www.cartiaz.

ro – Carti si articole online de la A la Z

Circuitul Azotului in Natura

CAPITOLUL I

STADIUL ACTUAL AL CERCETÃRILOR PRIVIND

CIRCUITUL AZOTULUI ÎN NATURÃ

Chimiştii au găsit mijlocul de a izgoni din agriculură spectrul

„foametei de azot” şi au rezolvat problema fixării azotului atmosferic.
Aceasta însă nu înseamnă ca problema este definitiv eliminată.
Savanţii din întreaga lume caută procedee noi, mai ieftine şi mai
eficiente pentru fixarea azotului. Cercetările se efectuează în două direcţii:
biologică şi tehnică.
Cercetările lui Delwiche (1970) referitoare la substanţele organice
azotate din mare, sunt raportate la cei 10 cm de strat „activ” de la fundul
oceanului, în timp ce Söderlund şi Svensson (1976) iau în consideraţie
azotul organic dizolvat în coloana de apă.
Mulder, Lie şi Woldendorp (1969) consideră că bacteriile fixatoare de
azot liber au o contribuţie minoră la economia globală a acestui element în
natură şi la fertilitatea solului, pe baza următoarelor argumente:
- numărul celulelor de Azotobacter şi Beijerinckia, în foarte multe
soluri, este relativ mic; s-a demonstrat, în plus, că prezenţa în rizosferă a
unui număr mare de bacterii fixatoare de azot, ca Azotobacter, Beijerinckia,
Derxia şi Azospirillum, nu atestă rolul lor în economia azotului din sistemul
respectiv;
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online de la A la Z
- stimularea fixării azotului necesită consumul unor cantităţi mari de
carbon organic;
- în prezenţa compuşilor cu azot în mediu, îi utilizează preferenţial pe
aceştia, diminuându-şi, semnificativ, capacitatea fixatoare;
- în solurile fertile, activitatea lor este uşor depresată de
microorganismele nefixatoare care consumă substraturile organice cu
carbon.
Day şi colab. (1984), utilizând tehnici mai riguroase, apreciază
contribuţia bacteriilor chemotrofe libere la 2-3 kg N/ha/an şi cu un rol mai
important în regiunile tropicale decât în cele temperate.
În ansamblu, în special pe baza studiilor de laborator efectuate cu
tehnici moderne ,se consideră că rolul acestei categorii de microorganisme în
fixarea azotului şi fertilitatea solului este incert. Ele explică lipsa de interes
pentru bacteriile Azotobacter. Beijerinckia, Clostridium etc., atat de mult
studiate până în anii 1950.
După Evans şi Barber (1977), leguminoasele cultivate şi cele din flora
spontană introduc în sol 90 x 106 tone N/an, respectiv aproximativ jumatate
din cantitatea totală de azot fixat pe cale biologică. Capacitatea fixatoare a
sistemului Rhizobium/ lucernă sau Rhizobium/ lupin, poate reprezenta între
350 şi 600 kg N/ha/an.
Eficienţa este determinată de caracterul integrat al simbiozei, în cursul
căreia bacteriile beneficiază de glucidele sintetizate de plante, în cursul
fotosintezei, la rândul lor ,cedând produşii rezultaţi din fixarea azotului, pe
care îi exporta direct din nodul în organismul plantei pe calea unui sistem
specializat.
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online de la A la Z
Delwiche (1970 – 1976) semnalează un fapt deosebit, care, deşi este
raportat la perioada anilor 1970, îşi păstrează întreaga semnificaţie. Câştigul
total de azot fixat anual este de 92 milioane de tone, în timp ce pierderile
prin denitrificare sunt limitate la 83 tone N/an. Diferenţa de 9 milioane de
tone/an reprezintă, probabil, cantitatea de azot fixat care este introdus anual
în biosferă, în structura diferitelor molecule din sol, lacuri, râuri, oceane,
precum şi în rezervoarele subterane.
După Audus, Ghinea şi Ghiorghiade (l970) putem întâlni o acţiune
directă împotriva organismelor, alterând un proces fundamental comun.
Poate exista şi o acţiune selectivă, fiind inhibate doar procesele vitale ale
unui grup de microorganisme. Unele erbicide pot favoriza, direct sau
indirect, o serie de microorganisme care, astfel, pot substitui alţi compuşi ai
microbiotei, modificând echilibrul microbian al solului.
J. Audus (1970) arată că microbiota solului alcătuieşte un microsol
dinamic şi complex ale cărei populaţii se află într-un echilibru foarte delicat,
echilibru menţinut printr-o complexitate de interacţiuni a căror natură, de
multe ori, ne este cunoscută. Autorul vorbeşte tocmai de posibilitatea de
tulburare a acestei interacţiuni prin aplicarea erbicidelor – a pesticidelor, în
general. Prin aceasta se poate tulbura fertilitatea optimă a solului.
Obiectivul principal al agriculturii este asigurarea condiţiilor
favorabile pentru speciile importante din punct de vedere comercial,
utilizându-se erbicide în detrimentul multor altor specii.
Practica agricolă influenţează în mod direct sau indirect asupra
diversităţii biologice. Această acţiune se reliefează la diferite niveluri,
cauzele generale ale deteriorării biodiversităţii fiind următoarele:
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online de la A la Z
- la nivelul ecosistemelor şi habitatelor: a influenţat direct
micşorarea habitatelor multor specii de insecte, păsări, amfibii, mamifere,
plante superioare şi inferioare;
- la nivelul speciilor: utilizarea erbicidelor dăunează speciilor
comensale, iar a insecticidelor – microfaunei. Se tulbură ciclurile de
dezvoltare ale multor organisme. Mecanizarea şi fertilizarea provoacă
modificarea echilibrului dintre specii;
- la nivel genetic: se produce micşorarea numărului de specii,
varietăţi, rase utilizate. Monocultura favorizează mult acest proces. Are loc
eroziunea genetică ireversibilă a speciilor animale şi vegetale.
S-a studiat efectul toxic la mai multe grupe de erbicide. Astfel, s-a
observat că există o sensibilitate diferită la aminotriazine, chiar la tulpina
aparţinând aceleiaşi specii microbiene. Dintre diazine a fost studiată, sub
aspect microbiologic, mai ales hidrazida maleică. Se pare că aceasta, în doze
normale, provoacă o uşoară stimulare a microbiotei solului (Levi, Krafts,
Evans, 1968) - cit. Zarnea (1994), dozele excesive fiind inhibitoare.
Substituenţii sunt apreciaţi în general ca fiind toxici pentru microbiotă
Bartha şi colab. (1967) apreciază faptul că derivaţii ureei sunt cele
mai toxice erbicide pentru microbiota solului. Carbonaţii au un efect
depresiv temporar.
În timp ce pe plan local (în mod particular, la nivelul suprafeţelor
supuse unei agriculturi intensive) se pun probleme importante pentru
evitarea unui deficit de azot, pe plan global, bilanţul circuitului azotului este
pozitiv. Acest caracter este determinat de faptul că, la nivelul biosferei,
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online de la A la Z
cantitatea de azot fixat este mai mare decât cea pierdută prin recoltări,
denitrificări, depuneri de sedimente.
Datorită aportului crescut de azot, mai ales în apele de suprafaţă şi
subterane, există riscul ca această concentraţie crescută de azot să
depăşească nivelul acceptabil pentru consumul uman. Există riscul ca, în
perspectivă, chiar pe plan global, să fie necesară utilizarea denitrificării
pentru a controla cantitatea de azot fixat în biosferă. În felul acesta, efortul
pentru a găsi căi de îmbogăţire a solului în azot şi de a ameliora, pe această
cale, alimentaţia populaţiei globului, va trebui sa fie înlocuit cu efortul de a
menţine, în limite normale, într-un echilibru rezonabil, ciclul azotului.

