Ziua Stil vechi Stil nou Ziua

precedentă Miercuri următoare

28 Ianuarie 10 Februarie
Zi de post. Dezlegare la pește.
Sfântul Cuvios Efrem Sirul (373-379)
Viața pe scurt a Sfântului Efrem Sirul

Efrem s-a născut în Siria din părinţi săraci, pe timpul împărăţiei lui Constantin cel
Mare. După o tinereţe oarecum furtunoasă, Efrem a cunoscut o schimbare radicală a
vieţii sale, care 1-a făcut să ardă de iubire pentru Dumnezeu. Efrem a fost ucenicul
Sfîntului lacob din Nisibe (13/26 ianuarie). Prin harul covîrşitor al lui Dumnezeu, Efrem
a cunoscut înţelepciunea dumnezeiească, care se prelingea precum mierea de pe buzele
sale, iar ochii săi sau făcut izvoare nesecate de lacrimi. Harnic precum albina, Efrem
scria necontenit cărţi pentru zidirea fraţilor şi îi povăţuia prin viu grai, nu doar pe ei, ci
pe toţi cei care veneau la el pentru sfat de prin toate împrejurimile Edessei. De cele mai
multe ori Efrem petrecea în retragere şi rugăciune. Cărţile lui sînt numeroase, iar
rugăciunile lui minunate. Cea mai cunoscută este cea care se rosteşte mai ales în timpul
Sfîntului şi Marelui Post:

„Doamne şi Sîăpînul vieţii mele, duhul trîndăviei, al grijii de multe, al poftei de

stăpînire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie. Iară duhul curăţiei, al gîndului
smerit, al răbdării şi al dragostei, dă-mi-l mie, slugii Tale. Aşa Doamne împărate,
dă-mi să-mi văd păcatele mele şi să nu os îndes c pe fratele meu, că binecuvîntat
eşti în vecii vecilor, Amin!”.
Cînd au vrut să-l înscăuneze cu sila episcop al Edesei, s-a prefăcut nebun, începînd să
fugă pe străzile cetăţii tîrîindu-şi veşmîntul după el. Văzînd aşa, oamenii l-au lăsat în
pace. Efrem a fost contemporanul şi prietenul Sfîntului Vasile cel Mare. Sfîntul Efrem
este socotit de Biserică „Apostol al pocăinţei”. Cărţile lui înmoaie inimile împietrite chiar
şi ale omenirii de azi, întorcîndu-le la pocăinţă şi la Hristos. Sfîntul Efrem a trecut la
Domnul încărcat de zile, în anul 378 după Hristos.

***

Acesta era din Mesopotamia, nascut la Nisibe, sirian de neam si din parinti crestini. A
invatat carte la scoala siriaca, din Nisibe, iar cand persii au ocupat cetatea, scoala,
pastrand limba siriaca, s-a mutat la Edesa, sub stapanire romana, pe la anul 360. A trait
sub toti imparatii romani, incepand de la marele Constantin si pana la Valens (364-
378).
A fost hirotonit diacon de episcopul Iacob din Nisibe si i s-a incredintat noua scoala
siriaca din Edeea, care, sub conducerea lui, a cunoscut o mare stralucire. Traditia spune
ca Sfantul Efrem a luat parte, tanar diacon fiind, ca si Sfantul Atanasie din Alexandria,
la Sinodul din Niceea, la anul 325. Tot din tradite stim ca, fiind poftit de Sfantul Vasilie,
in Cezareea Capadochiei, acesta, ca un semn de pretuire, l-a sfintit preot.
Fericitul Efrem era un poet, un cuvantator inflacarat, un aspru nevoitor si un om de
rugaciune, iubitor de viata duhovniceasca. Prin poezia lui, el urmarea intarirea dreptei
credinte in cei care o auzeau, contra ereziilor din vremea sa, caci imnele lui erau ca niste
poeme cantate sau citite in adunari, cu intrebari si raspunsuri, pe care le insotea cu
cantari din harfa. Si atat s-a facut de vestit prin aceasta fapta buna, incat le-a folosit
tuturor si a fost numit "harfa Duhului Sfant."
A cantat cu mare stralucire credinta, dragostea de frati, rugaciunea, si, mai ales,
pocainta. Parti din scrierile lui se afla si in rugaciunile Bisericii noastre, precum
rugaciunea: "Doamne si Stapanul vietii mele." Si asa, scriind multe carti si pe multi
invatandu-i si fiindu-le de folos, la adanci batraneti ajungand, Sfantul Efrem s-a mutat
catre Domnul.

Viața pe lung a Sfântului Efrem Sirul

Minunatul Efrem a răsărit din pămîntul sirienilor. Şi fapta bună din pruncie alegînd-o,
se silea de-a pururea a fugi de vorbirile cele vătămătoare ale celor de o vîrstă. El citea
neîncetat, mai vîrtos sfintele cărţi, iar sîrguinţa, îndeletnicirea şi cugetarea întru acestea
îi erau lui Efrem mai plăcute decît toată dulceaţa. Încît şi el împreună cu proorocul
zicea: Cît sînt de dulci gîtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decît mierea.

De atunci a avut tovarăşe fapta bună şi sîrguinţa în osteneli. Căci care faptă cu
dinadinsul nu s-a săvîrşit de dînsul? Nu postul? Nu privegherea? Nu culcarea pe jos? Nu
blîndeţea? Nu necîştigarea? Nu, peste atîta bogăţie de bunătăţi, şi smerita cugetare?
Încă şi de darul cel învăţătoresc a fost împărtăşit. Apoi şi pînă acum prin cuvintele sale,
vorbeşte cu noi, îndemnîndu-ne, mîngîindu-ne şi sfătuindu-ne. Din care putem folosi nu
numai cuvîntul credinţei cel drept, ci şi ne deşteptăm spre cîştigarea faptei bune. Iar de
nădejdea cea către Dumnezeu şi de dragostea cea către aproapele, atîta grijă a avut
Efrem, încît el însuşi cînd a vrut să se ducă din viaţă, zicea astfel:

"Nicidecum în toată viaţa mea n-am ocărît pe Domnul şi cuvînt nebun din buzele mele
n-a ieşit. În toată viaţa mea n-am blestemat pe nimeni. Şi nicidecum nu m-am sfădit cu
vreunul din cei dreptcredincioşi".

Avea încă şi lacrimi neîncetat în ochii lui, încît mai cu înlesnire puteau izvoarele cele
de-a pururea curgătoare să-şi înceteze curgerea, decît Efrem Sirul lacrimile. Şi împreună
cu lacrimile ieşeau şi suspinurile, arătînd focul cel dinlăuntru aprins al umilinţei, pe care
mai luminat îl va pricepe cineva citind scrierile aceluia. Căci el se afla pretutindeni
filozofînd despre judecata şi a doua venire a lui Hristos, înfricoşatul divan avîndu-l
înaintea ochilor şi ziua aceea în minte întipărind-o; apoi pe sine osîndit socotindu-se şi
foarte cu jale tînguindu-se. În astfel de cugetări ale minţii îndeletnicindu-se Efrem,
pururea se nevoia după cîntătorul de psalmi, fugind de gîlceava cea lumească şi în pustie
sălăşluindu-se. Apoi, din loc în loc se muta pentru a sufletelor zidire şi folos, fiindcă era
mişcat de duhul dumnezeiesc.

Odată îşi lăsă patria şi aceasta fiindu-i poruncit ca dumnezeiescului Avraam, a ajuns
la cetatea Edesa, pe de o parte, pentru închinăciunea sfintelor moaşte, care erau întru
dînsa, iar pe de alta, pentru întîlnirea cu un oarecare bărbat dintre cei cuvîn-tători, ca să
ia model de viaţă de acolo. Acest lucru îl cerea de la Dumnezeu, adesea, zicînd:
"Doamne, Iisuse Hristoase, Stăpîne al tuturor, învredniceşte-mă ca, intrînd în cetatea
Edesa, să mă întîlnesc cu acel bărbat, care va fi puternic a-mi grăi cele spre folosul
sufletului". Astfel rugîndu-se, cînd a ajuns la porţile cetăţii, era îngrijorat: cum adică se
va apropia de acel bătrîn, ce va afla de la dînsul şi ce folos va dobîndi?

Deci, călătorind astfel cu aţintirea minţii, o femeie îndată îl întîmpină şi aceasta era
desfrînată. Negreşit al lui Dumnezeu lucru era acesta; căci pentru cele bune, de multe
ori le rînduieşte tainic pe cele potrivnice. Deci, sfinţitul Efrem, astfel întîlnind pe
desfrînata, stătea uimit oarecum, căutînd către dînsa, mîhnindu-se şi pătimind întru
sine cu sufletul, că nu i s-a împlinit cererea după rugăciune, ci cu totul potrivnic. Iar ea
văzîndu-l, iarăşi privea la dînsul cu ochi necuvioşi. Şi fiindcă astfel multă vreme se
priveau unul pe altul, vrînd s-o ruşineze şi întru sfiala ce se cuvine femeilor a o aduce, i-
a zis: "Pentru ce nu te ruşinezi, o! femeie, privind la mine cu ochii aţintiţi?" Şi aceea zise:
"Dar mie aşa mi se cade a privi la tine, că din tine şi din a ta coastă sînt luată. Iar ţie ţi se
cade a te uita nu către noi, ci în pămînt, din care ai şi fost luat".

Acestea auzindu-le Efrem a mulţumit şi femeii, pentru folosul ce a avut din vorbele ei,
şi lui Dumnezeu cu fierbinţeală îi înălţa mulţumire; care chiar prin cele fără de nădejde
de multe ori poate face lucruri bune.

Deci, după ce au trecut zile destule, în cetatea Edesei dumnezeiescul Efrem era,
locuind aproape de dînsul, o desfrînată care s-a făcut organ de răutate al vicleanului. Şi
printr-însa, ca prin şarpele cel dintîi, năvălea asupra dreptului. Deci, de vreme ce s-a
întîmplat, că dumnezeiescul Efrem fierbea nişte bucate, acea femeie deschizînd fereastra
care era în perete, se plecă cu neruşinare, apoi cu obrăznicie căutînd la cuviosul, îi zise:
"Binecuvintează, părinte". Iar el cu blîndeţea cea cuviincioasă lui şi cu graiul îi zice:
"Domnul să te binecuvinteze". Şi aceasta iarăşi cu rîs necuvios a zis: "Dar ce lipseşte
bucatelor tale?". Iar acela a zis: "Trei pietre şi puţin noroi, ca fereastra aceasta să se
astupe". Aceea cu obrăznicie a zis: "Pentru că te-am cinstit, aceasta a făcut întru tine
mîndrie? Eu voiesc a dormi împreună cu tine, iar tu de prima dată mă
deznădăjduieşti?".

Însă precum aceea avea graiuri sataniceşti, astfel şi el cu mult mai vîrtos n-a fost lipsit
de cuvinte duhovniceşti, căci a zis: "De voieşti împreună cu mine a dormi, trebuie s-o
faci unde-ţi voi zice eu". Iar aceea, dacă a auzit cuvîntul, a şi întrebat de locul unde
voieşte a dormi. "Nu într-alt loc, a zis el, decît chiar în mijlocul cetăţii voi dormi cu tine".
Iar ea a zis: "Dar nu ai sfială şi ruşine de bărbaţii ce ne vor vedea dormind în mijlocul
cetăţii?". Deci, femeia aceea dorind să vîneze sufletul cel pătimaş, n-a voit a cunoaşte
ceea ce zice Solomon: Că ochii Domnului Celui Preaînalt de milioane de ori mai
luminaţi sînt decît soarele; căci caută peste tot căile oamenilor.

