CĂSĂTORIA ÎNTRE STABILITATE ŞI DISOLUŢIE

Rezumatul tezei de doctorat

Doctorand APOSTU IULIAN

Coordonator: Prof. Univ. Dr MARIA VOINEA

A studia familia românească în condiţiile sociale actuale apare ca o provocare

deoarece multitudinea formelor de manifestare a generat în timp o gamă destul de variată
de atitudini maritale, care, în totalitatea lor, au dus la dificultăţi de conceptualizare şi de
identificare punctuală a reperelor ei funcţionale.
Dacă în spaţiul tradiţional valorile familiale erau menţinute într-o structură fixă,
atât datorită mentalităţii uniformizate a soţilor, dar şi a preceptelor generale comunitare
care încorsetau viaţa de cuplu căsătorit între anumite repere imposibil de contestat sau de
negociat, familia modernă vine cu un set nou de reguli în care, voinţa partenerilor
primează celei exprimate de părinţi, în care valorile cuplului nu mai sunt supuse
aprobărilor comunităţii şi în care intimitatea celor doi nu mai este tulburată de influenţele
exterioare ale instanţelor sociale publice.
Cu toate acestea, nici modernitatea în sine nu mai reprezintă o structura familială
sigură. Dacă cele în cele două dimensiuni – tradiţional-modern – diferenţele de atitudine
maritală se justificau mai uşor, modernitate nu apare nici ea ca un sistem marital mai
sigur. Creşterea nivelului de independenţă a fiecărui partener conjugal, centrarea către
sine mai mult decât către partener sau către viaţa de cuplu devin surse noi de conflict
conjugal. Mentalitatea modernă de manifestare funcţională la care începe să participe şi
statul cu instituţiile sale de socializare vine cu alte elemente noi care fac ca valenţele
familiei actuale să fie regândite şi reevaluate funcţional.
Ca abordare statistică, stabilitatea maritală în România a fost mereu justificată de
o divorţialitate scăzută. În spaţiul nostru, divorţurile au avut o pondere destul de mică în
comparaţie cu ţările europene, iar micile oscilaţii ale anilor ’60 nu îşi găsesc justificarea
într-o serie de tensiuni interne ale cuplului căsătorit, ci în politicile sociale impuse de
sistemul comunist a jumătăţii de secol XX, politici sociale care nu au urmărit o creştere a
stabilităţii familiei româneşti pe termen lung, ci doar anumite interese demografice pe
termen scurt.
Cu toate acestea, deşi nivelul divorţialităţii româneşti este în continuare unul
relativ mic, tendinţele ultimilor ani arată o uşoară creştere a numărului de divorţuri. Cu
toate că nu am putea concluziona că familia românească a devenit instabilă, tendinţa de
creştere a divorţialităţii în ultimii doi ani ridică unele semne de întrebare şi, desigur,
necesită anumite cercetări pentru a identifica şi evalua sursele de tensiune care stau la
baza acestor fenomene.
Lucrarea îşi propune evaluarea surselor de tensiune conjugală identificate în
dosarele de divorţ pentru a putea evalua apoi gradul de consistenţă dintre sistemul social
şi cel juridic. Aşadar, există o diferenţă între motivele juridice de disoluţie şi cele psiho-
sociale, cu şanse reduse chiar şi pentru mediere? Reprezintă „motivele întemeiate” o
sumă de cauze iremediabile în baza cărora să fie justificată acordarea divorţului? Care
sunt formele de intervenţie terapeutică la care ar putea apela un cuplu pentru rezolvarea
problemelor conjugale? Există factori de toleranţă sau de presiune care menţin rigid o
căsătorie disfuncţională? Care sunt limitele juridice de evaluare obiectivă a
disfuncţionalităţii maritale?
Toate aceste întrebări constituie reperele teoretice şi practice ale acestei lucrări.
Cu o structură bine dezvoltată, lucrarea respectă evoluţia cronologică şi socială a
familiei româneşti.
În primul capitol al acestei lucrări sunt detaliate funcţiile familiei, problema
statusurilor şi rolurilor şi modalitatea în care se dezvoltă funcţional familia prin prisma
particularităţilor de status şi rol social. Importanţa acestei abordări este evidentă, dacă
ţinem seama de faptul că aşteptările de rol conjugal presupun anumite cerinţe funcţionale
iar diferenţele dintre parteneri sunt elemente care stau la baza conflictelor conjugale.
Abordarea tradiţional – modern vine să explice şi mai profund modificările
funcţionale pe care s-au făcut simţite la nivelul familiei româneşti. Deşi, sub aspect
teoretic, funcţiile pot fi uşor identificate şi definite, dificultăţile de conceptualizare devin
evidente datorită ritmului rapid de schimbare socială şi a existenţei în paralel a diferite
tipuri de mentalităţi: tradiţională, modernă şi postmodernă. Aş justifica această aparentă
contradicţie prin aceea că evoluţia de la tradiţionalism la modern, de la modern la
postmodern se face treptat şi diferenţiat, la nivel comunitar sau individual în funcţie de
capacitatea de adaptare sau de rezistenţă la nou a indivizilor sau datorită forţei cu care
normele culturale influenţează deciziile, atitudinile, modul de manifestare, deci, viaţa în
ansamblul ei.
Pe un astfel de fond, abordarea familiei româneşti ca formă generală de
manifestare, nu permite o aprofundare a particularităţilor ei de exprimare, tocmai datorită
diversităţii formelor existente.
Nu am putea face astăzi o demarcaţie precisă a momentului în care începe
modernitatea. Ar fi greşit să afirmăm astăzi că familia prezentului este detaşată de
tradiţionalism. Ca structură numerică, putem vedea o evidentă evoluţie spre un grup
familial mai mic însă, ca abordare valorică, principii de viaţă şi norme de conduită, nu am
putea spune că ne-am depărtat total de valorile clasice, tradiţionale. Cercetarea realizată
de Soros (Viaţa de familie - 2008), arată că 20% dintre intervievaţi afirmă că sunt de
acord cu afirmaţia că, „este mai bine să ai o căsătorie nefericită, decât să nu o ai deloc”,
ceea ce arată o abordare centrată mai puţin pe elementele moderne de familie (emoţii,
sentimente, comunicare şi interacţiune etc.) în favoarea manifestări funcţionale de tip
clasic în care, îndeplinirea rigidă fiecărei funcţii, asigură un minim de stabilitate maritală.
Tot aici se arată că rolurile şi poziţiile sociale identificate în spaţiul prezent încă mai au
accente tradiţionale. Astfel, doar 36% dintre intervievaţi consideră că „taţii pot avea grijă
de copii la fel de bine ca şi mamele” iar, atunci când este adusă în discuţie componenta
educaţională, 22% dintre repondenţi consideră că „studiile universitare sunt mai
importante pentru un băiat decât pentru o fată”.
În privinţa distribuţiei de rol, „ecourile” tradiţionalismului încă se mai fac auzite.
Majoritatea treburilor casnice sunt realizate astăzi tot de femeie, bărbatul are o influenţă
mai mare în asigurarea relaţiei familiei cu spaţiul public dar, atunci când se iau decizii în
familie, în proporţie de aproximativ 70%, ele se iau de comun acord. Putem afirma aici că
modernitatea i-a dat femeii posibilitatea de a-şi manifesta independenţa, de a avea acces
la carieră, deci de a putea vedea modernitatea şi din perspectiva genului feminin. Însă,
asumarea valenţelor moderne de către femei este de cele mai multe ori dublată de
asumarea sarcinilor domestice.
 Ceea ce pare interesant, conform statisticilor Soros, este faptul că majoritatea
repondenţilor declară că deciziile se iau împreună însă, la nivelul mentalităţilor apare o
mică fluctuaţie: bărbaţii declară în proporţie de 49,7% că o familie trebuie condusă de
bărbat şi, în 29% dintre situaţii că femeia deţine această calitate în timp ce femeia vede
bărbatul cap al familiei în proporţie de 33,7% şi într-o proporţie de doar 7% îşi asumă
această calitate.
Aşadar, nu putem vorbi despre o structură de rol perfect egalitară, nu există un
sistem marital optim dar putem găsi situaţii optime care ţin de acelaşi mediu cultural,
acelaşi sistem valoric, de capacitatea de adaptare şi relaţionare, deci de intime şi proprii
cuplului pentru funcţionalitate. Astăzi, „optimizarea” vieţii de familie nu se mai face prin
raportare la valorile comunitare, la o totală supunere culturală ci la adaptarea, negocierea,
„poziţionarea” reciprocă a soţilor, prin susţinerea valorilor comune cuplului şi prin
permanenta raportare la ele.
Problemele culturale ale anumitor tipuri de familie sunt şi ele evidenţiate în acest
capitol, religia fiind o dimensiune importantă în conturarea unor anumite comportamente
