CURS 5 BAZELE ŞTIINŢEI MEDIULUI ŞM/GM/IM 1

PROBLEMATICA RELAŢIILOR ÎN MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

(RELAŢII ENVIRONMENTALE).

INTRODUCERE
Cercetarea environmentală este focalizată pe relaţiile existente între om şi componentele
geografice care îl susţin dar şi pe problemele potenţiale sau curente care apar din aceste relaţii.
Problematica relaţiilor environmentale este una de prim ordin în abordarea teoretică şi practică a
întregului relaţional “om-mediu înconjurător”.
Conceput ca un “geo-sistem”, environmentul presupune o abordare într-o manieră integrată
a complexului set de relaţii din cadrul lui. Acest aspect reiese din definiţiile date sistemelor, definiţii
care pun accentul mai mult pe relaţiile dintre componentele sistemice decât pe conţinutul şi
trăsăturile acestor componente.
Prin prisma relaţiilor environmentale, ştiinţa mediului este o ştiinţă prin excelenţă
relaţională, care pune accentul pe evidenţierea raporturilor materiale, energetice şi informaţionale
existente între un component central (înconjurat) şi altele înconjurătoare, care-i asigură sau nu
starea optimă de existenţă, funcţionare şi dezvoltare.

1. Conceptul de relaţie. Termenul de relaţie (Fr. relation, Lat. lit. relatio, -onis) se referă,
în marea majoritate a cazurilor, la o legătură, la un raport între obiecte, procese, idei, fenomene,
fiinţe, dar şi între proprietăţile acestora.
Se consideră, din punct de vedere filozofic, că relaţia este o noţiune mai săracă în conţinut
decât legătura sau conexiunea deoarece acestea implică direct dependenţa unui obiect al relaţiei faţă
de celălalt (Mic dicţionar filosofic, 1974).
Din punct de vedere sistemic, trăsăturile relaţionale reflectă reţeaua de interacţiuni existente
între componentele sistemice. Termenul de relaţie se regăseşte atât în definiţiile date sistemului şi
structurii, cât şi în cele ale mediului înconjurător, aspect ce reliefează importanţa acestora în cadrul
lor. Astfel, L. von Bertalanffy (1956) defineşte sistemele ca şi “complexe de elemente aflate în
interacţiune,” iar A. Hall şi R. Fagen (1956) drept “mulţimi de obiecte, împreună cu relaţiile dintre
ele şi cu atributele lor”.
Mai recent, I. Bonis (1979) consideră sistemul ca o mulţime de entităţi între care există cel
puţin o relaţie”. Din aceste definiţii date sistemelor reiese importanţa care relaţiile o au în cadrul
sistemelor sau a structurii acestora.
Menţionăm că în cadrul structurii relaţiile instituite sau existente sunt relaţii de ordine şi ele
nu includ toată constelaţia de raporturi stabilite între componentele sistemice, caz în care structura
şi sistemul s-ar suprapune din punct de vedere conceptual (Mac, 1996).
De altfel, se consideră că structura unui sistem se poate identifica cu totalitatea relaţiilor
reciproce existente între componentele acestuia (Stugren, 1994), sau că structura reprezintă “o
mulţime de entităţi esenţiale între care există o ordine” (Bonis, 1979). Ca atare, caracteristicile
relaţionale (structurale) compun alături de caracteristicile cantitative şi cele calitative imaginea
structurii sistemului şi a interdependenţei existente la nivelul lui.
Coroborate cu definiţia şi conţinutul conceptului de environment (conceput ca “o rezultantă
de combinări exprimată calitativ sub formă de stare environmentală, capabilă sau nu să asigure
susţinerea existenţei şi funcţionării unui component, considerat în mod subiectiv central”, (I. Mac,
1996, 2000, 2003), definiţiile date relaţiilor ne conduc la următoarele interpretări:
¾ sistemul environmental este un întreg relaţional, bazat pe o mare varietate de surse, câmpuri şi
nivele relaţionale, care privite în context spaţio-temporal definitivează “arhitectura relaţională”
a acestuia;

