Sie sind auf Seite 1von 32

MORFOLOGIA

ŞI ANATOMIA
PLANTELOR

CELULA VEGETALĂ
¾Celula este unitatea structurală şi funcţională fundamentală a
organismelor vii.
¾Forma celulelor este foarte variată:
¾În cazul organismelor unicelulare, celulele pot fi ovale,
sferice, cilindrice, eliptice, cubice, spiralate, curbate etc.
¾La plantele superioare, forma celulelor depinde de tipul
tesutului din care fac parte, de funcţiile îndeplinite etc., putând
fi: poligonale, reniforme, stelate, sferice, halteriforme etc.
¾După raportul dintre lungimea şi lăţimea lor, celulele sunt:
parenchimatice (L / l ≤ 2) şi prozenchimatice (L / l > 2).
¾Mărimea celulelor este, în general de ordinul zecilor sau
sutelor de microni (1 micron = 10 -3 mm).

1
Numărul celulelor:

organisme
Euglena sp. Chlorella sp.
unicelulare

Ulothryx sp. Citrullus vulgaris

organisme pluricelulare

Structura celulei
Celula este alcătuită din mai multe unităţi structurale şi funcţionale
numite organite.
Organitele vii ale celulei formează protoplasma, iar cele lipsite de
viaţă formează paraplasma.

Protoplasma Paraplasma

-Citoplasma, -Peretele celular,


-Nucleul -Vacuolele şi alte incluziuni lichide,
-Reticulul endoplasmatic (RE) -Incluziunile ergastice solide
-Plastidele (grăuncioarele de amidon, aleuronă,
-Condriozomii cristalele celulare),
-Ribozomii (granulele lui Palade)
-Dictiozomii (aparatul Golgi)
-Sferozomii
-Lizozomii
etc.

2
1. CITOPLASMA
¾Citoplasma este masa fundamentală a celului vii, prezintându-se ca un sistem coloidal
complex în care sunt incluse toate celelalte organite.
¾Rol: înglobează toate organitele celulei cu excepţia peretelui celular; este sediul unor
importante procese biochimice şi fiziologice de care depinde viaţa celulei.
¾Compoziţie chimică foarte complexă: apă, substanţe minerale (majoritatea
elementelor chimice cunoscute, în stare liberă sau combinată), substanţe organice
(proteine, lipide, glucide, biocatalizatori, antibiotice etc.).
¾Ultrastructura citoplasmei: hialoplasmă, membrane plasmatice (plasmalema şi
tonoplastul), peroxizomii, glioxizomii şi microtubulii
Hialoplasma (citoplasma fundamentală) este substanţa fundamentală a citoplasmei,
care înglobează organitele celulare şi la nivelul căreia se desfăşoară toate procesele
vitale caracteristice citoplasmei.
Plasmalema este o membrană extrem de subţire (75 Å), care delimitează citoplasma la
contanctul cu peretele celular. Tonoplastul este o membrană asemănătoare cu
plasmalema, care separă citoplasma de sucul celular (delimitează vacuolele).
Cele două membrane sunt semipermeabile, reglând schimbul de substanţe dintre celulă
şi mediu. În structura lor se află o pătură bistratificată şi impermeabilă de lipide bipolare,
în care sunt înglobate molecule proteice cu rol de transport selectiv.

3
Peroxizomii sunt formaţiuni foarte mici (se văd doar la
microscopul electronic), de formă sferică, care intervin în
procesul de respiraţie celulară.
Glioxizomii se deosebesc de peroxizomi prin faptul că ei
participă la realizarea ciclului glioxilic (transformarea
grăsimilor în glucide).
Microtubulii sunt microfilamente extrem de subţiri, cu rol în
procesele de mişcare celulară.

peroxizomi microtubuli

4
2. RETICULUL ENDOPLASMATIC
Este un sistem complex de canale, vezicule, cisterne, ramificate şi interconectate, care
străbat celula de la membrana nucleară până la plasmalemă.
Suprafaţa RE poate fi rugoasă (asociată cu ribozomi) sau netedă (fără ribozomi)
Rol.: -transportul intra- şi inter-celular al diferitelor substanţe;
-sinteza unor proteine
-formarea peretelui celular
- formarea plasmodesmelor
- formarea sferozmilor

