Welcome To Moldova ! / Bine ati venit în Moldova !

By Eddie Barton (an Englishman)

My email: eddie.barton@btinternet.com
I only understand English and simple French.

http://www.marisha.net
English, Româneşte, Русский
Guidance (my site):
http://welcometomoldova.net/

English, chapters 1 – 19 on Marisha’s site from October 2005:

http://www.marisha.net/eddie-moldova.htm

WTM! translated into Romanian by friends in the story.

Part 1 (Introduction – Chapter 27) “Irka” (Irina) – first draft 2005: chapters 1 – 20.
Revised, improved, completed by Diana Valuta (Chisinau) & Ioana Campean (Cluj)
and published on Google Blogger September 2006.

WTM! Part 2 (Chapters 28 – 35) translated by Ioana Campean.

Chapters 1 – 35 available on Marisha’s site November 2007.

WTM! Part 3 (Chapters 36 – 45) translated by Ioana Campean.

Chapters 1 – 45 available on Marisha’s site October 2008

WTM! Part 4 (Chapters 46 – 61) translated by Diana Valuta

Chapters 1 – 45 available on Marisha’s site February 2010

Ioana Campean is a professional translator and conference interpreter in English and French,

currently working in Cluj Napoca, Romania. Ioana is also fluent in Polish (which she teaches at
the Polish Cultural Center in Cluj). Ioana continues to translate for major historical
preservation and restoration projects in Transylvania and is now also learning Hungarian.

Russian translation by Anna in Tiraspol (The Anna in the story).

Russian published in parallel with (and linked to) English and Moldovan/Romanian versions.

Anna Ustinova graduated from Tiraspol University. Teaching English in schools in Tiraspol for
ten years. In July 2007, Anna gave birth to Fyodor and is taking time off work to raise him.

Întoarcerea

Margarita m-a luat de braţ hotărâtă şi atentă deoarece nu pricepeam nimic căci era beznă. Aşa
cum spusese ea pista de aterizare era stricată şi plină de noroi. Eu nu eram la curent. Margarita,
fiind de 19 ani poseda o minte lucidă.

Aceasta fusese prima mea seară de întoarcere în Republica Moldova. Vizita mea a fost foarte
plăcută, căci am avut parte de o companie formidabilă. În special, familia Margaritei pe care am
cunoscut-o mai de demult.
Ploaia nu înceta. Lumina din apartament era slabă. Acum înţeleg de ce Marisha zicea că trebuie
să iau un taxi. “Tu pari iritat” – i-am zis eu după ce îmi sugerase să iau acel taxi. Noi am fost
învitaţi de către Marisha la apartamentul ei. Margarita a refuzat politicos, dorea să se întoarcă
imediat.

Eddie: “Ar trebui să-i dăm un telefon mamei tale s-o anunţăm că revii.”
Margarita: “Ea nu se îngrijorează pentru mine”.

Margarita zâmbise. Mama Margaritei se agitase când auzise că m-am plimbat 500 de metri.
Margarita precaută a ascuns eticheta bagajul în spatele zip-ului a unei genţi verzi de pe umărul
meu. Căutând privirea mea ea părea în acelaşi timp veselă şi supărată. Deodată, buzele ei
naturale s-au lipit, ochii ei mari păreau mai mari şi supărarea dispăruse.

Eu m-am întors să mă gândesc la ceea ce mi s-a întâmplat acum 11 luni mai devreme.

Comentarii făcute de personajele din istorioarele mele.

Eddie, îţi mulţumim de aceste teze. Sunt foarte drăguţe. Dorim mai multe!!!
Îţi mulţumim că ai descris totul într-o manieră pozitivă.
(despre cele trei paragrafe primate a cărţii inclusiv coperta ei).

Într-adevăr. Eu consider că aveţi un spirit dezvoltat de observare şi un echilibru de a critica.

Deasemenea consider că ai dreptate în concluziile tale şi e ceva nemaipomenit pentru mine. Este
într-adevăr plăcut să auzi părerea cuiva din alte părţi ale lumii. Te face să gândeşti diferit despre
unele lucruri care te înconjoară. E ceva ce te luminează.

Nu ştiam că scrii o carte despre vizitele tale în Republica Moldova, uau, noi toţi vom fi vestiţi!
Un lucru minunat! Îmi place recitalul tău.
(citeşti doar jumătate de carte şi deja rămâi impresionat de ea).

Istorioarele tale sunt foarte interesante deci pentru mine va fi o plăcere să le traduc.

Sunt surprins de noile tale idei. Tu doreşti să devii popular cu aceste istorioare. Îmi plac ideile
tale.

Îmi plac nespus de mult. Un lucru minunat ai făcut. Felicitări!

Welcome To Moldova ! Chapter 1 (Romanian)

M-am ghemuit gol într-o baie parţial plină în timp ce uşile de lemn au fost închise zgomotos.
Banal, dar şi păzite. Am fost dus într-o regiune necunoscută din afara Sorocii. Era miezul nopţii.
Hainele mele erau după uşă, bagajul mi-a fost luat şi maşina pe care o închiriasem era la sute de
metri de mine. Mi-am pus o întrebare: „Sunt la limita vieţii mele?”
Nadina îmi zise că mă aflu într-o saună. Din păcate încăperea nu semăna cu o saună, căci nu erau
aburi de apă în jur. Uram căldura şi conştientizat că eram prins într-o capcană. M-am spălat
repede. M-am gîndit că chiar dacă e să fiu găsit în chiloţi de către poliţia moldovenească măcar
să fiu curat . Mi-am imaginat-o pe mama, stând cu capul puţin pe-o parte : „ păi , ai fost un
prost ” a spus ea . Reflectam cele întâmplate anterior.
Am achitat contul la hotelul Nistru din Soroca şi am plecat cu Nadina şi Sergiu care aveau un loc
mai plăcut pentru cazare. Am sosit cu o zi mai înainte şi Nadina nu s-a aşteptat la telefonul meu .
Nadina avea 18 şi Sergiu verişorul ei cred că era puţin mai mare . Ei zîmbeau şi m-au ghidat spre
nordul Sorocii, spre o cafenea . Aici toţi am luat masa. Ei nu au mîncat mult şi mă priveau
răbdător întru-cît purtam o dicuţie prietenoasă . După masă , am fost direcţionat în vale pe un
drum neluminat lung şi îngust spre nişte blocuri de apartamente . Era întuneric total . Nadina a
dispărut să-şi vadă mătuşa dar s-a întors ca să zică că mătuşa ei nu vroia să mă primească . Acest
lucru era îngrijorător . Era 11:15 . „ Nu-ţi face griji ”a zîmbit ea . „ Am o altă mătuşă .” Apoi am
fost direcţionat la un magazin . Nadina a intrat şi a părut că a stat acolo un secol . A explicat că
are un prieten sau o rudă în magazin .În e-mail-rile ei , Nadina mi-a spus că are o groază de
rude . Ea s-a întors şi am ieşit din Soroca într-o suburbie . Călătoria părea să tot continue .

Nu prea îngrijorat am început să caut semne şi borne pe care mi le-am putut aminti. Tot ce-am
putut vedea era drumul . Eventual mi-au spus să cotesc pe un drum şi am condus spre o casă
neluminată cu un singur etaj . Sergiu a deschis porţile şi a cerut cheile de la maşină . I-am spus
Nadinei : „e OK , pot să conduc înăuntru”. Dar Nadina a spus „ acolo sunt obstacole ascunse ”.
Eram nesigur şi pentru o secundă am ezitat ca să-mi cîntăresc optiunile . Dar ce alegere aveam ?
Şovăitor am întins cheile de la maşină şi am ieşit din maşină precum mi s-a cerut . Sergiu a
condus maşina în spaţiul de după porţi . M-am plimbat primprejur . „Care obstacole ? ” Nu am
putut vedea nici unul . Am aşteptat . „ Trebuie să ne luăm bagajele ”a spus Nadina .

Porţile erau închise . Ei mi-au luat valizele. Era întuneric beznă şi eu m-am împiedicat de
pămîntul nearat . „E oare să se termine aici ?”m-am gîndit . În timp ce-i urmăream am încercat să
vizualizez faţa Nadinei şi să-mi amintesc cuvintele ei . Era atît de dulce , atît de atentă , atît de
aparent drăguţă peste tot . Putea o fată atît de drăguţă să fie într-adevăr atît de rea ? Nu putea să
fie adevărat . Dar în istoria omenirii astfel de lucruri s-au întîmplat deseori . Cu siguranţă nu
eram prima persoană frăierită de o fată atît de drăguţă . În orice caz era parte a unui grup de
familie şi era aşteptată să-şi joace rolul . Ei au fost surprinşi de sosirea mea timpurie şi rapid
trebuiau să facă schimbări alternative .

În timp ce mă spălam m-am întrebat din nou dacă erau ţigani . Era greu de spus întru-cît am
văzut fotografii ale unor ţigani din Europa de Est care nu păreau atît de neobişnuiţi . Am găsit
foarte puţin despre Soroca pe internet . Oricum nu spunea că ţiganii trăiesc într-o regiune
nemarcată, nedefinită în vîrful dealului .
Era un scurt articol despre o fată cu păr roşu numită Anastasia care a căzut pradă acestor ţigani .
Ei au vîndut-o spre prostituţie în Rusia . Acolo, evident, a avut parte de vremuri într-adevăr
teribile pînă a evada înapoi în Moldova .

Am o altă prietenă numită Alina care a venit din Soroca şi era în au pair în Norvegia . A spus că
părinţii ei „ trăiesc într-o regiune nouă şi că acolo încă nu există o adresă”.
Cînd i-am spus asta Nadinei şi că am numărul ei de telefon , ea a spus că-i va contacta . Cu
siguranţă numai ţiganii ar contacta ţigani ?I- am trimis Nadinei o copie a „ Biruind Moldovenii
în Tenis ” ( comentez despre această carte mai tîrziu ) dar nu i-am spus că o voi trimite .Nu a
primit-o . Cu o singură excepţie ( pentru a fi explicat ) cînd lucrurile erau refuzate , toate
lucrurile trimise în Moldova ( excluzînd Transnistria ) au fost livrate . Aşa că am testat
credibilitatea Nadinei . Ea a eşuat dar ego-ul meu a refuzat să creadă-n asta .Din cauza dubiilor
pe care le-am avut , am telefonat-o de trei ori . Nu telefonasem pe nimeni în Moldova pînă atunci
. Avea un accent american . Suna foarte plăcut . I-am făcut cunoştinţă cu fiul meu liniştit ,
William născut cîteva zile în urma ei. Am citit e-mail-urile ei şi am crezut că pot să am
încredere în ea . Acum mă simţeam foarte confuz .
Confuz ? Cînd pentru prima oară am contactat-o pe Nadina , ea deja suferise nişte tragedii
personale teribile . Verişorul ei a fost brutal asasinat de mafia în Moscova şi nu putea avea
nimeni grijă de trup . Bunelul ei murise cu o zi mai înainte . Nu demult un alt verişor i-a murit în
Statele Unite. Nadina mi-a trimis o fotografie . Arăta faţa verişorului ei cu faţa ei de-a lungul
feţei lui - ceva ce semăna cu pete de sînge şi un craniu şi două oase încrucişate .

Era posibil ca şocuri atît de teribile în combinaţie să-i fi dezbinat personalitatea . Nu era atît de
incomun . Ea putea trăi două vieţi . Cu siguranţă puţini oameni care au suferit într- aşa un mod
şi-ar fi luat vieţile lor în mîini după o săptămînă de cele întîmplate . Sau dacă aşa făceau , vor fi
ei normali ? Am tremurat în timp ce mă uscam . M-am uitat la uşile de lemn . Am socotit că le-aş
fi putut sparge dacă ar fi trebuit .

Mă gândeam să raportez sosirea mea în Soroca poliţiei moldoveneşti . Citisem pe undeva că

acesta obişnuia să fie obligatoriu în Moldova . Probabil că mai era aşa dacă poliţia vroia să fie pe
cît de servili şi penibili pe cît puteau . Problema era că ştiam doar cîteva cuvinte în română . Mai
tîrziu cînd alţi prieteni au aflat că am pornit în Soroca de unul singur au fost şocaţi . „ Nu ai luat
nici un ghid ?!”Acum mi-am văzut vulnerabilitatea şi stupiditatea mult prea clar . Moldovenii pe
care i-am întîlnit totdeauna se aşteptau să am nevoie de ghid oriunde mă duceam . Chiar dacă era
doar o simplă plimbare pe nişte străzi din Chişinău . Cu toată înţelepciunea mea m-am urcat în
maşină şi am condus prin jumătate de Moldovă de unul singur pentru a sta o noapte pe o adresă
necunoscută pe care nimeni înafară de o rudă străină nu o cunoştea . Nadina se opunea să-mi dea
adresa mătuşei sale .

A trebuit s-o rog de trei ori . „Aveţi încredere în mine ”a spus ea . Am ghicit că ce mi-a dat în
final era o adresă falsă . Explicaţia ei parţială era pentru faptul că nu a primit cartea era că casa în
care trăia era doar parţial construită . Mult mai bine decît am crezut .Sergiu s-a oferit să mă bată
în stil rusesc cu o mătură de pe perete înainte de a mă părăsi dezbrăcat în baie . În mod pervers
aproape că am acceptat în baza faptului că dacă aveam să mă umilesc , să fie în toată
intensitatea .

Privind la situaţia mea era evident că am încălcat fiecare regulă din carte .Acum aveam să plătesc
preţul . Chiar n acel moment m-am gîndit că trebuie să public „prostia mea” ca exemplu pentru
alţii . Le-aş stîrni rîsul şi ei ar putea fi călători mai înţelepţi . Era atît de trist că turul meu prin
Moldova trebuia să se încheie la un start atît de promiţător .

Welcome To Moldova ! Chapter 2 (Romanian)

Avionul şi-a regăsit echilibrul în momentul când a atins altitudinea de zbor. Călătoria spre
Moldova s-a prelungit cu o zi - a trebuit să rămân în Viena o zi din cauza unei încurcături cu
bagajele. Mulţi ar fi considerat asta drept un noroc, dar eu eram furios. Nu vizitasem Viena
niciodată până atunci, dar eu sunt un om care ştie ce vrea. Mă întrebam, vor aştepta oare Liliana,
Marisha şi Irina “ Blondira “ la aeroport? Va fi oare automobilul închiriat încă disponibil ?

Am început să mă gândesc la ziua trecută. În autobuzul venind dinspre aeroport am întâlnit doi
americani. Primul, un avocat extrem de ambiţios, se ocupa cu acţionarea în instanţă a guvernelor
şi nu dorea să i se cunoască numele şi nici să i se facă fotografii. ED F**** s-a prezentat ca fiind
un avocat agasant care se ţinea după ambulanţe, special ca să-mi testeze reacţia.

În Moldova a trebuit să le explic oamenilor că acest tip de avocaţi sunt consideraţi cei mai răi in
SUA, pentru că se ţin după victimele accidentelor. În cele mai dramatice cazuri, victima se poate
afla chiar sub perfuzii, când avocatul îşi face apariţia pentru a-şi oferi serviciile şi a-l da în
judecată pe vinovat. Ed a explicat că era avocat de apărare a drepturilor omului, că aduce în
instanţă guverne, şi că uneori trebuie să aştepte şase sau şapte ani ca să fie plătit.

Fata de pe locul din faţă făcea terapie ocupaţională în Los Angeles. Am intrat în vorbă mai întâi
cu ea. O chema Brie – aceasta o formă prescurtată a numelui ei. Urma sa alerge o jumatate din
maratonul Vienei. Ed s-a alăturat conversaţiei încă de la început. I-am explicat situaţia mea. Ea
mi-a răspuns că îmi va fi dificil să-mi găsesc cazare la Viena într-un răstimp atât de scurt..

O rusoaică de pe locul din faţă m-a rugat să facem schimb de locuri, deoarece fiul ei nu putea sta
locului. Am refuzat-o explicându-i că vreau să filmez prin geam cu camera video. Domnul care
stătea lângă ea s-a mutat lângă mine. L-am întrebat de ce zboara la Chişinău. Mi-a explicat că
lucrase în Chişinău înainte sa înceapă să urmărească cazurile de corupţie în numele Uniunii
Europene. Se întorcea acum ca să sprijine drepturile homosexualilor în Republica Moldova.
Zâmbind, a spus: „Nouă, olandezilor, ne place să schimbăm lumea”. Iar eu, zâmbind la fel:
„Nouă britanicilor ne place să invadăm lumea! “

A doua zi, când i-am povestit istorioara, Liliana a întrebat: „Dar noi, moldovenii, ce facem?”
Uşor jenat Incomodat am răspuns: „ Voi vă infiltraţi în lume”. Ea a râs şi a făcut câteva
comentarii. Liliana a spus despre olandez: ”Noi nu ne dorim astfel de oameni în ţară”. Am
examinat cu atenţie faţa olandezului întrebându-mă dacă aş fi putut să-mi dau seama că era
homosexual.

Odată coborâţi din avion în Viena, ne-am plimbat pe străzile pitoreşti până la hotelul lui Brie.
Directorul acestuia a sunat la alte hoteluri din zonă ca să-mi găsească o cameră. Ar trebui să
adaug faptul că aceasta a fost după ce mi-a spus că exista este un pat de rezervă care ar fi putut fi
mutat în camera lui Brie. A urmat un moment de tăcere penibilă, după care s-a auzit vocea lui
Ed: „ Aceasta nu se va întâmpla”. Brie a zâmbit şi mi-a spus: „Poate dacă te-aş fi cunoscut mai
bine...” aşadar, până la urmă m-am trezit plimbându-mă prin centrul Vienei în căutarea celui
de-al cincisprezecelea hotel la care a sunat directorul hotelului.

Copilul de pe locul din faţă mi-a zâmbit şi eu m-am întrebat dacă era băiat sau fată. Nici
olandezul nu ştia. Am jucat nişte jocuri prosteşti cu el şi când a dispărut l-am întrebat pe olandez
despre starea corupţiei în Moldova. Mi-a spus că în conformitate cu un clasament al Organizaţiei
Naţiunilor Unite, Moldova era cea de-a patra cea mai coruptă ţară din lume. Nigeria era pe
primul loc. A continuat să-mi explice că această estimare fusese făcută pe baza unor numeroase
şi diferite cerinţe pur arbitrare. L-am întrebat despre propria lui experienţă în acest sens şi mi-a
spus că mai demulta examinat cazul unui ministru moldovean care a furat 68 de milioane de
dolari. Nu a dorit să dezvăluie rezultatul acestei investigaţii. Cei mai mulţi dintre moldovenii cu
care am vorbit erau sceptici în privinta acestui loc patru, iar eu tind să fiu de acord cu ei.

Ed ne-a ghidat spre Biserica Sfântul Ştefan. Mândru, ne-a recomandat să mergem la cea mai
veche cafenea, chiar peste drum de catedrală, pentru că aveau acolo cea mai bună cafea dintre
toate tipurile de cafea disponibile. Înainte de a ne desfăta cu cafeaua am făcut câteva poze şi i-am
filmat pe Ed şi Brie cu camera. Ed m-a văzut filmându-l şi s-a enervat. Era inadmisibil să fie
văzut în compania tinerei. A adăugat că acum, că l-am filmat, va fi nevoit să mă prindă şi să mă
omoare. Avea duşmani inamici în sectorul său de activitate. Brie părea impresionată. Eu eram
uluit. Ed s-a ridicat de la masă pentru puţin timp şi Brie a spus: „Nu-i aşa că e minunat?” M-am
uitat la ea cu indiferenţă. Era deja a treia oară când făcea o asemenea afirmaţie. Nu a uitat să
adăuge că Ed mi-a fost de mare ajutor.
Îmi venea să zic că preţul pe care l-am plătit pentru asta a fost să mă las ironizat numai pentru ca
el să-şi satisfacă egoul.
Ed s-a întors şi a subliniat din nou cât de nemuţumit era de faptul că fusese filmat.
A spus că fusese, mai demult, filmat în secret într-un club de noapte cu două strippeuse. Apoi
faţa i s-a luminat şi mi-a spus : “ Nu ştiu cum te-ai fi descurcat tu, dar eu unul pot face faţă la
două perechi de mâini. Însă atunci când mă asaltează patru şi din faţă şi din spate, mă văd pus
într-o situaţie dificilă.”.
Brie a căscat larg ochii. Strippeuzele l-au dezbrăcat pe Ed de toate hainele şi acest lucru fusese
filmat. Brie l-a întrebat de film şi Ed i-a răspuns că prietena lui încă îl mai are.

Mai târziu am verificat camera video, nu era nici o înregistare cu Brie sau Ed. Nici pe filmările
ulterioare, cu clădirile din Viena. Mi-am amintit apoi că Ed se jucase cu camera în faţa
catedralei, spunând că nu se prea pricepe la astfel de aparate …

Ed ne-a plătit cafelele şi prăjiturile, ne-am luat rămas bun şi am mers fiecare pe drumul său.
Dacă stau să mă gândesc că i-am văzut pe Brie şi Ed având o lungă discuţie în doi, probabil că
despărţirea lor nu era pe mult timp.

În sfârşit am ajuns la hotel. În drum spre acesta am trecut pe lângă câteva clădiri şi monumente
frumoase. Mai târziu, după cină, m-am aventurat la o expoziţie de artă ţinută într-un magazin “la
patru ace” cu pereţii vopsiţi în alb. Erau oameni şi înăuntru şi afară. Am făcut cunoştinţă cu una
dintre artistele participante şi cu prietena acesteia, a cărei engleză era atât de bună, încât mi-a dat
câteva explicaţii foarte clare despre artă. Ea expunea lucrări de artă împreună cu diverse
materiale ce atârnau din pereţi. Acest lucru era considerat provocator şi interesant. Un tablou
arăta ca nişte serviete aruncate într-un heleşteu cu apă stătătoare sau poluat de nişte elice ce se
învârteau, sau ca un fel de vâltoare. Totul arăta foarte real.

Nu era nici un mesaj, sens ori scop ascuns în spatele acestei arte, mi-a spus, ca răspuns la
întrebarea mea evidentă. Scopul expoziţiei era să mă facă sa privesc lucrurile altfel. M-am simţit
ca un eretic. Am discutat şi am băut vin, bine-dispuşi, aproximativ o oră.
Am început să mă gândesc la cât de deschis este totul pe continent. Nu mai văzsem un asemenea
eveniment în Marea Britanie. Am descoperit că cei de pe continent ar putea avea mai multe în
comun decât noi, englezii cei conservatori. Să fi văzut un asemenea eveniment în Anglia, m-aş fi
dus fără a aştepta să fiu invitat şi fără a anticipa că principala preocupare a celor ce vorbesc cu
mine ar fi să facă afaceri.
Aceşti oameni mi-au acordat timpul lor gratis şi cu multă bunăvoinţă. I-am dat artistei 10 euro şi
reacţia ei şi a prietenei sale a fost una de extremă mirare. Nimeni nu mai făcuse o donaţie până la
mine. Ma aşteptam, oarecum, la o astfel de reacţie.

Avionul se pregătea să decoleze spre Chişinău. I-am cerut olandezului adresa de email.
Prenumele său era Casper.
Să fi fost acesta un nume dubios? Potrivit modului de gândire britanic din anii 1970 şi ‘80 (dacă
nu mai devreme), unele nume erau considerate dubioase. Quentin şi Crispin aveau un anumit
subtext homosexual.
De cele mai multe ori, oamenii care aveau astfel de nume puteau foarte bine să nu fie decât nişte
artişti neputincioşi şi ciudaţi.
Această idee condamna orice persoană cu un astfel de nume la o examinare mai minuţioasă.
Casper era un nume dubios, am hotărât eu. Probabil era ceva dubios în mintea lui până la urmă.

Norii au refuzat să se risipească cât timp eu am stat camera video pregătită. Apoi cerul s-a
limpezit. Am apăsat pe butonul de înregistrare şi am înregistrat micşorând şi mărind imaginea ,
focalizându-mă pe lacurile mici şi clădirile înalte. Mă temeam să nu cumva să fie interzisă
folosirea echipamentelor electronice în timpul zborului, dar speram ca această posibilă interdicţie
nu se se aplice şi camera mea Sony.
Am aterizat şi am fost conduşi spre terminal. Acolo, în timp ce aşteptam să mi se emită viza, am
sunat-o pe Barbara şi am rugat-o să le contacteze pe Marisha, Irina “Blondira” şi Liliana.
Telefonul meu mobil nu se putea conecta la telefoanele din Moldova. Mai târziu, în Chişinău,
mi-am cumparat un alt telefon mobil. Irina şi Liliana nu au reuşit să ajungă la aeroport.

Am trecut pe la controlul vamal. A trebuit să-mi deschid toate valizele şi am fost luat la întrebări
de o doamnă blondă, ofiţer vamal. I-am explicat că am 15 prietene în Moldova şi că toate cărţile,
DVD-urile şi casetele video erau pentru ele, să le ajute la învăţarea limbii engleze. În timp ce
cotrobăiam prin valiză, ea a spus: “Uită-te în ochii mei”. Aşa am şi făcut, şi am fost foarte plăcut
surprins de zâmbetul ei cald.

Marisha mă aştepta într-o mulţime de oameni în care fiecare avea notat pe ceva numele
persoanei pe care o aştepta. Ea era a doua persoană de origine rusă pe care am întâlnit-o
vreodată, după ştirea mea.

Marisha avea ochii albăstrui-verzi, identici la culoare cu ochii mei, puţin apropiaţi, aşa ca ai mei.
Nu-mi amintesc să mai fi văzut vreodată pe cineva având exact culoarea ochilor mei.
A schiţat un zâmbet puţin răutăcios, pe care am ajuns să îl consider un fel de marcă a ei. Mai
târziu am aflat că la ea, acest zâmbet se împletea cu un spirit precis ca de calculator. Marisha m-a
condus pânp la biroul firmei Hertz, câţiva metri mai departe. De la ultimul email trimis pe tema
aceasta, a reuşit să găsească o variantă mai ieftină de închiriere a unei maşini pentru mine. După
ce au fost completate toate formalităţile, am mers la maşina închiriată, un Suzuki Swift turcoaz.
Am ieşit din aeroport şi Marisha m-a atenţionat imediat de faptul că mergeam pe banda greşită.
Dar eu eram pe partea dreaptă (corespunzătoare) a drumului. Nu erau semne care să indice că nu
puteam s-o iau pe acest drum. De fapt, absenţa semnelor de circulaţie si a bordurilor era o
caracteristică a Moldovei, cu care a trebuit să mă familiarizez .
Am întors maşina în clipocit de faruri şi de piuit de claxoane. “Să sperăm că poliţia nu ne-a
remarcat” a spus Marisha la fel de calm.
Am condus puţin pe banda din sens opus şi ne-am oprit într-o staţie de benzină unde am făcut
plinul .

În curând am descoperit multe gropi care reprezintă o trăsătură caracteristică a drumurilor din
Moldova.
Nu existau în Chişinău panouri care să indice unde ne aflam.
Marisha a fost prima din mulţi alţi ghizi care m-a îndrumat să conduc pe mijlocul drumului.
Acolo păreau să fie mai puţine gropi, şi cel mai important era că trebuia sa evit modul haotic de a
conduce a maxi-taxi-urilor care transportau majoritatea călătorilor prin capitală.
Maxi-taxi-urile se opresc oriunde, la rugămintea pasagerilor şi dacă te-ai aflat vreodată în ele,
observi că în practică, rugaminţile vin fără o înştiinţare. prealabilă. În ciuda faptului că pare a fi
periculos, acest sistem e foarte eficient şi ieftin.

Se înnopta şi aveam probleme cu coducerea maşinii. Trebuia să conduc ca de obicei, dar nu

exista nici o dungă albă trasată pe mijlocul drumului…

Welcome To Moldova ! Chapter 3 (Romanian)

Am ajuns la o intersecţie nesemnalizată, câteva maşini blocându-ne calea ca să întoarcă în faţa

noastră. Am încetinit. Marisha a spus foarte sigură pe ea: “Ai prioritate” şi într-adevăr, maşinile
ne-au acordat prioritate.
Am rugat-o pe Marisha să-şi pună centura, dar ea a refuzat. Ba dimpotrivă, stătea aşezată pe
marginea scaunului din faţă, privind înainte cu atenţie. Curând am ajuns într-o intersecţie
similară, într-o situaţie asemănătoare: “Ai prioritate" a spus ea încă o dată, în timp ce eu
încetineam, căutând inutil un semafor sau semne de circulaţie.

Marisha m-a întrebat dacă mai putem lua pe cineva în maşină şi asemenea unui maxi-taxi, ne-am
trezit deodată virând oblic către marginea drumului.
Era Virginia.Virginia era prietena Marishei şi partenera ei de afaceri cu care făcusem cunoştinţă
în universul virtual al internetului. A zâmbit cu căldură, urcând în maşină. Era ceva cu totul
neaşteptat. E totdeauna uimitor pentru ambele părţi să ne întâlnim pentru prima oară în Moldova.
Nici una din corespondentele mele nu se aştepta să vin într-adevăr în această ţară.
De ce să vrea cineva să viziteze Moldova, o ţară care a fost descrisă de un autor canadian în una
dintre puţinele cărţi scrise despre ea ca fiind “Provincia Pierdută" (Provincia pierdută, aventuri
într-o familie de moldoveni, de Stephen Henighan) ?
Un coleg de-al meu, aflându-se în vacanţă la Bruxelles,a întâlnit, într-un mod foarte surprinzător,
o moldoveancă ce lucra acolo. I-a spus că vizitam Moldova în calitate de turist.
Ea l-a luat în derâdere, spunând că a nimeni nu vizitează Moldova în calitate de turist.

Virginia mi s-a prezentat pe internet ca fiind foarte calificată şi experimentată în domeniul

afacerilor şi momentan fără slujbă. Ea şi-a luat umila sarcină de a publica anunţuri în ziarele
locale, făcând publicitate ofertei mele de distribuire gratuită a cărţilor, CD-urilor, DVD-urilor
sau casetelor video asumat A plasat şi o fotografie de-a mea alături de anunţurile din ziare. Într-o
mare de anunţuri româneşti, în mijloc text mititel în engleză. O parte din materialele pe care le
ofeream eu erau copii gratuite ale cărţii “Playing The Moldovans At Tennis” (Cum să joci tenis
cu parteneri moldoveni, n.tr.), de Tony Hawks. Virginia a respins orice formă de dialog privind
activitatea mea, în schimb a plasat o sumedenie de anunţuri în contul celor 50 de dolari trimişi de
mine. De fapt, unul dintre aceste anunţuri a fost copiat de un alt ziar, fapt ce mi-a câştigat o nouă
prietenă de corespondenţă din Colibaşi, din capătul sudic al Moldovei.

Marisha m-a întrebat, din partea Virginiei, dacă ar putea primi una din copiile de PTMAT care
erau depozitate în apartamentul Marishei.Virginia a citit-o şi la următorul e-mail trimis de mine
mi-a răspuns simplu: ”Simţ al umorului?”
De fapt, cartea lui Tony Hawks a produs două reacţii generale: linişte sau amuzament copios. Şi
din acest punct de vedere, românii şi ruşii nu erau diferiţi.Virginia vroia cartea ca să discute
despre ea cu noii ei şefi de la un club important de fotbal. Fusese numită în funcţia de director de
marketing al acestui club. Cartea era despre cum Tony Hawks – un renumit actor de comedie şi
excelent jucător de tenis a pariat că va juca şi va câştiga la tenis contra întregii echipe de fotbal a
Moldovei.
Clubul Virginiei era unul dintre cele vizitate de Tony Hawks. Câteva săptămâni după aceasta, am
întrebat-o pe Marisha dacă Virginia m-ar putea caza în apartamentul ei din centrul oraşului, după
cum am vorbit, şi de asemenea dacă ar putea să-mi asigure micul dejun. Răspunsul a fost:
Virginia era prea ocupată să-mi pregătească micul dejun. Aşa că am ajuns să locuiesc la Tamara
- vecina Marishei.

Am deschiso discuţie cu Marisha cu privire la ce aveam să facem şi încotro să ne îndreptăm. Îmi

făceam griji că Natalia şi familia ei nu vor fi acasă să-mi ia geanta cu cărţi, DVD-urile şi casetele
video. Vroiam ca toate aceste probleme să fie rezolvate cât mai curând posibil, înainte de a
merge la apartamentul Marishei. Cu puţin noroc, în următoarea dimineaţă trebuia să fiu în drum
spre Transnistria.
De asemenea se facea târziu şi eram la marginea acestui oraş biyar fără semne de circulaţie şi
care avea, după cum se părea, un sistem de circulaţie anormal.
Virginia a sărit din maşină pe neaşteptate. Între timp mi-a venit în minte gândul trist că poate
Virginia s-ar fi simţit jignită pentru că nu mi-a răspuns la email-uri. De fapt, Marisha a decis că
nu putem face faţă la atâtea cereri deodată.
Din acel moment, nu am mai văzut-o niciodată.

Conduceam într-un întuneric ce devenea tot mai adânc, cu şi mai multe gropi, dar primeam şi
mai multe sfaturi de a conduce mai aproape de linia de pe mijlocul drumului .Mi-am încordat
ochii ca să pot aproxima lăţimea drumului. Ajungând la un interval pe partea dreaptă, am realizat
că mă îndrept către bloc pentru că drumul din faţă era mai îngust. Aceasta era o altă caracteristică
neobişnuită dar sistematică a sistemului de drumuri din Chişinău. Dacă această bandă de
circulaţie interval era pentru cotirile virajele la dreapta, nu era nici un semn care să indice acest
lucru ,ca de obicei, sau erau unele, dar prea vagi ca să fie vizibile în întuneric. Am asteptat sa
treacă maxi-taxi-urile.

Claxoanele ţiuiau puternic, ca de obicei. Uneori păreau să fie mai degrabă un obicei social
stabilit, decât un avertisment sau reproş necesar.

Welcome To Moldova ! Chapter 4 (Romanian)

Am ajuns acolo unde speram să fie blocul de apartamente al Nataliei. Am păşit într-un coridor
întunecos. Nu mirosea a graffiti sau a gunoi. “Ei bine, suntem în Chişinău, nu într-un bloc de
apartamente dintr-un oraş englezesc” am reflectat ironic în timp ce am urcat în lift. Acesta a
zdrăngănit şi la pornire, şi când cineva a urcat câteva etaje mai sus. Apoi a trepidat şi s-a oprit,
hurducându-se viguros când a ajuns la etajul unsprezece.

Am coborât. Mă uitam confuz în jur, căutând uşa potrivită. Holul avea un aer atât de comun,
murdar şi necunoscut. Marisha a sunat la uşă în timp ce eu mă uitam împrejur. Uşa a fost
deschisă repede de o fată blondă care a spus “Bună”, a zâmbit ruşinată şi a făcut câţiva paşi
înapoi. Aceasta trebuia sa fie Natalia. Am încercat să-i găsesc asemănarea cu cele două fotografii
pe care mi le-a trimis prin poşta electronică. Am intrat în casă. Am fost prezentaţi unii altora.
Faţa Marishei a înflorit într-un zâmbet familiar foarte cald, dar aparent maliţios. Am simţit că
plutea un sentiment ciudat de puternic, dar plăcut între toţi cei aflaţi acolo. Efectul era asemenea
unei infuzii de adrenalină. O voce lăuntrică mi-a şoptit înca o dată: “ În ce-ai intrat de data asta,
Eddie?” Domnul Doneţ şi-a cerut scuze pentru “reparaţiile din casă” într-o descriere aparent
lungă. Mi-am imaginat că, în opinia lor, a fost probabil foare scurtă.

Am fost prezentat soţiei sale. Un câine lătra sălbatic. Era Rottweiler-ul încuiat în altă cameră...
dar nu trebuia oare să fie doar un căţeluş? În fotografia pe care mi-a trimis-o Natalia aşa era.
Prietenia noastră nu avusese un început tocmai bun . Dând dovadă de o oarecare lipsă de
înţelepciune i-am trimis cândva Nataliei un email cu informaţii asupra Legii privind câinii
periculoşi şi relatarea de presă care dezbătea subiectul. Natalia avea doar cincisprezece ani şi
foarte curând avea să devină cea mai bună amică a mea. Îmi aminteam adesea momentul când
i-am văzut prima dată micul anunţ pe site-ul de limbi străine, un mesaj cu litere purpurii.
“Cincisprezece ani? Pentru numele lui Dumnezeu, când ai de gând să renunţi?” Oricum, citisem
că o mare parte a populaţiei de vârstă mijlocie era în afara ţării la muncă, mai ales în Italia şi
Rusia. Aceşti oameni plecaseră lăsând în urmă copii care au trebuit să înveţe să aibă grijă de ei
înşişi, copii care ar fi apreciat un sprijin moral, o carte sau o revistă. Existau şi oameni cărora le
păsa de soarta lor.
Primii amici pe care mi-i i-am făcut în Moldova făceau parte din această categorie. Dar imaginea
pe care mi-o făcusem eu cu privire la această realitate era deformată, căci problema nu era atât de
răspândită precum presupuneam. Da, se întâmpla, dar nu chiar atât de des.
Duminică, Natalia avea să împlinească şaisprezece ani. De fapt, tocmai înţelegerea noastră de a-i
sărbători ziua de naştere împreună, precum şi faptul că am aflat termină şcoala la sfârşitul lui mai
m-au determinat să aleg acea perioadă pentru călătoria mea.Vroiam sa vizitez nişte şcoli din
Moldova. Şcoala în care învăţa Natalia era una tocmai potrivită. De asemenea, datorită meseriei
mele de contabil, trebuia să-mi aleg sfârşitul unei luni pentru vacanţa mea. Trebuia să-mi aleg o
perioadă liniştită ca să pot duce la bun sfârşit un astfel de proiect.

Am căzut de acord să rămân în acea noapte în apartamentul familiei Doneţ. Natalia m-a condus
într-o cameră lungă. Acolo urma să dorm. La fel ca şi restul apartamentului, şi această cameră
era mobilată în stilul anilor ‘50 sau ’60, dar era o atmosferă plăcută, confortabilă. Eram
preocupat de faptul că trebuia s-o contactez pe Liliana, să-i confirm că trebuie să sosească a doua
zi ca să putem pleca în Transnistria .Dar mă întrebam…cum să pot face acest lucru?
Domnul Doneţ m-a asigurat că aveau un sistem foarte eficient de transport. “Nu vă faceţi griji,
Liliana va sosi mâine”. Aranjamentele au fost făcute la telefon. Liliana urma să fie acolo la zece
dimineaţa. Am răsuflat uşurat. Marisha avea un program încărcat şi a trebuit să plece, aşa că ne-
am luat rămas bun în grabă.

Ne-am aşezat să mâncăm.

Domnul Doneţ avea o mustaţă largă şi impresionantă, ca a unui mexican. Arăta ca un ca un actor
din aşa-numitele westernuri-spaghetti (filme americane a căror acţiune se petrece în Vestul
Sălbatic, produse într-un studio italian, cu buget redus, şi filmate cel mai adesea în Spania. Unele
dintre aceste filme au devenit chiar foarte populare), numai că accentul nu i se potrivea. Soţia sa
era o femeie tăcută şi foarte plăcută. Fiind totuşi ruşi, nu se potriveau stereotipului creat în
occident despre ei. Jocul de roluri din filmele de tipul “Războiul Rece” părea acum la fel de
credibil ca şi filmele western-spaghetti pomenite anterior.

Aşa că Domnul Doneţ ar fi trebuit să aibă şi el un rolişor, acolo. De fapt, în realitate, domnul
Doneţ fusese medic, ceea ce explica probabil felul său încurajator de a fi. Acum făcea jurnalism
sportiv. Nu mi s-a părut potrivit să pun prea multe întrebări despre această ocupaţie a dânsului.

Erau pur şi simplu o familie normală. Familia mea îşi făcuse atâtea griji în privinţa faptului că
voi întâlni atâţia ruşi. Numai gândindu-mă la asta, mi-a crescut inima şi m-am bucurat şi mai
mult atât de masă, cât şi de conversaţia animată.
Primul lucru nou pe care mi-a fost dat să îl cunosc au fost pelmenii.

Welcome To Moldova ! Chapter 5 (Romanian)

Mai apoi mi s-a oferit să mănânc borş. Erau atât de multe feluri de mâncare pe masă şi toate
delicioase. După cum am descoperit, în Moldova produsele vegetale sunt crescute într-un sol
organic fertil, şi apoi pregătite într-un mod elaborat. Făcând o comparaţie, mâncarea englezească
din supermarket pare sintetică şi fără gust. Într-o casă moldovenească, este absolut necesar ca
femeia să gătească bine. Ea cumpără produse proaspete de la ţăranii din piaţă - ţăranii sunt de
fapt familii de fermieri. Conotaţiile occidentale ale cuvântului “ţăran” nu au nici o relevanţă în
contextul din Moldova. Oraşul şi provincia reprezintă părţi diferite ale unui întreg fără de
asemănare.

Moldovenii din Chişinău se refugiază vara, fericiţi, în provincie, ca să înoate şi să culeagă fructe.
Diferenţa dintre sat şi oraş o reprezintă standardul de viaţă. Locuitorii din orăşele şi din oraşele
mari trăiesc de obicei mai bine. Bunicul Nataliei avea o vilă aproape de râul Nistru, la Vadul lui
Vodă. Mergeau acolo adesea la sfârşit de săptămână.
Am fost servit cu un vin alb delicios, al cărui gust îmi amintea de vinul spaniol Moscatel din
Valencia, un vin pe care obişnuim să-l cumpărăm.

În timpul războiului, bunicul Nataliei fusese rănit la ochi, aşa că a trebuit să suporte ani întregi de
durere şi multe operaţii. În ciuda acestui fapt, el a devenit Primul Doctor al Moldovei şi a fost
menţionat în rapoartele istorice oficiale. În mod evident, era un model pentru Natalia, care
avusese la rândul ei probleme de sănătate pe care le suportase cu stoicism.

La sfârşitul mesei., am servit cafea şi biscuiţi dulci.

Conversaţia s-a derulat cu uşurinţă, pentru că şi Natalia şi tatăl ei vorbeau bine engleza.
Mi s-a explicat că ar fi înţelept dacă mi-aş parca maşina într-un loc mai sigur.
Acesta a fost momentul în care am făcut cunoştinţă cu unul dintre aspectele cele mai
caracteristice ale realităţii Moldova, în ceea ce-i priveşte pe deţinătorii de automobile. Se pare că
nu era o idee prea înţeleaptă să-ţi laşi maşina într-un loc public.
Domnul Doneţ a schiţat un zâmbet blând şi familiar şi m-a atenţionat că s-ar putea ca maşina să
nu mai fie acolo până dimineaţa următoare, sau că s-ar putea să rămână fără roţi. Aşa că m-a
condus la o parcare, dar era deja plină. Prin urmare am mers la alta.

Am condus pe un drum scurt, plin de noroi şi de gropi, apoi ne-am oprit în faţa unei gherete de
pază din care a ieşit un domn. A urmat o scurtă conversaţie, probabil în rusă. Am întins câţiva
lei, în valoare de câţiva penny. Am condus maşina pe terenul brăzdat de grop, bazându-ne în
special pe lumina farurilor de la maşină, ca să putem vedea pe unde conducem. În timp ce
maşina derapa puternic, m-am gândit cum ar arăta parcarea după o ploaie torenţială. Am găsit un
loc de parcare lângă o frânghie de care atârna numărul 65. Domnul Doneţ m-a sfătuit să
memorez numărul. Cât o fi oare de sigur să las maşina aici? m-am întrebat, dar observând mai
multe automobile scumpe parcate acolo am şi găsit răspuns la propria întrebare.

Domnul Doneţ a dat din umeri - un gest atât de tipic - şi a făcut câteva comentarii, reflectând
asupra nesiguranţei situaţiei. Gândurile mi-au zburat la Viena, unde văzusem maşini şi
motociclete oarecum mai vechi ca cele din Regatul Unit. Cât de prosperă a devenit în ultimul
timp Anglia! Cum se poate schimba norocul!
Trecând atent şi cu paşi mici pe lângă unele automobile de marcă, am reflectat asupra naturii
stranii a bogăţiei oamenilor şi asupra standardelor diferite de viaţă pe care economiştii încearcă
să le evalueze cu ajutorul unor instrumente lor de măsură arbitrare.
Am traversat strada şi, ajungând pe un trotuar întunecos, am trecut pe lângă un şir de copaci
plantaţi la intervale egale şi pe lângă grupuri de oameni ce povesteau din loc în loc. Nu mai
aveam mult de mers până la apartamentul familiei Doneţ.
Domnul Doneţ mi-a arătat cum funcţionează dispozitivele din baie. Câinele lătra uneori, când
treceam pe lângă uşa de sticlă a camerei unde era închis.
Am mers în camera mea iar mai târziu a venit lângă mine Natalia. Părinţii îi ziceau “Nataşa”.
Stătea dreaptă pe scaun , la fel ca fetele din şcolile publice englezeşti din anii 1960. (Acest
amanunt crea confuzie: în Marea Britanie, şcoala publică este o şcoală privată elitistă, unde se
plăteşte o taxă de şcolarizare, pentru tinerii care sunt admişi în urma unor teste riguroase.)

I-am arătat Nataliei conţinutul valizei, cărţile şi DVD-urile pe care îmi făcea plăcere să i le las în
grijă pentru câteva zile. Desigur, erau câteva lucruri pe care doream să le păstreze pentru ea. Dar
ea nu dorea altceva decât să vorbească. Cu un aer gânditor, Natalia făcea pauze între întrebări. Îşi
apleca uşor capul, iar şuviţele blonde îi ascundeau parţial ochii. Tot timpul încerca să-şi înăbuşe
un zâmbet. La fel ca şi la celelalte fete din Moldova pe care urma să le întâlnesc, pieptul i se
înălţa în momentul în care trăgea adânc aer în piept şi se îndrepta de spate pentru a-şi relua
poziţia demnă. Nu mai văzusem de mult timp o atitudine ca aceasta, aşa că era rândul meu să mă
abţin să nu zâmbesc.
Mi-am amintit că trebuia să dau un telefon. Aşteptam să primesc un document care să-mi
permită să mă eschivez de la obligaţia pe care o avea fiecare cetăţean străin de a-şi declara
sosirea în termen de 3 zile. Aş fi fost fericit să declar tot ce aveam de declarat, dar nu puteam
pentru că nu ştiam unde urma să stau în fiecare noapte de acum înainte. De asemenea, până în
acel moment chiar nu avusesem timp. Sistemul acesta este în favoarea străinilor care stau la
prietenii lor într-un singur apartament sau în hotel. Nu puteam să nu fiu de acord într-o oarecare
măsură cu acest sistem, pentru că există şi infractori periculoşi care îşi bat joc de femei şi copii.
Ca mai peste tot, şi în Republica Moldova poliţia duce lipsă de personal. Dar totuşi, preţurile la
hotel sunt extrem de mari şi nu sunt făcute publice. Până în anii ‘90, în România autorităţile
cereau (impuneau) hotelurilor din ţară să taxeze străinii de şase ori mai mult decât pe români.
Când România a făcut cerere de aderare la Uniunea Europeană, una din primele cerinţe impuse a
fost renunţarea la această politică. Fără îndoială, hotelurilor li s-au impus taxe împovărătoare
Sistemul de impozitare din Republica Moldova este influenţat de ultimele norme lipsite de minte
pe care Guvernul preşedintelui Putin le-a impus, pentru a înlocui sistemul mult mai eficient care
exista înainte. Acest sistem ineficent a dat greş, întrucât un număr mare de hoteluri din Chişinău
s-au închis, în timp ce afacerile având ca obiect închirierea apartamentelor private au început să
se dezvolte. Am cerut permisiunea de a folosi telefonul şi am vorbit cu o amică, ce lucra la
recepţia unui hotel din Chişinău. Ceva mai târziu, amica mea şi-a făcut apariţia cu hârtie cu
antetul hotelului. A trecut acolo numele meu şi a specificat că voi sta douăsprezece zile la acel
hotel. Eu i-am întins 15 euro şi am răsuflat uşurat. Ea a trebuit să se întoarcă în mare grabă, din
păcate şi nu am mai reuşit să o revăd.

Am povestit despre multe lucruri cu Natalia, bine-dispuşi, până după orele unsprezece noaptea,
când a trebuit să meargă la culcare.
După ce a plecat, am aruncat o privire prin cameră. Ca şi la alte apartamente pe care urma să le
vizitez, alături de sofaua-pat în stilul anilor ‘50 se afla o mică bibliotecă de cărţi cu uşi din sticlă.
Pe acesta se afla o carte mare, cu coperţi groase, pe care mi-o ceruse Natalia. O citise foarte
repede.
Am reflectat asupra aşteptărilor pe care le avusesem de la Moldova înainte de a pleca din
Anglia. Mă aşteptasem să găsesc nişte locuri murdare şi triste. Nu mă aşteptam ca lifturile să
funcţioneze. Realitatea era mult mai bună decât anticipasem.

M-am trezit pe sofaua mea ce imita un pat, m-am aşezat să-mi organizez lucrurile şi m-am uitat
lung pe fereastră, la un bloc vecin, din raionul Râscani.
Am făcut nişte fotografii şi am filmat primele minute de când am părăsit aeroportul. Am servit
micul dejun în bucătărie şi am anticipat sosirea Lilianei. Am mers în hol şi era deja acolo.

Liliana arăta cu totul altfel decât în fotografiile pe care mi le-a trimis. Se uita lung într-un punct
fix. Avea un aer îngrijorat. Liliana era una dintre cele trei fete care ar fi acceptat să urce într-o
maşină închiriată cu mine, deşi practic eram un străin pe care-l cunoscuse doar prin intermediul
internetului. Asemeni Marishei, Liliana mai întâlnise englezi până atunci, ceea ce probabil a
liniştit-o în privinţa mea. În plus, Liliana, la fel ca şi ca şi Marisha şi Natalia, a primit în afară de
e-mail-uri şi un scurt filmuleţ cu mine citind din “Playing The Moldovans At Tennis”. Dar asta
nu era totul: Aproape că am ajuns să cumpărăm împreună un teren în Moldova. Ca dovadă a
sincerităţii mele în acest demers, i-am trimis un CD - o înregistrare cu mine în care îi propuneam
acest lucru.

Ea şi mama ei urmau să fie chiriaşii, pentru un dolar pe an. După ce a primit permisiunea de a
folosi camera digitală a colegiului, Liliana a mers prin împrejurimi să facă poze mai multor loturi
de pământ şi case. În două zile, cât am stat eu acasă, am primit o grămadă de fotografii în format
mare. A avut loc atunci un schimb nebunesc de e-mail-uri între noi. Problema consta în faptul că
eu aveam prea puţin capital de investit. Într-una din fotografii era reprezentată o parcelă îngustă
şi lungă de pământ, alături de care era o baracă fără geamuri, a unui muncitor. Am convenit că
am putea construi pe acel teren, deci am sugerat această bucată de teren. Liliana a replicat
indignată că nu era pregătită să trăiască în această colibă. Nici măcar nu era sigură. I-am raspuns
imediat cu aceeaşi indignare. Ne găseam într-un mare impas – era unul din acele incidente care
te fac să râzi şi aproape să plângi când îţi aminteşti de ele. În final, am realizat că nu-mi
permiteam casa de care ar fi avut nevoie Liliana şi mama ei. Toate acestea se petrecuseră în
aprilie, şi după această ceartă crâncenă m-am gândit ca era mai bine să las lucrurile să se calmeze
un pic.

Liliana a început să vorbească. Accentul ei, nici american, nici britanic, suna neobişnuit. Am
avut din nou un sentiment ciudat de tulburare. Acesta era un lucru pozitiv. Mai târziu aveam s-o
întâlnesc pe Ana, o fată foarte isteaţă şi elocventă care ar fi putut să treacă drept o fostă elevă a
unei şcoli publice englezeşti. Ana făcea totul perfect şi avea un zâmbet călduros şi maliţios care
părea că spunea: “ Sunt perfectă, uită-te la mine, mai ai nevoie de ceva?” Spunea asta într-un fel
amuzant, dar erau nu prea mulţi cei care o credeau.

Domnul Doneţ s-a oferit să ne conducă afară din Chişinău, în direcţia Transnistriei.
Comportamentul celorlalţi şoferi era nebunesc, din când în când. Îmi amintea de cursele cu
maşini vechi pe care le-am vazut în adolescenţă. Domnul Doneţ a spus ca americanii refuzau să
conducă în Chişinău. Aceasta m-a facut să mă simt mai bine, întrucât consider că de obicei
britanicii au mai mult curaj înnăscut.
Domnul Doneţ mi-a zis: “Tu eşti un englez viteaz în căutare de aventuri“. Mă întrebam dacă era
vreo ambiguitate în această afirmaţie. Eram oare sortit să sfârşesc ca echivalentul moldovenesc
al misionarului în cratiţa canibalilor?

Ne-am oprit lângă o bancă şi am fost îndrumat să intru direct într-un ghişeu încăpător, trecând pe
lângă o coadă uriaşă de oameni, ca să-mi schimb nişte dolari în lei moldoveneşti. Am comentat
asupra acestui fapt şi Liliana a zâmbit larg. “Vi se oferă un tratament special “ a spus ea poznaş.
Când zâmbea entuziasmată, arăta complet diferit. Mă întrebam dacă femeile din Moldova îşi
pierduseră cumva abilitatea de a zâmbi aşa, larg, fiind copleşite de ani întregi de îngrijorare. Am
pornit mai departe.

Domnul Doneţ mi-a citit gândurile: “Trebuie să întoarcem la stânga aici“ urmat de: ”Maşinile
vin din două direcţii“. Eram în mijlocul unei conversaţii, când m-am strecurat spre un loc
nemarcat pe un drum plin de gropi, crezând că mă aflu în dreapta liniei de la mijlocul drumului.
Am văzut în oglindă că maşinile s-au oprit cu aproximativ 1,50 metri în urma mea, prea departe
de o poziţie normală de întoarcere. Totul mi se părea ireal. Exista doar o stradă pe care puteai
vira. Domnului Doneţ i se părea totul foarte normal. Găsind un moment oportun, maşinile din
spatele meu au virat repede spre acest drum. ”Întoarce“ a strigat Domnul Doneţ .”Nu pot, voi
intra în ele“. “Întoarce“ a strigat el iarăşi şi iarăşi până ce am strigat şi eu la el. Evident, se distra.
Pentru o clipă m-am gândit la faimoşii tanchişti ruşi care au înregistrat pierderi masive în cel de-
al doilea război mondial. Ei bine, m-am gândit eu, curajul trebuie să conţină şi un pic de
înţelepciune.
Apoi, domnul Doneţ ne-a ghidat spre ruta principală către aeroport şi Transnistria şi ne-a spus la
revedere.

Welcome To Moldova ! Chapter 6 (Romanian)

Împreună cu Liliana, am ieşit din Chişinău pe drumul către frontiera cu Transnistria. Era banda
opusă celei pe care călătorisem cu Marisha seara trecută. Apropiindu-ne de intersecţia dintre
aeroport şi benzinărie, mi-am amintit de incidentul din seara precedentă şi, relaxat, i l-am
povestit Lilianei. Timpul trecea şi în maşină domina o linişte grea. Nu ştiam ce să zic. Situaţia pe
care mi-o alesesem era una stranie. Dar ca fiind o persoană căreia îi place să facă totul altfel
decât majoritatea, mă simţeam încântat.

Automobilele venind din sensul opus făceau semne cu farurile ca să avertizeze de prezenţa
poliţiei. Am rupt tăcerea şi i-am explicat Lilianei care e semnificaţia acestor semne, în timp ce
treceam de maşina poliţiei. Acest lucru a spart gheaţa (cum spunem noi englezii). Liliana era
impresionată de această convenţie internaţională a şoferilor. Liliana călătorise în lung şi în lat pe
acest drum ca pasager dar îi scăpase semnificaţia acestui gest. Ne-a fost uşor, mai apoi, să trecem
de poliţiştii moldoveni pe care i-am găsit mai departe în alte două locuri de-a lungul drumului
nostru.

Am ajuns la frontiera cu Transnistria. Era acelaşi post de frontieră văzut într-o emisiune BBC
despre Transnistria, din serialul  "Locuri care nu există “ – despre provinciile care nu sunt
recunoscute internaţional. Îmi alesesem cu mare atenţie bagajele. Nu vroiam să am nici un fel de
necaz sau dificultăţi. La prima graniţă a trebuit să intru într-o baracă veche – un sediu improvizat
– ca să achit o mică taxă pentru poluarea mediului înconjurător. Liliana era sceptică în privinţa
scopului acestei taxe colectate. Interiorul acestei barăci de tip vagon era presărat cu nenumărate
pete de umezeală. Podeaua nu era dreaptă. Cu siguranţă, chiar şi moldovenii şi-ar fi putut
permite s-o înlocuiască. Eram curios dacă această clădire avea vreo însemnătate istorică dar nu
am întrebat. Ar fi fost o întrebare prostească.

Apoi am mers la punctul de control propriu-zis de la graniţa moldovenească. Era o clădire tipică
scopului pentru care a fost construită. Liliana m-a ajutat să predau documentele fără să pierd
timpul. Când am terminat cu asta, autorităţile transnistrene au fost interesate doar de percheziţia
portbagajului. Ieşind din vamă, i-am spus Lilianei: “Nici o problemă”. Liliana a răspuns pe un
ton încărcat de regret:” Străinii sunt bineveniţi în Transnistria, moldovenii nu".

Liliana m-a condus spre biserica baptistă din Bender. Era situată destul de aproape în vale, pe un
drum liniştit, în spatele unor porţi impresionante. Am parcat maşina în curte, am filmat exteriorul
bisericii şi am înregistrat o scurtă conversaţie cu Liliana.
A trebuit să aşteptăm ca cineva să ne deschidă uşa bisericii. De fapt, am mers până la casa de
vizavi şi am urcat câţiva paşi spre o cameră la etaj, în spatele casei. Acolo s-au adunat pe rând
oamenii să asculte predicile din Biblie.
Au adus nişte prăjituri îmbietoare si gustoase şi câteva sticle cu suc de lămâie. Dacă ar fi fost să
judec după standardele britanice, calitatea mâncării era excepţională. Dar asta însemna ca
femeile din ţara mea să fi uitat arta gătitului şi coacerii prăjiturilor.

Liliana a făcut un test bazat pe Biblie şi cei din clasă răspundeau la întrebări. Un bătrân din
dreapta mea mi-a spus că lucrase pentru KGB, dar că îşi dăduse seama de cât de greşite erau
metodele lor, aşa că a devenit baptist. A mai spus : “dragostea omenească e egoistă”. Eu i-am
spus “Mai bine o dragoste egoistă decât nici un fel de dragoste “ .Mi-a răspuns că dragostea lui
Dumnezeu e o dragoste perfectă. Am făcut nişte fotografii cu clasa.
Unii dintre enoriaşi au mers apoi în altă cameră şi au început să cânte. Am înregistrat acest
moment pe camera de filmat. Apoi am avut o discuţie. Era prezentă acolo o fată tânără,
Ecaterina, a cărui soţ a intrat în timp ce filmam. Ecaterina nu înceta să zâmbească nici o secundă;
era în mod evident o fată foarte fericită. Trăsătura ei dominantă era faptul că avea mereu
zâmbetul pe buze. Încetul cu încetul, conversaţia a început să se dezvolte şovăitor, în engleză.
Toţi erau surprinşi de vârsta mea. Poţi foarte bine să rămâi tânăr atâta timp cât nu fumezi şi îţi
laşi barbă, am spus făcând gesturi largi, uitându-mă la femei. Mai târziu am aflat că soţul
Ecaterinei se jena pentru că fuma. Am decis să am o discuţie prietenoasă cu el, dar el tot părea
îngrijorat de parcă ar fi comis o ofensă. Ochii Ecaterinei au licărit amuzaţi. M-am gândit că fără
doar şi poate acesta nu e un zâmbet american unsuros de tipul “Să aveţi o zi bună!”. Cum putea
fata asta să fie fericită într-o ţară atât de săracă?

Era prezentă acolo o doamnă cu o constituţie robustă ce avea o haină de blană de un roz strident,
neobişnuit. M-a întrebat dacă sunt căsătorit. “Ia jenat” i-am răspuns. Ea şi doamna de alături erau
impresionate de tentativa mea de a vorbi în rusă. Doamna a zâmbit călduros. S-a dovedit că era
de vârsta mea, căsătorită şi spunea că poate să spună după ochii cuiva dacă e fericit sau nu. Ea
era, şi s-a gândit că şi eu sunt. “Ochii sunt oglinda sufletului” – iată o expresie engleză
binecunoscută. Apoi a urmat o discuţie scurtă despre religie, după care toţi s-au împrăştiat.

Cele două femei de vârstă mijlocie ne-au însoţit pe mine şi Liliana în biserica al cărei interior era
pur şi simplu măreţ. Era destul de mult deasupra standardului mediu al bisericilor din ţara mea.
În comparaţie cu bisericile moderne britanice, aceasta părea sa fie o îmbinare de mai multe stiluri
diferite. Pictura mare din faţă era aproape în stil catolic. Balcoanele mi-au amintit de bisericile
protestante, care au fost proiectate acum câteva secole în aşa fel încât toate părţile congregaţiei să
fie la o distanţă aproape echidistantă faţă de predicator.
Scopul acestei poziţionări era de a sparge protocolul social care exista în bisericile catolice în
acel timp, căci toţi oamenii sunt egali în ochii lui Dumnezeu. Aşa că protestanţii au început să se
îmbrace în haine terne, în culori monotone. Rozul aprins ar fi fost privit de către ei cu o cu
dezaprobare puternică. Din fericire, timpurile s-au schimbat. (Credinţa protestantă a apărut la
începutul sec. al XVI-lea, când Martin Luther din Germania a protestat împotriva corupţiei din
biserica catolică şi a luat parte la rebeliunea victorioasă care a condus, de-a lungul secolelor
următoare, la războaie religioase în Europa).

Am scos camera şi am filmat interiorul bisericii, pe Liliana şi pe cele două femei ce aveau
patruzeci de ani. Apoi am mers în altă încăpere din biserică. Pe pereţi se aflau desene de-ale unor
copii. În acea cameră se găseau de asemenea câteva mese lungi. Aceasta era încăperea în care
erau hrăniţi şi îngrijiţi, peste zi, copii fără locuinţă. Ei aveau un binefăcător generos şi în
Transnistria, aceasta era o operaţiune de amploare. Liliana a spus: “Mulţi dintre părinţii lor sunt
beţivi”.

Valoarea materială a acestei operaţiuni era enormă. Întotdeauna am crezut în ajutorul caritabil cu
un scop fix şi direct supravegheat. Probabil că în acest caz era mult mai scump de administrat,
dar mult mai eficient. Am rămas dezamăgit că n-am putut vedea copiii.

Mi-am luat rămas bun şi am mers la apartamentul mamei Lilianei, în suburbiile Benderului.
Am parcat lângă bloc. Nişte oameni trebăluiau pe afară. Am urcat în lift. Liliana părea neliniştită.
Am fost prezentat mamei sale, care era o persoană veselă şi tot vorbea cu mine, după cum se
părea în română. “Nu înţeleg”, am repetat de câteva ori. Avea un aer zăpăcit, iar eu zâmbeam.
Cred că i s-a părut de necrezut faptul că, fiind capabilă să comunice cu oamenii din jurul ei ani
de-a rândul, era acum posibil să se fi intersectat cu cineva care nu avea nici cea mai vagă idee
despre ce vorbea. Nu avea un televizor la care să fi putut viziona emisiuni în limbi străine.

S-a creat o situaţie interesantă pentru mine, întrucât eu aveam patruzeci şi patru de ani, iar în
Anglia mulţi oameni estimau vârsta mea undeva între 33 şi 37 de ani. În şcoala rusă la care a
trebuit să merg, profesorul a socotit ca am douăzeci şi şapte de ani – vârsta Lilianei. Mama
Lilianei avea cincizeci şi unu de ani şi soţia mea Barbara, care este cu aproape unsprezece ani
mai mare ca mine are cincizeci şi cinci. Când am cunoscut-o pe Barbara, tenul ei splendid si
formele ei frumoase m-au păcălit, făcându-mă să cred că diferenţa de vârstă dintre noi era mult
mai mică. În Occident este foarte important să te căsătoreşti cu cineva de vârsta ta. O diferenţă
de zece ani, în orice direcţie, este considerată prea mare şi as putea eventual să ducă la
destrămarea căsătoriei. Se spune că în mod normal, bărbatul trebuie să fie cu până la 5 ani mai
mare decât soţia sa . Tatăl meu s-a căsătorit în 1957cu mama, care e mai mică cu treisprezece ani
decât el. Şi totuşi , erau încă fericiţi chiar şi când el a murit în martie 2005, la vârsta de 89 de
ani.

Mi-am adus bagajele înăuntru şi am întrebat dacă i-ar putea suna pe Anna şi Alexandru. Nu mă
simţeam vinovat pentru această rugăminte, deoarece în cartea sa “Playing The Moldovans At
Tennis”, Tony Hawks apărea fotografiat într-o cabină telefonică comentând: “În Transnistria,
apelurile telefonice sunt gratuite, dar oamenii nu au nimic bun să-şi spună unul altuia”. Aşa că
în ianuarie i-am trimis Lilianei această carte, a cărei lectură i-a făcut plăcere. Ea a râs şi a spus:
“Asta (faptul că apelurile telefonice erau gratuite) a fost cu mult timp în urmă”. Puteam atribui
acest răspuns şi unei posibile lipse de prietenie, după cum am văzut mai târziu.
Liliana şi mama ei nu fuseseră de mult timp la Tiraspol şi aşteptau cu nerăbdare călătoria. Am
pornit cu toţii în maşina închiriată să-i vizităm pe Anna şi Alexandru.
La rugămintea mea, Marisha mi-a adus hărţile pe care a reuşit să le găsească şi care erau în
număr de trei. Ele acopereau Chişinăul, oraşul Bălţi şi Moldova în întregime.
Dată fiind situaţia dintre Moldova propriu-zisă şi Transnistria, nu m-a surprins că Marisha n-a
putut găsi hărţile Tiraspolului şi Benderului. Oricum, era deja trecut de ora 14:00 şi depindeam
de indicaţiile oferite de oamenii din partea locului. Un om într-o Lada a spus să-l urmărim cu
maşina. Oricum, ne-a trimis în altă parte a Tiraspolului. Îndrumările ulterioare au fost încununate
de succes. În sfîrşit am apucat-o pe drumul cel bun, am ajuns la destinaţie şi am parcat maşina
nervos. Acolo mai erau parcate alte câteva automobile dar era evident că străzile nu fuseseră
proiectate pentru asta.

Am găsit repede locul aproximativ unde locuiau Anna şi Alexandru. Ca de obicei în Moldova,
pereţii blocului nu erau mâzgăliţi de graffiti. Aveam senzaţia clară că moldovenii sunt mândri de
mediul în care trăiesc şi îl respectă. Am intrat într-o curte brăzdată de foarte multe gropi. Străinii
care vizitează Moldova şi dau seama foarte repede că aici se economisesc bani prin neasfaltarea
multor suprafeţe de teren şi drumuri. De fapt, acest loc ca multe altele arăta ca un complex de
clădiri aproape construite, care au fost înşiruite, abandonate şi ignorate ani de-a rândul. Erau
totuşi mulţi copii curioşi care se jucau pe afară. Poate nu e deloc surprinzător faptul că am văzut
mai puţini oameni obezi în Moldova decât în alte ţări. şi aceştia tindeau să fie mai în vârstă - mai
precis făceau parte din ceea ce noi numim “vârsta de mijloc”. Copiii erau slăbuţi, dar unii erau
înalţi. Câţiva din ei alergau în jurul unei mingi de fotlbal ponosite. În timp ce ne deplasam toţi
trei spre intrarea în bloc, m-am gândit la mândria cu care proprietarii de noi blocuri construite în
ţara mea îndură timp de mai multe luni condiţiile inerente unor clădiri care tocmai sunt în
construcţie doar pentru a putea spune mai apoi că au fost primii acolo. Mai târziu vor arăta cu
mândrie fotografii ale şantierului. Şi nici măcar nu vor suferi în toată această perioadă. E mai
bine să-ţi hrăneşti şi să-ţi educi copiii, decât să cheltui bani pe beton şi asfalt.

Ca şi în celelalte clădiri pe care aveam să le vizitez în Moldova, şi în aceasta numerotarea

apartamentelor era neclară. Presupun că fiecare zonă îşi are propriul ei poştas care-şi cunoaşte
bine suprafaţa repartizată. Camera video era pornită când am intrat în apartamentul Annei şi al
lui Alexandru. “Sunteţi filmaţi” am zis eu şi ei mi-au răspuns cu veselie.

Anna preda engleza într-o şcoală publică şi Alexandru era ofiţer în forţele de menţinere a păcii,
de origine rusă. El apărut să fie destul de supărat pe mine, în momentul când am contactat-o pe
soţia sa pentru prima oară, în decembrie şi ianuarie. Anna mi-a trimis o fotografie cu Alexandru
la ţară, în care el îşi sprijinea capul pe umărul Annei, cu o privire dură. Era singura fotografie cu
el pe care am primit-o. Relaţiile dintre noi s-au îmbunătăţit după câteva luni. Oricum, m-am
gândit că nu mi-aş fi dorit să intru într-o confruntare cu el, iar el să fi avut un Kalashnikov în
mână. Cu cincisprezece ani mai devreme Alexandru ar fi fost inamicul meu. Un articol dintr-un
ziar provenind probabil din arhivele ruseşti ale vremii afirmau că la un anumit moment în anii
‘80 în Armata Sovietică s-a atins gradul cel mai înalt de alertă naţională. Nu mai era mult, şi ar fi
ieşit dincolo de graniţă, către Europa Occidentală. Dacă s-ar fi întâmplat vreun incident, aş fi fost
recrutat în armată la cei 20 de ani ai me şi trimis să lupt cu oameni ca Alexandru. Pe atunci, el
era probabil la grădiniţă. Până prin anii ‘90, prietenia mea cu oameni ca Anna si Alexandru ar fi
fost descrisă ca “ajutând inamicilor statului”.

Am scos din geantă un chipiu ecosez scoţian cu păr roşu sintetic ataşat şi i l-am pus direct pe cap
lui Alexandru. Ca răspuns, Alexandru a scos un chipiu de camuflaj şi repede i-a prins o insignă a
Armatei Ruseşti. A pus chipiul pe capul meu .Acolo a stat până când am ajuns la apartamentul
mamei Lilianei. El apoi mi-a pus in piept o insignă care se asorta foarte bine cu tricoul meu
suvenir pe care scria “Luxemburg “. Am presupus că era insigna regimentului său. Apartamentul
s-a umplut de hohote de râs în timp ce filmam. Uitându-se la Alexandru, Anna a făcut nişte
comentarii despre nişte microbişti scoţieni care veniseră în oraş să asiste la un meci de fotbal.
Scoţienii Intraseră în vorbă cu toate fetele din oraş, s-au îmbătat Criţă, dar cu toate acestea s-au
purtat bine. Anna a scos nişte fotografii cu familia şi prietenii ei.

Ne-au împărţit din mâncarea şi băutura lor. Apoi ne-am urcat în maşină şi am mers până la
Palatul Căsătoriilor, undeam filmat mai mult. După aceea am vizitat Grădina Botanică. Birourile
Presedintelui Smirnov erau vizavi, într-o clădire dreptunghiulară, mare şi elegantă, dar construită
într-un stil modest. În afară se puteau vedea reminescenţe ale aclimatizatoarelor rămase de la
clădirile americane din vremurile dinainte. Pentru un om şi o familie cu o putere şi o avere atât
de faimoasă, felul în care economiseau părea neobişnuit. Nu erau luate nici un fel de măsuri de
securitate mai deosebite.

Mi-am aminit de un articol de pe internet despre cineva care a făcut fotografii unei clădiri
importante din Transnistria şi a fost înhăţat de gardianul care era ascuns în tufişuri .Cu inima-n
dinţi am făcut, dintr-un unghi oblic, nişte fotografii celei mai importante clădiri din acest oraş.
Nimeni nu mi s-a opus. Probabil autorităţile transnistrene şi-au schimbat mentalitatea – care mie
mi s-a parut teribil de brutală.
I-am ajuns din urmă pe ceilalţi. Alexandru a luat camera. Ne-am plimbat prin Grădină, unde
Alexandru a filmat cel mai mult .

[N.B. in any case of doubt or concern about comments made, refer to the original English
version. I only know about 200 words of Romanian – Eddie].

Welcome To Moldova ! Chapter 7 (Romanian)

Am explorat toată Grădina Botanică. Anna a explicat că odinioară, aceste grădini au fost fala
expoziţiilor Uniunii Sovietice. Multe cercetări şi experimente erau realizate acolo. Acum, deşi
bugetul fusese redus drastic, încă se mai cheltuiau mulţi bani şi multă energie pentru aceste
grădini. Anna ne-a atras atenţia asupra unor specii de plante noi - rezultatul unor cercetări şi
experimente recente. Anna era mândră de aceste grădini şi şi-ar fi dorit să aibă mai mult timp
liber de petrecut acolo. Am făcut câteva fotografii cu noii mei prieteni. Un alai de nuntă a trecut
pe lângă noi .Am mers înainte. Liliana s-a aplecat în iarba înaltă şi după câteva încercări a ridicat
un fluture. M-am gândit că nu făcuse un lucru bun (cel puţin din punctul de vedere al mentalităţii
occidentale) şi am certat-o cu blândeţe. Liliana era amuzată. Brusc am înţeles-o. Liliana simţea
că avea atât de puţin pe lumea aceasta încât aprecia orice îi era încredinţat. Niciodată nu a cerut
nimic dar când avea ceva în posesia ei, acel lucru era într-adevăr al ei.
Un coleg american de la biserica creştină a certat-o pentru fotocopierea, unui material care
probabil era protejat de legea drepturilor de autor. Când ne-am întors la această discuţie, în
apartamentul mamei ei, i-am spus că era o “zonă gri” din punct de vedere legal şi am început să
extrapolez subiectul. Dar ea nu a fost de acord cu nimic din cei spusesem. “Dacă un lucru este al
meu pot face ce vreau cu el” a afirmat cu un zâmbet feciorelnic. Într-o ţară ca Moldova, Liliana
avea dreptate într-un anumit sens. Dacă persoana care o certase ar fi trebuit să trăiască cu 100 de
dolari pe lună, tot mutându-se dintr-un apartament în altu cu toate lucrurile ce-i aparţineau şi ar
fi trebuit să-şi întreţină şi mama, care se afla în altă provincie, atunci ar fi avut o altă atitudine.
De obicei este o greşeală să încerci să impui un cod de legi străin într-o ţară ca Moldova.

În Moldova, regulile general aceptate nu se aplică. Şi totusi, dacă te îmbolnăveşti este sigur că
vei primi tratament medical la preţ redus sau chiar gratis. N-ar trebui să fie asta o regulă normală
în orice ţară civilizată?

Ne-am pornit înapoi pe drumul pe care am venit. Alexandru mi-a arătat un iepure sălbatic şi a
trebuit să merg să-l filmez. Ajungând la rezidenţa preşedintelui Smirnov, un oficial din spatele
gardului înalt de sârmă ne-a direcţionat să ocolim clădirea prin partea cealaltă. Am ieşit din parc.
Câteva străzi mai departe, un beţiv a ieşit în stradă în faţa noastră, clătinându-se. Avea un ochi
închis, şi se uita înainte cu o privire furioasă şi dezorientată. Am mers să aruncăm o privire prin
magazine. Erau două sau probabil trei pe care le-am putut vizita în centrul oraşului Tiraspol.
Primul era un magazin de artă. Înăuntru erau picturi şi covoare. Am intrat apoi într-un magazin
de vinuri, unde Anna a insistat să cumpăr o sticlă de cognac Kvint. Am deschis-o acasă şi am
avut parte de două săptămâni de mici degustări extrem de plăcute, deşi de obicei sunt un
consumator de vinuri uşoare.

Am ieşit din Tiraspol gândindu-mă că vom face doar o plimbare prin împrejurimi, dar aceasta tot
continua şi continua. Alexandru striga din când în când din spate “Eddie Shumacher”. M-am
gândit că o spunea în glumă, dar mai târziu Liliana mi-a explicat că fusese foarte îngrijorat.
“Eddie ignoră toate semnele de circulaţie”, strigase el în rusă. Din punctul meu de vedere,
semnele în chirilică pe care le vedeam nu puteau însemna nimic ! Toată lumea care se afla în
maşină atunci s-a mirat că nu am fost opriţi. Acest noroc a fost atribuit mai apoi faptului că încă
purtam chipiul de militar.

După un timp mi s-a spus să cobor din maşină şi să o iau pe pe un drum îngust, spre o casă cu un
etaj, aflată într-un şir de case la fel. Am intrat în curte. Se produsese o confuzie, evident nu eram
aşteptaţi, dar mai târziu a urmat o recepţie foarte prietenoasă. Oamenii în curtea cărora intrasem
m-au informat că familia Lilianei locuise mai demult cu două uşi mai jos şi nu şi-au mai văzut
vecinii de ani de zile.

A fost adusă o masă afară şi o fetiţă ce avea probabil vreo şase ani a pus tacâmurile. Avea o
expresie foarte serioasă şi hotărâtă, dar era evident că se bucura.

Ne-am aşezat la o masă pregătită în mare grabă, în doi timpi şi trei mişcări (după cum spunem
noi britanicii) dar cât se poate de plăcută. Am băut mult vin bun de-al casei, de fapt am băut cam
prea mult. Toţi se veseleau peste poate. Nu am înţeles nici o boabă din ce spuneau. Un om în
vârstă mi-a arătat pământurile lui în timp ce Alexandru filma. Păcat că am înţeles doar cu mare
greutate câte ceva din ce mi-a spus. Privind peste câmpuri, departe spre orizont am simţit şi
înţeles veşnicia naturii şi legătura dintre ea şi această familie.

În martie şi aprilie am corespondat cu Liliana prin internet în vederea achiziţionării unei case în
provincie. La vizita mea, Liliana a fost foarte drăguţă şi mi-a arătat toate aspectele vieţii în
Moldova. I-a adus multă satisfacţie să vadă cât de mult aş fi putut suporta şi care era reacţia mea.
Era timpul să plecăm, dar această familie nu avea aceeaşi impresie. Am stat o jumătate de oră
lângă maşină afară din curte, schimbând fraze politicoase. Am fost cuprins de o panică iraţională
gândindu-mă că s-ar fi putut să nu ne lase să plecăm, dar mi-era şi frică să nu cumva să plecăm
într-un mod nepoliticos. Ţăranul în vârstă mi-a dat o sticlă de plastic de 2,5 litri de vin roşu cu
gust de fructe. În cele din urmă, la apusul soarelui, eram pe drum.

