You are on page 1of 23

3.

Teoria relativităţii restrânse 103

3. TEORIA RELATIVITĂŢII RESTRÂNSE

3.1. Introducere. Ipoteza eterului


În mecanica newtoniană, invarianţa ecuaţiilor fizicii faţă de transformările
Galilei se bazează pe noţiunile de timp universal şi spaţiu absolut: timpul curge la
fel în orice punct din spaţiu iar proprietăţile spaţiului sunt independente de timp.
Invarianţa ecuaţiilor fizicii corespunde ideii că rezultatul unei experienţe este
acelaşi în orice sistem de referinţă inerţial. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea
aceste premize au fost în perfect acord cu experienţa, dificultăţile apărând o dată
cu descoperirea undelor electromagnetice (inclusiv cu natura însăşi a luminii),
respectiv cu scrierea ecuaţiilor Maxwell pentru câmpul electromagnetic.
Noţiunea de undă elastică, aşa cum este cunoscută în mecanică, presupune
un mediu elastic în care interacţia dintre punctele vecine ale spaţiului conduce la
propagarea unei perturbaţii, viteza de propagare a undei fiind măsurată faţă de
acest mediu.
Undele electromagnetice (de exemplu, lumina) se propagă însă şi prin vid
(de exemplu, de la Soare la Pământ). Astăzi ştim că undele electromagnetice
reprezintă o formă specială de manifestare, de existenţă a materiei, propagarea lor
nebazându-se pe existenţa unui mediu, respectiv, pe interacţiile din acesta, ci pe
faptul că variaţia temporală a câmpului electric este sursă de câmp magnetic iar
variaţiile acestuia produc un câmp electric. Dar, la sfârşitul secolului al XIX-lea,
prin analogie cu undele mecanice, s-a presupus existenţa unui mediu care umple
întregul spaţiu, numit eter, care să asigure propagarea undelor electromagnetice.
Cu privire la acesta s-au acceptat, de la început, o serie de contradicţii, deja din
modul în care a fost definit, deoarece eterul ar fi trebuit să reprezinte un fluid
perfect pentru a nu perturba mişcarea corpurilor iar pe de altă parte el ar fi trebuit
să fie un corp solid deoarece undele electromagnetice sunt unde transversale şi,
după cum se ştie din mecanică, undele transversale nu se pot propaga prin fluide
ci numai prin medii solide.
Elementul care a dus însă la abandonarea modelului bazat pe existenţa
eterului şi, în acelaşi timp, a condus la modificarea fundamentală a mecanicii şi,
104 3. Teoria relativităţii restrânse

implicit a fizicii în ansamblul ei, prin


schimbarea în esenţă a modului de a gândi şi
defini timpul şi spaţiul, l-a reprezentat
experienţa Michelson-Morley. Aceasta constă
în măsurarea diferenţei dintre timpii de
propagare a luminii pe două drumuri diferite
cu ajutorul interferenţei luminii. Dispozitivul
Fig. 3.1 experimental, adicǎ interferometrul Michelson,
este extrem de simplu (Fig. 3.1).
Lumina colimată de la o sursă S este divizată cu ajutorul divizorului de
fascicul DF (o oglindă semitransparentă) în două fascicule ce se reflectă pe
oglinzile O1 şi respectiv O2, după propagarea pe două direcţii ortogonale. Undele
reflectate se reîntorc la oglinda semi-transparentă DF şi prin reflexie, respectiv,
transmisie, sunt suprapuse pe detectorul D care măsoară intensitatea în câmpul de
interferenţă al celor două unde.
Datorită faptului că diferenţa de fază dintre cele două unde (care se
traduce în intensitatea luminoasă în câmpul de interferenţă, respectiv în
deplasarea maximelor de interferenţă) depinde de diferenţa timpilor de propagare
ai undelor în cele două braţe ale interferometrului, acesta reprezintă un instrument
simplu şi precis de măsurare a diferenţei de timp Δt . Să încercăm să calculăm
această diferenţă de timp conform ipotezei eterului şi legilor mecanicii clasice.

Fig. 3.2

Să notăm cu c viteza undei faţă de mediul în care se propagă şi cu v viteza


interferometrului fată de acest mediu. Experienţa se poate efectua atât cu o undă
luminoasă folosind o sursă de lumină precum şi oglinzi şi detector adecvate sau cu
3. Teoria relativităţii restrânse 105

o sursă sonoră, un detector acustic şi suprafeţe reflectante pentru unde sonore.


Considerând braţele interferometrului paralele la axele Ox şi Oy (Fig. 3.2),
interferometrul deplasându-se cu viteza v faţă de mediul elastic ideal, adică eterul,
în sensul pozitiv al axei şi unda propagându-se cu viteza c faţă de eter, se observă
din figură că unda emisă de sursă ajunge la DF în punctul A, moment la care
oglinzile se găsesc în poziţia B, respectiv, C, se reflectă pe acestea în momentul în
care ele se găsesc în poziţiile B1, respectiv C1, şi cele două unde reflectate se
reîntâlnesc pe divizorul de fascicul în momentul în care acesta se găseşte în
poziţia A2. Considerând braţele interferometrului egale între ele, de lungime l ,
conform legii de compunere a vitezelor din mecanica clasică, în sistemul de
referinţă solidar cu interferometrul (Fig. 3.1), unda ce se propagă pe direcţia Ox
parcurge distanţa l de la DF la O1 cu viteza c − v şi aceeaşi distanţă l de la O1
la DF, cu viteza c + v . Astfel, timpul de propagare al primei unde t 1 este:
l l 2lc 2l 1
t1 = + = = ⋅ . (3.1)
c − v c + v c2 − v2 c 1− v2 / c2
Pentru unda ce se reflectă pe oglinda O2, datorită
faptului că aceasta se propagă cu viteza c pe direcţia AB,
respectiv B1A2 care formează unghiuri egale cu axa Oy
(Fig. 3.3), viteza de propagare pe axa Oy în sistemul de
referinţă al interferometrului va fi c 2 − v 2 , astfel că
timpul de propagare t 2 al acestei unde este:
Fig. 3.3