CAPITOLUL II

ROLUL MICROORGANISMELOR ÎN
CIRCUITUL GLOBAL AL MATERIEl ÎN NATURÃ

În natură, organismele vii preiau în mod permanent din sol, din apă şi
din atmosferă, cantităţi mari de elemente pe care le folosesc pentru sinteza
constituenţilor lor celulari şi pentru obţinerea energiei necesare activităţilor
lor biologice. Parţial, în cursul vieţii lor şi în cea mai mare parte după
moarte, substanţele organice formate sunt supuse unui proces de
mineralizare, iar elementele componente sunt redate rezervoarelor din care
au provenit.
Circulaţia biochimică este dirijată, direct sau indirect, de energia
radiantă solară, care este absorbită de organismele fototrofe (plante verzi,
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online de la A la Z
alge, bacterii fotosintetizante). Datorită capacităţii de a converti energia
luminoasă în energie chimică, ele pot sintetiza substanţe organice pornind
numai de la CO2 atmosferic, apă şi substanţe minerale.
De la plante, substanţele organice astfel sintetizate, sunt preluate sub
formă de hrană de către animale şi om, iar după moartea acestora se reîntorc
în sol şi în ape, sub formă organică, neutilizabilă ca atare de către plante.
La această sărăcire a solului în substanţe anorganice se adaugă
pierderile determinate de eroziune, fenomenele produse de vânt şi ploi, de
depunerea unor compuşi minerali în sedimente şi roci sedimentare, sau
stocate sub forme ce evoluează spre stadiul de combustibili fosili (cărbune,
ţiţei etc.). Dacă acest proces ar fi continuu, cu toate că rezervele de elemente
biogene existente în natură sunt foarte mari, s-ar ajunge, la un moment dat,
la epuizarea formelor utilizabile, situaţie incompatibilă cu existenţa
organismelor vii. Acest fenomen este împiedicat de faptul că
microorganismele din sol şi din ape, exercitând o puternică şi permanentă
acţiune de mineralizare a substanţelor organice de proveninţă vegetală sau
animală, menţin constituenţii anorganici şi organici din biosferă într-un
raport relativ constant.
Chiar şi în mediile acvatice, în care după date mai noi, în procesul de
remineralizare participă cu un rol important zooplanctonul, rolul bacteriilor
şi al fungilor rămâne esenţial datorită unor particularităţi unice:
1. caracter ubicuitar;
2. activitate metabolică intensă;
3. capacitate de multiplicare rapidă;
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online de la A la Z
4. activitate degradativă marcantă chiar asupra unor substanţe chimice
complexe (celuloză, lignină, chitină) neobişnuită (hidrocarburi, fenoli
etc.) sau „recalcitrante“ (de sinteză).

2.1. CICLURILE BIOGEOCHIMICE

Ciclurile biogeochimice însumează căile de circulaţie ale elementelor
biogene în natură, prin care trec de la forma anorganică la forma organică,
respectiv la diferite combinaţii, mai mult sau mai puţin complexe, pentru ca
să revină la forma anorganică din compartimentul abiotic al habitatelor
respective.
Evoluţia acestor căi în care sunt implicate atmosfera, hidrosfera şi
litosfera, implică intrarea în acţiune a numeroase etape intermediare de
transformare a unor reacţii fizice (solubilizări, precipitaţii, volatilizări) şi
chimice (oxidări, reduceri, hidrolize), ca şi activităţi biologice (degradări şi
mineralizări, conversie organică prin biosinteză), precum şi prin translocări
spaţiale repetate:
atmosferă <=> apă, atmosferă <=> sol, sol <=> apă, apă <=> sedimente
În unele cazuri, transformările ciclice sunt relativ simple din punct de
vedere chimic, fiind limitate la simpla alternanţă anorganic <=> organic.
În acest sens este caracteristic ciclul fosforului, care este preluat de
organismele vii (microorganisme şi plante) ca fosfat anorganic solubil şi
încorporat în compuşi organici prin esterificarea ionului fosfat.După moartea
organismelor, fosfatul organic eliberat este reconvertit la formele
anorganice. În cursul acestui ciclu, atomul de fosfor rămâne component al
grupării fosfat. Circulaţia lui sub acţiunea microorganismelor nu-i modifică
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online de la A la Z
starea de oxidare (Stewart, 1976).Transformările se reduc la trecerea de la
fosfat anorganic la organic şi invers, respectiv de la insolubil (imobilizat) la
solubil şi mobil (Atlas, 1984)
Situaţia este diferită în cazul altor elemente (C, N, 0, S etc.), la care
conversia anorganic <=> organic este însoţită de modificări în starea lor de
oxidare, cu consecinţe importante pentru utilizarea lor de către
microorganisme.
În unele medii, indisponibilitatea elementelor citate nu este
determinată de absenţa lor, ci de lipsa unor forme chimice accesibile. Ca
urmare, un hectar de sol poate să conţină 75000 tone N şi să fie, totuşi,
limitant pentru plante. Fracţiunea din azotul total, prezent în biosferă
disponibilă pentru a fi utilizată de plante, variaza intre 0,00001 şi 0,001% .
În stârşit, unele cicluri (de exemplu, în ciclul carbonului) prezintă ceea
ce Hutchinson a denumit imperfecţiuni accidentale, în sensul că, permanent,
anumite cantităţi sunt depuse în forme relativ stabile, fiind scoase din circuit,
fie pe termen mediu (ca în cazul humusului), fie pentru zeci şi sute de
milioane de ani, ca în cazul combustibililor fosili (Fig.1).
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online de la A la Z

