Pol Coeziune Eco Si Soc

Capitolul VII
Politica de coeziune economică şi socială
7.1 Ce este politica de coeziune economică şi socială

(PCES)?
7.1.1 Despre conceptul de coeziune economică şi socială
În Europa ultimului secol, oamenii politici au devenit tot mai mult conştienţi
de faptul că stabilirea de relaţii economice interne şi internaţionale de
durată, bazate pe încredere, precum şi manifestarea solidarităţii cu indivizi
şi/sau naţiuni mai slab dezvoltate au devenit indispensabile pentru
atingerea bunăstării generale. În ultimele decenii, creşterea producţiei şi a
consumului, progresul tehnologic, dezvoltarea serviciilor, precum şi
frecventele crize (mai ales în domeniul resurselor), au dus la intensificarea
relaţiilor comerciale dintre ţări şi la accentuarea dependenţei între naţiuni.
Pe fondul creşterii interdependenţelor dintre state, asigurarea unui grad cât
mai înalt de coeziune economică poate conduce, pe termen lung, la
obţinerea de beneficii economice pentru toţi cei implicaţi.
Coeziunea poate fi definită ca reprezentând acea proprietate a elementelor
constitutive ale unui sistem, care asigură coerenţa şi unitatea ansamblului
şi permite funcţionarea şi perpetuarea sistemului. D. Tarschys (2003)
distinge patru niveluri la care poate fi surprinsă coeziunea: economic,
social, cultural şi politic.
Coeziunea economică reprezintă suportul atingerii obiectivului general
urmărit de fiecare naţiune, cel al creşterii bunăstării. În Europa, cei treizeci
de ani care au urmat războiului, cunoscuţi şi sub numele de „cei treizeci de
ani glorioşi”, au fost urmaţi de alţi douăzeci de ani de creştere încetinită,
pentru ca, în ultimul deceniu, procesul de creştere să fie reluat. Specialiştii
în istorie economică subliniază rolul esenţial jucat în secolul al XX-lea de
cei trei „i”: inovare, instituţii şi investiţii.
Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE
Coeziunea socială reprezintă un alt element important în dezvoltarea unui

sistem economic. Necesitatea atingerii coeziunii economice a fost
conştientizată încă din perioada revoluţiei industriale (secolul al XIX-lea),
atunci când problemele de ordin social s-au dovedit a reprezenta preţul
plătit de societate pentru progresul tehnologic dobândit. Deoarece aceste
probleme afectau mai ales anumite categorii sociale, fie cele mai
vulnerabile (femei, copii, persoane în vârstă, persoane cu dizabilităţi fizice
sau psihice etc.), fie cele mai expuse modificărilor din economie (persoane
necalificate sau slab calificate, categorii confruntate cu şomaj structural
etc.), a devenit tot mai evidentă necesitatea unei politici distincte, destinată
reducerii disparităţii dintre indivizi, regiuni sau state. Asemenea intervenţii
au impus şi remodelarea sistemelor fiscale şi bugetare, tocmai din dorinţa
de a face faţă cheltuielilor în creştere necesitate de susţinerea categoriilor
sociale afectate.
Coeziunea culturală reprezintă o a treia trăsătură caracteristică societăţilor
industriale avansate în care se evidenţiază o intensitate în creştere a
comunicării şi răspândirea sistemelor de valori culturale comune, procese
favorizate atât de progresul tehnologic cât şi de dezvoltarea relaţiilor
economice internaţionale. Coeziunea culturală s-a produs nu numai în
interiorul graniţelor şi culturilor proprii, prin consolidarea identităţilor
naţionale (identificate prin steaguri, embleme, imnuri, sărbători sau ritualuri
naţionale), dar şi în afara acestor graniţe, sub forma curentelor
vestimentare, creaţiilor artistice (în domeniul teatrului, filmului, muzicii),
literare, a cluburilor şi /sau asociaţiilor cu idei, principii, valori comune etc.
În plus, dezvoltarea sistemelor de educaţie şi a mijloacelor de comunicare
în masă a facilitat răspândirea anumitor valori în cele mai îndepărtate
colţuri ale lumii, contribuind la realizarea unei anumite coeziuni culturale.
Coeziunea politică o trăsătură specifică evoluţiilor politice din ultimele
secole, evidentă însă mai ales în ultimele decenii pe fondul revoluţiei din
tehnologie şi comunicaţii, a reprezentat-o formalizarea normelor şi
instituţiilor internaţionale (identificabilă printr-o serie de elemente obiective
legate de uniformitatea instituţională şi legislativă specifică). Numeroasele
mişcări (religioase, politice, civile, profesionale etc.) la care statele din
Europa, dar şi din afara Europei, au fost martore, mai ales începând cu a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, au avut ca principal obiectiv
consolidarea coeziunii politice atât în plan intern, cât şi internaţional. La
nivel internaţional, urmărirea unor interese şi scopuri comune au condus la
formarea de alianţe, organizaţii şi alte categorii de entităţi, cu un grad mai
ridicat sau mai redus de coeziune politică.
La nivelul Uniunii Europene, termenului de coeziune i s-a atribuit un înţeles
mult mai restrâns, acela de coeziune economică şi socială. Pentru
societatea europeană, coeziunea rămâne un pilon important, reprezentând
obiectivul acţiunilor întreprinse în domeniul dezvoltării regionale.
Politici ale UE
Politica de coeziune economică şi socială reprezintă o sumă de

intervenţii la nivel comunitar, incluzând atât politica de dezvoltare regională
(orientată, în principal, către reducerea disparităţilor teritoriale, regenerarea
zonelor industriale în declin), anumite aspecte ale politicii sociale (precum
combaterea şomajului pe termen lung, sprijinirea procesului educaţional şi
de formare continuă), precum şi o parte a PAC (asistenţa acordată
dezvoltării rurale).
Conceptul de coeziune economică şi socială derivă din cel de
convergenţă reală, în sensul că obiectivele convergenţei nominale nu pot fi
atinse decât în condiţiile în care condiţiile de manifestare ale ofertei nu sunt
divergente. Cu alte cuvinte, conceptul de CES face trecerea către noţiunea
de convergenţă reală. Un asemenea concept a devenit o realitate în
procesul integrării europene abia la finele anilor 80.
Cea mai importantă componentă a PCES o reprezintă, evident, politica de
dezvoltare regională (PDR).
Politica de dezvoltare regională include un ansamblu de măsuri
planificate şi promovate de către autorităţile administraţiei public locale şi
centrale, în parteneriat cu diferiţi actori economici, în vederea asigurării
unei creşteri economice şi sociale dinamice şi durabile, prin valorificarea
eficientă a potenţialului local şi regional.
Altfel spus, PDR include toate acele măsuri, acţiuni care pot influenţa în
mod semnificativ dezvoltarea unei regiuni. Obiectivul principal al PDR îl
reprezintă realizarea unei cât mai eficiente şi echitabile repartiţii inter şi
intraregionale în cadrul activităţilor şi a rezultatelor acestora. Obiectivele
specifice, la rândul lor, includ: reducerea şomajului, creşterea nivelului de
trai, atragerea investitorilor străini, îmbunătăţirea infrastructurii, echilibrarea
şanselor şi a condiţiilor sociale între mediul urban şi rural etc.
7.1.2 Momente definitorii în evoluţia PCES
• Deşi Tratatul de la Roma menţiona în preambul său necesitatea

reducerii discrepanţelor regionale 24 , el nu făcea trimitere, în acest
scop, şi la diferite mecanisme redistributive. Cu toate acestea, la
acea vreme, Tratatul crea Fondul Social European (FSE) şi Banca
Europeană de Investiţii (BEI), fără a menţiona însă, ca obiectiv
esenţial, promovarea CES. De asemenea, trebuie făcută observaţia
24
Tratatul de la Roma menţiona faptul că statele membre trebuie să urmărească realizarea
„unei dezvoltări armonioase a economiilor şi o reducere a decalajelor dintre regiuni”,
fără a numi în mod explicit aceste obiective ca aparţinând unei politici specifice,
respectiv PDR.
că, în plus, Articolul 92.3 (actualul 87.3) al Tratatului de la Roma

specifica faptul că subvenţiile naţionale (ajutoarele de stat) puteau fi
considerate compatibile cu piaţa internă numai în măsura în care
promovau „dezvoltarea economică a acelor zone în care standardele
de viaţă erau foarte scăzute şi în care se înregistra un şomaj ridicat.”
La începutul procesului de integrare, cu excepţia notabilă a sudului Italiei,
disparităţile regionale între cei şase nu erau atât de importante pe cât vor
deveni ulterior într-o Europă cu nouă, zece, doisprezece şi mai apoi
cincisprezece membri. Lărgirile succesive au dus la creşterea decalajelor
dintre regiuni, atât în ceea ce priveşte veniturile, dar şi productivitatea,
calitatea infrastructurii etc. Harta discrepanţelor regionale în UE evidenţia o
discrepanţă evidentă între Nord şi Sud (Sud în care, temporar, a fost
inclusă şi Irlanda). Caracteristicile spaţiale ale dezechilibrelor regionale
confirmau teoria „centrului şi a periferiei”, utilizată de analiştii economici şi
de sociologi pentru a analiza inegalităţile dintre regiuni. Ca atare, politica
structurală a UE a fost construită pe premisa existenţei unei periferii sărace
(Scoţia, Irlanda, Portugalia, centrul şi sudul Spaniei, Corsica, sudul Italiei,
Grecia, iar după ’90 şi Germania de Est) şi a unui centru bogat (sudul Marii
Britanii, nord-estul Franţei, ţările din centrul Europei, nord-vestul Germaniei
şi nordul Italiei).
• Prima extindere, incluzând Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca
(1973) a însemnat şi primele măsuri în direcţia unei PDR efective. La
momentul respectiv, Irlanda şi Danemarca se confruntau cu probleme
legate de zonele rurale, iar Marea Britanie cu aspecte sensibile
privind restructurarea industrială din fostele zone miniere şi din
sectorul siderurgic. Pe fondul acestor realităţi, respectiv din nevoia de
a pune capăt disparităţilor regionale din interiorul Comunităţii, dar şi
pentru a compensa poziţia Marii Britanii în cadrul PAC, a fost creat în
1975 Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) - fond
care a fost şi rămâne principalul instrument de intervenţie în cadrul
PDR 25 . Pe de altă parte însă, o coordonare la nivel comunitar a
schemelor regionale care implicau ajutor de stat a fost introdusă abia
la finele anilor ’70.
• După aderarea Greciei în 1981 şi a Spaniei şi Portugaliei în 1986,
nevoia de a interveni în cazul disparităţilor regionale a devenit şi mai
acută. Conştienţi de faptul că regiunile dezavantajate din Grecia şi
sudul Italiei erau primele afectate de lărgirea din 1986, J. Delors, noul
preşedinte al Comisiei la acel moment, a atras atenţia asupra
importanţei şi necesităţii unei politici structurale coerente. Programul
Comisiei pentru 1985 semnala faptul că disparităţile „pot deveni
25
Suma alocată la momentul respectiv era relativ modestă, 280 milioane ECU, mai ales
dacă o comparăm cu valorile actuale.
Politici ale UE
o sursă permanentă de confruntări politice” şi faptul că Sudului

trebuie să i se ofere posibilitatea unei „repartiţii echitabile a
beneficiilor care derivă din dezvoltarea economică” (Commission,
1985, p. 15). În martie 1985, J. Delors avertiza Parlamentul European
că negocierile de aderare cu Grecia, Spania şi Portugalia „dezvăluie
o stare de tensiune, care, trebuie s-o spunem deschis, reflectă
tensiunea dintre Sud şi Nord. Această tensiune este generată nu atât
de problemele financiare, cât de o lipsă de înţelegere, de o ciocnire a
civilizaţiilor, atitudine care pare a fi promovată de unele ţări ce nu
doresc să susţină conceptul de solidaritate, concept care trebuie să
devină unul din pilonii Comunităţii; solidaritatea trebuie privită nu în
termeni de asistenţă, ci mai degrabă ca o expresie a bunăstării
generale, contribuind la întărirea identităţii europene” (Commission,
1985, p. 5).
• Ca atare, nu este întâmplător faptul că, prin Actul Unic (1987), a fost
introdus un nou concept şi un nou capitol în Tratatele de bază
comunitare, intitulat „Coeziunea economică şi socială”, menit să
sublinieze importanţa tot mai mare acordată politicii de coeziune. În
cadrul acestui capitol se menţionează faptul că FEDER reprezintă
principalul instrument comunitar utilizat pentru reducerea
disparităţilor.
Reacţia favorabilă la provocarea reprezentată de lărgirea spre sud şi
creşterea discrepanţelor economice la nivel comunitar s-a materializat în
prima reformă a FS, prin care s-a încercat integrarea şi coordonarea
tuturor fondurilor structurale (FEDER, FSE şi FEOGA-O) la nivel comunitar,
într-un cadru unic, pentru o perioadă de cinci ani (1989-1993). Alocarea
fondurilor se realiza prin intermediul a şase obiective generale 26 :
• Obiectivul nr. 1: promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a
regiunilor întârziate ca nivel de dezvoltare, întârzierea fiind definită,
ca regulă generală, drept specifică zonelor cu un PIB pe locuitor
inferior limitei de 75% din media comunitară. Aceste regiuni, Irlanda
de Nord, Grecia, Portugalia, mare parte din Spania, Corsica, sudul
Italiei, dominioanele franceze) reprezentau circa 1/5 din populaţia
comunitară şi primeau circa 2/3 din creditele acordate prin cele trei
fonduri structurale, în cazul FEDER această parte putând atinge chiar
la 80%; (credite FEDER, FSE, FEOGA)
• Obiectivul nr. 2: ajutorarea regiunilor aflate în declin industrial (credite
FEDER şi FSE);
26
Obiectivele 1, 2 şi 5b erau, în mod explicit, de natură regională şi se adresau regiunilor
mai puţin dezvoltate, regiunilor aflate în procesul restructurării industriale şi a zonelor
rurale.
• Obiectivul nr. 3: combaterea şomajului de lungă durată (FSE);

• Obiectivul nr. 4: facilitarea inserţiei profesionale a tinerilor (FSE);
• Obiectivul nr. 5: accelerarea ajustării structurilor agricole (obiectivul
5a, FEOGA – Orientare) şi promovarea dezvoltării zonelor rurale
(obiectivul 5b este vizat de cele trei Fonduri).
• Obiectivul nr. 6 (introdus în 1995, după aderarea ţărilor nordice,
Suedia şi Finlanda): dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor
cu o densitate foarte redusă a populaţiei, sub 8 locuitori/km (FEDER,
FSE şi FEOGA – secţiunea Orientare).
Reforma a implicat dublarea Fondurilor structurale, alocate prin intermediul
bugetului comunitar, de la 6,3 mld. ecu în 1987, la 14,1 mld. în 1993.
• Deoarece statele mai sărace, aflate la periferia sudică a Europei, nu
erau pe de-a-ntregul satisfăcute de efectele redistributive ale PCES,
negocierile privind Tratatul asupra UE (TUE), cunoscut şi sub
numele de Tratatul de la Maastricht, şi, realizarea UEM, au fost
privite ca fiind, în principal, în avantajul statelor mai bogate. Ca atare,
la cererea statelor mai puţin dezvoltate, TUE (Art. 130a) menţionează
faptul că „obiectivul Comisiei este de reduce disparităţile dintre nivelul
de dezvoltare al diferitelor regiuni şi rămânerea în urmă a celor mai
puţin dezvoltate dintre acestea”, introduce PDR în cadrul politicilor
comunitare şi creează un nou instrument financiar, Fondul de
Coeziune (FC) (Art. 130d), instrument care trebuia să răspundă
constrângerilor legate de necesitatea realizării convergenţei
economice şi monetare (nominale) în cadrul UEM. FC urma să
contribuie la susţinerea proiectelor publice de transport şi protecţie a
mediului în patru din cele mai puţin competitive (la acea dată) state
membre, respectiv Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda. Prin Tratatul
de la Maastricht, conceptul de CES devine unul din cei trei piloni ai
Comunităţii Europene, alături de Piaţa Unică şi UEM.
• La începutul anilor ‘90, Suedia, Finlanda, Norvegia şi Austria au
început pregătirile pentru aderarea la UE. Chiar dacă, în final,
Norvegia a decis să nu adere la Uniune, prezenţa ei a influenţat
procesul de negociere. Spre deosebire de extinderile precedente,
această rundă de extindere nu urma să mărească decalajele
regionale în UE. Ţările nordice şi-au dat seama însă că problemele
regionale şi structurale ar fi continuat în interiorul naţiunilor proprii, în
special regiunile periferice şi nordice. Cum negocierile au început în
mijlocul unei perioade de programare, ţările nordice au înţeles că era
imposibil să schimbe sistemul în mod direct, fiind însă posibil să se
creeze, special pentru Finlanda şi Suedia, o nouă măsură pentru
problemele specifice spaţiului nordic şi anume Obiectivul 6, care
Politici ale UE
să aibă drept scop regiunile cu densitate redusă, periferice şi

dominant rurale.
Principale momente ale procesului de integrare economică

în paralel cu evoluţiile înregistrate în cazul politicii de coeziune
Tabelul 7.1
Principalele momente Dezvoltarea politicii
în procesul integrării europene de coeziune a UE
1957 Tratatul privind crearea CEE Prevederi generale în
preambulul TCEE şi Art. 2
Începutul Prima extindere: Danemarca, Crearea FEDER
anilor ’70 Irlanda şi Marea Britanie
Mijlocul Extinderea sudică: Spania şi Programele Integrate
anilor ’80 Portugalia Mediteraneene
Sfârşitul Actul Unic European – 1992, Pachetul Delors I şi reforma
anilor ’80 crearea pieţei unice FS din 1988
1993 Tratatul asupra UE: crearea UEM Pachetul Delors II şi crearea
FC
1995 Aderarea Finlandei, Suediei Introducerea Obiectivului 6
şi Austriei al FS
1997-1999 Agenda 2000 şi procesul de Viitoarea reformă a FS
extindere spre centru şi est (are în
vedere perioada 2000-2006)
2007-2013 Cadrul financiar pentru perioada Reforma politicii structurale
2007-2013
Sursa: F. Bollen, I. Hartwig, P. Nicolaides, EU Structural Funds beyond Agenda 2000. Reform and
Implication for Current and Future Member States, European Institute of Public
Administration, 2000
Ca urmare a creşterii disparităţilor, pe măsură ce numărul statelor membre

a crescut, volumul total al Fondurilor Structurale a crescut de peste trei ori,
de la aproximativ 43,8 mld ecu între 1988-1993 la peste 141 mld ecu
pentru perioada 1994-1999 (valori calculate în preţuri 1992) 27 . Modificările
aduse modului de folosire a Fondurilor Structurale au fost minime 28 .
Principalele modificări au vizat criteriile de eligibilitate şi procedurile
administrative. Astfel, zonele eligibile conform Obiectivului 2 şi 5b au fost
alese pe baza unor propuneri venite din partea ţărilor membre (faţă de
27
Sumele anuale destinate Fondurilor Structurale s-au dublat şi în această perioadă, de la
14,1 mld ecu în 1993, la 27,4 mld în 1999.
28
După reforma din 1988, reglementările pentru Fondurile Structurale au fost revizuite de
două ori, pentru perioada de programare 1994 – 1999 şi 2000 – 2006, la fel şi listele de
regiuni eligibile.
propunerile unilaterale venite din partea Comisiei, ca până acum).