l l 2l 2l 1
t2 = + = = ⋅ . (3.2)
2
c −v 2 2
c −v 2 2
c −v 2 c 2
1− v / c 2

Expresiile lui t 1 şi t 2 pot fi obţinute evident şi în sistemul de referinţă


legat de mediul elastic (Fig. 3.2) în care mediul fiind în repaus vom avea aceeaşi
viteză de propagare c dar lungimile parcurse se modifică.
Considerând viteza interferometrului v mult mai mică decât viteza de
propagare a undei c, v << c , putem dezvolta expresiile lui t 1 şi t 2 în serie de
puteri după v 2 / c 2 şi restrânge seriile la primii termeni:
2l ⎛⎜ v2 v2 ⎞
t1 = 1+ + + ... ⎟
c ⎜⎝ c2 c4 ⎟

2l ⎛⎜ 1 v2 3 v4 ⎞
t2 = 1+ + + ... ⎟
c ⎜⎝ 2 c2 8 c4 ⎟

106 3. Teoria relativităţii restrânse

astfel încât:
2l ⎛⎜ 1 v 2 5 v 4 ⎞ 2l 1 v 2
Δt = t 1 − t 2 = + + ... ⎟ ≅ ⋅ ⋅ . (3.3)
c ⎜⎝ 2 c 2 8 c 4 ⎟ c 2 c2

Notând cu T perioada undelor putem calcula imediat raportul întârzierii Δt faţă
de perioadă:
Δt 2l 1 v 2 l v 2
= ⋅ = ⋅ (3.4)
T T ⋅ c 2 c2 λ c2
care reprezintă, în acelaşi timp, şi raportul deplasării unei franje de interferenţă
faţă de interfranja la detector (deplasarea figurii de interferenţă cu o interfranjă se
realizează prin introducerea unei diferenţe suplimentare de fază 2π , adică a unei
întârzieri egale cu perioada).
Dacă rotim interferometrul cu 90 o axa care era paralelă la Ox devine
paralelă la Oy şi invers, ceea ce face ca întârzierea t 1 calculată corespunzător
orientării iniţiale pentru axa Ox să apară acum pentru Oy iar t 2 pentru Ox.
Astfel, prin rotirea interferometrului cu 90 o se produce o variaţie a
diferenţei timpilor de întârziere τ dată de:
τ = Δt A − Δt B = (t 1 − t 2 ) − (t 2 − t 1 ) = 2Δt . (3.5)

Ca atare, se va produce o deplasare a franjelor de interferenţă cu o fracţie


Δt l v2
2 =2 din valoarea interfranjei.
T λ
c2
Dacă experienţa se efectuează cu unde sonore, măsurătorile confirmă
perfect acest rezultat dar dacă experienţa se efectuează cu o undă
electromagnetică luminoasǎ nu apare nici o deplasare a franjelor.
Faptul că nu apare nici o deplasare a franjelor ne arată că timpii t 1 şi t 2
sunt egali, adică viteza de propagare a luminii c este independentǎ de viteza de
deplasare a interferometrului, fiind o constantă universală, aceeaşi faţă de orice
sistem de referinţă.
Acest rezultat nu a dus doar la abandonarea modelului eterului ci şi la
modificarea radicală a legilor mecanicii şi implicit, ale fizicii.
Pentru a putea explica această comportare, respectiv, pentru a putea
deduce legile şi ecuaţiile ce generează aceste fenomene, Einstein a păstrat
postulatul conform căruia rezultatele experienţelor trebuie să fie aceleaşi în orice
3. Teoria relativităţii restrânse 107

sistem de referinţă inerţial dar a schimbat postulatul timpului universal cu


postulatul constanţei vitezei luminii în vid, c, faţă de orice sistem de referinţă,
aceasta devenind o constantă universală.

3.2. Transformările Lorentz


Prima cerinţă este de a deduce noile legi de transformare de la un sistem
de referinţă inerţial la altul.
Noile relaţii de transformare leagă spaţiul şi timpul măsurate într-un
sistem inerţial S de cele măsurate într-un alt sistem inerţial S’ care se deplasează
cu o viteză constantă oarecare v faţă de S. Aceste relaţii de transformare numite
transformarile Lorentz, trebuie să înlocuiască ecuaţiile de transformare Galilei
ce caracterizează mecanica clasică bazată pe timpul universal.
Pentru a deduce aceste relaţii să analizăm cazul simplu al unei surse de
lumină care emite o undă din originea sistemului S în momentul în care sistemul
S’, aflat în mişcare cu viteza v faţă de sistemul S de-a lungul axei comune
Ox || Ox' , se găseşte cu originea în O’ chiar în originea O a sistemului S. În acest
moment observatorii din cele două sisteme îşi reglează cronometrul astfel ca
t = t' = 0 . Deoarece, conform principiului invarianţei vitezei luminii în vid,
lumina se propagă pe orice direcţie cu aceeaşi viteză c în ambele sisteme,
suprafaţa fronturilor de undă la un moment ulterior de timp (Fig. 3.4) va fi dată
pentru cei doi observatori de ecuaţiile:
x2 + y2 + z2 = c 2t2
(3.6)
x '2 + y ' 2 + z '2 = c 2 t ' 2

