Sie sind auf Seite 1von 9

PROCESUL FORMĂRII OPINIEI PUBLICE

Opinia publică permite exprimarea atitudinii majorităţii faţă de


un subiect. Etimologia cuvântului ,,opinie” derivă din latinescul opinari
care înseamnă a gândi, a crede, a formula o părere şi este expresia
unei convingeri subiective într-o anmită problemă, faţă de o anumită
situaţie.
În literatura de specialitate opinia publică a primit varii definiţii.
A fost definită drept ,,un complex de preferinţe exprimate de un
număr semnificativ de personae cu privire la o problemă de
importanţă genererală” sau ca ,,process psihologic interactiv de
agregare a judecăţilor evaluative, atitudinilor şi credinţelor referitoare
la o problemă socială ale unui număr semnificativ de personae dintr-o
comunitate care se exprimă verbal deschis.

1. Tipurile opiniei publice

Pentru ca să putem vorbi cu adevărat de o opinie publică trebuie ca forţa acestui


“for interior al unei naţiuni” să întâmpine o rezistenţă reală sau, cel puţin, posibilă.
Această opoziţie poate fi manifestată faţă de guvern, parlament sau autoritate.
O primă clasificare a opiniei publice este: a) opinia clar exprimată, ce beneficiază
de o largă publicitate; b) opinia orală şoptită- zvonurile; c) opinia rezultată în urma
referendumului sau sondajului de opinie, cu participare neobligatorie; d) opinia
exprimată prin referendum sau sondaj de opinie, cu participare obligatorie. În
accepţiunea cea mai frecventă, opinia publică corespunde primelor două forme de
opinie. După modul de manifestare opinia publică se poate clasifica: opinie publică
statică ( tradiţii, cutume, obiceiuri ) şi opinie publică dinamică, având un caracter
raţional. Corelaţia dintre cele două forme ale opiniei publice este comparată de Stoetzel
cu cea dintre legea cutumiară şi legislaţia parlamentară. De-a lungul timpului
clasificările opiniei publice au variat în funcţie de curentele filozofice apărute. Chiar
dacă unii autori au în vedere şi o opinie publică latentă sau internă, modul de exprimare
a opiniei publice constituie o caracteristică definitorie a ei. Există şi opinii conform
cărora conceptul de “opinie publică latentă” exprimă o contradicţie în termeni, dacă se
acceptă faptul că ea apare în cadrul disputelor publice şi constituie o exprimare verbală a
atitudinilor sociale.
Cea mai recentă clasificare împarte opinia publică în opinie durabilă, opinie
virtuală şi respectiv opinie tacită. Această clasificare prezintă însă un character limitativ,
termenii fiind cu circulaţie restrânsă. Opinia durabilă presupune înmagazinarea şi
recuperarea informaţiei din memorie prin proceduri dogmatice. Opiniile virtuale sunt
acele structuri informaţionale înmagazinate, care fiind activate sunt întotdeauna crezute
precum sunt înmagazinate. Acest gen de opinie este virtual pentru că este neactivat şi,
prin urmare, nefuncţional. Opiniile tacite se deosebesc de opiniile virtuale prin modul de
