Recenzie a cărţii “Financial Fiasco” de Johan Norberg

Cuvânt înainte
“Financial Fiasco” a fost publicată în septembrie 2009, atunci când undele de şoc
ale crizei economice şi financiare din S.U.A. se atenuau şi când atât publicul larg cât şi
economiştii de ocazie, specialitate sau profesie, încercau să descifreze cauzele crizei şi să
găsească soluţii pentru a ieşi din ea. Titlul cărţii este o metaforă potrivită nu numai
situaţiei existente în sistemul financiar american – un fiasco clădit pe reglementări
nepotrivite şi inoportune – dar ilustrează şi puţina cunoştinţă şi înţelegere a fenomenelor
care stau la baza acestei crize. Eşecul înregistrat în sfera ideilor se datorează, în parte,
“lenei intelectuale” şi tendinţei de a găsi un ţap ispăşitor – deşi bombardaţi de informaţii,
puţini depun efortul de a-şi pune întrebări, de a analiza în profunzime argumetele care le
sunt aduse pentru a susţine o teorie sau alta sau de a căuta în mod independent răspunsuri
la problemele cu care se confruntă.
În sine, fiasco-ul de idei este mult mai periculos decât structurile corupte care au
dus la prăbuşirea sistemului financiar american, deoarece ignoranţa şi lipsa de implicare
au permis şi uneori chiar alimentat dezvoltarea de comportamente neprofitabile, neetice
şi/sau ilegale în rândul decidenţilor din companii, agenţii guvernamentale şi guvern. De
aceea, „Financial Fiasco” nu reprezintă numai o explicaţie a crizei actuale, ci o încercare
de responsabilizare a cititorului şi o provocare la investigaţie intelectuală.
Cartea are forma unui uriaş dosar “criminalistic” şi este alcătuită dintr-un amestec
de descriere istorică şi analiză economică. Adept declarat al pieţei libere autorul îşi
construieşte argumentele pe teoria ciclurilor economice a lui von Mises şi identifică pas
cu pas parcursul evenimentelor ce au culminat în prabuşirea pieţelor financiare globale.
De la extrase jurnalistice1 la articole de specialitate, având ca referinţă cărţi de căpătâi ale
curentului libertarian2 şi citând în acelaşi timp un număr ridicat de susţinători ai
curentului keynesian şi neokeynesian3, conţinând extrase din diverse rapoarte

