CAPITOLUL 1.

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND INSTITUŢIA

FAMILIEI

1.1 NOŢIUNEA DE FAMILIE

1.1.1 Etimologie

Familia, ca nucleu social bazat pe căsătorie, a avut de-a lungul vremii

sensuri diferite. Se pare că etimologia cuvântului familie este cuvântul latinesc
famulus, care semnifica rob casnic în perioada de început a societăţii sclavagiste
romane, şi din care s-a format familia,-ae.
Cuvântul familie în limba română se păstrează din latina vulgară, limbă care
era folosită de administraţia romană în relaţiile cu locuitorii vechii Dacii. Ca şi în
limba latină, cuvântul familie în limba română are mai multe înţelesuri asupra
cărora vom insista în paginile care urmează.

1.1.2 Noţiunea sociologică a familiei

Din punct de vedere social, familia constituie nucleul primar reunit prin
căsătorie, legătură de sânge şi adopţie. În zilele noastre familia este considerată o
unitate sociologică şi psihologică şi se caracterizează prin raporturi de rudenie între
persoanele ce o alcătuiesc.
Familia oferă identitate socială, dispune de un anumit buget comun şi un
sistem de convieţuire, relaţii de dependenţă afectivă, spontană, intimitate, dar şi de
distanţe psihologice nuanţate, distribuţie a coparticipării şi responsabilităţii
educative şi de întrajutorare.

4
 Familia biologică din părinţi şi copiii necăsătoriţi, deci din două generaţii şi
care formează nucleul familiei şi familia extinsă se referă la soţul, soţia, copiii
necăsătoriţi, cei căsătoriţi, bunicii şi nepoţii, fiind astfel compusă din patru generaţii.
„Familia fără copii constituie un menaj sau un cuplu.”1
Sociologii fac distincţie între familia simplă sau nucleară, formată din părinţi
şi copiii lor necăsătoriţi şi familia extinsă sau largă, formată şi din alte persoane.
Relaţiile de familie au caracter de complexitate, caracter pe care nu-l găsim
la alte categorii de relaţii sociale. Avându-se în vedere un anumit aspect al relaţiilor
de familie, s-a afirmat că familia este o realitate biologică creată prin uniunea dintre
bărbat şi femeie. Uniunea de care facem vorbire se realizează prin intermediul
instituţiei numită căsătorie. După cum rezultă în mod logic, familia începe prin a fi
formată din soţi, însă familia tipică este formată din părinţi şi copii.2 Mediul familial
conţine reguli de comportare, obiceiuri, valori ce organizează viaţa de zi cu zi a
familiei.
În perioada de început a orânduirii sclavagiste, noţiunea de familie avea un
alt înţeles decât îl are în contemporaneitate acest cuvânt. Astfel, familia reprezenta
un grup de persoane care includea toţi membrii care se aflau în puterea unei
singure persoane.
Familia a apărut în perioada destrămării orânduirii gentilice, ca o necesitate
economică. Dată fiind creşterea numărului de persoane, în viaţa tribului au apărut
situaţii de nemulţumire, de încercare de îndestulare a unor anumite persoane care
aveau un rol mai mare în viaţa tribală. Astfel, conducătorii vânătorilor, conducătorii
cetelor care atacau alte triburi îşi opreau o parte mai mare din pradă şi din cele ce
agoniseau ceilalţi membri ai tribului.
Persoanele care se găseau sub influenţa directă a acestor căpetenii aveau
şi ele o poziţie privilegiată. A apărut astfel necesitatea de protejare a membrilor din
cadrul unui trib, prin unirea mai multor indivizi pe diferite criterii. Criteriul care s-a
dovedit cel mai viabil a fost cel al filiaţiei după mamă. În matriarhat filiaţia a
cunoscut o influenţă crescândă, organizându-se nuclee de familie.
Trebuie precizat că noţiunea de familie de la acea dată nu avea
caracteristicile familiei din sclavagism, cu atât mai mult, diferenţele sunt notabile cu

1
Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, pg. 322.
2
I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, pg. 2.