Reglementările continuă să se bazeze pe aceleaşi principii ca şi
reglementările din 1988, respectiv planificarea, parteneriatul,
adiţionalitatea, compatibilitatea, concentrarea şi coordonarea. În plus, a fost
înfiinţat şi un nou fond structural, Instrumentul Financiar Orientare a
Pescuitului (IFOP), menit să sprijine dezvoltarea sectorului piscicol. De
asemenea, modificări au fost aduse Obiectivelor 3 şi 4, prin lărgirea
Obiectivului 3 în sensul includerii inserţiei profesionale a tinerilor şi
introducerea unui nou Obiectiv 4, care se concentrează pe adaptarea forţei
de muncă în faţa schimbărilor industriale.
Cele şase obiective de convergenţă din 1988 au fost modificate în mică
măsură, după aderarea Suediei şi Finlandei, fiind inclus şi un al 6-lea
obiectiv:
• Obiectivul 1 (reajustarea economică a regiunilor rămase în urmă din
punct de vedere al dezvoltării economice) şi Obiectivul 2 (reconversia
economică a regiunilor industriale aflate în declin sau a unor părţi din
acestea) au rămas neschimbate; singura modificare adusă a fost
nominalizarea Germaniei de Est, inclusiv a Berlinului de Est, ca
regiune eligibilă sub Obiectivul 1;
• fostul Obiectiv 3 (combaterea şomajului pe termen lung) şi fostul
Obiectiv 4 (combaterea şomajului în rândul tinerilor) au fost reunite
într-un nou Obiectiv 4 (schimbări industriale şi noi sisteme de
producţie);
• Obiectivul 5 (zone rurale) a fost extins prin includerea de noi regiuni
piscicole;
• a fost adăugat un nou Obiectiv 6 (dezvoltarea zonelor slab populate
din nordul Europei).
Această reformă a sistemului de obiective s-a datorat din nou unor

compromisuri politice menite să permită accesul fiecărui stat membru la o
parte din Fondurile Structurale (chiar şi regiunile bogate din nordul Europei
au devenit eligibile pentru Obiectivul 6).
Politici ale UE
Ponderea statelor membre în totalul fondurilor structurale

în perioada1994-1999 comparativ cu perioada 1975-77 (%)
Tabelul 7.2
1975-1977 1994-1999
Statele membre iniţiale 64,5% 41,2%
Belgia 1,5 1,3
Germania 6,3 14,2
Italia 40,0 14,1
Franţa 14,9 9,8
Luxemburg 0,1 0,1
Olanda 1,7 1,7
Prima lărgire 35,6% 13,0%
Danemarca 1,3 0,5
Irlanda 6,5 4,0
Marea Britanie 27,8 8,5
A doua lărgire 9,9%
Grecia 9,9
A treia lărgire 32,4%
Spania 22,6
Portugalia 9,8
A patra lărgire 2,8%
Austria 1,0
Finlanda 1,0
Suedia 0,8
TOTAL 100% 100%
Sursa: CEC 1996, Jan Maarten de Vet, EU Enlargement and Preaccession. Reflection
concerning Central and Eastern Europe, p. 3
După cum rezultă şi din tabelul anterior, în intervalul 1994-1999, mai bine
de jumătate din bugetul alocat intervenţiilor structurale a fost orientat către
trei state membre, respectiv Spania, Italia şi Germania iar în cazul în care
pe listă includem şi Portugalia, Grecia şi Franţa, ponderea creşte la 81%.
Ponderea ţărilor de coeziune (Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda) a fost şi
ea semnificativă, respectiv 47% din buget.
• Pachetul financiar implicat de extinderea UE spre Est a fost inclus în

documentul intitulat Agenda 2000 (Agenda 2000 pentru o Uniune
mai puternică şi mai vastă). 29 Potrivit acestuia, UE dorea ca
extinderea să se desfăşoare fără o reformă substanţială a sistemului
său financiar. Această decizie a reprezentat o adevărată provocare
deoarece nu presupunea urmărirea strategiei tradiţionale a UE şi
anume ridicarea plafonului bugetar pentru susţinerea plăţilor către
anumite state membre în scopul obţinerii acordului acestora pentru o
viitoare integrare sau extindere. Dimpotrivă, cum toate statele
candidate erau relativ sărace şi deci eligibile pentru finanţarea oferită
în cadrul Politicii Regionale, derularea procesului de extindere spre
Est, cu acelaşi mecanism bugetar aplicabil UE-15, însemna
reformarea Politicii Regionale existente şi reducerea numărului de
regiuni beneficiare doar la cele care aveau cea mai mare nevoie de
aceste fonduri. În acest context, era de aşteptat o reformă de
amploare a Politicii Regionale, iar oficialii europeni au căzut de acord
în ceea ce priveşte necesitatea concentrării fondurilor şi sporirea
eficienţei lor.
• În cadrul acestui document, Comisia Europeană a propus o nouă
perspectivă financiară pe o perioadă de şapte ani, 2000-2006 30 .
Bugetul operaţiunilor structurale (incluzând asistenţa pre şi post-
aderare) se ridica la 286 miliarde euro, reprezentând 36% din
întregul buget. Din această sumă, circa 84% urmau a fi alocaţi
actualelor state membre, cea mai mare parte fiind orientată către
regiunile aflate sub Obiectivul 1. Pentru statele candidate era
prevăzut un buget de 46.9 miliarde euro.
• Reforma din 1999, decisă în cadrul Consiliului European de la Berlin,
a urmărit trei direcţii importante:
o Menţinerea echilibrului bugetar în limitele stabilite anterior;
o Creşterea eficienţei instrumentelor structurale prin concentrarea
asupra unui număr mai redus de obiective ale politicii structurale
(de la 6/7 obiective la 3);
o Creşterea eficienţei procesului de coeziune economică şi socială
în cadrul ţărilor candidate, prin introducerea a două noi
instrumente structurale de pre-aderare, ISPA 31 şi SAPARD 32 .
29
Prezentată de către Comisie, la 16 iulie 1997, în faţa Parlamentului European (completată
ulterior în martie 1998 şi aprobată în cadrul Consiliului European de la Berlin, din
martie 1999)
30
Perspectivă care a fost aprobată în cadrul Consiliului European de la Berlin, martie 1999.
31
ISPA = Instrument for Structural Policies for Pre-accession
32
SAPARD = Special Accession Programme for Agriculture and Rural Development
Politici ale UE
În ceea ce priveşte Fondurile Structurale se pot constata unele modificări.

Resursele alocate acestora au fost reformate complet şi au fost orientate în
scopul concentrării şi creşterii eficienţei. Acest lucru se poate deduce din
decizia de reducere a numărului de Obiective de la 6 (sau 5) câte erau
iniţial, la doar 3 Obiective. La o privire mai atentă însă se poate observa că
reducerea numărului de obiective nu a reprezentat o adevărată schimbare
de politică, ci mai degrabă o „rearanjare” a obiectivelor. Şi aceasta
deoarece toate tipurile de probleme structurale care erau acoperite anterior
de vechile 5 sau 6 obiective sunt acum acoperite de un sistem format din
doar 3 obiective. Ca atare, din acest punct de vedere nu putem vorbi de
modificări la nivelul politicii regionale.
Nivelul alocărilor destinate acţiunilor structurale

în perioada 2000-2006
Tabelul 7.3
(miliarde euro)
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006
Măsuri
32,045 31,455 30,865 30,285 29,595 29,595 29,170
structurale
Fonduri
29,430 28,840 28,250 27,670 27,080 27,080 26,660
Structurale
Fondul
2,615 2,615 2,615 2,615 2,515 2,515 2,510
de Coeziune
Instrumente
de 3,12 3,12 3,12 3,12 3,12 3,12 3,12
pre-aderare
PHARE 1,56 1,56 1,56 1,56 1,56 1,56 1,56
SAPARD 0,52 0,52 0,52 0,52 0,52 0,52 0,52
ISPA 1,04 1,04 1,04 1,04 1,04 1,04 1,04
Sursa: Second Progress Report on Economic and Social Cohesion, COM(2003)34 final,
Brussels, 30 January 2003
Pe de altă parte, sumele destinate ţărilor candidate între 2000-2006, prin

acelaşi Acord Interinstituţional 33 , au fost stabilite la 10,92 miliarde în cazul
programului Phare, 7,28 miliarde pentru Ispa şi 3,64 pentru Sapard. După
aderare, programele financiare de asistenţă din perioada de pre-aderare
vor fi înlocuite de Instrumentele Structurale, la care fiecare nou stat
membru va avea acces în funcţie de gradul de eligibilitate.
33
Acordul Interinstituţional a fost semnat la 6 mai 1999 între Parlamentul European,
Consiliu şi Comisie.
Deşi suma totală alocată acestor fonduri de preaderare (circa 20 miliarde

EUR) pentru perioada 2000 – 2006 pare substanţială în termeni absoluţi, în
comparaţie cu resursele financiare alocate politicii regionale poate fi
considerată drept o „cantitate neglijabilă”. Celui mai costisitor program –
PHARE – îi sunt alocate în perioada 2000 – 2006 aproape 13 miliarde
EUR, dar acesta nu este destinat exclusiv problemelor ce ţin de politica
regională, ci mai degrabă problemelor ce ţin de procesul de extindere în
general. Al doilea mare program – SAPARD – este aproape irelevant
pentru Politica Regională fiind destinat problemelor cu care se confruntă
sectoarele agricole în vederea pregătirii lor pentru participarea la Politica
Agricolă Comună. Doar ISPA, - însumând 4,16 miliarde EUR pentru
întreaga perioadă de programare - este destinat în mod special aspectelor
ce ţin de Politica Regională în statele candidate. Această sumă reprezintă
însă mai puţin de 3% din fondurile alocate Politicii Regionale la nivel
comunitar.
La nivelul tuturor statelor candidate, nivelul planificat al alocărilor anuale,
prin intermediul instrumentelor de pre-aderare, pentru perioada 2000-2006,
este următorul:
Nivelul alocărilor anuale în cazul instrumentelor de pre-aderare

în perioada 2000-2006
Tabelul 7.4
(milioane euro)
Statul Phare – Ispa
Sapard
candidat programe naţionale (nivel minim/maxim)
Bulgaria 100 83,2 / 124,8 52,1
Cehia 79 57,2 / 83,2 22,1
Estonia 24 20,8 / 36,4 12,1
Ungaria 96 72,8 / 104,0 38,1
Letonia 30 36,4 / 57,2 21,8
Lituania 42 41,6 / 62,4 29,8
Polonia 398 312,0 / 384,8 168,7
România 242 208,0 / 270,4 150,6
Slovacia 49 36,4 / 57,2 18,3
Slovenia 25 10,4 / 20,8 6,3
TOTAL 1085 1040 520
Sursa: Communautés européennes, Au service des régions, 2001, p. 17
În cazul celor 10 ţări candidate, care au devenit state membre începând cu

luna mai 2004, s-a realizat o nouă alocare a sumelor de care vor beneficia
prin intermediul instrumentelor structurale.
Politici ale UE
Defalcarea sumelor alocate prin intermediul instrumentelor

structurale între cele 10 noi state membre pentru perioada 2004-2006
Tabelul 7. 5
Ţara FC FS
Val.abs./ % O1 O2 O3 IFOP IC Total
din total Interreg Equal
Cipru 0.43-0.84 0 24.9 19.5 3.0 3.8 1.6 52.8
Cehia 9.76-12.28 1286.4 63.3 52.2 0 60.9 28.4 1491.2
Estonia 2.88-4.39 328.6 0 0 0 9.4 3.6 341.6
Ungaria 11.58-14.61 1765.4 0 0 0 60.9 26.8 1853.1
Lituania 6.15-8.17 792.1 0 0 0 19.9 10.5 822.5
Letonia 5.07-7.08 554.2 0 0 0 13.5 7.1 574.8
Malta 0.16-0.36 55.9 0 0 0 2.1 1.1 59.1
Polonia 45.65-52.72 7320.7 0 0 0 196.1 118.5 7653.3
Slovenia 1.72-2.73 210.1 0 0 0 21.0 5.7 236.8
Slovacia 5.71-7.72 920.9 33.0 39.9 0 36.8 19.7 1050.3
TOTAL 7590.5 13234.3 121.2 111.6 3.0 424.4 223.0 14117.5
Sursa: Idem Tabelul 7.3
Prin intermediul sumelor alocate, se urmăreşte atingerea obiectivelor

privind creşterea gradului de convergenţă şi a coeziunii economico-
financiare la nivelul întregii Uniuni, astfel încât diferenţele, încă
semnificative, dintre viitoarele state membre şi restul UE să se reducă
rapid. Pentru aceasta, administrarea corespunzătoare a FS devine extrem
de importantă.
7.1.3 Despre viitorul cadrul financiar al UE

pentru perioada 2007- 2013
La 10 februarie 2004, Comisia a publicat un comunicat către Consiliu şi PE

privind perspectivele financiare ale UE pentru perioada 2007-2013, intitulat
„Construind împreună viitorul: provocări politice şi modalităţi bugetare ale
Uniunii extinse, 2007-2013”. Acest comunicat nu reprezintă decât prima
etapă a procesului bugetar care ar trebui să se finalizeze, în cea mai
favorabilă evoluţie, în 2006.
Comisia şi-a prezentat „propunerile bugetare” pornind de la patru priorităţi
politice prioritare ale UE:
1. creşterea durabilă cu două sub-rubrici:
a. competitivitate în serviciul creşterii şi folosirii forţei de
muncă (realizarea obiectivelor Lisabona). Printre altele se
număra cheltuieli cu cercetarea şi dezvoltarea, intervenţii
europene în vederea creşterii, educării, formării etc.;
b. coeziune în vederea realizării creşterii economice şi

utilizării forţei de muncă: în cadrul acestei rubrici se regăsesc
cheltuielile cu FS şi FC, destinate actualelor şi viitoarelor state
membre (cu o valoare anuală variind între 47,5 mld euro în
2007 şi 50,9 miliarde euro în 2013, la un buget UE anual de
133 miliarde în 2007 şi 158 miliarde în 2013).
2. dezvoltarea durabilă şi protejarea resurselor naturale. Aici se
regăsesc în principal cheltuielile legate de PAC. Să ne reamintim
că, în urma Consiliului European de la Bruxelles, din octombrie
2002, cheltuielile cu PAC nu trebuiau să crească cu mai mult de 1%
pe an, cu alte cuvinte cu mai puţin decât nivelul previzionat al
inflaţiei. Ca atare, aceste cheltuieli, în preturi constante, vor trebui
să scadă de la 43.7 miliarde euro in 2006 – credite de angajament -
la 42.2 miliarde euro în 2013 (preţuri constante 2004).
3. democraţia, libertatea, securitatea şi justiţia „pentru a oferi un
sens cetăţeniei europene” prin care se acoperă cheltuielile legate
de securitatea internă a uniunii, controlul frontierelor externe,
imigraţia, menţinerea diversităţii culturale etc.
4. finanţarea politicii externe a UE, ajutor pentru dezvoltare,
politica de vecinătate, politica comercială comună, ajutorul
umanitar etc. Fondul European de Dezvoltare va fi integrat în
bugetul UE şi va fi inclus în cadrul acestei rubrici.
Această nouă prezentare reprezintă o mutaţie în raport cu situaţia
anterioară, punctele esenţiale fiind următoarele:
• Creditele angajate 34 anuale vor trece de la 120.6 miliarde în 2006
la 158.4 miliarde în 2013, respectiv o creştere de 31% (în
comparaţie, bugetul francez în 2004 va fi de 280 miliarde euro). La
finele perioadei, aceste credite se vor ridica la 1.27% din PIB al
UE-27 (inclusiv Bulgaria şi România).
• Creditele plătite anuale vor creşte de la 114.7 mld euro în 2006 la
143.1 mld în 2013, respectiv o creştere de 24.7%. Ca medie anuală,
34
Principiul anualităţii semnifică dependenţa operaţiilor de către un exerciţiu anual
capabil să faciliteze controlul activităţii executivului comunitar. Totodată, adesea sunt
necesare acţiuni plurianuale. În acest caz se face apel la noţiune de credite disociate,
care se descompun în credite de angajament şi credite de plăţi. Creditele de
angajament acoperă, în timpul exerciţiului financiar în curs, costul total al obligaţiilor
juridice contractate pentru acţiuni a căror realizare se întinde pe o perioadă mai mare
de un exerciţiu. Creditele de plăţi acoperă, până la concurenţa nivelului înscris în
buget, cheltuielile care derivă din execuţia angajamentelor contractate în cursul acelui
exerciţiu sau al unui exerciţiu anterior. Ele fac obiectul unor autorizări bugetare
anuale.
Politici ale UE
creditele plătite vor reprezenta 1.14% din PIB al UE. Să ne

reamintim faptul că plafonul resurselor proprii ale UE a fost fixat la
1.24% din PIB şi că şase şefi de state şi guverne din principale ţări
contribuitoare nete, printre care şi Franţa, au propus limitarea
cheltuielilor comunitare la 1% din PIB.
7.2 Instrumente şi principii ale politicii regionale

Conform articolelor 2 şi 3 ale Tratatului CE, una din sarcinile Comunităţii
Europene este de a „promova pe întreg teritoriul comunitar o dezvoltare
armonioasă, echilibrată şi durabilă a activităţilor economice, un grad ridicat
de ocupare a forţei de muncă şi a protecţiei sociale, (…) creşterea nivelului
de viaţă, a solidarităţii şi coeziunii economico-sociale în rândul statelor
membre.”
Introdus prin Actul Unic (1986/1987), actualul Titlu XVII al Tratatului UE
(Articolele 158 – 162), privind „Coeziunea economică şi socială” subliniază
faptul că una din priorităţile Comunităţii este aceea de a „reduce
disparităţile între dezvoltarea diferitelor regiuni şi rămânerea în urmă a
celor mai puţin favorizate regiuni sau insule, inclusiv zonele rurale”.
Susţinerea oferită de Comunitate se va realiza prin intermediul FS.
Executivul, respectiv Comisia Europeană, trebuie să raporteze la fiecare
trei ani progresele realizate în planul coeziunii economice şi sociale,
rapoartele urmând a fi însoţite de propuneri adecvate privind intervenţiile
viitoare din cadrul politicii regionale comunitare.
Procedura de luare a deciziilor în cazul politicii de coeziune

economică şi socială
• Conform Articolului 161 al Tratatului CE, Consiliul este cel care decide
în unanimitate asupra propunerilor făcute de Comisie, după ce a
obţinut acordul Parlamentului European şi a consultat Comitetul
Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor. Deciziile Consiliului privesc
atât FS, cât şi Fondul de Coeziune, respectiv: a) sarcinile, obiectivele
prioritare şi modul de organizare al FS; b) regulile generale privind
aplicarea acestor fonduri; c) prevederile necesare pentru a asigura
eficienţa şi coordonarea Fondurilor între ele, dar şi cu alte instrumente
financiare existente.
• Procedura de luare a deciziilor a fost modificată prin Tratatul de la Nisa
astfel încât, începând cu 1 ianuarie 2007, Consiliul va lua decizii pe
baza unei majorităţi calificate în toate problemele legate de FS şi de
Fondul Coeziune (FC) (art. 161). Acest lucru înseamnă însă şi faptul
că asupra viitoarei perioade de programare, respectiv 2007-2013,
Consiliul va lua în continuare decizii prin procedura unanimităţii.
7.2.1 Instrumente financiare de realizare a PCES
În prezent, UE oferă asistenţă financiară în cadrul unor programe regionale

multianuale negociate între regiuni, statele membre şi Comisie, prin
intermediul a:
• patru fonduri structurale (FEDER, FSE, FEOGA-O, IFOP);
• a unui Fond de Coeziune;
• a unui Fond de Solidaritate;
• a patru iniţiative şi scheme comunitare specifice (INTERREG,
LEADER, EQUAL şi URBAN).
Acestor fonduri, susţinute financiar prin intermediul bugetului
comunitar, li se adaugă fondurile oferite de BEI, pentru obiective
legate tot de atingerea CES.
În afara acestor instrumente financiare, începând cu perioada financiară