recuperare a informaţiei stocate. În timp ce opinia virtuală ca 2+2=4 a fost înmagazinată
ca atare într-un dosar dogmatic, opinia tacită ca 465 este mai mare decât 2 este
recuperată prin mijloace dogmatice, în mod deductiv. Putem spune că nu există două
opinii identice care să se formeze într-o singură minte în momente diferite sau în minţi
diferite.
În urma unor studii amănunţite mai putem distinge trei tipuri de opinie publică ce
fac referire doar la ultimele două nivele ale opiniei publice, la nivelul encounter
participând practic fiecare dintre membrii unei comunităţi respectiv societăţi: opinia
publică latentă, opinia publică pasivă şi opinia publică activă. Prin opinie publică latentă
1
se înţelege totalitatea persoanelor care din diferite motive nu participă la dezbaterea
publică. Opinia publică pasivă se constituie din publicul şi alegătorii ce participă
sporadic la adunări şi care pot fi membrii unor organizaţii non-guvernamentale sau a
unor partide, dar care nu participă activ la activităţile organizaţiei sau ale partidului.
Opinia publică activă este formată din persoanele care iau parte într-un mod activ la
procesul de comunicare politică, iau decizii politice, ţin discursuri în public şi aşa mai
departe. Opinia publică activă constituie până la zece procente din numărul alegătorilor1.
Opinia publică propriu-zisă nu poate apărea decât în grupurile secundare, în
societăţile globale, unde indivizii nu se cunosc direct şi neavând o experienţă comună
privitoare la problemele asupra cărora trebuie să se pronunţe, iar relaţiile dintre ei
nefiind nemijlocite, ci globale. Raportul dintre opinia primară şi cea secundară este unul
de factură conflictuală, deoarece cele două tipuri de opinie se bazează pe interese
distincte, uneori conflictuale. Pentru a fi o soluţie viabilă trebuie ca opinia secundară să
ia forma opiniei publice ceea ce presupune unificarea conştiinţelor individuale pe poziţii
comune fiind vorba de însuşi fundamentul opiniei publice. Unificarea conştiinţelor
individuale presu-pune două condiţii şi anume existenţa unei intense activităţi de
informare şi dezvoltarea unei activităţi specializate de mânuire a simbolurilor.
Astăzi se vorbeşte despre “opinia publică mondială,” nu numai de o “opinie
naţională” sau de “opinia publică” din interiorul naţiunii. Opinia publică mondială se
formează în jurul problemelor naţionale comune unui mare număr de ţări
( subdezvoltarea, foametea şi malnutriţia, inegalităţile sociale, criza energetică,
problemele tineretului ), fie a problemelor de importanţă internaţională ( cooperare
pentru dezvoltare, dezarmarea generală, instaurarea unei noi ordini economice,
decolonizarea etc ). În jurul unor probleme precum terorismul, sărăcia, foametea se
formează opinia publică mondială în scopul eliminării factorilor ce degradează viaţa
socială şi lezează demnitatea umană.

