I.

Introducere în istoria presei româneşti

Publicaţiile periodice (ziare, reviste) autohtone au avut un rol decisiv în procesul de

modernizare a limbii române literare, mai ales în secolul al XIX-lea, pagina de ziar fiind, de cele
mai multe ori, locul de întîlnire a inovaţiei lexico-gramaticale şi principalul canal de răspîndire a
acesteia.
Datorită rolurilor sale de formare, influenţare şi/sau manipulare a opiniei publice, presa
reprezintă o putere în orice comunitate culturală, deoarece, de multe ori, anumite decizii pot fi
influenţate de apariţia unor informaţii în presă.
Cercetările din ultima vreme, consacrate fenomenului publicistic românesc, confirmă că
existenţa şi viabilitatea stilului publicistic nu mai pot fi puse astăzi sub semnul contestării sau al
reticenţei. Analizarea principalelor tendinţe din evoluţia limbii literare, de ieri şi de azi, nu poate
fi concepută fără a ţine seama şi de limba presei, o lingvistică practică despre care Bogdan
Petriceicu Hasdeu spunea că are în vedere limba in concreto. În cercetarea discursului jurnalistic
actual, se conturează, după părerea noastră, două tendinţe de abordare a acestuia:

- o tendinţă „internă”, care emană dinspre profesie şi vizează formarea şi perfecţionarea

ziaristului din perspectiva teoriei comunicării; în prezent, există deja o bogată bibliografie de
specialitate care abordează pe larg specificul presei scrise în raport cu alte canale media, modul
său de operare, funcţiile şi limitele acesteia, o parte dintre aceste lucrări constituind-o traducerile
unor specialişti recunoscuţi în domeniul presei scrise sau audiovizuale europene (Melvin de
Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iaşi, 1999; Patrice
Flichy, O istorie a comunicării moderne, Editura Polirom, Iaşi, 1999; Christian Baylon & Xavier
Mignot, Comunicarea, Editua Universităţii ,,Al. I. Cuza”, Iaşi, 2000; Jean-Claude Bertrand, O
introducere în presa scrisă şi vorbită, Editura Polirom, Iaşi, 2001; Philippe Gaillard, Tehnica
jurnalismului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 2000; ***Manual pentru ziariştii din Europa
Centrală şi de Est, Editura World Press Freedom Committee, Bucureşti, 1992; *** Mass-media
şi libertatea de exprimare. Ghidul jurnalistului, Editura Setronic, Bucureşti, 1997; J.J.Cuilenburg,
O.Scholten, G. W. Noomen, Ştiinţa comunicării, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000; Jean-Nöel
Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iaşi, 1997.), la care
trebuie să adăugăm o serie de contribuţii româneşti consacrate identităţii presei scrise în raport
cu celelalte componente ale sistemului media: Mihai Coman, Manual de jurnalism, vol.I, II,
Editura Polirom, Iaşi, 1997, 1999; idem, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom,
Iaşi, 1999; Marian Petcu, Tipologia presei româneşti, Institutul European, Iaşi, 2000; Ioan
Drăgan, Paradigme ale comunicării în masă, Editura Şansa, Bucureşti, 1996; Peter Gross,
Culegerea şi redactarea ştirilor, Editura de Vest, Timişoara, 1993; Lucian-Vasile Szabo,
Libertate şi comunicare în lumea presei. Principii, norme, reguli. Limbajul mass-media, Editura
Amarcord, Timişoara, 1999; Florea Ioncioaia, Introducere în presa scrisă, Editua
Universităţii ,,Al. I. Cuza”, Iaşi, 2000; Dorin Popa, Introducere în studiul şi istoria mass-media,
Editua Universităţii ,,Al. I. Cuza”, Iaşi, 2002; idem, Textul jurnalistic. Genuri şi specii, Editua
Universităţii ,,Al. I. Cuza”, Iaşi, 2002 etc.
- o tendinţă „externă”, care se manifestă din partea cercetătorilor interesaţi de evoluţia
limbii în general şi a stilului publicistic în particular, ca una din variantele autonome ale limbii
române literare.

Aceste modalităţi de cercetare sînt complementare, abordarea făcîndu-se dintr-o

perspectivă pragmatică, cea a jurnalistului profesionist, la care se adaugă perspectiva teoretică a
lingvistului. Constatările desprinse în urma studiilor recente1, departe de a fi exhaustive, relevă
oportunitatea studierii stilului publicistic, ca entitate autonomă cu multiple valenţe expresive, cu
particularităţi specifice şi particularităţi comune cu unul sau mai multe din stilurile limbii române
literare actuale. Considerăm, aşadar, că a ignora stilul presei scrise ar însemna să ne situăm în
afara realităţii.

1. Etape importante din evoluţia presei româneşti

Am considerat că o periodizare a principalelor momente din evoluţia stilului publicistic

românesc – periodizare fatalmente relativă şi convenţională ! – se impune aici, întrucît etapele de
evoluţie a limbii literare coincid doar parţial cu cele ale afirmării şi dezvoltării stilului publicistic.
Un alt motiv care ne determină spre un asemenea demers este şi faptul că, în lucrările consacrate
presei, există diferenţe vizibile în considerarea anului care marchează începutul presei româneşti,
diferenţe uşor de constatat chiar din titlurile cîtorva dintre lucrările avute în vedere: Ilarie Chendi,
Începuturile ziaristicii noastre (1789 – 1895), Orăştie, 1900; ***Bibliografia analitică a
periodicelor româneşti (1780 – 1850), întocmită de Ioan Lupu, Nestor Camariano şi Ovidiu
Papadima, vol. I(1-3), vol. II(1-3), Bucureşti, 1966, 1972; ***Publicaţiunile periodice româneşti
(ziare, gazete, reviste). Descriere bibliografică de Nerva Hodoş şi Al. Sadi Ionescu. Cu o
Introducere de Ion Bianu, Tom I Catalog alfabetic (1820 – 1906), Bucureşti, Leipzig, Viena,
1913; I. Hangiu, Dicţionar al presei literare româneşti (1790 – 1982), Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1987 (vezi şi ediţia a II-a, 1996); Georgeta Răduică şi Nicolin
Răduică, Dicţionarul presei româneşti(1731-1918), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995; Ion
Iliescu, O istorie deschisă a presei române (1565-1925), Editura Mirton, Timişoara, 1999.
Cu riscul de a ne repeta, ţinem să precizăm că anul 1829, cînd apar Curierul românesc şi
Albina românească, reprezintă o dată de referinţă pentru publicistica românească, în ciuda unor
afirmaţii recente care încearcă, într-o interpretare protocronistă (protocronism = curent de idei
care urmăreşte să pună în valoare anticipările creatoare pe plan universal în domeniul culturii şi
civilizaţiei, pe care orice popor le poate revendica), să fixeze începuturile presei cu mai multe
decenii înainte. Astfel, autorii Dicţionarului presei româneşti (1731-1918), Georgeta Răduică şi
Nicolin Răduică, încearcă să readucă în discuţie un punct de vedere ,,nou”, afirmînd că începutul
presei româneşti este în anul 1731, cînd apare primul calendar, realizat şi tipărit de dascălul
Petcu Şoanul din Şcheii Braşovului: ,,În legătură cu începuturile presei româneşti, există un adevăr
istoric, în prezent puţin cunoscut în literatura de specialitate, prin care se demonstrează că în
Transilvania, cu o jumătate de secol mai de timpuriu, anterior activităţii istoricilor ardeleni iluminişti
(Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior), a existat o continuitate a culturii româneşti
transilvănene în Braşov, afirmaţie confirmată de către protopopul Radu Tempea, în a cărui cronică
ecleziastică se specifică apariţia celui dintîi «Calendar» românesc în 1731. Aşadar, în afara oricărei
îndoieli, marele public trebuie să cunoască realitatea, că această dată devansează cu o sută de ani
«Curierul românesc», publicat de Ion Heliade Rădulescu, şi «Albina românească», publicată de
Gheorghe Asachi, ambele în 1829”2 (s.n.).
1
Menţionăm în acest sens: Irina Preda, Îmbogăţirea lexico-semantică a limbii române actuale (Cu
privire la perioada post-decembristă), în LR, XLI, 1992, nr. 9, p. 483-490 (I); LR, 1992, nr.10, p.541-549
(II); LR, 1992, nr. 11-12, p.589-595 (III); LR, XLII, 1993, nr. 1, p. 19-28 (IV); Adriana Stoichiţoiu,
Împrumuturi “necesare” şi împrumuturi “de lux” în limbajul publicistic actual, în Comunicările
“Hyperion”, volum coordonat de Dimitrie Păcurariu, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti, 1992, p. 169-176;
Larisa Schippel, Texte şi contexte. Aspecte comunicative şi culturale ale presei actuale din România, în LL,
XLVII, 1997, I, p. 52-58; Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Observaţii privind influenţa engleză în limbajul
publicistic actual, în LL, XLVI, 1996, II, p. 37-46 (I); LL, XLVI, 1996, III-IV, p. 25-34 (II).
2
Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Dicţionarul presei româneşti(1731-1918), Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1995, p.5; acelaşi punct de vedere a fost afirmat, mai întâi, de cei doi autori, în Calendare şi
almanahuri româneşti(1731-1918).Dicţionar bibliografic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

2
 Reafirmarea unui asemenea punct de vedere, prin care se confirmă calendarele ca
,,organe de presă”, vine în contradicţie, după părerea noastră, cu însuşi conţinutul noţiunii de
presă, care trebuie să răspundă unor necesităţi imediate de informare. De asemenea, ţinem să
subliniem că în studiile şi lucrările consacrate evoluţiei presei europene, calendarele nu sînt
asimilate presei, cu toate că primele calendare din Europa se tipăresc încă de la 1448, cele mai
cunoscute fiind calendarele de la Mainz. Este cunoscut faptul că începînd cu a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, în spaţiul cultural românesc au circulat asemenea calendare străine
(germane, franceze, dar mai ales italiene), în original, în traduceri şi în cόpii, cel mai frecvent
menţionat fiind Foletul novel, întocmit, la cererea lui Constantin Brâncoveanu, de către Giovanni
Candido Romano (unul din secretarii domnitorului), care-şi semna calendarele cu pseudonimul
Ioan Românul sau Ioan Frâncul. Pe de altă parte, Calendarul tipărit de Petcu Şoanul în anul 1731,
considerat de Georgeta Răduică drept punctul de referinţă al presei româneşti, nu reprezintă cel
mai vechi calendar cunoscut în spaţiul autohton. Mircea Popa semnalează descoperirea unui
,,Calendar”, pe care îl atribuie diaconului Coresi, cu o vechime mult mai mare, datînd din anul
1569.3 Autorul reuşeşte să demonstreze că acest calendar în limba română (nu în limba slavonă
cum se considera pînă acum) a fost tipărit la Braşov, cheltuindu-se 6 denari pentru a fi oferit în
dar unui sol moldovean venit în vizită la Braşov.
Dacă am asimila calendarele presei propriu-zise, aşa cum consideră autorii dicţionarului
menţionat, ar însemna că acest Calendar (1569), atribuit diaconului Coresi, ar fi nu numai primul
periodic românesc, dar el ar putea fi considerat chiar primul periodic din Europa, ştiut fiind faptul
că primul periodic european apare la Anvers, în anul 1605, Niewe Tydinghen, urmat de
Frankfurter Zeitungen, tipărit la Frankfurt pe Main în 1615 etc. Fără să minimalizăm importanţa
calendarelor, indiferent de vechimea şi importanţa acestora, considerăm că, prin conţinutul şi prin
structura lor preponderent ,,compozită”(cele mai multe avînd o parte strict calendaristică şi una
astrologică), acestea nu au nimic în comun cu noţiunea de presă, cu atît mai puţin Calendarul din
1731, descris de protopopul Radu Tempea în Istoriia besérecei Schéilor Braşovului (Braşov,
1899) calendar ,,acum întâi rumânescu alcătuitu de pe cel sărbescu”(credem că este vorba mai
degrabă de o traducere), cuprindea ,,nişte lucruri a zodiilor, cine când să va naşte cum va fi”4.
Apreciem, aşadar, că toate iniţiativele cărturarilor români de la sfîrşitul secolului al XVIII-
lea, alături de modestele apariţii gazetăreşti de la începutul secolului al XIX-lea, au netezit drumul
către adevărata presă, care, în opinia noastră, începe prin tipărirea şi difuzarea Curierului românesc
şi a Albinei româneşti (1829). De acum putem vorbi de presă, în sensul modern al termenului,
aceasta însemnînd periodicitate relativ constantă, informaţie de actualitate, continuitate şi, nu în
ultimul rînd, un public dispus şi apt pentru a se informa. Amplele mutaţii produse în structura
mentală a secolului al XVIII-lea, de către iluminism şi enciclopedism, intensul proces de
europenizare, pornit din Apus, au avut efecte dintre cele mai spectaculoase şi în răsăritul Europei,
unde popoarele asuprite încep să se trezească la o viaţă naţională şi spirituală proprie, să-şi
descopere originea, limba şi rădăcinile istorice. Centrele de învăţămînt şi cultură apusene devin tot
mai accesibile şcoli de formare pentru o intelectualitate avidă de cunoştinţe şi progres.

Avînd în vedere cele afirmate mai sus, am structurat procesul evoluţiei presei româneşti
în cinci perioade :

Bucureşti,1981, p.15-16. Vezi şi Ion Iliescu, O istorie deschisă a presei române (1565-1925), Editura
Mirton, Timişoara, 1999, lucrare în care autorul face o ,,nouă deschidere în istoria presei româneşti”,
invocând, de data aceasta, un calendar tipărit în limba latină, la Sibiu, în anul 1565, de către Martin
Heusler, susţinând că presa românească are o vechime de peste patru secole, dacă facem abstracţie de limba
în care a apărut.
3
Mircea Popa, Cel mai vechi calendar românesc: Calendarul lui Coresi (1569), în Contemporanul. Ideea
europeană, IV, 1994, nr.16-17-18, p. 1, 11.
4
Apud Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Calendare şi almanahuri româneşti(1731-1918),EŞE,
Bucureşti, 1981, p.199-200.

3
 1829 – 1860;
1860 – 1900;
1900 – 1947;
1947 – 1989;
1990 şi pînă în prezent.
Cele cinci perioade de afirmare şi dezvoltare a stilului publicistic trebuie puse în relaţie
directă cu evoluţia sistemelor politice şi juridice, acestea determinînd, de regulă, relaţiile dintre
presă şi putere.5 Referitor la acest aspect, Eminescu insista, în unul din studiile sale din ciclul
Icoane vechi şi icoane nouă, asupra rolului pe care îl aveau ziarele la sfîrşitul secolului al XIX-
lea, ca mediator în relaţia putere-presă-public, remarcile sale menţinîndu-şi parţial valabilitatea
şi astăzi: ,,Se ştie că sînt făcute pentru a trezi patimile societăţii şi a crea în public atmosfera ce-i
trebuie guvernului sau adversarilor săi spre a inaugura suirea unora sau coborîrea altora” (VI.
Frază şi adevăr, X, 30).
Acest criteriu general de periodizare a presei trebuie să aibă în vedere şi alte elemente
care să ţină seama de evoluţia sistemelor economice şi culturale a societăţii, existenţa unor cititori
instruiţi, interesaţi de viaţa publică, precum şi gradul de dezvoltare a tehnologiei de imprimare şi
de transmitere a informaţiei. Fiecare perioadă marchează, în general, un anumit stadiu de afirmare
şi de perfecţionare a stilului gazetăresc, cu toate acuzele de amatorism şi improvizaţie, de
mistificare deliberată a realităţii şi de vulgaritate (excesele au existat şi, din nefericire, există şi
astăzi, atît în presa românească, cît şi în cea străină) aduse presei.
Periodizarea propusă este relativă, în sensul că, între aceste delimitări convenţionale
există, cu siguranţă, şi elemente de continuitate sub raport tematic, dar, mai ales stilistic, capitol
insuficient analizat, deocamdată, în literatura de specialitate. Studiile consacrate jurnalisticii au
vizat doar anumite perioade din evoluţia stilului publicistic6, aşa încît, în prezent, nu avem încă o
istorie integrală a presei, acut resimţită în cercetarea românească. Pe lîngă studiile, monografiile
şi dicţionarele de presă existente, stimulativă în realizarea unei asemenea lucrări rămîne Istoria
presei româneşti de la primele începuturi până în 1916, scrisă de Nicolae Iorga şi apărută în anul
1922.
Avem convingerea că, prin elaborarea unei istorii generale a presei româneşti s-ar
clarifica şi unele puncte de vedere divergente cu privire la originile acesteia, deschizîndu-se, în
acelaşi timp, alte perspective de cercetare în diverse domenii (istoria literaturii, istorie, sociologie
etc.). Pledoaria noastră pentru o istorie a presei autohtone, completată şi reactualizată ca
informaţie, porneşte de la constatarea că, în alte spaţii culturale, lucrărilor de sinteză a presei li se
acordă atenţia cuvenită. A se vedea numai două dintre lucrările de istorie a presei franceze,
indicate de Jean-Nöel Jeanneney în bibliografia cărţii sale: René de Livois, Histoire de la presse
française, I. Des origines à 1881, II. De 1881 à nos jours, Éditions Spes-Lausanne, 1965; Claude
Bellanger, Jacques Godechot, Pierre Guiral şi Fernand Terrou, Histoire générale de la presse
française, Paris, P.U.F. (lucrare în cinci volume): t I Des origines à 1814, Paris, 1969, [634 p.]; t
II De 1815 à 1871, Paris, 1969, [466 p.]; t III De 1871 à 1940, Paris, 1972, [688 p.]; t IV De 1940
à 1958, Paris, f.a., [488 p.]; t V De 1958 à nos jours, Paris, 1976, [550 p.]
5
Cf. Dorin Popa, Introducere în studiul şi istoria mass-media, Editura Universităţii ,,Al. I. Cuza”, Iaşi,
2002, p. 11.
6
Vezi Al. Andriescu, Limba presei româneşti în secolul al XIX-lea, Ed. Junimea, Iaşi, 1979. Autorul
analizează, pe larg, primele două perioade din evoluţia stilului publicistic: Limba presei româneşti în
perioada 1829 – 1860 (p. 84-132), Limba presei româneşti în perioada 1860 – 1900 (p. 133-193). O
cercetare parţială a primei perioade face şi Gh. Bulgăr în studiul Despre limba şi stilul primelor periodice
româneşti (1829 – 1840), în ***CILRL II, 1958, p.75-113; Livia Popescu, Observaţii asupra limbii şi
stilului presei progresiste de la 1848, în StUBB,1961, nr.2, p.27-36; Gh. Chivu, Elemente regionale în
limba periodicelor muntene din secolul al XIX-lea, în LR, XII, nr.4, 1972, p.293-306; Lucia Cifor, Aspecte
normative privind câteva fenomene morfo-sintactice din limba presei basarabene, în ,,Revistă de
lingvistică şi ştiinţă literară”, 1993, nr.5, p.34-41.

4
 2. Stilul publicistic românesc – aspecte generale

Stilul publicistic (gazetăresc) românesc s-a instituit pe baza normelor limbii literare, fiind
un stil de esenţă modernă, şi cuprinde în sfera sa o gamă de mijloace şi forme de comunicare
orale şi scrise, care servesc la informarea publicului în calitatea sa de receptor, asupra celor mai
diverse evenimente cotidiene din viaţa socială, politică, economică, culturală, ştiinţifică, artistică,
sportivă etc., îndeplinind astfel funcţia de mediatizare, dar şi de influenţare a opiniei publice.
Textele publicistice prezintă trăsături specifice care decurg din necesitatea unei informări rapide,
exacte, expresive şi convingătoare, din caracterul lor dinamic, deschis înnoirilor, dar păstrînd, în
general, un echilibru firesc între tradiţie şi inovaţie. Datorită receptivităţii la inovaţie şi
conţinutului său variat, încă de la apariţia primelor ziare româneşti, stilul publicistic a reprezentat
unul din principalele instrumente în procesul de introducere şi adaptare a neologismelor, precum
şi în acţiunea de perfecţionare, sub aspectul corectitudinii, a normelor limbii literare din secolul
al XIX-lea. De asemenea, datorită circulaţiei şi influenţei imediate asupra cititorilor, la care
trebuie să adăugăm prestigiul redactorilor şi al colaboratorilor (în general scriitori şi oameni de
cultură recunoscuţi în epocă), presa din secolul al XIX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea a
contribuit, în mare măsură, la stabilirea şi la impunerea unui model de normă scrisă, considerată
literară, grăbind astfel procesul de unificare a limbii de cultură, printr-o renunţare treptată şi
conştientă la elementele regionale şi populare.
Negarea existenţei stilului publicistic sau anexarea lui la stilul beletristic reprezintă,
probabil, şi consecinţa indirectă a faptului că aproape toţi marii noştri scriitori, începând cu Mihai
Eminescu, I. L. Caragiale, Ioan Slavici şi continuînd cu Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, George
Călinescu ş.a., au fost şi mari gazetari. De altfel, în toate etapele de dezvoltare a societăţii
româneşti din secolul al XIX-lea, apariţia presei constituind un atribut al unei lumi ce tindea
spre modernitate, şi până în prezent, putem constata o colaborare fructuoasă şi activă a
scriitorilor, în primul rînd, în paginile ziarelor sau revistelor. Fenomenul nu este specific doar
spaţiului cultural românesc, marii scriitori şi-au împletit destinul lor artistic şi printr-o colaborare
(permanentă sau ocazională) la presa vremii: Voltaire, Honoré de Balzac, Émile Zola, Victor
Hugo, Albert Camus, Jean-Paul Sartre ş.a.
Întrucît cei care practicau ziaristica erau şi mari scriitori (unii dintre aceştia, cum ar fi
Mihai Eminescu, I. L. Caragiale sau Tudor Arghezi, au dat strălucire ambelor domenii ),
interferenţe stilistice între stilul publicistic şi stilul beletristic s-au produs şi se produc în
permanenţă, cu efecte benefice, în primul rînd, pentru stilul publicistic, dar şi cu rezultate pozitive
pentru evoluţia literaturii.
În primele două etape de dezvoltare a stilului publicistic (1829-1860; 1860-1900), timp în
care s-au produs mari schimbări în evoluţia societăţii româneşti, în paginile ziarelor au avut loc
ample campanii de clarificare ideologică. Tot în presă s-au propus soluţii care priveau
dezvoltarea, unificarea şi îmbogăţirea limbii literare şi s-au publicat creaţii literare valoroase,
încercîndu-se o selecţie mai riguroasă a acestora pe baza unor criterii estetice ferme. Presa şi
literatura cunosc acum o perioadă de emulaţie, apropiindu-se, dar şi separîndu-se din punct de
vedere stilistic, prin scopul urmărit, care impunea jurnalistului mijloace de persuasiune specifice,
marcate de oralitate în articolul gazetăresc. Ca să folosim terminologia retoricii antice, literatura
tindea tot mai mult către un stil ales (,,înalt”), în timp ce presa cultiva ,,stilul de jos”, în sensul
unei comunicări lărgite, fără excesele de vulgaritate din presa actuală.
Odată cu apariţia Daciei literare (1840), asistăm la o specializare a presei, prin editarea
primelor reviste literare, care erau fondate şi conduse de reputaţi scriitori şi oameni de cultură :
Dacia literară, sub îndrumarea lui Mihail Kogălniceanu, România literară (Iaşi, 1855), condusă
de Vasile Alecsandri, Convorbiri literare (Iaşi, 1867-1944), revistă fondată de Societatea

5
Junimea şi condusă de Titu Maiorescu, Tribuna (Sibiu,1884), editată de I. Slavici. Presa literară7
nu cuprindea, la începuturile ei, numai publicaţii cu caracter strict literar, ea a fost în acea
perioadă mai mult o presă culturală şi politică, cu un spectru larg, în domenii cum ar fi: istoria,
filozofia, economia, medicina, arta, literatura, filologia etc. Prin programele lor, cele mai
importante publicaţii literare din secolul al XIX-lea au stabilit principii şi criterii de periodizare,
de promovare a valorilor autentice, de combatere a exagerărilor, de sincronizare a culturii şi a
literaturii româneşti cu Occidentul, dar şi de păstrare a unui echilibru între tradiţie şi modernitate.

II. Apariţia şi evoluţia presei europene

În ansamblul mijloacelor de comunicare, presa deţine – şi nu de astăzi – un loc privilegiat atît

prin vechimea, cît şi prin desăvîrşirea la care a ajuns, ca principal instrument de informare şi de
interpretare a realităţii, determinînd, de cele mai multe ori, ideile, gesturile şi reacţiile cotidiene,
simpatiile şi antipatiile ,,curente”din cadrul unei comunităţi sociale.
Apariţia şi evoluţia presei este fixată, în general, după inventarea tiparului, dar nu trebuie să
pierdem din vedere şi aşa-zisa ,,preistorie” a acesteia, deoarece dorinţa de informare s-a manifestat
înainte de apariţia scrisului şi, evident, înainte de apariţia şi generalizarea tiparului.
Cele mai multe dintre studiile şi lucrările consacrate perioadei de început a presei
europene au evidenţiat faptul că primele manifestări, care pot fi încadrate în categoria genurilor şi
speciilor jurnalistice, sînt rezultatul apariţiei buletinelor din Roma antică – Acta publica, Acta
diurna populi romani sau Acta senatus – , datînd din vremea lui Iulius Caesar (100-44 î. Hr.).
Evenimentele importante ale fiecărui an erau notate cronologic pe tabule, acestea erau numite
“analele pontifilor” (dar şi Annales maximi, Annales Pontificum etc.), fiind accesibile la început
doar patricienilor, apoi şi plebeilor. Ele erau dublate de Acta Senatus şi Acta diurna, care conţineau
informaţii despre adunările senatului, cuprinzând părţi din procesele verbale, extrase din discursuri,
proiecte de legi, evenimente de la Curte, evenimente militare, informaţii despre spectacole sau
ceremonii, fapte ale actorilor, procese, calamităţi şi chiar ceea ce astăzi am numi ,,faptul divers”8.
Prin intermediul acestora, cetăţenii erau informaţi asupra principalelor decizii ale autorităţilor,
noutăţile zilei fiind afişate în piaţa publică sau în forum. Diurnarii erau cei care scriau aceste foi,
unul din cei mai cunoscuţi a fost Caius Sallustius, protejatul lui Iulius Caesar, cel care coordona
Commentarius rerum novarum (,,cronica noutăţilor”), o foaie săptămînală, care apărea în peste
10000 de exemplare, textul iniţial fiind recopiat de cei peste 300 de scribi9. Pe lîngă aceste
modalităţi oficiale de comunicare, o pondere însemnată, în împrejurările de atunci, o aveau
informatorii orali, porecliţi subrostrani. Într-o scrisoare a lui Coelius către Cicero, se menţionează
că la Roma, în apropierea Rostrelor10, asemenea persoane bine informate furnizau noutăţi plătite
celor interesaţi.
Modestele foi existente la Roma aveau un caracter strict administrativ. Departe încă de presa
periodică modernă, aceste mijloace incipiente de informare, urmate spre sfîrşitul Evului Mediu de
foile manuscrise (numite la Veneţia avvisi, iar în Germania zeytungen), erau citite, probabil, cu
interes de către autorităţile de la Roma, sau din provincii. Ar fi hazardat să considerăm că astfel de
7
Majoritatea ziarelor tipărite în intervalul 1829-1840 şi chiar mai tîrziu, aveau înscrise pe frontispiciu
sintagma ,,gazetă politică şi literar(l)ă…”; prin ,,literar” se înţelegea, în primul rând, ştirea, faptul divers
cultural-ştiinţific şi creaţia beletristică; vezi în acest sens, Iorgu Iordan, Albina românească. Note pe
marginea primului ei volum, în volumul Limba literară. Studii şi articole. Ediţie îngrijită şi note de Pavel
Ţugui şi Ion Trăistaru, Editura ,,Scrisul Românesc,” Craiova, 1977, p. 169.
8
Apud Eugene Dubief, Le journalisme, Paris, Hachette, f.a. p.4
9
http://mediastheatresje.iquebec.com/version%20texte.htm
10
Tribună situată lîngă forum, înconjurată de o arcadă susţinută de coloane împodobite cu rostre; în Roma
antică exista obiceiul de a se ridica o coloană cu rostre (ciocurile de la prora corăbiilor de război), după
obţinerea unei victorii într-o bătălie navală.

6
buletine, al căror conţinut era preponderent comercial, care circulau, în principal, la Roma, ar fi
putut să determine sau să influenţeze apariţia presei din provinciile Imperiului Roman. Ecouri ale
acestor substituienţi ai ziarelor de mai tîrziu au ajuns, probabil, prin intermediul militarilor care
veneau de la Roma sau din alte părţi ale lumii romane, inclusiv în Dacia sau în alte regiuni, de unde
aceştia trebuiau să informeze autorităţile asupra evenimentelor importante din teritoriile ocupate11.
Referitor la originile presei, nu credem că este lipsită de interes opinia lui René de Livois,
care consideră că originile îndepărtate ale jurnalismului sînt cu mult mai timpurii decît în spaţiul
european. Autorul, într-o documentată lucrare consacrată istoriei presei franceze12, menţionează că
apariţia acestor mijloace de comunicare, puse pînă acum în legătură cu Acta diurna sau cu foile
manuscrise din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, este cu mult mai îndepărtată, dacă ne raportăm la
spaţiul cultural european: ,,Treisprezece secole înaintea erei noastre, egiptenii aveau la dispoziţia
lor papirusuri de informare, guvernamentale sau independente, chiar ostile cercurilor oficiale”13.
Un rol important în apariţia primelor forme de manifestare a presei din Europa l-a avut,
desigur, inventarea tiparului, de avantajele căruia astăzi nu se mai îndoieşte nimeni, deşi plenul
Sorbonei hotărîse, în 1533, distrugerea maşinilor de tipărit: ,,…aceste invenţii drăceşti care dau
naştere în fiecare zi la o mulţime mare de cărţi vătămătoare”. Apariţia la Strasbourg (după unii
autori la Mainz), în anul 1438, a acestei tulburătoare invenţii a lumii occidentale, datorate lui
Johann Gutenberg14, a condus la tipărirea primei cărţi din Europa (Lyon, 1473) şi la apariţia, în
Franţa, a unor fascicule de dimensiuni limitate numite ,,ocazionale”(ofereau informaţii generale,
fiind editate sub forma unor foi mici de 4, 8, sau 16 pagini, din care nu lipsea senzaţionalul, prin
titluri care urmăreau să atragă atenţia: evenimente de la Curte, cataclisme, miracole etc.), iar în
Italia, ,,gazzette”. Tipărirea şi difuzarea acestora, mai întîi fără regularitate, a constituit ,,trăsătura
majoră a acestei prime faze, de la sfîrşitul secolului al XV-lea pînă la începutul celui următor” 15,
urmată, în Franţa, de publicaţiile cu un caracter popular, denumite ,,canards”, foi de scandal, care
povesteau un fapt extraordinar, real sau, de cele mai multe ori, imaginat; prima foaie de acest tip
datează din anul 1529, astfel de publicaţii cunoscînd apogeul în secolul al XIX-lea16.

1. Foile manuscrise - precursoarele ziarelor de astăzi

Foile manuscrise, precursoarele ziarelor, au constituit o etapă importantă care au prefigurat

începuturile jurnalismului în Europa, iar inventarea tiparului a însemnat pentru foile manuscrise,
difuzate în Italia, Anglia, Franţa, Germania sau Olanda, un concurent serios, ceea ce nu va duce
însă la impunerea rapidă a presei tipărite, care, exceptînd Marea Britanie, va fi supusă unei stricte
cenzuri din partea autorităţilor, astfel încît ştirea manuscrisă şi cea tipărită au coexistat, disputîndu-
şi întîietatea, şi în secolul al XV-lea, chiar şi mai tîrziu, pînă la începutul secolului al XVIII-lea17.
La început, acestea erau foi volante şi aveau un rol informativ, fiind lipsite de periodicitate.
Ele aveau drept scop să informeze monarhii şi familiile nobiliare. Sînt citate cazurile lui Eduard al -

11
Cf. Al. Andriescu, Limba presei româneşti în secolul al XIX-lea, Editura Junimea, Iaşi, 1979, p. 1.
12
René de Livois, Histoire de la presse française, I, Des origines à 1881. II. Des 1881 à nos jours, Editions
Spes - Lausanne, 1965.
13
Apud Al. Andriescu, Op. cit., p. 12.
14
Referitor la data inventării tiparului, opiniile sînt diferite: pentru unii cercetători, tiparul ar fi apărut în
anul 1434, pentru alţii, în 1438, în timp ce ultimii datează invenţia în 1439. În China, tiparul este cunoscut
cu multe secole înainte; dinastia T’ang, care a condus China, între anii 618-907, avea o gazetă oficială,
intitulată Ti pao, iar prima carte din lume, Diamond Sutra, a fost tipărită, de asemenea, în China (868 d.
H.), în timp ce operele lui Confucius au fost imprimate în anul 953.
15
Jean-Nöel Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare. De la origini şi pînă astăzi, Institutul
European, Iaşi, 1997, p. 21.
16
Maurice Lever, Canards sanglants, naissance du fait divers, Paris, Fayard, 1993.
17
Georges Weill, Le journal. Origine, evolution et rôle de la presse periodique, Paris, 1934.

7
III-lea, în Anglia secolului al XIV-lea, sau al prinţilor electori din Saxonia, din aceeaşi perioadă, cu
importante cheltuieli pentru procurarea unor asemenea texte. Există documente păstrate în
Biblioteca Universităţii din Leipzig, în Biblioteca Vaticanului sau în Biblioteca Naţională din Viena
care atestă, pentru secolele al XV-lea şi al XVI-lea, prezenţa unor colecţii ale acestor foi manuscrise
cu informaţii din cele mai diferite locuri ale Europei (Roma, Hamburg, Viena, Madrid, Paris,
Londra, Varşovia, Constantinopol etc.).
Gazetele-manuscris difuzau informaţii economice (monede, preţuri, pieţe, transporturi),
politice (tratative, conflicte militare), dar şi fapte diverse. În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea,
circulau foi de acelaşi tip care, între timp, erau tipărite. Istoria reţine în acest sens foi cu numele de
Occasionels – pentru Franţa, Zeitung – pentru Germania, Avvisi – pentru Italia sau Newsbooks –
pentru Anglia, dar şi titluri ca Mercur, Gazetă sau Jurnal. Cîteva dintre trăsăturile definitorii pentru
ideea de presă se pot regăsi în spectacolul propus de-a lungul acestei perioade. Dincolo de nevoia
circulaţiei informaţiei, de “valorificarea” faptului divers, este de reţinut şi ceea ce Jean-Nöel
Jeanneney socotea un fel de ,,presă de atitudine” prin care se influenţează ,,afacerile publice”,
crescînd ponderea notelor satirice, a elementelor de pamflet. Pe de altă parte, aceste foi circulau
uşor şi puteau evita ,,controlul” autorităţilor. În felul acesta vorbim şi despre o altă paradigmă, cea a
luptei dintre cenzură şi libertatea presei, dramatică relaţie care va acoperi secolele următoare. Ideea
apare şi în Histoire de la presse a lui Pierre Albert18.
În acest sens, toţi istoricii amintesc cîteva exemple. În 1275, o ordonanţă regală prevedea, în
Anglia, pedepsirea celor care difuzează ştiri false. În 1534, cenzura devine o realitate în Franţa.
Între 1569-1572, papa Pius al V-lea impunea sancţiuni grave, mergînd pînă la condamnarea la
moarte a celor care răspîndeau avvisi, prin care era atacată biserica catolică19.
A mai intervenit ceva fundamental pentru ca presa să devină realitate. Chiar dacă tiparul este
un produs al secolului al XV-lea, presa tipărită îşi face loc treptat, coexistînd cu substituienţi mai
vechi sau cu alte forme ,,de tranziţie”. Din această ultimă categorie merită evidenţiate
almanahurile, ,,une sorte de journal annuel” (cu apariţii la date fixe şi o regularitate anuală, numele
provenind de la un cuvînt arab, cu sensul de ,,anul viitor”), povestirile istorice, cu notarea
faptelor ,,jour par jour” şi publicaţiile populare, despre care am amintit.

2. Actul de naştere al presei tipărite

Actul de naştere al presei periodice europene se va concretiza însă abia la începutul secolului
al XVII-lea. În 17 mai 1605, la Anvers, în Olanda, a apărut – la intervale iniţial neregulate –
jurnalul săptămînal Nieuwe Tijdinghen (Ştirile recente), tipărit de Abraham Verhoeve (1575-1652),
urmat la un deceniu de Frankfurter Zeitung.
În anii următori, apar aproape concomitent publicaţii periodice la Berlin, Hamburg (1616),
Stuttgart (1619), Köln (1620), Amsterdam (1620) Florenţa (1636), Roma (1670), Stockholm (1675),
Madrid (1661), Cracovia (1681), Petersburg (1703), Viena (1703). La Londra, Nathaniel Butler
fondează, în 1622, primul săptămînal, Weekely Newes, iar la Paris, datorită medicului Théophraste
Renaudot (1586-1653), apare La Gazette (30 mai 1631), primul jurnal în înţeles modern (4 pagini,
in quarto, 8 pagini (1632), un tiraj care ajungea de la 300 la 800 de exemplare), care includea mai
ales informaţii politice, dar şi mondene. Fondatorul gazetei, difuzată prin intermediul gazetierilor,
sublinia: ,,C’est le journal des Rois et des puissances de la terre; tout y est par eux et pour eux, qui
en font le capital ; les autres personnages ne leur servent que d’accessoire”20. La Gazette a fost
18
Pierre Albert, Histoire de la presse, Paris, Presse Universitaires de France, 1989, p. 8.
19
Vezi Marian Petcu, Puterea şi cultura, Polirom, Bucureşti, 1999.
20
http://www.la-fontaine-ch-thierry.net/bullsix.htm#journaux; ziarul era oficiosul puterii, Ludovic al XIII-
lea scria cu regularitate în paginile acestuia.

8
completată, din noiembrie 1631, cu Nouvelles ordinaires, un hebdomadar de 4 pagini, care a apărut
pînă în anul 1683, fiind urmat de suplimentul lunar Relations des nouvelles du monde, în care
Renaudot a încercat să practice un jurnalism de analiză, dar care n-a reuşit să capteze suficient
atenţia cititorilor, fiind nevoit să renunţe şi să tipărească Extraordinaires, un fel de ocazionale, cu
periodicitate variabilă, privind evenimente deosebite. Aceste suplimente, foarte numeroase pînă în
1670, ofereau, după cum menţionează Pierre Albert, un material tipărit, superior adesea celui din
Gazette21. Théophraste Renaudot22 are, de asemenea, meritul de a fi pus bazele publicităţii în Franţa,
prin editarea periodicului Bureau d’adresse et de rencontre (1630), publicaţie de anunţuri, unde se
înregistra ceea ce numim astăzi ,,mica publicitate”(cumpărări, vînzări, oferte de servicii diverse,
cereri şi oferte de locuri de muncă).
În Italia, primele ziare au apărut la Florenţa, în 1636, şi la Roma, în 1640; la Madrid, Gaceda
datează din 1661, iar în Suedia, primul periodic a fost tipărit în 1645, Post-och Inrikes Tidningar,
care se află în circulaţie şi astăzi cu acelaşi titlu. În Danemarca, cel mai vechi ziar, Berlingske
Tidende, datează din anul 1749, fiind fondat de E. H. Berling. Åbo Underrättelser este cel mai
vechi cotidian finlandez (tipărit în suedeză), la Turku, în anul 1823. La Sankt-Petersburg, ţarul
Petru cel Mare îşi creează, în 1703, propriul ziar, Gazeta de Saint-Petersburg.
În ceea ce priveşte periodicitatea, reţinem că primul cotidian tipărit din Europa a apărut la
Leipzig, Leipziger Zeitung (1660), care publica ,,ştiri noi din război şi din toată lumea”. The
Athenian Mercury23 (1691) este primul periodic englez cu apariţie regulată, fiind redactat de John
Dunton şi de către membrii de la Athenian Society, urmat de Daily Courant (1702), ziar care va
apărea timp de 33 de ani, graţie seriozităţii informaţiilor şi a promptitudinii serviciilor poştale
(primul serviciu poştal de stat din Anglia a luat fiinţă, sub Eduard al IV-lea, în 1478, iar în Franţa,
în 1464, în timpul lui Ludovic al XI-lea), considerat primul cotidian modern din istoria presei.
Modelul acestuia va fi urmat şi de alte jurnale englezeşti: The Daily Post (1719), The Daily Journal
(1720), The Daily Advertiser (1730); periodicitatea zilnică, dublată de includerea editorialului, ca
specie gazetărească distinctă, marchează evoluţia jurnalismului politic24.
Fenomenul depăşeşte graniţele Europei, extinzîndu-se şi în America, în America de Sud sau
în Asia. Începuturile presei americane au fost oarecum ezitante; prima publicaţie a fost The
Public Occurences, care a apărut la Boston (26 septembrie 1690), dar care nu a avut decît un
singur număr; cea de-a doua, The Boston News Letter, a avut, de asemenea, o existenţă efemeră.
Prima publicaţie americană, cu adevărat originală, a fost Pennsylvania Gazette, apărută la
Philadelphia, în 1728, din iniţiativa lui Benjamin Franklin, iar cel mai vechi ziar din America de
Nord, The Quebec Chronicle-Telegraph, a fost fondat de William Brown, sub titlul, Quebec
Gazette (21 iunie 1764). Formula presei populare, în sensul ei actual, a fost inventată în Statele
Unite, la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Este vorba de o presă caracterizată de preferinţa pentru
articole condensate, pentru titluri imense, pentru subiecte de scandal sau senzaţionaliste etc.
Tabloidul de astăzi, ziarul de format mic, cu o minimă paginaţie, dar cu o bogată ilustraţie, este,
potrivit cercetărilor recente, succesorul direct al acestei prese populare, care prin preţul şi
conţinutul său, cucereşte mediile populare, transformînd pentru prima dată presa într-un mijloc de
difuzare în masă a informaţiilor. Pe tot parcursul secolului al XVIII-lea, cea mai mare parte a
ziarelor americane a fost influenţată de presa engleză; abia după 1830 începe să se profileze o
reînnoire a presei americane, care va anunţa extraordinara sa dezvoltare şi diversitate.

21
Pierre Albert, Istoria presei. Traducere de Irina Maria Sile. Prefaţă de Marian Petcu, Institutul European,
Iaşi, p. 16.
22
Premiul literar Renaudot este acordat, din anul 1925, în memoria fondatorului presei franceze.
23
Pe lîngă ştirile propriu-zise, redactorii ziarului răspundeau diverselor întrebări adresate de cititori
(dragoste, sănătate etc.); în paginile acestuia a publicat poezie Jonathan Swift şi Elizabeth Singer Rowe.
24
Dorin Popa, Introducere în studiul şi istoria mass-media, Editura Universităţii ,,Al.I. Cuza”, Iaşi, 2002,
p. 141-142.

