MANUAL

al judecătorului la examinarea
pricinilor civile

1-Întroducere ( justiţia în Republica Moldova ca una dintre cele trei puteri )

(V.Şterbeţ)

Titlul I

1.1-Procedura contencioasă.(A.Pascari, D.Visternicean, S.Novac)...3

1.2-Procedura contenciosului administrativ.(A.Pascari,V.Zubco)....37
1.3-Procedura specială.(V.Creţu, M.Poalelungi)..................56,75,105
1.4-Procedura în ordonanţă.(V.Macinskaia)...................................117
1.5-Procedura de declarare a insolvabilităţii.(N.Moldovan, V.Barbă)128
1.6-Asigurarea acţiunii (V.Macinskaia, S.Novac).........................140

Titlul II

1-Căile de atac a hotărârilor judecătoreşti.

1.1-Apelul (D.Visternicean).........................................................150
1.2-Recursul.................................................................................192
1.2.1-Recursul secţiunea I.(V.Pascari, A.Pascari,E.Fistican)
1.2.2-Recursul secţiunea II.(V.Pascari, A.Pascari, E.Fistican)
1.3-Revizuirea hotărârilor judecătoreşti.(V.Macinskaia,Iu.Oprea)...222

Titlul III

1-Procedura cu element de extraneitate.(A.Băieşu, M.Poalelungi)...236

2.Procedura de recunoaştere şi executare a hotărârilor judecătoreşti şi
hotărârilor arbitrale străine.(A.Băieşu, D.Visternicean)..............................249

Titlul IV

1-Precedentul judiciar şi practica judiciară prin prisma Convenţiei

Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
(M.Poalelungi)..................................................................264

1
 Titlul V

1-Particularităţile examinării unor categorii de pricini.

1.1-Particularităţile examinării litigiilor familiale.(V.Macinskaia,
V.Cibotari)...........................................................................................325
1.2-Particularităţile examinării litigiilor de muncă.( V.Pascari, N.Clima).....347
1.3-Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de dreptul de proprietate.
(S.Băieşu)
1.4-Particularităţile examinării litigiilor funciare.(V.Pascari,
M.Cotorabai, V.Ursu)
1.5-Particularităţile examinării litigiilor fiscale.(N.Clima, A.Armeanic)
1.6- Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de arendă, locaţiune,
locative(Gh.Chibac, A.Cobăneanu)
1.7-Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de apărarea onoarei,
demnităţii şi reputaţiei profesionale.(V.Macinskaia, O.Efrim, Iu.Oprea)
1.8-Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de repararea prejudiciului
moral.(M.Poalelungi)
1.9- Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de asigurarea obligatorie şi
facultativă.(S.Novac)
1.10- Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de succesiune.(A.Pascari)
1.11- Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de persoanele juridice
(I.Muruianu, N.Roşca)
1.12- Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de repararea prejudiciului
în legătură cu cauzarea daunei sănătăţii.( N.Clima, A.Bloşenco)
1.13- Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de contestarea acţiunilor
executorului judecătoresc.(A.Pascari, D.Visternicean)
1.14-Particularităţile examinării acţiunilor ce ţin de dreptul proprietăţii
intelectuale.(V.Macinskaia, Iu.Clătinici)...................................................654
1.15- Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de vânzare-cumpărare
(inclusiv a sectoarelor de teren şi contratul de înstrăinare cu condiţia întreţinerii pe
viaţă) ( A.Pascari, A.Rotari )
1.16-Indexarea sumelor adjudecate (O.Efrim, M.Poalelungi)
1.17-Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de îmbogăţirea fără justă
cauză (O.Efrim, M.Poalelungi)
1.18-Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de soluţionarea conflictelor
colective de muncă (V.Pascari, N.Clima)
1.19-Particularităţile acţiunii oblice şi pauliane. (A.Pascari,
A.Cobăneanu)
1.20-Particularităţile examinării litigiilor ecologice (M.Cotorobai,
P.Zamfir)