1
The Economist, Financial Times, Business Week, The New York Times etc.
2
Friedrich Von Hayek, Ludwig von Mises, Milton Friedman ş.a.
3
J.M.Keynes, Paul Krugman, Joseph Stiglitz ş.a.
guvernamentale „Financial Fiasco” redă un tablou credibil şi în acelaşi timp uşor de
înţeles al crizei.
Cum să fii mai catolic decât Papa
„Preemptive keynesianism” este titlul primului capitol şi ilustrează politica
monetară a Fed-ului4, în special din perioada 1987-2007. Adjectivul “preemptive” a
devenit popular odată cu ultimul război din Iraq, dar America are o tradiţie lungă în
purtarea de “preemptive wars”, nu în ultimul rând împotriva crizelor economice. Ceea ce
Norberg scoate în evidenţă este tendinţa primejdioasă a băncii centrale de a apela la
acelaşi instrument – scăderea ratei fondurilor federale – ori de câte ori există semne de
criză sau chiar numai de „încetinire” a economiei americane5.
“[…] the Fed does not take away the punch bowl when the party takes off. Instead, it
treats the guests to its own bowl, filled to the brim with cheap credit, and it does not cu
the supply until consumer prices start to show signs of being under the influence. But if
it puts a damper on the atmosphere, the Fed immediately announces an afterparty and
brings out even larger bowls to avoid losing momentum” (p.13)
Blocarea acestui mecanism în iunie 20046 este pusă pe seama acumulării de
economii substanţiale în ţări cu venituri mici şi mijlocii, care au început să „exporte”
capitaluri către S.U.A., concurând astfel cu influenţa Fed-ului asupra ratei dobânzii.
Autorul confundă la un moment dat rata dobânzii cu preţul banilor, greşeală care îl
face să concluzioneze că influxul de capitaluri străine a dus la „ieftinirea” banilor. De
fapt, rata dobânzii este preţul capitalului, deoarece reflectă preferinţele de timp ale
consumatorilor faţă de utilizarea banilor. În cazul de faţă, deşi rata dobânzii nu a scăzut
ca urmare a modificării preferinţelor consumatorilor americani, ci datorită creşterii
economiilor din alte ţări, ea indică totuşi o creştere efectivă a capitalurilor disponibile pe
piaţă. În plus, influxurile monetare din ţări precum China sau India sunt capitaluri reale,
fiind bazate pe economii efective şi deci nu au acelaşi efecte ca o creştere artificială a
masei monetare, indiferent dacă alimentează investiţii pe termen lung sau sunt dirijate
spre consum. Modificările artificiale ale ratei dobânzii sunt cele care generează
4
Sistemul Rezervelor Federale ale S.U.A.
5
“That is what it did at the time of the Gulf War, the Mexican Peso crisis, the Asian crisis, the collapse of
the Long-Term Capital Management hedge fund, the worries about the millennium bug, and the dot-com
crash.”, p.2
6
Autorul identifică acest moment cu cel în care, în ciuda creşteri ratei dobânzii pe termen scurt, rata
dobânzii pe termen lung nu s-a ajustat în mod corespunzător şi a evoluat într-un interval de timp îndelungat

2
comportamente neconcordante condiţiilor reale existente pe piaţă la un moment dat, prin
distorsionarea semnalului transmis actorilor economici.
Ceea ce însă Norberg reuşeşte să explice convingător este cauza care a dus la
concentrarea capitalurilor în investiţiile nesustenabile („malinvestment”) din sectorul
imobiliar. El evidenţiază politicile fiscale care au rezultat în taxarea selectivă a veniturilor
şi identifică un număr de reglementări care au făcut împrumuturile ipotecare mult mai
atractive şi mai uşor de contractat.
Castele de nisip
Al doilea capitol este destinat analizei mai amănunţite a politicii guvernamentale de
încurajare a expansiunii proprietăţii imobiliare. Ce sunt Fannie Mae şi Freddie Mac?
Cum a fost posibil ca normele bancare de acordare a împrumuturilor să fie corupte într-
atât? De ce a durat atât de mult până la expunerea riscurilor?
Motivul cel mai des întâlnit în acest capitol este intervenţia guvernamentală, mânată
de obsesia extinderii proprietăţii de locuinţe. Strategia utilizată de guvern a fost de tipul
„carrots and stick”: pe de o parte, acordarea de credite ipotecare în condiţii de risc
ridicate a devenit profitabilă, pe de altă parte, băncile care nu se conformau noilor cerinţe
de creditare erau forţate să îşi modifice comportamentul. Morcovul s-a materializat prin
Fannie Mae şi Freddie Mac7, agenţii guvernamentale devenite ulterior întreprinderi
sponsorizate de guvern, care au devenit principala piaţă secundară8 pentru credite
ipotecare, în special credite „subprime”, acordate debitorilor „defavorizaţi”. „The stick”
au fost reglementările de tipul Community Reinvestment Act, care obligau practic
băncile să se conformeze cerinţelor guvernului, în caz de indisciplină fiind în pericol de a
suferi prejudicii.9 Această strategie a dat rezultatele aşteptate relativ repede:

7
Federal National Mortgage Association (1938) şi Federal Home Loan Mortgage Corporation (1970) au
fost ceate special pentru susţinerea creşterii numărului de proprietari de locuinţe. Deşi activitatea lor a
început cu mult înaintea apariţiei bulei imobiliare, ele au ajuns sa aibă cea mai mare influenţa în anii ’90,
când politica de „homeownership” a fost reluată cu şi mai multă tenacitate şi sumele pompate în credite
ipotecare, deci în sectorul imobiliar, au ajuns de ordinul miliardelor de dolari.
8
Aceste companii „cumpărau” creditele ipotecare pe care băncile le acordau clienţilor lor, permiţându-le
astfel să obţină capital pentru acordarea de noi împrumuturi şi astfel să-şi mărească profitul.
9
Thomas DiLorenzo - „The CRA scam and its defenders” - şi Frank Shostak - „Are Fannie and Freddie too
big to fail?” – au criticat la rândul lor politica locuinţelor şi activitatea celor două companii sponsorizate de
guvern

3
 „The policy to expand home ownership...enjoyed unprecedented success. The left 10 saw
this as a way to reduce discrimination and marginalization; the right11 saw it as a way to
build an ownership society and to give low-income earners a stake in the American
dream. Both sides used the federal government to drive this development.” (p.24)
Securitizarea creditelor „subprime” a reprezentat următorul nivel în construcţia
castelelor financiare de nisip şi Freddie, Fannie alături de diverse agenţii guvernamentale
au jucat un rol important, garantând pachetele de credite care au putut astfel să se
răspândească în întreaga economie a S.U.A.. Dar Norberg argumentează cu succes faptul
că un credit „subprime” rămâne un credit „subprime” indiferent de cum este „securitizat”
şi că nu există crize de lichiditate, ci crize de solvabilitate rezultate din „malinvestment”,
sursa căruia este distorsionarea semnalelor pieţei prin intervenţia autorităţilor.
Analiza filozofică-economică realizată de Norberg identifică efectele deturnării
banilor publici pentru a încuraja o politică socială cu implicaţii profund negative asupra
economiei naţionale. Analiza istorică scoate în evidenţă corupţia, lobby-ul, hărţuirea şi
lăcomia care s-au manifestat în acţiunile grupărilor civice, a instituţiilor financiare şi a
agenţiilor guvernamentale. Toate aceste elemente explică de ce nici unul din actorii
implicaţi în această mare înşelătorie nu au reacţionat decât atunci când întregul castel s-a
năruit sub influenţa forţelor pieţei.

Agent privat vs. agent independent vs. agent raţional

Ceea ce surprinde în construcţia financiară complicată a acestei crize este faptul că
agenţii privaţi nu numai că nu au fost alarmaţi de răspândirea creditelor „subprime”, dar
au fost mai mult decât bucuroşi să profite de ele, tranzacţiile cu intrumente financiare
bazate în cea mai mare parte sau chiar exclusiv pe credite imobiliare „securitizate” au
explodat. Unde este agentul economic raţional?
Meritul capitolului „How to build financial weapons of mass destruction” nu este,
în ciuda titlului, desluşirea construcţiilor financiare din ce în ce mai complexe care au
intoxicat economia americană şi pe cea internaţională. Ceea ce autorul reuşeşte în al
treilea capitol este să explice comportamentul iraţional al agenţilor privaţi.