9
 Apariţia şi consolidarea presei a fost marcată nu numai de evoluţia tehnologiei, în principal a
tiparului, dar şi a altor instrumente la fel de necesare, cum ar fi, printre altele, telegraful cu braţe
mobile, inventat de francezul Claude Chappe (1794), inventarea presei cilindrice de către Friedrich
Koenig şi Andreas Bauer (1812) sau de utilizarea presei rotative de către americanul Richard Hoe
(1845), ci şi de evoluţia vieţii politice şi dezvoltarea relaţiilor comerciale. ,,Noua viziune asupra
vieţii – menţiona F. A. Hayek – s-a răspîndit odată cu comerţul, din oraşele negustoreşti ale
Nordului Italiei înspre Vest şi Nord, străbătînd Franţa şi Sud-Vestul Germaniei pînă în Ţările de Jos
şi insulele britanice, prinzînd rădăcini adînci oriunde nu exista o tiranie care să o înăbuşe. În Olanda
şi în Marea Britanie, pentru întîia oară, presa a avut prilejul să se dezvolte liber şi a devenit baza
vieţii sociale şi politice a acestor ţări”25.
Presa a început să devină o tribună de dezbatere ideologică, un factor de vehiculare a noilor
ideologii, dar şi un pericol pentru regimurile politice autocratice. Relaţia cu puterea politică
devine, treptat, condiţia existenţei unei climat de libertate a expresiei, problema centrală a
evoluţiei presei. De altfel, primele ziare în sens modern apar în ţări în care nu existau regimuri
politice absolutiste, cum este Olanda şi Anglia.Trăsăturile de bază ale presei se cristalizează
treptat, şi, ceea ce nu este deloc lipsit de importanţă, se afirmă şi se consolidează o nouă profesie,
cea de gazetar. În aceeaşi măsură, se mai produce un fenomen interesant: diversificarea. Apar
publicaţii orientate spre ştiinţă, economie, literatură sau de factură umoristică. Astfel, alături de
ziarele de interes general, de tip gazetă26 (cuvînt derivat din it. gazzetta, care însemna ,,monedă
mică”: bănuţul cu care puteai cumpăra foaia i-a dat şi numele), se conturează publicaţiile de
cultură şi cele de divertisment, bogate în fapt divers. În Franţa, etalonul publicaţiilor culturale a
fost Le Journal des sçavans (5 ianuarie 1665), devenit mai tîrziu, în 1816, Journal des savants,
cel mai vechi periodic literar şi ştiinţific din Europa, fondat de Denis de Sallo (1623-1669), sub
patronajul lui Jean-Baptiste Colbert (1619-1683): un săptămînal cu dominantă bibliografică,
tipărit sub forma unui buletin de 12 pagini, al cărui obiectiv principal era de a prezenta toate
cărţile importante (literare sau ştiinţifice): ,,ce qui se passe de nouveau dans la République des
lettres“.
Apariţia primului număr din Journal des sçavans, care îşi propunea să prezinte noile
descoperiri din domeniul artelor şi al ştiinţelor (fizică, chimie, mecanică, anatomie, astronomie
etc.), a suscitat interesul membrilor de la Royal Society din Londra. Trei luni mai tîrziu, 6 martie
1665, un ziar similar, dar consacrat în mod special noilor observaţii şi experimente ştiinţifice, va
fi editat de Henry Oldenburg, sub titlul Philosophical Transactions, servind ca model
periodicelor ştiinţifice din Europa: Giornale de’ letterati (Italia, 1668), Acta eruditorum
Lipsiensium, fondat de Otto Mencke în Germania27.
[În spaţiul românesc, ideea fondării unei reviste ştiinţifice a avut-o Luigi Cazzavillan, care,
în anul 1884, editează Ziarul călătoriilor şi al întîmplărilor de pe mare şi uscat (iunie-sept 1884
şi 5 nov. 1897-15 nov. 1916; de la 12 nov. 1913 şi pînă la 15 nov. 1916, publicaţia se intitulează

25
F. A. Hayek, Drumul către servitute, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 28.
26
În ceea ce priveşte etimologia cuvîntului, s-au propus diverse origini: de la vechiul cuvînt de
origine ebraică izgad (Antoine Furetière), la etimonul persan kazed, kagiz (Garcin de Tassy), sau
la italianul gazza, care denumea o coţofană mică, avînd şi sensul de femeie vorbăreaţă, bîrfitoare.
Pare mai plauzibilă trimiterea la o mică monedă veneţiană de argint numită gazzetta cu care se
puteau cumpăra acele foglietti d’avvisi, adică gazete manuscris. Dicţionarele din secolele al
XVII-lea şi al XVIII-lea înregistrează atît forma gazetă, cît şi cea de jurnal, stabilind ca notă
distinctă: apariţia (periodicitatea); gazeta apărea în anumite zile, ca foaie de ştiri cotidiană, iar
jurnalul avea ,,apariţie lunară”, cu referire la reviste. Vezi Arié Grünberg-Matache, Valeriu
Frunzaru, Introducere în istoria presei. Relaţia presă-literatură în cultura românească (curs
tipărit), p. 7.
27
http://fr.wikipedia.org/wiki/Journal_des_savants

10
Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor. Reapare la 6 ianuarie 1920, sub direcţia lui Stelian
Popescu)].
În anul 1672, apărea, la Paris, Mercure Galant (devenit, în 1724, Mercure de France),
periodic săptămînal, de tip magazin, fondat de Jean Donneau de Visé (1638-1710), care, iniţial,
îşi propunea să informeze cititorii despre subiecte diverse (noutăţi din teatru, ultimele zvonuri
care circulau în saloanele pariziene) şi să publice poeme şi istorioare (,,historiettes”), dar care a
devenit rapid o publicaţie preponderent literară, cu un conţinut variat şi original.
Secolul următor aduce cu sine apariţia unor reviste specializate: L’année littéraire (1754-
1776, publicaţie fondată de Élie Fréron (1718-1776), în care critică literatura din timpul său,
raportînd-o modelelor literare din secolul al XVII-lea, multe dintre textele sale polemice vizîndu-l
pe Voltaire28; L’Observateur littéraire (1758-1761) a fost tipărit din iniţiativa abatelui Joseph de La
Porte29, fiind urmat, un an mai tîrziu, de apariţia revistei La semaine littéraire (1759), aceste două
publicaţii fiind primele reviste literare specializate; Le courier de la mode (1768), primul jurnal de
modă francez, Le nouveau spectateur (1776), primul jurnal de critică teatrală, Journal de Paris (1
ianuarie, 1777), primul cotidian francez, fondat de Antoine Cadet de Vaut, Coranrez şi Dussieux.
Pe lîngă periodicele amintite, au apărut Journal des Dames, Journal de Médicine, Journal du
Commerce, Journal du Palais etc., a căror apariţie era un evident indiciu al diversificării funcţiilor
presei scrise30, marea parte a noilor publicaţii preluînd, de cele mai multe ori, formula practicată de
Journal des savants sau de Mercure Galant (Mercure de France).
În ceea ce priveşte publicaţiile de divertisment şi de scandal, amintim, în Franţa, cazul insolit
al ziarului La muze historique (Gazette burlesque), creat de Jean Loret, care a publicat, între 1650 şi
1665, cu mare succes, un săptămînal în întregime versificat de el însuşi. În decurs de 15 ani, Loret a
creat peste 400.000 de versuri, lipsite, în general, de valoare literară. Ziarul avea 4 pagini (ultima
fiind întotdeauna albă), in folio, şi constituie astăzi o sursă importantă în reconstituirea
evenimentelor din primele decenii ale celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVII-lea, în paginile
gazetei fiind relatate fapte diverse, anecdote, ştiri din lumea mondenă pariziană31. Sîntem încă
aproape, în acest caz, de o civilizaţie în care memorarea ştirilor se baza pe versificaţie32.
Cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, aşa după cum se poate constata, coincide, în
general, cu momentul specializării presei din majoritatea ţărilor europene, nu numai a celei
franceze, în care exista deja o continuitate şi un interes din ce în ce mai evident în tipărirea şi
difuzarea informaţiilor, indiferent de natura acestora. Un rol important în acest sens l-a avut şi
înfiinţarea, în anul 1835, de către Charles-Louis Havas (1783-1858), a primei agenţii internaţionale
de presă: Agenţia ziarelor politice, corespondenţă generală (Agence des feuilles politiques,
correspondance générale), care, la mijlocul secolului, ajunsese să monopolizeze întreaga reţea de
telegrafie electrică (telegraful electric a fost inventat de americanul Samuel Morse (1791-1872), în
anul 1837), cu o reţea de corespondenţi bine structurată, aflaţi în Franţa şi în străinătate. Exemplul
francez a fost urmat în scurt timp de nemţi, englezi şi americani, care îşi vor crea propriile agenţii:
Agenţia Wolff, înfiinţată la Berlin, în 1849, de către Bernard Wolff, Agenţia Reuter, creată la
28
Voltaire a ripostat virulent contra lui Fréron, publicînd: Le Pauvre diable, Le Café, ou l’Écossaise (1760)
şi numeroase epigrame, dintre care una a devenit celebră în epocă : ,, L’autre jour au fond d’un vallon, / Un
serpent piqua Jean Fréron ; / Que croyez-vous qu’il arriva ?/ Ce fut le serpent qui creva ˝.
29
Joseph de La Porte (1714-1779), critic literar, poet şi dramaturg, a fost un autor prolific în epocă; a scris
numeroase lucrări: Voyage au séjour des ombres (volum de critică literară, 1749), Dictionnaire
dramatique, contenant l'histoire des théâtres, les règles du genre dramatique, les observations des maîtres
les plus célèbres et des réflexions nouvelles sur les spectacles, Paris, Lacombe, 1776, Observations sur la
littérature moderne, Paris, Duchesne, 1752; tot din iniţiativa lui va apărea o altă publicaţie periodică,
Observations sur la littérature moderne.

30
Pierre Albert, Op. cit., p. 25
31
http://72.30.186.56/search/cache?webSrchInput=La+muze+historique+&ei=UTF-8&p.
32
Jean-Nöel Jeanneney, Op. cit., p. 24.

11
Londra de către Julius Reuter, în 1851 (cei doi erau foşti angajaţi ai Agenţiei Havas). În mai 1848,
cele şase cotidiene din New York s-au asociat în scopul culegerii eficiente a informaţiilor, iar în
urma acestui acord a luat fiinţă Associated Press. Stimulată sau controlată de instituţii oficiale sau
private, presa europeană încerca să răspundă nevoii de informare rapidă a omului modern,
contribuind din ce în ce mai mult la formarea opiniei publice, a gustului şi a educaţiei cititorilor; nu
în ultimul rînd, tindea să devină o instituţie profitabilă, favorizînd o oarecare dependenţă a
cititorului.
Lipsite de un astfel de mijloc de informare, ţările Europei răsăritene se vor folosi decenii la
rînd de presa occidentală33, în paginile căreia vor găsi atît informaţiile necesare, cît şi o nouă şi utilă
modalitate de a se delecta. Nicolae Iorga, în Istoria presei româneşti, arăta interesul cu care era
urmărită presa străină în principatele româneşti de către cei mai mulţi dintre cronicarii moldoveni şi
munteni (Ion Neculce, Radu Popescu, Nicolae şi Miron Costin, Stolnicul Constantin Cantacuzino),
care au valorificat în operele lor noutăţile culese din gazetele timpului34.
Dezvoltarea şi afirmarea numeroaselor publicaţii din Europa îngrijorează guvernele care
încep să fie preocupate de această nouă modalitate de comunicare, reacţionînd în mod reflex
împotriva necunoscutului; speriate, ele multiplică interdicţiile şi pedepsele, atît de grele încît duc la
dispariţia multor publicaţii. Pe scurt, istoria libertăţii presei este aceea a distincţiei care se stabileşte
treptat între secretele de stat şi ştirile publicate.
Benjamin Jonson (1572-1637), dramaturg vestit al perioadei elisabetane, pune în scenă la
Londra, în 1626, o comedie inspirată după Aristofan, intitulată The Staple of News (,,Prăvălia de
ştiri”). Pentru prima dată, este atacat personajul social al jurnalistului, în tonalitatea cea mai
sumbră; este descris ca fiind complet lipsit de scrupule şi dispus să scrie orice, numai să obţină un
profit de pe urma credulităţii cititorilor săi.
Încă din secolul al XVII-lea, va apărea şi un alt pericol, acela al estompării graniţei dintre
conţinutul redacţional şi publicitatea comercială, graniţă ce ar fi trebuit să fie absolută. Presa
engleză inventează ,,reclama” în ziare, căutînd astfel obţinerea unei mai mari independenţe, atît faţă
de cititor, cît şi faţă de guvern. Puternica dezvoltare a presei europene, pe parcursul secolului al
XVIII-lea, este în relaţie directă cu dezvoltarea Luminilor şi a spiritului filosofic. Este perioada
primei înfloriri a gazetelor, a periodicelor de tot felul, este perioada în care ziarul începe să facă
parte din tabieturile elitelor europene, cărora le devine indispensabil. Pe la 1700, se simte deja
nevoia unei istorii a presei. Sintagma ,,a patra putere” va apărea abia la sfîrşitul secolului al XVIII-
lea, ea aparţine publicistului englez Edmund Burke (1729-1797), faimosul adversar al Revoluţiei
Franceze.
Analizînd în ansamblu secolul al XVIII-lea, sîntem frapaţi de contrastul care există între
insulele britanice – pămîntul pe care presa îşi cîştigă prin luptă libertatea – şi ,,continent”, care
rămîne, chiar şi în ţările mai dezvoltate, în urma Angliei. Marea Britanie serveşte drept model, în
cele mai diverse sensuri ale cuvîntului, din punct de vedere moral, politic şi economic. Aici,
asistăm, şi nu întîmplător, la naşterea primului cotidian al lumii occidentale: Daily Courant, care va
apărea între 1702 şi 1735, urmat, în 1730, de Daily Advertiser, devenit în scurtă vreme cel mai mare

33
Mircea Popa, Valentin Taşcu, Istoria presei literare româneşti din Transilvania, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1980, p. 12.
34
Prima agenţie de presă ,,românească, naţională şi autonomă” a fost înfiinţată la începutul anului 1889
(15/27 martie), fiind cunoscută sub numele de Agenţia Telegrafică a României sau Agenţia Română la
iniţiativa ministrului de externe P.P. Carp. Această instituţie de presă funcţiona în subordinea Ministerului
Afacerilor Străine şi avea datoria ,, să transmită în străinătate ştiri privind România”, iar de acolo să
primească şi să difuzeze ,,un serviciu exact şi rapid al tuturor ştirilor de interes general sau special pentru
România”. Vezi Carmen Ionescu, Agenţiile de presă din România, Editura Tritonic, 2007;
http://209.85.129.132/search?
q=cache:BGMYUtXF9CcJ:www.rompres.ro/history.php+prima+agentie+de+presa+din+Romania&cd=1&
hl=ro&ct=clnk&gl=ro&lr=lang_ro

12
ziar londonez; în 1731 a fost fondată revista lunară Gentleman’s Magazine, cu un conţinut variat,
amestec de literatură şi politică.
În opinia lui Jean-Nöel Jeanneney, putem distinge trei elemente favorabile care nu se
întîlnesc în acelaşi mod nici în Franţa, nici în ţările germanice: 1. Vigoarea luptelor politice care
opun cele două partide: liberalii (whig) şi conservatorii (tory); 2. Existenţa unui public care nu are
echivalent în altă parte, nici prin dimensiuni, nici prin curiozitate şi nici prin cultură; 3. Talente
excepţionale care vor servi multă vreme drept referinţă pentru întreaga Europă35.
Pe de altă parte, se manifestă o înfloritoare presă moralizatoare, care se opune presei
combative, adeseori caracterizată de o violentă agresivitate faţă de conducătorii vremii. Richard
Steele şi Joseph Addison dau deplină strălucire acestui nou tip de presă, publicînd în 1709 un
renumit periodic: Tatler (Flecarul), care a apărut pînă în 1711. Acestuia îi succede, în 1711,
Spectator, un cotidian care atingea un tiraj record de 20000 de exemplare.
În secolul al XVIII-lea, presa europeană dobîndeşte o fizionomie proprie, contribuind la
formarea gustului şi educaţiei publicului, răspunzînd nevoii tot mai accentuate de informaţie a
omului modern. Ea are în scurt timp un rol de neignorat în controlarea opiniei publice, iar
politicienii deveneau tot mai conştienţi de influenţa pe care o avea presa în societate. Schimbul de
ziare şi informaţii constituia la cel moment o necesitate, nu numai pentru cei ce urmăreau
schimbările politice, dar şi pentru comercianţi, industriaşi, învăţaţi etc., negoţul cu reviste şi cărţi
devenind o afacere la fel ca toate celelalte.

Evaluarea cunoştinţelor:

1. Prezentaţi succint modul în care s-a afirmat şi a evoluat presa europeană, insistînd asupra
factorilor care au contribuit la diversificarea acesteia.
2. Cum explicaţi decalajul cultural care a existat între ţările occidentale şi cele din Europa
centrală şi de est ? Consideraţi că un asemenea decalaj se menţine şi în prezent ? Argumentaţi.
3*. Recomandări de lectură: Jean-Nöel Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare. De la
origini şi pînă astăzi, Institutul European, Iaşi, 1997, p. 15-22 (vezi capitolul I, Preistoria şi
prima copilărie, unde veţi găsi informaţiile necesare cu privire la mijloacele de comunicare şi de
informare care au existat în spaţiul european, pînă la tipărirea şi difuzarea primelor ziare).

III. Începuturile presei româneşti

În spaţiul cultural românesc, începuturile presei sînt tîrzii, comparativ cu ţările apusene. Cele
dintîi încercări se fac abia la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, cînd în sud-estul Europei mişcarea
iluministă a determinat semnificative mutaţii pe linia afirmării individualităţii culturale a majorităţii
popoarelor, vitregite de o viaţă culturală normală. Dacă pentru cele mai multe dintre ţările
occidentale secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea au reprezentat perioada de consolidare şi de
profesionalizare a presei, primele iniţiative de tipărire a periodicelor în limba română au fost
demarate abia spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, tentativele fiind aproape concomitente şi în alte
ţări din centrul şi răsăritul Europei (Ungaria, Grecia, Serbia). Cauzele care au condus la întîrzierea
tipăririi şi difuzării acestor utile şi necesare mijloace de comunicaţie în limba naţională sînt

35
Jean-Nöel Jeanneney, Op. cit., p. 36.

13
numeroase şi, în general, cunoscute, aşa încît nu vom insista asupra lor: dominaţia străină
îndelungată, ca şi dezvoltarea tardivă a burgheziei, constituind elemente de prim ordin.
Pînă la apariţia primelor ziare şi reviste, strîns legate de un proces complex de modernizare a
culturii şi civilizaţiei noastre, mijloacele de informare sînt foarte dificile, iar anumite evenimente
politice, literare sau ştiinţifice erau receptate cu o explicabilă întîrziere. Este elocventă în acest sens
mărturia episcopului Amfilohie Hotiniul36 (1730-1800), care, în 1795, vorbea cu o evidentă
nesiguranţă despre o anumită revoluţie care ar fi avut loc în Franţa. Ştiri despre legăturile noastre
prin presă sau prin substituenţii ei mai vechi cu restul lumii avem în timpul domniei lui Mihai
Viteazul, ale cărui fapte de arme sînt menţionate în avvisile redactate în străinătate37. Cîţiva ani mai
tîrziu, după moartea tragică a voievodului, o gazetă, Relation (4-6 pagini), printre primele din
Europa, imprimată şi pusă în vînzare în 1605 de Johann Carolus38, tipograf din Strasbourg, anunţa
că va oferi cititorilor ştiri asupra evenimentelor importante din Germania, din Franţa, Italia, Scoţia,
Anglia, Ungaria, Polonia, Transilvania, Valahia, Moldova, Turcia39. Johann Carolus a continuat
tipărirea ziarului pînă la momentul anexării Strasbourgului regatului Franţei, în 1681. Ştirea
menţionată în gazeta din Strasbourg atestă, după toate probabilităţile, crearea unui aşa-zis serviciu
de corespondenţi de presă, care îşi desfăşura activitatea în anturajul domnitorilor români. Greu de
precizat astăzi care a fost contribuţia românească în aceste foi, deşi nu lipsesc opiniile, ca aceea a
lui Dan Simonescu, potrivit căruia: ,,Românii au cunoscut şi au dat prilej, încă din secolul al XVI-
lea, să se dezvolte în Europa acest gen de periodic”40. Aproape sigur rămîne faptul că, încă de la
tipărirea primelor gazete din Europa, se luau ştiri din sursă directă şi din provinciile româneşti.
Începînd din secolul al XVIII-lea, numărul cititorilor care citeau gazete străine este în
creştere, dar să nu ne imaginăm că acest privilegiu era la îndemîna oricui. Neavînd publicaţii
proprii, care nici nu şi-ar fi putut asigura încă un număr suficient de cititori, domnitorii şi un număr
foarte restrîns de apropiaţi din mediul acestuia, interesaţi de mersul evenimentelor din Europa,
căutau informaţiile necesare în gazetele străine. Nicolae Iorga menţiona, în Istoria presei
româneşti, numeroase ştiri care confirmă interesul cu care era urmărită presa străină în provinciile
româneşti.
Sînt amintiţi aici cronicarii: Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce şi Stolnicul
Constantin Cantacuzino. Începînd cu domnitorul Constantin Brîncoveanu, care citea ,,calendare
politice” italieneşti, continuînd cu Nicolae şi Constantin Mavrocordat, care se referă într-o scrisoare
din 25 noiembrie 1740 la ştirile ,,date de gazetele din Olanda, Colonia, Lipsca, Viena şi din
Mantova”, trecînd apoi la condicele de socoteli foarte exacte ale unor domnitori ca Grigore-vodă
Callimachi şi mai ales Grigore Alexandru Ghica, în care sînt prevăzute sumele alocate
cumpărării ,,gazeturilor”, informaţiile adunate de Iorga, referitoare la interesul cu care era urmărită
presa europeană la curţile domnitorilor de la Bucureşti şi Iaşi, sînt tot mai numeroase. Grigore
Alexandru Ghica aloca bani din vistieria domnească pentru a-şi procura periodice străine: Gazeta
de Altona, Gazeta de Colonia, Gazeta de Londra etc. În secolul al XVIII-lea, aristocraţia
românească a încercat să suplinească lipsa informaţiilor curente despre evenimentele petrecute în
Europa prin abonamente la diverse ziare care veneau din Olanda, Paris, Leipzig, Viena sau Köln,
unde exista deja o presă suficient de bine consolidată.
36
Amfilohie Hotiniul a scris: Gramatica theologhicească, De obşte geografie. Elemente aritmetice (1795);
vezi şi lucrarea retipărită la Chişinău, Amfilohie Hotiniul, Gramatica de la învăţătura fizicii, Editura
Ştiinţa, Chişinău 1990.
37
Dan Simonescu, Periodicele de pe teritoriul patriei noastre înainte de 1829, în ,,Revista bibliotecilor”,
nr. 1, 1967, p. 40.
38
Johann Carolus (1575-1634), fondatorul primului jurnal imprimat din Europa, a adresat o petiţie
Consiliului municipal din Strasbourg, prin care cerea protecţie ,,contre les réimpressions faites par les
autres imprimeurs”; vezi http://www.wan-press.org/article6468.html. Descoperirea acestui ziar a fost
semnalată de Martin Welke, fondatorul actualului muzeu al presei germane, şi de Jean Pierre Kintz.
39
Georges Weil, Op.cit., p. 21.
40
Dan Simonescu, Stud. cit., p. 32.

14
 1. Primele proiecte jurnalistice

Interesul pentru publicaţiile periodice apărute peste hotare nu reprezenta o simplă curiozitate
intelectuală a unor cercuri restrînse de oameni, ci o necesitate, ceea ce explică tentativele de
înfiinţare, încă de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, a unor foi asemănătoare în limba română.
Cercetările întreprinse au demonstrat că aceste proiecte de tipărire a jurnalelor, în limba română
sau în alte limbi, n-au fost chiar atît de infructuoase pînă în anul 1829, cînd apar – după o expresie
care îi aparţine lui Gh. Asachi – ,,veteranele presei româneşti”, Albina românească şi Curierul
românesc.
Referitor la iniţiativele publicistice din centrul şi răsăritul european, menţionăm faptul că
ungurii reuşesc să-şi editeze primul ziar în limba naţională, în 1780, la Bratislava, Magyar
Hirmondo. În Transilvania, primul periodic maghiar, Erdélyi Magyar Hir-Vivo, apare la Sibiu, în
1790, şi ulterior se mută la Cluj, avîndu-i ca redactori pe Fábián Daniel şi Cserei Elek. Faptul că
încercările culturale de a-şi constitui o presă proprie sînt concomitente, atît cea maghiară, cît şi cea
română (şi vom vedea că ele sînt aproape simultane cu încercările grecilor şi sîrbilor), ilustrează că
burgheziile intelectuale ale naţionalităţilor de aici sînt pregătite pentru astfel de transformări şi că
revoluţia burgheză din Franţa dăduse semnalul redeşteptării.
Ideea libertăţii tiparului şi cea a creării primelor ziare din Transilvania a fost rezultatul firesc
al influenţei iluministe; promulgarea şi aplicarea reformelor lui Iosif II aveau în vedere, printre
altele, libertatea clericilor de a citi orice carte, ca şi laicii (decretul din 4 mai 1781), şi, mai ales, a
tipăriturilor de orice fel. Acestea erau aprobate de o comisie de la Viena (decret din 11 iunie 1781),
cu excepţia textelor care atacau religia, statul şi bunele moravuri 41. Urmează şi alte măsuri liberale:
necatolicii pot să-şi procure în mod liber cărţile religiei lor (1783), sînt oprite percheziţiile
domiciliare de cărţi „interzise“(1784), iar confiscările nu mai sînt permise (1795). Librarii sînt liberi
de orice constrîngere, ceea ce echivalează cu permisiunea colportajului liber (1788). Foile volante
în limba română, din 1786, 1787, 1788, popularizau toate aceste reforme iluministe, „ca să nu poată
zice nimeni că nu le-a ştiut“. Toate aceste măsuri liberale pătrund definitiv şi se răspîndesc printre
intelectualii români din Transilvania. Saşii, proprietari de tipografii şi beneficiind de sprijin
împărătesc, erau convinşi de avantajele noului mijloc de informare, cunoscut lor prin intermediul
presei germane, pe care o citeau cu interes şi o difuzau în oraşele transilvănene. Sibiul a avut un rol
important în istoria tiparului de la noi. Încă din 1528 este menţionată la Sibiu prima tipografie, aici
fiind tipărite primele cărţi în limba română. Catehismul luteran (1544) este prima carte românească
de cult (nu s-a păstrat niciun exemplar, dar e atestată în registrele oraşului Sibiu şi într-o scrisoare
particulară din 1546).
Unul dintre cei mai importanţi tipografi a fost Martin Hochmeister (1740-1789) 42. La 1 iunie
1778, Martin Hochmeister, tipograf dicasterial, iubitor de teatru şi de literatură, a obţinut dreptul de
a edita, la Sibiu, gazeta Theatral Wochenblatt, care este primul ziar apărut pe teritoriul ţării
noastre, ziar cu profil teatral. Nu au fost tipărite decît 12 numere, în locul său apărînd pentru scurtă
vreme Theatral Nachrichten. Experienţa căpătată l-a determinat pe Martin Hochmeister să scoată
un alt tip de jurnal, de data aceasta sub formă de ziare, care vor fi citite şi răspîndite în Transilvania,
fiind solicitate deopotrivă de saşi, cît şi de maghiari şi de români, împreună cu alte periodice venite
din Viena şi din Apus. Dintre ziarele germane apărute în ultimele două decenii de la sfîrşitul
secolului al XVIII-lea amintim: Siebenbürger Zeitung (1784-1792), cu suplimentul Anhäng zum

41
O dispoziţie oficială asemănătoare este dată, în Muntenia, în timpul domniei Al. Ipsilanti (1783-1788):
tipografia mitropoliei putea ,,să tipărească liber orice carte folositoare spudeilor”.
42
În 1778, el deschide prima librărie din Sibiu, iar în 1788 deschide un teatru în Turnul Gros. Din iniţiativa
sa a apărut, în 1790, primul ghid al Sibiului, iar în tipografia lui Samuil Flitsch a fost tipărită ,,Gramatica
românească” a lui I. Heliade Rădulescu.

15
Siebenbürger Zeitung, Der Kriegsbote (1788-1792), cu suplimentul său Beilage zum Kriegsbote,
Siebenbürgische Quartalschrift (1790-1801), Siebenbürger Bote43.
În ultimele două decenii ale secolului al XVIII-lea se concentrează şi principalele eforturi ale
grecilor, sîrbilor şi românilor de a tipări ziare în limba naţională. Centrul acestor proiecte a fost
Viena, unde emigraţia grecească şi sîrbească era foarte puternică, şi unde ei şi-au stabilit, de altfel
ca şi românii, un avanpost prielnic iniţiativelor culturale şi comerciale. Aveau aici şi unele înlesniri
care le favorizau activitatea, deoarece împăratul Iosif al II-lea dăduse, în 1783, autorizaţie pentru
tipărirea liberă a cărţilor greceşti la Viena, la fel cum acordase pentru cărţile sîrbeşti şi româneşti în
1778. La Viena, doi români macedoneni, fraţii Marchides Pulio (Puiu), fac să apară cel dintîi ziar în
limba greacă, Efemeris, la sfîrşitul anului 179044. Din prospectul publicat de redactori în 1790,
aflăm că odată cu el s-a publicat şi un ziar slavo-sîrbesc (Srpske Novin). Se observă, de asemenea, o
acţiune convergentă din partea popoarelor est-europene de a-şi institui o presă proprie în jurul
anului 1790, ca urmare directă a influenţei Revoluţiei franceze. Excepţie fac bulgarii şi turcii care
îşi vor dobîndi o presă naţională mult mai tîrziu (primul ziar bulgar apare la Smirna, în 1884, iar
primul ziar turcesc, în 1825, la Istanbul).

2. Courier de Moldavie (1790)

Anul 1790 marchează începutul presei din Principate. La 18 februarie 1790, se înregistrează,
la Iaşi, apariţia celui dintîi număr din Courier de Moldavie45, ziar tipărit, în limba franceză, din
iniţiativa generalului Potemkin (1739-1791). Ziarul a fost precedat de un ,,Prospect", apărut
probabil la începutul anului 179046, în care se preciza că va costa 3 galbeni, că va fi publicat în
limbile română şi francezã şi că va apărea atîta timp cît armata rusă ,,va rămîne în cartierele de
iarnă”. Cele cinci exemplare din primul ziar românesc apărut în Principatele Române se găsesc
astăzi la fondul de periodice al Bibliotecii de Stat ,,V. I. Lenin” din Federaţia Rusă. Aşa cum
menţionează Ilie Rad47, ziarul avea o periodicitate săptămînală, format 18×24, fiind tipărit pe o
singură coloană, fiecare număr are 4 pagini, iar numerotarea paginilor s-a făcut, la primele douã
numere, de la 1 la 4, iar cu cel de-al treilea s-a trecut la numerotarea continuă, de la 9 la 20. Pe
frontispiciul fiecăruia dintre cele cinci numere este reprodusă stema Moldovei (capul de bour),
aflată, nu întîmplător, sub conturul unei coroane regale, împărăteşti; Potemkin, favoritul împărătesei

43
Vezi Elena Dunăreanu, Mircea Avram, Presa sibiană în limba germană (1778-1970), Sibiu, 1971; Iosif
Pervain, Ana Ciurdariu, Aurel Sasu, Românii în periodicele germane din Transilvania (1778-1840).
Bibliografie analitică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
44
Ziarul a apărut pînă în 1797 şi a contribuit la răspîndirea ideilor şi a operei lui Rigas Velestinlis (1757-
1798), literat luminat şi luptător pentru renaşterea Greciei, dar şi pentru solidaritatea popoarelor balcanice;
vezi traducerea recentă în limba română, Rigas Velestilinis Pherraios, Scrieri revoluţionare (Ecrits
révolutionaires). Prefaţă de Dimitrios Karamberopoulos. Editura Omnia, Bucureşti, 1999). Vezi D.
Popovici, Studii literare, vol. I, Literatura română în epoca ,,luminilor”, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1972, p. 84.

45
Despre Courrier de Moldavie (aflat în fotocópii şi la Biblioteca Academiei Române) au scris : I. Bianu,
N.Iorga, Iosif Pervain, C. Ciuchindel (care i-a publicat integral conţinutul, în Limbă şi literatură, vol. II,
1956), Dan Simonescu, Remus Zăstroiu, I. Hangiu, Georgeta Răduică ş. a.
46
Timp de 170 de ani, despre existenţa ziarului s-a ştiut numai din acest prospect, după care cotidianul
Wiener Zeitung, din 3 martie 1790, îşi informa cititorii în legătură cu iminenta apariţie, la Iaşi, a gazetei
Courrier de Moldavie, care urma să fie editată de Cartierul General al Armatei Ruse de ocupaţie.
47
Ilie Rad, Prinţul Potemkin şi primul ziar tipărit în Principatele Române: "Courrier de Moldavie"
(1790), în ,,Adevărul de Cluj”, 25 aprilie 2000, p. 6.

16
Ecaterina a II-a, se gîndea la posibilitatea unirii ţărilor române într-o nouă Dacie, sub suveranitatea
sa. De aceea, pentru a-i cîştiga pe moldoveni, lansează acel ,,Prospect” pentru publicarea unei foi
care urma să fie ,,pe o coloană în limba ţării, iar pe cealaltă în limba franceză”. Prospectul s-a
bucurat de suficientă solicitudine printre boieri, mai ales că promitea ca banii strînşi de la abonaţi să
servească la alinarea suferinţelor răniţilor. Cele cinci numere apărute conţin, în afară de ştiri
privitoare la armată şi evoluţia evenimentelor militare, date despre revoluţia franceză, precum şi
despre situaţia europeană în general. Modelul acestui ziar ar fi fost Politicischii jurnal, ce apărea în
1790 la Petersburg şi care era în cea mai mare parte o traducere după ziarul de la Hamburg,
Politische Zeitung48. Părerea lui Dan Simonescu, potrivit căreia ziarul ar fi un buletin al armatelor
ruse, este infirmată de C. Ciuchindel, care vede în el o publicaţie cu un caracter mult mai larg, ce-i
vizează, în primul rînd, pe moldoveni. În acest scop, cercetătorul aduce ca argument faptul că la
apariţie ziarul este onorat din partea ieşenilor cu o odă în latineşte.
O descriere amănunţită a primul număr i-o datorăm lui Ilie Rad: ,,În ciuda a ceea ce se spune
în multe din lucrările noastre de specialitate, Courrier de Moldavie nu conţine ,,ştiri cu caracter
militar şi administrativ” […]. În primul număr, de pildă, se descrie cu lux de amănunte modul în
care s-a sărbătorit, la Iaşi, acordarea lui Potemkin, de către Ecaterina a II-a, a titlului de mare
hatman al trupelor de cazaci din regiunea Ecaterinoslav şi a Mării Negre. Ceremonia a avut loc la
Mănăstirea Golia din Iaşi, unde s-a oficiat un Te Deum. A urmat o recepţie la hotelul „Alteţei Sale”,
sărbătoritul primind aici felicitările, după care asistenţa, formată din high life-ul societăţii ieşene şi
din ofiţeri ruşi, a participat la un concert, în final trăgîndu-se 101 salve de tun. Distracţia a continuat
cu un bal ţinut în casa vornicului Ghica, luminată de 7000 de lampioane, bal care a durat toată
noaptea. În numărul inaugural se mai publică, în limba latină, o odă închinată Ecaterinei a II-a,
semnată A. M., în care se subliniază actul de pionierat („Curier al Moldovei! Noutate de la facerea
lumii!”), elogiindu-se gestul ţarinei, "Mama noastră şi a ta" (a ziarului!), cea care "a poruncit să fii
scos la lumină" şi datorită căreia s-s reîntors viaţa fericită pentru daci (subl. I.R). […] Ziarul mai
cuprinde un panegiric închinat lui Iosif al II-lea, relatarea cutremurului de la Iaşi, din 23 martie
1790, ştiri din Paris, Bruxelles, Viena, Roma, Londra, Frankfurt pe Main şi chiar din America,
vizita unor oficialităţi la Iaşi, informaţii privind îmbolnăvirea lui Potemkin (care va şi muri, în drum
spre patrie, la vîrsta de 52 de ani)”49.
În ciuda intenţiilor, mai mult sau mai puţin generoase (generalul Potemkin se gîndea la
posibilitatea unirii ţărilor române într-o nouă Dacie, sub conducerea sa), apariţia ziarului poate fi
considerată o realizare ce a stimulat în mare măsură interesul pentru presă. Chiar dacă n-a mai
apărut, cum se preconizase, şi în limba română, nu e exclus, menţionează Mircea Popa şi Valentin
Taşcu50, ca în paginile acestuia să fi colaborat şi redactori români. Pentru mulţi dintre boierii
moldoveni, buni cunoscători ai limbii franceze, limba română putea să lipsească, mai ales că
păturile de jos erau excluse, deocamdată, din vederile iniţiatorilor.

3. Ioan Molnar Piuariu – tentative eşuate: Walachische Zeitung für den Landmann
(Foaie română pentru săteni)(1789), Vestiri Filosofeşti şi Moraliceşti (1795).

Iniţiativele de această natură se mută de acum înainte în Transilvania, care îşi devansează
într-un fel preocupările grecilor, sîrbilor şi maghiarilor transilvăneni de a-şi întemeia o presă
naţională. Autorul întreprinderii este Ioan Molnar Piuariu (1749-1815), medic oculist şi profesor de
la Liceul Academic din Cluj51, unul dintre promotorii extrem de activi ai ideilor iluminismului

48
C. Ciuchindel, Despre începuturile presei româneşti: Courier de Moldavie”, în LL, II, 1956, p. 353.
49
Ilie Rad, Art. cit., p. 6.
50
Mircea Popa, Valentin Taşcu, Op. cit., p. 17-18.
51
A tipărit, în anul 1793, prima publicaţie ştiinţifică medicală românească, Sfătuire către studenţii în
chirurgie; a publicat, în 1789, Retorica, adica învăţătura şi întocmirea frumoasei cuvîntări; vezi, Mihai

17
european. Împreună cu alţi cărturari, el se raliază ,,Societăţii francmasonice” din Sibiu, iar în acest
mediu, e posibil să se fi născut şi ideea dezvoltării unei reţele de publicaţii autohtone, în scopul
răspîndirii ideilor iluministe de fraternitate, umanitarism şi de luminare prin cultură. I. Molnar
Piuariu a luat pe seama sa iniţiativa scoaterii unui ziar pentru români, ce avea să se cheme în actele
oficiale germane Walachische Zeitung für den Landmann (,,Foaie română pentru săteni”) (1789,
Sibiu), destinat preoţimii, care ar fi trebuit să-i informeze pe enoriaşi despre ,,întîmplările zilei şi
deprinderea în bunele moravuri şi în economie”. Într-o adresă trimisă de György Bánffy,
guvernatorul Transilvaniei, Curţii din Viena (26 mai 1789), se menţiona, printre altele, că ziarul va
fi editat de Martin Hochmeister, iar tipograf va fi P. Barth, că ziarul va fi citit de ,,cei ce ştiu
româneşte”(!) şi ,,cultivarea poporului român este un scop atît de binecuvîntat”, solicitîndu-se
scutirea de taxe poştale, spre a putea pătrunde în ,,pătura cea mai incultă” 52, ziarul urmînd a fi
distribuit în Transilvania, Banat şi Bucovina. În esenţă, programul său este rezumat în acest fel:
,,Naţiunea română, pe seama căreia se va porni acest ziar – se menţionează şi într-o adresă a
Societăţii literaţilor din Sibiu (30 iulie 1789) – nu este la acel nivel cultural ca întreagă să ştie ceti.
Deci ziarul este destinat mai ales pentru preoţi, cari vor avea să comunice conţinutul cu poporul în
fiecare săptămînă. Obiectele principale ar fi: întîmplările zilei şi deprinderea în bunele moravuri şi
în economie. [...] Şi se vor mai publica în acest ziar: ştirile militare, înaintările la guvern şi alte
lucruri de folos: datorinţele dintre cetăţeni şi superiori, instrucţiuni privitoare la diferite ramuri ale
agriculturii: apicultură şi viticultură”53.
Programul este serios chibzuit şi deosebit de incitant. În faţa atîtor probe de onestitate şi de
bune intenţii morale şi economice, Curtea din Viena nu va avea nimic de adăugat, doar că aprobarea
ziarului o face fără scutire de taxe. Iniţiatorii se cramponează de a obţine scutirea de taxe. Iniţiativa
este respinsă în final de către împărat, ziarul putea să apară (primul număr şi înştiinţarea către
cititori fuseseră tipărite), nefiind luată în seamă scutirea de taxe, dar ea este urmată de altele,
similare, în 1793, 1794, cu acelaşi rezultat. Informaţii neconfirmate pretind ca ziarul ar fi fost tipărit
în 1791, dar numai într-un singur număr, şi că, în afara acestui număr, Molnar împreună cu Paul
Iorgovici ar mai fi editat un ziar la Viena (nu s-a păstrat niciun exemplar din aceste ziare, pe care
unii contemporani pretind că le-au văzut), a cărui continuare a fost refuzată de autorităţi, din
cauza ,,ruşinoaselor evenimente care au loc, de cîtva timp, în Franţa”54. Tentativele consecutive ale
lui Molnar, singur sau în colaborare cu Paul Iorgovici, nu se mai bucurau de aceeaşi înţelegere
oficială. Iosefinismul făcea un serios pas înapoi. Se pare că excesele Revoluţiei Franceze, cu toate
declaraţiile româneşti de fidelitate faţă de monarhie, făceau suspectă orice tentativă publicistică 55.
,,În ziua de 1 decemvrie 1793, menţionează istoricul maghiar Jakab Elek, Ioan Molnar de
Müllersheim, oculist şi profesor de oculistică la Academia reg. din Cluj, prin o petiţiune adresată
Cancelariei transilvane, ceru concesiunea pentru editarea unui ziar valah şi pentru răspîndirea lui în
Ungaria. Dar în 23 decemvrie, petiţiunea restituindu-se Molnar fu făcut atent a-şi vedea mai bine
de-o conştienţioasă împlinire a funcţiunei sale de profesor”56.
Ilarie Chendi (1872-1913), ziarist, publicist şi critic literar, în studiul său despre Începuturile
ziaristicei noastre, 1789 - 1795, Editura Minerva, Orăştie, 1900, crede că ziarul ar fi urmat,
Racoviţan, Eugen Străuţiu, Ioan Piuariu-Molnar şi activitatea sa culturală, în ,,Transilvania” nr, 1, 2002.

52
Apud Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Dicţionarul presei româneşti (1731-1918), Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1995, p. 198.
53
Apud Mircea Popa, Valentin Taşcu, Op. cit., p. 18-19.
54
Vezi Camil Mureşanu, Presa românească din Transilvania pînă la 1918, în Academica, XIV (162), nr.
25, aprilie, p. 24.
55
Tot în 1794, o ,,Societate de învaţaţi din Valachia“ intenţiona să publice la Sibiu, în tipografia lui Barth,
un ziar, care nu trebuia să fie difuzat în Transilvania.
56
Jakab Elek, Az erdély hirlapiradolom története 1849-ig. Budapest, 1882, I vol 8. Publicat şi în Analele
Academiei Maghiare: apud Ilarie Chendi, Scrieri. Ediţie, prefaţă, tabel cronologic, note şi comentarii de
Dumitru Bălăeţ, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 13.