Fig. 3.4
108 3. Teoria relativităţii restrânse

Satisfacerea simultană a celor două ecuaţii ale frontului de undă în


sistemul S şi, respectiv, S’, impusă de principiul invarianţei vitezei luminii în vid
este evident, imposibilă în cadrul transformărilor Galilei:
x' = x − vt x = x'+ vt
y' = y y = y'
(3.7)
z' = z z = z'
t' = t t = t'
Va trebui să considerăm un alt set de transformari, abandonând timpul
absolut ca atare, păstrând relaţiile pentru y şi z şi căutând pentru x şi t o
transformare liniară mai generală, de tipul:
x' = ax + bt
(3.8)
t' = cx + dt.
Trebuie menţionat că la viteze mici, v << c , transformarea Galilei este
perfect verificată astfel că la limita v / c → 0 noile transformări trebuie să
conducă la transformările Galilei. Vom încerca să scriem ecuaţiile: x' = x' (x, t ) şi
x = x(x' , t' ) sub forma:
x' = λ(x − vt )
(3.9)
x = λ(x'+ vt )
unde λ reprezintă o funcţie ce depinde doar de v şi c şi satisface condiţia
lim λ = 1 . Din ecuaţiile (3.9), obţinem relaţiile de transformare pentru timp:
v→0
⎛1 ⎞x
t' = ⎜ − λ ⎟ + λt
⎝λ ⎠v
(3.10)
⎛ 1 ⎞ x'
t = ⎜ λ − ⎟ + λt'.
⎝ λ⎠ v
Relaţiile de transformare ale spaţiului şi timpului vor trebui să lase ecuaţia
frontului de undă invariantă, adică substituind variabilele x' , y' , z' , t' conform
ecuaţiilor de transformare în ecuaţia frontului de undă scrisă în sistemul S’ trebuie
să obţinem ecuaţia frontului de undă în sistemul S. Efectuând substituţia,
obţinem:
3. Teoria relativităţii restrânse 109

⎡ c2 ⎛ 1 ⎞ ⎤
2 ⎡ 2 c2 ⎛ 1 ⎞⎤
x 2 ⎢λ2 − ⎜ − λ ⎟ ⎥ − 2xt ⎢vλ + λ⎜ − λ ⎟ ⎥ + y 2 + z 2 =
⎢⎣ v2 ⎝ λ ⎠ ⎥⎦ ⎢⎣ v ⎝λ ⎠⎥⎦
(3.11)
⎛ v 2 ⎞
= c 2 t 2 ⎜ λ2 − λ2 ⎟ .
⎜ c 2 ⎟
⎝ ⎠
Identificând acum această ecuaţie cu ecuaţia frontului de undă în sistemul S
obţinem condiţiile:
2
2 c2 ⎛ 1 ⎞
λ − ⎜ − λ⎟ = 1
v2 ⎝ λ ⎠
c2 ⎛ 1 ⎞
v λ2 + ⎜ − λ⎟ = 0 (3.12)
v2 ⎝ λ ⎠
2 v2 2
λ − λ = 1.
c2
Ecuaţiile (3.12) sunt satisfăcute dacă:
1 1
λ= = (3.13)
v2 1 − β2
1−
c2
v
unde s-a notat = β . Substituind λ în ecuaţiile precedente obţinem
c
transformările Lorentz:
x − vt x'+ vt '
x' = , x=
1− β2 1− β2
y' = y, y = y'
z' = z, z = z' (3.14)
v v
t− x t '+ x'
t' = c 2
, t= c2 .
2 2
1− β 1− β

3.3. Contracţia lungimilor


Să considerăm o bară de lungime l în repaus în sistemul S, l = x 2 − x 1 .
Pentru a măsura lungimea l' faţă de sistemul S’ în mişcare cu viteza v faţă de S,
110 3. Teoria relativităţii restrânse

l' = x '2 − x 1' , este necesar ca poziţiile extremităţilor barei, x '2 şi x 1' , să fie
măsurate simultan, adică trebuie ca t '2 = t 1' .
Folosind transformările Lorentz pentru coordonatele x 2 şi x 1 , obţinem:
x '2 − x 1'
l = x 2 − x1 =
1 − β2
adică
l' = l 1 − β 2 . (3.15)
Astfel, numind lungimea l a barei faţă de sistemul în care aceasta se
găseşte în repaus ca lungime proprie, rezultă că lungimea sa faţă de orice alt
sistem care se găseşte în mişcare va fi mai mică corespunzător factorului
1 − β 2 . Desigur că volumele se modifică şi ele corespunzător contracţiei uneia
din dimensiuni.
De exemplu, pentru un cub, deoarece Δy = Δy' şi Δz = Δz' obţinem:
ΔV ' = ΔV ⋅ 1 − β 2 . Trebuie subliniat faptul că aceste contracţii de lungimi,
respectiv de arii şi volume, caracterizează dimensiunile propriu-zise ale corpurilor
în sistemul în mişcare şi nu modul în care le vede un observator. Dacă, de
exemplu, vom fotografia cubul din exemplul precedent el nu va apare deformat
(aplatizat) ci doar puţin rotit deoarece, în acest caz, imaginea formată la un
moment de timp t este realizată de razele de lumină plecate din diferitele puncte
ale obiectului la momente de timp diferite corespunzătoare diferenţelor timpilor
de propagare ai luminii de la aceste puncte la observator şi este violată condiţia
t '2 = t 1' , care este premiza pentru deducerea ecuaţiei (3.15).