2000 – 2006 au fost introduse două noi instrumente financiare de
preaderare, care se adresează exclusiv statelor candidate, ISPA şi
SAPARD. Cele două noi instrumente vin să se alăture ajutorului oferit prin
intermediul programului PHARE. Instrumentele de pre-aderare sunt menite,
pe de o parte, să ofere acestor ţări suportul financiar necesar perioadei de
pre-aderare şi, pe de altă parte, să obişnuiască viitoarele state membre cu
mecanismele specifice accesării şi utilizării instrumentelor structurale.
INSTRUMENTE STRUCTURALE
Fondurile Structurale:
• Fondul european de dezvoltare regională (FEDER) prin care se finanţează
infrastructura, investiţiile productive, proiectele de dezvoltare şi asistenţă
orientate către IMM-uri;
• Fondul social european (FSE) oferă sprijin atât persoanelor angajate, cât şi
şomerilor prin intermediul unor programe de reconversie, formare etc.;
• Fondul european de orientare şi garantare agricolă (FEOGA – secţiunea
Garantare) finanţează măsurile de dezvoltare rurală şi de asistenţă
acordată fermierilor, în special în acele regiuni rămase în urmă din punct
de vedere economic, dar şi în restul regiunilor UE, prin intermediul politicii
agricole comune (PAC);
• Instrumentul financiar de orientare a pescuitului (IFOP) finanţează
reformele structurale în sectorul pescuitului.
Fondul de Coeziune
• Începând cu anul 1993 (urmare a Tratatului de la Maastricht) a fost creat
un fond special, Fondul de Coeziune (FC), folosit pentru a finanţa acele
proiecte legate de mediu şi transport promovate de statele membre în care
PGB/loc este sub 90% din media comunitară, respectiv Spania, Portugalia,
Irlanda şi Grecia.
Politici ale UE
Fondul de Solidaritate al Uniunii Europene

• Creat în noiembrie 2002, cu scopul de a facilita exprimarea solidarităţii UE
faţă de populaţia unui stat membru sau în curs de aderare, afectată de un
dezastru natural major.
Iniţiativele comunitare:
• INTERREG – stimulează cooperarea transfrontalieră, transnaţională,
interregională şi este finanţat de FEDER;
• LEADER – promovează dezvoltarea durabilă în zonele rurale şi este
finanţat de FEOGA-O;
• EQUAL – combaterea oricăror forme de discriminare şi inegalităţilor privind
accesul la muncă şi este finanţat de FSE;
• URBAN – încurajează refacerea economică şi socială a ariilor urbane
confruntate cu probleme de dezvoltare; finanţat de FEDER.
INSTRUMENTE FINANCIARE DE PRE-ADERARE
• Cerinţele impuse ţărilor candidate în toate aceste domenii – infrastructură,
industrie, servicii, IMM-uri, agricultură, mediu – au impus introducerea unor
instrumente financiare noi, specifice perioadei 2000-2006, respectiv ISPA
– Instrument for Structural Policies for Pre-Accession (Instrumentul pentru
politici structurale de preaderare) şi SAPARD – Special Accession
Programme for Agriculture and Rural Development (Programul special de
aderare pentru agricultură şi dezvoltare rurală), care s-au adăugat
programului PHARE iniţial.
Fondurile Structurale (FS)

Ceea ce diferenţiază aceste fonduri de celălalt important fond, Fondul de
Coeziune, este faptul că FS funcţionează pe bază de programe 35 ,
structurate în funcţie de domeniile şi obiectivele prioritare ale politicii
regionale comunitare (în vreme ce FC, pe bază de proiecte).
Punctul de pornire în procesul de programare îl reprezintă pregătirea PND,
pe baza priorităţilor naţionale şi regionale identificate. Aceste planuri vor fi
ulterior înaintate Comisiei. Pe baza lor, într-o etapă următoare, se vor
realiza aşa numitele „documente de programare”, respectiv:
o Documentul unic de programare, DUP, utilizat, în special, pentru
finanţări sub 1 mld. euro;
o Documentul „cadru sprijin comunitar”, CSC, care se va transpune
printr-un număr variabil de „programe operaţionale” (PO) – utilizat,
de regulă, pentru finanţări mai mari de 1 mld. euro.
35
Conform manualului Managementul ciclului de proiect, IER, 2003, „proiectul”
reprezintă un grup de activităţi pentru realizarea unui scop într-un cadru de timp stabilit,
iar „programul” – o serie de proiecte ale căror obiective contribuie împreună la
îndeplinirea unui obiectiv general comun, la nivel de sector, regiune, ţară sau la nivel
multinaţional.
Conform actualelor reglementări comunitare, tipul de document de

programare este condiţionat şi de obiectivul sub care se afla regiunea
respectivă, astfel:
o O (1) – CSC transpus într-un număr de PO pentru programe peste
1 mld. euro sau DUP, pentru programe sub 1 mld. euro;
o O(2) – DUP şi PC (programe complementare);
o O(3) – alegerea documentelor de programare rămâne la latitudinea
statelor membre/regiunilor.
Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) – a fost înfiinţat în

1975 şi urmăreşte reducerea decalajelor între regiunile UE.
În cazul acestui fond, intervenţiile trebuie să se concentreze asupra
(Regulamentul Consiliului 1783/1999):
• investiţiilor productive pentru crearea şi menţinerea unor locuri de
muncă viabile;
• investiţiilor în infrastructură, care să contribuie la revitalizarea,
diversificarea, îmbunătăţirea accesului unor zone economice în
declin, zone urbane afectate de şomaj, zone rurale şi dependente
de pescuit;
• iniţiativelor de dezvoltare locală şi sprijinirea IMM-urilor;
• investiţiilor în educaţie şi sănătate (numai pentru regiunile aflate sub
O(1)).
Domeniile vizate sunt: stimularea afacerilor, cercetarea şi dezvoltarea

tehnologică, societatea informaţională, protecţia mediului, egalitatea de
şanse, cooperarea transfrontalieră etc.
Fondul Social European (FSE) – a fost creat în 1958 şi a reprezentat de

la bun început principalul instrument al Politicii sociale comunitare. Susţine
trei categorii mari de intervenţii, respectiv: formarea profesională,
reconversia profesională şi crearea de noi locuri de muncă.
Principalele măsuri care pot fi finanţate sunt (Regulamentul Consiliului
1784/1999):
• reintegrarea profesională a şomerilor;
• reintegrarea profesională a persoanelor excluse de pe piaţa muncii;
• promovarea egalităţii de şanse;
• acţiuni specifice privind îmbunătăţirea accesului femeilor pe piaţa
muncii,
• îmbunătăţirea sistemelor de educaţie şi formare;
Politici ale UE
• concentrarea potenţialului uman în domeniile cercetării şi

dezvoltare.
Fondul European de Orientare şi Garantare pentru Agricultură

(FEOGA) – a fost creat în 1962 cu scopul de a finanţa Politica agricolă
comunitară (PAC).
FEOGA sprijină dezvoltarea regiunilor rurale şi îmbunătăţirea structurilor
agricole, fiind structurat în două secţiuni:
• secţiunea „Orientare” – prin care sunt finanţate scheme de
modernizare, raţionalizare şi ajustare a sectorului agricol din zonele
rurale;
• secţiunea „Garantare” – prin care sunt finanţate măsuri de
organizare comună a pieţelor şi de susţinere a preţurilor agricole.
Secţiunea „Orientare” acţionează ca un fond structural propriu-zis, fiind
finanţate următoarele intervenţii (Regulamentul Consiliului 1258/1999):
• investiţii în asociaţiile agricole, în vederea modernizării, creşterii
calităţii produselor, reducerii costurilor, protejării mediului etc.
• sprijinirea tinerilor agricultori şi a formării profesionale în domeniu;
• sprijinirea pensionării anticipate;
• sprijinirea zonelor mai puţin favorizate;
• măsuri de protecţie a mediului în interacţiune cu agricultura,
inclusiv de conservare a peisajului rural;
• procesarea şi promovarea pe piaţă a produselor agricole;
• dezvoltarea şi utilizarea optimă a pădurilor;
• dezvoltarea zonelor rurale prin furnizarea de servicii, încurajarea
agro-turismului, a activităţilor meşteşugăreşti etc.
Instrumentul Financiar de Orientare în domeniul Pescuitului (IFOP) – a

fost creat în 1994, prin comasarea tuturor instrumentelor comunitare
referitoare la pescuit. Ca şi celelalte instrumente comunitare, IFOP a suferit
un proces de reformă în 1999, ulterior, Regulamentul adoptat pentru
perioada 2000-2006 fiind modificat, noile măsuri au intrat în vigoare de la
1 ianuarie 2003. Aceste ultime modificări s-au produs din nevoia de a
asigura faptul că utilizarea fondurilor publice nu va determina creşterea
capacităţii de pescuit într-o perioadă în care există considerabile stocuri în
exces.
Pe de altă parte însă, obiectivele IFOP (Regulamentul Consiliului No 1263

din 12 iunie 1999 privind IFOP) au rămas nemodificate şi au în vedere:
• realizarea unui echilibru durabil între resursele piscicole şi modul de
exploatare al acestora;
• creşterea competitivităţii şi crearea de condiţii favorabile dezvoltării
unor afaceri viabile în industria pescuitului;
• îmbunătăţirea ofertei de piaţă şi a valorii adăugate a produselor
piscicole şi de acvacultură;
• revitalizarea zonelor dependente de pescuit şi acvacultură.
Fondul de Coeziune (FC)
Spre deosebire de fondurile structurale, sprijinul financiar acordat prin

intermediul FC se susţine prin proiecte (nu programe, ca în cazul FS).
Proiectele vor primi finanţare în proporţie de 80-85% din totalul costurilor
eligibile. Proiectele sunt selectate şi implementate de către statele membre
beneficiare, care sunt, în acelaşi timp, responsabile de managementul şi
monitorizarea lor financiară.
Fondul de coeziune a fost creat în 1993 cu scopul de a sprijini Spania,
Portugalia, Grecia şi Irlanda, ţări care, la acea dată, se situau din punct de
vedere economic la un nivel mai redus de dezvoltare decât media
comunitară. Reprezintă un instrument aparte, care trimite, prin
circumstanţele în care a fost înfiinţat, la obiectivul primordial al PCES,
respectiv cel de promovare a progresul economic şi social şi de eliminare a
decalajelor dintre standardele de viaţă existente între diferitele regiuni şi
state membre ale UE. În fapt, conceptul de coeziune economică şi socială
s-a impus prin Actul Unic European (1986) şi mai apoi prin Tratatul de la
Maastricht (1993), fiind corelat cu procesul de realizare a uniunii economice
şi monetare.
De observat că, deşi FC a trecut prin două perioade de programare,
1994-1999 şi 2000-2006, ţările care au fost nominalizate iniţial pentru ajutor
sunt şi astăzi aceleaşi, deşi Irlanda şi unele regiuni din Spania, au depăşit
deja media comunitară.
Domeniile vizate de FC sunt protecţia mediului şi reţele de transport trans-
europene asociate infrastructurilor de transport, fiecare domeniu beneficiind
de câte 50% din bugetul alocat. Pentru perioada 2000-2006, bugetul alocat
celor patru state beneficiare a fost cel corespunzător procentajului stabilit
de Consiliul European de la Berlin în 1999, respectiv:
• Spania: 61-63.5%
• Grecia şi Portugalia: 16-18.0%
• Irlanda: 2-6%.
Politici ale UE
În cazul proiectelor privind mediul se vor putea finanţa obiective precum:

• conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
• protecţia sănătăţii populaţiei;
• utilizarea raţională a resurselor naturale.
În acest caz, direcţiile prioritare sunt: rezerva de apă potabilă, tratarea apei
menajere şi depozitarea deşeurilor solide. Se mai adaugă, ca acţiuni
eligibile, proiectele vizând reîmpădurirea terenurilor, controlul eroziunii
solului sau conservarea naturii.
În cazul infrastructurii de transport sunt eligibile proiectele care urmăresc să
dezvolte infrastructura la nivelul Reţelei Trans-Europene de Transport
(Trans-European Transport Network).
Fondul de Solidaritate al UE
Fondul de Solidaritate al UE (The European Union Solidarity Fund) numit şi
Fondul European de Solidaritate (European Solidarity Fund) este cel mai
nou fond al politicii regionale şi a fost înfiinţat în noiembrie 2002
(Regulamentul Consiliului 2012/2002), în urma inundaţiilor care au afectat
Franţa, Germania, Austria şi Republica Cehă.
Obiectivul acestui fond este de a facilita exprimarea solidarităţii UE faţă de
un stat membru sau în curs de aderare, care a fost afectat de un dezastru
natural major şi permite o reacţie imediată, eficientă şi flexibilă, în funcţie
de situaţia concretă.
Până în prezent, resursele acestui fond au fost folosite în situaţii precum
inundaţiile din august 2002 (care ai şi impus crearea lui în noiembrie 2002)
sau incendiile spontane din Portugalia din iulie 2003.
Pentru a estima amploarea unui dezastru natural şi a justifica susţinerea
prin intermediul acestui fond, s-au stabilit două criterii de bază:
1. la nivelul unui stat, pierderile estimate să se ridice la circa 3 mld. euro
(preţuri 2002) sau mai mult de 0.6% din venitul naţional brut;
2. în cazul unor dezastre regionale excepţionale, se admite şi
acoperirea unor daune mai mici de 3 mld. euro, în cazul în care au
afectat cea mai mare parte a populaţiei şi au avut consecinţe
majore şi de durată asupra condiţiilor economice şi sociale din
regiune.
Suma alocată anual Fondului de Solidaritate este de 1 mld. euro, pentru
acţiuni reparatorii şi daune care nu au putut fi asigurate. Sunt eligibile
următoarele categorii de acţiuni:
• reabilitarea imediată a infrastructurii, uzinelor electrice, de apă, a
telecomunicaţiilor, transportului, sănătăţii şi educaţiei;
• asigurarea de locuinţe temporare şi servicii de salvare, ca reacţie

imediată la nevoile populaţiei;
• asigurarea imediată de măsuri de protecţie a patrimoniului
cultural;
• dezafectarea cu rapiditate a zonelor lovite de dezastru.
Evaluarea impactului, a utilităţii şi eficienţei se realizează anual, iar la data

de 1 iulie a fiecărui an, Comisia are obligaţia să prezinte un raport privind
activitatea acestui fond.
7.2.2 Principii de bază în alocarea Fondurilor Structurale
Începând cu 1988, FS operează pe baza a patru principii cheie, respectiv:

¾ concentrarea,
¾ programarea,
¾ parteneriatul,
¾ adiţionalitatea.
Concentrarea implică faptul că FS sunt concentrate asupra unui număr
definit de obiective prioritare. Dacă pentru perioada 1994-1999, numărul lor
a fost de şapte (O1, O2, O3, O4, O5a şi O5b, O6), pentru următoarea
perioadă de programare, 2000-2006, numărul lor a fost redus la trei (O1,
O2 şi O3). De observat că Obiectivul 6 a fost introdus după aderarea
Austriei, Finlandei şi Suediei în 1995, cu scopul de a sprijini regiunile slab
populate din nordul Finlandei şi Suediei (regiuni cu mai puţin
8 locuitori/km2). Cel mai important obiectiv a fost şi rămâne Obiectivul 1
(O1), atât din punct de vedere financiar, cât şi politic. În cadrul acestui
obiectiv se acordă sprijin financiar acelor regiuni în care PIB/locuitor este
mai mic de 75% în raport cu media comunitară.
Programarea principiu introdus în 1988, introduce o diferenţă semnificativă
în raport cu perioadele anterioare. Deoarece, până la această dată, fusese
în prim plan finanţate proiecte individuale, acest lucru generase
suprapuneri şi ineficienţă. Ca atare, reforma a introdus programarea
multianuală, menită să asigure o mai bună coordonare la nivelul
programelor. În practică, acest lucru însemna faptul că statele membre
trebuiau să depună planuri de dezvoltare, care să formeze baza
negocierilor cu Comisia Europeană şi care să se regăsească, eventual, în
CSC. În cele din urmă, includ strategiile de dezvoltare priorităţi de acţiune
pentru FS, obiective specifice şi contribuţiile financiare necesare atingerii
acestor obiective. Ulterior, CSC se implementează prin intermediul unor
Politici ale UE
PO. Începând cu 1994, a devenit posibil pentru un stat membru să

negocieze un DUP, reprezentând o fuziune între un CSC şi diferitele PO,
care necesită doar o aprobare formală din partea Comisiei.
Principiul parteneriatului este legat de principiul anterior, al programării, în
legătură cu principiul subsidiarităţii. Parteneriatul îşi propune să conducă la
realizarea unei strânse cooperări între autorităţile europene, naţionale şi
regionale, în pregătirea şi implementarea programelor FS. Treptat,
parteneriatul a fost extins, fiind implicaţi şi partenerii sociali şi economici.
În fine, principiul adiţionalităţii a fost confirmat în 1988 ca reprezentând
principala trăsătură a FS, care obligă statele membre să ofere cofinanţare
pentru proiectele şi programele eligibile pentru susţinere prin intermediul
FS. Ca atare, statele membre se obligă să menţină nivelul cheltuielilor
structurale publice cel puţin la nivelul perioadei de programare anterioare.
7.2.3 Obiective ale PDR pentru perioada 2000-2006
În fiecare perioadă de programare sunt stabilite obiective specifice, care

marchează liniile de acţiune ale FS, obiectivele fiind decise în funcţie de
principalele priorităţi identificate la nivel comunitar. Ca atare, aceste
obiective apar ca obiective prioritate, care au caracter operaţional (nu
strategic), fiind direct corelate cu domeniile care necesită intervenţii
structurale într-o anumită perioadă de programare.
Pentru perioada de programare 2000-2006 au fost identificate trei priorităţi
cărora le corespund trei obiective (reamintim faptul că, în perioada
1994-1999, au fost stabilite 6-7 obiective prioritare 36 ).
Obiectivul 1 (teritorial) – dezvoltarea regiunilor rămase în urmă
• FEDER, FSE, FEOGA – O, IFOP

• Obiectiv general: urmăreşte promovarea dezvoltării şi susţinerea
ajustărilor structurale în cadrul regiunilor rămase în urmă din punct
de vedere economic.
• Sunt finanţate investiţiile în infrastructura de bază (transport, reţele
de apă, energie, tratarea deşeurilor), precum şi investiţiile în
sănătate şi educaţie;
36
Deoarece pot apărea confuzii privind numărul de obiective prioritate, facem precizarea că
diferenţa provine din modalitatea de numerotare a acestora, Obiectivul 5 fiind împărţit în
alte două subobiective, 5a şi 5b.
• Sunt eligibile regiunile în care PIB/loc este mai mic de 75% din
media PIB al UE, nivelul investiţiilor este redus, rata şomajului este
superioară mediei UE, infrastructura de bază este deficitară etc.;
• Vizează maxim 22% din populaţia UE şi reprezintă circa 70% din
bugetul alocat FS;
• Sunt vizate, în principal, regiuni din Spania, Portugalia, Grecia,
sudul Italiei, Corsica, Irlanda, Danemarca, Suedia (regiunile
ultraperiferice), Finlanda (regiunile cu o densitate a populaţiei foarte
scăzută, sub 8 locuitori/km pătrat).
Obiectivul 2 (teritorial) – reconversia economică şi socială a regiunilor

cu dificultăţi structurale
• FEDER, FSE
• Susţinerea reconversiei economice şi sociale a zonelor care, deşi
au un nivel de dezvoltare apropiat de media comunitară, se
confruntă cu dificultăţi structurale (declin industrial), ceea ce
generează o rată a şomajului ridicată;
• Zone vizate: zonele industriale în declin, zonele dependente de
pescuit, cartiere urbane în dificultate; în general, acele centre în
care problemele nu sunt legate de absenţa infrastructurii necesare
şi de declinul economic al activităţilor economice tradiţionale, ceea
ce impune găsirea de soluţii în direcţia unei dezvoltări economice
alternative;
• Reprezintă circa 11,5% din bugetul FS şi vizează circa 18% din
populaţia UE (10% sunt zonele industriale, 5% zonele rurale,
2% zonele urbane şi 1% zonele dependente de pescuit);
Obiectivul 3 (sectorial 37 ) – dezvoltarea resurselor umane
• FSE
• Susţine acţiuni în favoarea dezvoltării resurselor umane, menite să
permită atât reducerea şomajului cât şi prevenirea acestuia, pe
întreg teritoriul UE, cu excepţia regiunilor eligibile sub obiectivul 1;
• Vizează acţiuni în favoarea şomerilor (formare de bază, formare
continuă, ameliorarea structurii educaţionale), acţiuni pentru
susţinerea egalităţii de şanse, în special pentru grupurile sociale
„fragile”: femei, grupuri etnice, persoane cu handicap, persoane
discriminate pe criterii de vârstă etc.;
• Reprezintă circa 12,3% din FS.
37
În limba engleză, thematic objective
Politici ale UE
O prezentare comparativă a obiectivelor prioritare specifice perioadei