Rezervoare naturale
(atmosferă, hidrosferă,
litosferă)

Mineralizare
Substanţe organice Substanţe anorganice
(organisme vii)
Asimilare

Stocare pe termen mediu (humus) sau

lung (combustibili fosili, sedimente)

Fig.1. Schemă privind circuitul biogeochimc în natură

(după Hutchinson, 1970)

Diferitele forme chimice (organic, anorganic, solubil, insolubil) ale

unui element, formează rezervoare ale caror mărime poate fi aproximată,
atât la scară locală (la nivel de habitat) sau chiar extrapolată la nivel de
biosferă. Între diferitele rezervoare, prezente în atmosferă, litosferă sau
hidrosferă, există un flux continuu care evoluează în funcţie de viteza de
reciclare a materialelor respective.
Mărimea rezervoarelor poate diferi mult de la un habitat la altul. Ele
pot conţine compuşi uşor accesibili, expuşi unor transformări rapide, sau
relativ inaccesibili, transformaţi lent. În funcţie de condiţiile locale, unele
forme chimice pot fi pierdute, iar altele se pot acumula. Mărimea diferitelor
rezervoare determină viteza de turnover. În general, rezervoarele mici (de
exemplu, cel de CO2) au un turnover rapid şi, în mod deosebit, sensibil la
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online de la A la Z
perturbări. Viteza cu care evoluează întregul ciclu depinde de mărimea
rezervorului şi de cea mai lentă viteză de turnover. În unele cazuri, viteza
mică de degradare a unor substraturi (celuloză, hemiceluloză, lignină)
determină o "strangulare" a fluxului şi încetinirea lui globală (Alexander,
1971).
În unele cazuri, mărimea rezervorului este constantă în timp, datorită
unei stări de echilibru, rezultată, în primul rând, din faptul că pierderea este
echilibrată de un flux aproximativ egal. Ca urmare, cantitatea de carbon
organic, într-un teren virgin este, relativ constantă, deoarece pierderea de
CO2 este echilibrată de reîntoarcerea sub formă de carbon organic, ca litieră
şi ţesut radicular mort.

2. 2. INTERCONECTAREA CICLURILOR BIOGEOCHIMICE

În mod convenţional, există o tendinţă de prezentare separată a
ciclului diferitelor elemente biogene, deşi, ele sunt strâns interconectate şi
interdependente, realizând, în ansamblu, circuitul global al materiei în
natura. În acest sens, există probe numeroase de la cele mai simple la cele
mai sofisticate.
Bacteriile proteolitice, care descompun proteinele la CO 2 , NH3 , H2S,
sunt implicate în trei cicluri; respectiv, ciclul carbonului, azotului şi sulfului.
În mod asemănător, Thiobacillus denitrificans participă în desfăşurarea celor
trei cicluri prin reducerea nitratului, oxidarea H 2S şi utilizarea energiei
pentru reducerea CO2 şi sinteza de compuşi organici ai carbonului.
În Fig.2 sunt prezentate interacţiunile dintre ciclurile carbonului,
oxigenului şi apei.
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online de la A la Z
Interacţiuni similare au loc constant între ciclul carbonului şi cel al
azotului.
H2O şi CO2 din mediu

H2 H2
O2 CO2 CO2 O2

Constituenţii materiei vii

O2 din mediu

Fig.2. Interrelaţiile dintre ciclurile oxigenului, carbonului şi apei

(după Weisz, 1982)

Inf1uenţa omului este foarte evidentă pe scară locală, unde poate

perturba capacitatea proprie de echilibrare a unui ciclu, inducând, uneori,
modificări severe şi greu reversibile ale mediului. Ea se poate manifesta
negativ şi la scară globală, aşa cum se întâmplă cu creşterea concentraţiei
CO2 în atmosferă, ca o consecinţă a industrializarii şi a arderii
combustibililor fosili.
Poluarea, sub diferitele ei forme, cu un aport excesiv de materie şi
energie, poate modifica viteza de transfer a elementelor între diferitele
rezervoare; mărimea rezervoarelor producând schimbări majore în
particularităţile biochimice ale habitatelor şi asupra comunităţilor de
organisme care le populează.
În circulaţia materiei în natură, rolul microorganismelor este esenţial.
Fără microorganisme nu ar putea exista plante, iar în lipsa lor viaţa
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online de la A la Z
animalelor ar înceta. Prin urmare, microorganismele sunt tot atât de
indispensabile vieţii, ca şi sursa de energie pe care o reprezintă soarele,
deoarece, fără unul dintre aceşti factori, nu ar mai exista plante verzi, deci
viaţa însăşi ar înceta.