2
 Acum vom discuta nemijlocit asupra unor aspecte practice ale organizării
lucrului de către judecător la examinarea pricinilor civile.
Importantă este ţinuta judecătorului, necesitatea de a fi calm, de a avea o
atitudine binevoitoare faţă de părţile şi participanţii la proces, examinarea
pricinilor numai în mantia judecătorească, condiţie imperativă a legii şi care dă
actului de justiţie solemnitate.
Fiecare judecător trebuie să conştientizeze că, justiţia există pentru
societate şi nu societatea pentru justiţie. Or, în situaţia în care societatea este
nemulţămită de justiţie, aceasta din urmă poate fi influenţată de către societate.
Important este, pentru un judecător adevărat, de a fi Om şi Profesional şi nu invers.
Anume judecătorul trebuie să fie oglinda societăţii.
De la început urmează să specificăm că, procedura civilă cunoaşte
următoarele forme :
1-procedura contencioasă (inclusiv şi procedura de contencios
administrativ)
2-procedura specială;
3-procedura în ordonanţă.
În cadrul procedurii contencioase se depune cerere de chemare în judecată,
iar părţile sunt reclamant şi pârât.
În cadrul procedurii speciale se depune cerere, iar părţile sunt petiţionar şi
persoană interesată.
În cadrul procedurii în ordonanţă se depune cerere, iar părţile sunt creditor
şi debitor.
O deosebită importanţă în organizarea lucrului judecătorului o are
programarea timpului de lucru, ceea ce îi va da posibilitate de a lucra efectiv şi de
a avea o calitate înaltă a actului de justiţie.
Aceasta ar fi în patru aspecte :
- pregătirea pricinilor pentru dezbaterile judiciare;
- examinarea nemijlocită a pricinilor;
- întocmirea hotărârilor judecătoreşti;
- studierea literaturii de specialitate şi a practicii judiciare.
Numai în cazul în care judecătorul îşi va programa corect timpul de lucru,
va avea succes în realizarea obiectivelor Justiţiei.
O deosebită atenţie judecătorul trebuie să acorde primirii cererii de
chemare (cererii) în judecată, pentru a nu admite spre examinare cereri alcătuite
incorect şi care nu corespund cerinţelor legii, cu anexarea înscrisurilor pertinente
(în mod obligatoriu autentificate de organele abilitate sau de către sine însuşi), în
număr egal cu numărul părţilor şi participanţilor la proces. În acelaşi timp,
judecătorul trebuie să ia măsuri pentru a nu admite primirea mai multor copii,
decât numărul necesar. Or, admiterea acestora, îi va crea dificultăţi în examinarea
nemijlocită în fond.

3
 Judecătorul trebuie să ia toate măsurile pentru asigurarea acţiunii, deoarece
anume de aceasta depinde executarea de mai departe a hotărârii judecătoreşti – act
final al unui proces echitabil.
Apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor se efectuează
anume prin examinarea nemijlocită a unei pricini concrete. De faptul cât de rapid şi
mai ales, cât de calitativ va fi examinată pricina civilă, depinde cât de efectiv vor fi
apărate real drepturile şi interesele legitime ale cetăţenilor. Instanţele de judecată
trebuie să acorde o deosebită atenţie termenului rezonabil de examinare a pricinilor
civile, fapt ce condiţionează apărarea reală a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi
care determină atitudinea societăţii faţă de puterea judecătorească. Asigurarea
acestui deziderat este de neînchipuit fără o pregătire adecvată a pricinilor pentru
dezbateri judiciare.
La pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare este necesar :
- de a concretiza toate circumstanţele care au importanţă pentru
examinarea pricinii;
- de a constata raporturile juridice şi Legea aplicabilă;
- de a constata cercul persoanelor implicate în proces;
- de a constata probele pertinente litigiului în cauză;
Judecătorul este în drept de a trimite părţii copia cererii de chemare în
judecată prin poştă sau de a o înmâna acesteia.
Părţile sunt chemate de a prezenta probele pertinente, însă în situaţia în
care acestea sunt în imposibilitatea de a le prezenta pe motiv de refuz din partea
autorităţilor, persoanelor împuternicite, părţile pot recurge la ajutorul instanţei de
judecată. În acest caz, instanţa trebuie să indice termenul de executare a cerinţei
faţă de autoritatea, persoana înaintată.
În situaţia în care judecătorul ajunge la concluzia că cererea nu poate fi
primită spre examinare, judecătorul emite încheiere de refuz în primirea cererii de
chemare în judecată sau de restituire a cererii a acesteia (art.art..169-170 CPC)
Judecătorul este în drept de a nu da curs cererii, în situaţia în care cererea
nu corespunde prevederilor legii (art.art.166-167CPC) sau nu este plătită taxa de
stat, pronunţând încheiere în acest sens şi acordîndu-i termen pentru lichidarea
neajunsurilor. Dacă partea nu înlătură în termenul stabilit neajunsurile cererii
aceasta se restituire, împreună cu înscrisurile anexate, printr-o încheiere. Atât
prima cât şi a doua încheiere, sunt supuse recursului, deoarece ambele îngrădesc
examinarea pricinii şi în consecinţă - accesul la justiţie.
În situaţia în care judecătorul hotărăşte de a primi cererea de chemare în
judecată, acesta emite o încheiere privind primirea cererii de chemare în judecată şi
pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare (art.art.168.al.(4) şi 183-186 CPC), cu
înregistrarea pricinii în cancelaria instanţei de judecată şi conferirea dosarului a
unui număr de ordine. După emiterea încheierii menţionate, judecătorul nu este în
drept de a refuza în primirea cererii, de a restitui cererea şi de a nu da curs cererii.
Or, procedura deja este intentată.