Mai devreme în acea zi, când împreună cu Liliana ne apropiam de graniţa cu Transnistria, ea a
întrebat: “Cine v-a sugerat să închiriaţi o maşină ” ? “Marisha” i-am spus (deşi nu eram sigur
deloc). “Este o greşeală” a spus Liliana. Mă gândeam ce crede despre asta acum. Apropiindu-ne
de Tiraspol, am văzut un om beat mergând pe mijlocul drumului, cu spatele la noi. Se clătina ca
şi cum ar fi mers după linia drumului. O maşina ce venea în direcţia noastră a trecut în viteză pe
lângă el. Liliana a început să strige în momentul în care eram la câţiva metri de el. A crezut că s-
ar putea să îl lovim. Eu eram convins că până şi unui om treaz nu i-ar fi fost uşor să sară iute în
lateral, astfel încât să ajungă sub roţile maşinii. Pe urmă, chiar şi beţivanul trebuia să înţeleagă
situaţia în care se afla. Am trecut în viteză pe lângă el şi Liliana s-a supărat pe mine.

Am ajuns înapoi la apartamentul Annei şi al lui Alexandru. I-am dat lui Alexandru o jachetă de
luptă a Armatei Britanice cumpărată la mâna a doua. Într-adevăr aparţinuse unui soldat, avea
chiar şi numele acestuia cusut în interior. Mâneca stângă a jachetei avea urme uşoare de
zgârieturi.
Magazinul de vechituri al armatei avusese doar mărimi mari. Mă îngrijoram că-i va fi prea mare,
dar Alexandru era mai înalt decât mă aşteptasem. Alexandru era încântat, se admira în oglinda
din dormitorul lor.
I-am dăruit de asemenea un mic poster cu rangurile din Armata Britanică. Alexandru a arătat
spre cele două dungi ale caporalului şi a spus entuziasmat: “Caporal, asta sunt eu”.
Am întrebat-o pe Anna despre progresul lui Alexandru în însuşirea englezei. Ea a schiţat un gest
caracteristic, şi-a ridicat ochii spre plafon, a oftat şi şi-a inclinat capul cu o expesie amuzată.
Anna ne-a arătat fotografii ale familiei lor şi ale prietenilor din albume şi pe DVD player.

Subiectul evolua către rolul lui Alexandru în calitatea sa de ofiţer de menţinere a păcii. Avea
fotografii cu prietenii săi din armată, soldaţi aflaţi alte două colţuri ale ale lumii. A menţionat că
unitatea lui a folosit T70. “Nu cumva vrei să spui T72?”l-am întrebat gândindu-mă la faimosul
tanc al Armatei Ruse. Dar nu, ne-a arătat un videoclip de trei secunde cu el învârtind în aer
greoaia mitralieră Mândru, ne-a arătat imaginile acestea de mai multe ori.

Alexandru era un cetăţean transnistrean născut şi crescut acolo. Mass-media din occident s-ar fi
mirat poate de faptul că el este soldat în corpul rusesc al forţelor internaţionale de menţinere a
păcii. Un corespondent BBC l-ar fi întrebat probabil faţă de cine este loial, dar această întrebare
nu ar fi avut în vedere tocmai cel mai importat aspect. Dacă Alexandru s-ar fi născut în Sankt
Petersburg, motivaţiile şi acţiunile sale ar fi putut să fie diferite în momente de criză. Într-adevăr,
dacă ar fi fost martorul haosului şi distrugerii cauzate de război în propria lui provincie, atunci cu
siguranţă ar fi fost mult mai dornic să pună mâna pe arme. Alexandru ne-a spus clar că el crede
cu tărie în menţinerea păcii. El combina acest punct de vedere cu dragostea pentru tot ce ţinea de
arta militară!

Anna ne-a arătat nişte fotografii de sărbători cu artificii în Tiraspol. Eram şocat de de veritabila
ei mândrie pentru Transnistria. Cu câţiva ani înainte ani înainte, Anna se înscrisese să studieze
româna în oraşul ei, Bălţi dar s-a simţit discriminată şi s-a mutat cu studiile la Universitatea de la
Tiraspol. Printre altele, i-am făcut cadou Annei o carte acoperind cea mai bună moştenire a
limbii engleze.
Era deja târziu şi Alexandru s-a oferit să ne conducă spre ieşirea din Tiraspol. Apropiindu-ne de
o intersecţie, am cerut indicaţii. Alexandru a spus: “stânga, dreapta”.
“ Hotărăşte-te!“ am spus eu. S-a dovedit că nu ştia cum se spune in engleză “drept înainte”.
Spera să înţeleg. L-am lăsat pe şoseaua principală spre Bender şi i-am urat la revedere.
De-a lungul întregii zile, cu toţii se simţiseră într-adevăr bine.
Toată ziua fusese marcată de o anumită naturaleţe, o tihnă şi o bună dispoziţie pe care am ajuns
să le asociez cu moldovenii. Singurele certuri apărute erau între mine şi Liliana. În Anglia, un
observator ne-ar fi întrebat:”Sunteţi căsătoriţi?”. Acesta este un exemplu de umor tipic
englezesc.

Welcome To Moldova ! Chapter 8 (Romanian)

La cîteva mile de Soroca se afla “Candela”, un monument înalt cu o cupolă pe interior, finalizat
în 2004. De la balconul Candelei se poate admira o privelişte frumoasă : valea râului Nistru ce
înconjoară Soroca şi Ucraina pe cealaltă parte. Priveliştea e foarte frumoasă când cerul e însorit.

Candela a fost construită în cinstea moldovenilor sau basarabenilor care au încercat să păstreze
cultura şi identitatea Moldovei în circumstanţe foarte dificile. Finalizarea construcţiei era
preconizată să coincidă cu cea de-a cincizecea aniversare a sfârşitului celui de-al doilea război
mondial şi a toată mizeria şi distrugerea pe care a produs-o.

Iată cea mai săracă ţară din Europa nu a economisit nici un leu pentru construcţia acestui
monument. Dacă monumentul acesta ar fi fost plasat în altă parte, undeva în vestul Europei, ar fi
devenit o atracţie turistică importantă.
Sergiu şi un prieten m-au sfătuit să merg în acest loc după lăsarea întunericului. Au luat maşina
închiriată şi m-au lăsat cu Nadina. Ştiau că sunt de treabă şi că Nadina era în siguranţă cu mine.
Am avut o mică discuţie, apoi am coborât vreo 600 de paşi de la monument până la locul de
lângă Nistru unde Sergiu şi prietenul lui ne aşteptau în maşină. Voi spune întotdeauna un lucru
sigur despre moldoveni: orice ar face, oricare ar fi situaţia, ei acţionează într-un stil aparte. Era o
noapte de vară caldă, adorabilă şi eram singuri singurei. Aveam o nesfârşită compasiune pentru
situaţia Nadinei. Ea trebuia să aibă grijă de ea şi de fratele ei de cincisprezece ani. Ambii
depindeau de tatăl lor care lucra în Cehia in construcţii. Era probabil ilegal acolo. Nadina a spus
că el şi colegii săi de lucru plătiseră în avans pentru câteva săptămâni de cazare. Li s-au luat
banii, dar cazare tot nu au primit. Fe scurt, fuseseră traşi pe sfoară. Situaţia moldovenilor care
lucrează în străinătate e adesea dificilă şi dureroasă.

Dacă tatăl ei s-ar îmbolnăvi sau ar deveni incapabil de muncă, nu ar putea să se întreţină nici pe
el însuşi, dărămite pe cei doi copii ai lui. Banii nu soseau cu regularitate şi Nadina avea o
existenţă foarte precară. Pentru ea era un test al curajului şi al puterii de a trăi chiar şi în lipsa
unor resurse. Candela era o mărturie a vitejiei moldovenilor căzuţi în cel de-al doilea război
mondial, participanţi fără voie şi victime ale brutalilor dictatori cu ambiţii nemăsurate. Mie îmi
era clar că moldovenii s-au gândit că trebuie să-şi înfrunte frica şi să ţină piept provocărilor vieţii
cu tot ce au ei mai bun. Valoarea pe care o avea această credinţă a lor era bine exprimată prin
“Candelă”.

Ne-am aplecat deasupra gardului balcoanelor şi ne-am uitat la şarpele Nistrului strălucind în
lumina lunii. Am început să vorbim şi Nadina a bufnit într-un hohot de râs: “Cred că erai speriat
cînd fugeai după bagaj”. Am avut o scurtă discuţie în care am clarificat nişte lucruri, apoi am
coborât la maşina ce ne aştepta jos. Eram în mâinile lor pe de-a întregul.
Welcome To Moldova ! Chapter 9 (Romanian)

M-am trezit devreme în a doua mea dimineaţă în Moldova. Eram pe o sofa similară cu cea pe
care dormisem cu o noapte înainte, şi atunci dormisem bine. Am hotărât să filmez câteva cadre
de la balconul apartamentului. Liliana şi mama ei dormeau în camera vecină. Mama Lilianei m-a
văzut şi a încercat să o scoale pe fiica ei, şi preţ de câteva momente am auzit ceea ce mi s-a părut
a fi proteste înăbuşite. M-am întrebat cât timp s-a scurs de când vreuna din ele nu mai trecuse
printr-o asemenea zi plină de evenimente.

Drama nu a luat sfârşit nici după ce am ajuns la blocul lor de apartamente. După câteva momente
de anxietate, încercând să găsim un loc de parcare, şi acela doar lângă garaj, m-am lovit de o
problemă legată de instalaţiile sanitare. Am mers la toaletă şi am găsit un vas din care curgea apă
inundând podeaua. “Inundaţie , inundaţie” am strigat şi toţi au venit în mare grabă. Am aflat că
autorităţile opreau apa în fiecare zi de la unsprezece noaptea până la şase dimineaţa.
Era aproximativ zece şi jumătate. Tocmai luasem deja o cină frugală când am constatat o
activitate intensă în cabinele de baie şi closet. "Ce se întâmplă dacă vrei la toaletă după
unsprezece noaptea?” am întrebat. Liliana a zâmbit înăbuşindu-şi râsul şi a spus: “Faci o
plimbare prin câmp”. Drăguţa de ea, curăţa lucrurile din gentuţa mea de baie peste care se
vărsase şamponul. N-am rugat-o eu, insistase să facă asta .

Mi-au arătat un recipient plin de apă în baie. Arăta ca un fel de container utilizat pentru a găti
mâncare pentru mai multe persoane. Liliana şi-a cerut scuze pentru apa abia călduţă. M-am
spălat stând pe vine.

De îndată ce m-am trezit în acea dimineaţă de duminică, m-am uitat împrejur.

În ciuda faptului că avea doar două camere principale şi o bucătărie, apartamentul era mare. În
Anglia, acelaşi spaţiu ar fi fost utilizat pentru a crea două sau chiar trei dormitoare. După ora
nouă, Liliana a apărut şi am servit micul dejun. Am filmat totul. Am hotărât s-o sun pe soţia mea
Barbara. Aveam la mine două telefoane cu cartele prepay. Pe una aveam un credit de 44 de lire,
iar pe cealaltă de 20. Am format numărul folosind-o pe cea de 44 de lire. Barbara era foarte
îngrijorată, m-a întrebat de ce nu sunat mai devreme… În ciuda faptului că am vorbit doar câteva
minute, am fost uimit să văd că mi-au rămas pe credit doar 11 lire. Aceasta se datora probabil
faptului că am sunat din Transnistria. În momentul acela am ştiut că voi avea probleme serioase
acasă, căci acesta a fost ultimul apel pe care Barbara l-a primit de la mine.

Mi-am dorit o zi mai liniştită, aşa că am mers cu toţii la Bender cu autobuzul şi ne-am plimbat
prin zonă Dând dovadă de precauţie, am lăsat camerele video acasă.
Acolo era o piaţă mare acoperită, cu cu rânduri întregi de cântare identice. Am mers într-un
magazin de electrocasnice unde am văzut cuptoare şi maşini de spălat foarte ieftine.
Apoi am mers la o biserică ortodoxă unde erau mulţi bătrâni. Femeile bătrâne îşi făceau cruce
ieşind din biserică, şi se ciocneau una de alta fără să observe. Fiecare părea să fie în propria ei
misiune de salvare.

Ne-am întors la prânzul format dintr-o varietate uriaşă de feluri de mâncare. Erau aproape numai
legume, dar foarte variate, cel puţin conform standardelor din Anglia. În Regatul Unit, o masă
tipică conţine ceea ce se poate numi “ Un soi de carne şi două de legume” . A trebuit să refuz
multe din cele ce mi-au fost oferite, deoarece era prea mult. Le-am spus: “Ţin regim, şi sincer, nu
mai pot, sunt sătul. Pur şi simplu nu pot mânca toate acestea”. Liliana a spus “ de obicei facem
cinci feluri de mâncare ”. Eu i-am răspuns: “Încerc să nu mănânc mai mult de 1.800 de calorii şi
30 de grame de grăsimi pe zi. Produsele la pachet pe care oamenii le cumpără din supermarketuri
au scrise pe ele conţinutul de calorii şi grăsimi al fiecărui produs. “Liliana a râs: “Vei fi mai gras
când vei părăsi Moldova”. Am înţeles amândoi gluma.
După prânz, ne-am aşezat în salon. Timpul ne presa întrucât trebuia să ajungem în Chişinău, la
ziua de naştere a Nataliei. Îi spusesem Nataliei că voi fi acolo nu mai târziu de ora şaptesprezece.
Aveam la mine filtrul de apă pe care l-am cumpărat pentru ei, pentru că trebuiau să filtreze apa
ce venea prin robinet. Niciodată nu mi-au spus cum făceau asta. Am început să vorbim. Liliana
traducea părţi din conversaţie pentru mama ei. Am descris primele contacte cu amicii mei
moldoveni. Eram uimit de sinceritatea răspusurilor pe care le-am primit. Îmi bucurau inima.
Primele emailuri de răspuns le-am primit pe data de 24 noiembrie de la Liliana şi Irina, care a
venit la petrecere.

Liliana scrisese: “Moldovenii sunt foarte prietenoşi, foarte ospitalieri, inteligenţi, sensibili la
nevoile altora. Ţara noastră e frumoasă, mai ales vara (este anotimpul meu preferat), are multe
câmpuri de floarea soarelui, păduri, dealuri (sunt destul de romantică), deşi e săracă”.
Irina a spus ca mama ei era medic pediatru şi că le tratase pe ambele fiice ale primului ministru
(V.Tarlev )
Mi-a descris şi salariul mic al mamei sale şi care erau principalele cheltuieli. Apoi a adăugat:
“Poate nu ar trebui să-ţi spun toate astea, dar acesta e modul în care trăim. Şi totuşi, îmi iubesc
ţara. Este mică, dar frumoasă, e o ţară verde. Avem mulţi copaci în Chişinău, deci oraşul este
frumos de-a lungul tuturor anotimpurilor: primăvara, vara, toamna, iarna. Avem obiceiuri
interesante de sărbătorile naţionale, dar de asemenea celebrăm şi unele sărbători internaţionale,
cum ar fi Halloween-ul sau Sfântul Valentin” .

I-am povestit Lilianei despre mama Irinei care era medic şi despre un e-mail pe care l-am primit
de la o altă fată. Fata mi-a descris în detaliu problema pe care o avea cu organele de reproducere
şi a adăugat (am corectat eu un pic engleza ei)
“Mi-am făcut analizele şi peste două săptămâni voi primi un răspuns. Sunt foarte speriată şi
plâng fiecare noapte, pentru că vreau să fiu o mamă bună pentru cei trei copii.
Îmi pare rău pentru scrisoarea mea, dar nimeni nu ştie despre asta. Dacă mama ar afla, s-ar
prăpădi, mă iubeşte foarte mult. Prietenii mei sunt doar prieteni, iar eu sunt singură.“
I-am trimis toate detaliile Irinei şi am trimis mai departe fetei răspunsul ei.
Problema nu era gravă şi era ieftin de tratat. Fata mi-a răspuns apoi:
”Dragă Eddie!
Îţi mulţumesc că eşti bun şi drăguţ cu o fată pe care n-ai văzut-o niciodată “

Aceasta era una din cele câteva probleme medicale pe care amicii mei mi le-au descris cu o
candoare nemaipomenită. Natura acestor probleme părea să se potrivească adeseori cu
simptomele bolii cauzate de radiaţii. Nu trebuia neapărat ca aceasta să fie cauza, şi acest gând nu
mi-ar fi trecut niciodată prin minte dacă nu aş fi citit nişte articole pe internet despre efectele
dezastrului de la Cernobâl asupra oamenilor din Moldova. Dar s-a dovedit că acesta este un
subiect tabu. Am citat expresia engleză:” Este oare acesta lucrul care îndrăzneşte a nu-şi spune
numele?” Liliana m-a uimit apoi descriind ce i s-a intâmplat ei în timpul catastrofei de la
Cernobâl. În rezumat, ea a ajuns să fie foarte bolnavă şi nu a mâncat o lună întreagă. Suna ca şi
cum ar fi fost foarte aproape de moarte. Am întrebat-o dacă erau şi alte efecte pe termen lung. Ea
mi-a răspuns: “ De la Cernobâl încoace nu mai am aceeaşi energie. Deseori devin obosită dis-de-
dimineaţă. În anii ‘90 ea a început să înveţe engleza şi franceza la nivel avansat dar acum “în
toate orele date de Dumnezeu“ (versiunea engleză).

Am schimbat subiectul, am început să povestim despre războiul civil. “ Ce făceai tu în mai şi

iunie 1992?” am întrebat-o eu, amintindu-mi că Benderul a cunoscut cele mai crâncene lupte
atunci.“ Ne-am ascuns într-o pivniţă într-un sat timp de două zile, în timp ce acesta era
bombardat “ a spus pe un ton dur. “Apoi am ieşit într-o maşină şi am fluturat un steag mare de
culoare albă.“
Welcome To Moldova ! Chapter 10 (Romanian)

Există oameni care au ca ideal de vacanţă să se bronzeze pe o plajă.

Alţii însă preferă vacanţele active. Dintre care unele pot fi pline de aventuri şi pot chiar include
sporturi extreme. Mie îmi plac vacanţele cu activităţi culturale, petrecute în vestul Europei. Îmi
plac puţin senzaţiile tari şi chiar agreez un strop de risc, dar în Moldova eram pe cale să primesc
mai mult decât mă aşteptam. A fost ca o cursă pe montagne russe.

Am mers la garaj şi am luat maşina de unde o lăsasem : puţin în afara parcării, dar în faţa cabinei
paznicului. Liliana a spus că Alexandru ne-a sfătuit să n-o luăm pe ruta normală dinspre Bender.
Era cel mai probabil ca acel sfârşit de săptămână să fie dificil, oficialii având de furnizat personal
pentru postul vamal. Această informaţie mi-a fost folositoare. De asemenea, am stat peste 24 de
ore fără sa raportez la vreo staţie de poliţie. Pe internet am citit că străinii care stăteau în Bender
trebuie să se prezinte la staţia de poliţie de la Varniţa. Concluzia era că nu prea puteau apărea
probleme pentru străini, dar nu puteam fi sigur de asta. Eram pe cale să ne apropiem de Varniţa,
raportată internaţional cu câteva luni mai devreme ca fiind scena unor proteste şi tulburări la
graniţă.

Din punctul de vedere al distanţei, cea mai rapidă cale era un drum plin de noroi şi de gropi care
se întindea pe câteva sute bune de metri pornind de la parcare. Acest drum ocolea postul vamal,
dar am înţeles foarte repede din ce cauză autorităţile nu credeau că el reprezenta o perspectivă
viabilă pentru şoferi.

Tatăl Lilianei ne-a însoţit. Deja îmi doream foarte mult să am puţină linişte. Am pornit - drumul
era mizerabil. Liliana a sugerat să virăm pe un drum lateral şi apoi să urcăm din nou la drumul
principal, aşa că am coborât o pantă abruptă. Partea de jos a maşinii se lovea în răstimpuri de
noroi. Maşina, condusă foarte atent şi uşor, se clătina violent în toate părţile. Mici grupuleţe de
oameni s-au adunat să privească spectacolul. În final am atins baza pantei.
Şi atunci am privit drumul ce se întindea înaintea noastră. Era plin de băltoace mari, de cine ştie
ce adâncimi. M-am gândit un pic şi mi-am spus că e prea riscant să continui. Era destul de greu
să încerci să o scoţi la capăt în noroiul în care ne aflam. Pe deasupra, mai aveam o alta problemă.
Îmi rănisem picioarele alergând şi acum tocmai se vindecau. Era o problemă veche şi ştiam
foarte bine ca prea multă tensiune în picioare mi-ar dăuna mult. Ar fi trebuit să jonglez şi mai
agresiv din pedale.
În timp ce spectatorii curioşi priveau la idioţii din maşină, conversaţiile dintre mine şi Liliana
deveneau tot mai tensionate. Lilliana a insistat să încercăm să trecem peste băltoace până pe
partea cealaltă. Eu m-am gândit la cât de mult o fi avut de suferit în trecut în Transnistria, fiind
cetăţean moldovean de descendenţă românească. Simţeam că explodez.

Oricum, am întors maşina şi am urcat înapoi pe pantă. Uneori roţile îşi pierdeau strânsoarea şi
maşina aluneca pe alături. Ne-am întors până în vârf şi am mers mai departe. Fundul maşinii era
plin de noroi. Îmi făceam griji pentru ţeava de eşapament şi ascultam atent toate sunetele pe care
le scotea maşina. În sfârşit am ajuns pe drumul principal. Nervos, am oprit şi am examinat fundul
maşinii care era acoperit de noroi. Părea în stare bună. Era timpul să ne luăm rămas bun de la
mama Lilianei, şi acestea nu erau circumstanţele cele mai fericite.
Liliana mi-a spus că mamei ei i-a făcut plăcere să mă aibă ca oaspete, şi că eram oricând
binevenit înapoi. Având în vedere toate cele întâmplate, Tuturor ni s-au părut amuzante aceste
cuvinte.

Ne-am despărţit cu zâmbete calde pe buze. Pe parcursul tuturor păţaniilor, tatăl Lilianei a savurat
liniştit şi calm aventurile noastre. Câteva mile (sau kilometri) mai sus pe drum, am menţionat
“uliţa plină de noroi” peste care am trecut. “Drumul” a spus Liliana . “Acesta nu e un drum”, am
spus plin de indignare.“Este un drum moldovenesc” a insistat Liliana.

Am ajuns la graniţa cu Transnistria şi am fost purtaţi prin vamă, de colo-colo. Apoi ne-am oprit
lângă un fel de balcon, în care se înghesuiau cinci ofiţeri vamali. Purtau nişte uniforme negre,
elegante şi zâmbeau, vorbind cu Liliana care roşea. Se simţea o tensiune încărcată cu testosteron,
dar atmosfera era plăcută. Urmăream acest proces cu interes. Era cald acum şi era bine să nu fii
în soare. Poate păream relaxat şi prea interesat, întrucât ofiţerii i-au spus Lilianei că m-au crezut
jurnalist. Se pare că un alt ziarist îi vizitatse în săptămâna dinainte. M-am întrebat dacă nu era de
la ziarul “The Guardian”. În avion, m-am uitat peste umărul cuiva şi am fost surprins să văd un
articol despre Transnistria în “The Guardian”.

Când persoana a lăsat deoparte ziarul, l-am ridicat şi i l-am dat Annei. Nu era un articol prea
bogat în informaţii pentru cineva care a mai citit despre Transnistria. Se folosise expresia
obişnuită: “o gaură neagră”.
Şi olandezul folosise aceste cuvinte. Dar cum se explica această expresie? Într-adevăr se referea
la situaţia economică, politică şi juridică. Jurnalistul a scris că unul din trei oameni poartă haine
militare în Transnistria, afirmaţie pe care am găsit-o neconvingătoare. Nu am văzut pe nimeni în
Transnistria îmbrăcat în uniformă - ceea ce a fost o dezamăgire pentru mine. Probabil era aşa
pentru că era sfârşit de săptămână. Oricum am avut impresia că vameşii credeau următoarele: cu
cât oameni din presă vizitează mai mult Transnistria, cu atât mai bine. Ziarul n-ar fi făcut altceva
decât să relateze despre cât de rele erau lucrurile şi să-i amuze pe vameşi, în cazul în care
articolul ar fi fost tradus.
Bărbatul în negru s-a gândit că Liliana era interpreta mea, dar a sugerat mai mult decât atât…”Ai
grijă să fii plătită bine pentru ceea ce faci”, tot repeta ofiţerul, în română.
Din nou pe drum, am văzut copii lângă marginea drumului vânzând ceva ce semăna cu cireşele.
O maşină venind din sensul opus ne-a făcut semn cu farurile şi faţa Lilianei s-a luminat. Am
văzut cum poliţia a oprit fără nici un motiv, pe partea opusă a drumului, un camion alb care se
mişca lent. A fost un act complet arbitrar. În orice caz, mi-am amintit că citisem despre o fată
moldoveancă forţată să se prostitueze care a profitat o asemenea situaţie pentru a scăpa de
peştele său brutal, şi a ajutat indirect şi alte victime ale acestui bărbat.

Am mers mai departe prin Chişinău fără alte incidente.

Liliana a spus că şi-ar fi dorit să conducă. Am ajuns la blocul familiei Doneţ fără alte ocolişuri.
M-am uitat la fundul maşinii. Din cauza gropilor, aproape tot noroiul se scuturase.

Familia Doneţ hotărâse să amâne ziua de naştere a Nataliei din cauza unor chestiuni egate de
bunicul ei. Am început să filmez cu camera. Atmosfera era sumbră, în parte datorită faptului că
purtam insigna şi chipiul militar.
Insigna nu era una a vreunui regiment. Celebra victoria armatei transnistrene în apărarea patriei
în timpul razboiului civil. Eu nu aveam idee de asta. Domnul Doneţ era rus de origine, dar în
cursul şederii mele anterioare, subliniase faptul că era moldovean. Punctul său de vedere asupra
situaţiei era că în timpul regimului sovietic, oamenii aveau posibilitatea de a alege, doar că puţini
oameni ar fi fost dispuşi să ajute. “Tovarăşe, poţi alege această opţiune, sau opţiunea cealaltă.”
Dar dacă alegerea uneia dintre ele te conducea cel mai probabil la prosperitate şi noroc, atunci
cealaltă era echivalentul unei căderi într-o gaură neagră, şi adeseori nu primeai nici o îndrumare,
nici un sfat. În Moldova post-sovietică, oamenii te ajută, dar dacă crezi că sistemul sovietic a fost
un lucru bun, atunci probabil nu vei avea nevoie de sfatul lor. Am fost surprins de această
perspectivă logică neobişnuită.

Ne-am aşezat să mâncăm.

A sunat telefonul Nataliei şi ea mi l-a întins mie. Am răspuns. “Eşti Ana sau Anna sau Anea?”
am întrebat, spunând pe litere prenumele şi rostind şi câteva nume de familie. Eram îngrijorat de
feţele zâmbitoare dimprejurul meu. La telefon era Ana şi urma să sosească în răstimp de-o oră.
După masă a sosit timpul să-mi iau rămas bun de la Liliana. Urma să ne întâlnim în ziua
următoare.

Welcome To Moldova ! Chapter 11 (Romanian)

M-am trezit de dimineaţă, căci îmi planificasem să merg la şcoala rusă unde învăţa Natalia.
Doream să mă întâlnesc cu elevii şi profesorii din acea şcoală.
În februarie , am convenit cu Natalia că-i voi face o vizită spre sfîrşitul lui mai .
Aceasta a coincis cu a şaisprezecea aniversare a Nataliei şi cu sfîrsitul anului de studii care era
un timp potrivit pentr a vizita şcoala . Deasemenea vroiam undeva să stau şi mă întrebam dacă
este posibil să stau în apartamentul lor . Vroiam sa stau în cît mai multe locuri posibil . Deşi nu
se potrivea bine cu cererile de înregistrare în Moldova , stiu că unii din prietenii mei au stat pe
adrese înregistrate diferite de cele unde într-adevar au trăit . Ei au trebuit să-şi schimbe
apartamentele ca să-şi găsească locuri pe care să şi le poată permite întrucît arenda le lua o buna
parte din veniturile lor şi tot continua să crească .

Era o dimineaţă luminoasă şi răcoroasă cînd ne plimbam printr-o regiune usor împadurită spre
şcoala Alecu Russo din Rîşcani . Şcoala era curată şi proaspăt vopsită . Am fost introdus
profesoarei de limba engleză , doamna Alla Rubanka .
Cu o candoare tipică molodvenească ea imediat mi-a spus că avea grijă de soţul ei care “ a suferit
un insult îin timp ce lucra în Moscova “
Engleza doamnei Rubanka era de un nivel înalt , dar ea avea în vedere “ atac de cord ” . Sau
nu ? Engleza are o calitate nemaipomenită de a fi ambiguă şi de a avea cuvinte cu sunete şi
înţelesuri similare . Străinii deseori le este frică să nu abordeze o engleză greşită. Dar spre
deosebire de francezi , nouă ne place să vedem cum străinii ne utilizează limba . Folosirea
neobişnuită a englezei e o tema regulată de comedie .

Noi avem un mod stabilit de a ne exprima . Unele din expresiile noastre dateaza de sute de ani .
Exista îmbinări frazeologice pe care nouă din zece englezi nu le cunosc . Ia engleza de bază şi
foloseşti-o corect fără a lua în consideraţie modul în care noi o folosim , sau cum s-a dezvoltat
aceasta şi va fi uşor să înţelegi . Este o regulă din partea noastră . Deasemenea mulţi englezi
adoră să audă şi să citească cum străinii stîlcesc limba . Eu personal primesc plăcere fără sfîrşit
din asta . Dar cu toate că poate fi greu pentru străini să înţeleagă , poporul englez rîde împreună
cu ei , nu de ei . Modul în care unii străini utilizează limba noastră ca să se facă înţeleşi este
deseori o dezvăluire a naturii lor inerente . În aceasta , deasemenea există şi o utilizare corectă a
cuvintelor noastre .

Fiind un englez tipic eu sunt deznădăjduit în a învăţa alte limbi şi sper că nu sunt un ipocrit . Aşa
că dacă un moldovean poate vorbi engleza foarte bine , este mai deştept ca mine . Dacă ei sunt
mai deştepţi dar totodata mai săraci este din cauza că trăim într-o lume necinstită şi care
niciodata nu se va schimba .

Dimineaţa a decurs bine . De devreme am fost surprins de d-na Rubanka suflecîndu-mi cămaşa .
Au trecut zeci de ani de cînd a facut asta pentru mine ultima persoană, probabil mama.
A avut grijă de mine şi a insistat să mă hrănească în cantină . Era o atmosferă foarte caldă în
şcoala . Copii erau în mod evident fericiţi . Ceea ce m-a impresionat cel mai mult era cantitatea
de împingeri şi ghionturi afecţionate . N-am văzut niciodată ceva de genul ăsta . Băiat cu băiat ,
băiat cu fată , fată cu fata . Natalia cu toate că evita asta şi dupa cum am ghicit , nu era stilul ei.
Cîteva ori de-a lungul dimineţii suna la recreaţie între lectii şi copiii se îngrămădesc unul peste
altul .Tot acest comportament natural m-a liniştit şi pe înregistrarea video care a fost facută
foarte relaxat . Nu aveam senzaţia că plictisesc aceşti copii .

Am văzut un număr de clase diferite . Copii erau luminoşi , pozitivi , încrezuţi şi ştiau destulă
engleză ca să vorbească cu mine . Ei şi-ar fi lăsat lucrurile întinse primprejur avînd încredere că
ele vor fi în siguranţă . Doamna Rubanka a insistat să-mi dea un ghid pentru restul zilei . Acesta
era Andrei cel înalt . Cu răbdare , diligent şi inteligent m-a ajutat cu toate necesităţile mele . Dar
cea urmat erau patru ore de farsă pură . Totuşi la sfirşitul acesteia , bagajul meu a fost dus în
apartamentul Tamarei ( vecina uşă-n uşa Marishei , în raionul Ciocana ) , aveam un mobil nou cu
serviciul Voxtel şi aşteptam să mă întîlnesc cu Irka , Olga si Ana C la “La Taifas” la şapte seara .

Totuşi vroiam sş aranjez nişte lucruri pentru petrecerea găzduită de mine- sîmbătă la cinci
seara ,pe Columna 129 . Acest local a fost găsit de catre Svetlana . I-am întrebat pe toţi amicii
detalii despre localuri unde se putea de mîncat şi dormit . Numai Svetlana a venit cu idea de
cazare în orice fel de non hoteluri . “ Pat si dejun “ probabil un termen necunoscut pentru
moldoveni dar această posibilitate nu mi-a venit în minte pîna cînd Inka mi-a explicat situaţia
din Balţi . În Regatele Unite sunt multe asemenea locale . Faptul consta în aceea că atunci cînd te
ridici din pat, nu vei avea energia necesară pentru restul zilei. În Anglia un asemenea dejun este
de obicei “( dejun) Plin Englez “ . Partea principală constă din becon , ouă , crenvuste , ciuperci
prăjite , fasole coapte sau roşii conservate şi de obicei pîine prajită . Într- o scrisoare Inkăi am
spus că aş fi fericit să am orice nu ar avea de obicei moldovenii pentru dejun . Eram ager să aflu
ce era . Rezultatul iniţial era un schimb de scrisori confuz . În sfîrşit a apărut lumina şi eu mi-am
amintit despre cum era viaţa într-adevar în Moldova .

Localul pe care l-a găsit Ştefana avea saună şi probabil o altă cameră mare . Mi-a dat numele
persoanei pe care trebuia s-o plătesc dar a omis să menţioneze că el era italian şi pur şi simplu
îmi arăta proprietatea . Taxa lui putea depinde de ce am rezervat ( sau de ceea ce credeam că am
rezervat ) Mai tîrziu am aflat ca el depindea de un translator angajat ocazional .
Ştefana mi-a trimis fotografii a proprietatii dar pozitionarea acestuia devenea confuză .
Am plătit o gramada de euro ( după standartele din Moldova ) . Vroiam fapte reale şi o întelegere
clară dar Italianul îmi vindea minciuni comerciale care sugerau ca vroia mai mulţi bani .

Mai exista şi un alt aspect .Mulţi britanici sunt neîncrezători în italieni . Din banii furaţi
de la Uniunea Europeană de către răchetul corupţiei , cel mai mult e furat de către italieni , în
special de mafie . Am lucrat cu bărbaţi italieni şi am avut de-a face cu companii italiene şi
deseori rămîneam neimpresionat . (Interesant , dar am cunoscut femei italiene demne
de încredere şi confidenţiale ) . Era pe la mijlocul lunii mai acum şi am rugat-o pe Ştefana să
intervină personal pe Columna 129 . Poate neîntelept am adăugat extrasul care urmează pe care
numai îl primisem de la Inka din Bălţi . (Ştefana era tot din Bălţi ) . Nu am discutat despre
italieni cu ea .

“ Compania care ne încalzeşte iarna apartamentele este deţinută de nişte italieni . Da , într-adevăr
serviciile deveneau tot mai bune , dar ..şi facturile tot . Facturile sunt mai mari decît salariile
noastre . În mediu o persoană face 700 de lei . O factură pentru o singura lună de încalzire e 600.
Acum puteti fi siguri , ne distrăm cheltuind banii aici .:) O altă companie de croitorie
deasemenea e deţinută de italieni . În primul rînd oamenii lucreaza zi şi noapte .
În al doilea , salariul lor nu reprezintă nimic .
În al treilea rînd , nici un articol de îmbrăcăminte cusut aici nu este vîndut în Moldova totul este
exportat .
Deci , vezi şi tu , italienii nu au grijă de oamenii de- aici .”
În ajunul plecarii mele în Moldova , Ştefana şi-a cerut scuze şi a spus că prietenul ei italian vroia
ca ea să mergă să locuiască în Italia în acel timp . Am rezervat localul de pe str.Columna 129 .
Aveam rezervată o petrecere cu aproximativ 20 de persoane să apară dar nu a fost aleasă
mîncarea . Nu eram sigur dacă proprietarul sau bucătarul cunosteau rusa sau româna . Ştiam că
nu vorbeşte deloc engleza .

Stătînd cu Andrei în maşina pe la vreo 16:30 , am hotărît s-o telefonez pe Ştefana cu o speranţă
că nu parăsise totusi Moldova .A răspuns . Era în Chişinău , dar ştiam că trăieşte şi lucrează în
partea de sud-est a oraşului . Dar nu , s-a angajat la o noua slujbă la Agrobank la Rîscani
.Deasemenea era liberă în acea seară . Nu –mi venea să cred norocului . După o căutare
întrerupta la un Agrobank necorespunzător , eu şi Andrei am găsit clădirea corespunzătoare .
Întirziam cu 20 de minute dar Ştefana ne-a aşteptat . Aveam să mergem pe Columna 129 .

Dar mai întîi , am sunat-o pe Liliana . Am vrut ca şi ea să se implice şi ea a fost deacord . În acel
moment Andrei şi-a telefonat părinţii care-l chemau acasă . Eram enorm de mulţumit pentru
ajutorul lui dar el a refuzat să accepte ceva în schimb . Ştefana şi cu mine am plecat spre
Colegiul Teologic Baptist . Pe drum , am trecut peste o gaură relativ mică şi am văzut că era furt
în masina .JUR! Ştefana a rîs .Aparatul stereo a căzut !
Stefana a spus că a sunat-o Barbara .
Am ghicit după cele spuse că Barbara era într-o stare agitată . De fapt eu am trimis prin e-mail
toate datele de contact şi un orar detailat lui Wiliam ( în timp ce stătea lînga mine ) înainte de a
pleca . Dar am omis să-i spun că am făcut asta .
Era aproape spre sfîrsitul vacanţei cînd l-a găsit .Între timp Barbara a obţinut cîteva detalii de la
Marisha şi a telefonat pe cîteva dintre aceste minunate fete cu voci sunătoare
…” unde este soţul meu , Eddie …?

Era şase seara cînd ne-am ivit pe Columna 129 . Galina , proprietara era înauntru . Galina era o
bucătăreasă excelentă şi am convenit mai inainte un preţ stabil pentru ca să gătească bufetul
englez . Am făcut o listă care a fost tradusă în rusă . Galina era o moldovancă care vorbea
româna . Acum trebuia să-i explicăm cum să gătească un bufet englez .Problema era că nu
puteam găti nimic ca să-mi salvez pielea . ( cum spunem noi ) A trebuit să comunic ceea ce m-
am gindit ca vroiam Şi să-i răspund întebărilor Galinei prin intermediul Lilianei şi Ştefanei .

Aveam foarte puţin timp dacă vroiam să fim la timp la “La Taifas”. Aşa că spre exemplu cînd
Galina a vrut să ştie cîte kilograme de fiecare carne vroiam , eu m-am transformat în contabil .
( aceasta e profesia mea ) . Iarăşi şi iarăşi îi spuneam că ea e bucătăreasa , preţul era stabilit şi
aveam încredere în socotelile ei . Trebuie să spun că toţi s-au isprăvit cu aceasta vesel şi
competent . Deşi am lăsat locul într-o dispoziţie de anxietate , mă ingrijoram. Ca gazdă , Galina a
întrecut aşteptările mele şi am avut parte de multă veselie împreună .Meniu ei poartă cele mai
puternice recomandaţii din partea mea .
După ajutorul lor fara de valoare , le-am invitat pe Liliana şi Ştefana la restaurantul La Taifas .
Am ajuns dupa 19:20 . Irka , Olga si Ana C. ne aşteptau .

Welcome To Moldova ! Chapter 12 (Romanian)

Ne-am aşezat şi ne-am uitat peste meniu. Cânta o muzică moldovenească. M-am ridicat să
filmez şi sa fac poze celor cinci fete.

Irka a zis :” Eu şi cu Olga suntem bune prietene “ .” Dar ...“ a adăugat ea “ ne certăm foarte des.
Se aruncau unei alteia priviri prietenoase dar poznaşe . “ Aveţi prieteni ?“ le-am întrebat.
„Desigur “ au răspuns vesele amândouă. “ Aveţi de gând să vă căsătoriţi în aceeaşi perioadă?”
Am întrebat şi am văzut-o pe Liliana zâmbind spre mine.
Au reacţionat ambele răutăcios la întrebarea mea , după care Irka a răspuns ” Nu.”

Ana C a zis :” Eu nu am prieten “ .” Sigur că ai un prieten “, am spus eu . “ Eeeee….verişorul tău

“E un bărbat din China “ , a spus Ana drăguţ . Am comandat cinci feluri de bucate, desigur, şi
mămăligă . Doream să ştiu cum se prepară mămăliga aici în Moldova, dar nu am avut ocazia să
o testez căci vinul consumat m-a ameţit uşor.

Eram sigur că “La Taifas “ este cel mai scump sau cel puţin aşa ştiam. Am petrecut zece ani
cu alţi membri de comitet la filiala institutului nostru local ( Secretari Calificaţi ) ajutând la
organizarea cinelor şi a altor evenimente . Factura pe care am primit-o era echivalentă costului a
două cine cu trei feluri de mincare fără vin ,într-un restaurant modest . Toţi şase am servit cinci
feluri de bucate, uneori chiar şi supliment şi câteva sticle de vin din cel mai bun.
A fost o seara minunata . M-am trezit în apartamentul Tamarei , dar nu-mi pot aminti cum
exact .Ştiu că cel puţin Liliana m-a ajutat .

Marţi dimineata , trebuia să ajung la o şcoala cu predare în limba română . Marisha zise că
Tamara mă va ajuta. Discutasem puţin despre această plimbare cu Tamara în ziua când am venit
în Moldova.

Tamara era rusoaică, avea vre-o 50 ani, părea supărată pe cei din jur. Soţul ei inginer de profesie
nu-si putea găsi o slujbă şi lucrul acesta o supara tare de tot. Vorbea c-am greu în engleză, dar
sunt sigur că era şi emoţionată, căci peste un timp se relaxase şi începu să vorbească binişor în
engleză.

Şotul ei s-a preocupat de vizita noastră la şcoala de pe strada Milescu Spătaru, însă vehicolul
comandat de el nu l-am mai văzut Tamara se iritase din nou, dar reuşi să zâmbească. Am ieşit
din casă şi ne-am urcat într-un maxitaxi, Tamara a insistat să plătească. Niciodată nu am putut
să-mi dau seama care sunt sentimentele Tamarei faţă de mine, căci zâmbetul ei emana răceală şi
dispreţ.

Am coborât pe strada Petru Zadnipru, trebuia s-o găsesc pe Inga Magaluc, prietena Marishei.
Mă întrebă care este diferenţa dintre un rus şi un roman? Nu eram sigur de aceea diferenţă de
care zicea ea, deoarece eram sigur că ruşii diferă de noi, europenii, dar lucrul acesta nu –l
observasem.

Bărbaţii de naţionalitate rusă, aveau o structură pronunţată osoasă facială, dar femeile de
naţionalitate rusă aveau trăsături asemănătoare celor din vest a Europei. Stăteam în hol, mă
simţeam bine, căci ambianţa din şcoală era caldă. Mă simţeam bine când priveam copii zglobii şi
fericiţi. Inga vorbea rău engleză, aşa că mi-a făcut cunoştinţă cu D-nul Shimeket, profesor de
rasă negru ( încă o persoană de rasă neagră în Chişinău). Cunoştea bine engleza. Acesta din urmă
m-a condus spre oficiul directoarei. Totul a fost perfect.

M-am aşezat la o masă mare şi am servit cafea. Directoarea îmi vorbea cu ajutorul unei doamne
blonde, care are interpreta ei.
A urmat o scurtă introducere de-a lungul căreia explicam că aveam 15 amice în Moldova, dar
am concretizat că toate îmi sunt doar prietene.
Interpreta:” Am dori să ştim dacă puteţi să ne ajutaţi să facem schimb de experienţă, elevi
moldoveni în Anglia pentru o perioada de studiu. “
Eddie: “ Mă voi interesa dacă este posibil, dar nu lucrez în acest domeniu”
Interpreta:” D-na directoare doreşte să ne ajutaţi să realizăm acest schimb de elevi.“
E:” ( dând din umeri ): “ Sunt contabil . Dar voi încerca să vă ajut “

Doamna blondă:” D-na directoare doreşte să ştie cum ne puteţi ajuta ca elevii din Anglia să stea
la familiile din Moldova şi elevii moldoveni să fie cazaţi în familiile din Anglia. “
Eddie: (supărat) “V-am explicat că nu activez în acest domeniu , dar totuşi voi încerca. Dar va
trebuie să aşteptaţi , căci lucrul dat necesită mulţi ani de pregătire. ”
“
Doamna blondă: ( cu o expresie îngrijorată ) : D-o-m-n-u-l-e E-d-d-i-e , vă rugăm nu vă s-u-p-ă-
r-a-ţ-i pe noi . Dorim să ne acordaţi ajutor, doar atât. E : ( alarmat , tăcut şi îngrijorat )
Doamna blondă :” Directoarea spune :”avem fete foarte drăguţe , sunt sigură că vor fi placul
băieţilor voştri “
Eddie:” În Regatele Unite , avem o legislaţie de anti discriminatoare foarte strictă .Orice schimb
ar trebui să conţină acelaşi număr de fete şi băieţi. “
Doamna blondă:”
D-o-m-n-u-l-e E-d-d-i-e , vă rugăm nu vă supăraţi pe noi .Suntem împotriva discriminării .Avem
un profesor negru aici “
Eddiie :” Voi face tot ce pot ca să cercetez această chestiune pentru dvs “
Eram tulburat. Mă gândeam că acest fapt întâmplat anterior nu descrie un popor al Moldovei,
apoi m-am gândit că o fi fost ca în sistemul sovietic. Eşti întrebat de o persoană ce deţine o
funcţie importantă şi dacă nu aprobi ce zice el atunci el începe cu “cetăţene”…. Apoi te întreabă
din nou şi iarăşi din nou. Mă gândeam că sunt britanic şi la noi nu se cuvine să întrebăm omul de
mii de ori, dar oricum mi-a plăcut ambianţa din acea şcoală.”

Din start, o tânără fermecătoare m-a condus spre muzeul şcolii. Muzeul era împodobit cu
lucruri antice moldoveneşti, care păreau false. Nu am ezitat şi am întrebat-o dacă se mai folosesc
aceste obiecte în Moldova.
Am observat o mulţime de oameni, care ştiau engleza. Am pozat acea şcoală. Chiar şi acum simt
acea ambianţă plăcută. Mă bucur că am avut ocazia să discut cu o persoană venită din Etiopia.

E:” Aş dori să aflu cum a-ţi ajuns să lucraţi aici, în Moldova?

S:” Eram student în ţara mea , Etiopia .Am făcut un lucru rău . Studiam ca să-mi obţin diploma şi
autorităţile m-au suspendat pentru un an .Părinţii mei erau îngrijoraţi că asta îmi va afecta
educaţia . În acel timp Etiopia era sub influenţa Sistemului Sovietic .Aşa că am fost trimis în
Uniunea Sovietică .
M-am căsătorit şi mi-aţi văzut fiica adolescentă .”
E:” Eşti cetăţean moldovean acum ?”
S:” Nu , nu sunt . Sunt etiopian .Autorităţile moldovene nu m-ar fi lăsat cu cetăţenie dublă .
Problema este că nu-mi pot confirma cetăţenia etiopiană fără a pleca în Etiopia şi nu-mi pot
permite asta .
E:” Dar fiica ta este cetăţeană moldoveană ?
S:” Da , este . Nu pot nega ceea ce sunt . Dvs puteţi vedea că sunt etiopian .
Am mers în altă clasă .

Am fost condus de doamnele menajere. Mă simţeam foarte bine, ambianţa era una
încântătoare. Am intrat într-o clasă şi, straniu, dar nu m-am putut abţine şi am atins-o pe umăr
pe o doamnă. Ea nu s-a împotrivit. Mă simţeam atât de confortabil încât doream să absorb acea
atmosferă.

Mai târziu am observat cum o profesoare îl dojenea pe un elev, acesta întârziase la ore. M-a
mirat acel sistem moldovenesc, toţi sunt informaţi şi totul funcţionează bine. Nimeni nu poate
pleca fără a informa acele doamne informate.
Această vizită a rămas o amintire plăcută pentru mine.
Welcome To Moldova ! Chapter 13 (Romanian)

Am mers să luăm prânzul cu D-nul Shimeket şi Zina într-o cafenea ce se afla nu de parte de
şcoala pe care am vizitat-o. Era o zi fierbinte. Am discutat o mulţime cu prietenul meu etiopean.
În final, am hotărât să contribui cu o sumă de bani lunar pentru şcoala pe care am vizitat-o. D-
nul Shiment a întâmpinat propunerea mea cu toată inima. Deasemenea, am accentuat asupra
faptului că şcoala avea nevoie de propriul său web site dacă se astepta să fie luată în serios .
Alături de o adresă de e-mail de contact era o necesitate dacă doreau să fie trataţi corespunzător
pentru realizarea programului de schimb de studenţi .

Am obesrvat-o pe Zina, care mereu era grăbită, însă doream să mă apropii de ea să-I vorbesc. .
Aşa ca i-am luat numărul de telefon şi am convenit s-o sun la zece seara . Zina lucra la
universitate şi deasemenea învăţa. Era tipic pentru moldoveni să se ocupe dce mai multe lucruri
în acelaşi timp.. Toti cei din Moldova alergau din colo-ncoace , lucrînd şi/sau studiind din
greu .Liliana mi-a spus că a fost necesar să se angajeze la trei servicii ca să-şi plăteasca lucrurile
esenţiale . Îmi părea straniu şi ciudat, căci mi-am făcut o altă impresie despre cei din Moldova,
atunci când am fost pentru prima dată în noiembrie.
Puţinele reportaje şi ştiri pe care le-am auzit la televizor mi-au sugerat cu totul un alt tablou.
Cred că moldovenii trăiesc nişte vieţi plictisitoare, în blocuri mizere şi care pe an ce trece se
năruie. Totul părea ireal, avea-i impresia că moldovenii nu-şi trăiesc viaţa aşa cum se cuvine, ci
încearcă doar să supravieţuiască.
Credeam că trăiesc într-o lume, unde vin autocare pentru a lua fetele tinere spre o destinaţie
oribilă, dansatoare , chelneriţe în ţările din Occident.

Mai tîrziu în acea după-amiază m-am dus la apartamentul Tamarei

Înainte de a veni în Moldova , ştiam că trebuie să iau masa cu Ana la „La Taifas”, dar, din
păcate , ea anulase întâlnirea . Ana se afla în mijlocul examenelor finale .Am telefonat-o pe
Doina dar nu mi-a răspuns . Doina era o prietenă de-a Irinei dar ea era prea ocupată ca să ne
vedem. Doina locuia pe bulevardul Moscovei . Natalia şi eu am cutreierat în lung şi-n lat acea
stradă încercînd să găsim blocul de apartamente unde locuia Doina.

Marisha a sunat şi a zis că va veni la 18:00 , aşa că împreună cu Tamara am mers la un

magazin din apropiere şi am pregătit ceva.
Am descoperit că Marisha şi Tamara au trecut prin multe împreună .

I-am povestit istoria cu un dictionar , nişte bucăţi de hîrtie şi un pix .Cînd a înţeles că sunt
căsătorit şi am cincisprezece prietene, a reacţionat , gesticulând cu mâinile .
Tamara: ”Aceste fete , soţia ta , te va omorî !” ( „ omorî ” pronunţat ” omoooorî ” ) .
Înflăcărată , apoi a început să-mi povestească de fiica sa .
Tamara : „ Fiica se marită cu un francez , va merge la Paris . El este căsătorit, dar relaţia a eşuat
şi se va căsători cu fiica mea. Aceasta va merge la Moscova.”
La momentul vizitei mele , un cetăţean non UE căsătorindu-se cu un cetăţean francez trebuia să
aştepte un an pentru ai se acorda cetăţenie UE . Cred că francezii ar putea beneficia de situaţia
fetei. Dar fiica Tamarei într-adevăr se căsătorea din dragoste ci nu pentru o cetăţenie UE.

În aprilie 2005 , Barbara , William şi eu am luat prânzul în Londra cu o româncă ( Provincia

Moldova ) şi soţul ei francez . Ea , Narcisa era în Marea Britanie la un curs de engleză şi a fost
şomeră timp de cinci ani . Pentru asta învinuia legile de muncă restrictive ale Franţei . În
octombrie mă aflam lîngă Gabriela , deasemenea din provincia Moldova . Alte trei persoane,
erau la fel imigranţi. O persoană venită din Australia şi două din Polonia . Cîteva luni mai
tîrziu , faptul că Britania primea imigranţii în număr mai mare decât Franţa,, adus la faptul că
Londra găzduieşte Olimpiada din 2012. Toată lumea se aştepta ca Parisul să cîştige găzduirea
olimpicilor in 2012 . În orele de încheiere , delegaţia britanică a prezentat o înregistrare video
strălucit de efectivă delegaţilor străini accentuînd doar cît de altruistă este Maria Britanie pentru
imigranţi .. În timp ce decizia a fost dată citirii toţi fotografii întîlneau delegaţia franceză . Un
corespondent BBC căruia i-a fost dat privilegiul de a fi faţă în faţă cu toată delegaţia , vesel a
povestit istorioara . Folosea deseori fraza: “ Nu s-a sfîrşit pînă nu s-a sfîrşit “

Marisha a sosit mai tîrziu decît se aşteptase aşa că eu şi Tamara discutasem o mulţime folosind
dicţionarul. În sfîrşit la 21:00 , a sosit Marisha . Dar e se grăbea . A făcut un duş şi am discutat în
timp ce călca cu păru-i înfăşurat într-un prosop . Trebuia să se întoarcă la un hotel din Chişinău
unde avea grijă de doi englezi amabili . Se părea că Marisha atrage mulţi „ englezi amabili ” . I-
am scris înainte şi dupa vacanţa mea şi deseori primeam un e-mail pregătit din timp spunînd că
era în afara oraşului pentru cîteva zile . De obicei aceasta spunea că ea plimba unul sau doi
„ englezi amabili „ prin Moldova , estul României sau prin Rusia . Website-ul ei era deschis
către toată lumea , dar ea îi atrăgea doar pe cei mai buni ..!

Am telefonat-o pe Zina pe la vreo zece seara şi am notat coordonatele acestea , dar n-am putut
găsi apartamentul ei . Blocurile de apartamente nu erau însemnate .Am convenit că mă va aştepta
lîngă blocul ei, afară la 22:15 . Întîrziam şi totuşi am alergat . Zina nu era acolo . Am strigat-o
pe nume de mai multe ori .

O mulţime de oameni erau prin preajma blocurilor. O doamnă din apropiere a insistat să
încetez. Am îcetat să mai alerg şi m-am întors să dau un telefon. Eram transpirat şi supărat. A
doua zi dimineaţa când m-am trezit aveam maioul transpirat. Obişnuiam să alerg patru mile şi
jumătate în fiecare sîmbătă dimineaţa în 32 de minute şi maioul meu nu ajuns niciodată în
această stare ! Era peste 23:00 şi am văzut-o pe Zina aşteptând cafenea . Am continuat să alerg
însă cu paşi mici căci nu-mi simţeam picioarele. Ea mi- a zâmbit . Am mers în apartamentul ei .
M-am aşezat lângă ea pe safauă şi discutam în timp ce copii ei , Rita de 19 ani şi Sandu , 15
ascultau atent .
Zina îmi explica că mi-a oferit coordonatele corecte.

Eddie: ( încă respirînd cu greu ) „ Toate casele sunt la fel. Nu sunt numerotate.
:”Ti – am zis că era al treilea la rînd .”
Eddie:” Al treilea de la ce , al treilea de unde ? Ce credea-i că eu străin într-o ţară ca aceasta
voi putea să mă descurc de unul singur?”
Apoi am discutat despre posibilitatea de a sponsoriza şcoala pe care am vizitat-o ieri acordând în
fiecare lună câte o sumă bănească. Am rugat-o pe Zina să mă însoţească în calitate de translator.
D-nul Shimeket a aranjat întâlnirea. Am convenit asupra detaliilor. Apoi Zina a schimbat
subiectul.

Zina:” D-o-m-n-u-l-e E-d-d-i-e , cum pot să-mi întreţin copii ?” ( A spus aceste cuvinte cu un
bocet vesel ).
A zâmbit strâmb şi s-a mişcat cu corpul ei . Am fost uimit , intrigat , amuzat şi puţin supărat .
E: ”Nu cred că eu sunt persoana indicată care ar putea să vă ajute cu ceva.”
Zina:”Dar , domnule Eddie , aţi văzut atît de multe , aţi călătorit în lumea-ntreagă.”
Iarăşi a zîmbit şi a făcut un gest de flirt .
Eddie:” Nu ştiu nimic despre această ţară .”
Zina:” Dar cunoaşteţi atît de multe .”
În acel moment , i-am zîmbit înapoi şi i-am apucat mîina . Ea s-a ferit de mine având o
expresie jignită . Acesta era o cea mai surprinzătoare mişcare din partea mea . Am avut impresia
că Zina vorbea prin mine sau la mine dar nu cu mine . Zina părea a fi o persoană care ar dori ca
toată lumea să ştie de necazurile ei. Fiica ei câştigase un premiu al actorilor. Se adresa doar la
mine. Eram mai mult decât Eddie Barton . Totuşi Zina a combinat întrebarea ei cu o expresie a
feminităţii ei complexe . Precum i-am spus vesel într-un e-mail ulterior :” Sunteţi atât minunată,
străină !” Întrucât a ajuns să mă cunoască mai apoi , am devenit pentru ea Eddie Barton . Cînd a
sosit timpul să plec , mi-a arătat drumul .Am insinuat că ar dori să meargă cu mine şi i-am luat
mîina când am mers zece sau mai mulţi metri pe drum .
Am zîmbit unul altuia , ne-am spus noapte buna şi am mers pe drumurile noastre separate .

Welcome To Moldova ! Chapter 14 (Romanian)

Am fost trezit pe la vre-o trei noaptea de cineva care umbla prin camera în care dormeam .
Era straniu pentru mine, căci nu puteam inchide niciodată uşa de la camera în care mă aflam,
deoarece patul stătea la hotarul dintre două camere. Nu m-a deranjat faptul că cineva umblă
prin cameră , eram conştient că ineva are nevoiei de aşternuturile care se aflau în dulapul din
camera în care dormeam eu. Din cele citice am înţeles că ruşii au o altă atitudine faţă de
intimidate, în special, nuditate. Spre exeplu, carte ape care am citit-o “Provincia Pierdută”,
autorul de naţionalitate canadiană era găzduit de o familie de naţionalitate rusă din Chişinău.
Aceştea erau categorici în privinţa fetelor şi băieţilor lăsaţi în intimidate. Totuşi bărbaţii şi
femeile îşi permiteau să umble dezbrăcaţi, cîteodată chiar goi. Era de mirare, căci soţul Tamarei
umbla prin faţa mea îmbrăcat doar în chiloţi şi cred eu nu-l deranja faptul că discutam cu soţia
sa multe ore în şir în singuratate.

Am pornit iarăşi către şcoala “Petru Zadnipru” . Era puţi stresat să o întâlnesc din nou pe D-na
directoare. Deşi, timp cât mă aflam în Chişinău eram liniştit, rareori mă iritam sau mă stresam.
M-am uitat spre blocurile de apartamente în acea dimineaţă fierbinte . Acestea erau aranjate cu
spaţii verzi între ele . Sub copaci şi alături de tufişuri mari , oamenii discutau iar copiii se jucau .
Despre URSS şi blocurile de apartamente , există o istorioară care permanent ma amuzat şi mă
gândesc deseori la ea. Un rus foarte beat îşi căuta apartamentul . A găsit etajul corespunzător şi
numărul de apartament corect . A intrat , a mers către patul pe care-l împărţea cu soţia sa . A
făcut dragoste cu femeia din patul, care pretindea că este alui şi s-a culcat.
Dimineaţa cân d s-a trezit a realizat că de fapt se afla în apartamentul care nu-I paraţine. Cum se
explică? Păi, toate apartamentel sunt la fel. Biaţa femeie nu putea să se lupte cu acesta şi a căzut
pradă violului. Acestă greşeală putea s-o comită orişicui. Însă, judecătorul nu i-a dat crezare şi a
fost judecat pentru mai mulţi ani de privaţiune de libertate.

Am fost condus de către D-nul Shimeket în oficiul vice-directorul , căci directoarea întârziase.
Am fost surprins să aflu că doamna din faţa mea era soţia lui D-nul Shimeket. Mi s-a oferit un
pacheţel scump de cafea cu aromatizare de alună servită într-o ceşcuţă chinezească . Le- am
explicat Zinei şi D-nului Shimeket că trebuie să fiu la zece la apartamentul Tamarei. Aveam
programat o întâlnire cu Irina „Blondira” şi după întâlnire trebuia să plec spre Judeţului Soroca.
Domnul Shimeket mi-a oferit nişte explicaţii privind chestiunile administrative.
Totuşi, deşi, erau la curent cu tot, ambii nu-şi dădeau seama de complexitatea asigurării şcolii cu
internet. Directoarea a sosit şi întîlnirea a decurs mult mai bine decât întâlnirea precedentă..

La timp am ajuns la apartamentul Tamarei. Nu am terminat de făcut bagajele aşa că mă

bucurasem că Irina încă nu a venit. Peste un timp a venit un amic, Val. Era şi el de naţionalitate
rus. Era blond, bine făcut la cei 30 de ani ai săi. Era de profesie contabil pe cont propriu, de
altfel ca şi mine. În weekend-uri aşteptam cu nerăbdare să-mi arate Chişinaul .
Credeam că va fi singură . Val era un ghid turistic .
Ambii m-au ajutat să-mi duc bagajele în maşina (Lada) lui Val. Mi-am luat rămas bun de la
Tamara . Ea se istovise deja, căci şi-a făcut griji timp cât m-a găzduit. Zîmbind Tamara a spus :”
Eddie Barton , pleacă şi nu mai veni – napoi !”
Simţea lucrul acesta, sunt sigură!

Am aşezat bagajele mele în portbagajul maşinei închiriate care se cocea la soare.

Ne-am urcat în Lada lui Val . Mi s-a oferit un tur de cinci stele prin Chişinău . Val s-a concentrat
in principal asupra clădirilor istorice şi monumentelor . Împreună cu Irina am făcut nişte
fotografii şi am filmat puţin . El cu siguranţă îşi cunoştea bine istoria . Deasemenea avea o părere
neobişnuită a conexiunilor ruseşti şi implicarea în Moldova din timpurile medievale . Val a
explicat că membrii de conducere a tribului Basarab a încheiat multe căsnicii cu familii ruseşti
importante .
Nu-mi pot aminti alte multe detalii pe care mi le-a oferit . Dar el a încheiat multe conexiuni
ruseşti cu Basarabia /Moldova de-a lungul a sute de ani .
Şase luni mai tîrziu şi după aşa o aşteptare , în sfîrşit mi-am primit „ Moldovenii” de Charles
king . Acest asistent profesor american era parţial documentat cu universitatea Oxford pentru a
produce cea mai valabilă examinare a Moldovei şi a istorei acesteia . Am citit că ruşii au jucat un
rol important în istoria Moldovei , în special în secolul al XIX-lea .
Recesămintele de la sfîrşitele secolelor XIX şi XX au arătat că ruşii şi ucrainenii constituiau 27%
din totalul populaţiei .

Val ne-a condus spre mai multe monumente evreieşti . Deodată el a anunţat solemn cîţi everei
au fost omorîţi de moldoveni din cauza unor zvonuri nebuneşti. L-am întrerupt cu detaliile pe
care le citisem anterior. Am adăugat că aceea nu a fost nimic în comparaţie cu numărul de evrei
omorîţi în Anglia în aceleaşi circumstanţe . Probabil era greşit să spun asta . Val apoi a explicat
cîte case deasemenea au fost distruse .Oricum am avut şi am impresia că moldovenii se scuză
prea mult . Ca şi cum ţara lor este straniu diferită de alte ţări ţări şi oameni . Dar probabil asta îi
face pe moldoveni chiar mai mult blânzi şi diferit de ospitalieri Aceasta cu siguranţă nu-i jena să
discute cu mine ! Mulţi modoveni nu realizează că în unele privinţe ţara lor e mult mai bună în
comparaţie cu alte ţări . Un lucru de care m-am înspăimîntat înainte de a veni în Moldova erau
canalele colectoare . M-am gîndit că o ţară atît de joasă ca moldova ar avea probleme cu
canalizarea . Am ridicat problema de cîteva ori cînd vorbeam cu Liliana despre proprietăţi . Ne
surprinzător ea nu dorea să discute despre asta . Despre proprietăţile rurale ea a spus :”fiecare
regiune îşi face propriile aranjamente .”Ce însemna asta ?

În vizitele în Franţa , mirosul din unele locuri era groaznic . Un hotel din Bologna de pe coasta
canalului persistă în memoria mea .
Multe paturi din Franţa îmi aminteau de filmul despre dormitorul lui Ceauşescu în ziua după ce a
fost executat . Erau două paturi trist prăbuşite pe fiecare parte a asprului cabinet de lemn care
avea un model mare metalic de tanc rusesc pe peretele acestuia . totuşi preşedintele român a
irosit masive sume de bani pentru construcţia şi reconstrucţia a unui palat ornamentat în centru
bucureştiului .Construidu-l a însemnat ruperea a unei secţiuni semnificante a sistemului
bucureştean de canalizare cauzînd probleme serioase în acele zile .
Potrivit excentricităţii mele engleze , asociez paturile grotesc prăbuşite cu sistemele sărace de
canalizare . Nu am văzut şi nu am mirosit niciunul în Moldova . Dar acolo nu e nici un palat
mare...

l-am întrebat pe Val despre barba lui .Nu era neobişnuit pentru un rus să poarte barbă ?Dar el nu
considera asta era foarte neobişnuit .El s - a oferit cu părerea că britanicii şi americanii sunt de
obicei vizitatori mult mai buni decît francezii sau germanii . Descriind britanicii şi americanii , el
ca şi alţi moldoveni ne au pus într-o oală..Am fost prompt în a comenta asupra acestei percepţii !
Francezii şi germanii erau mai aroganţi , credea el .Mi-am putut imagina că germanii n-ar fi fost
fericiţi de un ghid rus concentrîndu-se numai monumente evreieşti şi atribuind vina pe fostul
sistem german . Nazişti erau totuşi germani chiar şi dat faptul că majoritatea germanilor le pare
foarte rău pentru ceea ce au făcut îbn timpul celui de-al doilea război mondial . Val ne-a condus
încrezut prin Chişinău . El , încrezut , si-a făcut loc prin intersecţiile aglomerate înjurînd
ocazional sau comentînd .Nu credeam că îi este permis să facă ceea ce făcea . Dar ce ştiu eu ?!
Eram atît de fericit că conducea el .

Irina şi Val erau foarte distractivi . Unicul lucru rău era căldura .Oricum cred clima moldovei
este asemenea climei noastre . Cred că se face puţin mai cald în vară şi puţin mai rece în iarnă
.Cîteva săptămîni mai tîrziu , M area Britanie era atît de fierbinte ca-n acele zile şi a rămas aşa .
Gabriela , moldoveanca lîngă care am stat în octombrie a descris condiţiile climaterice din iarnă
în România . Soţul ei englez a înţepenit , nins , pe un drum neîncălzit , doi ani în urmă , în
Ajunul Crăciunului (24 decembrie ).era pe drum spre satul Gabrielei . Temperaturile au scăzut
pînă la -150C într-o regiune muntoasă . Era cu alţi români , dar nu vorbea româneşte . Gabriela a
menţionat că el nu mai avea de gînd să se întorcă în România vreodată ! ”Sunt oare românii ca şi
ruşii în asemenea situaţii . Se strîng împreună?”am întrebat eu . privirea liniştită a Gabrielei a
sugerat că nu .

În uşa unui magazin , Irina înghisuită a trecut de-o doamnă mare .Am fost uimit . Dacă ar fi
aşteptat o minută aceasta fapt ar fi fost evitat . Pentru o fracţiune de secundă între cele două
femei a fost o uşoară legănare într-ucît spaţiul dintre ele era atît de mic . În timp ce înghisuită a
trecut de această femei cu bust mare , un licărire de zîmbet a trecut pe faţa Irinei . Nu-mi
amintesc să fi văzut vreodată aşa ceva . Scopul vizitei acelui magazin era pentru a vedea dacă
erau pe-acolo tricouri moldoveneşti . Val era sceptic în privinţa acestei idei . Avea dreptate
.Totuşi trebuie să spun că acest lucru trebuia de făcut . Cum poate poporul unei ţară să creadă
puterile acestea dacă nu se oferi tricouri naţionale spre vînzare ? La cîte alte ţări din lume se
referă asta ? La puţine , sper .Dacă chiar nici una nu ar fi fost vîndută , totuşi actul de a expune
tricouri bune moldoveneşti ar fi o afirmare confidentă a identităţii separate a Moldovei .
Ne-am coborît pe strada Columna pe care am recunoscut-o .

Val:”Ce credeţi despre Chişinău ?”

Am trecut de nr.129, pe care l-am vizitat .
Eddie:”Acest loc are un caracter real .Nu vrei să-l schimbi .”
Val: ( neînţelegîndu-mă corect întru- cît a ajuns la o joncţiune )
„ Nu vă place Chişinău ?”Val s-a oprit ca să se întoarcă corect spre strada Stefan Cel Mare .
Eddie:”Chiar inversul . Cred c-ar trebui să-i păstraţi caracterul unic .”
Val: ( sunînd de parcă a crezut că sunt nebun )”Avem nevoie mult mai mulţi turişti aici .”
Eddie:”Ei îi vor strica caracterul ”, am spus adăugînd:
Chiar mai mulţi turişti pentru tine , Val .”
Val: ( sunînd ca şi-nainte) „ Nu , avem nevoie de mai mulţi turişti aici .”

Deodată Val a anunţat că trebuie să plece . Dar a refuzat să accepte orice plată pentru serviciul
lui , acest fapt m-a ofensat. A fost un tur reuşit.. A dispărut rapid lasîndu-mă cu Irina .

Era acum ora prînzului . Irina m-a ghidat cu maxi-taxi spre raionul Rîşcani . Nu departe de
blocul de apartamente a familiei Doneţ era un restaurant . M-a condus într-o cameră largă
pustiită . Era minunat de rece .Am comandat vin şi eu l-am sorbit de odată. Irina nu se grăbea
să-l bea pe-al ei .
Irina si Val m-au surprins prin faptul că n-au băut nimic de-a lungul turului . M-am oprit , am
cumpărat o sticlă mare de limonadă rece şi aproape mă rugam la ei să le cumpăr de băut sau să
bea ceva . Dar ca şi Andrei ei n-au dorit.Presupun că e o chestie rusească . Două ore şi jumătate
să nu iai o gură lichid nu este o chestie prea isteaţă . Armata Britanică obişnuia să creadă că ai
putea antrena soldaţii să se supraveţuiască cu puţină apă prin rationalire de genul ăsta .Acum
după nişte cercetări , aceasta încurajează soldaţii să bea mai mult în mod regulat .

m-am uitat nervos la Irina în acea drăguţă cameră . Am vrut ca ea să aleaga ce vom mînca .
Adevărul este că sunt fericit să mănînc virtual nimic înafară de legume tari . În general vroiam
mult vin . Ea nu încuraja acest fapt. Am avut o conversaţie tentativă . Irina avea o privire
serioasă puternică .Faţa ei a strălucit de parcă era machiată pentru apariţia la televizor .Expresia
ei nu a dezvăluit nimic , nici un aluzie la ce ar putea spune .Engleza ei nu era atît de bună ca a
altor amici , dar cînd vorbea , era clară şi exactă .
Eu :”O doamnă m-a telefonat şi m-a întrebat despre tine .”A zîmbit mai mult :” Îmi place cînd
oamenii mă sună din străinătate .A început să vorbească clar . Apoi a vorbit rapid . Nu am putut-
o înţelege . „
M-am gîndit :” Of Doamne , ştiu ce-seamnă asta .”

Am mîncat mîncarea delicioasă pe care a recomandat-o Irina .Cînd am ajuns să cerem nota de
plată , ea a dorit să plătească mai mult dacă nu tot . „ Am o afacere de succes ”, a afirmat ea vesel
şi ferm .Am împins bancnote de dolari , euro şi lei în faţa ei . Ea i-a împins pe-a ei şi i-am dat la
o parte .Era un fel de joc .Irina a insistat să plătească aproape jumătate din nota de plată . În
ciuda îngrijorării mele , ambii ne-am amuzat .

Irina m-a acompaniat înapoi pînă la maşina mea . Pînă acum , m-aş fi descurcat şi singur dar a
fost plăcut s-o am pe ea alături . Irina şi eu ne-am îndreptat spre umbra încîntătoare a colibei de
la parcare . A vorbit cu doi oameni acolo. Am plătit cîţiva lei în plus . Irina a întins harta
Chişinăului pe care o aveam , celor doi pentru a mă ghida spre Soroca şi a tradus . Am
mulţumit-o şi i-am spus că abia aştept s-o revăd la petrecerea de sîmbătă .Ne-am luat rămas bun .
Nervos am pornit spre Soroca.

Welcome To Moldova ! Chapter 15 (Romanian)

Am semnalat poliţia de la colţ care privea maşina mea . Eram un pic nervos, cred eu, din cauza
că nu mâncasem nimic toată ziua. Nu mă puteam să nmă înţeleg cu organele de poliţie şi am dat
un telefon Nadinei

E:”Nadina , e Eddie la telefon .Am nevoie de ajutorul tău . Sunt în Soroca, în apropierea clădirii
Moldcell. Mergeam incorect, spre un drum cu unică direcţie. Am înţepenit văzând că poliţia mă
privea. Nu eram la curent că acel drum nenorocit este de unciă direcţie. Eram sigur că nu era
nici un semn.
O maşină de poliţie a întors la colţ si am oprit imediat .
Priveau maşina de cel puţin 15 minute . Am nevoie de ajutorul tău . Nu pot găsi hotelul Nistru .
Poţi veni te rog să mă ajuţi ?
N:” Nu îmi pare rău .Nu pot face asta .”
E:”Uite am nevoie într-adevăr de ajutorul tău . Nu am mai fost niciodată aici .Acest loc pare a fi
doar un drum lung în sus şi-n jos a unui deal . Nu pot găsi hotelul şi nimeni nu vorbeşte
engleza .”
N:”Unde sunteţi ? Nu-nţeleg .”
E:” Cum am spus . Sunt la cîţiva metri de oficiile Moldcell .Nu pot fi alte asemenea oficii într-un
loc ca acesta . E la temelia dealului .”
N:”Sunteţi aproape de centrul oraşului?”
E:”Încă nu am văzut centru.Sunt doar cîteva magazine împrăştiate primprejur .”
N:”M-am gîndit că veţi veni mîine .”
E:”Am rezervat hotelul Nistru pentru astă seară . În alt caz ar fi trebuit să mă scol devreme
pentru a găsi hotelul Dolce Vita pînă pe la unsprezece dimineaţa .”
N:”Ne vedem cum am stabilityla unsprezece .”
E:”Bine, Sper să rezolv asta şi să fiu la timp acolo .”
N:” Ne vedem .”
E:” La revedere “

Cînd eram pe cale de a închide , telefonul a sunat . Nu-mi venea a crede . Potrivit tarifului , am
cumpărat cel puţin 30 de minute mobile în dependenţă de cine telefona . Eram sigur că nu am
folosit atît de mult .

Trei minute mai tîrziu , maşina poliţiei a plecat . M-am întors la maşina mea , am întors şi am
pornit înapoi în deal . Am văzut vîrful de forma cepii a Bisericii Ruse Ortodoxe .Strălucea . Am
condus un puţin spre aceasta . Vroiam , pur şi simplu , un loc liniştit şi paşnic ca să mă aşez şi să
gîndesc . M-am uitat primprejur şi-am văzut o casă cu mucegai deasupra . Uşa din faţă era
deschisă . Arăta mai mult la un oficiu decît la o casă . Am mers spre aceasta . A ieşit un om de
vreo cincizeci sau şaizeci de ani . Vorbea doar rusa . Era o situaţie penibilă . După cîteva minute
fără nici un rezultat , o doamnă în formă de butoi cam de seama lui a venit din spatele casei .
Purta ceva ce semăna cu-n halat de curăţenie . Asemenea tipului purtat de către diredicătoarele în
coridoarele liceului român .Ea nu ne-a văzut . El a chemat-o . S-a uitat la mine .
“Francesca” mi-a zis . Un clopoţel a sunat în capul meu . “Avea în vedere francez ?”m-am
întrebat . “Da ”am spus cu precauţie , a indica spre mine . “Pommes de terre”a zis . “Oui, da,
da”i-am spus zîmbind . A chemat iarăşi doamna şi ei au vorbit . Ea vorbea franceza .

E: “Excusez-moi madame, on a besoin de trouver l’hôtel Nistru. Je cherche l’hôtel Nistru.”

Doamna mi-a dat o privire serioasă şi a indicat spre maşină . Eram complet sigur că era rusoaică
. “Da, Machine” am spus expresiv .
Ea a mers spre aceasta . Am descuiat -o . Se părea că nu putea urca destul de repede în ea . Am
întors maşina împrejur pe drumul larg şi am luat-o pe principalul drum .

E: “L’hôtel Nistru, a gauche ou a droit ?”

L: “a gauche”

Am condus în vale direct spre hotel care era în faţa unei mici cotituri într-o curte îngrădită nu
departe de sistemul cu unică direcţie . Doamna m-a condus pînă la doamna de la recepţie . Vroia
să vadă de drum . Am mulţumit-o şi ea a ieşit grăbită .

Am înfruntat doamna de la recepţie . Erau cîteva minute de îngrijorare în timp ce eu îi explicat in

principal prin gesturi că eram cazat în acest hotel .Apoi a dorit să-mi vadă paşaportul . A scris
detalile din acesta .A indicat prin gesturi că trebuiam să plătesc pentru a parca în afara hotelului .
Era unica maşină într-o curte largă . “Kharasho” i-am răspuns . Am întins nişte dolari şi euro .Ea
a luat 20 de dolari . m-a condus spre cea mai îngustă cameră de hotel pe care o văzusem vreodată
în viaţa mea . Lungă şi îngustă , avea trei paturi de-o persoană în aceasta .Era curat şi proaspăt
vopsită în alb dar era groaznică . Mă îngrijoram dacă voi trebui s-o împart cu cineva .