2. Mecanismele şi elementele formării opiniei publice

Opinia publică se află în raport direct cu democraţia, apărând ca formă de


exprimare şi manifestare a acesteia, ca element derivat din însuşi sensul ascendent al
procesului de dezvoltare socială în planul conştiinţei. În cadrul acestui ultim proces,
opinia publică reuşeşte să se individualizeze ca formă de exprimare şi manifestare a
acesteia şi să dobândească un caracter relativ autonom, ca element activ, ca factor de
schimbare, ca forţă a maselor. Dar acest proces se cere examinat în complexitatea şi
nuanţele sale, pornind de la realitatea social-istorică.
Procesul de formare a opiniei publice nu exclude confruntarea de păreri
individuale, de atitudini în diferite probleme. Până la formarea unui punct de vedere
relativ comun, pot avea loc serioase discuţii, lupte între opinii individuale sau între
curente de opinii care cuprind unele colectivităţi mai mari sau mai mici, dar ele încă nu
constituie opinia publică, deoarece acestea exprimă tocmai punctul de vedere comun la
care se ajunge.
Formarea opiniei publice nu se realizează instantaneu, ci parcurge mai multe stadii
sau etape. Procesul de formare a opiniei publice gravitează în jurul a patru factori şi
anume: interesul personal, informaţiile politice, liderii de opinie şi diagrama opiniilor. 2
Principiul interesului personal evidenţiază faptul că beneficiile personale sunt
primordiale în alegerile făcute de cetăţeni. Este un principiu determinant în procesul
formării opiniei publice atunci când are legătură cu politicile economice. Principiul este
întâlnit şi în cazul celorlaltor tipuri de politici publice având însă mai puţină claritate. În
1
Popescu, Luminiţa Gabriela, Politici publice, Ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 42
2
Popescu, Luminiţa Gabriela, Politici publice, Ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 60
2
cazul în care anumite politici publice sunt orientate spre probleme de ordin moral
principiul interesului personal nu are nici o reprezentativitate, fiecare cetăţean având
opinia bazată pe propriile valori. S-a demonstrat că în cazul în care politica publică nu
aduce în discuţie principiul interesului personal opinia cetăţeanului fie lipseşte fie are
pronunţat caracter schimbător.
“Informarea politică este un fenomen aproape generalizat ca, în pofida unei
ignoranţe politice vizibile, cetăţenii să-şi exprime opiniile.”3 Atunci când opiniile se
formează pe baza unui grad redus de informare are loc rapida lor schimbare pe măsură
ce apar noi informaţii pentru public din partea politicului.
Cercetătorii numesc profunzimea cunoştinţelor din domeniul afacerilor publice ale unui
cetăţean sofisticare politică. Conform lui R. Neuman publicul în funcţie de sofisticarea
politică poate fi împărţit astfel:
1. cei mai puţini sofisticaţi, ce acordă atenţie scăzută afacerilor publice şi foarte rar se
implică în politică ( 20% );
2. moderat sofisticaţi, cei care urmăresc parţial ştirile politice, acţionând însă, în cea mai
mare parte, precum piloţii automaţi ( 75% );
3. sofisticaţi politic, cei care sunt foarte bine informaţi, ca de exemplu politi-cieni,
analişti politici ( 5%)4
Liderii de opinie au rolul de a crea de cele mai multe ori opinii publice, din
această categorie făcând parte politicieni, analişti politici şi jurnalişti. Prin persuasiune ei
reuşesc fie să lanseze noi curente de opinie, fie să influenţeze opinia publică. Pentru a
reuşi se folosesc de orice canal mediatic dar şi de relaţii publice. Având cunoştinţe
temeinice în domeniul politic ei aduc în discuţie noi subiecte încercând prin relevarea
conceptelor valorice să formeze la nivelul publicului noi opinii. “Diagrama opiniei
publice reprezintă o reţea a cunoştinţelor organizate şi credinţelor care ghidează
procesarea informaţiilor referitoare la un anume subiect.”5 Diagrama opiniei publice se
formează prin structurarea atitudinilor cetăţenilor asupra unei probleme specifice.
Principala calitate a diagramei este că aceasta impulsionează crearea de imagini şi valori
la nivelul mental al cetăţenilor.
Cercetătorii au constatat existenţa a cinci etape în formarea opiniei publice. În prima
etapă ( etapa problemei ) se semnalează că o anumită situaţie a devenit problemă
socială. O personalitate politică, un grup din societatea civilă, un jurnalist anunţă că
societatea sau o parte semnificativă a ei se confruntă cu un eveniment disfuncţional. În
această etapă nici problema şi nici publicul nu se conturează cu precizie: „publicul şi
problema emerg împreună în cursul interacţiunii.”. Spre sfârşitul etapei, cristalizându-se
proble-ma, se conturează şi publicul. În etapa a doua ( etapa propunerii ) se identifică
răspunsurile la problema semnalată. Unele propuneri de acţiune cad, altele sunt reţinute
în urma dezbaterii publice. Circulă zvonuri contradictorii şi emoţiona-litatea creşte. Apar
comportamente colective ( demonstraţii de stradă, mitinguri, marşuri ) pentru susţinerea
uneia sau alteia din căile de rezolvare a problemei. Etapa a treia ( etapa tactică ) constă
în analiza variantelor de acţiune având loc dezbateri. Cei mai activi încearcă să obţină un
consens în favoarea soluţiei propuse de ei. Se fac sondaje de opinie iar în mass-media
editorialiştii se pronunţă în favoarea sau împotriva propunerilor avansate. În final se
ajunge la o decizie. Astfel începe cea de-a patra etapă ( etapa programului ). Linia de
acţiune acceptată se converteşte în acţiune propriu-zisă. În ultima etapă ( etapa evaluării

3
Popescu, Luminiţa Gabriela, Politici publice, Ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 61
4
Popescu, Luminiţa Gabriela, Politici publice, Ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 62