Atunci sfîntul a răspuns îndată: "Dacă ochii oamenilor i-ai judecat că sînt puternici a
ruşina sufletul şi a-l opri de la fapta cea rea, dar oare de ochii lui Dumnezeu, care văd
toate cîte se lucrează în ascuns şi întru arătare, nu ne vom teme şi nu ne vom spăimînta
cu mult mai vîrtos?". Acestea destule au fost ca să înduplece pe desfrînata a se depărta
de vicleana poftă către dînsul şi să se căiască de cele dintîi fapte rele ale ei. Căci îndată
apropiindu-se şi căzînd la pămînt, cerea iertăciune de dobitoceasca şi neînfrînata ei
pornire.

Apoi, făcînd adevărată pocăinţă, a luat povăţuitor şi dascăl pe Sfîntul Efrem în calea
cea către mîntuire. Iar el fiind gata a sluji unei cereri ca aceasta, o sfătui cele
cuviincioase, spre a nu merge iarăşi, după cum zice dumnezeiescul Ieremia, în urma
gîndurilor inimii celei rele; apoi s-a îngrijit a o aduce într-o mînăstire femeiască, spre a
face fapte bune. Şi în scurt, pe aceea care a voit a-l împie-dica din calea cea dreaptă, el
mai vîrtos întorcînd-o de la calea cea rea, a avut ca rod al dreptăţii întoarcerea ei spre
calea mîntuirii.

Astfel, dumnezeiescul Efrem întîlnindu-se cu două femei desfrînate, pe una a folosit-

o, iar de la cealaltă însuşi a primit folos sau, mai adevărat să zic, de la amîndouă, fiindcă
ajutorul dumnezeiesc a folosit tuturor. De acolo fiind povăţuit către Cezareea
Capadociei, de darul care îl purta de sus, a văzut pe marele Vasile, glasul Bisericii şi
izvorul dogmelor. Pe care Efrem văzîndu-l, cu multe cuvinte a început a-l lăuda. Căci cu
ochiul cel prea binevăzător al sufletului a văzut o porumbiţă asemenea cu razele soarelui
şezînd pe umărul cel drept al acestuia, fiind strălucită şi vorbind la ureche lui Vasile.
Apoi, învăţîndu-se în taină prin acea cinstită porumbiţă cele pentru Efrem, l-a cunoscut
cine este şi pentru ce a venit; de aceea se şi împărtăşesc unul cu altul de vorbire şi se
îndulcesc de bunătăţile care erau întru dînşii.
 Dar să ne întoarcem iarăşi către dumnezeiescul Efrem şi ale acestuia să le povestim.
Căci nici un gînd care să nu-i folosească în lucrarea faptei bune nu avea şi cum că
îndestulător i s-a dat de la Dumnezeu talentul învăţătoresc pe care sfîntul cu covîrşire l-
a împărtăşit în adîncul sufletelor credincioşilor de-a pururea. Şi aceasta chiar el o
însemnează, zicînd: Încă fiind tînăr, era ca o viţă îngreuiată de mulţi struguri, din limba
lui crescută, la mare înălţime ridicată şi pe spatele a tot pămîntul întinsă; şi toată
pasărea odihnindu-se într-însa, zbura împrejur şi din struguri mînca. Iar viţa cu cît
strugurii i se culegeau şi pe păsări cu îndestulare le ospăta, cu atît mai mult cu rodul se
înmulţea. Şi aceasta însuşi o zicea despre sine.

Încă şi alţii din cei ce s-au învrednicit a vedea unele ca acestea, o mărturisesc despre
Efrem. Odată, a spus unul dintre ei că a văzut o mulţime de îngeri pogorîndu-se de sus şi
avînd în mîini o carte, scrisă şi înăuntru şi afară, şi făcea cercetare despre vederea ce se
arătase, cine oare ar fi putut lua cartea? Unii dintr-înşii puneau înainte pe Efrem, iar
alţii pe altul dintre aceia cîţi cu adevărat săvîrşeau viaţa cucernică şi înţeleaptă în acea
vreme. Iar la urmă toţi s-au învoit că lui Efrem i se încredinţase cartea.

Deci, deşteptîndu-se cel ce a avut vedenia, a ajuns la biserică şi a aflat într-însa pe

Efrem cu învăţături prea bune şi decît mierea mai dulci, ospătînd pe cei ce erau de faţă.
Iar acela, după vrednicie mulţumeşte lui Dumnezeu. Dintr-acea vreme, atît de mult i-au
fost lui Efrem curgerile cuvîntului şi necurmarea gîndurilor, încît nici limba nu putea
sluji din destul grăbniciei vorbelor; încît chiar el a zis odată către Dumnezeu: "Stăvileşte,
o! Stăpîne, valurile darului Tău". Căci făcîndu-se adîncul dăscăliei ca un noian, nu-l lăsa,
spre a nu învăţa. Iar cuvintele cu nimic altceva nu le întrerupea decît numai cu
rugăciunea, şi pe aceasta cu lacrimile.

Nopţile apucîndu-l priveghind, se trezea iarăşi la lumină, fiindcă se temea de

stăpînitorul întunericului, ca nu cumva să-l prindă cu somnul, fiind împiedicat; şi de
aceea priveghea pentru năvălirea aceluia, căci cît de puţin somn îi era destul, gustîndu-l
numai, nu spre saţiu, ci numai de nevoie, ca să-i ţie trupul, care la cele multe sudori şi
osteneli se întindea; şi aşa făcea să fugă din ochii lui somnul. Şi multe alte fapte îi erau
lui iubite, dar mai ales culcarea pe jos, aspra petrecere şi chinuirea de tot felul a trupului
şi necăjirea.

Apoi, a adunat atîta bogăţie, încît martori pentru dînsul chiar gura sa o iau şi graiurile
lui cele mai de pe urmă, decît care nimic nu este mai vrednic de credinţă sau mai
adevărat. Acestea sînt în acest chip: "Efrem n-a avut niciodată pungă, nici toiag, nici
traistă, nici argint, nici aur. Nici vreo avere pe pămînt n-am cîştigat, zice el, fiindcă am
ascultat pe Bunul Împărat, care în Evangheliile ucenicilor Săi porunceşte: Nimic pe
pămînt să nu cîştigaţi. De aceea nu am avut nici un lucru cu patimă de acest fel".

Astfel a supus toate, cel rîvnitor cu adevărat şi următor al ucenicilor celor dintîi; iar în
smerita cugetare, zdrobirea inimii şi smerenie, cine era atît de mare, fierbinte şi tare?
Căci cenuşa, ca pîinea o mînca şi băutura cu plîngere o amesteca şi de laude se ferea
foarte mult; pe cei ce-l lăudau, nu numai că nu-i primea, dar se arăta chiar supărat
asupra lor, dar precum este cineva asupra celor care-l iau în rîs şi-l defaimă; el se ruşina
şi privea la pămînt, culoarea feţii o schimba uneori, cu sudori era asudată şi cu totul fără
de glas petrecea, ca şi cum ruşinea i-ar fi oprit glasul.

Aceasta încă era deosebirea smeritei lui cugetări: căci cînd era să moară, unele ca
acestea cu certare poruncea: "Să nu cîntaţi la moarte pe Efrem, să nu-i faceţi cuvînt de
laudă, să nu-l îngropaţi cu haine de mare preţ, să nu puneţi deosebi trupului meu
mormînt, căci am făgăduit lui Dumnezeu a mă sălăşlui împreună cu cei străini, căci
străin sînt eu şi nemernic ca toţi părinţii mei".

Iar despre iubirea de oameni, despre hrănirea săracilor şi despre milostivirea către cei
săraci multă grijă avea el şi mult dorea folosirea acelora şi de la sine nu avea ce să le dea;
ci cu înţelepciunea limbii şi priceperea deschizînd inima şi mîna multora din bogaţi,
cum şi vistieriile, printr-înşii dădea cu îndestulare celor ce aveau trebuinţă. Căci
cuvîntul lui nu era numai ca să moaie sufletele şi să le pornească spre milă, ci şi însăşi
vederea şi blîndeţea lui mişcau sufletele altora spre umilinţă. Acestea erau astfel, ca
măsură pentru toată fapta bună ce strălucea într-însul. Iar ceea ce acum cuvîntul pune
înainte, se cade să spun, căci este înveselitoare.

Apolinarie, cel ce a grăit multă nedreptate şi a izvodit toate spre răsturnarea

credincioaselor dogme, încredinţase unei femei scrierile sale, care femeie slujea voiei
aceluia şi dezmierdărilor lui. Deci, de aceasta înştiinţîndu-se Efrem, care avea trebuinţă
de înţelepciune, s-a prefăcut în chipul unuia din cei ce cugeta ca Apolinarie, şi se apropia
către păzitoarea cărţilor, prefăcîndu-se că-i aduce binecuvîntare şi că se împrieteneşte
cu acea femeie, pe cînd lipsea Apolinarie. Şi de vreme ce femeia se încredinţase acum cu
totul cum că Efrem este ucenic al lui Apolinarie şi din ceata păgînătăţii lui, s-a rugat ei
ca să i se dea lui scrierile dascălului, "ca să pot, zicea el, să mă lupt cu ereticii". Iar ea
amăgindu-se prin acest înţelept meşteşug, i-a dat în mînă cărţile, rugîndu-l a le înapoia
grabnic.

Deci, Sfîntul Efrem, amăgind ca şi Iacov pe Isav şi luînd dreptul de întîi-născut, cu

vitejie a ţintit pe pierzătorul. Căci, deschizînd cărţile şi pe fiecare din file despărţindu-le,
şi cu clei de peşte ungîndu-le pe toate, şi una cu alta împreună lipindu-le, şi ţinîndu-le
mult timp cu mîna şi strîngîndu-le, încît toate una să le facă, cu lipirea uneia de alta, aşa
că nici una de alta să nu poată să se dezlipească sau să se rupă, le-a dat înapoi femeii. Iar
ea luîndu-le şi necercetîndu-le, nici deschizîndu-le, şi văzînd că erau bine pe din afară, s-
a mulţumit cu aceasta. Deci, a ţinut cîtva timp cărţile la dînsa; apoi a chemat pe
Apolinarie la vorbă cu credincioşii, după sfatul dumnezeiescului Efrem, care ştia
necuvioasele cărţi ce lucrase acela.

Deci, Apolinarie era chemat ca să vorbească cu viteazul apărător al cuvîntului. Însă

Apolinarie, fiind obosit şi de bătrîneţe şi de răutăţile cele multe, el s-a lepădat de vorbă,
iar către ale sale cărţi îndată a căutat şi pe acestea a poruncit să i le aducă, "că acestea,
zicea el, îmi vor sluji mult". Pentru aceasta, luînd una din cărţi, încerca a o deschide. Iar
după ce a văzut că nu se dezlipeşte nici o filă, a cerut altă carte, care asemenea era lipită.
Atunci, în multă nedumerire căzînd, şi de mîhnire umplîndu-se cu sufletul, cum şi de
ruşine, s-a risipit sinodul, iar mai pe urmă chiar şi Apolinarie rău a pierit.