În mod normal , am făcut duş dimineaţa dar pur şi simplu mă simţeam fierbinte , deranjat şi
contaminat de evenimentele recente . Rău de tot vroiam în duş . Nu vroiam să stau în acea
cameră . Vroiam să fiu într-un stat unde aş fi putut comfortabil să ies rapid . În ciuda gesturilor
mele , dintr-o anumită cauză doamna n-a înţeles că vroiam un duş . După un anumit timp a
devenit clar . Acolo nu era nici unul.M-am uitat la ea . Era bronzată cu un zîmbet larg intrigant
cu mici găuri între cîţiva dinţi şi acea trăsătură moldovenească comună , un dinte proeminent de
aur . Oare doar lucra acolo sau era proprietă sau administratoare acolo ? M-am simţit chinuit de
diferite sentimente . O parte a întrebat cum poate accepta asemenea condiţii rele într-un hotel .
Cealaltă parte de sentimente am asumat că ea doar lucra acolo . Într-o ţară atît de străină , aceasta
era o slujbă bună . ea avea un inel de căsătorie şi unul de logodnă pe degetul ei bronzat . Am
putut spune că erau de mulţi ani pe-colo.Nu puteam face legătura dintre persoana amabilă şi
rezonabilă din faţa mea cu acel hotel .

Vorbind direct , am vrut să mă ia la ea acasă în care speram că trăieşte . Nu-mi păsa dacă
locuieşte acolo singură sau cu o întreagă familie . Doream doar un mediu comfortabil ,
moldovenesc tipic. Ea s-a retras în spate evident ca să privească televizorul .N-am putut să mă
gîndesc la nici o scuză acceptabilă sau rezonabilă pentru a încerca şi a comunica cu ea . Dar
aveam nevoie să merg la viceu şi nu-l puteam găsi .Pentru un moment oribil mi-a trecut prin
minte că ar putea să nu fie nici unul . I-am indicat ce vreau . Ea a deschis o uşă largă nemarcată
care m-a dus într-o cameră mare cu un viceu la un capăt . Nu era un loc de aşezat , nu era hîrtie
de viceu , nici săpun . nici un mijloc de-aţi usca mîinile şi nici o lăcată la uşă . Totuşi era
curăţenie imaculată . M-am gîndit că am nevoie de hîrtie de viceu ( deşi aveam o mică rezervă în
caz de urgenţe ) . M-am decis să folosesc gesturi pentru a indica de ce am nevoie . ..Am mers
spre cea mai mare valiză a mea şi descoperind lucrurile îngrijit şi bine împachetate am extras un
dicţionar mare Român – Englez Am găsit cuvintele “toilet” şi “paper” şi I le-am arătat acestei
doamne . Ea a scos obişnuitul strat îngust industrial , cenuşiu de hîrtie fără butoiaşul de carton în
mijloc . Nu cred că le-am mai văzut înainte de a veni în Moldova .

A tebuit să-ai explic Marishei că nu eram pregătit să fiu “sfîşiat ”de nici un hotel din Soroca .
Vag mi-am aminit expresia :”primeşti ceea pentru ce plăteşti “ Eram deprimat . M-am simţit
prins în capcană de propriile nelinişti . Ştiam că în acea stare nu vroiam să mă aventurez prin
acea gaură. Dar nu mă puteam convinge să trec înapoi în cameră . Am remarcat alături de hotel
un restaurant sau o cafenea care arăta foarte mohorît . Eram flămînd dar nu doream să merg
acolo . M-am gîndit că voi aştepta pînă mâine la 11:45 la cafeneaua Dolce Vita . Nadina nu va
apărea . Atunci voi trebui să conduc înapoi . Mi-am amitit cum poliţia a oprit arbitrar
automobilul din urma mea la o joncţiune . Voi fi nevoit să înfrunt acel chin şi nici măcar nu
puteam telefona pe nimeni . Va trebui să rog familia Nataliei să mă ia înapoi la scurt timp . Am
păşit liniştit spre uşa viceului întrebîndu-mă oare unde mă voi plimba după asta . Deschizînd-o ,
am văzut doi oameni uitîndu-se al mine , un băiat şi-o fată . Ei zîmbeau şi mă priveau în
aşteptare .Pentru un moment straniu , m-am gîndit că unul din ei ar fi putut fi Nadina . Dacă era
Nadina , nu răta ca în fotografia ei . Expresia fetei a licărit uşor a nesiguranţă întru-cît şi eu
priveam nesigur . Nadina s-a prezentat pe sine şi pe fratele său Sergiu . Eram salvat ! Simţul
eliberării era enorm . Vroiam să scap de acolo cît de curînd posibil .

N:”Am vorbit şi am realizat că trebuie să fie teribil pentru cineva din străinătate să fie blocat
într-un asemenea loc . Nu am putut să vă lăsăm aici .”
E:”Să mergem”
N:”Cum rămîne cu banii pe care i-aţi plătit ?”
E:”Spune-I doamnei să meargă să petreacă cu ei ”, am spus vesel şi obraznic .
Dar doamna cu zîmbetul ei uşor de rechin a insistat să-mi restituie 40% din bani .
În grabă şi fără grijă am îndesat teancul de notiţe în buzunarul de la cămaşă . Am luat valizele în
maşină şi am plecat .

Welcome To Moldova ! Chapter 16 (Romanian)

După ce m-am întors din Moldova, în două săptămâni, i-am scris nişte mesaje electronice
părintelui Bill Haymaker, un preot englez din Sussex-ul de Est, Anglia. De alungul multor ani, el
fusese împlicat în proiecte de caritate pe teritoriul României şi Moldovei. Iată câteva rânduri din
scrisoarea acestuia din 17 iunie:

“ Ai avut dreptate în notiţelel tale, atunci când mi-ai scris despre moldoveni, ei permanent
zâmbesc şi sunt plini de speranţe. Pentru prima dată când am îceput să lucrez în Moldova, îmi
amintescd foarte bine cât de disperaţi erau angajaţii mei de faptul că plec să activez în Moldova.
Ei erau siguri că în câteva zile voi fi omorât… “

În 15 mai, Maria, consultant superior în economie la Guvern mi-a scris un email. Se afla în
Londra, timp cât mă aflam în Moldova. Ea deasemenea îmi zise:

“Am observat din scrisorile tale , că intenţionezi să vizitezi Benderul , aceasta e o regiune
Transnistreană . Eşti conştient că cetăţenii englezi nu sunt sfătuiţi să viziteze acea regiune ?
[Sfatul Oficiulului Britanic Extern Standard pe care l-am citit şi ignorat ).
Mai mult decît atît …un străin a fost răpit în Moldova , şi acesta era un om de afaceri . Slavă
Domnului că a fost eliberat .” De altfel Maria era veselă !

În octombrie , Gabriela din Moldova mi-a povestit despre nişte rude de a-i , aceştea în timp ce
călătoreau prin Moldova, au fost prinşi în capcană de nişte oameni deghizaţi în haine de poliţişti.
Ei citise despre acte de banditisme similare în presa română. De fapt, peste câteva momente au
realizat că într-adevăr persoanele în cauză erau chiar poliţişti. Uneori astfel de momente te fac
să acţionezi iraţional.că nişte rude de-a ei mergînd spre Moldova au încercat să scape de nişte
bandiţi deghizaţi în poliţişti . Ei au fost avertizaţi despre asta în presa românească . Oricum nu au
putut scăpa de ei . Cînd în sfîrşit au dat ochii cu ei au descoperit că erau poliţişti adevăraţi ! Poate
determina pe cineva să înfăptuiască acţiuni false. Acesta e un exemplu de „profeţie de sine
îndeplinită” . Fă faţă fricei dar nici nu fi neînţelept . ( Tinerele în special trebuie să fie foarte
atente ). Părintele Bill s-a întors fericit din Moldova , înainte de a veni eu în Moldova.

Uşa de la baie s-a deschis şi eu am ieşit cu cea mai mare atenţie . Portmoneul meu gros ieşea din
buzunarul de la pantaloni . M-am plimbat pe-afară.
Pentru prima dată dînd la o parte nişte perdele era un stil de proprietate nefamiliar. „Aşa trăiesc
ţiganii ?” M-am întrebat . Mi-am amintit de buna ospitalitate pe care ţiganii din Soroca i-au
oferit-o lui Tony Hawks în cartea sa . Am fost întîlnit şi condus într-o cameră plină cu bucate.
Gazdele erau în aşteptare. În acea camera se afla Nadina şi Sergiu. Mă simţeam într-o altă lume.
Sergiu dorea să filmeze acest eveniment cu camera mea. Ne-am aşezat la masă şi acesta a
început să filmeze.

E: „ Bine , mersi pentru ospitalitate şi de baie ...”

În curând am realizat că situaţia pe care eu mi-am imaginat-o era eronată. De fapt, gazda era de
naţionalitate moldoveni. Mi se făcuse ruşine. După cină am fost condus într-o odaie încăpătoare
cu un pat dublu. Hainele şi bagajele mele deja erau în acea odaie. Am adormit buştean în acea
seară.

Dimineaţa , Nadina mi-a sugerat ferm că trebuie să mă spăl şi m-a condus spre un bazin de
afară . Erau un dispensor de apă din plastic , cilindric , de culoare albastră , şi săpun. A trebuit
să apăs un buton şi apa curgea. Am folosit toată apa. În timp ce mă spălam am observat-o pe
Nadina, care râdea spre mine.
Mi-a fost dată o lanternă şi mi s-a indicat spre ce direcţie să merg la viceu . Acum în lumina
zilei , m-am uitat jos înăuntrul acestuia . Era o groapă de lungime mare. Dar cum am mai spus ,
nici un miros . Gaura era învăluită cu pernuţă pufoasă pe care te aşeza-i . Oamenii trebuiau să
fie atenţi. Sergiu , Nadina şi eu am mers la casa Nadinei pentru a lua nişte lucruri. Am luat
fotografiile şi camera de filmat . Fratele ei în vârstă de 15 ani era acolo cu un prieten . Cînd am
sosit , a apărut cîinele Nadinei . Acesta era un animal răutăcios asemeni altor cîini pe care i-am
văzut în Moldova . Acesta şi-a dezgolit dinţii şi a mîrîit mai degrabă decît a lătrat . Nadina l-a
apucat vesel de gît ţinîndu-i capul în jos , l-a împins după viceu . Era un cîine rătăcit pe care
Nadina l-a găzduit . Casa a fost construită de tatăl Nadinei , dar el nu a fost în stare s-o termine .
Numai la primul etaj putea-i să locuieşti . Spaţiul casei era foarte atractiv .

Înainte de a veni în Moldova , am învăţat că războiul civil din 1992 a intrerupt o răbufnire ţinută
secret care a urmat prăbuşirea Uniunii Sovietice . Războiul a coincis cu începutul recesiunii în
lume . Multe clădiri au fost începute la începutul anilor ’90 şi lucrările au fost brusc oprite . Una
din aceste case era o structură minunat de largă din Criuleni despre care Liliana a trimis detalii ,
sud-estul Dubăsariului . Era deţinută de un prieten baptist de-al ei . Priveliştea deasupra valei
rîului era frumoasă . Dar înăuntru era o mizerie , nefiind decorată şi apoi abandonată la scurt
timp după războiul civil . Am ajuns împreună cu Liliana la punctul cînd eu eram pregătit s-o
cumpăr dacă ea ar fi supravegeat-o şi ar participa la restaurarea acesteia . Mama ei suferea de o
boală nedefinită ar fi trebuit deasemenea să locuiască acolo . Era departe de
Chişinău şi de locul de muncă al Lilianei . ocupaţia ei era mai mult o alegere de carieră decît
doar o slujbă pentru a-şi plăti facturile . Era viaţa ei . Liliana a dezvăluit apoi că mama ei era
cetăţeancă transnistriană – mai multe dificultăţi . Liliana avea în mîinile ei un contract
obligatoriu cu garanţii care i-ar fi oferit ei drept de proprietate peste şapte ani . A înţeles că nu-i
pot oferi mai mult . Ea a refuzat oferta .

În alte cazuri diferite deasemenea nu am putut ajunge la un acord cu alţi prieteni moldoveni .
Dar am rămas buni prieteni . Am învăţat două lucruri din aceste experienţe . Primul este că
aceste fete nu sunt „disperate ”.
Ele au preferinţe de carieră pe care cred că le vor atinge . Între timp , ele pot face şi alte lucruri .
De exemplu , Doina a spus : „ sunt o mulţime de lucruri pe care le-am putea face aici ”. De
asemenea, am învăţat că moldovenii mereu vor urma cu smerenie instrucţiunile ( câteodată chiar
şi pentru mici recompensări). Dar apoi nu-şi respectă partea de lucru în proiect . Aceasta , în
ciuda faptului că a fost convenit era o idee bună chiar de la-nceput ! Fetele moldovence sunt de
obiceu isteţe ca să-ţi explice ţara lor străinilor . De multe ori ele vor cerceta un subiect doar ca să
fie de folos . Dar apoi... bine , poate e doar un alt lucru femeiesc pentru tine ! Adăugînd la cele
de sus , acea aşteptare tipică moldovenească le va face să fie dezamăgite de rezultate şi tendinţa
tipic italiană de-ale fura timpul . La acele două ultime m-am aşteptat de la bun început .
Deasemenea am ştiut că cu resurse limitate , o vizită la un internet cafe poate fi un lucru
ocazional . Aşa îmi părea ( şi încă îmi pare ) cinstit a răsplăti răspunsurile cu chestii mici trimise
prin poştă . De obicei ei îşi furnizau adresele numai pentru corespondenţă . Au ştiut ei ce
intenţionam , mulţi probabil că nu ar fi fost de acord , în special la o fază iniţială . Ei pot fi
foarte convingători dar sunt foarte politicoşi şi ocupaţi . „Poţi duce calul la apă , dar nu-l poţi
face să bea ”. Am fost surprins să fiu refuzat de oameni atît de amabil ( şi după cum credeam atît
de vulnerabil) .

Viziunea mea despre cei din vest ajutînd oameni din ţările mai sărace totdeauna a fost în felul
următor . Este necesar şi de dorit de a face legătura dintre oamenii şi familiile din aceste ţări
diferite pentru a învăţa din situaţia fiecăruia . Aceasta este o părere foarte neobişnuită şi
controversă pe care o susţin cel mai mult . Unica dată cînd am semnat să achit regular plăţi
caritabile era pentru a-l ajuta pe Mabinty şi familia lui . El era un băiat african de 10 ani din
Sierra Leone a cărui fotografie ne-a fost trimisă . Aceasta s-a întîmplat printr-o acţiune de
caritate largă a Regatului Unit . Ei ne-au trimis rapoarte trimestriale cu desenele pe care Mabinty
le-a făcut pentru noi . Apoi el a fugit ! Aşa că contribuţia noastră a fost făcută pentru a-i ajuta , în
general , statul .
Există miliarde de dolari care aşteaptă să fie aplicate pentru victimile ce au suferit Tsunami
asiatic , de-a lungul anului după ce s-a întîmplat . Nu se poate întîmpla din cauza corupţiei
guvernelor de acolo . Oamenii mor de foame fără adăpost şi fără asistenţă medicală . Dar acolo e
foarte puţină controversă şi argument despre lăsarea a nenumărate persoane să moară inutil şi
neobservat decît să schimbe regulile sau să îndrăznească să urmeze noi căi de a ajuta (acei
asiatici ). „Gîndind înafara cutiei” este o expresie americană corespunzătoare . Oamenii din
Britania au dat mai generos decît orice altă ţară pentru acest dezastru . Guvernul nostru a răspuns
apoi de asemenea cu o lovitură globală repetată de generozitate . Ca şi în celelalte chemări de
caritate nu am dat nici un sfanţ . Dar i-am dat generos unei englezoaice tinere colectînd cu o
doniţă în supermarketul nostru , pentru o caritate bine-cunoscută . Era pentru o ajuta să-şi
plătească călătoria ei spre Transilvania , România pentru a învăţa acolo . Pînă acum este acolo ,
şi-a făcut treaba şi acesta este un rezultat . Organizaţiile de caritate susţin că susţinerea personală
este costisitoare şi poate genera tot felul de alte chestii . Dar asta e viaţa ! Viaţa e controversă !
Organizaţiile de caritate din Regatele Unite trebuie să măsoare banii şi resursele în corespundere
cu reguli obligatorii strict legale .Dar ei nu măsoară amplu speranţa , încrederea , prietenia şi
aşteptarea pozitivă care poate încuraja oamenii să-şi îmbunătăţească vieţile . Sunt un contabil
care a pregătit bilanţuri de caritate . În afara declaraţiei scrise făcută înaintea raportului anual , nu
este loc pentru a înregistra cele de mai sus-numite . „Oamenii fac ceea ce inspectezi nu ceea la ce
te aştepţi ” , citatul contabilului .

Era timpul să părăsim casa Nadinei . Drumul care conţinea acest şi alte proprietăţi era atît de rău
ca şi „ drumul mlăştinos” pe care am condus cu Liliana şi mama ei . Oricum , noroiul s-a uscat
de căldura verii . Am condus maşina foare încet şi atent . Nadina a spus să mergem într-o parte ,
eu am decis altfel . Maşina s-a frecat de pămînt şi ea a zis : „ V-am spus”. Ei m-au ghidat spre
impunătoarea fortăreaţă lîngă Nistru în Soroca şi Sergiu ne-a filmat .

Welcome To Moldova ! Chapter 17 (Romanian)

Am părăsit fortăreaţa pentru a merge la piaţă . Am intrat într-un magazin mic de cărţi stocat la
un colţ care avea o carte de istorie a Moldovei în franceză şi română . Barbara , soţia mea a
primit plăcere mai apoi citind-o . Apoi întorcîndu-ne înapoi ne-am oprit pe deal lîngă casele
ţiganilor , faimosul „Dealul Ţiganilor ” care făcea parte din drumul principal care se urca şi
cobora spre Soroca . Sergiu şi Nadina erau nervoşi şi agitaţi că ne-am oprit acolo . Sergiu a
filmat .

Casele arătau ca templele şi aveau un fel sinistru de frumuseţe . Ţiganii iubeau să folosească
pitre sau cărămizi diferit colorate . Spaţiul de locuit era pierdut din cauza atîrnarea excesivă , un
spaţiu gol însoţit de coloane . În spatele acestuia , cîteva case de pe drumul principal
dezgoleau pereţi adevăraţi şi holuri dreptunghiulare în loc de geamuri . Aceasta e ceea ce-am
văzut în prima seară conducînd în sus şi-n jos încercînd să găsesc hotelul . Aceasta mi-a stîrnit
acea frică pe care am simţit-o cînd eram încă copil privind „Star Trak” , un science fiction
american enorm de popular , la începutul anilor 1970 . În acesta , echipajul a Starship Enterprise
a aterizat pe planete distante , întîlnind tot felul de străini cu intenţii stranii şi cu capacităţi
teribile . Echipajul ar merge prin ceea ce părea a fi un loc pustiit , dar nu era aşa ... Frica de
necunoscut este cea mai rea din toate . Am mers înapoi spre casa mătuşii şi unchiului Nadinei în
suburbie chiar lîngă Soroca . După filmarea interiorului casei şi luîn prînzul am mers toţi la
Mănăstirea Cosăuţi . Acestia au fost Nadina, mătuşa er , unchiul şi Sergiu .

A trebuit să conduc încet şi atent în unele locuri . Cu recunoştinţă orice noroi pe am avut de
trecut s-a uscat . Ne-am blocat în urma unui cal şi a căruţei , dar graba era pe ultimul loc în mitea
mea . Suburbia era frumoasă .Am avut un sentiment de veselie . Am ajuns la mănăstire . Era
plăcut să de a fi capabil să le întorc măcar puţin din ospitalitatea ce mi-a fost oferită . Masa
gazdelor mele era totdeauna plină şi eram încurajat să mănînc cît mai mult . Acum am înţeles că
ideile pe care le aveam despre oamenii din Moldova ( ca şi noi ) mîncînd diferite lucruri la
momente diferite a zilei nu erau valabile .Ei toţi erau inviţaţi să mai iziteze mănăstirea după cum
arată filmul . Ei toţi erau strict catolici . Credinţa lor i-a ajutat să înfrunte decesele coincidente a
atîţi de mulţi membri de familie . Dintre care unul a fost teribil şi brutal omorît de mafia în
Moscova . În martie , Nadina a explicat că mătuşa era teribil de speriată că ar urma şi mai multe
dezastre . Din această cauză ea era mai refractară în privinţa vizitei mele . Nadina a privit şi i-a
amintit mătuşei sale despre fiul ei asasinat . Am telefonat-o pe Nadina la începutul lui aprilie .

N: „ Nu vă faceţi griji , mătuşa mea trece peste pierderea ei .Acum trăieşte pentru celălalt fiu .”
E: „ Nu cred că va trece vreodată peste o astfel de pierdere”

Îmi amintesc despre conversaţia telefonică pe care am avut-o cu Nadina spre sfîrşitul lunii aprilie
. În acel moment , mă întrebam de ce Nadina era unica persoană din Moldova ( nu Transnistria )
care n-a primit nici un pachet trimis de mine . Numele real al Nadinei e Nadejda şi abia îi
trimisesem nişte dolari prin Western Union . Am făcut asta parţial pentru a-mi dovedi identitatea
ei reală. Ea a trebuit să-şi prezinte identitatea pentru a primi banii .

N: „ Mulţumesc pentru bani .Mulţumesc pentru încredere .”A spus ea cu uşurare şi careva emoţii
E: „ Nadina , am nevoie de adresa mătuşii tale .”
N: „ Nu , nu pot face asta . Trebuie să ai încredere în mine .Cînd vei veni , o voi convinge . Ve-i
vedea. Cînd mătuşa te va întîlni , îşi va schimba părerea . ”
E: „ Trebuie să dau adresa autorităţilor . Trebuie să – le aduc la cunoştinţă locul unde voi sta în
fiecare zi . Este o cerere legală . ”

Nadina mi-a dat adresa . Am trimis-o împreună cu alte detalii de contact şi planul de călătorie
Lilianei şi Marishei chiar înainte de plecare .

Cititorul ar putea crede că am fost prost pentru a-mi asuma astfel de riscuri . Acesta a fost o
„decizie nedeterminată” . Dar noi avem o zicală :
„ Persoana care face cea mai mare g reşeală e acea care nu face greşeli , pentru că el ( sau ea )
niciodată nu încearcă nimic. ” În timp ce eram acolo , Nadina mi-a spus că i-au fost arătate
fotografii a corpului răutăcios bătut al vărului său .Ea a adăugat : „ mafia i-a rupt oasele ” . În
film , Sergiu domină imaginea fratelui său ucis . Nu ştiu cum au reuşit aceşti oameni să rămînă „
calmi şi echilibraţi ” în asemenea circumstanţe teribile.

Am putut comunica cum se cuvine doar cu Nadina . Rudele credeau că e amuzant că am putut
spune cîteva fraze pe care le-am învăţat în ambele română şi rusă , în pricipal :

“buna” “zdrastvooytye”, “bine“ “kharasho”, “multsumesc” “spaseebo”.

De multe ori foloseam ambele limbi împreună .
Nu eram surprins cînd Nadina a trecut la comentariul unchiului ei că ei sunt moldoveni români .
Apoi am lăsat baltă rusa . Părerea mea era că orice vizitator trebuia să înveţe cuvintele de bază în
ambele limbi . Deasemea am asumat că pronunţarea mea era atît de proastă încît trebuiam să
folosesc ambele limbi . Era rău de tot să înveţi o limbă străină ( în special pentru o persoană din
Britania ) dar două era şi mai mult !

Era bine şi răcoros în mănăstire dar apoi am mers spre dreapta unde se lua apă de la izvor . Era
un o mică cascadă într-o clădire umbrită , curată , prospătă apă de izvor . Unchiul Nadinei a luat
apa într-un container larg de plastic .Noi toţi am savurat apa de la izvor . Pe drum înapoi am
mers călare pe cai.
Ca şi cu Liliana ,am discutat cu Nadina despre achiziţionarea unui lot de pămînt sau a unei
proprietăţi . Mă întrebam dacă aş fi cumpărat una , ar fi îngrjit de ea . Nadina a spus că unchiul şi
mătuşa ei au deja alt pămînt .Am avut impresia că nu-l folosesc pe tot . Nadina a spus că este
foarte greu să munceşti pentru a creşte ceva acolo în lipsa echipamentului mecanizat . Un tablou
care a corespuns cu propriile mele cercetări .

O altă problemă pentru mine este că străinilor nu le se permite să cumpere pămînt pentru
agrivultură în Moldova . Pămîntul poate fi cumpărat cu o proprietate şi să nu fie prea mare .
Acesta trebuie să nu fie categorizat pentru folosire în agricultură potrivit sistemului de cadastru .
Am descoperit aceste detalii în împreună cu Natalia în martie şi aprilie . Străinul ar fi trebuit să
accepte această alegere chiar de prima dată într-ucît îi era permis să deţină doar o propriete
modestă . Pot înţelege motivele acestor reguli dar cred că restricţiile pentru străini de a cumpăra
pămînt agricultural sunt nejustificate . Pămîntul furnizat este folosit pentru agricultură , cred că
străinilor ar trebui să li se permită să cumpere ceva din ăsta . Ar fi trebuit limitată . cantitatea
Ei ar fi investit atunci cel mai mult probabil în maşinărie şi facilităţi pentru a spori
productivitatea pămîntului . Sistemul fiscal ar fi putut fi folosit ca să încurajeze asta . Străinii pe
bună drepate sunt foarte suspucioşi pe sistemul fiscal în Moldova . Aşa că cel mai bine ar fi să
spunem : „ nu plăteşti nici o taxă pe pămîntul tău sau pe producţia ta timp de 5 ani dacă
investeşti o parte stipulată ( sau multiple părţi ) din costul pămîntului în producşie crescîndă . ”
Propria mea cercetare pe internet a prezentat un tablou a unei agriculturi subcapitalizate .
Aceasta a fost combinată cu o antrenare foarte bună , furnizată fermerilor în timpul sistemul
Sovietic . Oricare nu ar fi criticile îndreptate împotriva swovieticilor ( şi ele sunt multe ) ruşii
totdeauna au antrenat oamenii bine . Ei au monitorizat producţia agricolă din diferite regiuni .
Acei fermeri din părţile Moldoevi care au operat în timpul sistemului Sovietic au atins cele mai
mari recolte . Aşa că astăzi avem ( îmbătrînind ) fermeri foarte antrenaţi în Moldova fără
echipament necesar pentru aşi împlini întreg potenţialul lor ( şi a pămîntultui ) .Ei au nevoie să-şi
practice cunoştinţele şi să-şi dezvolte abilităţile în timpul antrenării generaţiei următoare .
Investiţia va veni în principal din străinătate dar legea Moldoevi nu permite ca aceasta să se
întîmple .

Înapoi pe drumul principal spre casă , era obişnuitele evitări împrejurul gropilor . Alte
automobile aveau cîteodată să se abată cu grijă spre mijlocul drumului într-ucît ei evitau o gaură
sau un odel de găuri .

Welcome To Moldova ! Chapter 18 (Romanian)

După cină am mers la Candelă . Am descris această călătorie de aseară ulterior dar am scăpat
cîteva detalii .. Cu noi era un prieten de-a lui Sergiu ( tot Sergiu se numea ) care spera să se
alăture forţei poliţiei . Era o seară frumoasă în timp ce Nadina şi eu am coborît cei 600 de paşi .
Ei ne aşteptau într-un pustiit , larg parc de maşini lîngă Nistru . Am hotărît că trebuie să-i
predăm Nadinei o lecţie de conducere . Nu le-a plăcut deloc idea , dar eu am insistat . Aşa că
pentru prima dată în viaţa ei , Nadina a condus o maşină . Doar în cercuri în parcul larg de
maşini . Imediat a făcut-o foarte bine dar era pentru un lucru . Ea nu a înţeles cum să folosească
ambreiajul .Nu ştiam ce facea , dar cîteodată apăreau sunete oribile de rodare . Cum putea cineva
face una ca asta ambreiajului ? Ce făcea ?! Cu toate astea Nadina a operat cu comandele foarte
încrezut şi capabil .

În sfîrşit maşina s-a oprit . Am mers s-o conduc dar aceasta nu se mişca . Acum eram într-adevăr
îngrijorat . Am ieşit din maşină şi ne-am uitat la partea din faţă şi la roţi . Sergiu şi Sergiu i-au
vorbit Nadinei .
Nadina: „ Roata este dăunată .”
Eddie: „ Ce ai în vedere prin dăunată ? Ei au condus-o în ceva pe drum în vale .” Nadina a vorbit
cu Sergiu şi Sergiu . Ei arătau alarmaţi şi supăraţi .
Nadina : „ Ei au spus că a fost aşa de la-nceput . ”
Eddie : „ Cum am putut conduce maşina de la mănăstire într-aşa o stare .”
Nadina : „ Am văzut cum conduceaţi maşina pe-o parte ”

Am privit în ochii ei şi am decis că avea probabil dreptate . Ei încă arătau alarmaţi şi supăraţi
.Nadina mi-a spus mai devreme că mătuşa şi unchiul ei se întrebau dacă aveam cumva probleme
cu vederea întru-cît li se părea că au avut o plimbare foarte hurducătoare . Aveam un record
excelent de conducere de 220 mile ( maşini ) şi 40 de mile ( motociclete ) .Dar acel fapt era sub
„ condiţiile normale ”! Bucuros şi mulţumit am acceptat versiunea lor .Ei au îndreptat
apărătoarea ceea ce trebuia de făcut . Nadina vroia ca lecţia ei să continue . Încăpăţinarea acestei
fete m-a uimit . Dar am avut parte de destule . Nadina m-a rugat pentru mai multe lecţii a doua zi
dar a concluzionat trist : „ Presupun că trebuie să aştept încă un an pentru următoarea mea lecţie
”. Luna mai 2006 era data preconizată pentru următoarea mea vizită .

Am mers să ne „răcorim” la cafeneaua DolceVita , acea unde trebuia să mă întîlnesc pentru

prima dată cu Nadina . Se afla la baza dealului la scurt interval a fortăreţei , drumul neînsemnat
de sens unic şi hotelul Nistru . Am spus imediat : „ Eu plătesc ”. Întru-cît am început să ne
relaxăm la masa noastră , au intrat doi băieţi înalţi , bronzaţi , cu feţile rotunde . S-au uitat
primprejur anxios la spatele cozii cu expresii fixate neprietenoase . Nu păreau a se potrivi
acestui loc . Apoi deodată au plecat . Privind în urmă spre amicii mei , am văzut-o pe Nadina
rînjindu-se larg la mine . „ Ţiganii ” a spus ea vesel .

M-am sculat vineri dimineaţă ştiind că unicul lucru precis planificat era o vizită scurtă la şcoala
Nadinei . Acolo , promiţător îl voi întîlni pe Danielle , lucrătorul american din Corpul Păcii care
a învăţat-o pe Nadina . Inka deasemena a beneficiat să fie instruită de un învăţător american din
Corpul Păcii . Ambele fete sunt străduitoare şi au lucrat să obţină cele mai mari beneficii din
aceste situaţii .

Gazdele mele mi-au permis amabil să folosesc telefonul lor pentru a încerca s-o contactez pe
Inka din Bălţi . Nu ştiam dacă avea de gînd să fie acolo întru-cît ea aştepta să plece în Iaşi , în
acel timp, pentru un scurt curs de engleză . Inka a explicat că acest fapt îi va spori şansele de a
deveni profesoară de engleză după ce absolveşte .

Inka a răspuns la telefon . Era o mare eliberare . Dar ştiam că era nebun de ocupată cu examenele
ei finale şi îngrijirea fiicei lor de trei ani Katea . Inka era una din primele mele amice . La
începutul lui decembrie cînd am trimis primul meu pachet spre Moldova , era adresat ei . Acesta
a sosit la sfîrşitul lui ianuarie şi conţinea o haină de lînă , o pălărie şi mănuşi pentru Katea . Inka
mi-a spus că era atît de mulţumită întru-cît acesta a fost livrat doar la cîteva zile înainte ca să
ningă . Această întîrziere mi-a consolidat părerea mea că va fi o luptă avînd de a face cu oamenii
din Moldova . Ştiam că Inka era studentă într-un oraş la nord de Chişinău numit Bălţi . Evident
era un loc foarte mohorît şi deprimant întru-cît nu era nici o fotografie pe internet a acestuia .
Fiind o mamă nemăritată într-o ţară religioasă ca Moldova avea să fie foarte rău . Inka mi-a
trimis o fotografie de-a ei şi a Katei . Ea deasemena mi-a trimis o fotografie a unui brad care s-a
dovedit a fi pe o vitrină de magazin .

De plăceri atît de simple se bucură moldovenii într-un loc atît de trist . Mi-a spus că viaţa e
dificilă . Încălzirea era scumpă . Dar rudele ei au ajutat-o puţin . Am putut-o vedea zgribulindu-
se lîngă Katea în hainele ei noi lîngă un perete sărăcăcios într-o micuţ îngheţînd apartament
spunînd : „ Dumnezeu să te binecuvînteze Eddie !”Aşa că am fost puţin surprins să primesc o
fotografie de-a ei şi-a Katei purtînd hainele pe care le-am trimis cu un perete drăguţ în spatele
lor . Era foarte binevenit . Eram delectat într-o oarecare măsură de faptul că era unul din primele
răspunsuri potrivite din Moldova . Aceşti oameni erau atît de reali şi de minunaţi încît mă
aşteptam . Apoi în februarie , un pachet trimis Inkăi de un oficiu poştal înregistrat a fost returnat
fără a fi deschis . O cutie era însemnată cu cuvîntul : „ inconuu” . (echivalentul în franceză
pentru necunoscut – straniu ) . Am făcut o poză cu webcamera a pachetului şi am trimis-o ei .
Inka , care este un caracter mîndru dar enigmatic a spus că ea cu siguranţă locuia pe acea adresă .
Dar ea a chestionat necesitatea de-ai trimite lucruri . Apoi în martie mi-a spus că era căsătorită ,
obraznica Inka ! Mai multe surprize aveau să urmeze ....

Am mers la Şcoala Nadinei şi am devenit confuz din nou de drumul pe care mergeam . De fapt
aranjamentul drumurilor în Soroca nu este complicat . Dar la intersecţii , alte drumuri erau
deseori necorespunzător acoperite şi arătau neimporatnte . În Regatele Unite şi pe continent
astfel de cotituri pur şi simplu ar conduce spre un drum privat , probabil spre o fermă ! Îmi
amintesc de cotitura nemarcată a bandei de circulaţie lungi ce conducea spre mănăstire . „ Să
întorc acolo ?” am spus aproape neîncrezător .

Mai rău de căt aceasta oricum , a fost o intersecţie pe care am ajuns conducînd din Chişinău spre
Soroca . Era un semn care zicea „Soroca”. Am întors la stînga pe alt drum . Cînd am ajuns acolo
erau două opţiuni . Să mă întorc la stînga inapoi pe podul care intersecta drumul principal de pe
care tocmai am venit .A doua opţiune era de am continua drumul . Nu era nici un semn .În
Europa de Vest sunt drumuri cu send unic care te duc pe drumul corect . Am eşuat să apreciez că
astfel de siteme sofisticate nu sunt o trăsătură a Moldovei .

Este o chestiune ce ţine de obicei , ceva la care te obişnuieşti .Deasemenea în Marea Britanie noi
conducem pe partea “ corectă ” a drumului ! Aceasta explică simţul dezorientării atunci cînd
conduci pe continent . Simţul meu de orientare mi-a spus să întorc la stînga . Am întors atît de
încet şi atent .În vîrf m-am oprit . Acolo era o fată pe punte care pe jumătate şi-a întorc capul să
mă privească suspicios . Nu , ea nu ar dori să vorbească cu mine şi eu nu aveam s-o învinuiesc
opentru asta . Probabil nu ne-am fi înţeles oricum . Pe intervalul părţii carosabile de departe am
văzut mişcare de trafic . Nimic nu venea înspre noi. După cel puţin 30 de secunde , am înţeles .
Eram pe calea greşită spre un drum cu sens unic ce venea din drumul cu două sensuri de
circulaţie ! Următorul gînd era să mergem de-aici pînă cînd nu a apărut poliţia ! În întuneric
puteam face uşor acea greşeală cu consecinţe dezastruase .

Sfatul Ministerului Standart Britanic al Afacerilor Externe pentru Moldova este : “ nu conduceţi
în întuneric ”. Sincer cred că autorităţile moldoveneşti ar trebui să investească în nişte semen de
circulaţie . Cînd m-am întors înapoi pe drumul cu sens unic din Soroca pe care l-am urcat pe
calea necorespuzătoare , era un semn rotund care abia se vedea , numai fonul sur i-a rămas .
Conducînd în acea parte a Sorocii era necesar să primesc direcţii de la Nadina şi Sergiu .

În vîrful dealului în Soroca , conducînd spre şcoala Nadinei am oprit maşina . Eram într-o curte
din faţă a ceea ce a putut fi odată un mic magazine sau o staţie de petrol . Acum nu era nimic
acolo . Odihnindu-mă cu capul pe volan , am spus : “ Pur şi simplu daţi-mi instrucţiuni clare în
engleză ”. Nadina a spus : “ Sergiu spune că-I pare rău ”. . Aceasta a generat “spoony”
pălăvrăgeala emoţionată a lui Sergiu în timp ce ne apropiam de vîrful dealului şi rîsul Nadinei .
Cînd Sergiu avea să-mi comunice vreun mesaj prin intermediul Nadinei , auzeam un sunet ca : “
spoony ” . Le-am explicat aceasta gazdelor mele prin intermediul Nadinei într-o seară în timp ce
luam cina ţinînd în mîină o lingură . Lucrurile erau rareori liniştite în timp ce mergeam cu ăştia
doi . Sergiu avea o casetă cu cîntece , foarte bună . Unul din acestea era interpretată de un
cîntăreţ grec a cărui nume suna “ Aresh”. Altul , nu prea bun cîntec exclama : “ hard core !”
Auzin aceasta Nadina rîdea în timp ce ne apropiam de vîrful dealului . Cînd a jucat în prima
seară , ea a ţipat cu ruşine punînd mina la gură în timp ce rîdea la mine nesigur . Aceasta era o
parte a tabloului confuz pe care l-am avut cînd ghemuindu-mă în baie mă întrebam ce era pus
pentru mine . Bine , nu aveam nici o idee .

Welcome To Moldova ! Chapter 19 (Romanian)

Am ajuns la şcoala Nadinei care era situata nu de parte de o cafenea. Trebuie sa va zic ca
situatia din aceasta scoala era dezastruoasa, se deosebea de scoala pe care am vizitat-o in
Chisinau. Nadina imi zise ca in luna ianuarie un coleg de al ei se spinzurase. Inca o pierdere
timp cit ma aflam in aceste locuri era la scurtă distanţă de cafeneaua de la colţ în vîrful dealului .
Trebuie să spun că atmosfera nu era atît de plăcută ca în şcolile din Chişinău . Nadina mi-a spus
că un coleg de-al ei s-a spînzurat în ianuarie . Încă o pierdere teribilă în cadrul unui spaţiu a
acelor cîteva săptămîni . Iată de ce Nadina credea că –i deocheată . Cînd am contactat-o prima
dată în februarie , ea a răspuns că-şi doreşte doar “prieteni adevăraţi “. Deocheat e un fel de a fi
blestemat dar într-adevăr înseamnă oameni care atrag noroc rău . Cu un simţ al ironiei , cred că
Nadina sugera că ar putea fi o persoană periculos de cunoscut ! Acest fapt mi-a amintit de ce
imi plac atit de mult moldovenii, deoarece ei observa cealalta parte a situaţiei. Acest fapt
presupune o maturitate emoţională.

Am făcut cunoştinţă cu Danielle , profesoarea americană a Nadinei , reprezentant al Corpul

Păcii . Danielle a jutat-o pe Nadina să atingă un nivel excelent de limbă engleză. Nadina a
împrumutat cărţile Daniellei şi acest lucru a influenţat mult asupra bagajului de cunoştinţe a
Nadinei. Drept rezultat, acum puteam prelua, într-ucât posed abilităţi grozave a ajuta începătorii
de limbă enlgeză. Danielle a petrecut doi ani de frustrare în această şcoală şi trebuia să se
întoarcă, în sfîrşit, în State la mijlocul lui iulie . Din păcate, profesorii din Moldova nu au
experienţă bogată în domeniul limbii engleze, eventual Daniella nu putea să se manifeste. În
consecinţă au fost repartizaţi doar opt pentru ale preda limba engleză. Era o pierdere de timp.

Sunt sigură că Daniella ar fi meritat un post mai bun, autorităţile trebuiau să monitorizeze mai
bine situaţia, căci totul este în interesul copiilor.
Sunt conştient de faptul că fenomenul mitei este prezent şi în Republica Moldova, astfel suferă
procesul, care se reduce cu zi ce trece. Cert este faptul că autorităţile sunt corupte, datorită lor
generaţiile tinere nu pot să evolueze.
Între timp , şi de sinuciderea băiatului autorităţile sunt responsabile. Aşa se întâmplă cât nu mai
ai speranţe în viitor. Danielle a continuat să explice că profesorii utilizează metode de predare
ale stilului Sovietic . Nu exista învăţare în grup şi alte metode moderne de predare . Era convinsă
că sunt de aceeaşi părere, dar eu am o viziune a mea. Predarea de modă veche , înalt structurată
era o trăsătură a educaţiei mele private . Era foarte reuşit în a obţine rezultate excelente . În
şcoala mea , simpla „cretă şi vorbă ” metodă pentru elevi de 13 ani fiind capabili să răspundă
reuşit la întrebări de nivelul A ( Nivel Avansat ) pe care cei de 16 ani cu greu s-ar lupta să le
răspundă pentru admiterea la Universitate . Alegerea metodelor de predare este o chestiune
importantă care implică consideraţiile societăţii şi a valorilor acesteia . Există mai mult respect
pentru autorităţile din Moldova decât cei din Europa de Vest . Nu am observat nici un grup
învăţând la şcolile din Moldova . Am observat standarte înalte atinse . Metode de predare
extrem de reuşite folosite în Anglia în anii 1960 nu ar avea succes acum în aceleaşi clase . Dar
ele ar putea lucra bine în Chişinău şi Soroca . Oricum cel mai important lucru este că profesorii
pot preda şi profesorii englezi ştiu engleza .

Aş dori să menţionez, un punct britanic pe care vreau să-l accentuez despre metodele americane
de predare în alte ţări . Americanii sosesc în alte ţări cu manuale de reguli şi metode despre cum
trebuie de făcut lucrurile . Ei sunt în mod serios determinaţi de a aplica regulile lor şi modul lor
de gîndire . Am citit despre cum o organizaţie de caritate din Statele Unite a încercat persistent
să-şi aplice strict propriile reguli pentru a ajuta orfanii şi orfelinatele din Moldova . Eventual ei
au învăţat în mod neplăcut că ceea ce au găsit la bază deseori nu se potriveşte regulilor !Sunt
atîtea exemple despre americanii efectuând aşa greşeali încît eu sau orice persoană ar putea
scrie o carte mare despre aceasta foarte rapid . Noi britanicii ne-am făcut greşelile de-a lungul
secolelor de construire a imperiului . În cele din urmă am format sisteme care în mod ingenios s-
au integrat în culturile şi structurile locale . India este un bun exemplu a acestui fapt . Fiecare
ţară şi oamenii acesteia sunt atît de diferiţi încît nu poţi aplica rigid o carte de reguli general
valabilă . Western Union poate fi o excepţie a acestei gîndiri . Dar acesta este doar un transfer de
bani şi acesta totdeauna trebuie să fie strict controlat .

Oricum o amică de-a mea a mers să ia cîţiva dolari de la oficiul Western Union în Chişinău . Ea
avea paşaportul moldovenesc dar şi-a pierdut buletinul de identitate . Regulile general valabile a
Western Union dictează că paşaportul este cea mai bună formă de identificare care poate folosit
de unul singur pentru a lua bani . Multele oficii Western Union pe care le-a încercat au refuzat
să rămînă fideli acestei reguli . Am verificat Western Union . Ei toţi încărcau regulile acestuia .
Rămîneau ei oare fideli legilor din Moldova, regulamentelor sau practicilor stabilite? Posesiunea
sau utilizarea manualelor nu face o persoană sau o organizaţie profesională . Un adevărat
profesionist are abilităţile necesare , cunoştinţele , încrederea şi experienţa pentru a şti ce face .
Ei de obicei au fost bine antrenaţi . Ei ascultă şi deschis adaptează metodele lor pentru a le
potrivi circumstanţelor locale .

Inka a fost deacord să ne vadă aşa că am pornit spre Bălţi . Era doar a treia călătorie a Nadinei în
orăşelul (oraşul ) vecin. Un fapt uimitor întru-cît ea avea 18 ani şi era doar o scurtă plimbare .
Era fierbinte în acea zi . Drumul licărea în călduri . Deodată am văzut un oameni lucrînd în
mijlocul drumului . Ei umpleau găurile cu şosea gudrată . Mi-a părut rău pentru ei . Nu erau
conuri de trafic încît să-i protejeze sau să marcheze marginile în care operau . În Regale Unite ,
regiunea ar fi fost total mărginită de conuri . Dacă era necesar ar fi fost şi temporare lumini de
trafic sau ( mai rar ) un om cu un semn de acadea rotund cu două părţi . Acesta are „ STOP ” în
roşu şi „ MERGI ” în verde .

Francezii au deviaţiile lor de temut . Ei de obicei închid tot drumul principal cauzând pane
masive . Se presupune că ar trebui să indice clar diversiunea dar acest lucru rar se întîmplă
adecvat . Acesta necesită deseori 20 sau mai multe semne . Un semn lipsind şi eşti pierdut . În ai
mei 20 timpurii , călătorind pe motociclete de-a lungul Franţei , obişnuiam să ignorez aceste
semne şi drumul continua . De obicei nu era nimeni pe unde era închis drumul . Această purtare
deviantă m-a salvat de mult bucluc . În Engleză deviaţia este rostită la fel (precum o luăm din
franceză ) dar sensul acesteia poate fi diferit .. De exemplu pînă în anii 1980 homosexualii
puteau fi descrişi ca deviatori sexual .

Aceste deviaţii sunt perverse . În prima mea călătorie în Franţa am fost deviat de pe un drum
major într-un oraş mare . Acolo pe motocicleta mea am mers în cercuri timp de jumătate de oră .
Apoi în disperare am oprit la o cafenea şi am fost abordat de către Bruno , un amic motociclist .
I-am explicat problema mea şi el şi-a aruncat mîinile sus şi a spus că va fi dificil să mă ghideze .
După 10 minute de pene şi cotiri prin suburbii eram înapoi pe drumul principal . Era unul dintre
cele mai mari drumuri arteriale ce duceau spre Franţa !

Ieşind din Soroca , am încercat să mă gîndesc la nişte comentarii inteligente să-i le spun lui
Sergiu cînd l-am auzit iarăşi spunînd : „ spoony ”. „ Spune Spoony ....” dar am fost intrerupt .
„ Încetinează ” a strigat Nadina cînd ne-am apropiat de vîrful dealului . Am făcut asta şi acolo
era o maşină de poliţie . „ Spoonz Sergiu” ştia toate locurile pe care le ocupau aceştia .
Am ajuns în Bălţi şi harta Marishei a fost folositoare . În acea dimineaţă am stabilit că a fost un
deşteptător la mobilul meu . Semnul „ gol ”pe care l-am văzut , pur şi simplu s-a referit la
mailbox ! Aşa c-am telefonat-o pe Inka din maşină . Ea ne-a direcţionat spre un magazin mare
( după standartele moldoveneşti ) „ Bum ” . Am găsit asta amuzant . „ Bum ” în engleză e un
slang pentru fundul unei persoane . Dacă cumpărai ceva din afacerea bum , aceasta n-ar fi bun
sau ar fi prea scump . Mi s-a spus că se pronunţă „boom”( ca boom-ul din armele mari ). Nadina
a spus că Inka v-a apărea purtînd un albastru închis . Aşa că cînd a apărut o blondă în negru am
ignorat-o . Apoi ea a vorbit şi filmul reflectă acea confuzie .

Ne-am aşezat în maşină şi Inka ne-a ghidat spre apartamentul ei . Am început imediat filmarea .
Apartamentul ei nu era nimic din imaginea originală pe care mi-am imaginat-o . Poţi spune după
reacţia Inkăi din film că s-a gîndit că probabil filmarea mea a fost puţin tulburătoare .
Dar aceasta nu a fost intenţia mea . Pur şi simplu m-am lăsat „ dus de val ”. Eram uimit cît de
diferit era apartamentul ei de ceea ce mă aşteptam . Presupunînd că am arătat la zece oameni
fotografii a bucătăriei mele ( cu casa ) în 1988 şi bucătăria Inkăi . Apoi am întrebat care „ ghici
care-i din Anglia şi care-i din Moldova .” Zece din zece le vor greşi . În limbile noastre , cred că
ei vor face aceiaşi greşeală prin verdict majoritar . Moldova deseori nu se potriveşte imaginii pe
care o avem eu şi lumea dinafară .

Welcome To Moldova ! Chapter 20 (Romanian)

A trebuit să o luăm pe Katea de la grădiniţă şi deja întîrziam . Katea se jena, lucrul acesta o
putea-i observa şi din film. Ne-am întors la apartamentul Inkăi şi l-am întîlnit pe soţul ei . Inka
ne-a servit cu o gamă largă de mîncăruri moldoveneşti excelente . Apoi am plecat la o biserică
baptistă, mi s-a permis să filmez. Apoi am mers în centrul şi ne-am plimbat. Un dejun a fost
finalul unei zile superbe . M-am simţit încîntat , deoarece era ceva magic în desfăşurarea
evenimentelor . Foarte tîrziu , ne-am luat rămas bun de la Inka şi familia ei .

Inka e o moldoveancă de 24 de ani măritată cu un moldovean rus . Limba rusă e limba ei nativă
. Ea este foarte interesată de rădăcinile ei româneşti şi se interesează foarte mult de cultura
română . Îi place muzica rusească pop . Inka o învaţă pe Katea româna dar româna reprezintă
limba a treia sau chiar a patra a Inkăi ! Engleza şi germana sunt alte limbi pe care le posedă
Inka . Engleza ei este foarte bună şi în Septembrie 2005 ea şi-a început masteratul în germană .
Deasemenea predă germana .

Am cercetat întrebări moldoveneşti prin amicii mei , internet şi prin citirea cîtorva publicaţii
disponibile . Academicul american , Charles King a fost sponsorizat de către Universitatea din
Cambridge pentru a investiga minuţios şi a raporta despre Moldova şi istoria acesteia . Cartea
lui , „ Moldovenii ” este larg recunoscută cea mai bună carte disponibilă despre Moldova .
Autorul a învăţat româna şi rusa . Cercetarea lui şi contactele pe care le-a făcut sunt foarte vaste .
Aici sunt cîteva fapte interesante şi importante despre moldova şi limba moldovenească care
sper să fie recepţionate bine de către toţi .

Un fapt probabil surprinzător ( pentru unii moldoveni ) este că împiedicarea utilizării limbii
chirilicii , limba moldovenească a devenit mult mai aproape de limba română de-a lungul
timpurilor sovietice . Unul din motive pentru aceasta a fost faptul că Uniunea Sovietică avea o
relaţie apropiată cu România . Din punct de vedere adminstrativ avea sens . Un alt motiv este că
înşişi lingviştii moldoveni au concluzionat prin 1938 că româna este limba pe care moldovenii
trebuie s-o adopte în -formă chirilică . A fost o perioadă prin anii ’20 şi pe la începutul anilor ’30
cînd au existat tentative de a schimba vorbirea ţărănească într-o limbă corespunzătoare .
Linviştii moldoveni au rejectat apoi aceste eforturi . Din 1925 pînă-n vremurile acupaţiei
Sovietice , au fost utilizate nu mai puţine de şase alfabete. Potrivită lui Charles King , între 1945
şi 1989 , unica reformă majoră în domeniul limbajului în Moldova a fost introducerea a unei noi
litere în 1967 .

Din punct de vedere sentimental , cred că este jenant faptul că acestei limbi locale sau dialecte
au fost reprimate pînă aproape de dispariţie . Elveţia de exemplu , are multe văi (deseori izolate)
unde băştinaşii locali demn îşi menţin propriile variante ale limbii . Geografia Elveţiei suportă
acest fapt . Aceşti oameni trăiesc foarte fericiţi în comunităţile lor autonome . Diferenţele lor
sunt respectate şi acceptate fără nici întrebare . Nimeni nu ar vrea să schimbe asta . Un fapt
neaştepat oricum este acela de înaintea războiului , Elveţia era o ţară săracă . Probabil aceste
variaţii locale au un impact economic advers ? ( Naziştii au plătit cantităţi de aur uriaşe elveţiene
„ neutre ” pentru a produce un numere mari de armamente de înaltă calitate pentru ei . Evreii şi
alţii au depozitat mari cantităţi de aur în băncile elveţiene ) . Aici sunt cîteva citate din cartea lui
Charles King :

„ Într-un articol din 1926 , Chior a vorbit cu aprobare despre „ simpla ” sau „necomplicata”
( prost ) natură a limbajului ţărănesc ; limba satului transnistrian sau basarabean era mai simplă ,
mai populară , mai democratică decît limba burgeză a oraşului român . ”
Chior şi Madan au promovat alfabetul chirilic pentru a utiliza asta .

În anii 1930 I.D. Cioban era un important şi cel mai influient lingvist moldovean . El a scris :

„ Cîteva cuvinte despre cei ce spun că ar trebui să scriem precum vorbesc ţăranii moldoveni ,
fără a scăpa o vorbă .Aceasta este o părere greşită . Moldovenii vorbesc în multe feluri diferite ,
cu toate felurile de cuvinte care nu pot intra în limba literară . ”

Intrigant .. este oare acesta caracterul misterios al acestor oameni pe care-l căutam de la-nceput
sau este ceva mult mai aproape de pămînt ..?

Prin anii ’20 şi ’30 predomina o singură întrebare vizavi de limbaj . Care alfabeturi şi limbi ar fi
trebuit cel mai bine alese pentru a se opune exploatatorilor capitalişti imperialişti etc. ? La
sfîrşitul anilor 1920 acesta era limbajul ţărănesc . În 1932 a fost a campanie de latinizare care
rpmova Româna şi forma normală a acestuia . Aceasta a fost urmată de în 1938 de conversia a
limbii române ( sau a celei moldoveneşti ) în chirilică . Apoi aproximativ în 1989 Uniunea
Sovietică s-a prăbuşit .

În „ Provincia Pierdută , Aventuri într-o Familie de Moldoveni ” , autorul canadian ,

Stephen Henighan a fost angajat în 1989 ca profesor într-o şcoală din Chişinău . Acolo a fost
mărtor la neînţelegerile între profesorii români şi ruşi privind introducerea legilor limbii .
Punctul care l-a şocat cel mai tare a fost faptul că profesorii români argumentau cazul lor în rusă
! Aşa era încă prezentă frica de sovietici . Charles King spune în cartea sa ( publicată în 2000 )
că în minţile lor , moldovenii au trecut de acele vremuri grele .

În general cînd privesc asupra faptelor despre Moldova , gîndesc că din întîmplare multe au ieşit
bine pentru moldoveni . Una din principalele motive pentru asta este formarea multi - etnică a
Moldovei . Din 1989 , au fost făcute tentative seriose de către suporterii ai diferitor grupuri
naţionaliste pentru a promova scopurile lor peste cele ale altor . Citind despre aceste eforturi şi
rezultatele lor , mi se aminteşte straniu despre istoria Turnului Bebel din Biblie . ( Bebel era un
loc ) . Turnul a fost construit pentru a ajunge în rai . Probabil raiul pentru unii oameni era
realizarea a propriei agende naţional , ( iadul altor oameni ) . În istoria biblică , turnul a fost
abandonat deoarece Dumnezeu a distrus acei oameni prin schimbarea propriilor limbi prin alte
limbi diferite . Aşa că în turn , pălăvrăgeala era tot ce auzeau . Nu se puteau înţelege unul pe
celălalt .

Observatorii internaţionali laudă Moldova pentru inclusiv statul şi societatea acesteia .În 1995 ,
Moldova a devenit primul stat postsovietic care să fie admis spre Consiliul Europei .

Acum că Moldova este mult mai liniştită , cea mai uşoară întrebare despre limbă este : ce este
moldovan ? Am luptat să răspund la aceasta , deoarece nu cunosc nici româna (sau rusa ) .
Două dintre cărţile majore despre Moldova în mod deschis nu sunt de acord cu această
întrebare ! Am întrebat mulţi moldoveni şi români şi am primit cîteva răspunsuri . Discuţia mea
printre prieteni a fost total binevoitoare . Personal cred că moldovenii trebuie să vorbească
„ moldoveneasca ” în modul în care doresc , în modul care li se potriveşte stilului de viaţă .
Moldova este o ţară naţională în propriul drept recunoscută de căte Natiunile Unite cu o istorie
separată şi distinctă . La sfîrşitul celor două războaie mondiale , Britania şi-a asumat un rol
principal în deciderea unde ar trebui să fie trase liniile de frontieră în Europa . Rezultatul de
exemplu i-a dat României mult teritoriu .

Pot vedea foarte clar de ce am fost de acord că Moldova ar trebui să fie un ţară separată . ( Deşi
existau circumstanţele pactului dintre Stalin şi Hitler care a determinat graniţele finale ale
acesteia .
Răspunsurile din partea moldovenilor ruşi acestei limbi au fost limitate dar voios . Moldovenii
români sunt ceea ce eu aş numi „ vesel ruşinaţi ” de modul în care vorbesc „ româna ” sau
„ moldoveneasca ”.

La La Taifas şi mai tîrziu încolo cu Zina şi Elena am discutat îmbinarea cuvintelor din ruse şi
română şi dezvoltarea separată a românei moldoveneşti .

Eddie : „ Nu credeţi că e un lucru bun ? ”

Zina şi Lena : „ Nu este un lucru bun ” : a fost răspunsul categoric şi identic însoţit de un rîs
isteric în fiecare caz .

Luînd răspunsuri de la doi români şi de la cinci sau mai mulţi moldoveni români , aşa cred eu
putem defini „ moldovenească” comparat cu „română”.
„Moldoveneasca ” este un dialect a românei vorbită cu puţin accent ( probabil rus ) cu utilizare
ocazională a cuvintelor din rusă . În sunete plăcut oricum . Comparaţia este asemeni englezei
britanice versus engleza americană . Oricum , în ultimii 30 cu plus ani , limba română a mers
într-o direcţie şi echivalentul ei moldovenesc nu s-a schimbat corespunzător .

Welcome To Moldova ! Chapter 21 (Romanian)

Când m-am ridicat din pat în acea dimineaţă de sâmbătă mă aşteptam să fie relativ liniştită şi
relaxantă. Eu deja îmi programasem să vin din nou în Chişinău şi să găsesc apartamentul familiei
Donet de unul singur. Trebuiam să mă pornesc nu mai târziu de orele unu după masă. Mă
gândeam s-o iau mai încet. Nadine şi rudele ei aveau alte planuri deja făcute. După cum se
observă în filmuleţ, mai întâi de toate am fost prezentat vecinilor copilului. Apoi Nadine dorea
câteva poze cu ea de la Candela din Soroca. Cum a fost stabilit, toţi trei ne vom plimba prin
împrejurime. De asemenea noi ne-am întâlnit cu mătuşa şi unchiul Nadinei la piaţă. Când ne
întorceam pentru prânz. Era trecut de orele unu şi doream foarte mult să mă trezesc. Apoi mi s-a
făcut cunoştinţă cu o domnişoară timidă Alina. Ea definitiv nu dorea să fie filmată dar asta e.
Sper ca într-o zi să pot tăia din filmuleţ în aşa mod încât să-I placă Alinei. Eu mi-am luat rămas
bun de la mătuşa şi unchiul Nadinei. Ca de obicei cu persoanele care îmi ţin companie în maşină
şi Alina eu am fost condus în partea de jos a Sorocii. Nu departe de fortăreaţă şi hotelul Nistru.

Am mers spre Chişinău fără careva peripeţii, nu am fost oprit de nici un ofiţer. Totuşi odată , mă
pierdusem şi eram îngrijorat. Căutam o adresă şi de odată un om dintr-o maşină mi-a făcut semn
cu mâna. O Dumnezeule, era un ofiţer? În Republica Moldova sunt ofiţeri rutieri? Eu am frânat
şi am oprit. El părea binevoitor şi făcea semne cu bastonul. Eram îngrijorat şi strigam “Anglia,
Angleecheneen, englezeşte”. Eu i-am explicat amabil că trebuie să ajut în sectorul Râşcani. De
asemenea am arătat cu mâna în ce direcţie credeam de fapt că se află Râşcani. Eu am ieşit din
maşină şi am afişat o hartă pe capota maşinei şi i-am arătat unde vream să ajung. El a ieşit din
maşină cu un pix şi o hârtie în mână. Era de naţionalitate rusă şi nu vorbea nici un cuvânt în
engleză. El a încercat să deseneze o mapă şi îmi arăta în ce direcţie ar trebui să plec. Îmi
arătase de mai multe ori ceea ce desenase pe bucata de hârtie. Peste un timp a observat că deja
am înţeles în ce direcţie ar trebui s-o iau, şi-a luat rămas bun. M-am urcat în maşină şi am urmat
în direcţia care îmi arătase ofiţerul. Şi până la urmă am reuşit. Nu pot să mă exprim cât de fericit
eram căci reuşisem de unul singur să ajung la apartamentul familiei Donet.

Ajunşi în apartamentul familiei Donets, Natalia îşi sărbătorea ziua ei de naştere. M-am aşezat la
o masă mare care deja îmi era familiară, o filmasem. Erau peste 20 de persoane la acea masă.
Toţi vorbitori de rusă, cred eu. După un timp, Irina “Blondira” a revenit. M-am simţim mult mai
comod. Ambii eram îndemnaţi să mâncăm şi să bem. Mă întrebam dacă Natalia ar vrea să-şi
părăsească oaspeţii săi pentru a veni la petrecerea organizată de mine. Era aproape 6, ora când
se dădea startul petrecerii organizate de mine. Spre Columna 129 era o pană de automobile. Era
o situaţie penibilă. Dar toţi ne-am pornit în scurt timp.

Am auzit un strigăt, dar speram că nu mi se atribuie mie. Dar era pentru mine. Am oprit fiind
sfătuit de Natalia. În oglinda mea, puteam vedea doar un baston mic şi alb care se mişca în
direcţia mea. Era un ofiţer în faţa mea, dar trebuia să-l aşteptăm pe celălalt care m-a oprit. Toţi
ne-am dat jos din maşină. Ca de obicei i-am zis că sunt de naţionalitate englez. Natalia l-a
ascultat pe ofiţer şi mi-a zis că îmi scrie un protocol. Eu doream să ştiu care e situaţia. Ofiţerul
se amuza de situaţie. De fapt, Natalia s-a descurcat foarte bine. Româna ei e foarte săracă. Cred
că ei i-a venit foarte greu să traducă, căci trebuia să traducă din română în rusă apoi din rusă în
engleză. Am plecat. Era jumătate la 7 atunci când am ajuns la Columna 129.
Oare toate fetele au plecat de lângă porţile cele mari şi ghimpoase la vârf? De fapt că nici nu
eram pe loc.

11 din ele erau pe loc când am venit eu: Zina, Margarita, Dumitru, Cristina, Sergiu, Raisa, alţii
doi bărbaţi, o blondă Simone şi Irina ( păr negru). M-am întors spre Irina după ce am vorbit cu ea
şi am început să filmez.

După ceva timp mă uitam la Dumitru cum încerca să o arunce pe Irina în saună sau în bazin. În
prima mea scrisoare schimbată cu Irina, ea îmi zise că face cursuri de jurnalism şi se gândeşte să
facă un ziar. Atât optimim şi entuziasm am marcat în în cartea scrisă de tineri moldoveni:
“Romania şi Moldova”. Credeţimă, Romania este diferită de Moldova! Desigur un motiv pentru
care oamenii în vârstă sunt aşa de atenţi, deoarece au trecut deja de entuziasmul lor din cauza
lecţiilor aspre. O surpriză scârboasă care era lăsată în provizoriu de acest redactor al ziarului.
Patru luni de când şi-a lansat ziarul pe pagina web, lucru era din ce în ce mai greu.

Irka a venit cu Eleonora, urmată de Ana. Deci, aveam 16 oaspeţi. Mâncarea şi băutura era
excelentă. Am filmat o conversaţie cu Ana, atunci când m-am apropiat de ea şi de prietena ei ,
Laura, aşa s-a prezentat. Irka a meţionat un cuvânt despre job-ul său, ce face ea la AIESEC, o
organizaţie internaţională pentru studenţi. Aşa ca majoritatea moldovenilor, Irka dorea să
cunoască cât mai mult despre partea de west. Din motive pe care eu nu le cunoşteam, majoritatea
moldovenilor menţionau despre Irlanda.

Implicarea Marii Britanii în complexul istoric a Irlandei de Sud şi Irlandei de nord e o istorie
mare. Deci, eu niciodată nu am înţeles de unde vin. Eu i-am explicat că de fapt irlandezii se
deosebesc de alţii deoarece sunt foarte prietenoşi. Vinul m-a ameţit un pic.

Irka le-a oferit întrebări altor fete moldovence. Eu am răsuflat uşor. Câteva minute mai târziu:

I: “De ce crezi tu că fetele din Moldova sunt aşa de pline de viaţă, atrăgătoare şi harnice?”
E: “Eu cred că acesta e un mecanism de autoapărare”.
I.: “ Da, cred că ai dreptate” a răspuns foarte repede.

Galina s-a apropiat de noi şi mi-a întins o sticlă de şampanie, cadou din partea lui alfredo, un
Italian. Ceva timp mai târziu, eram foarte ameţit, m-am trezit într-o curte cu Irina “Blondira”.
Ea m-a întrebat dacă cunosc câteva cuvinte ruse urâte. Eu am răspuns că nu ştiu. Apoi mi-am
amintit că înjurăturile englezeşti sunt cele mai populare şi uriaş folosite în lume.

Săptămâni în urmă înainte de a zbura în Moldova, am privit o serie de programe pe tărâmul

englezesc. Acestea eram prezentate de un istoric englez, care fiind surprins, difuza vorbe urâte
despre trecutul nostru.
Neaşteptat a fost fraza făcută public în Africa. Există doar numai o moştenire a ţărmului britanic
în această parte a Africei. E cuvântul: “F-JOS!” Ea a mai zis că nu este o lovitură a înjurăturilor
englezeşti. La o emisiune prezentată la televizor înaintea sărbătorilor de iarnă, o doamnă din
Moscova, care nu vorbeşte engleza, folosea aceleaşi înjurături. Programul se baza pe problema
primarului din Moscova care a fost încurajată la demolarea caselor şi apartamentelor din
Moscova, în ciuda protestelor. Unii chiar au fost aruncaţi în stradă. Aceasta a fost făcut chiar de
mafia rusă sau de cea mai mare companie de construcţie, la cârma căreia stă soţia primarului.
Primarul face legea. Stăpânul apartamentului a fost dat în judecată, atunci când şi-a cumpărat
apartament. Pereţii aparţin statului. Jurnalistul a fost întrebat: Dacă primarul stă în faţa ta, ce
trebuie să îi zicem?” Răspunsul :”F-JOS”.

Eu m-am uitat la Irina şi i-am zis că ştiu o mulţime de înjurături. Eu aş fi vrut să le dau exemple.
Să înjur? Din fericire, am fost interupt la timp.

Mă plimbam pe Ştefan Cel Mare cu Rita şi Cristina. Cristina este sora Alinei, domnişoara
menţionată anterior de mine. Ea definitiv nu este ţiganţă. Alţii doi s-au apropiat. Cu noi erau:
Dumitru, Sergiu şi un alt domn. Sergiu încerca să întreţină o discuţie, dar discuţia nu putea să
continuă, deoarece el a luat ca temă majoră Studiile Europene sau Relaţii Internaţionale.
Da, într-adevăr acesta nu era o alegere rea? El zâmbise din nou. Acceptarea lui timidă îmi
amintea de Iulian din cartea scrisă de Tony Hawks. La moment mă străduiam să mă menţin
drept. Rita la întâlnit pe Dima inainte şi ei erau foarte fericiţi să se întâlnească din nou.

Câteodată, am impresia că oraşul Chişinău pare a fi o ţară mare. Este uşor să-şi imaginezi acest
lucru anume atunci când stai în parc. Ceva straniu se întâmplă. Plimbându-ne pe strada Ştefan cel
Mare am avut ocazia să ascult câteva piese interpretate de o grupă pop. Rita mi-a zis: “ Dnul se
uită ciudat la mine”. Mi se păruse şi mie că unul dintre oaspeţii mei se uita ciudat la Rita. Faptul
că discutam despre el nu avea aşa mare importanţă. Am îmbrăţişato pe Rita şi mi se păruse că
aceasta râse. Ei doream să se mai plimbe, dare u am refuzat. Deci, ei drăguţ m-au petrecut pe
mine înapoi. Eu le-am zis la revedere, dar eram îngrijorată pentru Rita.
Următoarea zi, eu am înţeles că de fapt ea i-a permis acelui om să se întoarcă la apartament cu
Dima. Acest fapt m-a surprins, dar şi m-a impresionat. Eu nu-mi pot imagina aşa lucruri să se
întâmple în Anglia sau Statele Unite ale Americii sau majoritatea ţărilor din Europa. Ce am
observat la populaţia din Republica Moldova: toţi suntem în această materie împreună. Poate
este o moştenire a regimului comunist. Mie mi se pare că acesta este un exemplu de a dori să
aparţin, sau să fii parte a cuiva sau să accepţi rolul cuiva în comunitate. Această puternică
credinţă în comunitate spirituală şi responsabilitatea socială o putem găsi în Scandinavia şi
Olanda, deasemenea.

Am plecat să dorm. Dar nu am reuşit să dorm bine. Aveam probleme cu stomacul şi m-am trezit
la orele 4 dimineaţa, deoarece cânta o pasăre ciudată afară. Zgomotul nu se opera. Era aşa de
cald şi nici geamul nu puteam să-l deschid.

Bun venit în Moldova! Capitolul 22

O aşteptam pe Ana la orele 10 dimineaţa. Chiar înainte de ora stabilită eu eram gata cu toaleta
mea de dimineaţa. Am ieşit afară în stradă. Imediat ce am ieşit am auzit o voce ce-mi părea
familiară. Îmi părea că cineva ţipă şi mormăie în acelaşi timp. O creangă micuţă cu multe frunze
căzuse peste picioarele mele. M-am întors să mă uit. În spatele meu era o cioară mare cu un cioc
strâmb. Aceasta văzându-mă a sărit pe o creangă, care se îndoise din cauza greutăţii. Apoi cioara
a ciugulit dintr-o frunză de pe creanga pe care se aflase şi imediat a arunca-o jos. Apoi a ciugulit
din altă frunză şi iar a aruncat-o jos. Mi se păruse că cioara de fapt e foarte supărată. O pasăre
poate fi supărată? Păi, acţiunile ciorii demonstrau doar mânie. Cioara avea o pată albă pe
pieptul ei. Nu poate fi supărată pe mine, m-am gândit eu în acel moment. Pentru o secundă, m-
am gândit că aceste acţiuni de fapt relevă modul de protecţie a păsărilor în Moldova. La sigur e o
etichetă naţională moldovenească. Cioara continua să facă gălăgie. Aceleaşi sunetele care m-au
ţinut treaz toată noaptea. Să fi fost o pasăre care a evadat? Mă gândeam de fapt cine ar putea să
păstreze o astfel de pasăre? Nu, sunetele emise de pasăre, cred eu, erau sunete de atracţie a unei
femei (pasăre) de aceeaşi specie. M-am uitat în jur. Nu am văzut o altă pasăre. Cioara a început
din nou să croncănească. Dacă eram în Anglia nu ezitam să arunc o piatră în ea şi să observ cum
o să procedeze după fapta mea. În acelaşi timp m-am uitat dacă nu se apropie Ana şi m-am retras
după portiţă.

Ana întârzia. Mi-am scot telefonul mobil din buzunar şi am format numărul ei. Ana răspunse şi
de odată a apărut în faţa mea. Mă gândeam cum putea ea să apară aşa de repede? Apoi Ana m-a
informat că ea locuieşte nu departe de strada unde mă aflam eu. Cred că există vre-o scurtătură.
La moment îmi părea că e o fantomă. Mă uitam la ea lipsit de expresie. Mă gândeam că apariţia
ea ţine de magie. Dar desigur nu i-am zis ei despre ceea ce gândeam. Mai era cioara pe care v-am
descris-o în acel loc? Dacă o să-i zic Anei ce am văzut o să mă creadă nebun? Dar datorită
faptului că toţi moldovenii sunt superstiţioşi o să ia în nume de rău şi o să mă creadă un om cu
intenţii rele. Continuând să fac schimb de scrisori cu prietenii mei niciodată nu m-am hotărât să
le povestesc despre acest incident. E doar soarta. Moldova nu este o ţară unde ai putea să te
plictiseşti dar unii cred că nu ai ce vedea aici.

Ambii am intrat în curte. M-am gândit că ar fi bine să fac nişte poze. Galina a ieşit din încăpere
şi a zâmbit la noi. Ea a deschis uşa căci nu aveam chei de la casă. În una din zile zâmbetul ei
devenea tot mai evidenţiat asemenea fetelor. Ea deschidea uşa şi deodată a început să râdă. Noi
am ieşit din curte ca să colindăm străzile oraşului Chişinău, în special strada Ştefan cel Mare.
Noi nu am mers departe. Ana mi-a povestit cum obişnuia să se joace cu prietenii ei în parc în
timp ce veneam de la şcoală. Totul era asemenea unui oraş englezesc din suburbia. Aici
atmosfera era paşnică. Ana vorbea foarte bine în engleză. Era unica persoana dintre cei întâlniţi
de mine în Moldova , care putea să vorbească în engleză atât de bine. Ana foarte simplu putea să
părăsească Moldova şi să se mute în Anglia. Putea fi transferată chiar într-o clasă cu nivel
avansat al limbii engleze.

În multe şcoli din Anglia străinii învaţă engleza. Atunci când am întâlnit-o pentru prima dată pe
Barbara, ea mi-a făcut cunoştinţă cu o bună prietenă a ei din Cehoslovacia, Ludmila, care a venit
în Anglia ca refugiată de 19 ani în timpul “Primăverii din Praga”.
O scurtă perioadă de libertate, care au obţinut-o Cehia în 1968 de către preşedintele acestora
Dubcek, înainte ca sovieticii să-i bombardeze. Ludmila lucra pentru BBC ‘ serviciu cehoslovac.
Ambele împărţeau o cameră ieftină pe care o închiriase. Barbara o admira pentru engleza ei forte
avansată şi o ajuta pe Ludmila, care mai târziu a obţinut diploma de masterat în istorie. Ludmila
a obţinut un serviciu-profesoare de istorie la o şcoală de stat, care avea puţine disciplini şi nici un
rezultat. Mai rău decât văzusem eu în Chişinău. Ludmila într-adevăr avea stil. Ea era săracă, dar
arată foarte bine. Era elegantă şi graţioasă. Am avut ocazia să admir câteva lucrări de ale ei şi
am rămas impresionat. I-am zis ei: „ Tu nici nu-ţi dai seama cât de bine te poţi aranja într-o
şcoală privată”. Ludmila era sceptică, dar am insistat să încerce. Ludmila a aplicat să lucreze la
şcoala din Sloana Square. Ea nu ştia că doar milionarii şi oamenii bogaţi îşi pot trimite copiii la
această şcoală. Ea a fost acceptată şi câteva luni mai târziu săraca femeie din Bratislava a fost
promovată pe meritele ei.

Ana m-a invitat la o cafea. Ideea principală pentru care această întâlnire era să discutăm despre
propunerea mea. Prima parte a rugămintei mele era căutarea companiilor noi formate în
Moldova. Noi am început să ne cunoşteam unul pe altul. Ana mi-a zis că poate să-mi spună
unde se odihnesc toţi străinii care vin în Moldova. “În spatele tău sunt nişte Italieni.”

Prima dată am contactat-o pe Ana prin intermediul unui mesaj pe adresa ei de email. Ea a ataşat
la mesajul ei un link pe de un site American: “Moldova, ce probleme sunt acum.” Site-ul
aparţinea unei companii americane la care Ana lucra ca voluntar. Credeam că articolul asta este
o greşeală. Imediat am primit un mesaj de la Ana în care îmi scria că mesajul este învechit. Dar
acesta a fost plasat pe site doar cu cinci luni mai devreme. Aveam impresia că Ana se impunea
cu filozofia sa despre serviciu său la această companie. Celelalte materiale pe care le-am primit
de la ea erau de calitate înaltă. Ea a fost una din prieteniile mele care mi-a dat numerele ei de
telefoane. Ea dorea ca să o telefonez. “Urmăreşte-mă, urmăreşte-mă”, gândeam eu. Poate
asemenea copiilor din parcul Ştefan cel Mare sau poate asemenea altceva – avansare în carieră?
Pe casetă puteţi observa cum Ana îşi ridică pieptul de fiecare dată când discută cu mine şi se află
aproape de mine. “De ce vrea-i să te întâlneşti cu toate aceste femei?” m-a întrebat pe mine ea.
Am auzit un sunet din partea ei. Limbajul acestea îmi era foarte clar. A râde şi a fi serios în
acelaşi moment e foarte bine.

Discuţia noastră la acea cafea era una stranie, deoarece am un instinct ascuţit atunci când e
vorba despre oameni şi repede am realizat că Ana deţine acest talent. În această situaţie între o
femeie şi un bărbat care se simpatizează unul pe altul, e foarte greu să înceapă o discuţie şi să o
dezvolte.

La ultima noastră întâlnire pe care am avut-o cu tatăl meu înainte de moartea sa în luna Martie,
acest subiect al distanţei a fost atins. Ultima dată când am auzit despre perioada sa din copilărie,
vârsta de 5 ani a fost cu 25 de ani în urmă. “Nu-mi zice” am zis eu. “ Eu îţi voi zice că el e
crescut mare ca să fie aşa cum este şi ce îl interesează.” Eu îl ascultam pe tatăl meu şi tremuram.
Eram dezonorat. De fapt am moştenit acest talent de la părinţii mei dar utilizam aceasta cu
rezervă.
Emailurile mele cu Ana aveau un caracter prietenos, dar în acelaşi timp avea un caracter formal.
Noi nu ne ştiam unul pe altul foarte bine. În timp ce-mi sorbeam cafeaua, Ana a zis : “ Sunt
asemenea diamantelor.” Ea se uita la mine cu un zâmbet cicălitor. Eu i-am dat un colet cu două
cărţi ale unui autor cunoscut. Conţinutul acestei cărţi e despre clasa mijlocie de populaţie care
foarte uşor se pot bloca emoţional “ A fi la acelaşi nivel ca şi Joneses”. Cea mai recentă
expresie cunoscută de toţi. Eu savuram momentul şi nu răspundeam. Era de parcă un joc
intelectual de şah încărcat de sentimente pozitive pe care le poţi observa între o femeie şi un
bărbat. Dar am citit punctual înainte şi foarte repede. Ana a înţeles că eu am fost motivat la acest
lucru şi stau mai bine la capitolul de a schiţa foarte curate mesajele, decât să discut cu oamenii.
Eu eram deacord. Ea avea dreptate. I-am explicat Anei unde sunt adevăratele mele aptitudini. La
urma urmei aceasta e o discuţie onestă despre afaceri!