1
¾ sistemul environmental este un sistem de co-relaţii (corelaţional), care poate fi identificat pe
baza co-relaţiilor semnificative care leagă varietatea de componente materiale, energetice şi
informaţionale ale acestuia;
¾ sistemul environmental se bazează pe două mari categorii de componente, şi anume: a)
componente de natură materială şi b) componente de natură relaţională; componentele de
natură relaţională stau la baza funcţionării şi a viabilităţii environmentului;
¾ relaţiile presupun existenţa a două sau mai multe componente (obiecte, procese, fenomene,
organisme, comunităţi); în cazul environmentului, punerea în relaţie se realizează între
componenta centrală şi componentele înconjurătoare (structură relaţională bipolară sau
multipolară), iar în cadrul subsistemelor biopedolitosferice relaţiile se instituie între
componentele substrat litologic-relief (morfologie)-sol-vegetaţie-faună, fără a exclude însă
punerea în relaţie a acestora cu componenta antropică; relaţionarea acestor componente de
natură materială se face prin intermediul unor agenţi materiali sau energetici, cum ar fi de pildă
apa (ex. soluţia solului), aspect ce reflectă importanţa şi funcţia pe care o au celelalte
componente environmentale în funcţionarea eficace a componentelor materiale;
¾ întregul sistem environmental este constituit dintr-o reţea de legături, de interrelaţii, care
asigură conlucrarea părţilor, autodezvoltarea şi autoreglarea în interiorul lui; putem astfel
considera că întregul sistem environmental nu este altceva decât un “conglomerat relaţional”;
¾ relaţiile reciproce dintre componentele environmentale compun imaginea structurii sistemului;
¾ sistemul environmental este un sistem deschis, bazat pe coevoluţie si sinergetism, astfel încât
interacţiunea şi interrelaţiile dintre componente nu pot fi disociate;
¾ relaţiile din cadrul environmentului sunt permanente in timp şi spaţiu, fiind reflectate şi
materializate în teritoriu, sub forma stării şi calităţii mediului respectiv;
¾ relaţiile environmentale au un caracter istoric şi definesc starea, dezvoltarea şi indică direcţiile
de evoluţie ale sistemului environmental.
Toate aceste relaţii care definesc în final “pluridimensionalitatea “ environmentului, ar putea
fi încadrate în câteve categorii:
¾ acţiuni, generate în special de componenta umană dar şi vegetaţie, faună şi microorganisme;
¾ reacţiuni, respectiv “răspunsurile” date celor precedente;
¾ coacţiuni, care cuprind toată paleta de relaţii dintre organisme;
¾ interacţiuni, sunt cele care reflectă toate influenţele reciproce care există între toate
componentele environmentale şi care stau la baza complexelor tipuri de mişcare din cadrul
sistemului environmental;
¾ corelaţii, sau relaţii de existenţă reciprocă, în care componentele nu pot exista în afara celorlalte
şi între care există anumite raporturi de dependenţă, susţinere şi conlucrare;
¾ conexiuni, respectiv raporturi existente sau care se stabilesc între două sau mai multe
componente; ele pot fi directe (feed-back-uri pozitive) şi indirecte (feed-back-uri negative),
având un rol foarte important în autoorganizarea, autoreglarea şi funcţionarea sistemului
environmental;
¾ determinări (univoce, plurivoce, reciproce), expresii ale permanentei dialectici realizate la
nivelul componentelor environmentale, cu materializări teritoriale evidente sau discrete şi cu
funcţii bine precizate în cadrul mecanismelor de funcţionare ale sistemului environmental; de
asemenea determinările environmentale existente într-un teritoriu pot fi de alegere, de susţinere
şi de exploatare.

2. Natura, tipurile şi funcţiile relaţiilor environmentale.

Relaţiile care compun şi care stau la baza structurării sistemului environmental sunt extrem
de complexe şi de diversificate, ca o consecinţă a marii complexităţi componentale de care acesta
dispune, şi nu în ultimul rând al multitudinii de conexiuni şi interacţiuni existente în structura lui.
Importanţa precizării naturii relaţiilor şi a funcţiilor pe care acestea le îndeplinesc este o operaţie pe
cât de necesară pe atât de dificilă, deoarece prin aceasta vom putea face diagnoza şi prognoza stării,
evoluţiei şi dezvoltării sistemului environmental. Cunoaşterea relaţiilor environmentale facilitează

2
abordările întregului societate-sistem environmental dar şi a subsistemele acestuia. În mod cu totul
general, relaţiile environmentale au o serie de trăsături de care trebuie să se ţină cont (I.Mac,1997,
2000):
-ele se bazează pe necesitate (ex. de supravieţuire, de înmulţire, de aer, de apă, de hrană, de
susţinere reciprocă, de conlucrare etc);
-ele nu presupun echivalenţă, în sensul că întotdeauna un component (ex. componenta
antropică) sau set de componente au o pondere mai mare în exploatarea resurselor environmentale
decât altele;
-sunt dependente de existenţa unui factor determinant sau a unui factor de semnificaţie,
care îşi pune amprenta asupra orientării relaţiilor şi a funcţiilor pe care acestea le îndeplinesc;
menţionăm că funcţia factorului determinant sau de semnificaţie este relativă şi ea nu exclude
importanţa şi rolul factorilor compensatori;
-pot să survină de la factori impliciţi şi expliciţi, care imprimă o ierarhizare a conexiunilor şi
prezenţa unor legături imediate sau foarte îndepărtate;
-sunt relaţii diferite, diverse, permanente, complexe; ele definesc evoluţia, dezvoltarea şi
funcţionarea sistemului environmental.
În ceea ce priveşte natura (originea) relaţiilor environmentale, menţionăm varietatea de
surse relaţionale, câmpuri relaţionale şi factori de determinare, care îşi pun pecetea asupra
caracteristicilor şi funcţiilor pe care acestea le au sau le dobândesc.
Sursele relaţionale sunt variabile în timp, în sensul că ele pot să apară şi să dispară, dar
efectele lor sunt menţinute şi integrate în derularea proceselor şi fenomenelor environmentale
ulterioare (ex. variaţiile climatice cuaternare, caracterul şi intensitatea activităţii antropice,
externalităţile pozitive şi negative, mai mult sau mai puţin induse antropic etc).
De asemenea, relaţiile pot avea o origine internă (ex.energia telurică, magnetismul terestru,
forţa gravitaţională, albedoul terestru etc) sau externă (ex. energia solară, fluxurile energetice
cosmice etc), ambele fiind bine evidenţiate şi concretizate în teritoriu, cu repercusiuni esenţiale
asupra funcţionării sistemului environmental.
Funcţiile pe care le au relaţiile environmentale sunt de natură materială, energetică,
informaţională şi relaţională (de conexiune), deoarece ele reflectă, în principiu, permanentele
schimburi şi fluxuri de materie, energie şi informaţie din cadrul sistemului environmental. Privite
sub acest aspect, funcţiile îndeplinite de către relaţii au o dimensiune mai largă decât interpretarea
funcţiei de relaţie ca o “funcţie prin care organismul viu se pune în legătură cu mediul înconjurător
în vederea existenţei şi perpetuării speciei”.
O altă funcţie importantă a relaţiilor este aceea de integrare şi ordonare a componentelor
environmentale materiale în structuri integratoare şi integrate, pe diferite nivele structurale ale
sistemului environmental (aspecte care definitivează în final holarhia mediului înconjurător).
În acest context al ierarhizării relaţiilor în cadrul holarhiei environmentului se pot pune în
evidenţă o serie de surse, câmpuri şi nivele relaţionale, care determină prin asocierea lor apariţia
unor spaţii relaţionale. Considerăm că în cadrul environmentului se pot identifica o serie de nivele
relaţionale integrate, cu particularităţi şi funcţii specifice condiţionate de existenţa unor surse
relaţionale atât interne (intrinseci) cât şi externe (extrinseci).
Atragem atenţia asupra faptului că aceste niveluri relaţionale au un caracter de determinare
asupra environmentului terestru în general, dar şi asupra componentelor environmentale în
particular, aspect reieşit şi din integrarea teritorială a acestora (ex. nivele de determinare la
macroscară sau generale (climatul), nivele de determinare la mezoscară-morfologia terenului sau
tipul de vegetaţie, nivele de determinare la microscară-caracteristicile solurilor sau ale apelor
subterane).
Aceste determinări de natură fizică îşi pun amprenta şi asupra componentei antropice, a
modului şi intensităţii cu care aceasta valorifică potenţialul environmental al unui teritoriu, dar şi în
apariţia de forme specifice de medii.