18
probabil, să fie direct patronat de loja francmasonică57, dizolvarea acesteia, în martie 1790, punînd
capăt, implicit, şi proiectului publicistic al ,,doftorului de legi şi profesori de tămăduirea ochilor”,
cum îl numeşte Radu Tempea în prefaţa Gramaticii sale pe Ioan Molnar. Se pare, după cum
precizează Ilarie Chendi, că după desfiinţarea lojei francmasonice şi pînă la acel moment ,,cînd
Molnar ceru pentru a doua oară concesiune de-a scoate un ziar românesc, situaţia politică din
Transilvania se schimbase. De frăţietate şi umanitarism nu mai rămăsese nici umbră, ci un puternic
curent de reacţiune împotriva lor se ivise. La români, ca şi la celelate popoare, izbucni sentimentul
naţional cu tărie. Dovadă discuţiile vehemente din dieta de la Cluj şi mişcările în jurul lui Suplex
libellus, precum şi ecoul lor la istoricii saşi şi maghiari. Ei bine, unul dintre luptătorii pentru
românism în acest timp era Molnar, francmasonul de ieri.58 Văzînd I. Molnar Piuariu că stăpînirea
se opunea vehement încercării de a se tipări orice fel de gazetă de către persoane particulare, el a
propus înfiinţarea unei societăţi ştiinţifice de tip enciclopedic pentru cultura şi literatura poporului
român din Transilvania. Ea s-a constituit sub numele de ,,Societatea filosoficească a Neamului
Românesc din Mare Prinţipatul Ardealului”, la care au aderat cîţiva dintre învăţaţii ardeleni,
susţinuţi şi de cei moldoveni şi munteni. Aceştia au încercat să obţină dreptul de a tipări ,,un
periodic, adecă revistă (Zeitschrift), compilată din cărţi de filosofie, matematică, istorie şi
geografie” – Vestiri Filosofeşti şi Moraliceşti (1795). ,,Societatea filosoficească a Neamului
Românesc din Mare Prinţipatul Ardealului” a lansat o Înştiinţare, la începutul anului 1795, prin
care se anunţa apariţia gazetei în luna mai a aceluiaşi an, menţionîndu-se că gazeta urma să apară
,,din rîvna unor Patrioţi ai Neamului Românesc, crescuţi în deprinderea Teoriei fiziceşti şi
filosofeşti, ce cuprinde în sine cursul Cerului; Geografia care arată părţile lumii şi cuvîntează despre
vestitele cetăţi şi oraşe risipite pe rotogolul pămîntului, şi alte ştiinţe spre folosul Economiei, cum
sînt şi Manufacturile neguţătoreşti; ne-am deşteptat spre acest vrednic scopos să culegem rodurile
acestor desfătătoare ştiinţe şi adunîndu-le ca, într-o legătură de finice în limba prea vestitului Neam
Românesc, să le închinăm inimile celor iubitoare de Muse Filosofeşti subt acest titlu «Vestiri
Filosofeşti şi Moraliceşti ». Care în toată săptămîna două coale negreşit vor eşi Miercurea şi
Sîmbăta, în care zile şi poşta în părţile Ţării Româneşti porneşte”59.
Programul cuprindea cinci părţi:
,,Întîiu: urmează Theologia Bisericii Răsăritului; şi lăsînd aceasta tiparului, vom trimite şi alte
Istorii Bisericeşti, care pînă acum în limba română n-au eşit în tipar.
A doua: Geografia ce cuprinde în sine împărţirea Pămîntului şi cei ce locuesc pre dînsul, cu
obiceiurile lor, dimpreună numele Cetăţilor şi Oraşelor, de cronografii cei vechi şi cei noi însemnate
vor eşi tipărite.
A treia: Fisica, Matematica şi cuprinsul învăţăturii Filosofeşti, spre luminarea celor ce voiesc
a şti întemeierea Cerului cu toate Planetele le vom învăţa.
A patra: Se va ivi Biografia Principilor Ungrovlahiei şi ai Moldovii de la începutul ocîrmuirii
lor.
A cincea: Este Istoria Românilor pre larg culeasă din cele vechi adevărate Istorii şi alte
deprinderi ale lumii vrednice de a le şti60”.
Cu toate că literatura nu intra în vederile iniţiatorilor revistei, singura preocupare ,,literară”
fiind ca prin ,,istoriile cele vechi” să poată ,,să-şi împodobească stilul limbii sale cu usebită şi
întocmită cuvîntare”, ,,Societatea filosoficească a Neamului Românesc din Mare Prinţipatul
Ardealului”, din care făceau parte intelectuali de diverse profesii (medici, filosofi, preoţi), continua

57
Loja francmasonică de la Sibiu s-a constituit în anul 1776 din iniţiativa unui grup de saşi, în frunte cu
Simion Frederic Baussnern; dintre membrii lojei, Ilarie Chendi îi menţionează pe Carol Bruckenthal,
Martin Hochmeister, istoriografii Eder şi Sulzer, principele Alexandru Moruzzi Mavrocordat, Ioan Molnar
Piuariu; vezi Ilarie Chendi, Op. cit., p. 8-10.
58
Ilarie Chendi, Op. cit., p. 14.
59
Apud Mircea Popa, Valentin Taşcu, Op. cit., p. 22-23.
60
Ibidem, p. 23-24.

19
idealurile generale ale reprezentanţilor Şcolii Ardelene de îmbogăţire şi de nuanţare a limbii române
literare.
Nici prin această amplă întreprindere de culturalizare, cu un program teoretic iluminist bine
articulat, care anticipează în mare măsură reuşitele de mai tîrziu ale lui Gheorghe Asachi, Ion
Heliade Rădulescu sau George Bariţiu, nu s-a putut finaliza apariţia mult aşteptatei gazete. În
realizarea proiectului s-au interpus diverse forţe obstrucţioniste care nu vedeau cu ochi buni
împlinirea unui asemenea deziderat, autorităţile amînînd la nesfîrşit cererea de aprobare. În volumul
al II-lea, din lucrarea Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria (1915), Nicolae Iorga considera că
tipărirea şi difuzarea unei asemenea reviste ar fi reprezentat un fel de bibliotecă enciclopedică,
comparabilă cu cea franceză prin conţinutul şi nivelul ei: ,,ea nu ar fi fost cu mult mai deosebită de
tendinţele înaintate, sociale şi politice, ale revoluţionarilor raţionalişti din Enciclopedia franceză”61.
Obstrucţionarea deliberată a acestui impresionant program de cultură românească, al cărui iniţiator
a fost Molnar, a avut drept consecinţă întîrzierea şi mai mult în timp a datei de naştere a presei
româneşti. Referitor la tentativele publicistice, multe dintre ele rămase doar în faza de proiect, dar şi
la reuşitele intelectualilor ardeleni, Iorga sublinia în Almanahul presei române (1926) că: „Istoria
ziaristicii ardelene este cea mai frumoasă pagină din istoria Ardealului de o sută şi mai bine de ani
încoace. Filele ei cuprind gîndirea şi simţirea celor mai de seamă bărbaţi pe care i-a dat întregului
neam românesc această provincie. Toţi scriitorii, toţi dascălii în coloanele ei şi-au depus tot ce a
avut mai de preţ pentru vremea lor. Literatură, istorie, economie – tot ce s-a produs pe aceste
terenuri în curs de un veac se găseşte închis în colecţiile colbuite ale vechilor noastre gazete”.
Spre deosebire de moldoveni sau de munteni, iniţiativele ardelenilor se aliniază mai
insistent şi mai polemic gîndirii europene care milita, încă din cea de-a doua jumătate a secolului
al XVIII-lea, pentru o presă liberă (este de ajuns să amintim de Mémoire sur la liberté de la
presse al lui Diderot, 1763)62.
Cîteva încercări răzleţe îi urmează în primele decenii ale secolului al XIX-lea, impulsionate
de ,,Societatea filologică greco-dacă”, întemeiată în 1811 la Bucureşti. Societatea reuşeşte să-şi
asigure o publicaţie în limba greacă Logios Ermes, editat la Viena, din anul 1811, de către Antim
Gazis. Acesteia îi urmează curînd o altă publicaţie intitulată Ştiri pentru părţile răsăritene şi
Telegraful filologic, cu o apariţie mai de durată şi citit în oraşele mai importante: Bucureşti, Iaşi,
Braşov, Sibiu etc. Editorul Telegrafului filologic este medicul Dimitrie Alexandridi, care umple
foaia cu multe ştiri despre români, cu înştiinţări de cărţi, chiar cu cronici dramatice. Unii dintre
boierii noştri fac cópíi şi extrase după aceste reviste pe care apoi le comunică mai departe, unui cerc
mai larg, extrase ce se numesc pericopi.
Revenind la spaţiul transilvănean, trebuie să menţionăm faptul că proiectele în vederea
instituirii presei nu vor fi abandonate la începutul secolului al XIX-lea, astfel încît, în 1814, Alexe
Lazaru publică o ,,Înştiinţare”, anexată la sfîrşitul lucrării Întîmplările războiului franţozilor şi
întoarcerea lor de la Moscova ş.c.l. Tălmăcite de pre nemţie de un iubitoriu de neamul românesc şi
cu cheltuiala dumnealui Alexie Lazaru63 date în tipariu, prin care invita publicul la prenumeraţiune,
într-un stil patetic, ce ne duce cu gîndul la înştiinţarea lui Asachi de mai tîrziu: ,,Toate neamurile
Evropei cele deşteptate au aflat cum că a scrie gazete sau novele şi acele a le împărtăşi neamului
său e cea mai încuviinţată mijlocire de a lumina noroadele cu întîmplatele ale altor fapte, a le abate
de la rău şi a le aduce spre cele bune...Prin novele...nu numai se desfătează inima şi mintea omului,
61
Ibidem, p. 25.
62
Vezi şi amendamentul I al Constituţiei SUA (1787), care garanta „the freedom of the speech or of the
press“. Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului (1789), text celebru – de cea mai largă audienţă –,
care stipula foarte limpede, la articolul 11, dreptul „de a scrie şi de a tipări liber“. Constituţia franceză, din
1791, a consacrat şi a legiferat acelaşi principiu.
63
După toate probabilităţile, Alexie Lazaru ar fi, de fapt, pseudonimul sub care semnase anunţul Zaharia
Carcalechi; vezi Iosif Pervain, Studiu de literatură română, Editura Dacia, Cluj, 1971, p. 213. Cf. Nicolae
Bocşan, Contribuţii la bibliografia literaturii române din Banat în epoca luminilor, în ,,Banatica”, IV,
Reşiţa, 1977, p. 483-494; N. Bocşan îl dă drept autor pe D. Ţichindeal.

20
carea din fire aşa e întocmită cît pururea se luptă spre ştiinţe nouo, ci şi sufletul se îmbunătăţează.
[...] Iată că şi grecii, ba şi sîrbii...cu sîrguinţă dau novele, ce se tipăresc la Viena, neamului său; şi
neamu, atîta cel grecesc, precum şi cel sîrbesc nu numai cu bucurie, ci şi cu mulţămită le primesc.
Singuri noi românii, măcar că ne tragem viţa de la cel mai slăvit neam din lume, adecă de la romani,
sîntem de acest vistiariu lipsiţi”64. Anunţul lui Alexe Lazaru, prin care se anunţa apariţia unui
bisăptămînal, cu un titlu voit neutru, Novele, legitimat prin necesităţi educative şi de emulaţie
culturală bine cunoscute, a stîrnit interes în rîndul cititorilor. Ioan Molnar Piuariu propune
tipografiei să-i aprobe lui editarea publicaţiei, cu un preţ mai scăzut decît cel anunţat de Lazaru, dar,
în cele din urmă, ziarul nu a mai apărut. Molnar moare în primăvara anului 1815, nefinalizînd acest
ultim proiect, care pare să fi antrenat şi pe Petru Maior şi pe D. Ţichindeal 65. În acest spirit care
caracterizează şi motiveaza apariţia presei politice şi literare din Transilvania, Mihail Bojadschi
(aromânul Mihail G. Boiagi, autorul Gramaticii macedoromâne, apărută la Viena, în anul 1813) şi
Constantin Doma solicită, în anul 1820, Curţii de la Viena autorizaţia de a edita un ziar politic şi
literar în limba română. Interesantă şi semnificativă este mai ales rezoluţia oficială pe aceasta
cerere, respinsă din motive de natură politică: „Istoria ne învaţă că primul pas pentru autocultivarea
unui popor s-a făcut întotdeauna prin întemeierea revistelor politice. Astfel atenţia se îndreaptă
neapărat către statele vecine şi se impune o comparaţie cu situaţia proprie“66. În pofida eşecurilor
înregistrate, încercările ardelenilor de a scoate un ziar continuă şi după această dată, împlinindu-se
prin Biblioteca românească, în 1821.

4. Chrestomaticul românesc (1820)

Teodor Racoce, bucovinean de origine, tipărea la Cernăuţi Chrestomaticul românesc sau

Adunare a tot felul de istorii şi alte fapte, scoase de autori de osebite limbi (1820). Publicaţia a
apărut, aşa după cum menţiona Teodor Bălan, la îndemnul prietenilor săi din Bucovina şi din
Moldova. În apelul adresat instituţiilor româneşti şi persoanelor private înstărite, 8 martie 1817,
viitorilor ,,prenumeranţi”, Racoce sublinia rolul presei în propăşirea naţiunii, gazetele fiind ,,istorie
vieţuitoare împreună cu noi”: „Neamul românesc, măcar că împărţitu în mai multe ţări, şi trăind
supt deosebite stăpîniri, totuş o limbă are, aceeaş lege şi tot aceleaş obiceiuri, precum şi aceleaş
cărţi şi aceeaşi scrisoare. Deşi românii socotiţi de împreună facu o naţie de mai multe milioane, care
demult simţeşte bunătăţile politicirii şi doreşte a fi părtaşă culturii acelora lalte neamuri Europii:
Dară pînă acum i-au lipsitu acest organu, prin care să poată primi acele procopsiri de care au avutu
parte alte noroade”67. Dorinţa de a avea gazete în limba naţională era una firească, dar ea se
manifesta, în cele mai multe cazuri, mai mult subteran, din cauza numeroaselor obstacole de natură
politică şi administrativă. Proiectul lui Racoce, al cărui conţinut era suficient de variat, viza un
perimetru european de informaţie, asemănător cu cel al predecesorilor săi: ,,Deci el voeşte să dee
afară Gazete româneşti precum s-au obicinuit la toate neamurile în Europa, pe toată săptămîna dela
două pănă la trei coale tipărite, cu tot feliu de vestiri, precum este obiceiul, şi cu aceea rînduială, cît
să între la aceleaş gazete toate lucrurile vrednice de ştiutu, ce se află în gazeturile din Londinu în
Englitera, de Paris în ţara franţozască, de Berlinu, Hamburgu şi alte Eparhii a Germanii, precum şi
la Gazetele din Eparhiile Italii şi Ispanii”68.
64
Bibliografia românească veche, 1508-1830 [întocmită] de Ioan Bianu, Nerva Hodoş şi Dan Simonescu,
tom III, Bucureşti, Editura Academiei Române, p. 102-105.
65
Mircea Popa, Valentin Taşcu, Op. cit., p. 29.
66
C. Göllner, Încercările lui Ioan Billlewitz, Mihail Bojadschi şi ale lui Constantin Doma de a publica
ziare româneşti, în ,,Revista istorică”, III, 1935, nr. 4-6, p.113-117; citatul este reprodus după Mircea Popa,
Valentin Taşcu, Op. cit., p. 30.
67
Înştiinţare pentru gazetele românesti; fragmentul este reprodus după Istoria presei române. Antologie de
Marian Petcu, Editura Tritonic, Bucureşti, 2002, p. 13.
68
Ibidem, p. 13 -14.

21
 Ne găsim, prin urmare, în faţa unui almanah care-şi propunea să strîngă realizările anului,
între care se integrau şi cele literare, o antologie de traduceri din autori antici (Diodor din Sicilia,
Plutarh, Quintus Rufus, Lucian din Samosata) şi moderni (M-me de Genlis etc.). Orientarea
publicaţiei este, aşa cum s-a spus, pronunţat clasicistă, marcînd în mod distinct desprinderea treptată
de literatura iluministă a epocii anterioare şi abordarea unui clasicism întîrziat, care va convieţui la
noi pînă în preajma anului 1848, împreună cu preromantismul şi romantismul69.

5. Biblioteca românească (1821) şi Fama Lipschii pentru Daţia (1827)

Un almanah-magazin, asemănător ca profil cu Chrestomaticul românesc, publică, începînd
din anul 1821, la Buda, sub titlul Biblioteca românească (întocmită în 12 părţi după numărul celor
12 luni, întîia oară tipărită pentru naţia românească)70, Zaharia Carcalechi71. Publicaţia a apărut
neregulat, ianuarie 1821 (partea I), 1829-1830 (partea a II-a – a III-a), iunie-decembrie 1834 (partea
a IV-a – a VII-a), tipăriturile din 1829-1830 şi 1834, fiind considerate ediţia a II-a şi, respectiv,
ediţia a III-a; revista a fost imprimată cu caractere chirilice la Tipografia Universităţii din Buda.
Biblioteca românească nu a avut preocupări strict literare, propunîndu-şi să-i informeze pe cititori,
dîndu-le cunoştinţe despre istoria românilor, moravurile şi legea lor. Printre colaboratori se regăsesc
Damaschin P. Bojincă, I. Trifu [I. Maiorescu], Em. Gojdu (publică, în 1829, un Apel către
străluciţii boieri ai Ţării Româneşti şi ai Moldovei, cu un pronunţat conţinut illuminist), Gr.
Cuciureanu, pictorul C. Lecca (prezintă primele portrete, litografiate, ale unor domnitori moldoveni
şi munteni). În articolul Despre literatură (1834), se încearcă o definire a literaturii, ca produs ,,al
minţii şi al învăţăturii unei naţii”, dar literatura originală publicată este foarte redusă: o fabulă a lui
Asachi, reprodusă după Albina românească, Ruinurile Tîrgoviştii de Vasile Cîrlova, după Curierul
românesc. Istorismul iluminist avea să fie rezolvat aici în spirit cronicăresc, aşa cum erau şi vechile
cronografe din Moldova, realizate după modele bizantine. Sfera literară era foarte redusă, de aceea
s-a simţit nevoia să fie completată cu ,,anecdote sau poveşti trecătoare”. Bibliotecii româneşti a lui
Zaharia Carcalechi îi lipsesc atributele esenţiale pentru a putea fi socotită prima gazetă românească:
periodicitatea şi subiectele de actualitate. Cunoscută mai mult ca un almanah, ea n-a putut
corespunde exigenţelor timpului, nici ca tematică, nici ca mod de tratare. Concepţia lui Zaharia
Carcalechi despre presă era prea depăşită ca să poată rezista cu adevărat nevoilor de informare a
publicului.
O altă reuşită gazetărească pleacă de dincolo de hotarele ţării, dintr-un centru de cultură cu
vechi tradiţii gazetăreşti: Leipzig. Aici se aflau la studii doi tineri români: Dan Mihail K. Rosetti,
din Muntenia, şi Anastasie I. Lascăr, din Moldova. Din iniţiativa celor doi studenţi medicinişti, în
iunie 1827, apare primul număr al ziarului Fama Lipschii, tipărit cu litere chirilice, 4 pagini, format
290×230, cu text paginat pe două coloane, după modelul ziarului german Leipziger Fama, de unde
erau reproduse majoritatea ştirilor.
În numărul următor, care apare tot în iunie, se aduce o modificare în titlu, acesta devenind
Fama Lipschii pentru Daţia72. Pe frontispiciul ziarului este reprezentată o femeie cu o mantă,
69
Mircea Popa, Valentin Taşcu, Op. cit., p. 30.
70
În 1829, titlul şi subtitlul sînt modificate: Bibliotecă românească sau Adunări de multe lucruri
folositoare, întocmită în 12 părţi, întîia oară tălmăcită de prea învăţaţi bărbaţi şi tipărită pentru neamul
românesc.
71
Zaharia Carcalechi va redacta peste cîţiva ani ,,Cantor de avis şi comers” (24 apr. 1837-30 ian. 1857), un
bisăptămînal politic, ştiinţific şi comercial, imprimat în tipografia lui I. Eliat [Heliade-Rădulescu],
considerat de către unii autori primul periodic specializat în publicitate. Publicaţia îşi va schimba titlul
în ,,Cantor de avis” (de la 3 ianuarie 1842), apoi în ,,Vestitorul românesc” (de la 13 februarie 1843); vezi
Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Dicţionarul presei româneşti (1731-1918), Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1995, p. 116.
72
Vezi Octavian Păun, Fama Lipschii pentru Daţia, în România literară, V, 1972, nr. 7, p. 16-17; Aurel
Petrescu, Precizări în legătură cu ,,Fama Lipschii pentru Daţia”. Prototipul ei german, în AUB, XX, 1973,

22
înconjurată de raze şi nouri, ţinînd în mînă un pergament pe care scria: ,,Primiţi precum trimit!” În
cuvîntul-program se menţionează: ,,Acesta dar, această dragoste m-a silit ca să gătesc Naţii o mică
masă, aş fi voit ca dragostea aceea către Naţie să fie întovărăşită şi de putere ca s-o împodobesc cu
felurimi de gătiri împrumutate de ostenelele mele şi adunate din învăţăturile învăţaţilor, însă
nedesăvîrşirea cătră învăţătură mi-a oprit voinţa pentru neputinţă şi silindu-mă numai pentru
dragoste a găti un ospăţ împodobit cu felurimi de flori şi de podoabe foarte mirositoare şi mult
preţuite, de nu şi pentru mulţi gătit, ci adevăr zic că nici din aceşti puţini nu să vor ruşina unii de a
zice: că nici cei mai nainte de noi n-au cetit Novele Româneşti şi tot au ştiut pentru sama sa destul –
O, Ticăloşie!”73
Articolul cel mai important, din cel de-al doilea număr al ziarului, este cel al lui Rosetti,
consacrat ortografiei româneşti, dovadă că se molipsise şi el, probabil, de preocupările filologice ale
cărturarilor Şcolii ardelene. Se pledează aici pentru utilizarea alfabetului latin, pe baza unui model
ortografic propriu. Pînă la sfîrşitul lunii decembrie, a aceluiaşi an, au apărut 7 numere. Ziarul a
trezit un oarecare ecou în lumea literară a Germaniei şi, bineînţeles, a României. În urma semnalării
ziarului de către criticul Cristoph Gerhard, el a intrat în atenţia marelui poet Goethe, care l-a
procurat pentru biblioteca sa, aflîndu-se şi astăzi între cărţile muzeului de la Weimar. Ziarul îşi
încetează apariţia, nu fără a lăsa exemplul unei munci de sacrificiu şi de apropiere faţă de
literaturile popoarelor vecine (vezi ,,Din novitalele literaturei sîrbeşti”). Fama Lipschii pentru
Daţia este ultimul gest singuratic pe care-l înregistrează jurnalistica română, înaintea unor proiecte
şi iniţiative de anvergură, pornite din interior, şi aproape concomitent, de pe ambele versante ale
Carpaţilor, ducînd la întemeierea unei prese diverse, bogat reprezentate şi de lungă durată.
Ce dovedesc toate aceste date care preced anul 1829, de cînd, de regulă, începem să socotim
existenţa presei româneşti, mult mai întinsă decît se crede în mod aproape curent ? Spre deosebire
de Transilvania, unde pot fi citate mai multe iniţiative în vederea tipăririi unor gazete româneşti,
zădărnicite, de cele mai multe ori, de autorităţile imperiale, la Bucureşti şi Iaşi, deşi se citeau de
multă vreme gazete străine, această acţiune se desfăşoară într-un ritm mult mai lent. Dorinţa de a
avea ziare în limba naţională nu lipseşte, dar ea se manifestă mai mult subteran. Abia în timpul şi
după evenimentele din 1821 pot fi înregistrate rezultate concrete. Tudor Vladimirescu însuşi a
împărţit manifestele sale în cópii manuscrise sau tipărite în foi volante, suplinind oficiile unei prese
organizate de care avea atîta nevoie.
În 1821, Dinicu Golescu întemeiase la Braşov o societate secretă, continuată, în 1827, de
Societatea literală românească, care-şi propunea, printre altele, şi ,,fundarea de jurnale scrise în
limba naţională”. Civilizaţia pe care o descoperea Dinicu Golescu în călătoriile sale l-a umilit şi l-a
determinat la acţiune. Cu cît va fi dorit mai mult acest om luminat o foaie în limba naţională, cînd
este nevoit să însemneze în jurnalul său că în Sviţera pînă şi ţăranii ,,citesc gazeturi”. Nimic mai
firesc, aşadar, decît să-l aflăm pe autorul cunoscutei ,,Însemnări a călătoriei mele” în mijlocul
agitaţiei pentru o gazetă românescă. Dinicu Golescu a subvenţionat chiar apariţia ziarului apărut la
Leipzig şi a obţinut autorizaţia pentru editarea Curierului românesc.
Interesul pentru realizarea unor periodice în limba română depăşeşte cu mult actul simplu de
curiozitate intelectuală a unor cercuri restrînse de oameni de cultură din perioada în care burghezia
românească avea nevoie de crearea unui climat favorabil revendicărilor sale politice şi sociale.
Pacea de la Adrianopol (1829) oferea Ţărilor Române premise favorabile de schimburi comerciale
cu diverse puteri europene, ceea ce a grăbit procesul de evoluţie a capitalismului. Intrarea Ţărilor
Române, ca şi a Transilvaniei, într-un circuit european mai larg, datorită schimburilor comerciale
intense, ca şi creşterea numărului de tineri care se îndreptau spre diferite universităţi străine, au
permis un contact direct cu anumite instituţii moderne de cultură, a căror eficienţă a creat
cărturarilor români din acea perioadă convingerea necesităţii unor mijloace adecvate de răspîndire a
literaturii şi a ştiinţei. Cărturarii români au înţeles destul de timpuriu că un rol de seamă în trezirea

nr. 2, p. 117-124.
73
Octavian Păun, Stud. cit., p. 16.

23
conştiinţei unităţii naţionale, a formării unei literaturi cu aspiraţii unitare în toate provinciile
româneşti şi a educării unui public apt să înţeleagă şi să sprijine procesul de modernizare a culturii
române, îl are presa, cu toate formele ei diverse de realizare.

Evaluarea cunoştinţelor:

1. Enumeraţi principalele iniţiative în direcţia înfiinţării de ziare în limba română, de la sfîrşitul

secolului al XVIII-lea .
2. Care sînt cauzele care au obstrucţionat apariţia publicaţiilor româneşti din ultimele decenii ale
secolului al XVIII-lea?
3. Consideraţi că putem vorbi de presă, în sensul modern al termenului, încă de la apariţia
Calendarului (1731) tipărit de Petcu Şoanul în Şcheii Braşovului ?

IV. ,,Veteranele” presei româneşti: Albina românească şi Curierul românesc

Dacă timp de cîteva decenii centrul tuturor proiectelor pentru înfiinţarea presei româneşti a
fost Transilvania, iar încercările care s-au făcut aici aveau în vedere şi pe cititorii de dincolo de
Carpaţi, începînd cu sfîrşitul celui de-al doilea deceniu al secolului al XIX-lea, intelectualii din
Moldova şi Muntenia încep să ia iniţiativa pentru crearea unei jurnalistici proprii. Profitînd de
faptul că la Iaşi apărea o foaie volantă cu titlul Novitale de la armie (au fost tipărite, în luna mai,
trei asemenea foi), avînd scopul de a informa publicul despre operaţiunile armatelor ruseşti. Gh.
Asachi, care era implicat în apariţia acestor foiţe, fiind bun cunoscător al limbii ruse (ştirile erau
reproduse din ziarele ruseşti şi austriece), anunţa din partea redacţiei pe eventualii ,,prenumeranţi”
că va scoate o gazetă ,,fără sminteală”, de la 1 iunie 1829 la 15 ianuarie 1830. Albina
românească, ,,gazetă politico-literară”74, a avut o apariţie bilunară (1 iunie 1829 – 24 noiembrie
1858, cu întreruperi, de la 8 ianuarie – 7 decembrie 1833 şi de la 30 iunie 1835 – 3 ianuarie 1837),
Gh. Asachi fiind fondatorul şi directorul ei, iar ca redactori avîndu-i pe Gh. Săulescu, Th. Codrescu
şi V. Fabian-Pop.
Cu o lună înainte, Ion Heliade Rădulescu, în calitatea sa de fondator, editor şi proprietar
(redactori sînt Costache Bălăcescu, A. Popovici, I. Brezoianu şi I. D. Negulici), tipărise, la
Bucureşti, Curierul românesc75, ,,gazetă politică, administrativă şi culturală”, începînd cu data de 8
aprilie 1829 (în prima serie de apariţie, 8 aprilie 1829 – 19 aprilie 1848, gazeta are 1 – 4 numere pe
săptămînă, iar la reapariţie, 29 noiembrie – 13 decembrie 1859, sînt tipărite numai cîteva numere).
Conceput ca un periodic de informare, ziarul avea menirea să difuzeze ştiri în limba română, fapt pe
care scriitorul îl sublinia suficient de apăsat: ,,Ne aflăm în pămîntul nostru şi trăim sub legile şi
ocîrmuirea noastră”. De asemenea, intenţiile lui enciclopedice vizau un public eterogen, de diverse
profesii, de la negustori, plugari, ostaşi, la oameni de litere şi filosofi: ,,Folosul Gazetei este de
obşte şi deopotrivă pentru toată treapta de oameni: într-însa politicul îşi pironeşte ascuţitele şi
prevăzătoarele sale căutături şi să adîncează în gîndirile şi combinările sale; aci, liniştitul literat şi
filozof adună şi pune în cumpănă faptele şi întîmplările lumii, îndrăzneţul şi neastîmpăratul
războinic se desăvîrşaşte într-însa povăţuindu-se din norocirile sau greşalele altor războinici;
băgătorul de seamă neguţător dintr-însa îşi îndreptează mai cu îndrăzneală spiculaţiile sale, pînă
74
De la 7 decembrie 1833, titlul şi subtitlul sînt, un timp, în limba română şi în franceză: Albina
românească, ,,gazetă politico-literară” – L’Abeille moldave, ,,gazette politique et littéraire”. În perioada 9
ianuarie 1850 – 24 noiembrie 1858, îşi schimbă titlul în Gazeta de Moldavia; publicaţia lui Asachi este
continuată de Patria, ,,foaie politică şi literară” (Iaşi, 27 noiembrie 1858 – 5 octombrie 1859), redactată de
C. Gane.
75
În timpul apariţiei se produc uşoare schimbări în titlu: Curier rumânesc, Curieru românu şi Curierul
român (la reapariţie).

24
cînd în sfîrşit şi asudătorul plugar, şi el poate afla aceea ce înlesneşte ostenelile sale şi face să umple
cîmpurile de îmbilşugătoarele sale roduri. Nu este nici o treaptă; nu este nici o vîrstă care să nu afle
plăcere şi folos într-această aflare vrednică şi cuviincioasă cuvîntării omului, adică în Gazetă”.
Pentru partea literară, Curierul intenţiona să publice ,,însemnări pentru creşterea şi sporirea
literaturii româneşti”, promisiune ce nu a fost respectată decît sporadic, iar la reapariţia sa, din
februarie 1836, partea literară lipseşte în mod programatic, urmînd să fie tipărită în Muzeul
naţional, care devine un fel de anexă a Curierului românesc. Neavînd suficientă experienţă
publicistică, Heliade îi dă o ţinută grafică greoaie, ceea ce face ca publicul cosmopolit al capitalei să
prefere încă ziarele franţuzeşti şi greceşti. Spre a salva situaţia, el va apela la alte formule scoţînd
Adaos literar (1830 – 1832), Foaie oficială (1832), Muzeul naţional (1836-1838), apoi Gazeta
Teatrului Naţional (1835-1836) şi Curierul de ambe sexe (1837-1847), reviste de tip magazin
conţinînd multe traduceri.
Precursor al presei literare româneşti, Curierul de ambe sexe. Jurnal literar76 (apare bilunar:
periodul I: 1837-1838; periodul II: 1838-1840; periodul III: 1840-1842; periodul IV: 1842-1844;
periodul V: 1844-1847), supliment al Curierului românesc, este considerat ,,prima revistă literară
din Ţara Românească”77 şi a fost gîndit ca o revistă-magazin, care să alterneze o ediţie pentru
bărbaţi (literatură, politică economie, industrie şi ,,oarecari povestiri”) cu alta pentru femei (sfaturi
gospodăreşti şi pedagogice, povestiri religioase şi moralizatoare). Fără a pune în aplicare separarea
anunţată, Curierul de ambe sexe a fost, în primii ani, o revistă eterogenă, unde se regăseau
foiletoane, nuvele şi povestiri melodramatice, traduse din revistele străine, fără o selecţie riguroasă.
Scopul declarat al revistei era de ,,a servi de arhivă la istoria literaturei şi limbei noastre, cît şi a
recomanda românilor literele străbunilor lor, literele lor proprie naţionali, a-i face a se deprinde, cu
dînsele, a le onora şi a le ama, a-i face a vedea şi cunoaşte într-însele limba naţională şi unitară în
tot adevărul şi în toată natura ei”(Către d. prenumeranţi). Apărută cu trei ani înaintea Daciei
literare , revista a avut un evident program iluminist, cu accent pe problemele literaturii, moralei şi
artei, pe rolul traducerilor din literatura universală în dezvoltarea literaturii naţionale (în Curierul
românesc, Heliade a publicat două articole, Chemare către folos, facere de bine şi glorie, Început
de Bibliotecă universală, în care stabileşte un program al traducerilor pe care îl realizează, parţial,
în Curierul de ambe sexe). Exagerările lingvistice ale lui Heliade (după 1840), ca şi conflictele
personale cu liderii vieţii culturale din Muntenia, au făcut ca revista să fie mai puţin reprezentativă
în plan literar. Orientarea culturală şi literară a Curierului de ambe sexe78 coincide, în mare parte, cu
a celorlalte publicaţii ale lui Heliade. În revistă au apărut articolul Critica literară şi studiile
Paralelism între limba română şi limba italiană(1840), Paralelism între dialectele român şi italian
sau Forma ori Gramatica acestor două dialecte (1841), au fost retipărite scrisorile sale către C.
Negruzzi şi Petrache Poenaru, apelul pentru o ,,Bibliotecă universală” de traduceri şi de texte
reprezentative care să ilustreze ideile culturale, estetice şi literare ale lui Heliade79. În afara textelor
amintite, el este şi autorul unor poezii, al numeroaselor note, cronici şi articole care vizau
dezvoltarea literaturii: a publicat aici Zburătorul (periodul IV), Domnul Sarsailă autorul, fragmente
din epopeea neterminată Michaida (periodul V), traduceri din Byron (Melodii ebraice), Torquato
Tasso (Gerusalemme liberata), Homer, Pindar, Sapho, Eschil, Sofocle, Euripide, Aristofan
76
Din 1845, apare cu subtitlul Foaie literară; Heliade retipăreşte cele cinci volume, numite perioduri (I, III,
IV şi V, în 1862, şi II, în 1864), cu subtitlul Jurnal literar; scrierile publicate în cele cinci perioduri sînt
clasificate de autor, în ediţia a II-a, astfel: Poezie, Morală, Literatură, Nuvele, Căsnicia, Varietăţi, Critica
(periodul III), Educaţia (periodul IV).
77
Ion Hangiu, Dicţionar al presei literare româneşti (1790-1982), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1987, p. 99.
78
Curierul de ambe sexe va fi continuat de Noul curier de ambe sexe (martie 1893 – iulie 1894), care a
apărut la Bucureşti, ca al VI-lea period. Aici se publică ,,scrieri inedite şi din quellelalte d-ale lui I. Heliade
Rădulescu” (textele sînt tipărite cu ortografia heliadistă, respinsă de Academia Română).
79
*** Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Editura Academiei, Bucureşti, 1979, p.
252.

25
(periodul V). Alţi colaboratori: C. Negruzzi, traduceri din Puşkin (Şalul negru), poemul Aprodul
Purice, schiţa autobiografică Cum am învăţat româneşte, nuvela Au mai păţit-o şi alţii (semnată
Carlu Nervil), D. Bolintineanu (O fată tînără pe patul morţii), Alecsandri (Poezii moldave: Baba
Cloanţa, Sora şi hoţul), Alecu Donici (Păstorul şi trîntorul), Cezar Bolliac (O dimineaţă pe
Caraiman).
Asachi va edita, la rîndul său, un supliment literar, sub titlul Alăuta românească, apoi o
revistă de popularizare ştiinţifică, Icoana lumei (1840) şi un săptămînal bilingv, Spicuitorul moldo-
român (Le glaneur moldo-valaque), în 1841.
Alăuta românească, supliment literar al Albinei româneşti, a avut, iniţial, o apariţie
neregulată (14 martie 1837 – 3 februarie 1838), sub redacţia lui Asachi, care nu reuşeşte să-i asigure
periodicitate şi nici să-i găsească un program care să depăşească faza diletantă şi didactică a unei
literaturi ,,ţîntitoare în folosul învăţăturilor”, apoi bilunar (1 iulie – 1 septembrie 1838), sub
coordonarea lui Mihail Kogălniceanu80, impunîndu-se datorită faptului că a adunat în jurul ei pe cei
mai reprezentativi scriitori ai epocii. Meritul de a fi preluat şi continuat iniţiativa lui Asachi, pînă la
transformarea ei într-o adevărată revistă literară, i-a revenit lui Kogălniceanu, care, după aprecierile
lui Iorga, a fost ,,omul care încearcă noua presă modernă în formele culturale revoluţionare din
ţările noastre”81. Lirica publicată este, în general, de factură preromantică (C. Negruzzi, Ionică
Tăutu ş.a.), fie anacreontică (Gh. Asachi, Manolachi Drăghici). Scrierile în proză sînt mai puţine:
note de călătorie (C. Negruzzi), povestiri cu subiect oriental, scrisori etc. Deosebit de bogată este
rubrica traducerilor din Schiller (Kogălniceanu), Martial (Asachi), Voltaire. Puţinele pagini de
critică din Alăuta românească, datorate lui Kogălniceanu, premerg curentului de la Dacia literară,
afirmînd importanţa istoriei naţionale pentru asimilarea, pe un articulat fond autohton, a elementelor
utile din civilizaţiile străine. Fiind prima revistă din Moldova, consacrată exclusiv literaturii, Alăuta
românească a fost, cu deosebire prin cea de-a doua serie (1 iulie 1838, sub redacţia lui M.
Kogălniceanu), şi cea dintîi tentativă însemnată de afirmare a elementului autohton în literatură.
Kogălniceanu, într-un articol pe marginea Catehismului scris de Neofit Scriban, propunea
înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin. Literatura publicată în paginile revistei impunea de la
început observaţia că Alăuta făcea tranziţia către Dacia literară, pe care o anticipa mai mult prin
idei, decît prin calitatea poeziei şi a prozei; Kogălniceanu publică chiar de la început destule
traduceri de literatură frivolă, pe gustul neevoluat al cititorilor, încercînd apoi să-l apropie pe cititor
de capodoperele literaturii universale.
Aceste prime periodice româneşti, cu un ritm de apariţie normal şi izvorînd din realităţi
social-politice precise, se adresau unui public larg, a cărui audienţă o căutau. Trecînd peste
greutăţile inerente începutului, ele vor reuşi să impună treptat ideea de presă, necesitatea schimbului
de păreri şi a informaţiei politice şi culturale. Referindu-se la apariţia gazetei în limba naţională,
Eugen Lovinescu observa: ,,Spiritul public era pregătit şi o aştepta. De n-ar fi fost Asachi şi Eliade
s-ar fi ivit poate alţi iniţiatori. Istoria ţine însă seamă numai de fapte şi nu de posibilitate; meritul lui
Asachi rămîne neştirbit: el a tradus în faptă o nevoie simţită”82. Atît Heliade, cît şi Asachi erau, de
altfel, conştienţi că dau viaţă unei dorinţe vechi a românilor, şi o spun deschis în cuvintele
introductive din primele numere ale celor două gazete.
În Înştiinţarea care preceda primul număr al Curierului românesc, Heliade deplîngea, pe de o
parte, situaţia anterioară, cînd la noi nu exista ,,acest vestitor de obşte, de atîţia ani cunoscut, de
neapărată trebuinţă în luminata Europă”, iar, pe de altă parte, sublinia, într-un stil patetic,
binefacerile pe care le poate aduce presa în limba naţională: ,,Acuma poate cineva vedea pe
simţitorul rumân curgîndu-i lacrămi de bucurie, văzînd în toate casele bătrîni, tineri, bărbaţi, femei,
învăţaţi, şi mai de rînd, îndeletnicindu-se şi petrecînd cu Gazeta în mînă, şi înmulţindu-şi ideile,

80
Revista va fi suprimată de Mihail Sturdza, din cauza publicării părţii a doua din Filozofia vistului, care
neliniştea cercurile oficiale, prin aluzia satirică la consulul ţarist Karl von Kotzebue.
81
Nicolae Iorga, Istoria presei româneşti, Adevărul, Bucureşti, 1922.
82
Eugen Lovinescu, Gh. Asachi. Viaţa şi opera sa, Editura ,,Casei Şcoalelor”, 1927, p. 159.

