Beruflich Dokumente
Kultur Dokumente
Ceea ce n limbaj teologic s-ar chema dreapta socotin, deosebirea duhurilor, trezvie, se
numete n limbaj laic contientizare de sine. n lipsa ei mi nchipui, adesea, c sunt
altceva dect sunt, de fapt. Fie mai mult, fie mai puin, dar ntotdeauna astfel nct
s mi gsesc scuze sau justificri ale propriului comportament, ale modului meu de
a fi i de a relaiona cu ceilali.
Cand ne mintim si in legatura cu propria noastra suferinta sau cu propriile ispite, pe
care refuzam sa ni le asumam, bravand cum putem mai bine. Aceasta fals contiin de
sine ne ndreapt ctre un comportament neadecvat, att f de noi, ct i cu cei din
preajma noastr care ar avea nevoie de ajutorul nostru. Lucrarea diavolului, pe care ns
noi o acceptm n mod liber (s nu uitm niciodat asta i s nu punem pe seama lui ceea
ce noi facem neobligai de ceva sau cineva), este s ne ndeprteze de la acele lucruri care
ne-ar putea mntui.
Cu ct ncrederea n noi nine, bravada, nchipuirea de sine este mai mare, cu att
sarcina satanei este mai uoar. Ne e fric, ruine, scrb s ne acceptm propriul
eu, cel compus din attea nimicnicii, ruti, neputine i tinznd mereu ctre
zdrnicii. Pe unul ca acesta l dosim nu doar de prieteni sau de dumani, ci i de noi
nine. i atunci, pur i simplu, printr-o aciune ascuns i pervers a minii, ne nchipuim
c suntem altceva dect suntem de fapt. Chiar dac nu trim complet linitii cu
aceast nchipuire de sine, cci adevrul, ascuns n noi nine, rzbate din cnd n
cnd la lumin, o preferm totui rzboiului inconfortabil i dificil cu noi nine.
Spunea Sfntul Ioan Gur de Aur despre contiina uman c este cel mai nemitarnic i
mai nemilos judector al nostru, c n faa ei nu putem mini, c ea ne spune ntotdeauna
adevrul despre noi nine, adevr care ne scoate din facerea rului i ne ndreapt spre
bine. n contiin, se vede pur i simplu chipul divin din om. Exist ns, i aceast
perspectiv sumbr este ntrevzut i de Sfntul Ioan, posibilitatea pervertirii
contiinei, astfel ca aceasta s nu mai emit semnalele corecte, s nu te mai scoat
din rtcire, iar omul acela devine atunci, cu desvrire, pierdut. Chiar dac
contiina poate fi nfrnt, ea nu dispare cu totul, ct timp suntem vii. Manifestarea ei
ascuns se vede, att dup nvtura duhovniceasc, ct i dup tiina profan a
psihologiei, n dereglrile psihismului nostru: depresii, schizofrenii etc.
n toate cazurile n care nu avem suficient discernmnt duhovnicesc ca s
nelegem realitatea, fie a noastr, fie a celor din jurul nostru, cci suntem mai
superficiali dect ne ngduie Dumnezeu s fim, nu facem dect s respingem Crucea
mntuitoare cu care ne mbie Hristos. S nu uitm c ntotdeauna crucea este adnc
nfipt n pmnt, adic n realitatea crud din jurul nostru i din noi nine. De aceea,
de cte ori ne rugm i i cerem lui Dumnezeu diferite daruri duhovniceti, smerenie,
curie, blndee, milostivire, dragoste, i orice ni se pare nou c e bun spre mntuirea
noastr, s punem nainte de toate cererea de discernmnt duhovnicesc, cci n lipsa
lui toate celelalte sunt greit orientate i nu valoreaz nimic.
Paul Curca
***
inima ce demult statea in impietrire si in inselare? Cum voi putea sa rascumpar timpul
pierdut?
Dar daca bucuria aceasta se va insoti cu un entuziasm si o inflacarare a inchipuirii,
dandu-i triumfalist o dimensiune improprie, confundand-o cu marile si adancile
trairi a celor ce au dus o vreme indelungata greaua osteneala a Crucii, facandu-ne sa
exclamam exaltandu-ne: O, risipire preaimbogatitoare si sa vorbim analogic de Sfintii
Mucenici, de eruptia de iubire care in jurul lui pe unii ii adapa, de la altii se adapa ea
insasi, iar pe altii ii parjoleste, atunci lucrurile se complica. Aici se potriveste
cuvantul: cand tanarul vrea sa se inalte la Cer, tu sa-l tragi de picior pe pamant. Chiar
cu riscul ca acesta sa sara ca ars si sa te acuze de neincrederea ta ucigatoare care
tinde sa-i taie aripile cu care s-ar fi inaltat la cerul amagirilor. Mai buna este, la
aceasta varsta, neincrederea in sine, decat increderea nesabuita si cutezatoare
care te duce la amagire.
Sau, dupa cum spune si Sfantul Ioan Scararul, si anume ca printre ascultatorii incepatori
se strecoara un lup rapitor, care ii face ca atunci cand citesc despre rugaciunea
neincetata, bucuria plansului, despre a sta cu mintea in inima, sa li se inflacareze
inchipuirea si, confundandu-si micile lor trairi cu aceste experiente ale maturitatii
duhovnicesti, ii face sa se creada chemati si sa-si doreasca sa se rupa de obste si sa
plece singuri in pustie, uitand ca, de fapt, tocmai purtarea crucii supunerii, taierea
voii, rabdarea necazurilor, a nedreptatilor de tot felul, contactul cu raul, il fac pe om
sa se smereasca, sa se biruiasca pe sine si astfel sa dobandeasca o inima indurerata,
mahnita pentru care plansul si durerea sa devina o realitate de neinlaturat.
P.S.: Alatur un gand care se potriveste in context: Este stiut ca nu se cuvine crestinului sa
se planga. Dar ii este propriu sa planga si sa deplanga. Sa deplanga raul care ne
inconjoara de pretutindeni, atat din afara cat si dinauntru, si sa planga sub povara
lui. Caci nu scrie Veniti la Mine cei neafectati si fericiti, ci este scris Veniti la Mine
cei osteniti si impovarati... Nimeni sa nu creada ca e mai presus de realitatea in
mijlocul careia traim si ca poate placea lui Dumnezeu fara sa-si asume responsabil
lumea in durerea inimii, caci va auzi Plecati de la Mine ca nu va cunosc pe voi.
Pr. Radu