3
 Concret, în teritoriu, spaţiile care asociază componentele environmentale trebuie privite ca
spaţii relaţionale (spaţii geografice, spaţii morfologice, spaţii hidrice, spaţii atmosferice, spaţii de
utilizare a terenurilor, spaţii cu dominanţă antropică etc).
De asemenea, se poate vorbi şi despre existenţa unor nivele relaţionale evolutive (primare,
secundare, terţiare), care au constituit şi constituie fundamentul apariţiei, evoluţiei, dezvoltării şi
funcţionării sistemului environmental.
Existenţa acestora a fost materializată în stările environmentale trecute şi actuale, dar şi în
etapele pe care Terra le-a parcurs în definitivarea propriului ei environment. Actualul environment
global este o consecinţă a unei optime relaţionări între componentele environmentale terestre, dar şi
între acestea şi nivelurile cosmoplanetare sau cosmice.
Ca atare, pe baza acestor relaţii şi a funcţiilor lor se realizează lanţuri de legături (conexiuni)
care compun ansambluri catenare, bine evidenţiat la nivelul componentelor biopedolitosferice (ex.
catena pedologică în subsistemul edafic, catena morfologică în cadrul versanţilor, catena
topografică sau morfografică existentă la nivelul segmentelor topografice, catena energetică ce
poate fi extinsă şi asupra altor componente, catena evolutivă, catena sistemică etc). Tocmai această
viziune catenară trebuie avută în vedere în momentul în care se identifică şi se încearcă surprinderea
ansamblului relaţional existent în cadrul sistemului environmental.
De asemenea, considerăm utilă introducerea termenului de catenă environmentală şi de
efect catenar, deoarece noţiunea de catenă are o largă aplicabilitate şi în studiile environmentale
geografice. Acesta trebuie să cuprindă principalele aspecte de natură relaţională pe care le implică
un teritoriu, privite holistic şi incluse în procesul de cartare environmentală.
Pentru regiunea aflată în studiu vom încerca să aplicăm principiul catenei în explicarea unor
aspecte de natură relaţională care reies în urma analizei subsistemelor biopedolitosferice dar şi a
raporturilor existente între acestea şi componenta antropică (ex. influenţarea antropică a catenei
morfologice a versanţilor văii; raportul dintre poluanţi şi modificarea catenei morfografice şi
energetice a reliefului; relaţia dintre poluare, catena hidrologică şi cea pedologică etc).
Un alt aspect pe care îl implică studiul relaţiilor din cadrul sistemului environmental este
acela al factorilor care concură la influenţarea sau chiar perturbarea acestora. Din acest punct de
vedere, se pot delimita trei categorii de factori, şi anume:
¾ factori extrinseci sau expliciţi, care sunt expresia relaţională a raporturilor dintre environment
şi alte sisteme “exterioare”;
¾ factori intrinseci sau impliciţi, care ţin de parametrii interni ai componentelor environmentale,
fiind expresia relaţiilor interne (intime) ale sistemului;
¾ factori aleatori, conjuncturali, de moment, care stau la baza evaluării şi prognozei hazardelor şi
riscurilor environmentale într-un teritoriu dat.
Aceşti factori exercită o serie de influenţe directe sau indirecte asupra componentelor
environmentale sau chiar asupra sistemului în întregime, încât starea şi calitatea acestuia (acestora)
se pot înscrie pe o direcţie ireversibilă, mai ales atunci când se depăşeşte un prag de suport
environmental (ex. deversările de poluanţi în râul Târnava Mare în spaţiul platformei industriale
Copşa Mică şi Mediaş a condus la o depreciere evidentă şi de lungă durată a apelor, cu apariţia
fenomenului de “pustiire biologică” şi încadrarea acestora în categoria a III-a).
Aceste influenţe se pot, de asemenea, încadra în noţiunile de “externalităţi” pozitive sau
negative (Brunet, Ferras, Thery, 1993), reflectând relaţiile existente între componenta antropică şi
celelalte componente ale sistemului environmental.