26
avînd cunoştinţă şi ţiind un şîr de întîmplările lumii. Va putea cineva vedea încă şi pruncii cei mici
lăsîndu-şi jocurile lor cele nevinovate şi adunîndu-se împrejurul mumelor şi taţilor lor ca să citească
ei singuri sau să asculte Gazeta”.
Asachi atrăgea atenţia, mai clar chiar decît Heliade, că publicarea gazetelor satisfăcea o
veche dorinţă a românilor, dorinţa era a lui Molnar, Iorgovici, Micu, Şincai, Maior, a lui T. Racoce
şi Alexe Lazaru, a lui Dinicu Golescu şi I. M. C. Rosetti, a tuturor acelora care trebuiau să se
informeze din gazetele străine, cu umilinţă în suflet, asupra unor fapte care se petreceau pe pămîntul
ţării lor, sau de care era legată propria lor patrie. Obiectivele pe care şi le propun cele două gazete
marchează o evidentă unitate de opinii şi de preocupări.
Prima perioadă din activitatea literară a Albinei româneşti, adică cea desfăşurată înainte de
apariţia Alăutei româneşti, este cît se poate de modestă. De altfel, partea literară a unui jurnal
românesc, între 1829-1849, era aproape fără excepţie, foarte mult deosebită de ceea ce înţelegem
astăzi prin literatură, aceasta fiind înţeleasă într-un sens destul de larg. Ea cuprindea cam tot ceea ce
depăşea sfera informării administrative şi asupra evenimentelor la ordinea zilei, prin urmare şi
partea ştiinţifică, chiar dacă nu era vorba de ştiinţele umaniste. Deşi relativ restrînsă, creaţia
artistică publicată în paginile sale era secondată pe alocuri de interesante consideraţii de critică şi
teorie literară. Beneficiar al unor lecţii sistematice de poetică, pictură şi sculptură, în perioada
studiilor la Roma (1808-1812), Asachi aducea, pe lîngă un clasicism structural, un clasicism
întemeiat pe frecventarea directă a anticilor, cu precădere a celor latini. El aspira spre descoperirea
valorilor absolute, eterne, spre acea ,,sapientia universalis”, postulatul fundamental al viziunii
clasicilor asupra lumii. Nutrind asemenea idealuri, scriitorul aşază în centrul existenţei un sistem
etic riguros, axat pe ideea de virtute, sistem aplicat cu o incredibilă consecvenţă pe parcursul
întregii sale activităţi. Astfel se explică de ce, la nivelul general conceptual, întîlnim la Asachi o
subsumare a tuturor valorilor recunoscute de el ca atare entităţilor universului etic, o permanentă
conformare, în special la sistemul eticii clasice, sistem construit pe ideile de echilibru, înţelepciune,
armonie şi virtute; aşa se explică de ce în cazul ideologiei literare, al creaţiei poetice, esteticul este
subordonat eticului, de ce pe toate planurile revine ca un laitmotiv ideea de virtute. Gh. Asachi va
proclama deschis necesitatea criticii literare, evident o critică primară, ce nu-şi cîştigase încă
autonomia, mărginită la consideraţii generale cu caracter normativ. În articolul intitulat Sonnetul
(1839, nr. 60, p. 251), el avea convingerea că cel criticat ,,odinioară va binecuvînta critica”.
Încrezător în rolul constructiv al criticii, Asachi îşi îndrepta însă armele şi în direcţia combaterii
unei manii primejdioase, semnalate anterior de M. Kogălniceanu: ,,dorul imitaţiei”. Împărtăşindu-i
punctul de vedere, redactorul Albinei pledează, în termenii cei mai categorici, pentru constituirea
unei literaturi naţionale şi pentru evitarea imitaţiei operelor străine, în mod neraţional şi exclusivist,
prin respectarea tradiţiei strămoşeşti: ,,Cultura şi fericirea unui popor nu stă în schimbarea portului,
în mania de a se lepăda de învechime şi de a lua orice lucru strein şi nou, ci în respectul cuvenit
aducerii aminte a strămoşilor, păstrarea averii şi a limbei, a driturilor şi a numilor ce ne-au lăsat”.
(Omul literat, 1829, nr. 12, p. 45). Oferind o soluţie judicioasă uneia dintre problemele capitale ale
vieţii intelectuale în jurul anului 1840 – raportul tradiţie-inovaţie, local-universal – , el susţinea în
fapt una din cele mai rezistente idei privitoare la edificarea unei adevărate literaturi naţionale.
Plecînd de la convingerea finalităţii sociale a literaturii şi a scriitorului, Asachi avea în vedere şi
posibila ei influenţă negativă. De aceea el va încerca să impună criticilor să-şi îndrepte atacurile
împotriva autorilor de opere ,,aţîţătoare”, nocive pentru tineret, autori care, în special din
perspectiva funcţiei supreme atribuite de el literaturii – propagarea virtuţii – , îi apar mult mai
primejdioşi pentru societate, decît hoţii şi făptuitorii de crime. În general însă, el are o încredere
nelimitată în eficienţa literaturii, în procesul de asanare morală a societăţii. Cel mai înalt rol în
această direcţie îi revenea teatrului. Cronicile teatrale (situate la nivelul unui comentariu aplicat
spectacolului, fără referiri artistice specifice genului), semnate de redactorul Albinei româneşti, se
corelează concepţiei sale despre teatru, considerat o excelentă şcoală practică. În majoritate, ele sînt
consacrate pieselor străine traduse şi jucate în limba română.

27
 În afara producţiilor sale literare, fabule în special, la care se adaugă un jurnal de călătorie
nesemnificativ, cîteva reproduceri din Curierul lui Heliade şi versurile lui Costache Stamati şi
Hrisoverghi, nu mai este aproape nimic de reţinut. Stimulat şi de exemplul lui I. Heliade Rădulescu,
care tipărea din 1836 Curierul de ambe sexe, Asachi se decide să tipărească Alăuta românească
(1837), supliment consacrat exclusiv literaturii. Revista are meritul de a-şi fi deschis coloanele
tineretului, care nu avea, decît în situaţii rare, ocazia să publice în Albina românească.
Puţine nume de scriitori şi puţine producţii literare propriu-zise: cîteva poezii originale, de la aceiaşi
poeţi, şi mai puţine scrieri în proză, dominată în sfîrşit de talentul lui C. Negruzzi, afirmat chiar şi
într-un reportaj ca Fragment dintr-o călătorie, în rest, imitaţii şi traduceri. Cît priveşte ,,dizertaţiile
filologice şi critice”, anunţate de Asachi, acestea sînt aproape inexistente, cu excepţia Observaţiilor
gramaticeşti asupra limbei româneşti, articol semnat de G. Săulescu, care a publicat şi o scrisoare
de răspuns la problemele dezbătute în cadrul schimbului de idei dintre Negruzzi şi Heliade, din
paginile Muzeului naţional.
Pentru stimularea activităţii literare a noii publicaţii trebuiau, aşadar, eforturi mai organizate
şi o orientare teoretică mai fermă. Dacă iniţiativa plină de merite a lui Asachi stă la baza Alăutei
româneşti, în schimb meritul transformării acestui supliment într-o adevărată revistă literară îi
revine lui Kogălniceanu. Alăuta rămîne, mai departe, din punct de vedere administrativ şi
tipografic, un supliment al Albinei, însă spiritualiceşte ea nu-i mai aparţine lui Asachi, ci tînărului
Kogălniceanu, proaspăt întors, în 1838, de la studii din străinătate, cu mari ambiţii reformatoare.
Asachi, care înainte de apariţia Alăutei, era preocupat de îmbunătăţirea şi stimularea
activităţii literare a Albinei, prin introducerea şi cultivarea unor noi genuri publicistice, va reveni,
lipsit de revistă, la vechile sale foiletoane, în acestea, găsindu-şi, de altfel, adăpost şi Kogălniceanu.
Asachi rămîne, în continuare, animatorul literar cel mai de seamă din paginile Albinei, care
beneficiază numai de colaborarea periodică a lui Alecsandri. Experienţa eşuată a Alăutei îl
determină pe Asachi să reactiveze viaţa literară a ziarului care, neîndoios, este tot ceea ce a creat
acest pionier al culturii noastre moderne mai valoros, în afara realizărilor sale din domeniul
organizării învăţămîntului. Prezenţa sa, între anii 1838-1849, cu producţii literare în Alăuta
românească este impresionantă, nu atît prin valoarea artistică a versurilor, cît prin regularitatea cu
care le încredinţează tiparului, avînd conştiinţa că face, de fapt, tot operă culturală, de îndrumător
spiritual. Aşa ne explicăm şi cultivarea cu preferinţă a fabulei, specia didactică care putea satisface
mai uşor spiritul lui Asachi, care nu este al unui poet de vocaţie – aceasta nu-i scade cu nimic
marile lui merite culturale –, ci de conjunctură. Asachi a urmărit în tot ceea ce a făcut, deci şi în
literatură, scopuri precise, cultivînd, cu precădere, genul didactic (fabula, numită de el ,,basnă”). Pe
lîngă fabule, el mai publică în Albina românească poezii ocazionale (la sărbătorirea unor înalţi
demnitari ai vremii, pentru glorificarea domniei lui Mihail Sturza etc.). Utilă pentru momentul
istoric în care a fost creată, această literatură nu poate înfrunta timpul.
Restul compunerilor poetice publicate în Albina nu se distanţează mult de cele ale lui Asachi.
Fabula şi poezia ocazională deţin locul de frunte la toţi poeţii Albinei, ce caracterizează, în definitiv,
o întreagă epocă literară. Nici Negruzzi nu scapă prilejul de a încerca genul. G. Călinescu, în Istoria
literaturii române de la origini pînă în prezent, observa, în legătură cu proliferarea genului, că: ,,
….acest gen a crescut ca troscotul şi nu e poet care să nu fi scris fabule” 83. Printre colaboratorii cei
mai stăruitori ai Albinei menţionăm: fabulistul Alecu Donici, traducătorul şi poetul Costache
Stamati, filologul Gh. Săulescu, Dimitrie Ralet, profesorul D. Gusti, Gh. Sion, ş.a. Între aceşti
scriitori minori, cei mai mulţi profesori şi slujbaşi ai statului, animaţi de bune intenţii, dar de puţin
talent, doar Costache Stamati şi Alecu Donici s-au bucurat de oarecare faimă literară. Alţii au reuşit
să se facă cunoscuţi prin activităţi străine de poezie, ca Gh. Săulescu, de pildă. Această ,,pleiadă” a
Albinei, cum i-a plăcut chiar lui Asachi s-o numească, întreţinea totuşi un climat literar necesar,
contribuind mai mult la un fel de educaţie poetică elementară a cititorilor şi mai puţin la cultivarea

83
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită,
Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 249.

28
şi rafinarea gustului pentru poezie84. Colaborarea unor poeţi, ca V. Alecsandri (Crai nou, 1843) sau
Gr. Alexandrescu, este sporadică şi nu poate influenţa prea mult calitatea poeziei publicate aici.
Într-o vreme cînd, tot după o constatare a lui Asachi, nu existau ,,modele clasice în limba română a
deosebitelor feluri de compuneri”, oportunitatea unei astfel de activităţi este în afara oricărei
posibilităţi de contestare.
Faţă de creaţiile literare din Albina românească, gazeta lui I. Heliade Rădulescu are un
ascendent valoric şi numeric. Redactorul Curierului românesc va fi prezent, ca şi Asachi în Albina,
cu versuri, multe din ele ocazionale, impuse de specificul unui ziar de actualităţi, cît şi cu traduceri.
Activitatea de traducător a lui I. Heliade Rădulescu este impresionantă, după cum confirmă chiar şi
această simplă înşiruire de nume celebre care l-au tentat ca traducător: Sappho, Hesiod, Dante,
Tasso, Cervantes, Molière, Boileau, Marmontel, J. J. Rousseau, Voltaire, Byron ş.a.
Printre colaboratorii gazetei bucureştene se întîlnesc frecvent o serie de nume reprezentative pentru
literatura epocii (Vasile Cîrlova, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, C. Bolliac, B. P. Mumuleanu,
Iancu Văcărescu), ca şi nume de autori mai puţin importanţi, dar destul de legaţi de activitatea
culturală din prima jumătate a secolului al XIX-lea: I. Catina, C. Aristia, C. Bălăcescu, G. A.
Baronzi, C. A. Rosetti ş.a. Heliade îşi face un mare merit din descoperirea acestor poeţi,
prezentîndu-i, pe cei mai mulţi, în cuvintele cele mai elogioase. Acest zel al lui Ion Heliade
Rădulescu în descoperirea talentelor literare, care explică, în parte, de ce, mult timp, tinerii din
Muntenia îl divinizau, merită să fie reţinut pentru că este caracteristic pentru ambianţa literară a
epocii, chiar dacă astăzi elogiile sale generoase ne apar, în mare măsură, neacoperite de valoarea
producţiilor poetice, în general modeste, care-i provocau entuziasmul de îndrumător al unei culturi
începătoare (vezi prezentarea lui C. Bălăcescu, autor de fabule, satire şi epigrame).
Printre personalităţile care i-au reţinut atenţia lui I. Heliade Rădulescu se afla şi Nicolae
Bălcescu, căruia îi consacră toată consideraţia sa, cu ocazia tipăririi unui fragment din studiul
Puterea armată şi arta militară de la începutul principatului Ţării Româneşti şi pînă acum: ,,Din
această scriere se poate vedea talentul eminent al Dlui Bălcescul asupra istoriei….În autorul acestei
cărţi va avea patria un adevărat istoric al său”. (Albina românească, nr. 87, 1844, p. 347). Timpul a
confirmat pe deplin această apreciere a lui I. Heliade Rădulescu. În paginile Curierului românesc au
apărut, de asemenea, articolele lui Heliade referitoare la limba română literară şi la rolul culturii în
societate: Repede aruncătură de ochi asupra limbei şi începutului românilor (1832), Soţietatea
filarmonică (1834); scrisorile către C. Negruzzi (1836) şi cele adresate lui Petrache Poenaru
(1839)85.
Maturizarea artistică a prozei româneşti, după un consens aproape unanim, se produce odată
cu publicarea nuvelei Alexandru Lăpuşneanul, în Dacia literară (1840). În 1839, şi chiar mai
înainte, prin Kogălniceanu, şi mai ales prin Negruzzi, Albina românească prevestea această etapă.
Povestirea lui Negruzzi, Riga Poloniei şi prinţul Moldaviei (Albina românească, 1839, nr. 102, p.
414-416), stă între ficţiune şi adevăr istoric, alimentată de Voltaire şi din cronici, urmînd, pînă la
urmă, mai mult gustul publicului pentru anecdotă.
M. Kogălniceanu încearcă schiţa de moravuri şi portretul caricatural în foiletonul Soirées
dansantes (Adunări dănţuitoare), urmat de Negruzzi cu Provincialul şi Păcală şi Tîndală, originală
scriere în duh antonpannesc. Spre deosebire de poezia publicată în paginile Albinei, cele mai multe
din aceste bucăţi în proză au fost reţinute de istoria literară.
Pentru a avea un tabel mai complet al acestor încercări în proză, trebuie menţionate şi o serie
de specii gazetăreşti, între care amintim portretul satiric. Reţinem, în acest sens, în primul rînd
,,fiziologiile“ lui Heliade, care sub pretextul unor portrete de literaţi, fac în paginile Curierului
românesc un violent proces demagogiei. Textele sale, aşa cum s-a spus, ,,nu mizează pe categoria
mediocrităţii, nici măcar în cazul unor personaje al căror arbore genealogic este de căutat în specia

84
Al. Andriescu, Op. cit., p. 38.
85
Vezi Ion Heliade Rădulescu, Scrieri lingvistice. Ediţie, studiu introductiv, note şi bibliografie de Ion
Popescu Sireteanu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.

29
fiziologiei, aşa cum sînt coconul Drăgan, coconiţa Drăgana sau domnul Sarsailă autorul (din
prozele Coconul Drăgan, Coconiţa Drăgana şi Domnul Sarsailă autorul)86 Deşi inspirate din surse
franceze, Edmond Auguste Texier (1816-1887), sau chiar simple prelucrări şi adaptări, portretele
satirice ale lui I. H. Rădulescu din Fisiologia poetului au putut influenţa, prin verva lor caustică,
dezvoltarea stilului publicistic, în care se iveşte pamfletul politic. Reproducem un fragment: ,,Poetul
urlător e întreg întreguleţ din zilele noastre. Începutul lui e deodată cu revoluţiunile. Îl vezi întocmai
ca un ecou înfuriat pentru că nu i-au recompensat valoarea. În casă îşi curăţă unghiele cu o pilă
delicată, stînd pe cuget galante într-o poziţie din cele mai trîndave; iar afară nu se arată decît cu
mînia în ochi, cu injuria în gura şi cu flagelul în mînă, parcă ar fi geniul retribuitor al unei societăţi
ingrate care nu i-a recunoscut meritele, intenţiunile şi operele cele mari ce nu le-a făcut încă, ci care
avea de gînd să le facă; e numai foc, şi dă în dreapta, dă în stînga, în lung şi în curmeziş, înainte şi
înapoi, unde-i vine şi unde apucă. Încălicînd pe versul său năbădăios, sau pe cîte o mîrţoagă de
foaie publică, se răpede în toanele-i epiliptice în mijlocul reputaţiunilor zilei, pisează şi amestică
oamenii şi lucrurile; clic, clac, paf, puf, s-a pornit odată? la o parte! feri-vă!... Trece ca o trombă, se
rostogoleşte ca o avalangă, se răpede ca un torent; în cursu-i zice că răstoarnă stejarii politici şi
pleopii literari; pare c-ar fi vînturile Mistralul, Simunul şi Sirocul toate la un loc”. (Curierul
românesc, 1845, nr. 46-50, 52, 54-58). Aceste ,,fiziologii” au avut un oarecare răsunet, fiind
reproduse în Curierul de ambe sexe (1842-1844), precum şi în Gazeta Transilvaniei (1845).
Dacă în epocă se traducea mult şi cam fără alegere, chiar şi după intervenţia lui Kogălniceanu
în Dacia literară, Albina românească are meritul de a fi prezentat, uneori în traduceri foarte
îngrijite, ca acele ale lui Negruzzi, capodopere ale literaturii universale. Preocupările Curierului
românesc, în popularizarea literaturii universale în rîndul cititorilor, apar însă mai susţinute decît
ale Albinei. Ca şi Asachi, Heliade a fost el însuşi un traducător care s-a exersat îndelung într-o astfel
de activitate, vitală pentru trezirea la o viaţă culturală a unui popor. Heliade a antrenat şi alţi literaţi
români în această activitate, paginile Curierului românesc fiind pline cu traduceri din Victor Hugo,
Lamartine, Alfred de Musset, George Sand, Byron ş.a. Pentru că atît Curierul, cît şi Albina erau
publicaţii mai ales cu alte rosturi decît cele literare, se cuvin amintite aici, alături de creaţiile
beletristice propriu-zise, textele în proză destinate să satisfacă un cerc mai larg de cititori, cu un
gust în general neevoluat, obişnuit cu ,,literatura” uşoară a magazinelor şi almanahurilor.
În coloanele Albinei, cît şi în cele ale Curierului, s-a desfăşurat şi o activitate de îndrumare şi
de informare literară. Această activitate era susţinută în Albina cam de acelaşi nume: Asachi, cu
intervenţiile lui periodice la început şi la sfîrşit de an, sau cu alte prilejuri festive, în tablouri
sinoptice ale peisajului literar al epocii, Kogălniceanu şi Negruzzi. Acestora li se adaugă Alecu
Russo, atras de pasiunea polemică din paginile Albinei.
Merită să fie reţinute şi cele cîteva sfaturi elementare pentru poeţii începători şi pentru
cititorii interesaţi de problemele literare, de ordin oarecum tehnic. Interesante, în acest sens, sînt
mai ales iniţiativele lui I. H. Rădulescu, care se gîndea în 1847 la un Dicţionar al ideilor literare, în
cadrul unui Curs de enciclopedie literară, tentativă care premerge cu 126 de ani Dicţionarul de idei
literare, realizat de Adrian Marino. Înainte de aceasta, tot Heliade publicase în Curierul lecţii
lămuritoare despre stil sau încercări de definire pentru publicul larg, aşa cum proceda şi Albina în
definirea unor specii literare. De reţinut este faptul că procedînd astfel, redactorul Curierului este
conştient că face nu numai educaţia literară a unor cititori neavizaţi în problemele de cultură, dar şi
educaţia lor politică. Discutînd despre satiră, I. H. Rădulescu nu va scăpa din vedere să sublinieze
condiţia producţiilor poetice de acest fel într-o republică şi condiţia pe care le-o oferă un regim
absolutist. Astfel orientate, dezbaterile cu caracter literar din paginile Curierului răspund mai bine
scopului unor gazete cu caracter complex, cum erau gazetele ,,politico-literale” româneşti din prima
jumătate a secolului al XIX-lea.

86
Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, Editura Albatros,
Bucureşti, 2000, p. 365.

30
 Impuse de profilul acestor publicaţii, informaţiile literare interne şi externe vor deţine
întîietatea. Literatura nu se putea oglindi în Albina şi nici în Curierul, atît printr-o activitate critică
propriu-zisă, cît mai ales prin mişcarea ei editorială sau în momentele legate de biografia scriitorilor
intraţi în atenţia gazetarului, numai ca personalităţi ale vieţii publice. După ştirile culese din
gazetele străine, Albina îşi ţinea la curent cititorii, cu o regularitate surprinzătoare, şi cu ştiri destul
de amănunţite, uneori din izvoare franceze îndeosebi, asupra marilor personalităţi literare ale epocii
(moartea lui Goethe, alegerea lui Victor Hugo în Academia Franceză etc.). Din aceeaşi dorinţă de a-
şi informa cititorii, în şirul ştirilor externe sau în foiletoane, pe lîngă numeroase traduceri, Asachi se
îngrijeşte să apară sute de dări de seamă asupra mişcării literare din alte părţi ale lumii, cu
încercarea, plină de merite, de a populariza literatura unor popoare puţin cunoscute la noi: literatura
egipteană, literatura polonă, sîrbă. Asachi a intuit, cît se poate de bine, rolul Albinei în popularizarea
literaturii universale, care decurgea din specificul ei de ziar de informaţie largă, în raport cu
publicaţiile periodice literare propriu-zise. Interesul pe care redactorul foii încerca să-l trezească
pentru literatură, chiar şi prin cultivarea rubricii de ,,varietăţi”, şi mai ales a anecdotei, apropie
unele pagini ale Albinei de acelea ale unei publicaţii de tip magazin. Într-o foarte temeinică
publicaţie, de astă dată numai literară, şi aproape în exclusivitate consacrată criticii şi istoriei
literare, G. Călinescu va reactualiza astfel de mijloace, după o sută de ani, în Jurnalul literar, din
1939.
Nu mai puţin întinse sînt ştirile privitoare la mişcarea literară naţională şi universală, pe care
le publică gazeta lui I. H. Rădulescu. Cu aceeaşi rîvnă, ca şi Albina, Curierul românesc îşi
informează cititorii despre adunarea ,,Societăţii pentru încurajarea literaturii” din Londra, despre
licitarea dreptului de a edita opera lui Byron etc. De remarcat şi în cazul acestor ştiri literare, o
anumită înclinaţie spre senzaţionalul gazetăresc. Multe din aceste ştiri apăreau la rubrica
,,Varietăţi”, menită să întreţină şi să stimuleze imaginaţia cititorului. În astfel de rubrici din Albina
românească şi Curierul românesc se află începuturile revistelor magazin în limba română87.
Recenziile publicate în Albina sînt, de cele mai multe ori, exterioare operei analizate, cu
consideraţii de ordin foarte general, în care se vorbeşte de prelucrarea limbii şi de idealurile morale
şi instructive pe care trebuie să le urmărească literatura, definită la 1829, într-un mod care
nedumereşte astăzi: ,,Productul mintei şi a învăţăturilor unei naţie se numeşte literatură, şi părţile ei
sînt poezia, filozofia, istoria şi ritorica, aceste învăţături se numesc cu drept încă umanitate, căci
prin ele omul cîştigă cugetări de moral, simţiri delicate cei filantropi”. Sîntem într-o epocă în care
valorile estetice nu puteau înflori. Se urmărea, deocamdată, prin toate mijloacele (şcoală, presă,
literatură, teatru), instruirea cititorilor, cultivarea adevărului şi a virtuţilor. Acestor imperative, care
erau ale epocii, a căutat să li se supună cu fermitate Albina, din momentul apariţiei şi pînă la ultimul
număr: ,,Cine nu sîmte în ţara noastră lipsa aşezămintelor prin a cărora lucrare, precum sîntem
politiceşte să ne putem face şi moraliceşte mădulari folositoare ale familiei europiene, a căror raze
de învăţătură de atîtea veacuri se răsfrîng pre orizontul nostru ?” Albina este, între toate publicaţiile
noastre, reprezentanta tipică a acestei trăsături dominante în cultura românească a epocii, care
rezultă din necesitatea lichidării decalajului dintre noi şi alte popoare. Literatul român este invitat
să-şi aleagă modele celebre din literatura universală: ,,Pentru o asemenea ureche sună armonia
poeziilor lui Virgil, a lui Tasso şi a lui Racine…”
Cu astfel de principii, este firesc ca recenziile Albinei sau scurtele prezentări care preced
versurile unui poet să fie mai mult invitaţii la lectură, decît observaţii critice propriu-zise. De altfel,
I. H. Rădulescu urmărea în recenziile şi prezentările din Curierul românesc cam aceleaşi scopuri.
Nu trebuie neglijat însă faptul că atitudinea critică a Curierului românesc apare, cîteodată, mai
accentuată decît a Albinei. Este cazul poetului Gr. Alexandrescu. I. H. Rădulescu, după ce-i
semnalează debutul în Curierului românesc, va critica volumul său de Poezii (1838). Oricîte motive
personale îi puteau separa pe cei doi, criticarea versificaţiei defectuoase a lui Gr. Alexandrescu nu-i
lipsită de temeiuri.

87
Al. Andriescu, Op. cit., p. 48.

31
 Cu un program mai mult cultural decît literar, Albina românească nu propunea, nici nu putea
urmări un astfel de scop, puncte de cotitură literaturii române. Revista atrăgea atenţia asupra
modelelor, în paginile ei nu au avut loc înfruntări literare, nu s-au purtat discuţii aprinse. Gazeta lui
Asachi nu încerca să dărîme nimic pentru că, neavînd nimic înainte, ea trebuia să clădească totul.
În planul ideilor literare şi lingvistice, Ion Heliade Rădulescu, spirit polemic pătrunzător şi
controversat, a avut această predispoziţie pentru dezbaterea unor probleme culturale de actualitate
care vizau evoluţia limbii şi literaturii române. Una dintre aceste dezbateri polemice a fost aceea
dintre filologul ieşean Gh. Săulescu şi Heliade, care a avut loc, în anul 1839, în paginile Curierului
şi ale Albinei, unele articole fiind republicate ulterior în Foaie pentru minte şi literatură şi în
Curierul de ambe sexe 88.
Cauzele polemicii sînt multiple, unele fiind anterioare anului 1839 (cea mai importantă fiind
deosebirea de idei în privinţa limbii literare), dar cauza imediată a constituit-o republicarea şi
adnotarea, ca limbă, de către Heliade (Curierul românesc, nr, 101, 102, 105) a povestirii Doctorul
şi coteleta (apărută în Albina românească, 44, 45, 46). În articolele sale, Heliade condamna
folosirea abuzivă a regionalismelor moldoveneşti, pe care nu le accepta în limba scrisă, propunînd
alte forme care i se păreau corecte şi mult mai potrivite cu ,,geniul” limbii române (seară pentru
sară, îmi pentru îm, trei pentru trii etc.). El îşi definea, de fapt, o poziţie obiectivă, bazată pe criterii
lingvistice, în privinţa stabilirii normelor limbii scrise, susţinînd că ,,nu uită a da preţul cel
cuviincios zicerilor ce în Moldova se zic mai clasic şi mai regulat decît la noi” (prin formă clasică,
el înţelegea forma cea mai apropiată de etimonul latin). Exemplele date de Heliade ilustrează un
principiu etimologizant, în fond, de care uza uneori în aprecierea caracterului literar al formei unor
cuvinte şi confirmă constatarea lui D. Popovici că ,,a avut totdeauna incubat microbul
latinismului”89. Pe tot parcursul apariţiei lor, atît Albina, cît şi Curierul au acordat un spaţiu larg
dezbaterilor filologice, care se regăseau în centrul preocupărilor majorităţii intelectualilor români,
interesaţi de originea limbii şi a poporului român, unitatea limbii literare, mijloacele ei de
îmbogăţire. Celor mai mulţi dintre ei, indiferent că se declarau partizanii unui sistem sau altuia,
conservatori sau reformatori, problema originii şi cultivării limbii române, ,,fiica Laţiului”,
reprezenta drept un principal instrument de emancipare naţională. În cele mai multe dintre
intervenţii, marcate, deseori, de un entuziasm general, se vorbea de datoria de ,,a păstra limba ca
semnul naţionalităţii”, de ,,drepturile sfinte a naţionalităţei şi a limbei noastre române”, de ,,semnele
caracteristice a naţionalităţii sale de veacuri moştenită”. În orice caz, redactorul Curierului nu şi-a
înscris în program, asemenea lui Asachi, evitarea polemicii, asumîndu-şi, în consecinţă, şi riscurile
suspendărilor repetate ale gazetei. De altfel, Heliade nu va întîrzia să se plîngă împotriva cenzurii.
Critica satirică, foiletonistă, eseistică va fi, din această cauză, mai bine reprezentată în gazeta de la
Bucureşti. Menţionăm, în această ordine de idei, seria satirică Sarsailă autor, iniţiată de I. H.
Rădulescu. Demn de subliniat este şi amănuntul că textul pamfletului Domnul Sarsailă, tipărit în
Curierul de ambe sexe (periodul al II-lea), este ilustrat de Heliade cu 12 caricaturi, printre primele
apărute în presa românească (cu indicaţia cronologică 1839-1840)90. Dintre cele 12 desene, patru
reproduceau viniete de Daumier91, gravate în lemn, publicate între 16 noiembrie 1838 şi 6 mai
88
Vezi Petru Zugun, Polemica filologică dintre Gh. Săulescu şi I. H. Rădulescu, în Analele Ştiinţifice ale
Universităţii ,,Al. I. Cuza”, Tomul XII, 1966, fasc. 2, p. . ; o altă dezbatere filologică a fost aceea cu J. A.
Vaillant, în paginile gazetei bucureştene ,,Pămînteanul”(1839), una dintre primele confruntări teoretice
între susţinătorii principiului fonetic (Vasile Popp, J. A. Vaillant) şi etimologişti.
89
D. Popovici, Ideologia literară a lui I. E. Rădulescu, Bucureşti, 1935, p. 269.
90
Vezi Lavinia Popica, Dicţionar istoric. Treptele caricaturii, în Magazin istoric, 2004, 38, nr. 1, p. 27-32.
91
Honoré Daumier (1808-1879), litograf, gravor, pictor şi sculptor francez, care a făcut o adevărată carieră
la ziarul umoristic Le Charivari (1832-1893), unde lucrau, printre alţii, Amédée de Noé (1818-1879),
cunoscutul desenator şi caricaturist Jean Ignace Isidore Gérard (1803 – 1879), ilustrator şi caricaturist, care
şi-a început cariera ca desenator de costume pentru opera comică, devenind celebru în 1839 prin
caricaturile sale de oameni cu cap de animale, dar şi prin ilustraţiile realizate cu un an înainte la romanul lui
Jonathan Swift, Gulliver.

32
1839, în ziarele umoristice Le Charivari şi La Mode. Se poate presupune că şi celelalte provin din
aceeaşi sursă, aparţinînd însă şi altor caricaturişti. Pamfletele deosebit de acide ale lui Heliade, care,
după cum observa George Călinescu, avea o adevărată ,,vocaţie a caricaturii”, anticipă apariţia
presei umoristice, care se va concretiza prin tipărirea primului ziar umoristic românesc92, Ţînţarul
(28 februarie-15 august 1859), apărut sub direcţia lui C. A. Rosetti, în colaborare cu N. T. Orăşanu.
Mai tîrziu, caricatura politică pătrunde şi în paginile celorlalte ziare.
Printre deschizătorii de drum în spaţiul românesc se numără cîţiva caricaturişti de origine
străină, precum: H. Trenk (1818-1892), pictor şi grafician elveţian, stabilit în 1851 la Bucureşti,
realizatorul unei întregi serii de caricaturi îndreptate împotriva boierimii, găzduite mai ales de
paginile revistei Nichipercea, H. Dembitchi (1830-1906), care şi-a publicat desenele în Asmodeu,
Daracul sau Ghimpele (1866-1879).

În linii mari, caricatura românească a fost vizibil influenţată, în cea de-a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, de cea franceză. De altfel, modelul presei franceze a fost urmat îndeaproape
de cei mai mulţi dintre redactorii din cele două principate, amănunt ce poate fi sesizat cu uşurinţă
chiar şi din titlurile cîtorva dintre jurnalele româneşti din secolul al XIX-lea: Constituţionalul
(1848) faţă de Le Constitutionnel (1815-1817), Naţionalul (1848) faţă de Le National (cotidian
fondat, în 1830, de Adolphe Thiers, Armand Carrel, François Auguste Mignet), Amicul poporului
(1848) faţă de L’ami du peuple (ziar editat de Jean Marat, 1789-1793, unul dintre liderii
iacobinilor) etc. Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că în principate circulau, în cea de-a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, un număr apreciabil de periodice în limba franceză. După o
statistică a cercetătorului german Fritz Valjavec93, numai în Moldova existau, în jurul anului
1854, 15 publicaţii în franceză. Nu în ultimul rînd, Legea presei, care a intrat în vigoare în anul
1862, a fost inspirată după legislaţia franceză94. Într-o vreme cînd scriitorii se considerau ,,nişte
salahori”, afirmîndu-se deschis, cum face Russo, că ,,arhitecţi vor veni mai tîrziu”, critica învăluia
într-o aripă ocrotitoare, pînă în vremea lui Maiorescu, creaţia literară naţională pe care acesta
avea s-o supună unui examen critic foarte sever, introducînd o optică nouă, orientată de principii
estetice riguroase asupra literaturii. Profesori de vocaţie şi militanţi politici, autori de scrieri
originale şi atenţi traducători, organizatori şi îndrumători ai mişcării teatrale în limba română,
ctitori de publicaţii, promotori ai învăţămîntului românesc, lingvişti şi teoreticieni ai literaturii,
Heliade, Asachi şi Bariţiu se situează, prin întreaga lor activitate, în centrul procesului de
regenerare spirituală, contribuind, prin exemplul lor, la integrarea creaţiei artistice în acţiunea
multilaterală de civilizare, de emancipare socială şi politică.

Evaluarea cunoştinţelor:

1. Menţionaţi în ce a constat importanţa celor două periodice, ,,Albina românească”

şi ,,Curierul românesc”, pentru cultura şi literatura românească din prima jumătate a
secolului al XIX-lea.
2. Subliniaţi contribuţia celor doi ,,izvoditori” ai presei româneşti, Gh. Asachi şi I. H.
Rădulescu, în celelate domenii ale culturii (teatru, învăţămînt etc.).

92
Vezi Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Dicţionarul presei româneşti (1731-1918), Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1995, p. 425.
93
Fritz Valjavec, Geschichte der deutschen Kulturbeziehungen zu Südoesteuropa, München, 1958, p. 142.
94
Gabriela Florea, Reglementări privind presa: cenzura şi libertatea presei pînă la 1866, în ,,Analele
Universităţii «Spiru Haret”, Seria Jurnalism, III, nr. 3, 2002, p. 139-149.

33
V. Dezvoltarea presei literare româneşti în secolul al XIX-lea

1. Foaie pentru minte, inimă şi literatură

Foaie pentru minte, inimă şi literatură a fost o revistă socială şi literară, care a apărut, la
Braşov, ca supliment al Gazetei de Transilvania 95, între 2 iulie 1838 şi 24 februarie 1865, sub
redacţia lui G. Bariţiu, Andrei Mureşanu (1838 – 13 februarie 1850), Iacob Mureşianu (de la 9
septembrie 1850). Între 7 martie şi 5 decembrie 1849, revista a fost obligată să-şi întrerupă
activitatea; o altă întrerupere a survenit în 1850 (13 februarie – 9 septembrie), cînd Foaie pentru
minte, inimă şi literatură, ca şi Gazeta de Transilvania, a fost suspendată de autorităţile
habsburgice. Din cauza greutăţilor materiale, se tipăresc numere duble, la intervale neregulate de
timp sau chiar se opreşte tipărirea (14 august 1856 – 6 martie 1857). A fost tipărită cu litere
chirilice, doar în paginile de titlu se foloseaua caractere mixte, iar din 1840 revista a adoptat
sistemul semichirilic, fiind urmată, în 1844, şi de ,,Gazeta de Transilvania”.
Din ianuarie 1837, Ioan Barac (1876 sau 1877 – 1846), autorul cunoscutei Istorii despre
Arghir cel frumos şi despre Elena cea frumoasă şi pustiită crăiasă (1801), ajutat de tipograful şi
editorul braşovean J. Gött, editează revista săptămînală Foaia duminecii spre înmulţirea cei de
obşte folositoare cunoştinţe (2 ianuarie – 25 decembrie 1837), periodic destinat beletristicii
moralizatoare şi unei literaturi de popularizare în domeniul istoriei, pedagogiei etc. Revista nu
rezistă. Editorul a renunţat la înţelegerea cu Barac şi la începutul anului 1838 îl va sprijini pe G.
Bariţiu în încercarea lui de a înlocui Foaia duminecii cu o revistă mai apropiată de cerinţele
culturale şi literare ale românilor transilvăneni. Bariţiu redactează, în primul semestru al anului
1838, Foaie literară96, revistă literară săptămînală (1 ianuarie – 25 iunie 1838, 26 de numere), care
va avea mai mult un caracter experimental sau de prospecţiune, astfel că la 2 iulie 1838 apare
primul număr din ,,Foaie pentru minte, inimă şi literatură”. Redactorul încerca să cucerească un
teritoriu, dominat pînă atunci de foile germane şi ungureşti. De altfel, noua revistă, aşa cum o
mărturiseşte şi titlul pe care i l-a dat Bariţiu, avea, în bună măsură, ca model, publicaţia germană
Unterhaltungsblatt für Geist, Gemüth und Publizität (Foaie pentru distracţie, pentru spirit, inimă şi
publicitate), care apărea, în anul 1837, la Braşov (de la 1 ianuarie a devenit Blätter für Geist,
Gemüth und Vaterlandskunden (Foi pentru spirit, inimă şi cunoaşterea patriei).
Dar principala sursă de inspiraţie a redactorului, atît în ceea ce priveşte caracterul gazetei
politice pe care o conducea (Gazeta de Transilvania), cît şi în privinţa celei literare, care avea rolul
unui supliment al celei politice, erau periodicele din Muntenia (Curierul românesc) şi din Moldova
(Albina românească), din care Bariţiu a reprodus adesea, cu acordul lui I. H. Rădulescu şi Gh.
Asachi, articole şi scrieri beletristice. La redactarea revistei din Braşov, alături de iniţiatorul ei, au
participat Andrei Mureşanu şi Iacob Mureşianu. Bariţiu intenţiona, aşa cum reiese din sumarul de
proiect, publicat în Gazeta de Transilvania (nr. 51 din 1839), să acorde revistei o largă deschidere
culturală: 1.Viaţa lui Petru Maior; 2. O privire critică asupra literaturii româneşti de la 1780 pînă
astăzi în toate provinciile; 3. Poezii originale (cît se poate de bune); 4. Istorioare şi povestiri
romantice, patriotice, naţionale; 4. Statistica Ţării Româneşti şi a Moldovei; 5. Scene interesante
din istoria patriei; 7. O descriere a ţinutului Haţegului; 8. Probleme de fiziologie, logică, fizică

95
Gazeta de Transilvania, publicaţie culturală şi politică, a apărut la Braşov, de la 12 martie 1838 – 13/26
octombrie 1918, la început de 1-3 ori pe săptămînă, apoi zilnic (de la 16 aprilie 1884), sub redacţia lui G.
Bariţiu pînă în decembrie 1877 (cu o întrerupere din septembrie 1850 – 1876).
96
Au colaborat Timotei Cipariu, Iancu Văcărescu, I. Maiorescu, V. Popp ş. a.; Bariţiu lansează apelul
pentru culegerea literaturii populare.

34
etc. ,,ca să vedem ce termini avem, pînă unde ne ajută limba”; 9. Traduceri tot bune, ca şi poeziile,
din clasicii vechi sau noi (dar numai din clasici)97.
Foaie pentru minte, inimă şi literatură este, de fapt, prima revistă literară a Transilvaniei în
adevăratul sens al cuvîntului. Contribuţia revistei se manifestă, cu prioritate, în două direcţii. Una
este aceea a dirijării interesului cititorilor către literatură, mai ales către literatura naţională. De
aceea, Bariţiu se va strădui să (re)publice textele reprezentative ale scriitorilor din Principate (Gh.
Asachi, I. H. Rădulescu, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, Iancu Văcărescu, N.
Bălcescu, Cezar Bolliac, I. Ghica, Anton Pann ş. a.) şi din Transilvania. Operele scriitorilor
moldoveni şi munteni erau oferite ca modele pentru începători, dar şi ca dovezi ale capacităţi
creatoare ale acestora. Important a fost efortul lui G. Bariţiu, în consonanţă cu cel al confraţilor din
Principate, de a folosi publicistica şi literatura ca pe un mijloc de acţiune în vederea realizării
unităţii spirituale a tuturor românilor. Revista a adunat în jurul ei, pentru prima oară în istoria
acestei provincii, toate forţele literare de care dispunea epoca şi le-a îndreptat în direcţia unei
activităţi creatoare precise. Literatura Transilvaniei îi datorează revistei lui Bariţiu descoperirea şi
trezirea conştiinţei de sine, ca şi lansarea a o serie de scriitori. Impunerea unor scriitori ca Andrei
Mureşanu, Timotei Cipariu, Vasile Papp, Paul Vasici, Aron Densusianu ş.a., este, în mare parte,
opera foilor lui Bariţiu. Revista punea bazele tradiţiei literaturii patriotice din Transilvania,
instituind şi consolidînd genuri şi direcţii literare noi. Prin ea, oda, fabula, elegia şi alte specii
clasice sînt adaptate cerinţelor noului val romantic care îşi făcea apariţia, cu tot mai multă
insistenţă, în arena vieţii literare.
Pe lîngă traducerile din Lamartine, Montesquieu, Voltaire, Hugo, Al. Dumas, Balzac,
Musset, se adaugă traduceri din Goethe, Lessing, Schiller, Heine, Herder, Shakespeare, Milton,
Young, Byron, Puşkin, care orientează literatura transilvăneană, tot mai accentuat, pe făgaşul
romantismului. Nu lipsesc, de asemenea, traducerile fragmentare din clasicii greci şi latini:
Homer, Ovidiu, Vergiliu, Cicero ş. a. Este adevărat că o tentă iluministă se păstrează pînă tîrziu în
subtextul acestor scrieri, dar a susţine că n-a existat romantism în Transilvania, pînă la 1848, este
o afirmaţie insuficient argumentată98.
Foaia lui Bariţiu este prima publicaţie periodică românească din Transilvania care a
tipărit folclor. S-au republicat fragmente din textele culese de V. Alecsandri, precum şi studii
dedicate poeziei, muzicii şi dansului popular, etnografiei etc. În anii 1858 şi 1859, I. G. Sbiera şi
At. M. Marienescu şi-au făcut publice, prin intermediul revistei, apelurile către intelectualii
transilvăneni şi bucovineni, prin care aceştia erau îndemnaţi să culeagă şi să trimită spre publicare
balade, doine, basme, proverbe etc. Îndemnul explicit pentru promovarea creaţiei populare şi creaţia
originală, spre istoria naţională şi problematica general-românească prevesteşte apariţia Daciei
literare, căreia însă i-a depăşit eficienţa practică printr-o longevitate remarcabilă pentru acea vreme,
favorizată şi de regimul incomparabil mai lejer al cenzurii austriece faţă de cea rusească de la Iaşi sau
Bucureşti, unde publicaţiile periodice erau verificate de către autorităţile oficiale din Moldova şi Ţara
Românească, fiind semnate de către domnitori, care se conformau criteriilor şi ordinelor impuse de
regimul rusesc99. De altfel, anterior aplicării Regulamentelor Organice (1830), care însă nu făceau
referire la cenzură, a avut loc organizarea şi legalizarea acesteia (cenzura exista şi pînă la apariţia
primelor periodice din cele două principate, dar nu fusese încă legalizată), iar sub atenta supraveghere
a generalului Kiseleff (Pavel Dmitrievici Kiseliov (1788-1872), între 1828 şi 1834, s-au iniţiat primele

97
Vasile Netea, George Bariţiu. Viaţa şi activitatea lui, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p.103.
98
Ovidiu Papadima, Ipostaze ale iluminismului românesc, Bucureşti, 1975, p. 324 -361.
99
Vezi Gabriela Florea, Stud. cit., p. 143.