Astfel era Efrem cu rîvnă pentru Hristos, încît în sufletul lui se sădise fapta cea bună şi
se socotea ca un izvor ce curge cu multe feluri de ape, sau ca o livadă împodobită cu
multe feluri de flori şi de trandafiri, sau ca alt cer pe pămînt cu mulţimea stelelor, şi
pretutindeni înfrumuseţat. El era ca un rai care înflorea şi strălucea de-a pururea şi
niciodată nu se veştejea; iar de şarpele cel veşnic clevetitor al mîntuirii noastre, cu totul
era neatins şi necălcat.

Însă acum, către sfîrşit, trebuie să spun şi povestirile cele despre Efrem. Pentru aceea
este de nevoie a povesti sfîrşitul aceluia, şi mai ales a spune îndestularea darului celui
unit cu dînsul. Căci, atunci cînd avea să se ducă, cu cea de pe urmă durere a poruncit
celor ce erau de faţă ca să nu-l îngroape cu haină de mare preţ. Unele ca acestea
poruncind către cei ce stau împrejur, un oarecare dintre dînşii - şi acesta era din cei mai
străluciţi, gătind o haină de mare preţ şi scumpă, socotea a înfăşura trupul lui Efrem
după moarte.

Auzind aceasta, sfîntul care bolea foarte rău, s-a mîhnit, că şi osîrdia lui i s-a
nesocotit. Pentru aceea omul acela rănindu-se de diavol, chiar lîngă patul sfîntului, în
mijlocul tuturor celor ce-l priveau, se tînguia, sucindu-şi mîinile şi întorcîndu-şi ochii,
apoi curgîndu-i spume din gură, făcea şi alte lucruri ce sînt ale îndrăcirii, prin socoteala
dumnezeieştii iconomii, acestuia i-a dat pedeapsă, căci a defăimat părinteasca poruncă.

Deci, cel ce prevedea cele ascunse şi grăia cu duhul cel dumnezeiesc, a înţeles că boala
era rodul păcatului. Atunci dumnezeiescului Efrem făcîndu-i-se milă şi mărturisirea
primind-o, cu rugăciunea şi cu punerea mîinilor l-a izbăvit de diavol, poruncindu-i a-i
împlini făgăduinţa, după poruncă. Deci, într-acest chip sfinţitul Efrem, la sfîrşitul vieţii,
cu atît de mare minune dojenind pe cei ce erau de faţă şi sfătuindu-i din destul la
lucrarea faptei bune, a trecut către locaşurile cele cereşti şi de acolo către strălucirea,
care pe unii ca aceştia îi aşteaptă întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cade
slavă, cinste şi stăpînire, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin.

(După Metafrast)

***

Acest astru strălucitor al Bisericii a răsărit în Orient în îndepărtata cetate Nisibe

(Mesopotamia) prin anul 306. Încă din fragedă tinereţe fu alungat din casa părintească
de către tatăl său - preot păgân - din cauză că iubea Religia Creştină. Fu primit de
Sfântul Episcop Iacob (prăznuit în 13 ianuarie) care îl învăţă să iubească virtuţile şi să se
dedice neîncetat meditării asupra cuvântului lui Dumnezeu. Învăţătura Sfintei Scripturi
aprinse în el o flacără care îl făcu să dispreţuiască bunurile şi grijile acestei lumi pentru
a-şi înalta sufletul către bucuria bunurilor cereşti. Credinţa şi încrederea sa în
Dumnezeu, de neclintit precum muntele Sionului, îl făcură să adopte un mod de viaţă
nemaipomenit. Avea o curăţenie a trupului şi a sufletului care depăşea limitele naturii
umane şi care îl făcea să ţină sub stăpânire toate mişcările sufletului său, nelăsând nici
un gând urât să se iţească în mintea sa. La sfârşitul vieţii sale recunoştea că nu a vorbit
niciodată de rău pe nimeni şi nici nu a lăsat să scape din gura lui o singură vorbă fără
noimă.
Lepădându-se de toate, precum Apostolii, luptându-se ziua cu foamea şi noaptea cu
somnul, învăluindu-şi faptele precum şi vorbele în sfânta smerenie a lui Hristos, primi
de la Dumnezeu harul căinţei şi al lacrimilor neîncetate, într-o asemenea măsură încât el
ocupă în Corul Sfinţilor locul ales de "dascăl al căinţei". Printr-o minune ce se face
cunoscută doar celor care se jertfesc cu totul Domnului, ochii săi fuseseră transformaţi
în două izvoare nesecate de lacrimi. Ani întregi, zi şi noapte, aceste ape luminoase,
purificatoare şi purtătoare de sfinţenie, acest al doilea botez al lacrimilor, nu încetară să
curgă din ochii săi, transfigurându-i faţa într-o sclipire limpede, în care se oglindea
prezenţa lui Dumnezeu. Plângea fără încetare pentru păcatele sale sau ale oamenilor, şi
uneori, când se lăsa purtat de contemplarea minunăţiilor pe care Dumnezeu le-a făcut
pentru noi, plânsul său se preschimba în lacrimi de bucurie. Ca un cerc misterios, în
care nu ne putem da seama unde e începutul nici sfârşitul, gemetele năşteau în el
lacrimile ; lacrimile, năşteau rugăciunea ; rugăciunea năştea propovăduirea, care era
întreruptă de noi tânguiri. Citind încântătoarele sale discursuri despre căinţă sau
descrierile atât de realiste ale Judecăţii de Apoi, chiar şi inimile cele mai împietrite nu
pot să nu se înmoaie. Pentru multe generaţii şi până în ziua de azi, lecturile din Sfântul
Efrem au făcut să curgă multe lacrimi, deschizând păcătoşilor calea pocăinţei şi a
creştinării.
La ceva timp după Botezul său, pe la vârsta de 20 de ani, Efrem se retrase în pustiu,
fugind de agitaţia oraşului pentru a sta de vorbă în linişte cu Dumnezeu şi pentru a trăi
în preajma Îngerilor. Trecea dintr-un loc în altul, neînrobit de nimic, îndreptându-se
într-acolo unde îl conducea Duhul Sfânt, spre ajutorul lui şi al fraţilor săi. Astfel ajunse
în cetatea Edesa în pelerinaj, fiind în căutarea unui om sfânt cu care să ducă o viaţă de
călugărie. Întâlnind în calea sa pe o femeie desfrânată, el se prefăcu atunci că îi acceptă
propunerile şi, spunându-i să îl urmeze, o conduse spre piaţa publică, în loc să caute un
loc retras potrivit păcătuirii. Prostituata îi atrase atenţia : "De ce mă aduci aici ? Nu te
ruşinezi să te vadă lumea ?" Sfântul îi răspunse : "Nefericito, te temi de ochii oamenilor :
de ce nu te temi de privirea lui Dumnezeu care vede totul şi care va judeca în ultima zi
faptele noastre şi gândurile noastre cele mai ascunse?". Cuprinsă de teamă, femeia se căi
şi se lasă condusă într-un loc care să fie de ajutor mântuirii ei. După câţiva ani petrecuţi
în Edesa Sfântul Efrem se întoarse să trăiască în pustiu. Cum auzise laudele aduse
virtuţilor Sfântului Vasile, Dumnezeu îi arătă într-o revelaţie că Episcopul Cezareei se
asemăna cu o coloană de foc care unea pământul cu cerul. Fără să mai zăbovească,
Efrem plecă spre Capadocia. Ajunse în Cezarea în ziua Bobotezei şi intră în biserică în
momentul în care era oficiată Sfânta Liturghie. Deşi nu înţelegea greceşte, fu cuprins de
admiraţie văzându-l pe marele Episcop propovăduind, căci vedea un porumbel alb pe
umărul acestuia, care îi şoptea la ureche cuvinte dumnezeieşti. Acelaşi porumbel îi vesti
Sfântului Vasile prezenţa în mulţime a umilului ascet sirian. Trimise după el, vorbiră
câteva minute în Altar şi, ca răspuns la cererea lui, primi de la Dumnezeu ca Efrem să
vorbească dintr-odată în greceşte ca şi cum ar fi cunoscut această limbă dintotdeauna.
Apoi îl ordonă Diacon, şi îl lăsă să plece în patria lui.
În acele timpuri începu un lung şir de războaie între Romani şi Perşi (între 338 şi 387),
în tot regatul persecuţii fără îndurare fură organizate împotriva creştinilor, consideraţi
drept aliaţi ai romanilor. Aflând în pustiu de suferinţele fraţilor săi, Sfântul Efrem se
întoarce atunci la Nisibe pentru a le veni în ajutor prin faptele şi cuvintele sale. Încă din
copilărie îi fu revelată chemarea lui Dumnezeu, printr-o viziune cu o viţă de vie
roditoare crescând de la gura sa şi umplând întreg pământul. Toate pasările cerului
veneau să se aşeze şi să se îndestuleze din fructele sale şi cu cât ciuguleau mai mult cu
atât via se umplea de struguri. Harul Duhului Sfânt îl umplea cu o asemenea abundenţă
încât atunci când se adresa poporului limba sa nu mai prididea să profereze gândurile
cereşti pe care i le inspira Dumnezeu, şi părea ca prins de bâlbâială. De aceea adresa lui
Dumnezeu această rugăciune surprinzătoare : "Reţine, Doamne, valurile harului tău!".
Când nu se ocupa cu învăţatul altora pentru a întări credinţa împotriva păgânilor şi
ereticilor, se punea cu umilinţă în serviciul tuturor, ca un adevărat diacon, asemeni lui
Hristos care s-a făcut "slujitorul" nostru.
Astfel, smerindu-se, refuza mereu înălţarea la Preoţie. Virtuţile sale, rugăciunea sa,
roadele contemplărilor şi meditărilor sale, tot harul pe care i-l dădea Dumnezeu, nu îl
păstra pentru el însuşi, ci împodobea cu el Biserica, Mireasa lui Hristos, ca o coroană de
aur bătută cu pietre scumpe. La asediul oraşului Nisibe în 338, oraşul fu eliberat
datorita rugăciunii sale şi a Sfântului Iacob. Dar după mai multe războaie, căzu în final
în mâna crudului suveran al Perşilor, în 363. Refuzând să trăiască sub dominaţie
păgână, Sfântul Efrem şi mulţi alţi creştini plecară atunci spre Edesa. Îşi petrecu acolo
ultimii zece ani din viaţă, şi - pentru a continua opera începută în şcoala de exegeză
fondată la Nisibe de Sfântul Iacob - propovăduia la Şcoala din Edesa, care fu numită
"Şcoala Perşilor". Atunci a redactat cea mai mare parte a admirabilelor sale lucrări, în
care cunoaşterea pe care o avea într-ale celor ale lui Dumnezeu şi ale Sfintelor Dogme
îmbrăcă podoaba de splendoare a unei limbi poetice inegalabile. Se spune că ar fi
compus în grai sirian peste trei milioane de versuri : comentarii ale aproape tuturor
cărţilor Sfintei Scripturi, tratate împotriva ereziilor, Imnuri închinate Raiului, Fecioriei ,
Credinţei, marilor Minuni ale Mântuitorului şi ale Sărbătorilor Anului. Mare parte din
aceste imnuri a servit la compunerea Cărţilor Liturgice ale Bisericii de limbă siriană, de
unde numele care i s-a dat de "Liră a Sfântului Duh" şi "Doctor al universului". Alte
tratate, foarte numeroase, ne-au fost transmise în greceşte. Ele vorbesc cu precădere de
căinţă, asceză şi virtuţile călugăriei.
După ce a organizat ajutoarele în cetate în vremea foametei din 372, Sfântul Efrem îşi
încredinţă sufletul lui Dumnezeu, în 373, înconjurat de un mare număr de călugări şi
asceţi ieşiţi din mănăstirile lor, din pustiul lor, din peştera lor, pentru a lua parte la
ultimele clipe ale sale. Le lasă un testament emoţionant, plin de smerenie şi de căinţă, în
care cere stăruitor tuturor celor care îl iubesc să nu îl cinstească prin ceremonii funerare
măreţe, ci să îi depună trupul în groapa străinilor, dăruindu-i, drept flori şi miresme,
ajutorul rugăciunilor lor.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului nostru părinte Paladie.