5
cât se urcă pe scara dezvoltării societăţi omeneşti şi se trece prin etapele de
dezvoltare ale civilizaţiei umane.
„Familia reprezintă un produs al sistemului social; ea se dezvoltă pe măsură
ce se dezvoltă societatea şi trebuie să se modifice în raport de transformările din
societate, de unde şi dispariţia unei anumite forme de organizare a familiei de
îndată ce sunt înlăturate relaţiile de producţie pe care ea se întemeiază.”3
„Dacă întreaga dezvoltare a umanităţii este indisolubil legată de afirmarea şi
adâncirea formelor de colectivitate umană, atunci familia este una din verigile
sociale cele mai vechi şi mai stabile, ceea ce ne face să afirmăm că istoria
societăţii este totodată şi istoria evoluţiei familiei, a formelor, funcţiilor şi rolului pe
care le exercită în societate.”4
În urma luptelor dintre membrii unor triburi, pentru acapararea temporară a
unor terenuri mai bogate în fructe, care să le asigure o hrană mai bună, sau pentru
terenuri mai bogate în vânat, sau chiar pentru a obţine hrana deja adunată, au
apărut sclavii, persoane fără un statut juridic, fără drepturi, asupra cărora
învingătorii aveau drepturi depline, obţinute prin cutume.
Aceştia, la început, erau omorâţi pentru că reprezentau noi obligaţii de
hrană. Însă, pe măsură ce între membrii tribului se producea o diferenţiere tot mai
mare, bazată pe puterea lor economică, pe suprafaţa de teren pe care o cultivau,
pe volumul prăzii obţinute, familiile au început să folosească sclavii la diverse
munci, cu predilecţie agricole pentru mărirea capacităţii de producţie pe suprafeţe
mai întinse, având astfel un rol din ce în ce mai important în viaţa socială. Trebuie
să precizăm că în perioada existenţei familiei patriarhale romane numărul sclavilor
era mic, o gospodărie avea unul sau doi sclavi, chiar dacă şeful familiei era un
demnitar.
Evoluţia familiei din fazele incipiente ale vieţii gentilice la familia din perioada
sclaviei se produce cerută fiind de apariţia unor nevoi sociale şi a unei noi poziţii
ale stăpânilor de sclavi.
„În condiţiile economice din perioada sclaviei patriarhale (dezvoltarea
rudimentară a uneltelor, etc) producţia cerea încordarea disciplinată a tuturor
forţelor pentru asigurarea recoltei de care depindea viaţa familiei…Cel care

3
M. Voinea, Familia şi evoluţia sa istorică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pg.
7.

6
conducea activitatea familiei era pater şi astfel se explică puterile lui
excepţionale.”5
A început astfel o eră nouă, care avea să aducă omenirii o civilizaţie, care pe
lângă cruzimile pe care omul modern nu le poate înţelege şi accepta, a uimit în
trecut şi uimeşte şi astăzi prin realizările ei grandioase şi multe fără egal în lumea
contemporană.
„Fiind un fenomen social, se dezvoltă odată cu dezvoltarea societăţii şi se
modifică în raport cu aceasta.”6
Familia este o unitate sociologică şi psihologică, oferind prin existenţa ei
identitate socială. Este nucleul primar al organizării umane, în jurul căreia se
realizează, în mic, funcţiile societăţii. Se reproduce astfel specia umană, se depun
eforturi pentru asigurarea hranei membrilor ei, se realizează funcţia de educare şi
de integrare în societate a membrilor ei, realizându-se continuarea moral-spirituală
a societăţii. Mediul familial conţine reguli de comportare, obiceiuri, tradiţii, valori ce
organizează viaţa de zi cu zi a familiei, ce formează membrii săi ca indivizi în
particular, în intimitatea familiei şi în societate.
Familia este un grup strâns legat, spontan, dar şi organizat, cu caracteristici
proprii, este, aşa cum spunea A. Berge, „o personalitate colectivă, a cărei armonie
generală influenţează armonia fiecăreia dintre părţi.”
„Semnificaţia universală a familiei ca celulă bazală a oricărui sistem social
este susţinută de necesitatea satisfacerii funcţiilor sale specifice, care nu pot fi
transferate nici unei alte unităţi sociale: sexuală, reproductivă,
educaţional-socializatoare, iar mai recent emoţional-terapeutică şi suportivă.”7
Familia constituie principalul nucleu prin care se perpetuează specia umană.
Indiferent de stadiul de dezvoltare a societăţii şi de condiţiile concrete din fiecare
ţară, dacă a existat într-o familie sentimentul de iubire faţă de celălalt soţ, funcţia de
perpetuare a speciei s-a realizat organic.
Familia este prima societate a fiecărui om, dând copilului primele noţiuni de
conduită, morală, imprimându-i acestuia principii ce constituie fundamentul, baza

4
M. Voinea, op. cit., pg. 78.
5
M. Jacotă, Curs de drept roman, Ius personarum - ius rerum, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
Iaşi, 1977, pg. 93.
6
M. Voinea, op. cit., pg. 5.
7
I. Mitrofan, Cuplul conjugal-armonie şi dezarmonie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1989, pg. 14.