2000-2006, în comparaţie cu cele utilizate în perioada anterioară,
1994-1999, este realizată în Tabelul 7.6
Obiectivele prioritare ale FS pentru perioadele 1994-1999 şi 2000-2006

Tabelul 7.6
Obiective prioritare
Obiective prioritare 1994-1999 Reforma FS
2000-2006
O(1) – ajustarea FEDER+FSE+ Fostele O(1)- ajustarea FEDER,+
economică şi structurală a FEOGA-O obiective economică a FSE+FE
regiunilor rămase în urmă O(1)+O(6) regiunilor OGA–O
din punct de vedere rămase în urmă +IFOP
economic ca nivel de
dezvoltare
(inclusiv a celor
din Nordul
Europei)
O(2) – reconversia FEDER+FSE Fostele O(2) – FEDER+
economică a regiunilor Obiective reconversia FSE
aflate în declin industrial O(2)+O(5b) economică şi
socială a
regiunilor cu
dificultăţi
structurale
(urbane, rurale,
dependente de
pescuit etc.)
O(3) – combaterea FSE Fostele O(3)- FSE
şomajului pe termen lung Obiective dezvoltarea
şi facilitarea integrării O(3) + O(4) resurselor
profesionale a tinerilor şi umane în afara
persoanelor expuse regiunilor
excluderii de pe piaţa eligibile sub
muncii O(1)
O(4) – facilitarea adaptării Obs: fostele arii aflate sub O (5a)
forţei de muncă, de orice sunt sprijinite în cadrul PAC, prin
sex, la schimbările din componenta „Garantare” a FEOGA
industrie şi din procesul de
producţie, în general
O(5) – promovarea FEOGA–O +
dezvoltării rurale: FEDER +FSE,
O(5a) - urgentarea ajustării
structurilor agricole în FEOGA-O
cadrul reformei PAC;
O(5b) – facilitarea
dezvoltării şi ajustării
structurale a zonelor
rurale;
O(6) - dezvoltarea şi FEDER+
ajustarea structurală a FSE+
regiunilor slab populate din FEOGA –O
zonele nordice ale Suediei
şi Finlandei
Sursa: realizat de autor pe baza informaţiilor oferite de Rapoartele de coeziune ale Comisiei
Desigur, după cum am arătat anterior, nu reducerea numărului de obiective

a reprezentat aspectul-cheie al reformei susţinute prin Agenda 2000, ci,
mai degrabă, reducerea numărului de regiuni acoperite de aceste obiective.
Cum cea mai mare parte a cheltuielilor pentru acţiuni structurale sunt
destinate Obiectivului 1 (aproximativ 70% din cheltuielile totale), cel mai
important factor în definirea actualei politicii regionale îl reprezintă regiunile
acoperite de acest Obiectiv.
De observat că numai câteva dintre regiunile care au fost acoperite în
perioada 1993 – 1999 de Obiectivul 1 sau Obiectivul 6 au fost declarate
neeligibile pentru aceste obiective în perioada 2000 – 2006 şi anume:
Ö Flewoland din Olanda;
Ö Hainaut din Belgia;
Ö Cantabria din Spania;
Ö Estul şi sudul Irlandei;
Ö Molise din Italia;
Ö Lisabona şi Vale de Tejo din Portugalia;
Ö Berlinul de Est din Germania;
Ö Irlanda de Nord, zonele insulare şi Highlands din Regatul Unit al
Marii Britanii.
Dar chiar şi aceste regiuni au primit o aşa-numită „asistenţă de tranziţie”
până la sfârşitul anului 2005. Iar Marea Britanie a fost compensată încă o
dată şi, în schimbul renunţării la Irlanda de Nord, Highlands şi zonele
insulare, ca regiuni acoperite de Obiectivul 1, a obţinut acoperirea sub acest
obiectiv a regiunilor Soth Yorkshire, West Wales and the Valleys, Cornwall şi
Insulele Scilly, precum şi Merseyside. În plus, toate aceste regiuni excluse de
sub Obiectivul 1 pot accesa fonduri comunitare sub Obiectivele 2 şi 3,
precum şi unele programe cuprinse în “Iniţiativele Comunitare” – LEADER,
URBAN, INTERREG şi EQUAL.
7.3 Reforma Politicii de Coeziune Economică şi Socială
Extinderea UE, proces care implică transferuri structurale considerabile,

impune abordarea cu realism a direcţiei de acţiune în ceea ce priveşte
reforma PDR. După cum am arătat în prima parte, UE utilizează FS cu
scopul de a susţine dezvoltarea regiunilor mai puţin competitive (definite ca
având un PIB/loc sub 75% din media comunitară, aceste regiuni primesc
ajutor prin „Obiectivul 1”, obiectiv care acoperă circa 2/3 din fonduri). De
asemenea, FS sunt destinate şi regiunilor care se confruntă cu modificări
structurale (Obiectivul 2, circa 10% din fonduri), precum şi programelor
care includ măsuri privind piaţa muncii (Obiectivul 3, circa 13%). O altă
Politici ale UE
parte a fondurilor, rămasă după acoperirea celor trei obiective, este

orientată către „iniţiativele comunitare”. În plus, politica structurală are în
vedere şi modul de alocare şi utilizare al FC, destinat celor mai puţin
dezvoltate state membre. În practică, aceste fonduri sunt considerate drept
instrumente distributive (deşi adesea criteriile de selecţie au fost
considerate a fi mult prea vagi, iar necesitatea anumitor măsuri nu a fost
justificată suficient) şi/sau de alocare (fiind deci menite să ajute statele
membre mai puţin competitive, prin folosirea unor fonduri constituite la nivel
comunitar prin aportul tuturor celorlalte state membre).
Evoluţia efortului financiar pe obiective (excepţie făcând susţinerea

tranzitorie) – medie anuală/locuitor, preţuri 1999, pentru UE-15
Tabelul 7.7
1989-1993 1994-1999 2000-2006
O(1) 123 187 220
O(2) 21 46 41
O(3) 10 12
Coeziune 40 40
Sursa: Al doilea Raport de coeziune şi Al treilea Raport de coeziune, în Revue
Elargissement. Special Cohesion, aprilie 2004
Ultima extindere a Uniunii Europene – cea de-a cincea – ce a avut loc la

1 mai 2004 pentru zece ţări (pentru Bulgaria şi România aceasta este
planificată a avea loc în 2007) a fost adesea calificată ca fiind inedită şi fără
precedent, prin amploarea sa. Acest ultim val de extindere este, într-
adevăr, foarte diferit de cele anterioare 38 . În acelaşi timp, au existat şi
există şi în prezent numeroase voci critice care relevă şi aspectele negative
pentru Uniunea Europeană generate de acest proces care, deşi comparabil
cu extinderile precedentele în termeni de populaţie, a accentuat foarte mult
disparităţile în cadrul Uniunii.
Pe de o parte, cele zece state noi membre concentrează 15% din populaţia
Uniunii Europene extinse şi 19% din teritoriu. Cu titlu comparativ, populaţia
ţărilor din prima extindere a Uniunii Europene din 1973, (Marea Britanie,
Danemarca şi Irlanda) a reprezentat un sfert din populaţia Uniunii cu nouă
membri, iar în ceea ce priveşte teritoriul, dimensiunea extinderilor
38
În cazul extinderii spre est, toate statele candidate trebuiau să îndeplinească cerinţe
specifice, transpuse în capitole de negociere. La Summit-ul de la Copenhaga din iunie
1993 s-au definit în mod concret criteriile pentru extinderea ce avea să urmeze: toate
statele admise trebuiau să deţină o democraţie stabilă, să fie asigurată respectarea legii şi
capacitatea de adoptare a acquis-ului comunitar, să facă dovada unei economii de piaţă
funcţionale care să asigure îndeplinirea criteriilor de convergenţă de la Maastricht.
precedente (1973, 1981, 1986 şi 1995) a fost mai semnificativă raportat la

talia Uniunii Europene din momentele respective.
Pe de altă parte, dacă avem ca termen de referinţă produsul intern brut
(PIB), diferenţele sunt mult mai marcante. Extinderea a dus la creşterea
disparităţilor în interiorul Uniunii: în medie, venitul pe locuitor al acestor ţări
reprezintă 50% din cel al mediei Uniunii Europene; doar trei ţări depăşeau
acest nivel la momentul aderării, şi anume Slovenia, Republica Cehă şi
Ungaria (ca titlu de comparaţie, PIB/loc. al Greciei, Spaniei şi Portugaliei, la
data aderării lor, respectiv 1981, 1986 şi 1986 se situa la 60% faţă de
media europeană). Cu toate acestea, dinamismul acestor economii,
precum şi exemplul Irlandei şi Spaniei pledează pentru optimism.
În mod evident, extinderea UE de la 15 la 25 şi apoi la 27 de membri, prin
costurile pe care această extindere le implică şi care se vor reflecta asupra
viitoarei perspective financiare (2007-2013), plasează dezbaterile privind
viitorul politicii de coeziune (incluzând aici atât instrumentele structurale,
cât şi pe cele de preaderare) în centrul atenţiei.
Evoluţii comparative privind extinderile succesive
ale Uniunii Europene
Tabelul 7.8
Populaţie Teritoriu PIB PIB/loc
UE de la Anul extinderii
(% total UE) (% total UE) (% medie UE) (% medie UE)
6 la 9 membri 1973 25 22 20 95
9 la 12 membri 1981-1986 18 31 9 60
12 la 15 membri 1995 6 27 7 104
15 la 25* membri 2004 15 19 5 46
* Cipru, Ungaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, Polonia, Malta, Republica Cehă
au împreună 75 milioane locuitori, un teritoriu de 738.571 km2, PIB de 404 mld. euro şi PIB/loc.
de 10.895 euro.
Sursa: Comisia Europeană
Aşa cum se arăta într-un recent raport al Comisiei (Communication de la

Commission, 2003, p. 2), lărgirea UE la 25 de membri reprezintă o
provocare fără precedent pentru competitivitatea şi coeziunea internă a
Uniunii, ceea ce înseamnă că viitoarea politică de coeziune va fi în mod
decisiv influenţată de evoluţii precum:
¾ creşterea fără precedent a disparităţilor economice în interiorul
Uniunii: în cazul PIB/locuitor, decalajul între segmentul format din
10% din populaţia care trăieşte în regiunile cele mai prospere şi cel
format din 10% din populaţia care trăieşte în regiunile cel mai puţin
prospere se va dubla în raport cu situaţia actuală (a UE -15);
Politici ale UE
¾ modificarea geografică a repartizării disparităţilor. Într-o UE cu

25 membri, aproximativ 25% din populaţia totală (circa 116 milioane
locuitori), va trăi în regiuni în care PIB/loc. va fi inferior limitei de
75% din media comunitară (faţă de 65 milioane, respectiv 18%, în
cazul UE actuale). În această situaţie, patru cetăţeni din zece vor
trăi în actualele state membre în vreme ce şase din ei în actualele
state candidate;
¾ o situaţie şi mai puţin favorabilă se va înregistra în cazul ocupării
forţei de muncă. Astfel, vor trebui create circa trei milioane de noi
locuri de muncă pentru a alinia gradul de utilizare al forţei de muncă
din actualele state candidate, la cel existent în UE în acest moment,
şi asta datorită tendinţei de creştere înregistrate de rata şomajului şi
de reducere a gradului de ocupare a forţei de muncă.
Dezbaterile care au precedat elaborarea celui „de-al treilea raport asupra
coeziunii economice şi sociale” au relevat existenţa a două categorii mari
de probleme privind priorităţile de urmărit şi mijloacele de realizare
ale politicii de coeziune. În ceea ce priveşte priorităţile, a existat un larg
consens în ceea ce priveşte orientarea resurselor existente numai asupra
regiunilor cel mai puţin dezvoltate şi, în special, asupra noilor state
membre. O problemă sensibilă au reprezentat-o însă regiunile aparţinând
actualelor state membre, care beneficiază de sprijin sub Obiectivul 1, şi
care, în ciuda faptului că nu au realizat încă procesul de convergenţă
economică, ar fi putut pierde sprijinul actual ca urmare a reducerii mediei
PIB/loc. într-o Uniune lărgită (urmare a aşa-numitului „efect statistic”).
Astfel, conform datelor anului 2000, 18 regiuni (circa 21 milioane de
locuitori) s-ar fi putut afla în această situaţie. În plus, alte regiuni nu ar mai fi
îndeplinit criteriile de eligibilitate pentru a fi considerate mai puţin
dezvoltate, nici în cazul în care nu s-ar fi realizat extinderea, pentru că
înregistrau un PIB/loc. superior pragului de 75% din media comunitară a
UE-15. Ca atare, s-a impus necesitatea menţinerii unui ajutor degresiv în
favoarea acestor regiuni.
În legătură cu mijloacele de realizare ale CES, discuţiile au scos în
evidenţă necesitatea simplificării modului de gestionare al FS atât pentru
actuala perioadă de programare, cât mai ales pentru intervalul următor.
Statele membre s-au pronunţat pentru simplificarea şi descentralizarea
responsabilităţilor în materie de gestiune financiară şi control al FS. Opinia
generală este că actualul sistem, cu reguli foarte detaliate şi fondat pe un
model unic este inadecvat, din cauza nevoilor diferite existente în fiecare
din ţările beneficiare, categoriilor de intervenţii impuse, resurselor
disponibile etc. Lărgirea Uniunii va impune modificarea actualului sistem,
pornind de la necesitatea întăririi capacităţii administrative a noilor state
membre.
Figura 7.1 Repartiţia pe ţări a Fondurilor Structurale în perioada 1994 - 2006

Apare cu evidenţă faptul că extinderea UE va agrava pe de o parte,
tensiunile dintre, necesitatea unui sistem descentralizat şi, pe de altă parte,
necesitatea unui control eficient al modului de finanţare, realizat de către
Comisie. La rândul lor, reprezentanţii Comisiei au subliniat în numeroase
rânduri faptul că modificarea sistemului de gestiune, propus de statele
membre, va trebui realizată în lumina Articolului 274 al Tratatului, prin care
se conferă Comisiei dreptul de execuţie bugetară. Ca atare, o mai largă
descentralizare va trebui să fie însoţită de o definire mai exactă a
responsabilităţilor, care să ofere asigurările necesare în ceea ce priveşte
utilizarea resurselor comunitare.
În ceea ce priveşte finanţarea politicii CES, la propunerea făcută de
Parlamentul European (din noiembrie 2002) prin care se indica cifra de
0,45% din PIB comunitar ca nivel al alocării pentru politica CES după 2006,
opinia general exprimată în dezbaterile care au avut loc până acum a fost
ca acest nivel să fie considerat ca minim. Cu toate acestea, există şi voci
reprezentând poziţia statelor net contribuitoare care nu susţin o asemenea
abordare.
O altă provocare majoră a perioadei imediat următoare, pentru autorităţile
din ţările candidate, o reprezintă implementarea PDR. Pentru aceste ţări,
managementul FS implică mutaţii la toate nivele administrative astfel încât
să corespundă cadrului legal existent în UE. În acest sens, vor trebui făcute
eforturi deosebite în domenii precum:
• realizarea unui cadru juridic compatibil cu cel existent în UE, care
să permită implementarea PDR;
• stabilirea unui cadru administrativ corespunzător, după consultarea
Comisiei, pe structura NUTS;
Politici ale UE
• capacitatea de a realiza programe multianuale de dezvoltare

regională;
• definirea clară a responsabilităţilor pentru toate părţile implicate în
implementarea viitoarei PDR din ţările candidate;
• asigurarea compatibilităţii cu principiile generale ale asistenţei
structurale: programare, parteneriat, adiţionalitate, management,
monitorizare, evaluare, control financiar.
Studii recente 39 au adus în discuţie noi elemente. Aşa de pildă, la
întrebarea dacă politica de coeziune este sau nu coerentă cu alte politici
comunitare, şi, în special cu Agenda Lisabona privind creşterea
competitivităţii globale a economiei europene, autori precum A. Sapir sau
D. Tarschys s-au arătat mai degrabă sceptici. Argumentele lor sunt legate
de faptul că elemente precum flexibilitatea pieţei muncii, promovarea
cercetării, a tehnologiei informaţiei, deşi sunt esenţiale pentru creşterea
competitivităţii, nu reprezintă şi ţinte declarate ale politicii de coeziune.
Propunerea făcută autorii menţionaţi şi susţinută de majoritatea ţărilor net
contribuitoare la bugetul UE, de „renaţionalizare” a politicii structurale,
respectiv de transfer a aspectelor regionale ale politicii de coeziune de la
nivelul UE la nivelul statelor, nu a întrunit şi susţinerea Comisiei, care,
dimpotrivă s-a arătat extrem de ostilă unor schimbări de această manieră.
Indiferent de sensul pe care reforma politicii structurale îl va cunoaşte, fie în
direcţia unor simple corecţii la nivel de mecanisme şi proceduri, care să nu
modifice în fapt elementele de bază ale actualei PCES, fie în direcţia unor
transformări radicale (de genul renaţionalizării politicii de coeziune),
perioada imediat următoare va aduce în prim-plan dezbateri aprinse, în
care se vor ciocni argumente pro şi contra şi care, în final, vor proiecta o
nouă PCES, diferită de cea pe care o cunoaştem astăzi.
7.3.1 O nouă arhitectură a PCES după 2007?
În data de 10 februarie 2004, Comisia a adoptat o propunere cu privire la

bugetul pentru o Uniune Europeană extinsă, ce va cuprinde 27 de ţări
membre pe perioada 2007-2013. Aceasta a fost o decizie importantă,
Comisia pledând pentru ideea că intervenţiile Uniunii într-o serie de
domenii ale politicilor-cheie trebuie consolidate iar PCES să fie mai
ambiţioasă şi să constituie un element esenţial al cheltuielilor comunitare.
39
Vezi An Agenda for a growing Europe. Making the EU Economic System Deliver, Report
of an Independent Hight-Level Study Group established on the initiative of the
President of the European Commission, Chairman of the Group, Andre Sapir, July
2003, sau Daniel Tarschys, Reinventing Cohesion. The Future of European Structural
Policy, Swedish Institute for European Policy Studies, September 2003.
Odată cu publicarea celui de-al Treilea Raport de Coeziune, Comisia

propune un plan detaliat de priorităţi şi de măsuri privind realizarea lor,
menit să consolideze PCES, ţinând însă cont şi de recomandările generale
privind noile Perspective Financiare. De subliniat că şi în cadrul acestui
document, coeziunea nu a fost privită numai ca o modalitate de
redistribuire a veniturilor, ci ca o politică dinamică ce a încercat să creeze
noi resurse adresându-se în mod direct acelor factori care influenţează
indicatorii de competitivitate economică şi de ocupare a forţei de muncă,
mai ales acolo unde capitalul potenţial rămas neutilizat atinge niveluri foarte
înalte.
Pe lângă problemele generate de extinderea spre Est (creşterea
diferenţelor de dezvoltare economică în cadrul UE, scăderea nivelului
mediu al PIB comunitar etc.), Uniunea se confruntă şi cu unele provocări
generate de restructurarea economică, pe fondul accelerării fenomenului
de globalizare, liberalizării comerţului internaţional, revoluţiei tehnologice,
dezvoltării economiilor şi societăţilor informaţionale, fenomenului de
îmbătrânire a populaţiei, a creşterii migraţiei şi şomajului.
În aceste condiţii, reforma PCES nu putea fi concepută în afara
prevederilor Strategiei Lisabona 40 . Cu alte cuvinte, reforma acestei politici
trebuie să se adreseze şi obiectivelor Agendelor Lisabona şi Gothenburg şi
să devină un motor pentru atingerea acestora prin derularea unor
programe atât la nivel naţional, cât şi regional. În realitate, obiectivele
Agendei Lisabona şi cele ale PCES se suprapun aproape perfect, de
vreme ce creşterea economică reprezentă numitorul comun al ambelor
proiecte 41 . În ceea ce priveşte conţinutul programelor, există
corespondenţe importante între prevederile Agendei Lisabona şi destinaţia
Fondurilor Structurale în domenii precum: ocupării forţei de muncă,
infrastructurilor informatice, cercetării, resurselor umane, dezvoltării
întreprinderilor, integrării sociale sau dezvoltării durabile.
În sprijinul celor afirmate anterior, vom prezenta în continuare câteva
repere cantitative privind modul de alocare a FEDER. Astfel, de la începutul
40
Strategia Lisabona a fost adoptată în martie 2000, se viza transformarea Europei, până în
anul 2010, în cea competitivă economie bazată pe cunoaştere din lume. Mai târziu,
Consiliul de la Nisa din decembrie 2000 a transpus obiectivele Agendei Lisabona
privind reducerea sărăciei într-o strategie coordonată de integrare socială la nivel
european. A urmat Consiliul de la Gothenburg (iunie 2001) unde s-a decis extinderea
Strategiei Lisabona prin includerea de prevederi referitoare la protecţia mediului
înconjurător şi urmarea unui model de dezvoltare economică sustenabilă. Ţinând cont
de toate acestea, rezultă că includerea Politicii de Coeziune în şi subordonarea ei faţă de
obiectivele acestei Agende reprezintă o evoluţie firească chiar dacă recent au avut loc
discuţii privind necesitatea completării şi actualizării Agendei Lisabona.
41
Numai că în cazul programelor regionale, acesta se transpune în termeni de promovare a
convergenţei între state membre şi regiuni, în funcţie de nivelul PIB/loc.
Politici ale UE
anului 2000, prin intermediul acestui fond au fost alocate aproape 80 de