35
hotărîri cu privire la supravegherea atentă a presei100, care au fost aproape asemănătoare atît în
Moldova, cît şi în Ţara Românească101.
Completînd, din punct de vedere cultural şi literar, acţiunea politică a Gazetei de
Transilvania, Foaie pentru minte, inimă şi literatură a militat, concomitent cu Dacia literară sau
Propăşirea, pentru crearea unei literaturi originale, inspirată din tradiţiile populare şi istorice ale
românilor. Totodată, revista a susţinut consecvent ideea luminării prin cultură, a trezit interesul
pentru lectură şi pentru creaţia literară, a făcut cunoscută beletristica autohtonă şi poezia
populară.
Nu mai puţin importantă a fost contribuţia revistei la răspîndirea cunoştinţelor ştiinţifice, precum şi
rolul pe care şi l-a asumat în clarificarea chestiunilor de limbă literară şi de ortografie, în respingerea
unor afirmaţii eronate şi tendenţioase, făcute de diverşi istorici şi publicişti străini în legătură cu
originea limbii şi a poporului român sau în legătură cu istoria noastră naţională102.
Publicaţiile fondate şi coordonate de Bariţiu au avut un rol providenţial la 1848, cînd au
devenit, prin voinţa lui Bariţiu, ziarele oficioase ale Revoluţiei. Unele dintre articolele de atitudine
socială trec din paginile Gazetei de Transilvania în acelea ale suplimentului său literar, care
completează astfel acţiunea politică şi socială a Gazetei. Îndepărtarea sa de la direcţia celor două
gazete, după Revoluţia de la 1848, îl va determina pe tenacele ziarist şi om de cultură să găsească o
altă formulă publicistică. În anul 1852, el editează Călindariul pentru poporul românesc, cu un profil
preponderent cultural, pe care-l va scoate anual pînă în 1865 şi care s-a bucurat de un interes mult mai
redus din partea cititorilor faţă de Gazeta de Transilvania şi Foaie pentru minte, inimă şi literatură103,
deşi el a încercat şi, în mare măsură, a reuşit să subsumeze vechea literatură greoaie a calendarelor
unei finalităţi moderne, continuînd, într-un alt format, linia ,,Foii pentru minte, inimă şi literatură”,
fapt confirmat cu prisosinţă de sumarul celor 14 numere. Călindariul bariţian, prin conţinutul său, nu
a fost unul obişnuit, cum erau cele mai multe care apăreau la Buda sau la Sibiu, ci o publicaţie
cultural-literară în care au fost tipărite creaţii aparţinînd lui Vasile Alecsandri, Gheorghe Sion, Ion
Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu şi alţii. Sumarul calendarului, aşa
după cum s-a remarcat104, cuprindea 18 studii de istorie, în care nu se urmărea doar popularizarea, ci
şi elementul ştiinţific. Statistica sumarului include: 12 articole despre cultură şi artă, 9 articole
lingvistice, 15 contribuţii de folclor, 82 de texte literare, 15 articole de geografie şi ştiinţa statului, 23
de educaţie morală etc.
Dacă privim întreaga activitate a Curierului românesc şi a Albinei româneşti, atît de întinsă
şi de diversă, nu putem să nu reţinem pasul mare pe care îl înscriu, alături de Gazeta de
Transilvania şi Foaie pentru minte, inimă şi literatură, în cultura românească, oricîte naivităţi am
descoperi astăzi în coloanele lor. Ştirile asupra evenimentelor curente, îndrumarea ştiinţifică,
foiletonul artistic (cronică dramatică, muzicală etc.), traducerile din literatura universală, literatura
originală, pătrund, prin mijlocirea acestor publicaţii, în cercuri de cititori care, dintr-un motiv sau
altul, nu ajungeau la sursele directe. Aceste foi devin, sub conducerea lui Heliade, Asachi şi Bariţiu,
100
Cele mai aspre măsuri de cenzurare a publicaţiilor au fost luate de către domnitorul Mihail Sturdza
(1834 -1849), care atrăgea atenţia, în 1848, asupra ,,scrierilor cu tendinţe primejdioase”, stipulîndu-se ca
redacţiile să funcţioneze pe baza unui hrisov domnesc; vezi Radu Rosetti, Cenzura în Moldova, II, în
Analele Academiei Române, tomul XXIX, Bucureşti, 1907, p. 7; Marian Petcu, Puterea şi cultura.O istorie
a cenzurii, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 105.
101
Cenzura aplicată publicaţiilor periodice româneşti din Transilvania era sub jurisdicţia hotărîrilor
Imperiului Habsburgic, mecanismele acesteia funcţionînd diferit, în sensul că ea era exercitată de mai multe
oficialităţi administrative; vezi Gabriela Florea, Stud. cit., p. 144.
102
Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Editura Academiei, Bucureşti, 1979, p. 369.
103
Ion Muşlea, Calendarele lui Bariţiu (1852-1865). Cu documente inedite privitoare la editarea, tipărirea şi
difuzarea lor, în ,,Studii şi cercetări de bibliologie” , II, 1977, p. 255-261; George Em. Marica,
George Bariţiu, editor şi redactor al Călindariului pentru poporul românesc, în vol. Studii de istoria şi
sociologia culturii , III, p. 38-88.
104
George Em. Marica, Op. cit. p. 78-88.

36
o adevărată şcoală a acelora care aveau, în epoca respectivă, mai multă nevoie de o instrucţie
corespunzătoare. Ele nu puteau sări peste o treaptă obligatorie care le-a constrîns să devină ceea ce
au fost, un factor esenţial destinat să pregătească, sub aspecte multiple, cititorii pentru publicaţiile
mai pretenţioase care le-au urmat. Prin toată activitatea lor, răspunzînd marilor imperative ale
timpului, au contribuit la consolidarea conştiinţei şi unităţii naţionale, militînd teoretic şi practic, cu
excesele ştiute şi scuzabile, la realizarea unei limbi literare unitare.

Bibliografie

Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 446-
447.
George Em. Marica, Studii de istoria şi sociologia culturii române ardelene din secolul al
XIX-lea, I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 11-111, 216-226. George Em. Marica, Foaie
pentru minte, inimă şi literatură, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969.
Mihai Zamfir, Literatura de la ,,Foaie pentru minte, inimă şi literatură”(pînă la 1850), în
AUBFIL, t. XIII, 1964.
M. Triteanu, Foaie pentru minte, inimă şi literatură în Tribuna, XIV, 1970, p. 13.

Evaluarea cunoştinţelor:

1. Prin ce se individualizează această publicaţie, faţă de alte periodice de profil din prima
jumătate a secolului al XIX-lea ?
2. Arătaţi contribuţiile Foii pentru minte, inimă şi literatură, în domeniul folclorului.

2. Momentul Dacia literară

După punerea bazelor presei în limba română de către I. H. Rădulescu (Curierul românesc,
1829), Gh. Asachi (Albina românească, 1829) şi Gh. Bariţiu (Gazeta de Transilvania, 1838),
Kogălniceanu editează prima revistă literară românească de prestigiu105, convins că în ,,sumeaţa-i
pretenţie de a face mai bine” decît predecesorii săi, nu trebuie să părăsească ,,drumul bătut de ei”,
iar dintre toate formele culturii, literatura este considerată ,,calea mai uşoară şi mai scurtă pentru
renaşterea naţiei”.
Dacia literară a apărut la Iaşi, în 1840, sub redacţia lui Mihail Kogălniceanu. Cu toate că pe
coperta tomului I (care însumează cele trei numere apărute) figurează ca date limită ianuarie-iunie,
în realitate revista a apărut la 10 martie 1840 şi a fost interzisă la 23 august, acelaşi an (revista a fost
interzisă de cenzură, întrucît într-un articol, ,,M.A.Demidoff în Banat, Valachia şi Moldova”, era
citat proverbul ,,Peştele de la cap se împute”, aluzie la domnitorul Mihail Sturdza). Se pare că s-a
revenit asupra suspendării, dar redactorul a înţeles că a continua publicarea revistei nu mai era
oportun. În 1899, se va scoate a doua ediţie cu caractere latine. Nu vom insista asupra programului.
Semnificaţia titlului era limpede şi motivată în Introducţie, prin aceea că revista ţintea ,,a se
îndeletnici cu producţiile româneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune”. Deşi se vroia o
foaie, care, ,,părăsind politica, s-ar îndeletnici numai cu literatura naţională”, noul periodic, urma,
de fapt, să consolideze şi să adîncească sensul unionist al demersurilor întreprinse. Emanaţie a unui
spirit sensibil la realităţile istorice, n-ar fi exclus ca termenul prim din titlu, folosit acum întîia oară
pentru a denumi un periodic (dacă trecem peste planul apărut în 1839 al unei publicaţii ce trebuia să
105
Maria Platon, Dacia literară. Destinul unei reviste. Viaţa unei epoci literare, Editura Junimea, Iaşi,
1974, p. 13.

37
se numească Dacia veche şi nouă) să fi cuprins, pe lîngă ideea unităţii naţionale, şi intenţia de a
sublinia un fond autohton mai vechi decît cel latin, scos oarecum unilateral în evidenţă atunci,
îndeosebi de către ardeleni excesiv romanizaţi106. Dincolo de aceasta, expresivitatea titlului se va
impune, şi publicaţii intitulate la fel vom mai întîlni de aici încolo (Dacie literară la Galaţi în 1868-
1869, pentru a nu mai pomeni decît faimosul Magazin istoric pentru Dacia, editat de Nicolae
Bălcescu şi A.T. Laurian, cele două Dacii literare, apărute la Paris şi Bruxelles).
În privinţa atributului literară, primatul îi aparţinea lui I. H. Rădulescu care, în ianuarie 1830,
anunţa un Adaos literal la Curierul românesc. Gh. Bariţiu înfiinţase, în 1838, o Foaie literară,
transformată în acelaşi an, în celebra Foaie pentru minte, inimă şi literatură. Este evident că titlul
revistei sintetiza o realitate spirituală ce plutea în aerul epocii şi sugera nişte intenţii mai mult
decît ,,literare”. Părăsind politica imediată, mentorul revistei trecea la adîncimea lucrurilor, la
specializarea şi aplicarea imediată a acesteia în domeniul culturii şi literaturii naţionale. ,,De fapt –
sublinia Şerban Cioculescu – organul literar are o formă politică culturală prin care se deosebeşte de
celelalte periodice care adăpostesc ocazional literatura fără vreun criteriu precis”107.
Spirit critic pătrunzător, M. Kogălniceanu fixează un plan de lucru cu o valabilitate,
depăşind cu mult spaţiul şi timpul său. Structural, revista cuprindea toate ramurile literaturii, avînd
patru părţi:
I.,,compuneri originale a conlucrătorilor foaiei”;
II.,,articole originale din celelalte jurnaluri româneşti”, urmărindu-se formarea unui ,,repertoriu
general al literaturii româneşti”;
III.,,se va îndeletnici cu critica cărţilor nouă ieşite în deosebitele provincii a vechii Dacii”;
IV.numită Telegraful Daciei va da ,,înştiinţări de cărţile ce au să iasă în puţin, de cele ce au ieşit de
sub tipar”.
Amintind de publicaţiile care au premers apariţiei Daciei literare, Kogălniceanu sublinia în
Introducţie că acestea erau prea dominate de politică şi că aveau, cele mai multe dintre ele, o
,,coloră locală”, iar el intenţiona să facă din noua revistă ,,O foaie, dar, care, părăsind politica, s-ar
îndeletnici numai cu literatura naţională, o foaie care, făcînd abnegaţie de loc, ar fi numai o foaie
românească şi prin urmare s-ar îndeletnici cu producţiile româneşti, fie din orice parte a Daciei,
numai să fie bune, această foaie, zic, ar împlini o mare lipsă în literatura noastră. O asemenea foaie
ne vom sili ca să fie DACIA LITERARĂ; ne vom sili, pentru că nu avem sumeaţa pretenţie să
facem mai bine decît predecesorii noştri. Însă urmînd unui drum bătut de dînşii, folosindu-ne de
cercările şi de ispita lor, vom avea mai puţine greutăţi şi mai mari înlesniri în lucrările noastre.
Dacia, afară de compunerile originale a redacţiei şi a conlucrătorilor săi, va primi în coloanele sale
cele mai bune scrieri originale ce va găsi în deosebitele jurnaluri româneşti. Aşadar, foaia noastră
va fi un repertoriu general al literaturii româneşti, în care, ca într-o oglindă, se vor vedea scriitori
moldoveni, munteni, ardeleni, bănăţeni, bucovineni, fieştecare cu ideile sale, cu limba sa, cu tipul
său”.
Dacia literară intenţiona astfel a fi ,,prima revistă de sinteză a culturii româneşti” (G. Ivaşcu)
– asigurîndu-şi pe această cale o descendenţă publicistică al cărei fir coboară pînă în
contemporaneitate. Cît priveşte posteritatea revistei, ea este de-a dreptul glorioasă în cultura
noastră, de după această dată. Aproape că n-a existat publicaţie literară serioasă care să nu stea
măcar cu o faţetă a ei în aceeaşi lumină. Înscrisă între fenomenele care ,,au dat semnul mişcării
intelectuale a epocii” (Alecu Russo), revista a reuşit să polarizeze, prin programul şi prin cele cîteva
realizări practice, aproape tot ce era mai de seamă în ideologia culturală a epocii, să fixeze cîteva
puncte de vedere asupra artei şi culturii, cu o rază de cuprindere dintre cele mai ample. În
precizarea direcţiei ideologice a Daciei literare, este de reţinut o notă a lui M. Kogălniceanu despre
cărţile apărute în traducerea lui Gr. Pleşioanu şi M. Stoianovici (Columbul şi Harito).

106
*** Reviste literare româneşti din secolul al XIX-lea, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p. 17.
107
Şerban Cioculescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Istoria literaturii române moderne. Ediţia a II-a,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 56.

38
 M. Kogălniceanu nuanţează enunţul categoric din Introducţie, în sensul că revista era
împotriva traducerilor proaste, nu împotriva traducerilor în general: ,,Cum traducătorii acestor cărţi
nu pot găsi ceva mai bun de tradus? Pentru ce nu iau din franţuzeşte ,,Esprit des lois”, par
Montesquieu, ,,Le génie du christianisme”, par Chateaubriand….? ” De altfel, în lupta împotriva
invaziei traducerilor proaste, ,,ucigătoare a duhului naţional”, campania avea să fie mult mai largă;
Alecu Russo, ataşat vederilor Daciei literare, avea să reia în Albina românească (1846), aproape în
aceiaşi termeni, ca şi Mihail Kogălniceanu. Că mentorul Daciei literare nu era, cum a crezut Petre
V. Haneş, împotriva traducerilor, ne dăm seama şi dintr-un fragment din romanul Tainele
inimii: ,,Nu este iertat nici unei naţii de a se închide înaintea înrîurilor timpului, de a se mărgini în
ce are, fără a se împrumuta şi de la străini”.
Un merit al Daciei literare este acela de a fi promovat, pentru prima dată la noi, o definiţie
cuprinzătoare şi modernă a criticii (introdusă ca o rubrică distinctă de Kogălniceanu, încă din
timpul efemerei sale treceri pe la ,,Alăuta românească”): ,,Ei bine, într-o asemine epohă, cînd se
publică atîtea cărţi, afară de bune, nu este neapărată nevoie ca o critică nepărtinitoare, aspră să le
cerceteze pe toate, şi ca într-un ciur să le vînture; lăudînd cele bune şi aruncînd în noianul uitării pe
cele rele; şi una şi alta după principiile sale, şi fără a lua sama la persoana şi starea autorilor? ” Un
alt merit al revistei constă în faptul că programul politic şi cultural al acesteia a servit dezvoltării
teatrului de pe întreg cuprinsul ţării. La Dacia literară, s-a militat pentru un repertoriu original,
pentru o trupă de profesionişti, serios pregătiţi, şi pentru transformarea scenei într-un mijloc de
educaţie cetăţenească, puncte binefăcătoare ale unui program pe care M. Kogălniceanu însuşi,
împreună cu Negruzzi şi Alecsandri, va încerca să-l traducă nemijlocit în fapt. Norocul a făcut ca
programul Daciei literare să cunoască, pe lîngă o formulare strălucită, şi o aplicare practică
temeinică şi imediată, mai ales în Moldova. Iradiind în Transilvania (prin Bariţiu), în Muntenia
(prin Ghica, Bălcescu şi, în parte, prin Heliade), programul revistei a căpătat dimensiuni naţionale,
estompîndu-se prin el şi unele tendinţe regionaliste, manifestate prin Albina românească, Curierul
românesc şi Foaie pentru minte, inimă şi literatură.
De asemenea, printr-un iniţiator strălucit (Kogălniceanu), un teoretician pasionat, care vine
mai tîrziu (Alecu Russo), un mare prozator (Negruzzi), un poet şi un dramaturg productiv
(Alecsandri), programul şi spiritul Daciei în materie de teatru, de literatură, limbă şi cultură, în
genere, a cunoscut o statornicire cu efecte îndelungate în istoria vieţii noastre naţionale.
Deşi rubrica de Critică a revistei nu apucase a viza direct chestiuni literare, deşi Kogălniceanu n-a
scris promisul articol despre critică, totuşi pe baza celor spuse în Introducţie, în articolele ulterioare
din revistele continuatoare ale spiritului Daciei literare (Propăşirea, România literară, Steaua
Dunării) şi în cele tangenţiale la literatura din această revistă, putem deduce programul lui
Kogălniceanu în respectivul domeniu. O oarecare culoare şi relief în plus capătă acesta şi atunci
cînd avem în vedere ,,Telegraful Daciei” (unde se fixează, indirect, şi reperele iniţiale ale unei
bibliografii a literaturii autohtone). Dacă revista ar fi continuat să apară, e probabil că îndrumarea ei
s-ar fi reflectat, în afară de literatură şi teatru, şi asupra învăţămîntului, a artelor plastice şi a
muzicii, a arheologiei, istoriei, culturii populare, presei şi tiparului, în general.
Integrată organic luptei pentru democratizarea vieţii sociale din preajma anului 1848, pentru
unirea tuturor românilor (fiind astfel întîia revistă care taie direct barierele temporare, aruncate între
provinciile româneşti), dar mai ales sforţărilor pentru întregirea culturii şi a literaturii noastre
moderne, Dacia literară a polarizat în jurul ei cîteva dintre cele mai însemnate personalităţi ale
epocii. Prin dezideratul unei limbi literare comune, revista formulează un principiu inatacabil, din
punct de vedere filologic şi estetic; nu încape îndoială că unitatea de limbă şi literatură constituia, la
acel moment, un pas împortant către unitatea politică a naţiunii.
S-a vorbit o vreme de tradiţionalismul programatic al Daciei literare. Chestiunea e, în orice
caz, discutabilă, dacă nu amendabilă, ori esenţial nefondată. E mai curînd vorba de un
revoluţionarism în forme organice, de o luptă pentru transformarea radicală, dar nu total negatoare,
a unor realităţi date, imposibil de a fi şterse ori ignorate. Referirile care s-au făcut la tradiţiile
naţiunii nu înseamnă tradiţionalism, ci întîmpinarea istorică a inovaţiei, încercarea de a descoperi

39
cadrul instituţional obiectiv şi orizontul sufletesc specific pe care se poate întemeia adaptarea
românilor la exigenţele civilizaţiei moderne. Este adevărat că Dacia literară a fost revendicată
printre precursoarele unor reviste violent tradiţionaliste (Sămănătorul lui Iorga), ori, în parte,
conservatoare; dar spiritul ei s-a oglindit, de fapt, în alte direcţii, în presa literară şi culturală de netă
factură democratică, progresistă, între cele mai fidele înscriindu-se, evident, Viaţa românească,
continuatoarea unor laturi ale spiritului ei (adecvate noilor condiţii istorice), pînă în actualitate.
Revista lui Kogălniceanu a propagat instaurarea unui climat critic fecund în publicistica
noastră, a judecăţii ponderate şi obiective, a ţinutei intelectuale şi ştiinţifice fără compromisuri, de
pe urma cărora s-au resimţit nu numai publicaţiile ulterioare, nu numai România literară a lui
Alecsandri, Revista română a lui Odobescu, ori Viaţa românească a lui Stere şi Ibrăileanu, ci,
indirect, întreaga presă literară şi culturală ce i-a urmat. Reflexe mai intense ori mai restrînse ale
spiritului cu care era impregnată Dacia literară putem depista, fără absolutizări, şi în Convorbiri
literare, în Contemporanul, în Tribuna, în România literară a lui Rebreanu, ori în Jurnalul literar
al lui Călinescu. E linia patriotică şi democratică, fondată pe critică şi istorie, pe înţelegerea unor
deziderate importante ale vieţii şi culturii, care, cu oricîte meandre şi ascunzişuri subterane, cu
străluciri mai îndelungi sau mai fulgerătoare, va trece prin aproape toate publicaţiile culturale şi
literare româneşti. Dacia literară, sintetizînd realizările de pînă la ea, marchează astfel un drum fără
oprire, deschiderea unor noi orizonturi. Explicaţia stă în intuirea, explicarea sau măcar proiectarea
de către redactorul şi colaboratorii săi a unor date fundamentale ale culturii şi literaturii române.
Pentru istoria ideilor literare, Dacia literară îşi sporeşte meritele şi prin faptul că, teoretic, ea
înfăţişează primul nostru program literar în toată puterea cuvîntului. Aceasta a dovedit-o prin
puterea de sinteză a fenomenului literar de pînă la 1840 şi prin longevitatea acestui program, care,
în realitate, a dăinuit pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Eficienţa programului s-a datorat faptului
că autorul lui a avut o mare putere de sinteză şi previziune şi că a ştiut să îmbine spiritul politic al
muntenilor cu spiritul critic al moldovenilor, ,,realizînd în planul previziunilor politice, cît şi în
planul literaturii propriu-zise, unirea” (G. Ibrăileanu). Meritul Daciei literare, şi în special al lui
Kogălniceanu, constă în orientarea limbii şi literaturii române pe făgaş naţional, în introducerea
spiritului critic în aprecierea operelor literare, în legarea creaţiei culte de folclorul, tradiţiile şi
obiceiurile poporului, de pe întreg teritoriul de limbă română, revista difuzîndu-se în toate
provinciile româneşti.

Bibliografie
Constantin Parfene, Însemnătatea ,,Daciei literare” în dezvoltarea culturii româneşti, în
ALIL, t. XI, 1969, fascicula 1.
Maria Platon, ,,Dacia literară”. Destinul unei reviste. Viaţa unei epoci literare, Editura
Junimea, Iaşi, 1974.
*** Dacia literară. Ediţie facsimilată, îngrijită de Maria Platon, Editura Minerva, Bucureşti,
1972.
G. Ţepelea, Gh. Bulgăr, Momente din evoluţia limbii române literare, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1973, p. 173-176.

Evaluarea cunoştinţelor:

1. Argumentaţi de ce Dacia literară poate fi considerată prima revistă literară din spaţiul
cultural românesc ?
2. Comentaţi semnificaţia titlului propus de M. Kogălniceanu.
3. Citiţi şi comentaţi programul revistei, enunţat de M. Kogălniceanu în Introducţie ( p. 97-
100).
4. Evidenţiaţi particularităţile lingvistice ale textului comentat.

40
 3. Revista Propăşirea

Revista paşoptiştilor moldoveni, apărută în 1844 (9 ianuarie- 28 octombrie 1844, în total 42

de numere), şi cunoscută sub numele de Propăşirea. Foaie ştiinţifică şi literară, s-a intitulat iniţial
Foaie ştiinţifică şi literară. Primul titlu, considerat subversiv de cenzura lui Mihail Sturza, a fost
înlocuit cu cel de-al doilea, fără ca redactorii să aibă măcar dreptul de a opina. N. Iorga observa că
naşterea Propăşirii e fapta unei iniţiative colective108. Pe lîngă foştii colaboratori ai Daciei literare
(Alecsandri, Negruzzi, Kogălniceanu), s-au adăugat şi munteanul Ion Ghica şi Panaiotă Balş.
Intenţia redactorilor, uniţi prin aspiraţii, gust şi convingeri politice, fusese de a întemeia o
publicaţie care să continue opera Daciei literare, urmărind crearea unei literaturi originale,
trezirea ,,unui interes mai viu pentru ştiinţă şi naţie”, pentru literatura populară, ceee ce le reuşeşte
în mare parte. Există şi cîteva deosebiri, pe care le vom analiza în continuare. Propăşirea nu mai
este exclusiv literară, ca glorioasa ei predecesoare de la 1840; deschizîndu-şi în mod metodic
coloanele ştiinţelor, ea dovedeşte o înţelegere superioară a realităţilor lumii moderne şi a necesităţii
ca românii să-şi consolideze renaşterea culturală pe un umanism cuprinzător, care să nu
dispreţuiască pozitivarea cercetării. Pe de altă parte, beneficiind de o perioadă de apariţie mai lungă
decît a Daciei şi desfăşurînd o activitate mai sistematică, Propăşirea va reuşi să demonstreze
convingător validitatea direcţiei naţionale. Ea va contribui la eliminarea vestigiilor iluminismului
umanitar, entuziast şi eclectic, caracteristic începuturilor ,,eroice” ale presei româneşti, din faza
Heliade-Asachi, consolidînd, în schimb, direcţia anti-feudală, democratică şi militantă, care
reprezintă ipostaza ideologică deplin cristalizată a paşoptismului.
În ceea ce priveşte articolul-program al revistei, acesta cuprindea trei secţiuni: 1. ştiinţe
exacte; 2. ştiinţe morale şi politice (cuprinzînd economia politică, jurisprudenţa, istoria naţională);
3. literatura, iar fiecare ,,secţie” era coordonată de unul sau mai mulţi redactori: Ion Ghica pentru
cea ştiinţifică, Kogălniceanu pentru cea istorică şi C. Negri, D. Ralet, C. Negruzzi, Alecu Donici şi
Alecsandri pentru partea literară. Se poate constata că sfera de preocupări a revistei era mai largă
decît a Daciei literare, izbitoare fiind, în primul rînd, extensiunea în zona ştiinţei. Desigur,
modalitatea abordării ştiinţelor era strict circumscrisă: cititorii se aflau în stadiul alfabetizării,
nevoile imediate impuneau mai mult vulgarizarea principiilor, decît tratarea savantă a unor
chestiuni de specialitate. În aceste condiţii şi în răstimpul scurt pe care l-au avut la dispoziţie,
redactorii revistei n-au reuşit să ducă la bun sfîrşit ceea ce îşi propuseseră. Totuşi, se poate afirma
că pînă la Revista română a lui Odobescu publicistica românească nu va mai cunoaşte o realizare
echivalentă în ceea ce priveşte difuzarea cunoştinţelor ştiinţifice.
Programul literar al Propăşirii conservă principiul Daciei, al priorităţii absolute a
materialului original. Accentul e pus pe caracterul naţional al inspiraţiei, cu referire la trecutul
istoric, folclor, explorarea peisajului geografic şi al celui social. Poezia aducea cîteva realizări
demne de luat în seamă la acel moment: Doinele lui Alecsandri, Umbra lui Mircea a lui Gr.
Alexandrescu, poezia Muncitorul a lui Cezar Bolliac. Proza se distingea prin diversitate tematică.
Literatura de călătorie este ilustrată de V. Alecsandri, O preumblare prin munţi, D. Ralet, O
plimbare la iarmarocul Fălticenilor, Gr. Alexandrescu, Cozia şi Pasaj dintr-o relaţie de voiaj în
Ţara Românească. În direcţia tabloului de moravuri, Alecsandri tipărea cunoscuta Istorie a unui
galbăn. Amuzanta, dar nenorocoasa povestire Toderică a lui C. Negruzzi, legenda Piatra corbului,
a lui M. Cuciuran, curioasa bucată Pustnicul, roman adevărat, semnată cu pseudonimul Graf
Valberg (M. Kog.), completează partea beletristică originală a Propăşirii.
În spiritul Daciei literare, Propăşirea condamna traducerile inutile, care pervertesc gustul şi
n-au decît valoarea divertismentului uşor. Însă această respingere hotărîtă a maculaturii nu trebuie
confundată cu un exclusivism de orientare (aşa cum s-a spus uneori). Prin faimosul apel lansat în

108
Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, vol.II, Editura Minerva, Bucureşti,
1908, p. 99.

41
articolul introductiv al Daciei, Kogălniceanu urmărea să creeze la baza comerţului intelectual cu
străinătatea un principiu selectiv; în nici un caz, el nu preconiza condamnarea de principiu a oricărei
traduceri. O dovadă o oferă chiar scrierile străine publicate în Propăşirea: sînt opere de calitate,
traduse într-o versiune românească îngrijită, interesînd direct prin conţinutul lor. Un alt punct
programatic, enunţat la Dacia, dar pe care în fapt tocmai Propăşirii îi este dat pentru întîia oară să-l
realizeze, este cel al atragerii de colaboratori din toate provinciile locuite de români. Înainte de a se
înfăptui pe plan politic, unitatea naţională a fost pregătită de comunitatea culturii şi de conştiinţa tot
mai imperativă a acestei comunităţi, pe deasupra frontierelor vremelnice.
Colaboratori: V. Alecsandri, P. Balş, Alecu Donici, M. Kogălniceanu, C. Negri, C. Negruzzi,
Gr. Alexandrescu, N. Bălcescu, D. Bolintineanu, Cezar Bolliac, Ion Ghica, A.T. Laurian, A.
Mureşanu. Examinînd această listă de colaboratori, se vede că, exceptîndu-i pe Heliade, Asachi şi
Bariţiu, Propăşirea a reunit pe cei mai valoroşi reprezentanţi ai paşoptismului. Şi ceea ce nu e mai
puţin semnificativ, mai toţi aceştia au fost prezenţi prin opere importante (dacă raportarea o facem
relativ la ansamblul creaţiei proprii).
Propăşirea continuă tradiţia Daciei şi în privinţa spiritului critic; Kogălniceanu şi
colaboratorii săi îşi vor aplica discernămîntul asupra culturii şi moravurilor contemporane (politica
fiind a priori exclusă din perimetrul preocupărilor lor). Ei întreprind o critică severă, dar imparţială,
vizînd operele şi nu oamenii, formulînd în numele bunului gust şi al intereselor naţionale, fără nici o
pretenţie de a dogmatiza criteriile şi de a reduce diversitatea vieţii la o explicare univocă. Notele lui
Kogălniceanu, din rubrica Miscelle, ironizau emfaza romantică ori compunerea indigestă a
ardeleanului A. Gavra, dar lăudau piesa Iorgu de la Sadagura, scrisă de Alecsandri. Mai
revelatoare, prin siguranţa judecăţii critice, sînt contribuţiile lui Alecsandri: un pamflet sarcastic şi
demolator împotriva stanţelor epice ale lui C. Aristia şi un articol elogios despre traducerea
Satirelor lui Antioh Cantemir. Ambele texte, citabile în orice antologie a criticii româneşti, definesc
clar programul ideologic şi estetic al spiritului critic paşoptist: punctul de plecare e concret,
nuanţele nu împiedică situarea clară de o parte sau de alta a baricadei, demonstraţia e didactică şi
discursivă, tonul se menţine în limitele urbanităţii, chiar în ipoteza unei condamnări fără drept de
apel. Deşi eticul nu se disociază de estetic, judecata de valoare operează totuşi exact, izvorînd dintr-
un gust sigur şi cultivat.
Sub raportul limbii, deşi Propăşirea nu-şi stabileşte un obiectiv determinat, ea militează
totuşi în linia bunului simţ filologic, caracteristic aripii moldoveneşti a paşoptismului. Nici
,,tabletele” lui Negruzzi, cu atît mai puţin studiul pretenţios al lui A.T. Laurian (publicat, de altfel,
cu o notă de rezervă explicită a redacţiei), nu ilustrează punctul de vedere global al lui
Kogălniceanu şi al prietenilor săi. Concepţia lor nu se precizează teoretic. Ea ne apare ca o
manifestare spontană a unor oameni instruiţi, aflaţi în curentul viu al tradiţiei, dar care, în acelaşi
timp, au luat contact cu latinitatea prin intermediul limbii franceze, şi sub influenţa ei, încercînd să
dea frazei româneşti nerv, simetrie şi claritate. Combaterea purismului lexical şi a etimologismului
ortografic al ardelenilor, echilibrarea importului de neologisme şi adaptarea lui structurilor
autohtone, se fac la Propăşirea, în special pe terenul practicii, prin însuşi exerciţiul scrisului.
Revenind la literatura revistei, trebuie să precizăm că ea depăşeşte în mod net nivelul
beletristicii publicate în celelalte foi contemporane: Curierul de ambe sexe, devenit un magazin de
traduceri, efectuate adesea fără discernămînt, şi Albina lui Asachi, unde în special D. Gusti adapta
istorii sentimentale şi melodramatice, extrase din acel gen de manufactură literară pariziană
(,,presse du coeur”). La Propăşirea, textul original predomină, colaboratorii sînt numeroşi,
însumînd aproape toate valorile autentice ale scrisului contemporan. Poezia relevă nişte debutanţi şi
confirmă nişte reputaţii. Contribuţia cea mai marcantă o constituie, fără îndoială, Doinele lui
Alecsandri (Baba Cloanţa, Strunga, Crai nou, Andrii Popa). Pînă atunci, scriitorul nu încredinţase
tiparului decît două bucăţi ale ciclului, una în Albina românească, alta în Calendarul lui
Kogălniceanu. Colecţia, dată la iveală de Propăşirea, impune nu numai o personalitate, cea mai de
seamă pînă la Eminescu, dar croieşte poeziei noastre un drum, singurul pe care, în condiţiile de
atunci, putea produce creator. Dacă Alecsandri era steaua în ascensiune, Gr. Alexandrescu era

42
poetul matur, aflat deja pe pisc. El număra trei volume de versuri (1832, 1838, 1842) şi colaborase
la Dacia literară cu o poezie memorabilă, Anul 1840. La Propăşirea, graţie stăruinţelor lui Ion
Ghica, trimite faimoasa poezie Umbra lui Mircea sau O seară la Cozia, care, prin combinarea de
motive romantice: natură nocturnă, ruine, proslăvirea trecutului, ton confesional şi, desigur, prin
misterul alchimiei sonore, a rămas în conştiinţa contemporanilor şi a posterităţii ca operă
reprezentativă a lirismului paşoptist.
În domeniul prozei, Alecsandri se situează în fruntea tuturor prozatorilor. Contribuţia sa
principală este spiritualul şi coloratul tablou de moravuri, în formă picarescă, Istoria unui galbăn şi
a unei parale. Tot lui Alecsandri i se datoresc schiţele: Călugărul şi pistolul şi O intrigă la bal-
maské, dar mai ales cunoscuta O preumblare prin munţi. În comparaţie cu Buchetiera din Florenţa,
de la 1840, Alecsandri se afla într-un progres vădit, găsindu-şi aici timbrul stilistic şi maniera
proprie de a povesti. Istoria unui galbăn şi O preumblare prin munţi reprezintă, în proză, forţa
simetrică a poetului Doinelor. Socotind că din aceeaşi perioadă datează Iorgu de la Sadagura, se
poate spune că la 1844, odată cu Propăşirea, Alecsandri devine el însuşi, atît în ochii celorlalţi, cît
şi în faţa propriei sale conştiinţe.
Bogată a fost şi contribuţia lui Kogălniceanu (schiţele istorice Un vis al lui Petru Rareş,
Ştefan cel Mare arhitect) – simple curiozităţi extrase din cronică, rămîn la periferia literaturii. Mai
interesantă, din toate punctele de vedere, este nuvela Trei zile din istoria Moldovei, unde înfăţişează
întîmplări tragice, legate de pierderea Bucovinei, prin evocarea a trei episoade decisive. În afară de
manierismul romanţării trecutului, literatul Kogălniceanu se lasă prea des dominat de erudit. De aici
o serie de digresiuni documentare: descrieri de costume, reconstituiri arheologice. Alţi prozatori
sînt: Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi, D. Ralet.
Traducerile publicate în paginile Propăşirii sînt puţine la număr şi alese cu discernămînt. O
situaţie specială o ocupă notele de călătorie (Cîteva zile pe munţi, Satiră către mintea sa, scrise de
Antioh Cantemir în limba rusă şi traduse de Negruzzi şi Donici.
La capătul acestei succinte incursiuni în sumarul revistei Propăşirea, trebuie să menţionăm
că redactorii şi colaboratorii acesteia alcătuiesc o echipă, care promovează un sistem coerent de
vederi. Lucrul e cu atît mai izbitor cu cît tematica revistei manifestă o mare diversitate de
preocupări, iar în cultura vremii precumpănea, datorită mai ales lui Heliade, o orientare eclectică.
Existenţa unei grupări la Propăşirea, caracterizată prin elaborarea conştientă a unui program unitar,
se explică prin cel puţin trei factori: identitatea de poziţie socială, concordanţa de vîrstă,
comunitatea de idealuri. Redactorii Propăşirii sînt educaţi la şcoala celor trei mari directive ale
secolului al XIX-lea: istorismul, pozitivismul, liberalismul. Formaţi în aceste principii şi împinşi să
acţioneze prin determinarea situaţiei istorice concrete, paşoptiştii se vor apleca asupra realităţii
româneşti, urmărind ca prin cunoaşterea şi studierea ei multilaterală să-şi definească mai complet
locul în lume şi să contribuie efectiv la rezolvarea sarcinilor momentului.

Bibliografie

Nicolae Iorga, Istoria presei româneşti de la primele începuturi pînă la 1916, Adevărul,
Bucureşti, 1922, p. 75-77.
Paul Cornea, Propăşirea, în Reviste literare româneşti din secolul al XIX-lea. Contribuţii
monografice. Sub îngrijirea şi cu un cuvînt înainte de Paul Cornea, Bucureşti, 1970, p. 43-
104.

Evaluarea cunoştinţelor:

43
 1. Comentaţi programul şi obiectivele revistei (p. 100-102)
2. Identificaţi particularităţile lingvistice din text.

4. Familia

Revista Familia. Foaie enciclopedică şi beletristică cu ilustraţiuni (din 5/18 octombrie 1870,
va deveni ,,totodată organul publicaţiunilor societăţii pentru fond de teatru român”) a apărut, iniţial,
la Budapesta, cu o periodicitate de 3 ori pe lună (seria I: 5 iunie 1865 – 17 aprilie 1880) şi Oradea
(27 aprilie 1880 – 31 decembrie 1906), sub redacţia lui Iosif Vulcan, apoi lunar, la Oradea 109 (seria
a II-a: martie 1926 – 1929), sub conducerea unui comitet, fiind o expresie şi o consecinţă a
diversificării presei culturale şi literare a epocii. Fără să publice un articol-program, în primul
număr, fie din motive de diplomaţie publicistică (pentru a nu intra în conflict cu autorităţile), fie din
spirit de modestie, este posibil ca Iosif Vulcan (1841-1906) să nu fi făcut public programul revistei,
tocmai pentru a avea posibilitatea adecvării din mers la spiritul vremii, fiindcă o considera o
continuatoare a tuturor încercărilor de acest fel de pînă atunci, al căror program se obliga să-l
continue şi să-l modernizeze110. Într-o scrisoare către Bariţiu, datată 9 aprilie 1865, Iosif Vulcan
schiţează cîteva dintre obiectivele revistei: ,,Această foaie va aduce portretele bărbaţilor mai vestiţi
cu biografiile lor, poezii, şi novele originale şi traduceri de la poeţii şi literaţii cei mai renumiţi al
Europei, mai departe dizertaţiuni scrise în stil uşor despre istorie, limbă, estetică etc. Şi pînă acum
un număr frumos de bărbaţi eminenţi m-au onorat cu promisiunile lor de a conlucra la noua mea
întreprindere literară, dar mă voi nizui a cîştiga şi pe alţi colaboratori. Voiesc să dau în mîna
publicului o foaie cu care dînsul să se poată făli”111.
De la apariţia primelor numere s-a adunat în jurul Familiei un cerc larg şi prestigios de
colaboratori, din toate părţile locuite de români: Timotei Cipariu, G. Bariţiu, V. Alecsandri, B. P.
Hasdeu, D. Bolintineanu, V. A. Urechia, I. H. Rădulescu, Sextil Puşcariu, Ilarie Chendi, Zaharia
Bîrsan, Emil Isac, Al. Macedonski ş.a. Revista oferea cititorilor, pe lîngă numeroase ştiri politice de
actualitate, frecvente noutăţi şi consemnări din viaţa literar-artistică a românilor din Transilvania,
Ungaria şi România. Diversitatea domeniilor de acţiune se dovedeşte din primul ei an de apariţie.
Astfel, pe lîngă nuvele originale, cum ar fi Floarea de pe Cerna a lui Ion Şieptianu, scriere minoră,
excesiv romantică şi naivă, Familia publică romane în traducere (Alexandre Dumas, Colombe),
versuri de Victor Hugo (în traducerea lui Iosif Vulcan) sau chiar o îndrăzneaţă transpunere în vers
safic a lui D. Bolintineanu, La o femeie.
Lista colaboratorilor a fost foarte largă, ceea ce demonstrează caracterul deschis al
publicaţiei, în sensul că nu a impus restricţii de curent literar. Creaţia în proză este tratată cu aceeaşi
libertate, tiparul cel mai frecvent fiind totuşi cel de circulaţie în epocă, sub forma romantismului
109
Seria a III-a va apărea tot la Oradea (martie 1934 – iulie-august 1943), iar seria a IV-a, ianuarie 1944 –
1945 (Bucureşti).
110
Cf. Mircea Popa, Valentin Taşcu, Op. cit., p. 100-101; autorii consideră revista ,,Aurora Română”.
Foaie beletristică (editată la Pesta de către Ioanichiu Miculescu, cu apariţie bilunară, 1 ianuarie 1863 – 15
august 1865) drept o precursoare a ,,Familiei”, fiind ,,cea dintîi încercare de revistă beletristică din
Transilvania după 1848” (p. 96).
111
Apud I. Hangiu, Presa literară românească. Articole-program de ziare şi reviste (1789-1948), Cu o
introducere de D. Micu, Editura Minerva, Bucureşti, 1968, p. 214-215.