4
 Ulterior emiterii încheierii de primire, dacă se constată circumstanţele
indicate la art.art.265 şi 267 CPC, instanţa şi nu judecătorul, este în drept de a
înceta procesul sau de a scoate cererea de pe rol.
În cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, judecătorul urmează
să atragă atenţia la toate întrebările ce ţin de prezentarea părţilor în şedinţa de
judecată, deoarece o dată amânată examinarea pricinii, indică la nepregătirea
respectivă a şedinţei de judecată cât şi duce la dezechilibrul părţilor şi
participanţilor la proces.
O deosebită importanţă la pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare o
are conexarea şi separarea pretenţiilor, circumstanţă ce duce la examinarea mai
rapidă şi corectă a litigiului (art.art.187-188 CPC).
În situaţia în care este înaintată acţiune reconvenţională (art.172 CPC), se
atenţionează la următoarele circumstanţe :
- acţiunea reconvenţională urmăreşte satisfacerea pretenţiei
iniţiale;
- admiterea acţiunii reconvenţionale, exclude total sau parţial,
admiterea acţiunii iniţiale;
- între acţiunea iniţială şi cea reconvenţională există legătură
indisolubilă, sunt în conexiune, iar examinarea lor simultană ar
duce la soluţionarea mai rapidă şi corectă a litigiului (art.173
CPC).
În acest aspect este necesar de menţionat că, dacă de către părţile în proces
se înaintează careva acţiuni, tangenţial legate de acţiunea iniţială, însă care nu
constituie acţiuni reconvenţionale, judecătorul, în cazul în care hotărăşte primirea
acestora spre examinare, trebuie să înregistreze pentru fiecare din ele dosar aparte
şi dacă consideră că sunt legate între ele, poate emite încheiere de conexare, dar nu
pur şi simplu să primească cererile posterioare împreună (într-un acelaşi dosar) cu
acţiunea iniţială.
Până a trece la faza de dezbateri judiciare, considerăm necesar de a
menţiona şi de modalităţile posibile de studiere a dosarului, care pot fi diferire :
1. dosarul civil poate fi studiat după metoda clasică – se studiază cererea
de chemare în judecată, legislaţia pertinentă, ulterior probele anexate:
2. o altă modalitate poate fi - pentru pricinile casate cu restituirea spre
rejudecare : a) studierea dosarului de la prima pagină până la sfârşit; b) studierea
deciziei instanţei ierarhic superioare, a instanţei ierarhic inferioare, a cererii de
chemare în judecată şi a probelor din dosar;
3. o a treia modalitate de studiere a dosarului este caracteristică pentru
instanţele ierarhic superioare şi anume : a) cererea de chemare în judecată şi toate
înscrisurile care urmează; b) cererea de chemare în judecată, hotărârea primei
instanţe, cererea de apel, decizia instanţei de apel, cererea de recurs şi înscrisurile
din dosar; c) cererea de recurs, decizia instanţei de apel, cererea de apel, hotărârea
primei instanţe, cererea de chemare în judecată şi înscrisurile din dosar.
În orice caz, modalitatea de studiere a dosarului trebuie să fie aleasă de
către judecător în fiecare caz concret, pentru a nu irosi în zadar timpul.
5
 O importanţă deosebită la examinarea pricinilor civile o are faza
dezbaterilor judiciare. Aceasta în mare măsură depinde de profesionalismul
judecătorului, de faptul cum acesta a pregătit pricina spre examinare.
Este necesar de menţionat că conform avizului Consiliului Consultativ al
Judecătorilor Europeni de pe lîngă Consiliul Europei, examinarea pricinii civile, în
majoritatea absolută a cazurilor, trebuie să urmeze în cel mult două şedinţe – una
de pregătire şi cealaltă de examinare în fond.
Mai ales pentru judecătorii tineri, ar fi în calitate de recomandare –
alcătuirea unui memoriu, în care ar fi stipulată procedura civilă după etapele
indicate în cod, circumstanţă ce ar da posibilitate judecătorului să se simtă mai
sigur în şedinţa de judecată. Or, alcătuirea acesteia şi respectarea procedurii mot a
mot, nu constituie nici într-un fel o careva lezare a onoarei judecătorului. În cazul
pricinilor conexe, judecătorul ar putea chiar să-şi alcătuească şi o schemă de
derulare a procesului.
Şedinţa de judecată constă din mai multe părţi, fiecare din ele având ca
scop soluţionarea anumitor chestiuni cum ar fi :
- partea pregătitoare a şedinţei, în care se determină dacă sunt
întrunite circumstanţele care dau posibilitate de a examina
pricina anume în cadrul acestei şedinţe de judecată;
- examinarea pricinii în fond, care are ca scop constatarea
cerinţelor înaintate, recunoaşterea sau nerecunoaşterea acţiunii,
constatarea posibilităţii confirmării tranzacţiei de împăcare,
examinarea într-un proces contradictoriu a tuturor probelor;
- susţinerile verbale, care au ca scop prezentarea succintă a
pricinii şi propunerea variantei de soluţie;
- emiterea şi pronunţarea hotărârii, care este actul final al
instanţei de judecată şi rezultatul examinării pricinii.
Şedinţa de judecată este condusă de judecător în calitate de preşedinte de
şedinţă. Acesta trebuie să i-a toate măsurile pentru a asigura examinarea pricinii în
condiţii de solemnitate cu respectarea normelor de procedură, explicând părţilor
drepturile şi obligaţiile procedurale. În acelaşi timp, explicarea drepturilor şi
obligaţiilor procedurale, nu trebuie transformate de către preşedintele de şedinţă în
citirea de „notaţii” părţilor.
În şedinţa de judecată preşedintele şedinţei nu trebuie să-şi permită să facă
altceva decât să conducă şedinţa; nu trebuie să întrerupă fără necesitate
participanţii la proces; nu trebuie să ironizeze pe seama acestora; nu trebuie să-i
învinovăţească în necunoaşterea legislaţiei; nu trebuie să-şi permită simpatie faţă
de o parte sau alta; trebuie să fie tacticos, amabil şi imparţial.
În acelaşi timp, preşedintele şedinţei este obligat de a curma orice acţiuni
incompatibile cu şedinţa de judecată.
Un rol deosebit la şedinţa de judecată îl au următoarele aspecte : încăperea
în care se petrece şedinţa de judecată şi echiparea acesteia cu atributele puterii
judecătoreşti; judecătorul să fie în mod obligatoriu în mantie; şedinţa trebuie să fie
petrecută în condiţii de solemnitate cu respectarea întocmai a normelor de
6
procedură. Toate acestea inspiră respect din partea participanţilor la actul de
justiţie, care se exercită din numele Legii.
Este important ca lista pricinilor care se examinează, să fie indicate pe
rolul care va fi afişat la un loc accesibil pentru toţi cetăţenii.
Şedinţa de judecată se începe cu deschiderea acesteia de către preşedintele
şedinţei. Anume din acest moment, participanţii la proces se folosesc de toate
drepturile şi obligaţiile procedurale.
Importanţa începerii examinării pricinii la ora stabilită este majoră,
deoarece aceasta este o cerinţă a Legii şi impune participanţilor la proces stimă şi
respect faţă de instanţă şi Lege. Din considerentele menţionate este necesar ca
şedinţa de judecată să fie deschisă anume la ora stabilită, chiar dacă cineva dintre
participanţii la proces întârzie sau lipsesc.
Orice altă modalitate de amânare a examinării pricinii, decât prin
deschiderea şedinţei de judecată, audierea opiniilor participanţilor la proces şi
emiterea unei încheieri în acest sens este interzisă.
Amânarea examinării pricinii este un act procedural care constă în
transferul examinării pricinii în fond într-o altă (nouă) şedinţă de judecată.
Amânarea examinării pricinii trebuie de deosebit de întreruperea
examinării pricinii, prima deosebindu-se de a doua prin aceea că la amânare,
examinarea pricinii se începe din nou, adică de la partea pregătitoare a şedinţei de
judecată şi nu se prelungeşte, iar când are loc întreruperea, şedinţa de judecată se
prelungeşte de la momentul de unde aceasta a fost întreruptă. În orice caz,
procesul-verbal se semnează de fiecare dată de preşedintele şedinţei şi grefier.
Trebuie de menţionat că, în caz de amânare a şedinţei de judecată, dacă
sunt prezente părţile, instanţa poate audia martorii prezenţi şi ai elibera pe aceştea
de necesitatea ulterioarei prezentări la şedinţă, ceea ce va duce la examinarea mai
rapidă a pricinii (art.209 CPC). Citarea repetată a aceştor martori într-o nouă
şedinţă se admite numai în caz de necesitate.
Preşedintele şedinţei este obligat să verifice identitatea fiecărui participant
la proces, inclusiv prin prezentarea documentului ce-i certifică identitatea.
Părţile şi participanţii la proces sunt în drept să înainteze instanţei de
judecată cereri şi demersuri, care urmează a fi soluţionate de îndată. Este
inadmisibil amânarea examinării cererilor şi demersurilor, care o dată respinse pot
fi înaintate ulterior.
Părţile trebuie să prezinte tranzacţia de împăcare în formă scrisă, în caz
contrar, condiţiile acesteia urmează a fi introduse în procesul-verbal şi semnate de
către părţi (art.212 al.(1) şi (3) CPC).
Instanţa nu este în drept de a confirma tranzacţia părţilor, dacă aceasta
contravine legii ori încalcă drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale
persoanei, interesele societăţii sau ale statului (art.60 al.(5) CPC).
Majoritatea absolută a cererilor şi demersurilor părţilor pot fi înaintate de
către acestea în formă verbală, însă în unele cazuri acestea urmează forma scrisă şi
anume :
- în caz de modificare a obiectului sau temeiului acţiunii;
7
 - în caz de majorare a pretenţiilor.
Raţionalmentul menţionat rezultă din faptul, că acestea ating în mod
esenţial drepturile şi obligaţiile celorlalţi participanţi la proces, inclusiv dreptul lor
de a prezenta alte probe, de a prezenta o altă referinţă, de a alege o altă modalitate
de apărare, de a înainta o acţiune reconvenţională.
Stabilind modalitatea de cercetare a probelor, instanţa trebuie în primul
rând să studieze probele directe şi ulterior pe cele indirecte, fapt ce va facilita
examinarea pricinii şi pronunţarea hotărârii.
Întru evitarea greşelilor în expunerea înscrisurilor, este necesar ca textul
înscrisului să fie dat citirii în întregime. În situaţia în care un înscris sau copia
autentificată a acestuia nu poate fi anexată la materialele dosarului, în procesul-
verbal trebuie să fie descris acest înscris, indicând conţinutul lui şi informaţia
pertinentă. Orice copie a înscrisului anexată la materialele dosarului trebuie să fie
autentificată în modul stabilit sau de către judecător. Este inadmisibil anexarea la
materialele dosarului a copiilor neautentificate. Despre fiecare înscris, probă
studiate în şedinţa de judecată, se face menţiunea respectivă în procesul-verbal.
Dacă la examinarea probelor sunt necesare cunoştinţe speciale, care nu
necesită investigaţii speciale, în şedinţa de judecată poate fi invitat specialistul,
care poate elucida circumstanţe în acest sens (art.230 CPC).
În scopul explicării sau completării raportului de expertiză, în şedinţa de
judecată poate fi invitat expertul art.228 CPC).
După audierea părţilor, participanţilor la proces, martorilor, studierea
materialelor dosarului, instanţa de judecată stabileşte dacă sunt completări şi în
lipsa acestora, examinarea pricinii în fond se declară încheiată şi instanţa trece la
audierea susţinerilor verbale.
Susţinerile verbale constau în faptul că, părţile, participanţii la proces şi
reprezentanţii acestora fac o analiză succintă a probelor prezentate cu referire la
circumstanţele, care în opinia lor şi-au găsit confirmare în şedinţa de judecată şi
resping celelalte circumstanţe; formulează opinia sa în privinţa raporturilor de
drept stabilite şi legea aplicabilă şi în consecinţă îşi expun opinia asupra hotărârii
judecătoreşti, care ar putea fi pronunţată.
Audierea susţinerilor verbale este o fază importantă şi pentru instanţa de
judecată, deoarece aceasta este în posibilitatea de a asculta motivarea făcută de
către părţi, de a aprecia poziţiile ambelor părţi şi cu respectarea principiului
imparţialităţii şi contradictorialităţii a pronunţa o hotărâre întemeiată şi legală.
Audiind explicaţiile părţilor, instanţa de judecată trebuie să pronunţe
hotărârea, bazându-se pe explicaţiile părţilor şi participanţilor la proces în
coroborare cu probele prezentate (explicaţiile martorilor, înscrisuri, probe
materiale, rapoarte de expertiză, opinii ale specialiştilor). Este inadmisibilă
motivarea hotărârii judecătoreşti pe emoţii şi presupuneri.
Instanţa de judecată este obligată să explice hotărârea, procedura şi
termenul de atac al acesteia (art.237 al.(1) CPC). Pentru a nu crea dificultăţi în
aprecierea termenului de atac al hotărârii judecătoreşti, în situaţia în care este
pronunţat numai dispozitivul hotărârii, instanţa de judecată este obligată să aducă
8
la cunoştinţa părţilor faptul întocmirii hotărârii motivate, anexând la materialele
dosarului înştiinţarea făcută părţilor în acest sens (art.236 CPC).
Astfel, concluzionăm că de organizarea corectă a lucrului de către
judecător, depinde soluţionarea corectă a litigiilor, respectarea termenelor
rezonabile de examinarea acestora, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor,
iar în consecinţă şi imaginea puterii judecătoreşti în ţară şi peste hotarele acesteia.