miliarde euro pentru susţinerea atingerii obiectivelor Agendei Lisabona în
perioada 2000 – 2006, respectiv 42 :
⎦ 60 mld. euro pentru prevenirea şi combaterea şomajului,
dezvoltarea resurselor umane şi sprijinirea integrării sociale pe piaţa
muncii;
⎦ 5,8 mld. euro pentru infrastructură în domeniul serviciilor sociale şi
sănătate publică (inclusiv facilităţi pentru îngrijirea copiilor şi
modernizarea spitalelor) şi alte 1,2 mld. euro pe piaţa muncii (pentru
sprijinirea integrării sociale şi flexibilizarea forţei de muncă);
⎦ 9,6 mld. euro pentru cercetare, dezvoltare tehnologică şi inovaţie;
⎦ 21,6 mld. euro pentru dezvoltarea IMM-urilor şi 3 mld. euro pentru
finanţarea riscului de capital al IMM-urilor;
⎦ 6,2 mld. euro pentru infrastructură în domeniul telecomunicaţiilor şi
societăţii informaţionale;
⎦ 1,5 mld. euro pentru infrastructura necesară în domeniul educaţiei si
dezvoltării abilităţilor;
⎦ 29,3 mld. euro pentru infrastructura de transport (inclusiv şosea/cale
ferată şi direcţionarea cursurilor de apă) şi alte 833 mil. euro pentru
dezvoltarea surselor de energie regenerabilă. În plus, Fondul de
Coeziune a alocat o suma de 4,3 mld. euro acestor domenii şi a
planificat alocarea altor 5,5 mld. euro pentru construirea reţelelor de
transport trans-europene;
⎦ 10,4 mld. euro pentru infrastructura de mediu. În plus, Fondul de
Coeziune a alocat o sumă de 2,8 mld. euro, urmând ca alte
6,2 mld. euro să fie alocate obiectivelor de mediu specifice.
Deoarece dezbaterile publice generate de reforma PCES au scos în
evidenţă necesitatea concentrării asupra unui număr mai redus de
probleme, esenţiale pentru asigurarea coeziunii la nivelul UE, precum cea a
competitivităţii, dezvoltării durabile, restructurării economice şi sociale,
propunerile făcute de Comisie în „Third Cohesion Report” au vizat un
număr limitat de teme prioritare, menite să reflecte agenda stabilită la
Lisabona şi Gotheburg, (European Commission, 2004) respectiv:
42
De asemenea, în urma revizuirii programelor la jumătatea perioadei de programare (mid-
term review) în anii 2003 – 2004, au fost alocate în plus 8 mld. € din rezerva de
performanţă pentru acele programe care au fost implementate cu succes de statele
membre. Prin aceasta, statele membre şi regiunile au avut ocazia să obţină resurse
financiare suplimentare pentru domeniile vizate de Strategia Lisabona.
• convergenţă;
• competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă;
• cooperare teritorială transfrontalieră.
Prioritatea convergenţă, care are în vedere susţinerea creşterii economice
şi a procesului de creare a noi locuri de muncă în cele mai puţin dezvoltate
state şi regiuni comunitare, este şi cea care reflectă, în fapt, elementul de
continuitate în cadrul PCES 43 . Sunt vizate acele regiuni în care PIB/loc este
sub 75% din media comunitară, iar intervenţiile au ca obiectiv crearea de
condiţii favorabile pentru asigurarea creşterii economice, menite să permită
realizarea unei convergenţe reale. Strategiile vor trebui să aibă în vedere
creşterea pe termen lung a competitivităţii şi a gradului de ocupare a forţei
de muncă.
Pentru regiunile care vor fi afectate de aşa-zisul „efect statistic” 44 , Comisia
propune acordarea unei susţineri temporare. Pentru a menţine echitatea
intervenţiilor, nivelul susţinerii acordate ar trebui să fie mai mare decât cel
decis în 1999, la Berlin, pentru regiunile aflate la acel moment în tranziţie.
Acest ajutor ar trebui să ia sfârşit în 2013, fără a mai fi urmat de o altă
perioadă de tranziţie.
Efectul statistic înregistrat în 18 regiuni care au un PIB/loc. mai mic de 75% din
media UE15, regiuni care însumează circa 19 milioane locuitori (inclusiv Malta, nou
stat membru). Pentru cele 18 regiuni, extinderea UE la 25 state membre va
însemna creşterea PIB/loc la peste 75% din media comunitară (creştere strict
statistică). Conform estimărilor, patru regiuni sunt plasate în Germania de Est,
patru în Marea Britanie, patru în Spania, una în Grecia şi una în Portugalia.
Deoarece aceste regiuni se confruntă cu exact aceleaşi slăbiciuni structurale ca şi
înainte de extindere, obligaţia de a menţine susţinerea faţă de acestea apare ca
evidentă.
Prioritatea convergenţă va fi susţinută de resursele financiare ale FEDER,

FSE şi FC. Fiecare din cele trei fonduri va fi orientat cu prioritate către
anumite tipuri de intervenţii, menite să răspundă tocmai problemelor
identificate la nivel comunitar, privind competitivitatea, dezvoltarea durabilă
sau restructurarea economică şi socială.
43
Conform Art. 158 al TUE, prioritatea PCES este de a reduce decalajele dintre „nivelurile
de dezvoltare ale diferitelor regiuni”.
44
Regiunile care se confruntă cu aşa-numitul „efect statistic” sunt acele regiuni în care se
va înregistra o relativă îmbunătăţire a nivelului PIB/loc, ca urmare a includerii în UE a
unor ţări cu un PIB/loc mult mai mic.
Politici ale UE
Astfel, FEDER va susţine intervenţii pentru:

• modernizarea şi diversificarea structurii economice a statelor
membre şi a regiunilor, cu accent pe inovare la nivelul firmelor, prin
favorizarea unor relaţii mai strânse între institutele de cercetare şi
industrie şi a utilizării ITC (information and commnunication
technologies), dezvoltarea de condiţii favorabile pentru procesul de
cerectare şi dezvoltare, îmbunătăţirea accesului la finanţare şi
know-how şi încurajarea noilor afaceri;
• extinderea şi dezvoltarea infrastructurii de bază din transporturi,
telecomunicaţii şi reţele de energie, furnizare a apei şi mediului;
• protejarea mediului, în special prin stimularea statelor în atingerea
unui grad de compatibilitate cât mai ridicat cu acquis-ul comunitar în
domeniu, susţinerea dezvoltării eco-industriilor, reabilitarea zonelor
industriale în declin, susţinerea măsurilor de prevenire a riscurilor
naturale şi tehnologice, realizarea de investiţii în infrastructură prin
programul Natura 2000 în direcţia promovării dezvoltării durabile,
introducerea de metode de transport din categoria celor „curate”,
precum şi dezvoltarea unor noi surse de energie;
• întărirea capacităţii instituţionale la nivel naţional şi regional în
gestionarea FS şi a FC.
În cazul FSE, acesta va juca rolul principal ca instrument de susuţinere

financiară a Strategiei Europene de ocupare a forţei de muncă (European
Employment Strategy), iar rolul lui se va reflecta în:
• îmbunătăţirea calităţii şi responsabilităţii instituţiilor specifice pieţei
muncii, educaţiei şi a sistemelor de formare, a serviciilor sociale şi
de sănătate;
• creşterea investiţiilor în capitalul uman, prin creşterea nivelului
educaţiei şi creşterea accesului pe piaţa muncii;
• susţinerea unui proces continuu de adaptare la schimbare, la nivelul
administraţiei publice.
La rândul său, FC va fi în continuare destinat statelor membre cu un
PIB/loc sub 90% din media comunitară, ca modalitate de administrare,
Comisia propunând menţinerea evaluării la jumătatea intervalului.
Prioritatea competitivitate regională şi utilizarea forţei de muncă va viza
intervenţiile în direcţia anticipării şi promovării schimbării şi are în vedere
faptul că statele membre, regiunile şi cetăţenii UE vor trebui să se adapteze
la o lume în continuă schimbare din punct de vedere economic şi social,
care să fie orientată către o economie bazată pe cunoaştere. Probleme
particulare vor genera îmbătrânirea populaţiei, creşterea imigraţiei, lipsa

forţei de muncă în anumite sectoare cheie, incluziunea socială.
Deoarece în acest moment modul de implementare al Agendei Lisabona
este nesatisfăcător, Comisia propune ca suportul financiar comunitar să
acţioneze ca un catalizator la nivelul politicilor naţionale şi regionale, prin
două tipuri de intervenţii:
• prin intermediul programelor regionale - PCES ar trebui să ajute
regiunile şi autorităţile regionale să anticipeze şi promoveze
schimbările economice din zonele industriale, urbane şi rurale, prin
întărirea competitivităţii, pornind de la decalajele economice, sociale
şi teritoriale existente;
• prin intermediul programelor naţionale – PCES ar trebui să sprijine
populaţia în procesul de adaptare şi schimbare economică, în linie
cu priorităţile EES, prin susţinerea unor politici care să conducă
la mai buna utilizare a forţei de muncă, creşterea calităţii şi
productivităţii muncii şi a gradului de incluziune socială.
A treia prioritate, cooperarea teritorială transfrontalieră are în vedere
promovarea unei dezvoltări armonioase şi echilibrate a teritoriului UE. În
principiu, toate regiunile definite la nivel NUTS III, aflate de-a lungul
graniţelor interne şi externe, terestre şi maritime, pot iniţia acţiuni de
cooperare transfrontalieră cu scopul de a promova soluţii comune în cazul
unor probleme care pot să apară între state vecine, precum cele legate de
dezvoltarea urbană, rurală, relaţii economice, dezvoltarea IMM etc. Pentru
noua perioadă de programare, Comisia va propune o nouă structură
administrativă, Autoritatea regională transfrontalieră (Cross-border regional
authority) şi un nou instrument, Noul Instrument de Învecinare (New
Neighbourhood Instrument).
Repartizarea resurselor financiare pe cele trei priorităţi
Pentru perioada 2007-2013, propunerile Comisiei incluse în perspectivele

financiare (European Commission, Building..., 2004), menite să susţină cele trei
priorităţi ale politicii de coeziune reformate, reprezintă echivalentul a 0.41% din
PNB al UE-27 (ceea ce echivalează cu 0.46% dacă avem în vedere şi transferurile
prin instrumentele rurale şi de pescuit). Procentul corespunde sumei de 336.3
miliarde euro pentru întreaga perioadă (sau 344.9 mld dacă avem în vedere şi
cheltuielile administrative, precum şi Fondul de Solidaritate). Cu excepţia Fondului
de Solidaritate, aceste resurse rămân legate de regula lui „n+2”.
Politici ale UE
Departajarea indicativă între cele trei priorităţi ar trebui să fie următoarea:

1. circa 78% pentru prioritatea „convergenţă” (excepţie făcând cele mai puţin
dezvoltate regiuni, FC şi regiunile confruntate cu „efectul statistic”), cu accent
asupra celor 12 noi state membre. Capacitatea de absorbţie a transferurilor
financiare către noile state membre va trebui să se menţină la 4% din PIB
(inclusiv transferurile acordate prin instrumentele rurale şi de pescuit).
Importanţa relativă a FC va fi întărită astfel încât el va reprezenta 1/3 din
alocările financiare către noile state membre, consolidându-se eforturile
începute în perioada 2000-2004, în sensul îmbunătăţirii infrastructurii de
transport şi mediu. Alocările între ţări vor ţine cont de nevoile fiecărui stat
membru şi niveluri peste şi sub limita stabilită vor fi stabilite, aşa cum se
întâmplă şi astăzi ( „foarfece” financiar);
Regiunile care vor fi afectate de aşa-numitul „efect statistic” vor beneficia de o
alocare specifică, descrescătoare, care să faciliteze perioadele de tranziţie
(phasing out).
2. circa 18% vor fi destinate pentru prioritatea „competitivitate regională şi
utilizarea forţei de muncă”. În afara regiunilor în tranziţie, repartizarea între
programele regionale finanţate prin FEDER şi programele naţionale finanţate
prin FSE ar trebui finanţate 50-50.
Programele regionale din cadrul regiunilor în tranziţie vor urma acelaşi principiu de
finanţare dintr-o singură sursă (FEDER).
3. circa 4% pentru prioritatea „cooperare teritorială”.
Pentru distribuirea resurselor financiare între statele membre, Comisia propune

aplicarea unor metode bazate pe criterii obiective utilizate în cadrul Consiliului de la
Berlin (1999) pentru criteriul „convergenţă”. Resursele pentru obiectivul
„competitivitate regională şi utilizarea forţei de muncă” vor fi alocate între statele
membre pe baza unor criterii economice, sociale şi teritoriale. Dimensiunea
populaţiei care trăieşte în regiunile relevante, precum şi condiţiile socio-economice
vor ghida distribuirea resurselor în cadrul priorităţii „cooperare teritorială”.
Propunerile de reformă prezentate de Comisia Europeană 45 au avut în

vedere şi redesenarea sistemului de canale pentru toate transferurile
presupuse de implementarea politicii de coeziune comunitare, atât pentru
fluxurile financiare cât şi informaţionale. În acest sens, printre cele mai
originale măsuri în această direcţie pot fi amintite:
iniţierea, pentru prima dată, a unui dialog strategic anual cu
statele membre reunite în Consiliu, precum şi cu Parlamentul
European în vederea asigurării că, pe parcursul întregii perioade de
45
*** Third Report on Economic and Social Cohesion. A new partnership for cohesion –
European Commission, 2004
programare, intervenţiile presupuse de aplicarea politicii de

coeziune să conducă la atingerea priorităţilor generale ale Uniunii
Europene;
recunoaşterea problemelor cu care se confruntă zonele cu
handicapuri naturale care vor beneficia de cea mai consistentă
susţinere financiară din fondurile Comisiei;
o mai mare descentralizare, prin delegarea în mai mare măsură a
responsabilităţilor către Statele Membre şi regiuni, fără ca acest
lucru să conducă la diluarea rigurozităţii financiare. În acord cu
principiul proporţionalităţii, se va acorda o mai mare importanţă
sistemelor de control financiar ale statelor membre cele mai mari
beneficiare ale resurselor comunitare pentru programele de
dezvoltare.
intervenţiile din Fondul de Coeziune în statele membre respective
vor fi programate împreună cu cele ale FEDR. Primul va fi supus
aceleiaşi discipline şi, pentru prima dată, se va supune regulii lui
“N+2”;
programele de coeziune vor fi finanţate, pe cât posibil, dintr-un
singur fond. În acelaşi timp, măsurile de dezvoltare rurală şi
restructurare în domeniul pescuitului vor fi reorganizate şi
simplificate, iar asistenţa financiară va fi alocată acestora dintr-un
singur fond.
Pe baza acestor propuneri ale Comisiei, Consiliul şi Parlamentul European
vor lua o decizie finală în cursul anului 2005. Astfel, statele membre şi
regiunile vor avea suficient timp la dispoziţie pentru pregătirea noilor
programe ce vor fi implementate începând din anul 2007.
7.4 Proiectare, funcţionare şi performanţă

în managementul FS
Setul de reglementări privind FS, adoptat în 1999 pe baza Agendei 2000,

reprezintă un pas important în procesul de descentralizare a
managementului FS, proces declanşat de reforma Delors, din 1988. Noile
reglementări au clarificat rolul Comisiei şi al statelor membre şi au oferit o
definire mult mai exactă a regulilor şi structurilor privind managementul,
monitorizarea, evaluarea şi controlul financiar al asistenţei. Ca atare, şi
responsabilităţile statelor membre au devenit mult mai clare, fiind prevăzute
şi posibile sancţiuni aplicate de Comisie în cazul nerespectării
reglementărilor respective.
Politici ale UE
Tocmai pentru a evita situaţii în care Comisia ar fi obligată să blocheze

plăţile sau să recupereze fondurile alocate (în special prin aplicarea regulii
„automatic decommitment”), viitoarele state membre au obligaţia să
pregătească corespunzător procesul de utilizare al FS. În vreme ce cele
două instrumente de preaderare, ISPA şi SAPARD, introduse prin Agenda
2000, au fost create tocmai pentru a obişnui ţările candidate cu procedurile
folosite în cazul FC şi al FEOGA, în cazul programului PHARE, sistemul
folosit a fost diferit de cel folosit în cazul FS. Ca atare, Phare revizuit a
reprezentat un pas în direcţia dorită. Programul Phare, prin intermediul
unor măsuri incluse în Special Preparatory Programme sau în cele de
construcţie instituţională, măsuri legate de FS şi FC, trebuie să se
concentreze cu prioritate asupra structurilor care trebuie create, astfel încât
să permită realizarea unor capacităţi instituţionale care să fie dezvoltate
atât înainte cât şi după aderare.
Cum reglementările comunitare privind FS permit diferite tipuri de opţiuni,
de la un model puternic centralizat către unul extrem de descentralizat,
eficienţa şi minimizarea riscului de eroare vor trebui să reprezinte
argumentele decisive în alegerea uneia sau alteia dintre opţiuni. Pentru
aceasta, modul în care se proiectează, implementează, monitorizează şi
apoi evaluează un program devine un factor esenţial în buna administrare
a FS.
Performanţa, respectiv măsura în care FS/FC au fost gestionate

corespunzător, efectiv şi eficient, poate fi considerată un rezultat variabil,
care va fi întotdeauna determinat la finele perioadei de programare (ex
post). Din acest motiv, deocamdată, un asemenea indicator nu poate fi
măsurat în ţările candidate. Teoretic însă, ar putea fi măsurate rezultatele
obţinute în gestionarea instrumentelor de preaderare. În realitate, această
cuantificare este foarte dificilă, pentru că unele instrumente sunt foarte noi
(ISPA şi SAPARD), iar altele şi-au modificat caracteristicile (Phare revizuit).
Funcţionarea reprezintă modul în care FS/FC sunt gestionate efectiv şi
eficient şi poate fi considerată pe de-a întregul o variabilă. Anumiţi indicatori
privind funcţionarea viitorului sistem pot fi deduşi din funcţionarea
actualelor instrumente de pre-aderare (Phare revizut, ISPA şi SAPARD).
Proiectarea, care reprezintă modul în care sunt creionate condiţiile pentru
managementul efectiv şi eficient al FS/FC, reprezintă şi ea un input variabil.
Pentru a avea rezultate bune în viitor în ceea ce priveşte funcţionarea şi
performanţele sistemului, capacitatea de proiectare trebuie legată de
actualele cerinţe, condiţii impuse în folosirea instrumentelor prestructurale
(prevăzute în regulamentele actuale 1260/99 şi 438/2001). Ca atare, atât
modificările privind proiectarea şi restricţiile, cât şi cerinţele vor avea impact
asupra funcţionării şi, în cele din urmă, asupra performanţei.
Toate cele de mai sus pot fi prezentate sintetic în următoarea relaţie:

Proiectare
(S + RU +S&M)
…………………… = Funcţionarea → Cap. administrativă → Absorbţie→ Performanţă
Cerinţe Situaţia macro-economică Eficienţă
Capacitate co-finanţare Eficacitate
Pe scurt, această relaţie demonstrează importanţa unei proiectări

corespunzătoare din punct de vedere al structurii 46 (S), resurselor umane 47
(RU), sistemului şi mijloacelor 48 (S&M), ca input în buna gestionare a FS, în
special în relaţie cu cerinţele stabilite. Managementul efectiv al FS/FC
presupune a avea în vedere fiecare din cele trei dimensiuni menţionate
anterior. Raportul între capacitatea de proiectare şi cerinţe determină
actuala funcţionare a sistemului şi oferta capacităţii administrative. În plus,
actuala capacitate a candidaţilor de a genera proiecte este văzută ca
reprezentând cererea capacităţii administrative.
Alţi factori determinanţi în cazul capacităţii de absorbţie sunt situaţia macro-
economică şi cea privind capacitatea de co-finanţare. În cele din urmă,
capacitatea de absorbţie conduce la performanţă, în cazul în care sunt
avute în vedere atât eficienţa, cât şi utilizarea efectivă a FS/FC.
Analiza realizată la nivelul FS trebuie să aibă în vedere aşa-numita „Grilă
privind managementul FS”, rezultat al combinării dimensiunii ciclului de
viaţă al politicii (policy life cycle) cu grila capacităţii de management.
46
Structura se referă la o clară repartizare a sarcinilor şi responsabilităţilor în cadrul unei
instituţii, respectiv la nivelul direcţiilor şi departamentelor care formează această
instituţie. Repartizarea are în vedere o ierarhizare a sarcinilor legate de gestionarea
FS/FC, inclusiv în ceea ce priveşte managementul, programarea, implementarea,
evaluarea şi monitorizarea, precum şi controlul financiar. Structura are, de asemenea, în
vedere existenţa unor organisme de supraveghere, de genul Comitetelor de monitorizare,
de parteneriat, de audit etc.
47
Politica în domeniul resurselor umane se referă la abilitatea de a detalia sarcinile şi
responsabilităţile la nivelului unei fişe de post, de a estima corect numărul şi calificarea
personalului necesar şi a cerinţelor privind recrutarea acestuia. Un factor cheie în
managementul FS/FC îl reprezintă asigurarea şi menţinerea unui personal experimentat,
motivat şi capabil.
48
Sistemul şi mijloacele aferente se referă la existenţa unor instrumente, metode, ghiduri,
manuale, sisteme, proceduri etc. Sistemul şi mijloacele aferente permit transformarea
cunoştinţelor implicite (existente în mintea anumitor persoane) în cunoştinţe explicite,
care pot fi împărtăşite organizaţiei. Această componentă permite organizaţiei să devină
mai puţin vulnerabilă (atunci când persoane cheie părăsesc instituţia), reducând riscul
apariţiei de disfuncţionalităţi şi ridicând eficienţa generală.
Politici ale UE
Grila privind managementul FS/FC

Tabelul 7.9
Proiectarea Funcţionarea
Structura Resursele umane Sistemul şi
mijloacele aferente
Management Desemnarea Personalul AM Aranjamente privind Existenţa unui
Autorităţilor de delegarea corp modern de
Management (AM) responsabilităţilor funcţionari
publici
Programare Prezenţa Capacitatea de a Ghiduri, manuale Existenţa unor
parteneriatelor realiza pentru programare PND de calitate
programarea
Implementare Desemnarea Personalul Existenţa unor Capacitatea de
organismelor de organismelor proiecte absorbţie a
implementare intermediare operaţionale şi a fondurilor de pre-
managementului de aderare
proces
Evaluare şi Desemnarea Existenţa de Existenţa unui Funcţionarea
monitorizare responsabilităţilor expertize de sistem informatic sistemului de
de monitorizare şi evaluare computerizat privind monitorizare a
evaluare independente monitorizarea fondurilor de pre-
aderare
Control şi Desemnarea Asigurarea de Existenţa unor Stabilirea unor
management Autorităţilor de expertiză în proceduri financiare proceduri pentru
financiar Plată şi a funcţiilor domeniul şi contabile sigure a gestiona
acestora controlului şi neregularităţile
verificării contabile financiare
Grila privind managementul FS reprezintă punctul de plecare în
identificarea indicatorilor cheie, fiecare celulă fiind acoperită de asemenea
indicatori.
Într-un Raport realizat la cererea Comisiei Europene – DG REGIO, se arată
că, pornind de la experienţa anumitor ţări membre, se pot desprinde
următoarele concluzii privind managementul FS (NEI, 2002):
• crearea cu rapiditate a unor structuri corespunzătoare, specifice
structurilor administrative şi tradiţiilor din fiecare ţară candidată, fără
a copia mecanic evoluţii specifice statelor membre;
• de regulă, structurile de management simple (de preferat un DUP,
unui CSC sau un număr mai redus de PO) necesită o capacitate
administrativă mai redusă decât cele complicate. Cu toate acestea,
structurile de management simple pot conduce la structuri de
implementare mult mai complicate şi la comitete de monitorizare
foarte extinse;
• resursele umane sunt esenţiale: necesitatea detalierii cerinţelor şi
condiţiilor de angajare, de formare a personalului calificat, pentru
tot personalul administrativ sau, cel puţin, pentru personalul cheie
în managementul FS;
• dezvoltarea de sisteme, proceduri, manuale, ghiduri şi alte

instrumente de creştere a productivităţii, eficienţei, consistenţei şi
calităţii muncii, care pot conduce la reducerea vulnerabilităţii
organizaţiilor;
• pregătirea unui start inteligent, prin utilizarea experienţei câştigate
în perioada de pre-aderare (dezvoltarea capacităţii organizaţionale
de a învăţa din experienţă);
• partajarea atenţiei în gestionarea FS către toate fazele implicate de
buna lor utilizare, în special a managementului financiar şi
implementării, dar şi asupra programării, monitorizării şi evaluării.
7.5 Etape în managementul Fondurilor Structurale
7.5.1 Stabilirea cadrului legal, instituţional şi bugetar
În ultimii ani, TECE au fost implicate într-un important proces de reformă a

administraţiei publice, în paralel cu procesul de pregătire pentru viitorul
management al FS. F. Bollen consideră că principalele probleme cărora ţările
candidate trebuie să le facă faţă sunt următoarele (F. Bollen, 2001, p. 12):
Principalele probleme de natură legislativă, instituţională, bugetară,

cărora trebuie să le facă faţă ţările candidate pentru a asigura buna
gestionare a Fondurilor Structurale
Tabelul 7.10
Cadrul • Legislaţia din domeniul politicii regionale, a dezvoltării economice
legislativ • Criterii de selecţie pentru zonele prioritare
• Compatibilitatea cu legislaţia şi politicile comunitare (de exemplu, în
domeniul mediului, reglementări privind achiziţiile publice, egalitatea
dintre bărbaţi şi femei etc.)
Cadrul • Identificarea autorităţilor responsabile
instituţional • Divizarea orizontală a responsabilităţilor (de exemplu, alocarea
responsabilităţilor între ministere)
• Mecanisme de coordonare inter-ministerială
• Divizarea verticală a responsabilităţilor (de exemplu, alocarea
responsabilităţilor între diferitele niveluri de administraţie (central,
regional şi local)
• Sistemul de monitorizare şi evaluare a cheltuielilor structurale
• Măsuri de informare şi publicitate privind FS.
Cadrul • Identificarea cheltuielilor legate de investiţii publice
bugetar • Procedurile bugetare în vigoare privind cheltuielile cu investiţiile
(angajamente şi plăţi)
• Mecanisme care să asigure co-finanţarea
Politici ale UE
• Sisteme de control financiar privind cheltuielile structurale; audit intern

şi extern
• Proceduri şi responsabilităţi în managementul fraudelor şi neregulilor
Sursa: F. Bollen, Managing EU Structural Funds, p. 12
În legătură cu aspectele asupra cărora statele candidate trebuie să insiste,

Raportul periodic al Comisiei din 1999 scoate în evidenţă necesitatea de a
fi realizate progrese rapide în următoarele domenii:
• Eligibilitatea – respectiv clasificarea regiunilor în raport cu
Nomenclatorul UE al Unităţilor Teritorial Statistice (NUTS =
Nomenclature of Territorial Statistical Units), existenţa de date
disponibile la nivel subnaţional, determinarea PIB/locuitor;
• Capacitatea administrativă – respectiv defalcarea responsabilităţilor,
structura coordonării inter-ministeriale;
• Capacitatea financiară (bugetară) – posibilitatea realizării
angajamentelor multianuale şi a co-finanţării;
• Evaluarea – de exemplu, acumularea de experienţă şi expertiză în
aprecierea şi evaluarea programelor.
Fără a insista prea mult asupra rolului pe care trebuie să-l joace regiunile în
procesul de utilizare al FS, merită totuşi subliniat faptul că se menţin încă
destul de multe confuzii în ceea ce priveşte semnificaţia acestora. În cazul
ţărilor candidate de dimensiuni medii şi mari, trebuie făcută distincţia între
ţările care au creat regiuni NUTS II numai din considerente de programare
şi statistice (Cehia, Ungaria, România, Bulgaria) şi ţări precum Polonia,
unde, la nivel NUTS II, au fost create structuri administrative şi politice
puternice. Cu toate acestea, pentru ambele categorii de ţări nu este încă
foarte clar rolul pe care trebuie să-l joace regiunile în raport cu activitatea
de programare şi management a FS.
Regiunile în UE
Reglementările comunitare privind NUTS menţionează numai pragurile minime şi
maxime privind dimensiunea medie a acestora.
Nivel Minim Maxim
NUTS 1 3 milioane 7 milioane
NUTS 2 800.000 3 milioane
NUTS 3 150.000 800.000
Decupajul regiunilor NUTS poate însă suferi modificări în timp. De exemplu:
crearea unei a zecea provincii în Belgia (NUTS 2) sau convertirea „regiunilor de
planificare” în „autorităţi regionale” în Irlanda (NUTS 3) etc.
În ţările candidate, Consiliile de Dezvoltare Regională (CDR) şi Agenţiile de

Dezvoltare Regională (ADR) trebuie să joace un rol important în privinţa
programării, parteneriatului, implementării şi/sau selectării proiectelor
la nivel NUTS II. Dincolo de capacitatea de a realiza analize regionale şi de
a pregăti planuri de dezvoltare regională, vor trebui create structuri
regionale de parteneriat pentru a permite atingerea unui consens autentic
în ceea ce priveşte priorităţile şi măsurile de dezvoltare regională. Din
păcate, un asemenea consens nu este uşor de atins, nefiind încă evident
faptul că ar fi fost deja declanşat un proces real, de implicare efectivă în
exerciţiul programării a diferiţilor parteneri existenţi în regiune.
7.5.2 Pregătirea planurilor naţionale de dezvoltare
Pentru a putea accesa FS, fiecare ţară candidată trebuie să pregătească

un PND. Din experienţa ţărilor candidate, procesul este complex şi laborios,
implicând o sumedenie de actori, la diferite nivele, ceea ce înseamnă că
pregătirea PND înainte de data aderării reprezintă o necesitate absolută.
Conform Art. 15 al Regulamentului FS, statele membre au obligaţia să
prezinte Comisiei aceste planuri. Ca atare, din punct de vedere formal,
Guvernului îi revine sarcina de a îndeplini aceasta sarcină. Cu toate
acestea, în acelaşi articol se precizează că planul trebuie realizat de
autorităţile competente desemnate de statele membre, la nivel naţional,
regional sau local. Anterior depunerii planului, există obligaţia consultării
diferiţilor parteneri.
În principal, PND trebuie să abordeze două aspecte:
1. să demonstreze existenţa unor slăbiciuni structurale, care să
justifice necesitatea ajutorului comunitar;
2. să demonstreze că respectivele state membre au capacitatea
administrativă de a gestiona efectiv FS. În acest sens, planul trebuie
să includă informaţii privind:
a. descrierea situaţiei curente (dacă este posibil, în termeni
cantitativi) privind: disparităţi ale veniturilor, şomajului,
infrastructurii etc., resurse financiare utilizate în ultimii ani şi cu
ce rezultate, situaţia calităţii mediului în regiune, piaţa muncii şi
Politici ale UE
politicile de formare la nivel regional şi naţional, egalitatea între

bărbaţi şi femei;
b. definirea strategiei şi a priorităţilor, respectiv: principalele
obiective (dacă e posibil, cantitativ), strategia de dezvoltare
propusă în vederea atingerii acestor obiective, principalele
priorităţi şi impactul anticipat;
c. rezultatul unei evaluări ex-ante, în special în ceea ce priveşte
calitatea planului de dezvoltare, coerenţa strategiei şi a
obiectivelor identificate cu trăsăturile specifice ale regiunii
vizate;
d. un plan financiar care să indice atât susţinerea acordată de UE,
cât şi finanţarea publică oferită de statele membre (la nivel
local, regional, central), precum şi contribuţiile sectorului privat;
e. un tabel corespunzător finanţării indicative, ca bază a verificării
ex-ante a principiului adiţionalităţii;
f. informaţii privind implementarea programelor care implică FS,
precum: desemnarea autorităţii responsabile cu managementul
CSC (autoritatea de management), aranjamente privind
implicarea partenerilor în Comitetele de Monitorizare, modul în
care se asigură compatibilitatea cu reglementările din domeniul
concurenţei, eliminarea inegalităţilor privind raporturile dinte
femei şi bărbaţi, reguli privind organizarea licitaţiilor publice etc.
În plus, deşi nu sunt în mod formal solicitate în acest stadiu, Comisia
recomandă de asemenea statelor membre să ofere informaţii privind:
gestionarea diferitelor PO, controlul financiar, evaluarea, sistemul de
monitorizare (în special, cel computerizat), modalităţile de informare şi
publicitate privind asistenţa prin intermediul FS. Odată depus, PND
reprezintă baza de negociere cu Comisia a CSC.
În toate ţările candidate, obligaţia de a pregăti şi prezenta Comisiei un
proiect preliminar al Planului Naţional de Dezvoltare (PND) - condiţie pentru
aprobarea componentei Coeziune Economică şi Socială a programului
naţional Phare, a generat un necesar proces de învăţare. Conform
documentelor Comisiei, pe parcursul acestui proces au apărut o serie de
probleme care au împiedicat obţinerea unor rezultate pe de-a întregul
satisfăcătoare, probleme care vor trebui avute în vedere de statele
candidate în viitoarele exerciţii de programare, respectiv:
• Cerinţa redactării unui PND a fost percepută mai degrabă drept o
cerinţă formală, în cadrul unui exerciţiu anual de programare în
cadrul Phare. Pe de altă parte, termenele stabilite pentru acest
program au făcut dificilă elaborarea unor documente de calitate.
Acest aspect ridică necesitatea realizării unui program multianual în

cadrul Phare, aşa cum de altfel, s-a şi propus în cazul programului
Phare folosit anterior.
• A doua problemă este strâns legată de prima, dar şi de percepţia
greşită, existentă în privinţa FS, privind repartizarea
responsabilităţilor între ministerele vizate; PND a fost adesea
redactat fără a se asigura o legătură reală cu procesul de investiţii
sau cu cel bugetar, transformându-l astfel într-un document artificial,
care nu serveşte scopurilor pentru care a fost creat;
• Comisia a fost în faţa unei experienţe dificile în a stabili o structură a
PND adaptată situaţiei curente, respectiv care să servească atât
programului Phare (pe termen scurt), cât şi FS (pe termen lung).
Mai mult, deocamdată nu s-a făcut nici o diferenţă între cele două
posibile forme de asistenţă acordate prin FS, respectiv între Cadrul
de sprijin comunitar (CCS) şi Documentul Unic de Programare
(DUP). De asemenea, există încă multe confuzii în ceea ce priveşte
Programele Operaţionale Sectoriale şi/sau Regionale, care vor
trebui implementate în cadrul viitoarelor CCS sau DUP. Această
problemă este totuşi relevantă în cazul ţărilor candidate mai mici şi
determină structura planurilor de dezvoltare. Există încă o serie de
confuzii privind Programele Operaţionale Sectoriale (POS) şi
Programele Operaţionale Regionale (POR), care vor trebui
implementate în cadrul viitoarelor CCS şi DUP.
• În general, nu au respectate cerinţele de bază privind FS în
procesul de redactare a PND, precum realizarea unor evaluări
ex-ante, definirea şi cuantificarea obiectivelor şi a indicatorilor de
monitorizare şi evaluare etc.
• În cele mai multe cazuri, partenerii economici şi sociali nu au fost
implicaţi efectiv, fie din motive care ţin de natura „artificială” a
exerciţiului, fie din alte cauze.
Din cele spuse până aici, rezultă că programarea reprezintă un exerciţiu
fundamental, complex şi extrem de laborios sub raportul timpului
necesar. Nici un singur euro nu va fi disponibil fără a exista documente
de programare care să răspundă tuturor cerinţelor specificate în
reglementările privind FS. Ca atare, programarea presupune ca, în
momentul în care procesul debutează, toate structurile relevante
(cooperarea interministerială, acorduri de parteneriat), competenţele
(privind capacitatea analitică, de dezvoltare strategică, de determinare
a indicatorilor, de evaluare etc.), precum şi suportul statistic necesar, să
fi fost deja stabilite. Trebuie subliniat faptul că, toate aceste elemente
implică şi prezenţa unui important suport politic. În concluzie, pentru
Politici ale UE
pregătirea corespunzătoare a cestei etape este necesară o muncă

prealabilă intensă, în care să fie implicaţi toţi actorii relevanţi.
7.5.3 Negocierea CSC
Forma finală a CSC trebuie să reprezinte rezultatul negocierilor dintre

