REVOLUŢIA FRANCEZĂ

Revoluţia Franceză este revoluţia desfăşurată între 1789 şi 1799, care a lichidat orânduirea feudal-
absolutistă în Franţa. A izbugnit în condiţiile agravării situaţiei economice a maselor, ale progresului ideii
de naţiune, ale necesităţii acute de creare a unei pieţe naţionale. Până la Revoluţia Franceză, Europa era
dominată de monarhii absolutiste, adică de regimuri în care întreaga putere politică era deţinută de
rege. Era o societate bazată pe privilegiul nobilar al naşterii. Numai nobilii aveau acces la funcţiile înalte
din administraţie şi armată şi erau scutiţi de plata impozitelor. Forţa conducătoare în revoluţie, la care a
participat întreaga stare a treia (burghezia, masele populare orăşeneşti şi ţărănimea), a fost burghezia,
iar forţa socială principală a constituit-o larga mişcare populară. Preludiul revoluţiei l-a constituit
convocarea Statelor Generale (5 mai 1789). Deputaţii stării a treia din Adunarea Statelor Generale s-au
declarat constituiţi în Adunarea Naţională, apoi în vederea elaborării unei constituţii, în Adunarea
Naţională Constituantă (9 iulie 1789- 30 sep. 1791). Adunarea Constituantă a votat desfiinţarea
privilegiilor feudale (4 aug. 1789), a adoptat "Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului" (26 aug.
1789) şi prima Constituţie burgheză a Franţei (3 sept. 1791). Aceste realizări, împreună cu reformele
administrative, judecătoreşti, fiscale şi bisericeşti, au favorizat dezvoltarea relaţiilor de producţie
capitaliste. Sub presiunea insurecţiei naţionale de la 10 aug. 1792, Adunarea Legislativă (1 oct. 1791 - 20
sept. 1792) a suspendat monarhia şi a aprobat instituirea Comunei insurecţionale(Comuna din Paris), o
adevărată putere de stat populară. În perioada aug. - sept. 1792 masele, sub conducerea Comunei
insurecţionale, au impus instaurarea democraţiei politice. În faţa primejdiei provocate de invadarea
Franţei de către armatele austro-prusiene, precum şi de trădarea generalilor monarhişti, Comuna
insurecţională a declarat "patria în primejdie". Armatele franceze au înfrânt la Valmy (20 sept. 1792)
armatele invadatoare. La 21 sept. 1792 Convenţia Naţională, care luase locul Adunării Legislative, a
proclamat REPUBLICA. În cadrul Convenţiei s-au reliefat două tendinţe principale:
Partidul moderat al girondinilor;
Partidul radical al montagnarzilor, conduşi de iacobini.

Între ele se afla masa deputaţilor independenţi, porecliţi "câmpia" sau "mlaştina". Lupta dintre cele
două tendinţe a atins apogeul în timpul procesului regelui Ludovic XVI, care, cu toată opoziţia
girondinilor, a fost condamnat la moarte şi executat (21 ian. 1793). Înfrângerile de pe front, trădarea
generalului Dumouriez, scumpirea vieţii şi izbugnirea răscoalei contrarevoluţionare din Vandeea au
provocat sfârşitul guvernării girondine. În urma insurecţiei din 31mai - 2iun. 1793 a fost instaurată
dictatura revoluţionar-democratică a iacobinilor, girondinii fiind excluşi din Convenţie, iar unii dintre ei
executaţi. Perioada dictaturii iacobine (2 iun. 1793 - 27 iul. 1794), cunoscută sub numele de "teroarea
iacobină", a constituit punctul culminant al revoluţiei. În timpul acestei dictaturi au fost desfiinţate, fără
răscumpărare, servituţile feudale şi au fost introduse preţuri maximale, a fost instituit învăţământul
elementar gratuit. Iacobinii au înfrânt răscoala din Vadeea şi au creat şi o armată naţională de peste 600
000 de oameni, care a alungat din ţară armatele intervenţioniste. Comitetul Salvării Publice, creat la 5
apr. 1793, a concentrat în mâinile sale întreaga putere executivă. Înlăturarea moderaţilor, conduşi de
Danton, cât şi a extremiştilor de stânga, în frunte cu J. Roux şi Hebert, au slăbit considerabil baza socială
a dictaturii iacobine, uşurând sarcina marii burghezii, care a organizat lovitura de stat din 9 thermidor
(27 iul. 1794). Robespierre este înlăturat împreună cu susţinătorii săi (27 iulie 1794). Girondinii, adepţi ai
proprietăţii, redevin majoritari în Convenţie. Criza internă persistă. Regaliştii încearcă să organizeze o
lovitură de stat. Generalul Bonaparte restabileşte ordinea în Paris (octombrie 1795). Constituţia
adoptată de Convenţia Naţională introduce regimul Directoratului. În perioada directoratului continuă:
Instabilitatea politică
Criza financiară
Nemulţumirea populaţiei
Mulţi oameni politici se gândesc la o nouă lovitură de stat.