CAPITOLUL III

CIRCUITUL BIOGEOCHIMIC AL AZOTULUI

Azotul este un element esenţial pentru existenţa vieţii in biosferă,

deoarece este inclus în structura tuturor proteinelor şi acizilor nucleici. Deşi
este prezent în natură în cantităţi foarte mari, se găseşte, aproape invariabil,
în forme inaccesibile plantelor şi animalelor. Azotul reprezintă 79% din
conţinutul atmosferei sub formă de azot diatomic, gaz, practic inert,
inaccesibil sistemelor biologice. Se adaugă cantităţi importante prezente în
structura plantelor şi a animalelor terestre, în humus, în substanţele organice
din organismele vii din sedimentele din mări şi oceane, în roci etc.
În cadrul circuitului azotului în natură, azotul mineral este folosit de
plante şi înglobat în structura lor sub formă de constituenţi celulari.
Animalele sunt dependente de plante ca sursă majoră de azot. Ţesuturile
vegetale şi animalele moarte sunt mineralizate prin procesul de proteoliză şi
amonificare şi convertite, prin nitrificare, în forme din nou accesibile
plantelor. Cu toate acestea, pierderile de azot din sol, legate de recoltarea
plantelor de cultură, precum şi cele adiţionale, determinate de denitrificare şi
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online de la A la Z
levigaţie, sunt atât de mari încât, cel puţin în cazul solurilor agricole,
depăşesc cantitatea de azot disponibil existent. Se apreciază că o producţie
de grâu de 5 000 kg/ha echivalează cu o pierdere de 120 kg. În mod
asemănător, o producţie de 50 000 kg sfeclă necesită 200 kg N, iar
producerea de 5 000 kg biomasă uscată/ ha/an, pe o pajişte din regiunile
temperate, implică o pierdere de 150 kg N. Din aceasta decurge necesitatea
îmbogăţirii solului în azot combinat, fie pe cale naturală, prin fixarea
biologică a azotului atmosferic,fie artificial, prin adăugare de îngraşăminte
azotate. Altfel, există riscul ca deficitul de azot să devină un factor limitant
al producţiei primare în ecosistemele respective.
Făcând abstracţie de cantităţile mici de azot molecular care devin
accesibile plantelor pe cale fizico-chimică, prin fixarea lor în sol în cursul
descărcărilor electrice şi cu apele din precipitaţii, cea mai mare parte a
azotului atmosferic ar rămâne nefolosită de vieţuitoarele de pe pământ dacă
nu ar exista microorganismele fixatoare de azot.
Cantitatea de azot fixat, pe cale biologică, este apreciată la 175
milioane tone N/an, din care 90 x 106 , tone în solurile agricole. Se adaugă
azotul fixat pe cale abiotică, prin iradieri, descărcări electrice din atmosferă
(fulgere), apreciat la 10 tone N/an şi cel din procese de combustie, de la
ehipamente electrice, motoare cu combustie internă etc. ce produc oxizi de
azot care, eliberaţi în atmosferă, sunt readuşi de ploi în sol sub formă de
nitraţi.
Circulaţia biologică a azotului este un proces lent şi continuu, prin
care, sub acţiunea a peste 100 de genuri de bacterii diferite, azotul gazos
atmosferic este convertit la forme fixe, care sunt folosite de plante şi
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online de la A la Z
introduse în forme organice, în constituenţi structurali, utilizând energia
obţinută prin fotosinteză. După moartea plantelor şi animalelor care i-au
consumat, compuşii organici ai azotului sunt mineralizaţi şi restituiţi marelui
rezervor atmosferic.
Etapele esenţiale ale acestui proces, implicând intrarea în acţiune a
mai multor activităţi biochimice, unele desfaşurate în aerobioză, iar altele în
anaerobioză sunt:
Circuitul azotului în natură
1) Fixarea azotului molecular;
2) Amonificarea; Rezervorul natural de
azot atmosferic

3) Nitrificarea;
4) Denitrificarea.
Fixarea azotului
(NO2-)

Resturi animale Resturi vegetale Fertilizatori

(NH4+), (NO3=)

Bacterii Fixarea biologică

Bacterii descompunătoare a azotului prin
denitrificatoare acţiunea
bacteriilor
nitrificatoare

Amoniac (NH3)
Ion amoniu (NH4+)

Nitriţi (NO2=)

Nitraţi (NO3=)

Fig. 3. Schemă privind circuitului azotului în natură

 www.cartiaz.ro – Carti si articole online de la A la Z

În timp ce în ecosistemele naturale circuitul azotului este un proces

echilibrat, în sensul că pierderile de azot din sol sunt compensate de
procesele de fixare, în sistemele supuse procesului de agricultura intensivă,
pierderile depăşesc ritmul de înlocuire. Se apreciază că 35% din populaţia
globului este absolut dependentă de îngrăşămintele azotate.
Bilanţul global al circuitului biogeochimic al azotului este un bilanţ
pozitiv pentru biosferă, deşi există scurgeri din circuit, atât prin denitrificare,
cât şi prin depozitarea unei părţi de substanţe organice în sedimente.
Caracterul pozitiv al bilanţului, adică a faptului că se fixează mai mult azot
decât se pierde, este foarte important deoarece face posibilă creşterea
biomasei întregii biosfere. Ponderea activităţii umane în acest proces este
substanţială şi în continuă creştere, iar eforturile făcute pe acest drum, sunt
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online de la A la Z
pe deplin justificate, deoarece duc la creşterea cantităţii de proteine în
alimentaţia omului.

3.1.FIXAREA AZOTULUI MOLECULAR

Reprezintă orice proces care converteşte azotul liber în compuşi cu
azot.
Molecula de azot poate fi scindată în atomi de azot de energia care
rezultă din arderi, din acţiunea vulcanilor, descărcări electrice şi procese
industiale. Lumina din descărcările electrice atmosferice furnizează energia
care favorizează unirea azotului atomic cu oxigenul atomic, formându-se
oxid de azot. După o serie de schimbări compuşii cu azot ajung pe pamânt
prin ploaie.

3.1.1.Fixarea biologică a azotului

Este realizată în exclusivitate de bacterii şi constă în încorporarea
azotului în combinaţii chimice pe care plantele le pot absorbi şi utiliza.
Aceste substanţe sunt amoniacul şi ionul de nitrat. Pentru ca azotul
atmosferic, molecular să reacţioneze cu hidrogenul şi oxigenul, el trebuie să
fie scindat în atomi de azot. Scindarea azotului molecular în azot atomic şi
combinarea acestuia cu hidrogenul, având ca rezultat amoniacul sau cu
hidrogenul şi oxigenul din care rezultă ionul de nitrat (NO3-), în mediul
terestru şi în mediul acvatic, este realizat de către bacterii fixatoare de azot,
cu ajutorul enzimelor. Enzima se numeşte nitrogenază. Nitrogenaza
funcţionează numai în absenţa oxigenului.
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online de la A la Z
Nu există nici un exemplu de organisme eucariote fixatoare de azot
molecular. Se apreciază că această proprietate a apărut în cursul evoluţiei
într-o perioadă când speciile eucariote erau deja existente şi bacteriile erau
singurele organisme dotate cu capacitatea de a metaboliza anaerob şi cu
reductazele adecvate unei conversii în direcţia nitrogenazelor, sistemul
enzimatic esenţial pentru fixarea azotului.