de manifestări conjugale. Pentru că la nivel general, problema poligamiei este evidentă
statistic, capitolul face câteva aprecieri profunde la adresa acestui tip de orientare
conjugală.
Apreciind dimensiunea dogmatică a poligamiei, din perspectivă musulmană,
teologia islamică face o ierarhizare socială a sexelor, bărbatul fiind superiorul unei
familii. „Bărbaţii sunt superiori femeilor, pentru că Dumnezeu le-a dat lor întâietate faţă
de ele şi pentru că ei le înzestrează din bunurile lor.” (IV, 38) iar „femeile .... sunt pentru
voi ogor, deci intraţi pe ogorul vostru aşa cum voiţi” (II, 223). Căsătoria poligamă este
legiferată de Coran când spune că „dacă vă temeţi că veţi fi nedrepţi cu cei orfani,
căsătoriţi-vă cu femeile care vă par bune: două, trei sau patru. Şi dacă vă temeţi că nu
sunteţi drepţi, atunci căsătoriţi-vă cu una singură” (IV, 3). Forma textului islamic arată
poligamia într-o formă morală, ca o posibilitate de soluţionare a unei probleme sociale:
găsirea unei familii pentru orfani, pentru cazurile de monoparentalitate, etc.
Căsătoria musulmană nu poate fi înţeleasă decât într-un cadru ei cultural. Din
această perspectivă, scopurile căsătoriei sunt scopurile stabilite de comunitatea culturală
şi nu de cuplu. Cuplul are doar obligaţia de supunere faţă de preceptele culturale ale
societăţii din care face parte, precepte care îşi au sursă divină. Înţeleasă ca un sistem fix
de manifestare a vieţii sociale, căsătoria ar putea fi privită cu un mai mare accent
pragmatic, funcţională în sensul ei strict şi mai puţin emoţională. Ioan Chelaru aminteşte
în cartea sa şi de un tip de căsătorie de conjunctură: „când cineva venea într-o localitate
străină, mai întâi de toate se căsătorea pe timpul şederii lui în acea localitate, luându-şi
drept concubină o femeie nemăritată, în schimbul diferitelor obiecte, alimente sau a unei
sume de bani” (Ioan Chelaru, 2003, p. 440). Deşi apărea mai mult ca o practică socială pe
fondul unui sistem cultural mai avantajos bărbaţilor, imanii au hotărât să valideze acest
tip de mariaj, dacă s-au stabilit de la început date de tip contractual: aspectele materiale,
timpul în care acest mariaj rămâne valid.
Poligamia rămâne astăzi un sistem familial pe care îl putem înţelege doar în
contextul religios şi, pentru că una dintre condiţiile de bază pentru a constitui o astfel de
familie este capacitatea economică superioară, acest tip de mariaj începe să scadă simţitor
ca pondere în lumea musulmană şi mormonă.
O atenţie deosebită a fost acordată problemei concubinajului, care, pentru ţara
noastră, nu poate fi privit în sensul clasic, conceptual.
La o privire simplă, coabitarea copiază structural şi funcţional familia
clasică dar, apreciată în profunzime, ea prezintă anumite particularităţi de manifestare
structurală şi funcţională care o fac diferită. Optica generală este aceea că fiecare partener
este responsabil să se susţină financiar, deci responsabilitatea financiară pentru partener
este redusă, pot dezvolta activităţi independente de partener sau interesele acestuia, îşi
asumă un nivel crescut de independenţă şi acţiune iar toate demersurile sunt particulare în
vederea satisfacerii nevoilor individuale şi a atingerii unui nivel crescut de confort şi
satisfacţii. Limitele mutuale stabilite general în cazul uniunilor consensuale, orizontul
temporar şi viitorul incert al relaţiei pot descuraja aceste cupluri să mărească
productivitatea, să acumuleze bunuri şi să aibă copii (Mihaela Prună, 2005, p. 41).
Astfel, opţiunea pentru concubinaj încearcă să armonizeze nevoia de dependenţă
şi identificare cu aceea de autonomie, angajând implicarea afectivă negându-i aspectele
contractuale, menţinându-i stabilitatea în măsura în care satisfacţiile mutuale şi nevoile
autentice rămân împreună (Maria Voinea, 2005b, p. 43).
 Într-un studiu personal realizat la liceul „Miron Nicolescu” şi „Dimitrie Gusti” pe
un eşantion de 250 de elevi din clasa a XII – a , au fost remarcate câteva aspecte foarte
importante care justifică teoriile elaborate până acum în ţara noastră. Astfel, 47% dintre
cei intervievaţi au exprimat în diferite variante ideea că îşi doresc o uniune consensuală
până la căsătorie, că aleg concubinajul pentru ca încă nu sunt pregătită pentru
căsătorie, 27% preferă uniunea consensuală pentru că nu sunt legaţi unul de altul(sunt
independenţi) şi dacă nu se înţeleg se pot despărţi fără tam-tam-ul unui proces în
tribunal, 8% declară că preferă uniunea consensuală pentru că pe parcursul ei pot fi
identificate probleme care trebuie rezolvate până la căsătorie iar 12% acceptă căsătoria
pentru că este un mod de convieţuire decent şi mai sigură decât concubinajul. Alte 6%
dintre intervievaţi au dat alte răspunsuri.
Se observă că din cele 4 mari categorii de răspunsuri, însumând 94% din total, au
făcut, într-o formă sau alta referire la căsătorie ca preferinţă de viaţă de cuplu, că uniunea
consensuală nu apare în mentalitatea tinerilor ca alternativă ci ca stare premaritală.
Atunci când se vorbeşte despre concubinaj şi de aderarea la această formă de
convieţuire, atitudinea trebuie înţeleasă, aşa cum spune este exprimată ea conceptual, ca o
alternativă la căsătorie, ca o opoziţie a cuiva la convieţuirea clasică; cineva acceptă
uniunea consensuală deoarece i se mai avantajoasă decât căsătoria. Formularea
„concubinaj până la căsătorie” nu exprimă o excludere a căsătoriei ci dorinţa unei vieţi
de cuplu înainte de legalizarea căsătoriei. Or, conform tuturor studiilor, una dintre
principalele motivaţii ale concubinajului este sexualitatea Am putea spune, mai degrabă,
că uniunea consensuală, prin gradul crescut de acceptabilitate socială apare ca o
justificare a normalităţii relaţionale premaritale, a unei vieţi sexuale în baza unei forme de
convieţuire „acreditate” social.
Cercetările recente arată o creştere a numărului de persoane care locuiesc
împreună, considerate a fi în concubinaj, însă, conceptual, ideea de concubinaj sau uniune
consensuală, nu este bine determinată tehnic în mentalitatea multor oameni. „Concubinaj
până la căsătorie” nu arată o uniune în alternativă cu instituţia familiei ci o stare
premaritală în care partenerii se evaluează reciproc, îşi construiesc o structură
funcţională, o structură de rol (potrivit particularităţilor culturale, capacităţii de adaptare,
potrivit valorilor individuale sau comune etc.) şi cresc relaţional, funcţional şi social până
la momentul căsătoriei. În România, Recensământul din anul 2002 a contabilizat 6002916
cupluri dintre care 86,2% sunt căsătorite (5174794) şi 13,8% (838122) sunt în
concubinaj. Or, aplicarea chestionarului în 2002 nu a fost făcută doar de specialişti în
domeniu care să explice diferenţele dintre căsătorie şi alternativele maritale şi, astfel,
aplicarea întrebărilor despre uniunilor consensuale nu oferă garanţia percepţiei unei
forme de convieţuire în alternativă cu instituţia căsătoriei ci, mai degrabă a unei perioade
de convieţuire antemaritale.
Cercetări din anul 2008 arată că 69% dintre cei intervievaţi consideră că „este
bine ca un cuplu care intenţionează să se căsătorească, să locuiască înainte împreună”
(Soros, 2008) ceea ce demonstrează încă o dată necesitatea unei stări premaritale în care
partenerii se cunosc, interacţionează, construiesc elemente de solidaritate etc.
Analiza majorităţii itemilor identificaţi în urma studiului despre concubinaj
realizat de Fundaţia Soros (dificultăţi financiare, comoditatea / ne este bine aşa, nu
suntem pregătiţi / nu a venit încă momentul, lipsa unei locuinţe proprii, vrem să ne
cunoaştem mai bine, alte priorităţi, neacceptarea unui partener de către familia de origine
a celuilalt, restricţii juridice pentru un partener încă nedivorţat) arată că optica generală
nu este împotriva căsătoriei ci, fie condiţiile economice, fie lipsa unei perioade suficiente
de cunoaştere întârzie căsătoria, fie inconsistenţa unui sistem modern cu
„binecuvântările” clasice ale familiei tradiţionale fac să se întârzie legalizarea relaţiei
dintre doi parteneri
O abordare novatoare în ceea ce privesc relaţiile de gen este realizată în capitolul
al treilea al lucrării unde sunt evidenţiate manifestările sociale ca extensie a
particularităţilor de gen.
Cu o structură diferită a creierului, cu diferenţe biologice evidente, bărbaţii şi