44
aventuros cu accente tragice. În ceea ce priveşte critica literară, redactorul avertiza, în spiritul
aceluiaşi bun simţ de care se călăuzea, că în promovarea şi selectarea valorilor, ,,vom critica opera,
nu persoana”, izbutind într-adevăr să instaureze un climat de respectuoasă colegialitate între
colaboratorii săi. În domeniul literaturii, se milita, îndeosebi, pentru ferirea ei ,,de lumina rea a
mediocrităţilor” (I. Vulcan, 1865). Pentru încurajarea literaturii, Familia a instituit, încă de la
primul ei număr, şi un concurs cu premii, la care ,,poate emula orice nuvelă, dar cele istorice sau
cele care vor tracta despre atare datine poporale vor avea preferinţă”, întrucît cultivarea
sentimentelor naţionale prima în cercul revistei.
Mai ales literatura de inspiraţie istorică a fost serios cultivată la Familia, deşi numai rareori
scrierile de această natură au depăşit ca interes şi valoare artistică momentul apariţiei lor în revista
lui Iosif Vulcan. Întîmplarea a făcut ca, în ansamblu, Familia, deşi a promovat scrieri aparţinînd
tuturor genurilor şi speciilor, să nu fi publicat în paginile ei – decît cu cîteva semnificative excepţii
– literatură reprezentativă pentru nivelul ei general de atunci. Predominau scrierile sentimentale,
realist-moralizatoare, şi mai ales cele de un romantism minor, semnate de autori precum Iulian
Grozescu, Alexandru Roman, Gr. H. Grandea, I. Lapedatu etc.
Episodul cel mai însemnat din existenţa Familiei, care i-a adus de fapt notorietatea, este cel
legat de debutul lui Eminescu. Alături de poezia De-aş avea, care nu depăşea cu mult nivelul
altor versuri publicate pînă atunci în revistă, în al doilea an de apariţie (nr. 6, 1866), se citesc nu
mai puţin neuitatele cuvinte din subsolul paginii: ,,Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre
acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trămise nouă ne-a surprins
plăcut” (p. 68). Poetul va trimite aici 12 poezii: De-aş avea, O călărire-n zori, Din străinătate, La
Bucovina, Speranţa, Misterele nopţii, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, La Heliade, La o
artistă, Amorul unei marmure, Junii corupţi, Amicului F.I. şi articolul Repertoriul nostru teatral,
după care începe să colaboreze la Convorbiri literare. În articolul Repertoriul nostru teatral,
publicat în paginile Familiei (VI (1870), nr. 3, 18/30 ianuarie, p. 25-28), Eminescu a realizat o
analiză de profunzime a repertoriului nostru dramatic, dinainte de 1870, dovedind nu numai o
bună cunoaştere a fenomenului cultural românesc şi european, dar şi o siguranţă deplină în
mînuirea mijloacelor de expresie.
Va reveni, în 1883, la Familia cu alte cîteva poezii (S-a dus amorul, Pe lîngă plopii fără soţ,
Şi dacă…etc.), pentru care Iosif Vulcan îi va trimite un modest onorariu, ,,cel dintîi pentru lucrări
literare pe care l-am primit vreodată-n viaţă”.
Nu se poate spune că gestul revistei de a publica un prea tînăr poet şi de a-l primi, ,,cu
bucurie”, este izolat. Foarte mulţi tineri aspiranţi la ,,gloria poeziei” au găsit înţelegere şi, mai ales,
spaţiu tipografic în coloanele Familiei. La început, atitudinea critică a Familiei a fost timidă (nu va
fi prea fermă niciodată) şi se manifesta mai cu seamă în legătură cu mişcarea presei naţionale. În
afară de aceste note, mai mult informative, apar modeste dispute critice, unele chiar polemice. Dar,
în general, aceste atitudini sînt prea subiective, vizînd mai ales conflicte directe şi nu generalizări
în creaţie. În primii ani de apariţie, s-au publicat şi primele încercări de sinteză asupra literaturii
române. Lui Iustin Popfiu îi este reprodus discursul rostit la adunarea Asociaţiunii Transilvaniei de
la Cluj, cu titlul O privire fugitivă peste literatura română şi lipsa unei critice a literaturii române,
omagiu festivist şi generalizant (nr. 38, 1867). V. A. Urechia a publicat Mişcarea literară română
în anul din urmă (1867/1868), în care este apreciată cu generozitate proza din Familia. În sfîrşit,
pentru acest început de orientare critică a revistei, amintim referirile lui Iosif Vulcan la starea
literaturii române în articolul Spicuiri literare: ,,Astfel apoi nu ne putem mira, că în prezent în
literatura noastră poetică domneşte cea mai mare confuziune”.
Am insistat asupra caracteristicilor stabilite de revistă în primii ani de apariţie, deoarece
acestea au fost definitorii pentru tot restul activităţii ei. Nu s-a schimbat nici orientarea eclectică a
criticii practicate, nici criteriile de selecţie a textelor, nici cercul de preocupări ale colaboratorilor
săi. Al. Crişan arăta în acest sens: ,,Este greu de apreciat profilul exact al curentelor, şcolilor sau
direcţiilor literare adăpostite în Familia prin traduceri sau lucrări originale, de beletristică sau de

45
ştiinţă a literaturii”112. În această nedefinire teoretică, partea de creaţie era normal să sufere
fluctuaţii întîmplătoare, în funcţie de renumele colaboratorilor. Autorii creaţiilor originale în proză
sau în versuri formau o masă compactă, fără prea mari diferenţieri (V. Grigoriu, Iuliu Roşca, Gh.
Simu – nume care nu se ridicau peste nivelul mediocrităţii). Însemnată a fost şi contribuţia femeilor
la zestrea poetică a Familiei: Elena Novac, Matilda Cugler-Poni, Iulia Hasdeu, Sofia Nădejde,
Veronica Micle ş.a. Conform unui fenomen curios al vremii, revista nu numai că este dedicată în
mare parte femeilor, dar chiar este în bună parte scrisă de femei.
Faţă de această imensă coloană de poeţi, prozatori, poetese şi prozatoare se remarcă însă şi
frecventa cultivare a tuturor personalităţilor literare ale celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-
lea. Printre acestea, locul central îl ocupă Alecsandri, poetul cu cea mai puternică influenţă asupra
cercurilor poetice transilvane. Nu numai Familia, dar şi alte reviste, precum Albina Carpaţilor,
Amicul familiei ş.a., reproduc frecvent cele mai cunoscute poeme ale bardului de la Mirceşti.
Pe Eminescu, Familia nu numai că l-a debutat, dar l-a şi susţinut şi solicitat imediat. Poetul a
publicat la Familia şi o traducere din suedeză, nuvela Lanţul de aur, scrisă de Onkel Adam. Tot aici
i-au apărut poezii care au rămas apoi în creaţia sa de bază: Din străinătate, Speranţa, Ce-ţi doresc
eu ţie, dulce Românie, La Eliade, La o artistă, Junii corupţi. Desigur, numele lui Eminescu a
înnobilat existenţa revistei. Dar în paginele Familiei vor fi prezenţi şi ceilalţi mari scriitori din
epocă: Ion Creangă, Ioan Slavici, Alexandru Vlahuţă, I. L. Caragiale, G. Coşbuc, Duiliu
Zamfirescu, Al. Macedonski, O. Goga, I. Agîrbiceanu. Faţă de Macedonski, revista a avut o
atitudine înţelegătoare, oferindu-i spaţiu, în vremea în care epigrama nefastă la adresa lui Eminescu
l-a izolat de aproape toate cercurile literare.
În afară de literatura beletristică, Iosif Vulcan şi revista sa vor dovedi un interes constant
pentru teatru. El a fost unul dintre animatorii principali ai ,,Societăţii pentru fond de teatru
român” (Deva, 1870), căreia i-a oferit spaţiu publicistic în vederea promovării propriilor
principii. Pentru el, teatrul reprezenta ,,un templu al moralităţii, al luminii şi al ştiinţei”, ,,cea mai
mare şcoală de educaţiune”, alături de biserică şi şcoală. În calitatea sa de entuziast îndrumător al
mişcării dramatice din Transilvania, a scris articolul-program Să fondăm teatrul naţional!, la care
se adaugă conferinţele Schiţe din istoria teatrului (1872), Limba şi scena (1872), Literatura
noastră dramatică (1875) ş.a. Iosif Vulcan urmărea, în egală măsură, dezvoltarea literaturii
dramatice, publicînd o serie de piese originale, controlînd critic producţia dramaturgilor de la noi.
Revista a militat pentru un repertoriu inspirat din realităţile naţionale, pentru crearea unor trupe
profesioniste. A popularizat teatrul lui Alecsandri şi apoi al lui Caragiale, Iosif Vulcan fiind el
însuşi autor de piese de teatru, Alb sau roşu?, Ştefan Vodă cel Tînăr, reprezentate pe scena
teatrului bucureştean; Iosif Vulcan, pe lîngă numeroasele ,,cînticele comice”, monologuri (Copila
română, Renegatul, Ciobanul din Ardeal ş. a.) a scris şi comedii inspirate din viaţa satului (Ruga
de la Chiseteu, Sărăcie lucie, Mîţa cu clopot) sau de moravurile citadine (Secretul, Mireasă
pentru mireasă, Gărgăunii dragostei).
De o egală atenţie s-a bucurat în paginile Familiei folclorul. Literatura populară, considerată
cea dintîi manifestare a specificului unui popor, şi-a revendicat un loc important în programul
cultural al lui Iosif Vulcan. El redactează revista şi calendarul Gura satului113, publică la Pesta
articole despre literatura populară românească, din care traduce în periodicele de limbă maghiară.
Societatea culturală ,,Kisfaludy” l-a primit ca membru extern (1871), prilej cu care a ţinut discursul
de recepţie Poezia populară română. De asemenea, a prefaţat şi a tradus în limbă maghiară 30 de
poezii populare, incluse în culegerea Román népdalok, scrisă în colaborare cu G. Ember şi I.
Grozescu. Iosif Vulcan înfiinţează, alături de revista din Oradea, o altă publicaţie, Şezătoarea

112
Al. Crişan, Familia (1865-1906). Contribuţii monografice, Editura Facla, Timişoara, 1973, p.146.
113
Revistă satirică săptămînală, apărută la Pesta (1867-1871) şi Gherla (1881), apoi la Arad, lunar (1871-
1879); seria a II-a: 1901-1903. Continuatoare a ,,Umoristului” (seria I). În 1870, avea subtitlul Organ
lumeţ, social-politic, în 1900, Ziar umoristic, fiind tipărită sub redacţia lui Iosif Vulcan (1867-1871), Ioan
Slavici (1879), Ioan Russu Şirianu (1900-1903).

46
(1875-1882), care avea drept principale preocupări culegerea şi comentarea poeziei populare. În
activitatea sa, Iosif Vulcan este competent susţinut de doi dintre cei mai însemnaţi folclorişti ai
timpului: Simion Florea Marian şi Athanasie M. Marienescu. Lor li se alătură: I. G. Sbiera şi
Simeon Mangiuca.
Pentru ultima perioadă de apariţie a Familiei, în ceea ce priveşte orientarea sa critic
teoretică, consemnăm activitatea originală şi îndrăzneaţă a lui Ilarie Chendi. El a publicat o serie de
articole şi recenzii care vor forma o bună parte a volumului postum, Schiţe de critică (1924).
Revenind asupra criticii, trebuie să precizăm că aceasta nu a fost sprijinită suficient, acest lucru
contribuind la scăderea valorii creaţiilor în proză sau în versuri. În înţeles mai restrîns, critica
literară din paginile Familiei s-a adaptat momentului istoric, subordonînd rigorile ştiinţifice,
eficienţelor normative în desfăşurarea procesului de creaţie114. Cu toate oscilaţiile de concepţie
sesizate aici, cu toate neajunsurile unei producţii literare de nivel, în general, scăzut, Familia a
reprezentat, pentru întreaga jumătate a secolului al XIX-lea, un exemplu de continuitate şi rezistenţă
În ceea ce priveşte limba, publicaţia a plutit o vreme în apele latinismului etimologizant, apoi
a oscilat spre fonetism, pentru ca, din 1882, balanţa să fie integral înclinată în favoarea unei
ortografii fonetice, fapt deosebit de important în unificarea ortografiei, pentru care Familia a militat
de la primele numere, cu credinţa că scriitorilor nu le este îngăduit ,,a greşi contra artei limbistice”.
Din acest motiv, revista lui Iosif Vulcan a exercitat, în toată această perioadă, o serioasă influenţă
asupra mişcării de presă din Transilvania. Majoritatea revistelor literare ce vor apărea după
Familia, pînă spre sfîrşitul secolului, adoptă, de cele mai multe ori, formele revistei lui Iosif
Vulcan. De aceea, ele se înglobează în caracteristica unei ,,epoci” pe care am numit-o a Familiei
(vezi Orientul latin (1874), Şezătoarea (1875), Lumea nouă, Albina Carpaţilor). În ansamblu,
Familia a reprezentat un moment important în dezvoltarea presei culturale şi literare româneşti, în
oglindirea procesului de modernizare a societăţii şi de consolidare a forţelor ce vor înfăptui unirea
din 1918.

Bibliografie
Al. Crişan, ,,Familia” (1865- 1906). Contribuţii monografice, Editura Facla, Timişoara,
1973.
*** Istoria literaturii române, III, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, p. 525-530.
*** ,,Familia”. Foaie enciclopedică şi beletristică cu ilustraţiuni. 1865-1906. Indice
bibliografic, I, partea I-II, Biblioteaca Centrală Universitară Cluj, 1974.
Maria Fanache, Iosif Vulcan şi problema teatrului românesc din Transilvania, în LL, XIV,
1967.

Evaluarea cunoştinţelor:

1. Enumeraţi scriitorii reprezentativi care au publicat în paginile revistei Familia.

2. Menţionaţi titlurile a minimum cinci poezii publicate de Mihai Eminescu în revista
Familia.
3. Pe baza informaţiilor dobîndite la acest curs opţional, conturaţi un posibil articol-
program al revistei.
4. Care a fost contribuţia lui Iosif Vulcan în domeniul teatrului ?

5. Tribuna

114
Al. Crişan, Op. cit., p.153.

47
 Tribuna, cotidian politic şi literar, a apărut la Sibiu (14 aprilie 1884-16/29 aprilie 1903), sub
coordonarea lui I. Slavici, director şi redactor responsabil (1884-1888), urmat de Septimiu Albini.
Iniţiativa editării ziarului a aparţinut unui grup de intelectuali şi de negustori români din Sibiu
(Slavici, arhimandritul Nicolae Popea, I. Bechnitz, N. Cristea ş.a.), care îşi propuseseră de a avea o
publicaţie care să reprezinte ,,curentele populare” şi să fie ,,un centru de lucrare literară”, Tribuna
însemnînd, după opinia lui I. Breazu, ,,triumful Convorbirilor literare în Transilvania”. Prin
Eminescu, Slavici a intrat în contact cu Junimea şi Convorbirile literare, unde a debutat, în 1871,
cu Fata de birău. Paralel cu activitatea de scriitor, Slavici a desfăşurat o susţinută activitate
jurnalistică, fie în calitate de simplu redactor la Timpul (1876), împreună cu Eminescu şi Caragiale,
fie ctitorind Tribuna, apoi Corespondenţa română (Bucureşti, noiembrie 1893 – aprilie 1894), spre
a milita în favoarea cauzei naţionale a românilor din Transilvania (publicaţia îşi încetează apariţia în
urma interzicerii de a pătrunde în Transilvania, întrucît susţinea programul politic al Tribunei). În
1894, împreună cu I. L. Caragiale şi Coşbuc, scoate revista Vatra (publicaţie preponderent literară,
care a apărut la Bucureşti, de la 1 ianuarie 1894 – august 1896), iar în preajma şi în timpul Primului
Război Mondial a condus ziarul filogerman Ziua (1914-1915) şi a colaborat, împreună cu Arghezi,
la Gazeta Bucureştilor (1916-1918), ,,ediţie de război sub ocupaţie germană”, pledînd pentru
neutralitatea României.
Apariţia Tribunei corespundea, deopotrivă, realităţilor momentului, dar şi unui deziderat
mai vechi, formulat la congresul studenţilor de la Putna (15 august 1871) 115, ca românii de peste
munţi să aibă un cotidian propriu, prin care să militeze pentru unitate culturală şi prin care să ia
atitudine împotriva latinismului extremist. Din punct de vedere estetic, latinismul era învinuit de
lipsa gustului şi a vocaţiei artistice, iar în ceea ce priveşte limba, acest curent lingvistic frîna
unitatea limbii literare. Tribuna a adoptat, încă de la primele numere, ortografia fonetică, susţinută
de Maiorescu prin Convorbiri literare şi prin Analele Academiei Române.
Încă din primii ani de apariţie, orientarea culturală a ziarului a fost vădit influenţată de
ideile junimiste, asemenea altor publicaţii cultural-literare de la sfîrşitul secolului al XIX-lea.
Principiile estetice promovate de Titu Maiorescu s-au regăsit în paginile Tribunei pe aproape
toată perioada apariţiei, iar corespondenţa întreţinută de Ioan Slavici, primul director al ziarului,
cu Maiorescu, demonstrează afinităţile spirituale strînse dintre cei doi, fapt ce s-a repercutat
benefic asupra demersurilor culturale şi literare ce vor prinde viaţă în paginile noului cotidian.
Iată ce scria Maiorescu într-un articol din Tribuna, reprodus din Convorbiri literare: „...cultura
artelor nu se pregăteşte, după cum pare la prima vedere, din sus în jos, ci din jos în sus şi precum
coroana înflorită la înălţimea copacului îşi are rădăcinile de hrană în pătura pămîntului, aşa arta
cea mai desvoltată îşi primeşte sucul trăiniciei din vieaţa populară în toată naivitatea ei
inconştientă; de aceea şi trebuie să fie naţională; iar dialectele îndeosebi sînt un isvor de întinerire
pentru toată fiinţarea limbei literare”116. Orientarea projunimistă s-a resimţit mai ales în
chestiunea ortografiei şi a limbii literare, redactorii Tribunei, alături de cei de la Telegraful
român, fiind printre primii în adoptarea ortografiei fonologice maioresciene, în combaterea
etimologismului şi a stilului greoi al publiciştilor ardeleni, impregnat de construcţii străine de
spiritul limbii române.
Programul Tribunei, pe al cărei frontispiciu Slavici înscrisese celebra deviză: ,,Soarele
pentru toţi românii, de la Bucureşti răsare”, prelua sau se ralia la tot ce se făcuse bun în alte
publicaţii (Telegraful român, Gazeta Transilvaniei, Familia etc.), propunîndu-şi, în principal, să
lupte pentru trezirea conştiinţei naţionale a românilor din provinciile ocupate, pentru drepturile
115
Împreună cu Eminescu, Slavici a pus bazele Societăţii academice social literare ,,România Jună” şi a
organizat, în 1871, ca preşedinte al societăţii şi al comitetului de organizare, Serbarea de la Putna a
studenţimii române din ţară şi din străinătate.
116
Titu Maiorescu, În memoria unui poet bănăţean: Victor Vlad Delamarina, în ,,Tribuna”, nr. 65, 19/31
martie 1898, p. 245–246.

48
lor elementare, pentru unitate culturală. În condiţiile vitrege ale dualismului austro-ungar,
Tribuna şi-a îndreptat eforturile spre ,,organizarea şi conservarea şi perfecţionarea noastră internă,
pentru scopul de a ne fortifica intelectualminte, moralminte şi materialminte”, în vederea unor
activităţi decisive. În ciuda unor mari adversităţi şi persecuţii, a unor răsunătoare procese de
presă, revista a continuat să fie pînă la dispariţie (1903), ceea ce o arată şi numele.
Periodic al ,,curentelor populare” şi ,,voind a contribui, pe cît ne iartă puterile, la
întărirea vieţii noastre literare, intrate în timpul din urmă într-un stadiu de întristătoare
stagnaţiune”, Tribuna s-a constituit într-un ,,centru de lucrare literară, în care se întîlnesc
talentele de la noi, lucrează împreună, se încurajează unele pe altele şi stabilesc prin lucrarea lor
punctul de plecare al dezvoltării noastre literare, care nu poate să fie decît în poezia noastră
poporală”. Fiind o gazetă nesubvenţionată, dependentă direct de numărul abonaţilor, cei care s-
au succedat la conducerea ei au căutat, încă de la primele numere, să găsească o formulă
jurnalistică echilibrată, predominant fiind spaţiul acordat articolelor politice sau celor cu
tematică socială, culturală şi economică, fără a se neglija publicistica de popularizare şi de
divertisment. În general, ca şi în cazul altor periodice, s-a teoretizat mai puţin şi s-a acţionat
mai mult, chiar cu o perseverenţă diferenţiatoare. Culegerea creaţiei populare a fost stimulată
prin felurite apeluri şi chestionare, îndrumări şi programe, dar mai ales prin publicare directă.
Au publicat poezie, proză, teatru, Ion Pop-Reteganul, Gr. Sima, I. Urban-Jarnik, Valeriu
Branişte şi mulţi alţii, tribuniştii intenţionînd să realizeze chiar o ,,geografie a creaţiei populare
româneşti”. Mai ales în materie de proză, mulţi dintre aceştia prelucrau masiv, încurajaţi tacit
de Slavici, care vedea în asemenea încercări posibilitatea de a stimula dezvoltarea ,,novelei”
naţionale. Tribuna şi-a impus, încă din primii ani, un adevărat program literar, avîndu-se în
vedere, mai întîi, aşezarea limbii române pe adevărata ei bază.
În domeniul literaturii, revista îşi avea ,,forţa” ei literară, care a stat la baza alcătuirii
,,Bibliotecii poporale” a Tribunei, în care se republicau scrierile apărute mai întîi în foiletonul
ziarului (între anii 1884-1887 şi 1890 s-au tipărit 46 de broşuri). După exemplul gazetarilor din
Moldova şi Muntenia, redactorii ziarului au tipărit un calendar (Calendarul poporului) şi mai
multe suplimente consacrate sărbătorilor tradiţionale (1896, 1897), dar şi un supliment literar,
oferit gratuit cititorilor, Tribuna literară (1900-1902). Se cuvine însă subliniat faptul că
literatura Tribunei a cîştigat destul de mult în însemnătate odată cu primele colaborări ale lui
Coşbuc (Filozofi şi plugari, 1884) şi apoi cu intrarea lui în redacţie (1887). Articolele, poeziile,
baladele, poveştile versificate şi traducerile poetului au ridicat în mod considerabil nivelul
literar al revistei. Aici va publica poeziile: Fulger, Crăiasa zînelor, Mînioasa, Numai una, Fata
morarului, Nunta Zamfirei, Trei, doamne, şi toţi trei..., Rea de plată şi altele (în 1888 îi apar 35
de poezii), care-l impun tot mai mult conştiinţei publice româneşti ca pe un nou şi valoros poet.
Coşbuc va reţine extrem de puţin din ce a publicat pînă în 1887şi va fi suficient de riguros cu
poeziile de după această dată, apariţia lor masivă în Tribuna avînd un mare efect, atît în
impunerea lui ca poet, cît şi în consolidarea prestigiului revistei. Tribuna a publicat, în acelaşi
timp, operele celor mai cunoscuţi scriitori români (C. Negruzzi, V. Alecsandri, M. Eminescu, I.
L. Caragiale), pentru a oferi cititorilor adevărate modele de creaţie, stimulînd astfel gustul
pentru lectură, prin publicarea unor opere de calitate, originale, pe linia unei tradiţii deschise de
Gazeta de Transilvania, Foaie pentru minte, inimă şi literatură sau Familia. Nu acelaşi lucru se
va întîmpla în ultimii ani de apariţie, cînd creaţiile originale vor fi tot mai rare în coloanele
Tribunei, ceea ce a condus şi la o difuzare limitată, care, mai ales după anul 1896 117, devine un
ziar de provincie, în care domina informaţia de interes strict local. Meritul cel mai mare al
redactorilor de la Tribuna a fost acela de a fi contribuit la răspîndirea în Transilvania a poeziei

117
Din 1896, proprietatea ziarului şi a institutului tipografic trece de la Eugen Brote (1850-1912), obligat să
se autoexileze în preajma procesului memorandiştilor, la I. Raţiu, şi devine astfel oficiosul grupării politice
din care făcea parte Raţiu, pierzînd tot mai mulţi dintre cititorii care-i sprijineau pe vechii tribunişti
(Slavici, Bechnitz, Brote ş. a.).

49
lui Eminescu, prin republicarea versurilor şi prin comentarea operei poetului (studii scrise de G.
Bogdan-Duică, V. Goldiş, A. C. Domşa, versuri dedicate lui Eminescu de către Al. I. Hodoş).
În Tribuna au apărut, de asemenea, numeroase traduceri, cele mai multe de bună calitate, din
Lessing (Laocoon), Goethe, Byron, Dickens, Flaubert, Jules Verne, A. Daudet, E. Zola, Goldoni,
G. Carducci, Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev ş.a.
Bibliografie
Ioan Slavici, Amintiri, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, p. 133-135, 264-269, 271-
278.
*** Istoria literaturii române, III, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, p. 532-534.
Mircea Popa, Tradiţia ,,Tribunei”, în Tribuna XIII, 1969, p. 17.
Aurel Sasu, Generaţia ,,Tribunei”, în Tribuna, XVIII, 1974, p. 13.
Liviu Maior, ,,Tribuna” şi opinia publică europeană, în Tribuna, XVIII, 1974, p. 16.

Evaluarea cunoştinţelor:

1. Citiţi şi comentaţi programul revistei din Culegerea de articole-program (p. 114-117).

2. În ce măsură binecunoscuta deviză, înscrisă de I. Slavici pe frontispiciul Tribunei: ,,Soarele
pentru toţi românii, de la Bucureşti răsare”, îşi menţine actualitatea ? Faceţi un scurt
comentariu în acest sens.

6. Convorbiri literare

La 1 martie 1867, a apărut la Iaşi, în redacţia lui Iacob Negruzzi, căruia îi aparţine ,,botezul”
publicaţiei (titlul fusese ales, probabil, din tradiţia periodicelor ieşene: Dacia literară şi România
literară), şi sub conducerea spirituală a lui Titu Maiorescu, revista Convorbiri literare, care va
domina, aproape trei decenii, viaţa literară şi publicistică românească. Revista a apărut, mai întîi,
bilunar (1 martie 1871 – 15 martie 1872), apoi lunar (1 aprilie 1872 – martie 1885), perioada
ieşeană, apoi la Bucureşti, lunar (aprilie 1885; iulie – august 1916; ianuarie 1919 – februarie-martie
1944.
Pe la mijlocul veacului al XIX-lea, lipsa unei serioase publicaţii literare era resimţită acut în
mediile culturale. Rolul unei asemenea publicaţii, de înalt nivel artistic şi ştiinţific, nu-l putea
îndeplini nici una din foile – de altfel numeroase – ale timpului, foi politice, didactice, reviste-
magazin sau reviste predominant ştiinţifice, în care literatura era, uneori, un simplu accident. După
Unirea Principatelor, literatura intrase într-un moment de oboseală şi de complacere în mediocritate.
Circulau traducerile proaste din autori străini, obscuri. Paralel cu acest fenomen de invazie a unei
pseudoliteraturi, nepotrivite cu spiritul şi realităţile sociale ale vremii, se petrecea în literatura
originală, în speţă în poezie, o anemiere nu mai puţin pernicioasă. De la afirmarea cetăţenească la
tribună, de la deschiderea spre social, poezia se retrage răsucindu-se spre interior, devine intimistă,
lîncezeşte în convenţionalism liric. Poemul de largă respiraţie al lui Bolintineanu, Conrad (1867),
sau o poezie remarcabilă ca Poetul murind (1866), a lui Heliade, sînt doar cîntecul de lebădă al unor
poeţi care de mai mulţi ani tăceau sau sporeau lirica anostă a vremii cu texte nesemnificative.
Poezia patriotică, din preajma anului 1848 şi a Unirii, semnată de poeţi de frunte, este continuată în
această perioadă de tranziţie de către poetaştri de ocazie care păstrau doar o înflăcărare exterioară şi
artificială şi un înveliş găunos de vorbe umflate.
Apariţia Convorbirilor, după cum se ştie, îşi are embrionul în constituirea la Iaşi a cenaclului
Junimea. Întîlnirile unor tineri intelectuali ieşeni, mulţi cu studii în străinătate, cu scopul

50
împărtăşirii unor impresii de lectură sau al citirii de texte literare proprii, se organiza la început
spontan, avînd un caracter izolat şi închis, dar de reacţie, mai mult sau mai puţin evidentă, faţă de
literatura epocii. Se ţineau prelegeri la Universitate. Constituirea Junimii exprima dorinţa şi
hotărîrea unor intelectuali fini şi competenţi de a produce un reviriment în literatură, întreprindere
care, cu unele contradicţii şi oscilări ideologice, se va dovedi eficace şi salutară. Ideea redactării
unei reviste literare, care să fie exprimarea estetică a ,,Junimii”, i-a aparţinut lui Iacob Negruzzi şi s-
a concretizat în anul 1867. Importanţa revistei Convorbiri literare se relevă şi se impune în
conştiinţa posterităţii, la distanţă de aproape un secol şi jumătate, atît prin conţinut – adevărată
antologie de valori beletristice – cît şi prin ţinută, avînd apariţia cea mai îndelungată şi
periodicitatea cea mai regulată (apare regulat pînă în 1944).
Preluînd (în primii 17 ani) formatul României literare, cititorii Convorbirilor îşi declară
revista o continuatoare, în idei şi ţeluri, a acesteia. Articolul-program, publicat în fruntea primului
număr, aprecia momentul apariţiei Convorbirilor ca un moment favorabil unei reînvieri a
ocupaţiilor literare. Politica era socotită potrivnică artei şi ştiinţei: ,,În mijlocul agitaţiunilor politice
de care fură cuprinse toate spiritele în România, mişcarea literară susţinută înainte cu mult succes
de foile literare atît de cunoscute şi preţuite de toată societatea, a încetat cu totul”. În reclamarea
descendenţei din România literară se pierdea însă din vedere că preocuparea centrală a revistei lui
Alecsandri fusese răspîndirea ideii Unirii şi afirmarea naţionalităţii românilor, răspunzîndu-se astfel
unor cerinţe politice acute.
Precizînd scopurile revistei, ,,de a reproduce şi răspîndi tot ce intră în cercul ocupaţiunilor
literare şi ştiinţifice, de a supune unei critici serioase operele ce apar din orice ramură a ştiinţei, de a
da samă despre activitatea şi producerile societăţilor literare, în special a celei din Iaşi”, redactorul
Convorbirilor îl adaugă şi pe acela ,,de a servi ca punct de întîlnire şi înfrăţire pentru autorii
naţionali”, într-o formulare, dacă nu identică, foarte apropiată de cea cuprinsă în mesajul României
literare, cu ani în urmă.
Preocuparea dominantă a revistei (în primii 27 de ani) a fost cea literară, marea majoritate a
materialelor publicate aparţinînd beletristicii sau esteticii, completate cu studii şi informări din
domeniul istoriei, filosofiei, filologiei etc. Pe linia acestei preocupări, fie promovînd mari talente,
fie enunţînd şi difuzînd, prin articole teoretice sau de critică, principii şi norme de orientare şi de
apreciere estetică, revista Convorbiri literare a însemnat, atît prin conducătorul ei spiritual Titu
Maiorescu, cît şi prin ţinută, nivelul şi calitatea generală a cuprinsului, un factor decisiv pentru
înviorarea unei vieţi literare stagnante.
Fiind revista literară a cercului conservator, recunoscut ca atare (Junimea constituia, oficial,
începînd din 1871, aripa tînără a Partidului Conservator şi furniza miniştri pentru diverse combinaţii
guvernamentale), publicaţia nu putea fi absolvită de o coloratură politică, chiar dacă aceasta a fost
oarecum disimulată. Această orientare ideologică, oarecum contradictorie, este evidentă, mai ales,
în articolele teoretice şi se va menţine pe tot parcursul perioadei 1867-1894.
Ideea neoportunităţii ideilor politice, şi inclusiv a patriotismului, în poezie, generată de
maculatura patriotardă care invadase viaţa literară în preajma apariţiei Convorbirilor, este înlăturată
atunci cînd versuri valoroase sub raport estetic fac dovada că, în măsura în care e un sentiment
adevărat şi adînc, patriotismul poate fi ,,născător de poezie”. Teza autonomiei esteticului, care
cerea ignorarea existenţei individuale a creatorului, a concepţiilor sale ideologice, filosofice sau
morale, n-a împiedicat pe nici un scriitor de talent s-o ,,încalce” şi să fie bine primit şi chiar solicitat
la Convorbiri. De fapt, sistemul estetic riguros, impus de Maiorescu şi preferat de revista ieşeană în
exprimarea ei artistică, precum şi în raporturile ei cu celelalte publicaţii literare, a fost de primă
necesitate într-un stadiu al literaturii noastre cînd se impunea selecţia, separarea frumosului de urît.
Mult discutata rigiditate a unei critici ,,judecătoreşti”, normativă şi sentenţioasă, intuită de
Maiorescu, lăsa – în fapt – porţi larg deschise frumosului autentic. Însuşi Gherea – care va
sancţiona adesea, confundîndu-i sau interpretîndu-i eronat, termenii critici folosiţi de Maiorescu – a

51
recunoscut că, prin critica sa exigentă, mentorul Junimii a stat ,,de strajă înaintea edificiului
literaturii”118.
Dragostea reală pentru limba şi literatura românească, cu un gust sigur, fin şi necruţător cu
impostura, o aptitudine cu totul deosebită pentru frumosul artistic, l-au îndepărtat pe Maiorescu (şi
implicit revista ctitorită de el) de un estetism rigid. Situarea artistului într-o zonă purificată de
atingerile cu realitatea socială face loc celei mai sincere preţuiri a folclorului. Tot astfel teza
,,formelor fără fond” – contrafort al întregului bastion teoretic junimist –, în numele căreia erau
respinse unele înnoiri, sub cuvînt că ar fi formale, coexistă cu aspiraţia la înţelegerea ideilor ,,ce
omenirea întreagă le datoreşte civilizaţiei apusene şi totodată prin păstrarea şi accentuarea
elementului naţional”. Lăsînd la o parte ambiguităţile de ordin politic, oscilările şi indeciziile de
ordin filosofic, e necesar să fie subliniat efortul conducătorilor revistei de a promova talente
autentice şi de a mărgini activitatea acesteia la sfera literară.
În cei 27 de ani de la apariţie, pînă la schimbarea directoratului, nu se poate vorbi de etape,
în sensul unor cotituri radicale în orientarea ideologică a revistei. Dimpotrivă, se impune atenţiei
caracterul compact, omogen. Evoluţia Convorbirilor nu cunoaşte etape delimitate cu stricteţe, şi
orice împărţire nu poate fi decît arbitrară. În anii de pînă la apariţia lui Eminescu, colaborarea lui V.
Alecsandri şi publicarea Pastelurilor – moment în acelaşi timp culminant în creaţia bardului, cît şi
în peisajul poetic convorbirist preeminescian – dau strălucire revistei. Accentul cade însă pe
articolele critice şi estetice maioresciene, care sînt un fel de consolidare a spiritului critic, începînd
cu studiul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, trecînd la Critica ortografiei lui
Cipariu (1867), la aprecierea Poeziilor populare adunate de V. Alecsandri (1867), la anatemizarea
felului în este folosită Limba română în jurnalele din Austria (1868) şi sfîrşind cu studiul Direcţia
nouă în poezia şi proza română, din 1871-1872. Raportată la momentul apariţiei şi la evoluţia
spiritului critic în literatura noastră, O cercetare critică asupra poeziei româneşti de la 1867 a avut
o importanţă greu de apreciat altfel decît la superlativ. E o treaptă începînd de la care literatura
română – în speţă, poezia – a avut alte legi de judecată, decît pînă atunci.
Principiile estetice stabilite de Maiorescu pentru înţelegerea şi depistarea frumosului devin
instrumentul unei discipline – critica literară – care abia trecea, la noi, dintr-o fază empirică, în cea
ştiinţifică. Titu Maiorescu răspundea unuia dintre punctele cuprinse în articolul-program: critica
serioasă a operelor literare apărute – iar asprimea sa nu poate fi nici o clipă suspectată de rea-
credinţă. Dorinţa lui Maiorescu de a primeni aerul stătut al unei poezii leşietice este întru totul
îndreptăţită, iar indignarea lui împotriva urîtului, acceptat ca frumos, este justificată. Bunele sale
intenţii critice sînt la un moment dat alterate de iritarea omului de gust, care, înecîndu-se în
platitudinile prozaice pe care le analiza, în figuri de stil ridicole şi în trivialităţi, este excedat de
scormonirea exemplelor necesare teoretizării despre cum nu trebuie să se scrie versuri: ,,Majoritatea
poeţilor români nu merită numele ce şi-l uzurpă; din producţiunile lor se vede numai o fantezie
seacă de imagini originale şi o inimă goală de simţiri adevărate, şi mai bine le-ar fi fost lor şi nouă
dacă niciodată nu ar fi luat pana în mînă şi nu ar fi lăţit în public producţiunile lor nedemne de
limbajul muzelor”. Munca de asanare revine criticii literare: ,,O critică serioasă trebuie să arate
modelele bune cîte au mai rămas şi să le distingă de cele rele, şi, curăţînd astfel literatura de
abundenţa erorilor, să prepare junei generaţiuni un cîmp liber pentru îndreptare”.
Din poezia preconvorbiristă nu găsea suficiente producţii acceptabile pentru alcătuirea unei
antologii. Cele şase volume din Lepturariu lui Aron Pumnul i se păreau o glumă, ,,căci în această
colecţiune, după cum se vede, sub literatură se înţelege adunarea tuturor literelor imprimate şi chiar
neimprimate, şi în acest mod se puteau umple zeci de volume cu extracte de aceeaşi valoare”.
Totuşi, publicîndu-şi studiul în volum, Maiorescu adaugă o antologie de versuri semnată de Gr.
Alecsandrescu, A. Donici, Alecsandri, Bolintineanu, A. Sihleanu ş.a., făcînd dovada că nu socotea
nulă toată poezia preconvorbiristă.

118
Constantin-Dobrogeanu Gherea, Asupra criticei, în Studii critice, Editura pentru Literatură, Bucureşti,
1967, p. 14.

52
 Publicarea pe prima pagină a Convorbirilor a poeziei lui Eminescu, Epigonii, este şi ea o
mărturie a respectului pentru înaintaşii elogiaţi de poet, fireşte, cu diferenţierile de rigoare. De
altfel, apariţia lui Eminescu la Convorbiri marchează începutul unei noi etape. După 1871, membrii
fondatori ai Junimii au fost atraşi din ce în ce mai mult de practica politicii curente: Titu Maiorescu
a devenit deputat, apoi ministru, iar în 1874 s-a mutat la Bucureşti. Nu s-a rupt însă definitiv de
activitatea ieşeană; făcea, din cînd în cînd, drumul de la Bucureşti la Iaşi ca să ia parte la cîte o
şedinţă a Junimii, încearcînd constituirea unei Junimi bucureştene. Colaborarea lui la Convorbiri
devenise însă sporadică.
Aproape un deceniu, pînă în preajma anului 1880, cînd Eminescu se mutase la Bucureşti în
redacţia Timpului şi cîţiva ani după, Convorbirile au cunoscut o etapă de mare înflorire (,,etapa
marilor clasici”), dominată net de personalitatea eminesciană, dar beneficiind şi de colaborarea
prestigioasă a lui Ion Creangă şi Ion Slavici. În 1879, îşi începea aici publicarea comediilor I. L.
Caragiale. Vasile Alecsandri continua şi el – chiar dacă răspundea concomitent solicitărilor altor
publicaţii, cu alt program şi alte convingeri – să onoreze stăruitor paginile revistei cu semnătura sa
(este epoca legendelor istorice, urmate de poeziile patriotice, inspirate de Războiul pentru
independenţă). În anul 1885, sediul revistei s-a mutat la Bucureşti; cuprinsul revistei, ca şi
compoziţia colaboratorilor, devenind treptat eclectice.
O preocupare stăruitoare a Convorbirilor a constituit-o problema limbii române, din cea de-a
doua jumătate a secolului al XIX-lea. Revista Junimii a continuat, cu argumente ştiinţifice, lupta
începută de Alecu Russo şi V. Alecsandri împotriva curentelor latiniste, combătînd cu vehemenţă
dicţionarul elaborat de I. C. Massim şi A.T. Laurian. În ceea priveşte îmbogăţirea vocabularului, ei
recomandau limba vorbită de popor şi lexicul limbilor romanice. Contribuţia adusă la constituirea
unei limbi literare unitare a fost remarcabilă, fiind promovate consecvent numai acele opere care se
conformau principiilor junimiste. De un mare folos au fost scrierile lui V. Alecsandri, al cărui
prestigiu a sporit influenţa revistei.
Maiorescu a contribuit şi el în chip deosebit la unificarea limbii, mai ales prin articolele,
Limba română în jurnalele din Austria (1868) şi În contra neologismelor (1881), după cum tot el
are mari merite în stabilirea premiselor stilului beletristic românesc modern, prin articolele Beţia de
cuvinte în Revista conteimporană (1873) şi Oratori, retori şi limbuţi (1902). O importanţă aparte a
acordat revista problemelor de ortografie, reuşind să oprească tendinţele latiniste şi să impună un
fonetism temperat, adoptat ulterior pe întreg teritoriul de limbă română.
Continuînd orientarea celor mai multe din publicaţiile anterioare, Convorbiri literare s-a
preocupat în mod deosebit de folclor, considerat ca expresie a caracterului naţional. De aici tendinţa
de a-l aşeza la temelia literaturii culte şi a limbii noastre literare. Prezenţa lui V. Alecsandri a sporit
interesul, deja existent, al convorbiriştilor faţă de folclor, în care ei vedeau şi un bogat izvor de
inspiraţie, aşa cum reiese din ampla prezentare pe care Maiorescu o face volumului lui Alecsandri,
Poezii populare ale românilor (1868). Treptat, revista ajunge să grupeze pe cîţiva valoroşi
folclorişti, contribuind la orientarea folcloristicii noastre către principiile moderne ale culegerii şi
interpretării literaturii populare. O poziţie categorică afirmă A. Lambrior, în studiul Literatura
poporană (1874), unde susţinea necesitatea culegerii nu numai exacte, dar şi în totalitate a
variantelor, spre a se putea alcătui un corpus de texte, util pentru studiile etnografice, istorice şi
lingvistice.
În paginile Convorbirilor literare au apărut şi numeroase lucrări de filozofie, logică, morală,
istorie sau psihologie. Lăsînd la o parte propagarea darwinismului, comună cu a altor reviste din
epocă, rămîne ca particularitate a revistei junimiste publicarea unor încercări de metafizică, ca
acelea ale lui Vasile Conta, sau prezentarea doctrinei schopenhauriene, mai ales prin intermediul lui
Titu Maiorescu. Prin promovarea unui judicios spirit critic, Convorbiri literare a contribuit, în mare
măsură, la dezvoltarea vieţii literare a României. A fost ajutată, întru aceasta, de o sumă de reviste
aliate, care şi-au însuşit programul ei, cum ar fi: Telegraful român, Tribuna, Orientul român, chiar
Familia şi Gazeta Transilvaniei. Alte periodice i-au fost adversare de la bun început, mai ales după
apariţia articolelor critice ale lui Titu Maiorescu. Ca urmare, Convorbiri literare a avut de susţinut

53
cîteva polemici – ce au produs un mare răsunet – cu Revista contemporană, Columna lui Traian,
Contemporanul, Literatură şi artă română.
Exercitîndu-se în planuri multiple, în toate provinciile româneşti, unde revista a pătruns de la
cel dintîi număr, influenţa Convorbirilor literare asupra culturii şi literaturii române a fost decisivă.