3.1.2. Bacteriile libere fixatoare de azot

Sunt reprezentate de 2 grupuri majore:
1. bacteriile chemotrofe;
2. bacteriile fototrofe (eubacterii şi cianobacterii).

1. Bacterii chemotrofe fixatoare de azot: Clostridium pasteurianum şi

Azotobacter sp. au fost descrise, iniţial, ca singurele bacterii fixatoare de
azot şi considerate, mult timp, ca având o importanţă esenţială pentru acest
proces pe plan global.
Ulterior, s-a demonstrat că din numărul total de 260 de genuri de
bacterii chemotrofe, aproximativ 10% conţin nitrogenaza şi, ca urmare, au
proprietatea de fixare a azotului atmosferic. Ele includ specii din genurile:
Alcaligenes, Aquaspirillum, Arthrobacter, Azospirillum, Azotobacter,
Bacillus, Bejerinckia, Campylobacter, Citrobacter, Clostridium, Derxia,
Enterobacter, Erwinia, Frankia, Klebsiella. Methylobacter Methylococcus,
Methylosinus. Mycobacterium, Propionibacterium, Rhizobium, Thiobacillus,
Xanthobacter.
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online de la A la Z
Dintre acestea, unele (Rhizobium, Frankia, Azospirillum) au
capacitatea de a forma simbioze cu diferite grade de specificitate şi activitate
în natură.
Celelalte sunt fixatoare libere de azot. Unele sunt aerobe (Azotobacter
Beijerinckia etc.), altele anaerobe (Clostridium pasteurianum ,
Desulfovibrio), iar celelalte, în majoritate , aerobe facultativ anaerobe
(Klebsiella, Citrobacter, Enterobacter).
Răspândirea lor în natură este adesea caracteristică:
Azotobacter chroococcum – în soluri neutre şi alcaline;
A. agilis – în ape uzate alcaline şi neutre, sărace în azot, bogate în carbon;
Beijerinckia – în soluri acide, în special tropicale şi subtropicale;
Derxia gummosa – în special în solurile din India.
Din mediile acvatice au fost izolate: Azotobacter agile, A.
chroococcum, Azomonas agili, A. insignis, Aeromonas sp., Achromobacter
sp., Pseudomonas sp., Flavobacterium sp., Corynebacterium, iar în Marea
Neagră, o specie de Spirillum, fixatoare de azot atmosferic.
Fixarea azotului atmosferic în mediile bine aerate este considerată
unanim ca sporadică, dificilă sau imposibil de reprodus şi are loc cu o rată
insuficientă pentru a satisface nevoile recoltelor intensive. Importanţa
bacteriilor chemotrofe fixatoare de azot decurge, probabil din capacitatea lor
de a fixa cantităţi mici pe suprafeţe mari şi pe perioade îndelungate, în tot
cursul anului şi nu în perioade scurte (39 – 50 de zile) ca în cazul
leguminoaselor.
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online de la A la Z

2. Bacteriile fototrofe fixatoare de azot

Dintre cele 12 genuri de bacterii fototrofe identificate până în prezent,
92% au capacităţi fixatoare de azot. Capacitatea de a sintetiza nitrogenaze
este mai degrabă regulă decât excepţie la fototrofe. Ele includ specii din
genurile: Amoebobacter, Chlorobium, Chromatium, Ectothiorhodospira,
Pelodictyon, Prosthecochloris, Rhodomicrobium, Rhodopseudomona,
Rhodospirillum, Thiocapsa, Thiocystis.
Datorită capacităţii de a realiza fotosinteză anoxigenică, importanţa
lor este limitată la mediile anoxice şi anume, în principal, la sedimentele din
lacurile puţin adânci.