femeile au atitudini diferite, uneori variante distincte de abordare a problematicilor etc.
Neurologul Roger Gorski confirmă faptul că, în cazul femeilor, canalul de comunicare
dintre cele două emisfere ale creierului este mai gros, fapt care-i asigură acesteia o
conexiune între cele două emisfere cu aproximativ 30 % mai mare. Deschiderea mai largă
a corpului calos îi oferă femeii o mai mare capacitate de a relaţiona şi o vorbire mult mai
fluentă decât a bărbatului (A. Pease, B. Pease, 2008, p.80).
Configuraţia creierului feminin este mai puţin structurată în sensul că elemente care ţin de
emisfera stângă a creierului se găsesc şi în cealaltă emisferă. Fluxul de informaţii dintre
cele două emisfere este mai mare în cazul femeii şi „transportul” de elemente dintr-o
parte în alta este mai uşor de realizat. De asemenea, acţiunea cerebrală a creierului
feminin mai are o particularitate: activitatea sa electrică este mult superioară bărbatului.
Neuropsihologul Ruben Gur de la Universitatea din Pennsylvania a observat, în urma
unor teste care scanau activitatea cerebrală din timpul somnului că cel puţin 70% din
activitatea electrică a creierului masculin este inactivă în timpul somnului, în timp ce
90% din activitatea electrică a creierului feminin în aceeaşi stare este activă. Acest lucru
arată că femeile primesc şi analizează permanent informaţii (Allan Pease, Barbara Pease,
2001).
Aceste avantaje pe care le presupune creierul feminin îi oferă femeii capacitatea
de a deţine o capacitate senzorială crescută în raport cu bărbatul. O femeie îşi dă seama
mult mai uşor când interlocutorul său este supărat; îşi dă seama când cineva se simte
jignit. Ele dispun, de asemenea, de o sensibilitate crescută în privinţa schimbărilor de
volum sau intensitate în voce, ceea ce le oferă şi posibilitatea de a percepe mult mai bine
schimbările emoţionale la copii şi chiar la adulţi. Studiile realizate pe creier au arătat că
deschiderea mai mare a corpului calos la femei are încă un efect pozitiv asupra acesteia:
transportul de informaţii şi localizarea lor în ambele emisfere. O cercetare în acest sens pe
creierele bolnave ne arată că afectarea emisferei stângi a unei femei nu înseamnă şi
pierderea capacităţii de a vorbi. Explicaţia ar fi tocmai transportul de elemente dintr-o
parte în alta a creierului. Aceasta face ca elementele specifice unei emisfere să acţioneze
din ambele părţi ale creierului, iar acţiunile să capete o mai mare consistenţă. Din cauza
unei duble poziţionări a funcţiei limbajului, capacitatea de a formula şi relaţiona
depăşeşte limitele bărbatului. Această dublă poziţionare şi, pe de altă parte, un flux mai
mare de informaţii oferă posibilitatea femeilor de a conversa foarte bine, dar şi de a
dezvolta diverse lucruri simultan.
Prezenţa elementelor specifice unei anumite emisfere în cealaltă emisferă îi permite
femeii să nu sedimenteze informaţiile prelucrate, tocmai pentru faptul că fluxul de
informaţii dintre cele două emisfere este mare şi realizarea conexiunilor este relativ
simplă, în comparaţie cu bărbatul. Femeile preiau permanent idei, revin asupra lor, iar
singura modalitate de a scăpa de ele este să le comunice şi astfel, să le conştientizeze
(Cerasela Tudose, 2005).
Structura creierului masculin este mai fixă. Creierul masculin nu mai transportă
elemente specifice unei emisfere în cealaltă emisferă. În consecinţă, fluxul de informaţii
dintr-o emisferă în cealaltă se realizează mai greu decât la femei. Această particularitate îl
obligă pe bărbat să fie cât mai funcţional. Frazele bărbaţilor sunt mai simple şi mai bine
structurate deoarece creierul său nu deţine centri ai vorbirii în ambele emisfere.
Formulările sunt mult mai bine centrate pe un subiect şi au o structură simplă: o
introducere simplă, problematica pe scurt şi un punct de vedere şi concluzia.
Conversaţiile pe mai multe niveluri sunt greu de susţinut pentru bărbaţi. Studiile realizate
pe creierul bolnav al bărbatului arată că, dacă partea stângă a creierului este afectată,
acesta îşi pierde capacitatea de a vorbi. De asemenea, bărbaţii care au partea dreaptă a
creierului afectată îşi pierd în parte sau în totalitatea capacitatea de a se orienta în spaţiu,
capacitatea de a gândi tridimensional şi de a roti în minte obiectele pentru a le aprecia
unghiurile, forma etc. (Cerasela Tudose, 2005, p. 23).
Bărbaţii preferă imaginea de ansamblu. Ei nu îşi încarcă memoria cu informaţii
colaterale decât dacă este absolut necesar. Ei preferă să contribuie cu elemente mai
puţine, dar importante decât să se piardă în detalii care se depărtează de la subiectul
central.
Psihologul Dooren Kimura de la Universitatea din Ontario a ajuns la concluzia că
bâlbâiala este o problemă care apare cu o mai mare pondere la bărbaţi decât la femei.
Scanarea creierului cu tehnologia TRM (pentru detectarea schimbărilor din circulaţia
sângelui) a scos la iveală faptul că bărbaţii se limitează doar la partea stângă a creierului
pentru vorbire, în timp ce femeile le folosesc pe amândouă (A. Pease, B. Pease, 2001).
Testosteronul este sursa acţiunilor masculine şi, totodată, şi sursa agresivităţii.
Reacţiile instinctive ale bărbaţilor pot duce la manifestări agresive atât în mediul familial,
cât şi în spaţiul social larg. Cantitatea mai mare de testosteron reprezintă şi un impuls în
plus pentru dorinţa bărbatului de a domina, de a deţine monopolul şi de a prima în cât mai
multe domenii de activitate. Capacitatea, forţa şi dorinţele acţionale ale unui bărbat îl ţin
într-o permanentă competiţie cu el însuşi, cu rivalii şi cu situaţiile. A pune un bărbat în
stare acţională poate fi o formă de stimulare a lui pentru un anumit lucru. Astfel,
formulări ca „poţi să....”, „ai putea să....”, „n-ai vrea să...” se convertesc în mintea
bărbatului conform particularităţilor sale genetice, sub forma provocării sau a
incertitudinii valorice: „eşti în stare să....”. Astfel de formulări apar strategice pentru că
probabilitatea acţiunilor în consecinţă este destul de mare.
În perioada adolescenţei, diferenţele de testosteron dintre băieţi şi fete este foarte
mare. Adolescenţii degajă în organismul lor aproximativ între 15 – 20% mai mult
testosteron decât adolescentele. Acest lucru arată şi importanţa pe care o are instrucţia
familială, cea instituţională şi parteneriatul dintre familie şi şcoală în perioada
adolescenţei. Mânaţi de idealuri prea înalte, incompatibile cu vârsta sau idealuri false,
stimulaţi de energia oferită prin această explozie hormonală, tinerii pot dezvolta
comportamente deviante dacă nu sunt supravegheaţi şi coordonaţi de familiile de origine.
Această „supraaglomerare” fizică reprezintă unul dintre factorii care întârzie
maturizarea băieţilor în raport cu fetele. Dacă femeilor li se dezvoltă ambii lobi mai
echilibrat, la bărbat lobul drept se dezvoltă mai rapid deoarece testosteronul inhibă
dezvoltarea uniformă a ambilor lobi, mărind timpul pentru dezvoltarea lobului stâng
(Allan Pease, Barbara Pease, 2001, p. 122).
Pentru bărbaţi, feedback-ul reprezintă una dintre sursele principale din care îşi
alimentează motivaţiile pentru acţiunile sale. Recunoaşterea socială a unei realizări
masculine este egală cu „premiul” social pentru un lucru bine făcut. Într-o permanentă
acţiune, bărbatul simte nevoia confirmării calităţilor sale, fapt pentru care lauda
reprezintă pentru el o sursă din care se poate alimenta pentru acţiunile ulterioare.
Neglijarea sau minimalizarea unor acţiuni masculine bine realizate devine frustrantă
pentru un bărbat pentru că lipsa confirmării pozitive înseamnă pentru el excludere,
neglijare sau indiferenţă. Cu o capacitate redusă de comunicare, dacă îl raportăm la
capacităţile femeilor, bărbatul „vorbeşte” prin faptele sale, iar recunoaşterea meritelor
reprezintă felul optim de răspuns la un astfel de „dialog”. Tocmai din acest motiv
bărbatul reacţionează prompt la formulările care îl pun în situaţie acţională (în mod
deosebit la verbe precum „a putea”).
Bărbatul este construit pentru a fi lider, pentru a cuceri şi pentru aceasta este
structurat foarte bine fizic. Neglijarea sau indiferenţa faţă de calităţile sale fizice pot
conduce la probleme reale în cuplu pentru că este lăsat să se simtă inutil, incapabil şi i se