Reticulul endoplasmatic neted Reticulul endoplasmatic rugos

3. NUCLEUL
¾Este un organit mai refringent (dens şi întunecat) decât citoplasma, care apare în
celulă ca un corpuscul sferic, ovoidal sau lenticular (rareori de alte forme) .
¾Nucleul este caracteristic doar celulei eucariote. Celulele procariote (bacterii, alge
albastre) sunt lipsite de nucleu. La eucariote, se află de regulă un singur nucleu în
celulă, dar uneori celulele pot fi binucleate sau polinucleate.

celula procariotă celula eucariotă

5
¾Structura nucleului:
-membrana nucleară,
-carioplasma
-cariolimfa,
-nucleolii
-cromatina nucleu

¾Membrana nucleară este dublă, formată dintr-o foiţă internă şi una externă şi este
străbătută din numeroşi pori, prin care se realizează schimbul de substanţe dintre
nucleu şi citoplsamă.
¾Cariolimfa este masa fundamentală a nucleului, care înglobează nucleolii şi
cromatina.
¾Nucleolul este un
corpuscul fără
membrană proprie,
mai dens decât
restul nucleului şi
deci mai întunecat.
Rol:
-în mecanismul
diviziunii celulare,
-în sinteza ARN şi a
proteinelor nucleare

pori nucleari

6
Cromatina este materialul
genetic din nucleu şi se
prezintă sub forma unor
granule sau filamente dispuse
în reţea.
Este alcătuită din acizi nucleici
(ADN, ARN) şi proteine
asociate acestora

tipuri de
cromatină

În timpul diviziunii celulare (profaza),


prin spiralizarea şi condensarea
puternică a filamentelor de cromatină
rezultă cromozomii.

CROMOZOMII sunt vizibili în celulă


doar în timpul diviziunii celulare.
În profaza mitozei, cromozomii apar
formaţi dintr-o masă fundamentală,
amorfă (matrix), în care sunt
dispuse două filamente identice,
spiralate, numite cromatide. cromatide
ADN
O cromatidă este alcătuită din două
filamente numite semicromatide
sau cromoneme, dublu spiralizate.
În anumite zone, de-a lungul
cromonemelor, se află nişte porţiuni
mai întunecate (mai puternic
spiralizate), numite cromomere.
Cele două cromatide sunt unite între
ele la nivelul unei constricţii
(constricţia primară), unde se află
centromerul – formaţiune cu rol în constricţie
fixarea şi migrarea cromozomilor pe primară
fusul de diviziune).

7
Unii cromozomi prezintă, pe lângă constricţia primară şi o constricţie secundară, fără
centromer (fără rol cinetic), continuată cu o formaţiune numită satelit.
După poziţia centromerului, cromozomii pot fi: metacentrici (centromer median),
submetacentrici (centromer subterminal) şi acrocentrici (centromer terminal)

Forma cromozomilor este variată: I, L, X, Z, U, V


etc. satelit

8
¾Numărul cromozomilor în celulă este constant la fiecare specie.
Numărul total de cromozomi dintr-o celulă somatică formează garnitura cromozomică
şi are simbolul 2n (celulă diploidă).
Fiecare cromozom dintr-o garnitură diploidă prezintă o pereche de aceeaşi mărime,
formă şi cu acelaşi conţinut ereditar, aşadar cromozomii se află în perechi (cromozomi
omologi sau autozomi).
La unele plante (dioice), pe lângă cromozomii omologi se află şi unii cromozomi lipsiţi de
pereche, numiţi heterozomi sau cromozomi sexuali.
Sporii şi gameţii (formaţi în urma diviziunii meiotice), conţin doar jumătate din numărul
de cromozomi ai unei garnituri cromozomice; acest număr se numeşte număr haploid şi
se notează cu n (celule haploide).
¾Rolul nucleului:
-depozitează şi conservă informaţia ereditară sub forma moleculelor de acizi nucleici ce
constituie cromatina şi cromozomii;
-asigură transmisia nealterată a informaţiei genetice la celulele-fiice rezultate prin
diviziunea unei celule-mamă, ca urmare a fenomenului de replicare a ADN;
-dirijează toate procesele vitale din celulă, prin fenomenele de transcripţie şi translaţie
a informaţiei genetice conţinute.