3. Tipuri de relaţii. Diversitatea şi complexitatea relaţiilor din cadrul sistemului

environmental se regăseşte în tipologia acestora. În diferite contexte substanţiale, energetice şi
informaţionale faptele şi legăturile care le pun în contact iau numeroase înfăţişări. Aceste legături
apar atât între elementele unui “agregat” cât şi între componentele unor agregate diverse (I. Mac,
1998), câmpul relaţional fiind în multe situaţii dificil de depistat şi cartografiat. Există mai multe
clasificări ale relaţiilor în geografie dar care pot fi aplicate în studiul raporturilor stabilite înntre
mediu şi vieţuitoare. După Harvey (1969), există cinci mari grupe de legături: (1) relaţii în serie, (2)

4
relaţii în paralel, (3) relaţii retroagente (retroacţiune), (4) relaţii compozite simple şi (5) relaţii
compozite complexe (Fig. ).
1. Relaţii în serie unde un component (element) produce un impuls asupra elementului
succesiv, care îl transmite pe al treilea ş.a.m.d. (ex. A B C D ……N). În
aceste condiţii unitatea viaţă-mediu apare ca un schimb de substanţă între mediu şi organism.
Tranziţia substanţei organice de la un organism la altul conduce la formarea de şiruri de organisme
înlănţuite pe plan trofic (lanţuri trofice). Acestea sunt formate din organisme taxonomice diferite şi
dispuse liniar, fiecare constituind o verigă cu comportament trofo-fiziologic diferit.
2. Relaţii în paralel în care un element imprimă un impuls la două sau mai multe elemente,
fiecare dintre acestea fiind începutul unei relaţii în serie (ex. A B; B C; B B1;
B1 B2; ….Bn; C C1; C2 Cn)
3. Relaţii mixte în cadrul cărora apar atât relaţii în serie cât şi relaţii în paralel.
4. Relaţii retroagente binare, în care un element influenţează comportamentul unui alt
element secund, care la rândul lui îşi va exercita influenţele asupra primului. În aceste condiţii,
disponibilitatea de hrană dintr-o resursă influenţează consumul unui organism, iar acesta, prin
consum, influenţează stocul resursei respective.
5. Relaţii retroagente complexe, în cadrul cărora un prim element imprimă unui alt element
care la rândul lui îl va trimite unui al treilea ş.a.m.d., iar în final acest impuls, după ce a străbătut un
traseu circular, se reîntoarce asupra primului element, influenţându-l.
(ex. A B C N A).
Realitatea environmentală, prin complexitatea ei în care se regăseşte şi organismul viu, este
caracterizată de acţiunea relaţiilor retroagente complexe. Este necesară însă delimitarea între
retroacţiunea negative şi cea pozitivă (tab. ).
În realitatea environmentală relaţiile au o înlănţuire arborescentă şi caracterizează
funcţionarea complexă a sistemului ambiental. De asemenea, coordonarea spaţială a relaţiilor duce
la două moduri de manifestare: relaţii în plan orizontal, care au consecinţe asupra localizării şi
repartiţiei componentelor şi a rezultatelor derivate (ex. “faţetele” environmentale dintr-un mediu de
versant, din mediul litoral etc), şi relaţii în plan vertical, caracteristice fiind cele instituite între
orizonturile de sol sau cele din peisajul de pădure.

4. Tipologia relaţiilor environmentale

Diversitatea şi complexitatea relaţiilor din cadrul sistemului environmental se regăseşte în
tipologia acestora. Pornind de la componentele structurale ale sistemului environmental, vom putea
stabili o serie de relaţii care se instituie între cele trei mari seturi de componente environmentale:
1.Relaţii intracomponentale (sau relaţii între componentele unui set componental), realizate
la nivelul fiecărui set de componente materiale (setul componentelor abiotice, setul componentelor
biotice şi setul componentelor antropice);
2.Relaţii intercomponentale (sau relaţii care se pot instaura între seturile mari de
componente sau între componente aparţinând la două seturi diferite);
3.Relaţii între sistemul environmental şi alte sisteme complexe în care este sau nu integrat
(ex. sistemul cosmoplanetar, sistemul intraplanetar etc.), sau chiar între acesta şi sistemul
componentei antropice.
În afară de relaţiile enumerate mai sus, sistemul environmental mai prezintă o paletă largă
de relaţii care ar putea fi clasificate în mai multe tipuri:
-relaţii între componentele abiotice (naturale, fizice), respectiv relaţiile care se instituie
între componentele substrat geologic, relief, apă şi aer; varietatea acestor relaţii este dată de
combinarea a două sau mai multe din componentele environmentale enumerate pe baza unor
afinităţi de natură geochimică şi geofizică, rezultând în final următorul set de combinaţii:-scoarţă-
scoarţă, scoarţă-relief, relief-relief, relief-aer, aer-scoarţă, aer-aer, aer-apă, apă-apă, apă-relief, apă-
scoarţă;
-relaţii între componentele biotice (secundare, derivate), respectiv vegetaţie, faună şi sol
(chiar dacă acesta este un component environmental de tranziţie între abiotic şi biotic): vegetaţie-