5
Popescu, Luminiţa Gabriela, Politici publice, Ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 64

3
) se face o judecată de valoare asupra acţiunii în legătură cu eficienţa şi urmările acţiunii
întreprinse. Grupurile minoritare, care nu au putut fi convinse şi nu au aderat la
programul de acţiune îşi fac publică opinia. Majoritatea satisfăcută de succesul acţiunii
se bucură şi în scurt timp identifică o nouă problemă fiind reluat întregul proces de
soluţionare a ei.
În concluzie cea mai importantă parte a rezolvării unei probleme este
cercetarea ei detaliată şi dezbaterea rezolvării acesteia.

3. Legile şi tehnicile de investigare ale opiniei publice

Pentru a ajunge la o opinie publică trebuie să aibă loc mai întâi o comunicare în
masă. Comunicarea în masă reprezintă ansamblu de modalităţi ( reţele de transmisie,
echipamente individuale şi autonome ) care permite punerea la dispoziţia unui public
destul de larg a unei multitudini de mesaje, indiferent de formă sau scop. Sociologii
americani preferă acestei expresii termenul “mass-media.”
Comunicarea socială îmbracă diferite forme. Prima, spontană şi neaxio-matizată,
pare să nu se supună nici unei alte reguli, cu excepţia deprinderii sociale; ea se înscrie în
cadrul relaţiilor interpersonale, fiind limitată, precară, artizanală, spontană şi
prescriptivă. La cealaltă extremă, relaţiile inter- şi intraorganizaţionale sunt conduse de
instituţii: între naţiuni, între oraşe, între guvernanţi, în interiorul fiecărei organizaţii
sociale şi în afara lor. Comunicarea în masă trebuie situată între aceste două forme de
comunicare socială. Unicitatea sa ţine de recurgerea la utilizarea tehnicilor cu un grad
diferit de sofisticare, accesibile pentru stabilirea şi ampli-ficarea dialogului dintre
indivizii sau grupele care o alcătuiesc. Cu siguranţă, comunicarea în masă ţine şi de
natura unei anumite culturi. Însă ea nu are nici autonomie, nici echivalentul unui
principiu constituent; ocupând numai spaţiul lăsat vacant de comunicarea interpersonală
şi de comunicarea instituţionalizată, admiţând în schimb posibilitatea de a le influenţa pe
fiecare, ea devine ceea ce şi una şi cealaltă, împreună, permit şi doresc să fie.
Atenţia sociologilor s-a concentrat, de la apariţia marilor cotidiene, la începutul
secolului al XX-lea, asupra studiului influenţei mijloacelor de comunicare în masă:
influenţa presei, a radioului şi a televiziunii asupra comportamentelor sau a atitudinilor
tuturor şi a fiecăruia în parte. Înainte de 1920, ei considerau fiecare din efectele
favorabile ale extinderii în număr cât mai mare a acestui privilegiu capabile să
“comunice” cu toţi, datorită multiplicării cărţilor şi a ziarelor. Perioada interbelică indică
degradarea crescândă a culturii şi a societăţii, supuse amândouă influenţei noilor
mijloace de comunicare în masă, în special a cinematografului şi radioului. Din 1960 se
multiplică avertizările împotriva pretenţiei cercetătorilor de a rezolva problema
influenţei mass-media, prin anchete sau observaţii limitate. O dată cu apariţia noilor
mijloace de comunicare interactive, sociologia se străduie astăzi să analizeze, simultan,
subiectele comunicării, emiţătorii şi receptorii, precum şi scopul său, de fiecare dată
altul. Prin intermediul unei abordări interacţioniste, ea redescoperă că este important şi
ceea ce oamenii aşteaptă de la comunicarea în masă, ceea ce înţeleg şi ceea ce gândesc.
Modul în care este măsurată cel mai adesea opinia publică ( prin agregarea
opiniilor individuale ) induce imaginea unor actori sociali indepen-denţi, ce obţin
informaţii, cântăresc opţiuni şi fac judecăţi evaluative asupra evenimentelor, valorilor,
fenomenelor sociale. În realitate, oamenii interacţio-nează între ei, îşi împărtăşesc
informaţii, se influenţează reciproc; ei sunt socializaţi să gândească într-un anume fel
despre problemele sociale şi se simt adesea constrânşi de norme ale comportamentului
“corect” în societate. Deşi aceste aspecte sunt mult mai greu măsurabile, cercetătorii şi-
au îndreptat atenţia asupra factorilor sociali şi de grup care influenţează formarea şi