9
4. PLASTIDELE
Sunt organite vii caracteristice celulei eucariote vegetale (lipsesc la procariote, la
celulele animale, precum şi la ciuperci).
Clasificare (după rolul îndeplinit şi culoarea lor):
Plastide colorate: -fotosintetic active: cloroplaste, feoplaste, rodoplaste
-fotosintetic inactive: cromoplaste
Plastide incolore: leucoplaste

A. CLOROPLASTELE sunt cloroplaste


plastidele verzi, ca urmare a
conţinutului în clorofilă. Sunt
prezente în celulele frunzelor şi a
tuturor celorlalte organe verzi ale
plantelor.
Pot fi sferice, ovoidale, lenticulare,
cu dimensiuni de 1-4 / 4-10 microni.
La unele alge, cloroplastele au
forme particulare (de panglică
spiralată, de stea, clopot etc.), fiind
numite şi cromatofori.

Spirogyra Zygnema
cromatofori

cromatofori

¾ Rolul cloroplastelor: la nivelul lor se desfăşoară funcţia de fotosinteză

¾Ultrastructura cloroplastelor:
-membrană dublă externă;
-stroma (subst. fundamentală);
-lamele (tilacoide) stromatice rezultate prin invaginarea foiţei interne a membranei;
-grana constituită din formaţiuni discoidale suprapuse, ce conţin pigmenţii fotosintetici

10
cloroplastă nucleu

membrana
dublă

tilacoide
stromatice

grana

Ultrastructura
cloroplastei stroma

Ultrastructura cloroplastei (schemă)

11
¾Înmulţirea cloroplastelor prin
diviziune directă

¾Originea plastidelor în proplastide şi


transformarea plastidelor prin acumulare
sau pierdere de pigmenţi

12
feoplastă B. FEOPLASTELE sunt plastide galbene sau brune, prezente
la algele galbene, aurii, brune, diatomee. Îşi datorează
culoarea predominării pigmenţilor xantofilă (galbenă) şi
fucoxantină (brună).
C. RODOPLASTELE sunt plastidele roşii, întâlnite la algele
roşii. Îşi datorează culoarea predominării pigmenţilor
ficoeritrină (roşie) şi ficocianină (albastră).

D. CROMOPLASTELE au culoarea cromoplaste


roşie, galbenă, portocalie datorită
pigmenţilor: carotina, xantofila,
licopen.
Sunt frecvente în mezofilul petalelor,
pericarpul fructelor coapte (ex. la
ardei, roşii), tegumentul seminţelor,
unele rădăcini (ex. la morcov).
Rol biologic indirect: atragerea prin
coloritul viu imprimat, a păsărilor,
insectelor sau a altor animale care
realizează astfel, polenizarea
încrucişată şi răspândirea fructelor şi
seminţelor

E. LEUCOPLASTELE
Sunt plastide incolore, mici,
granulare, prezente atât în organele
aeriene, cât şi în cele subterane.
Se pot transforma în cloroplaste sau
cromoplaste prin acumularea
pigmenţilor caracteristici şi
structurarea corespunzătoare.
Se pot transforma în amiloplaste
(grăuncioare de amidon), dacă în
stroma lor se acumulează amidonul

amiloplaste (grăuncioare de
amidon) în celulele
tuberculului de cartof

13
5. CONDRIOZOMII
¾Sunt organite vii cu dimensiuni de 0,2-2 microni, prezente în
toate celulele eucariote, de formă sferică sau ovală (mitocondrii),
sau alungite (condrioconte).
¾Ultrastructura condriozomilor:
-membrană dublă externă;
-stroma (subst. fundamentală);
-lamele (criste, tubuli) rezultate prin invaginarea foiţei interne a
membranei;
-pe suprafaţa cristelor sau a tubulilor se află nişte corpusculi
sferici, pedicelaţi, numiţi oxizomi, la nivelul cărora se află
enzimele fosforilării oxidative şi ale transferului de electroni, ce
intervin în procesele de respiraţie celulară (oxido-reducere).
¾Rolul condriozomilor: producerea energiei necesare tuturor
proceselor vitale din celulă, prin descompunerea substratului
nutritiv