Bibliografie

Dan Mănucă, Critica literară junimistă (1864-1885), Editura Junimea, Iaşi, 1975.
Pompiliu Marcea, ,,Convorbirile literare” şi spiritul critic, Editura Eminescu, Bucureşti,
1971.
C. Pompilian, H. Zalis, ,,Convorbiri literare”. Bibliografie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1975.
G. Călinescu, Folclorul la ,,Convorbiri literare”, în Studii de istorie a literaturii române. De
la C. A. Rosetti la G. Călinescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p. 67-158.
Adriana Iliescu, Reviste literare de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, Editura Minerva,
Bucureşti, 1972, p. 40-74.
Rodica Florea, Poeţi convorbirişti în perioada 1867-1895, în Studii de istorie a literaturii
române. De la C. A. Rosetti la G. Călinescu, Editura Academiei Bucureşti, 1968, p. 159-191.

Evaluarea cunoştinţelor:

1. Comentaţi programul estetic al Convorbirilor literare, comparativ cu al celorlalte reviste

literare din epocă.
2. Enumeraţi titlurile a cel puţin două studii, scrise de Titu Maiorescu, care au avut un
impact major în evoluţia literaturii româneşti. Faceţi referi concrete la unul dintre aceste
studii şi punctaţi principalele idei care se desprind din conţinutul studiului.
3. În ce măsură revista Convorbiri literare continuă spiritul Daciei literare ? Faceţi un scurt
comentariu de minimum 10 rînduri.
4. Precizaţi titlurile a cel puţin cinci opere literare importante, care au apărut în paginile
Convorbirilor literare.
5. Care a fost rolul revistei în domeniul ortografiei şi în cel al cultivării limbii?

Evaluare finală:

1. Enumeraţi titlurile a cel puţin cinci reviste literare româneşti/străine pe care le

citiţi/consultaţi cu regularitate.
2. În ce măsură presa literară actuală răspunde necesităţilor şi aspiraţiilor voastre de
(in)formare în viitoarea sau actuala profesie?
3. Prezentaţi succint modul în care s-a afirmat şi a evoluat presa europeană, insistînd asupra
factorilor care au contribuit la diversificarea acesteia.
4. Consideraţi că putem vorbi de presă, în sensul modern al termenului, încă de la apariţia,
în anul 1731, a Calendarului tipărit de Petcu Şoanul în Şcheii Braşovului ?

54
 5. Menţionaţi în ce a constat importanţa celor două periodice, Albina românească şi
Curierul românesc, pentru cultura şi literatura românească din prima jumătate a
secolului al XIX-lea ?
6. Argumentaţi de ce Dacia literară poate fi considerată prima revistă literară din spaţiul
cultural românesc ?

Test de autoevaluare finală

1. Un rol important în apariţia primelor forme de manifestare a presei din Europa

l-a avut:
a. apariţia foilor manuscrise;
b. inventarea tiparului;
c. dorinţa de informare a publicului.

2. Primul jurnal săptămînal european a apărut în :

a. Köln (1620);
b. Roma (1670);
c. Madrid (1661);
d. Anvers (1605).

3. Primul cotidian tipărit din Europa a apărut în anul:

a. 1660;
b. 1691;
c. 1702.

4. Pennsylvania Gazette a fost fondată, în 1728, de:

a. William Brown;
b. Benjamin Franklin;
c. Théophraste Renaudot;
d. Abraham Verhoeve.

5. Cel mai vechi periodic literar şi ştiinţific din Europa, fondat de Denis de Sallo, a fost:
a. Giornale de’ letterati;
b. Journal des savants;
c. L’année littéraire;
d. Philosophical Transactions.

6. În spaţiul cultural românesc, ideea fondării unei reviste ştiinţifice a avut-o, în anul 1884:
a. Luigi Cazzavillan;
b. Gh. Asachi;
c. Vasile Alecsandri;
d. Gh. Asachi şi Ion Heliade Rădulescu.

7. La muze historique (Gazette burlesque) a fost:

55
a. primul jurnal de critică teatrală;
b. o publicaţie de divertisment, tipărită de Jean Loret;
c. primul jurnal de modă francez;
d. primul cotidian francez, fondat de Antoine Cadet de Vaut.

8. Înfiinţarea primei agenţii internaţionale de presă, în anul 1835, i se datorează lui:

a. Julius Reuter;
b. Bernard Wolff;
c. Charles-Louis Havas;
d. Élie Fréron.

9. Sintagma, ,,a patra putere” în stat, atribuită presei, aparţine publicistului:

a. Benjamin Jonson;
b. Edmund Burke;
c. Jean Donneau de Visé.

10. Primele reviste literare specializate din Franţa au fost:

a. L’Observateur littéraire, La semaine littéraire;
b. Le nouveau spectateur, L’Observateur littéraire;
c. Mercure de France, L’année littéraire.

11. Chrestomaticul românesc a apărut din iniţiativa lui:

a. Teodor Bălan;
b. Alexe Lazaru;
c. Teodor Racoce;
d. Ioan Molnar Piuariu.

12. Biblioteca românească a fost tipărită la:

a. Buda;
b. Sibiu;
c. Cernăuţi.

13. Chrestomaticul românesc este:

a. o revistă literară;
b. un cotidian politic;
c. un almanah.

14. Primul număr al ziarului Fama Lipschii apare în anul:

a. 1820;
b. 1827;
c. 1829.

15. Din iniţiativa lui Asachi au fost tipărite:

a. Alăuta românească şi Icoana lumei;
b. Adaos literar şi Muzeul naţional;
c. Spicuitorul moldo-român şi Gazeta Teatrului Naţional.

16. Bazele publicităţii în Franţa au fost puse de:

56
a. Claude Chappe;
b. Antoine Cadet de Vaut;
c. Théophraste Renaudot.

17. Prima publicaţie americană reprezentativă a fost:

a. The Public Occurences;
b. Pennsylvania Gazette;
c. Daily Courant.

18. Primul săptămînal londonez, apărut în 1622, se numea:

a. Weekely Newes;
b. The Daily Post;
c. The Athenian Mercury.

19. Prima publicaţie periodică românească din Transilvania care a tipărit folclor a fost:
a. Gazeta de Transilvania;
b. Foaie literară;
c. Foaie pentru minte, inimă şi literatură.

20. Primul cotidian românesc a apărut în anul:

a. 1829;
b. 1840;
c. 1848;
d. 1838.

21. Foaie pentru minte, inimă şi literatură a apărut ca supliment al publicaţiei:

a. Gazeta de Transilvania ;
b. Foaia duminicii;
c. Biblioteca românească.

22. Multe dintre jurnalele româneşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea au fost influenţate
de:
a. modelul presei germane;
b. modelul presei franceze;
c. modelul presei britanice.

23. Citatul : Se ştie că sînt făcute pentru a trezi patimile societăţii şi a crea în public atmosfera
ce-i trebuie guvernului sau adversarilor săi spre a inaugura suirea unora sau coborârea altora,
aparţine lui:
a. G. Bariţiu;
b. Mihai Eminescu;
c. M. Kogălniceanu.

24. Ideea editării primelor ziare din Transilvania a fost rezultatul:

a. influenţei iluministe;
b. influenţei franceze;
c. influenţei romantice.

25. Primul ziar apărut pe teritoriul ţării noastre a fost:

a. Curierul românesc;

57
b. Theatral Nachrichten;
c. Theatral Wochenblatt.

26. Albina românească a avut o apariţie:

a. săptămânală;
b. bisăptămânală;
c. bilunară.

27. Care dintre publicaţiile, apărute în secolul al XIX-lea, continuă să apară şi astăzi sub acelaşi
titlu :
a. Adaos literar, Dacia literară, Familia;
b. Gazeta Teatrului Naţional, Adaos literar, Dacia literară;
c. Dacia literară, Familia, Convorbiri literare.

28. Legea presei, în România, a intrat în vigoare în anul :

a. 1862;
b. 1848;
c. 1829.

29. Concepţia estetică a revistei Familia a fost urmată şi de:

a. Dacia literară, România literară, Alăuta românească;
b. Orientul latin, Şezătoarea, Albina Carpaţilor;
c. Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Şezătoarea, Lumea nouă.

30. Redactorii Tribunei au adoptat, încă de la primele numere, ortografia:

a. fonetică;
b. etimologică;
c. nu aveau un punct de vedere clar.

58
 REVISTE LITERARE ROMÂNEŞTI

SECOLUL al XIX- lea

CULEGERE DE ARTICOLE-PROGRAM

CURIERUL ROMÂNESC

Înştiinţare

După înalta slobozenie prin strălucirea-sa graful, dată preacinstitului Divan, avem
cinste a face cunoscut cinstitului public: că cu începerea anului nou, sau cel mult a anului
astronomicesc, adică cu începutul lui martie, 1829: să vor ivi şi începuturile Gazetei
Rumâneşti, Curierul Bucureştilor.

59
 Acest vestitor de obşte, de atîţia ani cunoscut de neapărată trebuinţă în luminata
Evropă, a ajuns astăzi a îşi împrăştia vestirile sale şi între neamurile cele mai necunoscute,
care încă în turburările şi neodihnile lor au simţit lipsa şi trebuinţa lui. El astăzi cunoaşte mai
toate limbile Evropii, încă şi ale acelor naţii ce trăiesc subt apărarea şi ocrotirea altor legi, şi
foarte trist era pentru noi, iubiţilor rumâni, cînd el încă pînă acum nu cunoştea limba noastră,
şi noi vestirile lui le primeam în limbi streine, în vreme ce ne aflăm în pămîntul nostru şi
trăim subt legile şi cîrmuirea noastră.
Acuma însă aceeaşi putere ce pînă acum părinteşte ne-au apărat încît să ne bucurăm
de aceste drepturi ale pămîntului nostru, aceeaşi însuşi ne face să simţim şi această bucurie de
a ne făli în mîinile noastre cu gazeta patriii noastre şi scrisă chiar în limba noastră. Acuma
poate cineva vedea pe simţitorul rumân curgîndu-i lacrămi de bucurie, văzînd în toate casele
bătrîni, tineri, bărbaţi, femei, învăţaţi, şi mai de rînd, îndeletnicindu-se şi petrecînd cu Gazeta
în mînă, şi înmulţindu-şi ideile, avînd cunoştinţă şi ţiind un şîr de întîmplările lumii. Va putea
cineva vedea încă şi pruncii cei mici lăsîndu-şi jocurile lor cele nevinovate şi adunîndu-se
împrejurul mumelor şi taţilor lor ca să citească ei singuri sau să asculte Gazeta.
Folosul Gazetei este de obşte şi deopotrivă pentru toată treapta de oameni: într-însa
politicul îşi pironeşte ascuţitele şi prevăzătoarele sale căutături şi să adîncează în gîndirile şi
combinările sale; aci, liniştitul literat şi filozof adună şi pune în cumpănă faptele şi
întîmplările lumii, îndrăzneţul şi neastîmpăratul războinic se desăvîrşaşte într-însa
povăţuindu-se din norocirile sau greşalele altor războinici; băgătorul de seamă neguţător
dintr-însa îşi îndreptează mai cu îndrăzneală spiculaţiile sale, pînă cînd în sfîrşit şi asudătorul
plugar, şi el poate afla aceea ce înlesneşte ostenelile sale şi face să umple cîmpurile de
îmbilşugătoarele sale roduri. Nu este nici o treaptă; nu este nici o vîrstă care să nu afle plăcere
şi folos într-această aflare vrednică şi cuviincioasă cuvîntării omului, adică în Gazetă.
Pentru aceasta dar făgăduim că acest Curier al Bucureştilor, va coprinde în sine: 1. O
culegere de cele mai folositoare şi interesante lucruri din gazeturile Evropii; 2. Însemnări
pentru creşterea şi sporirea literaturii rumâneşti; 3. Înştiinţări pentru cele mai folositoare
articole ale negoţului; 4. Cele dinlăuntru şi slobode săvîrşiri ale statului nostru, precum
judecăţi însemnate, sfaturi şi hotărîri ale Divanului pentru îmbunătăţirea Patriei, voinţi ale
Divanului pentru publicarea a vreunei pricini ş.c.l.; 5. Vînzări şi mezaturi deosebite, şi, în
sfîrşit, multe însemnări folositoare, precum pentru curăţenia oraşelor, pentru păzirea sănătăţii,
pentru depărtarea boalelor celor greale ş.c.l., ş.c.l.
Acest Curier va pleca de două ori pe săptămînă din Bucureşti cu expediţia în forma
aceştii înştiinţări ce să vede şi într-o jumătate de coală.
[. . . . . . . . . . . . .]

Dătătorii Gazetelor
I. ELIAD şi C. MOROIU

CURIER DE AMBE SEXE1

1
Periodul I de la 1836 pînă la 1838, a doua ediţie, - Bucureşti – Tipografia Heliade şi asociaţi, 1862.
Publicaţie bucureşteană cu caracter literar apărută în perioada anilor 1836-1847. În a doua ediţie a apărut la
1864. A avut o importanţă covîrşitoare în istoria culturii române, deoarece a stimulat interesul pentru
literatură. A încurajat prin mentorul său, I. H. Rădulescu, atît creaţia, cît şi gustul pentru lectură. A sprijinit
publicarea celor mai bune traduceri. Colaboratorii mai importanţi: Iancu Văcărescu, C. Negruzzi, Cezar
Bolliac, C. A. Rosetti, D. Bolintineanu ş.a.

60
 La cititori

Misia acestei scrieri periodice, după cum fiecare cititor se va putea convinge, a fost “spre
a servi de arhivă la istoria literaturei şi limbei noastre, a recomanda românilor literele străbunilor
lor, literele lor proprie naţionali, a-i face a se deprinde cu dînsele, a le onora şi a le amá, a-i face a
vede şi cunoaşte într-însele limba naţională şi unitară în tot adevărul şi în toată natura ei; a păşi
gradual pînă va ajunge a se publica întreagă cu “aceste litere”. Acestea scrie şi promite redactorul
ei în primul acesta period, început la 1836 şi terminat în 1838 (vezi pagina 358). Începînd de unde
Curierul român ajunsese cu preschimbarea slovelor în litere, îşi continuă calea, tot preschimbînd,
în perioadele următoare II, III, IV, pînă cînd, în cel al V-lea, ajunse la scopul său. Toţi abonaţii
acestei scrieri, pînă la 800, cerură la redacţie în anul 1844 ca periodul V să li se dea întreg cu
litere pure romane. Atunci începu a se regula şi fixa ortografia limbei, nu ca o inovaţie, ci ca o
continuaţie pe calea celor mai dinainte literatori ai bisericei şi părinţi ai limbei române.
Preschimbîndu-se slovele sau buchile în litere, redactorul crezu că tot ce ar fi mai bine sau mai
natural era de a face o ecuaţie între buchile vechi şi între literele romane moderne, astfel cum au
ajuns astăzi prin cultura şi naintarea artelor caligrafiei şi tipografiei.
Cu periodul V se inaugură începutul unei literature române demne de a ne reprezenta în
ochii Europei, nu cum voia a ne arăta politica Petreburgului, ca nişte populade a cărora origine
se perde în întunerecul secolilor2, ci ca nişte populi în adevăr de stirpe romană. Buchile vechi,
deşi litere romano-grece (a căror misie a fost de a creştina pe slavi şi a-i scoate din sălbătăcie),
necunoscute însă astăzi Europei civilizate, ajunseseră a ne masca limba şi în ochii lumii şi ai
noştri proprii; şi puterea farmecelor de la nord se sforţa a ne ţine astfel ascunşi subt acea stare de
bucheri, ca, la timp de a fi ştiuţi de lume, aceasta să ne afle ca pe nişte popoli demni de a deveni
prada panslavismului. Prin adoptarea literelor străbune de români şi cultura limbei pe calea ei
naturală, acele farmece oculte începură a-şi perde puterea; şi proclamaţia din Islaz de la 9 iuniu
1848, ieşită tot din presele din cari au fost ieşite aceste cinci periode ale acestei opere, veni a da
lovitura de graţie acelei politice tenebroase. Românul de atunci fu cunoscut de toată Europa de
adevărat roman şi cu numele, şi cu modul de a-şi scrie acest nume, şi cu limba şi cu datinele lui,
deşi o coterie obscură şi salariată înadins se mai sforţă a arăta că românul e dac şi că dacul a fost
slav.
Acel farmec sau acea politică dispăru, şi popolii slavi, instrumente acelei politice, de
unde pretindea a deveni domnii noştri, începură a ne întinde mîna ca nişte aliaţi şi fraţi spre ajutor
reciproc. (Deie Domnul să fie aşa!)
Astăzi se află o linie de demarcaţie între românism şi slavism, şi această linie, acest hotar
proveni numai din semnele caracteristice ce disting o naţie de alta, şi care sînt limba, literele cu
care aceasta se scrie, legile ei, datinile ei, fizionomia ei. Astăzi în toate şcoalele, în toate
cancelariele, mai în toate corespondenţele particulare se scrie cu litere pure romane şi într-o
limbă curăţită de vorbele străine şi parazite, proscrise de micul vocabular publicat în anul 1845.
De au rămas buchile numai prin biserice şi prin oarecare foi particulare ce cutează a se zice
publice, capii bisericei şi redactorii acelor foi, dacă nu îşi vor avea cuvîntul în inoranţă, îşi au
apoi poate cuvintele lor cu totul particulare…
Să trecem înainte. Scopul, aşa cum am zis, al acestei opere ce se publică în a doua ediţie
nu fu numai literele străbune spre a putea face cu dînsele literatură şi păşi în cultura limbei, ci
printr-însele a deştepta pe români spre a se cunoaşte pe sine:
Ruga pruncilor încă de la 1823 era:
“Din gloria străbună
De am căzut ne-nalţă,
De am uitat unirea
Ce-i întărea întru toate,
2

61
 Acum ne fă uniţi
. . . . . .
Să ştim ce, cine sîntem
Ş-aşa să nu se uite
O naţie mărită,
Ce-am fost şi ce-am fi noi”.

Ca să ştie românul că este cine este, ce a fost şi ce ar fi, această operă nu încetă în cîte
cinci ale sale perioade a coprinde tot ce ar fi în stare a deştepta pe cei ce avea într-o zi a fi
profesorii şi conducătorii popolului. Poezie, de la care încep toţi popolii, - morală, - literatură sau
articole ce arată natura limbei romanilor şi calea culturei ei, - critică judiţioasă, - articole de
educaţie, - filozofie, - religie, - arte, - nuvele şi varietăţi spre a da răpaos minţii şi a redeştepta
gustul spre citire… pînă cînd în fine în perioadele V şi VI, cum şi cele următoare, redactorul ei
îşi propuse a continua un curs de literatură generală a tutulor popolilor, începînd de la poeţii şi
autorii Greciei antice, ca să ajungă în fine pînă la popolii moderni.
Redactorul, deşi n-a putut ajunge în capăt din cauza evenimentelor de la 1848, ajunse
însă a da românilor o scriere ce nici un profesor român, nici un literator ce va voi a studia şi a
cunoaşte limba română şi istoria culturei ei nu va putea ajunge la scopul său fără a citi şi a
consulta această colecţie.
Această operă ajunsese foarte rară; pentru că vandalismul de la 1848 n-a fost uitat a
deprada şi magazinele unde această arhivă literară era depusă în mai multe sute de exemplare.
Prin aceasta a doua ediţie se întinde din nou şi va afla cititori şi mai mulţi, şi mai competenţi de a
o judica şi de a-i preţia valoarea.
Ajungînd la periodul VI această ediţie, redactorul ei va continua înainte a sa programă de
literatură generală.

1862 aug. 15 EDITORUL

GAZETA DE TRANSILVANIA1

1
Braşov, nr. 1, 12 martie 1838, p. 3-4.
A fost primul ziar politic şi informativ al românilor din Transilvania care a avut în acelaşi timp cea mai
lungă viaţă din istoria publicisticii româneşti. Meritul întemeierii lui îi revine lui G. Bariţiu, care a scos
primul număr la Braşov, în 12 martie 1838. De la 3 ianuarie 1849 ziarul şi-a luat titlul uşor modificat
Gazeta Transilvană, pentru ca de la 1 dec. 1849 să se numească, pînă la încetarea apariţiei în 1944, Gazeta
Transilvaniei.
În primul semestru al anului 1838 literatura a fost publicată în suplimentul numit Foaie literară, şi de la 2
iulie 1838 la 24 februarie 1865 de asemenea în suplimentul: Foaie pentru minte, inimă şi literatură.

62
 De la redacţie
(Pentru foaia aceasta)

Lucru mai nou totdeodată şi mai scump, mai nepreţuit, mai neşters din inimile şi
minţile noastre, mai vrednic de nemurire nu sînt în stare a arăta vrednicilor mei cetitori decît
înştiinţarea despre însuşi foaia aceasta a noastră politică, pentru care în zilele aceste ne veni
slobozenia deplin de la înaltul Tron ca să o putem da de aci-nainte nempedecaţi la o naţie,
care prin întîrzierea în cultura duhului putem să zicem cum că ridică mila iubitorilor de
omenire din veacul nostru.
Suflete al meu! găteşte-te a-ţi vărsa toate simtimentele cele mulţămitoare înaintea
preabunului nostru suveren şi părinte FERDINAND I-lea. Oh dar, ele mă năpădesc prea
multe deodată şi tocma prin aceasta-mi precurmă cuvîntarea şi îmi năduşă graiul.
Cinstiţi cetitori, iubiţi români, iată o îngrijire nouă, un dar deosibit, o facere de bine
nepreţuită, o priveghere, o pronie părinţască cu ochi ageri străbătătoare asupră-ne şi la toate
lipsele şi trebuinţele noastre! Lăţirea ştiinţelor şi a cunoştinţelor, împărtăşirea ideilor la
toate plasele de oameni! strigă astăzi toate naţiile, toate stăpînirile cele înţălepte şi părinţeşti;
mijloacele la aceste sînt cărţile, literatura, scrierile periodice lăţite şi propoveduite la toţi.
Nouă aceste ne lipsea; iată că ni s-au dat, şi ni s-au dat atunci cînd celelalte naţii cu noi
împreună lăcuitoare încă au ajuns să cunoască cum că singură luminarea şi dezvolvirea
ideilor unui popor, cum este al nostru, poate să-l puie în stare a contribui fiziceşte şi
moraliceşte la fericirea patriei, într-a căria sîn ne-am născut şi ne hrănim. Mulţămită celor
carii strigă astăzi cu glas puternic: deşteaptă-te şi tu, române, păşeşte înainte împreună cu noi,
primeşte şi cultivă în inima ta iubirea de dulcea noastră patrie, hrăneşte precum ai hrănit şi
pănă acum credinţă neclintită cătră Preanălţatul şi preabunul tău Stăpînitoriu.
Şi acum cine va mai îndrăzni a zice cum că noi subt părinţasca ocrotire a măritei Case
austriace avem vreo pedecă din afară în cultivirea noastră? Nu sînt altele decît de acele care
noi singuri, fără de ajutoriul altora, le putem şi sîntem datori a le ridica şi da într-o parte.
Monarhul şi compatrioţii noştri nu ştiu ce bine mai mare ne-ar putea face în ziua de astăzi
decît că ni să dă voie slobodă a ne lupta şi a păşi cătră luminarea noastră pe toate căile care
sînt deschise şi înaintea altor neamuri. Cu toţii ştiu şi pricep cum că renaşterea unei naţii pe o
cale mai uşoară şi mai scurtă nu este altfeliu cu putinţă decît prin însuşi lucrarea şi
îmbogăţirea limbei şi a literaturei sale. La aceste să ne dea zbor nempedecat, şi noi sîntem
scăpaţi de întunerecime. Toate alte mijloace sînt nesigure şi înşălătoare. Negreşit că o limbă
streină, o maştehă oricare, rău ne va hrăni. Şi aici ar fi locul a vorbi acum aplecat la o Foaie
politică în limba naţională ce folosuri poate aceasta să aducă, ca cu atîta mai luminat să se
cunoască facerea de bine ce o avem prin slobozenia de nou cîştigată – dar am nădejde că nici
unul dintră cetitorii noştri nu va fi care să nu-şi închipuiască şi să-şi numere acele folosuri cu
cea mai mare vioiciune. Ce au folosit la toate neamurile, aceeaşi ne va folosi şi nouă – oh, ba
mai mult! Nici de aceia nu cred să fie mulţi între români carii să zică: tocma novele politiceşti

Ca ziar al burgheziei în ascensiune, a militat pentru democratism şi iluminism. Atitudinea patriotică a

publicaţiei era cu atît mai evidentă, cu cît colaboratorii trebuiau să întîmpine, după cum spune N. Iorga, nu
numai normele generale ale politicii metternichiene, ci şi capriciile micilor tirani din localitate. Astfel,
Gazeta Transilvaniei “trebuia să lucreze cu cea mai mare precauţie şi ea nu putea să devie în lunga ei
carieră organul de îndrăzneaţă energie care ar fi putut să scuture minţile, încremenite de împrejurările
politice nenorocite, ale românilor din toate provinciile”. (N. Iorga, Istoria presei româneşti, 1922, p. 69)
La 1848, atitudinea acestui ziar a fost dintre cele mai radicale, întrucît cerea desfiinţarea iobăgiei, egalitatea
în drepturi între naţionalităţile din Transilvania şi unirea românilor ardeleni cu cei de peste Carpaţi. Dintre
cei mai importanţi colaboratori pot fi amintiţi: T. Cipariu, Andrei Mureşanu, Nicolae Tincu Velea, Fl.
Aaron, A. Treboniu-Laurian, D. Bojincă, Vasici Ungureanu, Ioan Maiorescu, I. Heliade Rădulescu, C.
Negruzzi ş.a.

63
poci să cetesc cu mult mai bune în limbi streine – oh, nu; căci fieştecare ştie cum că acele nu
sînt scrise în interesul şi amăsurat trebuinţelor românului, - fieştecare trage foc la oala sa,
vorbă românească. Un strein nu scrie în limba românească, cu atîta mai puţin în duhul
românesc; un strein, de ar fi înţeleptul înţelepţilor, cosmopolitul cosmopoliţilor, nu cunoaşte
scăderile noastre, nu le simte pe acele, prin urmare nici nu ştie prescrie mijloace ajutătoare.
Adevărat cum că într-o parte de români gallo – într-alta germano – în cealaltă ungaromania
orbeşte şi nebuneşte pe o mulţime de oameni; dar aceasta vine tot de la creştere şi este o boală
trecătoare – cel puţin cu un veac de oameni să trece, dacă să iau prezervative bune.
Rusomania, după cum auzim, să încuibează pe unele locuri, dar n-are diletanţi mulţi şi este
mai uricioasă şi netrebnică decît celelalte.
De una ar fi să ne temem mai mult, cum că adecă gustul de cetit este pănă acum la
noi foarte puţin. Aceasta o cunoaştem cu toţii, pricina încă o ştim. Şcoalele noastre, puţine
cîte le avem, sînt de vină la aceea. Să ne uităm împrejur în toate părţile şi ne vom încredinţa
cum că metodul şcoalelor noastre au fost pănă acum in praxi împedecătoriu, iar nu
îndemnătoriu la o cultură mai slobodă şi mai înaltă. Împovorarea memoriei cu apăsarea
înţelesului şi a judecăţii tinerilor, aceasta este caracteristica şcoalelor noastre. Ce mirare dară,
dacă tînărul sau junele, cum scapă dintr-un clas într-altul, trînteşte cărţile şi clasicii cei
scumpi, a căror el numai spinii, iar dulceaţa nu o au simţit niciodată; şi acela, care aruncă
teologia morală în Murăş, mai are soţi destui într-alt înţăles. Cîţi sînt carii petrec şcoalele
toate, fără să ştie oare mai sînt alte cărţi de acel feliu, afară de cele prescrisă prin clasuri.
Clasicii, carii ar trebui să ne fie cea mai scumpă hrană pentru mintea şi inima noastră nu-i
preţuim din destul! Dar să le lăsăm aceste, că sînt cam supărăcioase. Atîta zic numai, cum că,
pe lîngă toate scăderile şi răceala ce o avem asupra cetitului de cărţi şi de alte feliuri de scrieri
periodice, au venit totuşi timpul în care un număr mare din naţionalişti simţesc cu ferbinţală
şi ştiu de ce avem trebuinţă neapărată. Cîteva mii de preoţi româneşti, dintre carii – anumit
înlontru împărăţiii Austriii parte mare au trecut şi prin şcoale mai înalte, cîteva şcoale bune,
cum este Liţeul şi Seminariul din Blaj cu 18 profesori aleşi, care mai vîrtos de un jumătate de
veac încoace au dat şi dă pănă astăzi bărbaţi vrednici în toate părţile şi la toată românimea;
aşa şi Gimnaziul de la Beiuş şi în Ungaria, şcoalele de la Arad şcl., dar în Bucovina şi în cele
două provinţii? O mulţime de bărbaţi într-alte plase cum – ca să tăcem de cîţiva episcopi cu
rîvnă adevărat apostolească – deregători politiceşti, doftori, ostaşi; aceştia parte mare simţesc
ce ne trebuie, nevoindu-se deodată a şi căuta mijloace de ajutoriu. Ce e mai mult? Însuşi
frumoasele noastre au început să sprijonească întreprinderile cele folositoare! De altă parte
iară – precum de la anul nou încoace mă încredinţai – vedem unii bărbaţi cu cele mai grele
slujbe împrejuraţi a nu-şi pregeta a să cuprinde şi cu produceri literare. Bine este, domnii mei,
aşa şi faceţi, mari pilde aveţi spre acestea în bărbaţii veacurilor! Tucidid, Xenofon, Polibie, I.
Cezar au fost generari şi scriitori totdeodată. Cicero era de dimineaţa pănă sara cuprins în
forum cu trebile republicei şi totuşi cîte scrisori nemuritoare lăsă la lume! Plinie era consul,
Plutarh profesor. Venim mai încoace, Frideric cel Mare, craiul Borusiii, cetea singur jăluirile
supuşilor săi, şi totuşi i-au rămas timp ca să scrie şi cărţi de mult preţ, profesorii prin Franţa şi
Germania, cuprinşi cu cele mai grele catedre, dau la lume lucruri clasice nemuritoare. Întru
adevăr să pare cum că greutăţile unei deregătorii dau putere duhului omenesc şi negreşit cum
că odihna prea multă şi comoditatea nu este bună; ea moleşeşte, lîngezeşte puterile minţii ca
şi apa stătătoare.
Sărăcia o ar pricinui cineva de cea mai mare pedecă a sporirei noastre. Este aşa; dar
oare unde se află omul acela care, după ce cheltuieşte sume pentru trupul său, să nu-şi ţie
duhul vrednic de doi, trei galbini, care ar avea să-i jărfească pe cărţi şi pe alte mijloace
trebuincioase spre înmulţirea cunoştinţelor şi poleirea sa?
După aceste toate ar fi să descoperim la cititorii noştri şi planul după care vom
purcede lucrînd la Novala noastră; dar acesta încă lesne îl va afla oricine care ştie cum că noi
sîntem începători în patriile noastre şi voim iarăşi parte mare începătorilor să dăm hrană.

64
 După cum am fost înştiinţat la începutul anului, noi vom urma regulat o dată pe
săptămînă cu darea foilor noastre amîndouă pe cîte o coală. Însă dacă vom vedea cum că
numărul cetitorilor noştri să înmulţeşte, atunci vom urma cu foaia politicească a o da de două
ori pe săptămînă. Tot subt aceeaşi condiţie făgăduim cum că vom începe o foiţă cu litere
lătineşti, o dată sau de două ori pe lună după stările împrejur, şi materiile de tipărit încă ne
vom strădui a le îmbunătăţi.
Totdeodată poftim pe d.d. prenumeranţi să binevoiască a ne ajuta la jărfele noastre
cele împovorătoare trimiţându-ne banii de prenumeraţie cît mai în grab.
Prenumeraţia să poate face în toate provinţiile la toate deregătoriile de postă.
[………………………………………………………………………………… ]

DACIA LITERARĂ1

Introducţie

La anul 1817, d. Racocea, k.k.2 translator românesc în Lemberg [Lvov], publică

prospectul unii foi periodice ce era să iasă pentru întîiaşi dată în limba românească. Planul
său nu se putu aduce în împlinire. La anul 1822, d. Z. Carcalechi, în Buda, cercă pentru a
doua oară o asămine întreprindere; dar şi aceasta fu în zădar. În sfîrşit, la 1827, d. I. Eliad vru
şi ar fi putut, pe o scară mult mai mare, să isprăvească aceea ce Racocea şi Carcalechi nu
putură face. Ocîrmuirea de atunce a Ţărei Româneşti nu-i dădu voia trebuincioasă. Aşa,
puţinii bărbaţi carii pe atunce binevoia a se mai îndeletnici încă cu literatura naţională perdură
nădejdea de a vede vreodată gazete româneşti. Numai doi oameni nu perdură curagiu, cu
aşteptară toate de la vreme şi de la împregiurări. Aceştii fură d. aga Asachi şi d. I. Eliad; unul
în Moldavia, altul în Valahia păstra în inima lor focul luminător a ştiinţelor. Aşteptarea lor nu
fu înşelată. Împregiurări cunoscute de toţi le veniră întru ajutor. Aşa, la 1 iunie 1829, în Iaşi,
ALBINA ROMÂNEASCĂ văzu lumina zilii pentru întăiaşi dată. Puţin după ea se arătă şi
CURIERUL ROMÂNESC în Bucureşti.
De atunce unsprezece ani sînt aproape; între alte multe înaintări ce s-au făcut în
îmbele principaturi, literatura n-au rămas în lenevire. Ajutată de stăpînire, apărată şi
îmbogăţită de nişte bărbaţi mari şi patrioţi adevăraţi, a cărora numi vor fi trainice ca
veacurile, înlesnită prin miile de şcoli ce s-au făcut în tîrgurile şi satele Moldo-Vlahiei,
literatura noastră făcu pasuri de urieş, şi astăzi se numără cu mîndrie între literaturile Europei.
După Albina şi după Curier, multe alte gazete româneşti s-au publicat în deosebitele
trii mari provincii a vechei Dacii. Aşa, în puţină vreme am văzut în Valahia: Muzeul
Naţional, Gazeta Teatrului, Curiozul, România, Pămînteanul, Mozaicul, Curierul de îmbe
sexe, Vestitorul bisericesc, Cantorul de aviz; în Moldova: Alăuta românească, Foaia
sătească, Oziris; în Ardeal: Foaia duminicei, Gazeta de Transilvania şi Foaia inimei. Unele
dintr-însele, adecă acele care au avut un început mai statornic, trăiesc şi astăzi; celelalte au
1
“Subt redacţia lui Michail Kogîlnicean. Tom. I (ianuarie-iunie 1840). Iaşi. La Cantora Journalului. 1840”.
Ediţia a doua, Iaşi, 1859. Mihail Kogălniceanu a editat această revistă care a ieşit numai în trei numere,
martie, aprilie, mai 1840, din dorinţa de a înfăţişa aspecte din viaţa românilor de pretutindeni. Literatura
română putându-se “număra cu mîndrie între literaturile Europei”. Revista trebuia să devină “un repertoriu
general al literaturii româneşti”, sprijinindu-se pe lucrări originale. Atitudinea lui C. Negruzzi în Alexandru
Lăpuşneanu împotriva boierilor, aluziile lui Donici şi Gr. Alexandrescu din fabule nu au convenit
domnitorului Mihai Sturdza, care ordonă suprimarea revistei.
2
Kaiserlich-koniglich – chesaro-crăiesc.

65
perit sau din nepăsarea lor, sau din vina altora. Cele mai bune foi ce avem astăzi sînt Curierul
românesc, subt redacţia lui d. I. Eliad, Foaia inimii a lui d. Bariţ şi Albina românească carea,
în anul acesta mai ales, au dobîndit îmbunătăţiri simţitoare. Însă în afară de politică care li ia
mai mult de jumătate din coloanele lor, tustrele au mai mult sau mai puţin o coloră locală.
Albina este prea moldovenească. Curierul, cu dreptate poate, nu prea ne bagă în seamă.
Foaia inimii, din pricina unor greutăţi deosăbite, nu este în putinţă de a avea împărtăşire de
înaintirile intelectuale ce se fac în îmbele principaturi. O foaie dar carea, părăsind politica, s-
ar îndeletnici numai cu literatura naţională, o foaie carea, făcînd abnegaţie de loc, ar fi numai
o foaie românească, şi prin urmare s-ar îndeletnici cu producţiile româneşti, fie din orice parte
a Daciei, numai să fie bune, această foaie, zic, ar împlini o mare lipsă în literatura noastră. O
asemene foaie ne vom sili ca să fie DACIA LITERARĂ; ne vom sili, pentru că nu avem
sumeaţa pretenţie să facem mai bine decît predecesorii noştri. Însă urmînd unui drum bătut de
dînşii, folosindu-ne de cercările şi de ispita lor, vom avé mai puţine greutăţi şi mai mari
înlesniri în lucrările noastre, Dacia, afară de compunerile originale a redacţiei şi a
conlucrătorilor săi, va primi în coloanele sale cele mai bune scrieri originale ce va găsi în
deosebitele jurnaluri româneşti. Aşadar foaia noastră va fi un repertoriu general al literaturei
româneşti, în carele ca într-o oglindă se vor vede scriitori moldoveni, munteni, ardeleni,
bănăţeni, bucovineni, fieştecarele cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul său.
Urmînd unui asemine plan, Dacia nu poate decît să fie bine primită de publicul
cetitor. Cît pentru ceea ce se atinge de datoriile redacţiei, noi ne vom sili ca moralul să fie
pururea pentru noi o tablă de legi, şi scandalul o urîciune izgonită. Critica noastră va fi
nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana. Vrăjmaşi ai arbitrariului, nu vom fi
arbitrari în judecăţile noastre literare. Iubitori ai păcei, nu vom primi nici în foaia noastră
discuţii ce ar puté să se schimbe în vrajbe. Literatura are trebuinţă de unire, iar nu de
disbinare; cît pentru noi dar, vom căuta să nu dăm cea mai mică pricină din care s-au puté
isca o urîtă şi neplăcută neunire. În sfîrşit, ţălul nostru este realizaţia dorinţii ca românii să
aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi.
Dorul imitaţiei s-au făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul
naţional. Această manie este mai ales covîrşitoare în literatură. Mai în toate zilele ies de subt
teasc cărţi în limba românească. Dar ce folos! că sînt numai traducţii din alte limbi, şi încă şi
acele de ar fi bune. Traducţiile însă nu fac o literatură. Noi vom prigoni cît vom puté această
manie ucigătoare a gustului original, însuşirea cea mai preţioasă a unii literaturi. Istoria
noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sînt destul de mari, obiceiurile noastre
sînt destul de pitoreşti şi de poetice pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să
avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii. Foaia noastră va primi cît se
poate mai rar traduceri din alte limbi; compuneri originale îi vor umple mai toate coloanele.
Dacia, ce prin urmare va cuprinde toate ramurile literaturei noastre, va fi despărţită în
patru părţi. În partea dintăi vor fi compuneri originale a conlucrătorilor foaiei; partea a doua
va avé articole originale din celelalte jurnaluri româneşti. Partea a treia se va îndeletnici cu
critica cărţilor nouă ieşite în deosăbitele provincii a vechei Dacii. Partea a patra, numită
Telegraful Daciei, ne va da înştiinţări de cărţile ce au să iasă în puţin, de cele ce au ieşit de
subt tipar, relaţii de adunările învăţaţilor români, ştiri despre literatorii noştri şi, în sfîrşit, tot
ce poate fi vrednic de însemnat pentru publicul român.

Iaşii, 30 ghenarie, 1840

Redactorul răspunzător

M. KOGÎLNICEANU

66
 PROPĂŞIREA1

Românii au început a preţui facerile de bine a publicităţii. Deosebite foi politice şi

literare, subt deosebite numiri şi cu deosebite tendinţe, s-au înfiinţat în tustrele provincii a
vechii Dacii. Fieştecare din ele îşi împlineşte scopul mai mult sau mai puţin; însă toate au
greşeala capitală că prea se îndeletnicesc cu cele dinafară şi prea puţin cu cele dinlăuntru.
Cele politice cuprind numai un extract uscat a întîmplărilor de zi, scoase din jurnaluri străine,
şi care multe n-au nici cel mai mic interes pentru români; cele literare nu se ocupă pentru cele
mai multe dăţi decît cu literatura uşoară a franţezilor şi a germanilor; rareori ele cuprind un
articul original românesc, mai rareori încă un articul de ştiinţe sau de interesuri a ţărilor
noastre. Lipsa dar a unei foi care, lăsînd deoparte toate noutăţile dinafară şi discuţiile politicei
de zi, precum şi toate acele traducţii de articole uşoare şi de anecdote franţuzeşti şi nemţeşti,
s-ar îngriji numai cu adevăratele interesuri materiale şi intelectuale a românilor, lipsa unei
asemine foi publice, zic, este obşteşte simţită. Această lipsă, într-atît încît împregiurările
dinafară o vor ierta, se va sili a o împlini Propăşirea. Lepădînd din coloanele sale tot ce se
înţălege subt strînsul cuvînt de politică, neocupîndu-se nicidecum cu discuţiile şi noutăţile
politice dinafară şi dinlăuntru, precum şi cu întîmplările zilii, izgonind orice traduceri din
scrieri străine, care neavînd nici un interes pozitiv pentru noi nici nu ne pot îmbogăţi
literatura, foaia noastră nu va cuprinde decît compuneri originale româneşti împărţite în trei
secţii: 1. ştiinţele exacte, 2. ştiinţele morale şi politice, şi 3. literatura românească, silindu-se
prin toate aceste a deştepta un interes mai viu pentru ştiinţă şi naţie.
Secţia I va cuprinde articule originale de fizică, himie, istorie naturală, agricultură,
ţinerea pădurilor, igienă publică, ştiri despre descoperirile şi lucrurile învăţaţilor.
Secţia II va trata: 1. întrebările cele mai interesante a economiei politice, precum
drumurile, canalurile, vămile, bancele, tranzacţiile comerţiale şi industriale; 2.
jurisprundenţa, adecă istoria dritului românesc în deosebitele timpuri, comentare asupra
codicilor de legi a Valahiei şi a Moldaviei, lipsele şi îmbunătăţirile driturilor civil şi penal; 3.
istoria naţională, adecă priviri asupra analelor patriei, biografia celor mai însămnaţi români,
înfăţoşarea întîmplărilor celor mai slăvite, obiceiurile, prejudeţile, ceremoniile, instituţiile
vechilor noştri strămoşi; şi 4., în sfîrşit, felurite articole de un interes social, precum despre
învăţătura publică, despre reforma temniţelor ş.a.
Secţia III, a literaturei, care va fi cea mai bogată, va cuprinde tot felul de articule
originale, proză şi poezie, viaţa celor mai cunoscuţi autori, traduceri şi extracturi din cărţile
publicate în ţări străine, dar a cărora sujet se atinge de noi, priviri asupra limbii, bucăţi
umoristice şi, în sfîrşit, critica şi înştiinţarea tutulor scrierilor nouă româneşti. Această parte a
Propăşirei va fi menită ca să împărtăşească cetitorilor noştri o idee dreaptă şi îndestulătoare a
mişcării literare din Moldavia, Valahia şi Transilvania.
Propăşirea se va publica subt redacţia răspunzătoare a d.d. V. Alecsandri, P. Balş, I.
Ghica şi M. Kogălnicean. Ajutorul celor mai însemnaţi literatori din Valahia şi Moldavia ne
este făgăduit şi de pe acum putem închizăşlui că cetitorii foiei noastre vor găsi adeseori în
1
“Foaie pentru interesurile materiale şi intelectuale”, anul I, duminică în 2 ianuarie 1844. A apărut din
ianuarie pînă în 29 octombrie 1844 la Iaşi din “silinţa” lui M. Kogălniceanu, I. Ghica, V. Alecsandri, C.
Negruzzi, Panait Balş, C. Bolliac, Voinescu, N. Bălcescu. Propăşirea a fost suprimată pentru că a publicat,
în numerele 4, 10, 12, Satiră cătră mintea sa de Antioh Cantemir, tradusă de A. Donici şi C. Negruzzi, şi
Toderică, nuvelă de C. Negruzzi.