4
exprimarea opiniei publice. Problemele minore sau cele individuale nu dau naştere
curentelor de opinie publică. Forţa opiniei publice nu decurge atât din numărul mare de
persoane, cât mai ales din intensitatea şi structura opiniilor. Cercetările psihosociologice
asupra opiniei publice s-au centrat pe efortul de înţelegere a structurii, a elementelor şi a
relaţiilor dintre elementele componente ale opiniei publice. În mod firesc, s-a încercat şi
descifrarea mecanismelor psihosocio-logice de formare a opiniei publice şi de
schimbare a opiniilor în strânsă legătură cu schimbarea atitudinilor. De-a lungul
timpului au fost formulate mai multe teorii legate de opinia publică precum: teoria
atribuirii, modelul pâlniei cauzalităţii şi modelul Foote-Hart.
Teoria atribuirii subliniază că oamenii fac deducţii în legătură cu motivele care
stau în spatele comportamentelor şi atitudinilor altora şi în funcţie de aceste evaluări,
sunt sau nu de acord cu aceste comportamente sau atitudini. Indivizii observă
comportamentul verbal şi nonverbal al celorlalţi şi atribuie motivaţiile şi intenţiile
acestora, elementelor evidente de compor-tament. Atitudinile în raport cu o anume
problemă se pot schimba în măsura în care mesajul care promovează schimbarea este
evaluat ca fiind în acord cu valoarea de adevăr. Această evaluare ia în consideraţie
motivele care par să stea în spatele mesajului, dar şi cele pentru care receptorul a fost
ales drept ţintă a mesajului. De pildă, este mai mare probabilitatea ca o informaţie să fie
crezută dacă este transmisă la ştiri, decât dacă este difuzată într-o reclamă. Mai multe
cercetări au evidenţiat distorsiuni importante în modul în care oamenii explică propriul
comportament şi comportamentul celorlalţi: există tendinţa de a atribui propriul
comportament negativ, unor aspecte contextuale, iar comportamentul negativ al altora
unor elemente de personalitate. Aceste distorsiuni adesea sunt extinse şi la nivelul
grupurilor de apartenenţă şi au un impact semnificativ asupra opiniei publice. Opiniile
sunt generate de interpretarea diferită de către oameni a realităţii obiective existente.
Modelul pâlniei cauzalităţii a fost propus de Angus Campbell, Philip E
Converse, Warren E Miller şi Donald E Stokes6. El sugerează că pentru a ajunge la o
opinie în legătură cu o problemă strict determinată se parcurg mai multe etape. În fiecare
etapă factorii care contribuie la formarea ( însuşirea, holging ) opiniei acţionează
independent sau în conjuncţie. Conform modelului propus de Angus Campbell şi alţii
axul conului pâlniei este timpul în scurgerea sa. Factorii interacţionează sau îşi pierd
influenţa pe măsura trecerii timpului. Cu cât axa de formare a opiniei este mai lungă, cu
atât procesul de formare este mai întârziat. Când o opinie se formează rapid modelul
apare cu un ax scurt. Există şi situaţii când procesul de formare a opiniilor se opreşte
înaintea cristalizării unei opinii strict delimitate.
Deşi nu a fost scutit de critici modelul pâlniei cauzalităţii, elaborat pentru a
explica comportamentul de vot, are aplicabilitate în întregul câmp al opiniilor,
atitudinilor şi comportamentelor. El sugerează că, de la o viziune largă asupra lucrurilor,
se ajunge în timp la decizii punctuale ce vor fi înregistrate în sondajele de opinie
publică. Formarea opiniei publice nu se realizează instantaneu, ci parcurge mai multe
stadii sau etape. Cei mai mulţi specialişti precum Dawison, Foote, Hart, VanLeuven sau
Slater sunt de acord cu teza stadialităţii formării opiniei publice, chiar dacă identifică
mai multe sau mai puţine etape şi, fireşte, le denumesc diferit.
Dat fiind că opiniile sunt un indicator al atitudinilor, dar şi al comportamentului
potenţial al oamenilor, ele au constituit obiect de cercetare încă de când abordarea
empirică a socialului şi-a construit primele metode de studiu. Cele mai frecvent utilizate
metode pentru descrierea şi măsurarea opiniei publice sunt sondajul de opinie ( metodă
derivată din ancheta sociologică ), focus grupul şi analiza de conţinut.