3.4. Dilatarea timpului


Să considerăm un proces ce se desfăşoară într-un punct de coordonată x în
sistemul de referinţă S, între două evenimente ce au loc la momentele de timp t 1
şi t 2 măsurate cu un cronometru identic cu un alt cronometru solidar cu sistemul
r
de referinţă S’ aflat în mişcare faţă de S cu viteza v || Ox , şi care marchează
pentru cele două evenimente momentele de timp t 1' şi t '2 .
3. Teoria relativităţii restrânse 111

Ţinând cont că pentru cele două evenimente între care se desfăşoară


procesul avem x = x 1 = x 2 şi folosind transformările Lorentz obţinem:
t − t1 Δt
Δt' = t '2 − t 1' = 2 = . (3.16)
2 2
1− β 1− β
Astfel, cronometrul în mişcare (solidar cu S’) măsoară un interval de timp
Δt' mai lung decât cronometrul ce se găseşte în repaus faţă de punctul din spaţiu
în care au loc cele două evenimente între care se desfăşoară procesul a cărui
durată proprie este Δt .
Aceasta face ca particulele elementare cu un timp de viaţă scurt,
caracterizat de “ceasul propriu”, să apară pentru un observator faţă de care ele se
află în mişcare ca având un timp de viaţă mai lung, cu atât mai mare cu cât ele se
mişcă mai repede. Acest fapt nu trebuie interpretat ca reprezentând un rezultat
diferit al unei experienţe în cele două sisteme, cel propriu şi cel al laboratorului,
deoarece înlănţuirea evenimentelor este întotdeauna invariantă la transformările
Lorentz, adică fenomenele se desfăşară la fel corespunzător aceloraşi legi fizice,
respectiv unor ecuaţii invariante.

3.5. Compunerea relativistă a vitezelor

Să considerăm din nou cele două sisteme de referinţă inerţiale, S, şi,


r
respectiv, S’ aflat în mişcare faţă de S cu viteza v || Ox şi un punct material care
r ⎛ dx' ' dy' ' dz' ⎞
se mişcă cu viteza u' ⎜ u 'x = ,uy = ,uz = ⎟ faţă de S’ şi, respectiv, cu
⎝ dt' dt' dt' ⎠
r ⎛ dx dy dz ⎞
viteza u ⎜ u x = ,uy = ,uz = ⎟ faţă de sistemul S. Folosind
⎝ dt dt dt ⎠
transformările Lorentz putem scrie:
112 3. Teoria relativităţii restrânse

dx' dx − vdt ux − v
u 'x = = =
dt' v v
dt − dx 1 − ux
c2 c2
dy' dy v2 1− β2
u 'y = = 1− = uy (3.17)
dt' v c 2 v
dt − dx 1− ux
2
c c2
dz' dz v2 1− β2
u 'z = = 1− = uz .
dt' v c2 v
dt − dx 1− ux
c2 c2
uv
Se observă, în primul rând, că pentru viteze mici, β 2 → 0 şi →0,
c2
ecuaţiile (3.17) conduc, la limită, la legile clasice de compunere a vitezelor,
u 'x = u x − v , u 'y = u y , u 'z = u z şi, în al doilea rând, că viteza luminii în vid c
nu poate fi depăşită. Este de remarcat că în cazul în care considerăm o rază de
c−v
lumină pentru care u x = c rezultă că u 'x = = c astfel că regăsim
cv
1−
c2
invarianţa vitezei luminii.

3.6. Spaţiul cuadridimensional

Este important să observăm că relaţiile de transformare Lorentz pot fi


scrise şi sub forma:
x' = α11x + α14 ict
y' = y = α 22 y
(3.18)
z' = z = α 33 z
ict' = α 41x + α 44 ict
v
i
c 1
unde α14 = −α 41 = , α11 = α 44 = şi α 22 = α 33 = 1 .
v2 v2
1− 1−
c2 c2
3. Teoria relativităţii restrânse 113

Matricea transformării este atunci:

⎧ v ⎫
⎪ i ⎪
1 c
⎪ 0 0 ⎪
⎪ v2 v2 ⎪
⎪ 1− 2 1− ⎪
⎪ c c2 ⎪
{ } ⎪
α ij = ⎨ 0
0
1 0
0 1
0
0

⎬ (3.19)
⎪ v ⎪
⎪ i ⎪
⎪− c 1 ⎪
0 0
⎪ 2 ⎪
⎪ 1− v v2 ⎪
1−
⎪ c2 c2 ⎪
⎩ ⎭

Universul nu mai poate fi descris ca un sistem tridimensional (x, y, z ) care


evoluează într-un timp absolut, timpul suferind transformări similare spaţiului,
astfel cǎ este necesar să se adopte un sistem de referinţă cuadridimensional de
coordonate x 1 = x, x 2 = y, x 3 = z şi x 4 = ict , pentru care a patra axă este
imaginară.
În locul distanţei dintre două puncte din spaţiul tridimensional,
l 2 = Δx 2 + Δy 2 + Δz 2 , trebuie să introducem acum invariantul s 2 care separă
două evenimente (x1, x 2 , x 3 , x 4 ) şi (x1' , x '2 , x '3 , x '4 ) din spaţiul
cuadridimensional:

( ) (
s 2 = − Δx 12 + Δx 22 + Δx 32 + Δx 24 = − Δx 2 + Δy 2 + Δz 2 − c 2 Δt 2 . )
(3.20)

Distanţa spaţială dintre două puncte, l , este invariantă la transformarile


Galilei dar, aşa cum am vazut în relativitatea restrânsă, ea se schimbă la trecerea
de la un sistem de referinţă inerţial la altul conform relaţiilor Lorentz. În schimb,
intervalul s 2 este un invariant relativist:
114 3. Teoria relativităţii restrânse