67
 coloanele ei numele cunoscute a d.d. Alexandrescu, Boleac, Bălcescu, Voinescu, Donici,
Negruzzi ş.a. Orice articule potrivite cu duhul Propăşirii, trimise de oricine, se vor primi cu
recunoştinţă, tendinţa de căpitenie a foiei noastre fiind îndemnul şi răspîndirea ideilor şi
literaturii naţionale.
Propăşirea se va publica într-o coală în 4°, o dată pe săptămînă, în Iaşi, la Cantora
Foiei săteşti; formatul, literile şi hîrtia vor fi întocma cu acest întîi număr.
Preţul deocamdată este pe an: doi galbini. Dar sporind numărul abonaţilor ca să se
poată acoperi cheltuielile tiparului, atunce preţul se va scădea în proporţie.
Prenumeraţia se face în Iaşi, la Cantora Foiei săteşti şi la toate librăriile; în ţinuturi,
pe la d.d. învăţători publici; în Bucureşti, la librăria d. Valbaum.

FAMILIA119

Să fondăm teatru naţional!

I

Numai naţiunea aceea înfloreşte, numai aceea va trăi în etern, carea în respectul
culturei e la înălţimea civilizaţiunii moderne; căci în secolul nostru cultura e arma cea mai abilă şi
puternică în posesiunea popoarelor, prin care pot să-şi facă renume, să se înalţe, şi să cucerească
eleminte străine.
Secolul prezinte e secolul civilizaţiunii; astăzi învingerea forţei şi a puterii nu are durată
lungă; popoarele nu se mai subjugă cu arme, ci prin – cultură.
Ferice dară de naţiunea aceea, carea dispune de această armă potentă, căci viaţa ei este
asigurată pentru eternitate, - şi memoria ei va fi admirată cu pietate pururea.
Toate pier în lume şi se nimicesc. Monumintele cele mai colosale cad victima vitregimei
timpurilor viforoase. Nimica nu durează în eternitate, decît numai una: ştiinţa. Valurile secolilor
extirpă multe naţiuni glorioase; numele lor se şterge de pe paginile istoriei activităţii; dar
eluptamintele lor pe terenul culturei vor străluci totdeauna şi vor ilustra generaţiunilor viitoare
acea epocă grandioasă; cultura lor li va susţinea numele în vecii vecilor.
Deci oricare naţiune care nu vrea să fie înghiţită de valurile amalgamizatoare ale
naţiunilor mai înaintate în cultură, oricare naţiune care vrea să trăiască şi să joace un rol oarecare
în istoria universului are imperativa necesitate d-a se îngriji de acele mijloace prin cari să se poată
avînta la acel grad al culturei, de unde să privească fără frică şi gelozie asupra celorlalte naţiuni.
Mijlocului prim şi cel de frunte pentru acest scop e educaţiunea. Plutarc a zis că
sorgintele virtuţii şi a onestităţii e educaţiunea cea bună. Tot dînsul a zis şi aceea că nu există nici
o fiinţă omenească bună care, fără educaţiune, să nu aibă mai multă aplicare pentru fapte rele
decît pentru cele bune.
E bine, să ne educăm dară; şi să nu uităm niciodată exclamaţiunea lui Heineccius 120: Cît
de nefericită şi prostituită deveni gintea umană prin naşterea unui Nerone!
119
,,Foaia enciclopedică şi beletristică cu ilustraţiuni”, anul V, nr. 29, domineca 20 iuliu/1 august 1869
A apărut în 1865 la Pesta sub conducerea lui Iosif Vulcan, care a fost proprietar, redactor şi editor. Din
1880 se mută la Oradea, unde îşi încheie apariţia în 1906. această revistă a avut un deosebit caracter
instructiv prin specificul ei enciclopedic. Din punct de vedere literar a avut marele merit de a-l fi publicat
prima dată pe Mihai Eminescu. De asemenea au mai publicat în coloanele revistei scriitorii: V. Alecsandri,
G. Bariţiu, Al. Papiu-Ilarian, A. Bîrseanu, D. Bolintineanu, T. Cipariu, Aron şi Nicolaie Densuşianu, G.
Coşbuc, B.P. Hasdeu, Al. Vlahuţă, B. Delavrancea, Duiliu Zamfirescu ş.a.
120
Jurisconsult şi filozof german ( 1681-1741). Cu privire la ginte a scris lucrarea Elementa juris naturae et
gentium ( Elementele dreptului natural şi al ginţilor).

68
 Dar unde şi cum să ne educăm?
Sînt trei locuri de cultivare: biserica, şcoala şi teatrul. Să ne îngrijim dară de înfiinţarea
acestora, căci – precum am mai zîs-o, - fără biserică, fără şcoală şi fără teatru nu poate fi vorba
de cultură şi moralitate, nu putem aspira la viitoriu, la viaţă. Ferice de naţiunea carea posedă
această trinitate sîntă!
Noi cu astă ocaziune ne vom ocupa de teatru, dorind să dovedim necesitatea şi importanţa
unui teatru naţional.
Ştim prea bine că mulţi dintre onorabilii noştri cetitori, carii ne vor onora cu cetirea
acestor şîre, ni vor reflecta că teatrul este dacă nu un lux, cel puţin o lipsă, de care nu ne putem
plînge atît de mult ca de lipsa şcoalelor noastre.
E bine, recunoaştem şi noi că şcoalele noastre, cele puţine ce sînt, se află în starea cea
mai deplorabilă, - dar totodată susţinem că fondarea unui teatru naţional român în imperiul
austriac nu are mai puţină importanţă decît înfiinţarea a cîteva şcoale.
Apoi dacă animele noastre vor palpita de patriotism şi de simţ naţional,- în scurt timp
vom avea şi şcoale şi teatru. Şcoalele se pot face de cătră comunităţile singuratice, iar teatrul
numai prin concursul naţiunii întregi.
Şi noi trebuie să le avem amîndouă, pentru ca trinitatea amintită mai sus să fie completă
şi pentru că una pe alta se suplinesc.
Şcoalele sînt restrînse pentru un cerc mai îngust, ele înfluinţează numai asupra
generaţiunii june; trebuie dară să fondăm şi un institut mai mare, care să reverse lumina sa în cerc
mai larg, asupra tuturor generaţiunilor.
Acest institut este teatrul, unde pot să intre juni, bătrîni – învăţaţi şi cei ce nici nu ştiu
ceti, adecă şi aceia pe carii în şcoale nu-i mai putem instrui.
Teatrul este cea mai mare şcoală morală, cea mai mare şcoală de educaţiune, pe lîngă
biserică şi şcoală, este un templu al moralităţii, al luminei şi al ştiinţei. În el se dezvoltă şi cultivă
simţemintele generoase, umanitare şi naţionale; el ni arată calea virtuţii şi a onorii, dezvoaltă în
noi gustul frumosului, gustul bunei cuviinţe; ni arată datoriile de creştini şi patrioţi; ni înfăţişează
icoana libertăţii şi onorii precum şi relele despotismului, ale viciului şi infamiei. Teatrul e ca şi o
expoziţiune a virtuţilor şi viciurilor societăţii omeneşti. Scena redeşteptînd suvenirile trecutului,
reîmprospătînd gloriele străbune, victoriele, luptele lor pentru libertate şi independenţă, ni înalţă
sufletul, stîrneşte în animele noastre sacra dorinţă de a-i imita, căci teatrul e şcoala cea mai
practică.
E mare, înalţă şi nobilă chemarea teatrului, şi cînd ştie a se ţine la înălţimea misiunii sale,
conduce poporul la glorie şi mărire!
Aceste sînt adevăruri necontestabile, pentru aceea sî
sîntem convinşi că onorab[ilul] public şi fără îndegetarea noastră de mult simte necesitatea unui
teatru naţional de dincoace de Carpaţi, şi doreşte de mult dimpreună cu noi să avem şi noi
românii d-aice un templu al Thaliei121 române, care să nu fie numai un loc de petrecere şi
distracţiune, ci un institut pentru cultivarea limbei noastre şi pentru înălţarea ei la gradul ce-i
compete, un institut în fine pentru deşteptarea, dezvoltarea şi cultivarea simţului şi spiritului
naţional.
E bine, doamnelor şi domnilor, cine dintre noi n-ar dori cît mai grabnică înfiinţarea a unui
institut cu misiunea aceasta?
Să nu întîrziem dară nici un minut, căci fiecare secund produce daune regretabile, să ne
întrunim cu toţii şi să fondăm un teatru naţional!
Vom avea onoarea a desfăşura ideile noastre relative la realizare – în numărul viitor.
IOSIF VULCAN

121
Muza comediei.

69
Să fondăm teatru naţional!122

II

În numărul trecut avurăm onoare să îndegetăm necesitatea unui teatru naţional românesc
de dincoace de Carpaţi. Sîntem convinşi că intenţiunea fu primită cu plăcere de partea cea mai
mare a publicului românesc, pentru aceea ni luăm voia a vă mai întreţinea de acest sujet şi în
numărul prezinte, dezvoltînd ideile noastre relative la realizarea acestei dorinţe generale.
Întrebarea principală şi prima ce ni se pune din toate părţile este aceea că de unde vom
aduna fondul necesar pentru un teatru?
Din contribuiri generale, întreprinse cu seriozitate în toate unghiurile; din contribuiri, la
cari să ia parte întreaga naţiune română. Să-şi facă fiecare român datoria! Să contribuie o sumă cît
de bagatelă, şi Thalia română în scurt timp va avea şi în imperiul austriac un templu modest.
Să nu ni se reflecte că sîntem puţini şi săraci! Au nu sîntem noi cel puţin zece milioane?
Au n-avem noi destui bărbaţi cu stare, oameni generoşi, carii cu bucurie vor deschide punga lor
pentru realizarea acestei idei? Şi, în fine, au nu voim noi toţi s-avem un teatru, şi dacă voim, au
nu vom grăbi cu toţii a depune tributul competinte pe altariul naţiunii?
De cumva este-n noi însufleţire pentru înălţarea naţiunii noastre, de cumva-n pieptul
nostru n-a amorţit încă de tot iubirea limbei şi a naţionalităţilor noastre: atunce nici unul nu se va
retrage dintre noi, şi ideea propusă, dorinţa generală se va realiza.
Priviţi la serbii din Ungaria! O mînă de oameni în proporţiune cu numărul nostru. Şi, să
vedeţi, aceştia au deja de mult un teatru naţional la Neoplanta. Li-a dat doară statul vrun ajutor?
Ba. În acest imperiu din fondurile comune numai germanii şi ungurii au folos, iar noi, celelalte
naţiuni, purtăm numai greutăţile. Ce e drept, serbii au recurs în mai multe rînduri, cerînd ajutor
pentru teatrul lor, însă rugarea totdeauna li s-a refuzat. Dieta Ungariei a votat o subvenţiune
frumoşică pentru teatrul unguresc; dar serbii, carii aşişdere cerură subvenţiune din casa ţării
comune pentru teatrul lor, a căpătat iarăşi un răspuns negativ.
Cine a dat dară serbilor fondul necesar pentru a putea fonda un teatru naţional?
Însufleţirea lor naţională.
Serbii întru adevăr sînt puţini, dar toţi pătrunşi de simţul naţional, toţi gata a jertfi mult
pentru triumful cauzei naţionale, şi-apoi însufleţirea nu cunoaşte pedece, ea realizează chiar şi
aspiraţiunile cele mai temerarie.
E bine, dacă serbii din Ungaria au putut reuşi să-şi fondeze un teatru naţional, noi românii
mai mulţi decît dînşii să ne spăriem chiar îndată la început de ideea aceasta şi să strigăm fără
încredere în noi că: „Este peste putinţă?!”
Au n-ar fi aceasta un eclatant testimoniu de paupertate spirituală din partea noastră? Un
testimoniu ce ar atesta despre lipsa simţului nostru naţional?!
Zilele trecute cetirăm într-un ziar străin o corespondinţă de la Neoplanta. Daţi-mi voia să
vi comunicăm în extras această corespondinţă!
Autorul articolului e un călătoriu, carele niciodată n-a fost încă în acel oraş serbesc,
pentru aceea s-a mirat mult cînd la prînz, în ospetărie, zări o lăduţă prevăzută deasupra cu o
găurice, prin care fiecare oaspe lapeda în lăuntru o sumuliţă oarecare.
Călătoriul nostru întreba de unul dintre cei prezinţi că pentru ce sînt meniţi banii ce se
aduna astfel?

122
Familia, anul V, nr. 30, 28 iuliu/ 8 august 1869

70
 - Pentru teatrul nostru naţional – răspunse întrebatul, carele era un serb – în fiecare orăşel
sau sat serbesc – continuă dînsul – se găseşte o asemenea lăduţă la notariul sau la preotul. Poporul
în toate părţile conferă cu bucurie crucerii săi de prisos, şi fondul nostru teatral creşte pe zi ce
merge. Aceste lăduţe sînt sigilate, şi se deschid la finea fiecărei luni, cînd apoi suma adunată se
trămite la comitetul central în Neoplanta.
Călătoriul rămase încîntat de această însufleţire naţională, şi grăbi a-şi aduce
complimintele sale în publicitate pentru naţiunea sîrbă.
E bine, domnilor, să facem şi noi aşa!
Să compunem undeva un comitet din bărbaţi de încredere, carele să fie însărcinat a primi
ofertele din toate părţile. Să formăm comitete filiale în toate comitatele, cari apoi să aibă
colectanţi în toate oraşele şi satele, ca astfel să poată contribui toţi aceia carii vor a concurge la
înfiinţarea unui teatru.
Să aranjăm prin diletanţi reprezintaţiuni teatrale, să dăm baluri, concerte, toate în folosul
teatrului naţional.
Să ne adresăm pe calea ziaristicei cătră fraţii noştri de peste Carpaţi, să apelăm la simţul
lor naţional şi să-i rugăm a ni veni întru ajutor la realizarea planului nostru, şi noi sîntem convinşi
că dînşii vor răspunde cu căldură la apelul nostru.
Cu un cuvînt, să facem toţi paşii posibili, căci numai astfel rezultatul va fi cel dorit de
toţi!
Şi acuma parcă auzim pe onorab[ilii] noştri cetitori întrebîndu-ne că unde să se înfiinţeze
apoi teatrul proiectat?
După părerea noastră, locul cel mai acomodat pentru acest scop este Braşovul, unicul
oraş de dincoace de Carpaţi, în care elementul românesc e mai compact. Românii de la Braşov,
afară de aceasta, au toate calităţile cari militează pentru dînşii la deciderea acestei cestiuni. Starea
lor materială, cultura intelectuală şi spiritul naţional, gata la orice sacrificie, li-a eluptat de mult
recunoştinţa, iubirea şi stima celorlaţi confraţi.
Să apelăm dară şi în cestiunea aceasta la naţionalismul şi patriotismul bravilor noştri
conaţionalişti de la Braşov, şi dînşii desigur nu se vor retrage „din gloriosul loc”.
Fondat o dată un teatru naţional la Braşov, acesta ar servi drept azil stabil pentru artiştii
români teatrali, cari se ivesc de dincoace de Carpaţi şi cari pîn-acuma trecură în castre străine, şi
peste cîţiva ani am avea o inteligentă trupă teatrală. Iar pîn-atunce am chema artişti de dincolo,
cari ne-ar instrui o generaţiune nouă. Şi noi sîntem convinşi că celebrul nostru Millo, fondatorul
Thaliei române, ar accepta bucuros invitaţiunea pentru un asemenea rol şi la confraţii săi de
dincoace de Carpaţi; ar sacrifica cîţiva ani din restul laborioasei sale vieţe pentru conducerea
teatrului nostru, de dincoace.
Şi mai lămurim încă o cestiune, şi apoi vom încheia articolul nostru.
Teatrul de Braşov ar fi permanent numai încît priveşte localitatea; acolo s-ar înfiinţa
biblioteca teatrului, acolo s-ar ţinea costumele, vestmintele şi decoraţiunile; cu un cuvînt, acolo ar
fi „acasă”, trupa însă iarna ar juca la Braşov iar vara ar da reprezentaţiuni în alte oraşe locuite de
români.

Iată, domnilor şi fraţilor, ideile noastre în această cestiune de mare importanţă! Vă rugăm,
dezbateţi-le, criticaţi-le, şi cu rezultatul discusiunilor d-voastre să onoraţi foaia noastră, carea în
această cestiune totdeauna va deschide cu plăcere coloanele sale orişicui.

IOSIF VULCAN

71
 Invitare de prenumeraţiune

La unica foaie română literară ilustrată ce apare în Pesta sub titlul:

„ Familia”123

Garanţia unui viitoriu frumos pentru orişicare naţiune este buna educaţiune a
junimei sale.
Fără o junime bine educată nu putem aspira la înflorire, prosperare şi viaţă.
Educaţiunea junimei trebuie să fie dară deviza noastră!
Această operă sublimă e [concredinţa] îngrijirii părinţilor, şi deosebit a mamelor.
Prin poziţiunea lor familiară şi socială, mamele au influinţa cea mai potinte asupra
dezvoltării culturei în generaţiunea jună; ele au sacra misiune d-a o educa astfel ca naţiunea
împilată şi ţara nefericită să aibă în viitoriu mai mulţi fii bravi, mai multe fiice demne.
Însă ca mamele să poată realiza mai uşor şi cu mai multă siguritate divina lor misiune, au
trebuinţa şi dînsele de o educaţiune naţională; căci mamele numai simţăminte de acele pot
transplanta în pruncii lor, de cari se nutresc şi ele.
Să educăm sexul femeiesc în spirit naţional, iată principala cerinţă la care trebuie să
tindem, dacă voim s-avem o generaţiune naţională.
Pătrunşi de adevărul acestor idei fondarăm înainte de asta cu cinci această foaie, pentru a
dezvolta cultura naţională în sexul femeiesc român, şi peste tot junimea română de ambele sexe.
Graţie simţului naţional al publicului român, întreprinderea noastră fu salutată îndată la
început cu căldură. Publicul a vinit întru ajutoriul nostru cu sprijinul său material, iară bărbaţii de
litere ne-au onorat cu preţuita lor colaboraţiune.
Continuînd publicaţiunea foii noastre şi în semestrul viitor, venim a ne adresa atît cătră
onorab[ilul] public cetitoriu cît şi cătră stimaţii noştri colaboratori, să ne onoreze şi în viitoriu cu
concursul lor material şi spiritual!
Programa foii noastre va rămînea şi în viitoriu tot ceea de pîn-acuma: a instrui delectînd.
Propagarea culturei naţionale va fi şi de acum înainte principalul nostru scop.
[........................................................................................................]
Pesta 10/22 iuniu 1870

Redactor şi editoriu:
IOSIF VULCAN

TRIBUNA1

123
Familia, anul VI, Pesta, 1870
1
Anul I, nr. 1, sîmbătă în 14/26 aprilie 1884.
Cotidian politic în intervalul 14/26 aprilie 1884-16/29 aprillie 1903, sub direcţia lui I. Slavici. A fost editat
de societatea pe acţiuni “Institutul tipografic” Sibiu.
De la 1890 e organul Comitetului naţional, cu un rol deosebit în problema Memorandumului.

72
 Cătră publicul român!

Siliţi a se retrage pas cu pas din viaţa publică şi a aştepta cu răbdare o situaţiune care
le va lesni ieşirea din rezerva ce şi-o impun acum, românii din ţările supuse coroanei
S[fîn]tului Ştefan au fost încetul cu încetul lipsiţi de toate mijloacele de apărare naţională: nu
le-a mai rămas decît presa.
Trebuinţa unui ziar român cotidian, care să apere poziţia românilor în viaţa publică a
patriei noastre şi să ţie viu sentimentul lor de solidaritate, care este atît de adînc simţită, încît
intenţia de a răspunde la ea s-a manifestat în acelaşi timp din mai multe părţi: la această
trebuinţă au voit să răspunză şi oamenii ce s-au unit pentru înfiinţarea acestui ziar.
Intenţia lor n-a fost să înfiinţeze un organ de partid, nici să se constituiască ei înşişi
într-un partid deosebit, ci să creeze în mijlocul partidului naţional, care cuprinde aproape
totalitatea românilor, un teren comun, pe care se vor putea întîlni cu toţii, o ,,Tribună” pentru
toţi: cea mai de căpetenie preocupare a lor a fost dar de a găsi o grupare de persoane
accesibile pentru discuţiuni obiective şi gata de a renunţa, cînd vor fi cerînd interesele unei
acţiuni solidare, atît la ideile cît şi la înclinările lor personale, deci îndeosebi oameni fără
pretenţiuni de conducători politici.
Prin aceasta e indicată şi linia de conduită a acestui ziar.
Tribuna nu vine cu idei preconcepute, nu e menită a face politică personală, nici a
propaga tendenţe politice pornite din redacţia ei: ea va fi organ al curentelor populare, va
lămuri şi va motiva dorinţele majorităţii concetăţenilor noştri români şi va susţinea pe aceia
dintre oamenii noştri politici, cari, primind inspiraţiunile lor din sentimentul public al
românilor, vor fi ştiut să-şi cîştige o popularitate covîrşitoare. Căci oamenii noştri politici,
lipsiţi cu toţii de relaţiuni puternice, nu pot să aibă prin ei înşişi nici o valoare în lupta pentru
stabilirea echilibrului în viaţa publică a patriei noastre: numărul e temelia valorii noastre
politice, şi numai aceia dintre oamenii noştri politici, cari au acest număr în dosul lor, pot,
dacă vor, să se impuie şi să-i fie prin aceasta de folos atît patriei cît şi naţiunii noastre
îndeosebi.
Primind această linie de conduită, întemeietorii Tribunei au stabilit drept program
pentru acest ziar ideile populare, admise parte de toţi concetăţenii lor români, parte de
majoritatea covîrşitoare a acestora.
Înfiinţînd ziarul, ei au voit să creeze totodată şi un centru de lucrare literară, şi-au
întemeiat şi o tipografie menită a spori cărţile populare române şi a contribui la educaţiunea
poporului român.
Îmbrăţişarea călduroasă pe care a găsit-o această întreprindere în public e destulă
dovadă că ideile programului nostru sînt admise de aproape totalitatea concetăţenilor noştri
români şi că întreaga întreprindere răspunde la o trebuinţă simţită de toţi: prima emisiune de
40.000 fl. a fost subscrisă de publicul român în timp de puţine zile. Iată acel

Datorită politicii naţionale, în dezacord total cu politica Imperiului Austro-Ungar, redactorii acestui ziar au
fost condamnaţi în repetate rînduri la temniţă, iar Societatea la grele amenzi. Numărul anilor de închisoare
s-a ridicat la cifra de 17, iar amenzile la 40656 coroane.
Pe lîngă informaţii şi articole cu caracter politic, Tribuna a publicat în Foiţa Tribunei, creaţie beletristică.
Se dă o mare importanţă folclorului. Semnături mai importante în această privinţă sînt ale lui I. P.
Reteganul, I.Mera.

73
 PROGRAM:
1.Patria noastră fiind un stat poliglot, orişice măsură care jigneşte în dezvoltarea lui firească
pe vreunul dintre popoarele împreunate într-însa trebuie să aibă drept urmări neapărate
slăbirea conştiinţei de unitate politică, o păgubitoare consumare de puteri prin lupte interne şi
o simţită scădere a puterii de rezistenţă faţă cu pericolele care ne vor fi ameninţînd din afară:
vom urma dar lupta pe teren de dezvoltare şi vom combate fără de nici o rezervă orişice
măsură, fie legislativă, fie administrativă, prin care vreunul dintre popoarele din patria noastră
ar fi jignit în dezvoltarea lui firească, anume ca popor deosebit.
2.Cel mai de căpetenie interes al poporului român este de a fi socotit drept ceea ce în adevăr
este, un element de ordine şi de cultură la hotarele orientale ale monarhiei şi un zid de apărare
faţă de orice pericol ce ar fi ameninţînd patria noastră din această parte: ne vom da, prin
urmare, toată silinţa să cultivăm în poporul nostru tradiţionala alipire cătră tron şi supunerea
cătră legi şi vom combate orişice tendinţe care ar putea să compromită reputaţia poporului
român ca element de ordine.
3. Deoarece astăzi sînt socotite legi votate, sacţionate şi promulgate în toată regula, pe
cît ele hotărăsc partea de înrîurire a noastră în viaţa publică şi marginile înrîuririi guvernului
asupra dezvoltării noastre naţionale şi nici ni s-au dat, nici ni se dau garanţii destul de sigure
că legile vor fi respectate în viitor, nu primim răspunderea faţă cu actuala stare de lucruri şi
nu ne rămîne decît să înduplecăm prin o rezistenţă pasivă pe puterea publică a respecta
drepturile noastre: ne supunem legilor, dar nu ne angajăm în viaţa publică decît în ceea ce
priveşte interesele zilnice şi locale şi uniţi cu concluziunile luate de unanimitatea
reprezentanţilor trimişi de alegătorii români la conferenţa ţinută în 1881 la Sibiu, vom stărui
ca toţi românii din ţările supuse coroanei S[fîn]tului Ştefan să fie solidari, să nu deie de la
dînşii decît ceea ce li se poate lua şi să aştepte în linişte o situaţie, în care ne vom putea
impune prin o activitate susţinută cu energie.
4.Drept urmare firească a hotărîrii noastre de rezistenţă pasivă nu vom intra în tranzacţiuni cu
nici unul dintre factorii puterii publice decît după ce ni se vor oferi garanţii pe deplin sigure
că angajamentele luate faţă cu noi vor fi pe viitor ţinute în toată puterea lor şi ne vom da toată
silinţa să discredităm înaintea poporului pe toţi aceia care ar fi voind să negoţieze în numele
românilor fără să ne fi dat asemenea garanţii.
5. Autonomia Transilvaniei fiind una dintre formele prin care majoritatea, ba chiar
aproape unanimitatea românilor din ţările supuse coroanei S[fîn]tului Ştefan socoteşte pe din
destul asigurată dezvoltarea naţională română, vom persista asupra drepturilor de autonomie a
Transilvaniei şi vom stărui ca toţi românii să persiste dimpreună cu noi.
Acest program ne pare atît de lămurit şi de firesc, încît avem sentimentul că e destul
să-l afirmăm pentru ca să fie admis: afirmîndu-l, nu vînăm popularitatea, ci ne identificăm cu
poporul, sîntem glasul poporului. Deviza întreprinderii noastre nu e lupta ofensivă, ci
apărarea, lucrarea pacinică şi roditoare.
Facem dar prin aceasta apel la toţi cei ce doresc o asemenea lucrare şi le cerem
spriginul călduros.
Ioan Bechnitz, particular în Sibiu – Dr. Aurel Brote, directorul băncii de
asiguraţiune ,,Transilvania” în Sibiu – Eugen Brote, proprietar în Sibiu – Ioan Dusoiu,
comerciante în Braşov, - Diamandi Manole, comerciante şi prezident al Camerei de comerciu
şi industrie în Braşov – Simeon Marginean, advocat în Braşov – Dr. Ioan Neagoe, medic în
Braşov – George B. Popp, fabricant în Braşov.

Ioan de Preda, advocat în Sibiiu –

Ioan Slavici, particular în Sibiiu.

74
 CONVORBIRI LITERARE1

În mijlocul agitaţiunilor politice de care fură cuprinse toate spiritele în România,

mişcarea literară, susţinută înainte cu mult succes de foile literare atît de cunoscute şi preţuite
de toată societatea, a încetat cu totul. Cînd vorbesc pasiunile politice, artea şi ştiinţa îşi
ascund producerile lor liniştite. Acum însă, cînd în România liberă politica a luat o cale mai
statornică şi spiritele sperează într-un viitor mai regulat, să observă natural reînceperea
ocupaţiunilor literare. În Bucureşti s-a constituit o societate care, organizîndu-se, ar puté
produce mult pentru cultura şi instrucţiunea poporului. În Iaşi, unde deşi nu să mai află
centrul politic, a rămas o inteliginţă destul de răspîndită, unde înalte şi numeroase instituţiuni
şcolare întreţin o activitate ştiinţifică permanentă, s-a format încă de mai mult timp o
societate literară “Junimea”, care din an în an ie proporţiuni crescînde şi totodată solide şi din
partea căreia publicăm tot în acest număr importantul apel cătră autorii români. Aceste
elemente reclamă înfiinţarea unei reviste care să aibă scopul de a reproduce şi răspîndi tot ce
intră în cercul ocupaţiunilor literare şi ştiinţifice; de a supune unei critice serioase operele ce
apar din orice ramură a ştiinţei; de a da samă despre activitatea şi producerile societăţilor
literare, în special a celei din Iaşi şi de a servi ca punct de întîlnire şi înfrăţire pentru autorii
naţionali.
Sub numele de Convorbiri literare va apăré la două săptămîni o revistă în formatul
stinsei România literară. Începutul este modest, dar redacţiunea sperează că va puté da în
curînd acestei foi proporţiuni mai însemnate prin binevoitorul concurs ce este în drept de a
aştepta din partea tuturor autorilor români.

IACOB NEGRUZZI

GLOSAR

1
Anul I, nr. 1, 1 martie 1867.
A apărut pînă în 1944. Din 1867 pînă în 1885 a ieşit la Iaşi, de unde se mută la Bucureşti. Mentorul
Junimii, Titu Maiorescu, a publicat în această revistă studiile sale estetice, critice şi de istorie literară.
Revista a avut un caracter mai larg decît cel pe care-l impunea calitatea de organ al Junimii. Astfel
Eminescu, Creangă şi alţi mari scriitori publică aici.

75
acompt = acont
acţie = acţiune
agie = organ administrativ din sec.XVIII –XIX, în Ţara Românească şi Moldova, însărcinat
cu menţinerea ordinii publice
agru = loc de arat, ţarină
amalgamizator = care amestecă lucruri
amàt = care a iubit
amoare = dragoste, iubire
amerinţa (a ~) = a ameninţa
analoghicesc = proporţional, în raport cu…
animă = inimă
an-ţerţ = anţărţ, acum doi ani
ardica (a ~ ) = a ridica
armie = armată, oştire
articul = partea unei publicaţii periodice
arţăgaş = certăreţ
atesta (a ~)= a dovedi prin viu grai, printr-un înscris
atingător = emoţionant, impresionant
aţintător (scopul ~)

bucher = persoană care se află cu învăţătura abia la alfabet

bumb = nasture, buton

cabală = intrigă
cantaridă = gîndac de turbă din care se extrage cantaridina, substanţă otrăvitoare.
cantoră = birou, cancelarie
călţuni = încălţăminte de sărbătoare
cercustare = circumstanţă
cetanie = citire, lectură
chiar = clar
chinovie = comunitate de călugări
clas = clasă
competa ( a ~) = a cuveni
comerciu = comerţ
compromita (a ~) = a face să piardă autoritatea
conchetă = cucerire
concurge ( a ~) = a colabora
confederaţiune = unirea mai multor state, care îşi păstrează autonomia
confera (a ~) = a acorda
confesional = privitor la confesiunea de credinţă
conlucrător = colaborator
continuaţie = continuare
contribuire = contribuţie
convicţie = convingere
corunat = încoronat
coterie = grup de persoane intrigante

76
crunta (a ~) = a însîngera
cuant(um) = cantitate
cucerie = evlavie, smerenie
curgătoriu (anul ~) = curent, în curs
criticastru = critic neînsemnat (şi lipsit de onestitate)

danie = dăruire
declamaţie = arta de a declama, a rosti cu voce tare, cu intonaţie şi cu gesturi adecvate, un
text literar (în versuri)
declamator = pompos, bombastic, emfatic
defensor = apărător
degresie = abatere de la subiectul tratat
deprada (a ~) = a prăda
derăpăna (a ~) = a îndepărta
deregătorie = conducere
devzolvire = dezvăluire
diamanticale = giuvaericale
diligenţie = strădanie
diregere = a pune în ordine, a pune la cale
disbinare = dezbinare
disertaţie = cercetare cu amănuntul a unei chestiuni
divan = consiliu de judecată, judecată, proces
divizie = împărţire
drit = drept, jurisprudenţă

eclatant = care impresionează puternic, care produce vîlvă

elecţie = alegere
elupta (a ~) = a obţine, a cuceri
eluptaminte = izbînzi
emfaz = îngîmfare
estimp = anul acesta
eterodos = eretic
extirpa (a ~) = a smulge din rădăcină, a stîrpi
extract = copie

fericitate = fericire
ferlegher = editor

galbin = nume dat mai multor monede străine, de aur, de valori variabile, care au circulat şi
în ţările româneşti
galimatia = încurcătură
găci (a ~) = a ghici

77
genuin = veritabil
gongorism = afectare, preţiozitate în stil
graf = conte (german)
gvardie = gardă

haracter = caracter
himie = chimie

inaniţiune = slăbiciune
inoranţă = ignoranţă
invazor = năvălitor, cotropitor
irumpe ( a ~ ) = a irupe, a izbucni
ispravă (fără ~) = fără rezultat, zadarnic
Î

îmbele = ambele
înaintare = progres
încai = măcar, cel puţin
închizeşlui (a ~) = a chezăşui, a garanta
îndegeta = a indica
îndegetură = indicaţie
înfolia (a ~) = a îmbrăca
înforma (a ~) = a alcătui
înrîura (a ~) = a înrîuri
însuşit = în stare, cu calităţile necesare
întraripare = avînt
înţelesual = intelectual
înveste (a ~) = a îmbrăca

jăcnitor = vătămător
jest = gest
judiţios = judicios, chibzuit
jurisdicţiune = putere judecătorească, sfera de acţiune a magistratului

laboare = muncă
lăcuitor = locuitor
lepăda (a ~ ) = a îndepărta
literator = literat

manuducător = conducător
masà (a ~) = a concentra într-un grup mare

78
maştehă = mamă vitregă
mădular = membru al unei societăţi, asociaţii
meşteşug = talent, abilitate
mezat = vînzare publică, licitaţie
mezev = evul mediu
metod = metodă
misie = împuternicire de a face ceva
mişcămînt = mişcare
momentos = de moment
musculaţie ( ~ obrazului) = mimică

nepregetător = neîntrerupt, continuu

neunire = lipsă de unire, neînţelegere
nizui (a ~) = a năzui
norocit = fericit, cu noroc
novelă = noutate, ştire

obstinat = îndîrjit
obşte (de ~ ) = deopotrivă
ocá = veche unitate de măsură a capacităţii sau greutăţii, egală cu circa un litru (sau un
kilogram) şi un sfert
oclocraţie = conducere unde puterea este exercitată de mulţime
opăcitor = tulburător
ora (a ~) = a ruga
orizon = orizont

pacotilă = marfă proastă (întrebuinţat figurat pentru : versuri proaste )

paladiu = ocrotire
paradosi (a ~) = a preda o învăţătură
pension = instituţie particulară de învăţămînt din trecut
perioadă = frază amplă, cu caracter unitar şi armonios
pitar = titlu dat boierului care se ocupa cu aprovizionarea cu pîine a curţii domneşti
popol = popor
populadă
politie = oraş
potinte = puternic, tare
precurmare = întrerupere
prefipt = propus
prejudeţ = pagubă
prenumerant = abonat
prepus = bănuială, presupunere
privilegie = părtinire
privire = apreciere, considerare
prochemare = proclamare
pronie = providenţă

79
prozlovenie = învoire
puntuaţie = punctuaţie

regula (a ~)) = a sistematiza

repenti (a se ~) = a se căi
reprobaţiune = dezaprobare
resignaţie = resemnare

sanifica (a ~) = a însănătoşi
scopos = scop
seanţă = şedinţă
simtiment = sentiment
sfanţ = ban de argint austriac, în valoare de 20 de creiţari
siguritate = siguranţă
slobozenie = libertate
soţ = asociat, colaborator
spiculaţie = speculaţie
stare (~ împrejur )
statorire = stabilire
stropşit = deformat, schimonosit
sujet = subiect
sumeţ = sfidător, obraznic

şenă = scenă

teasc (a ieşi de sub ~) = tipar, a tipări

temerarie = îndrăzneală peste măsură
tempestă = furtună
testimoniu = certificat, adeverinţă, atestat
togă = manta lungă de lînă pe care o purtau romanii deasupra tunicii
tovărăşie = asociaţie
tracta (a ~) = a trata
trinitate = treime

80
 ţinta (a ~) = a aspira, a năzui
ţivilizaţie = civilizaţie

umanioare = studiul artelor şi ştiinţelor, în special a cunoştinţelor clasice

uric = hrisov
urzeala (~ limbii)= structură

văiera (a ~) = a tîngui, a jeli, a compătimi

vîrtos (la comparativ) = mai ales, mai cu seamă, mai mult

Cheia testelor de evaluare finală : 1b, 2d, 3a, 4b, 5b, 6a, 7b, 8c, 9b, 10a, 11c, 12a, 13c, 14b,
15a, 16c, 17b, 18a, 19c, 20d, 21a, 22b, 23b, 24a, 25c, 26c, 27c, 28a, 29b, 30a.

BIBLIOGRAFIE

Andriescu Al, 140 de ani de la înfiinţarea ,,Albinei româneşti”, în Iaşul literar, XIX, 1969, nr. 7,
p. 20.

Andriescu Al., Limba presei româneşti în secolul al XIX-lea, Editura Junimea, Iaşi, 1979.

*** Bibliografia analitică a periodicelor româneşti (1790-1858), întocmită de Ioan Lupu, Nestor
Camariano şi Ovidiu Papadima, vol. I-II, Editura Academiei, Bucureşti, 1966, 1972.

Antip, Constantin, Contribuţii la istoria presei române, Uniunea Ziariştilor din România,
Bucureşti, 1964.

81
Bulgăr, Gheorghe, Despre limba şi stilul primelor periodice româneşti, în Contribuţii la istoria
limbii române literare în secolul al XIX-lea, vol. II, 1958, p. 75-113.

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Ediţia a II-a, revăzută şi
adăugită, Editura Minerva, Bucureşti, 1982.

Chendi, Ilarie, Începuturile ziartisticei noastre, Orăştie, 1900.

Cioculescu, Şerban, Vianu, Tudor, Streinu, Vladimir, Istoria literaturii române moderne. Ediţia a
II-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971.

Ciuchindel, C., Despre începuturile presei româneşti : ,, Courier de Moldavie” în LL, II, 1956.

Cristescu, Marina, Primul ziar românesc: ,,Fama Lipschii”, în ,,Gazeta literară”, 1966, nr. 5.

*** Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Editura Academiei, Bucureşti,
1979.

*** Din presa literară românească a secolului XIX. Prefaţă de Romul Munteanu. Antologie, note
şi glosar de Aurel Petrescu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967.
Dumitrescu, Dinu, Mihai Viteazul, primul corespondent de presă român, în ,,Ramuri”, 1966, nr.
12.
Grămadă, Livia, Presa satirică românească din Transilvania, 1860-1918, Cluj, 1974.

Hangiu, Ion, Reviste şi curente în evoluţia literaturii române, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1978.

Hangiu, Ion, Dicţionar al presei literare româneşti (1790-1982), Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1987.

Hangiu, Ion, Dicţionarul presei literare româneşti(1790-1990), Editura Fundaţiei Culturale

Române, Bucureşti, 1996.

Iliescu, Adriana, Literatorul, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968.

Iorga, Nicolae, Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea – de la 1821 înainte, vol. I-.II,
Editura Minerva, Bucureşti, 1907-1908.

Iorga, Nicolae, Istoria presei româneşti, Adevărul, Bucureşti, 1922.

*** Istoria literaturii române, II-III, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, 1973.

Istrate, Gavril, Observaţii lingvistice pe marginea ,,Alăutei româneşti”, în ALIL, t.XXIII, 1972,
p. 157-160.

Jeanneney, Jean-Nöel, O istorie a mijloacelor de comunicare. De la origini şi pînă astăzi,

Institutul European, Iaşi, 1997.

Livois, René de, Histoire de la presse française, Edition Spes - Lausanne, 1965. Lovinescu,
Eugen, Gh. Asachi. Viaţa şi opera sa, Editura ,,Casei Şcoalelor”, 1927.
Marcea, Pompiliu, ,,Convorbirile literare” şi spiritul critic, Editura Eminescu, Bucureşti, 1971.

82
Marica, Em. George, Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Editura pentru Literatură, Bucureşti,
1969.

Milaş, Constantin, Probleme de limbă în revista ,,Albina românească” (1829-1850), Cluj, 1968.

Ornea, Z., Junimismul. Contribuţii la studiul curentului, Bucureşti, Editura pentru Literatură,
1966.
Petrescu, Aurel, Precizări în legătură cu ,,Fama Lipschii pentru Daţia”. Prototipul ei german, în
AUB, XX, 1973, nr. 2, p. 117-124.

Piru, Al., Istoria literaturii române, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970.

Popa, Mircea, Taşcu, Valentin, Istoria presei literare româneşti din Transilvania, de la
începuturi pînă în 1918, Editura Dacia, Cluj, 1980.

Popovici, D., Studii literare, I-II, Editura Dacia, Cluj, 1972- 1974.

*** Presa literară românească. Articole-program de ziare şi reviste (1789-1948). Ediţie în două
volume, note, bibliografie, indici de I. Hangiu şi o introducere de D. Micu, Editura pentru
Literatură, Bucureşti, 1968.

Răduică, Georgeta, Răduică, Nicolin, Calendare şi almanahuri româneşti (1731-1918), Dicţionar

bibliografic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
Răduică, Georgeta, Răduică, Nicolin, Dicţionarul presei româneşti (1731-1918), Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1995.

*** Reviste literare româneşti de la începutul secolului al XX-lea. Îngrijire ştiinţifică: Ovidiu
Papadima, Bucureşti, 1976.

*** Reviste literare româneşti din secolul al XIX-lea. Contribuţii monografice. Sub îngrijirea şi
cu un cuvînt înainte de Paul Cornea, Bucureşti, 1970.

*** Reviste literare româneşti din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Îngrijirea ştiinţifică
şi studiu introductiv de Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1974.

G. Sorescu, Gh. Asachi, Editura Minerva, Bucureşti, 1970.

Tomescu, Mircea, Calendarele româneşti, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1957.

Weill, Georges, Le journal. Origine, évolution et rôle de la presse périodique, Paris, 1934.

83
84