Ultrastructura condriozomilor

14
6. RIBOZOMII
(granulele lui Palade)

Ribozomii sunt organite vii, foarte mici (cca. 100 Å), de natură ribonucleoproteică,
bogate în ARN, prezente în citoplasmă, nucleu, cloroplaste, condriozomi, liberi sau
asociaţi între ei sau cu RE rugos.
La nivelul ribozomilor se desfăşoară procesul de translaţie a informaţiei genetice, adică
de sinteză a proteinelor celulare specifice.
Sunt constituiţi dintr-o subunitate mică şi una mare, care se ansamblează între ele

15
7. DICTIOZOMII
¾Dictiozomii sunt formaţiuni lamelare, constituite din numeroase discuri suprapuse şi
unite în partea lor centrală, cu marginile libere, ondulate şi puţin recurbate. De la
marginea liberă a discurilor se detaşează mereu vezicule mici, sferice, care migrează în
citoplasmă.
¾Rol: în rocesul de secreţie celulară şi de sinteză a polizaharidelor, având astfel un rol
important în sinteza peretelui celular în timpul citochinezei; în transportul intracelular a
substanţelor
¾Totalitatea dictiozomilor din celulă formează Aparatul Golgi.

7. SFEROZOMII 8. LIZOZOMII

Sferozomii sunt organite foarte mici


(0,4-1,6 microni, la nivelul cărora se Lizozomii sunt organite foarte mici (1-0,4-1
sintetizează lipide. Ei rezultă din porţiuni microni), cu o membrană simplă, ce conţin
terminale ale RE, care se umflă, şi enzime hidrolitice (în afară de lipază), cu
treptat, pe măsură ce acumulează tot rol în digestia intracelulară. Sunt implicaţi
mai multe lipide, se detaşează complet în nutriţia celulei vegetale.
de RE.

Sferozomi (picături
lipidice- L)

16
9. PERETELE CELULAR
Este un organit specific celulei vegetale (lipseşte la celulele animale), care delimiteaza
celulela, îi conferă o anumită formă şi o protejează de acţiunea factorilor externi.
Celulele prevăzute cu perete se numesc dermatoplaste spre deosebire de cele fără
perete rigid numite gimnoplaste.

dermatoplaste

¾Structura peretelui
celular:
-membrana primară – de
natură celulozică; se
formează pe timpul
creşterii celulei;
-membrana secundară –
de natură celulozică, se
formează după încetarea
creşterii celulei,
adăugându-se peste
membrana primară, către
interiorul celulei;
-membrana terţiară – de
natură necelulozică
(amorfă).
¾Între pereţii celulelor
învecinate se află lamela
mediană, de natură
pectică

17
Membrana primară şi cea secundară sunt constituite din macromolecule de celuloză
dispuse în microfibrile, care apoi formează macrofibrile aşezate în reţea. Acestea sunt
înglobate într-o materie amorfă alcătuită din apă, hemiceluloză, substanţe pectice şi alte
substanţe (taninuri, lignina, caloza, suberina, cutina, răşini SiO2, CaCO3 etc.)

MACROFIBRILĂ

Dispunerea în reţele regulate a microfibrilelor de celuloză în cadrul membranei primare

18
¾Peretele celular
este străbătut de
numeroşi pori prin
pori
care se face
schimbul de
substanţe între
celulele vecine.
¾Punţile de
protoplasmă care
trec de la o celulă
la alta prin porii din
pereţii celulari
poartă numele de
plasmodesme.