Comisie şi statul membru vizat. În general, negocierile privind CSC acoperă
următoarele aspecte:
• calitatea analizei;
• pragmatismul strategiei de dezvoltare;
• previzionare cantitativă a rezultatelor economic şi sociale
(coeficientul cost-eficienţă);
• propunerea de alocare a resurselor financiare, pe priorităţi şi surse;
• natura integrată a operaţiilor („sinergia întregului proces”);
• compatibilitatea cu alte politici şi cu legislaţia comunitară;
• capacitatea de a crea locuri de muncă;
• capacitatea de a stimula inovarea şi competitivitatea;
• calitatea parteneriatului (divizarea responsabilităţilor între diferitele
nivele, implicarea sectorului privat etc.);
• existenţa unor condiţii corespunzătoare pentru monitorizarea şi
evaluarea programelor FS.
Conform Art. 15(4) al Regulamentului FS, Comisia va lua o decizie în
termen de cinci luni de la momentul primirii unui PND, care conţine toate
informaţiile necesare. Ulterior, CSF se poate transforma în mai multe PO.
De asemenea, este posibil ca negocierea PO să se realizeze în paralel cu
cea pentru CSC.
7.5.4 Implementarea programelor FS
Implementarea efectivă şi eficientă a programelor pentru FS este extrem de

importantă şi implică o strânsă colaborare între Comisie, autorităţile statelor
membre la nivel central, regional şi local, precum şi alţi parteneri implicaţi
(parteneri sociali, agenţii de dezvoltare, organizaţii de mediu etc.).
Fiecare stat membru are obligaţia să realizeze structuri şi proceduri
corespunzătoare privind cooperarea interministerială, precum şi un sistem
computerizat privind managementul, monitorizarea şi evaluarea

programelor.
Pentru a asigura o implementare adecvată, conform Regulamentului,

statele membre au obligaţia să desemneze o singură autoritate de
management pentru fiecare program. Cel puţin o dată pe an, autoritatea
de management şi Comisia examinează principalele rezultate ale anului
anterior, precum şi progresele în implementare.
De regulă, autorităţile de management au următoarele responsabilităţi:
• conduc comitetele de monitorizare pentru respectivele PO;
• asigură secretariatul PO;
• coordonează realizarea unor materiale privind indicatorii de impact
(financiari şi fizici), precum şi rapoartele de progres ale comitetelor
de monitorizare ale PO;
• coordonează vizitele de audit etc.
În concluzie, modul în care vor fi desemnate autorităţile de management va
avea o mare importanţă privind eficienţa procesului de implementare.
Din ceea ce s-a constat până acum, în cazul ţărilor candidate, în procesul
de stabilire a viitoarelor unităţi de management s-au ridicat cel puţin trei
categorii de probleme:
1. privind numărul autorităţilor de management;
2. privind ministerele în care să fie plasate autorităţile de
management;
3. privind posibilitatea creării de autorităţi de management şi la nivel
regional, nu numai central (de exemplu, la nivel NUTS II)
În cazul primei întrebări, răspunsul depinde de forma asistenţei (CCS sau
DUP) şi, în cazul CCS, de numărul programelor operaţionale prevăzute în
fiecare din ţările candidate. Astfel, pentru ţările candidate care înaintează
un DUP este relativ simplu, deoarece aceste ţări vor avea o singură
autoritate de management care să acopere toate FS (FEDER, FSE,
FEOGA şi IFOP) orientate spre ţara respectivă. De asemenea, este posibil
ca autoritatea de management să delege autoritatea realizării unor sarcini
specifice, către alte ministere sau organisme. În cazul asistenţei acordate
în cadrul unui CCS, se ridică problema numărului de POS şi POR, în
Politici ale UE
funcţie de strategia înscrisă în PND, de structurile existente şi capacitatea

administrativă existentă în sectoarele şi la nivele vizate.
La următoarele două întrebări se poate răspunde corect numai după ce

răspunsul la prima întrebare a fost dat. Ca atare, după fixarea clară a
numărului dorit de autorităţi de management (de exemplu, autoritatea de
management în cazul PO-FEOGA pentru Dezvoltare rurală), devine
posibilă şi corelarea asistenţei acordate prin intermediul Phare sau a altor
tipuri de programe cu cerinţele unei structuri administrative
corespunzătoare.
Într-un număr destul de mare de ţări candidate, responsabilitate privind
programarea şi implementarea viitoarelor FS a fost acordată noilor
Ministere ale Dezvoltării Regionale. În alte ţări, precum Estonia şi, mai
recent, Lituania, s-a făcut o clară distincţie între responsabilităţile din
domeniul politicii regionale (pentru scopuri interne, naţionale), care aparţin
Ministerului Afacerilor Interne, şi responsabilităţile privind programarea şi
implementarea FS, atribuite, în cazul celor două ţări, Ministerului Finanţelor.
Decizia privind încredinţarea rolului conducător în cazul programării şi
managementului FS este adesea influenţată sau chiar impusă de
consideraţii politice. În unele ţări candidate, argumentaţia politică poate
conduce adesea la realizarea unor aranjamente surprinzătoare, tensiunile
dintre ministerele vizate rămânând însă nerezolvate. În plus, repartizarea
responsabilităţilor între diferite ministere, precum şi defalcarea diferitelor
portofolii se poate uşor modifica în urma unor alegeri. În unele situaţii,
întreaga responsabilitate pentru FS sau pentru managementul acestora
este partajată între două sau mai multe ministere. Aceasta poate deveni o
problemă de reflexie, de vreme ce rolul şi responsabilităţile fiecăruia trebuie
să fie clar stabilite. Mai mult, ministerul responsabil de coordonarea
instrumentelor de pre-aderare Phare, Ispa şi Sapard este adesea diferit de
ministerul care are întreaga responsabilitate pentru FS. FS solicită eforturi
deosebite în ceea ce priveşte cooperarea şi coordonarea interministerială.
Cu cât sunt create mai multe structuri şi cu cât mai multe responsabilităţi
sunt partajate între diferitele ministere, cu atât mai dificil va fi să se asigure
eficienţa procesului de programare şi implementare a fondurilor.
Se observă astfel faptul că, în unele ţări candidate, nu există încă un
consens real în ceea ce priveşte plasarea viitoarelor autorităţi de
management, în ciuda faptului că anumite măsuri au fost deja luate. În
acest caz, de preferat ar fi continuarea dezvoltării capacităţii manageriale a
instituţiei provizoriu desemnate, urmând ca ulterior să se realizeze
deplasarea acesteia către o altă instituţie, decât pierderea timpului în

discuţii politice sterile. Pe de altă parte, decizia de plasare a autorităţii de
management va trebui luată atât în funcţie de capacitatea existentă în
ministerele vizate, în ceea ce priveşte monitorizarea, managementul
financiar, controlul intern asupra operaţiilor finanţate cu sprijin comunitar,
cît şi asigurarea compatibilităţii cu legislaţia şi politicile comunitare
corespunzătoare. Acest lucru necesită o serie de competenţe tehnice, care
se adaugă capacităţii de conducere în procesul de pregătire, coordonare şi
negociere a programelor. În acelaşi timp, este de dorit ca autoritatea de
management desemnată să deţină o putere efectivă de decizie în
îndeplinirea sarcinilor de care este responsabilă.
7.5.5 Monitorizarea şi evaluarea programelor
Regulamentul FS menţionează expres şi obligaţia de a monitoriza modul în

care sunt implementate programele FS. De regulă, monitorizarea
presupune realizarea de verificări periodice privind implementarea treptată
şi efectivă, din punct de vedere fizic şi financiar, a programelor, precum şi
impactul acestora asupra obiectivelor generale ale programelor.
Responsabilitatea monitorizării cade, în principal, în sarcina statelor
membre, participarea Comisiei fiind consultativă.
În general, monitorizarea este realizată la nivelul CSC, dar şi a PO.
Comitetul de monitorizare a CSC decide asupra subiectelor strategice şi
asupra reprogramărilor între diferite programe.
O trăsătură comună pentru cele mai multe state membre o reprezintă
numărul mare de membri care îl compun (circa 50-70). Acest lucru tinde să
complice procesul de luare a deciziilor şi să reducă eficienţa întregului
proces de monitorizare.
Evaluarea programelor FS devine tot mai importantă în ultimii ani. Ea se
realizează în trei etape: ex-ante, la jumătatea programului şi ex-post.
Evaluarea reprezintă o sarcină a cărei responsabilitate cade atât în sarcina
statelor membre, cât şi a Comisiei.
Evaluarea ex-ante cade în responsabilitatea autorităţii care pregăteşte
PND. Această evaluare prezintă punctele forte şi punctele sensibile ale
regiunilor avute în vedere, precum şi relevanţa strategiei şi a obiectivelor
propuse. De asemenea, se realizează şi o apreciere preliminară privind
volumul asistenţei necesare.
Politici ale UE
Evaluarea realizată la jumătatea programului revine autorităţii de

management, care cooperează în acest scop cu experţi ai Comisiei. Se
examinează modul în care rezultatele obţinute deja sunt în concordanţă
cu evaluarea ex-ante. În plus, se evaluează calitatea managementului
financiar, a implementării şi monitorizării programelor. Acest tip de evaluare
trebuie realizat de evaluatori independenţi şi trimis Comitetului de
monitorizare şi, ulterior, Comisiei.
Evaluarea ex-post cade în sarcina Comisiei, în cooperare cu statele

membre şi autorităţile de management. Acest tip de evaluare are în vedere
întreg CSC, respectiv modul de utilizare al resurselor, impactul şi eficienţa
asistenţei oferite, modul în care au corespuns evaluărilor ex-ante etc.
Se recomandă ca şi acest tip de evaluare să fie realizat de evaluatori
independenţi.
Evaluarea trebuie sprijinită printr-un mecanism adecvat de monitorizare,
ceea ce implică existenţa anumitor metode de desemnare a indicatorilor şi
de colectare a informaţiilor. În momentul în care aceste metode sunt
stabilite în mod corect, informaţiile obţinute devin utile şi de încredere
pentru manageri, atât în fazele de programare cât şi de luare a deciziei.
În ceea ce priveşte controlul financiar, în ţările candidate s-au înregistrat
progrese în ceea ce priveşte cadrul juridic, crearea unor organisme interne
şi externe de audit, a unor proceduri, etc. Instrumentele financiare de
preaderare au contribuit la dezvoltarea capacităţii necesare, pentru diferite
domenii şi vizând diferite ministere. Cu toate acestea, trebuie acordată mai
multă atenţie cerinţelor specifice FS în ceea ce priveşte controlul financiar,
pornind de la noile reglementări ale Comisiei 49 . Acestea privesc, în special,
rolul autorităţii de management, al autorităţii de plată şi al organismelor de
audit.
După cum se poate observa din cele prezentate anterior, pregătirea,

implementarea şi managementul FS implică o varietate de actori, de
sarcini, de responsabilităţi, ceea ce explică de ce capacitatea
49
Regulamentul Comisiei privind regulile detaliate de aplicare a Regulamentului
Consiliului nr. 1260/1999 privind managementul şi controlul sistemelor de asistenţă
acordate prin FS şi privind forma şi conţinutul informaţiilor contabile pe care statele
membre trebuie să-l pună la dispoziţia Comisiei, cu scopul verificării contabile a
gestionării FS; Regulamentul Comisiei privind reguli detaliate de aplicare a
Regulamentului Consiliului Nr. 1260/1999 privind procedura corecţiilor financiare
legate de asistenţa acordată prin FS.
administrativă a actualelor şi viitoarelor state membre în a gestiona eficient

aceste fonduri este esenţială.
7.6 Studii de caz privind evoluţii specifice managementului

FS în unele state membre ale Uniunii Europene
Acest capitol oferă o bază şi o descriere ceva mai detaliată a activităţilor şi

a structurilor instituţionale asociate cu elaborarea şi implementarea
programelor regionale pentru fonduri structurale în Germania şi Irlanda.
7.6.1 Irlanda
Irlanda reprezintă una din acele poveşti de succes, la care se face

întotdeauna trimitere atunci când se discută despre efectele pozitive
generate de FS. Irlanda, una din ţările mici ale UE, cu un teritoriu de
68.895 km2 şi o populaţie de 3.5 milioane locuitori, avea în 1989, un PIB/loc
care reprezenta 66% din media UE. În 1996 el ajunsese la 96%, iar în
2000, depăşise 100%.
Politica de dezvoltarea economică regională în Republica Irlanda s-a
concentrat încă din anii '50, pe diversificarea şi modernizarea bazei
instituţionale şi regionale, pe dezvoltarea unor activităţi variate orientate
către export şi pe iniţierea unor programe de educare şi formare a forţei de
muncă, dar şi de îmbunătăţire a infrastructurii. În timp ce politicile introduse
în anii '60 şi '70 păreau să aibă succes, PIB înregistrând până în 1980 o
rată medie de creştere de 4%, în anii '80 s-a înregistrat o puternică
recesiune, pe fondul unei rate reduse a creşterii economice, a unei rate a
şomajului în creştere şi a unui nivel ridicat al migraţiei (Walsh, 2000). În
acest context, ar trebui analizat succesul, aparent spectaculos, al politicilor
economice din anii '90 – „Anii Tigrului” Celtic, neuitând totodată că Irlanda,
împreună cu Grecia, Spania şi Portugalia, a beneficiat nu numai de suport
financiar comunitar prin intermediul Fondurilor Structurale, dar şi de
asistenţa financiară oferită prin Fondul de Coeziune.
Nu ar fi corect, totuşi să considerăm că revirimentul economiei irlandeze
s-a bazat numai pe suportul oferit de Fondurile Structurale. Ceea ce
numeroşi autori au căutat să sublinieze (Bollen, Hartwig, Nicolaides, 2000)
este faptul că rolul jucat de FS nu trebuie nici diminuat, dar nici
supraevaluat. Cu siguranţă, cheia succesului se regăseşte în necesara
Politici ale UE
sinergie dintre măsurile interne de politică economică şi susţinerea

financiară comunitară, realizată prin intermediul FS. Într-adevăr, succesele
din anii '60-'70 au anticipat rezultatele de mai târziu, reuşita acestei faze
iniţiale de dezvoltare reflectând succesul programelor implementate de
guvernul naţional irlandez şi/sau de către o serie de organisme publice
autonome 50 , precum Industrial Development Authority sau Shannon
Development Company.
În raport cu alte state europene, Irlanda are o structură a administraţiei
publice mai curând centralizată, majoritatea autorităţilor politice şi
administrative aflându-se în Dublin. Comisia a considerat că lipsa unui nivel
regional ar putea avea efecte negative asupra modului în care sunt
gestionate FS şi a încurajat toate statele membre să descentralizeze
responsabilitaţile privind managementul FS către nivelurile
sub-guvernamentale. Astfel, în cazul Irlandei, în cadrul perioadei de
programare 1989-1993, Departamentul de Finanţe a împărţit ţara în şapte
regiuni administrative diferite (Dublin, South-East, South-West, Mid-West,
West, North-West, Midlans-East). Probabil, sub presiunea Comisiei,
guvernul irlandez a înfiinţat, la începutul anilor ’90, un comitet de experţi,
care a analizat posibilitatea reformării şi reorganizării administraţiei locale.
Ca atare, în conformitate cu Local Government Act, 1991, Section 43, au
fost create opt noi autorităţi regionale, respectiv: Dublin, South-East,
South-West, Mid-West, West, Border, Midlands şi Mid-East. Fiecare
Autoritate regională a înfiinţat un Comitet Operaţional, responsabil cu
monitorizarea progreselor realizate la nivel regional (NUTS III), în cadrul
diferitelor Programe Operaţionale. Un Comitet Operaţional include membrii
aleşi ai Autorităţilor Naţionale, desemnaţi fie de autorităţile locale, fie de
50
O trăsătură specifică administraţiei irlandeze o reprezintă organismele sponsorizate de
stat. Acestea sunt organisme publice autonome, în cadrul cărora cea mai mare parte a
angajaţilor provine din afara serviciului public, cu particularitatea că directorii sau
membrii reprezentativi ai consiliilor de administraţie sunt numiţi de guvern. Există cinci
importante categorii de asemenea organisme, respectiv:
o comerciale – oferă bunuri şi servicii direct publicului şi, de regulă, se auto-
finanţează (Aer Lingus);
o domeniul economic – oferă servicii suplimentare în domeniul economic (Industrial
Development Authority, Shannon Development, Irish Tourist Board);
o domeniul sănătăţii;
o culturale: unele oferă granturi pentru organizaţii sau indivizi (de exemplu National
Theatre Society);
o de reglementare (de exemplu central Fisheries Board) şi consultanţă (de exemplu
National Economic and Social Council).
departamentele guvernamentale şi agenţiile de stat implicate în

implementarea PND. Cele opt autorităţi regionale au fost formal create
în ianuarie 1994, odată cu începerea unei noi perioade de programare
pentru FS (1994-1999).
De la introducerea iniţială a FEDER până la sfârşitul celei de a doua runde
a Programelor Structurale, Irlanda a fost considerată drept regiune unică
pentru desemnarea ariilor teritoriale de eligibilitate pentru asistenţă din
partea Fondurilor Structurale. În plus, din 1993, Irlanda, împreună cu alte
trei state membre cu un PIB/cap de locuitor sub 90% din media CE, a fost
aleasă să primească sprijin prin Fondul de Coeziune. În practică, această
acoperire naţională a Fondurilor de Coeziune şi Structurale a condus
la administrarea întregului pachet de finanţare ca un program naţional de
măsuri cu impact semnificativ asupra economiei naţionale (Honahan,
1997). Dacă, în cazul primelor două runde de finanţare structurală, întreg
teritoriul Irlandei, asemeni Greciei şi Portugaliei, a fost desemnat drept
regiune sub Obiectivul 1, în cea de-a treia perioadă de programare,
2000-2006, doar o parte a ţării a mai rămas eligibilă pentru statutul de
Obiectiv 1 (Border, Midlands şi Western), celelalte regiuni irlandeze
beneficiind de statutul de regiuni în tranziţie.
Întorcându-ne la perioada 1989-1993, subliniem faptul că pentru acel
moment, Irlanda a identificat prin PND, două obiective fundamentale:
(1) redresarea deficienţelor structurale din economie şi (2) crearea unui
mediu favorabil creşterii investiţiilor în producţie şi dezvoltării unor sectoare
cheie ale economiei. Acest PND a devenit CSF pentru prima perioadă de
programare. CSF a enunţat dezvoltarea a patru arii de priorităţi:
(1) agricultura, pescuitul, domeniul forestier, turismul şi dezvoltarea rurală;
(2) industria şi serviciile, (3) măsuri de îndepărtare a periferalităţii şi
(4) dezvoltarea resurselor umane (Davis 1997). Iniţiativele Comunitare au
fost folosite în mod extensiv în Irlanda, în special pentru susţinerea
capacităţii instituţionale regionale şi locale, concepându-se în acest sens
un program desemnat să promoveze dezvoltarea integrată rurală şi care a
fost finanţat prin iniţiativa LEADER (Kearney et al. 1995).
Planul Naţional de Dezvoltare corespunzător celei de a doua etape de
programare a oferit un grad de continuitate între perioada de finanţare
prezentă şi trecută. Astfel, pentru perioada 1994-1999, prin CSF au fost
stabilite patru priorităţi de dezvoltare, respectiv:
o investiţii în sectorul productiv;
o îmbunătăţirea infrastructurii economice;
o susţinerea resurselor umane;
Politici ale UE
o dezvoltarea locală, rurală şi urbană.
Aceste priorităţi au fost implementate ca programe operaţionale (nouă la

număr), care acopereau diverse domenii precum dezvoltarea industrială,
turismul, transportul, dezvoltarea rurală şi servicii destinate protecţiei
mediului. Toate FS erau alocate prin intermediul departamentelor
guvernamentale. Astfel, Departamentul de Finanţe era responsabil de
implementarea CSC, în vreme ce responsabilitatea PO individuale revenea
departamentelor guvernamentale relevante (de exemplu, în cazul
Programului Operaţional pentru pescuit, responsabilitatea revine
Departamentului pentru resurse naturale şi marine). În plus, au fost create
Comitete de Monitorizare, atât pentru CSC (în responsabilitatea
departamentului de Finanţe) cât şi pentru cele 9 PO (organizate la nivelul
departamentelor corespunzătoare din Guvern), formate din reprezentanţi ai
departamentelor guvernamentale, partenerilor sociali, agenţiilor de
implementare, autorităţilor regionale şi Comisiei Europene.
În contextul Agendei 2000, teritoriul ţării a fost împărţit în două regiuni
NUTS II, respectiv: regiunea Border Midland şi Western Region, sub
Obiectivul 1, pentru intervalul 2000-2006 şi regiunea Southern şi Eastern
Region, calificată, în cadrul unui regim de tranziţie, sub Obiectivul 1 până la
finele lui 2005. Ca urmare a desemnării celor două regiuni, începând cu
21 iulie 1999, au fost create şi două Parlamente regionale, formate din
reprezentanţi aleşi ai Autorităţilor Regionale din fiecare zonă. Aceste
Parlamente Regionale au sarcina ca, în perioada 2000-2006, să
administreze Programele Operaţionale Regionale din cadrul PND, să
monitorizeze impactul programelor comunitare derulate conform PND /
CSC şi să promoveze coordonarea serviciilor publice în cadrul celor două
regiuni. Pentru perioada 2000-2006, noul PND a fost înaintat Comisiei în
noiembrie 1999, după aprobarea sa de către Guvern. PND reprezintă baza
de negociere a CSC pentru Irlanda şi implică o investiţie totală (publică şi
privată) de peste 57 miliarde euro, pentru intervalul 2000-2006, contribuţia
FS fiind de peste 3.8 miliarde. Obiectivele noului PND sunt:
• continuarea creşterii economice durabile;
• consolidarea şi îmbunătăţirea competitivităţii Irlandei;
• întărirea dezvoltării regionale;
• promovarea incluziunii sociale.
În concluzie, pe fondul reformei FS la nivel comunitar, s-au produs şi în