afectează stima de sine. El simte nevoia de certitudine mult mai mult decât femeia. Dacă
femeia îşi poate obţine informaţiile şi singură prin prisma calităţilor bio-psiho-sociale pe
care le deţine, ea detectând mult mai uşor emoţiile, inadvertenţele din mesaje, frustrările,
bărbatul îşi argumentează, certifică, explică şi clarifică lucrurile în urma abordărilor
directe, în urma recunoaşterii sale sociale sau a aprecierilor punctuale asupra acţiunilor
realizate de acesta.
La o privire simplă, bărbaţii şi femeile vor lucruri diferite, se manifestă diferit şi
pare că au în datul genetic elemente distincte până la extremă. Femeia doreşte
comunicare în timp ce bărbatul îşi doreşte liniştea propriilor gânduri, femeia vrea să fie
ascultată în timp ce bărbatul vrea independenţă, femeia are o manieră relaţională în timp
ce bărbatul gândeşte acţional, femeia gândeşte multe sensuri şi ia în calcul multe
variabile, în timp ce bărbatul este unidirecţional şi pragmatic, femeia adoră discuţiile în
care detaliile sunt importante, în timp ce bărbatul extrage doar esenţialul, femeia simte
nevoia unei permanente siguranţe emoţionale, bărbatul doreşte confirmarea lucrului bine
făcut, femeia stresată nu se poate concentra la serviciu, în timp ce bărbatul stresat nu se
poate concentra în familie şi exemplele ar putea continua pe mult mai multe planuri.
Femeile îi critică pe bărbaţi că sunt insensibili, că sunt neglijenţi, că nu sunt grijulii, că nu
stau de vorbă, că nu oferă destulă iubire, că se implică prea puţin sentimental etc. Bărbaţii
critică femeile pentru felul în care conduc maşina, pentru că nu se orientează bine în
spaţiu, că vorbesc prea mult, că nu iau iniţiative erotice destul de des etc. (Cerasela
Tudose, 2005, p. 7).
Dacă am face o comparaţie rigidă a acestor date ar trebui să credem că, biologic,
suntem programaţi să fim într-un permanent conflict. Însă, dacă e să fim atenţi la detalii,
putem observa cum calităţile unui gen vin să le completeze pe cele ale celuilalt gen.
Problema comunicării celor două sexe nu este una de diferenţă de consistenţă, ci una de
atitudine şi modalitate de manifestare. Femeile vorbesc mult şi simt nevoia de confirmare
şi feedback permanent. Structura creierului masculin permite o conexiune mai mică între
cele două emisfere ale creierului, ceea ce îl face să se exprime mult mai funcţional şi mai
concentrat. El gândeşte detaliile, dar nu le poate exprima cu atâta uşurinţă în contexte
foarte bine dezvoltate, aşa cum ar putea să le exprime o femeie. De asemenea, cu o
gândire centrată pe rezolvarea problemelor, bărbaţii simt mai des impulsul de a găsi
soluţii la probleme, pe când femeile discută anumite teme doar pentru a se descărca de o
anumită stare emoţională. Ea nu vrea să i se găsească rezolvări la problemele pe care le
discută, ci doar să aibă certitudinea că este ascultată.
Felul feminin de a fi nu este un mod de viaţă greu de „asortat” bărbaţilor pentru
că, dotate cu o capacitate senzorială mai mare, ele răspund mult mai bine problemelor
emoţionale prin care poate trece un bărbat. Am putea observa astfel că „plusurile” de
calitate ale femeii vin pe „minusurile” bărbaţilor, iar calităţile superioare ale bărbaţilor
vin să le completeze pe cele ale femeilor. Or, tocmai acest lucru constituie unul dintre
marile elemente de atracţie dintre sexe. Perioada post-modernităţii în care, spun teoriile,
individul este centrat către sine şi vede în celălalt o modalitate prin care îşi poate contura
şi mai bine sistemul propriu de valori şi nevoi personale, ar trebui să sublinieze şi mai
mult nevoile relaţionale pe care cele două sexe le pot realiza foarte bine doar împreună.
Particularităţile de gen vin în defavoarea partenerilor în situaţiile conflictuale dacă
partenerii tind să-şi contabilizeze mai mult diferenţele decât să caute soluţii la rezolvarea
problemelor din cuplu. Dacă o femeie nu se mai poate concentra asupra serviciului său şi
aşteaptă momentul potrivit de acasă pentru a discuta problemele, bărbatul simte nevoia să
reacţioneze invers – să îşi canalizeze toată atenţia şi energia asupra rezolvării problemelor
de la serviciu. În astfel de situaţii se caută mai puţin elementele comune de comunicare,
valorile şi ţelurile comune pentru a putea rezolva stările conflictuale în care se află acel
cuplu.
Istoria socială a relaţiilor dintre sexe arată o socializare diferită a bărbaţilor şi
femeilor de-a lungul timpului. Ei nu au fost niciodată priviţi egali. Pentru unii,
particularităţile genetice, psihologice şi sociale au devenit un criteriu de ierarhizare
socială. Calităţile psiho-sociale ale femeii au conturat calitatea ei de mamă şi soţie, uneori
în detrimentul carierei şi a relaţiilor egalitare cu bărbaţii. Pe de altă parte, forţa fizică a
bărbatului a contat în stabilirea relaţiilor de putere deoarece a devenit o condiţie a
obţinerii resurselor pentru subzistenţă şi, în acelaşi timp, o garanţie a securităţii. Femeia
şi-a acceptat mult timp această condiţie primind în schimb securitatea fizică şi confortul
de a se ocupa în linişte de proprii copii. Stereotipurile de gen sunt o aprofundare a
vechilor tendinţe socializate în familiile de origine. Forţa fizică mai scăzută a femeii este
privită drept slăbiciune, capacitatea ei sporită de comunicare este considerată uneori
obositoare, iar accentul pus pe sinteză, interpretare şi detaliu pare greu de pătruns pentru
bărbaţi.
Conştientizarea particularităţile de gen devine o şansă în plus pentru o mai bună
relaţionare între sexe. Stereotipurile de gen pot fi înlocuite nu doar dacă vor fi
conştientizate diferenţele deoarece tocmai acestea creează uneori ierarhizarea sexelor.
Mai sigur, atunci când aceste diferenţe vor fi percepute ca elemente de diversitate, iar
manifestările sociale ale genului vor fi înţelese prin „aici poate el / ea mai mult decât
mine”, posibilitatea acceptării celuilalt creşte considerabil.
Pentru ţara noastră, imaginea de gen încă mai poartă nuanţe ale tradiţionalismului.
Problema particularităţilor genetice de manifestare, a egalităţii de rol conjugal, a
relaţionării şi comunicării egalitare este „îmbrăcată” sau justificată prin prisma
concepţiilor tradiţionale, mai puţin vizibile şi experimentate în unele comunităţi şi cu
destulă evidenţă în altele.
Cercetările recente arată că există o evoluţie a relaţiilor dintre sexe, dar încă nu s-
ar putea vorbi despre detaşare totală de principiile tradiţionalismului. Cercetările fundaţiei
Gallup din anul 2000 arată că în proporţie de 82% pentru femei şi 86% pentru bărbaţi că
bărbatul încă mai este considerat capul familiei, că 65% dintre femei şi 58% dintre
bărbaţi văd în femeie stăpâna casei, toate acestea evidenţiind concepţia generalizată a
ierarhizării de gen. Dacă ele sunt vizibile mai puţin în oraşele mari, anumite comunităţi
culturale încă mai resimt ideologiile clasice. Barometrul de gen realizat în anul 2000 arată
că femeile încă îşi mai însuşesc sarcinile domestice, se consideră dezavantajate la
serviciu, sunt mult mai susceptibile de a-şi asuma rolurile tradiţionale în situaţii limită
decât bărbaţii etc.
Capitolul al patrulea aduce în discuţie o problemă mai nouă, una menită să
schimbe optica de pe disoluţie pe terapie. Accesul prea rapid a unor cupluri la procedurile
juridice pentru disoluţia maritală oferă, mai degrabă şansa eşecului decât cea a
redobândirii libertăţii. Lăsaţi pradă orgoliilor, cu probleme care pot fi mediate de către
specialişti, suficiente familii cu şanse reale pentru revigorarea vieţii de cuplu ajung în faţa
judecătorilor pentru a cere divorţul.
Capitolul evidenţiază o istorie socială şi juridică a divorţialităţii, pornind de la problemele
generate de sistemul comunist restrictiv care avea în centrul atenţiei strategiile
demografice ale României şi continuă prin a sublinia lipsa de consistenţă a unor legi
aplicate în spaţiul juridic actual. În acest capitol sunt explicate noile optici despre divorţ,
sunt explicate diferenţele juridice apărute după Revoluţia din 1989 şi sunt precizate
statistic consecinţele lor.
Ultima parte a acestui capitol face o incursiune prin principalele forme terapeutice
aplicate familiilor în conflict, arătând totodată statistici care arată încă un slab apel la