3.1.3. Fixarea biologică a azotului în asociaţie cu plantele

Deoarece cantitatea de azot disponibilă pentru plante este decisivă
pentru creşterea producţiei primare, este firesc ca oamenii să depună eforturi
susţinute pentru a putea spori intrările de azot în circuitul biologic.
Principala cale de creştere a cantităţii de azot în circuitul
biogeochimic o reprezintă în prezent fixarea industrială a azotului liber, prin
fabricarea de îngrăşăminte azotoase. Cantitatea de N fixat pe această cale se
ridică la circa 50 milioane tone pe an (1978), reprezentând cam 1/3 din
cantitatea totală de azot fixat pe cale biologică. Cifrele arată că activitatea
umană afectează profund circuitul azotului pe scară planetară.
Această orientare este justificată şi de faptul că fixarea industrială
(procedeu energofag ce consumă 3% din producţia mondială anuală de gaze
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online de la A la Z
naturale), ridică numeroase probleme tehnice, economice şi ecoloice,
precum şi dificultăţi ridicate de transport, aplicare, poluarea apelor freatice, a
malurilor şi a lacurilor etc.
În urma cercetărilor, s-a observat că numai 50% din îngrăşămintele
administrate în sol sunt preluate eficient de către plante şi că necesarul în
anul 2000 a fost de 1 miliard tone. Se apreciază că, pentru fiecare creştere de
populaţie cu 6 x 106 locuitori, o ţară trebuie să construiască o fabrică de
îngrăşăminte azotate, cu o capacitate de 106 kg NH4/zi. Efortul este
realizabil din punct de vedere tehnologic şi financiar, dar consecinţele
negative pentru mediu sunt intolerabile: poluare, eutrofizare, contaminarea
apelor freatice cu nitraţi, acumulare de nitrozamine cancerigene, efect
distructiv al stratului atmosferic cu ozon, prin acţiunea N 2O produs în cursul
denitrificării microbiene etc.
Suprautilizarea îngrăşămintelor agricole pe bază de azot pentru
creşterea producţiilor la hectar influenţează circuitul azotului. Nitraţii folosiţi
în exces poluează ecosistemele acvatice şi apa freatică.
Cantitatea de nitraţi, în majoritatea ecosistemelor acvatice, este
limitantă şi prin aceasta, influenţează dezvoltarea algelor, a fitoplanctonului.
Excesul de îngrăşăminte este adus de ploaie în bălţi, lacuri, râuri. Fiind în
exces, stimulează dezvoltarea algelor. Algele mor, iar descompunerea lor, de
către bacteriie aerobe, consumă oxigenul dizolvat în apă. Scăderea cantităţii
de oxigen provoacă moartea altor organisme prin asfixie, ca de exemplu,
peştii.
Nitriţii dizolvaţi mai pot pătrunde în apa freatică. Consumarea apei
din fântâni cu nitriţi şi nitraţi este periculoasă mai ales pentru copiii mici.
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online de la A la Z
Azotatul de amoniu, ca îngrăşământ se fabrică după metoda Haber şi
Bosch, în care azotul atmosferic este combinat cu hidrogenul la temperatură
şi presiune ridicată. Sursa de hidrogen este gazul metan sau hidrocarburile
din petrol.
În actuala criză de energie, când pericolul epuizării surselor de petrol
şi gaze naturale este iminent, iar preţul petrolului este în creştere continuă,
şi costurile îngrăşămintelor fabricate pe cale industrială devine tot mai
ridicat.
În aceste condiţii, apare firească nevoia de a găsi alte căi, mai ales
biologice, de fixare a azotului atmosferic sau de utilizare a asociaţiilor
simbionte, fixatoare de azot. Cercetările se desfăşoară pe mai multe căi, una
din aceste căi constă în încercarea de fixare a azotului liber, în simbioză cu
bacteriile.
În această privinţă, asociaţia Azolla – Anabaena reprezintă o
importantă sursă de azot în culturile de orez. Cercetările efectuate la
Institutul Internaţional pentru Cercetarea Orezului din Filipine, au stabilit că,
datorită acestei asociaţii, se obţin recolte constante de 3 – 4 tone orez/ha,
fără aplicarea îngrăşămintelor. În mod empiric, în mai multe zone de cultură
a orezului, Azolla este utilizată ca îngrăşământ.
Asociţiile de angiosperme cu actinomicete fixatoare de azot, sunt
recomandate şi folosite în silvicultură, suplinind îngrăşămintele (Torrey,
1978). Astfel, în Taiwan, meiul (Setaria sp.) este cultivat în alternanţă cu
aninul (Alnus sp.) în Noua Guinee, Casuarina este cultivată pentru
ameliorarea solului, în Japonia, de mai multă vreme, sunt plantate Alnus,
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online de la A la Z
Myrica, Eleagnus, în amestec cu alte esenţe, mai ales de conifere, în acelaşi
scop – ameliorarea fertilităţii solului.
Bacterii fixatoare de azot din genul Spirillium au fost găsite simbionte
cu unele graminee spontane, de exemplu Digitaria şi chiar cu porumb în
America de Sud. Unul din cei mai importanţi producători primari din
mlaştinile sărate de pe coasta atlantică a Americii de Nord – gramineul
Spartina alterniflora – fixează azotul atmosferic prin rădăcini, în simbioză
cu bacterii fixatoare de azot (Charlene Van Raalte, 1977). Cunoaşterea
precisă a condiţiilor în care se instalează o asemenea simbioză ar deschide
perspectiva producerii ei şi la gramineele cultivate.
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online de la A la Z

Grupul sau familia Genurile sau speciile principale Caracteristici fiziologice

Azotobacteriaceae Azotobacter, Azomonas, Bejerinckia, Derxia, Libere, heterotrofe, aerobe

Xanthobacter

Spirillaceae Azospirillium, Aquaspirillum, Campylobacter Libere, heterotrofe, microaerobe

Methylomonadaceae Methylomonas, Methylomonas, Methilococcus, Libere, heterotrofe, microaerobe

Methylobacter

Enterobacteriaceae Clebsiella, Citrobacter, Enterobacter Libere, heterotrofe, facultativ

anaerobe

Bacilliaceae Clostridium Libere, heterotrofe, strict anaerobe

Thilobacillus Libere, autotrofe

Chromtatiaceae Chromatium, Thiocistis, Thiocapsa, Ectothiospira

Chlorabiaceae Chclorobium
Libere, fototrofe, anaerobe

Rhodospirilliaceae Rhodosirillium, Rhodopseudomonas, Rhodomicrobium

Cynobacteria Anabaena, Nostoc, Calothrix, Scytonema Fototrofe, aerobe cu heterocisti

Spirulina, Oscillatoria, Lyndbya, Plectonema, Fototrofe, aerobe, fără heterocisti

Phormidium
Synechococcus, Dermocarpa, Pleurocapsa, Xenococcus, Fototrofe, aerobe, unicelulae
Gloeothece
Rhizobacteriaceae Rhizobium leguminosarium,R.trifolii, R.phaseoli, Simbionte
R.meliloti, R.rupini, Bradyrhizobium japonicum

Streptomycetaceae Frankia discariae, F.coriariae, F.dyadis, F.pushiae, Simbionte

F.casuarinae
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online de la A la Z

Tabelul I. Principalele grupe de microorganisme fixatoare de azot

Foarte multe specii de bacterii fixatoare de azot sunt „asociate”, în
diferite grade, cu plantele, în aşa fel încât fixarea azotului este rezultatul unei
cooperari, mai mult sau mai puţin intime, cu planta gazdă.
În această categorie sunt incluse:
1) simbioza Rhizobium / plante leguminoase;
2) simbioza Rhizobium / plante neleguminoase;
3) simbiozele asociative;
4) simbiozele foliare;
5) actinorizele;
6) cianobacteriile simbiotice fixatoare de azot, care îşi exercită activitatea în
asociaţii, mai mult sau mai puţin eficiente, cu diferite alte organisme, ca de
exemplu:
• cu fungii din categoria Ascomycetes sau Basidiomycetes, în
licheni;
• cu muşchii din grupul Hepaticae (Anthochos, Blasia,
Clavicularia);
• cu pteridofitele în asociaţia Azolla /Anabaena azollae;
• cu gimnospermele ( Cycas, Ceratozamia, Encephalartos etc);
• cu anigiospermele (Gunera sp.).