(
s 2 = − Δx 2 + Δy 2 + Δz 2 − c 2 Δt 2 = −⎜ ) ⎜ Δx ' 2 + v 2 Δt ' 2
2
+ Δy 2 + Δz 2 −
⎜ v
⎜ 1 −
⎝ c2
⎞ ⎛ ⎛ 2⎞ ⎞
'2 v2 '2 ⎟ ⎜ Δx ' 2 ⎜ 1 − v ⎟ v2 ⎟
Δt + Δx ⎜ ⎜ 2 ⎟ 1− ⎟
c4 ⎟ ⎝ c ⎠ c 2 Δt '2 ⎟ = s '2 .
− c2 ⎟ = −⎜ + Δy '2
+ Δz '2
− c 2
v2 ⎟ ⎜ v2 v2 ⎟
1− ⎟ ⎜ 1 − 1 − ⎟
c2 ⎠ ⎜ c 2
c 2 ⎟
⎝ ⎠
(3.21)

Această proprietate a intervalului s 2 de a fi invariant la transformările


Lorentz, deci de a avea aceeaşi valoare în orice sistem de referinţă inerţial, îl face
să joace un rol esenţial în teoria relativităţii restrânse.

3.7. Impulsul şi energia relativiste

Ţinând cont de transformările Lorentz pentru viteză şi de legea de


conservare a impulsului în orice ciocnire, care trebuie să fie valabilă în orice
referenţial iniţial, impulsul are în mecanica relativistă următoarea expresie:
r m0 r
p= v (3.22)
v2
1−
c2
r
unde v este viteza unei particule iar m 0 este masa de repaus a particulei. Dacă
r r
v << c , atunci se regăseşte formula relativistă pentru impuls p = m 0 v .
r
Forţa relativistă ce actionează asupra unei particule de impuls p este:
r dpr
F= . (3.23)
dt r
Lucrul mecanic efectuat de forţa F este:
3. Teoria relativităţii restrânse 115

x2 x2
dp
L= ∫ Fdx = ∫ dt dx (3.24)
x1 x1
pentru o forţă ce acţionează pe axa Ox.
Pentru evaluarea lucrului mecanic, să calculăm dp / dt :
dv
m0
dp d m 0 v dt
= = .
dt dt 3/2
v2 ⎛ 2⎞
1− ⎜1 − v ⎟
c 2 ⎜ c 2 ⎟⎠

Substituind această expresie în relaţia (3.24) şi ţinând cont că dx = vdt , obţinem:
⎛ dv ⎞
t m0 ⎜ ⎟vdt v
⎝ dt ⎠ vdv
L= ∫ 3/2
= m0
∫ 3/2
(3.25)
0 ⎛⎜ v ⎞⎟ 0 ⎛⎜ v ⎞⎟
2 2
1− 1−
⎜ c 2 ⎟⎠ ⎜ c 2 ⎟⎠
⎝ ⎝
unde limitele presupun accelerarea particulei din repaus, la t = 0 , până la
valoarea v la momentul de timp t . Astfel:
m0c 2
L= − m0c . (3.26)
2
v
1−
c2
Conform teoremei energiei cinetice, lucrul mecanic efectuat de o forţă acţionând
asupra unei particule reprezintă variaţia energiei cinetice a acesteia. Deoarece am
presupus că iniţial energia cinetică a particulei este nulă înseamnă că lucrul
mecanic efectuat este echivalent cu energia cinetică relativistă a particulei:
m0c 2
T= − m0c 2 . (3.27)
v2
1−
c2
Energia totală a particulei, E = T + m 0 c 2 , va fi deci:
m0c 2
E= = mc 2 . (3.28)
v2
1−
c2
116 3. Teoria relativităţii restrânse

Aceasta este formula lui Einstein care arată că energia şi masa sunt
echivalente.
În multe cazuri, energia se scrie în funcţie de impuls, formulă ce poate fi
uşor obţinută:
E = p 2 c 2 + m 02 c 4 . (3.29)

3.8. Simultaneitatea în teoria relativităţii retrânse.


Conul luminos.

În fizica clasică, datorită universalităţii timpului, două evenimente


simultane într-un sistem de referinţă inerţial sunt simultane în orice sistem de
referinţă inerţial, respectiv, dacă evenimentul A este anterior evenimentului B
într-un sistem de referinţă, el este anterior în orice alt sistem de referinţă inerţial.
În cazul relativităţii restrânse acest lucru nu mai este adevărat decât în anumite
condiţii care sunt determinate de natura intervalului care separă cele două
evenimente.
Să considerăm un sistem de referinţă inerţial S în raport cu care
evenimentul A (x 1a , x 2a , x 3a , x 4a ) are loc în punctul din spaţiu Pa , descris de
coordonatele (x a , y a , z a ) la momentul de timp t a şi evenimentul
B(x 1b , x 2b , x 3b , x 4b ) are loc în punctul din spaţiu Pb , descris de coordonatele
(x b , y b , z b ) , la momentul de timp t b . Să presupunem, în acelaşi timp, că fiecare
eveniment este însoţit de emisia unui semnal luminos foarte scurt. Pentru a putea
studia ordinea desfăşurării în timp a evenimentelor şi poziţia relativă a punctelor
spaţiale raportate la diferite sisteme de referinţă inerţiale este necesar să pornim
de la intervalul