Fericitul Paladie şi-a făcut o căsuţă mică într-un munte şi s-a închis într-însa. Şi-a
împodobit viaţa cu privegherea, cu rugăciunea necurmată şi cu postirea. Pentru aceasta
a luat de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Astfel, un neguţător care avea mult aur la
el, a fost ucis de un ucigaş şi aruncat mort lângă chilia sfântului. Când s-a făcut ziuă şi s-
a vădit fapta, toţi dădeau vina uciderii pe cuviosul Paladie. Iar el, înconjurat fiind de
multă mulţime de oameni, a făcut rugăciune şi a înviat mortul. Acest mort sculându-se a
arătat pe ucigaş. Şi alte minuni a făcut cuviosul, dar mai ales s-au minunat credincioşii
de virtuţile lui. Mutându-se în pace către Domnul a lăsat Bisericii scrieri folositoare.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului nostru părinte Iacov Sihastrul.

Acest cuvios, lepădându-se de toate cele lumeşti, a locuit ca un sihastru cincisprezece

ani într-o peşteră, aproape de o cetăţuie numită Porfirion. Nişte desfrânaţi au adus
odată la acest cuvios o femeie desfrânată, care sălta cu neruşinare şi-l îndemna spre
păcătuire. Sfântul însă, aducându-i aminte de muncile focului ce vor să fie, a adus-o la
pocăinţă şi la credinţa în Hristos. Dar fiindcă nimeni nu scapă de cursele vicleanului, s-a
întâmplat ca şi acest cuvios să cadă în mare ispită. Căci lăsându-se biruit de pofta
trupului a căzut atât de jos încât a ajuns şi la păcatul uciderii. Şi venindu-şi în fire şi
gândindu-se la adâncul prăpastiei în care se găsea, s-a deznădăjduit de mântuire şi a
plecat în lume. Pe drum însă l-a întâmpinat un monah cuvios şi plecându-se sfătuirilor
acestuia, s-a vârât într-un mormânt, unde a îndurat vieţuire foarte aspră. Şi făcându-se
secetă în acel loc, Dumnezeu a adus la cunoştinţa episcopului cetăţii că, de nu va face
rugăciune Iacov cel din mormânt, nu va conteni seceta. Atunci episcopul cu tot poporul,
ducându-se la el, l-au înduplecat, după multe rugăminţi, să se roage, şi fericitul făcând
rugăciune, multă ploaie a curs şi pământul s-a săturat de apă. De aici cuviosul luând
nădejdi bune, având ca semn al îngăduinţei lui Dumnezeu ploaia multă care căzuse la
rugăciunile lui, a dus viaţă şi mai aspră. Şi aşa, în vieţuire bună săvârşindu-se, şi-a dat
lui Dumnezeu duhul, multe minuni făcând după moarte.

Canon de rugăciune către Sfântul Cuvios Efrem Sirul

Troparul Sfântului Efrem Sirul, glasul al 8-lea:

Harul ce izvorăşte din gura ta cuvioase, a umplut de apele vieţii Biserica şi lumii a
izbucnit râuri de cucernicie, revărsând asupra noastră apa pocăinţei; ci, învăţându-ne cu
cuvintele tale, Sfinte Părinte Efrem, roagă-te lui Hristos, Dumnezeul nostru să
mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Cuvios Efrem Sirul

Glasul 2
Căutând cele de sus...

Ceasul judecăţii pururea mai dinainte văzându-l, ai plâns cu amar, Sfinte Părinte Efrem,
ca un iubitor de linişte; şi îndemânatic învăţător ai fost cu faptele, cuvioase. Pentru
aceasta, părinte preafericite, pe cei leneşi îi ridici spre pocăinţă.

Cântarea 1, glasul al 6-lea. Irmos: Ca pe uscat umblând Israel...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Efrem, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu ploaia cea plină de desfătare a rugăciunilor tale adapă sufletul meu, care s-a uscat de
seceta patimilor şi insuflă întru mine cuvânt, ca să laud praznicul tău, preafericite.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Efrem, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Strălucind luminat lumină duhovnicească, Părinte Efrem, soare te-ai arătat, luminând
toată mulţimea credincioşilor cu fapte bune, dătătoare de lumină şi cu frumuseţile
dogmelor.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Stingând văpaia patimilor cu râurile lacrimilor, ai ajuns, Părinte Efrem, vas cinstit al
Sfântului Duh, izvorând izvoare de învăţături, de Dumnezeu fericite.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Primindu-L în pântecele tău, fără stricăciune ai născut pe Cuvântul, Cel Ce izbăveşte din
stricăciune pe cei ce slujesc Lui pururea, Maică Fecioară Preasfântă, Uşa Vieţii Celei
Adevărate.

Cântarea a 3-a. Irmos: Nu este Sfânt ca Tine...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Efrem, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Curăţindu-te pe tine de toată întinăciunea patimilor, te-ai arătat năstrapă a faptelor

bune cu adevărat şi vas încăpător al darurilor Sfântului Duh.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Efrem, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Nedând nicidecum somn ochilor tăi, te-ai arătat locaş al Preasfintei Treimi şi comoară a
înţelepciunii, îmbogăţind lumea cu dogme strălucitoare ca aurul, preafericite.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Sfânta Biserică a lui Hristos te cunoaşte pe tine ca pe un alt Eufrat, cu unde de aur, ce te
reverşi cu undele dogmelor celor înţelepte şi adăpi toată făptura.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Unul din Sfânta Treime Întrupându-Se în două firi din Curate sângiurile tale, Prea-
curată, cu Dumnezeiască cuviinţă a ieşit să mântuiască pe cei din Adam, pentru
bunătatea Sa.

Irmosul:

Nu este Sfânt ca Tine, Doamne, Dumnezeul meu, care ai înălţat fruntea credincioşilor
Tăi, Bunule; şi ne-ai întărit pe noi pe piatra mărturisirii Tale.

Cântarea a 4-a. Irmos: Hristos este Puterea mea...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Efrem, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Puterea cuvintelor tale s-a răspândit în toată lumea, alungând orbirea sufletelor cu
strălucirea smereniei celei dătătoare de înălţime, fericite.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Efrem, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Fără prihană ţi-ai dus viaţa până la capăt, udându-ţi faţa cu lacrimi şi povestind tuturor
cu înţelepte cuvinte, venirea Judecătorului, descoperitorule de cele Dumnezeieşti,
vrednicule de laudă.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Efrem, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Văzând Domnul, strălucita înălţime a smereniei tale, ţi-a hărăzit cuvânt înălţător, prin
care au fost înjosite înălţimile cele cumplite ale eresurilor.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Întărit fiind de harul Atotţiitorului, ai stat împotriva puterii demonilor şi ai biruit-o

părinte; roagă-te pentru noi, care cu căldură te lăudăm.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ca pe un Locaş Dumnezeiesc, ca pe un Munte Sfânt, ca pe un Izvor al Nestricăciunii, ca

pe Ceea ce Singură a fost Aleasa Ziditorului nostru, Dumnezeu, pe Fecioara să o fericim.

Cântarea a 5-a. Irmos: Cu Dumnezeiască Strălucirea Ta...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Efrem, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu curgerile lacrimilor tale ai uscat, părinte, întreg noianul poftelor şi cu izvorul

învăţăturilor tale ai nimicit pâraiele eresurilor, preafericite.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Efrem, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cugetul tău luminându-se cu plecarea cea către Dumnezeu, Sfinte Cuvioase Părinte
Efrem, a ajuns cu totul Dumnezeiesc, primind, ca o oglindă a Dumnezeiescului Duh,
răsfrângerile de lumină, cele fără de materie.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Făcutu-te-ai, părinte, adevărat locaş încăpător al Preasfintei Treimi şi împodobit fiind
cu har, cu limpezirea curatelor fapte bune şi cu învăţăturile cele drepte.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Mort m-a făcut pe mine în Eden gustarea cea rea din pom, prin meşteşugirea şarpelui;
iar tu, născând pe Dătătorul de viaţă Hristos, m-ai înviat, Ceea ce Singură eşti cu har
Dumnezeiesc Dăruită.

Cântarea a 6-a. Irmos: Marea vieţii văzând-o...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Efrem, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Purtătorul de Dumnezeu, punând temelie nu pe nisip, ci pe credinţa cea statornică, a

rămas netulburat de toate vicleşugurile vrăjmaşului, ocârmuindu-se de Puterea Cea
Nebiruită.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Efrem, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Limba ta s-a făcut, cu adevărat ca un condei de scriitor, cu scriere repede, învăţând

cunoaşterea dreptei cinstiri de Dumnezeu şi săpând pe lespezile inimilor Legea Duhului,
părinte.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cei ce plutesc pe oceanul cel lin al dogmelor tale, Părinte Efrem, cugetătorule de
Dumnezeu, se izbăvesc de întreitele valuri păgubitoare de suflet şi cu credinţă privind în
sus, se mântuiesc de furtuna eresurilor.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cel Ce este mai presus decât toată făptura cea înţelegătoare şi de cea văzută,
Întrupându-Se ca un Dumnezeu, a ieşit din pântecele tău, păzindu-te Nevătămată,
precum ai fost înainte de naştere.

Irmosul:

Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând,
strig către Tine: scoate din stricăciune viaţa mea, Mult Milostive.

CONDAC, glasul al 2-lea. Podobie: Căutând cele de sus...

Ceasul judecăţii pururea mai dinainte văzându-l, ai plâns cu amar, Sfinte Părinte Efrem,
ca un iubitor de linişte; şi îndemânatic învăţător ai fost cu faptele, cuvioase. Pentru
aceasta, părinte preafericite, pe cei leneşi îi ridici spre pocăinţă.

Cântarea a 7-a. Irmos: Dătător de rouă, cuptorul...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Efrem, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Iscusit dătător de Lege al sihaştrilor te-ai arătat, preacinstite şi ajutător în luptele de tot
felul cu vrăjmaşii. Pentru aceasta cinstim pe pământ sfinţita şi cinstita ta pomenire.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Făcutu-te-ai organ plin de melodie al Duhului, pururea lăudate, cu suflarea de

totdeauna a Lui, scoţând sunete şi cântare de pocăinţă mântuitoare, pentru noi, cei ce te
lăudăm pe tine.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Zămislirea ta, Mireasă Dumnezeiască, este mai presus de cuvânt. Că ai născut pe

Dumnezeu Cuvântul, pe Cel Ce a izbăvit de necuvântare pe toţi oamenii şi dă cuvânt a
striga: Binecuvântat eşti Dumnezeul părinţilor noştri.