3.1.4. Perspective ale îmbunătăţirii procesului de fixare

biologică a azotului
Printre procedeele preconizate pentru remanierea acestei situaţii cele
mai semnificative, ca perspectivă de abordare, sunt urmatoarele:
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online de la A la Z
• mărirea activităţii fixatoare a tulpinilor de Rhizobium în urma
transferului genelor hup („hidrogen uptake”), care asigură reciclarea
eficientă a hidrogenului produs în nodozităţi;
• transferul genelor nif la bacterii nefixatoare de N2O în vederea
obţinerii de noi bacterii cu această proprietate. Realizarea este condiţionată
de numeroase dificultăţi tehnice, decurgând din necesitatea de a transfera
20 – 40 de gene, de a asigura stabilitatea şi activitatea lor în noile celule,
protecţia nitrogenazei de acţiunea inhibitoare a oxigenului, aprovizionarea
cu ATP, reglarea sintezei diferiţilor produşi codificaţi în cantităţi adecvate;
• obţinerea de plante capabile să fixeze autonom azotul prin
transferul genelor nif;
• mărirea spectrului de gazde în simbiozele asociative pentru a
include toate plantele de cultură importante.
În general, toate aceste abordări au ca inconvenient major, incompleta
cunoaştere a bazelor genetice şi biochimice ale fixarii azotului şi a
asociaţiilor simbiotice. Este încă puţin cunoscută biologia bacteriilor
fixatoare de azot în natură şi contribuţia lor la structura şi funcţia habitatului
pe care îl ocupă, ecologia lor ca membrii liberi ai rizosferei şi ai microbiotei
acesteia.
Există riscul ca bacteriile nou create sau plantele modificate, să creeze
dezechilibre în circulaţia altor elemente (P, K, Mg etc.), mai greu de
normalizat, sau, chiar de activare a unor microorganisme „sălbatice”,
capabile să competiţioneze cu cele modificate genetic.
S-au realizat numeroase cercetări şi experienţe în ceea ce priveşte
posibilitatea de transfer a complexului de gene ce controlează fixarea de
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online de la A la Z
azot, de la bacterii în celulele plantelor superioare, care în acest fel ar deveni
capabile să fixeze azotul liber.
Astfel, s-a reuşit transferul acestui complex de la Klebsiella
pneumoniae la Escherichia coli.
De asemenea, s-a reuşit introducerea de bacterii fixatoare de azot la
pin, utilizând fungi ca purtători ai bacteriilor. Plantele de pin au început să
fixeze mici cantităţi de azot. În una din variantele experienţei, ciuperca
purtătoare, modificată de bacterie, s-a dovedit a fi dăunătoare pentru plantele
de pin. Varianta a fost distrusă din precauţie. Acest fapt arată şi pericolele
care pot rezulta din asemenea intervenţii („Search”, 1979).
Problema transferului genelor respective este complexă, deoarece
implică nu numai transferul genelor ce determină producerea nitrogenazei,
dar şi a celor ce controlează mecanismele prin care nitrogenaza este ferită de
contactul cu oxigenul.
Din această cauză, deşi s-a reuşit transferul genelor ce induc
producerea de nitrogenază la Agrobacterium, enzima produsă a fost inactivă,
deoarece aceste bacterii sunt strict aerobe.
Interesul este stimulat de unele calcule care demonstrează că
îmbunătăţirile pe cale biologică ar fi echivalente cu aplicarea optimă de
îngrăşăminte azotate.

3.2. AMONIFICAREA
Amonificarea este procesul de conversie a compuşilor organici cu azot, la
stadiul de amoniac. Procesul de amonificare este rezultatul activităţii a
numeroase organisme heterotrofe ca bacterii, actinomicete.
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online de la A la Z
Cea mai mare parte a azotului din orizonturile superficiale ale solului
este prezent sub forma de azot în combinaţii organice. El provine din
proteinele vegetale sau animale, din masa microbiană, din excrementele
animale etc.
În climatul temperat, o rezervă majoră de azot organic este asociată cu
humusul, rezerva accesibilă organismelor vii numai după ce a fost
mineralizată printr-un proces foarte lent (Alexander, 1971 ).
Mineralizarea azotului organic din sol este un proces esenţial în ciclul
acestui element în natură, deoarece asigură conversia la forme anorganice,
mai mobile, utilizabile de către plante, ca şi de către microorganisme.
Întregul proces de mineralizare, deci de transformare a compuşilor organici
complecşi în compuşi minerali simpli, este însoţit de eliberarea de energie,
care astfel devine utilizabilă pentru alte procese de nutriţie.
În sens larg, procesul de amonificare evoluează în doua etape
succesive:

3.2.1.Etapa nespecifică
Etapa de proteoliză, este efectuată de microorganisme heterotrofe ca:
Pseudomonas sp., Arthobacter sp., Bacillus thermoproteolyticus, Proteus
sp., Serratia marcescens, Bacillus subtilis, Bacillus mycoides, Clostridium
sp., Flavobacterium sp. sau de fungi ca : Aspergillus, Mucor, Penicillium.
Rhizopus, Alternaria etc., cărora li se adaugă efectul proteinazelor de origine
vegetală sau animală.
În cursul acestei faze, compuşii organici cu structură complexă sunt
hidrolizaţi la molecule care pot pătrunde în celule, fiind utilizate de alte
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online de la A la Z
microorganisme sau, sunt degradate în continuare în etapa specifică de
amonificare propriu-zisă.

3.2.2.Etapa specifică
Această etapă, determinată de microorganismele din sol, asigură
degradarea în continuare a compuşilor rezultaţi din etapa premergătoare de
proteoliză şi a celor rezultaţi din hidroliza acizilor nucleici, precum şi a
ureei, acidului uric, glucidelor animale şi conversia lor în NH4.
În sens strict, amonificarea este reprezentată de procesul de eliberare a
NH3, prin acţiunea microorganismelor asupra moleculelor rezultate din
descompunerea proteinelor, a acizilor nucleici. În acest sens, producerea şi
eliberarea de NH3 prin acţiunea microorganismelor de putrefacţie, nu este un
proces de amonificare. Amonificarea se realizează prin mecanisme diferite,
incomplet elucidate, în funcţie de natura microorganismelor implicate şi de
condiţiile de mediu. Ele au însă întotdeauna, NH3 ca produs final.
Procesul de amonificare evoluează lent. Ritmul şi randamentul său
sunt evidenţiate de cantitatea de azot amoniacal care rămâne în sol la
sfârşitul procesului. Amonificarea evoluează în condiţii optime în straturile
superficiale ale solurilor bine structurate, aerate, cu umiditate potrivită, la un
pH apropiat de neutralitate. Randamentul este optim la temperatura de 30°C,
dar limitele la care se realizează sunt mult mai largi (2 – 40°C).