Procedura contencioasă.
I. Cu privire la unele aspecte ale pregătirii cauzei civile pentru
dezbaterile judiciare
Dreptul la un proces echitabil este garantat de pct.1 art.6 al Convenţiei
Europene pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. În
acest sens, calitatea actului de justiţie depinde în cea mai mare măsură de modul de
realizare a dezbaterilor publice şi contradictorii.
Activitatea de soluţionare a cauzei în şedinţă publică parcurge unele
momente procesuale deosebit de importante, începînd cu activitatea de pregătire a
şedinţei de judecată, cu încercarea de conceliere a părţilor, administrarea probelor
şi pînă la dezbaterea cauzei în fond. O atare activitate complexă impune
îndeplinirea unei multitudini de acte procedurale care urmează să se realizează în
condiţiile strict determinate de lege, ce presupune judecarea justă, în termen
rezonabil, a cauzelor de apărare a drepturilor încălcate sau contestate, a libertăţilor
şi a intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice, ale autorităţilor publice,
în apărea intereselor societăţii şi a statului, în consolidarea legalităţii şi a ordinii de
drept, în prevenirea cazurilor de încălcare a legii.
Eficacitatea dezbaterilor judiciare şi în fine a realizării actului de justiţie
depinde în mare măsură de felul în care pricina civilă este pregătită pentru
dezbaterile judiciare.
Pregătirea pricinilor civile pentru dezbaterile judiciare este o fază importantă
a procesului civil, în care sunt create condiţiile necesare pentru cercetarea
integrală, multilaterală şi obiectivă a pretenţiilor deduse judecăţii.