7
pe care apoi se clădeşte personalitatea omului matur, creator la rândul său de
familie.
„Educaţia începe în familie şi are o nuanţă afectiv-emoţională, având la bază
legătura care se stabileşte între părinţi şi copii, ataşamentul copiilor faţă de părinţi
şi faţă de familie.”8
De asemenea, familia asigură realizarea funcţiei social-educative prin
educaţia estetică, pentru aprecierea corectă a frumosului din natură sau creat de
mâna omului. De aici, respectul faţă de om, faţă de realizările lui, faţă de calitatea
mediului înconjurător.

1.1.3 Noţiunea juridică a familiei

Familia se realizează prin căsătorie. În dicţionare şi pentru majoritatea

persoanelor mature, căsătoria este uniunea legală, liber consimţită între un bărbat
şi o femeie pentru întemeierea unei familii.
Aceasta este una din nenumăratele încercări de a defini familia. Cele de mai
sus au fost redactate în foarte multe variante, fiecare autor încercând să susţină că
varianta lui este cea mai cuprinzătoare şi mai aproape de adevărul juridic. Astfel,
eminentul jurisconsult roman Modestin afirma că prin căsătorie se înţelege unirea
bărbatului cu femeia şi o comunitate pentru întreaga viaţă.
Oratorul francez Portalis afirma vorbind despre familie că soţii, prin
căsătorie, formează o societate încheiată în scopul perpetuării speciei umane, a
ducerii traiului şi destinului lor în comun.
În perioada în care burghezia era în ascensiune, numeroşi teoreticieni au
fundamentat teoria contractuală a căsătoriei. În parte, aderăm la această teorie,
având în vedere că reprezintă o realitate şi o necesitate stabilirea raporturilor
patrimoniale dintre viitorii soţi, pentru că relaţiilor dintre ei bazate pe iubire şi stimă
reciprocă se pot deforma, sau înceta în totalitate, din varie motive, situaţie în care

8
Gh. Piticaru, Dreptul familiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, 1978, pg. 7.

8
stabilirea raporturilor patrimoniale trebuie făcută cu mult discernământ şi în spiritul
respectului reciproc.
Renumitul avocat şi teoretician Matei Cantacuzino, teoretizând despre
căsătorie afirma că aceasta privită în sine ca act relativ la starea persoanei şi
independent de raporturile matrimoniale dintre soţi, constituie un contract,
deoarece există acordul de voinţă dintre părţi, contract care creează părţilor
obligaţii şi le dă dreptul la acţiuni.
Contractul, care este relativ, referitor la starea persoanelor, situaţie care
interesează societatea, organizarea ei socială, prin care legătura privitoare la
starea persoanelor se încheie, este un contract solemn, iar solemnitatea lui constă
nu numai în acordul scris, ci şi prin participarea unui agent al autorităţii, pentru a
întări, prin prezenţa lui, voinţa părţilor.
Actul căsătoriei este un act juridic bilateral, pe care viitorii soţi îl încheie în
formă solemnă, în faţa autorităţii de stat, reprezentată de ofiţerul stării civile, rol pe
care îl îndeplineşte primarul localităţii în care viitorii soţi vor face declaraţia de
unire, de locţiitorul acestuia, sau de o persoană împuternicită de primar.
Vechiul Cod civil român cuprindea, în acest sens, precizări şi instituţii care,
astăzi, în actualul cod al familiei nu mai sunt prevăzute. Înlăturarea vechilor norme
de către actualul cod are o explicaţie motivată de lipsa proprietăţii unor bunuri de
mare valoare (depozite bancare, acţiuni la diferite companii, proprietăţi latifundiare,
fabrici, etc). Bunurile pe care le avea, în proprietate, o familie în societatea de până
la 1990 se puteau regla, în caz de divorţ, în condiţiile legii. În prezent, se impune ca
de lege ferenda, să se reglementeze raporturile patrimoniale dintre soţi, ţinându-se
seama de caracteristicile societăţii burgheze care se dezvoltă într-un ritm alert,
astfel încât să existe o adevărată echitate în cazul în care instanţa hotărăşte
desfacerea căsătoriei.
Asupra instituţiei juridice a căsătoriei şi aceea a contractului s-au scris
numeroase studii, din care rezultă că „deşi actul juridic prin care se încheie
căsătoria nu poate fi considerat un contract, totuşi, între cele două instituţii juridice
există anumite asemănări, concretizate în: căsătoria este un act juridic bilateral,
aşa cum poate fi, de cele mai multe ori, şi contractul; încheierea căsătoriei este
liberă, în înţeles contractual că orice persoană are libertatea de a se căsători sau