5
vegetaţie, vegetaţie-faună, vegetaţie-sol, faună-faună, faună-sol, sol-sol; remarcăm extrema
complexitate a acestor relaţii în sistemul sol-plantă-animal, care sunt foarte vulnerabile la acţiunea
interferenţelor externe, mai ales a celor de natură antropică (ex. poluarea cu metale grele a solurilor,
vegetaţiei şi faunei în proximitatea platformei industriale Copşa Mică, cu efecte remarcabile în
deprecierea calitativă a acestora)
-relaţii între componentele antropice, considerate a fi cele mai complexe şi în unele cazuri
cele mai importante, aspect ce reiese din dubla poziţie pe care o ocupă omul în cadrul şi în raport cu
environmentul, respectiv una naturală şi una socială; spre deosebire de celelalte tipuri de relaţii, cele
de natură antropică sunt în majoritatea cazurilor reflectate în acţiuni conştiente (voluntariste)
direcţionate înspre valorificarea potenţialului şi resurselor environmentale dintr-un teritoriu dat,
ceea ce induce componentei antropice caracterul de component activ (în comparaţie cu celelalte
componente considerate din acest punct de vedere pasive).
Cele trei categorii de relaţii enumerate intră în categoria relaţiilor intracomponentale, în
sensul că ele constituie reţelele relaţionale care stau la baza structurilor interne ale fiecărui set
principal de componente. În categoria relaţiilor intercomponentale se regăsesc următoarele tipuri de
relaţii:
-relaţii între componentele abiotice şi cele biotice, relaţii care definitivează în spaţiu unităţi
ecologice semnificative sub acest aspect (apă-vegetaţie, apă-faună, apă-sol, aer-vegetaţie, aer-faună,
aer-sol, substrat geologic-vagetaţie, substrat geologic-faună, substrat geologic-sol, relief-vegetaţie,
relief-faună, relief-sol);
-relaţii între componentele biotice şi cele antropice, relaţii pe baza cărora se realizează în
multe din cazuri evaluarea impactului antropic asupra sistemului environmental în general şi asupra
ecosistemelor în special (vegetaţie-componenta antropică şi produsele activităţii sale, faună-
componenta antropică, sol-componenta antropică);
-relaţii între componentele abiotice şi componentele antropice, relaţii care sunt foarte
importante prin prisma valorificării economice, teritoriale şi spaţiale a resurselor environmentale şi
nu în ultimul rând al aspectelor conflictuale existente sau potenţiale care derivă din acestea (apă-
componenta antropică şi produsele activităţii sale, substrat geologic-componenta antropică si
activităţile acesteia, aer-organism uman, aer-activităţi economice sau militare, relief-activităţi
agricole, industriale, infrastructura de căi de comunicaţie, amplasarea obiectivelor umane, a
aşezărilor etc).
Se remarcă, din cele prezentate până aici, caracterul implicit pe care îl presupun aceste tipuri
de relaţii în raport cu diversitatea de componente materiale, care sunt considerate suportul material
al acestora. Extrema varietate şi complexitate a “conglomeratului relaţional” environmental este
evidenţiat de multe alte relaţii printre care amintim:
-relaţii statice (aparent statice) şi relaţii dinamice, care există între orice tip de componente
şi care derivă din permanenta evoluţie şi dezvoltare a sistemului environmental, din permanentele
reajustări şi “corectări” pe care acesta le realizează prin intermediul mecanismelor de funcţionare
proprii; relaţiile dinamice au la bază dinamica environmentală (expresie a mişcării existente în
cadrul sistemului) şi ele se apreciază prin prismă temporală (pe termen scurt, mediu şi lung sau
diurne, sezonale, anuale, multianuale, seculare, milenare) dar şi după procesul care predomină
(relaţii în biostazie, rhexistazie, parastazie);
-relaţii dialectice şi cauzale, specifice fiecărui sistem şi subsistem în parte şi fără de care nu
ar putea fi înţelese şi explicate o întreagă gamă de procese şi fenomene environmentale dintr-un
teritoriu dat, precum şi o serie de mecanisme de autoreglare, autostabilitate şi funcţionale existente
în cadrul sistemului environmental; dialectica şi cauzalitatea relaţiilor environmentale stau la baza
apariţiei unor calităţi geografice emergente care este o rezultantă a calităţii fiecărui component în
parte; aceste relaţii rezultă din trăsăturile intrinseci ale componentelor environmentale şi sunt
evidenţiate prin acţiunea unor perechi de agenţi sau procese aflate în opoziţie şi care în final vor
conduce la reajustarea şi implicit la autodezvoltarea sistemului environmental;
-relaţii de exploatare a potenţialului environmental, care evidenţiază raporturile existente
între componenta antropică şi resursele environmentale ale unui teritoriu (sau în cazul nostru doar