intervenţiile de specialitate pentru medierea conflictelor familiale.
În ultimul capitol au fost studiate motivele disoluţiei maritale şi consecinţele lor.
Este realizată pentru prima dată o cercetare a factorilor de divorţ, identificaţi în situaţiile
concrete întâlnite în dosarele de divorţ.
Condiţiile sociale diferite, adaptarea permanentă la valorile momentului, la
condiţiile politice, economice şi juridice şi noile tendinţe de interacţiune şi convieţuire ale
cuplurilor au consecinţe şi asupra nivelului de stabilitate maritală sau asupra disoluţiei
cuplurilor. Stabilitate – conflict în cuplul românesc este o stare care, din punct de vedere
juridic, este sintetizată în formularea „motive întemeiate”. De aceea, în mod firesc ne
adresăm o serie de întrebări care vizează consistenţa sau inconsistenţa sistemului juridic
ca raport între „împăcare” şi „divorţ”. Aşadar, dacă am situa aceste motive întemeiate la
intersecţia dintre divorţ şi consiliere sau terapie, s-ar observa un decalaj în ceea ce
priveşte situaţiile acceptate juridic pentru divorţ şi situaţiile cu şanse de mediere?
Sistemul juridic orientează acţiunile disoluţiei maritale dinspre direcţia „sfaturi de
împăcare” (Art. 163, Cod de Procedură Civilă) spre „motive întemeiate” sau „motive
temeinice” (Art. 38, Codul Familiei)? Simplificarea procedurilor de divorţ reprezintă o
reacţie juridică firească, o reacţie la duritatea imperativelor juridice comuniste ale
disoluţiei maritale sau poate fi considerată o atitudine riscantă, una care să permită
manipularea legilor în favoarea unui client, mai mult decât în favoarea adevărului?
Întrebările adresate anterior în ceea ce priveşte acordul dintre cele două sisteme –
social şi juridic – ar putea fi privite în termeni de aşteptări: ce-şi doreşte individul şi cum
îl protejează sistemul juridic, care este realitatea şi care este reacţia sistemului, ce
pretenţii are individul de la sistem şi ce-i poate oferi el etc.
Unul dintre obiectivele studiului este IDENTIFICAREA CAUZELOR
ACCEPTATE JURIDIC ÎN CATEGORIA „MOTIVELOR TEMEINICE”.
 Identificarea cauzelor pentru care s-a acordat divorţul va evidenţia o serie de
motive pe care sistemul juridic le acreditează ca fiind incompatibile unei familii
funcţionale. Analizarea funcţionalităţii / disfuncţionalităţii unor astfel de situaţii, din
perspectivă psiho-socială, va putea oferi o perspectivă socială asupra unor situaţii în
antiteză: mediere – disoluţie. Obiectivul poate evidenţia şi consistenţa / inconsistenţa
dintre cele două sisteme: juridic şi social.
Pentru acest obiectiv au fost construite două IPOTEZE de lucru:
1. “Motivele întemeiate” nu reprezintă o sumă de cauze care să arate că
relaţiile sunt iremediabile, ci condiţia minimă pentru divorţ.
2. Există o diferenţă între motivele juridice de disoluţie şi cele psiho-sociale,
cu şanse reduse chiar şi pentru mediere.
Al doilea obiectiv al cercetării studiază CONSECINŢELE SOCIALE ÎN URMA
APLICĂRII PREVEDERILOR LEGALE PENTRU DIVORŢ.
Ce efect au avut reglementările juridice ale divorţului de după Revoluţie? În
condiţiile relaxării accentuate a procedurilor pentru acordarea divorţului, a crescut rata
divorţialităţii? Formulările cuprinse în textele de lege oferă spaţiu interpretărilor,
elaborării unor strategii care să anuleze sau să lezeze libertatea celuilalt soţ?
Pentru acest obiectiv au fost construite două IPOTEZE de lucru:
1. Relaxarea legislativă a procedurilor de divorţ nu a fost însoţită de o
creştere a divorţialităţii.
2. Cu cât sunt mai relaxate procedurile juridice pentru acordarea divorţului,
cu atât posibilitatea unor strategii incorecte, inegale este mai mare.
Al treilea obiectiv al lucrării îşi propune să studieze FACTORII DE
TOLERANŢĂ SAU DE PRESIUNE CARE MENŢIN RIGID O CĂSĂTORIE
DISFUNCŢIONALĂ.
Accesul la divorţ, simplificarea procedurilor de disoluţie oferă cuplurilor
posibilitatea de a renunţa relativ uşor la o căsătorie nedorită. Contrar acestui drept firesc
în situaţiile în care relaţiile dintre doi parteneri sunt greu de acceptat şi tolerat, există o
categorie de soţi care, în baza unor surse de autoritate fizică, psihologică sau socială
reuşesc să-şi supună partenerul / partenera şi să-i blocheze, cel puţin momentan, accesul
la divorţ. Victime ale unui şantaj emoţional sau ale situaţiilor care creează dependenţă,
astfel de parteneri trăiesc drama unui eşec cu posibilităţi mici şi / sau dure de rezolvare.
Obiectivul urmăreşte să identifice factorii de constrângere împotriva divorţului şi
modalitatea prin care sistemul legislativ preîntâmpină astfel de cazuri.
Pentru acest obiectiv au fost construite două IPOTEZE de lucru:
1. Sistemul juridic are resurse limitate pentru a preîntâmpina şi / sau
sancţiona eventualele fenomene de supunere sau constrângere a unui
partener cu scopul menţinerii acestuia într-o familie disfuncţională.
2. Relaţia de dependenţă reală sau simbolică a unuia dintre soţi îngreunează
sau blochează accesul acestuia la divorţ.
Toate aceste obiective şi ipoteze prezentate anterior au fost construite în jurul a
două dimensiuni de bază: Disoluţie maritală şi Stabilitate maritală.
Metoda de cercetare a studiului este analiza de documente oficiale şi analiza
secundară de date (Institutului Naţional de Statistică). Documentele oficiale ale studiului
nostru sunt dosarele de divorţ aflate în arhiva judecătoriilor. Pentru obiectivitatea
cercetării cu privire la cauzele disoluţiei maritale, vor fi selectate doar acele dosare care
au Întâmpinare1 sau Cerere reconvenţională2 pentru a avea posibilitatea de a urmări
comparativ motivele invocate de ambii parteneri.
Analiza a fost realizată pe un lot de 704 indivizi, respectiv 352 de dosare de divorţ
la una dintre Judecătoriile de Sector din Bucureşti (240 de dosare) şi Judecătoria Focşani,
Judeţul Vrancea (112 dosare). Cercetarea disoluţiei maritale în cele două regiuni de
dezvoltare se justifică prin rata mare de divorţialitate din aceste zone. Regiunea Bucureşti
– Ilfov are o rată a divorţialităţii de 1,71‰, în timp ce Judeţul Vrancea are o divorţialitate
de 1,91‰.
Dacă în Judeţul Vrancea s-au realizat 784 divorţuri în anul 2007, în Judecătoria
Focşani au fost soluţionate 335 de divorţuri, reprezentând 42,73% din totalul divorţurilor
vrâncene (restul dosarelor de divorţ fiind soluţionate la Judecătoriile din Adjud şi
1
Întâmpinarea este un act de procedură juridică prin care pârâtul răspunde la chemarea în judecată cu
scopul de a se apăra de acuzaţiile aduse de celălalt soţ. Art. 115 din Codul de Procedură Civilă detaliază
această procedură, arătând modalitatea de intervenţie şi limitele sale. Deşi, începând cu anul 2000, prin
Ordonanţa de Urgenţă 138/2000, Întâmpinarea este obligatorie, pentru procedurile speciale, ea nu mai are
caracter de obligativitate (Art. 612, Alin. 5, Codul de Procedură Civilă)
2
Cererea reconvenţională este o intervenţie juridică într-un proces de divorţ pe care o poate promova
pârâtul prin care poate formula pretenţii împotriva reclamantului, în legătură cu cererea sau cu mijloacele
de apărare ale acestuia. În baza acestei proceduri, pârâtul poate cere şi el desfacerea căsătoriei. Procedurile
de intervenţie prin cerere reconvenţională sunt descrise în Art. 608 – 610 din Codul de Procedură Civilă.
Panciu). Pentru regiunea de Sud-Est, Judeţul Vrancea are o divorţialitate aproximativ
egală cu valoarea medie a acestei regiuni (1,91‰), acest aspect constituind încă un motiv
pentru alegerea acestei zone.
Alegerea Municipiului Bucureşti pentru studiul disoluţiei maritale are mai multe
raţionamente, dincolo de poziţionarea statistică în rândul zonelor cu un grad mare de
divorţialitate. Varietatea culturală, aglomeraţia urbană, volumul crescut de oportunităţi,
toleranţa socială superioară, varietatea relaţională şi de cuplu generată de atenţia sporită
pentru educaţie în centrele universitare, oportunităţile crescute pentru dezvoltarea unei
cariere profesionale etc. sunt variabile care pot evidenţia o gamă cât mai mare de situaţii
necesare studiului nostru.
Pe de altă parte, dacă am face o comparaţie în cele două zone componente ale
Regiunii Bucureşti – Ilfov, oraşul Bucureşti înregistrează o valoare a divorţialităţii mai
mare de aproximativ două ori decât în Judeţul Ilfov care are o divorţialitate de doar
0,88‰.

