TRACEKA, constituie un obiectiv strategic al
momentului, deosebit de important.

251