6
cele biopedolitosferice), sau între acestea şi exploatarea biologică; tipul de exploatare (biologică,
antropică) a suferit modificări majore în timp şi spaţiu, succesiunile biopedologice naturale
(autogene) fiind înlocuite cu altele, derivate (alogene, induse antropic);
-relaţii de echilibru şi de dezechilibru, care influenţează sau presupun, într-o manieră
directă sau indirectă, funcţionalitatea sau disfuncţionalităţile care pot să apară în cadrul sistemului
environmental; aceste relaţii sunt expresia permanentelor ajustări sau condiţionări interne şi externe
(ex. presiunea şi stress-ul antropic în teritoriu şi modificarea sau alterarea echilibrului existent;
-relaţii de coordonare şi de subordonare, care reflectă raporturile care există în cadrul
structurii holarhice a sistemului environmental; astfel, relaţiile de subordonare reflectă raporturile
existente între parte şi întreg, pe când relaţiile de coordonare exprimă raporturile dintre elementele
unui component environmental (ex dintre radiaţia solară, albedoul şi topoclimatul din proximitatea
localităţii Copşa Mică), raporturile dintre componentele unui ansamblu teritorial cu ale altora din
proximitate sau dintre două ansambluri teritoriale diferite. Aceste relaţii de coordonare şi de
subordonare se grefează pe fondul unor procese fizico-chimice normale, având la bază un suport
material abiotic (din acest punct de vedere fiind considerate relaţii simple, deşi caracterul lor
sugerează totuşi o mare complexitate) în timp ce relaţiile cu suport biotic sunt considerate complexe
(Roşu, Ungureanu, 1977). Asupra acestor consideraţii trebuie făcută următoarea remarcă, şi anume
că această delimitare simplu-complex în cadrul relaţiilor environmentale, fie ea şi prin prisma
suporturilor materiale, nu reflectă într-o manieră justă “arhitectonica relaţională” a sistemului
environmental. Tocmai din acest motiv, considerăm că orice delimitare de natură relaţională trebuie
să reflecte în special calitatea relaţiilor dintre componentele materiale, sursele relaţionale şi
încadrarea acestora în nivelele şi câmpurile relaţionale;
-relaţii de interdependenţă şi de influenţă reciprocă, sunt acele relaţii care definesc
cosecvenţialitatea şi sinergetismul în cadrul sistemului environmental, în sensul că funcţionalitatea
la parametrii optimi a sistemului este datorată susţinerii reciproce şi a conlucrării tuturor
componentelor environmentale dintr-un teritoriu dat; modificările care apar în structura sistemului
şi care îşi pun amprenta asupra relaţiilor stabilite între componentele environmentale se
repercutează în spaţiu şi timp, aspect care nu trebuie neglijat în abordările de natură relaţională;
-relaţii spaţiale (teritoriale), cu mare însemnătate în studiile environmentale teoretice dar şi
practice; identificarea şi analiza spaţială a ansamblului relaţional al unui sistem environmental sau
teritorial reprezintă cheia înţelegerii şi aplicării (implementării) unor politici environmentale sau
teritoriale dar şi a evaluării (împreună cu relaţiile temporale) a stării şi potenţialului natural al unui
teritoriu; surprinderea acestui tip de relaţii nu este facilă şi în consecinţă, trebuie în permanenţă
stabilite nivelele scalare la care operăm; în multe din cazuri manifestarea spaţială a relaţiilor
environmentale este mai evidentă la nivele micro şi mezoscalare (Mac, 1996);
-relaţii temporale, evidenţiază raporturile care s-au stabilit în timp între componentele
environmentale, facilitând diagnoza şi prognoza succesiunii proceselor şi fenomenelor existente
sau potenţiale care pot să apară în regiunea studiată; evaluarea lor se realizează într-un context mai
larg şi pe termen scurt, mediu şi lung;
-relaţii conflictuale, care apar între componentele sistemice ale environmentului în urma
depăşirii unor raporturi de echilibru sau a unor praguri de suport; evidente sunt relaţiile conflictuale
reieşite în urma exploatării antropice a potenţialului environmental dintr-un teritoriu, care la rândul
lor se pot delimita (Mac, 1996) în directe (prin utilizarea resurselor environmentale în procese de
producţie industrială, agricolă, de servicii, transport etc) sau indirecte (când sunt influenţaţi
parametrii intrinseci ai componentelor environmentale-fertilitatea solurilor, chimismul apei, starea
de sănătate a populaţiei, stabilitatea reliefului, compoziţia aerului atmosferic etc); materializarea lor
se realizează în apariţia problemelor environmentale în cadrul componentelor environmentale, fapt
care poate influenţa starea sistemului în ansamblu; se remarcă o accentuare a stărilor conflictuale
mai ales în perimetrele puternic sau excesiv industrializate şi o atenuare către exteriorul lor (ex.
spaţiile agricole şi forestiere, spaţiile aşezărilor rurale);
-conexiunile de tip feed-back pozitiv şi negativ, care asigură funcţionarea sistemului
environmental prin asigurarea capacităţii de autoreglare a acestuia, prin modificarea mărimilor de

7
intrare astfel încât mărimile de ieşire să fie asigurate la o dimensiune relativ constantă; acest tip de
conexiuni reliefează caracterul holistic al environmentului, care s-ar dezintegra în lipsa acestora, dar
şi caracterul de autoreglare a proceselor din interiorul sistemului care conlucrează pentru atingerea
unei stări de echilibru dinamic; buclele de feed-back negativ şi pozitiv au sensuri şi tendinţe
contrarii în cadrul environmentului, primele asigurând stabilitatea sistemului (prin ajustarea
intrărilor în sistem) iar celelalte favorizând apariţia de calităţi noi în sistem (prin amplificarea
intrărilor).
5. Relaţii specifice ecosistemelor. Un tip aparte de relaţii îl reprezintă cele dintre
environment şi organismul viu, acestea fiind de tip sinergetic-coevolutiv, în sensul determinărilor
reciproce. La baza acestor relaţii stă conceptul de unitate viaţă-mediu , care postulează că pe orice
nivel de integrare al lumii vii viaţa este dependentă de mediu, şi care în ecologie este reflectată de
geneza de forme biotice (relaţii morfologice) şi în permanentul schimb de substanţe dintre viaţă şi
mediu (relaţii fiziologice) (Stugren,1994). Definite ca relaţii specifice lumii vii (relaţii biologice),
în sensul că ele au un suport biologic, acest tip de relaţii sunt pe bună dreptate considerate complexe
(dar nu neapărat în raport cu relaţiile care au suport abiotic, considerate simple de Roşu,
Ungureanu, 1977).
Acest suport biologic include un ansamblu foarte larg de relaţii specifice ecosistemelor,
dintre care amintim:
-relaţiile spaţiale, care definesc poziţia în spaţiu a unor specii prin intermediul altora;
-relaţii forice, care pun accentul pe deplasarea unor specii cu ajutorul altora;
-relaţii falorice, în baza cărora se realizează o utilizare a materialelor produse de o specie de
către ală specie;
-relaţii trofice, respectiv relaţii de nutriţie în care există raporturi de concurenţă între specii
în ceea ce priveşte hrana sau prin consumul de hrană pe baza altor specii; aceste relaţii definitivează
lanţurile trofice sau catenele trofice şi nivelurile trofice în care substanţa organică circulă pe
anumite nivele de la o specie la alta; este de remarcat caracterul univoc şi în acelaşi sens al relaţiilor
trofice în cadrul ecosistemelor (ex.autotrofe-heterotrofe, autotrofe-consumatori primari-consumatori
secundari-descompunători)
-relaţii fabrice, în urma cărora diferite animale utilizează resturi organice sau organisme ca
material de construcţie;
-relaţii topice, care evidenţiază influenţarea reciprocă existentă între specii în ceea ce
priveşte staţiunile lor de viaţă;
-relaţii coevolutive, care definesc interrelaţiile dintre plante şi microorganisme, dintre
plante şi microorganisme etc;
-relaţii de parazitism, care definesc un raport antagonist între specia gazdă şi cea parazit, şi
care au “rolul unei forţe de integrare în ecosistem” (Stugren, 1994); în sistemele gazdă-parazit se
realizează de asemenea relaţii biochimice sau metabolice care conduc la menţinerea unei conexiuni
stabile (echilibru) între părţi;
-relaţii de concurenţă, bazate pe o serie de mecanisme de concurenţă între specii în ceea ce
priveşte valorificarea resurselor mediului; aceste relaţii sunt specifice atât plantelor cât şi animalelor
sau microorganismelor (microalge, micromicete, bacterii);
-relaţii de prădătorism, instaurate între pradă (animalul capturat, ucis şi consumat de alte
specii-Stugren,1994) şi prădător (animalul care capturează, ucide şi consumă animale din alte
specii-Stugren, 1994);
-relaţii de amensalism, care presupun împiedicarea unei specii (considerată amensală) în
dezvoltare de către o alta (inhibitoare), care nu suferă nici un prejudiciu din această acţiune;
-relaţii de comensualism, care surprind avantajul unilateral al asocierii dintre două specii;
-relaţii mutuale (mutualismul), când există raporturi de dependenţă între specii în ceea ce
priveşte desfăşurarea funcţiilor lor vitale etc.
Relaţia plantelor cu roca sau cu natura chimică a acesteia este dată de toleranţa pe care
specia respectivă o are faţă de un element chimic sau pe o serie de diferenţieri de această natură
între populaţiile din cadrul speciei. Relaţia animalelor cu roca este mai ambiguă deşi în unele cazuri