6
Campbell, Angus, 1970 în Howlett Michael şi Ramesh M., Studiul politicilor publice, Editura Epigraf, Chişinău, 2004,
p. 127-128
5
Sondajul de opinie presupune aplicarea unor tehnici de investigare pe un
eşantion reprezentativ pentru o populaţie, cu scopul culegerii de date privind opiniile
acesteia pe o anumită temă. Opinia publică, sub aspect sociologic, impune nu numai
studierea ei în spiritul deontologiei sociologice, dar şi cu metodele şi tehnicile
sociologice, între care sondajul de opinie reprezintă modalitatea cea mai des utilizată şi
cea mai cunoscută. Acest tip de cercetare sociologică se fondează pe tehnicile
interogative de culegere a informaţiilor ( chestionar, interviu ) şi pe teoria
eşantionării. Sondajul de opinie porneşte de la o condiţie de bază pe care trebuie să o
îndeplinească şi anume aceea că “nu se poate organiza un sondaj de opinie publică decât
dacă o asemenea opinie publică există. Procesul serios de monitorizare sistematică a
atitudinii publice începe din secolul XX. Dar, ocazional, sondaje de opinie s-au făcut şi
înainte de anii 1930. Însă acestea nu au fost, în general, realizate sistematic sau ştiinţific.
Au fost realizate pe eşantioane nereprezentative sau cu metode care nu includeau
subiecţii cu exactitate într-o anumită categorie. Au existat şi sondaje “volun-tare” la care
nu au participat decât persoanele care se ofereau pentru asta, fără să corespundă unui
anumit eşantion. După anii 1930 sondajele de opinie au cunoscut o dezvoltare
remarcabilă datorită organizaţiilor educaţionale sau politice ce începuseră să dezvolte
metode care să permită o selecţie riguroasă a subiecţilor şi o sistematizare eficientă a
datelor acumulate dintr-o mare arie a subiecţilor. După standardele actuale, acele
sondaje erau primitive dar erau oarecum folositoare.
Sondajele de opinie sunt acceptate ca instrumente utile pentru afaceri, organizaţii
politice, mass-media şi guvern, de asemenea şi pentru cercetările academice. În afaceri
sondajele sunt folosite pentru a testa preferinţele consumatorilor şi pentru a descoperi
părerea acestora despre anumite produse. Rezultatele sondajelor comerciale ajută în
stabilirea planului de marketing, la stabilirea strategiei publicitare şi la realizarea
anumitor schimbări asupra unui produs pentru a creşte vânzările. În politică, sondajele
sunt folosite cel mai des pentru a obţine informaţii despre atitudinea votanţilor
referitoare la anumite idei sau la candidaţii propuşi. De asemenea sunt folosite pentru a
determina candidaţii cu şanse de câştig şi pentru a planifica anumite campanii.
Academic, sondajele sunt folosite preponderant în ştiinţele sociale pentru a afla anumite
date despre delicvenţă, şcolarizare, progrese economice, atitudini politice. Încă de la
început au existat controverse asupra sondajelor de opinie. Dacă acestea nu sunt realizate
cu profesionalism există posibilitatea ca informaţiile oferite de acestea să nu fie reale.
Sondajele de opinie trebuie realizate pe eşantioane relevante, eşantioane care trebuie
delimitate clar astfel încât fiecare dintre subiecţi să aparţină numai unui eşantion.
În dezbaterile organizate de revista Sociologie românească7 s-a atras atenţia
asupra pericolului utilizării sondajelor de opinie în scopul manipulării comportamentale
a cetăţenilor, în special în legătură cu comportamentul de vot.