¾Formarea peretelui celular are loc la sfârşitul diviziunii celulare, cu


participarea fusului de diviziune, a agaratului Golgi şi a RE.
¾Mai întâi se formează o membrană primitivă (lamela mediană), constituită
din substanţe pectice aduse de către veziculele golgiene.
¾Peste aceasta, protoplaştii celor două celule fiice depun straturi succesive de
celuloză, formându-se astfel, membrana primară;
¾Anumite porţiuni ale acestei membrane, străbătute de terminaţii ale RE,
rămân neîngroşate şi vor constitui porii din pereţii celulari, prin care celulele vor
putea comunica între ele.
¾După încetarea creşterii în volum a celulei, peste membrana primară se
depun alte straturi de celuloză, ce formează membrana secundară.
¾Creşterea peretelui celular are loc:
ƒîn suprafaţă (cât timp celula este tânără), prin intercalarea unor noi
microfibrile în ochiurile reţelei de celuloză, lărgite datorită presiunii
exercitate de protoplast,
ƒîn grosime (după încetarea creşterii în suprafaţă), prin suprapunerea de
noi pături de celuloză peste cele existente.

19
Modificări secundare a peretelui celular.
¾După formarea sa, peretele celular poate suferi o serie de modificări secundare şi
anume: cutinizarea, cerificarea, suberificarea, mineralizarea, lignificarea, gelificarea şi
lichefierea.
¾Cutinizarea constă în impregnarea şi acoperirea peretelui extern al celulelor
epidermice cu o substanţă grasă numită cutină, secretată de către celulă şi care în
contact cu aerul se întăreşte, formând o peliculă impermeabilă, numită cuticulă.
¾Cerificarea este depunerea unui strat de ceară pe suprafaţa peretelui extern al celulor
epidermice.

cuticula

ceară
(pruină)

¾Suberificarea constă în depunerea unei substanţe grase (suberina) pe faţa înternă a


membranei primare. Prin suberificare, aceste membrane devin impermeabile şi elastice,
dar celulele mor, luând naştere un ţesut protector mort numit suber.

suber

20
¾Lignificarea este procesul de impregnare a îngroşări din lignină
membranei cu lignină; aceasta ocupă spaţiile
dintre microfibrile, cimentându-le puternic.
Membranele lignificate sunt dure, rezistente şi
se găsesc în special în celulele ţesutului
mecanic şi în îngroşările vaselor de lemn
¾Mineralizarea constă în impregnarea
membranei cu diferite substanţe minerale
(SiO2 la Poaceae; CaCO3 la Cucurbitaceae
etc), ceea ce duce la creşterea durităţii şi
rezistenţei membranei.
¾Gelificarea se realizează datortă unor
supersecreţii de substanţe pectice, care se
depun în membrană. În stare uscată, aceasta
are un aspect cornos, iar în prezenţa apei se
umflă şi se transformă în mucilagiu (ex. la
celulele tegumentului seminţelor de in, gutui
etc.)
¾Lichefierea este procesul prin care, sub
acţiunea unor fermenţi, membrana celulară
dispare complet, ca de exemplu, la formarea
traheelor sau a laticiferelor articulate.

10. VACUOLA
Vacuola se prezintă sub forma unei vezicule delimitată faţă de citoplasmă prin
tonoplast, iar în interior conţine un lichid numit suc vacuolar, format din apă şi diverse
substanţe minerale (cloruri, sulfaţi etc.) şi organice (proteine, alcaloizi, glicozizi,
antociani oxalaţi etc.) dizolvate în apă.
În celulele tinere, vacuolele sunt mici şi numeroase; pe măsura creşterii celulei,
vacuolele se unesc între ele, devenind din ce în ce mai puţine şi mai mari.

În cele din urmă, în


celula matură se află o
singură vacuolă mare,
centrală, care împinge
spre periferie toate
organitele
protoplasmei; spre
exemplu, într-o astfel
de celulă, nucleul este
situat periferic şi are o
formă lenticulară,
datorită presiunii la
care este supus de
către vacuolă.