( ) (
s 2 = − Δx 2 + Δy 2 + Δz 2 − c 2 Δt 2 = − l 2 − c 2 Δt 2 )
care le separă. Acesta poate fi pozitiv sau negativ, ceea ce implică l 2 < c 2 Δt 2
sau l 2 > c 2 Δt 2 .
Astfel, pentru cazul s 2 > 0 , considerând că în sistemul S evenimentul B
are loc anterior evenimentului A, avem:
3. Teoria relativităţii restrânse 117

l
ta − tb >. (3.30)
c
Aceasta ne arată că în sistemul de referinţă S semnalul luminos emis în
cadrul evenimentului B la momentul de timp t b în punctul Pb ajunge în punctul
Pa anterior producerii evenimentului A. Deoarece intervalul s 2 este un invariant
relativist, dacă condiţia s 2 > 0 este satisfăcută în sistemul S ea va fi satisfăcută
în orice sistem de referinţă inerţial. Vom numi un interval care satisface condiţia
s 2 > 0 , interval temporal. Astfel, pentru evenimentele separate prin intervale
temporale, putem afirma că ordinea producerii lor este aceeaşi faţă de orice sistem
de referinţă inerţial, adică proprietăţile de anterior, simultan şi ulterior au un
caracter general. În ceea ce priveşte poziţia relativă a punctelor din spaţiu în care
se produc două evenimente separate printr-un interval temporal, vom vedea că
aceasta depinde de sistemul de referinţă la care sunt raportate evenimentele.
Pentru a evidenţia acest fapt, să considerăm un referenţial inerţial S’, a carui
origine trece prin punctul Pb exact în momentul producerii evenimentului B, şi
care se deplasează faţă de sistemul S cu o viteză v astfel aleasă încât originea sa
să coincidă cu punctul Pa exact în momentul producerii evenimentului A. Astfel,
faţă de sistemul S’, ambele evenimente, A şi B, se produc în acelaşi punct, în
originea O’ a sistemului S’. Pentru evenimente separate printr-un interval
temporal acest lucru este întotdeauna posibil deoarece condiţia s 2 > 0 face ca
viteza v a sistemului S’ faţă de S să fie mai mică decât viteza luminii. Este
interesant de observat că rezultatul cu privire la caracterul absolut al succesiunii
în timp a evenimentelor, respectiv al relativităţii poziţiei spaţiale rezultă şi direct
din expresia de definiţie a intervalului temporal s 2 > 0 .
Într-adevăr, scriind această condiţie sub forma c 2 (t a − t b )2 − l 2 > 0 ,
observăm că anularea distanţei spaţiale l dintre punctele Pa şi Pb nu afectează
relaţia s 2 > 0 , în timp ce anularea diferenţei t a − t b face ca s 2 < 0 ori ştim că
s 2 este invariant (variaţia lui s 2 prin anularea lui l 2 este compensată de variaţia
termenului c 2 (t a − t b )2 ).
Cele două evenimente pot fi separate şi printr-un interval s 2 < 0 , caz în
care vorbim de un interval spaţial. În acest caz, faţă de sistemul S, pentru un
118 3. Teoria relativităţii restrânse

semnal luminos emis în cadrul evenimentului B la momentul de timp t b în


punctul Pb , care va ajunge în punctul Pa după producerea evenimentului A
avem:
l
ta − tb < . (3.31)
c
Acest lucru nu se va întâmpla în orice sistem de referinţă, existând sisteme
de refeinţă inerţiale faţă de care evenimentele A şi B sunt simultane sau se petrec
în ordine inversă. Aceasta se poate vedea cel mai uşor prin analogie cu discuţia
precedentă (pentru intervale temporale) deoarece în relaţia:

s 2 = c 2 (t a − t b )2 − l 2 < 0

anularea diferenţei t a − t b nu afectează inegalitatea iar variaţia dată de


schimbarea valorii termenului c 2 (t a − t b )2 este compensată de variaţia lui l 2 .
Astfel, evenimentele separate prin intervale spaţiale sunt denumite şi
cvazisimultane deoarece pentru ele există totodeauna un sistem de referinţă în
care acestea sunt simultane, în timp ce în alte sisteme de referinţă evenimentele se
produc succesiv, într-o ordine sau în alta. În acelaşi timp, se observă că, pentru
intervalele spaţiale, anularea distanţei l dintre punctele Pa şi Pb duce la
schimbarea lui s 2 ceea ce nu este posibil, acesta fiind un invariant.
Pentru a distinge mai clar între cele două situaţii discutate anterior se poate
face apel la o modalitate de separare a celor două tipuri de intervale în spaţiul
cuadridimensional cu ajutorul conului luminos.
Pentru aceasta să coonsiderăm un
sistem de referinţă inerţial faţă de care un
eveniment A se produce în originea acestuia
x = y = z = 0 la momentul de timp t = 0 . Să
considerăm planul ( l , ct ) şi dreptele ct = ±l
care delimitează un con haşurat în Fig. 3.5.
Notând cu B un eveniment oarecare ce
se află în interiorul conului şi cu C un Fig. 3.5
eveniment în afara acestuia, observăm că
3. Teoria relativităţii restrânse 119

intervalele s 2 ce caracterizează evenimentele B din interiorul conului, sunt de tip


temporal, s 2 = c 2 t 2 − l 2 > 0 , în timp ce pentru evenimentele C din afara
conului acestea sunt de tip spaţial, s 2 = c 2 t 2 − l 2 < 0 .
În consecinţă, evenimentele din interiorul conului se vor desfăşura în
aceeaşi ordine faţă de orice sistem de referinţă inerţial.
Astfel, evenimentele din jumătatea superioară a conului vor fi ulterioare
evenimentului A, faţă de orice sistem de referinţă inerţial, constituind viitorul
absolut al evenimentului A în timp ce evenimentele din jumătatea inferioară sunt
anterioare evenimentului A, faţă de orice sistem de referinţă inerţial, constituind
trecutul absolut al evenimentului A. Evenimentele de tip C din exteriorul conului
vor fi în unele sisteme de referinţă ulterioare şi în altele anterioare sau simultane
evenimentului A, dar se vor produce în oricare din aceste sisteme în puncte
diferite din spaţiu, în timp ce pentru evenimentele din interiorul conului luminos
vor exista sisteme de referinţă faţă de care acestea se produc în acelaşi punct.
Trebuie, de asemenea, subliniat faptul că evenimentul A poate determina cauzal
doar evenimentele din viitorul absolut şi poate fi determinat cauzal doar de
evenimentele din trecutul absolut, neputând apare determinări cauzale între
evenimentul A şi evenimentele C din afara conului luminos.
120 3. Teoria relativităţii restrânse

PROBLEME REZOLVATE
r
3.1. O barǎ, a cǎrei lungime în repaus este l 0 , se mişcǎ uniform cu viteza v
astfel încât direcţia ei face unghiul ϕ 0 cu direcţia vitezei. Sǎ se calculeze
lungimea l a barei în sistemul de referinţǎ faţǎ de care ea se mişcǎ şi ce unghi ϕ
r
face aceasta cu direcţia lui v .