Cântarea a 8-a. Irmos: Din văpaie ai izvorât...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Efrem, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Arătatu-te-ai ca un alt soare purtător de lumină, trimiţând raze de învăţături până la

marginile lumii, fericite, împuţinând, cu lumina pocăinţei, întunericul cel înfiorător a tot
păcatul.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

De râurile Dumnezeieştilor dogme fiind înconjurat, ai ieşit ca un râu mare din alt Eden,
adăpând faţa pământului şi înecând neghinele nelegiuirii, Dumnezeiescule Efrem.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Mărturisindu-te cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, strigăm ţie cu credinţă ca

îngerul: Bucură-te, că numai tu ai născut pe pământ Bucuria lumii, pe Hristos
Dumnezeu, Ceea ce eşti Plină de har, pururea Binecuvântată.

Irmosul:

Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi

preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Din văpaie ai izvorât cuvioşilor rouă şi cu apă ai stins jertfa dreptului, că pe toate câte le
voieşti le faci, Hristoase; pe Tine Te preaînălţăm întru toţi vecii.

Cântarea a 9-a. Irmos: Pe Dumnezeu a-L vedea...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Efrem, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Fiind rănit de dragostea Atotţiitorului, ai petrecut toată viaţa plângând, Sfinte

Preacuvioase Părinte Efrem, strigând cu spaimă: slăbeşte, Mântuitorule, valurile harului
Tău, păstrându-l pe acesta mie, din belşug întru viaţa cea viitoare.
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Efrem, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Dulce este cuvântul tău cel dătător de umilinţă şi plin de luminare pentru cei ce aleargă
către tine, purtătorule de Dumnezeu, Sfinte Minunate Părinte Efrem. Şi viaţa ta este fără
de prihană, împodobită şi luminată cu toate faptele bune, cele luminate de Dumnezeu.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Locaş te-ai făcut Duhului şi râu plin de ape curgătoare de viaţă, temelie neclintită
Bisericii, reazem sihaştrilor, pârâu pururea curgător al Dumnezeieştii umilinţe, vrednice
de laudă, Sfinte Efrem.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cugetul omenesc nu poate să înţeleagă Taina cea mai presus de gând a naşterii tale,
Fecioară. Că sălăşluindu-Se Dumnezeu înlăuntrul tău, n-a mişcat încuietorile Fecioriei,
ca Cel Ce Singur le-a aşezat, El Cel Necuprins de pricepere.

Irmosul:

Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor; spre Care nu cutează a căuta
Cetele îngereşti; iar prin tine, Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvântul Întrupat; pe
Care mărindu-L cu Oştile cereşti, pe tine te fericim.

SEDELNA, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Cuvântul Cel fără de...

Pe comoara înţelepciunii Tainelor lui Hristos, pe paharul cel Dumnezeiesc al umilinţei

să-l lăudăm credincioşii întru pomenirea lui. Că potrivit cu numele lui, Sfântul Cuvios
Efrem veseleşte pururea inimile credincioşilor, cu cântări Dumnezeieşti; ca un lucrător
şi îndrumător în descoperirile Domnului.

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 8-lea. Podobie: Pe

Cuvântul Cel fără de...

Apărătoarea cea Fierbinte şi Nebiruită, Nădejdea cea Sigură şi Neînfruntată, Zidul şi

Acoperământul şi Limanul celor ce aleargă la tine, pururea Fecioară fără prihană, roagă,
împreună cu îngerii, pe Fiul tău şi Dumnezeu să dea pace lumii şi sufletelor noastre
mare milă.

SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al

8-lea. Podobie: Pe Cuvântul Cel fără de...

Cu Crucea Fiului tău, cea plină de har Dumnezeiesc, toată înşelăciunea idolilor a încetat
şi puterea demonilor a fost călcată în picioare. Pentru aceasta noi, credincioşii după
datorie pururea te lăudăm şi te Binecuvântăm; şi mărturisindu-te cu adevărat
Născătoare de Dumnezeu, te mărim.
 Cântare de laudă la Sfântul Efrem Sirul
Inima lui Efrem arde de iubire Pentru Hristos,

Iar limba lui grăieşte înţelepciunea curată a Sfintelor Scripturi.

O, Sfinte Părinte Efreme, albină adunătoare de miere duhovnicească!

O, Sfinte Părinte Efreme, izvorîtorule de har ce izbucneşti lumii rîuri de cucernicie!

Pocăinţa răsuflare ţi s-a făcut ţie, Părinte,

Cu lacrimile tale tu pocăinţa o propovăduieşti!

Cu limba ca şi cu un condei tu propovăduieşti

„Pocăiţi-vă! Căci Domnul îi miluieşte pe cei ce se pocăiesc!”

O, minunate învăţătorule şi povăţuitorule al nostru,

Care cu viaţa şi cu scrisul pe noi ne povăţuieşti,

O Sfinte Părinte Efreme, mîngîietorule al nemîngîiaţilor,

Şi bici înfricoşat patimii trîndăviei,

O miere a milostivirii către ceilalţi,

Şi sabie a nevoinţei către tine însuţi!

O, Sfinte Părinte Efreme,

Pe tine Biserica te slăveşte

Iar sfinţii îngeri te numesc pe tine frate!

Cu adevărat aşa se cuvine ţie, Sfinte Părinte Efreme,

Preadulce teologhisitorule al dogmelor,

Cunună a Siriei, de Biserică cîntat şi slăvit!

Pe tine, cel care pe Fiul lui Dumnezeu L-ai preaslăvit,

Pe tine cu dreptate Biserica te slăveşte.

Cu harul ce din gura ta izvorăşte ca o miere,

Cu rugăciunile tale cele ca o ploaie aducătoare de roadă,

Cu acestea tu zi şi noapte mijloceşti pentru noi,

Sfinte Cuvioase Părinte, Preaputernice monahe!

Către tine însuţi tu sabie a nevoinţelor eşti,

Iar către noi miere a milostivirii! Biserica pe cununa Siriei o slăveşte,

Pe cel ce-L preaslăveşte pe Fiul lui Dumnezeu.

 Sfântul Cuvios Paladie, din Antiohia (Siria), sihastrul (IV)
Acest Paladie a fost un mare nevoitor şi făcător de minuni. Odată, înaintea uşii chiliei lui
a găsit cadavrul unui anume bogat omorît şi jefuit de tîlhari. Paladie a fost tîrît înaintea
judecătorului, dar el, rugîndu-se cu lacrimi lui Dumnezeu, mortul a înviat. Acest Sfânt
Paladie a adormit cu pace în veacul al patrulea.
Sfântul Cuvios Isaac Sirul, episcopul cetății Ninive (VII)
Viața pe scurt a Sfântului Cuvios Isaac Sirul

Isaac s-a născut la Ninive şi şi-a petrecut tinereţea în nevoinţe ascetice, în Mănăstirea
Sfîntului [Apostol] Matei din apropierea Ninivei. Cînd Isaac s-a făcut cunoscut
oamenilor pentru sfinţenia vieţii sale şi pentru multele sale minuni, el a fost ales episcop
în Ninive cu sila. Dar după numai cinci luni el a părăsit episcopia şi s-a tăinuit într-o
pustie a Mînăstirii Rabban Şabur. El a scris multe cărţi, între care pînă la noi au ajuns
cam o sută de predici despre viaţa duhovnicească şi despre nevoinţă, scrise în primul
rînd din propria lui experienţă. A fost un cunoscător fără egal al sufletului omenesc şi un
îndrumător puternic al vieţilor celor care veneau la el. Chiar şi sfinţi cum a fost Sfîntul
Simeon de la Muntele Minunat (Noul Stîlpnic) de lîngă Antiohia veneau la Sfîntul Isaac
Sirul pentru îndrumarea vieţii. Sfîntul Isaac Sirul a trecut la Domnul la bătrîneţi
înaintate, cam pe la sfîrşitul veacului al şaptelea după Hristos.

Viața pe lung a Sfântului Cuvios Isaac Sirul

Sfântul Isaac Sirul, episcop de Ninive, a trăit în secolul al şaselea. El şi fratele său au
intrat în mănăstirea ascetului Matei lângă Ninive şi au primit tunsoarea monahală.
Învăţătura sa, virtuţile şi modul de viaţă ascetic au atras atenţia fraţilor şi aceştia i-au
propus să conducă treburile mănăstirii. Sfântul Isaac nu voia o asemenea povară asupra
lui, preferând să trăiască în singurătate, de aceea a părăsit mănăstirea pentru a vieţui în
pustiu.
Fratele său a insistat de mai multe ori pe lângă el să se întoarcă la mănăstire dar nu a
acceptat. Cu toate acestea, când renumele sfinţeniei vieţii sale s-a răspândit, a fost făcut
Episcop de Ninive. Văzând cruzimea şi neascultarea locuitorilor cetăţii, sfântul a simţit
că era peste puterile lui să le fie conducător şi cu atât mai mult plângea de dorul
singurătăţii. Odată, doi creştini au venit la el, cerându-i să le judece o pricină. Unul
confirma că datora bani celuilalt, dar cerea să i se mai dea puţin răgaz. Cel care îl
împrumutase îl ameninţa că îl va duce la judecată pentru a-l forţa să plătească. Sfântul
Isaac, cu un citat din Evanghelie, îi ceru să fie milos şi să îi mai lase datornicului ceva
timp până să plătească. Omul îi spuse : "Mai lasă-mă cu Evanghelia ta!". Sfântul Isaac îi
răspunse : "Dacă nu te supui poruncilor Domnului din Evanghelie, ce mai vrei de la
mine?" După numai cinci luni ca Episcop, Sfântul Isaac s-a retras din funcţie şi a plecat
în munţi să trăiască împreună cu pustnicii. Mai târziu, s-a dus la mănăstirea din Rabban
Shabur, unde a trăit până la moarte, ajungând la un înalt nivel de desăvârşire spirituală.
De la începutul secolului al optulea şi până la începutul secolului al optsprezecelea, în
Europa nu s-a ştiut nimic despre Sfântul Isaac Sirul, cu excepţia numelui său şi a
lucrărilor sale.
Abia în 1719 o biografie a sfântului a fost publicată la Roma, alcătuită de un autor arab
anonim. În 1896, mai multe informaţii despre Sfântul Isaac au fost date la iveală.
Învăţatul soteriolog francez, abatele Chabot, a publicat mai multe lucrări din secolul al
optulea despre istoria Siriei scrise de Iezudena, episcop de Barsa, unde a fost găsită
istoria Sfântului Isaac Sirul.
Sfântul Cuvios Iacov Sihastrul
Acest cuvios, lepădându-se de toate cele lumeşti, a locuit ca un sihastru cincisprezece
ani într-o peşteră, aproape de o cetăţuie numită Porfirion. Nişte desfrânaţi au adus
odată la acest cuvios o femeie desfrânată, care sălta cu neruşinare şi-l îndemna spre
păcătuire. Sfântul însă, aducându-i aminte de muncile focului ce vor să fie, a adus-o la
pocăinţă şi la credinţa în Hristos. Dar fiindcă nimeni nu scapă de cursele vicleanului, s-a
întâmplat ca şi acest cuvios să cadă în mare ispită. Căci lăsându-se biruit de pofta
trupului a căzut atât de jos încât a ajuns şi la păcatul uciderii. Şi venindu-şi în fire şi
gândindu-se la adâncul prăpastiei în care se găsea, s-a deznădăjduit de mântuire şi a
plecat în lume. Pe drum însă l-a întâmpinat un monah cuvios şi plecându-se sfătuirilor
acestuia, s-a vârât într-un mormânt, unde a îndurat vieţuire foarte aspră. Şi făcându-se
secetă în acel loc, Dumnezeu a adus la cunoştinţa episcopului cetăţii că, de nu va face
rugăciune Iacov cel din mormânt, nu va conteni seceta. Atunci episcopul cu tot poporul,
ducându-se la el, l-au înduplecat, după multe rugăminţi, să se roage, şi fericitul făcând
rugăciune, multă ploaie a curs şi pământul s-a săturat de apă. De aici cuviosul luând
nădejdi bune, având ca semn al îngăduinţei lui Dumnezeu ploaia multă care căzuse la
rugăciunile lui, a dus viaţă şi mai aspră. Şi aşa, în vieţuire bună săvârşindu-se, şi-a dat
lui Dumnezeu duhul, multe minuni făcând după moarte.
Sfântul Teodor Mărturisitorul din Iaroslav, prezbiterul (1933)

Sfântul Ierarh Efrem, Episcop de Periaslav (Rusia) (apr. 1098)

După fericitul Varlaam, care era fiu de boier, acest fericit Efrem, fiind slăvit şi de bun
neam, iar domnului Iziaslav fiind foarte iubit, şi ţinînd toţi la dînsul, a plecat din casa
domnească la Cuviosul părintele nostru Antonie, în peşteră; rugîndu-se ca să-l numere,
în locul slujbei de voievod, cu slugile Împăratului ceresc, punînd pe dînsul sfinţitul chip
îngeresc al monahiceştii rînduieli. Iar Cuviosul Antonie învăţîndu-l pentru mîntuirea
sufletului, l-a dat fericitului Nicon, ca să-l tundă monah. Iar el făcîndu-i porunca, a tuns
pe fericitul Efrem, şi l-a îmbrăcat în haină monahicească.