Apoi ne-am plimbat un pic cu Ana prin oraş. Ea mi-a arătat câteva poze cu restaurantul ei
preferat. Ana cald vorbea despre amintirile ei bune despre partea centrală a oraşului. Era la
mijlocului sesiunii ei. Ea trebuia să mai revizuie câte ceva. Ea credea că este incorect că a fost
apreciată cu nota 9 pentru examenul pe care l-a trecut. Ea trebuia să asigure standardele
obişnuite. La final Ana dorea să mă sărute în faţa statuii lui Ştefan cel Mare. Ea mi-a zis că în
Moldova se obişnuieşte ca la despărţire bărbaţii să sărute femeile pe ambii obraji. Ea mi-a zis că
ştia că de fapt englezii sunt la fel. Ea savura momentul. M-am ridicat să o sărut pe ambii obraji şi
ne-am zis unui altuia la revedere.

Atunci când m-am întors în Anglia aşteptam ca Ana să mă contacteze şi să discutăm despre
mica noastră afacere din luna Iulie. Oricum ea a uitat să menţioneze un mic detaliu. Ea a aplicat
pentru o bursă la un colegiu European din Bruges. Ei îi trebuia 10 din 10 ca să câştige. Deci, Ana
a plecat spre Belgia la sfârşitul lunii august.

Bun venit în Moldova! Capitolul 23

Deja planificasem să mă întâlnesc cu Zina şi cu familia sa la masă. Deci, de aici în colo timpul
meu liber l-am petrecut în apartamentul ei. Atunci când m-am întors acasă, Zina mi-a
demonstrate o bună coordonare a mesajelor pe care mi le trimitea mie. Vara trecută fostul ei soţ
a procedat foarte dur, încât Zina avea dureri mari de cap.

Apoi pe 10 august eu am primit următorul mesaj. “Ieri m-am întâlnit cu Mr. Shimeket. El m-a
informat că şi-a găsit un lucru foarte bun şi dacă totul va fi bine probabil nu se va întoarce la
şcoală. Am auzit că mai mult de jumătate din profesorii noştri părăsesc şcoala la fel. Este
problema noastră cea mai mare. Nu-mi pot imagina cum o să lucrăm fără Mr. Shimeket. Noi
lucrăm împreună de 12 ani.”

Consecinţele plecării dnul Shimeket sunt că Zina va trebui să facă lucrul dlui. Foarte multe
persoane beneficiază în urma talentului acestei doamne.

Din punctual meu de vedere, prieteniile şi relaţiile din personae se termin atunci când oameni
încep să să se comporte cu indiferenţa unul faţă de altul fără ca să comenteze aceste acţiuni. O
zic din numele meu, dacă ţin la cineva, eu o să mă cert cu el. Altfel “ eu n-o să-mi consum
răsuflarea mea”, aşa cum zicem noi. 20 de ani de căsătorie înseamnă 20 de ani de certuri, dar
deasemenea mult râs şi zâmbete. Ca o dramă. Uneori sunt chiar momente stresante. Este mai
important ca inima cuiva să se afle în partea corectă şi deci aşa ei învaţă din propria lor
experienţă. Aceasta e părerea celor din West.
Era o amiază foarte călduroasă sau poate aşa îmi părea. Eu simt căldura mai tare decât alţi
oameni o fac, deoarece sunt o fire caldă. În luna noiembrie, împreună cu Gabriela râdeau despre
faptul că ea avea două bluze pe ea şi tremura de frig şi mie îmi era cald într-o singură bluză.
Discutam despre temperatură şi eu îi ziceam că în Moldova e foarte cald. Era cel puţin 30 de
grade şi ziceam că de fapt 38 de grade atunci e foarte cald.

Am decis să iau troleul. Dar nu am reuşit. La acel moment nu am înţeles ce mi sa întâmplat. M-

am simţit din nou rău. M-am uitat nervos prin troleibus, unii din pasageri erau atenţi la ceea ce se
întâmplă. În 2003 am suferit de o infecţie la ochiul meu drept din cauza lentilelor de contact.

Noi am fost în vacanţă în Austria cu trenul. Când ne-am întors înapoi, ne-am cazat pentru o
noapte în Cologne. Ghidul nostru nu era disponibil deci am mers singur să mă familiarizez cu
Cologne. Nu mi-a plăcut ceea ce am văzut, sau poate mi sa părut. Când m-am întors la hotel, m-
am pierdut pentru ceva timp. Reflectând trist asupra situaţiei mele, deodată mi-am adus aminte
că forţele Royal Air au bombardat Cologne în nimic în timpul ultimului război. Ofensivele au
fost planificate de către “Bomber Harris”. Ofensiva din Dresden era chiar mai rea. Moartea şi
distrugerea din Dresden a fost aşa de groaznică căci chiar prim ministru Winston Churchill a
ţinut un discurs în cadrul agendei sale de cuvântare. Înspăimântător era ceea ce a făcut germanii
oraşelor noastre.

După război, oamenii au realizat că Şeful Air Marshall “Bomber Harris” a decis să şteargă
Germania pe de globul pământesc. El era cât pe ce să obţină ceea ce a dorit. Populaţia engleză
generos au finanţat Trust Dresden la finanţarea reconstruirii catedralei. Am găsit hotelul meu din
Cologna şi m-a dus la recepţionistă, o fată foarte frumoasă cu păr blond. I-am explicat că trebuie
să ajung la spital să văd ce am păţit la ochi. În acel moment a venit ghidul şi m-a condus la spital.
Vecina noastră, Inge este nemţoaică văduvă şi noi trăiam în Hurricane Way, numit după Hawker
Hurricane, care cu succes a atacat Germania bombardând tot oraşul. Foarte repede cu 8 maşini cu
combustibil, cu bombe şi puşti au atacat sute de Hurricane. În septembrie 1940, operaţia Marea
Lion a invadat Maria Britanie. Rusia a fost o ţintă uşoară.

Avea 77 de ani, la fel ca şi maică mea, Inge căsătorită cu un ofiţer din armata britanică. Un
eveniment comun în ciuda lucrurilor că ofiţerii noştri erau în primul rând şi apoi au luptat
împotriva duşmanilor. Duşmanul a fost făcut de mai multe femei nemţoaice. Relativ foarte puţin
nemţi au supravieţuit după acest război. Ofiţerii britanici care pentru patru luni au luptat din case
în case, din oraşe în oraşe. Recent Inge s-a plâns pentru că a fost zguduită de un fulger. Ea îmi
zicea: “Eu permanent îmi aplec capul când îmi aduc aminte de bombardarea teribilă din timpul
războiului.” Ca o domnişoară tânără, mama mea trăia nu departe de Enfield Small Arms
Factory care au făcut toate puştele pentru armata britanică. Deci, mama mea ştie ce are în vedere
Inge.

Datorită doctorilor din spitalul Cologne starea ochiului meu drept se îmbunătăţea. La sfârşit eu
nu puteam să citesc nici primul rând harta oculistului. Ceva din acurateţe s-a pierdut. Mă
simţeam foarte prost.

Mulţi dintre pasageri au luat alt troleibuz. Speram că acesta merge direct spre sectorul Ciocana.
Aşa şi a fost. Mi-am făcut drum spre apartamentul Zinei. Călduros mă-m aplecat şi am băut din
sticla ei de apă. Rita şi Sandu erau bine. Am băut multă apă. Zina s-a dus la magazine pentru
ceva. Peste un timp a apărut moşul Zinei. Ei au crescut împreună în Călăraşi. Era afacerist şi ştia
ceva engleza. Avea o avere mare. Zina i-a zis două lucruri. Unul e că vreau să ajut oamenii din
Moldova şi doi că vreau să cumpăr proprietăţi. El mi-a propus să cumpăr o bucată din pădurea
din Vadul lui Vodă. El insista. Eu i-am zis că nu mă simt bine , dar el insista fără ca să înceteze.
C. : Uite merg cu tine.
Eu mi-am clătinat capul.
C: E doar 20 de minute de mers. Te conduc eu.
Z.: Eu voi veni cu voi. A zis Zina.
E.: Scuzaţi-mă sunt bolnav şi nu merg.
C.: Ai nevoie de o pastilă. Te pot duce la un medic.
E.: Eu doar vreau să beau apă şi să stau aici.

Trebuia s-o sun pe Doina aşa cum stabilisem anterior. Trebuia să mergem la Băcioi, la sudul
Chişinăului. Doina este martorul lui Iehova şi avea nişte prieteni care încercau să vândă nişte
pământ cu butuci de vie pe el. O parte din planul meu era ca să o luam şi pe Irina, care trăia în
acea parte a oraşului. Dar când am discutat mai devreme cu ea zicea că nu e sigur dacă o să poată
veni. Doina era dezamăgită când i-am zis că mă simţeam rău şi nu puteam să organizez acest
lucru. După un timp scurt, moşul Zinei a plecat. Îmi părea cu Zina era c-am agitată cu mine.

Z.: El e un bun prieten. Dacă ai probleme cu mafia sau poliţia, el le rezolvă pe toate. Odată am
cumpărat nişte cizme din magazine. Nu îmi veneau bine şi doamna nu dorea să-mi returneze
banii. El a vorbit la ea şi ea imediat mi-a dat banii.

Hmmm…. Oricum peste un timp m-am simţit mai bine. Zina s-a uitat la mine şi eu la ea şi ia-m
răsouns: Mă simt mult mai bine. Ea mi-a zâmbit. Un zâmbet ironic se afişase pe faţa ei. Am
plecat la bucătărie. Mă gândeam cât de bună e engleza Ritei şi a lui Sandu. Mă gândeam la
Doina. Nu aş putea s-o întâlnesc pe ea acum. Ea era o prietenă de Irinei. Eu nu ştiam că o
contactasem pe Doina de la acelaşi site de la care o contactam pe Irina. În capul meu se învârtea
gânduri suspicioase. Mă gândeam la vorbele Irinei, ea zicea că are un prieten care e martorul lui
Iehova. Irka m-a întrebat ce cred eu despre această religie. Apoi şi Doina m-a întrebat acelaşi
lucru. Ambele mă întrebau de fapt la fel- ce fete tacticoase. Doina dorea să ştie pe cine mai
cunosc din Moldova. De fapt cred că Doina a procedat correct. Într-adevăr domnişorele ar trebui
să fie atente. Dar să nu-mi facă mie acest lucru-corect!
Zina e revenit din bucătărie.
Z.: Hai să-ţi aduc ceva ca să mănânci.
E.: Aş dori ceva dulceaţă şi ceva cafea.
Zina s-a uitat nedumerită.
Z.: Nu mai doreşti nimic?
E.: Sunt un om simplu din unele puncte de vedere. Chiar dacă eu am fost un milionar, eu
niciodată nu renunţam la pâinea mea prăjită cel puţin odată pe zi.
Z.: Eu nu sunt sigură că avem dulceaţă. Cum vei servi ceaiul fără dulceaţă?
E.: Doar cu lapte.
Z.: Noi nu avem nici lapte. Dar stai un pic, cred că avem undeva nişte dulceaţă, care stă de mult
timp la noi.
Ea a plecat la bucătărie şi a adus dulceaţă. Ea s-a uitat la mine mirată.
E.: Lasă-mă să mă uit la dulceaţă un pic.
Ea s-a întors cu spatele.
Z.: Nu, dulceaţa nu este bună. Ce gust are această dulceaţă?
Z.: Căpşune, zmeură, ceva de genul ăsta. Eu nu sunt delicat.
Acum , mă simţeam mult mai bine şi am început să filmez.

Zina a insistat să meargă la magazine să cumpere dulceaţă şi lapte. Mă simţeam vinovat că o

deranjez pe Zina. Zina m-a servit cu ceai şi cu o bucată de pâine prăjită.
Z.: Nu sunt un bun bucătar.
E.: Aceasta nu este o problemă pentru mine. Aşa ca populaţia engleză îmi place mâncarea
simplă. Eu am degustat foarte multă mâncare excelentă în viaţa mea. În timp ce mănânc trebuie
să mă gândesc ce mănânc. Chiar după o oră nu o să-mi amintesc ce am mâncat. Poate vinul era
foarte bun. I cred că aveam să fiu fericit doar cu nişte cârnaţi, fasole coapte şi cartofi fri.

Ceea ce ţine de mâncare şi de pregătirea acestea în Maria Britanie şi în Statele Unite ale
Americii datorită dietelor sănătoase. Multe cercetări au arătat că mâncarea învechită ne afectează
sănătatea.

Cantinele din şcolile din SUA şi Maria Britanie hrănesc copiii cu mâncare învechită. Studiile
făcute recent au arătat că abilitatea copiilor de a sistematiza material studiată.

Adulţii sunt prea mult afectaţi de noul film American “Greutatea mea”. În SUA o om a fost
filmat în timp ce mânca de unul singur mâncare de la McDonalds. Sănătatea lui era monitorizată
de către doctori, aceştea folosind cele mai sofisticate aparate. După două săptămâni ei au insistat
ca acest om să renunţe să mai mănânce căci deja îşi îmbolnăvise ficatul şi alte organe. La sfârşit
acesta nu putea respire şi doar gâfâia atunci când ridica doar după scări. Dar totuşi el şi-a finisat
exerciţiile sale. Majoritatea companiilor din SUA, care se ocupă cu fabricarea acestor feluri de
mâncare îşi protejează afacerea lor foarte agresiv, chiar vicios. Ei neagă că acest fapt este o
problemă. Aici în Anglia, companiile simple au zis că dacă nu vor face ei altcineva se va ocupa
de aceasta.

În Londra, un celebru şef, Jamie Oliver a decis să creeze şi să promoveze mâncarea pentru şcoli.
La începutul campaniei sale, camerele tv îl urmăreau în jurul Borough al Greenwich căci el
convingea autorităţile locale educaţionale, profesorii să accepte şi să utilizeze reţetele sale.
Iniţial totuşi, Jamie a găsit că e foarte dificil să alcătuieşti reţete pentru două cursuri care costă 37
cenţi. Trebuie să ştiţi că preţul pentru mâncarea din West e mult mai scumpă. Deasemenea când
bucătarii deschideau cutiile şi le puneau în cuptor, Jamie a început să îi îndemne să procedeze
aşa cum e mai corect. Deasemenea el a găsit că prea mulţi oameni ştiu foarte puţin despre
pregătirea mâncării, aşa deci la rugat Army să-l ajut. Corpul de furnizare a mâncării Army la
instruit foarte bine pe acesta. Înapoi în cantine, copii erau împuşi să guste din noua mâncare.
Afară părinţii protestau văzând cum copiilor lor li se impunea să mănânce mâncare făcută de
Jamie, aceasta fiind servită prin intermediul unui tejghea de fier. Dar tot mai mulţi copii erau
convinşi să nu mai mănânce carne de vită, cartofi fri sau pizza ieftină pe care le aveau în fiecare
zi la masă. Apoi toată mâncarea a fost oprită. Acum copiii gândesc foarte pozitiv privind această
mâncare. Asmaticii care foloseau inhalatoare acum nu mai au nevoie de ele. Noi este clar de ce
nu se mai folosesc de ele , dar sunt ştiri bune!

Spre seară am stat la masă şi am mâncat ceva pregătit de Zina. Noi nu mâncat multe legume în
Maria Britanie, deci mâncare pe care o primeam în Moldova era neobişnuită. Mie îmi placea
dar ceva îmi părea nefamiliar. Ceva din mine îmi zicea că nu emâncare ceea ce mănânc. Să poţi
să faci mâncare din legume şi să fie gustos cred că o e artă şi Zina a reuşit să facă acest lucru.
Toată seara am sfătuit cu Zina. S-a apropiat şi Sandu de noi. Ceva mai târziu am trecut peste
starea mea anterioară şi mă simţeam mult mai bine.

Bun venit în Moldova! Capitolul 24

Pe 3 Iulie, Dna Rubanka, profesoarea de limbă engleză de la şcoala rusă a Nataliei mi-a trimis
un mesaj. Ceva din scrisoare puteţi citi mai jos:

“Un bărbat intelegent din West a riscat luând o fată din partea de est, ţările formate pe timpul
uniunii sovietice, deoarece generaţia noua a fost formată pe timpul perestrocii. Şi noua
generaţie, am în vedere fetele, care sunt deja pregătite pentru munca de rutină făcută în casă. Dar
văleu! Ei greşesc. Fiind o profesoare de 30 de ani, eu simplu pot găsi o fată care ar putea să facă
acest lucru. Desigur, ea are sex apel dar acest lucru nu este de ajuns ca ambii parteneri să fie
fericiţi.”

Pe 4 Iulie ( Ziua Independenţii Americii), eu i-am răspuns.

Ceea ce ţine gătit şi de făcut lucru casnic, aceste cereri sunt diferite în partea de est şi de west a
Europei. Aşa cum am înţeles aceasta, ca să fii o bună gospodină în Moldova, faptul că poţi găti
bine e un talent. Soţia mea nu poate găti. Acest lucru este tipic pentru multe femei din partea de
west. Ca majoritatea oamenilor din această regiune, noi mâncăm mâncare gata preparată. Ca toţi
ceilalţi avem maşină de spălat. O mulţime de oameni folosesc maşina de spălat vesela atunci
când au copii.

Mrs Rubanka ţinea una şi bună că lucrul cu gospodinele e răspândit foarte larg. Dar cinstit să fii
un bun bucătar este o calitate răscumpărată. Cred că această calitate are toate şansele să salveze
o mulţime de căsnicii. Viitorul ei înnourat este comentat de alte fete ca pătat. Potrivit acestei
categorii erau câteva femei entuziasmate de naţionalitate rusă din Rusia şi nu din Moldova.

Pilda este foarte analoagă. Ei zic că ele sunt bune la gătit şi la spălat. Ele vor fi nişte soţii
respectuoase. (O glumă proastă de la un prieten divorţat: soţia este pentru : a spăla, a călca etc).
Cîteodată ei zic că doresc copii. Cu toate acestea apar diferite noţiuni de modă veche şi vise-
toate fac parte din viitorul înnourat. I-am zis de nenumărate ori că am fost căsătorit odată dar
aceasta nu mă face să-mi schimb părerea. Cel puţin doi dintre ei sunt incapabili să discute
despre altceva decât abilităţile lor domestice şi visele lor. Am insistat să-mi zică unde trăiesc, ce
programe tv privesc şi ce crede despre toate acestea mamele lor. Începând cu pilele despre
dorinţele romantice următoarea frază a venit de la un prieten de al meu. Ea nu era interesată în
această discuţie. Tot am încercat să continui discuţia, dar am înţeles că de fiecare dată trebui să
încep din de la zero. Acum înţeleg de ce fetele din est sunt interesate de bărbaţii din west. Veţi fi
şocaţi!

Întrebarea reală e personalitatea. Este mult mai uşor să îndeplineşti lucrul ce ţine de casă. Este
necesar să fii interesat de lume, să fii flexibil. Să vreai să înveţi noi deprinderi. Să ieşi în lume şi
să obţii un lucru. Lucrul poate fi diferit în unele din zile. Dacă tu doreşti să te ascunzi în casă,
atunci tu cauţi un bărbat de la west , care ar accepta aşa ceva. În al doilea rând, dacă cineva
doreşte să trăiască la west, întreabă-I pe ei care va fi rolul tău şi ce va trebui să faci. Sună pozitiv
şi lasă să gândeşti. Întreabă într-un mod inteligent . Dar aceasta nu este o acţiune. Tu trebuie să
fii interesat. Dacă tu crezi că aşa îl vei pune pe partenerul tău jos, ei improbabil că vor fi
potriviţi. Dacă chiar viaţa ta se va finisa făcând curăţenie, este mizerabil să ai astfel de atitudini
şi atribute.

Modul de viaţă foarte des se schimbă în west. Doar prin faptul că trebuie să-i impresionezi pe
bărbaţii din west. Ceea ce am zis precedent, aş dori să adaug un sfat pentru orice cuplu din orice
ţară. Întreabă partenerul tău ce vrea să facă în viaţa sa? Nu vor dori să fie de nenumărate ori în
acelaşi timp?
Aş dori să dezvolt această întrebare a personalităţii. Pentru unii din voi aceasta poate fi dureros.
Exemplu pe care îl folosesc este adevărat şi e despre un American, Alexander Blakely. El a pus
pe roate o afacere de multe milioane în Novosibirsk, capitala Siberia. Totul puteţi citi în cartea
Dlui: “ Graniţa Siberia”. Dnul Blakely a fost atras de Novosibirsk atunci când într-un timp foarte
scurt a întâlnit o fată în timpul vacanţei sale în Siberia. El a fost într-atâta de vrăjit încât a învăţat
limba rusă ca să poată comunica cu ea. Atunci când a întâlnit-o el pe ea , aceasta era aşa cum îşi
închipuise ea. Au dormit împreună, dar ea nu ia răspuns la aşteptările ei. Ea credea că ar trebui să
răspundă la aceste dorinţe, deoarece o soţie sau prietena acestuia ar trebui s-o facă. Ea era
prietena acestuia, dar nu răspundea la dorinţele ei. Ea era fecioară, dar el dorea o relaţie plină. El
dorea ca ea să răspundă. El era absolvent al Şcolii de Afaceri din Harvard. Ea era doar o simplă
fetiţă din Siberia. Deci, această relaţie a eşuat.

Eram atras să cumpăr această carte, din cauza prietenii mele cu Svetlana ca e trăieşte în
Novosibirsk. Ea este cu tot diferită de prietenele mele din Rusia descris anterior de către mine.
O analiză făcută de către un afacerist American din Rusia zicea că autorul este unul din
persoanele care a aflat cum se face afaceri în Rusia. Jurnalistul zicea că este oboist şi bolnav
după ce a citit toate tezele americane în care ei se plâng de metodele de afaceri din Rusia.
Tezele descriu cum afacerile au căzut din cauza ruşilor care nu vor accepta înţelepciunea mare a
americanelor. Dnul Blakely a fost asociat cu un afacerist foarte capabil de naţionalitate rusă. El
a învăţat limba rusă până atunci foarte bine. “Graniţele Siberiei” şi analizele jurnalistului trebuie
să fie standardele pentru fiecare afacerist din west în Rusia.

Deci, iată noutatea rea. Aici e noutatea cea bună. Eu sunt sigură că cel puţin 70 % din prietenii
mei Moldoveni pe care i-am întâlnit au trecut testul de personalitate. Pentru cei care cred că ar
trebui să le lipsească personalitatea, nu este permanent nevoie de ea. Câteodată este un
dezavantaj. Dacă tu trăieşti în una din părţile Scotland sau Wales cu anumite tipuri de oameni, tu
te vei aştepta să fii simplu şi direct. Când lucrezi la o fermă sigur că te uiţi după mioare.
Câteodată aceasta este un dezavantaj. Viaţa la fermă în Maria Britanie astăzi este foarte dificilă
deci am impresia că vei dori să te întorci în Moldova. Fermierii englezi sunt cei care cei mai des
se sinucid în acea ţară. Puţini oameni doresc să lucreze la o fermă în Maria Britanie. Dar poate tu
vei dori să încerci! Dar dacă tu eşti cu adevărat disperat, de fiecare dată poţi găsi insula Falkland.

Acum, în sfârşit este o diferenţă foarte mare, interesantă şi relevantă în aceste argumente oferite
de Ioana în România în mesajul ei din 25 Iunie. Eu am hotărât să include aceste propuneri
prietenilor mei.
“De la o persoană foarte intelegentă din west. Voi fi o bucătăreasă foarte bună şi o soţie credulă.”
Eu am citit mesajul Dnei Rubanka. Aşa a răspuns Ioana.

Hai să ne punem noi întrebarea ce femeie va repeta acest motiv pe internet? Care va fi profilul
ei? Poate fi un tip de femei casnică… un tip de persoană care poate arăta cu 20 de ani mai în
vîrstă decât la ai ei 50 de ani.
Rezultatul mariajului cu aceste tipuri de persoane:
- bună, sănătoasă mâncare ( trei ori pe zi),
- copii frumoşi, politicoşi etc,
- o soţie iubitoare.
Ce ar mai dori un bărbat? ( un model de bărbat care ar căuta un astfel stil de viaţă, ei bine…
profesor, doctor, preot care lucrează într-un oraş mic şi vreau o viaţă comodă. Ce este rău în
aceasta?
Tu nu poţi să-mi zici mie că britanicii nu mai sunt aşa…deoarece eu am întâlnit câţiva de genul
ăsta. Ceea ce este specific acestor căsătorii e că femeile nu au studii superioare.

Sunt femei care nu sunt orientate bine anume ce ţine de bani şi ei sunt doar romantice.

Eu am câteva prieteni de genul ăsta…extreme de inteligenţi, dar nu sunt interesaţi de carieră.

Acum, cred că crăpătura vine de la noţiunea de gospodină. Şi eu ştiu pentru europenii din west,
acest decadent, prăfuit şi plictisitor…
 Acum, despre această dezamăgire…el poate avea dreptate…consumator de cultură.. este departe
de rai…dar totuşi.. este mult excitant decât viaţa domestică din west. Dar extremitatea este:
cineva trebuie să ia ochelarii jos de la caii lor!

Ioana, noi le zicem “ochelari de protecţie”!

Bun venit în Moldova! Capitolul 25

În dimineaţa zilei de luni eu am luat rutiera 155 şi am mers spre apartamentul Zinei. Am ajuns la
apartamentul acestea care e chiar după colţ cu Ştefan cel Mare-Milescu Spătaru. L-am anunţat pe
şofer să mă anunţe când ar trebui să cobor. El m-a întrebat ce număr. Zece am zis eu. Am rămas
mirat de mine că am reţin acest cuvânt. Şoferul mi-a răspuns în engleză.

Foarte bine că Zina şi-a luat liber toată ziua. Era o zi înainte de prima zi de şcoală. Dacă m-aş
uita în urmă e foarte dificil să-mi aduc aminte ce s-a întâmplat. De dimineaţă am plecat la
prietena ei Elena, trăia în blocul următor. Aici Zina şi cu Elena m-au hrănit foarte bine şi mi-au
dat mulţime de vinuri să gust.

Atunci când întâlneşti pe cineva pentru prima dată tu nu poţi să-ţi faci o impresie despre ei. Lena
purta haine foarte largi. Aşezat, uitându-mă la picioarele goale şi mari ale Elenei. Aveam
impresia că e tare puternică. Lena avea o constituţie foarte mare. Ea vedea de la ţară din Călăraşi,
unde avea grijă de fermieri. Ea avea un sţ şi doi copii pe care noi i-am văzut de câteva ori.
Glumind, gândeam că aceasta este mafia locală la Călăraşi, care au luat toate aceste
apartamente. Noi ne-am dus în bucătăria ei. Tot acest timp ea avea grijă de paharul meu de vin.

E.: Zina, poţi să-I zici Lenei că aş dori ca ea să mă susţină de fiecare dată când cinstesc vin.
E.: Scuzaţi-mă, poţi să repeţi încă odată, te rog.
E.: Atunci când beau vinul Lenei, aş dori ca şi ea să bea aceeaşi cantitate.
Zina vorbea către Lena. Lena aluat paharul şi a băut tot vinul din pahar în doar 4 secunde.
M-a mirat acţiunea Elenei.
E.: Zii Elenei că eu am s-o beau sub masă.
Z.: Scuza-mă, te rog explică-mi.
E.: Noi am băut cu Elena. Este o expresie engleză “să beai pe cineva sub masă”, am gesticulat cu
mâina mea.
L.: “Sous masă?”
E.: “Oui, Oui, sous masă”. I-am sugerat să stea sub masă.
Ele au râs foarte tare. Am început să râd şi eu. Ei tot au repetat: “sous la masă”. Eu şi cu Zina
ne-am frecat ochii.
Noi am continuat să glumim şi să discutăm despre femei, bărbaţi, despre viaţa de familie, despre
alcool şi despre diferite stări fizice ale femeilor şi a bărbaţilor. Din prima seară cu Zina, ea m-a
întrebat următoarea.

Z.: Cum eşti când eşti ameţit?

E.: Sunt foarte vessel, petrecăreţ.

Înainte de a veni, am privit un documentar unde bărbaţii din România îşi maltratau soţiile. Am
decis că ar fi bine dacă nu aş privi acest film. Mama mea a citi un articol mare pe această temă
în “Telegraful zilnic” - ziar. Era îngrozită, dar a adăugat râzând: “ O ei te iubesc! A fost prima
seară când am menţionat despre acest subiect. ” Apoi m-am gândit că ar fi fost mai bine dacă aş
fi tăcut.
Mai târziu când deja eram foarte ameţit am zis ceva obraznic despre Elena şi Zina. Apoi Elena
m-a ajutat să ajung în pat. Toţi am râs.

După câteva săptămâni mai târziu când m-am întors acasă am sunat-o pe Zina.
Z.: Noi încă ne râdem atunci când ne aducem aminte despre vizita ta. Nu am râs niciodată atât de
mult în viaţa mea.
E.: A-ş vrea să ne luptăm, am zis eu glumind.
Ambii am râs.
Z.: Eu am să te dobor. Am să te bat şi Elena te va ajuta să te ridici şi să te aşezi în pat.
Apoi m-am ameţit şi mai tare. Zina a sugerat să stau această noapte în apartamentul ei. Eu îmi
dădeam seama că aceasta a fost o propunere inocentă şi bine intenţionată. Următoarea dimineaţă
a început de dimineaţă cu sfârşitul serbării primei zile de şcoală. Am declinat pentru două
motive. Primul motiv e că vreau să-I zic Barbarei unde am dormit această noapte. De fapt
aceasta a fost prima întrebare a ei. Mă gândeam că îi fac probleme Zinei, să dorm la ea în
apartament, un bărbat din west care e cu 3 ani mai în vârstă.

Zina se afla ntr-o situaţie dificilă.

Z.: Nişte doamne credeau că sunt o femeie rea.
E.: De ce ?
Z.: Deoarece soţul meu nu este cu mine.
E.: E ridicol. Tu ştii oameni ca tine vor avea prieteni în ţara noastră.
O pauză.
E.: În această comunitate strânsă, şi având această poziţie, e o poziţie grea. Trebuie să-ţi fie
foarte greu să dezvolţi o relaţie.
Z.: Ei, pe nimeni nu interesez eu la vârsta mea.
E.: Tu ştii, eu nu înţeleg de ce femeile care au mai mulţi ani cred că nu pot avea pe cine, care să
fie interesat în ea. De unde vine u, cred că vei fi considerată foarte frumoasă.

Zina şi Elena râdeau atunci când s-a menţionat despre femei rele şi femeie rea.
Eu am povestit câteva istorii prietenilor mei din Moldova care n-o să le mai repet. Dar ei au
plecat cu o impresie pe care eu am considerat-o ca fiind aşa:

E.: Ce mi-a plăcut în Moldova e că am ieşit cu o femeie rea. În Moldova nu sunt bărbaţi răi ci
femei rele.

Zina şi Elena au considerat că nu ar fi bines ă plec. Ele mai susţinut şi m-au adus înapoi. Când
Galina a deschis uşa, s-a amuzat pe seama mea, ca de obicei.

Bun venit în Moldova! Capitolul 26

M-am trezit devreme ca să stabilesc contul cu Galina şi să conduc maşina mea afară ca să o
parchez în curtea Colegiului Baptist din Alexandru Hasdeu stradă. Eram îngrijorat căci am vorbit
cu Galina doar câteva cuvinte în română. Dar totuşi totul afost bine. Concluziile mele au fost la
fel ca ale ei. Tot procesul a durat doar 5 minute şi mai tot timpul noi râdeam. Atunci când m-am
întors în Moldova, am hotărât că ar fi bine să mă cazez în acelaşi loc. Galina a deschis porţile.
Eu am condus şi apoi am oprit din cauza traficului. Imediat am văzut doi câini sălbatici care
stăteau în faţa mea. Ei nu hămăiau la trecători şi nu alergau după maşini. Dar încredibil câinii s-
au luat după mine.

Pe moment mi-am adus aminte de ceva ce citisem curent. O carte scrisă în română în care se zice
că câinii sălbatici sunt o problemă serioasă. Cineva poate ieşi din magazine cu sacoşele pline şi
câinii de pe stradă îl pot fura productele cumparate. Am coborât din maşină şi am încercat să
ignore maşina. Nu departe de locul unde mă aflam am văzut câţiva ofiţeri de poliţie. M-am simţit
incomod. La intersecţie era doar apă. Apa poate izbucni imediat. Poliţia crede că ar avea nevoie
de cel puţin 8 ofiţeri de poliţie pentru supraveghere. Mă gândeam că arată foarte bine aşa cum
stau ei în centrul oraşului. Nu m-am oprit şi am mers spre locul unde se afla Liliana. Aşa cum m-
am înţeles cu Liliana ea îmi va ţine companie spre aeroport.

Era deja târziu. Era o zi foarte călduroasă şi o simţeam chiar pe pielea mea. Parcarea pentru
maşini arăta mai mult a parcare pentru taxi-uri. Şoferul de la taxi a zis că-I datorez 30 de lei,
mi s-a părut un pic c-am exagerat, dar nu puteam să mă cert cu el. Noi am ajuns.
Eu am întârziat la şcoală. Dar la timp ca să filmez discursul zis de Rita. Rita avea cel puţin doi
prieteni. Şi eu îmi dădeam seama de ce. Atunci când filmam nu-mi dădeam seama că ea este
foarte celebră. Seara trecută am filmat-o în timp ce-şi tăia părul.

După sărbătoare noi am plecat să mâncam ceva. Am sunat-o pe Liliana să stabilesc o oră pentru
întâlnire. Noi nu am reuşit să mergem mult că Zina s-a oprit să-şi repare pantofii cu tocuri înalte.
Aceasta a durat nu mai mult de 15 minute. Eram deja iritat. Noi întârziam. Mai târziu Zina mi-a
zis că îi place că sunt punctual. Odată cînd eram în Chişinău, eram impresionat de cum conduc
şoferii ruşi. Cunosc toate direcţii. Zina ia întrebat odată cum am putea ajunge spre un magazine.
Dar ofiţerii de poliţie s-au uita peste mapa pe care o aveau şi nu ştiau în ce direcţie trebui să o
luam.

O grăbeam pe Zina. Nu-mi place pantofi cu tocuri înalte la doamne. Chiar mă strădui să le
ignore. Rudele mele, femei, nimeni nu poartă pantofi cu tocuri înalte. Zina nu ştia despre aceasta.
Zina era fericită că ştiam în ce direcţie trebui să o luăm. Multă lume trebui să-şi găsească cale
apelând la hărţi. Am impresia că mulţi moldoveni nici nu am mers în afara oraşului aşa de des
cum au mers în Moscova. În clasa Dlui Shimeket de pe Petru Zadnipru e o frumoasă privelişte.
Aşa deci cât de bine îşi cunoşti propria ta ţară?
În faţa mea s-a oprit un taxi.

E.: Hai mai repede noi o să întârziem, am strigat la ea.

L.: Eu doar vreau să-mi cumpăr ceva de mâncat şi de băut.
Mai uitat în jur. Era Liliana. Am încercat să schimb expresia feţei mele. Zina se uita trist la mine.
Se uita la noi toţi trei. Am făcut o introducere.
După ceaiul şi biscuiţi din oficiul Lilianei, ei m-au condus spre aeroport. În încercat să dau viteză
ca să ajungem la timp.
E.: Ştii de ce îmi fac griji de fiecare dată când vin în Moldova este că bluzele mele ocazională
sunt din Europa şi nu vreau ca nimeni să le vadă. Noi am aşteptat.

Liliana s-a râs şi a zâmbit puţin.

L.: Ei oricum nu vor putea citi cuvintele celea.

Liliana şi Zina mi-au cumpărat o casetă cu muzică populară moldovenească. Era umorul Lilianei.
Ea aşa gândea: dacă îţi place Moldova îţi vom da cât mai multe lucruri. Mobilul meu nou nu
puteam să-l folosesc deoarece l-am cadonat Zinei. Era pentru ospitalitatea de care a dat dovadă.
Noi toţi eram supăraţi şi emotivi. Am zis la revedere şi am dispărut.

M-am văzut cu toţi prietenii mei din Moldova. De fapt toate serile mele erau ocupate cu ei.
Într-adevăr eram foarte impresionat de ospitalitatea, căldura de care au dat dovadă moldovenii.
Atunci când am zis aceste cuvinte lui Dul Mr Shimeket el a comentat aşa: Dacă vei mânca
cocoşi arşi oricum vei avea impresia că sunt foarte buni.
La sfârşit la toţi prietenii mei din Moldova le-am dat cadouri. Ştefana m-a întrebat:

S.: Cum poţi să-ţi placă oameni săraci?

E.: De ce nu? Am zis vesel.

Femeile peste 22 de ani sunt mai bine plătiţi aici. Desigur peste 22 de ani poţi fi şi mai mult
plătită. Mulţi oameni din west sunt precauţi cu fetele din est. Sper că acest sfat o să-l urmeze
cineva.
Atunci când am plecat acasă mă gândeam la cele întâmplate În Modlova. Oamenii sunt foarte
ospitalieri. Marina îmi scria o mulţime de scrisori. Şi tot acest timp mă gândeam dacă aş dori să
mă întorc în Moldova. Deja în februarie eram sigur că o să mă întorc.

De Crăciun am primit o felicitare de la Ana. Ea s-a întors acasă pentru sărbătorile de iarnă. În
felicitare eram scrise următoarele cuvinte: “toate visurile să devină realitate.”
I-am răspuns: “Dragă Ana, îţi mulţumesc...dar tu eşti una din visurile mele. Ai vrea să ştii ce am
în mintea mea !?”
 

Capitolul 27- întoarcerea în Moldova ( prima seară)

“Deci, care sunt impresiile tale de întoarcere în Moldova?” Eu mi-am întors capul spre o
doamnă care vorbea rusa din taxiul în care ne aflam. Mă întreba mirată şi plină de entuziasm.
Am simţi un nod în gâtul meu.

E.: Eu nu vreau să răspund la întrebare.

Eu am ezitat.
E.: Este foarte ciudat dar după ce avionul a aterizat, eu m-am uitat peste pistă şi aveam impresia
că mă reîntorc acasă.

Foarte bine, partenera mea de zbor mi-a răspuns călduros cu doi de “o” puternici. Buza ei
superioară s-a ridicat un pic şi printer dinţii ei am zărit o gumă. O, dumnezeule moldovenii sunt
aşa de diferiţi, mi-am adus aminte. Foarte diferiţi de noi englezii. Dar num ă simţeam bine de
loc.
E: “foarte mult timp eu am corespondat cu oamenii din Moldova pe internet şi am citit o mulţime
despre Moldova că am impresia că tot timpul am stat aici.”
“E foarte bine” ea mi-a răspuns. Ochii ei licăreau, muşchii de pe faţa ei s-au întins. Eu m-am
înclinat
spre ea. Taxiul s-a oprit foarte repede într-o gaură mică. Ea a zâmbit foarte înţelept. Noi am
corespondat foarte mult împreună deci ne cunoşteam foarte bine. Ea foarte calm m-a ascultat.
Dar ea nu a putut să-mi zică că ea de fapt s-a căsătorit cu un englez în luna februarie şi era în
aşteptarea unui copil în luna noiembrie. Aceasta era Marisha. Pentru foarte mulţi vizitatori străini
Marisha era faţa Moldovei.

Peste o jumătate de oră eram deja la apartamentul Zinei.

În taxi încercam să reflect despre călătoria mea. Pentru o ţară atât de coruptă, este foarte
surprinzător cum moldovenii sunt aşa de accesibili şi deschişi străinilor. Ca să-mi iau viza
pentru mine a fost foarte simplu. Din 6 aprilie nu mai era nevoie să se înregistreze la poliţie.
Uniformele doamnelor erau foarte glorioase. Zina şi familia ei niciodată nu par să obosească să
se uite la televizor să râdă şi să comenteze despre programele TV.

Stilul şi frumuseţea e foarte important în Moldova, veselia este considerată cea mai prielnică.
Un tavan pentru urâţenii în viaţa oamenilor? Ca să fii un englez cred că e acelaşi lucru.
O privelişte pe canalul tv American, un film englezii împotriva americanilor melodii. “ Noi
americanii suntem optimişti şi avem o mulţime de bani.” Tu crezi că va ploua mâine. Încă, noi
deobicei tratăm oamenii ca oameni mai curând ca pe nişte operatori în sistemul economic.
Aceşti ofiţeri de vamă mai ţin petreceri? Poate eu aş putea să fiu invitat! Un lucru bizar îmi suna
ceva confuz. Mă uitam la pista de aeroport şi din nou mă simţeam iritat. Dar cel puţin totul părea
posibil. Evenimentele din Moldova se dezvoltă foarte bine. Ofiţerii de la vamă zâmbesc şi îşi cer
scuze atunci când examinează paşapoartele.

Câţiva metri mai târziu, era un schimb cu două bagaje. Atunci când unul din el îmi căra bagajul
a apărut Marisha care ne-a ghidat la un taxi care ne aştepta afară.
Trei sferturi de oră mai târziu, eu mi-am adus aproape tot din bagajul meu la Marisha. Mă
gândeam doar la apartamentul Zinei. Eu ştiam că călătoria mea va fi una emotivă. Aşa cum am
intrat, Rita şi-a aplecat capul şi s-a uitat nedumerită. Ea şi Sandu sau întors spre coridor. Patul a
fost deja aşezat afară şi Zina şedea în faţa acestuia în pijama galbenă.

Un sentiment de iritare m-a cuprins. Noi ne-am salutat cu Rita şi ne-am înclinat unui altuia încet.
Ea s-a uitat la mine. Era Rita, o expresie minunată combinată cu fericire, tristeţe şi diferenţă. Dar
ce a însemnat toate acestea.
R.: Sunt ruşinoasă?
E.: Nu.
La sigur prea mult am necăjit-o pe Rita pe internet. Am mers spre Zina.
Z.: Nu veni prea aproape de mine.
Am răsuflat adânc. Zina presupunea că Marisha o să vină la aeroport să mă ia. Zina şi-a aplecat
capul şi l-a clătinat. Ea a zâmbit.
Z.: Sunt bolnavă şi nu vreau să prind virusul.
E.: Nu-ţi face griji pentru mine. Nu am fost bolnav de doi ani. Bate în lemn ca să treacă
problema.
Eu am bătut în lemn.
E.: Ştii tu această expresie. Este o superstiţie. Trebuie să aduc mult noroc.
R.: Noi suntem foarte superstiţioşi.

Ea s-a speriat, darn u i-am atras atenţie.

Patru ore mai târziu, Rita m-a apucat de braţ şi m-a ghidat spre apartamentul Marishei pe ploaie.

WTM! Part 2 (chapters 28 – 35)

Return To Moldova & Transnistria

Translated by Ioana Campean (Cluj) who also translated chapters 36 - 45

CAPITOLUL 28
M-am trezit în apartamentul Marishei din Ciocana, cel mai nordic cartier al oraşului Chişinău, în
prima dimineaţă a reîntoarcerii mele în Moldova. După un mic dejun delicios, am luat autobuzul
spre Transnistria.

Am întrebat-o pe Marisha care sunt demersurile necesare pentru vânzarea-cumpărarea de

apartamente în Chişinău. Maxi-taxi-ul se deplasa prin ceea ce acum îmi părea a fi un loc
familiar.

E: “Acesta este cartierul Rîşcani?”

M: “Da”

Marisha era entuziasmată. Punctuleţe de lumină răsăreau în ochii ei, formând un păienjeniş de
fire de lumină intercalate de pete jucăuşe de umbră. Privind pe geam, zăream crâmpeie de viaţă
cotidiană şi mă simţeam curios de în largul meu în acest loc străin. Preţ de o clipă am stat să mă
gândesc ce înseamnă comfortul de care mă bucuram, privind cu mare bucurie oamenii care îşi
vedeau de viaţa lor, probabil în pofida unor circumstanţe teribil de dificile.

Voiam să aflu mai multe despre modul în care 95% din locuitorii Transnistriei îşi trăiau viaţa
95% din timp. Cred că avusesem prilejul să observ cam 5% din activitatea care voia să pară a
însuma 95%. Doream să am o viziune mai completă asupra regimului şi a modului în care acesta
operează. Pe parcursul unui an de schimb de emailuri cu diverşi corespondenţi din Moldova şi
Transnistria şi după două scurte vizite, am ajuns să îmi formez o imagine mai clară asupra
Transnistriei. Transnistrenii îşi descriu provincia ca fiind Republica Moldovenească
Transnistreană (sau Pridnestrovskaya Moldavskaya Respublica).

Marisha îşi împarte timpul între Moldova şi RMT şi deţine proprietăţi în ambele state. Am
discutat mult asupra relaţiilor dintre cele două republici, iar eu eram mereu cu urechea aţintită să
prind vreun indiciu care să îmi arate de partea cui era şi cu cine ţinea...Cu toate acestea, căldura
cu care vorbea despre amândouă m-a făcut să înţeleg cât de profundă era afecţiunea ei pentru
ambele ţări. Marisha pe care o ştiu eu îi vede pe toţi oamenii locuind într-un fel de “sat global”,
supuşi aceloraşi mari ameninţări: schimbările de climă şi problemele de mediu. Unele reevaluări
recente întreprinse de istorici şi politicieni au demonstrat caracterul futil al majorităţii
conflictelor politice. Istoricul Niall Ferguson (la care am făcut referire în prima mea vizită) a
prezentat recent în Marea Britanie un serial TV care a spart toate tiparele şi care însoţea cea mai
recentă carte a sa, ambele intitulate “Războiul Lumii”. În acesta, el demonstrează modul în care
aproape toate războaiele şi celelalte evenimente care au bulversat secolul XX au avut o
dimensiune rasistă, inclusiv regimul terorii impus de Stalin. Dl. Ferguson, scoţian la origine (nu
irlandez!) este considerat una dintre cele mai influente100 de persoane în Marea Britanie astăzi.
(Dl. Ferguson e în prezent profesor de istorie la renumita universitate Harvard din Statele Unite).
Niall afirmă un lucru în care ruşii au crezut întotdeauna – politica lui Gorbaciov a condus în mod
direct la prăbuşirea Uniunii Sovietice. În schimb, americanilor (şi unora dintre britanici, de
altfel) le place să creadă că schimbarea a venit în special datorită faptului că Rusia a pierdut
razboiul rece din cauza sistemelor sale ineficiente. Cu toate acestea, factorul timing – crearea
conflictului în Moldova în 1990-1992 – a fost o consecinţă directă a politicii de glastnost şi
perestroika. Acestea două sunt cuvintele ruseşti pe care le cunosc majoritatea occidentalilor (care
nici măcar nu ştiu să spună “bună ziua” în limba rusă). Niall Ferguson explică modul în care
frica a adus unitate în sânul Uniunii Sovietice. Noi vedeam în CCCP un sistem impus arbitrar,
menit să întărească structurile politice şi având o bază naturală foarte subţire. În ciuda
neajunsurilor acestui argument, înlăturarea ameninţărilor (sau să fi fost oare vorba de stimulente
puternice?) au stopat funcţionarea sistemului. În schimb, chinezii (să vedem ce se va întâmpla în
viitor) au fost şi sunt mult mai precauţi în ceea ce priveşte programul lor de reforme.
E: “Ce citeşti în momentul de faţă ?”
(Marisha era foarte interesată de istoria regiunii).
M: “O descriere a războiului civil în limba rusă. Are trei volume”.

Am discutat despre războiul civil. Eu personal consider că războiul în sine este o tragedie. Cu
toate acestea, la fel ca în cazul altor tragedii, războiul are o dimensiune de „inevitabilitate”. Un
liberal occidental poate s-ar întreba dacă nu cumva dialogul ar fi putut evita conflictul. Asta mă
aşteptam eu să aflu... că războiul a fost purtat de ambele tabere din motive greşite. Că
transnistrenii luptaseră pentru a susţine valorile unui sistem prăbuşit împotriva unui stat (în care
era o minoritate insuficientă) ce dorea (re-)unirea Moldovei cu România.
Nimic altceva decât temeri trecătoare care ar fi putut fi risipite. Iată o perspectivă occidentală şi o
jumătate de adevăr. Dar mai multe jumătăţi de adevăr pot explica o situaţie complicată. Noi
(occidentalii) credem că guvernul Moldovei n-a avut de ales şi a trebuit să îşi impună autoritatea.
Dar majoritatea cetăţenilor Republicii Moldoveneşti Transnistrene resping această idee. Aşadar
cine are dreptate şi cine se înşeală ? Ei bine, nu cred că e aşa de simplu de găsit un răspuns.

E: “Ştii, a existat o nedreptate inerentă în ceea ce priveşte poziţia în care s-au găsit forţele
moldoveneşti. Ele se compuneau în special din poliţişti înarmaţi, care au trebuit să urce în tancuri
şi de la care toată lumea se aştepta să lupte ca nişte profesionişti.”
M: “Nu sunt de acord. Forţele moldoveneşti au fost superioare.”
N-avea nici un sens să ne certăm, pentru că punctul meu de vedere era unul complex. Marisha a
continuat.
M: “Am fost cu un jurnalist la Bender (Tighina). Un bărbat s-a apropiat de noi şi ne-a spus că a
văzut cu ochii lui cum forţele moldoveneşti comiteau atrocităţi acolo. Ne-a spus că văzuse multă
suferinţă.”

E o dilemă aici. Chiar şi soldaţii antrenaţi ucid mulţi civili în momentul în care se luptă cu un
inamic nevăzut în zone locuite. Recentul conflict din Liban e un exemplu foarte bun. Foarte
multe lucruri se întâmplă în “vâltoarea războiului”. Cu cât soldaţii sunt mai puţin anternaţi, cu
atât mai rea este situaţia la care se ajunge. Un documentar difuzat recent de televiziunea britanică
a prezentat imagini din interiorul unuia dintre comandamentele de război israeliene în decursul
conflictului din Liban din august 2006. Israelienii au utilizat roboţi de recunoaştere (avioane fără
pilot), sisteme de comunicaţii integrate sofisticate, elicoptere echipate de luptă şi bombe conduse
prin radar, dar tot mai se făceau confuzii. Sute de civili au fost ucişi atunci. Doresc să adaug aici
faptul că Forţele Armate Britanice au cea mai bună reputaţie din întreaga lume pentru intervenţia
armată în zone locuite. Forţele Armate Britanice au capturat oraşul Basra din Irak cu doar câteva
victime din rândul civililor. Se poate spune că am învăţat o lecţie dureroasă în Irlanda de Nord în
decursul ultimilor 30 de ani. Spre deosebire de forţele armate ale Statelor Unite, soldaţii noştri
sunt foarte bine antrenaţi în misiunile de pacificare şi în ceea ce priveşte sarcinile aferente
procesului de menţinere a păcii. Noi numim această abordare: “inimă şi suflet” – ceea ce e de o
importanţă vitală pentru noi este să câştigăm şi să menţinem pacea.

Probabil că forţele transnistrene, mai bine antrenate, au făcut dovadă de mai multă
responsabilitate. Faptul că îşi apărau după cum au crezut de cuviinţă propriul spaţiu în care
locuiau i-a făcut să aibă o abordare diferită. O altă dilemă care apare în momentul în care este
vorba despre războaie civile este faptul că, cel puţin după cum cred eu, transnistrenii erau (şi încă
sunt) mai bine motivaţi în această dispută. Moldovenii au fost luaţi prin surprindere, fiind
nepregătiţi pentru obţinerea independenţei. Ce anume semnifica noul lor stat? Spre deosebire de
ei, mulţi dintre transnistreni au avut un obiectiv clar, neclintit, şi o viziune fermă asupra situaţiei.
Motivele care le alimentau încrederea în forţele proprii reprezintă un paradox pe care numeroşi
observatori occidentali nu reuşesc să îl înţeleagă.
Lumea occidentală recunoaşte Moldova din interiorul graniţelor sale din epoca sovietică care
includ ţinuturile de dincolo de Nistru. Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, Guvernul
român nu a emis nici o pretenţie asupra acestui teritoriu. Câteva grupuri de români de acolo au
făcut un apel Guvernului de la Bucureşti, dar acestea au fost ignorate. Graniţele RSSM (RSSM-
Republica Sovietică Socialistă Moldovenească) au fost stabilite pe baza unui principiu stalinist
“divide et impera”. Aşa procedează imperiile. Iar în momentul în care ele se dezmembrează
(după cum au explicat Niall Ferguson şi alţii) consecinţele pot să fie teribile. Cum a fost de pildă
în cazul divizării Indiei. În India, pe timpul Imperiului Britanic, minoritatea musulmană lucra la
calea ferată şi în alte poziţii strategice. Ei ştiau că siguranţa şi interesele lor depindeau de
sprijinul pe care îl dădeau britanicilor. În 1947, (sute de ani mai târziu), când India şi-a dobândit
independenţa, a izbucnit un război civil care a dus la constituirea rapidă a statului Pakistan. O
tristă ironie pentru cei care au sprijinit sistemul sovietic din Transnistria este faptul că politicile
lui Stalin i-au condamnat la poziţia în care se află în prezent. Sau i-au menţinut într-un stat
sprijinit de Rusia, separat de o Ucraină care înclină din ce în ce mai mult spre occident. Statul lor
este ilegal. Paşapoartele lor nu sunt recunoscute în afara Republicii Moldoveneşti Transnistrene,
după cum o spun chiar ei, râzând. Cu toate acestea, paşapoartele lor ruseşti sunt acceptate ca o
dovadă a loialităţii faţă de Rusia, principalul partener comercial al ambelor state. Dacă stai la
cozile de la birourile Forţelor de muncă din Moscova este mai bine să fii cetăţean al Republicii
Moldoveneşti Transnistrene. Dacă mai ai şi o familie numeroasă de întreţinut, nici nu-ţi mai
trebuie altceva.

CAPITOLUL 29

Mi se părea teribil de interesant să călătoresc spre Transnistria pe acelaşi drum pe care mersesem
prima oară cu Liliana, acum 11 luni. Peisajul mi s-a părut la fel de captivant ca şi înainte. Tot nu
înţelegeam pe deplin de ce această călătorie stârnea emoţii atât de puternice şi de bizare
înlăuntrul meu. Un alt turist (superficial) care ar fi călătorit pe aceeaşi rută ar fi putut zice că nu e
mare lucru de capul ei. Povestind cu Marisha, în seara precedentă …

M: “Ştii, unii dintre clienţii mei mi se tot plâng.”

E: “Dar de ce ?! Moldova este unul dintre ultimele locuri de pe faţa pământului pe care
majoritatea oamenilor s-ar gândi să le viziteze. Orice persoană care ar dori să viziteze totuşi
această ţară trebuie să se aştepte să fie diferită.”

Iată o mostră de umor tipic englezesc de prin anii 1970 (cel puţin):

Turistul american (trezindu-se din somn): “Ahhh…dacă e joi, înseamnă că sunt la Londra.”
Englezul, arborând un aer preţios: “Şi v-a plăcut excursia prin Europa ?”
Turistul american (cu o voce hârâită): “Madridul e de căcat, Parisul, la fel.”
Englezul (pe un ton superior): “Deci sunteţi în… tranzit…?”

An făcut o pauză, reamintindu-mi ce îmi povestise Marisha în seara precedentă.

M: “Ştii, străinii care au venit în Moldova au avut experienţe foarte diferite. La un moment dat,
un tânăr din Finlanda s-a hotărât să călătorească prin mai multe ţări ale lumii pe bicicletă. Şi-a
făcut o rezervare la apartamentul meu. Dar a fost atacat de un bărbat într-un sat din Moldova şi a
fost rănit destul de rău la picior în timpul conflictului. A reuşit să scape, dar a leşinat, tot în
acelaşi sat. În câteva minute, o familie de acolo l-a adăpostit şi l-a îngrijit pe cheltuiala sa timp
de câteva săptămâni, refuzând să accepte ceva în schimb.”

Acum, Marisha oferă cazare gratuită bicicliştilor din Europa occidentală…

Voiam să povestesc cu ea şi despre capitolul din cartea mea axat pe probleme lingvistice,
întrucât mă interesează foarte mult acest subiect captivant.

E: “Mai există oare o limbă moldovenească originală vorbită de oamenii obişnuiţi la ţară?”
A roşit până în vârful urechilor.
M: “Noi am avut propria noastră limbă.”
Voicea îi tremura de emoţie. Aşa ceva nu se mai întâmplase.
E: “Te rog să-mi explici. Mai demult se foloseau cuvinte originale moldoveneşti ca termeni
agricoli? Am citit că în epoca sovietică se foloseau termeni ruseşti pentru a denumi utilaje
agricole şi metode folosite în agricultură.”
Marisha se uita în gol. Oare o să ajung vreodată să înţeleg pe deplin aceste mici universuri
particulare? Mi-a venit în minte un comentariu făcut de Doina într-un email. Spunea că la ţară
oamenii sunt foarte profunzi şi acordă o importanţă majoră anumitor lucruri. Doina nu a dorit să
dezvolte subiectul. La insistenţele mele, Marisha mi-a spus mai târziu că la ţară se vorbeşte un
talmeş-balmeş de cuvinte din mai multe limbi (sau mai bine zis, se vorbesc mai multe limbi
stâlcite!) Mi-am adus aminte ce plăcere deosebită mi-a făcut să abordez acest subiect la ultima
mea vizită, un soi de plăcere ilicită. Ilicită poate din cauză că sovieticii doreau ca oamenii să
vorbească rusa, iar puriştii din România nu sunt deloc încântaţi de modul cum moldovenii
vorbesc “limba lor”. Mai târziu, Rita mi-a povestit că în epoca sovietică: “dacă vorbeai pe
moldoveneşte, ei ziceau: “să vorbeşti ca oamenii”.

M: “Cred că acolo îl găsim pe Alexandru”.

Marisha îmi arătă o clădire lungă, albă, pe lângă care autobuzul trecu în viteză.
M: “Aici este fosta unitate militară rusească, dar nu prea cred că mai e multă lume acolo acum.”
Până la urmă, se pare că Marisha a avut dreptate, cu excepţia faptului că Alexandru era tot timpul
transferat dintr-o parte într-alta. Chiar săptămâna următoare trebuia să fie într-un alt loc.

Gânduri nerăbdătoare îmi treceau din nou prin minte. Mi-am amintit şcoala Anei – o clădire
micuţă, cu o singură încăpere şi un aer auster, cu mobilier foarte simplu şi cu portretul unui
oficial guvernamental care veghea asupră-i, cu un aer sever. Eram foarte atent să nu îi creez Anei
necazuri. Un occidental cu vederi largi şi cu o cameră de filmat în acest “stat poliţienesc” după
model sovietic era o reţetă sigură pentru necazuri. A se evita orice menţiune despre politică.

Marisha m-a condus de la staţia de autobuz la blocul în care locuia Ana. I-a fost la fel de greu să
găsească apartamentul acesteia ca şi Lilianei, cu un an înainte.
E: “Trebuie să intri pe undeva prin spate”.
Am condus-o spre intrare, dar de îndată ce am găsit scara blocului, m-am încurcat şi eu. Pe
înregistrarea video se poate vedea ce s-a întâmplat apoi. Câteva minute bune mai târziu, am sunat
la sonerie şi din fericire, Ana ne-a deschis.

De la ultima mea vizită, Ana and Alexandru zugrăviseră şi redecoraseră cea mai mare parte a
apartamentului. Din fericire, Alexandru era acasă. Ana mi-a spus că s-ar putea să nu apuc să îl
văd prea des. “Aşa e în armată”, a zis, uitându-se lung la mine…ştia ea ce ştia. Alexandru s-a
bucurat foarte foarte mult când i-am înmânat cizmele de soldat din armata britanică pe care mi le
ceruse. Eu m-am bucurat să scap de ele (rucsacul meu a fost mult mai uşor după aceea). I s-au
potrivit de minune. După ce am mâncat şi am băut, ne-am pornit spre piaţa centrală, care era
aproape, la câteva sute de metri. Acolo am admirat Palatul Sovietului Suprem, flacăra veşnică şi
monumentul închinat tuturor celor căzuţi în luptă. Era dedicat în special celor care muriseră în
“Marele război patriotic”.
E: “Adică războiul civil?”
A: “Voi îl cunoaşteţi sub numele de Al doilea război mondial”.
Câtă vreme am stat acolo, Alexandru nu a încetat să facă ture în jurul nostru pe bicicletă, în
viteză. M-am enervat un pic, pentru că aş fi vrut să îl pot înregistra pe cameră. Nimeni nu s-a
sinchisit câtuşi de puţin că eu am făcut o mulţime de fotografii şi că am filmat clădirea
parlamentului şi memorialul. Acest lucru este clar demonstrat pe înregistrarea video. Mai târziu
în periplul meu, Marisha şi cu mine (şi cu Ana) l-am întâlnit pe Leif Pettersen, un american care
avea misiunea de a revizui şi a aduce la zi ghidul turistic Lonely Planet: “Romania & Moldova”.
Leif avea o poveste destul de neplăcută de spus despre ce păţise când încerca să filmeze în
Tiraspol şi avusese câteva experienţe nefericite în Transnistria. Întrucât ghidul Lonely Planet este
singurul ghid turistic despre Moldova, am încercat din răsputeri să îl influenţez. Mai târziu voi
povesti ce anume a scris Leif în noua ediţie Lonely Planet (publicată în mai 2007) şi ce ne-a
spus, mie şi celorlalţi despre aceste păţanii.

Le-am filmat pe Ana şi Marisha în faţa tancului expus în piaţa centrală.

“Hai să mergem să te înregistrăm”, a spus dintr-o dată Ana, făcând să sune totul ca şi când ar fi
fost vorba despre o operaţie chirurgicală.

Deci ne-am îndreptat spre sediul Miliţiei, care se mutase într-o altă clădire de puţină vreme.
A: “Ştii, nimeni n-ar reuşi să găsească această clădire, dacă nu ar locui în Tiraspol”
Ana avea atât de mare dreptate! Am avut proasta inspiraţie să filmez în sediul miliţiei, şi am fost
prins, iar unica reacţie în acest “stat poliţienesc” a fost o admonestare rapidă din partea unei
funcţionare de acolo. Asta a fost tot !

Apoi am ajuns la Talent School unde am fost prezentat întâi directoarei. Era o doamnă amabilă,
de vreo 60 de ani. M-a primit în biroul dânsei şi am avut o discuţie foarte plăcută, la o cafea şi o
gustare. Talent School era una din cele două şcoli private din Tiraspol, şi avea 94 de elevi.
Cealaltă şcoală era mai mică. Pe unul din pereţi era pictată cu mâna o hartă adorabilă – şi destul
de precisă – a Marii Britanii, pe care erau trecute oraşele mari. Arăta ca şi cum ar fi fost pe
peretele acela de mulţi ani.

Mi s-a spus că mulţi dintre părinţii acestor copii lucrau pentru Sheriff, o organizaţie descrisă ca
fiind un angajator dur. Această organizaţie plăteşte salarii mai mari decât cele obişnuite dar şi
angajează şi concediază oamenii foarte repede şi după bunul său plac. Unul dintre profesori a
spus că dacă te îmbolnăveşti şi îţi iei zile libere, nu vei fi plătit în această perioadă. Copiii de la
această şcoală erau foarte drăguţi, iar fetele cel mai adesea absolut fermecătoare. Mi-a făcut o
plăcere deosebită să particip la orele lor.

Cu toate acestea, am avut parte de o primire rece din partea cel puţin unuia dintre cei 7 membri
ai consiliului profesoral în timpul pauzei de cafea, când ne-am înghesuit cu toţii în sala
profesorală. O profesoară foarte serioasă, pe faţa căreia nu se vedea nici o urmă de zâmbet mi-a
pus o mulţime de întrebări.

P: “Vă deranjează că sunteţi înconjurat de atâtea femei?”

E: “Câtuşi de puţin. În biroul în care lucrez sunt în majoritate femei. Sunt foarte obişnuit să
lucrez în compania femeilor, şi sunt foarte sensibil la nevoile lor.”
P: “Aţi avut probleme să ajungeţi aici ?”
E: “Nu, deloc.”
P: “Ştiţi că e blocadă.”
E: “Da, există o blocadă economică. Dar oamenii pot călători liberi şi nestingheriţi.”
P: “Ce aţi observat la oamenii de aici în timpul vizitelor dumneavostră ?”
E: “Ei bine, am observat că oamenii de aici fac multe lucruri împreună. Am regăsit aici o
abordare foarte cooperantă, bazată pe colaborare.”
P: “Evident !”
P: “Ce părere aveaţi despre RMT înainte să veniţi aici ?”
E: “Ei bine, să vă spun drept, înainte de prima vizită îmi imaginam Transnistria ca fiind o
regiune cu foarte multe păduri. Mă aşteptam să existe şi câteva blocuri de locuinţe, dar mă
aşteptam să găsesc barăci de lemn şi locuinţe mici în zone de pădure. Mă gândeam că aici
trebuie să se păstreze intacte o mulţime de tradiţii din vremuri străvechi.”
P (scârbită): “Cred că vă imaginaţi că locuim în peşteri!”

De fapt, tocmai impresia mea iniţială fusese unul dintre elementele de atracţie care mă făcuseră
să plec spre Transnistria. Citisem că era o regiune îndepărtată. Ana era profesoară la o şcoală de
acolo şi conform unui articol de pe internet pe care îl citisem în 2004, profesorii din zonele
îndepărtate din Moldova nu mai fuseseră plătiţi de luni de zile. Pe internet am găsit şi poza Anei.
Era o poză demodată alb-negru a unei tinere care se uita în gol. Ana răspundea email-urilor mele
o dată la câteva săptămâni, cerându-şi scuze că nu putea răspunde mai des. Era exact ceea ce îmi
imaginam eu: probabil că ea era profesoară într-o şcoală minusculă, cu o singură încăpere,
situată într-o poieniţă din pădure şi probabil că avea ocazia destul de rar să ajungă într-un oraş
mare. Probabil că avea doar suficienţi bani ca să plătească 15 minute la un internet café. Aşadar,
pentru mine, să călătoresc într-un asemenea loc, într-o astfel de regiune şi să vizitez o astfel de
persoană aducând o provizie de cărţi bune reprezenta o aventură de toată frumuseţea. Cu toate că
n-a fost chiar aşa, nu am fost dezamăgit…

Înfăţişarea Transnistriei se schimbase mult în cei doi ani care au trecut de la ultima mea vizită. O
mare parte a misterului s-a spulberat întrucât provincia şi toate problemele acesteia sunt acum
prezentate pe internet în culori strălucitoare, cu hărţi, fotografii şi ziare online.

P: “Credeţi că ţara noastră ar trebui să fie recunoscută ca stat independent?”

E: “Îmi pare rău să vă spun, dar eu nu pot decât să sprijin legile internaţionale. Ar fi iresponsabil
din partea mea sa fac altfel. Problema o constituie faptul că sunt atât de multe state
nerecunoscute ca atare în lume! Dacă Transnistria ar fi recunoscută ca stat suveran, ar crea un
precedent al cărui rezultat ar putea fi izbucnirea unui şir de conflicte peste tot în lume.”

Profesoara şi colegii ei nu păreau foarte încântaţi de afirmaţia mea. Atmosfera se schimbă însă
imediat, când se sună de intrare şi încăperea se goli într-o clipă. Eu am ieşit pe coridor şi am
rămas siderat. La câţiva metri de mine, un băieţel venind în fugă de după colţ intrase drept în
directoarea şcolii, lovind-o. Nici unul nu m-a observat. Directoarea şi-a pus mâna pe umărul lui
cu afecţiune iar el se uita în sus, la ea. Părea destul de relaxat. De-abia aşteptam să văd ce avea să
se mai întâmple în cele aproape două zile pe care urma să le petrec în Talent School.

CAPITOLUL 30

În prima mea seară înapoi în Moldova, m-am aşezat la masa pe care mi-o pregătise Zina şi care
era pur şi simplu muuuuult prea încărcată. Mi-a plăcut la nebunie supa simplă şi pâinea albă,
monumentală, de casă. Cred că Zina mi-a pregătit mâncare gătită ca pentru musafiri de seamă.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie îmi plac mâncărurile simple, bazate pe legume şi îmi place pâinea
din Moldova. La a doua vizită în Moldova, ştiam deja ce gust bun puteau să aibă aceste
mâncăruri organice. Câteva zile mai târziu, vizitând cantina şcolii din Chişcăreni, am mâncat cu
cea mai mare plăcere o ciorbă nepretenţioasă dar delicioasă cu pâine, la fel ca toţi cei de acolo.
Toată lumea mă întreba, chiar doresc asta? În Tiraspol, nu făcea nimeni prea multă tevatură pe
această temă. Acolo am fost servit fără prea multe fasoane, într-un stil tipic rusesc, cu o mâncare
simplă, sănătoasă, absolut delicioasă. Fără scuze, fără explicaţii, fără poveşti.

Zâmbind cald, Zina mi-a facut semn să gust şi din celelalte feluri de mâncare.
Z: “Vreau să te servesc.”
În mod ciudat, simţeam că ceea ce văd e rezultatul a sute de ani de ospitalitate tipic românească,
moştenită de la o generaţie la alta. Mă întrebam câte din toate acestea îi erau proprii Zinei, fiind
manifestarea propriei sale individualităţi, şi în ce măsură Zina era o moştenitoare-mesager a
acestei atitudini şi cât se datora excelentului vin pe care îl băusem cu prea mult nesaţ… Oricum,
toate se contopeau într-o senzaţie teribil de plăcută.

Cred că strămoşii Zinei au trecut prin multe până şi-au rafinat obiceiurile, îndeletnicirile şi modul
de viaţă şi până la a le transforma într-o veritabilă artă Mi-am amintit un comentariu de-al
Gabrielei.

G: “Ştii, în multe sate din România nu s-a schimbat nimic de două-trei sute de ani.”

Ei bine, într-un fel asta înseamnă credibilitate. În septembrie, mass-media din Marea Britanie a
prezentat un raport potrivit căruia copiii din România au o sănătate mult mai bună decât copiii
din Marea Britanie. Concluziile studiului în cauză erau explicate prin regimul alimentar diferit
din cele două ţări. Credibilitate da, dar nu şi în rândul populaţiei urbane tinere şi la modă. În
acelaşi timp, simţind presiunile din partea societăţii civile, McDonalds a început să ofere alte
alternative în occident. Am întrebat-o pe Zina dacă a mai fost în vizită în satul ei natal de lângă
Călăraşi. S-a strâmbat.

Z: “Nu e chiar aşa de bine. Tata, care locuieşte acolo m-a întrebat: ‘De ce nu porţi rochii
moldoveneşti tradiţionale?’ Şi o vecină a remarcat: “Eşti aşa de palidă.”

Emisiunea-concurs de la canalul de televiziune rusesc se terminase. Acum erau ştirile. A doua

ştire din program era despre prinţul Harry care participa alături de alţi cadeţi la o paradă militară
în Sandhurst (academia militară). Camera de luat vederi l-a surprins de două ori cu pleoapele
căzute, grele, parcă de somn. Cel mai probabil BBC nu ar fi arătat acest moment. Am fost
surprins de interesul pe care-l manifestă moldovenii pentru familia noastră regală. Zina ma
întrebă, aruncându-mi o ocheadă expresivă:

Z: “Cum a putut Charles să se însoare cu Camila ? Prinţesa Diana era aşa de frumoasă !”
E: “Camila” (ea pronunţase “Canila”)
Z: “Ştii ce înseamnă Camila?”
Zâmbind cu gura până la urechi, îmi aruncă o privire sălbatică.
E: “Nu” (ridicând din umeri)
Z: “O cămilă”
E: “Cred că înseamnă ceva nepoliticos în română.”
Zina îşi pironi privirea într-un punct fix, zâmbetul larg camuflându-i micile imperfecţiuni ale
danturii.
Z: “Camila seamănă cu un cal.”
E: “Ştii, exact acelaşi lucru se spune despre ea şi în ţara mea.”
Z: “Diana era aşa de frumoasă, şi au omorât-o !”
Privirea Ritei părea să aprobe această afirmaţie.
E: “Ideea asta e complet neadevărată. Teoriile conspiraţioniste de genul acesta sunt nişte prostii
cât casa. Diana a murit într-un accident.”
Z: “Nu…a fost omorâtă!”
Ne-am certat pe această temă preţ de câteva minute.

Înapoi în Tiraspol, la ora de engleză, unde peste 30 scaune scârţâiră asurzitor pe podea. Într-o
secundă, toată clasa era în picioare. Directoarea îşi arătase capul în deschizătura uşii. Era clar că
acest liceu de elită, liceul nr.1, avea o cultură diferită. Am apucat să o zăresc pe directoare o
secundă, înainte să dispară pe coridor. Nu i-am fost prezentat.

Natalia ţinea ora. Se baza pe un manual rusesc publicat în Moscova. Subiectul orei respective
era: “subgrupuri”, subgrupuri sociale. Cu riscul de a părea nepoliticos în ochii celorlalţi, mă
interesa teribil de mult manualul în sine. Aşa că l-am răsfoit din scoarţă-n scoarţă în timp ce ora
mergea mai departe.

N: “Poate să-mi dea cineva un exemplu de subgrup ?”

O: “Bikerii1”
N: “Mulţumesc, Olga. Poate să-mi spună cineva de ce sunt bikerii un subgrup ?”

Instantaneu, prin minte mi-a trecut viziunea unor motociclişti călare pe motociclete Harley
Davidson trecând cu iuţeala fulgerului prin Tiraspol în blugi tăiaţi şi căşti cu coarne. Nu, cred că
asta nu poate fi viziunea corectă. Poate se referea la motocicletele (adesea cu ataş) folosite de
armata rusă. Armata germană folosea acest gen de motociclete DKW în război. Fabrica de
maşini DKW a fost cedată sovieticilor ca reparaţii de război. Ca un tribut adus geniului
ingineresc german, acelaşi design se foloseşte până în zilele noastre, cu foarte puţine modificări.
Acest tip de motociclete a fost importat în Marea Britanie timp de câteva decenii, cu sau fără
mitralieră montată la ataş.

I: “Pentru că ei se îmbracă altfel decât toată lumea şi circulă în grupuri.”

N: “Mulţumesc Irina. Mai poate cineva să îmi spună de ce sunt bikerii un subgrup?”

În mod surprinzător, capitolul din manual despre America şi americani era teribil de flatant. Dar
concepţia era destul de învechită. Datorită rădăcinilor lor din Vestul Îndepărtat, americanii sunt
văzuţi ca nişte oameni care par să nu poată sta locului, care se mişcă în continuu şi sunt într-o
permanentă căutare a ceva mai bun. Conform aceluiaşi manual, datorită istoriei lor (descrisă)
ruşii caută ordinea, stabilitatea şi dimensiunea constantă a lucrurilor.

Mi-am ridicat nasul din carte. Natalia era un veritabil star. Avea aproximativ vârsta mea, şi
vorbind cu multă căldură şi naturaleţe reuşea cu abilitate să scoată ce era mai bun din copiii din
clasa ei. Engleza pe care o vorbea şi cunoştinţele de gramatică erau fără greşeală, şi la clasă şi pe
parcursul conversaţiilor pe care le-am purtat ulterior. Acest lucru nu mai avea o importanţă atât
de mare, pentru că oricum, standardul limbii engleze vorbite în şcolile din Marea Britanie a
scăzut. Desigur, în afara cazului în care facem referire la editorul unei publicaţii importante sau
la un profesor de la o universitate prestigioasă.

După oră, Natalia m-a condus printr-o parte a şcolii. Se uita la mine cu o privire blândă.

N: “Nu pot să-mi imaginez cum e să călătoreşti aşa de mult. Uite, aici e dulapul pe care îl am de
ani de zile.”
Făcu semn spre o uşă albă imaculată şi strălucitoare aflată pe un coridor ce arăta impecabil, şi o
deschise.
N: “Uite, toate lucrurile mele sunt aici. Eu ştiu foarte bine unde mă aflu. Sunt fericită aici.”

Îmi plăcea foarte mult această doamnă cu un spirit atât de generos şi care răspândea în jurul ei
atâta căldură. Dar spre deosebire de cazul Zinei (de exemplu), simţeam că Nataliei, contactul cu
mine şi lumea mea ar fi putut să-i facă rău. Nu mă refer doar la contactul cu mine personal, ci la

1
În limba română, termenul „bikers” se poate traduce atât ca şi „biciclişti”, cât şi ca şi „motociclişti”, în funcţie de
context. În acest context, pentru a păstra ambiguitatea, am utilizat termenul colocvial „bikeri”, care se foloseşte în
contexte familiare.
contactul cu Occidentul şi probabil şi cu alte zone ale lumii. Natalia nu avea nevoie de nimic de
la mine. Directoarea de la Talent School îmi sugerase că aş fi putut sta la ei săptămâni, sau chiar
luni de zile dacă aş fi dorit. Dar de fapt, orele de limba engleză se predau deja foarte bine, şi cu
mult entuziasm. I-am luat puţin la întrebări pe copiii de acolo şi mi-a fost evident că ei privesc
mai degrabă spre est decât spre vest.

Oricum, bikerii despre care se vorbise erau doar nişte simpli biciclişti. Un alt detaliu de natură
lingvistică: în Moldova, cuvântul “reparaţii” se traduce adesea prin “lucrări de reparaţie”. Fără să
intru în detalii, trebuie spus că în engleză, termenul “reparations” e folosit pentru a denumi
compensaţiile materiale care trebuiesc plătite pentru a “repara” pierderile de război. În 1945,
Rusia sovietică a jupuit Germania de est de toate activele care îi mai rămăseseră. Întrucât ei
bombardaseră fabrica DKW, nouă, celor din sectorul Britanic al Germaniei de vest ni s-a oferit o
fabrică de maşini grav afectată de aceste bombardamente. Maiorul care deţinea comanda
compartimentului de armată de acolo a refuzat să o accepte. Dar şi-a dat seama că dacă nu se fac
reparaţii urgente la acoperişul care fusese foarte grav afectat, toate utilajle din interior vor rugini
iremediabil din cauza ploii. El personal nu avea autoritatea să autorizeze acest lucru. Dar a iniţiat
foarte repede lucrări intensive de reparaţii, şi câteva săptămâni mai târziu producţia de maşini a
fost reluată la scară largă. Maşina în cauză era tocmai legendara Beatle care a rămas în producţie
până în anul 2003! Cei mai mulţi analişti sunt de acord cu faptul că dacă nu ar fi fost iniţiativa
acestui ofiţer, Volkswagen ar fi încetat să existe.