9
 Instanţa judecătorească intentează procesul civil la cererea persoanei care
revendică apărarea unui drept al său încălcat sau contestat, libertăţii ori a unui
interes legitim.
Această etapă consfinţeşte regula că după intentarea procesului civil,
judecătorul în vederea soluţionării juste şi promte a pricinii civile urmează, mai
întîi de toate, cu titlu imperativ a efectua numeroase acţiuni procesuale în vederea
pregătirii ei pentru dezbaterile judiciare.
Or, în conformitate cu art. 183 al.(2) Cod de procedură civilă, pregătirea
pentru dezbaterile judiciare este obligatorie pentru orice pricină şi include
precizarea legii care urmează a fi aplicată şi determinarea raporturilor juridice
dintre părţi; constatarea circumstanţelor care au importanţă pentru soluţionarea
justă a pricinii; stabilirea componenţei participanţilor la proces şi implicarea în
proces a altor persoane; prezentarea de probe.
Astfel, în cazul în care s-a decis intentarea procesului civil, judecătorul, în
decursul a 5 zile, fără înştiinţarea participanţilor la proces, va emite o încheiere
privind pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare, care nu poate fi atacată
separat decît o dată cu fondul cauzei. În faza de pregătire a pricinii pentru
dezbaterile judiciare va putea fi contestată cu recurs, încheierea în partea în care s-
a soluţionat problema asigurării acţiunii( art. 181 CPC).
Cu referire la termenul de 5 zile în cadrul căruia trebuie emisă încheierea
pentru pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare, trebuie să remarcăm
existenţa unor norme procedurale speciale care impun soluţionarea unor cauze
într-u regim de urgenţă sau cu o mare celeritate. Astfel, judecătorul va trebui să
ţină cont cazurile în care legea prevede termene mai restrînse pentru examinarea
pricinii în fond, în funcţie de data intentării procesului (art.310 Cod procedură
civilă, art. 67 Cod Electoral, art. 22 din Legea contenciosului administrativ).
În încheierea de pregătire a pricinii pentru dezbaterile judiciare, judecătorul
urmează să indice actele procedurale care vor fi efectuate, în această fază, la caz,
enumerate în art. 185 Cod de procedură civilă. Actele procedurale, nu sunt expuse
exhaustiv de norma enunţată, astfel încît în dependenţă de categoria litigiului,
10
judecătorul din oficiu, va putea efectua şi alte acţiuni procedurale prevăzute de
Codul de procedură civilă în procedura contencioasă, procedura specială (art.290,
art.299, art. art.304-305, art.316, art. 323, art. 340 CPC), Legea contenciosului
administrativ (art.22), Legea insolvabilităţii ( capitolul III).
Actele procedurale efectuate în faţa pregătirii pentru dezbaterile judiciare în
prima instanţă, în conformitate cu art. 370 Cod procedură civilă sunt prevăzute şi
pentru judecarea pricinilor civile în instanţa de apel.
Încheierea privind pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare se emite la
judecarea tuturor pricinilor, după primirea cererii de chemare în judecată pe rolul
instanţei.
Avînd în vedere, sarcinile etapei de pregătirii a pricinii pentru dezbaterile
judiciare indicate în art. 183 Cod procedură civilă, urmează a se menţiona şi faptul
că importanţa acestei faze rezidă din însăşi actele judecătorului în particular care
contribuie la realizarea lor. Una din carenţele importante ale justiţiei, constă în
încetineala cu care se soluţionează cauzele civile. Astfel, pregătirea insuficientă a
pricinii pentru dezbaterile judiciare va determina amînarea examinării pricinii şi în
consecinţă tergiversarea judecării cauzei, încălcarea termenilor rezonabili de
judecare a pricinii. Preocuparea judecătorului pentru soluţionarea rapidă a
procesului civil, decurge din chiar scopul activităţii judiciare, acela de restabilire
grabnică a drepturilor subiective contestate.
În faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare, un moment esenţial îl
constituie audierea părţilor.
În conformitate cu art.185 al.(1), lit. lit.a),b)CPC, judecătorul cheamă în
judecată reclamantul pentru a-l audia privitor la pretenţiile lui, îi explică drepturile
şi obligaţiile lui procedurale; cheamă în judecată pîrîtul pentru a-l audia privitor la
circumstanţele pricinii, clarifică obiecţiile pe care le are împotriva acţiunii şi
probele prin care pot fi dovedite aceste obiecţii. În pricinile complicate, propune
pîrîtului să prezinte în scris, la data fixată, o referinţă privind acţiunea
reclamantului, îi explică drepturile şi obligaţiile procedurale.