4. Factori de influenţă asupra opiniei publice

Este o axiomă faptul că oamenii care ştiu puţine nu acceptă un punct de vedere
contrar. Intoleranţa este însoţită aproape invariabil de o adevărată imposibilitate de a
înţelege sau de a permite puncte de vedere opuse.
Opinia publică poate fi atât generatorul propagandei perfide, cât şi rezultatul
acesteia. Este destul de firesc faptul că acolo unde sunt implicate ideile generale critica
stării de spirit a publicului şi a originii acesteia vine cel mai adesea din partea grupurilor
care nu agreează punctul de vedere acceptat. Acestea consideră că publicul este
nereceptiv faţă de punctul lor de vedere şi, pe drept sau pe nedrept, atribuie acest lucru
influenţei intereselor contrare asupra spiritului public. Aceste grupuri constată că presa,
7
Sociologie românească, nr 3- 4/ 1990, nr 3/ 1992
6
conferinţele, şcolile, reclamele, bisericile, radioul, filmul, revistele ajung zilnic la
milioane de oameni şi că punctul de vedere dominant în cele mai multe dintre aceste
instituţii este ajustat în funcţie de starea de spirit a publicului8. Presa este cea mai
importantă dintre diferitele instituţii ce sunt considerate în mod curent ca lideri în
modelarea gândirii publice. Astfel nu este surprinzător că omul care nu se înscrie în
opinia publică majoritară priveşte presa zilnică ca pe o forţă coercitivă.
Opinia publică este influenţată în acelaşi timp de unele condiţii permanente dar şi
de unele circumstanţe temporare. Pe lângă cei mai cunoscuţi factori de influenţă se
adaugă de asemenea şi ideile care caracterizează cultura populară într-o anumită regiune,
la un anumit moment. Alte condiţii relativ permanente de influenţă pot fi rasa, religia,
amplasarea geografică, statutul economic şi nivelul educaţional. Acestea pot influenţa
opinia unui individ sau a unui anumit grup în legătură cu multe subiecte. Pe lângă
acestea mai poate interveni impactul unui eveniment curent, opinia unor persoane
influente sau autoritate ca şi efectul mass-mediei. Mass-media ne afectează profund
pentru că ea constituie o prezenţă constantă în viaţa noastră; are o universalitate pe care
nici o altă instituţie nu o are, de aceea analiza modului în care presa afectează societatea
a constituit una dintre preocupările principale ale cercetătorilor mass-media. Efectele
mass-media se pot resimţi în diferite zone ale societăţii. Din altă perspectivă, mass-
media poate avea o influenţă pe termen scurt sau poate avea nevoie de un interval de
timp mai amplu pentru a deveni operaţională. De asemenea efectele presei pot crea
schimbări dorite sau mai puţin dorite: pot fi rezultatul unui proces controlat, cum sunt
campaniile de presă sau ale unor întâmplări aşteptate sau neaşteptate. În bibliografia de
specialitate este considerat că influenţa mass-media poate conduce la realizarea
acordului, identificării sau internalizării valorilor sau sensurilor transmise prin
intermediul presei.
Mijloacele de comunicare în masă au o uriaşă forţă de influenţare a
consumatorului de informaţie, a publicului. Publicul şi presa sau, mai bine spus, publicul
şi orice forţă care modifică opinia publică interacţionează. Forţele proiectate asupra
publicului şi publicul în sine acţionează şi interacţionează continuu. Despre funcţiile
comunicării în masă s-a scris foarte mult şi s-au făcut diferite clasificări. Comunicarea
prin mass-media prezintă câteva funcţii importante ce se regăsesc în cele mai multe
lucrări de specialitate. În cele mai multe lucrări de specialitate comunicarea prin mass-