Dar despre necazul ce a ridicat diavolul, vrăjmaşul şi urîtorul binelui, asupra

Cuviosului Efrem, precum şi asupra fericitului Varlaam, s-a scris în viaţa Cuviosului
Antonie şi a lui Nicon. Pentru că domnul întunericului fiind biruit de acea sfîntă turmă,
care se aduna în peştera cea întunecoasă, şi înţelegînd că de atunci avea să se
preamărească acel loc, plîngea de a lui pierzare diavolească.

Deci, diavolul a început, cu meşteşugirile sale cele rele, a aţîţa inima voievodului
Iziaslav asupra cuvioşilor, ca să risipească acea sfîntă turmă. Dar, nicidecum nu a putut,
ci singur s-a gonit cu rugăciunile cuvioşilor şi a căzut în groapa care şi-a făcut-o el. Căci
şi cel ce a tuns pe acest fericit, adică Cuviosul Nicon, a fost dus la voievod şi de acela a
fost ocărît. Atunci, chiar egumenul, adică Cuviosul Antonie, cu fraţii din peşteră, s-au
izgonit prin mînia voievodului, însă degrab, prin mijlocirea doamnei către voievodul
Iziaslav, dar mai ales prin rugăciunea cereştii împărătese, a Prea-sfintei Născătoare de
Dumnezeu, către Împăratul slavei Hristos Dumnezeu, monahii s-au întors în peştera lor,
ca nişte viteji de la război, biruind pe luptătorul lor, diavolul; şi erau întotdeauna în
peşteră, lăudînd şi binecuvîntînd pe Dumnezeu.

Apoi, Cuviosul părintele nostru Efrem, văzînd că pentru tunderea lui a pornit
vrăjmaşul o tulburare ca aceea asupra sfintei turme, s-a înarmat în peşteră foarte tare
asupra lui, prin viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi post şi prin priveghere
de toată noaptea. Deci, supunîndu-se întru toate la învăţătura părintelui şi
povăţuitorului său, Cuviosului Antonie, mare rîvnă avea să urmeze faptele lui. Pentru
aceea, precum Antonie a călătorit din Rusia la Sfîntul Munte, asemenea şi Cuviosul
părintele nostru Efrem ardea cu duhul de Sfintele Locuri, ca şi acolo fiind văzător al
vieţii Sfinţilor Părinţi celei întocmai cu îngerii, să se îndemne spre îmbunătăţitele lor
osteneli, prin dragoste.

Deci, se ruga Cuviosului Antonie să-i dea binecuvîntare, ca să meargă în ţara

grecească. Iar el nevrînd ca să-l lipsească de plata străinătăţii, l-a liberat cu
binecuvîntare şi cu rugăciune, după cum altă dată Noe a trimis porumbiţa din corabie,
ca să aducă ramura de măslin.

Atunci Cuviosul părintele nostru Efrem, luînd ca două aripi de plumb binecuvîntarea
părintească şi rugăciunea, a pornit pe calea ce îi era înainte şi, sosind la Constantinopol,
a privit pretutindeni, cercetînd locaşurile oamenilor cereşti şi ale îngerilor celor
pămînteşti; apoi, săturîndu-se cu îndestulată duhovnicească hrană, prin cuvinte de
suflet folositoare şi prin învăţătura acelor sfinţi părinţi, a zăbovit acolo cîtăva vreme. Şi
atrăgîndu-l dragostea părintească înapoi iarăşi, ca să nu se mai întoarcă în corabia sa
cea gîndită fără vreo ramură de măslin, a scris tipicul Sfintei Mînăstiri a Studiţilor, şi în
Mînăstirea Pecersca l-a adus; pentru care a trimis la dînsul fericitul Teodosie, fiind
egumen al Cuviosului Antonie. Iar după întoarcerea de la Sfintele Locuri, a vieţuit în
Mînăstirea Pecersca timp puţin, unde a dat pildă de multe fapte bune, spre folosul
sufletesc; încît toţi mulţumeau lui Dumnezeu pentru dînsul. Într-acea vreme a murit
fericitul Petru, episcopul Periaslavului; deci, prin dumnezeiasca bunăvoire, şi cu sfatul
tuturor, după voirea marelui domn Vsevolod Iaroslavici, cuviosul părintele nostru a fost
ales episcop al Periaslavului, prin ajutorul preasfinţitului mitropolit Ioan al Kievului.

Astfel, luînd vrednicia arhieriei, a început în episcopia sa a avea mare sîrguinţă,

socotind acest lucru mai cinstit şi mai iubit decît toate, ca adică să înmulţească lauda
preasfîntului nume al lui Dumnezeu; iar Dumnezeu i-a ajutat lui în chipul acesta: căci,
în puţini ani a întemeiat o biserică de piatră, mare şi prea frumoasă, în cinstea Sfîntului
Arhanghel Mihail, pe care a făcut-o scaun al episcopiei Periaslavului. Asemenea, a zidit
şi o altă biserică de zid Sfîntului Teodor, în poartă, cum şi Sfîntului Apostol Andrei,
întîiul chemat, lîngă poartă; şi a împodobit cetatea Periaslavului cu diferite feluri de
zidiri bisericeşti, toate de piatră, cum nu mai fuseseră pe acolo. Dar toate acestea după
multă vreme întru nefiinţă au venit; căci voind Dumnezeu, a dat tot pămîntul Rusiei
pentru păcatele noastre, spre pedepsirea păgînului împărat al sciţilor, Batie, şi astfel a
căzut soarta pe preaslăvita cetate a Periaslavului.
 Apoi, a fost acest cuvios emblema episcopiei sale, şi la mutarea cinstitelor moaşte ale
cuviosului părintelui nostru Teodosie al Pecerscăi. Deci, vieţuind bine şi cu
dumnezeiască plăcere, a luat sfîrşit vremelnicei vieţi, iar cu sufletul s-a suit la scaunul
Stăpînului, cel nefăcut de mînă; unde să ne învrednicească şi pe noi a fi ca oile adunate
de glasurile rugăciunilor păstoreşti, ale Cuviosului părintelui nostru Efrem; ca împreună
cu dînsul să preamărim pe Începătorul păstorilor, Iisus, şi pe Dumnezeu Tatăl şi pe
Sfîntul Duh, întru nesfîrşiţii veci. Amin.

(Culeasă din Patericul de la Pecersca)

Cuviosul Efrem de Novotorg (Novi Torg, Rusia), Arhimandritul, făcătorul de minuni (1053)
În zilele binecredincioşilor şi marilor domni, a sfinţilor răbdători de chinuri ai Rusiei,
Boris şi Gleb, erau în Rusia trei fraţi de la o mamă: Efrem, acesta a cărui pomenire se
face, Gheorghe şi Moise, de neam din pămîntul unguresc; şi toţi slujeau la marii domni
Boris şi Gleb, în rînduiala boierească. Sfîntul Boris, fiind ucis la rîul Altii, boierul Efrem
nu s-a întîmplat a fi acolo, iar Gheorghe, fratele lui, împreună cu Sfîntul Boris, fu ucis,
de vreme ce venise peste stăpînul său şi-i tăiară capul. Iar al treilea frate, Moise, fiind la
uciderea aceluia, cu fuga sa fu mîntuit de moarte; apoi, mai pe urmă, a pătimit mai mult
decît oarecînd Iosif de la Pentefri, pentru curăţia lui, şi s-a făcut monah sfînt la Kiev, în
Sfînta Mînăstire Pecersca, precum se scrie în viaţa lui.

Acest fericit Efrem, după uciderea binecredinciosului domn Boris în 1015, în locul
acela unde se făcuse acea nedreaptă ucidere, a mers tînguidu-se; şi căutînd trupul
fratelui său, nu l-a aflat, fără numai capul, pe care, luîndu-l, l-a păstrat pînă la sfîrşitul
său.

Apoi, lăsîndu-şi dregătoria şi casa, s-a dus la cetatea Torjna, şi aflînd un loc foarte
frumos aproape de cetatea aceea, pe malul rîului Tverului, în 1038, a întemeiat acolo o
biserică în numele stăpînilor săi, marilor domni, a sfinţilor răbdători de chinuri Boris şi
Gleb. Şi adunînd mulţime de monahi, a zidit mînăstire, şi s-a făcut arhimandrit; apoi,
ostenindu-se în post şi în rugăciune, a plăcut lui Dumnezeu şi s-a mutat către El în anul
1053, la adânci bătrâneți. Trupul său a fost așezat în biserica întemeiată de el, iar în
sicriul său a fost pus, după dorința sa, capul fratelui său, Sfântul Gheorghe. Iar după
moarte se săvîrşeau multe minuni la mormîntul lui şi se făceau tămăduiri bolnavilor;
precum se fac şi acum tămăduiri celor ce merg cu credinţă la mormîntul său, întru slava
lui Hristos, Dumnezeul nostru, Celui slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci.
Amin.

Moaștele sale au fost descoperite în anul 1572.

***

Acest sfânt părinte s-a născut în Ungaria şi împreună cu fraţii săi, sfântul cuvios Moise
Ungurul (pomenit la 26 iulie) şi sfântul mucenic Gheorghe, a părăsit pământul natal
îndreptându-se spre Rusia unde intrară în slujba sfântului prinţ Boris, fiu al sfântului
Vladimir (pomenit la 15 iulie).

Sfântul Gheorghe, fratele sfântului Efrem a primit moarte mucenicească împreună cu

sfântul prinţ Boris pe râul Alta în anul 1015. Ucigaşii i-au tăiat acestuia capul luându-i
de la gât medalionul pe care acesta îl primise de la sfântul prinţ Boris. Moise reuşi să
scape cu viaţă îndreptându-se către mănăstirea Peşterilor din Kiev unde se nevoi până la
sfârşitul vieţii sale.