11
 Astfel, în şedinţa de înfăţişare pot surveni modificări chiar şi cu privire la
unele elemente de bază ale procesului. Or, reclamantul îşi poate modifica acţiunea,
atît cu privire la introducerea altor persoane în proces, cît şi în legătură cu
schimbarea obiectului sau temeiului acţiunii. În acest sens, urmează a se face
distincţie între întregirea şi modificarea cererii. Astfel, cererile de întregire au ca
obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii iniţiale, cum ar fi prezentarea
unor elemente suplimentare pentru identificarea bunurilor sau pentru completarea
elementelor de fapt. Cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul
urmăreşte să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în
judecată: părţile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia. Modificarea ori
întregirea acţiunii, cît şi precizarea ei, în cadrul pregătirii pricinii pentru dezbaterile
judiciare, nu pot avea loc decît în faţa primei instanţe.
Pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare prezintă importanţă şi din
punct de vedere probatoriu. Astfel, în cadrul pregătirii cauzei pentru dezbaterile
judiciare şedinţei de înfăţişare, reclamantul poate propune noi probe. Dacă pîrîtul
a depus referinţă, reclamantul va putea solicita un termen pentru a propune
dovezile în apărare.
După cum rezultă în mod implicit din dispoziţiile art. 185 Cod procedură
civilă un moment procesual important în faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile
judiciare îl constituie încercarea de conciliere a părţilor. Desigur, este util şi chiar
necesar ca, mai ales în faza iniţială a procesului, judecătorul să stăruie pentru
împăcarea părţilor. Ea este destinată să evite toate dificultăţile unei judecăţi şi să
pună capăt litigiului pe cale amiabilă. Pentru atingerea acestui scop, judecătorul va
da părţilor sfaturi de împăcare. Acestea trebuie date în toate cazurile de pe poziţia
de imparţialitate caracteristică magistratului, căci în caz contrar el poate fi recuzat.
În toate cazurile de reuşită a concilierii, instanţa va constata condiţiile
tranzacţiei împăcării şi prin încheierea motivată va confirma tranzacţia cu încetarea
procesului ( art. 265 lit.d) CPC). Vom atenţiona că confirmarea tranzacţiei în orice
caz se face în şedinţă judiciară cu întocmirea procesului-verbal, instanţa fiind
obligată să explice părţilor efectele încetării procesului ( art. 266 CPC).
12
 Dacă în faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare instanţa consideră
necesară audierea martorului la locul aflării lui, judecătorul emite o încheiere
privind delegaţia judecătorească prin care încredinţează audierea martorului,
instanţei judecătoreşti de la locul de domiciliu sau locul aflării acestuia. Încheierea
privind delegaţia judecătorească este obligatorie pentru instanţa căreia îi este
adresată şi urmează a fi executată în termenul prevăzut la alin.(2) art. 125 Cod de
procedură civilă. Instanţele judecătoreşti pot delega şi instanţele judiciare străine în
vederea efectuării unor acte de procedură în conformitate cu legislaţia în vigoare şi
tratatele internaţionale cu care Republica Moldova este parte.
Instanţa judecătorească delegată cu executarea încheierii urmează să se
conducă de prevederile art. 126 din Codul de procedură civilă.
Încheierea cu privire la delegarea instanţelor judecătoreşti străine se
expediază prin intermediul Ministerului Justiţiei al Republicii Moldova.
În faza de pregătire a pricinii pentru dezbaterile judiciare, judecătorul sau
instanţa la cererea părţii sau a unui participant la proces, iar în cazurile prevăzute
de lege, din oficiu, printr-o încheiere se poate pronunţa asupra ordonării expertizei
pentru elucidarea unor aspecte din domeniul ştiinţei, artei, tehnicii, meşteşugurilor
artizanale, contabilităţii, privind limitarea în capacitatea de exerciţiu sau declararea
incapacităţii ( art. 305 CPC) şi din alte domenii, apărute în proces.
Judecătorul ordonă expertiza din oficiu în cazurile privind încuviinţarea
spitalizării forţate şi a tratamentului forţat prevăzut de art. 310 Cod procedură
civilă şi în cazurile examenului psihiatric sau spitalizării în staţionarul de psihiatrie
prevăzut de art. 315 Cod procedură civilă.
Dispunînd efectuarea expertizei, instanţa judecătorească trebuie să respecte
prevederile art. 152 Cod de procedură civilă oferă părţilor şi altor participanţi la
proces dreptul de a formula şi a prezenta instanţei problemele care trebuie să fie
elucidate de expert, însă numai instanţa stabileşte definitiv problemele asupra
cărora expertul urmează să-şi prezinte raportul.