media prezintă câteva funcţii comune precum funcţia de informare, funcţia de
interpretare, funcţia instructiv-culturizatoare, funcţia de liant şi respectiv funcţia de
divertisment. Ziarele, revistele, radioul, televiziunea şi internetul sunt canale care prin
informaţiile difuzate satisfac o nevoie fundamentală a omului modern şi anume
informarea. Aceste canale de comunicare realizează mai mult decât o informare. Ele
influenţează, orientează şi dirijează opinia publică, interesele şi motivaţiile oamenilor,
conştiinţele chiar dincolo de propria voinţă. Mass-media poate realiza chiar distrugerea
discernământului, instalarea unei apatii, poate distruge voinţa de a înţelege şi a acţiona.
Funcţia instructiv-culturalizatoare se realizează prin difuzarea de informa-ţii,
cunoştinţe cultural-ştiinţifice. În cazul acestei funcţii instructiv-cultura-lizatoare se
remarcă şi un efect subliminal, persuasiv‫ ׃‬sunt promovate valori, modele
comportamentale ce ţin de paradigma culturală a societăţii. Funcţia de liant este
consecinţa celor anterioare şi se referă la faptul că poate genera un mecanism de
solidaritate socială, în caz de calamităţi naturale, de exemplu. Radioul şi televiziunea
realizează numeroase emisiuni de divertis-ment. Acestea sunt cele mai ieftine mijloace
de divertisment, în comparaţie cu participarea la concerte şi alte spectacole. Există însă
şi tendinţa de a transforma totul în spectacol, ceea ce are efect contrar funcţiei de liant,
adică crearea unei detaşări de problemele grave prezentate.
8
Popescu, Luminiţa Gabriela, Politici publice, Ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 53-57
7
George David9 identifică următoarele căi de influenţare a opiniei publice:
1. conservarea opiniei publice favorabile, specifică acelor publicuri sau categorii de
public, care susţin deja organizaţia şi nu mai trebuie convinşi; pentru a le menţine opinia
publică favorabilă organizaţia nu trebuie decât să le arate atenţia cuvenită;
2. cristalizarea opiniei publice latente sau neformate; face departajarea între cei care
lucrează în domeniul relaţiilor publice, aceştia trebuind să facă apel la toate capacităţile
de care dispun pentru ca opiniile încă neformate sau latente să se transforme în opinii
favorabile;
3. neutralizarea opiniei publice ostile este activitatea cea mai dificilă cu care se
confruntă cei ce activează în acest domeniu. De cele mai multe ori, opiniile ostile provin
din credinţe şi atitudini, deci, este puţin probabil ca acestea să poată fi schimbate radical.
Tocmai de aceea, cel mai bun efect ce poate fi obţinut prin activitatea de relaţii publice
este neutralizarea acestor opinii nefavorabile şi, în consecinţă, atenuarea manifestărilor
comportamentale ostile organizaţiei.
Populaţia a fost transformată de-a lungul timpului de către mass-media într-o
societate care consumă, mai degrabă decât într-un public care produce idei şi opinii.

9
David, George, 2003, în Popescu Luminiţa , Comunicare în administraţia publică, ediţia a II-a, Editura Economică,
Bucureşti, 2007, p. 369.
8
BIBLIOGRAFIE:

1) Campbell, Angus, 1970 în Howlett Michael şi Ramesh M., Studiul politicilor publice, Editura Epigraf, Chişinău,
2004

2) David, George, 2003, în Popescu Luminiţa , Comunicare în administraţia publică, ediţia a II-a, Editura
Economică, Bucureşti, 2007

3) Popescu, Luminiţa Gabriela, Politici publice, Ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005

4) Sociologie românească, nr 3- 4/ 1990, nr 3/ 1992

Das könnte Ihnen auch gefallen