8
ea este evidentă (ex.plante calcifile sau calcifuge). Vegetaţia este cea care relaţionează fauna şi roca
în sensul reacţiei faţă de elementul chimic dominant în substratul litologic.
6. Relaţii specifice sociosistemelor
Relaţiile specifice sociosistemelor derivă din caracterul proiectării gândite a legăturilor. Într-
o redare succintă tipurile de relaţii din acest “areal geografic” pot fi sintetizate astfel:
1. Relaţii de producţie – au un caracter material şi se stabilesc între producător (om) şi
obiectul muncii. Indiferent de forţele care le organizează, relaţiile de producţie privesc trei laturi:
relaţia între producător şi obiectul muncii (ogorul, minereul, lemnul etc.), relaţia între producători şi
relaţia între forţele care orientează activitatea de producţie şi producători. Ele au un caracter istoric,
dinamic, dialectic şi multipolar în sensul că se manifestă în toate sferele producţiei sociale –
producţie, repartiţie, circulaţie, consumaţie;
2. Relaţii interpersonale, adică de raporturi nemijlocite între indivizi (raporturi
interumane, intersubiective etc.). Prezenţa lor demonstrează calitatea de fiinţă asociativă a omului
(familia, grupul, comunitatea). Caracterul şi forma lor este exprimată extrem de variat geografic:
prin vecinătate, coacţiune, insolit, practici umane etc.
3. Relaţii sociale (grup social, formă de comunitate umană, formaţiune socială) se
stabilesc în procesul vieţuirii comune, activităţilor materiale şi spirituale. Ele au caracter istoric şi se
structurează sistemic. Ele reprezintă temeiul apariţiei şi dezvoltării diverselor sisteme şi subsisteme
sociale. Relaţiile sociale generează forme geografice specifice de organizare a spaţiului (pe locuri,
pe comunităţi, pe ţări, pe blocuri etc.) şi de amenajare a teritoriului (pentru agricultură, pentru
habitat, pentru recreere etc.);
4. Relaţii de contiguitate (de vecinătate) derivă nu numai din poziţia geografică
alăturată a locurilor şi structurilor geografice (de ex. urban/periurban, centru/periferie), ci şi din
procesele energetice şi informaţionale. Pe seama acestor relaţii apar interesele multiple ale unor
componente geografice (râuri – ex. Iordanul, Rio Grande del Norte şi regiunile frontaliere).
5. Relaţii de comportament (beahaviorism) care privesc raporturile omului cu
mediul înconjurător, raporturile între indivizi şi raporturile între comunităţile umane (inclusiv state).
În ultimă instanţă comportamentul geografic crează spaţiul operaţional uman, spaţiul ambiental şi
spaţiul comportamental, toate legate prin atitudinea omului faţă de realitatea geografică.
6. Relaţii interspaţiale înseamnă mişcarea oamenilor, ideilor şi lucrurilor (mărfurilor)
înăuntru şi între arii geografice. Prin aceste mişcări are loc joncţiunea dintre diversele “puncte” în
care acţionează oamenii. Cea mai expresivă legătură este marcată de relaţia între cerere
(consumatori) şi ofertă (resurse, producători). Schimburile şi comerţul mondial demonstrează aceste
relaţii. După Ullman (1912-1976) interacţiunile spaţiale sunt controlate de trei factori determinanţi:
complementariatatea, transferabilitatea şi intervenţia oportunităţilor:
- complementaritatea presupune disponibilităţi efective într-un loc şi cereri notabile pentru
aceste resurse în alt loc. Aceste fapte trebuie însă legate prin flux de schimb;
- transferabilitatea chiar dacă complimentaritatea există, interrelaţia spaţială apare numai atunci
când condiţiile de transferabilitate – costurile acceptabile ale schimburilor se întâlnesc. Aceasta
înseamnă că mişcarea spaţială răspunde nu tocmai disponibilităţilor şi cererii, ci şi variabilelor
de timp şi cost. Se observă caracterul economic şi nu fizic al procesului spaţial;
- intervenţia oportunităţilor se referă la stimulii care conferă şansă mişcării unor lucruri
(bunuri, fapte) într-o direcţie sau alta, dimpotrivă, mai îndepărtată. Fenomenul este relevant în
turismul contemporan din România. Mulţi dintre turişti, deşi au oferte bogate în România,
preferă totuşi sejururi în Turcia sau Grecia, pe motive de cost ieftin şi condiţii superioare de
recreere.
Complementaritatea, transferabilitatea şi intervenţia oportunităţii – condiţii de control a
mişcării bunurilor şi serviciilor – sunt, de asemenea, o bază pentru înţelegerea tuturor formelor de
interacţiune spaţială, în mod deosebit cele de factură antropogeografică.
Din cele prezentate în legătură cu relaţiile specifice lumii vii, reiese faptul că diversitatea
acestora trebuie corelată în permanenţă cu componentele abiotice şi antropice, care îşi pun amprenta
în mod decisiv asupra existenţei, dezvoltării şi funcţionării lor. O delimitare netă şi exclusivă a