Sfântul Efrem, ajungând la locul pătimirii fratelui său Gheorghe, află capul acestuia pe
care îl luă cu sine. Părăsind slujba sa de la curte, se retrase într-un loc singuratic de pe
malul râului Tverţa pentru a duce o viaţă pustnicească, de nevoinţe neştiute de
nimeni, departe de zbuciumul lumii.
După o vreme, câţiva călugări iubitori de vieţuire liniştită se aşezară lângă dânsul pentru
a urma pilda vieţii sfântului părinte şi astfel în anul 1038 se întemeie mănăstirea
Sfinţilor Mucenici Boris şi Gleb, al cărei stareţ fu ales sfântul Efrem. În apropierea
mănăstirii se ridică o casă pentru primirea de străini unde poposeau călătorii şi
nevoiaşii fără a li se cere ceva în schimb.

Încărcat de anii nevoinţelor sale plecă la cele veşnice în anul 1053, fiind înmormântat în
mănăstire sa punându-se alături de dânsul în mormânt, după dorirea sa, capul fratelui
său mucenic. Moaştele sale fură aflate nestricate şi pline de mireasmă în anul 1572,
săvârşind mulţime de minuni până astăzi.
Cuviosul Teodosie de Totma, egumenul (1568)

Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Totemsk-Sumorinskaya”

Icoana Maicii Domnului „Totemsk-Sumorinskaya” este prăznuită pe 28
ianuarie/10 februarie.
Icoana Maicii Domnului „Totemsk-Sumorinskaya” se află în Mănăstirea Spaso-
Sumorin, din orașul Totma. În anul 1554, locuitorii orașului au primit aprobarea de
construire a mănăstirii din partea Țarului Ivan cel Groaznic și a Arhiepiscopului
Nicandru al Rostovului, primind în plus și o subvenție pentru construirea sfântului
lăcaș.
Pentru a coordona lucrările de zidire a mănăstirii, Arhiepiscopul l-a delegat pe călugărul
Teodosie, care a primit ca binecuvântare o icoană a Maicii Domnului din partea
egumenului Mănăstirii Prilutsk.
Icoana a primit ulterior numele de icoana Maicii Domnului „Totemsk-Sumorinskaya”
(Totem fiind orașul în care se afla mănăstirea, iar Sumorin este numele de familie a
călugărului Teodosie). După ce monahul Teodosie (care a fost și primul egumen al
mănăstirii) a trecut la Domnul în anul 1568, icoana Maicii Domnului a fost așezată în
fața mormântului acestuia din Biserica „Înălțarea Domnului”, zidită prin osteneala sa.
La 2 septembrie 1796, în urma mai multor minuni săvârșite la mormântul călugărului
Teodosie, au fost descoperite moaștele sale întregi și nestricate. Biserica Ortodoxă Rusă
l-a canonizat cu dată de prăznuire la 28 ianuarie/10 februarie, ziua în care a trecut la
Domnul.
Mulți dintre bolnavii care s-au rugat la mormântul Sfântului Cuvios Teodosie au
mărturisit că l-au văzut pe călugăr ținând în mâna icoana Maicii Domnului Totemsk-
Sumorinskaya și vindecându-i.
Rugaciunea zilei
Rugaciunea de Miercuri

Doamne Atotputernice și Atotîndurate! Îmi aduc aminte că Te-ai născut Om din Sfânta
Fecioară în peșteră și ai fost vândut cu treizeci de arginți de ucenicul cel viclean, ca să ne
răscumperi pe noi, păcătoșii, de sub puterea diavolului. Pentru aceasta, Te rog, îndură-
Te de mine, păcătosul!

Primește, Doamne, această mică a mea rugăciune, și umilita a mea voință, că mă

întristez pentru că Te-am întristat, și mă amărăsc pentru ca Te-am supărat fără de
număr. La Tine, Prea Bunule Mântuitor, am toată speranța, și cred că Tu, care din iubire
de oameni ai primit să fii vândut pentru noi, Te vei îndura și de mine acum, ca să mă
mântuiești de chinurile cele de veci, și să mă învrednicești Împărăției Tale.

Nu Te depărta de la mine Doamne, și ajută-mi, ca în toate sa fac voia Ta, și să nu Te mai

răstignesc în toate zilele cu faptele mele cele păcătoase, nici sa Te batjocoresc cu
cugetele mele cele rele, precum făceau iudeii cei necredincioși în timpul Sfintelor Tale
Patimi, ci ca femeia cea pacătoasa să-Ti spăl picioarele, cu lacrimile ochilor mei, pentru
ca să mă învrednicesc a auzi și eu din Gura Ta cea dulce: Iertate să-ți fie păcatele...
Amin.
File din Pateric
PENTRU MULTE FELURI DE PATIMI ŞI RĂZBOAIE ALE CURVIEI, CE SE RIDICĂ
ASUPRA ROBILOR LUI DUMNEZEU
 8) Un frate l-a intrebat pe un batran, zicand : ce voi face, avvo, ca ma supara pururea
gandurile curviei si nu-mi dau odihna nici macar un ceas si pentru aceasta mare scarba
are sufletul meu ! Raspuns-a lui batranul, zicand : fiule, doctoria acestei boli, adica a
gandurilor spurcate, este aceasta : cand vei simti ca-ti seamana diavolul ganduri
spurcate in inima, nu le primi, nici nu le lasa sa inceapa a se inradacina in inima ta, ci
indata muta-ti gandul tau la orice alt lucru si asa nu vor putea prinde radacina gandurile
vrajmasului. Iar de vei lasa cat de putin si nu-ti vei muta gandul intr-alta parte, alt lucru
oarecare, atunci acel gand spurcat indata prinde radacina si incepe pofta necuratiei. Caci
obiceiul vrajmasului diavol asa este : arunca ganduri necurate si le samana in inima
noastra, insa nu ne sileste spre savarsirea rautatii ci ne lasa in voia noastra, ori sa
primim gandurite si sfaturile lui, ori sa nu le primim. Zis-a fratele : dar ce voi face,
parinte, ca eu sunt foarte neputincios si nu pot sa stau impotriva spurcatelor ganduri ?
Raspuns-a batranul : pazeste-te, fiule, pricepe si cunoaste gandurile si sfaturile
vicleanului vrajmas, care cand le vei simti samanandu-se in inima ta, nu le raspunde,
nici nu zabovi cu dansele, ci indata scoala-te si te inchina lui Dumnezeu pana la pamant,
rugandu-te asa : Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajuta-mi si ma miluieste,
pe mine pacatosul ! Zis-a lui fratele : eu, parinte, aceasta ma silesc si o zic, dar nu simt
folos si umilinta in inima mea, fiindca nu este in limba noastra aceasta rugaciune si nu
inteleg ce zic si ce ma rog. Zis-a lui batranul : fiule, nu te indoi de aceasta, ca este pe
limba ta si nu intelegi ce zici, sileste-te cu tot dinadinsul. Si zi-o si Dumnezeu iti va ajuta
tie. Caci precum a zis avva Pimen si alti multi sfinti parinti, ca si descantatorii care
descantau si cheama serpii si vin, nici aceia nu inteleg ce zic, caci acel descantec nu-l zic
in limba lor, insa auzind descantecul vin si se supun, ca inteleg puterea acelor cuvinte.
Asa si noi, fiule, macar de nu sunt in limba noastra acestea si nu le intelegem, insa dracii
auzind ca zicem noi cuvintele si intelegand ei puterea lor fug si se departeaza.

Pilda zilei
Când îl ascultă Dumnezeu pe om

Avva Moise a zis: "Dacă omul nu se convinge în inima lui că este un păcătos,
Dumnezeu nu-l ascultă“. Fratele a întrebat: "Ce înseamnă: să fie convins în inima lui că
este păcătos?". Bătrânul a zis: "Când cineva îşi duce păcatele sale, nu se uită la ale
aproapelui".
Biblia într-un an
Numerii 18-20

Capitolul 18
1. Zis-a Domnul către Aaron: "Tu, fiii tăi şi casa tatălui tău cu tine veţi purta păcatul
pentru nepăsarea de locaşul sfânt; tu şi fiii tăi împreună cu tine veţi purta păcatul
pentru nepăsarea de preoţia voastră.
2. Apropie-ţi pe fraţii tăi, seminţia lui Levi, neamul tatălui tău, ca să fie pe lângă tine
şl să-ţi slujească; iar tu şi fiii tăi împreună cu tine veţi fi la cortul adunării.
3. Leviţii să păzească cele rânduite de tine şi să facă slujbă la cort, dar să nu se
apropie de lucrurile locaşului sfânt şi de jertfelnic, ca să nu moară şi ei şi voi.
4. Să fie deci pe lângă tine şi să facă slujbă la cortul adunării şi toate lucrările la cort;
iar altul să nu se apropie de tine.
5. Aşa să faceţi slujba în locaşul sfânt şi la jertfelnic, şi nu va mai veni mânia asupra
fiilor lui Israel;
6. Că am ales din fiii lui Israel pe fraţii voştri, pe leviţi, şi vi i-am dat ca dar închinat
Domnului, să facă slujbă la cortul adunării;
7. Iar tu şi fiii tăi să vă îndepliniţi preoţia voastră în toate cele ce ţin de jertfelnic şi
ce se află înăuntru după perdea, şi să săvârşiţi slujbele darului vostru preoţesc, iar altul
străin, de se va apropia, să fie omorât".
8. Zis-a Domnul către Aaron: "Iată Eu am dat în seama voastră pârga Mea din toate
cele închinate Mie de fiii lui Israel: ţie ţi le-am dat acestea şi după tine fiilor tăi, pentru
cinul vostru, pentru preoţia voastră, prin lege veşnică.
9. Iată ce este al tău din cele preasfinte, în afară de cele ce se dau focului: orice dar
de pâine al lor, orice jertfă pentru păcat a lor şi orice jertfă pentru vină, ce-Mi aduc ei,
aceste lucruri preasfinte să fie ale tale şi ale fiilor tăi.
10. Acestea să le mâncaţi în locul cel sfânt. Tu şi fiii tăi, toţi cei de parte bărbătească
ai voştri pot să mănânce din ele. Cele sfinte să fie ale tale.
11. Şi iată ce să mai fie al vostru din darurile lor ridicate: toate darurile ridicate ale
fiilor lui Israel şi toate darurile lor legănate ţi le-am dat ţie şi fiilor tăi şi fiicelor tale, care
sunt cu tine, prin lege veşnică. Tot cel curat din casa ta poate să mănânce din acestea.
12. Toată pârga de untdelemn şi toată pârga de struguri şi pârga grâului lor, toate
câte aduc ei Domnului, ţi le-am dat ţie.
13. Cele dintâi roade ale pământului lor, pe care le aduc ei Domnului, să fie ale tale,
şi tot cel curat din casa ta poate să mănânce din acestea.
14. Tot ce este afierosit în Israel să fie al tău.
15. Tot ce se naşte întâi din tot trupul, din oameni şi din dobitoace, şi se aduce
Domnului, să fie al tău; dar întâiul născut dintre oameni să se răscumpere şi întâiul
născut dintre dobitoacele necurate să se răscumpere;
16. Iar preţul răscumpărării lui, la o lună după naştere, este cinci sicli de argint,
după siclul sfânt, care are douăzeci de ghere.
17. Însă întâiul născut al vacilor, întâiul născut al oilor şi întâiul născut al caprelor,
nu se răscumpără: aceştia sunt sfinţiţi; cu sângele lor să stropeşti jertfelnicul. Grăsimea
lor s-o arzi ca jertfă, întru miros de bună mireasmă Domnului;
18. Iar carnea lor este a ta şi tot ale tale sunt pieptul înălţat şi şoldul drept.
19. Toate darurile sfinte, înălţate, care se aduc Domnului de fiii lui Israel, ţi le dau
ţie, fiilor tăi şi fiicelor tale care sunt cu tine, prin lege veşnică. Acest legământ de
necălcat este veşnic înaintea Domnului pentru tine şi pentru urmaşii tăi".
20. Zis-a Domnul către Aaron: "În pământul lor nu vei avea nici moştenire, nici
parte nu vei avea între ei. Eu sunt partea ta şi moştenirea ta între fiii lui Israel,
 21. Iar fiilor lui Levi, iată, Eu le-am dat moştenire toată zeciuiala din toate câte are
Israel, pentru slujba lor pe care o fac la cortul adunării.
22. De acum fiii lui Israel să nu mai vină la cortul adunării, ca să nu facă păcat
aducător de moarte.
23. Ci la cortul adunării să facă slujba leviţii şi să ia asupră-şi păcatul lor. Aceasta
este lege veşnică în neamul vostru.
24. Dar printre fiii lui Israel ei nu vor avea moştenire, căci zeciuiala fiilor lui Israel,
pe care aceştia o aduc dar Domnului, am dat-o leviţilor moştenire şi de aceea le-am şi zis
Eu că nu vor avea moştenire între fiii lui Israel".
25. Apoi a grăit Domnul lui Moise şi a zis:
26. "Vorbeşte leviţilor şi le zi: Când veţi lua de la fiii lui Israel zeciuiala, pe care v-
am dat-o ca moştenire, să înălţaţi din ea dar Domnului a zecea parte, ca zeciuială,
27. Şi vi se va socoti acest dar al vostru ca grâul din arie şi ca mustul de la teasc.
28. Astfel veţi aduce şi voi dar Domnului din toate zeciuielile voastre, câte veţi lua
de la fiii lui Israel, şi veţi da din ele, dar Domnului, preotului Aaron.
29. Din toate cele dăruite vouă, cele mai bune din toate cele sfinţite să le aduceţi dar
Domnului,
30. Şi să le spui: De veţi aduce din acestea partea cea mai bună, se va socoti leviţilor
ca cele primite de la arie şi ca cele primite de la teasc.
31. Aceasta să o mâncaţi oriunde voi, şi fiii voştri, şi familiile voastre, căci aceasta vă
este plata pentru munca voastră la cortul adunării.
32. Pentru aceasta nu veţi avea păcat, de veţi aduce cele mai bune din toate; şi
sfintele prinoase ale fiilor lui Israel nu le veţi întina şi nu veţi muri".