CAPITOLUL 31

De cum m-am trezit în apartamentul Lenei, m-am uitat pe fereastră. Aveam o vedere excelentă
asupra centrului oraşului Tiraspol. De la fereastră puteam vedea memorialul, cu flacăra sa
veşnică aprinsă lângă tanc. Încă mă mai simţeam puţin obosit. Stătusem la poveşti cu Marisha
până târziu în noapte, după ce Lena şi soţul ei au plecat în scurta lor vacanţă. De asemenea mai
băusem şi puţin cam mult vin la cină – care fusese absolut încântătoare – la restaurantul de la
parterul blocului, cu Anna şi Marisha. Un moment special a fost acela în care Marisha ne-a
dezvăluit că se măritase cu un englez – Kris în februarie şi că urma să nască în noiembrie. Acest
lucru mi-a adus aminte de conversaţia de la La Taifas, din mai anul trecut.

Irka (Irina): “Ce vârstă are băiatul tău ?”

E: “18”.
Irka: “Şi când te-ai căsătorit ?”
E: “În 11 ianuarie 1986… iar William s-a născut pe 14 octombrie 1986.”
Am făcut o pauză, să le dau timp să facă toate calculele, apoi am zâmbit.
E “Da, fetelor, aveţi grijă. Sunt teribil de înzestrat.”

Prima variantă de traducere în limba română a capitolelor 1-20 îi aparţine Irkăi. Irka a făcut o
treabă foarte bună, a fost o încercare temerară, ţinând cont de faptul că prima ei limbă este limba
rusă.

Irka: “Aşadar, ai un singur copil ?”

E: “Da”
Zâmbind, Liliana a zis ceva în română, sau poate în rusă. Fetele au chicotit.
Olga: “Ahhh, deci eşti foarte timid...”

Restaurantul de la parterul blocului unde locuiam în Tiraspol se învecina cu faimoasa organizaţie

de tineret "Proriv" şi cu şcoala lor de leadership numită după Che Guevara. În repetate rânduri,
jurnalişti din mai multe ţări au purtat conversaţii profunde cu membrii acestei organizaţii. Cu
toate acestea, nu ştiu zău cât de reprezentative sunt opiniile acestui club. Probabil contribuie la
formarea imaginii–stereotip despre Transnistria. Personal, cred că jurnalişii care se ocupă de
acest subiect (RMT) au datoria de face investigaţii mai profunde, de a se strădui mai mult, în loc
să se mulţumească să repete aceleaşi poveşti la nesfârşit. Probabil că îşi scriu articolele făcând o
trecere în revistă a tuturor materialelor publicate anterior. Desigur, acest demers este cu mult mai
sigur şi lipsit de complicaţii. Nu cred că se poate explica cu adevărat situaţia Transnistriei în
spaţiul alocat de ziare în mod normal unui astfel de subiect. Cititorii occidentali nu ar putea
înţelege situaţia cu uşurinţă. Aşadar, are foarte mult sens –din punct de vedere comercial – să nu
mergi dincolo de “realităţile” care sunt deja foarte bine înţelese.

Am discutat despre cartea mea. În octombrie 2005, Marisha a încărcat primele câteva capitole pe
situl ei web şi a anunţat pe toată lumea de existenţa ei. După cum urma să descopăr, cel puţin
câţiva dintre copiii de la Talent School şi de la Şcoala cazacilor citiseră traducerea Annei.
Judecând după reacţiile lor, cred că li s-a părut foarte amuzantă. Au existat şi comentarii
spontane din partea cititorilor, sau a altor corespondenţi – cu excepţia Annei, care nu a făcut
niciodată un comentariu de ansamblu, deşi îmi pusese un număr uriaş de întrebări.

Cu toate acestea, Liliana mi-a trimis un email după patru luni de tăcere, în care îşi cita câţiva
prieteni care - spunea ea - “o tachinau” şi mai ziceau că “în carte se spun lucruri îngrozitoare
despre Moldova”. Acestea nu erau cuvintele ei, ci ale prietenilor ei. Îmi imaginam foarte bine că
prietenii în cauză erau cei din Italia. Hmmm…Eugenia, care era de asemenea baptistă plină de
fervoare a acceptat cu mare tragere de inimă să traducă cartea, de altfel a şi tradus câteva
capitole, până au apărut unele probleme tehnice. Liliana nu a dorit să poată fi identificată în
carte.. care până atunci fusese deja tradusă în cea mai mare parte în română şi rusă. În restaurant,
le-am întrebat pe Anna şi Marisha despre comentariile Lilianei.

M: “Cel mai adesea, oamenilor de pe aici nu le place să fie identificaţi. În epoca sovietică, ziarele
nu aveau poze. Dar dacă era publicat numele sau poza cuiva, persoanele în cauză se temeau să
nu se creadă despre ei că făcuseră ceva rău. Îmi aduc aminte că mai demult l-am condus pe un
turist la hotel şi când el a încercat să facă o poză cu doamna de la recepţie, ea s-a enervat foarte
tare.”

Mai târziu, în decursul călătoriei, când m-am întâlnit cu Leif, mi-a povestit şi el cu destul de
multă neplăcere un incident asemănător pe care îl avusese în Tiraspol. Asta se întâmpla la câteva
zile după ce plecaserăm. Am dezbătut pe marginea diferenţelor dintre valorile occidentale şi cele
din est.

M: “Îl mai ştii pe Iulian din cartea lui Tony Hawks?”

E: “Da”.
M: “Ei, a ajuns să fie foarte ocupat de când s-a publicat cartea.”
E: “Dar n-avea nici o şansă!”
Marisha a chicotit.

În dimineaţa următoare, în apartamentul Lenei încercam să mă pregătesc în mare grabă, când a

intrat Marisha şi m-a întrebat dacă nu doresc micul dejun. Imediat după aceea, am mers pe jos
câteva sute de metri până la apartamentul Annei. Apoi, ne-am îndreptat toţi trei spre Talent
School. Străzile erau curate ca-n palmă. Pe drum ne-am oprit la un magazin la colţul unei clădiri.

E: “O, se pare că e închis. Ce păcat!”

A apărut apoi un băieţel de vreo opt anişori, îmbrăcat impecabil. Era absolut încântat că vorbim
engleza. Şi-a încreţit toată faţa într-un zâmbet, până când ochii i-au devenit doar o linie subţire.
A povestit cu Anna şi Marisha pe un ton entuziast, timp de câteva minute. Nu părea să fie prea
interesat de prezenţa mea şi nici nu era curios de ce venisem eu tocmai din Anglia. Apoi şi-a
făcut apariţia şi sora lui de aproximativ aceeaşi vârstă şi au zbughit-o amândoi la şcoală.

Am trecut pe lângă mai mulţi câini. Erau mult mai docili decât câinii din Moldova. Păreau să fie
genul de animale de casă pe care le poţi lăsa în preajma copiilor fără să-ţi faci griji. I-am spus
asta Gabrielei, care a râs.

G: “În România, dacă un câine nu e fioros, proprietarii lui vor dori să scape de el.”

Marisha şi Anna discutau despre convertirea directoarei şcolii la creştinism. Înainte, directoarea
fusese un susţinător fervent al sistemului sovietic, în care caracterul secular era un stâlp solid de
susţinere a sistemului. Acum vremurile erau altele, şi chiar şi ea se schimbase. Dar Anna era
sigură că directoarea avusese o schimbare sinceră de optică.

Programul zilnic la Talent School începea cu o mică slujbă ortodoxă ţinută de preoţi. Copiii o
luau foarte în serios. Apoi ne-am dus să vizităm mai multe clase. În timpul vizitei noastre, am
întîlnit un băieţel exuberant care nu contenea să mă întrebe, în repetate rânduri:
“Da, dar tu în ce oraş locuieşti ?”
Toată lumea râdea iar el zâmbea mai departe.
Entuziasmul era general şi molipsitor. Fetele trăgeau puternic aer în piept înainte de a răspunde –
un lucru tare drăguţ pe care l-am observat şi în alte părţi în Moldova. Sentimentul neobişnuit de
căldură sufletească era copleşitor. Mi-a plăcut tare mult la această şcoală.

CAPITOLUL 32

În ultima mea zi întreagă în Transnistria, Anna ne-a dus pe Marisha şi pe mine la Şcoala
cazacilor. Aceasta era o şcoală militară unde erau anternaţi băieţi – tineri cadeţi – pentru a putea
asigura apărarea Transnistriei. Erau foarte veseli şi câţiva dintre ei vorbeau un pic limba engleză.
La fel ca în celelalte clase, şi aici m-am simţit foarte bine. Clasa pe care o vizitam era la fel ca
oricare alta. Dar toţi cadeţii purtau uniforme militare. Păreau să aibă un moral foarte bun.

Anna sublinia cu mult entuziasm faptul că unii dintre cadeţi erau orfani şi erau întreţinuţi pe
socoteala statului. Am pus o grămadă de întrebări unui subofiţer de acolo şi el a răspuns foarte
direct şi cu sinceritate.

Voiam neapărat să ştiu care e rolul cazacilor şi cum acţionează ei. Mă întrebam, oare în zilele
noastre cazacii mai luptă călare? Ei bine, nu, caii fuseseră înlocuiţi de tancuri şi de blindate de
transport. Ce păcat! Bine, fie, s-a renunţat la cavalerie după primul război mondial. S-a renunţat
şi la transportul materialelor militare cu ajutorul cailor după al doilea război mondial. Dar
lucrurile nu sunt niciodată atât de simple precum par. Acum 10 ani, la cea de-a 40a aniversare a
căsătoriei părinţilor mei, l-am cunoscut pe noul soţ al verişoarei mele, care era maior în corpul
britanic de logistică ce acţiona în Bosnia. El zicea atunci că Forţele armate britanice vor fi
nevoite să se retragă pentru că acolo nici măcar autovehiculele lor cu şenile nu sunt operaţionale
iarna. Uluit, refuzam să cred că într-adevăr ne vom retrage. Şi nu ne-am retras. Câteva luni mai
târziu, Forţele armate britanice au început să utilizeze caii în Bosnia. Adesea, caii erau singurii
care puteau fi folosiţi în acea regiune. Tocmai acest mod de gândire elastic explică faptul că
Forţele noastre armate au atât de multe unităţi de specialişti.

Într-o după-amiază, mă plimbam cu Anna şi Marisha pe un pod din apropiere, peste râul Nistru.
Povesteam cu Anna despre situaţia politică de acolo, când dintr-o dată, ea s-a întristat.
A: “Îmi fac foarte multe griji pentru Alexandru. Dacă ne invadează moldovenii …”
E: “Ştii, nu cred că se va întâmpla acest lucru, şi asta pentru o serie lungă de motive foarte
întemeiate.”

Apărarea strategică este importantă pentru menţinerea păcii. Acest lucru a fost spus fără nici un
fel de recunoaştere a vinovăţiei sau regretelor la cea de-a 25a aniversare a războiului pentru
insulele Falklands. Pare absolut incredibil, dar nu există nici măcar un singur expert britanic care
să se fi aşteptat ca argentinienii să invadeze insulele Falklands. Dacă ne-am fi apărat insulele
cum trebuie, nu ar fi fost nici un război. Dorinţa şi capacitatea de a contraataca este o metodă
bună de apărare strategică. Oarecum din acest motiv l-am întrebat pe subofiţerul cazacilor despre
operaţiunile lor de recunoaştere şi despre manevre. Încrederea câştigată în urma acestora ar
trebui să liniştească situaţia. Trupele ar trebui să se antreneze pentru a se putea mişca rapid pe jos
şi cu camioanele, desigur. Şi poate, de ce nu, chiar pe bicicletă sau călare! Capacitatea de
integrare necesară desfăşurării pe anumite poziţii, precum şi primirea şi delegarea de
responsabilităţi construiesc încrederea unei armate. Dacă ai fost antrenat să fii soldat
profesionist, ai un viitor mai sigur în armată, şi de asemenea în comerţ. Dacă ai fost pregătit doar
să faci de pază sau să menţii o poziţie, acţiuni care devin irelevante la un moment dat, care îţi
mai e viitorul …şi trecutul ? Dar poate că aceasta este doar o abordare occidentală. Subofiţerul a
explicat cu francheţe că tradiţia la cazaci impune doar apărarea patriei. Adică a teritoriilor lor
tradiţionale, care includ Transnistria.

Un tânăr cazac a întrebat câţi ani are băiatul meu, William. “Nouăsprezece” am răspuns eu în
română. Dar Anna a zis că aceşti copii nu cunosc limba română. Eu am remarcat faptul că dacă
vor trebui vreodată să se confrunte cu o armată vorbitoare de română, ar face foarte bine să
înveţe această limbă. Nu am fost surprins când Anna mi-a explicat cu destul de multă neplăcere
în glas că acesta era un subiect dificil. Da, sunt de acord, desigur. E mai bine ca aceşti soldaţi să
înţeleagă pentru ce luptă decât împotriva cui luptă. De fapt, chiar asta voiau şi ei – să îmi
povestească istoria şi tradiţiile lor căzăceşti. Eram impresionat.

Mai e un lucru care mie mi se pare foarte important. Cred că soldaţii din Transnistria ar trebui să
fie îmbrăcaţi cum trebuie – în uniforme militare propriu-zise – şi la punctele de vamă şi în alte
locuri publice. Cred că ar trebui să schimbe mitralierele Kalaşnikov pe puşti cu lunetă. Ar trebui
să îi înveţe pe acei soldaţi (şi pe mulţi alţii) cum să folosească şi puştile cu lunetă. Dacă doi
soldaţi sunt puşi faţă în faţă la 600 de metri unul de celălalt, şi unul are o Kalaşnikov şi celălalt o
puşcă cu lunetă Lee Enfield veche de 100 de ani, soldatul cu Kalaşnikov este cel care va cădea
secerat.
Soldaţii care sunt pregătiţi să nimerească ţinta de la distanţă au mai multă mândrie de sine şi mai
multă încredere într-un mediu competitiv iar astfel, moralul întregii armate se poate îmbunătăţi.
De asemenea, dacă se folosesc puşti cu lunetă se consumă mai puţină muniţie şi e mai bine
pentru civilii din zonele de conflict urban. Dar desigur, în luptele corp la corp sau la mică
distanţă şi în luptele de evacuare din tranşee Kalaşnikovul este de neegalat.

Ca răspuns la întrebarea mea, subofiţerul a explicat că de fapt, cazacii intervin de-a lungul
graniţei. Ce-i drept, în această a doua călătorie a mea trecusem pe lângă grupuleţe de soldaţi
transnistreni îmbrăcaţi destul de răpănos în apropierea graniţei. Eu cred că armata s-ar putea
transforma într-o atracţie pentru turişti iar costurile ar fi destul de mici. La urma urmei, dacă tot
vrei să fi recunoscut ca un stat militar, ai putea să te şi îmbraci ca atare. Orice dram de ironie şi
umor ar fi în avantajul transnistrenilor în această situaţie. Poate n-ar fi o idee rea să se plimbe
cazacii călare de-a lungul graniţei, în uniforme tradiţionale şi înarmaţi cu săbii. Poate n-ar fi rău
să li se dea un strat nou de vopsea strălucitoare foişoarelor de gardă de modă veche. Şi să mai fie
presărate din loc în loc şi nişte indicatoare de lemn care să anunţe care unitate păzeşte partea
aceea de graniţă în ziua respectivă. Acest formalism şi mod de prezentare ar denota permanenţa
trupelor şi ar emana încredere. Moldovenii cu care am vorbit se aşteaptă ca în 10-15 ani
Transnistria să existe ca stat separat. Dar sunt unii transnistreni care se poartă ca şi cum războiul
s-ar fi terminat de-abia anul trecut şi ar putea reizbucni în orice moment. Tocmai această viziune,
această teamă de situaţii schimbătoare, instabile sunt atât de păguboase încrederii în sine şi
moralului trupelor. Schimbările pe care le sugeram eu nu ar reduce şansele de a se ajunge la o
înţelegere politică. Regimul din Transnistria are nevoie de o afirmare clară şi la zi a identităţii
sale. Dintr-o astfel de poziţie, diplomaţia ar avea şanse mai bune. Eu personal cred că “în spatele
paradoxului se ascunde adevărul”. În mod bizar, adesea, abordările diametral opuse au cele mai
bune rezultate. De exemplu, cum ar putea forţele armate moldoveneşti să integreze armata
transnistreană? Şi cum ar putea fi folosite aceste efective militare? La urma urmei, ce este armata
transnistreană? Are suficientă consistenţă a formei şi funcţionalitate pentru a putea fi absorbită?
Dacă da, ar putea avea în viitor un rol mai important în statul Moldovei? Iată un mod de abordare
total ieşit din tiparele gândirii obişnuite, imposibil de conceput din punct de vedere politic în
Moldova, dar de mult bun simţ. Şi asta pentru că nu poţi absorbi o meduză… dat fiind că
meduzele înţeapă. Dacă la un moment dat Moldova ar prelua Transnistria, cine ar vrea să fie acel
politician moldovean de carieră care să aibă misiunea de a se deplasa la Tiraspol o săptămână
mai târziu pentru a da instrucţiunile necesare? Mai mult ca sigur că acea persoană ar vrea să aibă
de-a face cu persoane care au autoritate şi un control deplin asupra unor organizaţii motivate şi
coezive. Siguranţa şi succesul său ar depinde de asta.

Şi mai e ceva. Dacă moralul persoanelor din instituţiile statului şi moralul armatei nu sunt cum ar
trebui să fie, acest lucru afectează populaţia civilă. Şi tuturor ar trebui să le pese de bunăstarea
populaţiei. Din punctul de vedere al guvernului moldovean, aceştia sunt cetăţenii lor. Uniunea
Europeană se aşteaptă ca guvernul moldovean să îşi facă datoria de a se preocupa de aceşti
cetăţeni în ciuda situaţiei politice. Absorbirea lor într-un stat vecin ar necesita asimilarea lor în
culturi şi structuri noi. Are guvernul moldovean un plan viabil în acest sens ? Din punctul de
vedere al unui occidental, acest lucru e esenţial.

Toate aceste argumente duc la abordarea chestiunii blocadei. Blocada a fost instituită cu 6 înainte
de sosirea mea în Transnistria. Pe când ne întorceam cu maşina dinspre Chişinău, Marisha şi cu
mine am dezbătut problema: Marisha mi-a povestit cum autorităţile de la Chişinău fac o
discriminare activă în favoarea cetăţenilor transnistreni la eliberarea paşapoartelor moldoveneşti,
la acordarea burselor universitare şi într-o serie de alte domenii. În mod evident, acestea sunt
măsuri practice şi de bun simţ.

Apoi Marisha mi-a explicat politica din martie 2006, care cere tuturor persoanelor juridice din
Transnistria să se înregistreze pe lângă autorităţile vamale moldoveneşti şi ucrainiene. N-ai cum
să nu admiri logica impecabilă a acestei măsuri. Privirea deschisă a Marishei sugera aprobare. Eu
eram impresionat – pentru moment. O secundă mai târziu mi-am amintit de genul de conversaţii
pe care oamenii le au la ora 3 dimineaţa după ce beau prea mult alcool. “Poate să-mi spună
cineva de ce n-o să funcţioneze niciodată această idee genială?” Şi la ora aceea nu poţi, nu-i
aşa?! Da, dar câteva ore mai târziu: “Trezeşte-te, bea o cafea şi revino-ţi”. Iată o expresie nouă,
populară, captivantă cu foarte multe sensuri similare…şi cele mai multe se aplică aici.

Dacă un ofiţer vamal ar fi elaborat această politică în amănunt, ar fi fost admirat şi foarte
apreciat pentru asta. Dacă un student în Ştiinţe politice şi diplomaţie ar fi inventat-o, ar fi primit
note mici în această ţară. Şi ar trebui ca cineva să fie teribil de naiv ca să nu vadă care sunt
întrebuinţările şi consecinţele acestui proces de înregistrare.

Am căzut de acord împreună cu Marisha că blocada instituită asupra Transnistriei e o greşeală, şi

asta din mai multe motive. Cel mai important este că în acest secol 21, reţelele de familii şi
prieteni se întind în mai multe ţări din aceeaşi regiune. Când am vizitat-o pe Natalia, mi-a dăruit
legume proaspete dintr-o grădină a bunicului ei din Transnistria. Marisha, Irina “Blondira” şi
Liliana au rude acolo. Blocadele nu funcţionează decât în situaţii de război. Cuba este cel mai
evident exemplu. Transnistrenii percep această izolare şi deci vor începe să se îndrepte din ce în
ce mai mult spre Rusia, care va fi dispusă să umple acest gol…pentru un anumit preţ …
Elementele pro-transnistrene publică acum ştiri pe internet într-o formă de prezentare excelentă,
ştiri care relatează despre suferinţele provocate în regiune. Se pare că abordarea mai rezervată a
acestor forme de media câştigă teren, şi în acelaşi timp guvernul moldovean pierde susţinători.
Guvernul transnistrean are un temei juridic cu un real potenţial, şi deci şanse mari să îşi câştige
independenţa. Acest lucru depinde în mod vital de organizaţiile de stat care nu respectă directiva
din martie 2006 cu privire la vămi.

Mergând spre clădirea miliţiei din Tiraspol, am trecut pe lângă o fabrică de confecţii care tocmai
fusese închisă. “Chiar de aici mi-am cumpărat jeanşii”, spuse Anna arătând spre perechea de
blugi pe care tocmai o purta adăugând cu tristeţe: “Ştiu câţiva oameni care au lucrat aici.”
Oamenii au nevoie să mănânce bine şi să se încălzească pentru a supravieţui iernii. În Marea
Britanie se consideră scandalos ca o grămadă de oameni în vârstă să moară de frig la temperaturi
de –5 grade. În Moldova, temperaturile au scăzut şi sub –25 grade. Aşadar, cele trei guverne
implicate trebuie să facă o demarcaţie între problemele legate de vamă şi problemele politice.
Aici e nevoie de diplomaţie.

CAPITOLUL 33

“Niet Pravda” a zis Arthur pentru a doua oară, în replică la ultimul meu comentariu tradus. De
data asta am râs mai puţin decât prima dată. Eram în bucătăria Annei şi a lui Alexandru. Am ştiut
exact ce a vrut să spună Arthur. În timpul Războiului Rece, ministrul de externe al Rusiei, Mr
Gromyko era cunoscut sub numele de “Domnul Nu” iar noi ştiam despre ziarul “Pravda”. Şi asta
poate are legătură cu faptul că mulţi ruşi foloseau acest ziar pe post de hârtie igienică. După
întoarcerea mea acasă, am descoperit faptul că unul dintre cele două ziare de stat de acolo se
numea N Pravda.

Arthur, ca să folosim versiunea anglicizată a numelui său, era“director de programe muzicale şi

de divertisment de la postul de radio InterFM din Tiraspol”. Aşa mi-a scris Anna într-un email.
Nu era un post de radio de stat dar în mod evident sprijinea statul foarte puternic. Arthur însuşi
era un susţinător patriot al RMT şi avea vederi politice foarte directe. Nu vorbea deloc limba
engleză şi nu mă privea în ochi când vorbea cu mine. Voia să-mi comunice câte descoperiri
arheologice se făcuseră în Transnistria în ultimii ani – descoperiri care includeau un depozit
secret de armament de provenienţă germană din cel de-al doilea război mondial. Deloc
surprinzător, erau foarte ruginite.

Mi-a făcut o mare plăcere să mă plimb în sus şi în jos pe una din străzile centrale ale oraşului:
bulevardul 25 octombrie, cunoscut de localnici mai degrabă sub numele bulevardul 7 noiembrie.
Anna mi-a spus în legătură cu această stradă:

“25 octombrie…a fost ziua în care a avut loc marea revoluţie socialistă din octombrie 1917. Dar
25 octombrie e data după calendarul de rit vechi. În calendarul de rit nou, revoluţia a început pe
7 noiembrie. În epoca sovietică, 7 noiembrie era zi de mare sărbătoare. Era zi liberă şi se
organizau parade pe străzile principale din toate satele şi oraşele. Strada principală din Tiraspol a
fost numită aşa în cinstea acestui mare eveniment din istoria ţării.”
Vizavi de palatul Sovietului Suprem e o clădire cu un singur etaj. Într-o parte din ea e un muzeu,
iar altă parte a fost convertită recent şi e acum utilizată de guvern. Ferestrele ar fi avut mare
nevoie de reparaţii urgente şi de un strat nou de vopsea. Am întrebat-o pe Anna de ce nu s-a găsit
nimeni care să repare şi să vopsească ferestrele. Annei nu prea i-a plăcut acest şir de întrebări.
Am observat că partea de clădire utilizată de Sovietul Suprem era într-o stare un pic mai bună.
Am întrebat, oare să aibă acest lucru vreo însemnătate? Anna mi-a aruncat o privire enervată la
culme şi mi-a aruncat un răspuns în doi peri. Ideea pe care nu apucasem să o dezvolt era aceea că
într-un stat comunist, aceste lucruri nu ar trebui să se întâmple. Dacă îmi întorceam capul doar
un pic, câţiva centimetri, puteam zări simbolurile comunismului care străjuiau drumul în
apropierea monumentului de război. Un gând ghiduş mi-a trecut prin minte: mă întrebam ce s-ar
întâmpla dacă aş reveni cu o găleată de apă, cu cârpe, şmirghel şi o cutie de vopsea albă.
Probabil că m-ar fi luat în primire imediat şi m-ar fi dus de acolo. Dar oare ce ar fi făcut
autorităţile dacă m-aş fi întors totuşi să repar acele ferestre? N-am idee. Dar, în mod bizar, nu
puteam să nu mă gândesc că ar fi fost un eveniment deosebit, edificator.

Mai devreme în aceeaşi zi, Anna ne luase, pe Marisha şi pe mine, să vizităm universitatea din
Tiraspol. Acolo i-am fost prezentaţi lui Andrei Musurov, profesor universitar de istorie (pentru
vorbitorii de română, trebuie menţionat că termenul de “professor” denumeşte în limba engleză
un grad superior celui de “profesor - persoană care predă”. Se referă de fapt la cel mai important
statut academic). Oleg ne-a făcut o prezentare lungă şi fascinantă a pieselor expuse în muzeu şi
care includeau o serie de cranii. M-a uimit dându-mi să ţin în mână o lampă de metal unică,
veche de mii de ani. Aproape că-mi era teamă să o ţin, întrucât era una din puţinele piese de
acest fel din lume. Domnul profesor Musurov ne-a explicat cum mai multe popoare diferite s-au
stabilit în regiune de-a lungul secolelor şi ne-a înfăţişat caracteristicile lor cele mai importante,
adesea arătând către un craniu pentru a exemplifica. Deloc suprinzător, avea o viziune tipic
sovietică (rusească) în ceea ce priveşte Moldova. Cred că analiza istorică a profesorului Musurov
era destul de puţin contestabilă, cel puţin până a ajuns la secolul XX. Abordările, viziunile şi
presupunerile diferite pe care le fac oamenii cu privire la evenimentele istorice, punctele lor de
vedere şi cele ale statului cauzează conflicte. Cu toate acestea, e imposibil să nu ai un punct de
vedere, în special fiindcă există atât de multe necunoscute în istoria pe care o cunoaştem noi azi.
Aşadar, profesorul a subliniat faptul că romanii nu au cucerit teritoriile pe care noi azi le
cunoaştem sub numele de Moldova. Doar îşi exercitau influenţa asupra lor. Dar românii şi
românii moldoveni nu văd azi diferenţe etnice majore între ei. E absolut evident că au avut loc
între ei atât de multe căsătorii inter-etnice, încât pentru ei nu mai contează azi prea mult unde
anume s-a oprit colonizarea romană acum două mii de ani. Cu toate acestea, locuitorii acestor
două ţări reprezintă două atitudini şi tradiţii diferite. Inclusiv aceia ale căror familii au fost
separate cu cruzime de “Prutul cel negru” ca urmare a preluării sovietice.

Dincolo de limitele Imperiului Roman trăiau “barbarii” – un subiect tratat într-un mod foarte
personal, bine argumentat ştiinţific, pe scurt, absolut superb de Terry Jones, un faimos actor
britanic de comedie într-un serial de televiziune produs de BBC în 2006. Terry Jones a fost
member “Monty Python”, o trupă de comedie din anii 1960 al cărei simţ al umorului absolut sărit
de pe fix a împins şi mai departe graniţele showului de comedie la televiziune. Dar, la fel ca şi
ceilalţi membri ai trupei Monty Python, Terry Jones s-a lansat ulterior într-o carieră absolut
strălucită în mass-media. În cazul lui, a fost vorba despre o carieră de istoric respectat. De
asemenea, în 2006, filmul “Viaţa lui Brian” produs de Monty Python a fost votat cel mai bun
film de comedie din toate timpurile de către cititorii ziarului “The Times”.

Analiza documentară a lui Terry Jones din cartea “Barbarii” îi includea pe locuitorii de pe
malurile de vest ale Mării Negre. Aceste populaţii creştine se chinuiau din greu să
supravieţuiască şi au făcut o petiţie către romani, cerându-le pământ, în secolul V A.D. Au
format o armată, compusă în special din locuitori ai ţinuturilor unde astăzi se află Ucraina şi din
ţinuturile de la nordul şi vestul Ucrainei. Mergând ei spre vest, armatele romane i-au atacat pe
aceşti “barbari” care i-au învins pe romani în mai multe acţiuni militare succesive. Conform
opiniei lui Terry Jones, aceşti oameni erau mai cu seamă paşnici, judecând după standardele
vremii, care pur şi simplu căutau pământ. În cele din urmă, au ajuns la Roma, sub conducerea lui
Attila Hunul.

Terry Jones i-a intervievat pe mai mulţi istorici italieni de seamă, ale căror răspunsuri sprijină în
mod evident punctul de vedere – bazat pe fapte – conform căruia majoritatea barbarilor europeni
erau de fapt mai civilizaţi decât romanii care i-au cucerit. Romanii le-au furat ideile, invenţiile şi
cunoştinţele ştiinţifice pentru propriul lor uz şi propria lor glorie. În Franţa, romanii au negat
femeilor toate drepturile (considerabile) pe care acestea le aveau în cultura celtică, aruncând
astfel societatea înapoi cu câteva sute de ani. Terry nu merge niciodată mai departe, să afirme că
mai degrabă romanii sunt cei care se purtau adesea ca nişte barbari, decât aceştia din urmă. El se
mulţumeşte să descrie faptele într-un mod neutru şi intervievează arheologi şi experţi în istorie –
de obicei cu surâsul familiar care îi e atât de caracteristic.

Eram cu Anna şi cu Marisha şi ne plimbam pe lângă monumentul închinat războiului. Arthur a

trecut pe lângă noi şi a fost salutat cu multă cordialitate de un trecător. Apoi, pe când Anna îmi
arăta o plăcuţă pe o clădire în apropiere, un trecător a intrat în vorbă cu noi şi conversaţia s-a
transformat foarte repede într-o cascadă de hohote de râs. Am ajuns să cred că foarte mulţi
oameni de prin părţile acestea erau fericiţi în această lume a lor, auto-suficientă. Nu am reuşit să
identific nici un efort de a suprima informaţia venită în această provincie din exterior. Cel puţin
profesorii erau bine informaţi cu privire la ceea ce se întâmpla pe plan internaţional.
Presupunând că încrederea în regimul de acolo este larg răspândită în provincie, aceasta îşi poate
permite să fie generoasă, să primească valorile occidentului. În august 2004, preşedintele
Smirnov a fost surprins de o cameră de televiziune britanică spunând cu ocazia celebrării
victoriei RMT că regimul era dornic să înveţe din experienţa altor ţări.

CAPITOLUL 34

În prima seară, în timp ce mergeam spre restaurant de-a lungul bulevardului 25 octombrie, Anna
a făcut un comentariu despre cei câţiva corbi...sau poate ciori care se învârteau deasupra
capetelor noastre. Se însera, şi ei urmau să îşi petreacă noaptea pe crengile copacilor din faţa
blocurilor şi restaurantului.

Anna: “Ce viaţă bună au păsările astea. Îşi petrec toată ziua la groapa de gunoi a oraşului, apoi
vin aici să înnopteze.”

Câteva păsări care stăteau pe pământ semănau cu pasărea pe care o văzusem înainte să mă
întâlnesc cu Ana P. I-am spus asta Annei.

Anna: “Cred că P. înseamnă porumbel.”

E: “Ce ironie…sau ce coincidenţă.”

Mai târziu, când m-am întâlnit cu Ana la London, am râs povestind despre asta într-o cafenea din
Leicester Square.

Ana: “Mai este şi un fruct de pădure”.

E: “Îmi plac fructele de pădure”.
Pe când ne apropiam de un restaurant în Tiraspol, a trecut pe lângă noi o maşină de poliţie. Asta
m-a pus pe gânduri.

E: “Care e de fapt rolul miliţiei? De ce se ocupă ei de înregistrarea străinilor?”

Anna: “Păi…ei sunt forţele de poliţie ”.
E: “Poliţie! O, Doamne! Când am intrat în clădirea lor n-aveam nici cea mai vagă idee.”
Anna a zâmbit iar eu am simţit dintr-o dată răcoarea acelei seri de mijloc de aprilie.
E: “Dumnezeule… ce idei îmi trec prin minte! Ştii că termenul “miliţie” denumeşte…mmm,
cum sa-ţi explic...grupuri de oameni organizaţi ca un fel de forţă paramilitară …”
Cu cât încercam mai mult să-mi ordonez gândurile în mod raţional, cu atât mă simţeam mai
prost.
A: “E doar un alt termen pentru “poliţie”, care a rămas din vremea comuniştilor.”
Annei i se părea amuzantă situaţia.
Dar ceva în mine refuza să accepte pe deplin explicaţia Annei. Doream să ştiu mai multe despre
această miliţie. Discutând cu Anna despre rolul ei, am aflat câteva detalii interesante. Într-un
anumit sens, această forţă de poliţie acţionează mai degrabă ca un fel de “miliţie”, conform
definiţiei pe care o dăm noi acestui termen în Marea Britanie.

Acum câteva cuvinte despre impresiile lui Leif Pettersen despre Transnitria. Pe mine m-a
impresionat stilul său plin de prospeţime şi mi-a plăcut tare mult ultima ediţie a ghidului Lonely
Planet scrisă de el. Leif aparţine noii generaţii de americani luminaţi, generaţia preşedintelui
Clinton. Voi descrie mai târziu întâlnirea pe care am avut-o cu Leif la Marisha şi Zina acasă şi ce
a scris el.

Pentru moment, nu dezvălui decât faptul că Leif şi-a făcut o impresie mai bună despre Bender
(Tighina) decât despre Tiraspol. Oraşul i s-a părut mai prietenos, mai asemănător cu oraşele
moldoveneşti. În cartea sa, Tighina se transformă dintr-un “oraş trist, categoric neprietenos” într-
unul care “a suferit o miraculoasă transformare în ultimii ani”. Leif descrie apoi în detaliu
această schimbare. Asta-i foarte bine, pentru că ediţia anterioară era chiar nedreaptă. Eu unul n-
am sesizat nici o diferenţă între cele două oraşe…n-aş putea spune că unul e mai prietenos decât
celălalt. Dar nici eu, şi nici el nu făcuserăm decât vizite scurte în Transnistria, de 2 - 3 zile.

În acea seară, plimbându-mă cu Anna şi Marisha pe bulevardul 25 octombrie, le-am întrebat

despre serviciile oferite de stat. Am întrebat dacă toţi copiii beneficiau de educaţie. “Da”, a spus
Anna cu entuziasm, adăugând că miliţia face în fiecare an verificări la locuinţele oamenilor
pentru a se asigura că toţi copiii merg la şcoală.

Republica Moldova ocupă un loc fruntaş în clasamentul ce măsoară realizările fetelor în

comparaţie cu cele ale băieţilor. Privit din afară, acest lucru ar putea fi o dovadă a egalităţii de
şanse în sânul societăţii. Cu toate acestea, foarte mulţi băieţi şi tineri nu merg la şcoală. Acolo,
statul nu-i obligă să meargă la şcoală. Ştiu o şcoală în Chişinău unde părinţii trebuie să-l
mituiască pe director ca să-şi vadă copiii admişi. Ca părinte, dacă trebuie să alegi între a ţine la
şcoală o fiică isteaţă şi dornică de învăţătură sau un băiat care nu se prea omoară cu învăţătura, a
cui educaţie ai considera-o prioritară?

Anna şi Marisha erau o companie excelentă. Am ieşit împreună la restaurant în Tiraspol în trei
rânduri şi am savurat de fiecare dată o masă excelentă şi deloc costisitoare.
Găseam că atmosfera din jurul meu era deosebit de veselă, de plăcută. O parte din mine simţea
că poate trăi aici foarte bine timp de câteva luni pe an. Poate cu niscaiva prieteni şi cu cunoştinţe
suficiente de rusă. Ceea ce mă îngrijora cel mai tare era faptul că nu cunoşteam limba.
Aşadar, care ar fi limitările de libertate pentru o persoană care s-ar muta dintr-o ţară liberă în
Transnistria? Poate că persoana în cauză face parte din sutele de milioane de oameni cărora le e
teamă să iasă din casă seara. Poate că îi e teamă să iasă chiar şi ziua. Poate că locuieşte într-un
cartier periculos dintr-un oraş din SUA, într-un cartier dificil din Marea Britanie sau într-o
periferie plină de imigranţi a Parisului. Probabil că nu vor să se implice în chestiuni politice.
Cred că în loc să facă politică, cei mai mulţi oameni ar prefera să cultive flori. Dacă până şi
emisiunile de ştiri din ţara aceea (Transnistria) sunt cenzurate, ei bine…există o alternativă:
presa internaţională. Cu toate acestea, orice străin are nevoie de prieteni buni din partea locului.
Acest lucru justifică (sau mai bine zis scuză?) parţial decizia autorităţilor de a solicita
vizitatorilor o invitaţie din partea unui localnic dacă vizita durează mai mult de câteva ore. Şi
asta din cauză că această societate este mai integrată, şi sistemul ei de funcţionare de asemenea.
Cealaltă faţă a monedei e faptul că vizitatorii (turiştii) sunt mai protejaţi. Poate unii occidentali
care ţin foarte mult la latura privată a existenţei nu ar trebui să viziteze Transnistria pe termen
lung. În occident, se iau măsuri la ora actuală pentru a încuraja integrarea imigranţilor.
“Încurajare” este în anumite ţări şi în anumite situaţii o minimizare a realităţii. În Olanda,
societatea civilă extrem de tolerantă a fost şocată profund de uciderea unui olandez care a
prezentat cazuri de abuz asupra femeilor în societatea musulmană. Ei bine, în prezent, toţi
potenţialii imigranţi în Olanda trebuie să răspundă la o serie de întrebări cu privire la un material
video în care e înfăţişată o femeie care face plajă topless la mare. Unui musulman, imaginile pot
să i se pară teribil de jignitoare. Într-un interviu la televiziune, ministrul olandez responsabil
pentru această măsură a specificat foarte clar că pur şi simplu aşa e societatea în Olanda: liberală.
Mesajul olandez este: “Dacă nu-ţi place, nu veni aici”.

Am întrebat-o pe Anna care e rolul forţelor de poliţie (miliţie) în contextul comportamentelor

antisociale. În occident, comportamentele antisociale reprezintă o problemă din ce în ce mai
mare. E totodată unul din principalele motive pentru care foarte mulţi oameni (în special
pensionarii) se tem să iasă din casă după lăsarea întunericului. Anna mi-a explicat foarte limpede
că miliţia soluţionează disputele dintre cetăţeni şi cazurile de comportament antisocial. Fără
îndoială, o mare parte a populaţiei Marii Britanii ar primi cu mare bucurie vestea aplicării unor
metode similare şi acolo. Prea adesea am impresia că avem pur şi simplu prea multe legi pentru
apărarea drepturilor omului, cele mai multe venind de la Bruxelles (de la Uniunea Europeană). Şi
tocmai infractorii se folosesc cel mai mult de ele. Presa de dreapta din Marea Britanie a ajuns la
un consens în acest sens şi influenţa sa predomină în rândul mass-media.

Într-o altă după-amiază, Anna m-a dus să văd o şcoală de arte plastice care tocmai fusese
construită de puţină vreme. Avea un design foarte atractiv şi era construită într-un stil foarte
modern. M-am apucat să fac poze acestei clădiri, şi în focul creaţiei, nu am observat o Lada care
venea spre mine, agresiv…a trebuit să mă dau repede la o parte. Maşina s-a oprit în faţa unei
clădiri gri, urâte, cu multe etaje.

A: “Acesta e sediul securităţii.”

Aşadar, în legătură cu chestiunile politice de pe aici, Marisha îmi prezentase ca alternativă

posibilitatea de a mă întâlni cu liderul organizaţiei sociale “Interacţiunea”, doamna Oxana
Alistratova. Asta ca răspuns la interesul meu afirmat în mod clar în primul rând vizavi de
“comunismul pur” – privit în comparaţie cu bolşevismul, şi în al doilea rând în ceea ce priveşte
traficul de persoane. Există în Transnistria un sat în care sunt îngrijite victimele traficului de
persoane. Activităţile grupului “Interacţiunea” sunt neobişnuite, dacă le judecăm pornind de la
standardele occidentale – asta dacă nu eşti un intelectual de stânga (mai puţin de 1% din
populaţia de la noi!) Dacă eşti de stânga, atunci activităţile şi măsurile luate de această
organizaţie ţi se vor părea fără îndoială mai uşor de înţeles. Organizaţia se ocupă de tot felul de
“ateliere sociale”. Ce e interesant e faptul că ei pun în contact oameni din Moldova cu cei din
Transnistria, inclusiv din organizaţii de stat din Transnistria. Acesta e doar unul din multele
indicii care sugerează că tot conflictul dintre Chişinău şi Tiraspol există doar la anumite niveluri.
Ei, şi acum vine partea urâtă a poveştii. Un jurnalist occidental a întrebat-o pe doamna
Alistratova care este părerea ei vizavi de unirea Transnistriei cu Moldova. După cum zice
Marisha, doamna a exprimat opinia oficială a organizaţiei. Dar apoi, desigur, jurnalistul a dorit
să afle şi care este părerea ei personală, şi în mod evident, aceasta a fost şi publicată. Doamna
Alistratova era pentru unirea celor două state.

Prin urmare, securitatea a luat-o la întrebări pe doamna Alistratova, interogând-o timp de mai
multe zile la sediul său. Apoi, timp de câteva săptămâni, ea a primit vizite acasă, vizite care nu
erau deloc amabile. Dat fiind că doamna avea copil mic, aceste vizite nu au fost extrem de
potrivite şi nu i-au căzut prea bine. Dar cu toate astea, se pare că nimeni nu i-a făcut niciodată
probleme cu adevărat. La mult timp după ce jurnalistul şi-a încasat cecul pentru reportajul
respectiv, m-am întrebat…oare publicarea acelui comentariu nu a afectat în mod negativ soarta
oamenilor care beneficiau de serviciile acelei organizaţii sociale? E important ca legătura între
cele două ţări să fie păstrată la toate nivelurile.

CAPITOLUL 35

Într-o seară, Anna, Marisha şi cu mine ne plimbam pe lângă clădirea Sovietului Suprem. Deşi era
târziu, se vedeau lumini aprinse la un şir de ferestre. Anna era veselă:

A: “Întotdeauna e lumina aprinsă la ferestrele acelea”.

Prezenţa securităţii nu era vizibilă în Transnistria, cel puţin nu prin camere video. Marea Britanie
deţine 20% din camerele video cu circuit închis din întreaga lume, aşa că această constatare mi s-
a părut bizară. Procentul amintit tinde să crească în Marea Britanie, întrucât din ce în ce mai
mulţi oameni doresc din ce în ce mai multe camere video. Iar noi trebuie să-i facem să se simtă
în siguranţă. Eram tot pe bulevardul 25 octombrie, când un trecător s-a apucat să glumească cu
Anna spunând că dacă strada asta ar fi fost în occident, plăcuţa cu numele ei ar fi fost probabil
vandalizată.

Aflată în faţa clădirii Sovietului Suprem, statuia lui Lenin era luminată de spoturi. Când a fost
întrebat despre asta în cadrul seriei de reportaje de televiziune din 2005 “Locuri care nu există”,
ghidul oficial a spus că statuia e un element de atracţie. Aşa că de ce să o demoleze? Acesta a
fost mesajul ei. Statuia era parte din trecutul oamenilor de acolo.

A: “Preşedintelui nostru îi plac aceste simboluri din epoca sovietică.”

În vocea Annei se citea mândria. Mulţi ruşi simţeau că revoluţia fusese a lor, sau ar trebui să fie.
Pentru mulţi dintre ei, revoluţia însemnase îndeplinirea aspiraţiilor lor personale, pentru că ei au
fost cei care i-au învins pe nazişti, şi ei au construit o superputere cu mâinile lor. În multe dintre
satele de acolo, viaţa a continuat să-şi urmeze cursul ei firesc, dar oamenii erau mai plini de
mândrie. Întotdeauna şi oriunde ar locui ei, oamenii simt nevoia de a înţelege, explica, poate
chiar de a justifica trecerea de la trecut la prezent. Acest lucru e important pentru sănătatea şi
pentru progresul lor. Istoria este importantă şi nu trebuie negată sau disimulată. În Marea
Britanie există documentare care relatează deschis şi cinstit episoade din trecutul nostru, chiar
unele mai întunecate, de genul comerţului cu sclavi, de pildă. O revistă pe internet pro-
transnistreană descria recent modul în care preşedintele şi tatăl său fuseseră persecutaţi de către
autorităţile sovietice pentru convingerile lor politice. Domnul Smirnov pare a fi un rebel înnăscut
dar dedicat trup şi suflet compatrioţilor săi.
La câţiva metri mai departe de Palat, există o clădire micuţă, cu un etaj. Am văzut chiar sub
acoperiş o conductă de scurgere de care erau prinse trei steaguri, iar pe perete, din dreptul
acestora şi aproape până la nivelul trotuarului, o pată mare, care arăta groaznic. Această clădire
era sediul partidului de extremă-dreapta a lui Jirinovski, situată vizavi şi în diagonală faţă de
clădirea joasă ale cărei ferestre aveau nevoie de reparaţii urgente. M-a surprins teribil de tare
faptul că fusese ignorat tot simbolismul oribilei pete de pe perete aflată chiar lângă steagurile
naţionaliste. Dacă imaginea aceasta uluitoare ar fi fost descrisă într-un roman, ar fi fost
neconvingătoare.

O parte din cei care au reuşit să respingă cu succes forţele poliţieneşti şi forţele armate
moldoveneşti în 1990-1992 erau extremişti – echipe de miliţie, conform modului în care
înţelegem noi termenul. Au fost oameni care şi-au riscat viaţa şi unii chiar au plătit preţul
suprem. Am o bănuială… că dacă va fi vorba în viitor ca o armată să invadeze Transnistria, ei şi
urmaşii lor vor fi primii care vor ieşi în stradă, la luptă. Aşadar au un cuvânt de spus în cadrul
regimului. Acţiunile pe lângă conducerea politică din 1990 au demonstrat forţa pe care o au
aceşti oameni.

Nu e o situaţie prea sănătoasă şi din nou mie mi se părea că o parte a acestei probleme era de
natură morală. Toată lumea e de acord că statul acesta are o problemă cu unii dintre ofiţerii
vamali şi personalul militar care păzeşte graniţele. Şi alte state din Europa de est au probleme
similare. Dar în Transnistria situaţia e mai delicată, pentru că cea mai mare parte a statelor pun
sub semnul întrebării justificarea existenţei acestor oficiali vamali.

Gândul mi-a zburat la ceea ce păţise Leif Pettersen când încercase să iasă din Transnistria printr-
un punct de vamă minuscul, într-o maşină cu numere româneşti. Avea maşina aceea pentru că
locuise în România un an de zile. Câteva zile mai târziu, în apartamentul Marishei, Leif a
povestit ce a păţit atunci. Eram acolo împreună cu Părintele Bill Haymaker, cu Zina şi cu Ted -
un student din Suedia care locuia în Chişinău.

L: (enervat) “Am fost oprit la un baraj format din patru puncte de verificare.”

Tuturor ne-a plăcut stilul său dramatic de a povesti. Auzindu-l cum pronunţa cuvântul baraj
“bayraj”, am zâmbit şi am vizualizat imaginea unor bombe explodând.

L: “Erau vreo 12 gărzi cu câte o AK 47 fiecare. Ne-au verificat actele şi aproape ne-au
dezmembrat complet maşina la fiecare punct. Dar cel mai tare m-a impresionat doamna care mă
însoţea – era ghid şi interpret de limbă rusă. În ciuda provocărilor, şi-a păstrat complet calmul.”

În ultima ediţie a ghidului Lonely Planet în România şi Moldova, Leif spune:

“Au apus vremurile fericite, presărate cu păţanii benigne a la Kafka la graniţă …”

Acum regimul are nevoie ca oamenii cei mai buni, mai inteligenţi şi mai disciplinaţi să lucreze la
punctele de trecere a frontierei, inclusiv femei. Trebuie ca ei să poarte uniforme adecvate. Şi aş
mai sugera şi să le fie acordate salarii mari şi alte bonusuri pentru îndeplinirea corectă a
sarcinilor într-un mediu competitiv. Ar putea fi organizate şi inspecţii neanunţate, făcute de
superiorii lor incognito, şi de asemenea treceri-test peste graniţă.

În ultima noastră dimineaţă acolo, Marisha şi cu mine ne-am luat rămas-bun de la Anna.
Alexandru era de serviciu. Am urcat în autobuz în Tiraspol pentru a ne reîntoarce la Chişinău.
Chiar acum, în momentul în care scriu aceste rânduri, citesc pe internet că un ministru din
guvernul Republicii Moldova şi-a făcut apariţia într-o cavalcadă de maşini la graniţa cu
Transnistria, şi a fost întors de la graniţă. Pe autobuz, povestisem cu Marisha chiar despre asta.
Ea mi-a răspuns cu fermitate:

M: “Transnistrenii n-o să permită nimănui să le invadeze ţara.”

Eu cred că acest gen de acţiuni sunt lipsite de sens şi sunt provocări care nu ajută la nimic. Şi
asta pentru că oricând un gest politic poate degenera şi se poate transforma într-o situaţie
neplăcută.

Înainte de a ajunge în Tighina, doi ofiţeri de securitate au urcat în autobuz. Da, da, era clar, nu
încăpea nici o urmă de îndoială. Stăteau chiar lângă noi şi aveau ecusoane care îi scoteau în mod
clar în evidenţă. Marisha nu a dorit să poarte o discuţie cu privire la acest subiect. Păreau
relaxaţi. Ajungând la Tighina, au coborât şi au început să facă glume şi să râdă cu un om care
vindea ceva pe stradă. Nimeni nu îi băga în seamă, nici măcar funcţionarul transnistrean care a
urcat să ne verifice documentele.

Pe pod era un camion blindat care avea o plasă de camuflaj, dar care nu era desfăşurată. Ne-am
apropiat de graniţă şi am trecut pe lângă câteva grupuri de soldaţi. Toţi aveau mitraliere
Kalaşnikov. Am trecut repede graniţa şi în faţa noastră, de partea moldovenească era un singur
soldat îmbrăcat cu o haină lungă a Armatei ruseşti şi înarmat cu un Kalaşnikov.

Aşadar…care era atitudinea mea vizavi de Transnistria? Ei bine, aproape de la început am fost
de părere că statul ar trebui să aibă cel puţin un guvern descentralizat (principiul devoluţiei).
Orice altceva ar fi fost mai puţin de atât ar fi fost total greşit.
Un guvern descentralizat ale cărui atribuţiuni să acopere toate sferele, mai puţin apărarea şi
politica externă. Dar elementul cheie, atunci şi mereu ar fi relaţia sa cu Rusia. Relaţiile autorizate
ale statului descentralizat cu marile puteri străine necesită o analiză extrem de atentă. În general,
viziunea dominantă britanică şi occidentală se pronunţă pentru o delegare completă a autorităţii
(devoluţie). Scoţia şi Ţara Galilor au primit recent guverne descentralizate. În Scoţia, în urma
alegerilor parlamentare din mai 2007, Partidul Naţional Scoţian a primit cel mai mare număr de
locuri. Mandatul său este de a face din Scoţia o ţară independentă. Liderul Partidului Naţional
Scoţian (PNS), Alex Salmond e acum prim ministru al Scoţiei. Manifestul cu care PNS a intrat în
alegeri include un referendum organizat pentru votarea independenţei totale a Scoţiei. Dacă până
la urmă scoţienii votează pentru independenţă, Marea Britanie sau Regatul Unit nu vor mai
exista. Scoţia va deveni o naţiune suverană complet independentă. Desigur, noi privim cu
îngrijorare această alternativă. Dar depinde de noi englezii să îi facem pe scoţieni să simtă că au
un viitor mai bun dacă rămân cu noi.

Guvernul Republicii Moldova trebuie să elaboreze şi facă publică o propunere complexă, cu

costuri clar evaluate, vizând existenţa unui stat transnistrean complet descentralizat. Apoi, în
ambele state ar trebui organizat un proces de consultare şi discuţii publice. Chiar dacă
propunerea de devoluţie nu va fi niciodată votată de Parlament, tot ar fi un exerciţiu valoros.
Dacă s-ar desfăşura bine, ar trebui să pună un sfârşit situaţiei aceasteia în coadă de peşte.

Când eram acolo, Anna mi-a spus care e poziţia oficială a Transnistriei vizavi de Kosovo şi de
posibila sa independenţă. Dar independenţa totală? Ei bine, e foarte puţin probabil să se
întâmple. Trebuie să recunosc că mă simt ataşat mai degrabă de statele mici. Cred că e o
preferinţă tipic britanică. Transnistria îmi pare a avea un caracter atât de diferit faţă de Moldova.
Bănuiesc că dacă şi-ar câştiga independenţa, Transnistria ar deveni un mare prieten al Moldovei.
În termeni economici, Transnistria ar trebui să devină un stat client al Moldovei, un stat care e
deja obişnuit să primească instrucţiuni de la Chişinău. Pentru a ajunge la un rezultat şi la o
schimbare de atitudine, imaginaţi-vă “ce ar fi dacă…”, transpuneţi-vă pe dumneavoastră înşivă
câţiva ani mai târziu şi priviţi puţin înapoi. La zece ani de la câştigarea independenţei de către
Transnistria, are să mai zică oare moldoveanul tipic: “şi totuşi, era mai bine în 2007”? În spatele
paradoxului se ascunde adevărul. Adevărul nu e altceva decât o înţelegere a modului în care se
poate ajunge la un respect reciproc. Acest adevăr trebuie înţeles, transpus într-o propunere de
devoluţie (descentralizare) iar apoi trebuiesc făcute eforturi pentru ca lucrurile să meargă. E de
datoria politicienilor aleşi să se zbată, să facă muncă asiduă de diplomaţie. E nevoie de multă
muncă, de curaj, altruism şi perseverenţă…şi în final, se va dovedi că merită. Recentul acord de
pace la care s-a ajuns în Irlanda de Nord n-a fost altceva decât împlinirea unui vis ce părea
imposibil.

La mai puţin de un kilometru distanţă de graniţă, ofiţerii moldoveni de securitate au oprit

autobuzul ca să coboare. Păreau să fie într-o dispoziţie bună. Au luat-o pe un drum îngust de
ţară, iar imaginea lor mergând pe drum n-a făcut altceva decât să încheie în mintea mea ciclul de
întâmplări din această ultimă oră în Transnistria, atât de palpitantă, dar totodată absurdă şi
plăcută. Nu eram bucuros să plec din Transnistria. Eram chiar trist, dar mă apuca o jale şi mai
mare la gândul că aveam să părăsesc Moldova opt zile mai târziu.

CAPITOLUL 36

Graniţa ce desparte teritoriul Moldovei de Transnistria era în spatele nostru, la câţiva kilometri.
Am căutat din priviri locul unde văzusem un accident cu un an în urmă. O maşină a poliţiei
moldovene lovise un grup de tineri care vindeau cireşe la marginea drumului.

E.: Ai văzut?!
L.: E beat.

Liliana nu părea surprinsă de cele întâmplate, ci doar resemnată.

Liliana, „domnişoara cea strictă”, este o tânără atractivă. Dar o femeie de 27 de ani, necăsătorită,
este adesea judecată aspru în Moldova, datorită valorilor tradiţionaliste caracteristice acestei
societăţi. La prima noastră întâlnire, Liliana m-a întrebat oarecum mirată, dar cu un zâmbet
binevoitor, unde este soţia mea. A accentuat ultimul cuvânt, în stilul caracteristic vorbitorilor de
limba română. Patru luni mai devreme, înainte de Crăciun, Anastasia, o tânără de vârsta Lilianei
care urma să îmi fie ghidă îi dăduse Lilianei o înregistrare video de-a mea, din Franţa. Cele două
femei au discutat între ele. Anastasia mi-a comunicat apoi că ele amândouă îşi caută soţi
corespunzători. Prin urmare, eu ce făceam, în mod implicit?

După ce am revenit acasă în 2005, am făcut tot posibilul pentru a o ajuta pe Liliana să obţină o
viză pentru a merge în Marea Britanie. Am un prieten baptist pe nume Janey, fost coleg de
facultate, al cărui cumnat este preot baptist. Janey si cumnatul său locuiesc în Wales, respectiv
Londra şi ar fi putut să o găzduiască pe Liliana. Dar Lilianei i s-a spus că aceste condiţii nu sunt
suficiente pentru obţinerea vizei. Iar dacă ar fi încercat să obţină viza şi ar fi fost respinsă,
aceasta i-ar fi diminuat şansele de a primi viza în viitor.

Totuşi, efortul depus ajutând-o pe Liliana să obţină viza nu a fost zadarnic. Ca urmare a acestei
munci, am fost în măsură să o ajut pe Ana să obţină viza pentru Marea Britanie într-un timp
foarte scurt. Ana a sosit la Londra în iulie 2006.
Cu trei zile înainte, în drum spre aeroport, am insistat ca Marisha să o sune pe Liliana din
taximetru. Dar Liliana n-a putut sa se întâlnească cu mine, având în vedere că am anunţat-o atât
de târziu. Datorită nepriceperii mele în utilizarea telefoanelor mobile am dedus, în mod greşit, că
Liliana era încă supărată pe mine din cauza cărţii şi că nu voia să mă vadă. Aşa că nu ne-am mai
întâlnit.

Una din posibilităţile de realizare a tinerilor moldoveni în vest o constituie bursele de studiu. Am
întâlnit câteva cazuri de persoane care au beneficiat de astfel de burse. De exemplu, în perioada
în care am început să fiu interesat de Moldova, am aflat de la un coleg şi prieten de-al meu de
cazul unei tinere femei din Moldova care studia şi era finanţată la Universitatea Southampton.
Asemeni altor prieteni, Liliana mi-a împărtăşit visul ei de a obţine o diplomă de studiu a limbii
engleze (sau franceze, pe care o preferă) în Marea Britanie. Desigur, persoana care primeşte
ajutorul financiar trebuie să aibă încredere în bunele intenţii ale sponsorului. De obicei relaţiile
se stabilesc prin conexiuni între familii. Acest gen de aranjamente nu trebuie privit ca fiind
benefic doar pentru una din părţi. De ce să considerăm această prietenie neechilibrată?

Unul din motivele pentru care am venit în Moldova a fost să găsesc femei de treabă care ar dori
eventual să îngrijească persoane în vârstă şi bolnave din Marea Britanie. Pare ciudat?! Ei bine, în
Marea Britanie, averi considerabile sunt adesea consumate în mod neaşteptat pentru îngrijirea
acestor persoane. Costul îngrjirii se ridică la 200.000 de dolari (100.000 de lire) pe trei ani.
Serviciul Naţional de Sănătate nu mai este atât de competent pe cât era cândva. Aceasta se
datorează creşterii preţurilor la medicamente moderne şi echipamente medicale, precum şi
îmbătrânirii populaţiei. Nici măcar prosperitatea economică şi creşterea impozitelor nu acoperă
în totalitate costurile dezvoltării sistemului de sănătate din Marea Britanie.

Mai mult, atunci când o familie îşi angajează asistentă medicală care îngrijeşte persoana la
domiciliu, gama de opţiuni este adesea limitată. De aceea, familiile angajează de multe ori pe
cineva în care nu au încredere deplină. Nu prea există alternative, deoarece azilurile din Marea
Britanie nu oferă îngrijire de calitate. Mass media prezintă în mod regulat scandaluri legate de
această problemă. Este mai important interesul pentru persoana îngrijită decât pregătirea
profesională a îngrijitorului. Tatăl prietenului meu Neil suferă de boala Alzheimer. Bătrânul este
senil şi, în plus, are cancer la prostată. În timpul călătoriilor mele în Moldova, avea o asistentă
bună, dar scumpă.

După aproape trei ani de muncă în cadrul Serviciului Naţional de Sănătate, pot să spun că multe
din asistentele cele mai bune din Marea Britanie sunt imigrante sosite recent. Familiile îşi doresc
ca asistentele medicale de calitate să continue să îi deservească pe toată perioada în care
îngrijirea este necesară. Însă asistentele est-europene din Uniunea European au diverse opţiuni şi
pot fi mai puţin loiale faţă de familiile îngrijite de acestea (decât cele din Moldova).

Instruirea unei asistente străine în cadrul unor cursuri universitare costă mai puţin de o treime din
pregătirea unei asistente britanice. Sunt genul de persoană căreia îi place să fie stăpână pe
situaţie, să planifice şi să răspundă în cunoştinţă de cauză, şi nu doar să reacţioneze la schimbări.
Este o trăsătură tipică britanicilor din clasa de mijloc. Neil, prietenul meu, dorise să angajeze o
asistentă din Moldova. S-a răzgândit însă, deoarece tatăl acestuia se află într-un azil de bătrâni
particular, de calitate.

Atunci când ne confruntăm cu situaţii problematice, nouă englezilor ne place să procedăm

corect. Uneori suferim din această cauză. O prietenă provenită din Moldova, Ludmila, a fost
angajată în Italia să îngrijească nişte bătrâni aflaţi pe moarte. Îngrijeşte câte un bătrân deodată,
iar acum este la al doilea. Ludmila nu are viză şi şi-a obţinut slujba pe bază de cunoştinţe. Altă
societate, alte valori, alt mod de a face lucrurile. Nu cred că aşa ceva s-ar putea întâmpla aici, în
Marea Britanie.

Ludmila a ajuns în Italia cu o trupă de muzicieni şi dădea spectacole. Dar cumva s-a integrat în
noul său rol de îngrijitoare. În mai 2005, am anunţat la şcoala Alecu Russo că în Marea Britanie
sunt disponibile posturi pentru asistente medicale străine cu pregătire. Doamna Rubanka şi-a
întrebat elevii dacă sunt interesaţi. Văzându-le feţele, mi-am dat imediat seama că nu erau. Cred
că nici Ludmila nu intenţionase să devină asistentă... Dar am observat că moldovenii sunt mai
flexibili în străinătate. Sunt femeile din Moldova mai mândre şi mai puţin flexibile în Moldova?
Probabil că este o chestiune culturală.

Într-un final, m-am întors cu Marisha în cartierul Ciocana. Acolo ne-am despărţit si am pornit
către apartamentul Zinei. Mai devreme, în timp ce priveam peisajul, mă frământa dacă
manifestasem suficientă înţelepciune în conversaţiile cu Zina.

Românii sunt renumiţi pentru ospitalitatea lor, iar moldovenii au o reputaţie şi mai mare în acest
sens. Când am revenit în Moldova, Zina a insistat să locuiesc în apartamentul ei fără a-i plăti.
(Ulterior, a trebuit să-i explic acest lucru soţiei mele, Barbara!) Uneori mi se părea că Zina are
toane, poate din cauza unor comentarii publicate pe site-ul Marishei.

CAPITOLUL 37

Întâlnirea cu Ana la staţia Waterloo s-a dovedit a fi destul de dificilă. Deşi ajunseserăm amândoi
acolo, ne-a fost greu să explicăm unul altuia unde ne aflăm. Într-un final am reuşit să ne
întâlnim, ceea ce mi s-a părut aproape ireal.

Mă urcasem în tren la staţia Gillihgham, Kent. Ca să o scutesc pe Ana de plata unei conversaţii
pe telefonul ei mobil belgian, i-am trimis mesaj de pe tren. Mă simţeam vinovat deoarece îi
lăsasem pe colegii mei să lucreze la un proiect referitor la raportarea detaliată a preţurilor unor
servicii medicale de pe întreg teritoriul ţării. Datele trebuiau obţinute până la termenul limită de
prezentare a acestora.

Imediat după ce am întâlnit-o pe Ana, mi-am scos aparatul de fotografiat pe care îl cumpărasem
în magazinul spitalului.

A.: Nu, te rog! Sunt foarte obosită.

E.: Sunt un nemilos!

I-am făcut o poză reuşită.

Era o arşiţă nemaipomenită în acea zi. Era 18 iulie 2006, ziua de naştere a ambilor mei părinţi şi
cu o zi înainte de cea mai fierbinte zi înregistrată în Marea Britanie. Mama mea nu a fost prea
încântată când i-am povestit cu ce mă ocupam în acea perioadă. Biata Ana avea un interviu în
Londra ziua următoare. Temperatura a atins cote maxime, ajungând la 36.3 grade în acea după
amiază în zona Surrey, prin care am trecut cu maşina. La viteza de peste 110 kilometri pe oră, cu
ambele ferestre deschise, aerul cald ce pătrundea ne făcea să ne simţim la fel de rău ca şi dacă am
fi rămas cu geamurile închise. Era o căldură mai mare decât prinsesem în Moldova.

În Italia fusese şi mai cald, după cum am aflat de la Ana, care a fost acolo în vara lui 2005. Ana
mi-a mărturisit că are rude în Italia. Ea a participat la prima petrecere 129 Columna. La
întoarcerea din Transnistria, aşteptam cu nerăbdare o nouă petrecere de acel gen, într-o seară de
aprilie.

I-am urat rămas bun Marishei şi am pornit către apartamentul Zinei. Pe drum, mă întrebam cum
mă va primi de această dată. Dar, cum nu aveam mult timp în după-amiaza aceea, Rita şi cu mine
ne-am grăbit la 129 Columna. Trebuia să mă instalez în apartament. Pe parcursul primei mele
vizite în Moldova, Zina îmi povestise despre proprietara acelui spaţiu.

Rita râdea, deoarece găsise o carte de vizită în camera în care eram cazat. Mi-a întins-o cu
hotărâre, în timp ce gazda, Galina, ne privea. Era a unui italian pe nume Alfredo. M-am
strâmbat.

R.: El este proprietarul.

E.: Ce! Credeam că este doar intermediar.
A urmat un schimb de cuvinte între Rita şi Galina, în română.
R: El este proprietarul.
Rita s-a distrat bine.

Am coborât, pe treptele exterioare, în camera unde organizasem petrecerea anul trecut. Alt an,
altă petrecere, alţi invitaţi. Rita era singura persoană care mai fusese si cu un an în urmă.

R.: Aş dori să jucăm nişte jocuri.

Am privit-o cu suspiciune. Există diverse tipuri de jocuri de petrecere...
E.: Ce jocuri?
R.: Păi…
A dat din cap gânditoare, dar hotărâtă:
E.: Nu avem timp suficient pentru jocuri. Oaspeţii vor veni în zece minute.

Nu peste mult, au sosit Ştefana şi prietena ei Mihaela. Am intrat în casă. Rita şi Ştefana au
povestit vesele si pline de entuziasm. La un moment dat au început să cânte, şi mi se părea că
textul era în limba română. Dar era, de fapt, în italiană. Amândouă păreau foarte fericite.

R.: Mulţumesc pentru discul DVD. Subtitrarea m-a ajutat să-mi îmbunătăţesc cunoştinţele de
italiană.

Cu ocazia reîntoarcerii mele în Moldova am aflat, cu mirare, că limbile română şi italiană sunt
destul de asemănătoare. Românii şi italienii se înţeleg bine. Uitasem să menţionez acest fapt în
cartea mea. Doamne, cum este posibil să citeşti o grămadă despre o ţară şi totuşi să îţi scape
lucruri importante.

Moldovenii ar fi plăcut surprinşi dacă ar şti cât de interesaţi sunt cei din Anglia de Moldova. De
câte ori pomenesc ceva despre Moldova aici, în Anglia, oamenii răspund cu un zâmbet călduros.
Englezii ar dori să ştie mai multe despre această ţară. Ca să fiu sincer, cred că aceasta se
datorează miturilor ce s-au răspândit în legătură cu estul Europei. Scriitorii şi producătorii de
filme au contribuit la promovarea acestor mituri.

“De ce ai venit în Moldova?”, am fost întrebat de multe ori. Şi întotdeauna îmi venea în minte
concediul nostru nereuşit din 1973 din România, modul negativ în care am vorbit despre această
experienţă, răspunsurile celorlalţi şi dorinţa mea de a afla adevărul. Noi, cei din vest, avem o
mulţime de motive pentru a vizita Moldova. Eu le sugerez şi altora nu doar de ce, dar şi cum să
procedeze în vizitarea Moldovei. Pentru mine personal, un motiv esenţial este să înţeleg
mentalitatea românească şi sunt fascinat de Moldova şi de moldoveni.
CAPITOLUL 38

„O, nu! Numai nu la români!” a exclamat mama mea. Era în luna decembrie, 2004 şi discutam
despre o posibilă vizită a mea în Moldova. Tata dădea din cap, aprobator. După război (şi până în
1979), el şi-a petrecut o mare parte din timp zburând în diverse ţări. Primii 27 de ani de după
război a fost inginer de zbor la compania British Overseas Airways, care ulterior s-a transformat
în British Airways (BA). Tata nu vorbea niciodată urât despre alte ţări sau alte popoare. Eu însă
eram mult mai critic. Am povestit de multe ori despre experienţele negative din vacanţa noastră
din 1973, când am fost la schi în România. Dar apoi am întâlnit oameni care fuseseră în România
sau cunoşteau pe alţii care vizitaseră această ţară. Unii lucraseră acolo mai multe luni. Aceştia nu
erau deloc de acord cu opinia mea. Ziceau că românii sunt nişte oameni încântători şi România e
o ţară frumoasă.

Călătoria noastră începuse prost încă din aeroportul Heathrow din Londra, atunci, în decembrie
1973. Încă înainte de-a ne fi urcat în avion. Vameşii erau în grevă. Eram mulţime de oameni
îngrămădiţi într-o sală neîncăpătoare. Aceasta după ore de aşteptare. Cel puţin două femei au
leşinat din cauza aglomeraţiei. Eu nu sunt o persoană puternică, aşa ca m-am resimţit după ce am
fost nevoit să car o valiză grea timp de o oră. Eram tot mai furios deoarece, în acea nebunie, mă
pierdusem de părinţi. O altă femeie a leşinat. Bebeluşul ei a fost cărat pe sus, pe o mare de mâini,
până la un vameş negru care apăruse deasupra unui perete înalt, de lemn. Pe atunci erau puţini
negri în această ţară şi lumea îi privea altfel decât îi privim azi. Când bărbatul s-a întins să ia
copilul, acesta a izbucnit în lacrimi. Atunci s-a întâmplat ceva cu mine. Mi-am făcut drum prin
mulţime, până la capăt. Apoi nu-mi amintesc ce s-a întâmplat. Am auzit ultima strigare, prin
difuzoare, pentru zborul nostru Tarom. Printre alţi pasageri, m-am uitat în urmă şi i-am văzut pe
părinţii mei cu cinci sau şase rânduri mai în spate. Mi-am dat seama că singurul mod de a trece
de vameşi era să creez un val de mişcare. Şi acest lucru îl puteam face doar dacă îi împingeam pe
ceilalţi pasageri, care pe urmă m-ar fi împins înapoi. Dar şi oamenii din primul rând trebuiau să
înţeleagă acest lucru. Deci eu, un copil de 13 ani, timid dar nervos, m-am uitat în ochii lor şi am
comunicat cu ei din priviri, în pofida zgomotului de fond puternic. Valul s-a format încetişor şi
în cele din urmă linia s-a rupt, într-unul din momentele mele de maximă mândrie din viaţa mea.
Am năvălit peste mesele din faţa noastră asemenea unui torent, într-o învălmăşeală nebună.
Vameşul de lângă avion, speriat, nici nu a mai încercat să ne verifice... victorie!

Dar, o dată ajunşi în avionul Tarom, am fost ignoraţi de către personalul de serviciu, care se
ocupa doar de pasagerii români. Când ne-am plâns de acest lucru, au fost nepoliticoşi cu noi.
Eram înfometaţi şi epuizaţi, dar trebuia să aşteptăm mult timp pentru a fi serviţi cu orice.

Ulterior, când am vizitat Moldova, Părintele Bill a povestit şi el despre cât de proaste sunt
serviciile Tarom. Lumea îl aproba din priviri. Apoi a continuat cu o poveste interesantă.

„Turist?!” s-a repezit la mine un bărbat cu un Kalaşnikov în mână la 4 dimineaţa, în aeroport.

Obosit şi nedumerit, mi-am dat seama destul de greu ce mi-a spus. „Da, turist”, i-am răspuns.
Femeia din spatele meu (tot din UK) era indignată de prezenţa armei.

Am dormit o parte a drumului către Poiana Braşov. După ce am ajuns epuizaţi, ni s-a arătat
camera în care urma să stăm. „Plină de produse de lux din vest”, ne-a spus, batjocoritor, noul
nostru ghid. Acest om a ajuns să ne urască. Ne solidarizam adesea împotriva lui, ceea ce era
destul de neobişnuit. Este foarte ciudat să vezi un grup de turişti britanici care-şi unesc eforturile
împotriva unui ghid străin. În prima zi, un medic din cadrul grupului nostru ne-a spus că a
cumpărat o cantitate mare de medicamente pentru stomac, deoarece se aştepta să avem probleme
cu mâncarea. El ne-a spus „Nu vă sfiiţi, veniţi la mine”. După două zile, i se şi epuizase stocul de
pastile...
A doua zi a fost o nebunie, un adevărat coşmar birocratic până ne-am obţinut echipamentul şi
schiurile. Acest program ne-a înghiţit toată dimineaţa. Nemulţumit, m-am dus cu echipamentul la
ascensor. Ştiam că trebuia să le aştept pe cele două însoţitoare urâte şi grase. Nu le-am văzut, aşa
că am decis să risc. Mare greşeală! Au apărut ca din pământ. S-au înghesuit în ascensorul
minuscul şi au ţipat la mine din ambele părţi, în română. Conform regulilor, ele amândouă aveau
datoria de a acompania orice pasager.

După prânz, am urcat cu telecabina până în vârful muntelui. Păşind la lumina soarelui, am dat de
o privelişte bizară. Un grup de 8 sau 9 adolescenţi, îmbrăcaţi identic şi cu părul negru tuns la fel,
stăteau în picioare, nemişcaţi, în haine maro. Îngrămădiţi, se holbau în linişte într-o singură
direcţie, ca şi cum ar fi privit un punct fix aflat la distanţă. Aceasta a avut un efect foarte puternic
asupra mea. Încă şi acum îmi amintesc foarte clar acel grup. Mi-a creat o senzaţie foarte
neplăcută. În 1989, la căderea regimului lui Ceauşescu, am auzit despre tratamentul oribil al
multor băieţi care erau îndoctrinaţi să creadă că Preşedintele este tatăl şi salvatorul lor.

M-am îndepărtat, pe schiuri, cât de repede am putut. Imediat după aceea m-am trezit, speriat, că
mă îndreptam înspre un şanţ de vreun metru şi jumătate adâncime. Aşa era pârtia pe care trebuia
să cobor. Pe când mă pregăteam sufleteşte pentru o cădere urâtă, a apărut în faţa mea capul unui
schior. Nu ştiu cum am reuşit să-l evit. Am sărit rapid peste adâncitură şi am atins partea
îndepărtată a şanţului. Împingându-mi greutatea înainte, am evitat, la limită, căderea în groapă.
M-am uitat în jur, foarte surprins. Totul părea ireal. Adolescenţii trebuie să fi văzut scena, dar
continuau să privească, impasibili, la punctul imaginar de la distanţă, ca şi cum nimic nu s-ar fi
întâmplat. În mod paradoxal, aş fi preferat ca băieţii să fi râs de mine, la fel ca orice alţi
adolescenţi de oriunde.

Gabriela a fost mirată când i-am povestit experienţele mele de la schi. Şi ea schiase acolo şi,
evident, staţiunea s-a schimbat mult în ultimul timp.

G.: „Ce zici de pietre?”

E.: „A, pietrele. Uitasem de ele!”

Pe pârtie, în vârful muntelui, erau şi pietre, unele abia ieşite la suprafaţă. După toate cele
întâmplate, am ajuns jos cu bine în acea zi. Dar trei zile mai târziu, în ajunul Crăciunului, am
avut o nouă surpriză coborând acele pârtii.

Între timp, într-o seară, am fost duşi cu trenul la o zonă împădurită, unde se cânta muzică
populară. Am fost serviţi cu carne de mistreţ, considerată o delicatesă. Carnea mi s-a părut foarte
tare şi, în general, nu am fost impresionat. Mama mea povesteşte despre acea seară ca fiind
punctul culminant al excursiei, unul dintre puţinele lucruri făcute bine de români.

La televizor îl arătau pe preşedintele Ceauşescu, care îşi făcea vizitele prin fabrici, lăudând
muncitorii. În plus, ne uitam la un serial britanic de succes, „Linia Maritimă Onedin”, despre o
firmă de produse marinăreşti. Din câte îmi amintesc, filmul era sincronizat în limba română, dar
tot era o uşurare să ne uităm la el. În afară de asta, mai era filmul „Vlad Ţepeş”, pe care se pare
că îl difuzau în mod repetat. Românii păreau foarte mândri de el. Eu n-am prea înţeles din ce
cauză şi mă îngrijora. Era oare Vlad Ţepeş cel mai bun exemplu pe care această ţară îl putea
oferi din istoria ei? Televizorul alb-negru nu avea semnal bun şi s-a şi stricat de două ori. Ghidul
nostru, nefericit şi fără tragere de inimă, a trebuit să se îngrijească de repararea acestui „obiect de
lux vestic”.
Pe lângă hotel nu era nimic de văzut, cu excepţia unui magazin care rareori era deschis şi care
conţinea rafturi preponderent goale, având pe ele doar două tipuri de conserve. Am fost preveniţi
încă de la început că nu aveam dreptul să cumpărăm lei cu lire sterline de la persoane
neautorizate şi că dacă am face acest lucru, ne-ar putea închide la puşcărie fără ca ghidul nostru
să fie în măsură să ne ajute. Ghinionistul care ar face asta ar rămâne pur şi simplu acolo.