Rezolvare:
Considerǎm sistemul de referinţǎ
S fix şi sistemul S' (solidar cu bara) în
mişcare dupǎ axa Ox cu viteza
constantǎ v (v. figura alaturatǎ).
Contracţia Lorentz are loc numai dupǎ direcţia de mişcare. Aşadar, pe cele
douǎ direcţii din planul xOy avem:
⎧⎪l = l cos ϕ 1 − v 2 / c 2
x 0 0

⎪⎩ y
l = l 0 sin ϕ 0.
Atunci lungimea barei în sistemul S este:
⎛ v2 ⎞ 2
l= l 2x + l 2y ⎜
= l 0 1− ⎟ cos 2 ϕ 0 + sin 2 ϕ 0 = l 0 1 − v cos 2 ϕ 0
⎜ c2 ⎟ c2
⎝ ⎠
ly tgϕ 0
şi tgϕ = = .
lx v2
1−
c2

3.2. Dezintegrarea spontanǎ a unui mezon π a permis masurarea timpului de viaţǎ


al mezonilor în referenţialul propriu, τ 0 = 2,2 × 10 −6 s . Aceşti mezoni se
deplaseazǎ cu o vitezǎ egalǎ cu 0,998 c . În referenţialul propriu mezonii pot
parcurge o distanţǎ maximǎ L 0 = vτ 0 = 600 m , dar mezonii produşi la câţiva
kilometri altitudine sunt totuşi înregistraţi pe suprafaţa Pǎmântului. Cum se
explicǎ acest fapt ?
3. Teoria relativităţii restrânse 121

Rezolvare:
Considerând dilatarea intervalului de timp, timpul de viaţǎ al mezonului
pentru observatorul aflat pe Pǎmânt este
τ0
τ= = 32 ⋅ 10 − 6 s ,
v2
1−
c2
deci distanţa parcursǎ de mezon mǎsuratǎ de pe Pǎmânt este L = vτ = 9580 m .

3.3. Sǎ se calculeze cu ce vitezǎ trebuie sǎ se deplaseze un automobilist faţă de un


stop pentru a vedea semaforul roşu colorat în verde. Se dau: λ verde = 5500 Å,
λ rosu = 6500 Å.

Rezolvare:
Pentru a avea loc o deplasare observabilǎ a lungimilor de undǎ de ordinul
1000 Å sunt necesare viteze ale observatorului foarte mari (comparabile cu c ).
Deci ne situǎm în cazul efectului Doppler relativist longitudinal.
În cazul apropierii observatorului faţǎ de sursǎ este valabilǎ relaţia:
1+ β 1+ β
v' = v sau λ = λ'
1− β 1− β
unde λ şi λ' sunt lungimile de undǎ ale radiaţiei emise şi respectiv recepţionate.
Din ultima relaţie se obţine:
2
⎛λ⎞
⎜ ⎟ −1
λ'
v=c⎝ ⎠ ≅ 48000 km / s .
2
⎛λ⎞
⎜ ⎟ +1
⎝ λ' ⎠
În cazul depǎrtǎrii de semafor, utilizǎm relaţia: v → − v :
1+ β 1+ β
v' = v sau λ = λ' .
1− β 1− β
Deoarece 0 < β < 1 atunci λ < λ' , adicǎ are loc o deplasare a radiaţiei
spre lungimi de undǎ mari; aşadar este imposibil ca semaforul roşu sǎ fie vǎzut
verde.
122 3. Teoria relativităţii restrânse

3.4. Douǎ particule relativiste având masele de repaus m 01 şi m 02 se deplaseazǎ


în sensuri opuse cu vitezele v 1 şi v 2 . În urma ciocnirii celor douǎ particule se
obţine o particulǎ cu masa de repaus m 0 şi viteza v , mǎrimi ce se cere a fi
calculate. Aplicaţie numerică: m 01 = m 02 = 10 −20 kg , v 1 = 10 8 ms −1 ,
v 2 = 2 ⋅ 10 8 ms −1 .

Rezolvare:
Masa m 0 a particulei complexe şi viteza v rezultǎ din legile de
conservare a energiei şi impulsului pe direcţia de mişcare:
m 01c 2 m 02 c 2 m0c 2
+ =
1 − v 12 / c 2 1 − v 22 / c 2 1− v 2 / c 2
m 01v 1 m 02 v 2 m0 v
+ = .
1 − v 12 / c 2 1 − v 22 / c 2 1− v 2 / c 2

Notând
1 1 1
α1 = ; α2 = ;α =
1 − v 12 / c 2 1 − v 22 / c 2 1− v 2 / c 2

relaţiile anterioare devin:


α1m 01 + α 2 m 02 = αm 0 ,
m 01 α12 − 1 − m 02 α 22 − 1 = m 0 α 2 − 1 .
Acesta este un sistem de douǎ ecuaţii cu necunoscutele m 0 şi α . Rezolvând
sistemul gǎsim:

c 2
m 01 α12 − 1 − m 02 α 22 − 1
v= α −1 = c ,
α α1m 01 + α 2 m 02
m 02 = m 01
2 2
+ m 02 + 2α1α 2 m 01m 02 + 2m 01m 02 α12 − 1 α 22 − 1 .