În urma analizei au fost identificate peste 20 de cauze generale care diferă ca

pondere în funcţie de zonă (Bucureşti – Vrancea / Urban – Rural), gen (masculin –
feminin) şi prioritate (ordinea motivelor reclamate în cererea de divorţ). Pentru
evidenţierea situaţiilor identificate oferim tabelul general cu valorile înregistrate.

Nr. Crt. Factori de divorţ %

1 Violenţă domestică 14,44
2 Diferenţe culturale 13,22
3 Părăsirea domiciliului conjugal 11,15
4 Alcoolism 8,91
5 Motive financiare 8,62
6 Infidelitate 7,02
7 Căsătorie impusă 6,90
8 Gelozie 4,61
9 Probleme cu socrii 4,50
10 Perioada scurtă de cunoaştere 4,02
11 Despărţire din cauza serviciului 3,49
12 Apariţia unui copil nedorit 3,06
13 Sentimentul inferiorităţii masculine 2,73
14 Alungarea din domiciliul conjugal 2,51
15 Refuzul relaţiilor intime 1,65
 16 Probleme de distribuţie de rol 1,08
Altele (probleme medicale – 0,86%, secrete – 0,31%,
17 imoralitate – 0,48%, detenţie, 0,34%, viol domestic – 2,09
0,10%)

Ordinea motivelor de divorţ exprimă, la mod general, motivele greu de tolerat

într-o căsătorie. Aşezând pe primul loc problemele care ţin de securitatea fizică şi
psihologică, potrivit tipurilor de violenţă domestică, agresiunile în familie apar cu
ponderea cea mai mare ca motive pentru disoluţie. Valorile de peste zece procente atestă
problemele cele mai grave, cele care fac imposibilă manifestarea funcţională a familiei.
Dacă violenţa reduce foarte mult nivelul interacţiunii partenerilor, capacitatea şi
disponibilitate de comunicare, de negociere etc., diferenţele culturale localizează
probleme profunde atât din perspectivă funcţională, cât şi din perspectiva asumării
rolurilor, iar părăsirea domiciliului conjugal reduce mai degrabă, familia la situaţii de
monoparentalitate. Corelaţiile dintre diferite variabile exprimă şi mai bine aspectele
cauzale şi consecinţele lor, fapt pentru care vom aprecia separat fiecare factor de divorţ
pentru a explica, astfel, relaţiile dintre ele, precum şi mecanismele psihologice şi sociale
care le conturează.
Pentru studiul nostru, ponderea violenţei ca factor de disoluţie maritală are cea
mai înaltă valoare, ea este de 14,44% din totalul cazurilor studiate. La nivelul capitalei,
ponderea violenţei este mai mare decât media, valoarea înregistrată fiind de 16,22% din
totalul cazurilor studiate la Judecătoria de Sector. Cea mai mare valoare a violenţei
domestice a fost înregistrată în Vrancea, unde ponderea actelor de agresiune ca motiv de
divorţ a atins 17,91% din totalul cazurilor studiate în Judecătoria Focşani.
Lotul studiat în Judeţul Vrancea se remarcă, la general, printr-un nivel mai
evident de tradiţionalitate, fapt observabil şi din intoleranţa violenţei conjugale feminine.
Perceput ca o „nesocotire” a statusului masculin (dacă ajunge femeia să dea în tine şi tu
stai ca prostul, atunci chiar că le-a întrecut pe toate), violenţa conjugală este reclamată
de bărbaţi într-o proporţie mai mare decât femeile care participă şi / sau introduc acţiunea
în instanţă. În 80% dintre situaţiile identificate, bărbaţii reclamă ca prim motiv violenţa
femeii, în timp ce femeile reclamă acest lucru într-o proporţie mai mică, de 50%. Ele
distribuie acuzaţiile de violenţă cu o pondere descrescătoare pe toate cele trei motive în
timp ce bărbaţii, în doar 20% dintre situaţii, recunosc violenţa soţiei într-un plan secund,
ca al treilea motiv.
Cu toate acestea, în privinţa acuzaţiilor de violenţă feminină, majoritatea
bărbaţilor reclamă violenţa verbală şi violenţa psihologică. Cifrele absolute care atestă
violenţa fizică împotriva bărbatului sunt nesemnificative statistic: 2 cazuri în Vrancea şi
un caz în Bucureşti, ceea ce înseamnă o proporţie de 1,79% din totalul acuzaţiilor de
violenţă fizică feminină din Vrancea şi 0,4% cazuri cu violenţă fizică femină pentru
Bucureşti. Aceasta înseamnă că 98,21% dintre cazurile vrâncene care reclamă acte de
violenţă conjugală a femeii, reclamă, de fapt, violenţa verbală şi psihologică, iar situaţia
din Bucureşti este şi mai irelevantă statistic în ceea ce priveşte actele de violenţă fizică
ale femeii.
Un lucru deosebit de important în înţelegerea fenomenului este şi faptul că,
statistic, ponderea celor care ajung la acte de violenţă provin dintre persoanele cu un nivel
slab de instrucţie şi, în general, provin din mediul rural (69,33% din totalul actelor de
violenţă identificate).
Toleranţa la acest gen de manifestare este ridicată dacă ţinem cont de faptul că
sunt cazuri în care regăsim mai mult de un certificat medico-legal (două sau chiar trei) pe
o durată mai mare de un an de zile. „Menţionez că am depus la dosar, ca dovadă a
brutalităţii sale, 3 certificate medico-legale (leziuni la ochi şi deplasarea mandibulei,
plagă deschisă la cap, tăieturi pe braţul stâng). La acea vreme am formulat o plângere
penală împotriva soţului meu pentru infracţiunea de lovire, dar promisiunea că nu se va
mai repeta m-a făcut să retrag plângerea. Influenţată de familie, m-am reîntors acasă,
dar în septembrie 2007 m-a bătut din nou, motiv pentru care m-am văzut obligată să
părăsesc iar domiciliul conjugal deoarece viaţa mea a fost pusă în pericol pentru a nu
ştiu câta oară.”
Diferenţe culturale – deosebiri de ordin cultural în privinţa concepţiilor,
acţiunilor, modalităţilor distincte de a înţelege organizarea vieţii de familie, a formelor ei
de manifestare, norme generate de coduri de conduită socială specifice mediului cultural
de provenienţă.
Diferenţele culturale reprezintă acea sumă de elemente care identifică tipologii
culturale specifice, socializate în medii diferite de provenienţă sau tipuri diferite de
educaţie în acelaşi mediu social. Ele produc diferenţe de optică asupra structurii
funcţionale a familiei, a structurii de rol, a structurii numerice, asupra tipurilor de
atitudini reciproce ale soţilor şi se manifestă printr-o capacitate diminuată de toleranţă sau
acord asupra modului de a percepe şi înţelege valorile morale şi sociale.
Atunci când apare problema conflictelor culturale, pretenţiile şi aşteptările
personale nu concordă cu cele ale partenerului, situaţie care poate crea, în multe cazuri,
stres în familie şi, uneori, chiar disoluţia ei: „O mare parte din timp mi-am dedicat-o
muncii realizând oarecum satisfacţii materiale pentru întreaga noastră familie. Acest
lucru a atras nemulţumirea soţului care îmi reproşa des că nu-mi dedic suficient timp
treburilor gospodăriei, el apreciind că cea mai mare parte a timpului trebuie să mi-o
dedic pentru rezolvarea acestora”.
În privinţa rolurilor conjugale avem două tipuri de comportamente: un tip de
atitudine potrivit căruia femeia trebuie să lucreze cu condiţia să nu îşi neglijeze sarcinile
domestice, „specifice” ei şi celălalt tip potrivit căruia femeii îi revin doar sarcinile
casnice. Aşa cum a fost amintit mai sus, evoluţia spre modernitate nu poate fi privită ca o
acţiune generală şi completă, indivizii evoluând treptat şi diferit. Societatea actuală încă
mai face simţite pattern-uri tradiţionale, atât la nivelul familiilor, cât şi la nivel general.
Părăsirea domiciliului conjugal – o reacţie la stresul generat de problemele din
cuplul conjugal, o atitudine care poate fi apreciată, fie ca efect al unor tensiuni greu de
tolerat între soţi, fie ca strategie juridică pentru disoluţia maritală. Problema părăsirii
domiciliului conjugal îmbracă forme diferite, fapt pentru care, în anumite situaţii poate fi
acceptat ca motiv pentru disoluţie, fie este efect, deci cauzele disoluţiei sunt altele, fie
este o acţiune stimulată de către unul dintre soţi cu scopul de a avea o bună motivaţie
pentru a introduce ulterior acţiunea de divorţ.
Ponderea acestui motiv din totalul motivelor de divorţ identificate este de 11,15%,
înregistrând a treia valoare în rândul problemelor care apar netolerabile în viaţa de
familie. Ca diferenţă pe medii, în Bucureşti părăsirea domiciliului conjugal are o rată mai
mică decât în Vrancea, ea fiind de 12,31% în capitală şi 14,93% în cazurile studiate la
Judecătoria din Focşani. Cu o toleranţă mai mică la situaţiile care creează tensiuni
conjugale, lotul studiat în Vrancea arată un nivel mai mare de tradiţionalitate şi, în acelaşi
timp, o reacţie mult mai promptă la problemele conjugale. Ca problemă de disoluţie,
distribuţia motivului de părăsire a domiciliului conjugal în Bucureşti este amintit cel mai
frecvent ca al treilea motiv în timp ce în Vrancea, el are o distribuţie relativ egală pentru
primele trei motive reclamate în cererea de chemare în judecată.
problema părăsirii domiciliului conjugal reprezintă şi o strategie juridică folosită
de agresor pentru a avea avantaje în procesul de divorţ, situaţie evidentă în 56,83% dintre
situaţiile în care victima este obligată, din cauza violenţei, să părăsească domiciliul
conjugal.
Rămas singur în spaţiul conjugal, agresorul introduce acţiunea de divorţ din vina
soţiei, motivaţia fiind şi părăsirea domiciliului conjugal. După introducerea acţiunii de
divorţ, judecătoria comunică părţilor, prin citaţii, că au un dosar pe rol. Pentru că soţul
agresor se află singur în spaţiul conjugal, fie nu răspunde la uşă, situaţie în care poştaşul
comunică informaţia prin „Afişare”3, fie declară că nu ştie unde îi este soţia, situaţie în
care este citată prin mica publicitate (de asemenea, cu şanse scăzute de informare). Dacă,
la primul termen sunt îndeplinite procedurile (comunicare personală, prin afişare sau
mica publicitate), un martor care să confirme conflictul marital, existenţa unor „motive
întemeiate”, procedura juridică poate să se încheie cu acordarea divorţului în favoarea
agresorului, în baza argumentelor invocate de soţ. În practica ultimilor ani, deşi strategia
este încă folosită de către avocaţi pentru clienţii lor, judecătorii cer detalii suplimentare
despre domiciliul soţiei plecate din spaţiul conjugal şi, în majoritatea situaţiilor
identificate în cercetare, pârâta apare încă de la al doilea termen. Acesta a fost încă un
motiv pentru care nu au fost acceptate în studiu decât dosarele care aveau întâmpinare sau
cerere reconvenţională. Strategia stimulării părăsirii domiciliului conjugal este şi mai
avantajoasă în cazul în care domiciliul este în blocuri ANL. Conform prevederilor legii
114/1996 coroborată cu legea 152/1998, dacă unul dintre cei doi parteneri părăseşte
locuinţa, ea va reveni celuilalt soţ4.