Interesant e că în grupul nostru era şi o tânără blondă, care însoţea un chitarist renumit. În mod
surprinzător, ea petrecuse un an într-un oraş din apropiere, ca parte a pregătirii sale universitare.
Părea să aibă probleme în relaţia cu prietenul său. Deşi eram foarte timid, i-am pus nişte întrebări
legate de şederea ei în România. Nu a vrut să vorbească despre asta. De aici am dedus că
experienţa ei fusese parţial negativă. Poate că îşi chemase acolo prietenul deoarece locurile îi
erau cunoscute şi pentru că era foarte ieftin.

Următoarea excursie a fost la „Castelul lui Dracula” sau Castelul Bran.

După ce am urcat un deal alunecos acoperit cu gheaţă, am fost lăsaţi să aşteptăm trei sferturi de
oră în frig până când o doamnă de cincizeci şi ceva de ani ne-a deschis uşa. A trebuit să ne
scoatem pantofii. Fotografiatul era interzis, ca parte a strategiei de apărare a României. Dar eu
am văzut înăuntru o mulţime de arme şi un arc şi, crezând că avertismentul nu e decât o glumă,
am făcut nişte fotografii. Supraveghetoarea m-a prins şi s-a isterizat timp de câteva minute.
Surprinzător, restul grupului s-a solidarizat pentru a mă scăpa de ea. Acest comportament nu este
deloc caracteristic britanicilor pentru că dacă încalci nişte reguli clare, trebuie să suporţi
consecinţele. Din fericire, nu mai erau alţi români prin zonă care să o ajute pe doamna respectivă
în păstrarea acestei părţi vitale a apărării naţionale a României.

Cu peste un an în urmă, citind ziarul în metrou, am văzut că s-a scos la vânzare Castelul Bran.
Suma care se cerea era de 40 de milioane de lire.

Hmmm… aceasta mă readuce la povestea mea, mai precis în ajunul Crăciunului. Pe la ora 4 am
ajuns într-un loc familiar, la jumătatea muntelui, prin obişnuita cărare şerpuitoare şi înzăpezită
tăiată prin pădure. Acest loc era un luminiş mare de tot, ce se întindea din partea de sus a
muntelui până la bază. Era foarte abrupt dar se schia de-a curmezişul. Gabriela nu recunoaşte
acest loc pe baza descrierii mele, deci poate că a fost îmbunătăţit în vreun fel. Se întuneca, iar
când am ajuns acolo am auzit strigăte. Un schior se oprise după ce parcursese jumătate din acea
porţiune şi părea speriat. Schiorul, precum şi oamenii aflaţi de o parte şi de alta a zonei dădeau
sfaturi, strigând puternic. Apoi un alt schior foarte bun a încercat să traverseze şi a avut tot felul
de probleme. Zăpada era gheţoasă. Eu schiam un pic mai bine decât un începător care nu ştie
decât să facă plugul. I-am privit o vreme pe toţi aceşti schiori foarte buni şi am văzut că
întâmpinu dificultăţi. Au strigat şi la mine, dar eu am încercat să fiu încrezător. Oricum nu mă
puteau ajuta. Timp de un sfert de oră după ce ei plecaseră, am stat acolo cuprins de frică. Nu a
mai venit nimeni, era mult prea târziu. Într-un final, am decis să mă pornesc pe schiuri, cotind
puternic, şi să intru în pomii din pădurea de pe partea cealaltă. Aşa am şi făcut şi nu m-am
accidentat, pentru că m-am ridicat la timp. Apoi m-am dus, pe jos, prin pădurea întunecată. Când
m-am întors, foarte târziu, părinţii mei cinaseră deja, aşa că am coborât singur la restaurant.

Mâncasem doar pâine cu gem timp de două zile, aşa că m-am hotărât să încerc şi altă mâncare
românească. O chelneriţă tânără mi-a dat o pulpă de pui. Arăta atât de ciudat, mai degrabă ca o
bucată de gumă decât ca un pui. Am chemat-o pe domnişoara şi i-am arătat cât era de tare
carnea: nu putea fi tăiată cu cuţitul. Mi-a adus un cuţit ascuţit. Dar nici acesta nu a fost suficient,
chiar dacă m-am străduit din răsputeri să tai carnea. Am dus puiul la gură în mod demonstrativ şi
am încercat să muşc carnea cu caninii, dar tot în zadar. Chelneriţa a ridicat din umeri şi a plecat.
S-a întors după 10 minute. Deja eram epuizat emoţional. Am reuşit să-i explic că vreau pâine şi
gem şi m-am culcat, din nou, flămând.
Pe la jumătatea excursiei, am avut o întâlnire la care au participat toţi membrii grupului nostru şi
ghidul. Nu a fost o bucurie pentru el. Şi ghidul, la rândul său, abia putea să îşi ascundă antipatia
faţă de noi. După ce l-am chestionat, am aflat că vacanţele de schi la Poiana Braşov (şi în
România) se organizaseră timp de trei ani de către diverse firme şi firma noastră (Cosmos) era a
treia. Se părea că fie anul următor urma să fie o a patra firmă care să organizeze o excursii, fie nu
se va mai organiza nimic pentru turişti din vest. Trebuie să menţionez că am mai avut şi un alt
ghid ocazional, pe tren. O femeie frumoasă, încântătoare, atât de diferită de restul oamenilor de
acolo. Deci, există şi români atrăgători. Ne-a prezentat punctul de vedere acceptat de către
guvern. Toată lumea are loc de muncă etc… Unora dintre pasagerii de sex masculin le-a făcut
plăcere să îi pună întrebări despre interdicţiile la care erau supuşi cetăţenii români şi despre lipsa
de libertate a acestora. Nu s-au lăsat păcăliţi sau induşi în eroare de argumente false. Au
descusut-o şi contrazis-o în repetate rânduri, punându-i diverse întrebări. Dar niciodată nu i-au
curmat veselia. Am devenit mai apropiat cu această doamnă. Apoi, după un timp, a dezvăluit că
este franţuzoaică! O comunistă convinsă care a decis să emigreze permanent în România. Aha,
deci de aceea era ea atât de diferită! Aceasta m-a ajutat să trag o concluzie; nu există români
atrăgători.

În cele din urmă, uşuraţi, ne-am întors cu trenul la Bucureşti, iar apoi acasă. Când am ajuns la
hotelul nostru din Bucureşti, am fost goniţi de la restaurant din cauza unei mari conferinţe
militare. Am văzut ofiţeri militari cu ranguri superioare şi mâncăruri extravagante. După ce am
aşteptat mult timp, ni s-a dat carne de porc gătită insuficient şi cam atât. Tatăl meu era reţinut, ca
de obicei. Dar, pentru mama mea, aceasta a fost ultima picătură. Eu am încercat, plin de teamă,
să o opresc, dar ea a pornit de una singură să îndrepte situaţia. Eram tare îngrijorat. Totul se
întâmpla în timpul Războiului Rece. Aceşti oameni erau duşmanii noştri, reali sau potenţiali.
Deci căutam necazul cu lumânarea, înfruntându-i pe ofiţerii unei armate despre care bănuiam că
e hotărâtă să ne invadeze ţara. (Citind aceste rânduri, mama mea a subliniat că aceia erau de fapt
ofiţeri ruşi, în cinstea cărora s-a organizat petrecerea). După o aşteptare plină de emoţii a apărut
şi mama, iar apoi am primit ceva mâncare acceptabilă.

Ghidul nostru cel incompetent ne-a spus să nu ne punem ceasurile deşteptătoare să sune,
deoarece urma să ne trezească el pe toţi. M-am dus să mă culc în camera mea. Dintr-o dată, în
toiul nopţii, s-a pornit alarma. Înspăimântat, am ieşit pe geamul situat la un metru deasupra
podelei, care s-a deschis complet. Când mi-am dat seama ce făceam, eram deja cu un picior
afară. M-a lovit aerul rece. Dumnezeule! Eram pe jumătate ieşit pe geam, la etajul opt, şi nu era
nimic între mine şi sol. Alarma era de la ceasul meu deşteptător şi o folosisem ani buni de zile.
Aşa ceva nu mi se mai întâmplase. Şi nu mai văzusem niciodată un geam de hotel atât de
periculos, cu o masă alături. Un copil ar fi putut să iasă cu uşurinţă şi să cadă.

Am coborât la micul dejun cu părinţii, cărându-ne şi bagajele. Toată lumea era acolo, cu excepţia
ghidului. Într-un final, cineva l-a trezit şi pe el. Era deja foarte târziu. El a insistat să-şi termine
micul dejun, în ciuda furiei pe care o provoca. Conform regulilor, ghidul trebuia să ne conducă la
aeroport şi se părea că o să pierdem zborul. Nu ştiu dacă şi-a terminat masa, dar am ajuns la timp
la avion. Îmi închipui ce scrisori de nemulţumire i-or fi scris aceşti oameni ulterior.

16 ani mai târziu, l-am văzut pe Ceauşescu într-un balcon, gesticulând speriat, fără a-şi da seama
că teama lui neaşteptată e surprinsă de camera de filmare. Dedesubt, unii oameni din mulţime
strigau „Timişoara” (locul unde începuse revolta), riscând să fie torturaţi, închişi sau chiar ucişi.
Prea mulţi pentru numeroasa poliţie secretă (Securitate). Întotdeauna am considerat că jocul lui
Ceauşescu era demn de premiul Oscar. Unul dintre actorii noştri preferaţi, John Mills, a câştigat
premiul Oscar pentru apariţia sa genială, în rolul unui nebun, în filmul „Fiica lui Ryan”. Şi
Ceauşescu ar trebui să primească un Oscar. Rolul pe care l-a jucat, personificarea răului ar trebui
prezentate în formă artistică pentru a preveni generaţiile următoare. De asemenea, ar trebui
celebrat curajul celor care l-au înfruntat. Filmul „A fost sau n-a fost”, premiat pe plan
internaţional, ridică semne de întrebare legate de implicarea reală a românilor în revoluţia din
1989. Monumentele publice sunt, în general, mai puţin ambigue.

Cât despre mine, desigur că am ajuns să-mi dau seama că mă înşelasem în legătură cu românii şi,
aşa cum spunem noi: „Cei care se convertesc sunt cei mai răi…”

CAPITOLUL 39

„Ai grijă, moldovenii sunt un popor foarte mândru”, m-a avertizat unul din primii mei
corespondenţi din Moldova, pe care l-am găsit pe site-ul de internet numit Friendfinder
(„Căutătorul de prieteni”). Această femeie de naţionalitate română avea treizeci şi ceva de ani şi
anunţase pe site că îşi caută un partener care să o satisfacă în pat, lucru extrem de neobişnuit
pentru o doamnă din Moldova. Dar anunţul era extrem de subtil. Ulterior am descoperit că era
înzestrată intelectual şi că îşi făcea studiile de doctorat. După doi ani petrecuţi la o universitate
din Suedia, unde primise o bursă, s-a declarat nesatisfăcută (academic). Atunci s-a întors în
Moldova. Doamna mi-a dezvăluit, cu scepticism, că un bărbat suedez pe care îl cunoştea se
bazase în mare măsură pe cartea lui Tony Hawks, „Jucând tenis cu moldovenii”, în teza sa de
doctorat despre Moldova. Hmmm… puteam să cred aşa ceva?

Aceasta a fost una dintre cele două informaţii revelatoare care mi-au dat foarte mult de gândit,
pentru că ştiam că dezvăluie aspecte importante despre moldoveni, în special despre românii din
Moldova. Dar ce anume? Ştiam că trebuie să fie mai mult de atât. Al doilea element mi-a fost
dezvăluit mai târziu de către Ana, pe când şedeam la un restaurant din Leicester Square.

A: „Moldovenii sunt foarte competitivi”.

În acea seară fierbinte de iulie, Ana m-a privit lung. Se referea la comunitatea moldovenilor din
Bruxelles. Spunând, dimpotrivă, că cei din grupul de la Bruxelles par foarte deschişi la întâlnirile
lor, şi dornici să ajute. În loc să se fălească cu ce au realizat, Ana a fost surprinsă de modestia
acestor oameni. Dacă doriţi să cunoaşteţi atitudinea moldovenilor, uitaţi-vă doar la profilurile lor
de pe Facebook. Aceste profiluri aparţin, în mare parte, unor moldoveni care au reuşit să plece în
occident. Bănuiesc că sunt scrise în special pentru a fi citite de alţi moldoveni. Pentru că dacă au
reuşit să treacă Atlanticul sau Canalul Mânecii, se consideră extrem de norocoşi. Şi vor să spună
acest lucru întregii lumi. Dar, în afară de asta, moldovenii sunt rezervaţi şi nu mai dau alte
detalii.

Inka, Rita şi Nadina au reuşit să ajungă, fiecare separat, în Statele Unite în 2006 şi 2007. Două
dintre aceste doamne au avut de luat decizii dificile legate de extinderea şederii lor. Şi cred că
alegerile lor reflectă faptul că ceea ce căutau este demnitatea. Există diferenţe între demnitate şi
mândrie. Cred că există şi diferenţe culturale în modul în care europenii din vest şi cei din est
interpretează aceste cuvinte şi noţiuni. Şi, desigur, fiecare individ este diferit. De exemplu, Rita
(ca şi Ana) s-a întors, aşteptându-se să se poată întoarce în vest.

Oricine vizitează această ţară ar trebui să-şi amintească mereu să respecte demnitatea acestor
oameni. Lucrul acesta este important. Doamna pe care am dat-o ca exemplu la început – „Cloe”
– căuta să fie acceptată şi respectată pentru ceea ce este. Mi-am dat seama de asta dintr-un scurt
schimb de emailuri. N-are importanţă ce pare să fie această femeie. Nu costă nimic să tratezi
oamenii cu respect. Dacă vizitaţi Moldova şi înţelegeţi acest lucru veţi avea o şedere plăcută. Dar
dacă aveţi prea multe pretenţii veţi fi, cel mai probabil, dezamăgit. Experienţele mele din
Moldova m-au învăţat că, în mod paradoxal, dacă te laşi dus de val un pic, ţi se oferă mai multe
variante de alegere, mai multe posibilităţi. Moldovenii se tem adesea de o reacţie negativă la
cultura lor diferită. Aşadar, încercaţi să îi liniştiţi în mod regulat. Tuturor ne place acest lucru.
Bănuiesc că ei se gândeau că, parţial, mă prefac.

Z: (cu veselie) „Râzi de mine!”

E: (cu veselie) „Râd cu tine!”

Când moldovenii se simt în largul lor cu tine, te lasă să intri mai mult în lumea lor, iar să fii
acceptat în acest fel îţi dă un sentiment de mândrie. Este de dorit să te întorci de acolo cu
sentimentul de a fi surprins un fel de înţelepciune a lumii de demult. Iar acest lucru înseamnă
mult mai mult decât un film, un tricou sau nişte poze la care n-o să te mai uiţi niciodată.

De fapt, chiar am găsit un tricou pe parcursul primei mele vizite. Era maro deschis, fabricat în
Moldova, dintr-un material sintetic neplăcut. În mod surprinzător, vânzătoarea însăşi l-a criticat,
de parcă aş fi fost prost să-l cumpăr. Dar era atât de ieftin, încât l-am cumpărat. După câteva ore,
am văzut că avea scrise câteva cuvinte pe spate:

Moldova
Natura – darul de care se bucură
din plin ţara noastră

E: „Zina, ce înseamnă asta?”

Z: „Natura este darul de care se bucură din plin ţara noastră.”

Ştiu un experiment interesant şi ieftin pe care îl puteţi realiza cu tricourile. Profesorul Robert
Winston, cel mai mare expert în fertilitate din Anglia, a făcut un experiment cu câţiva ani în
urmă, pentru un documentar. El a cerut unor bărbaţi şi femei să poarte anumite tricouri în pat,
timp de două nopţi consecutive. Unii dintre participanţi erau înrudiţi, unii erau căsătoriţi iar alţii
erau complet străini. Tricourile au fost puse apoi în borcane sigilate, marcate corespunzător dar
fără să conţină numele celor ce le-au purtat. A fost examinată şi structura genetică a acestor
indivizi. Apoi participanţilor li s-a cerut să miroasă borcanele şi să spună care din acele mirosuri
le plac. Rezultatele au confirmat aşteptările. Fără excepţie, participanţilor le-au plăcut mirosurile
celor cu gene foarte diferite de ale lor. Cu cât mai diferit, cu atât mai bine. Deci nu le plăcea
propriul miros, nici cel al fraţilor, surorilor, mamelor sau taţilor lor. În general, le plăcea mirosul
soţilor, al prietenilor sau prietenelor lor.

În orice caz, nu au avut loc jocuri de petrecere la niciuna dintre petrecerile de la 129 Columna.
În cazul celei de-a doua petreceri, e chiar mai bine că nu au fost jocuri. Următorul dialog este
preluat din înregistrarea video:

E: „Sperasem că lumea îşi va aduce şi nişte prieteni de sex masculin. Aşa s-a întâmplat data
trecută. Lumea şi-a adus prieteni bărbaţi. Le-am spus: ‚Dacă doriţi, puteţi aduce prieteni de sex
masculin. Şi aşa au şi făcut anul trecut, dar nu şi anul acesta, după cum puteţi vedea.”

La petrecere erau 17 tinere, românce şi rusoaice din Moldova, iar eu eram singurul bărbat. Nu ar
fi fost prezente decât jumătate din ele, dacă o amică nu mi-ar fi făcut, în martie, un abonament
promoţional gratuit de 72 de ore la site-ul „LoveHappens” (DragosteaSeÎntâmplă). Îţi
mulţumesc, Lucia, pentru asta. Pentru că am trimis invitaţii primelor 40 de tinere moldovence pe
care le-am găsit pe site.

„Dragostea se întâmplă”, a râs Ştefana, ca reacţie la bizareria situaţiei.

M-am întâlnit cu Diana Valuta, cu care aveam să mă mai întâlnesc după câteva zile, împreună cu
Rita şi Ştefana, la restaurantul „La Taifas”. Diana a tradus în limba română jumătate din această
carte, precum şi textul înregistrării video din excursia mea din luna mai. Am început să
corespondăm prin email în ianuarie 2005, după care am pierdut contactul timp de un an, din
greşeală. Este întotdeauna fascinant să întâlneşti pe cineva cu care ai corespondat un timp atât de
îndelungat. Cu 15 luni înainte, vorbea engleza într-un fel ciudat, amuzant. În poze arăta ca o fată
de la ţară, o fetişcană cu faţa proaspătă, căreia îi lipsea doar paiul din gură. Diana aceea era de
nerecunoscut la un an după ce a urmat un curs de jurnalistică. Cred că era acelaşi curs pe care îl
urmase şi Irina – care fusese la petrecerea din anul precedent – şi pe care o cunoaşte şi Diana.
Aceste cursuri de jurnalistică sunt finanţate, în mare măsură, de Fundaţia George Soros (voi
reveni la acest subiect mai târziu).

Am întâlnit-o pe Anastasia, ghida care urma să mă conducă la Chişcăreni în ziua următoare.

Corespondasem cu ea luni întregi, iar relaţia noastră era întotdeauna un pic ciudată. Împreună ne-
am întâlnit cu Natalia, o tânără rusoaică şi cu Silvia, prietena Nataliei, care e româncă.
Amândouă păreau serioase. După ce i-am povestit Silviei despre vizita pe care intenţionam să o
fac în Chişcăreni, aceasta mi-a spus că este verişoara lui Loo, corespondentul meu de acolo.
Apoi mi-a descris această familie din Chişcăreni. Evident, am fost şocat de această coincidenţă.

S: „Chişcăreni-ul a fost numit după peştele chişcar, care nu mai există. A dispărut din cauza
poluării.”

Iată ce au spus doi dintre oaspeţi (intervenţiile lor au fost filmate).

Eddie: (către Eugenia) „Poţi să spui ceva în rusă, dacă doreşti… sau în română, dacă vrei…”
Eugenia: (accentuând puternic, cu veselie) „Sau în română… [pauză].
Sunt Eugenia. Anul acesta sunt studentă la universitate şi coordonatoare regională a
organizaţiei „Tineri Pentru Cristos”*. Ceva despre mine… creativitate, sunt o fată
bine-organizată şi îmi place să înot. Vă mulţumesc şi mi-a făcut plăcere să vă întâlnesc.”

E: „Mulţumesc, bună treabă.”

Eug: (râzând) „Bună exprimare în engleză!”
E: „Asta e bine.”

M: „Mă numesc Marta. Sunt prietena din copilărie a Eugeniei şi sunt din sudul Moldovei.
Trăiesc de 7 ani în România. Am venit într-o scurtă vizită la Chişinău. Despre mine... îmi place
să călătoresc. Sunt dinamică. Iubesc oamenii şi… când fac ceva, mă implic din tot sufletul.”
E: „Corect, deci eşti din Colibaşi?”
M: „Sunt din Brîndza”
E: „Brîndza”
M: „Brânză”
E: „Da, asta este în Găgăuzia**?”
M: „Nu, nu este în Găgăuzia. Distanţa pe şosea este de 25 de kilometri. Noi suntem în Moldova.”
E: „Bine, mulţumesc, foarte bine.”

O altă doamnă tânără din dreapta mea a continuat, susţinută de prietena ei:

„Cred că Moldova ar trebui să se unească cu România.”

Am reacţionat puternic la această afirmaţie. Le-am menţionat modul groaznic în care moldovenii
erau trataţi de către România, puterea ocupantă, în perioada interbelică. Eu însumi am fost şocat
de reacţia mea exagerată. Tânăra a adăugat, foarte supărată: „Nu sunt de acord cu aceste lucruri.”

Apoi, o rusoaică ce stătea în stânga mea a povestit cum a fost la studii la Bucureşti, dar românii
i-au criticat accentul şi au marginalizat-o.
Lucrurile s-au mai liniştit după aceea. Am avut sentimentul că fie supărarea celorlalţi nu era
foarte adâncă, fie şi-au dat seama că e important să te abţii şi să menţii un anumit echilibru. O
asemenea confruntare ar fi fost, probabil, mai neplăcută în Anglia.

Deci ce se poate spune despre România şi Moldova? Ei bine, o să vă dau ca exemplu părerea
Anei. Ana a primit cetăţenia română cu mulţi ani în urmă. Doar pentru că aşa a vrut ea, declară
Ana. Înainte de a-şi da seama de avantajele conferite de cetăţenie. În mai 2005, la prima noastră
întâlnire din Chişinău, una dintre primele remarci ale Anei a fost că diviziunea bruscă a
Moldovei de către sovietici a afectat familiile de pe ambele părţi ale Prutului.

A: „După invazie, oamenii îşi căutau cu disperare rudele rămase pe partea cealaltă a râului.”

Ana are o viziune critică şi cu privire la modul în care ţara sa a fost tratată de România. Când
povesteam în Londra, mi s-a plâns că unii moldoveni plecaţi în străinătate se prezintă, incorect,
ca fiind români sau ruşi. Ana mi-a arătat foarte clar că este mândră de ţara sa. În anul universitar
2006/2007, şi-a folosit cea mai mare parte a timpului liber studiind pentru un masterat în Drept
moldovenesc. S-a întors la Chişinău să-şi dea examenele în mai 2007. De fapt, cred că părerile
Anei sunt destul de reprezentative.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------

* Tineri Pentru Cristos este o organizaţie religioasă protestantă, de tip moderat, instituită de un
canadian şi de un bine-cunoscut evanghelist american, Billy Graham. Se ocupă mult cu asistenţa
socială a adolescenţilor şi tinerilor în nevoie. Deşi este o organizaţie internaţională, şi-a dezvoltat
cu succes organizaţii semi-independente la nivel naţional.

** Unitatea teritorială (turcească) Găgăuză este o regiune autonomă din sudul Moldovei şi are o
limbă proprie. În 1989, în Găgăuzia erau 153.000 de oameni, dintre care 73% vorbeau rusa ca
limbă secundară. O parte din populaţia din Găgăuzia a venit din Bulgaria în secolul al XIX-lea.
Au existat şi bulgari care s-au relocat în sudul Moldovei în această perioadă.

CAPITOLUL 40

Simfonia 1812 a lui Tchaikovski începe cu o bine-cunoscută uvertură care celebrează succesele
Rusiei în apărarea ţării în timpul invaziei lui Napoleon, în anul 1812. În acelaşi an, Basarabia,
care ajunsese sub controlul Rusiei, începea să se îndepărteze în mod considerabil de „România”.
Atât naţionaliştii români, cât şi cei ruşi sunt de acord în privinţa acestui fapt important din istoria
Moldovei.

În 1812, „România” era doar o idee, un vis, o speranţă a membrilor unei etnii ce suferise tirania
secolelor de ocupaţie străină. Oare aceşti oameni fuseseră sclavi, aşa cum sugerează numele de
rumân? Sau români, descendenţi ai Imperiului Roman? Ei bine, ei ştiau cine sunt. Şi, în 1859, au
unit ţinuturile Valahia şi Moldova, cărora li s-a alăturat, în 1918, Transilvania. Deci, România s-
a născut în 1918. Loialitatea românilor faţă de Puterile Aliate în timpul Primului Război Mondial
a fost răsplătită prin faptul că aceştia au primit teritorii în care românii erau majoritari. Li s-a dat
propriul lor stat suveran, recunoscându-li-se drepturile în noua orânduire a lumii. Aceasta s-a
făcut în conformitate cu principiile Ligii Naţiunilor, predecesoarea Naţiunilor Unite. România
era o ţară prosperă în perioada interbelică. Aceasta în ciuda conducerii proaste de către monarhia
de origine germană, instituită în mod arbitrar. Un anacronism ce ar fi trebuit să aibă aceeaşi
soartă ca şi împărăţia. În 1918, cele două jumătăţi ale provinciei Moldova (ambele denumite, în
mod confuz, Moldova) s-au (re)unit ca parte a „României Mari”. Tratatul de la Paris, din 1920,
este adesea invocat ca reprezentând ratificarea acestei uniri. (Mai multe despre aceasta într-un
capitol ulterior). Moldova de Vest a fost, în mod evident, o parte importantă a României. Dar
Moldova de Est (Basarabia) a fost tratată ca teritoriu ocupat.

Conducătorii cei noi ai Basarabiei, de etnie germană, erau cruzi şi foloseau forţa militară şi
atunci când nu era necesar. În mod paradoxal, aceasta a dus la scăderea siguranţei ţării. În 1940,
când sovieticii au cerut să controleze Basarabia, monarhia germană s-a supus imediat. Armata
monarhiei s-a retras din Basarabia cu oarecari pierderi. Moldovenii s-au bucurat să-i vadă
plecaţi.

Deci, în 1940, sovieticii au preluat controlul Moldovei din partea de est a Prutului. Apoi au cedat
Ucrainei părţi importante din teritoriul Basarabiei, în schimbul unei fâşii de teritoriu nou-create –
Transnistria. În 1941, armata română s-a întors, puternic sprijinită de nazişti, să-i alunge pe
sovietici. Sovieticii s-au întors în 1944, zdrobind forţele germane şi române, care erau deja
slăbite. Au urmat mai mulţi ani foarte dificili pentru moldoveni. Dar condiţiile economice şi
sociale ale Moldovei s-au îmbunătăţit treptat, după moartea lui Stalin în 1953.

După 1989, când s-a prăbuşit Uniunea Sovietică, a apărut noua Republică Moldova – un stat
nesigur pe sine şi adesea ignorat. Ştirile BBC din anii ’90 l-au prezentat ca fiind o regiune
extrem de săracă desprinsă de România. Ceva mersese groaznic de rău în această ţară (din nou).

Mass media din vest prezintă adesea argumente în favoarea (re)unificării Moldovei şi României.
Recent, într-o emisiune BBC s-a afirmat că Moldova a făcut parte din România până la al doilea
război mondial şi că a fost „anexată de Stalin”. De asemenea, s-a spus că „majoritatea oamenilor
din Moldova vorbesc limba română” – afirmaţii tipice ale moldovenilor care sprijină
(re)unificarea. Cineva mi-a spus: „Suntem acelaşi popor. Ar trebui să ne unim.”

Dennis Deletant, cel mai mare expert britanic în chestiuni legate de România şi Moldova, susţine
şi el reunificarea, din motive istorice. Deletant s-a născut în estul Angliei şi este profesor de
Studii Româneşti la o universitate din Londra. Este coautor al unui manual şi CD pentru
învăţarea limbii române fără profesor, pe care îmi place să le folosesc. Profesorul Deletant
menţionează subiectul reunificării chiar şi în acest manual. Dar argumentele sale sunt prezentate
mai pe larg în cartea „Studii în Moldovenească”. O colecţie de eseuri despre Moldova scrise, în
principal, de către experţi din vest. Unele părţi se referă la limbile română şi moldovenească.
După cum am afirmat şi în capitolul 20, acestea reprezintă, desigur, una şi aceeaşi limbă. De
exemplu, unul dintre autori afirmă că diferenţele dintre limba vorbită la Iaşi şi cea vorbită la
Bucureşti sunt mai mari decât cele dintre Moldova şi Iaşi. Profesorul Deletant a mai observat că,
conform recensământului din 1897 din Rusia, 47.6% dintre basarabeni erau vorbitori de limba
română. Limba şi nu etnia era considerată decisivă în evaluare. Este important că nu s-a
menţionat nimic despre „limba moldovenească”. Dar 11.8% vorbeau Idiş (erau evrei) iar 3.1%
germana. Populaţia acestor grupuri s-a redus dramatic 50 de ani mai târziu. În acelaşi timp, a
crescut mult natalitatea românilor din Moldova. Astăzi, etnicii români reprezintă aproximativ trei
sferturi din populaţia Moldovei.
În 1989, republicile sovietice şi-au cerut independenţa, răzvrătindu-se împotriva sistemului
sovietic. Limba a fost una dintre principalele motivaţii ale acestor mişcări, în special în Moldova.
Sovieticii au declarat că „limba moldovenească” diferă considerabil de română. Această poziţie a
fost dezvoltată şi susţinută prin numeroase scrieri. În anii 1960 s-a încercat, fără succes,
combinarea limbilor română, rusă şi ucraineană pentru a forma un nou jargon. Aceasta s-a
întâmplat după ce, înainte de război, se încercase formalizarea limbajului ţărănesc moldovenesc.
Elementul cheie ce trebuie reţinut este că sovieticii s-au străduit întotdeauna, în mod obsesiv, să
îi separe pe Moldovenii din est de cei din vest. O continuare a orientării imperiului rus. Ca şi la
înaintaşii lor ţarişti, schimbarea politicilor legate de limbă era folosită pentru atingerea ţelurilor
imperialiste.

Faptul că Uniunea Sovietică a controlat România până spre sfârşitul anilor 1950 este adesea
trecut cu vederea. Astfel, multe familii care trăiau de o parte şi de alta a Prutului au fost silite să
se despartă, în mod neaşteptat. Apoi au fost divizate în conformitate cu existenţa acestor două
state ale Uniunii Sovietice. Politicile menite să justifice această diviziune interetnică artificială
au produs contradicţii şi suferinţă. Eşecurile politicii statului comunist în România l-au motivat
pe preşedintele Ceauşescu să adopte o abordare naţionalistă, ce urmărea ataşarea Moldovei.
Reacţia sovieticilor a constat, printre altele, în înăsprirea politicilor legate de limba vorbită în
Moldova. În acelaşi timp, la Moscova, era larg acceptat faptul că românii din ambele state au
aceeaşi origine „romanică” şi că vorbesc una şi aceeaşi limbă – româna.

Totuşi, cred că limba română scrisă cu litere chirilice poate fi considerată pe bună dreptate limbă
moldovenească. Acest tip de scriere era larg răspândit în Basarabia în anii ’30 şi chiar şi înainte
de această perioadă. Aceasta şi din cauză că maşinile de scris şi tiparniţele, care erau scumpe,
conţineau, de obicei, caractere chirilice. Dar dincolo de Nistru, politica sovietică s-a schimbat
între anii 1933 - 1938, astfel încât alfabetul latin a devenit obligatoriu. De aceea, în Moldova
sovietică, care corespunde aproximativ cu Transnistria, limba română trebuia scrisă în forma sa
obişnuită. Se poate spune că această politică era aproape opusul punctului de vedere actual!

Limba moldovenească scrisă cu litere chirilice a fost inventată de către sovietici în anii ’30 şi
conţine un alfabet special. Sunt omise unele litere din limba română scrisă cu litere chirilice, care
a fost limba standard până prin anii 1860-1862. La câteva luni după formarea României, noul stat
a trecut la alfabetul latin.

După război, folosirea limbii române cu litere chirilice era justificată din punct de vedere
administrativ. În Transnistria de astăzi, folosirea acestei scrieri reprezintă limba moldovenească.
Moldovenii înşişi îşi descriu propria limbă ca fiind moldovenească.

Politicile de deschidere şi transparenţă în activităţile instituţiilor guvernului Uniunii Sovietice

(Glastnost) i-au făcut pe moldoveni mai conştienţi de situaţia politică şi din ce în ce mai curajoşi.
În 1989, sovieticii au propus noi argumente, bizare, pentru clasificarea limbii moldoveneşti ca
fiind diferită de limba română. Lucrurile s-au lămurit atunci când, după o serie de demonstraţii,
500.000 de moldoveni au militat în faţa parlamentului într-o demonstraţie a Frontului Popular, în
august 1989. Moldovenii doreau ca limba lor să fie recunoscută ca singura limbă oficială în stat.
Numărul mare de demonstranţi a contribuit la instituirea legislaţiei dorite la 31 august 1989.

În ceea ce priveşte punctul de vedere pro-românesc, acesta este înţeles greşit de către cei din
vest. În parte, problema constă în faptul că occidentalilor nu le place ca diverse popoare să
invoce situaţia din urmă cu câteva secole pentru a-şi justifica poziţia actuală. Chiar şi 50 de ani
în urmă este un timp îndelungat pentru asemenea argumente. Occidentalii trăiesc într-un mediu
dinamic, axat pe aici şi acum. Într-adevăr, privim mereu în urmă, spre trecut. Dar ce-a fost a fost.
Ştim foarte bine că atunci când oamenii folosesc trecutul pentru a încerca să se impună în
prezent, consecinţele sunt aproape întotdeauna foarte proaste. Viaţa noastră de zi cu zi nu prea
este legată, în mod semnificativ, de evenimente din trecutul îndepărtat. Dar în satele din
Moldova, care sunt amestecate din punct de vedere etnic şi cultural, oamenii se confruntă cu
probleme de limbă şi comunicare strâns legate de trecut. În plus, românii din Moldova ţin foarte
mult la limba lor. Într-o carte ce conţine date impresionante, Charles King a prezentat
entuziasmul cu care românii din Moldova au acceptat predarea în limba română, în perioada
interbelică. România a susţinut introducerea propriilor profesori de limbă. Aceasta a fost una
dintre puţinele politici româneşti de succes din Moldova şi cea cu impactul cel mai durabil.

Limba, în special cea exprimată în literatură, nu este doar un mijloc de comunicare. Este un mod
de gândire, de înţelegere şi de a crede. Oamenii din întreaga lume îşi dau seama de acest lucru, în
mod instinctiv. Învăţarea unei limbi implică învăţarea, înţelegerea şi, în caz fericit, îndrăgirea
unei culturi. Cât despre mine, după ani întregi în care am încercat să învăţ limba franceză, am
avut un eşec când am ajuns la un nivel avansat. Profesoara mea de franceză mi-a explicat că
trebuie să-mi modific modul în care concepeam propoziţiile în minte. Să mă exprim în stil
franţuzesc. Dar nu puteam şi, de fapt, nici nu voiam. Deci, într-un fel, învăţarea limbii este o
măsură a acceptării unei culturi. Desigur, românii iubesc cultura franceză şi au adaptat limba
română, astfel încât să conţină elemente franceze.

Apoi se mai pune şi problema naţionalismului românesc, care a fost criticat mereu de către mulţi
ruşi. De fapt, aceşti critici sunt adesea naţionalişti ruşi! Dar, din punct de vedere istoric, cred că
este o diferenţă în abordarea folosită de ruşi pentru a dovedi că naţionalismul lor nu ia forma
imperialismului cultural. Ei au acceptat adesea alte culturi est-europene. Supuneţi-vă puterii
Rusiei şi păstraţi-vă cultura. Astfel, poporul de origine turcească din Găgăuzia a fost încurajat să
se stabilească în sudul Basarabiei, parte a Imperiului Rus în secolul al XIX-lea. Ei şi-au păstrat
limba şi obiceiurile iar rusa a devenit limba lor secundară. În Tiraspol, am mâncat într-un
restaurant bine situat din Găgăuzia. Oamenii de origine turcă din Găgăuzia au fost sprijiniţi
puternic, timp de decenii, de către ruşii din Tiraspol, în timp ce naţionalismul românesc era şi
este privit ca o ameninţare în acea zonă.

Menţinerea limbii şi culturii româneşti de-a lungul secolelor de asuprire a asigurat supravieţuirea
şi continuitatea românilor ca popor distinct. Sine qua non [latină] – fără de care nu ar fi fost
nimic. În cele din urmă, aceasta le-a asigurat românilor propria naţiune. Unii moldoveni cred că
statul lor ar trebui să se unească cu România, deoarece vorbesc aceeaşi limbă şi au culturi
similare. Aceştia reprezintă o minoritate formată din tineri moldoveni. Sunt oameni care se simt
dezavantajaţi de un sistem electoral ce îi favorizează pe vorbitorii de limba rusă, mai bine
organizaţi. Mai târziu voi trece în revistă istoria mişcării de (re)unificare.

Român sau rus? De fapt, alegerea nu este atât de uşoară. În primul rând, aduceţi-vă aminte cum
i-a distrat pe prietenii mei din Moldova faptul că acolo oamenii combină cuvinte din diverse
limbi în vorbirea de zi cu zi. În plus, de multe ori, etnia nu dictează limba maternă sau preferinţa
culturală. „Irka” (Irina) şi Inka sunt românce din Moldova a căror limbă maternă este rusa.
Iubesc limba rusă. Irinei îi place foarte mult literatura rusă, piesele lui Cehov şi aşa mai departe.
Prietena ei româncă, Doina, a făcut următoarea afirmaţie curajoasă într-un email: „cu toţii iubim
limba rusă aici”. Inka mi-a trimis un email din Statele Unite în februarie 2008, ca să-mi spună că
i-a făcut plăcere să citească traducerea în rusă a cărţii mele. Doreşte să-şi păstreze cunoştinţele de
limba rusă. Aşa că s-a oferit să mă ajute cu nişte traduceri din engleză în rusă, dacă îi permite
timpul. Am o corespondentă ucraineană din Moldova căreia nu îi place limba sau cultura rusă.
Limba ei maternă este rusa. Îi plac limbile şi culturile engleză şi franceză. A învăţat bine româna
şi o interesează istoria romanilor.
Înainte de a trece mai departe, doresc să menţionez că, fiind străin, am apreciat şi mi-au plăcut
întotdeauna elementele ruseşti şi gândirea de tip rusesc din Moldova. Încă de la început, am
văzut aspecte pozitive în moştenirea ocupaţiei sovietice. Consider că beneficiile au apărut după
1992. Bănuiesc că această perspectivă nu îi încântă pe reprezentanţii nici uneia dintre tabere!
Dar, ceea ce e important, cred că părerile şi gusturile mele sunt împărtăşite de mulţi alţi
occidentali. Cred că Moldova devine tot mai „la modă” aici. Creşterea interesului faţă de
Moldova a fost determinată în mai mare măsură de schimbarea gusturilor celor din vest decât de
dezvoltarea acestei ţări.

CAPITOLUL 41

M: „Ai întâlnit vreo hoţomană?”

Marisha se uita la mine zâmbind larg, în taxiul ce ne ducea de la aeroport. Era, evident, o
întrebare importantă pentru ea, din moment ce a pus-o atât de devreme.

E: „Nu, n-am întâlnit.”

Un an mai târziu Anna, o profesoară de rusă şi engleză din Chişinău, de vârsta mea şi care arăta
foarte bine mi-a citit cartea şi mi-a trimis un email foarte drăguţ, în care îmi lăuda cartea. Ea a
adăugat însă:

„Din primele capitole am înţeles că sunteţi un om căruia îi plac riscurile şi aventurile. Nu ştiu
cum vi s-au încheiat călătoriile, dar sunt convinsă ca aţi căutat cu lumânarea ceea ce vi s-a
întâmplat, altfel nu pot să înţeleg cum aţi putut, ca străin, să aveţi încredere în nişte fete atât de
tinere dintr-o ţară atât de coruptă şi săracă cum e Moldova. Fetele vânează străini cât e ziua de
lungă, prefăcându-se că sunt îngeraşi când, de fapt, au legături cu tot felul de grupuri de
infractori. Nu mai fiţi atât de credul pe viitor!!!”

În mod ciudat, eu chiar fusesem în căutare de astfel de femei. În noiembrie 2004, mi s-a părut că
am de ales între a căuta, din nou, moldovence pe internet sau a contacta şarlatane, pentru a afla şi
care este versiunea lor. Am ales a doua opţiune, datorită numărului mare de femei din Rusia care
fuseseră identificate ca fiind şarlatane, precum şi datorită a ceea ce citisem despre ele. Un alt
motiv a fost că o prietenă bună din Siberia, „Sally”, avea acelaşi nume ca şi una dintre cele mai
periculoase şi renumite şarlatane. Sunt sigur că acesta este unul dintre motivele pentru care s-a
ascuns în spatele unui pseudonim.

Nu pot decât să-mi imaginez că se va fi găsit vreun bădăran de yankeu care să(-i) fi pus
întrebarea evidentă. Cu cât citesc mai mult despre aceste şarlatane, cu atât devin mai furios. Ştiţi,
am trimis cadouri unora dintre corespondentele mele est-europene, în parte pentru a le testa
reacţia. Experienţa mea cu est-europencele nu este doar diferită, ci complet opusă. Am constatat
că dacă trimiţi un obiect, cum ar fi o carte, este OK în jumătate din cazuri. În general, le
deranjează dacă trimiţi mai mult de atât. Dacă locuiesc cu părinţii, aceştia se pot înfuria foarte
tare, în special ruşii mai în vârstă. Deci atunci ce caută pe internet? Ei bine, al patrulea articol de
care am dat mă face încă şi acum să râd cu lacrimi de câte ori mă gândesc la el, şi mă înfurie în
egală măsură.

Un american a descris cum o tânără din Rusia îi ceruse bani şi cadouri. Americanul a enumerat,
cu exactitate, toate obiectele şi costul lor, până la ultimul cent. Cu o atitudine tipică pentru unii
americani, el sugera că aceste detalii banale ar avea o importantă valoare simbolică. Deci el era
în State şi trimitea diverse obiecte. Următorul comentariu, referitor la articolul cu numărul 4, era:
„$85 de dolari pentru sex”, cu adăugarea: „E în regulă, a meritat cheltuiala.” Sunt absolut uimit.
Cred că ar trebui să existe un registru corespunzător pentru astfel de oameni. Un al treilea caz a
fost al unui american care a considerat că a fost tras pe sfoară şi i-a scris preşedintelui Putin.
Tânăra în cauză a fost trimisă câţiva ani la închisoare (unde probabil că era epidemie de
tuberculoză, rezistentă la tratament medicamentos). Americanul a concluzionat, satisfăcut, că lui
Putin chiar îi pasă de oameni ca el.

Auzind întrebarea Marishei, mi-a venit imediat în minte Anastasia, deoarece aveam unele
îndoieli în legătură cu ea. După câteva zile, în Chişcăreni, în timpul unei dispute serioase,
Anastasia mi-a spus că mai are nevoie de bani, în schimbul ajutorului pe care mi-l acordă. I-am
întins o bancnotă de 50 de euro. Pe moment a părut mulţumită, apoi s-a răzgândit şi mi-a dat-o
înapoi. După câteva minute mi-a cerut-o din nou, apoi mi-a dat-o iar. În ultima dimineaţă, eram
în apartamentul ei şi mi-a arătat o chitanţă de la magazinul local. Când am încercat să-i plătesc,
s-a supărat foarte tare. În cele din urmă, am convins-o să accepte banii.

Dar vă pot spune unde pot bărbaţii occidentali să găsească şarlatane 100%. Tot ce trebuie să facă
este să se înscrie într-o excursie organizată de una dintre acele agenţii matrimoniale din Statele
Unite care îşi promovează serviciile astfel: „Puteţi întâlni până la 200 de rusoaice într-o singură
zi!” Un documentar britanic a prezentat un astfel de eveniment care a avut loc în Sf. Petersburg.
Firma le promitea clienţilor că, pentru atenţia fiecărui bărbat din vest, urmau să concureze 7
rusoaice. Filmul sugera că ar fi fost de o mulţime de hoţomane printre aceste femei. Am o
oarecare suspiciune în privinţa ocupaţiei acelor femei…

În ceea ce mă priveşte, eu nu am reuşit să găsesc şarlatane. Există însă alte aspecte ce trebuie
luate în seamă atunci când vesticii dau bani celor din estul Europei. În seara pe care am petrecut-
o în apartamentul Lenei, în Tiraspol, i-am spus Marishei că am încercat să trimit cadouri unor
persoane din Moldova şi din estul Europei. Nu s-a arătat încântată.

M: „Oamenii trebuie să munceascp pentru banii sau cadourile mai consistente care le sunt
trimise.”
E: „Păi, răspunsurile lor mi-au fost foarte folositoare, deoarece am învăţat despre aceşti oameni.”

Într-un documentar recent, un englez de cincizeci şi ceva de ani, cu chelie, povestea cum a trimis
o grămadă de bani unei tinere din Rusia, penrtu a-i plăti facultatea. El a insistat foarte mult
pentru ca ea să accepte aceşti bani. După terminarea facultăţii, tânăra ar fi putut să-i spună, pur şi
simplu, la revedere. Dar ea a venit fără prea mult entuziasm în Anglia, cu viză de logodnică.
Tinerei de 23 de ani i s-a făcut cunoştinţă cu fata bărbatului, care avea tot 23 de ani şi care a rupt
imediat legătura cu tatăl său. Bărbatul locuia într-o regiune săracă din Lancashire, în nord-vestul
Angliei, într-o casă închiriată în care curgea apa prin tavan. Venitul său era reprezentat de un
ajutor social de stat. Înainte de venirea logodnicei, confecţionase un pat de lemn în care să poată
dormi ei amândoi dar, din păcate, nici o saltea nu se potrivea cu mărimea acestui pat. Aşa că
amândoi au dormit pe o saltea pe podea, lângă pat. Ea a decis, încă de la început, că îi va
amenaja casa. (Avea mare nevoie de amenajări). Ea se aşteptase, desigur, că şi el o va ajuta. Dar
a constatat, foarte curând, că bărbatul dispărea în timpul zilei, petrecându-şi timpul la cârciume
dărăpănate sau baruri de slabă calitate, unde stătea singur şi îşi bea halba de bere. După două
săptămâni, tânăra s-a săturat şi s-a întors în Rusia. El a fost foarte supărat şi uimit de această
decizie, nu reuşea să îşi dea seama unde greşise.

Modul de gândire al Marishei este similar cu cel al Părintelui Bill, pe care l-am întânit în
Chişinău câteva zile mai târziu. Vi-l mai amintiţi pe Părintele Bill? Cel pe care colegii din
România l-au prevenit că ar putea fi omorât dacă merge în Moldova.
Iată ce a scris pe blog Părintele Bill, la patru luni după ce l-am cunoscut.

„Convingerea mea este că Moldova e diferită de multe alte ţări în care lucrez, prin faptul că acolo
oamenii se străduiesc foarte mult să schimbe mersul lucrurilor. În unele ţări, noi occidentalii am
corupt societatea prin faptul că i-am făcut pe aceşti oameni complet dependenţi de donaţiile
noastre. Nu este însă şi cazul Moldovei. Din acest motiv, Moldova merită să primească nivelul
maxim de asistenţă pe care îl putem oferi.”
Părintele Bill Haymaker (august 2006)

Asistenţa la care se referă Părintele Bill este instruirea practică, în vederea angajării, precum şi
furnizarea de servicii şi echipamente necesare pentru atingerea acestui scop. Ceea ce el însuşi a
realizat. Căutaţi-l pe internet.

Când, după câteva zile, l-am întâlnit pe Părintele Bill împreună cu Leif Pettersen şi cu Zina, ne-a
dezvăluit unele practici îngrozitoare ale unor asociaţii religioase de caritate şi orfelinate din
Statele Unite care funcţionează în Moldova. Părintele Bill a fost ameninţat cu moartea de mai
multe ori, din cauză că a făcut publice aceste practici.

CAPITOLUL 42

Duminică dimineaţa am plecat de la 129 Columna pentru a o întâlni, la locuinţa ei, pe Natalie
Donets. M-am bucurat să o revăd pe Natalie. Era îmbrăcată într-o haină groasă şi vorbea în stilul
ei precaut, rezervat. S-a relaxat treptat, în timp ce ne plimbam pe strada Moscovei, cu pomi de o
parte şi de alta a drumului. Iniţial, ne gândisem să mergem la McDonald’s. Dar, în loc de asta,
ne-am dus la Andy’s Pizza. Acolo mi-a făcut cunoştinţă cu o prietenă de-a ei. Restaurantele fast-
food răsăreau ca ciupercile după ploiaie peste tot în Moldova După clasica mâncare prăjită, mi-
am luat rămas bun de la prietena lui Natalie. Natalie şi cu mine ne-am întors pentru a ne întâlni
cu Anastasia, în faţa locuinţei ei. Am întâlnit-o pe Moscovei iar eu le-am fotografiat pe cele două
femei în faţa apartamentului familiei Donets, având ca fundal blocul Doinei. Conexiunile dintre
toate aceste persoane şi dintre apartamentele lor urmau să capete o cu totul altă însemnătate după
trei zile, când m-am întors. Mi-am luat rămas bun de la Natalie, dezamăgit că programele noastre
încărcate ne-au permis doar o întâlnire atât de scurtă. Anastasia şi cu mine ne-am îndreptat către
staţia de autobuz.

„Arăt bine?”, m-a întrebat Anastasia, zâmbind, când am ocupat un loc din faţă în autobuzul către
Chişcăreni. Am privit-o dezorientat, apoi am bănuit că se referea la cum îi stă părul, vopsit uşor
roşcat. „Da, eşti bine”, am răspuns neliniştit, îngrijorat de faptul că era atât de evident preocupată
ca mie să îmi placă cum arată ea. Şi în emailuri avea acelaşi stil, ceea ce m-a îngrijorat. „Cum
vrei să fiu?”, „Sunt OK pentru tine?” Într-un fel, n-o puteam învinovăţi. Eu o convinsesem să-mi
fie ghidă. De asemenea, privind în urmă, îmi dau seama de unele diferenţe culturale care au
generat neînţelegeri. Întorcându-mă spre ea, i-am vorbit într-o franceză stricată, în parte pentru a
mă da grozav. Mi-a răspuns în franceză şi engleză, dar nu voia să vorbească decât în engleză.

Şedeam acolo şi mă întrebam, îngrijorat, unde vom petrece a treia seară, deoarece încă nu era
stabilit. Schimbasem câteva emailuri legate de posibilitatea de a sta într-un apartament din Bălţi,
al cărui proprietar este un asociat al Marishei. Îl rezervasem, crezând în mod eronat că este
ocupat de gazdă şi că are mai mult de o cameră. Când i-am spus Anastasiei cum stau lucrurile în
realitate, ea mi-a răspuns: „Nu-mi doresc o situaţie neclară.” Dar ce a vrut să spună cu asta (în
engleza ei şovăitoare)?
Călătoria cu autobuzul spre Chişcăreni a fost plăcută şi lipsită de evenimente deosebite, doar
muzica moldovenească era prea tare. Când m-am uitat, pe calculatorul de acasă, la filmuleţul
făcut în acea călătorie, fiul meu William, care e deosebit de liniştit şi calm, a fost uimit şi teribil
de amuzat de acele zgomote ciudate. Când am intrat în acel orăşel de 4.000 – 6.000 de oameni,
m-am aşteptat s-o găsesc măcar pe Loo în staţia de autobuz. Îmi închipuisem că staţia e pe
drumul principal dintre Chişinău şi Bălţi, la mai mulţi kilometri de Chişcăreni. Dar autobuzul a
luat-o pe un drum care arăta mai degrabă ca un drum de ţară. Îi comunicasem cu hotărâre lui Loo
că doresc să fiu aşteptat. Am insistat să aibă în vedere poziţia şi sentimentele moldovencei tinere
şi frumoase cu care călătoream. „Loo”, adică Lucica, în vârstă de 16 ani, a fost mirată de
seriozitatea mea. Când am ajuns, am înţeles de ce. Autobuzul s-a oprit chiar în Chişcăreni,
departe de şoseaua principală ce leagă cele două oraşe mai mari. Familia ei ne aştepta.

Am fost duşi, nişte drumuri de pământ, la locuinţa primarului. Mama lui Loo, Silvia Turcanu, era
primar în comuna Chişcăreni. Fusese primar timp de mulţi ani, câştigând mai multe runde de
alegeri una după alta. Loo, pe care o întâlnisem pe o pagină de internet obscură, îmi ascunsese
aceste lucruri timp de mai multe luni. Dar orice occidental trebuie să ştie că sunt şanse mari să
întâlneşti pe internet oameni importanţi din Moldova. Cel puţin aceasta a fost experienţa mea.
Cred că, în parte, se datorează existenţei unei ierarhii în această ţară extrem de competitivă. Ţine
de mândria moldovenilor că, atunci când simt că s-au realizat, doresc să le arate şi altora acest
lucru. Evident, şi opusul este parţial adevărat. Nefiind interesat în căsătorie, moldovencele mai
puţin realizate mi s-au părut mai reticente în ceea ce priveşte corespondenţa. Dar e foarte
adevarat că majoritatea dintre acestea din urmă erau foarte tinere. Şi chiar şi fetele foarte deştepte
şi cu încredere în sine din Moldova vor să-şi demonstreze abilităţile înainte de a câştiga o
recunoaştere.

Când mergeam spre locuinţa familiei, Loo a ţinut să-mi arate nişte suporturi de bicicletă pe care
le proiectase ea. I-am spus că trebuie să denumească străzile. Voisem să-i trimit un cadou prin
Amazon [un binecunoscut site pentru cumpărături pe internet – n.tr.], dar nu a fost posibil,
deoarece niciuna dintre case nu avea o adresă corectă. În loc de aceasta, am trimis două obiecte
cam de aceeaşi mărime. Unul din ele a ajuns la poşta din Bălţi, iar celalalt în Sîngerei. Acesta din
urmă a fost retrimis după două săptămâni.

La reşedinţa doamnei primar, am fost primit foarte bine, au fost făcute prezentările. Am fost
primit cu o ospitalitate tipic moldovenească. Mi s-au pus în faţă cantităţi enorme de mâncare şi
băutură. Două familii locuiau în acea casă, care era formată din două clădiri, în stil tipic
moldovenesc. Era o cameră de oaspeţi în faţă, iar la stânga, perpendicular, o clădire aproape
identică, cu spatele la stradă. Acelaşi aliniament ca şi la mătuşa şi unchiul Nadinei, în Soroca.
Doamna primar, cele două fete şi sora ei, împreună cu soţul acesteia, dentist, locuiau împreună.
Au eliberat casa de oaspeţi, ca să dorm în ea. Cu toţii s-au mutat în cealaltă casă. În faţa casei şi
în spatele locuinţei pentru oaspeţi era câte o fântână din care scoteau apă. În jurul fântânii din
spate era o construcţie decorată migălos. Izvoarele şi fântânile au adesea semnificaţii religioase
în România şi Moldova. Aceste conotaţii ţin de superstiţiile create de-a lungul secolelor. Acest
tip de gândire s-a păstrat şi în unele regiuni din Franţa şi Spania.

Imediat după ce am ajuns, aproape de apusul soarelui, doamna primar şi sora ei ne-au arătat
Chişcăreniul mie şi Anastasiei. Turul aşezării nu a durat mult. Erau doar două clădiri de vizitat.
Centrul de calculatoare şi reşedinţa primăriei. Ambele la mai puţin de un kilometru de casă.
Nişte italieni plănuiau să cumpere centrul de calculatoare. Dar totul tărăgăna de mai multe luni.
Mi-am amintit de modul în care ne-am vândut noi casa, în 1996. Primiserăm o ofertă bună de la
nişte italieni. Le-a plăcut mult locuinţa – italianul repeta „bellissimo, bellissimo”. După vizita
lor, am contactat imediat agenţia imobiliară. „Dacă celălalt cumpărător potenţial poate oferi încă
500 de lire pentru a egala noua ofertă, chiar dacă nu o depăşeşte, casa este a lui”. Şi-a mărit
oferta şi s-a rezolvat. După mai multe săptămâni, agentul imobiliar m-a întrebat: „Ştii ce s-a
întâmplat cu acei italieni?” „Nu, habar n-am”, i-am răspuns. Atunci mi-a spus: „Am încercat să-i
contactăm în lunea de după acel sfârşit de săptămână. Tipul plecase în Portugalia pe două
săptămâni. Nu ne-au mai contactat niciodată.”

La începutul cinei şedeam destul de stresat, întrebându-mă dacă această familie citise prima parte
a cărţii mele, pe care le-o trimisesem pe email în trei limbi. Şi, dacă da, ce părere şi-au format
despre ea. Prin Anastasia, le-am spus că o cunoscusem, întâmplător, pe verişoara lor Silvia. Au
fost oarecum mulţumiţi, dar complet surprinşi. Gândindu-mă acum, mă întreb dacă a fost cu
adevărat o coincidenţă. Până la urmă, musafirii din occident reprezintă o noutate foarte mare în
acele părţi. Supărat din cauza problemei cu staţia de autobuz, o rugasem pe Anastasia să o
contacteze direct pe doamna primar, cu câteva săptămâni înainte. Loo, şocată, mi-a trimis
imediat un email. Uitase că îmi dăduse numărul lor de telefon.

Dentistul, un bărbat arătos şi puternic, mi-a comunicat două lucruri prin Anastasia. Auzind că
venisem din Transnistria, mi-a spus că studia la universitatea din Tiraspol atunci când a izbucnit
războiul civil. Împreună cu alţii, a luptat împotriva separatiştilor. Păreau să fi fost incidente
serioase! Al doilea comentariu a fost că românii pot învăţa italiana în şase săptămâni, atât de
apropiate sunt cele două limbi. Aceasta m-a pus pe gânduri…

Dimineaţa, Anastasia şi cu mine ne-am dus la şcoală cu Loo şi sora ei. Am făcut cunoştinţă cu
Angela, profesoara de engleză. A urmat o zi foarte interesantă în sala de clasă. Am fost pus să
vorbesc toată ziua în faţa elevilor, în timp ce doamna Angela se uita mulţumită sau mirată. Era
clar că are încredere în mine, deoarece mă lăsa singur câte 15-20 de minute. De fapt, în toate
şcolile am fost pus să predau o mare parte din timpul petrecut acolo.

Când am întâlnit-o pe doamna Angela, era evident că ştie limba engleză foarte bine. Aşa că,
atunci când i-am arătat manualul de engleză publicat la Oxford pe care îl aveam la mine, mi-am
spus în sinea mea: o nu, poate că e o alegere proastă. Sau măcar ar fi trebuit să mai am şi alte
cărţi decente. Cartea de la Oxford este absolut excepţională pentru învăţatul şi predatul englezei
chiar şi pentru vorbitorii britanici, care ştiu bine engleza. Dar, cumva, nu părea chiar potrivită.

Citisem un articol despre calitatea scăzută a predării limbii engleze în zonele rurale. Articolul
spunea că guvernul Moldovei oferă beneficii financiare considerabile profesorilor care sunt
dispuşi să se mute la ţară. Zina şi cu mine am avut un schimb de emailuri pe această temă. Ea era
foarte sceptică, sugerând că ar fi vorba, foarte probabil, de o înşelătorie. O altă corespondentă din
Moldova, profesoară de engleză, a împărtăşit, şi ea, această viziune.

Unul din subiectele cu care îmi începeam ora era originea numelui Chişcăreni, conform spuselor
Silviei. Anastasia le explica. Copiii se uitau total pierduţi. Părea că nu mai auziseră asta
niciodată.

Mă interesa multiculturalismul din şcoală. O tânără serioasă, pe jumătate ucraineancă, dorea să

devină medic. Am întrebat-o dacă auzise de Revoluţia Portocalie din Ucraina. Se pare că nu
auzise. Fie nu era de acord cu revoluţia, fie, după cum părea, chiar nu ştia de ea. E trist dacă,
într-adevăr, nu auzise. „Sergiu, băiatul rus” era mult mai distractiv. Acestui tânăr obraznic chiar
i-a făcut plăcere vizita mea. L-am certat de mai multe ori. El deseori se ruşina, dar apoi ne arăta
ce actor înnăscut e. Ceilalţi elevi din clasă râdeau împreună cu el.

Mi s-a spus că există şi o şcoală rusească, mult mai mică. Dar se pare că nu merita să o vizitez.
Nu am vrut să mă cert. Pe un forum de internet supravegheat de Marisha,
www.englishmoldova.com, sunt înregistrate detalii legate de declinul şcolilor ruseşti din
Moldova. Aceasta se datorează, în parte, schimbării de către stat a cerinţelor educaţionale. Este
probabil că, la ţară, predatul în limba rusă se va reduce drastic în următorii ani. Mare păcat.

În dimineaţa următoare ne-am dus din nou la şcoală. Însă erau mult mai puţini elevi, deoarece se
îmbolnăviseră din cauza unui virus afurisit ce a afectat întreaga Moldovă. Experienţa din aceste
şcoli m-a ajutat, pentru că mă obsedaseră de mult timp nişte întâmplări din şcoala pregătitoare
particulară la care am umblat. Acolo, copiilor mai mari, din clasa a şasea (de 13 ani), li se cerea
să supravegheze clasele mai mici. Eu nu eram bun la asta şi îmi era groază de această sarcină,
deoarece îmi era greu să menţin disciplina. Totuşi, când m-am întors în Moldova, am vrut să
încerc să predau engleza unor elevi care nu erau englezi. Îmi doresc să fac asta. În Marea
Britanie, cu legile ei stricte, nu am avut şi nu am o asemenea oportunitate.

Două adolescente m-au ignorat parţial, răsfoind un catalog Avon. Părea că produsele de
frumuseţe din catalog le impresionează, le distrează şi le intrigă. Soţia mea a vândut produse
Avon, în sistemul de vânzări directe. În momentul în care scriu aceste rânduri locuiesc la o
pensiune (întrucât lucrez temporar într-un alt oraş), iar proprietara apartamentului de la parter
este manager regional pentru Avon şi are o maşină mare de firmă. Soţul ei e cel care pregăteşte
micul dejun „complet englezesc”. Este interesant să vezi conexiunile comerciale şi diferenţele
culturale dintre ţări.

Elevii din clasa doamnei Angela s-au distrat, evident. Eram primul englez pe care l-au întâlnit
vreodată. A fost un privilegiu să fac asta şi mi-a fost şi foarte ieftin, deoarece am fost hrănit şi
îngrijit atât de bine. Ştiţi, dacă aş fi foarte bogat, mi-ar plăcea foarte tare să mă duc prin şcolile
din Moldova şi Transnistria să predau engleza. Dar, data viitoare, ar trebui să planificăm totul în
avans şi să cădem de acord asupra materialului discutat la oră.

CAPITOLUL 43

După un prânz vegetarian, simplu şi gustos la cantina şcolii, am mai făcut câteva poze şi am
pornit către staţia de autobuz. Cu mine mai erau Loo, fratele ei mai mare Victor şi Anastasia.
Victor s-a interesat în legătură cu şederea mea acolo şi impresia pe care mi-a lăsat-o Chişcăreni-
ul, având în vedere simplitatea localităţii şi lipsa serviciilor.

E: “De fapt, mi-ar plăcea să stau aici câteva săptămâni”.

A fost plăcut surprins. Aceasta se datorează, parţial, faptului că am simţit (şi simt în continuare)
o nevoie profundă de a înţelege cultura Moldovei. Este vorba despre un mod de viaţă care s-ar
putea pierde sau ar putea trece întrucâtva neobservat datorită dezvoltării caracteristice secolului
XXI. Chişcăreni-ul este un loc plăcut, la fel ca şi alte orăşele din Moldova. M-am simţit destul de
în siguranţă acolo. Reacţia imediată a lui Victor a fost să sublinieze lipsa de oportunităţi din acest
oraş. Am fost dezamăgit, gândindu-mă la el şi la ceilalţi locuitori. Dar dezamăgirea mi-a fost
temperată de convingerea că oamenii care cresc la ţară sunt, adesea, mai buni la suflet. Şi mulţi
oameni au de câştigat din asta.

Nu avusesem până atunci ocazia să povestesc cu Victor, care vorbea engleza foarte bine. Şi el se
molipsise de virusul acesta. Victor era un tânăr foarte prietenos şi plăcut, cu care mi-ar fi plăcut
să discut mai mult. Participa la tot felul de dezbateri (debate). Probabil şi la cele sponsorizate şi
organizate de Fundaţia George Soros, înfiinţată în Moldova în 1992. Se pare că la înfiinţare,
această fundaţie a fost finanţată în mod indirect prin aur provenind din rezervele de aur ale
Băncii Angliei. Cum se poate una ca asta?
Ei bine, în 1992, guvernul conservator din Marea Britanie a fost neclintit în a susţine o rată de
schimb fixă de aproximativ 2,95 mărci germane pentru o liră sterlină (ca parte a mecanismului
ratei de schimb acceptate în Uniunea Europeană). George Soros, un investitor născut în Ungaria
şi care s-a afirmat prin propriile forţe, a pariat (împreună cu alţii) împotriva acestui mecanism. În
“Miercurea Neagră”, Soros a câştigat lupta dusă pe pieţele de schimb străine, cu un profit
personal de 1 miliard de dolari. Marea Britanie a pierdut 3,4 miliarde de lire sterline. Primul
ministru al Marii Britanii de atunci, John Major, foarte îngrijorat, l-a sunat imediat pe editorul
celui mai popular ziar din Marea Britanie, “The Sun”, care îi susţinea pe conservatori. Editorul
ziarului, Kelvin McKenzie, i-a dat următoarea replică ce a devenit celebră: “Am o găleată mare
de rahat pe birou şi am de gând să v-o torn în cap!” Începând de atunci, sondajele de opinie au
indicat o scădere bruscă a popularităţii partidului. John Major a pierdut alegerile generale din
1997 iar Partidul Laburist a preluat conducerea. Liderul acestui partid, Tony Blair, a devenit
prim-ministru. Tony Blair s-a retras în 2007, după 10 ani în fruntea ţării, iar Gordon Brown a
devenit prim-ministru. La puţin timp după aceea, popularitatea Partidului Conservator a crescut
din nou. Acum se preconizează că acest partid va câştiga următoarele alegeri generale. “The
Sun” este în continuare cel mai bine vândut ziar, în parte datorită faptului că de la începutul
anilor ’70, prezintă fete cu bustul gol pe pagina 3 a fiecărui număr. Cât despre George Soros,
căutaţi pe internet povestea – interesantă – a vieţii lui. Soros a apărut la ştiri de mai multe ori în
ultima vreme (aprilie 2008), datorită mult-apreciatelor sale păreri în legătură cu recenta criză
bancară. (Criza creditelor sub-prime de pe piaţa imobiliară americană afectează şi băncile
noastre, provocând o serioasă „criză a creditelor”).

Anastasia şi cu mine ne-am luat rămas bun de la Victor şi Loo şi am pornit înspre Bălţi, într-un
autobuz care abia se târa, să o vedem pe Nadina. Autobuzul urca atât de greu până şi pe dealuri
de înălţime medie, încât uneori mă întrebam dacă va ajunge la destinaţie. Oameni de prin partea
locului urcau şi coborau din autobuz, uneori cărând diverse produse agricole. Văzându-i, m-a
cuprins un ciudat val de emoţie.

Anastasia nu era impresionată. A spus că mizeria şi praful o dezgustă. Si-a pus mâinile pe faţă,
arătându-mi că e afectată de murdărie. Eu am remarcat, probabil fără prea multă chibzuinţă, că
mizeria de pe podea nu prea avea cum să-i ajungă pe faţă. Am evitat să menţionez până acum
rolul Anastasiei. De fapt, relaţia dintre mine şi ea nu a funcţionat deloc bine. Dar dacă mă rezum
la a descrie evenimentele în mod exact (aşa cum le-am văzut eu), s-ar putea să nu redau o
imagine echilibrată.

„E mai bine să arăţi decât să spui”, i-am răspuns Annei din Tiraspol, de mai multe ori în decursul
anilor, în special cu referire la actul traducerii. Acest stil diferenţiază adesea materialele britanice
de cele americane, în special pe cele de dinainte de anii 1990 – deoarece americanii tind să îşi
spună poveştile. Acum 20 de ani, dramaturgii, scenariştii şi comentatorii britanici din mass-
media făceau adesea această comparaţie. Chiar şi acum este parţial adevărată. Pentru că aşa sunt
filmele americane, explicite: situaţia este felul următor....., s-au întâmplat lucrurile xyz, etc. etc…
Tradiţia britanică este mai dramatică. Unele dintre cele mai bune filme ale noastre sunt adaptări
după sau au fost transformate în piese de teatru. Actorii noştri îşi încep cariera pe scenă şi adesea
se reîntorc în teatru, periodic. Ei, dramaturgii, regizorii de scenă şi alţii experimentează mult în
teatru. Unele idei funcţionează, altele nu. Doar crema acestei pleiade de artişti ajung să joace în
filme. Dar diferenţa dintre a arăta şi a spune nu e totdeauna clară şi uneori e mai bine să spui ce
ai de spus.

Aşadar, ne-am dus la Bălţi şi am întâlnit-o pe Nadina în staţia de autobuz. A fost un moment
emoţionant pentru mine. Îmi făceam griji pentru Nadina. Ne-am dus la o cafenea rusească,
deoarece Nadina a spus că acela e localul cel mai apropiat. Dar ea nu mai fusese acolo înainte.
Nici una dintre fete nu cunoştea meniul. Nu am avut prea mult timp, pentru că Anastasia se tot
plângea că vrea sa se întoarcă să se spele cum trebuie. Povestind cu Nadina, mi-am dat seama că
eram foarte apropiaţi. Dacă n-ar fi fost Anastasia acolo, aş fi vrut să stau în Bălţi. Cum Nadina
era o tânără cumsecade, corectă şi religioasă (catolică), mă întrebam cum ar fi răspuns la o
asemenea solicitare. Mă tenta ideea de a o pune la încercare în felul acesta.

Nadina mi-a arătat lista de exerciţii extrem de solicitante pe care le pretindea ea ca temă la limba
germană. Mi-a explicat cât de dificile erau cerinţele pe care trebuiau să le îndeplinească studenţii
înscrişi la cursul ei de engleză şi germană. Era vorba despre cursul care fusese recomandat de
Inka atunci când ne-am întâlnit toţi trei, în mai. Inka însăşi fusese înscrisă la acest curs. Inka a
rămas la universitate şi a început un program de masterat în limba germană, în timp ce preda
germana acolo. Apoi, după ce a împrumutat de la mine 55 de dolari pentru un abonament pe o
lună la un site internet cu anunţuri de locuri de muncă ca îngrijitoare „au pair” la familii din
străinătate, a plecat în State în ianuarie 2006 – uimitor! (Cei 55 de dolari au fost apoi trimişi
Anastasiei, care i-a folosit pentru un depozit). După câteva luni, Inka a reuşit să o ducă în State şi
pe fiica ei de patru ani, Katya. Sora Inkăi a învăţat şi ea germana şi s-a întors în 2007din
Germania cu un bebeluş …

Am stat cu Nadina două ore în cafenea, înainte de-a ne lua rămas bun în staţia de autobuz.
Anastasia şi cu mine am pornit către Chişinău, într-un maxi-taxi – aveam locuri pe scaunele din
faţă, la fel ca şi înainte. Şofatul pe acele străzi şerpuitoare era, pe alocuri, deosebit de periculos,
având în vedere că lăţimea drumului permitea accesul a doar 3 maşini alăturate. Îmi amintesc
încă din copilărie că şi la noi erau astfel de străzi, înainte de a se introduce modificări ca urmare
a unui şir de accidente. Acum nu au loc multe accidente în Marea Britanie. Nu ştiu care este
numărul de accidente înregistrate pe drumul Chişinău – Bălţi. Dar în ceea ce mă priveşte, am
verificat repede dacă asigurarea de viaţă pe care o aveam acoperea un eventual accident rutier.
Anastasia s-a plâns de câteva ori şoferului, motivată probabil şi de privirea mea neîncrezătoare.
Şoferul şi colegul său îi răspundeau politicos, dar rânjeau şi făceau comentarii pe la spatele ei.

Anastasia a sunat-o pe colega ei de apartament, Olga, să îi spună că mă duce şi pe mine acasă la

ele. Mai târziu, au mai avut o conversaţie. Anastasia mi-a spus că Olga s-a dus să doarmă
altundeva. Ca de obicei, nu am reuşit să înţeleg ce comunica expresia Anastasiei, dar nu părea să
fie de bun augur. Ştiam că Zina m-ar găzdui cu plăcere, chiar şi cu o zi mai devreme decât
plănuiserăm. Însă voiam să văd şi cum e să stau şi la Anastasia. Cum altfel aş fi putut să îi
cunosc despre aceşti oameni?

Apartamentul ei de pe strada Moscovei era mare. Ajungând acolo, Anastasia mi s-a plâns ca
Olga nu participa la curăţenie chiar cum ar fi trebuit şi nu plătise cheltuielile ce îi reveneau. M-a
întrebat de trei ori dacă nu doresc să fac un duş. Am refuzat de fiecare dată, explicându-i că
prefer să fac duş dimineaţa. M-a condus într-o cameră în care era un pat de lemn, fără saltea,
doar cu două pături aşezate pe tăblie, ceea ce făcea ca situaţia să nu arate bine deloc. După un
timp, am decis să mă binedispun un picşi le-am sunat pe Irka (Irina) şi Ştefana. Le-am spus într-
un mod foarte direct care era situaţia în care mă găseam. Puteau, oare, să mă ajute? Ştiam că
răspunsul va fi nu dar, în mod surprinzător, m-am simţit cu mult mai bine după ce le-am auzit
vocile vesele. Ştefana râdea.

Ş: „Eu dorm pe podea şi este foarte tare!”

După câteva minute, silueta Anastasiei s-a întrezărit prin uşa din sticlă groasă. A intrat.

A: „Te-am auzit povestind cu prietenele tale.”

Mi-a spus-o pe un ton dezaprobator; se înţelegea clar că auzise şi înţelesese tot ce vorbisem. M-a
poftit să aştept în camera mare, în timp ce îmi pregătea o gustare. Nu am zărit niciun loc în care
aş fi putut să şed. M-am ghemuit pe un covor murdar, lângă patul care nu era făcut, cu un
aşternut gri, foarte mototolit, aruncat cu nepăsare către perete. Era evident că nu curăţaseră
covorul de săptămâni întregi. La televizor erau videoclipuri de muzică uşoară. După un timp, am
decis să mă aşez de-a dreptul pe podea. A venit şi Anastasia cu o gustare bună şi un pahar mare
de coniac. S-a aşezat pe pat. În videoclip se repeta la nesfârşit o scenă în care oamenii cântau din
maşini, în timp ce se deplasau cu viteză pe un circuit de maşini care se ciocnesc. M-am uitat la
Anastasia şi am rugat-o să oprească televizorul, gândindu-mă îi va face plăcere, după toate cele
prin care trecuserăm. Nu l-a oprit.

A: „De ce ai venit aici?”

E: „Oh, am atâtea motive. Nu ştiu unde să încep. Lista e atât de lungă.”

A: „Nu, de ce ai venit aici?”

A accentuat puternic repetând întrebarea

E: „După cum ţi-am spus, am multe motive.”

A: „Nu vreau o discuţie lungă.”

M-am uitat adânc în ochii ei. Chiar că nu era bună treaba. A spus că e obosită şi vrea să se ducă
la culcare. M-am întors la patul meu tare.

În dimineaţa următoare, a preparat un mic-dejun mare şi gustos, după o reţetă de la mamei ei.
Atât era de mare, încât am lăsat o parte în farfurie. Voiam să plec de acolo. Am dus jos bagajul.

A: „Ai numărul meu de telefon. Voi fi aici dacă ai nevoie de mine.”

Ne-am luat rămas bun la parterul blocului ei. De acolo m-am dus la o întâlnire pe care o
aranjasem dinainte, în apartamentul Doinei. Nici eu şi nici Anastasia nu am mai încercat
vreodată să ne contactăm unul pe celălalt.

CAPITOLUL 44

August 1941 – Generalul Antonescu decide să invadeze Uniunea Sovietică, prin Moldova:
câteva detalii militare de o importanţă vitală, cunoscute şi necunoscute de el atunci. Sfaturi
contradictorii din partea politicienilor de frunte din România. A luat Antonescu decizia
corectă pe baza: (1) poziţiei reale de atunci? (2) a ceea ce ştia la vremea respectivă?
Situaţia dinaintea implicării Statelor Unite. Despre toate aceste lucruri este vorba în acest
capitol – puteţi sări peste el dacă doriţi.

La începutul lui august 1941, Generalul Antonescu arunca o privire peste Nistru. Hitler tocmai îl
invitase să ocupe şi să controleze Transnistria, în urma cuceririi Basarabiei. De cealaltă parte a
râului se aflau peste 150.000 de etnici români.
În 49 BC, Iulius Cezar s-a oprit să se uite peste râul Rubicon, în nordul Italiei. Decizia de a trece
Rubiconul avea să îl implice într-un război cu rivalul său Pompei, pentru a obţine controlul
deplin asupra Imperiului Roman. „Trecerea Rubiconului” este o expresie binecunoscută, adesea
invocată în cazul unor decizii grele cu care se confruntă aventurierii (militarii). Se referă la
depăşirea unui punct de la care nu mai există întoarcere. Lui Iulius Cezar, trecerea Rubiconului i-
a adus victoria şi l-a acoperit de glorie.

Populaţia din Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească (RASSM - Transnistria

extinsă) s-a format, de fapt, ca o Moldovă sovietică. O parte din aceasta, o bucată de pământ cu o
formă ciudată, muşcă adânc din ceea ce a fost, în oricare alt moment istoric, Ucraina. Inclusiv
oraşul Balta. (Nu e vorba despre Bălţi, care se scrie puţin altfel şi se află în Moldova,).

În 1936, în RSSM locuiau 184.000 de etnici români. Dar această comunitate moldovenească
rusificată s-a dezvoltat independent. Mai independent decât au evoluat moldovenii ce trăiau pe
ambele maluri ale Prutului. Totuşi, este interesant faptul că doar puţini dintre aceştia s-au alăturat
partidului şi sistemului comunist. Ideea sovietică era să „re-unească” cele două părţi ale
Moldovei. În 1940, aceasta s-a întâmplat doar cu partea de lângă Nistru (în esenţă, cu
Transnistria).