21
Rolul vacuolelor:
¾Depozitează tot excesul de apă din celulă, asigurând
citoplasmei un grad de imbibiţie optim pentru desfăşurarea
proceselor vitale;
¾Depozitează o serie de substanţe toxice (oxalaţi, alcaloizi,
glicozizi etc.), făcându-i, astfel, inofensivi faţă de protoplasmă;
¾Asigură turgescenţa celulară, care contribuie la susţinerea
organelor plantelor;
¾Prin diferenţa de presiune osmotică între sucul vacuolar şi
soluţiile existente în mediul extracelular, vacuola permite schimbul
de apă între celulă şi mediu.

22
ALTE INCLUZIUNI LICHIDE

uleiuri eterice (în tanininuri (în scoarţa mucilagii (în tulpinile


frunzele de Magnolia) de Quercus) de Cactaceae)

11. INCLUZIUNI ERGASTICE SOLIDE

Sunt formaţiuni solide produse de protoplasmă, de natură chimică variată (proteine,


amidon, săruri organice sau minerale).
Există trei tipuri principale de incluziuni solide:
¾ Grăuncioarele de amidon
¾ Grăuncioarele de aleuronă
¾ Cristalele celulare

GRĂUNCIOARELE DE AMIDON (AMILOPLASTELE)


¾ Sunt leucoplaste în care s-a depozitat amidonul, sub forma unor straturi
succesive, în jurul unei zone de condensare numită hil (acesta poate avea un
aspect punctiform, ca la cartof, grâu etc, sau se prezintă sub forma unei
crăpături alungite şi ramificate, ca la fasole);
¾ Se întâlnesc în celulele seminţelor, tuberculilor, bulbilor, rizomilor, rădăcinilor
etc.
¾ După structura lor, grăuncioarele de amidon sunt de trei tipuri: simple (tipul
obişnuit); compuse (două sau mai multe grăuncioare simple strâns alăturate,
fiecare având hil şi straturi proprii de amidon) şi semicompuse (două sau trei
grăuncioare cu hil şi straturi proprii de amidon, inconjurate de câteva straturi
comune).
¾ Adeseori, straturile succesive de amidon din jurul hilului, fiind mai bogate sau
mai sarace în apă, apar la microscop mai întunecate, respectiv mai stralucitoare,
caz în care se spune că grăuncioarele au o stratificare evidentă.

23
¾Forma (sferică, ovală, alungită etc), mărimea (3-100 µ) şi structura grăuncioarelor de
amidon sunt constante la aceeaşi specie, dar diferă de la o specie la alta.

¾Amidonul este o substanţă glucidică


complexă, rezultată prin polimerizarea
câtorva mii de molecule de glucoză, fiind
deci o substanţă nutritivă foarte
importantă.
¾Tratat cu I în IK, amidonul se colorează
în albastru-violet

amiloplaste (la
Phaseolus vulgaris) amiloplaste (la Solanum tuberosum)

GRĂUNCIOARELE DE ALEURONĂ
¾grăuncioarele de aleuronă reprezintă
substanţe proteice de rezervă, din seminţele
multor plante, rezultate din deshidratarea şi
fragmentarea vacuolelor incărcate cu
substanţe proteice.

¾spre exemplu, în cotiledoanele


seminţelor de fasole, grăuncioarele de
aleuronă se prezintă ca nişte formaţiuni
sferice, mici, imprăştiate în citoplasmă,
printre grăuncioarele de amidon;

¾în seminţele de grâu grăuncioarele de


aleuronă se află în celulele periferice ale
albumenului, ce formează un strat
continuu, imediat sub tegumentul seminal
etc.

24
celule cu celule cu
aleuronă amiloplaste

Secţiune prin sămânţa de grâu (Triticum aestivum)

CRISTALELE CELULARE
¾Cristalele celulare constituie substanţe de excreţie în formă cristalizată;
¾În celulele plantelor se întâlnesc mai ales cristale de oxalat de calciu sau CaCO3;
¾Au formă foarte variată: aciculară, prismă, piramidă, romboedru, octoedru etc.
¾Uneori, prin unirea în partea mediană a două sau mai multor cristale, rezultă
corpusculi în formă de cruce, X, sau sub forma unor ursini (formaţiuni compacte, cu
numeroase colţuri libere);
¾În celulele frunzelor de Ficus, se întâlnesc formaţiuni în forma unui strugure (cistoliţi),
formate din granule de CaCO3 depuse pe un schelet celulozic.