9
nu; viitorii soţi sunt egali, în înţeles contractual că aceştia consimt la căsătorie în
condiţii de egalitate juridică şi nu de subordonare a unuia faţă de celălalt”.9
Actul juridic prin care se încheie căsătoria se deosebeşte de contract prin
aceea că în cazul contractului, fiecare parte urmăreşte un scop diferit de al
celeilalte părţi, pe când în cazul căsătoriei, ambii soţi urmăresc un scop comun,
consimţământul viitorilor soţi nu are aceeaşi valoare cu acordul de voinţă al părţilor,
contractul poate fi susceptibil de modalităţi (termen, condiţie, sarcină), pe când
căsătoria nu poate fi afectată de nici una dintre acestea; contractul, fiind stabilit prin
voinţa părţilor poate înceta prin acordul lor de voinţă pe când căsătoria nu poate lua
sfârşit prin acordul de voinţă al soţilor, decât numai dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de articolul 38 alineatul 2 din Codul familiei; în cazul contractului, dacă o
parte nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte poate să solicite, după caz,
rezoluţiunea sau rezilierea. Dimpotrivă, căsătoria nu poate fi desfăcută decât pe
cale judecătorească şi numai dacă sunt îndeplinite condiţiile stabilite de lege;
contractul este prin excelenţă, un act juridic prin reprezentare. Căsătoria nu se
poate încheia prin reprezentarea viitorilor soţi, ea fiind un act juridic personal.
Din punct de vedere juridic însă, termenul de căsătorie are mai multe
înţelesuri conforme cu relaţia sociologică în care se găsesc soţii faţă de celelalte
persoane din societate şi faţă de regimul juridic al bunurilor celor ce alcătuiesc
familia, regim juridic stabilit prin norme legale.
„În terminologia juridică, cuvântul căsătorie, este folosit în sensurile
următoare: în înţelesul de act juridic, pe care viitorii soţi îl încheie în conformitate cu
cerinţele legii; în înţelesul de celebrare a căsătoriei, adică de oficiere care are loc
cu ocazia încheierii actului juridic al căsătoriei; în înţelesul de stare juridică de
căsătorie, adică de statut legal al soţilor, anume prevăzut în Codul familiei; şi în
înţelesul de instituţie juridică, adică de totalitate a normelor legale care
reglementează căsătoria.”10
Accepţiunea de căsătorie, astfel cum este prezentată în normele Codului
familiei se referă la statutul persoanelor căsătorite şi la actul juridic al căsătoriei.
Astfel, prevederile articolelor 25-36 din Codul familiei reglementează raporturile
patrimoniale şi personale dintre soţi, în timp ce articolul 16-17 din Codul familiei se

9
G. Lupşan, Dreptul familiei, Editura Junimea, Iaşi, 2001, pg. 24.
10
I. Albu, Căsătoria în dreptul român, Dacia, Cluj-Napoca, 1988, pg. 10.

10
referă la actul juridic de încheiere a căsătoriei. Domnul profesor I. P. Filipescu
defineşte căsătoria ca fiind „unirea liber consimţită dintre bărbat şi femeie, încheiată
în concordanţă cu dispoziţiile legale, în scopul întemeierii unei familii şi
reglementată de normele imperative ale legii.”11
În doctrina juridică, de regulă, sunt menţionate trei funcţii ale familiei: aceea
de perpetuare a speciei, aceea economică şi aceea educativă. Aceste funcţii nu
sunt însă proprii familiei, deşi se includ în familie. Fiecare din această funcţie poate
exista independent de familie în înţelesul Codului familiei. Astfel, funcţia de
perpetuare a speciei se poate realiza cu voinţa părţilor, sau împotriva voinţei lor,
dar în afara căsătoriei, funcţia economică este proprie individului care, căsătorit sau
nu, îşi raportează activitatea la această funcţie. Funcţia educativă se poate realiza,
mai bine, mai puţin bine, sau deloc, de unul dintre părinţi, dar şi de către persoane
fizice sau juridice care au în încredinţare minorul spre creştere şi educare.
Recunoaştem că cele trei funcţii ale familiei au rolul lor bine stabilit în cadrul
familiei, dar realizarea lor optimă ţine de acel „animus” care leagă cei doi parteneri
de viaţă, fără de care, cele trei funcţii rămân simple deziderate.

11
I.P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., pg. 14.

11