Capitolul 19
1. Grăit-a Domnul cu Moise şi Aaron şi a zis:
2. "Iată porunca legii, pe care a dat-o Domnul, când a zis: Spune fiilor lui Israel să-ţi
aducă o junincă roşie, fără meteahnă, care să nu aibă cusur şi să nu fi purtat jug;
3. Să o dai preotului Eleazar, să o scoată afară din tabără, la loc curat, şi să o junghie
înaintea lui.
4. Apoi să ia preotul Eleazar din sângele ei şi să stropească cu sânge spre partea de
dinainte a cortului adunării de şapte ori.
5. După aceea să o ardă de tot înaintea lui; să ardă adică şi carnea şi pielea şi
sângele şi necurăţenia ei.
6. Apoi să ia preotul lemn de cedru, isop şi aţă de lână roşie şi să le arunce pe
juninca ce se arde.
7. Să-şi spele preotul hainele sale, să-şi spele trupul cu apă, apoi să intre în tabără şi
necurat va fi până seara.
8. Cel ce a ars-o de asemenea să-şi spele hainele sale, să-şi spele trupul cu apă şi
necurat va fi până seara.
9. Un om curat să strângă cenuşa junincii, s-o pună afară din tabără la loc curat şi să
se păstreze pentru obştea fiilor lui Israel, ca să se facă cu ea apă de stropire, adică apă de
curăţire.
 10. Cel ce a adunat cenuşa junincii să-şi spele hainele sale şi să fie necurat până
seara. Aceasta să fie aşezământ veşnic pentru fiii lui Israel şi pentru străinii ce trăiesc la
dânşii.
11. Cel ce se va atinge de trupul mort al unui om să fie necurat şapte zile.
12. Acesta să se cureţe cu această apă în ziua a treia şi în ziua a şaptea şi va fi curat;
iar de nu se va curăţi în ziua a treia şi în ziua a şaptea, nu va fi curat.
13. Tot cel ce sg va atinge de trupul mort al unui om şi nu se va curăţi, acela va
întina locaşul Domnului; omul acela se va stârpi din Israel, căci n-a fost stropit cu apă
curăţitoare şi este necurat şi necurăţia lui e încă asupra lui.
14. Iată legea: De va muri un om într-o casă, tot cel ce va intra în casa aceea şi câte
sunt în casă vor fi necurate şapte zile.
15. Tot vasul descoperit, care nu este legat la gură şi n-are capac pe el, este necurat.
16. Tot cel ce se va atinge în câmp de cel ucis cu sabia sau de mort sau de os de om
sau de mormânt va fi necurat şapte zile.
17. Pentru cel necurat să se ia din cenuşa jertfei arse pentru curăţire şi să se toarne
peste ea într-un vas apă de izvor;
18. Apoi un om curat să ia isop, să-l moaie în apa aceea şi să stropească din ea casa,
lucrurile şi oamenii câţi sunt acolo şi pe cel ce s-a atins de os de om sau de ucis sau de
mort sau de mormânt.
19. Cel curat să stropească pe cel necurat în ziua a treia şi în ziua a şaptea şi să-l
cureţe în ziua a şaptea. Apoi să-şi spele hainele sale şi trupul său cu apă şi va fi necurat
până seara.
20. Iar dacă vreun om va fi necurat şi nu se va curăţi, omul acela se va stârpi din
obşte, căci a spurcat locaşul Domnului; căci nu s-a stropit cu apă curăţitoare şi este
necurat.
21. Acesta să fie aşezământ veşnic pentru dânşii. Cel ce a stropit cu apă curăţitoare
să-şi spele hainele sale; cel ce s-a atins de apa curăţitoare va fi necurat până seara.
22. Tot lucrul de care se va atinge cel necurat va fi necurat; şi tot ce se va atinge de
acel lucru va fi necurat până seara".

Capitolul 20
1. În luna întâi a ajuns toată obştea fiilor lui Israel în pustiul Sin şi s-a oprit poporul
în Cadeş. Şi a murit Mariam şi a fost îngropată acolo.
2. Acolo însă nu era apă pentru obşte şi s-au adunat ei împotriva lui Moise şi a lui
Aaron,
3. Şi blestema poporul pe Moise şi zicea: "O, de am fi murit şi noi când au murit
fraţii noştri înaintea Domnului!
4. La ce aţi adus voi obştea Domnului în pustiul acesta, ca să ne omorâţi şi pe noi şi
dobitoacele noastre?
5. Şi la ce ne-aţi scos din Egipt, ca să ne aduceţi în acest loc rău, unde nu se poate
semăna şi nu sunt nici smochini, nici vite, nici rodii şi nici măcar apă de băut?"
6. Atunci s-au dus Moise şi Aaron din faţa poporului la uşa cortului adunării şi au
căzut cu fetele la pământ şi s-a arătat slava Domnului peste ei.
 7. Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis:
8. "Ia toiagul şi adună obştea, tu şi Aaron, fratele tău, şi grăiţi stâncii înaintea lor şi
ea vă va da apă; şi le veţi scoate apă din stâncă şi veţi adăpa obştea şi dobitoacele ei".
9. A luat deci Moise toiagul din faţa Domnului, cum poruncise Domnul.
10. Şi au adunat Moise şi Aaron obştea la stâncă şi a zis către obşte: "Ascultaţi,
îndărătnicilor, au doară din stânca aceasta vă vom scoate apă?"
11. Apoi şi-a ridicat Moise mâna şi a lovit în stâncă cu toiagul său de două ori şi î
ieşit apă multă şi băut obştea şi dobitoacele ei.
12. Atunci a zis Domnul către Moise şi Aaron: "Pentru că nu M-aţi crezut, ca să
arătaţi sfinţenia Mea înaintea ochilor fiilor lui Israel, de aceea nu veţi duce voi adunarea
aceasta în pământul pe care am să i-l dau".
13. Aceasta este apa Meriba, căci aici fiii lui Israel s-au certat înaintea Domnului, iar
El S-a sfinţit între ei.
14. Din Cadeş a trimis Moise soli la regele Edomului, ca să-i spună: "Aşa zice fratele
tău Israel: Tu ştii toate greutăţile ce am îndurat.
15. Părinţii noştri s-au pogorât în Egipt şi noi am pribegit în Egipt vreme multă; dar
Egiptenii ne-au făcut rău nouă şi părinţilor noştri.
16. De aceea am strigat către Domnul şi a auzit Domnul glasul nostru şi a trimis
îngerul Său de ne-a scos din Egipt; şi acum suntem în Cadeş, oraşul cel mai apropiat de
hotarul tău.
17. Îngăduieşte-ne să trecem prin ţara ta, că nu ne vom abate pe la ogoare şi pe la
vii, nici apă nu vom bea din fântânile tale; ci vom trece pe drumul împărătesc,
neabătându-ne nici la dreapta, nici la stânga, până vom ieşi din hotarele tale".
18. Edom însă i-a răspuns: "Să nu treci pe la mine, iar de nu vei asculta voi ieşi cu
război înaintea ta".
19. Zisu-i-au fiii lui Israel: "Vom merge pe drumul cel mare şi de vom bea din apa
ta, noi sau dobitoacele noastre, îţi vom plăti; vom trece numai cu piciorul, ceea ce e un
lucru de nimic".
20. Iar acela i-a răspuns: "Să nu treci pe la mine!" Şi a ieşit Edom înaintea lui cu
popor mult şi cu mână puternică.
21. Deci nu s-a învoit Edom să dea voie lui Israel să treacă prin hotarele lui şi Israel
s-a depărtat de la el.
22. După aceea au pornit fiii lui Israel din Cadeş şi au venit toată obştea la muntele
Hor.
23. Iar la muntele Hor, care e lângă hotarele ţării lui Edom, a grăit Domnul cu
Moise şi cu Aaron şi a zis:
24. "Aaron va fi adăugat la poporul său, că el nu va intra în pământul pe care îl voi
da fiilor lui Israel, pentru că nu v-aţi supus poruncii Mele la apa Meriba.
25. Să iei dar pe fratele tău Aaron şi pe Eleazar, fiul lui, şi să-i sui pe muntele Hor
înaintea întregii obşti;
26. Să dezbraci acolo de pe Aaron hainele lui şi să îmbraci cu ele pe Eleazar, fiul lui,
şi Aaron să se ducă şi să moară acolo".
 27. Şi a făcut Moise aşa cum îi poruncise Domnul: i-a suit pe muntele Hor înaintea
ochilor întregii obşti.
28. Acolo a dezbrăcat Moise de pe Aaron hainele lui şi a îmbrăcat cu ele pe Eleazar,
fiul lui. Şi a murit Aaron pe vârful muntelui, iar Moise şi Eleazar s-au pogorât din
munte.
29. Văzând toată obştea că a murit Aaron, l-a plâns toată casa lui Israel treizeci de
zile.