10
Partidul Democrat
11
Partidul Republican

4
 Un prim factor de influnţă pe care îl identifică sunt agenţiile de rating, care sub
premisa integrităţii şi a independenţei lor au fost considerate evaluatori credibili. Marea
majoritate a noilor instrumente financiare nu ar fi putut fi tranzacţionate în lipsa
clasificării lor ca investiţii sigure („prime securities”) de nota...AAA.
Dar ceea ce devine evident este că agenţiile de rating nu sunt nici pe departe
independente şi au fost afectate la rândul lor de intervenţia guvernului. Iniţial agenţiile
evaluau instituţii şi instrumente la cererea potenţialilor cumpărători, dar cum numărul şi
complexitatea obligaţiunilor şi titlurilor de valoare a crescut, ele s-au reorientat spre
evaluarea la cererea potenţialilor vânzători (de unde ia naştere o problemă de etică).
În plus, în încercarea de a reglementa comportamentul speculativ al diverselor
insituţii financiare, guvernul impune ca singurele tranzacţii permise erau cu instrumente
care primeau ok-ul agenţiilor de rating acreditate (Moody’s, Standard&Poor, Fitch şi
ulterior alte câteva). În acest fel a luat naştere un oligopol cu puteri implicite de
reglementare, care cu timpul a dus la comportamente neetice, la limita ilegalităţii.
Al doilea factor crucial este lipsa unei pieţe transparente pentru noile instrumente
financiare. Majoritatea tranzacţiilor au avut loc în spatele uşilor închise, între cumpărători
şi vânzători interesaţi numai să realizeze tranzacţii cât mai mari, fiind stimulaţi de un
sistem de bonusuri bazat pe volum, nu pe calitate.
Deteriorarea calităţii pachetelor de securităţi era evidentă şi unii investitori au
reacţionat retrăgându-se de pe piaţa ipotecară. Mulţi însă au rămas, ignorând riscul,
deoarece nu existau preţuri reale care să indice cât de gravă era într-adevăr situaţia.
Concluzia pe care oricine o poate trage de aici este că nu mecanismele pieţei au
alimentat bula imobiliară, ci lipsa acestora şi înlocuirea lor de către indicatori fabricaţi de
agenţii de rating corupte.

Remarci finale
Pe lângă distrugerea pe care o aduce, orice criză este o oportunitate de a elimina
structurile perimate dintr-un sistem. „Financial Fiasco” face apel la responsabilitatea
cititorilor săi şi la raţiunea lor pentru a nu lăsa această şansă să se piardă în vuietul
discursurilor politice şi în panica şi nedumerirea care au urmat dezastrului.

5
 Cartea are ca schelet teorie economică de sorginte libertariană pe care autorul a
colat exemple concrete din această criză pentru a aduce mai aproape de cititor subiectul şi
a facilita înţelegerea argumentelor prezentate. Deşi pasajele descriptive sunt ample,
raţionamentele economice sunt prezentate clar şi legăturile cauzale se conturează cu
uşurinţă, făcând cartea accesibilă chiar şi cititorilor care nu au cunoştinţe economice,
cărora cred că le este adresată în special.
Norberg depune un efort considerabil pentru a evidenţia rolul guvernului în
construcţia crizei(lor), legăturile cauzale din sistemul economic şi mecanismul de
transmitere a pierderilor, dar detaliile falimetelor răsunătoare, a „bail-out”-urilor şi a
ruinării unor întregi economii naţionale eclipsează întrucâtva principalele lecţii pe care
cred că această carte le are de transmis.
Ceea ce este mai important este faptul că sistemului privat nu are nevoie de
reglementări pentru a funcţiona în mod optim, ci numai de o legislaţie clară în privinţa a
ceea ce este legitim şi ceea ce este ilegitim. Reglementarea nu face decât sa distorsioneze
comportamentul agenţilor economici şi să submineze sistemul prudenţial al pieţei.
Critica pe care Norberg o face modului de abordare a crizei reafirmă importanţa
ideilor. Reacţia12 la criză care predomină astăzi a fost modelată de aproape un secol de
percepţie greşită a rolului pieţei, respectiv al guvernului, de denaturarea istorică a Marii
Crize şi a tuturor celor care i-au urmat. Tendinţa de a interveni pentru a „salva
capitalismul de el însuşi” este deosebit de răspândită şi cu atât mai periculoasă cu cât ea
pune bazele crizei de mâine, erodând treptat bazele sistemului economiei de piaţă.
„The question...is how many free-market principles you can liquidate before you start
liquidating the free market system. At a certain point, as Karl Marx noted, quantitative
change becomes qualitative change.” (p.128)

12
“Politicians, voters and the media all demanded rapid action to minimize all problems.” (p.13)