cristale
cristal în formă
aciculare
de prismă

25
cistolit
ursin

DIVIZIUNEA CELULARĂ
¾Existenţa tuturor organismelor vii din natură este condiţionată de diviziunea
celulelor, care asigură succesiunea neîntreruptă a generaţiilor celulare, creşterea şi
înmulţirea organismelor;
¾În funcţie de gradul de evoluţie al organismelor şi de stadiul lor ontogenetic,
există mai multe tipuri de diviziune celulară: sciziparitatea, diviziunea directă,
mitoza şi meioza.
A. SCIZIPARITATEA este caracteristică celulelor procariote şi constă în apariţia
unui perete despărţitor în zona mediană a celulei-mamă, după ce, în prealabil, a
avut loc replicarea materialului ereditar, cu formarea a două celule-fiice egale.

cromozom
circular

26
B. DIVIZIUNEA DIRECTĂ (amitoza) se întîlneşte la celulele eucariote de la unele
protiste (alge) şi constă în alungirea şi strangularea nucleului cu formarea a doi nuclei-fii;
concomitent şi celelalte componente ale protoplasmei se împart în două părţi egale,
rezultînd două celule fiice, fiecare cu cîte un nucleu

C. MITOZA
Mitoza este tipul obişnuit de diviziune a celulelor somatice la eucariote. În
timpul mitozei, pornindu-se de la o celulă diploidă, rezultă două celule-fiice diploide
(diviziune ecvaţională).
Mitoza se desfăşoară pe durata a patru faze şi anume: profaza, metafaza,
anafaza şi telofaza.

Profaza:
¾cromozomii (bicromatidici) devin vizibili, ca urmare a spiralizării şi condensării
puternice a cromatinei nucleare;
¾nucleolul şi membrana nucleară se dezorganizează; carioplasma deversează în
citoplasmă;
¾începe procesul de clivare longitudinală a cromozomilor (separarea longitudinală
a celor două cromatide);
¾se formează fusul de diviziune, constituit din filamente foarte subţiri, acromatice,
dintre care unele se întind de la un pol al celulei la celălalt, iar altele leagă fiecare
pol cu regiunea ecuatorială a celulei.
Metafaza:
¾se definitivează clivarea longitudinală a cromozomilor (fiecare cromozom se
împarte în câte două cromatide, rezultând astfel un număr dublu de cromozomi
monocromatidici);
¾cromozomii monocromatidici rezultaţi din clivarea fiecărui cromozom
bicromatidic, se prind, prin intermediul centromerului, de filamentele fusului de
diviziune şi se aşează faţă-în-faţă în zona ecuatorială a celulei (se formează
‘”placa ecuatorială”).

27
Anafaza:
Cromozomii monocromatidici se deplasează spre cei doi poli ai
celulei, de-a lungul filamentelor fusului de diviziune: jumătate spre
un pol şi cealaltă jumătate spre celălalt pol.
Telofaza:
¾Cromozomii monocromatidici ajunşi la polii celulei se despiralizează, refăcând
filamentele de cromatină;
¾Membrana nucleară şi nucleolul reapar, astfel încât, la fiecare pol al celulei-
mamă se formează câte un nucleu cu un număr de cromozomi egal cu cel din
celula-mamă (reţinem totuşi că aceştia sunt cromozomi monocromatidici)
¾După formarea celor doi nuclei fii, în regiunea ecuatorială a celulei apare un
perete despărţitor (cu participarea dictiozomilor, a RE şi a fusului de diviziune),
care împarte celula-mamă în două celule fiice, fiecare cu câte un nucleu diploid
(citochineză).
***

Celula intră apoi într-o etapă de “repaos” aparent numită interfază, timp în care are
loc procesul de replicare (autocopiere) a ADN, astfel încât în profaza unei noi
mitoze fiecare cromozom va fi din nou bicromatidic (fiecare cromozom
monocromatidic îşi sintetizează cea de-a doua cromatidă).