3.3. NITRIFICAREA
Nitrificarea este un proces biologic prin care NH3, sau alte forme
reduse ale azotului anorganic rezultate în cursul procesului de amonificare,
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online de la A la Z
sunt oxidate până la nitraţi, care reprezintă forma de compuşi azotaţi cel mai
uşor asimilabilă de către majoritatea plantelor.
Nitrificarea cuprinde două etape successive, strâns cuplate şi este
realizată de bacterii specifice, diferite:
Nitritbacteriile – care convertesc amoniacul prin oxidare, în nitrit.
Sunt Gram-negative şi heterogene ca formă (bastonaşe, spiralate, sferice
etc). Unele dintre ele au sisteme membranare complexe intracelulare,
vizibile pe secţiuni ultrafine la microscopul electronic. Cele mai cunoscute
sunt: Nitrosomonas europea , Nitrosococcus nitrosus. N. occanus , N.
mobilis , Nitrospira briensis, Nitrosolobus multiformis, Nitrosovibrio tenuis
(Backhoops şi Harms, 1987) - cit. Zarnea (I994).
Nitratbacteriile – convertesc nitritul prin oxidare în nitrat şi sunt
reprezentate de: Nitrobacter winogradskyi. N. hamburgensis. Nitrosococcus
mobilis, Nitrospira gracilis, Nitrospira marina.
Bacteriile nitrificatoare sunt prezente pretutindeni în sol, în bazinele
acvatice dulci şi marine, în sistemele de epurare a apelor uzate, în depozitele
de compost.
Prezenţa oxigenului este obligatorie pentru toate speciile de bacterii
nitrificatoare. Reacţiile încetează imediat în absenţa lui, sau se desfaşoară
într-un ritm încetinit pe masură ce tensiunea oxigenului scade.
Bacteriile nitrificatoare se dezvoltă cel mai bine la pH între 7,5 – 8,
dar cresc în natură şi în condiţii suboptimale (pH =6). Temperatura optimă
de dezvoltare este cuprinsă între 25 – 35°C, limita inferioară fiind de 5°C,
iar cea superioară de 40°C.
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online de la A la Z
În sol, umiditatea acţionează indirect asupra nitrificării, datorită
faptului că afectează gradul de aerare. Nitrificarea reprezintă o etapă cu
importanţă excepţională în circulaţia azotului în natură, deoarece aduce
substanţele azotate din mediu (sol, apă etc.) în forma lor cea mai uşor
asimilabilă de către plante. De altfel, s-a observat că, în general, numărul
bacteriilor nitrificatoare este corelat cu gradul de fertilitate a solului, el
putând ajunge în solurile foarte fertile până la un million de bacterii/gram de
sol. Este sigur că acest număr mare este determinat şi de faptul că aceste
soluri sunt lucrate şi aerate.
Etapa următoare este cea de asimilare, în cadrul căreia rădăcinile
plantelor absorb nitraţii şi încorporează azotul în proteine, acizi nucleici şi
clorofilă. Ierbivorele transformă azotul în azot al proteinelor animale.

3.4. DENITRIFICAREA
Denitrificarea este procesul de descompunere a nitraţilor până la
azotul molecular, gazos, N2.
Procesul se realizează de către bacterii denitrificatoare, anaerobe. Ele
trăiesc şi se dezvoltă în sol, acolo unde există puţin oxigen sau deloc.
Bacteriile din genul Pseudomonas folosesc azotaţii ca sursă de oxigen,
necesară pentru degradarea glucozei şi formării ATP-ului. Aceste bacterii au
capacitatea de a degrada ionul NO3– ş i NO2 – până la azot atomic, care se
întoarce în atmosferă.
Denitrificarea este mai intensă în solurile din pădure pentru că există
condiţii mai favorabile decât în solurile agricole.
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online de la A la Z
Descrisă iniţial de Schonbein (1868) – cit. Zarnea (1994),
denitrificarea este un proces biologic efectuat în exclusivitate, de bacterii şi
constă în reducerea dezasimilatorie a unuia sau a ambilor oxizi ionici ai
azotului, nitratul (NO3¯) şi nitritul ( N02¯) până la oxizi gazoşi, ca oxidul
nitric (NO) sau oxidul nitros (N2O), aceştia pot fi ei înşişi reduşi în
continuare la azot gazos şi eliminaţi ca atare în atmosferă. Simultan, are loc
oxidarea materiei organice din mediu cu producerea de energie.
Bacteriile denitrificatoare formează un grup biochimic şi taxonomic
heterogen, care reuneşte peste 75 de genuri diferite. Contrar concepţiilor mai
vechi, nici o bacterie denitrificatoare nu este strict anaerobă. Acestea pot
chiar utiliza oxigenul ca acceptor final de electroni şi preferă chiar respiraţia
aerobă, dacă aceasta este posibilă. Cresc în anaerobioză, pe medii care
conţin NO3 –, NO2– şi N2O.
Principalele bacterii denitrificatoare sunt: Alcaligenes faecalis, A.
eutrophus, A. denitrificans, Azospirilum sp., Bacillus azotoformans,
Hyphomicrobium vulgare, Moraxela sp., Neisseria sicca. N. flavescens,
Micrococus denitrificans, Pseudomonas aerogenes, P. pentosaceum
Rhizobium sp. . Rhodopseudomonas sp., Thiobacillus denitrificans etc.
Sunt ubicvitare, fiind prezente în toate tipurile de sol, inclusiv în zona
arctică, în nămolul activat, în sedimentele lacurilor, în sedimentele marine şi
în număr mare în rizosfera plantelor, datorită prezenţei substanţelor organice
uşor accesibile
3.4.1.Rolul denitrificării în ciclul global biogeochimic
Denitrificarea reprezintă calea majoră de formare a unei bune părţi din
azotul atmosferic şi de echilibrare a schimburilor dintre acesta şi mediile
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online de la A la Z
terestre sau acvatice. Acest lucru îi conferă o mare importanţă ecologică şi
biogeochimică. Ea este răspunzatoare, în acelaşi timp, de pierderi majore (5
– 80%) din fertilizatorii azotaţi aplicaţi de către om. De asemenea, reprezintă
un mecanism ce favorizează reducerea conţinutului în azot al afluenţilor
staţiilor de epurare a apelor reziduale, reducând pericolele de eutrofizare a
bazinelor receptoare.
Denitrificarea cuplată cu nitrificarea poate fi folosită pentru tratarea
apelor uzate oraşeneşti cu conţinut bogat în substanţe organice, cu scopul de
a reduce cantitatea de azot în exces, contaminarea şi riscul de eutrofizare a
apelor receptoare.