3
În cazul în care nu sunt acasă persoanele care trebuie înştiinţate de existenţa procesului, poştaşul poate lipi
citaţiile pe uşa apartamentului, completând în citaţia de confirmare către judecătorie la rubrica Nume.....
Calitate ....... Semnătură ..... cuvântul „AFIŞAT”
4
În cazul părăsirii definitive a domiciliului de către titularul contractului de închiriere sau al decesului
acestuia, închirierea continuă după caz: a) în beneficiul soţului sau al soţiei, dacă a locuit împreună cu
titularul; b) în beneficiul descendenţilor sau ascendenţilor, dacă au locuit împreună cu acesta; c) în
beneficiul altor persoane care au avut acelaşi domiciliu cu titularul cel puţin un an şi care au fost înscrise în
contractul de închiriere
 Deşi relativ uşor de detectat o astfel de situaţie, prezenţa ei între strategiile
incorecte ale avocaţilor arată, pe de o parte, o acţiune centrată pe propriul client, nu pe
dreptate şi, pe de altă parte, datorită frecvenţei ei, o strategie în care, fie superficialitatea
judecătorului, fie rutina unor astfel de proceduri, fie înţelegerile ilegale dintre avocat şi
judecător pot duce la soluţionarea unui astfel de dosar în favoarea agresorului.
Alcoolismul – o problemă dură pentru familii datorită situaţiilor disfuncţionale
create: capacitate mică de interacţiune în cuplu, probleme economice, biologice, de
socializare a tinerilor şi, desigur, probleme de solidaritate. Pentru studiul nostru,
problema alcoolismului ocupă locul patru cu 8,91% din totalul motivelor de divorţ.
Pentru studiul nostru, problemele generate de alcool sunt reclamate de femei, în
proporţie de 98,12% şi apar cu cea mai mare pondere ca al doilea motiv. Ca pondere în
cele două medii studiate se observă o diferenţă între capitală şi lotul din Vrancea: în
Bucureşti a fost înregistrată o valoare de 7,81%, iar în Focşani, ponderea problemelor
generate de alcool a înregistrat o valoare de 14,93% din totalul motivelor din această
zonă. Diferenţa semnificativă se justifică prin faptul că obţinerea unor producţii familiale
sau procurarea lor în spaţiul vrâncean este mult mai simplă, trei din marile podgorii ale
României fiind în această zonă: Panciu, Odobeşti şi Coteşti.
Probleme financiare – motiv de natură economică pentru care 8,62% dintre
cazurile studiate intentează divorţul. Poate, contrar aşteptărilor, lotul din Bucureşti
aminteşte cu o frecvenţă mai mare problemele financiare ca factor de disoluţie. Deşi
judeţul Vrancea nu este în categoria judeţelor sărace, capacitatea sa economică este
relativ mică, dacă am raporta-o la capitală. Pentru Bucureşti, problemele economice au
fost reclamate în 15,62% din cazuri, în timp ce în Vrancea, problemele financiare au o
pondere de 9,70% din totalul motivelor de divorţ identificate în dosarele studiate. Cea
mai mare frecvenţă a acestei cauze a divorţului apare ca al doilea şi al treilea motiv
(37,92%, respectiv 31,32%) pentru lotul din capitală, în timp ce, pentru lotul vrâncean,
cea mai mare frecvenţă a fost înregistrată pentru al treilea motiv (41,83%).
Distribuţia pe gen a motivelor financiare arată o mai mare pondere a reclamaţiilor
feminine decât ale celor masculine. Pentru Bucureşti, bărbaţii reclamă problemele
financiare în proporţie de 9,47%, cu o frecvenţă crescută pentru motivul al treilea
(44,44%), urmat de motivul unu (35,33%) în timp ce femeile amintesc în dosarele de
divorţ problemele materiale în 18,30% din totalul motivelor, cea mai mare valoare fiind
înregistrată ca al doilea motiv (46,51%), urmat de motivul al treilea (37,21%). Ca
diferenţă, observăm o mai mare importanţă acordată motivelor economice de către
bărbatul bucureştean, fiind amintite mult mai des ca prim motiv decât reclamă femeia.
Pentru Vrancea, distribuţia motivelor financiare pe gen are o pondere mai mică
decât în Bucureşti ceea ce arată că, posibilităţile de afirmare profesională şi materială din
capitală, oportunităţile crescute şi diversificate de aici precum şi costurile mult mai mari
decât în provincie, orientează comportamentele şi mai mult spre obţinerea resurselor
decât spaţiul provincial.
În Vrancea, problemele economice sunt reclamate de bărbaţi în cererile de divorţ
în proporţie de 5,13% în timp ce femeile reclamă acest lucru în proporţie de 12,37%. Spre
deosebire de Bucureşti, bărbaţii vrânceni acordă problemelor economice importanţa
primului motiv în proporţie de 50% în timp ce, pentru femeii, aceste cauze de divorţ sunt
reclamate în proporţie de 41,67% ca al treilea motiv.
Căsătorie impusă, o formulare conceptuală proprie datorită unor categorii de
situaţii neevaluate până la acest studiu, reprezintă acea căsătorie dintre doi indivizi care s-
a realizat prin presiunea unor persoane apropiate. Această situaţie este prezentă, în
majoritatea cazurilor, la cuplurile tinere şi presupune anterior o relaţie de uniune
consensuală de cel puţin un an de zile. Tinerii au trăit ca o familie potenţând la maxim
funcţia financiară şi, totodată, cea sexuală. Punctul culminant într-o astfel de situaţie îl
reprezintă momentul când partenera rămâne însărcinată. Este momentul în care începe şi
presiunea familiilor de origine pentru a se căsători deoarece „nu este bine să se nască un
copil în ilegalitate”. Astfel, căsătoria lor este mai mult impusă decât dorită. Căsătoria
impune de la sine o serie de obligaţii morale care limitează independenţa pe care
partenerii o simţeau în starea de uniune consensuală.
Creşterea toleranţei la divorţ este justificată, în primul rând, de tendinţa mult mai
mare de divorţ în rândul tinerilor. Pentru cele două loturi, divorţurile realizate până la 36
de ani reprezintă 48,9% din totalul cazurilor de divorţ studiate. Între 23 şi 36 de ani au
fost înregistrate două tendinţe mai evidente de divorţ: prima tendinţă a fost înregistrată
între 26 – 27 de ani (8% din total), iar problemele invocate în cererile de divorţ arătau cu
o mai mare frecvenţă probleme ale căsătoriei forţate, căsătorie timpurie şi perioadă scurtă
de cunoaştere; pentru vârsta de 34-35 de ani (11,2% din total), problemele identificate
vizau distribuţia de rol, diferenţe culturale, probleme cu socrii şi violenţă domestică.
Apreciind cele două categorii de vârstă cu o tendinţă mai mare de divorţialitate putem
face precizarea că pentru vârsta de 26 – 27 de ani, problemele cu cea mai mare frecvenţă
arată o slabă cunoaştere a partenerilor, influenţele familiilor de origine şi o capacitate
redusă de relaţionare, de asumare a funcţiilor şi rolurilor conjugale. Pentru categoria 34 –
35 de ani, problemele vizează mult mai punctual spaţiul funcţional, problemele generate
de asumarea sarcinilor pe care le presupune viaţa de familie. Conflictuale din primele
momente ale constituirii, aceste familii au exprimat în diferite forme, în dosarele de
divorţ, probleme care demonstrau o solidaritate slabă („... să facă ce vrea. Aşa a fost
mereu, dar acum parcă e prea de tot ...”, „... mereu am avut unele reţineri în ceea ce-l
priveşte pe pârât pentru că are un caracter mai dur, lucrând în armată. Am vrut să
discut despre problemele noastre şi mereu mi-o tăia imediat”), ceea ce a lăsat cuplurile
mult prea expuse eşecului. În lipsa solidarităţii, reacţiile soţilor în faţa problemelor sunt
concentrate cu o mai mare evidenţă în direcţia izolării, a separării temporare şi, în ultimă
instanţă, în direcţia disoluţiei maritale.
Studiul evidenţiază o rată de divorţ foarte mare la vârstele tinere, până la vârsta de
40 de ani, procentele cumulate însumând 70,5% din totalul divorţurilor înregistrate.
Putem afirma că toleranţa la divorţ îşi are justificarea în două surse de bază: o
mentalitate mai puţin adaptată tradiţional a persoanelor care divorţează la vârstele tinere
şi, pe de altă parte, influenţa mult mai mică a familiilor de origine. Desigur, trebuie
remarcată aici şi evoluţia generală a mentalităţilor şi acceptarea divorţului, nu doar ca un
rău sau o dezonoare pentru familiile de origine, ci şi ca un drept al fiecărui partener de a
renunţa la o căsătorie.
Şi pentru că „divorţul este un lux economic” (Christina Hardyment, 2000)
tendinţa de a divorţa este mai mare la soţul cu o mai bună poziţie materială. În studiul
nostru, tendinţa de a introduce acţiunea de divorţ creşte considerabil la cel care deţine
domiciliul conjugal.
Introducerea acţiunii de divorţ în funcţie
de apartenenţa domiciliului conjugal
Cine deţine Soţul
locuinţa Cine Soţia
introduce
 acţinea de divorţ
Soţul 61,90 38,10
Soţia 5,56 94,44
Domiciliul comun 31,25 68,75
Locuiesc cu chirie 66,67 33,33