9
acestor relaţii de mediul abiotic şi de componenta antropică conduce la o abordare unilaterală sau
chiar trunchiată a complexului relaţional pe care îl presupune atât ecosistemul, în particular cât şi
sistemul environmental, în general. Precizăm că majoritatea acestor relaţii caracteristice suportului
biotic se întâlnesc în unitatea studiată de către noi, fiind în cele mai multe din cazuri influenţate de
către componenta antropică.
Relaţiile instituite între componenta antropică şi celelalte componente ale sistemului
environmental sunt cele care focalizează aproape în totalitate atenţia cercetării environmentale.
Definite prin raporturi dialectice aceste relaţii sunt considerate fundamentale în evaluarea corectă a
unui teritoriu din punct de vedere environmental. Pe baza lor se realizează prognozele care au
influenţat şi influenţează, sau chiar generează, curente de idei şi de atitudini, integrate în două
viziuni majore (Wildes, 1995):
- o viziune antropocentrică, utilitaristă, asupra mediului înconjurător, care pune accentul
pe exploatarea şi valorificarea nelimitată a resurselor naturale, cu definitivarea în timp a unor relaţii
de alterare a bazei de resurse environmentale de care dispune Terra;
- o viziune ecocentrică sau envirocentrică (conservaţionistă), asupra relaţiilor om-mediu,
cu edificarea unor raporturi echilibrate (durabile, susţinute) între cele două componente şi
materializarea lor în edificarea unor regiuni echilibrate din punct de vedere environmental (Wildes,
1995; Muntean, Mac, 1997).

Concluzii. Evidenţierea şi abordarea relaţiilor care se instituie în cadrul sistemului

environmental este o operaţiune pe cât de dificilă pe atât de necesară în cadrul cercetării
environmentale deoarece permite înţelegerea şi explicarea stărilor environmentale existente într-un
teritoriu, dar şi a mecanismelor “discrete” de funcţionare ale acestuia (sistemului environmental).
Din cele prezentate anterior se pot desprinde o serie de concluzii şi anume:
-environmentul este un sistem relaţional, caracterizat prin existenţa unei variate reţele de
legături intrinseci dar şi extrinseci;
-environmentul este o expresie relaţională de natură materială, energetică şi informaţională
apărută în urma permanentelor raporturi existente între componenta centrală şi cele înconjurătoare;
-sistemul environmental prezintă pe lângă componentele de natură materială şi componente
de natură relaţională, ele neputând fi disociate în abordările environmentale;
-componentele relaţionale sunt ierarhizate în cadrul environmentului pe diferite nivele
relaţionale, pe lîngă care mai apar câmpuri şi surse relaţionale care definitivează spaţii relaţionale;
-relaţiile sunt extrem de diverse şi de complexe în cadrul environmentului şi ele îndeplinesc
funcţii materiale, energetice, informaţionale şi relaţionale;
-relaţiile stau sub incidenţa unor factori (permanenţi, temporari şi aleatori) care le
influenţează şi uneori le direcţionează;
-relaţiile din mediul biopedolitosferic, ca de altfel in întregul sistem environmental, sunt de
tip sinergetic-coevolutiv şi de susţinere reciprocă, materializate în edificarea unor entităţi teritoriale
cu particularităţi şi funcţionalităţi proprii;
-reflectarea teritorială a relaţiilor environmentale este concretizată în apariţia unor stări
environmentale variate (stări de fragilitate, de degradare, de stabilitate, de regresivitate);
-analiza relaţiilor environmentale trebuie să aibă o dimensiune teoretică, dar şi una
pragmatică, în sensul constituirii suportului teoretic şi conceptual al procesului de luare a deciziilor
în cadrul acţiunilor de implementare a unui planning environmental (teritorial).

Bibliografie selectivă:
1. Bonis, I., (1979), Sistem-informaţie. Sistemele în Ştiinţele naturii, Ed. Academiei, Bucureşti.
2. Mac, I., (2000), Geografie generală, Ed. Europontic, Cluj-Napoca.
3. Mac, I., (2003), Ştiinţa Mediului, Ed. Europontic, Cluj-Napoca.
4. O’Riordan, T., (2000), Environmental Science for Environmental Management, 2nd Edition, Prentice Hall,
Harlow.
5. Roşu, Al., Ungureanu, Irina., (1977), Geografia mediului înconjurător, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
6. Stugren, B., (1994), Ecologie teoretică, Ed. Sarmis, Cluj-Napoca.

10