13
 Neîndeplinirea de către solicitantul expertizei a prevederilor art. 124 Cod
de procedură civilă, atrage decăderea din această dovadă şi solicitantul nu mai are
dreptul să invoce ordonarea expertizei avînd aceleiaşi temeiuri.
În faza pregătiri pricinii pentru dezbaterile judiciare, judecătorul în funcţie
de circumstanţele cauzei poate să dispună de asemenea efectuarea expertizei
suplimentare, complexe, cu excepţia expertizei repetate.
Încheierea prin care se dispune efectuarea expertizei nu este susceptibilă de
atac, iar dacă procesul a fost suspendat în legătură cu dispunerea expertizei,
încheierea va putea fi atacată doar referitor la suspendare ( art. 148 al.(2) şi 263
CPC).
Judecătorul, la faza procesuală menţionată este în drept, la cererea
participanţilor la proces, să încuviinţeze prin încheiere efectuarea unor măsuri de
asigurare a acţiunii. Măsurile de asigurare a acţiunii se iau în condiţiile prevăzute
de art. 175 Cod de procedură civilă.
Asigurarea acţiunii este posibilă în orice fază a procesului în prima instanţă
pînă la emiterea hotărîrii judecătoreşti. După adoptarea hotărîrii se poate realiza
dreptul privind asigurarea executării hotărîrii.
Procedura privind asigurarea acţiunii este explicată detaliat în Hotărîrea
Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Cu privire la aplicarea
de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei ce reglementează asigurarea acţiunii la
judecarea cauzelor civile, nr. 32 din 24.10.2003”.
În baza încheierii de asigurare a acţiunii, judecătorul eliberează titlu
executoriu.
Din prevederile art. 185 Cod procedură civilă rezultă că în procesul
pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare participanţii la proces pot solicita
instanţei de judecată efectuarea acţiunilor pentru asigurarea probelor în vederea
prevenirii dispariţiei sau imposibilităţii administrării acestora în viitor.
Legislaţia admite efectuarea acţiunilor procedurale respective în acest scop
numai după intentarea procesului civil.