Tabelul de mai sus arată o tendinţă mult mai mare de a introduce acţiunea de
divorţ pentru cei care deţin o locuinţă. Se observă, însă, o diferenţă pe gen în ceea ce
priveşte introducerea acţiunii de divorţ. Motivarea acţiunilor feminine pentru divorţ în
situaţiile în care nu deţin locuinţa poate fi uşor înţeleasă dacă ţinem cont de factorii care
au contribuit la disoluţia familiilor respective:

Cauze pe ntru care s oţia introduce acţiune a de

divorţ pe dom iciliul s oţului
42.30%

19.60%
12.80% 12.30%
10.30%
2.70%

Violenţă Infidelitate Alcoolism Alungarea din Probleme cu Altele

domiciliul socrii
conjugal

În situaţiile în care soţia introduce acţiunea de divorţ, deşi domiciliul conjugal este
al soţului, motivaţia gestului se justifică prin faptul că în 42,3% din situaţii femeia este
victima violenţei. Aşadar, dependenţa locativă a soţiei este reală, intentarea acţiunii de
divorţ în cazul când o soţie nu deţine locuinţa se face din constrângere, din cauza
imposibilităţii conlocuirii în acel mediu violent. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu
alcoolismul (19,60%), de cele mai multe ori fiind corelat cu violenţa. Renunţarea la
domiciliul conjugal, chiar şi în condiţiile dependenţei de spaţiul locativ mai este
justificată şi de neînţelegerile cu socrii. În 12,3% dintre cazurile de divorţ studiate,
problemele cu socrii au devenit greu de tolerat. Stresul unor relaţii tensionate, impunerea
unui stil de viaţă şi a unor principii duc la probleme în propria relaţie.
Infidelitatea soţului reprezintă, de asemenea un motiv pentru care femeile sunt
dispuse să îşi asume problema locuinţei. Libertatea excesivă a bărbatului, „sinceritatea
strategică” a lui cu scopul de a stimula soţia să părăsească domiciliul conjugal şi să
divorţeze reprezintă o motivaţie pentru care dependenţa de locuinţa soţului nu mai
reprezintă o piedică în calea divorţului.
Alungarea din domiciliul conjugal presupune, deja, o pierdere a spaţiului locativ,
deci situaţia de dependenţă dispare, fapt pentru care, în imposibilitatea continuării
relaţiei, divorţul a reprezentat de fiecare dată singura variantă de acţiune.
Din perspectivă masculină, când soţia deţine locuinţa, bărbaţii introduc acţiunea
într-o proporţie de doar 5,56%, de aproape 7 ori mai puţin decât femeia. Motivele cele
mai frecvente pentru care bărbaţii introduc acţiunea de divorţ ţin de infidelitatea femeii,
alungarea din domiciliul conjugal, despărţirea din cauza serviciului şi apariţia unui copil
nedorit.
Aprecierea divorţului în funcţie de mediul de provenienţă ne arată că în 64%
dintre divorţurile înregistrate, soţii provin din medii culturale diferite. Pe gen, bărbaţii
care provin la origine din mediul rural şi se căsătoresc în oraş divorţează în 35,2% dintre
cazurile studiate, în timp ce frecvenţa divorţurilor la femeile care provin din mediul rural
şi se căsătoresc cu un bărbat din mediul urban este 43,2%.
O altă variabilă care arată toleranţă / intoleranţă pentru problemele din cuplu o
reprezintă şi problema copiilor. Introducerea acţiunii în funcţie de existenţa copiilor şi,
mai ales, în funcţie de numărul lor, ne arată o altă sursă pentru care sunt tolerate anumite
probleme într-un cuplu. Astfel, pentru cele două loturi, divorţurile cuplurilor care nu au
avut copii reprezintă 28,4% din totalul cazurilor studiate. Pentru familiile cu un copil,
divorţul a fost înregistrat în 41,5% dintre cazuri, în majoritatea situaţiilor copiii născându-
se în primul an de căsătorie. Începând cu al doilea copil, numărul divorţurilor scade
semnificativ statistic până la 24,4%, ceea ce demonstrează faptul că prezenţa copiilor
implică un nivel mult mai mare de responsabilitate, un volum mai mare de cheltuieli şi o
capacitate redusă de a dezvolta în monoparentalitate suma întreagă de roluri
socializatoare. Cu o şi mai mare evidenţă, divorţurile la familiile cu trei copii au
înregistrat în studiul nostru o pondere de doar 4%, iar cele cu patru copii, doar 1,7% din
totalul divorţurilor studiate.
Tot datorită acestor factori care contribuie la tolerarea problemelor de cuplu
(dependenţa materială, dependenţa de locuinţa soţului, prezenţa copiilor etc.) au fost
evidenţiate situaţii în care, chiar şi când violenţa excesivă a fost justificată de certificate
medico-legale, divorţul a fost amânat. În cererile de chemare în judecată, femeile care au
obţinut un certificat medico-legal, dar nu l-au folosit imediat în instanţă au declarat că au
avut iniţial intenţia de a folosi documentul pentru a stimula partenerul la un minim de
funcţionalitate. Prezenţa problemelor, chiar şi după obţinerea primului certificat medico-
legal a reprezentat un motiv de divorţ pentru 83,3% dintre femei să introducă în instanţă
acţiunea de divorţ. În 16,7% din această categorie de femei, toleranţa a fost atât de mare
încât introducerea acţiunii de divorţ s-a făcut după ce a fost obţinut al doilea certificat
medico-legal.
Mergând pe linia toleranţei / intoleranţei, cea mai mare frecvenţă la divorţ
întâlnim în primii 2 ani de la căsătorie. Astfel, în primul an de căsătorie au fost
înregistrate 8% divorţuri şi în al doilea an de mariaj, 12,5% divorţuri. În proporţie de
75%, soţii care au ajuns la divorţ au avut şi o perioadă de separare, perioada cu cea mai
mare frecvenţă fiind de 4 luni, iar perioada cea mai lungă fiind de aproximativ 10 ani.
Pe de altă parte, motivaţia pentru expunea propriile păreri în privinţa acuzaţiilor
aduse de către celălalt soţ este relativă. În 24,4% dintre dosarele studiate, soţul acuzat nu
a intervenit cu Întâmpinare sau Cerere reconvenţională. În alte situaţii, pledoariile
avocaţilor, expunerea subiectivă a situaţiilor şi faptelor concrete sunt factori care
denaturează adevărul, uneori, chiar şi atunci când anumite documente de la dosar infirmă
anumite afirmaţii ale reclamantului.
Analiza motivelor de divorţ înregistrate în cele două loturi atestă încă o
mentalitate care nu s-a detaşat complet de atitudinile tradiţionale. Problemele de rol
conjugal, amestecul socrilor care marchează încă o tendinţă voalată de familie extinsă în
care raporturile dintre membri urmăresc vechile ierarhii, problema banilor ca sursă de
dominaţie versus sentimentul inferiorităţii masculine căruia nu i se recunoaşte clasicul
status social sunt repere care ne arată imaginea unei societăţi în care diferenţele de optică
în privinţa atitudinilor, a rolurilor conjugale păstrează sau suprapune valenţe culturale
diferite.