3.5. Sǎ se studieze mişcarea relativistǎ a unei particule cu sarcinǎ electricǎ q


r
într-un câmp magnetic omogen şi constant de inducţie B .
3. Teoria relativităţii restrânse 123

Rezolvare:
r
Alegem B || Oz . Ecuaţia de mişcare este:
r
dp
dt
r r
(
= q v ×B . )
r
r
Înlocuim p = mv =
r E r
v şi obţinem
E dv r r
( )
= q v × B . Proiectând ultima ecuaţie
c2 c 2 dt
pe axe, rezultǎ
qc 2B qc 2B
v& x = v y ; v& y = v x ; v& z = 0
E E
unde v& înseamnǎ derivata în raport cu timpul. Notǎm
qc 2B
ω= ≡ ωc (pulsaţia ciclotronicǎ)
E
şi obţinem
v& x = ωv y ; v& y = −ωv x ; v& z = 0 .

Derivǎm v& x în raport cu timpul şi avem: &v& x = ωv& y = −ω 2 v x . Aceasta ecuaţie


admite ca soluţie expresia:
v x = v 0 cos(ωt + ϕ) .
Analog se gǎseşte cǎ v y = −v 0 sin(ωt + ϕ) .
Constantele v 0 şi ϕ se determinǎ din condiţiile iniţiale. Se observǎ cǎ la
orice moment v 2x + v 2y = v 02 = const. .; în planul xOy , perpendicular pe direcţia
r
lui B , viteza particulei rǎmâne constantǎ în timpul mişcǎrii. Integrând ultimele
relaţii în raport cu timpul avem:
⎧x = x 0 + v 0 sin(ωt + ϕ) / ω = x 0 + r sin(ωt + ϕ)

⎩y = y 0 + v 0 cos(ωt + ϕ) / ω = y 0 + r cos(ωt + ϕ)
unde
v v E p
r= 0 = 0 = 0 ,
ω qc 2B qB
cu p 0 proiecţia impulsului în planul xOy .
Din condiţia v& z = 0 rezultǎ v z = const. = v 0z şi deci:
z = z 0 + v 0z t .
Ecuaţiile descriu poziţia unei particule care descrie în planul xOy un cerc
p
de ecuaţie (x − x 0 )2 + (y − y 0 )2 = r 2 , cu raza datǎ de expresia 0 . Peste
qB
124 3. Teoria relativităţii restrânse

aceastǎ mişcare circularǎ se suprapune o deplasare uniformǎ de-a lungul axei Oz


cu viteza v 0z . Mişcarea rezultantǎ este deci o spiralǎ cu axa paralelǎ cu câmpul
magnetic şi cu raza r = p 0 / qB .
r
Dacǎ v 0z = 0 , particula descrie un cerc într-un plan perpendicular pe B .
Pentru particulele nerelativiste ωc = qc 2B / E ≅ qB / m 0 .

r
3.6. O particulǎ cu masa relativistǎ m se mişcǎ cu viteza constantǎ u faţǎ de
sistemul inerţial S . Sǎ se calculeze masa relativistǎ m' a particulei mǎsuratǎ de
un observator aflat în sistemul S' , care se deplaseazǎ uniform faţǎ de S cu viteza
v paralelǎ cu Ox .

Rezolvare:
Dacǎ m 0 este masa de repaus a particulei, atunci:
m0 m0
m= ; m' =
1 − u2 / c 2 1 − u '2 / c 2
1 − u2 / c 2
şi de aici rezultǎ m' = m .
'2 2
1− u / c
Calculǎm
'2 (
ux − v )2 + (u 2y + u 2z )(1 − v 2 / c 2 )
u = u 'x2 + u 'y2 + u 'z2 = =
2
⎛ vu ⎞
⎜⎜1 − x ⎟⎟
⎝ c2 ⎠
(u x − v )2 + (u 2
)(
− u 2x 1 − v 2 / c 2 )
= .
2
⎛ vu ⎞
⎜⎜1 − x ⎟⎟
⎝ c2 ⎠
Prin urmare
⎡⎛ u v⎞
2 ⎛ 2
u u 2x ⎞⎟⎛⎜ v 2 ⎞⎟⎤ ⎛ 2 ⎞⎛ 2 ⎞
⎢⎜ x − ⎟ + ⎜ − 1− ⎥ ⎜1 − v ⎟⎜1 − u ⎟
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ c 2 ⎟⎠⎜⎝ c 2 ⎟
⎢ 2 2 2
u '2
⎣⎝
c c ⎠ ⎝c c ⎠⎝ c ⎠⎥⎦ ⎝ ⎠
1− = 1− = .
c2 ⎛ vu ⎞
2
⎛ vu ⎞
2
⎜⎜1 − x ⎟⎟ ⎜⎜1 − x ⎟⎟
⎝ c2 ⎠ ⎝ c2 ⎠
3. Teoria relativităţii restrânse 125

Combinând relaţiile, obţinem:


v
1− u
2 x
m' = m ⋅ c .
v2
1−
c2

3.7. Densitatea unui corp în repaus este ρ 0 . Sǎ se determine viteza referenţialului


în care densitatea sa este cu 40% mai mare decât ρ 0 .

Rezolvare:
Densitatea corpului în repaus este ρ 0 = m 0 / V0 . Pentru un corp în
mişcare cu viteza v , volumul se contractǎ astfel cǎ ρ = m / V , unde
m = m 0 / 1 − v 2 / c 2 şi V = V0 1 − v 2 / c 2 .
ρ − ρ0 2
Astfel, = 0,2 ceea ce conduce la v = c .
ρ0 7