(DIVIZIUNEA CELULARĂ)

28
interfază

metafază

profază

anafază

telofază

anafază

profază

Cazuri particulare de mitoză:


-înmugurirea constă în formarea unei expansiuni laterale în care migrează unul dintre
nucleii rezultaţi prin diviziunea nucleului iniţial (se întâlneşte la drojdii);

-formarea liberă a celulelor constă în diviziunea


succesivă a nucleului, fără ca pereţii despărţitori să
apară în celula-mamă, rezultând astfel celule
plurinucleate (spre exemplu la plasmodiile
mixomicotelor)

-endomitoza constă în aceea că mitoza are loc fără ca membrana nucleară să se


dezorganizeze, astfel încât toţi cromozomii monocromatidici rezultaţi în metafază rămân
în interiorul aceluiaşi nucleu, care va avea, aşadar, un număr dublu de cromozomi faţă
de profază. În acest mod, garnitura cromozomică a celulei se dublează (fenomen numit
autopoliploidizare) (2n → 4n)

29
D. MEIOZA
¾Este tipul de diviziune prin care iau naştere sporii şi gameţii (celule
specializate pentru înmulţire) la organismele eucariote.
¾Se desfăşoară în două etape succesive, fiecare cu câte 4 faze şi anume:

Etapa I (reducţională): Etapa II (ecvaţională):


profaza I, profaza II,
metafaza I, metafaza II,
anafaza I, anafaza II,
telofaza I telofaza II.

D.1. ETAPA I (REDUCŢIONALĂ) A MEIOZEI

În această etapă are loc diviziunea unei celule diploide cu formarea a două
celule-fiice haploide (2n → n+n) şi se desfăşoară astfel:

PROFAZA I
¾cromozomii (bicromatidici) devin vizibili, ca urmare a
spiralizării şi condensării puternice a cromatinei nucleare;
¾nucleolul şi membrana nucleară se dezorganizează;
carioplasma deversează în citoplasmă;
¾cromozomii omologi bicromatidici se apropie foarte mult unii
de alţii, iar cromatidele unui cromozom se înfăşoară în jurul
cromatidelor cromozomului omolog, unindu-se în punctele de
contact (chiasme);
¾în timpul separării ulterioare a cromozomilor omologi are loc
schimbul reciproc de segmente cromozomale între aceştia,
fenomen numit crossing-over (rezultă, aşadar, cromozomi
“hibrizi” sau recombinaţi);
¾se formează fusul de diviziune, constituit din filamente foarte
subţiri, acromatice, dintre care unele se întind de la un pol al
celulei la celălalt, iar altele leagă fiecare pol cu regiunea
ecuatorială a celulei;
¾spre deosebire de profaza mitozei, în profaza I a meiozei nu
mai are loc clivarea longitudinală a cromozomilor, aceştia
rămânând bicromatidici.

30
dezintegrarea membranei
nucleare şi apariţia
fusului de diviziune

METAFAZA I
Cromozomii omologi (bicromatidici) se aşează faţă-în-faţă în zona ecuatorială a celulei,
ataşându-se de filamentele fusului de diviziune.
ANAFAZA I
Cromozomii omologi (bicromatidici) migrează spre cei doi poli ai celulei: din fiecare
pereche de cromozomi omologi câte un cromozom se îndreaptă spre un pol, iar celălalt
spre celălalt pol.
TELOFAZA I
¾Cromozomii, ajunşi la cei doi poli ai celulei, se despiralizează, reconstituind filamentele
de cromatină;
¾Se reface membrana nucleară şi nucleolul, luând naştere, astfel, la fiecare pol al
celulei-mamă, câte un nucleu haploid (cu jumătate din numărul de cromozomi iniţial);
¾Formarea nucleilor haploizi este urmată (sau nu) de separarea lor în câte o celulă
independentă, prin apariţia unui perete despărţitor în zona mediană a celulei-mamă.

31
D.2. ETAPA II (ECVAŢIONALĂ) A MEIOZEI

În această etapă, cele două


celule fiice haploide rezultate
în etapa anterioară se divid
formând câte alte două celule
haploide (n → n+n), urmând
aceleaşi transformări ca şi în
cazul unei diviziuni mitotice.

32