Antonescu a întâmpinat o rezistenţă puternică în privinţa ideii de traversare a Nistrului din partea
celor doi lideri politici din acea vreme. Iuliu Maniu (preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc) şi
Constantin Brătianu (conducătorul naţionalilor liberali) susţineau că trecerea Nistrului ar
însemna ca România să devină dintr-o dată agresor.

Renumiţi autori care au scris despre istoria României şi Moldovei (inclusiv Charles King) au
speculat spunând că dacă Generalul Antonescu nu ar fi atacat Rusia sovietică (într-un mod atât
de direct), atunci România şi poate chiar şi Basarabia ar fi evitat ocupaţia sovietică şi controlul
comunist. Mai mult, este posibil ca Basarabia să fi putut să-şi fi recapete întregul teritoriu.

Dar Antonescu făcea parte din puternica alianţă a Axei Berlin-Roma-Tokyo, ai cărei duşmani
importanţi erau doar mult-slăbita Rusie sovietică şi prea-îndepărtata Mare Britanie, care se afla
sub atac aerian susţinut.

La momentul respectiv, Statele Unite ale Americii nu se implicaseră extrem de mult. SUA au
început să trimită provizii limitate Rusiei doar din iunie 1941. Proviziile militare ce soseau în
Marea Britanie din SUA trebuiau plătite. De-abia la sfârşitul lui octombrie preşedintele
Roosevelt a aprobat un împrumut de 1 miliard de dolari pentru a ajuta Marea Britanie.

În vremea aceea, noi ne simţeam foarte izolaţi în Marea Britanie, cu toate bombele germane care
ne distrugeau oraşele. Mâncarea era raţionalizată. Ştiam ca de îndată ce Uniunea Sovietică va fi
cucerită, nemţii se vor întoarce din nou asupra noastră. Estimarea oficială britanică era că
sovieticii vor putea să reziste între 3 şi 4 luni de la începutul operaţiunii Barbarossa din iunie
1941. Am încercat să-i ajutăm. De exemplu, am trimis în Rusia 1.084 de tancuri Matilda,
fabricate în Marea Britanie. În bătăliile din nordul Africii, în 1941, acestea se dovediseră a fi mai
bune decât tancurile italieneşti. Unele din aceste tancuri Matilda au fost utilizate şi în importanta
bătălie de la Moscova, în decembrie 1941 – ianuarie 1942.

În septembrie 1940, Germania nazistă a suferit prima înfrângere în Bătălia Angliei. Cu un an

înainte, în acele săptămâni cruciale din august şi septembrie, avioanele de luptă britanice au
provocat pierderi de trei ori mai mari decât numărul lor, împotriva unui duşman de trei ori mai
mare. Cu o astfel de rată a pierderilor, în câteva luni nu ar mai fi rămas practic nimic din aviaţia
germană. În timpul acesta noi, construind avioane şi antrenând piloţi într-un ritm mai rapid,
puteam să ne constituim o forţă aviatică şi mai mare. Fără a avea superioritate aeriană, ocuparea
Marii Britanii ar fi fost dificil de realizat. Invazia din septembrie 1940 a fost amânată*. În nordul
Africii, pe 13 septembrie 1940, Armata a 10-a a Italiei formată din 200.000 de oameni a atacat
Egiptul, aflat sub ocupaţie britanică. Forţe britanice şi aliate, numărând doar 35.000 de oameni,
au contraatacat această armată numeroasă, făcând-o să se retragă rapid. Am urmărit armata
italiană până în Libia.

În 1941, Marea Britanie şi Germania s-au atacat una pe cealaltă foarte serios, prin raiduri aeriene
nocturne. Unele raiduri britanice constau în sute de bombardiere care atacau simultan. Flota
regală controla suprafeţe întinse din Marea Mediterană. Împreună cu flotele aliate, a înglobat
trupe şi armament provenind din Canada, Australia, Noua Zeelandă şi India. Pe măsură ce
vapoarele britanice erau scufundate, se construiau numeroase alte vapoare care să le înlocuiască.

În perioada octombrie 1940 – martie 1941, armata grecească a reuşit să respingă armata italiană,
care era mult mai bine echipată şi era complet superioară şi din punct de vedere aerian.
Contraatacul grecesc i-a dus în Albania, pe atunci ocupată de italieni. Churchill a trimis
numeroase forţe britanice pentru a-i sprijini pe greci.

Cu toate acestea, în august 1941 situaţia părea să se fi întors împotriva aliaţilor. Hitler, dezamăgit
de incompetenţa armatei italiene, a trimis forţe germane în Grecia şi în nordul Africii. Acestea au
invadat rapid Grecia ocupând, în iunie 1941, insula Creta, care era apărată de către britanici.
Churchill îşi asumat un risc atunci când a trimis forţe în Grecia. Acum se părea că şi forţele din
Africa de Nord, slăbite, vor ceda în faţa nou-venitului corp nazist Afrika Korps, condus de cel
mai strălucit general german – Erwin Rommel. Când acesta a preluat conducerea forţelor
italiene, a devenit evident faptul că deficienţele italienilor erau legate în mod clar de ofiţerii din
conducere şi nu depindeau de soldaţi. Soldaţii italieni s-au luptat bine sub conducerea germană.
În martie 1941, Rommel a atacat cu succes forţele britanice şi aliate, alungându-le înapoi în
Egipt. Contraatacurile noastre au eşuat.

Să fi fost deci august 1941 punctul culminant al realizărilor militare britanice? Cu previzibila
înfrângere de la Marea Mediterană, urmată de invazia cu succes a Marii Britanii înseşi? Armatele
Axei erau mult mai numeroase decât efectivele armatei britanice din Regatul Unit. Forţele
armate ale Axei mai trebuiau doar să găsească o modalitate de a ateriza acolo, în urma anticipatei
cuceriri a Uniunii Sovietice.

Când Generalul Antonescu a trecut Nistrul, avea toate motivele să fie încrezător. Românii s-au
coalizat în mod spontan la începutul anilor 1990, pentru a-şi arăta respectul pentru faptele sale.
Aceasta datorită spiritului de conştiinţă naţională şi naţionalismului în plină expansiune,
deoarece această naţiune care tocmai îşi ridica fruntea putea să afirme că Antonescu a deţinut
controlul evenimentelor din România şi Basarabia. Bănuiesc deci că în 1991, când Parlamentul
României a ţinut un moment de reculegere în memoria lui Antonescu, nu puţini au fost cei care
s-au gândit la momentul decisiv în care Antonescu s-a oprit în faţa Nistrului, ţinând practic în
mâini viitorul naţiunii.

Nu cred că Antonescu a luat în considerare în mod adecvat potenţiala implicare a Statelor Unite.
De ce ar fi făcut-o? Deşi contribuţia SUA la efortul de război avea să se dovedească – şi nu peste
mult timp – a fi mai mult decât semnificativă, la vremea aceea nu era evident ordinul de mărime
al acestei contribuţii. Dar pentru a evalua impactul SUA, trebuie să vedem mai întâi care era
situaţia înainte de venirea americanilor şi şă analizăm contribuţia - surprinzător de mare - a unei
alte ţări la acest război.
În anii 1930, polonezii au fost unicul popor care a descifrat extrem de complexa maşină de
codificare Enigma, creată de germani, reuşind acolo unde spărgătorii de coduri britanici şi
francezi dăduseră greş. În 1939, polonezii au pus la dispoziţia serviciilor secrete britanice tot
echipamentul şi cunoştinţele lor, inclusiv un dispozitiv electromecanic numit „bomba
criptologică”, inventată în 1938 de matematicianul polonez Marian Rejewski. El a pătruns pentru
prima dată în sistemul de codare german în 1932. Acest dispozitiv, redenumit „la bombe” (în
franceză), a înlocuit aproximativ 100 de funcţionari implicaţi în procesul de descifrare, scurtând
timpul de decodare la doar două ore. Cu toate că nemţii au făcut ulterior mai multe îmbunătăţiri
complexe la sistemul Enigma, propriii noştri matematicieni, conduşi de talentatul Alan Turing,
i-au făcut faţă. Acest început favorabil a fost de o importanţă crucială, deoarece ne-a dat
posibilitatea să citim toate mesajele militare germane pe parcursul războiului. Procesul de
decodare avea loc la sediul din parcul Bletchley, unde erau angajaţi aproape 9.000 de oameni. În
1943, primul calculator de proporţii mari, Colossus, a fost proiectat şi instalat acolo. Mulţi
experţi sunt de părere că spargerea sistemului de codare Enigma a scurtat războiul cu un an.

Decodarea a fost vitală în devierea convoaielor noastre din calea submarinelor din Atlantic.
Churchill avea în birou o hartă a mărilor şi oceanelor pe care erau însemnate pierderile aliaţilor
în materie de flotă. În jurnalele şi declaraţiile sale, Churchill a descris decodarea ca fiind cel mai
important aspect. Dar procesul de decodare a informaţiilor transmise cu ajutorul dispozitivului
Enigma era extrem de dificil. De fapt, se poate spune că am pierdut marea insulă Creta în parte
din cauză că nu am putut să îl prevenim pe generalul din Noua Zeelandă, care se afla acolo,
comunicându-i unde anume va fi atacat prima dată. Singurul mod prin care ar fi putut afla era
prin decodarea semnalelor militare germane. După aceea, când deja era prea târziu, am reuşit să
fin mai de ajutor. Chiar şi acum, privind în urmă, consider că probabil ne-a fost menit să cedăm
Creta şi să sacrificăm mii de soldaţi aliaţi. Au mai fost şi alte situaţii în care, în mod tragic, a
trebuit să suferim pierderi. Aşa că devierea convoaielor a fost o decizie dureros de dificilă. De
fapt, Amiralul Karl Donitz, responsabil cu submarinele şi la rândul lui căpitan de submarin în
primul război mondial, era foarte suspicios. Insista într-una că sistemul naval Enigma fusese
spart. Ca urmare, s-au făcut nişte schimbări. În timpul acesta, lui Donitz** i se spunea
întotdeauna că sistemul Enigma, cel atât de complex, este infailibil.

Mai sunt încă multe de spus despre ajutorul dat de polonezi. Să ne întoarcem la acel moment
cheie din septembrie 1940. Marea Britanie a fost atacată de o aviaţie germană slăbită de forţele
aeriene poloneze şi piloţii acesteia. Cu un an înainte, când Germania a invadat Polonia, aviaţia
germană bombardase, fără să-şi dea seama, câmpuri pe care erau avioane false, trucate, şi
avioane de antrenament. Bombardierele naziste au dat de avioanele învechite ale aviaţiei
poloneze, ce includea multe biplane. Eu peronal sunt un mare fan al biplanelor şi, ca adolescent,
am privit cu încântare minunatele înregistrări din documentarul Lumea în Război, în care aceste
avioane se răsuceau în interiorul unui bombardier german, provocând haos. Biplanele pot decola
de pe străzi, câmpuri, şi aşa mai departe. Forţele aeriene germane au pierdut 170 de avioane care
s-au prăbuşit şi încă multe altele distruse, cu membri ai echipajului decedaţi. Polonezii au
continuat masacrul pe toată durata Bătăliei Franţei şi apoi în Bătălia Angliei, unde ratele de
eliminare a duşmanului de către polonezi erau mult mai mari decât cele ale propriilor noştri
piloţi. Aşadar, i-am lăsat pe polonezi şi pe cehi – care erau şi ei extrem de capabili – să-şi
formeze propriile escadrile. Cel mai probabil, sutele de avioane germane pe care le-au distrus
trebuie să fi fost un factor semnificativ în amânarea* planului de invazie, Operaţiunea Leul de
Mare.

Planul iniţial de invazie se baza pe ideea că Germania este superioară în atacul aerian şi pe
distrugerea celei de-a doua flote din lume ca mărime (cea britanică, n.tr.) care era de cel puţin
cinci ori mai puternică decât cea a Germaniei. Dar Flota Regală era la fel de puternică ca
întotdeauna. Şi totuşi, la începutul lui septembrie 1940, germanii s-au pregătit pentru o invazie
de urgenţă.

În 1974, noi (englezii, n. tr.) am invitat câţiva foşti ofiţeri superiori germani care au supravieţuit
razboiului şi care fuseseră implicaţi în plănuirea Operaţiunii Leul de Mare la un exerciţiu de
război de la Academia Militară Regală din Sandhurst (unde s-au antrenat ofiţeri precum Prinţii
William şi Harry). Scenariul: operaţiunea Leul de Mare pusă în scenă în 1940. Au fost folosite
rapoarte despre starea vremii ce nu fuseseră publicate înainte pentru acele săptămâni, precum şi
alte documente.

Aşadar, se pare că mulţi soldaţi germani s-Ar fi înecat, iar echipamentul lor s-ar fi scufundat. În
ciuda acestui fapt, nemţii ar fi fost în stare să-şi formeze un cap de pod pe o plajă din Anglia,
folosindu-se de un adevărat cordon de mine la Marea Mânecii care să apere primele avioane
aterizate de atacurile Flotei Regale. Totuşi, după câteva zile, flota noastră ar fi depăşit acest
obstacol şi i-ar fi distrus permanent. Forţele aeriene germane nu ar fi reuşit, se pare, să
aprovizioneze în mod adecvat cei 90.000 de soldaţi de acolo. Forţele invadatoare ar fi fost,
aşadar, oprite de la început, de la primul „cordon de apărare”. Puţinele lor tancuri ar fi fost rapid
distruse. În câteva săptămâni, s-ar fi predat fără să fi înaintat mai mult de 24 de kilometri de la
ţărm!

Apărarea cu care s-au confruntat nemţii făcea parte din cel mai mare program iniţiat vreodată în
Marea Britanie. În septembrie 1940, primele rânduri de pe frontul de apărare erau formate din
aproximativ un milion de oameni formând Garda de Apărare. Acestea erau persoane în vârstă
sau infirme, aproape toate de sex masculin. Numărul acestor voluntari s-a ridicat curând la un
milion şi jumătate. Aflaţi pe coasta de sud a Angliei, apărătorii erau localnici care se luptau de pe
dealuri, din păduri şi din casele în care mulţi dintre ei crescuseră. Aceşti vajnici apărători din
partea locului au proiectat, construit şi instalat cazemate, capcane şi dispozitive anti-tanc.

În regiunea Kent, de pe ale cărei plaje se putea vedea Franţa la 37 de kilometri depărtare în zilele
senine, aproximativ 40% din rezidenţi au fost evacuaţi. Cei care au rămas, inclusiv persoane care
nu erau membre ale Gărzii de Apărare, bărbaţi şi femei înarmaţi cu pistoale, puşti, măciuci,
bastoane, topoare şi cuţite s-au angajat să omoare cel puţin câte un neamţ înainte de a muri ei
înşişi. Sute de membri ai altui grup militar erau gata să se ascundă în adăposturi subterane ce
conţineau arme, explozibili şi radiouri în aşteptarea invadatorilor, urmând să iasă la atac în
timpul nopţii. În alte părţi ale ţării, avioanele germane urmau să aterizeze pe piste false, cu trafic
aerian simulat – gata pregătite pentru ambuscade, cu tuneluri subterane şi cazemate. Tot sud-
estul Angliei era acoperit de capcane mari pentru tancuri, sub forma unor şanţuri ascunse dispuse
în zig-zag. De exemplu, din nordul până în sudul regiunii Kent se întindeau două şanţuri
acoperite, foarte adânci, la câţiva metri distanţă unul de altul. Dacă un tanc trecea în viteză pe
acolo, ar fi avut surpriza să vadă cum pământul i se deschide brusc sub şenile. Iar apoi tancul
avea să fie atacat sau capturat de Garda de Apărare.

Un documentar de acum doi ani a avut ca subiect apărarea organizată într-un sat tipic din
apropierea coastei de sud. Documentarul era prezentat chiar de câţiva localnici în vârstă, foşti
membri ai Gărzii de Apărare! Când tancurile germane au ajuns la tipicul podul de piatră de peste
râu, au fost opriţi, în mod absolut neaşteptat, de câtava şine de tren care blocau accesul, fiind
fixate în nişte găuri făcute special în drum. Când tancul din faţă s-a oprit, un soldat din Garda de
Apărare a sărit, nevăzut, pe pod şi a plasat o grenadă lângă tanc. În câteva secunde, tancul a fost
spulberat de explozie. Chiar în acel moment, pereţii unei case de pe deal – care arăta la fel ca
oricare alta – au căzut de la sine, dezvăluind artileria britanică ce a deschis focul. Din mai multe
părţi au început să fie trase focuri de puşcă şi mitralieră, inclusiv dinspre căsuţa cea drăguţă, atât
de tipică, vopsită în alb, de lângă pod. Casa era goală pe dinăuntru şi fusese fortificată şi
transformată într-o cazemată, dar pe dinafară era înşelător de primitoare, exact la fel ca
întotdeauna, cu ghivece cu flori la geamuri. Soldaţii din Forţele Germane şi-au găsit aşadar
sfârşitul în acea după-amiază însorită având la cap floricele frumos îngrijite.

Ei bine, dacă germanii reuşeau să treacă şi de ambuscade ca aceasta şi de altele asemănătoare,

erau întâmpinaţi de armata noastră de 300.000 de oameni şi sute de tancuri bine-ascunse.

Mulţi aliaţi ai naziştilor erau reticenţi în a-i sprijini. Acesta era probabil cazul majorităţii
românilor, şi chiar şi al lui Antonescu însuşi. El era un susţinător al Franţei şi, de asemenea, al
Angliei. Dar noi nu am fost în capabili să îl ajutăm. De aceea, probabil a fost în interesul ţării
sale să se alăture cauzei naziştilor. Într-adevăr, împărtăşea multe dintre opiniile fasciste ale lui
Hitler. Hitler avea încredere în Antonescu, dar nu şi în alţi români. Dar oare el a fost de partea
câştigătorilor? Mai jos este o parte din scrisoarea trimisă de unul dintre cei doi lideri ai opoziţiei
înainte ca Antonescu să ia decizia finală (Am corectat traducerea englezească a versiunii
originale din limba română, care conţinea multe înflorituri).

Iuliu Maniu, 18 iulie, 1941

„Dacă [pe de o parte] toţi românii au consimţit să recucerească teritoriile luate din patria noastră
prin agresiune, noi ne pronunţăm [de asemenea] categoric împotriva urmăririi de către România
a unor obiective de agresiune. Nu este acceptabil să ne prezentăm ca agresori împotriva Rusiei,
care astăzi este aliată cu Marea Britanie – probabil câştigătoare în război…”

Niall Ferguson, în cartea sa „Războiul Lumii”, a remarcat că atât Mareşalul Jukov (care a condus
forţele sovietice în al doilea război mondial), cât şi succesorul lui Stalin, Nikita Hruşciov, au
recunoscut în cercuri private că Uniunea Sovietică ar fi avut şanse mari să piardă războiul sau,
cel puţin, le-ar fi luat mult mai mult timp să-l câştige, dacă n-ar fi fost contribuţia americanilor.

* Operaţiunea Leul de Mare a fost amânată până în februarie 1942, când forţele de invazie au
fost retrimise.
** Karl Donitz a fost numit de către Hitler ca succesor la preşedinţia Germaniei (20 de zile).

CAPITOLUL 45

Am privit adânc în ochii mari, verzi şi profunzi ai Doinei. Calmul din privirea ei m-a liniştit
complet. Simţeam că merit asta, după toate frustrările pe care le suferisem. Expresia distinctivă
Doinei m-a impresionat imediat.

E: „Iartă-mă că spun asta, dar nasul tău seamănă un pic cu un nas roman.”

D: „Mulţi oameni cred că arată ca un nas grecesc.”

E: „Da...”

M-am cufundat în ochii ei. Sunt momente când nu doresc altceva decât să privesc adânc în ochii
unei femei, desigur, totul depinzând de persoană şi de situaţie. O cugetare cu origini biblice
spune că „Ochii sunt fereastra sufletului”. Acolo se află toate răspunsurile. Dar de obicei, în sens
negativ. Persoanele cu intenţii bune nu îşi pleacă ochii şi îţi pot înfrunta privirea, ceea ce a făcut
şi Doina. Am vrut să mă îmbăiez, metaforic vorbind, în acei ochi mari şi verzi. Doina mă privea
cu calm, în timp ce eu îi ceream să-mi povestească despre sine şi despre cum reuşea să
răspândească ideologia Martorilor lui Iehova.
D: „Îmi place să-i ascult pe oameni, doar să-i ascult.”

E: „Care este locul tău preferat din Moldova?”

D: „Saharna, îmi place natura de acolo. La mănăstire nu merg.”

A accentuat ultima afirmaţie, cu o privire atât de fixă, încât mă făcea să mă gândesc la o nimfă a
pădurii dintr-un film cu cavaleri şi vrăjitoare. Nimfa aduce fie bunăstare, fie nenorocire. Dar
înainte de toate, trebuie să treci prin pădure. Egoul călătorului îl face să creadă în propriile forţe
şi în propriul destin. Priveşte aşadar în ochii nimfei şi vezi care-ţi e soarta.

Lăsând la o parte pădurea metaforică, m-am simţit flatat de timpul şi spaţiul pe care mi le-a
acordat Doina. Ea nu se grăbea nicăieri. Există persoane de genul acesta în Moldova. Multe
dintre ele sunt femei tinere şi atrăgătoare. În satele din orice ţară se găsesc oameni cu o fire
statornică precum natura însăşi. Sunt sigur că mulţi oameni ar avea numai de câştigat dacă şi-ar
schimba astfel stilul de viaţă, pe termen scurt sau mai lung. Numai să nu se lase vrăjiţi, duşi de
nas...

Am traversat strada Moldovei, lăsând în urmă blocul Doinei. Eram la o sută de metri de
apartamentul familiei Donets, spre care mă îndreptam, în diagonală. Aproximativ o treime dintre
principalii mei corespondenţi scriu în moduri diferite numele străzii Moscovei. În mod
surprinzător, toţi aceştia locuiesc la mai puţin de un kilometru unii de alţii, în Rişcani.

Când am ajuns în faţa blocului familiei Donets, i-am sunat pe telefonul fix. Natalie a răspuns şi
după câteva minute eram, din nou, în apartamentul lor. Ce uşurare! Părinţii Nataliei s-au bucurat
să mă vadă şi au plecat la treburile lor la puţin timp după sosirea mea.

Apartamentul era în „renovare” din nou, spre jena lui Natalie. De data aceasta se înlocuia
instalaţia electrică. M-a uitat la Natalie, a cărei siluetă se zărea la capătul holului. Începea deja să
arate ca o domnişoară. M-am întrebat dacă noua ei siluetă ispititoare îi cauza neplăceri pe care ar
fi preferat să le evite.

E: „Ai o grămadă de cărţi aici!”

Holul era plin de de cărţi aşezate în teancuri înalte. M-am simţit recunoscător faţă de părinţii
Nataliei pentru încrederea pe care mi-au acordat-o, lăsându-mă singur cu fiica lor atât de
atrăgătoare. S-a auzit un lătrat puternic dinspre uşa de lângă mine. Natalie mi-a aruncat o privire
de mieluşel.

N: „Mereu îi e foame... Vrei s-o vezi?”

E: „Nu, mulţumesc.”
N: „Ştii, au venit nişte decoratori la noi şi s-au trezit faţă în faţă cu ea. Au fost de-a dreptul
îngroziţi.”

Părea mulţumită, m-a condus în camera ei. Era camera în care locuisem cu ocazia vizitei
anterioare. Natalie a început să-mi povestească despre strămoşii ei ucraineni din partea tatălui.

N: „Familia noastră e de origine nobilă. Familia Donets era renumită în Ucraina. Odată,
călătoream prin Ucraina şi un funcţionar de acolo ne-a întrebat dacă suntem înrudiţi cu faimoasa
familie Donets.”
Părea încă şi mai mulţumită. Mi-a povestit mai multe despre părinţii ei. Tatăl său fusese editorul
revistei sportive „Olimpic” timp de 10 ani. Acum era implicat în lansarea unei noi reviste
sportive. Întotdeauna mi-e jenă când e vorba să-l întâlnesc pe domnul Donets, având în vedere
faptul că aproape oricare alt bărbat din Marea Britanie ar putea discuta ore în şir despre
fotbal...în afară de mine. Ştiam deja că mama Nataliei lucra undeva cu jumătate de normă. Dar
Natalie nu îmi menţionase faptul că mama ei e medic chirurg. După naşterea celor doi copii,
doamnei Donets i s-a îngăduit să lucreze cu jumătate de normă şi a continuat să o facă (probabil
câştigând un salariu întreg), chiar dacă Natalie şi sora ei nu mai erau copii.

În acel moment, a sunat telefonul. Era sora lui Natalie, care încă studia la Kiev. Natalie s-a întors
un minut mai târziu.

N: „După noile reguli ale companiei telefonice, putem vorbi primele 5 secunde gratuit. Aşa că
avem o grămadă de conversaţii foarte scurte.”

Natalie mi-a descris operaţia pe care mama ei o făcea cel mai des. Avea legătură cu nişte viermi
pe care oamenii de la ţară îi iau de la câini.

N: „Câinii se apropie prea mult de animalele din fermă iar stăpânii lor se apropie prea mult de
câini.”

Gesturile ei sugerau că propoziţia avea să rămână neterminată. Atunci mi-am amintit cât de
stricţi fuseseră oamenii din Soroca şi Chişcăreni în privinţa spălatului mâinilor, în special înainte
de masă.

E: „Aş dori să vorbim despre Anastasia, pe care deja ai întâlnit-o, pentru că mi s-a părut că avea
un comportament ciudat uneori. Ştii că am stat în casa doamnei primar. Dimineaţa mi s-a dat un
lighean cu apă, să mă spăl în hol. Mi-am scos cămaşa de pijama. Anastasia a venit şi mi-a întins
săpunul. Toate astea mi s-au părut foarte ciudate, aşa că i-am spus: „Nu, mulţumesc, sunt în stare
să mă spăl şi singur”.

Mama Nataliei s-a întors şi a început să pregătească prânzul. Când a fost gata, ne-a strigat să
venim la masă.

N: „Trebuie să te speli pe mâini.”

E: „Dar m-am spălat acum zece minute, după ce am fost la toaletă.”

N: „Trebuie să te speli pe mâini din nou. Noi suntem foarte stricţi în privinţa acestor lucruri.”

Natalie m-a însoţit la baie şi, cu o privire severă, mi-a oferit săpunul exact la fel ca şi Anastasia
înaintea ei.

Ne-am aşezat să mâncăm. Pe farfurii erau nişte legume ce păreau a fi ridichi, şi care proveneau
de la moşia bunicului ei din Transnistria. Se pare că era vorba despre alt fel de legume decât
ridichile; în orice caz, erau foarte gustoase.

După aceea, Natalie m-a condus la calculatorul ei şi mi-a arătat un DVD. Acesta conţinea filmul
„Black Hawk Down”, care avea ca subiect modul în care flota americană a salvat echipajele a
două elicoptere de atac, care fuseseră bombardate deasupra oraşului Mogadishu din Somalia,
într-un schimb de focuri cu mii de inamici somalezi.
N (foarte veselă): „Nu l-am văzut încă!”

E: „Ştii, producătorul Ridley Scott s-a documentat asupra acestui subiect cu foarte multă
meticulozitate. Filmul este extrem de veridic. Dar te avertizez: aproape 100% din film e acţiune.
Scott a fost criticat de unii critici de film din cauza lipsei unei poveşti de fundal. Dar de fapt, eu
consider că filmul e echilibrat. [Râzând] Ştii, îmi place scena în care un soldat spune - citez din
memorie – „Hai să mergem să le dăm caşul.” Apoi, mai târziu, când trebuie să se întoarcă la
luptă, îşi pierde curajul.

N: „Vreau să văd filmul!”

Natalie s-a uitat la film extrem de bine dispusă, şi i-a plăcut. Nu am mai văzut niciodată o femeie
căreia să îi placă filmele de război, cu excepţia filmelor care au acţiune puţină şi puternice
conotaţii patriotice. Sau a filmelor în care o soţie devotată (cum e mama mea) urmăreşte apariţia
propriului soţ într-un film de război renumit. Tatăl meu a jucat în “ Coastal Command”, un film
foarte popular acum două decenii. La vremea aceea, tata a fost criticat de către producător pentru
felul în care a reacţionat într-o scenă în care aparatul său Sunderland pierdea combustibil (de
fapt, la filmări s-a folosit apă). Aceasta l-a enervat la culme pe tatăl meu, care primise o medalie
importantă pentru că în timpul războiului a rămas pe poziţii, în ciuda faptului că fusese grav
rănit. A doborât el însuşi un avion de luptă italian şi a făcut parte dintr-o echipă care a distrus un
submarin italian şi a avariat altele două. Ca inginer de zbor, a reparat de multe ori scurgerile
existente la diferite aparate de zbor. Sunt convins că performanţa mea actoricească ar fi la fel de
lipsită de expresivitate, dacă ar fi cazul, dar eu nu sunt atât de viteaz ca tata sau ca bunicul
Nataliei.

Nu am fost niciodată în Italia şi, ca adolescent, m-am opus întotdeauna planurilor părinţilor mei
de a petrece vacanţa acolo, preferând să aleg ca destinaţie Elveţia şi Austria. După ce am plecat
de acasă, părinţii şi-au petrecut adesea vacanţa în nordul Italiei, în zona lacurilor. Le plăcea
foarte mult acolo. Tatăl meu avea părerea lui despre italieni:

T: „Italienii erau piloţi extraordinari!”

Din păcate, în 2007 şi bunicul Nataliei a călcat pe urmele tatălui meu (care a decedat în 2005),
mergând într-o lume mai bună. Natalie mi-a trimis poze de la înmormântare, în care se vedeau
bărbaţi îmbrăcaţi şi înarmaţi exact ca şi soldaţii ruşi din al doilea război mondial.

După film, ne-am dus înapoi în camera ei.

N: „Am un corespondent italian şi e foarte drăguţ.”

Mi-am adus aminte de comentariile unora dintre corespondentele mele referitoare la bărbaţii
italieni. Natalie a continuat:
N: „Când te contactează italienii, primul lucru pe care îl întreabă este dacă ai prieten. Apoi îţi cer
poza. Apoi continuă să vorbească... pe o singură temă.”
E: „Hmmm...”
N: „Dar acest tânăr este dulce, dulce de tot.”
E: „E normal?”
N: „Da.”
E: „Adică îl interesează femeile?”
N: „Da.”
Am povestit până când am apreciat că Zina şi-a fi terminat cursul. Natalie avea de făcut teme,
aşa că ne-am luat rămas bun. Am luat un Maxi-taxi către apartamentul aglomerat şi vesel al
Zinei.

Capitolul 46

In apartamentul Zinei locuia o chiriasa de nationalitate rusa.

-Sunt Tatiana...Tania,- s-a prezentat.

-Tatiana suna mai frumos,- i-am raspuns eu.
-Am stiu ca o sa-mi zici acest lucru.
A zis-o cu multa siguranta si incredere in sine.

Tatiana e din Balti si locuieste la Zina de mai multe luni. Deobicei, cand inregistram cu
camera video, Tatiana disparea. “Imi place de aceasta persoana, pursisimplu”-mi-a raspuns intr-o
zi Zina. Un pic mai tarziu Zina mi-a povestit istoria trista a mamei Tatianei, careia i-au furat
2000 dolari, bani imprumutati de la o persoana. Din acest motiv, Tatiana s-a aflat intr-o situatie
dificila atunci cand a absolvit facultatea de drept.

Lumea mica a Tatianei era pe un scaun de lemn si toata soarta ei era sub acest scaunel, o
soarta ce apartinea altei societati cu o limba si cultura diferita.

Eu, cred ca, sunt extrem de dramatic. Familia Zinei e foarte ospitaliera, si desigur,
Tatiana se simtea comod in sanul acestei familii. Imi era interesant, daca Zina se consulta cu
Tatiana vizavi de drepturile omului. Zina avea probleme cu fostul ei sot.

Intr-o zi cu bucurie am observat ca am ramas singur cu Tatiana in apartament.

-Zimi, te rog, in Moldova exista dreptul privat?-am intrebat eu.

Tatiana s-a intors cu o privire serioasa, m-a privit atent si a inceput sa-mi vorbeasca intr-o
engleza aproape perfecta.Da, dreptul privat exista, a raspuns ea cu multa siguranta. Deasemenea
am intrebat-o, daca a analizat cartea mea cu Zina.Ca si in alte cazuri cand abordam o rusoaica
am observat acel zambet secundar inainte ca privirile noastre sa se intalneasca. Dupa care
privirile acestora erau destul de reci.Intr-o zi, intr-o dimineata devreme, cand ieseam din baie,
am privit ce face Tatiana in dormitorul ei.Tatiana s-a intors catre mine si mi-a zambit dupa care
m-a salutat cu mana. “Stiu ce gandesti”-spunea privirea ei. Era ultima data cand am mai vazut-o.

- A, rusoaicele sunt mai destepte decat moldovencele,- a zis Zina.

Zina era asezata pe aceeasi canapea si se uita tintita la mine cand discutam despre relatia
barbat-femeie.Zambetul pe care il emana era combinat cu o multime de emotii pozitive. Imi aduc
aminte de inca o discutie pe care am purtato cu Zina:

“Un, eu cred ca rusoaicele sunt un pic mai calculate. Stii, cred ca moldovencele sunt mai
emotive. De aia ai putea zice ca moldovencele sunt prostute. Din punctul de vedere a valorilor
spirituale, moldovencele nu ar trebuie sa abordeze un necunoscut.Spre exemplu, cu Lucica din
Chiscareni, am facut schimb de mesaje.Consider ca vizita mea in Chisinau le-a adus oamenilor
un folos.Rusoaicele stiu foarte bine ce doresc, insa uneori poate fi incorect. De la inceput imi zic
ca ar fi bucuroase doar sa discute cu mine dupa care imi trimit poze si in cazul in care eu nu-mi
exprim emotiile, zicandule ca sunt foarte frumoase, acestea nu-mi mai scriu” -i-am raspuns eu.
 Poate, moldovencele simt, ca deseori ele decid, insa soarta alege pentru ele. Ele cu multa
incredere se dedica sortii. “Sunt optimista”- vesel mi-a raspuns Stefana la o petrecere. Si cunosc
mai multe femei care mi-au afirmat acelasi lucru.

Desigur, ca nu este corect sa divizezi oamenii in doua categorii dupa etnie, cultura si alte
obiceiuri. In Marea Britanie de astazi-politic e incorect. Insa ati putea sa dezbateti aceasta tema?
In anul 1979, un prieten vechi, fost coleg de colegiu, John, deseori glumea cand raspundea la
aceasta intrebare:

“Acest fapt le transforma in persoane rele?”-pauza. Exista doua feluri de oameni. Oameni
care divizeaza oamenii in doua tipuri si altii care un o fac.

Aceasta e o clasificare facuta de catre Bart. Karl Bart, fost teolog din Suedia. In anul
1982 impreuna cu John am vizitat de doua ori Venetia.

Discutam mereu despre schimburile de mesaje cu diferite femei din Republica Moldova.
Imi facea placere sa dezbat aceasta tema cu Marisha. In prima zi cand am vizitat Republica
Nistreana, impreuna cu Elena am luat pranzul la un restaurant nemtesc “Eilenburg”. In intuneric
am incercat sa vad tancul T-34 care astazi constituie un orgoliu al natiune.

-Ai putea sa faci cunostinta cu rusoaicele casatorite,- si-a expus punctul de vedere
Marisha.

Acesta a fost raspunsul Marishei la tema pe care o dezbateam impreuna cu Zina. De fapt
cu nimeni nu am facut cunostinta. Doar cu ea, Ana, apartamentul careia se afla vizavi de
parlamentul din Republica Nistreana. Marisha mi-a mai zis ca ar coresponda cu mine doar fetele
ce au varsta intre 14-15 ani-tinere care nu au experienta de viata. Ele doar insusesc ce se petrece
in jur si cand se casatoresc pun in practica cele insusite.

Desi fetele din Moldova se casatoresc foarte devreme. Ana mi-a povestit ca in
maternitatea din oras sunt foarte multe femei tinere care in curand vor da nastere.
Cand am revenit acasa in aprilie, am primit un mesaje de pe pagina web:
«LoveHappens». Am raspuns la acest mesaj si am primit urmatorul raspuns.

“ Ma numesc ….., sunt prietena Galinei si intamplator am gasit mesajul tau care era in
pagina de internet a Galinei. Galina nu cunoaste limba engleza si calculatorul, insa isi cauta
jumatatea. Am observat mesajul tau prea tarziu, caci nu prea gasesc timp sa verific posta.”

Deci, am considerat ca nu e o idee rea sa-ti scriu dupa vizita ta in Chisinau. Un inteleg, de
ce fac acest lucru. Poate, deoarece ca mesajul tau a fost foarte interesant si neobisnuit. As dori sa
te cunosc mai indeaproape.

Al treilea mesaj:
“ Imi multumesc pentru mesaj. Imi pare rau de engleza mea. As fi dorit sa cunosc mai
bine limba engleza, insa…Deci, m-am nascut intr-o comuna din nordului Moldovei, insa de mica
copila locuiesc in Chisinau. Acum nu mai sunt tanara. Sunt casatorita si am doi copii.De
nationalitate nu sunt moldoveneanca.Parintii mei sunt de origine-tata –nemteasca si mama-
poloneza.In pasaport sunt de nationalitate –ucraineana.”

Ultimul mesaj, al patrulea:

 “ Mi-am facut studiile in scoala de limba rusa, dupa care mi-am continuat studiile la
academia de studii economice. Sunt economista si lucrez pentru guvernul nostru.O sa incerc sa
raspuns la intrebarile tale.Nu merg la biserica catolica, caci sunt de alta religie.Sunt de religie
ortodoxa. Fratele mai mare a tatalui meu (Iogan) s-a nascut in Germania si in pasaport e de
nationalitate neamt. Sora tatalui mei(Eugenia) s-a nascut in Polonia si in pasaport e de
nationalitate poloneza. Fratele lui, Cornel, s-a nascut in Romania si e de nationalitate roman.
Tatal meu s-a nascut in Ucraina.Numele lui e Ilarion si a locuit in Ucraina. Mama mea la fel e
din Ucraina. Zic totul la trecut caci nu mai sunt in viata.Eu m-am nascut in Ocnita, mereu a fost
teritoriul Moldovei, insa mereu au locuit doar ucraineni in aceasta zona. Cunosc limba
ucraineana.”

Hm, cred ca aceasta femeie, jumatate polona si alta jumatate nemtoaica, are o istorie
destul de tragica.De exemplu, polonezii au suferit mult in timpul razboiul fasist si a discriminarii
sovietice.Sunt trei feluri de polonezi: acei care au stat in inchisoare, care stau si care vor sta.

Tatal sotiei fratelui meu, Maria e polonez. A evadat din inchisoarea sovietica. Mama
Mariei e si ea poloneza si a fugit din Siberia.Era impusa sa taie copaci.A fugit intr-o zi
ascuzanduse intr-un tren ce mergea spre Turcia.Tatal Mariei a facut armata undeva la frontiera.
Dupa care au imigrat in Marea Britanie, intr-o regiune unde locuiesc mai multi polonezi. Dupa o
perioada polonezii au fost impusi sa paraseasca aceste teritorii.Parintii Mariei au murit. Dupa 35
de ani si Maria a murit.Fiica lor, Clair, verisoara mea si-a facut propria afacere, un salon de
frumusete, multi ani in urma. Si acum isi desfasoara aceasta afacere.

Duceau dorul familiilor lasate acasa.In urma unei campanii de repatriere s-au intors acasa
in Polonia. In Polonia si-au deschis propriile afaceri cu ajutorul ipotecilor de la banci din Statele
Unite ale Americii. Aceste enorme ipoteci au dus la criza economica din zilele noastre.

Iar acum revin la Tatiana. In vara anului 2006 Tatiana a absolvit universitatea si si-a gasit
un post de lucru la ambasada bulgariei. A plecat de la Zina in apartamentul ei. Sora Zinei cu
familia ei locuiesc in Bulgaria si deseori se viziteaza.

*Pagina web “LoveHappens” nu mai exista din luna mai a anului 2008.

**Date generale:in 1989 in Moldova au locuit circa 88000 de bulgari, majoritatea din ei
in regiunea de nord a Moldovei. Au locuit din secolul 19 in aceasta regiune impreuna cu
gagauzii. Limba bulgara se aseamana cu limba rusa.In 1989, limba rusa a fost considerata a
doua limba de stat de catre 68% dintre bulgari.

Capitolul 47

Imi aduc aminte de prima mea vizita in Moldova si deseori imi vine sa rad atunci cand imi aduc
aminte ce s-a intamplat.

Zina statea in canapea si zambea. S-a indreptat spre mine.

-Domnule Eddie!-a exclamat ea.

In acea prima seara mi s-a parut ca a incercat sa cocheteze cu mine. Se indrepta catre mine si de
fiecare data gesticula cu degetele atunci cand vorbea.
-Esti ca o vulpe! A zis Zina.

Cu mult triumf a ridicat capul si avea o privire multumita.

In timpul primei mele vizite in Moldova Zina vroia sa arate toata viata ei, sa intervin si eu
in predarea orelor de limba engleza. Ea avea nevoie in continuare de bani. Imi era interesant sa
predau elevilor limba engleza, faceam mult haz la ore. Un cred ca au invatat ceva elevii din acele
ore insa sunt sigur ca au aflat ca sunt oameni care sunt de origine britanica si care sunt interesati
de tara lor.

Mi-a ramas in minte o eleva de 16 ani-Elena, blonda cu dintii perfecti. Era foarte frumoasa si imi
placea cum imi zambea.

In Marea Britanie, fetele niciodata nu te vor privi asa.

- Ea e Elena,- a zis Zina.

- Buna, sun Eddie,- m-am prezentat eu.
A urmat o pauza.
- Zimi ceva!- a zis Zina.

Ma uitam foarte atent la parul bond al Elenei, avea o cosita bine impletita, era leit unei
zeite din Grecia.

- Esti Elena din Troia?- am intrebat-o eu.

- Nu, nu sunt,- a raspuns ea.

Elena a luat in serios ce i-am zis. Blugii Elenei erau infrumusetati cu nite margeluse si cusute in
niste uzoare intr-un stil original. Mi-am adus aminte de timpurile cand multi moldoveni aveau
probleme cu hainele.

-Poti sa-mi zici de unde ai achizitionat acesti pantaloni?-am intrebat eu.

Elena m-a privit cu mirare.

-La piata i-am cumparat.

Mai tarziu Zina mi-a povestit ca Elena locuieste impreuna cu alte fete si uneori fac schimb de
haine. Cred ca un erau hainele ei.
Eram in vizorul Elenei mereu. Privirea ei spunea: ajutatima caci intradevar merit acest
lucru. Cred ca nici un milioner un ar fi in stare s-o ajute.Asa e viata- pierdere de timp, intelegere
si….revenire acasa?

In acea zi Zina un mai avea ore si am mers intr-o plimbare prin oras.Ne plimbam pe strada
centrala un departe de strada Stefan Cel Mare. Deodata Zina imi pune o intrebare:
- Un inteleg pentru ce ai venit aici, doar c asa te intalnesti cu aceste fete frumoase si nimic
mai mult?

Am discutat despre viata noastra de familia. Zina era casatorita de 15 ani si avea un mariaj
fericit. De la inceput erau fericiti dupa care sotul ei a devenit dependent de alcohol si o insela cu
femei mai tinere.
Aceasta tema am atins-o un si un pic mai tarziu cand am iesit din autobús si am ajuns acasa.I-am
inceput sa-i povestesc despre Chiscareni.

Anastasia mi s-a plans ca un a aflat nimic nou de la mine despre Anglia. I-am raspuns ca
englezii iubesc foarte mult animalele.O sumedenie de bani se cheltuie pentru intretinerea
animalelor. Inka mi-a trimis o poza cu niste soricei intr-o cutie si aveau atarnat un mesaj: Saracii
soricei. Am clasa am incercat sa intreb elevii daca animalele joaca un rol important in viata lor.
Elevii s-au mirat si am plecat la pauza.

- Sotul meu intr-o seara mi-a adus un arici, mi-a povestit Zina.
- Un arici! Si ce a-ti facut cu el?- am intrebat eu.
- L-am rugat sa-l duca inapoi de unde l-a adus.
- Si a avut parte de un final fericit acest arici?
- Nustiu.
- Sper ca la- dus inapoi.

Zina i s-a parut ca un am inteles ce am vrut sa zic.

- Stii in Marea Brtitanie s-a facut un sondaj “Care este animalul vostru preferat?”.Majoritatea
dintre respondeti am raspuns ca cel mai preferat animal e ariciul.In sudul Angliei se gaseste un
spital “Miss Tiggywinkles” pentru aricei. Inainte sa vin aici am vazut o emisiune despre acest
spital. Cu cateva saptamani inainte sa ies din casa am dat peste niste arici.Cand i-am observat le-
am dat niste salam. Cand am revenit acasa un am mai gasit nimic, nici salamul nici aricii.

Zina ma privea fara intrerupere.

Am intrat in magazín. Am vazut in vanzare o carte pentru studierea limbii engleze.Cartea e din
doua parti. Zina avea prima parte insa un avea partea a doua. Mi-a zis ca o va cumpara cand o sa
apara in vanzare.

Aceste carti sunt foarte bune. Am un sfat pentru moldoveni- atunci cand invatati limba engleza
sa va bazati pe carti si un pe cercetatori. Un irositi bani pentru niste achizitii de peste hotare.Un
lucru foarte important atunci cand va intalniti un originari din Marea Britanie, USA vorbiti cat
mai mult cu ei. Olandezii vorbesc foarte bine in engleza.
Am revenim in apartamentul Zinei. Am gasit casa cu picioarele in sus,pisica cu soarecele si-au
facut de cap. Inainte sa vin in Moldova niciodata nu am vazut niciodata asa ceva.

Capitolul 48

Mihai P. a venit in parcarea Renault Laguna langa casa cu numarul 129 pe strada
Columna. Acum 11 luni in urma aici am intalnito pe Ana, fiica lui. Ana acum. Se pregateste de
examene de migistru pentru Belgia in orasul Briughe. Ana mi-a recomandat sa vizitez colegial
tehnic. Tatal ei e direct pe catedra de masini tehnice.

Cu Domnul P. am discutat in limba franceza. Cunostea foarte bine franceza, deoarece de

multe ori a predat in Franta, datorita tratatului de colaborare dintre companiile Peugeot si
Renault. Deasemenea datorita colaborarii acestora cu compania romaneasca Dacia. In 1973 in
Romania am vazut foarte multe masini, asemenatoare Renalt-ului.
 In timpul vizitei mele la Chisinau am putut observa foarte multe masini Dacia. Masinile
Dacia sunt asemanatoare microbuselor micute. Consider ca numarul imponator de masini de
acest gen pe strazile din Moldova, denota ca economia Moldovei prospera. Desigur e meritul
masinei –Lada din anii 90-20. Nu am tinut mult aceste masini din cauza portbagajului.

Cand am vizitat colegial am fost prezentat ghidului si traducatorului meu-Maria.

-Iti place cum suna limba romana?- m-a intrebat Maria.

Care limba am vrut sa intreb, de aia am zambit modest. Cred ca avea in vedere limba romana.
Am aflat ca era moldoveanca de origine romana.

Am reusit sa discut si cu personalul administratiei. Imi era usor sa ma exprim dupa cum
eram insotit de traducator. Mi-au propus s ama duca la hotel dupa aceasta vizita.

Unul dintre ei m-a intrebat in ce hotel stau. Am scos din buzunar lista de prietene pe care
o aveau in buzunar si le-am zis ca stau la Zina. S-a mirat. A incercat sa o caute in aceasta lista pe
Ana. Domnul P. le-a explicat ceva in limba romana.

Impreuna cu administratia colegiului ne-am fotografiat. Am fost rugat sa scriu ceva in cartea
vizitatorilor.

Maria a vrut sa-mi arate cum se luceraza in secretariatul colegiului. In oficial directorului,
pe pereti atarnau o multime de buzunarase pentru fiecare profesor. In buzunaras puteai gasi
diferite acte importante pentru cadrele didactice. Mi-a placut aceasta inventie.

Am colaborat odata cu un reprezentant a unui colegiu din Anglia, acesta aduna informatie
secreta. Deseori se intampla astfel de lucruri. O mare parte din veniturile mele se bazeaza anume
pe informatia care e bine securizata. In caz contrat poti sa ai parte de multe probleme. De
exemplu, pot fi oamenii care si-au luat concediu medical sau s-au eliberat din serviciu din cont
propriu.

Dupa ce am facut cunostinta cu secretariatul am fost condus intr-o sala plina de

motoare.Eram acompaniat de catre Domnul P., directorul interimar si Maria, traducatoarea.In
acest timp eu inregistram cu camera.Am redactat textul de mai jos insa sensul un s-a modificat.

Aici elevii fac lucrari practice, invata cum se repara masinile. Aici poti gasi piese pentru masini
vechi si noi. Oamenii de 40 de ani stiu cum se repara o masina spre deosebire de ….-a zis
Marina.

-Spre deosebire de oamenii din Marea Britanie?- am intrebat eu.

-Un doar din Marea Britanie ci si cei din Europa de Sud.
- Si tineretul din tara noastra. Acum sunt foarte multe masini noi, insa toate sunt la reparatii. Noi
avem specialisti care ar putea sa repare orice tip de masina. Si tot tineretul ar putea sa mearga sa
invete aici. Noi ii invatatm cum trebuie sa conduca o masina si un doar.
- Ai pomenit ceva despre Uniunea Sovietica. Despre, ce era obligatoriu pentru tineri.
- In Uniunea Sovietica era obligatoriu sa mergi sa-ti faci studiile inainte ca sa conduci o masina.
Toti puteau conduce insa un stiau cum sa le repare.
-Da.
-Erau masini model vechi.
Am continuat sa discutam cu totii. Mi s-au aratam toate aulile, unde elevii au lectii teoretice si
practice.Ma simteam nemaipomenit de mine ca pentru mine s-a adunat atata lumea si a fost
organizata aceasta excursie. Am cunostinte foarte putine in domeniul mecanizarii, caci inainte sa
devin contabil am lucrat pentru compania Flexello Castors si Wheels, care faceau 70 procente
din cauciucurile pentru masinile din tara.Am lucrat multi ani pentru aceasta companie si pot zice
cu indrazneala ca acest colegiu este bine dotat cu materiale pentru a instrui tineri.

Pe parcursul excursiei, tot ma intrebau daca cred eu ca ar trebuie sa imbunatateasca cu

ceva.Deasemenea m-au intrebat daca un vreau sa raman sa predau un curs tinerilor. Aceasta
propunere am primito atat in Chisinau cat si-n Republica Nistreana. Lumea de aici e deschisa
pentru comunicare.

Mi s-a aratat sala de sport, o sala incapatoare, unde toti fac exercitii fizice, inclusiv
personalul colegiului.Directorul mi-a zis ca aceast obicei un va dura mult.
- Eu consider ca e foarte bine ca aveti grija de sanatatea Dumneavoastra.Cum se mai
zice:intr-un corp sanatos, o minte sanatoasa,-am zis eu.
Dupa care toti am mancat in cantina colegiului. Primul fel a fost ciorba cu o bucata mare de
piane.Moldovenii ar zice ca am mancat modest, insa eu zic ca am mancat foarte bine.

Dupa care eu cu Maria am mers la colegiu. Am intrat intr-o aula unde erau doar baieti si
Maria de fiecare data rosea cand imi traducea:

-Acesti baieti ar putea sa discute cu tine despre moldovence pana la 3 dimineata!

Dupa care am plecat sa-mi iau ramas bun de la administratie.Am primit in dar o multime
de cadouri si o diploma. M-am simtit foarte bine. Mi-a picat foarte bine aceasta excursie.

Domnul P. ne-a condus pana la apartamentul Zinei. Cand am intrat, Mihai cu Zina au inceput sa
discute.Am inregistrat aceasta conversatie. Zina vorbea foaret repede. De parca radeau. Am
trimis aceasta inregistrare prietenii mele din Romania insa nu a reusit sa traduca. Dupa care am
rugat-o pe Gabriela dintr-o comuna moldoveneasca sa-mi traduca aceasta conversatie.

“Uite ca am tradus. Domnul Mihai vrea sa stie daca esti in maini bune. Si i-a amintit Zinei ca eu
am telefonul lor si in cazul in care am probleme ii pot apela. Zina zice ca un vor fi prbleme, si ca
eu sunt obisnuit sa ma vad cu prietenii in oras. Zina are doi copii care iti vor purta grija. Fetita
Zinei va merge cu tine maine la muzeu. Dupa care Zina i-a zis Domnul Mihai ca te a intalnit
prima data in scoala unde lucreaza ea. In final, isi cere iertare pentru vocea ei caci e racita. Atat.”

Capitolul 49

-O cunosc foarte bine pe Irina!- deodata a zis Rita.

M- a intalnit la intrare in Academia de Studii Economice. Rita si-a facut studiile la

facultatea de Turism si Irina in aceeasi academie insa la alta facultate.Rita a dat un examen si
avea in mana niste copii facute la xerox. Cand ma ridicam pe scari aveam cat pe ce sa ma
impiedic in fata unui grup de fete. “Imi cer iertare”- am zis eu in limba romana.

Ridicanduse pe scari Rita se intimida ca o urmeaream. Si-a exprimat emotiile imediat.

- De ce mergi dupa mine?- m-a intrebat Rita.

Cand am iesit din academie Rita s-a linistit.
 - Stii e foarte urat. Stii mereu poti vedea pe strada, perechi care sunt certati si femeia
mereu merge dupa barbat,-a zis Rita.
Am mers la oficiu, Rita avea o intrevedere aici.Vizavi de oficiu era un parc, unde puteai
gasi un scaun si o masuta de lemn.

-Poti sa ma astepti aici?- a intrebat Rita.

-Desigur,-i-am raspuns eu.
S-a uitat inca odata la mine.
- Asculta, chiar vreau sa stau aici, vreau sa simt acest loc.

Majoritatea fetelor pe care le-am intalnit pe internet isi fac studiile la Acamedie.
Rita a plecat spre oficiu. Imi era interesant sa monitorizez oamenii care intra in acel oficiu.

Dupa care am mers spre Muzeul de Istorie.Am vazut o carte, era dotata din anii lui Stefan cel
Mare. Imi aduc aminte comentariile facute de catre Stefenom Xeniganom, autorul cartii
“Provincia pierduta si aventurile din familia moldoveneasca”.

Indragostit de Romania si de cultura romaneasca, Xenigana a mers in Romania pentru ca

sa dee lectii de limba engleza. Insa a ajuns in Moldova.Era convins ca va sta la o familie de etnie
romana, insa, din pacate, a stat la o familie de etnie rusa.

Vazand aceasta scrisoare a lui Stefan cel Mare in Muzeul de Istorie, acesta un si-a putut retine
emotiile atunci cand a observat ca scrisoarea era scrisa in limba chirilica. Ce a zis Xenijana- este
o opera a unui scriitor canadian.Cand am citit aceasta carte, fiind in Moldova, am avut emotii si
mai mari.In aceasta carte este descris cu lux de amanunt destramarea Uniunii Sovietice.

Am mers cu Rita la doua muzee de istorie.Rita era un ghid foarte bun, insa deja
incepusem sa ma enervez cu ea, caci analiza cu mare atentie toate tablourile din aceste muzee.
Eu vroiam sa mergem la cafenea.
Cand am incercat sa deschid usa, in fata mea a aparut o catea de rasa nemteasca. Imi era frica si
i-am permis sa intre in local. Cred ca avea adapostul pe undeva prin apropiere.

- Plecam, -a zis Rita. Cred ca a vrut sa ma ghideze asa cum a fost invatata. Insa mie –mi
era destul. Am mers intr-o cafenea din apropiere ca sa mancam.
Mai tarziu am simtit slabiciuni.Cred eu ca m-am molipsit de acelasi virus ce era in
Chiscareni.Ma invinovateam de ce nu mi-am pus vaccima cu vitamina C, indata ce am simtit
aceste simptome.Timp de cinci ani nu m-am imbolnavit.

In ziua urmatoare, Rita a vrut sa-mi arate zooparcul din Chisinau. Eu un am vrut si am
ramas sa ma odihnesc pe patul Zinei.In acea dimineata am ramas singur in apartament.Eram
multumit si am spalat vasele, asa cum ma simteam mai bine.Am speram ca nimeni n-o sa-si dee
seama cae u am spalat vasele.

- Ai cautat ceva in apartamentul meu?- m-a intrebat Zina cand s-a intors.
- Sincer, nimic nu am cautat si nici nu am inregistrat cu camera.
A ras. Imi era foaret comod la ei.Insa uneori Zina nu intelegea de ce o sun.
- Sezand pe patul tau, deseori ma gandesc ca sunt fericit,- i-am zis eu.
- Da, aici e foarte comod, mobila e noua.

Capitolul 50
 Zina cu Elena au crecsut impreuna intr-un sat din apropierea oraselului Calarasi, in partea
de sud-est a Chisinaului.(sa nu confundam Calarasiul din Romania). Inainte de vizita mea la
Chisinau am facut cunostinta cu o prietena de a Zinei, care lucreaza in calitate de bona in
Belgia.Eu le-am propus s-o angajeze pe aceasta femeie. Pentru niste motive, care mi se par
destul de intemeiate, mi-am notat toate datele personale ale acestei femei.

« Buna Eddie!
Unde anume te vei caza in Calarasi? M-am nascut in A., dar cativa ani am locuit in B.
Aceste doua sate sunt asezate unul aproape de altul. Nu mai tin legatura cu familia mea. Daca vei
fi in Calarasi transmitei salutary fratelui meu.Nu stie limba engleza insa imi dau seama ca vei fi
insotit de un traducator. In B. transmitele salutary familiei X.Ea e directoarea unei scoli in A.
insa locuieste in B. Cand mama mea nu a mai putut sa aiba grija de mine m-a dus la aceasta
femeie.Le duc dorul tuturor si le doresc tot binele din lume. Fratele meu se numeste Petru Z. sau
Petru Cadabana.
Familia mea era Cadabana. Daca vei rosti aceasta familie toti iti vor zice ca e cea mai rea
familie din sat. De ce? Deoarece mama noastra nu a reusit sa ne creasca pe noi toti.Insa aceasta
nu era vina ei. Niciodata nu o voi invinovati pentru ca ne-a dat altei femei.Si inca un motiv-toate
rudely mele sunt alcoolici si oameni de clasa inferioara. Insa aceasta e o istorie foarte lunga si
nici nu prea stiu toate detaliile.»

Buna, dragule Eddie!

Sunt eu Zina. Am primit mesajul tau. Citind mesajul aacestei femei am ramas uluit. Ea e
din sat de la mine. Nu o cunosc. Imi aduc aminte de familia ei. Lena cunoaste mai multe despre
aceasta familie, cat e de mica aceasta lume.

In cartea Stefanei Xenigana “ Provincia pierduta..”, orasenii din Calarasi s-au descries ca
si niste oameni “incapacitate si inchisi”. Calarasi si imprejurarile acestui oras au fost acaparate in
anul 1941 de catre nemti. Armata romana a acaparat territorial din jurul orasului insa nu si orasul
Calarasi. De aia generalui Antonescu a invitat armata namesake.Intr-un mesaj primit de la o
prietena scria ca foarte multa lume nu-si dorea unirea cu Romania.Insa toate documental dotate
acestui an demonstreaza ca acest teritoriu apartine uniuniii sovietice.

Zina cu Elena deseori glumeau pe seama nemtilor. Niste idei din una dintre scrisorile
primite de la Zina:
« In timp ce-ti scriam tie aceasta scrisoare a sunat Elena. Mi-a zis o gluma.Noptile din
timpul razboiului nemtii trebuiau sa innopteze la familiile de Moldovan. Dimineata sotul o
intreaba de sotie, ce s-a intamplat in patul ei caci a auzit noaptea niste sunete ciudate.Sotia I-a
raspuns: “Cum I-am putut zice nu cand nu stiu limba germana?” »

Pana la razboi in Republica Moldova si Republica Nistreana multe veacuri la rand au

locuit nemti.Spre exemplu, in sudul Republicii Nistrene, nu departe de Odesa, a locuit o diaspora
namesake, in jur de 66000 de oameni. Republica Nistreana- e denumirea in limba romana, care
vine de la raul Nistru (trans-din limba latina inseamna “ cealalta parte.”)
Basarabia in cartea lui N. Fergiusona “Razboiul mondial” reprezinta o lume formata din
mai multe culturi. Aceasta carte descrie conflictive ce apareau intre aceste sociopath-etnice,
religioase, politice, razboinice, interstatale. In general, se descrie evenimentele din secolul 20 si
evenimentele dinaintea acestui secol.

In anul 1940, aproape 82000 de nemti din Basarabia (si 40000 din Bucovina) s-au intors
acasa. Acest proces de imigrare a inspaimantat guvernul Romaniei. Nemtii au inceput in secret
sa selecteze acest popor, ca ulterior sa acapareze aceste teritorii. Punctul de pornire era Polonia.
 Insa planul nemtilor s-a transformat intr-un razboi destul de aprig. Multi nemti din
Romania si din alte imprejurari au devenit localnici care au prins indeletnicirile din acele locuri.
Foarte multi au fost prisoner lagarului german, pana cand guvernul a decis cum ar terbium sa se
foloseasca sangele acestora.

Foarte multi nemti s-au casatorit cu persoanele din aceste imprejurari.In Germania
nazista erau interzise contactele fizice intre germani si alte etnii. N. Fergiuson in cartea sa aduce
exemple interesante, cum proceda puterea cu acei care impala legea.Spre exemplu, in 1940 un
polonez de 17 ani a fost sponsored pentru ca intretinea relatii cu o prostituata nemtoaica. Atunci
cand jigneai erai pedepsit cu trei luni de inchisoare.Insa, totusi, multe femei au dat nastere a
peste 20000 de copiii vand relatii nelegitime cu barbate de diferite nationalitati.

Pe territorial neocupat de nemti, relatii dintre doua popoare era permisa.

In Marea Britania din secolul douazeci dupa razboaiele mondiale nemtii au fost porecliti-
gansi.Sa va feriti de gansii din atmosfera-era sfatul pilotului din al doilea razboi mondial, suna in
limba engleza. Aceste sfat a fost dat si pentru ca gansii incercau sa iasa la separate. Aceste
fenomene inspaimantatoare mai erau numite-miscarile gansilor.
In cartile pentru copii deseori capurile ofiterilor germani erau in forma de glont.Acesta
forma a capului, conform lui Terri Djonson in cartea sa “Varvaraj”, si conform altor surse, lua
aceasta forma atunci cand germanii erau spanzurati.
Acest lucru il faceau pentru ca sa scoata creierul. Terri considera ca acest lucru il faceau
pentru ca sa sperie dusmanii. Deasemenea asa iti dadeai seama cine-i dusmanul poporului.
Noi, englezii, si alte popoare am observat ca germanii au un punct fix pe creier.

Din pacate nu am vazut in muzeul din Transnistria creiere. Si consider ca nu este corect
sa-i numim pe germani-gansi.

Exista un mit despre armata germana. Avand radacini ramificate britanicii sunt
mandri.Insa cu timpul acest mit s-a pierdut in timp.E doar un mit?

Desigur ca in timpul razboiului rece ne era frica de germani asa cum infruntau aceasta
frica si rusii. Din aceste motive o mare parte din armata britanica a fost directionata in Germania.
Chiar si anii 80 a secolului 20 inamicii nostri rau foarte multi in asa fel incat germanii simteau
ca-si pierd puterile.Serialul despre al doilea razboi mondial ne-a marcat enorm avand ca tema
principala anii 70 ai secolului 20, „lumea in timpul armatei”.

“Pe frontul rus pentru fincare soldat german mort, mureau patru soldati rusi.” Hm...Voi
dezbate acest lucru.Deseori se uita ca de partea germanilor armata au luptat cu milioane de
nationalisti cu mar fi romani, ucraineni, impresionati de actiunile lui Stalin in Ucraina in anii 30
a anului 20. Se dateaza ca au fost multe pierderi.

Un eveniment care a marcat multa lume a fost lupta de la Cursc din anii 1943, o lupta cu
participarea a multor tancuri. Doua tancuri noi, Pantera si Tigru au luptat contra tancurilor rusesti
“T34”. Tancul “T34” acum. Face parte din patrimoeniul nacional in Transnistria.
Noi i-am preintampinat pe rusii despre intentiile germanilor.Marsal Jucov s-a increzut in
spusele noastre- puterile lui au dat o lovitura in acel moment.Acest atac a adus in acel moment la
o infruntare in acel moment.Sute de tancuri au fost distruse in acea infruntare.Dupa un timp
germanii au intrerupt atacurile. Cursc a luat initiativa in mainele sale si a inceput sa atace din
occident.
 In cafenea dupa excursia la muzeul de istorie din Chisinau, doream sa stiu de la Rita mai
mult despre frumoasele tablouri, care intepretau luptele din 1944.Vroiam sa stiu unde s-au luptat
si cine cu cine. Momentele fiaste in aceste tablouri erau asemanatoare luptelor din Ucraina, 3 ani
mai devreme.

-Stii, toate aceste detalii un sunt publicate si-n limba engleza, humea ar trebuie sa stie cat
mai mult despre aceste evenimente, - i-am zis eu.
- Un sunt deacord cu tine, - trist mi-a raspuns Rita.

Din 2007 am inceput sa cercetez aceasta tema, infruntarile care au avut loc in Romania si
Moldova pe site-urile Wikipedia, site innoit mereu cu informatii.Deobicei diferente un gasesti pe
acest site.In vara anului 2007 un gaseai practic nimic pe aceasta pagina despre operatiunea Iasi-
Chisinau. Chiar si denumirea era sub semnul intrebarii.Acum, aprilie 2008 articolul poarta
denumirea de –operatiunea Iasi-Chisinau, oferita de catre mai multi cercetatori. Articolul are
titlul “Lupta romana” , mi se pare destul de interesanta.

Aceasta tema la fel e bine descrisa in cartea lui N. Fergiuson, “Razboiul mondial”. In
anul 1944 in Romania si Moldova germanii si romani au suferit multe pierderi.Cred ca, si noi ca
si rusii ne-am dat seama ca suntem slabi in fata germanilor. Germanii, desigur, si-au dat seama
de acest lucru. De aia daca sunteti mai buni cu mar putea sa va opreasca dusmanii?

De exemplu, ei stiau ca germanii vor utiliza unele tactici “ clesnea” in cadrul operatiunii
Cursc. De aia au construit fortificatii masive si si-au intarit artilerii mari si tancuri. Cand au
inceput atacurile cu tancuri “T34”, Cursc a fost invitat pentru ca sa distruga armata inamicilor.

Un om, feciorul unui conductor de tren austriac, a observat foarte bine acest lucru. Foarte
curand a prevazut acest atac. Da, a fost decizia lui Hitler. Lider, care, cum stiu cu totii, a zis ca
nici intrun caz sa nu fie permis acapararea teritoriului si sa se lupte pana ce ultimul om va muri si
niciodata sa un cedam. In liniste i-a permis lui Cursc sa-si faca planuri ca dupa aia sa dea
comanda de atac. Chiar si el cunostea foaret bine logica dusmanului…

Capitolul 51

Impreuna cu Zina o asteptam pe Doina in restaurantul McDonalds de la Rascani. Un

orizont destul de vast pentru a-mi face propriile concluzii.Restaurantul se afla la 10 minute de
casa Doinei.In zece minute s-a apropiat si fetita.Impreuna cu ea au mai intrat si alte persoane,
insa Doina spre deosebire de altii inainta sigura catre noi.

Mi-am dat seama ca e Doina. Niciodata nu m-am vazut cu Doina si nicio poza cu ea nu
am vazut. De fapt, as vrea sa zic ca mai bine ne-am cunoscut dupa intalnirea noastra de la
McDonalds.

Dupa intalnirea cu Anastasia am mers la Doina acasa, casa careia se afla nu departe de
acea zona unde ma aflam. Ne-am inteles sa ne intalnim la zece in apartamentul ei.Am sunato de
cinci ori insa Doina nu mi-a raspuns.Era o dimineata foarte calda. M-am apropiat de blocul cu
multe etaje.Usa blocul spre deosebire de anul trecut atunci cand am vizitat-o pe Natalia era
deschisa.Stiam numarul la apartamentul Doinei insa nu stiam la ce etaj se afla apartamentul.Imi
imaginez ca trebuie sa fie un apartament situat la unul dintre etajele de mai sus.M-am ridicat cu
liftul dupa care am iesit si am sunat la o usa.Daca nu era atat de cald urcam pe scari.Pentru acest
etaj nu era lift.
 In Orient astfel de cladiri ar fi fost considerate ilegale, deoarece poti deveni victima
accidentelor, cum ar fi incendiile.In holul ce parea ca e in constructii, era doar o singur
apartament. Foarte mult am asteptat pana sa vina liftul.Ma uitam foarte atent la butoane.Tare
ciudat erau amplasate butoanele, niciodata nu am vazut asa ceva.Am coborat cu liftul si in cele
din urma am vazut lumina soarelui.Imi era foarte cald, am si transpirat si eram foarte iritat.In
zece minute am ajuns la casa familiei Donet, desi ei nici nu ma asteptau.

In restaurant ne-am salutat cu Doina, care de altfel era imbracata extravagant.Doina purta
o bratara destul de urata si hainele stateau mulate pe ea.In tara unde hainele jucau un rol
important, modul in care era imbracata Doina, punea un mare semn de intrebare.Consider ca nu
era imbracata adecvat pentru acel local.Hainele ei ascundeau frumusetea corpului. Insa ea a
obtinut ceea ce si-a dorit.Imi amintea de o fata care era martorul lui Iehova, de foarte putin timp
in urma am lucrat cu ea.Djina era pe jumatate spanioloaica.S-a apropiat de mine si vroia sa-mi
zica ceva important, insa s-a asezat pe multimea pixurilor pe care le aveam pe masa.Djina s-a
ridicat dupa care am observat ca s-a inrosit.

Am revenit din valtoarea amintirilor si am facut cunostinta cu Doina. Doina si-a cerut
iertare ca a adormit ieri.Doina si- a achitat consumatia, un cizburgher si un suc.Zina a refuzat sa
serveasca ceva.

-Tu mi-ai zis ca nu e bine sa consum mancare semipreparata-a zis Zina.

- Nu se va intampla nimic daca o sa mananci fast food o data pe luna- i-am raspuns eu.
Zina a zambit si a gesticulat cu un deget.
-Mi-ai zis sa nu mananc fast food.

Ne-am asezat. Doina era emotionata.

- Unde e sotia ta? Noi am crezut ca vei veni cu sotia ta, - a zis Doina.
- Nu, am intrebat-o eu. Ar merge ea cu mine, am intrebat-o eu. De la inceput a fost
deacord dupa un timp insa a refuzat. Cred ca incerca sa ma verifice.Vroia sa vada ce
am de gand eu, - i-am raspuns eu.

Am zambit. Doina nu zambea. Era foare serioasa.Interesant a vorbit ea cu prietena ei Irca

dupa ce am sunat-o de la Anastasia.

In cele din urma sotia mea a decis sa nu ma insoteasca stiind despre vizita mea
nelinistita impreuna cu Liliana si mama ei.Se uita la monitorul calculatorului si parca isi imagina
ce se va intampla.Am incercat sa sterg fisierul ce continea informatii despre familia Lilianei, caci
mi-am dat seama ca nu-i place deloc.Daca in internet incercati sa cautati informatii despre
Liliana si familia ei o sa gasiti cu usurinta tot ce va intereseaza.Deasemenea o sa gasiti
informatia tradusa in romana si rusa.M-a ajutat sa modific Marisha.Insa mai mult de o saptamana
puteati sa gasesti informatia in Internet.Mi-a trebuit opt saptamani ca sa sterg totul insa am
terminat sa fac acest lucru doar dupa ce am revenit in Anglia.

Doina m-a intrebat de ce am revenit in Moldova. Cand i-am raspuns mi-am amintit de
mesajul Doinei care m-a intreba acelasi lucru insa eu am considerat ca ar fi mai bine sa nu-i
raspund.Eu vroiam sa aflu cate mai multe despre traditiile si obiceiurile poporului
moldovean.Am dat exemplu Silviei, care mi-a povestit ca denumirea satulul Ciscareni vine de la
pestele ciscar, insa m-am mirat ca atunci cand le-am zis copiiilor din acel sat de unde vine
denumirea satului nu stiau.

- Ai venit sa ne povestesti despre tara ta?- m-a intrebat Doina.

 Am privit-o in fata si am tratat-o cu ironie, insa Doina continua sa ma priveasca cu
ochii ei mari si verzi.

- Nu, eu as vrea sa stiu daca moldovenii cunosc istoria Moldovei.E foarte important ca poporul
sa-si cunoasca radacinile. In oarecare masura as fi dorit sa trezesc interesal acestora fata de tara
lor.

Doina nemiscata ma privea.

-As putea sa te fotografíez?- am intrebat-o eu.

Dupa impresia fetei am inteles ca nu e local si momentul potrivit pentru ca sa o pozez.

-Bine, -am zis. Sa stii ca niciodata nu-i rog pe prietenii mei sa-mi trimita poze. De
exemplu, Ioana Campeanu din Romania, era una din primii mei prieteni, incepand cu anul 2004,
niciodata nu mi-a trimis nicio poza si eu niciodata nu am cerut acest lucru. Nu am nicio vaga
idee cu arata.
-Sunt deacord,- a zambit Doina.

Zina a trebuit sa plece caci avea niste ore particulare.Am continuat sa discutam cu Doina
si eram mult mai relaxati.In primul mesaj pe care l-am primit de la Doina, aceasta imi scria ca i
s-a recomandat sa invete limba engleza dupa Shecspir.O idee rea-i-am raspuns eu.Imi aduceam
aminte de examenele pe care le-am date eu, in general era vorba despre limba engleza a secolului
16. Totusi unele expresii sunt foarte frumoase:

Hamlet (reginei)
Nu, stati, de aici nu veti plecat,
Pana cand in oglinda nu o sa va arat
Toata frumusetea pe care o purtati.

Un pic mai tarziu.

Regina
Gata, deajuns, Hamlet:
Tu mi-am strapuns sufletul cu ochii
Si-n ei vad foarte multe pete negre,
Ca nu le poti scoate cu nimic.

De foarte multe ori continutul poeziilor lui Shecspir au sens dublu, si sunt intelese de toti.
Asta e asa ”chestii de sat ”, gasesti un titlu in ziarul “The Times”. Insa poate, mai putin de 10 %
dintre cititori au inteles doar un sens al continutului prozei poetului.In Anglia pe timpul reginei
Elizabeta, expresia “chestii de sat” era o expresie cu conotatie negativa ce se subintelegea viata
din acel sat, satenii, animalele…Se facea o comparatie cu lumea civilizata de la orase.

- Din pacate am o intalnire la orele 5 in casa cu numarul 129 din Strada Columna.-i-am
zis eu.
- Si eu trebuie sa merg in oras, - mi-a raspuns Doina.

Impreuna am urcat in troleibus, care mergea spre centru.Cand troleibusul s-a oprit in
statia unde ambii trebuiam sa coboram, soferul a franat brusc asa incat am fost aruncat in directia
Doinei.Am privit-o atent. A zambit? Sper ca da.
 Ne-am luat ramas bun la flori, buticurile de flori de pe Strada Columna, in apropierea
bustului lui Stefan Cel Mare.

Am mers spre casa din Columna 129.Nici nu am reusit sa ma apropii ca o fetita a iesit in
intampinarea mea.Era Marina sau Mari, cu ea am facut cunostinta pe site-ul “Love Happens”.

Era purul adevar pana in aprilie 2008. Acum am fotografii cu Ioana.

Traducere dupa M. Lozinscovo.

Capitolul 52

Cand s-a apropiat Mari, m-a salutat atat de cald ca si-n mesajele trimise de catre
ea.Britanicii mi-au zis ca nu poti sa judeci o persoana dupa mesajele acesteea.Si sunt total
deacord cu ei. Desigur, prima impresie a fost pozitiva insa mi-a trebuit mult timp ca sa-mi fac o
parere despre prietenii mei din Moldova.

Cand revizui mesajele in cautarea unei idei parca simti un fior in interior. In aceste
mesaje sunt fixate acele sentimente, sperante lasate in trecut.

Mari nu a putut veni la petrecerea organizata de catre mine.A venit sa ne intalnim doar
dupa ce si-a treminat lucru, dupa o tura de lucru intr-o organizatie multinationala ce tine de
sistemul de telefonie in Moldova.

Am ajuns pana la pizzerie, care se afla nu departe de cladirea parlamentului de langa

statuia lui Stefan cel Mare.

- Daca ai bani, inseamna ca ai de toate aici in Moldova, - a zis Mari zambind.

Mi-am petrecut timpul foarte bine in Moldova, purtand discutii cu multe fete frumoase si
interesante.Din fotografiile trimise de Mari observi cat de frumoasa e aceasta persoana.Parintii ei
sunt de nationalitate rusa din nordul Moldovei. Mama ei e profesoare de matematica la o scoala
din raion, unde majoritatea vrobesc in limba rusa si ucraineana.

Mari era una dintre fetele din Moldova, care ii placea la nebunie limba franceza, poporul
francez si cultura franceza. Eu un interes comun si pentru romani si pentru rusi. Limba rusa are
multe cuvinte imprumutate din limba franceza. In 2005 cand am incercat sa invat limba rusa, am
intalnit cuvinte ca “teatru”, care sunau la fel si-n limba rusa si-n limba franceza. Era ciudat sa le
vezi aceste cuvinte utilizate si-n limba rusa si-n limba franceza.

Altii viceversa nu iubeau sa asocieze limba franceza cu nationalismul Burgess. Ei criticau

romaní, care au acaparat teritoriul francezilor, cand au trecut la alfabetul latin in anul 1860.
Henigan, profesorul englez in cartea sa “ Provincia pierduta”, zice ca ei au actionat pentru
structura creierului moldovean, moldovenilor li se dadea mai usor sa invete limba franceza, mai
usor decat limba engleza.Inca odata s-a dezamagit Henigana.