Irlanda mutaţii profunde, care au permis o reală mobilizare a actorilor locali
şi regionali. Cu toate acestea, trebuie recunoscut faptul că, nu este încă
vizibilă o modificare esenţială în balaţa puterii dintre autorităţile centrale şi
cele locale. În legătură cu acest aspect, unii autori (Holmes and Reese)
notează faptul că „Ministerul de Finanţe şi-a menţinut poziţia centrală.
Controlul realizat de acesta asupra cheltuielilor publice influenţează rolul pe
care miniştrii irlandezi îl joacă la nivelul forurilor comunitare. În special,
acest minister are sarcina dificilă de a se asigura că beneficiile Irlandei,
care derivă din calitatea de membru al UE, nu sunt depăşite de costuri, în
special în domeniul politicii regionale.”
Încă de la intrarea sa în comunitate, în 1973, Irlanda a fost una din
principalele suportere ale politicii regionale comunitare, ceea ce, aparent,
contrastează cu caracterul centralizat al sistemului său administrativ. În
realitate, aşteptările privind fluxurile financiare comunitare care urmau să
se orienteze spre Irlanda au reprezentat una din importantele motivaţii ale
aderării la UE şi, ulterior, a susţinerii constante acordate reformării FS.
Tabelul următor demonstrează că aşteptările au fost pe deplin răsplătite.
Bugetul UE – Contribuţiile de la şi plăţile către Irlanda

Tabelul 7.11
Contribuţii Contribuţii nete
Contribuţii (a) Plăţi (b)
nete (b – a) pe locuitor
Mil. Ecu Mil. Ecu Mil. Ecu Ecu
1981 158.9 0.9 717.0 4.6 558.1 162.1
1986 343.8 1.0 1573.9 5.2 1230.1 347.4
1988 328.2 0.8 1487.5 4.1 1159.3 327.9
1993 567.4 0.9 2939.3 4.6 2371.9 666.3
1994 638.9 1.0 2390.9 4.0 1572.0 490.9
1995 664.8 1.0 2551.7 4.0 1886.9 527.1
1996 710.2 1.0 2970.5 4.1 2260.3 631.4
Sursa: Annual Reports of the European Court of Auditors, Eurostat (for population figures)
În concluzie, ceea ce merită subliniat încă o dată este faptul că succesul

Irlandei a reprezentat rezultatul îmbinării fericite dintre utilizarea eficientă a
instrumentelor structurale şi conceperea şi implementarea unor politici
interne, economice şi sociale solide, bazate pe întrunirea unui larg consens
între partenerii politici şi sociali.
Politici ale UE
7.6.2 Germania
În conformitate cu Constituţia germană (Art. 28 şi 30), politica regională

cade în responsabilitatea Landurilor şi a autorităţilor locale, rolul Federaţiei
fiind numai acela de a oferi cadrul adecvat pentru activitatea acestora. Prin
aplicarea principiului subsidiarităţii, landurile încearcă să rezolve la acest
nivel toate problemele de natură structurale care apar la nivel regional,
astfel încât, la nivelul Federaţiei trec spre soluţionare numai problemele
care nu pot fi rezolvate la acest nivel precum şi cele care privesc întreaga
economie naţională.
Instrumentul utilizat atât la nivel Landurilor, cât şi al Federaţiei în
coordonarea diferitelor activităţi structurale îl reprezintă „Common Task”,
(„Sarcina comună”, respectiv Gemeinschaftsaufgabe 51 ), echivalentul unui
PND. Eforturile financiare proprii făcute de Landuri şi Federaţie în cadrul
„Sarcinii comune” sunt suplimentate de fondurile europene (în special de
către FEDER). Landurile şi Federaţia redactează împreună un plan
general, esenţial pentru implementarea „Sarcinii comune”. Sarcina
redactării acestui plan revine unui Comitet de planificare, format
din reprezentanţi ai Ministerului Federal de Finanţe, ai Ministerului Federal
al Afacerilor Economice şi din senatori reprezentând diferitele Landuri. În
cazul procedurii de vot, Ministerul Federal de Finanţe acţionează
ca „primus inter pares”, de vreme ce el este cel care determină nivelul
fondurilor disponibile pentru realizarea „Sarcinii comune”. Cum nici o
decizie nu poate fi luată fără votul Ministerului de Finanţe, de facto, nivelul
federal deţine un drept de veto în cadrul acestui Comitet de planificare.
În momentul unificării, între landurile germane a existat un consens în ceea
ce priveşte modul de alocare a fondurilor disponibile pentru „Sarcina
comună”, astfel încât acestea să fie orientate cu prioritate către noile
Landuri. Spre finele deceniului trecut, pe fondul deteriorării situaţiei
economice din vechile Landuri, fondurile solicitate de către acestea au
crescut şi, ca atare, volumul fondurilor disponibile pentru noile Landuri din
Est s-a redus, fapt care a dus la tensionarea temporară a relaţiilor din
cadrul Comitetului de planificare.
51
Baza legală pentru Common Task /Sarcina comună a fost stabilită în 1969, printr-o lege
privind „Îmbunătăţirea structurii economice regionale”.
Parlamentul Federal şi Parlamentele Landurilor iau şi ele parte la procesul

de elaborare a planului general. În plus, planul general este subiectul
controlului privind ajutoarele de stat realizat de Comisie şi, ca atare, trebuie
aprobat de către aceasta.
Funcţia de coordonare care revine „Sarcinii comune” implică stabilirea unor
elemente precum: delimitarea zonelor eligibile, utilizarea aceloraşi
proceduri pe întreg spaţiul federal, determinarea nivelului maxim al
fondurilor alocate şi a unor reguli uniforme de asistenţă privind promovarea
dezvoltării regionale.
Tratatul de unificare (Art. 28) a stabilit faptul că „Sarcina comună” va fi
extinsă şi pe teritoriul fostei Germanii de Est. Deşi iniţial, sub presiunea
timpului, obiectivele specifice Landurilor vestice au fost extinse şi celor
estice, treptat, s-a dezvoltat un concept specific privind reconstrucţia
zonelor estice, care s-a bazat pe trei piloni:
o restructurarea şi menţinerea centrelor industriale competitive;
o politică activă de promovare a forţei de muncă (prin calificare,
scheme de creare a noi locuri de muncă, agenţii pentru formarea
forţei de muncă);
o politică regională activă, care să îmbunătăţească condiţiile locale şi
să creeze condiţii competitive pentru forţa de muncă.
În ciuda omogenităţii existente la nivelul sistemelor juridice, monetare,
financiare, cele două părţi ale Germaniei încă se confruntă cu probleme
socio-economice de natură diferită. Nu trebuie uitat faptul că la începutul
anilor ’90, landurile estice au pornit de la un nivel mediu al PIB/locuitor care
reprezenta circa 2/3 din nivelul înregistrat în Vest. Din cauza lipsei de
competitivitate, în perioada 1989-1993, în zona estică una din trei slujbe
a dispărut. În plus, populaţia noilor landuri este în scădere, pe fondul atât al
scăderii numărului de naşteri cât şi datorită unei migraţii considerabile către
landurile vestice. Ca atare, noile landuri sunt puse în faţa unor probleme
specifice, cărora trebuie să le facă faţă, precum:
o existenţa unei fragile baze industriale;
o costuri salariale ridicate, management şi marketing defectuos;
o rată a şomajului ridicată şi probleme speciale pe piaţa muncii în
cazul femeilor, persoanelor vârstnice şi a celor aflate în căutarea
primului loc de muncă;
o investiţii private insuficiente;
Politici ale UE
o stocuri de capital propriu insuficiente, dificultăţi în accesul la

capitalul străin;
o necesitatea restructurării sectorului rural;
o deteriorarea mediului în anumite zone;
o instabilitatea sectorului serviciilor pe fondul unei baze industriale
insuficiente;
o reducere a potenţialului de cercetare, activităţi inovative insuficiente.
În cadrul Germaniei de Est, landul Sachsen-Anhalt are o poziţie
particulară. Cu o suprafaţă de circa 20.000 km2 şi o populaţie de circa
3 milioane locuitori, acesta avea în 1991 un PIB/locuitor care reprezenta
31% din PIB-ul Germaniei şi circa 34% din cel al UE. Producţia industrială
era concentrată în patru importante sectoare: chimie, metalurgie,
electrotehnică, minerit (în 1993, sectorul industrial ocupa circa 40% din
forţa de muncă).
Analiza nevoilor specifice zonei, necesare pregătirii perioadei de
programare 1994-1999, a dus la delimitarea următoarelor priorităţi pentru
asistenţa comunitară:
o Procesul de restructurare a afectat industriile de bază ale landului,
ducând la creşterea ratei şomajului. Ca atare, o primă prioritate o
reprezintă promovarea investiţiilor productive, atât la nivelul IMM,
cât şi a întreprinderilor mari. În plus, investiţiile vor viza şi
infrastructura.
o Deoarece 27% din populaţie trăieşte în comunităţi având sub
2000 locuitori, accentul principal a fost pus pe dezvoltarea zonelor
rurale. Această prioritate acoperă atât proiectele de reconstrucţie a
satelor, cât şi pe cele de revitalizare economică şi de dezvoltare a
turismului rural.
o În ceea ce priveşte politica resurselor umane, asistenţa va trebui
concentrată asupra programelor de calificare şi a celor de formare a
forţei de muncă.
În ceea ce priveşte modul în care noile landuri au reuşit să implementeze
FS, trebuie spus că acest lucru s-a realizat relativ uşor. Printre factorii care
au permis această integrare, fără probleme relativ deosebite, a Germaniei
de Est în politica de coeziune economică şi socială a UE, pe primul loc se
plasează sprijinul acordat de Germania de Vest. Trebuie subliniat încă o
dată, că rata de succes în implementarea FS depinde în mare măsură de
existenţa unor experţi calificaţi în acest domeniu, a unor funcţionari publici
familiarizaţi atât cu regulile, cât şi cu procedurile implicate.
În plus, existenţa unui concept privind dezvoltarea regională şi a unei

structuri administrative adecvate în landurile din Vest (menite să permită
implementarea „Sarcinii comune”) au permis realizarea cu rapiditate a
elementelor de bază implicate de existenţa unei structuri administrative
regionale.
De asemenea, nu trebuie uitat faptul că abordarea Comisiei în ceea ce
priveşte implementarea FS în Germania de Est a fost una flexibilă, menită
să ofere cât mai multe elemente posibile de sprijin. Astfel, deşi exista
obligaţia de a aplica în totalitate legislaţia comunitară pe întreg teritoriul
Germaniei începând cu prima zi după unificare, în cazul FS au fost
prevăzute unele derogări şi măsuri tranzitorii, care vizau în special
următoarele aspecte:
o resurse suplimentare, peste cele deja planificate, pentru intervenţiile
structurale. Astfel, printr-o reglementare comunitară (Council
Regulation (EEC) no 3575/90, Art.3(1)), s-a stabilit faptul că
intervenţiile realizate prin intermediul FS în noile landuri vor
beneficia, în intervalul 1991-1993, de 3.000 milioane ecu;
o flexibilitate, respectiv o abordare pragmatică în clasificarea
regiunilor în funcţie de obiectivele regionale. Acest lucru a avut în
vedere în special partajarea teritoriului în conformitate cu sistemul
NUTS. Ca atare, în absenţa unor informaţii statistice
corespunzătoare, măsurile implicate de FS au fost implementate
fără o clasificare prealabilă a regiunilor din fosta RDG;
o o procedură simplificată în analiza planului de dezvoltare regională,
bază pentru adoparea CSC şi a PO, astfel încât să permită o
intervenţie rapidă a FS.
În cadrul primei perioade de programare, 1990-1993, în cazul landului
Sachsen-Anhalt s-au înregistrat unele probleme practice privind
implementarea FS, în principal legate de respectarea principiului
co-finanţării. Cel mai adesea autorităţile locale nu au acordat suficientă
atenţie obligaţiei de a genera propriile resurse, astfel încât să poată
beneficia de fondurile oferite prin intermediul FS. Ca atare, în unele situaţii
s-au înregistrat situaţii bugetare dificile la nivelul comunelor şi municipiilor.
Politici ale UE
În general, capacitatea limitată de absorbţie a autorităţilor locale poate fi

atribuită unor slăbiciuni structurale, precum:
o schimbările economice fundamentale petrecute în noile Landuri;
o existenţa unei administraţii publice care nu era încă familiarizată cu
procedurile implicate de FS;
o insuficienţa datelor statistice, ceea ce nu a permis realizarea unor
analize cost-beneficiu realiste în cazul proiectelor în derulare şi a
unor evaluări corecte privind veniturile anticipate a se obţine în
cazul proiectelor planificate.
În consecinţă, pentru următoarea perioadă de programare, autorităţile
implicate în procesul de planificare au acordat o atenţie deosebită
responsabilităţilor financiare şi administrative ce revin autorităţilor locale.
În cadrul celui de-a doua perioade de programare, 1994-1999, în
redactarea PND s-a ţinut cont de sarcinile uriaşe, legate de procesul
restructurării, cărora Germania de Est trebuie să le facă faţă. Ministerul
însărcinat cu redactarea PND a fost Ministerul Federal al Economiei,
susţinut de unele ministere implicate în implementarea FS, precum
Ministerul Federal al Agriculturii şi Ministerul Federal al Muncii. Fără a intra
în foarte multe detalii legate de modul în care a fost redactat şi apoi
implementat PND, să mai amintim totuşi faptul că, pornind de la priorităţile
identificate în cadrul CSC, s-a decis ca 50% din fonduri să fie alocate
pentru FEDER, 30% pentru FSE şi 20% pentru FEOGA – secţiunea
Orientare. Această defalcare, care fusese deja utilizată în cadrul primei
perioade de programare (1991-1993), a reflectat consensul dintre Federaţie
şi Landuri.
Prin Cadrul de Sprijin Comunitar (CSC) au fost identificate şapte priorităţi
pentru regiunile aflate sub Obiectivul 1, respectiv:
o susţinerea investiţiilor productive şi a celor în infrastructura pentru
producţie. Aceasta a fost considerată a fi prima prioritate deoarece
contribuia direct la creşterea economică şi la îmbunătăţirea
competitivităţii.
o susţinerea IMM, prin stimularea investiţiilor şi a ofertei de servicii
către acest sector;
o promovarea cercetării, dezvoltării tehnologice şi a inovaţiilor.
Măsura urmărea susţinerea economiei germane în competiţia
internaţională din domeniul cercetării-dezvoltării şi al noilor
tehnologii;
o măsuri menite să protejeze şi să amelioreze calitatea mediului;

o măsuri de combatere a şomajului, promovare a utilizării forţei de
muncă, formării şi perfecţionării;
o măsuri de promovare a agriculturii, a dezvoltării rurale şi pescuitului.
Măsura a fost considerată complementară altor politici ale UE,
precum politica agricolă comună sau politica comună în domeniul
mediului;
o asistenţă tehnică. În perioada anterioară de programare, asistenţa
tehnică a jucat un rol important în implementarea CSC şi în crearea
unor noi structuri politice şi administrative în noile landuri.
În acelaşi timp, CSC a oferit şi o serie de indicatori meniţi să evalueze

gradul de implementare al acestor priorităţi. Astfel, pentru indicatorii
următori au fost stabilite obiective concrete, care să fie atinse la finele
perioadei de programare, respectiv: PIB/locuitor, gradul de ocupare al forţei
de muncă (pe total), gradul de ocupare în sectorul productiv şi în sectorul
serviciilor, ponderea populaţiei ocupate în sectorului productiv în sectorul
serviciilor, valoarea adăugată/locuitor în sectorul productiv şi în sectorul
serviciilor.

Pol Coeziune Eco Si Soc

Hochgeladen von

Dokumentinformationen

Copyright

Verfügbare Formate

Dieses Dokument teilen

Dokument teilen oder einbetten

Freigabeoptionen

Stufen Sie dieses Dokument als nützlich ein?

Sind diese Inhalte unangemessen?

Copyright:

Verfügbare Formate

Pol Coeziune Eco Si Soc

Hochgeladen von

Copyright:

Verfügbare Formate

Capitolul VII

Politica de coeziune economică şi socială

7.1 Ce este politica de coeziune economică şi socială

7.1.1 Despre conceptul de coeziune economică şi socială

Coeziunea socială reprezintă un alt element important în dezvoltarea unui

Politica de coeziune economică şi socială reprezintă o sumă de

7.1.2 Momente definitorii în evoluţia PCES

• Deşi Tratatul de la Roma menţiona în preambul său necesitatea

că, în plus, Articolul 92.3 (actualul 87.3) al Tratatului de la Roma

o sursă permanentă de confruntări politice” şi faptul că Sudului

• Obiectivul nr. 3: combaterea şomajului de lungă durată (FSE);

să aibă drept scop regiunile cu densitate redusă, periferice şi

Principale momente ale procesului de integrare economică

Ca urmare a creşterii disparităţilor, pe măsură ce numărul statelor membre

propunerile unilaterale venite din partea Comisiei, ca până acum).

Această reformă a sistemului de obiective s-a datorat din nou unor

Ponderea statelor membre în totalul fondurilor structurale

• Pachetul financiar implicat de extinderea UE spre Est a fost inclus în

În ceea ce priveşte Fondurile Structurale se pot constata unele modificări.

Nivelul alocărilor destinate acţiunilor structurale

Pe de altă parte, sumele destinate ţărilor candidate între 2000-2006, prin

Deşi suma totală alocată acestor fonduri de preaderare (circa 20 miliarde

Nivelul alocărilor anuale în cazul instrumentelor de pre-aderare

În cazul celor 10 ţări candidate, care au devenit state membre începând cu

Defalcarea sumelor alocate prin intermediul instrumentelor

Prin intermediul sumelor alocate, se urmăreşte atingerea obiectivelor

7.1.3 Despre viitorul cadrul financiar al UE

La 10 februarie 2004, Comisia a publicat un comunicat către Consiliu şi PE

b. coeziune în vederea realizării creşterii economice şi

creditele plătite vor reprezenta 1.14% din PIB al UE. Să ne

7.2 Instrumente şi principii ale politicii regionale

Procedura de luare a deciziilor în cazul politicii de coeziune

7.2.1 Instrumente financiare de realizare a PCES

În prezent, UE oferă asistenţă financiară în cadrul unor programe regionale

În afara acestor instrumente financiare, începând cu perioada financiară

Fondul de Solidaritate al Uniunii Europene

Fondurile Structurale (FS)

Conform actualelor reglementări comunitare, tipul de document de

Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) – a fost înfiinţat în

Domeniile vizate sunt: stimularea afacerilor, cercetarea şi dezvoltarea

Fondul Social European (FSE) – a fost creat în 1958 şi a reprezentat de

• concentrarea potenţialului uman în domeniile cercetării şi

Fondul European de Orientare şi Garantare pentru Agricultură

Instrumentul Financiar de Orientare în domeniul Pescuitului (IFOP) – a

Pe de altă parte însă, obiectivele IFOP (Regulamentul Consiliului No 1263

Fondul de Coeziune (FC)

Spre deosebire de fondurile structurale, sprijinul financiar acordat prin

În cazul proiectelor privind mediul se vor putea finanţa obiective precum:

• asigurarea de locuinţe temporare şi servicii de salvare, ca reacţie

Evaluarea impactului, a utilităţii şi eficienţei se realizează anual, iar la data

7.2.2 Principii de bază în alocarea Fondurilor Structurale

Începând cu 1988, FS operează pe baza a patru principii cheie, respectiv:

PO. Începând cu 1994, a devenit posibil pentru un stat membru să

7.2.3 Obiective ale PDR pentru perioada 2000-2006

În fiecare perioadă de programare sunt stabilite obiective specifice, care

Obiectivul 1 (teritorial) – dezvoltarea regiunilor rămase în urmă

• FEDER, FSE, FEOGA – O, IFOP

Obiectivul 2 (teritorial) – reconversia economică şi socială a regiunilor

Obiectivul 3 (sectorial 37 ) – dezvoltarea resurselor umane

O prezentare comparativă a obiectivelor prioritare specifice perioadei

Obiectivele prioritare ale FS pentru perioadele 1994-1999 şi 2000-2006

Desigur, după cum am arătat anterior, nu reducerea numărului de obiective

7.3 Reforma Politicii de Coeziune Economică şi Socială

Extinderea UE, proces care implică transferuri structurale considerabile,