Mari cu niste colegi de ai vorbind cu niste cunoscuti din Marea Britanie au dat impresia
ca sunt din Franta.As fi vrut sa ma intalnesc cu colegii ei.Cred ca deja i-am intalnit.Mari,
domnisoara care a fost la petrecere lucra pentru o organizatie internationala ce acoperea serviciul
de telefonie.
 - Deci, ma numesc Marie. Sunt foarte prietenoasa. Sunt vorbareata si-mi place sa-mi fac
cunostinte noi.Ea e prietena mea Oxana.Stiu ca Oxana e o persoana cinstita si prietenoasa si ei ca
si mie ii place sa cunoasca multe persoane.Atat, ce cred eu, - a zis Marie.
-Bine, si tu, Marie, lucrezi intr-un centru francez de servicii de telefonie?-am intrebat-o
eu.
-Ce?-m-a intrebat ea.
-Lucrez pentru un centru francez de servicii de telefonie, -am repetat eu.
-Da.
- Inseamna ca cunosti bine limba franceza, - am presupus eu.
- O posed mai bine decat limba engleza, - mi-a raspuns Marie.
-Am inteles.
-Cunosc putin si limba italiana, germana, spaniola, rusa si romana. Limba nativa e
romana.

Moldovenilor le place sa invete limbi straine noi. Unii ating un nivel inalt de cunostinte a
unei limbi straine.Limba franceza e o limba foarte populara.In zilele noastra limba franceza se
studiaza atat in scolile de limba romana cat si-n scolile de limba rusa. In Transnistria mai mult se
pune accentul pe limba germana. Ar fi ca o recunostinta a provinciei destramate.

Impreuna cu Mari asteptam sa ne aduca pizza-ele. Dupa cina am petrecut-o pe Mari la

statia de autobuz de pe Stefan cel Mare.Mari s-a mirat ca am conduso pana in statia de autobus.
Adevarul e ca nu vroiam sa ma despart de ea.

De la statia de microbuse pana la cladirea parlamentului era si mai aproape. Am revenit

in casa Zinei.

Stateam pe pat si Rita m-a intrebat daca as putea s-o ajut cu intrebarile la care trebuia sa
raspunda: masurile de risc pentru investitii, cu cat e mai inalt nivelul cu atat e mai mare riscul).
M-a mirat intrebarile ei. Ca si contabil trebuia sa cunosc raspunsurile la aceste intrebari.
Statistica niciodata nu a fost punctul meu forte.In 1980 am dat examenul la statistica pentru
cursul de administratie publica. Acest curs m-a ajutat sa nu mai dau examenul la statistica.

M-a mirat faptul ca o studenta in anul intai de facultatea de turism trebuie sa cunoasca
matematica superioara. Inteleg, daca ar fi in 1970. Insa standardele Marii Britanie nu ating cote
maxime. Dupa care mi-am amintit ce mi-au povestit atunci cand am vizitat colegiul de transport
din Chisinau.

In uniunea sovietica era neaparat ca fiecare absolvent cu studii superioare trebuia sa-si
cunoasca meseria. Si cred eu ca are sens.De exemplu, statistica o poti interpreta in diferite
moduri. De exemplu, un functionar nu utilizeaza niciodata statistica si altul mereu o
utilizeaza.Colegii, care au dat acelasi examen ar putea sa intrebe: Aceste cursuri au ceva in
comun?

Dupa care Rita mi-a zis ca are multe teme pentru acasa. Mi-a mai zis ca nu e o
lenoasa.Exercitiul, intradevar era foarte complicat.Pe langa toate mai trebuia sa scrie o
compunere in limba engleza.I-am zis ca e pera mult.

- De foarte mult ori am facut asa, - mi- a zis Rita dupa care a urmat o pauza, - asa traim
noi.
A ras. Si eu am ras.

-Numai nu astazi. Hai sa te ajut,- i-am propuse u.

Ne-am uitat atent unul la altul. Credeam ca o sa ma refuze. Mama ei i-ar fi permis?Am continuat
sa dezbatem aceasta tema.Am insistat. In cele din urma, Rita a mers la culcare.Zina nu s-a
implicat in acea discutie.

* Gmail/Googlemail – un sistem pefect pentru ca sa gasesti informatii despre orice

persoana. Asa poti sa gasesti adresa, telefonul si numarul de fax.

Capitolul 53

Acest capitol abordeaza tema destramarea Romaniei si rolul nacistilor in al doilea

razboi mondial. Se aduc date despre primul razboi mondial si rolul Romaniei in timpul
razboiului german. Daca vi se pare plictisitor, puteti trece la alt capitol.

Aproape jumatate de armata la sfarsitul anului 1941 sursele materiale au fost utilizate de catre
uniunea sovietica in razboiul impotriva inamicilor care au luptat in razboi din SUA.

Iata o parte de surse a armatei din SUA:6000 tancuri, 363000 de masini, 43000 jeep-uri, 1981
locomotive, 350000 telefoane, 5000 linii de telefon, avioane, aluminiu pentru aviatori, 58%
petrolul aviatic, o multime de conserve depozitate. O descriere mai amanuntita despre acea
perioada o puteti gasi in cartea Nilei Fergiusona “Razboiul mondial”. In total s-au cheltuit-93
bilioane de ruble (moneda ruseasca).

Deci, impotriva lui lupta Romania. Impotriva unei natiuni cu o mare influenta, care era bine
dotata cu armament. In 1943 SUA si uniunea sovietica au ajuns la un numitor comun ca sa
instaureze un singur stat.In acele timpuri, occidentul era la curent ce conotatie are guvernul
sovietic.

Consultantii au decis ca ar putea sa actioneze in asa mod cu Romania, ca si cu alte state

europene, inclusiv Polonia.

Din punct de vedere antirusesc raspunsul corect ar fi o scuza neintemeiata.

Insa cum am putea sa le explicam romanilor de diferite generatii, de ce au actionat asa cei
din Europa de est, dupa care sa le zicem de ce gandim ca marsalul Antonescu a fost un dezertir.
Acest fapt il confirma departamentul guvernului american si niste grupe americane. Au si
pichetat pe strazi impotriva la Antonescu si chiar au instaurat un monument in cinstea lui.

Chiar si moldovenii care locuiesc in Moldova il considera pe Antonescu un erou. Charles Ching
subliniaza ca Moldova e una dintre tarile, care a fost eliberata de catre fasisti. Antonescu a alipit
Basarabiei teritoriul care-i apartinea in 1940.

Multi romani il considera pe Antonescu o persoana apropiata lor. Ca si Vlada

Zacalivatelea, despre care mult zogomot a facut Ceausescu.Liderii, care au condus armata si
aprig au luptat pentru poporul roman. Nu multi au asa aparatori.In cele din urma, asa se pare.

Dupa intalnirea cu Gabriela, o colega foarte draguta dintr-o provincie moldoveneasca, am

riscat sa-i dau o copie a unei carti recent aparute despre Vlada Zavalivateli.Fata ei, denota
multumire. M-am dat cu parerea si i-am zis ca istoria Vladei Zacalivateli e
inspaimantatoare.Gabriela nu a fost deacord.
Ca sa poti observa diferentele din cei din occidente si poporul roman ar trebuie sa le lasam un pic
de ragaz romanilor pentru ca sa se exprime.Trebuie sa ne linistim.

In timpul primului razboi mondial teritoriul Romaniei a fost acaparat de catre germani. Armata
rusa a suferit mult si a trebuit sa renunte la provincia moldoveneasca. In 1917cu ajutorul
financiar din partea rusilor ea s-a pregatit pentru lupta cu Marasesti.In spatele frontierii se afla
Basarabia.

Organizatorul principal pentru Marasesti a fost Ion Antonescu. In 1913 a fost desemnat cu
ordinal Mihai cel Sfant.

In anul 1918 armata a luat o intorsatura rea pentru Antanta.Rusia a luat o decizie corecta
vizavi de Germania.O armata imensa de germani au luptat impotriva armatei franceze in partea
de nord a Frantei.

Armata britanica au cedat. In luna mai 1918 au luptat in apropierea teritoriului francez,
aproximativ la 15 milimetri.In aceeasi luna Romania a fost inconjurata de cele mai puternice
forte si au luat o decizie.

Conducatorul britanic a armatei feldmarsal Haig a dat ordin sa fie retinut sub orice forma. Asa si
s-a intamplat, insa frontul francez care apara Parisul nu s-a mai aparat.Cu multa neliniste am
privit cum luptatorii americani cereau ajutor.Generalul Persing tot insista ca e nevoie de luni de
pregatiri pentru a infrunta armata americana.Armata a primit si niste lovituri destul de dure. Ca
deobicei se ignora sfaturile francezilor si a britanicilor.

In luna mai 1918 operatiunea nemtilor a atins apogeul.In orasele germane au inceput dezbateri
caci un era suficiente dezvoltat comertul.

Desi acest fapt nu este caracteristic pentru o ocupatie de succes a armatei, insa totusi
nemtii au pierdut si aceasta pierdere din acea vara i-au marcat asa cum si pe noi.O lupta poate
avea un carácter misterios.Exista o morala britanica: verificarea adevarata pentru un general nu e
cand ataca ci cum cedeaza.

In 1917-1918 armata germana a suferit atacar din partea Romaniei si a Frantei. A durat
suficiente de mult insa un a fost in puterile noastre sa stopam acele atacuri.Acest fapt si a dus la
un mare succes pentru inamici.

Armata rareori acapara teritoriile avand facute planuri din timp.Inainte sa se observa unde
sunt localizati inamicii, conducerea armatei ar trebui sa cunoasca ce forte au ei.E o lupta
cetoasa.Deci, la noi, procesul Antanta s-a produs in 1918. Noi eram la cunostinta cu situatia si
utilizam orice sursa. Citind toate rapoartele, am fost mirat cum in acele luni se faceau planuri
duble. Foarte multi mi plac planurile duble.Aveam si mai multe tancuri, incepand cu anul 1916.

Mai tarziu in 1918 regele roman a armatei germane i-a multumit lui Antonescu pentru ca
a Salvat Romnia.Regele niciodata un a considerat ratificarea Germaniei ca un acord comun. Ca
rezultat a capilulatiei din noiembrie 1918 a devenit o intelegere adevarata si o conditie- anexarea
Basarabiei ca drept al Romaniei.

* Insistent recomand sa va documentati cu serialul Bi-Bi-Ci din 2008 “Al doilea razboi mondial-
dupa usile inchise”, le puteti gasi pe discuri si-n carti.
** “ Imperiul Hitler” de Marca Mazovera (2008) se da cu parerea vizavi de aceasta tema.
Deasemenea poti gasi materiale despre Antonescu si regimul roman in Transnitria.Cartea este
laudata-e un text standart. Puteti sa gasiti online ziarul “The independent” din 30 mai 2008.

*** «Tanc» - o masinarie de fier bine cunoscuta de noi toti.Aceasta conceptie niciodata nu a fost
folosita.Acest obiect a fost pastrat pana-n zilele noastre.

Capitolul 54

- Atingete de ea, -deodata mi-a zis Zina, atunci cand vorbeam cu Elena la ea acasa.

Colega Elenei a trecut pe langa mine asa incat nu ne-am intersectat. Iritat am privit-o pe
Zina care mi-a zambit.

Cand m-am intors atent am atins-o pe Elena.Cateva secunde Ele m-a privit dupa care m-
a masat usor pe spate. Doamne! Avea o mana puternica astfel incat I-am simtit puterea pentru
cateva minute. Poate ca a fost un raspuns la complimentele mele. Avea o musculatura mai ceva
ca a unui barbat si gaseam tangente intre ea si afacerea cu porcii care o administreaza Elena. Din
pacate, Elena a incetat sa-mi mai faca masaj.

Era o femeie puternica si imprevizibila. Faceam deseori glume pe seama Elenei atunci
cand ne povestea despre soldatii nemti. Parca diferentele de limbi nu mai erau bariere in
comunicare si ne intelegeam foarte bine.

Sunt sigur ca daca o veti vedea pe Elena in poze sau pe careva site-uri o sa treceti imediat
la alte femei. Foarte greu facea cunostinta cu barbatii, desi din interese ascunse ai putea sa fii cu
ea. Si se mai zice: Camera niciodata nu minte.

Ne-am intors cu Zina la ea acasa. Doar acum mi-a povestit Zina despre afacerea Elenei.
Am inceput sa discutam intens despre Elena. Zina mi-a zis ca moldovenilor in general le este
frica de straini, in special de arabi si turci, care ar putea sa le ea locul.Vorbele ei mi-au amintit de
un mesaj pe care l-am primit acum un an.

Inka, Balti 2005

“ Am intrebat-o despre legile strainilor in Moldova, caci inainte sa discut cu tine as fi
dorit sa aflu cate mai multe si despre situatia strainilor si-n alte tari. Stii, se vorbea ca
presedintele Moldovei intetionat nu colabora cu parameter, opozitia pentru ca in cele din urme
Moldova sa devina o tara depedenta de alte tari. Si conform acestui plan, totul ce e de valoare in
Moldova se vinde strainilor, cum ar fi americani, spanioli etc. Si cui ii revine in cele din urma
aceasta tara? Imi ziceai ca foarte multe personae au plecat in Portugalia, Spania, Franta si Rusia
pentru a-si gasi de lucru.
Eddie, de ai vedea satele noastra parasite, doar copii si batrini poti vedea.Ca pe timpurile
razboiului. Tot itinerate merhe peste hotare.In orase situatia e un pic mai buna.
Eu nu pot si nici nu vreau sa fiu impotriva at daca ai vrea sa-ti deschizi propria afacere
aici in Moldova. Insa vorbind sincer ma indoiesc de faptul ca strainilor le este usor sa-si
disfasoare propria lor afaceri.
Insa din nou nu pot sa-mi exprim emotiile negative. Desigur, te voi ajuta cu ce pot.

Atunci cand ii citeam mesajul simteam emotiile mixte, imi si trist cat si vesel.
 Caleidoscopul ne-a uimit. Fragmentele lui in miscare. Curand o sa se opreasca. Pana
atunci permitetimi sa va organizez lumea, - o parte din discursul premierului britanic Toni Blair
la conferinta particular laborist din octombrie 2001.

Insa discursul lui Toni Blair se atribuie luptei impotriva terorismului din 11 Septembrie.

In filmul “Terminal” din 2004 actorul-inima a acestui film, Tom Hanks joaca rolul unei
personae inexistente dintr-o tara din occident, blocat in unul din terminalul aeroportului
american.
Deci, Holywood-ul.
Va intalniti cu multi imigranti iritati si increzuti in sine in Moldova. Cred ca, acest fapt
poate caracteriza diferite momente rupte din careva contexte.

Hai sa tragem o privire asupra populatiei orasului Balti. In Balti locuieste Ina, desi nu
atrage atentia tuturor speculatiilor ce domina acest orasel. Ti se va parea ciudat insa in Balti, al
doilea oras dupa separate din Moldova, locuiesc in majoritate rusi si ucraineni. Ina, e
moldoveanca cu radanici romanesti casatorita cu un bastinas din acest oras.

Michel Palin, fost membru a trupei de comedie “ Monty Python” si prietenul lui Terry
Jones a discutat cu rusii din tarile baltice in unul din filmele sale pentru Bi-Bi-Ci, in cadrul
emission “Europa Noua” si a luat mai multe interviuri pentru mai multe carti in anul 2007. El a
vorbit despre rolul rusilor in tarile baltice.Multi dintre acesti oameni nici in zilele de azi nu au o
cetatenie recunoscuta de statul rus sau statele baltice. In Estonia, 9 procente din populatie,
conform datelor din Wikipedia, mai 2008, - erau fara cetatenie. In Letonia, rusii formeaza 27
procente din populatie, acelasi procentaj de rusi din anul 1989 in Moldova conform
recensamantului si doar 56 procente sunt cetateni ai Letoniei. Guvernului Letoniei nici pana in
ziua de azi nu au gasit un numitor comun cu Rusia si Uniunea Europeana vizavi de politica
acordarii cetateniei populatiei Letoniei.Una din cerinte impuse de statul Baltic, Letonia pentru
acordarea cetateniei e cunoasterea perfecta a limbii letone.Desi, la referendul din 2004
majoritatea populatiei nu a avut acces la votare pentru alipirea Letoniei la Uniunea Europene.

Pana acum am incercat sa ma expus vizavi de acordarea cetateniei letone in statele

baltice. Cu totul altfel e situatia cu disparitia acestui stat. Spre exemplu, vestul Ucrainei cu
populatia de peste 3,5 milioane inca de la formafrea acestui stat, a disparut la inceputul al doilea
razboi mondial.Si daca aruncam o privire la Basarabia? Aceti dreptate. Vorbesc despre Podolia,
foarte putini au auzit despre aceasta tara. O mare parte din territorial ei apartine Moldovei, de
fapt, e partea de nord a Republicii Nistrene.

Tineti minte, femeia despre care v-am vorbit, cu doua nationalitati, germana si poloneza.
Parintii ei ar fi putut sa locuiasca in Podolia, cativa km de la locul ei de bastina.Pe acele teritorii
locuiau polonezii care formau majoritatea populatiei de pe acest teritoriu, deasemenea existau si
altee nationalitati, deasemenea nemti. In septembrie 1939 Podolia a fost anexata ca teritoriul
Ucrainei. Ca si in acele timpuri si acum aceste tinuturi sunt foarte aproape unele de altele.

Deci, sunteti un cetatean din vest si ati decis sa cautati Podolia in Wikipedia. O sa ziceti:
“ Nu, Podolia nu a fost un stat independent, cel putin recent.” Acum cautati Polonia in perioada
1795-1918. Va mirati? In acele timpuri acest stat nu a existat. Doar o regiune ce apartinea
Poloniei, pentru care luptau mai multi concurrent. In Podolia continuau sa conduca authoritative
poloneze dupa 1795 ca o parte a imperiului habzburgic. In 1919-1939- partea de west a Poloniei
a devenit din nou parte a Poloniei, tara vecina a Romaniei.
 Un alt caz care trezeste interes e Bucovina, in partea de nord a Moldovei. A fost candva
un stat si acum ce e? Ar fi bine sa cititi istoria europei de wset si sa sa gasiti multa informatie
despre suveranitatea acestor state. Desigur ca, Transnistria devine primul stat independent, care
apare in anul 1990 si 1992. Michel Palin a fost martor a mai multor petreceri in Transnitria si
acesta descrie principally semne ale suveranitatii acestui stat-banii cu emblena nationala, armata
si altele. El a numit acest stat-o guvernare care nu exista.

Bine ati venit in europa de vest. Acolo unde istoria e imprevizibila si caudate, in special
populatia acestei parti a lumii. Intr-o emisiune televizata, Michel Palin a descifrat intr-o ordine
cele mai admirate locuri de catre el din europa de vest. In aceasta lista au fost incluse toate tarile,
inclusive Rusia si Turcia. El a vizitat aceste tari pentru filmul sau documentar pentru Bibisi in
anul 2007. In aceasta lista gasesti Livov si Chisinau, ca orasele cele mai frumoase.
Ma intorc in apartment de la Ciocana din Chisinau…

Elena a venit mai tarziu in acea seara. Eddie!- a strigat ea. M-am intors sa o imbratisez la care si
ea ma imbratisat foarte strans. E foarte puernica.M-am asezat si Elena a inceputa sa-mi faca
masaj.Fantastic.Elena stia foarte bine ce face.Putea sa faca masaj in fata tuturor celor prezenti in
casa: Zinei, Ritei si Sandu. Insa era ceva ordinar. Mi-am dat jos tricoul si m-am relaxat.Elena si
Zina in acel moment discutau.

- Elena zice… cum zici tu, sare la spate, … a zis Zina rasufland usor.

Eena imi masa spatele putin incordat.Imediat am tresarit caci simteam dureri in acea zona.
Deodata mi-am adus aminte de momentele cand eram bolnav.Ma gandeam cat e de prost ca
aceste persoane nu sunt deloc stimate. Acest fapt m-a pus pe ganduri.

Capitolul 55

Acum unsprezece luni treceam pe aceste drumuri rele impreuna cu Liliana si mama ei
pentru ca sa reusim sa trecem vama transnitreana, in regiunea Varnita.Aceasta calatorie a urmat
cu o perepetie, asa cum ne spunea Alexandra.Cu timpul situatia din Varnita s-a schimbat spre
bine.In 1992 au fost inregistrate foarte multe lupte crancene care s-au soldat cu moartea a multor
oameni.

Atunci cand m-am intalnit cu Doina in McDonalds, I-am zis ei ca sotia isi face griji
pentru mine stiind ca merg pe aceste drumuri foarte rele.Si peste doua zile authoritative de pe
ambele maluri a Nistrului au inceput confruntarile. Aveai impresia ca indata dupa razboi se
incepe o alta lupta sangeroasa.Au fost implicati si militarii armatelor.

Dupa mai multe discutii duse pe parcursul a mai multor luni de zile, Rusia a recunoscut
independenta Moldovei, inclusive anexarea Varnitei la territorial Moldovei. In acele momente s-
au inteles ambele parti.

In februarie 2008 in Varnita a fost confiscat o masina de teren ce transporta cartofi de

catre politia transnistriana. Cartofii au fost confiscati si soferul inchis pentru trei zile in
inchisoarea de la Bender. Actiunile intreprinse la adresa acestui om au fost admise ca ilegalitati.
Din pacate, granita este foarte bine conturata de catre autoritatile transnistrene.

Varnita- e portul pe raul Dnestr sau Nistru al orasuui Tighina. In 1990 majoritatea
populatiei orasului Bender au votat pentru alipirea orasului la territorial Transnitriei. Insa
populatia orasului Varnita au votat pentru alipirea acestui teritoriu la Moldova. Autoritatile
transnitrene au ignorat aceste buletine de vot si au anexat la orasul Balti acest teritoriu.In cele din
urma s-au implicat authoritative moldovenesti si s-a format o comisie comuna de control pe acest
teritoriu.

In acea zi ma simteam ca ma aflu intr-o situatie bizara, state am in fata casei unde locuia
Zina si inregistram cum se joaca cainele Gretei.

- Nu e o imagine buna pentru a fi inregistrata, - mi-a zis Rita.

Rita m-a privit cu tristete in timp ce-si musca buza ei plina. Curios, asta o facea mai atragatoare.
M-am ras, caci I-am putut citi gandurile. Rita s-a opus. Greta s-a apropiat de noi. Rita si-a
schimbat mimica, caci vroia sa mergem in excursie, insa eu inregistram in continuafre cainele
jucaus al Gretei.

O, asa sunt toti Moldovan pe care i-am intalnit. Le place sa fie cat mai ospitalieri. Insa
cum o fac e foarte curios.Eu as fi dorim sa ma amuz insa am facut asa cum ne-am inteles
anterior.

Ne-am intors acasa, Rita ne-a aratat la calculator toate pozele ei si niste poze cu prietenul
ei din ucraina, Andrei si a descries cu detalii istoria lor de dragoste. Rita a fost de mai multe ori
in Livov la Andrei in ospetie. Rita imi arata cu pozele cu acest oras frumos, care a suferit multe
schimbari dupa razboi.

E orasul in care Rita ar fi dorit sa Livov. Ducea dorul sarbatorilor de Pasti din Livov, pe care le
petrecea impreuna cu Andrei si familia lui.

Rita si Sandu se uitau la una din poze unde Rita cu Andrei stateau intinsi pe pat. In acel
moment a intrat Zina. Mi-am dat seama ca Zina niciodata nu a vazut aceste poze.Sandu a
ras.Zina cu multe emotii mi s-a adresat:

- Vezi, eu nici nu stiu ce se petrece la mine in casa!

Mai tarziu Zina mi-a povestit cu Andrei s-a intoxicat acm cateva luni cand a fost in
Chisinau.Era atat de slabit ca nici nu putea sa se ridice din pat. Toti si-au facut griji pentru el,
Zina l-a ingrijit.

Din privirea Zinei am inteles ca si-ar fi dorit un cumnata asa cum e Andrei.

In acea seara impreuna cu Rita am mers catre restaurant “ La Taifas”. Acolo ne-am intalnit cu
Stefana si Diana.

Capitolul 56
.
Deobicei americanii au mare popularitate in Moldova.

De exemplu, Nadina care si-a petrecut copilaria in orasul Soroca, vizita americanilor s-a
incununat cu succes.Cred sigur ca atunci, cand scriu aceste randuri, aprilie 2009, Nadina e in
SUA.Nadina deja de cativa ani locuieste in SUA.

Parintii Nadinei au divortat, mama ei a plecat in Rusia si tatal ei in Cehia.Ea a trebuit sa

supravietuiasca de una singura impreuna cu fratiorul ei.
 O profesoare de la Corpul pacii, Daniel, mi-a zis ca a ajutat-o foarte mult pe Nadine.
Nadina facea cunostinta cu americanii si prin intermediul internetului.Ii placea sa faca vizite
americanilor de la Corpul Pacii. Acolo si am facut cunostinta cu ea.

In 2007 Nadina a plecat in SUA, datorita unui program de instruire a limbii engleze-
germane din cadrul unei facultati a universitatii din Balti. Mi-a scris o scrisoare foarte lunga in
care imi povestea cat de bine stau lucrative la ea in SUA.Nadina m-a criticat dur pentru ca nu mi-
am publicat cartea.
Deci, ce as mai putea zice despre americani?

In Marea Britanie pana in anii 80 al secolului 20 pe scenele teatrelor se juca o scena

interesanta. Artistul se putea adresa publicului doar cu :”aceasta se poate intampla doar in…”
«America!»- a rasunat cu glas tare o voce.

Deasemenea iubeau sa zica ca: “aceasta se poate intampla doar in …” Si dupa urmau
naratiuni despre viata lor in diferite parti ale lumii.

Dar ce e politica Americana? Nu-mi pot aduce aminte de nici un ziar unde s-ar fi
enumerat principiile politicii americane. Desi, deseori pe micile ecrane poti vedea filme despre
viata politica a americanilor.

Cel mai mult vorbesc despre petrol. Se vorbeste mai mult despre petrol decat despre
eventualele afaceri care s-ar putea dezvolta peste hotare. Se discuta mai mult decat si despre
religia promovata in biblie.Din timpurile stravechi aceste teme erau cel mai mult
dezbatute.Acesta descriere este facuta inainte ca Obama sa devina presedinte. Pana, aprilie 2009
nu e clar cum se va schema politica americana.

Atunci cand e vorba despre tarisoare mici, autoritatile SUA nu au nici cel mai mic interes
pentru a colabora cu aceste tari micute si-n dezvoltare. SUA doreste ca sa detina monopolul pe
piata mondiala.Autoritatile cele mai populare si democratice datorita unui program social in
centrul si sudul Americii s-au opus controlului din partea securitatii in acele zone.E usa din spate
a domnul Sam si populatia nu a votat cu el.Un exemplu pentru un candidat bun la postul de
presedinte e o deplasare in Irak.

Pare oare cu influenta ruseasca in partea de vest a Europei? Nu, politica Americana se
indreapta spre dizolvare si daca apar careva conflicte din partea altora e neaparat se se discute la
nivel politic.In acele timpuri asa cum rusii inaintau, anticomercial.Consider ca rusii au atins
succesul in comert doar datorita ca au intrat in NATO.De aia ruii incerc sa se opuna acestui
progres. Daca e sa te conduci dupa terminologia Americana asa tari ca Rusia devin asa zisele tari
fara noroc.Desigur, majoritatea rusilor altfel vad aceasta problema.Pentru ei politica ruseasca e a
fi un mare patriot tarii.Asa se comportau oamenii pe timpurile sovietice.

Si acum hai sa discutam despre Corpul Pacii.Se inscrie in politica Americana? N ici
decum. Nici sa descrii activities acestei organizatii.Corpul Pacii e in colac de legatura intre
America si alte tari.Si deobicei de acest lucru se ocupa tinerii, oameni detreaba carea au intentii
bune de a ajuta oamenii care se afla in situatii dezavantajoase.

Corpul Pacii a fost fondat de care presedintele mult iubit, Djon Kenedi.Modul de a gandi
s-a deosebit foarte mult de urmasii sai.
 Eu am doua puncte de vedere referitor la activitatile Corpului Pacii. In primul rand
consider ca este un exemplu pentru alte organizatii, cum zic eu poposirea in realitate-atunci cand
ai de a face cu politica Americana si americanii care lucreaza peste hotare.

Eu cred ca Corpul Pacii, in general, e un exemplu a unei puteri slabe. Zilele acestea un
politician a venit cu o propunere sa se divizeze puterea in doua ramuri- cea slaba si cea
puternica. Deobicei puterea slaba se poate observa in partea de vest a Europei si cea puternica in
SUA.

De aia consider ca Corpul Pacii are avantajele ei. Sper ca vor veni cat de multi in vizita in
Moldova.

Inka a facut cunostinta cu un tanar englez ce facea partea din Corpul Pacii. Acosta a
ajutat-o sa plece in SUA si el a plecat in Irak sa le ajute irakienilor sa-si construiasca case.

Mai tarziu un documentar aborda viata un general american, care se uita la planul strazii
unde locuia pe harta lui Faludji.El a hotarat ca drumul cu o marime normala nu e indeajuns de
larg pentru o iesire sigura.De aia ofiterii trebuiau sa demoleze blocurile cu apartamente,
magazine si centrele comerciale pentru cativa metri din ambele parti.S-au adus si alte exemple
vizavi de demolarile de acest gen. Dupa razboi pentru Falugji americanii asteptau continuarea
demonstratiei si alte atacuri razboinice.

Americanii care au imigrat in acele locuri nu prea erau la curent cu cele intamplate.De aia
foarte multe personae s-au infruntat cu agresivitatea din partea vecinilor.

Lipsa comunicarii au dus la diferite altercatii. In cartile ofiterilor care au luptat in Irak
totul e foarte bine descries.Cine sunt dusmanii si cine sunt cetatenii acelor asezari?Totul parea la
fel.Cred ca stitit care a fost continuarea…

Unii dintre acesti tineri ofiteri care au ramas in Irak au fost zguduiti de cele intamplate.
Dupa o perioada au reusit sa imigreze in Canada.Imigrarea ofiterilor in Canada a dovedit a fi o
problema majora pentru autoritatile canadiene. Parea sa fie cel de al doilea razboi Vietnamez,
cand o multime de veterani au murit sinucinduse sau s-au retras si si-au trait viata in singuratate.

Acum avem o istorie glorioasa. Indata dupa aparitia pe scena politica a generalului
Petrescu, care a preluat trupele americane ce luptau in Irak.A ascultat de sfaturile noastre.Noi l-
am sfatuit sa-si indrepte trupele in Faludji.In acele timpuri circumstantele erau foarte
periculoase, majoritatea drumurilor erau minate.Oare sfatul nostru nu a fost indeajuns bun?

Dupa cateva luni, echipa de filmari a BBC au facut inregistrari cu un tanar american
pierdut in piata din Faludji.El le-a explicat, ca are obligatia sa administreze acea piata.

Foarte interesant caci in urmatoarele zile au observat un alt american, colonel in Bagdad,
care a explicat actiunile armatei britanice, si anume sa lupti cu inima si ratiune.Era foarte ciudat,
explica foarte bine insa nu puteam sa-mi inchipui cele descrise de el.Chiar daca as fi dorit sa
memorizez cele zise de el nu as fi reusit.

Ce trebuie sa mai zic, e un conflict dintre generatii.Unii americani tineri sunt foarte
destepti si cunoscut foarte multe.Unii insa inca din generatia Bush ne pot uimi prin discursurile
lor.Eu sincer cred, ca majoritatea din ei ar fi picat examenul la diplomatie.
 Mai sus va ziceam ca misiunea din Irak nu a reusit sa colaboreze cu populatia din acea
zona.Insa departamentul de stat al ministerului pentru relatii externe SUA, a pierdut o multime
de luni pentru ca sa elaboreze un plan pentru Irak.Secretarul Rumsfeld si-a impus ideile sale.Era
o persoana foarte influenta si caracterizata de toate posturile de televiziune. A luptat in Irak ca
cel mai bun om pe care l-am intalnit vre-odata in viata mea. La o intalnire in Irak, martorii au zis
ca acest om deodata a strigat ca unica lui dorinta e sa elibereze Irakul si nu sa ajute populatia din
Irak.

Observati cat e de complicat sa dezbati politica externa a SUA.Insa nu este corect sa-i
vorbim de rau pe toti americanii, in special, cei care nu l-au iubit pe Bush.Multi americani au
lucrat din greu ca sa aduca tara la bunastare.
Intr-un documentar englez, ministrul britanic pentru relatii externe, Djen Stroi a adus la
cunostinta telespectatorilor ca presedintele Bush si presedintele Cheniei si-au facut planuri ca sa
atace Iranul. El a zis ca Marea Britanie nu era inclusa in aceste planuri. In acelasi documentar din
ciclul pentru BBC, “Iran si Vest-ul” se vorbea ca presedintele Iraniei, Catami,a facut totul
posibil ca relatiile dintre Iran si SUA sa fie din cele mai reusite. Lui si mai multor reprezentanti
ai puterii iraniene li s-au luat interviuri. Europenii si mai multe personae din partea de vest a
Europei au sustinut politica lui Catami.Insa politica lui Catami a fost in zadar pentru Bush si
presedintele Cheniei. In rezultat Iran-ul a sustinut razboiul din Livan, care ar fi putut evitat.Insa
era inevitabil sa i se dea toate cerintele noului presedintele si anume Bush.

Efectul pozitiv al alegerii presedintelui Barack Obama - mari schimbări în politica

externă. Soţia fostului preşedinte Bill Clinton, un nou membru al Cabinetului, a declarat ca e o
putere desteapta! Elitei politice de la Washington nu i-au plăcut definiţia “putere puternica” şi
“putere moale“.

Pasiunea americana - numele unui documentar dintr-o serie de documentare al ciclu

BBC, publicat în octombrie 2008, condus de catre istoricul britanic Simon Shama. Shama - un
expert de renume de istorie britanică şi americană şi profesor de istorie la Universitatea
Columbia, SUA. El a explicat că americanii de multe ori actioneaza energic si cu mult
entuzism.Cu încredere în sine, sunt cei care se prezinta sefi şi “ameninţă cu toate degetele“. Dar,
aceşti oameni sunt plini de viaţă şi de energie. Astfel de complimente, uneori, nemeritate am
primit de la femeile din Moldova. Aceasta este ceea ce ele caută, sa fii sigur atunci cand pasesti
sau faci un lucru foarte important.. Energie, perseverenta, incredere in sine si personalitate
puternica - sunt vitale pentru supravieţuirea în Europa de Est.

O mare parte a gândirii americane se bazează în mare parte pe interes. Ideile, principiile
şi obiectivele lor sunt implicate în planul de dezvoltare. În cazul în care cel puţin o parte din
ceea ce spun ei oameni din Europa de Est (sau în altă parte) nu coincide cu opiniile lor
fortificata, cunoştinţe, abilităţi, ideologii, acestea nu vor accepta. Această abordare este destul de
diferit de Vest tipic, care este mai obiectivă şi mai flexibilă. Locuitorii din Europa de Est trebuie
să fie întelesi ca ceea ce doresc trebuie să corespundă cu ceea ce doresc organizatiile americane.
Trebuie să ne amintim că persoana cu care comunicam, nu poate sa ne zica ce nu-I place. Şi
puteti sa ajungeti sa nu o mai vedeti pe acea persoana niciodata.

Şi acum, unele comentarii deschise despre afacerile americanilor, şi mai ales cu

companiile americane în Republica Moldova şi Europa de Est ca un întreg.

În primul rând, întotdeauna trebuie sa se cunoasca cine sunt finantatorii, pentru că

Fondurile din SUA sau sponsorii cei mai important cer la final un raport cu privire la folosirea
banilor. Ei bine, veţi fi de acord, este rezonabil. Dar în acest caz, uita-te la o abordare complet
diferita în materie astfel, americanii şi europenii de Vest.Imi pare rau, dar repet că fraza "lipsa
de contact cu realitatea » şi o listă de reguli SUA nu permite trecerea granitei. Şi dacă s-a
colaborat si-n stepele braziliele si pe insulele din Caraibe, fiti siguri ca se poate lucra si-n
Moldova.

Tendinţele institutiilor americane - subcontractul. Acest lucru înseamna că, în Republica

Moldova, sau în estul Europei, veţi avea de a face cu un agent sau agenţi din diferite ţări, acesta
va fi un lanţ. O posibilă consecinţă a unei astfel de organizaţii de afaceri - poti intalni unele
situation imprevizibile.

Inainte de a semna orice contract sau acord cu caracter obligatoriu, verificaţi cu atenţie
toate detaliile. In cazul contractelor semnate cu straini, tu ar trebui să fie mai atent şi mai
precaut, trebuie să încercati să aflaţi câteva informaţii despre toată lumea cu care aveţi de gând să
incheiati un contract. Încercati, dacă este posibil, direct sa contactati cu oricare dintre sponsorii
individuale sau finantatori. Deobicei aces tea va pot da un raspuns negativ. Dar ele pot furniza
fapte revelatoare.

Sfatul meu personal - de a pune mai multe întrebari, chiar şi cele ale căror răspunsuri
crezi ca le ştii. Din experienţa mea, punand multe intrebari pari un prost insa am primit multe
raspunsuri de valoare. Cand capeti mai multa informatie de la un om sa stii ca il vei cunoaste
mai bine.

În cazul în care o companie din SUA vrea să lucreze cu un agent de vânzări, să fii foarte
atent cu literatura de comercializare. Caracteristicile potenţiale de succes sunt foarte exagerate.
De asemenea, de multe ori nici o menţiune nu se face cu privire la multe lucruri pe care trebuie
să fie făcute pentru a atinge succesul. Apoi, veţi găsi numeroase ocazii de a intreba cum, de ce şi
unde totul trebuie să fie făcut şi cât de mult plătiţi pentru asta.

Până la standarde occidentale, în Moldova există o structură ierarhică strictă sociala. Prin
urmare, americanilor le place acest lucru. Ca o gură de aer proaspat pentru ei. Dar, sa tii cont de
aspectele practice, la care m-am referit mai sus.

* O sursă bună: filmul, ce a câştigat «războiul pentru democraţie» un jurnalist de extrema

dreapta, un veteran de John Pilger, reporter renumit şi respectat în Vietnam.

Capitolul 57

Ana si-a sorbit bautura in cafeneaua din Piata Leicester din centrul Londrei.Vroia sa discute
despre Euro2006 meciul recent incheiat.

Studentii ei discutand despre meci au ajuns la concluzia ca doar BBC ar putea sa transmita Euro
2006 cel mai bine.BBC ar fi transmis si pentru Beligia si Olanda de nord. Studentii italieni nu
erau deacord cu commentarial facute de catre comentatorii de fotbal, fiind lideri jucatari si ex-
administratori de echipa.

A: "Sunt atât de naţionalisti! Au continuat sa deplanga transmitter proasta a BBC-ului si despre

actiunile de coruptie in club rile italiene."

E: "Ei bine, de fapt, gradul de acoperire a fost simpatizat pentru italieni.Noi am fost siguri ca e
echipa cea mai buna si au meritat victoria."

Echipa italiană a câştigat. Dupa turneul de fotbal, autorităţile italiene au reluat ancheta lor
întârziata privind actiunile de mita si coruptie in cadrul cluburilor de fotbal, care in majoritatea
cazurilor au fost depistate la echipele italienie.Urmariri penale cu amenzi. Foarte multe
investigatii britanice au demonstrat ca majoritatea actiunilor de coruptie au fost musamalizate.

Impreuna cu Ana asteptam comanda. A fost tarziu pentru noi ca sa-l ajutam pe Tube sa se
acomodeze in nordul Londrei. Energia termica a fost oppressive. Cu trei luni mai tarziu am
vorbit cu tatal meu despre ajutorul financiar pentru Tube.

-----------------------------------------------------------------

In Chisinau, trei zile dupa vizita noastra la colegiul de transport facuta impreuna cu fata Anei,
am mers la aeroport ca sa-l intalnim pe parintele Bill Haymaker.

Marisha a organizat intalnirea noastra de la aeroport.I-am intalnit pe parintele Bill si Vasile

Batcu, seful organization Salvati copii. Pe drum spre aeroport nu mai aveam acoperire pentru
reteauta de telefonie mobila si-mi era foarte greu sa o aud pe Marisha.

La aeroport am fost salutati de catre Dna Batcu. Parintele Bill a fost primul pasager care a trecut
vama si zona de control. Era foaret fericit ca a revenit in Moldova.

Parintele Bill a fost unul dintre persoanele de succes care face acte de caritate din vestul
Romaniei si Republica Moldova. Cel mai recent proiect a fost contributia acestuia la transform
area averii din Budesti, sat din apropierea Vadului lui Voda. A ajutat sa se adune fonduri pentru
construirea unui centru din acea zona. S-au organizat mai multe seminare sociale. Parintele Bill
ne-a povestit despre o fetita care vroia sa doarma pe o podea de beton decat in mizerie. Pentru
majoritatea capacitor, Moldova e un loc teribil pentru ei.

Dupa discutiile cu parintele Bill, am inteles ca a fost timp de doi ani preot in SUA si-n Canada.
Comenta voios cu accentual sau trans-atlantic. Se dedica acestui lucru nu departe de spitalul
Medway Maritim chiar si atunci cand am revenit eu si ne-am intalnit.

La prima vedere as putea sa observ ca parintele Bill e gurman.Acest fapt a fost suspect atunci
cand a fost spitalizat pentru patru luni, o perioada destul de mare conform standardelor europene.
Mi-a zis ca de trei ori ar fi putut muri.

Lucrez pentru Serviciul Naţional al Sănătăţii şi astfel de pacienţi sunt rari. Spitalizarile acestor
pacienti sunt foarte costisitoare, eu in calitate de contabil cunosc foarte bine aceste sume si
cunosc numele fiecarui pacient.Stiind ca parintele Bill face atatea acte de caritate ma simteam
rau cand il vedeam ca ridica in brate bagajele grele ca sa ajunga la apartment Marishei. Nu I-as
fi permis sa duca bagajele atat de grele. Atunci cand l-am criticat el mi-a zis ca e sigur ca e foarte
puternic si nu-I este greu deloc sa-si duca bagajele.

Domnul P. ne-a condus cu amabilitate pe mine, pe Zina si parintele Bill in apartment

Marishei.Apropiindu-ne de apartament ne-am intalnit cu Leif Pettersen, care a actualizat cartea
Sigura planeta Romania, carte editata in Moldova. Era si Ted, un student din Suedia care isi
facea studiile la docctorat la universities de stat din Moldova. Ne-am luat ramas bun de la Dnul
P.

Leif sa prezentat mai întâi la Minnesota, unde a lucrat timp de zece ani pentru o banca. Apoi s-a
decis sa-si schimbe cariera. Leif a venit in Romania pentru ca sa ajute o tanara sa-si schimbe
cursul vietii. In acelasi timp in Romania, el a primit o oefrat din partea redactiei cartii descrise
mai sus. Auzind cele relatate de el l-am intrebat daca a fost remunerat sufficient, la care el mi-a
raspuns:

L: “A fost o decizie rapida si am acceptat-o ca sa-mi dau seama daca sunt capabil sa fac acest
lucru.”

Zambetul lui natural sugera ca e foarte fericit cu acest nou job.Leif a mai zis ca trebuie sa-si
incheie mica calatorie in Romania si Moldova, deoarece trebuie sa plece in Franta, pentru ca sa
contribuie la aparitia primei editii a cartii- Unica Planeta.

Leif ne-a descries marea comunitate scandinava din Minnesota unde a locuit ceva timp.Atunci
cand vorbea despre locurile natale o facea cu multa afectiune si mandrie pentru tara sa.

Ted, student suede l-a intrerupt. Se pare ca Leif I-a profundity numele. Ted vroia sa-l educe intr-
o maniera suedeza.Zina si parintele Bill au ramas mirati de cele intamplate in acea zi in
apartment Marishei.

Parintele Bill a intervenit pentru ca sa amelioreze situatia. Acosta a vrut sa stie cum au ajuns
europenii in Moldova. El a dorit sa mentioneze despre calatoria s-a cu avionul deasupra
Romaniei. Deasemenea ne-a anuntat despre aparitia unei noi companii aeriene Tarom, avand
origini romane.

PB: " Stiti, o multime de piloti din cadrul companiei Tarom au fost frustrati de catre expilotii de
vanatoare. In timpul razboiului ece, aces tea au fost instruiti pentru a sustrage avioanele de
vanatoare NATO. A fost intr-o excursie si s-a familiarizat mai indeaproape cu aceste avioane.
Un pilot a vrut sa-I demonstreze unele manevre insa avionul s-a blocat. Cand s-a zdruncinat
avionul si in cele din urma s-a oprit mi-am zis: credca au fost responsabili de aceasta nebunie.

Leif apoi ne-a povestit despre mica lui experienta in Tiraspol cu masina cu numerele
musamalizate. Imi era interesant de zice el caci povestea despre Republica Moldova si
Transnistria.

E: "Stii, Romania e o tara foaret frumoasa cu preservative ei naturale si desigur si Moldova e o

tara foaret frumoasa. Aici e adevarata viata cu traditiile ei. Sper ca sa nu sa se schimbe prea
multe in aceasta tara.”

Leif imediat a fost deacord cu el. Desigur nu a putut sa se expuna prea mult. Se stie ca
continutul cartii-Unica planeta Moldova- cuprinde preservative naturale ale Moldovei. Cartea e
disponibila in majoritatea librariilor din tara. Sunt sigura ca o multime de vizitatori vor cumpara
aceasta carte.

L-am ascultat pe Ted cand isi povestea istorioarele proprii. El a lucrat pentru ministerul suede de
externe pentru mai multi ani, in calitate de expert in departmental de imigratii est-europene.
Peste un timp a fost disponibilizat si autoritatile suedeze I-au finantat cei doi ani de scolarizare in
Moldova.

Suedezii au un interes mare pentru europa de est. Ajuta enorm poporul moldav, gergienii si rusii.
Suedia e un bun partener si probabil mai putin controversial pentru Moldova in comparatie cu
alte tari.
Ted and Leif aimiably disagreed on whether America or Canada was easier for Moldovans to
travel to. Ted thought that America was much easier for Moldovans to go to.

Ted şi Leif au fost deacord cu cele zise despre incompetenta moldovenilor pentru a calatori in
europa. Ted era de parerea ca e mult mai usor pentru Moldovan sa obtina o vzia pentru SUA
decat pentru Europa.

Stiu o multime de Moldovan care au emigrat un SUA si nu in Canada.

Capitolul 58
Situatia Romaniei din timpul razboiului (continuare la capitolul 53). Apoi, rolul liberator
al lumii si deciziile care au dus la anexarea Republicii Moldova la Romania. Toata aceasta
informatie o puteti gasi in capitolele 44, 50, ultima parte si capitolul 53. Insa toate aceste
capitole pot fi omise.

În 1943, a treia putere din lume si cea mai mare putere dupa aria geografica si planificarea
viitorului acesteea. Liderii, precum Roosevelt, Churchil si Stalin au luat decizii care in mod
dramatic au afectat situatia Romaniei si a Moldovei. Aceste doua tari reprezentand niste tari
democratice ar fi trebuit sa fie cat mai responsible in fata electoratului. Au facut diferite
controale care au dus la asigurarea acestui lucru.

Guvernarea britanica avand forte bine dezvoltate si politica externa asigurata. Lent, dar ca de
obicei, asigura comisia. Astfel, prim-ministru Churchil continua sa se confrunte cu frustrarile
moderate din partea opozitiei, uneori chiar abuzive. Politica acestuia a avut rezultate excelente.

Sustinut de colegii sai, Churchil s-a opus vehement political duse de catre Stalin si Roosevelt.
Churchill a propus planul mediteran care ar fi dus la ocupatia Romaniei si a Basarabiei. Insa
aceste doua destinatii au avut destine diferite.

Deciziile care au pecetluit soarta Romaniei si a Basarabiei au fost adoptate la conferinta de la

Teheran din Iran in noiembrie-decembrie 1943. Stalin a insistat cu controlul sau. Roosevelt a
fost convins sa-si abandoneze planul mediteran. Planul lui Churchill a fost sa atace puterile din
Italia si Balcani dupa Europa centrala.
Planul original a lui Stalin a fost reafirmat in anul 1941. Marea Britanie si America au atacat
Franta de nord vest. Dupa un an, D. Day a fost oprit in 1944, luna mai. A fost o strategie foarte
riscanta.

Aterizări pe coasta Normandiei aproape nu a reuşit. Rezervoarele folosite au fost SUA Sherman
cu un pistol 75mm inutil împotriva V-a Panzer, Panther şi tancuri Tiger cu care se confruntă
acestea. Oferta britanica a fost respinsă. Sherman în sine, numit un rezervor de mediu a fost, de
fapt, un rezervor de lumină. Vulnerabile la aproape orice fel de armă de artilerie. A distruge
tancuri germane, prin urmare depindea Airpower şi focuri de armă, ocazional, navale.

Acea zi a fost reuşită, datorită mai multor motive. Una a fost faptul că cinci dintre cele mai bune
divizii de armata germană urmează să fie trimise la nord-vestul Franţei au avut loc din nou în
Italia. Pentru că au convins pe Roosevelt, Churchill şi Stalin la o cale de invazia limitat de Italia
la Anzio. Doi, pentru că un plan complex de britanic duce înselaciune înselati lui Hitler în
gândire invazia reală s-ar fi cu siguranta de la Calais (nord suplimentare). Prin urmare, Hitler a
sfidat generalii săi şi a reţinut un element central nevoie de forţele după d zi. Trei, deoarece
Churchill însusi personal au condus la inventarea unor dispozitive de inginerie uimitor de
radicale, ceea ce a permis aterizarea unei sume masive de echipamente şi bunuri într-un timp
foarte scurt ** Şi, în sfârşit, deoarece Hitler a dozat foarte mult pe amfetamine cu o noapte
inainte, lăsând instrucţiuni stricte de el a fost de a nu fi trezit! Indisponibilitatea lui provocat o
paralizie în structura de comandă germană .

Scoate doar unul dintre aceste elemente şi insuficienţa cardiacă a fost o mare posibilitate.
Tancuri germane faceau ravagii în rândul forţelor aliate.

Preşedintele Roosevelt a fost medaliat de Stalin ca el a dezvăluit în privat la membrii familiei.

Preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului din URSS "a fost" Unchiul Joe "pentru el, un om
marcat mult mai rău decât a fost. Autori americani au explicat modul în Roosevelt, chiar
favorabil identificat sistemul sovietic de fundal, cu propria sa politică americană şi credinţele.
Dar, mai important, Roosevelt, foarte mult a crezut în propria abilitate de la oameni de
gestionare. El a crezut că el ar putea gestiona lui Stalin ...

Un documentar recent britanic uitat la asemănările puternice dintre avertismentele de a

Roosevelt, Churchill şi de la ambasadorul american la Moscova cu privire la conduita a
sovieticilor în legătură cu evenimentele de la 1943 încoace. Re-invazie din Polonia fiind un
exemplu foarte clar. Ambii autori au fost, desigur, cu totul străine. Deci, cum ar putea
preşedintele Roosevelt ignora aceste si multe alte avertismente similare?

Roosevelt a fost un om foarte bolnav, murind încet, de fapt. La fel ca mulţi bărbaţi văd la sine
despre să părăsească această lume, a vrut să lase o moştenire pozitiv. Se închid la anumite
convingeri, care a admis-l pe tot parcursul vieţii sale. Roosevelt a crezut că, odată cu oferta de un
împrumut mai mare faţă de Uniunea Sovietică, Stalin s-ar coopera cu propriul lui Roosevelt a
propus acorduri internaţionale a forţei de muncă pentru protecţia lucrătorilor. Roosevelt a crezut
că Stalin a păsat condiţiilor de muncă în Uniunea Sovietică.

Prin moderne standarde americane, străine lui Roosevelt abordare politică a fost aproape de a
socialismului: astăzi inacceptabile pentru americani liderilor politici.

Deci, ce despre controalele, verificările şi soldurile care există în faptul că democraţia puternic?
De fapt, această parte a politicii lui Roosevelt externă a fost opus din cadrul regimului SUA. Dar,
apoi, şi acum un presedinte american are puteri enorme. Roosevelt a învins cu uşurinţă sau de
ocolit adversarii săi.

In Marea Britanie, cetăţenii aici au fost suspicioşi faţă de Uniunea Sovietică de atunci. Dar, în
anii 1930 şi 1940 timpuriu Americii, mulţi oameni chiar a sprijinit Uniunea Sovietică! Mass-
media în mare măsură acceptat punctul de vedere al guvernului american de faptul că regula lui
Stalin a fost benefic. Cele mai prestigioase din America revista Time a avut Stalin ca "Omul
Anului" în 1942 (si 1939). O privire la articolul 1942, pe internet, este revelatoare ***. Scris de
Henry Luce care au vizitat lui Stalin în urmărirea pasionat de politica lui Roosevelt externă. Luce
a promovat un film pe scară largă demonstrat lauda Uniunea Sovietică.

Prin standardele britanice mass-media americană a fost insuficienta independenta de minte şi a

exercitat o mulţime de cenzură de sine. Acesta a fost de multe ori reticenta în a critica serios
politicienii sale. Dar, din fericire, se schimbă mai mult şi mai mult. În parte din cauza impactului
pe internet şi, în parte din cauza lui George W. Bush - evaluat la scară largă cel mai grav în
calitate de preşedinte al Americii vreodată.

* Americanii au declaraţia lor proprii privind democraţia: adresa preşedintelui Lincoln's

Gettysburg, 1863. Made acolo după această bătălie majore în Războiului Civil American.
Considerată de mulţi ca declaraţia cea mai faimoasa din istoria Statelor Unite. Mai jos este
nucleul partea sa cea mai citata.

"... Noi aici extrem de a rezolva aceste mort că nu trebuie să fi murit în zadar, că această naţiune
în conformitate cu Dumnezeu trebuie să aibă o noua libertate naştere, şi că guvernul a poporului,
pentru popor să nu piară, de pe pământ." [Sublinierea mea]

Preşedintele Lincoln "re-imaginat scopul de a Americii" (istoricul britanic, Tristram Hunt).

Angajarea de stat şi gestionarea sale cele mai talentaţi ale căror opinii variat s-au ciocnit într-o
echipă ", a Rivals". Titlul unei cărţi recent promovat de către Preşedintele Obama, care urmează
această abordare.
** Churchill a avut o carieră fascinantă şi extinsă militare de prelungire spate cu mult înainte de
Primul Război mondial. Fiind implicat personal în luptă strânsă de trimestre şi de voluntariat
pentru un front linie de poziţie şanţ în primul război mondial. Interesant, mama a lui Churchill a
fost american.
Americanii l-au respectat întotdeauna foarte mult pe el şi de multe ori se referă la el. George
Bush a avut un bust cu Churchill a plasat vizibil în Casa Albă.

*** Uită-te la alţi bărbaţi a anului cu privire la acel moment prea a căror includere nu a fost
întotdeauna aprobata.

Capitolul 59

In apartamentul Marishei intr-o seara placuta de aprilie

Tatăl Bill cosaş, Leif Pettersen, Ted, Zina discutau despre Moldova. A sunat telefonul. A sunat
f Vasile Batcu care ne-a lasat ceva timp inainte. A vorbit cu parintele Bill pentru ca sa
stabileasca o ora pentru ca sa-l invite pe acesta la cina in familia Batcu. Vasile Batcu a fost
directorul organization Salvati Copii. Dnul Vasile il lauda foarte mult pe parintele Bill.

În conformitate cu Tatăl Bill, Vasile a lucrat neobosit pentru a ajuta copiii nevoiaşi din
Republica Moldova in timp ce era foarte bolnav. Apoi a adăugat:

FB: "el a fost parte a sistemului, ştii tu ..."

Parintele Bill ne-a explicat mai mult despre relatia lui cu Dnul Vasile. Dnul Vasile a fost
membru primar al unitatii soviet ice. Parintele Bill si-a dat seama ca prietenul sau , Vasile sufera
de o boala. Oare bantuiau fantomele din trecut? Ironia sortii a fost ca boala a fost tratata insa
cheltuielile au fost foarte mari. Parintele Bill l-a ajutat foarte mult. Dnul Batca a facut masteratul
insa nu i-a servit cu nimic.

Parintele Bill a explicat cu multa incredere si sinceritate serviceable postale din Moldova in
comparatie cu Romania. Asa cum cineva a lucrat multi ani in Romania, a explicat ca doar
pachetele exagerat de mari ar putea sa nu ajunga la destinatie, adica in Moldova. Am fost
deacord cu el, caci am avut parte de aceasta experienta. Deseori pachetele se pierd in timp si
acest fapt e confuz pentru unii, desi multi zic ca posta centrala este monitorizata.

Parintele Bill mi-a explicat de ce nu ar putea sa-mi faca cunostinta cu pastorul american. Motivul
e ca acesta a plecat deja in SUA.

FB: "mi-a spus totul despre cazul lui şi ... Despre mesajele lui, toate au fost adunate si salvate in
mapa cu denumirea spam.”

E: "Ştii, eu sunt preocupat de funcţionarea organizaţiilor americane în Republica Moldova. Ei

vin aici cu ideile lor si incearca sa manipuleze populatia.Au o privire fixa vizavi de cultura si
religia lor. Am citit nişte poveşti cutremurătoare despre acest lucru. "

FB: " nu, este o organization Americana care functioneaza in toate centrele de plasament din
Moldova. Lucreaza mai mult cu copii, aceasta ocupatie este cea mai attractive, si astfel isi fac si
publicitate."

M-a privit cu dezgust si mi-a dat impresia ca nu mai trebuie sa mai zic ceva. Dupa am continuat
sa vorbim despre cazurile cele mai populare, ce tin de manipularea oamenilor si convertirea la
alta religie. Parintele Bill chiar a publicat conclusive lui privind aceasta tema si mi-a zis ca a fost
chiar amenintat cu moarte de niste personae.
Vasile a venit sa-l ia pe parintele Bill si ne-a salutat foarte calduros dupa care au plecat si am
ramas in apartamentul Marishei.

I-am sugerat ca Leif ar putea sa vina in casa Zinei. Zina si Leif au fost deacord. Zina se uita spre
Leif, acesta fiind mirat de ceea ce zicea Zina. Jurnalul acesteea demonstra ca totul a fost pus la
cale de catre Zina.

Am ajuns la apartamentul Zina in care lumina era foarte slaba. Eram primul englez cazat de
catre ei in casa lor. Era destul de rau pentru ei avanduma pe mine ca oaspete. Rita a fost timida
de la incput dupa care in ceva timp si-a revenit. luminile s-au menţinut scăzute.. Acesta a fost,
probabil, destul de rau avand un englez acolo! Rita a fost timida la început, dar în curând a
stârnit sus.

Dupa cateva ore am revenit in apartment Marishei impreuna cu Leif. Acolo am stat mai mult.

Zina s-a obisnuit cu Leif si au devenit mai apropiati. Leif ne-a povestit cum crede el ca ar fi mai
bine in Moldova daca s-ar schema conducerea asa cum e in Romania.In Romania a stat mai mult
timp.

L: "Dacă te întâlnesti cu un alt conducător auto, care este o crimă pedepsită cu moartea!"

El a continuat apoi cu privire la modul în care el a încercat să înregistreze o masina care a

cumparat-o în România fără a plăti mită. A trebuit sa atepte mai mutl de un an. Aceasta a si fost
problema lui la hotarele transnistrene.

Leif a intrebat unde am putea sa mancam gustos in Chisinau.

Z: "Nu merg la La Taifas. Ei vă păcăleasc."

Jenat, am dat din cap. Zina intentionat s-a uitat la mine si a dat un pic din cap.

Z: "Spune-i. Au luat o multime de bani de la tine.Te-au înselat ! "

E: "Este adevărat, dar am să spun că a fost foarte diferit de anul trecut. În luna mai, am avut o
masă excelenta acolo cu cinci femei tinere si a fost foarte ieftin. "
L: (foarte iritat). "Da, asta este ceea ce am auzit de la două grupuri de americani care mi-au scris.
Doi oameni de afaceri au fost acuzaţi de 230 dolari pentru o masă simplă. "
E: "Mi-ar explica mai bine. Costul a fost de fapt o sticlă de vin de epocă. Rita mi-a cerut pentru o
sticla de vin rosu. Acestea fiind spuse, este gustat delicioase şi a fost dotat cu anul 1986. Rita
avea doi ani ani, iar fiul meu se nascuse in acel an. "
Z: "Huh, eticheta a fost, probabil, ... schimbata."

L: "Da, că rezolvă el. Plec la La Taifas. "

Despre acest caz a scris in cartea Lonely Planet, carte ce o puteti gasi atat in Romania cat si-n
Moldova.

Critica pubicata de o altă persoană sau organizaţie poate fi o zonă dificilă. Am dat peste
information despre americanul Ed F, un avocat american, puteti citi despre el in capitolul doi.
Dar ce as putea sa mentioned eu la acest capitol e ca foarte multi judecatori ar trebuie dati in
judecata pentru prestatia lor . Au o reputatie foarte rea.
Cu toate acestea, voi avea ocazia. Pune următoarele în Google: Austria lituaniană call-girl.

In momentul vizitei lui Leif, accesarile mele pe site-ul Marishai care acopereau primele 19
capitole au fost mult mai popular, deoarece sincer, nu a existat multe cu privire la Moldova, pe
internet, la acel moment. În cercetările mele am continuat sa văd povestea mea care in timp
devenea tot mai lunga.Pune: Zina, Republica Moldova au facut ca povestirea mea sa fie accesata
de mai multi vizitatori, dupa care Liliana, Moldova în Google a adus faima mai departe.

Citind completarile facute de catre Leif, mi-au dat careva responsorial la intrebarile mele. Uită-te
la direcţiile date pentru a găsi Nistru Hotel în Soroca, informatie cu multe probleme atunci cand
faceam constatari.

Leif Petersen a laudato pe Marisha in privinta site-ului ei, ce contine foarte multa informatie
despre Moldova. Acesta si-a inscris parerile in cartea Lonely Planet. Stia el oare ca Marisha era
in luna 2 sau 3? Ironia sortii. Acum nu mai conteaza caci Marisha s-a descurcat destul de bine.

Capitolul 60

În august 1989, ca urmare a manifestărilor de masă din Chişinău, limba moldoveneasca a devenit
limba oficială în Republica Moldova.

Potrivit unui studiu în 1990, aproximativ 3% din populaţie a sprijinit unirea cu România. Un alt
sondaj efectuat în iunie şi începutul lunii iulie 1992 (în timpul războiului civil), a arătat că mai
puţin de 10% din moldoveni doresc să (re) coniine cu Romania .Rascoala impărţită între români
etice, ucraineni şi ruşi. 4,2% dintre moldovenii de origine romana, cum ar fi «asociere rapidă« ,
7,5% a vrut sa se uneasca mai târziu ».

Sustinerea unirii Romaniei cu Republica Moldova a fost întotdeauna neglijata. Pentru a întelege
mai bine acest lucru, să revenim înapoi la momentul crucial pentru istoria Moldovei ... 1917
1918.

În august 1917, resturile armatei române s-a oprit pentru a da o replica finala la principalele forţe
de la Marasesti, un sat din Republica Moldova. Ei au fost sprijiniti de armata rusă. Acesta a fost
clar co va fi ultima bătălie, înainte ca forţele germane sa verifice Basarabia ruseasca, care se
afla in apropiere.

Armata romana a fost invadata. În ciuda stării sale precare, au gasit forte noi şi curaj in razboiul
cu germanii. În acele câteva luni, de asemenea, a continuat o slăbire a armatei ruse.

Români şi ruşi au fost aliaţi puţin probabil.

În Basarabia, în 1917, scade puterea de influenţă ruseasca. Acesta a dezvoltat un vid de putere, şi
a ajuns ca romanii sa-si promoveze propriile interese. În noiembrie 1917, bolsevicii au venit la
putere în Rusia. În acelaşi timp, un soldat din Chişinău, in cadrul congresului a proclamat
autonomia Basarabiei, ca parte a unei Rusii democratice. A fost creat un organ suprem de
guvernare - Sfatul Tarii (Consiliul de muchii). Sarcina lui imediată a fost să se unească ţara şi sa
se lupte cu banditii veniti de pe front.

În decembrie, a fost proclamată Republica Democratică Moldovenească, ca parte a Rusiei.

Ucraina a declarat independenţa si a cerut imediat sa i se intoarca Basarabia.
Lipsa forţelor de securitate care ar putea sa se confrunte cu ameninţarea Sfatului Tarii din
Basarabia au adus la cererea ajutorului din partea Romaniei. În ianuarie, la scurt timp după
sosirea trupelor române, Sfatul Tarii a declarat independenţa Republicii Moldova. Existenta ei a
fost de scurtă durată ...

Armata română şi-a consolidat poziţia sa. În aprilie 1918 Sfatul Tarii a votat pentru autonomie,
cu scopul unirii cu România. În luna mai 1918, România a semnat un acord cu Germania, care a
asigurat dreptul de a anexa Basarabia la România. La rândul său, Germania, va avea dreptul la
un control al economiei României Mare.

În Franţa, trupele germane au continuat cu succes o ofensivă de primăvară împotriva forţelor

britanice şi franceze. În luna mai din 1918 Basarabia, de asemenea, ar putea intra sub controlul
complet economic al Germaniei, şi toţi moldovenii ar trebui să fie loiali subiectelor monarhiei
române în frunte cu regele de origine germană.

Regele Ferdinand nu a ratificat tratatul cu Germania. 11 noiembrie 1918. Armistiţiul a fost

semnat cu Germania. Rezultatul este că în condiţiile unui tratat de pace cu România au fost
anulate. Dar, la noi 27, 1918. S-a decis cu privire la aderarea necondiţionată a Basarabiei la
România prin eliminarea tuturor condiţiilor din Actul din martie 27, 1918. La scurt timp după
această decizie Sfatul Tarii a încetat să mai existe. Interesele oamenilor obişnuiţi, în Basarabia
nu au mai fost sustinute de nimeni. Toate evenimentele din aceasta perioada sunt descrise în
carte lui Charles King.

În 1918, moldovenii au fost cea mai mare parte ţărani analfabeţi, numai 7% dintre ei au fost
carturari.. Moldovenii etnici au prevalat în mediul rural. În oraşele dominate de ruşi, limba rusă a
fost limba cea mai importanta. Cea mai mare parte a populaţiei urbane au fost evrei, peste 45%!
În Rusia, negustorii evrei au fost destul de saraci. Cultura evreiasca a fost înabusita, acest val a
fost simtit si-n alte tari, cum ar fi Ucraina.

Basarabia a fost o tara toleranta atunci cand se discuta despre existenta mai multor etnii.
Basarabia a fost tara impartita in sate si orase.

Deobicei populaţia rurala tipica, în 1918 se considera «moldoveni», moldoveni si nu români. Şi

dupa 90 de ani mai târziu, situaţia nu s-a schimbat - aceştia isi identifică cultura, limba si istoria
lor.

În mediul rural din Moldova în 1918, oamenii de rând vorbeau în limba română. Pe diferite zone
se vorbea diferit, fiecare cu dialectal sau. Chiar si astazi poti sa intalnesti aceste dialecte, desi
nicaieri peste hotarele Moldovei nu se mai vorbeste asa.Bulgarii, rusii, ucrainenii si evreii au
venit cu regionalismele lor.Gaseai in diferite zone si familii de polonezi si germani.

În această situaţie, din 1918 românii au început să sosească cu un număr foarte mare de cărţi,
periodice şi hărţi, profesori pregatiti pentru a preda limba roman in Moldova. Scopul lor a fost
predarea limbii romane si a culturii romane.

O problema destul de strigenta a fost monopolizarea limbii moldovenesti, care uneori ducea la
dezbateri intre localnici. Limba moldoveneasca a fost numita limba oamenilor simpli.. Limba
rusă era superioara limbii romane. Mereu populatia din acea zona a fost constienta de faptul ca
nu cunosc cu adevarat limba romana.
În cartea lui Ştefan Henigana «Te-ai rătăcit Provincia ...» gasesti un capitol cu titlul - familia care
nu constientiza ca vorbea limba romana. Doi ani mai tarziu dupa o demonstratie, 31 august 1989,
dedicata limbii romane, aceasta familie inca mai credea ca de fapt limba moldoveneasca difera
enorm de limba romana. Membrii acestei familii clar au demonstrat acea diferenta dintre aceste
doua limbi. Autorul de origine canadiana a incercat sa scoata in evidenta aceasta diferenta cu
ajutorul unui dictionar romana-canadian.Femeia, care era sigura de aceasta mare diferenta si-a
vizitat de mai multe ori rudele din Romania si foarte bine se intelegeau.Când Henigan vorbea
despre aceasta diferenta, femeia era foarte suparata.

Conducatorul academicianul Irina Livezyanu în cartea sa «politicii culturale din România

Mare ... 1919-1930» ** descrie o situaţie similară, în 1918 ca o problemă psihologică.

Moldovenilor nu le placea ideea de Bucuresti romanizat.Ei doreau sa fie cat mai educati,
inteligenti si sa poate comunica in limba lor proprie. Au fost foarte ostili fata de promovarea
Romaniei Mare, insa cu usurinta au adoptat alfabetul latin. Pentru moldoveniii din acele locuri
aceste schimbari importante au fost benefice pentru dezvoltarea lor profesionala.

Pentru populatia din acea zona era foarte important aceasta descoperire a limbii romane. Deseori
majoritatea au invatat a scrie si citi in limba romana de la copii lor, care la randul lor faceau
scoala. In clasele pentru elevi deseori apareau divergente din motive de apartenenta la paturile
sociale. Doar asa au observat cat e de usor sa atingi succesul.Exista diferite materiale care
demonstreaza altruism everilor in desolater moldovenilor, acestea i-au ajutat cu materiale
didactice pentru ca eventual aces tea sa progrese.

După un start pozitiv condiţiile în Basarabia a început să se deterioreze de la începutul anului

20.In localitatile urbane situatia s-a inrautatit. Nu este surprinzator, poporul evreu deseori isi
exprima deschis ostilitatea fata de guvernul roman.Aceleaşi condiţii, au fost în Transilvania şi în
alte părţi din România, utilizand pe scară largă «romanizare». Politica statului romana s -a
manifestat mai mult in Basarabia.

Moldovenii intotdeauna nu si-au cunoscut propria istorie.Insa foarte multe manuscrise ale multor
savanti au fost si continua sa fie discutate de catre multi cercetatori.

Dar, dacă ocupaţiei româneasca, în orice caz,a fost sortită eşecului? De la bun început, în oraşe a
existat o ură reciprocă, pentru care românii au fost acuzati de evrei si străini. Cu toate acestea,
Irina Livezyanu în cartea sa ** sunt câteva exemple, în care cultura Moldovei, limba sunt de
buan voie acceptate. De la inceput, a existat o luptă între suporterii de purificare a limbii literare
si bătrânii întelepti din provincia Moldova.

Teoretic, statul roman ar putea castiga peste majoritatea populaţiei din Moldova. Insa phantasmal
orb bucurestean si supporter acestuia au dat la o parte oamenii simpli marcandu-i enorm.

Istoricii proromani partial explica acest lucru, facand referinta la evenimentele din Moldova,
evenimente ce sunt sub controlul Uniunii Sovietice, în special în 1946-1949 de ani. Dar, din
punct de vedere a tarilor modernizate din vest aceste referinte au duble intelesuri.Intrebarea e ce
vor cu adevarat Moldovan.Această întrebare într-adevăr nu a fost specificata, şi nici nu a fost
pusa pana astazi.

În 1918, ţările din Europa de Vest se astepta ca Romania sa se uneasca cu Moldova.Acesta este
motivul pentru care Europa de est a sprijin Romania pentru ca sa adereze la UE.In final,
Basarabia nu functioneaza ca un stat separat, ca o individualitate sau o natiune
independenta.Marea Britanie, Franta, Italia a perceput Romania ca un aliat valoros care merita la
randul sau sa fie recompensat.

Autoritatile Statelor Unite ale Americii au gandit diferit si s-au opus anexarii. In 1918 pana in
1945 Statele Unite ale Americi au vazut in Rusia un potential aliat.Acest lucru este curios pana si
astazi pentru istoricii congresului american care au refuzat sa ratifice Tratatul de la Paris din
1920 in urma caruia s-a recunoscut anexarea Basarabiei la Romania.

Opiniile americane vizavi de viitor- este un subject intrigant si atrage interesul multor istorici.
Aceste opinii include si cele ale lui Woodrow Wilson, si anume form area natiunilor dupa primul
razboi mondial din 1914-1918. In cartea “Moldovenii”, autorul american Charles King pune o
intrevare provocatoare: in ce masura o natiune conceputa poate fi o fictiune?

Tratatul de la Paris (1920), vizand anexarea Basarabiei la Romania, niciodata nu a devenit un

tratat international. Insa in 1918, Romania, Rusia sau Ucraina ar fi facut tot posibilul ca sa
anexeze Basarabia la territorial sau.Dupa cativa ani, Ucraina a fost domina de Rusia. Europa de
vest nu si-r fi permis niciodata ca Basarabia sa redevina teritoriul Rusiei.Pozitia Marii Britanie a
fost destul de clara.

A fost nevoie de 90 de ani ca sa facem parte din Europa de vest. Din 1918 Liga Natiunilor a
devenit Organizatia Natiunilor Unitte si a obtinut sprijinul comunitatii internationale. Datorita
acestui fapt si astazi Republica Moldova este o stat independent.

* Prima anchetă în cartea lui Charles King «moldoveni». A doua carte Dyer «Studiul» limba
moldovenească. În timpul Războiului Civil, multi moldoveni se temeau de intervenţia Rusiei în
Republica Moldova. România are o asistenţă militară limitată.

** «Politicii culturale din România Mare», subtitlu: «Regionalismul, naţionalismul şi tulburările

etnice în 1918-1930 GG» - o carte de către autorul american Irene Livezyanu, născute şi crescute
în România. Aceasta este o carte excelentă. Cu toate că autorul a fost confruntat cu o limitat, dar
bine sprijinit de către critici, care, de asemenea, trebuie să fie luate în considerare, materiale de
citit. (a se vedea Wikipedia).

*** Charles King «moldovenilor: România, Rusia, şi politică culturală», 2000. Cartea comandata
şi publicata la Cambridge University Press (Cambridge University Press). Cartea face o impresie
neobisnuit de profundă cu privire la Moldova.

**** Românii şi cititorii ruşi, care cunosc limba engleză, citit si in limba engleza.

Capitolul 61

În august 2007, majoritatea sfarsitelor de saptamana state am in pat si luam micul dejun in
Chester. E unul dintre cel mai attractive oras din Anglia, un oras historic, anume in acest oras
am incheiat un contrac de munca cu spitalul Contesa. Intr-o seara, dup ce servisem mai mult vin,
ma uitam la sticle si deodata am zarit o sticla de vin romances ce era vandut de catre un
expeditor cunoscut german.

Am decis s-o sun pe Zina. Au trecut deja patru saptamani decat Zina a plecat cu Sandu sa se
odihneasca in Ucraina, Sandu avand acum 17 ani. Am fost un pic ingrijorat.

Rita a plecat in America, cam pe la molecule lunii mai. In luna iunie trebuia sa se intoarce, asa
mi-a zis mama ei pengtru ca sa ia examenul in domeniul turismului. Zina a fost socata cand I-am
povestit. Contractul Ritei prevedea o taxa de penalize daca aceasta nu se intoarce. O alta
problema ar fi ca Rita nu ar fi reusit sa adune bani pentru ca sa ramburseze datoriile pentru drum.
I-am zis Zinei ca din careva motive aceasta penalize nu poate fi efectuata. Legile din Moldova
sunt compatibile cu cele din occident. Multi Moldovan au zis ca nu ar terbium sa platesc aceasta
taxa. Eu nu am putut sa ma retin.

Parca suna familiar lung apelarea ...

Z: "Da, da!"
E: "E Eddie!"
Z: Rasul (ca de obicei), "E-d-d-i-e! E-d-d-i-e! "
Susţinuta râs în comun, urmat de Chit Chat. Zina tocmai se întorsese în acea zi de la Odesa.
Vocea ei apoi s-a modificat.
Z: "Rita mi-a scris un mesaj.. Ea vrea sa stie opinia mea. În cazul în care ea a sta în America? Ea
zice ca ar terbium sa se decida cat mai repede. "

Desigur, si prietenul Ritei, Andrei din Livov a venit din Ucraina. Am simtit aprobarea Zinei
vizavi de acest tanar. Oare era un lucru bun?

E: "Cred ca Rita ar trebui să rămână în America. Pentru că dacă ea vine, ea probabil nu va putea
sa se intoarca.

Dupa ce am pus receptor Zina a oftat. Zina sugera ca Rita sa s enforce ca sa-si continuie studiile.
Insa a zis ca doar Rita ar terbium sa decida ce e mai bine pentru ea. Insa banii pareau mult mai
important pentru ea.

E: "Rog sa-I zici parerea mea Ritei"

Z: "Sigur, ca o sa-I zic ce gandesti."

M-am simţit privilegiat pentru a avea o astfel de prietena. Rita sa întors acasă la mijlocul lunii
septembrie.

Recent, vara anului 2009, am primit informaţii cu privire la unele dintre prietenii mei din
Moldova.

Elena care a fost si ea la apartment Nataliei si-a terminat studiile.

Ana C, care m-am întâlnit la "La Taifas mai 2005 nu mai este Ana C - ea sa căsătorit cu un
ceteatean din Republicii Moldova. Ana inca mai lucreaza pentru acea companie mare din
Chişinău.
Liliana sa căsătorit cu un om întreprinzator si tiner şi a nascut in baiata frumos in iulie 2007.
Soţul ei a lucrat pentru Sheriff din Transnistria / PMR. Apoi, a deschidă două cafenele, una în
Chişinău, celălalt in Bender.
Anna şi Alexander de la Tiraspol, de asemenea, au un fiu, iulie 2007 - Fedya.
Nadina sa căsătorit cu un american şi în prezent este stabilita în SUA.
Natalie si-a luat examenele pentru gradul cel mai inalt in America, a fost inundate de catre o
universities privata ceha, de la Praga.S-a inscris la Relatii Internationale si Studii Europene.
Ana a primit un loc de muncă, la Bruxelles, cu o banca europena majora . Ea s-a mutat in
departmental est-European. E o doamna foarte talentata, si a facut foarte multe sacrificii in viata
personala pentru ca sa-si atinga scopurile.
Am vizitato pe Marisha, acum Marina Vozian - Apelor şi familia ei în Manchester, în iunie 2009.
M-am dus cu verisorul, Michael şi Ari.. Ari a vizitat de mai multe ori Molodva si a avut mai
multe contracte de predarea alimbii engleze in Chisinau.
Sandu, fiul lui Zina a dat bacalaureatul si si-a continuat studiile in domeniul bancar si finante.
Rita s-a întors în SUA, în decembrie 2007, la câteva săptămâni după ce am plecat eu. Foarte
repede s-a casatorit cu un american dintr-o familie de succes si a nascut o fetita, in 2008.

Zina preda limba engleza pentru cei care doresc sa avanseze in companiile lor. A vizitato pe
Rita in 2008, in Boston.

Ei bine, asta este!

Sper că va plăcut povestea mea.