14
 Actele procedurale de asigurare a probelor se realizează de instanţă în
procedura căreia se află pricina.
La pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare cererea privind asigurarea
probelor care se află în alt raion sau oraş din Republica Moldova se soluţionează
de judecător prin emiterea unei încheieri privind delegaţia judecătorească, care se
execută în conformitate cu art.art. 126,127 din Codul de procedură civilă.
În perioada anterioară intentării procesului civil asigurarea probelor poate fi
efectuată de către notar sau de persoanele oficiale ale misiunilor diplomatice în
temeiul al.(2) art.127 Cod procedură civilă.
Modalitatea înaintării cererii de asigurare a probelor şi procedura examinării
acesteia este reglementată de art.art. 128, 129 cod procedură civilă.
Încheierea privind refuzul asigurării probelor poate fi atacată cu recurs.
În faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare, la efectuarea unor acte
procedurale cum ar fi: audierea martorilor, examinarea probelor materiale şi
înscrisurilor, dispunerea expertizei, validarea condiţiilor tranzacţiei de împăcare, în
conformitate cu art. 273 Cod de procedură civilă se încheie proces-verbal. La
efectuarea celorlalte acte procedurale în această fază nu se întocmeşte proces-
verbal.
Dacă este necesar, judecătorul în această etapă poate dispune atragerea
specialistului şi a interpretului. Specialistul şi interpretul pot fi atraşi şi în procesul
de efectuare a următoarelor acte procedurale: audierea martorilor, examinarea
probelor materiale şi a înscrisurilor etc. Participarea specialistului şi a interpretului
se reglementează de prevederile art. 199 şi art. 210 din Codul de procedură civilă.
Pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare prezintă o importanţă atît
pentru părţi, cît şi pentru instanţă. Într-adevăr, legea leagă de acest moment
exerciţiul unor drepturi procesuale ale părţilor, cum este depunerea referinţei, a
acţiunii reconvenţionale etc. Pe de altă parte, în această fază se conturează cadrul
general al dezbaterilor publice ulterioare. Este momentul în care, astfel cum se
afirmă în limbajul practicienilor ” se leagă procesul”. Instanţa de judecată va trebui

15
să manifeste chiar din acest moment un rol determinant în clarificarea unor aspecte
ale cauzei avînd ca obiect pretenţiile şi apărările părţilor.

16
 PROCEDURA CONTENCIOASĂ

II. Dezbaterile judiciare

1. Noţiunea şi însemnătatea dezbaterilor judiciare

Faza dezbaterilor judiciare ocupă un loc deosebit printre celelalte etape ale
procesului civil, deoarece anume, la această etapă se realizează sarcinile procedurii
civile.
Etapa dezbaterilor judiciare este deosebit de importantă dat fiind faptul, că cadrul
dezbaterilor judiciare în prezenţa şi prin intermediul instanţei de judecată se
efectuează toate lucrările privind cercetarea şi soluţionarea litigiului dintre părţi
asupra tuturor problemelor controversate, instanţa de judecată concluzionând prin
actul final de dispoziţie, hotărârea judecătorească.
Această fază a procesului se deosebeşte de altele nu numai prin scopurile şi
sarcinile sale specifice, dar şi prin subiecţii care participă. Astfel, principale
participant al procesului este instanţa de fond. La această fază a procesului participă
martorii, experţii specialişti care la alte etape ale procesului nu participă.
Dezbaterile judiciare constituie cea mai importantă faza a procesului civil, şi dat
fiind faptul, că la această faza sunt mai evidente principiile fundamentale ale
procesului civil, care stau la baza organizării şi funcţionării instanţelor judecătoreşti,
cum ar fi: principiul înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, principiul
independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, etc.
În mod deosebit îşi găsesc aplicare principiile legalităţii, disponibilităţii,
contradicţionalităţii, egalităţii, publicităţii şi oralităţii dezbaterilor, nemijlocirii,
impersonalităţii şi colegialităţii, etc.
Prin art. 9 din Codul de procedură civilă este recunoscut principiul rolului
diriguitor al instanţei judecătoreşti în proces. În virtutea acestui principiu, instanţa de
judecată are dreptul şi obligaţia de a organiza mersul legal al procesului, de a explica
participanţilor la proces drepturile şi obligaţiile, de a efectua toate actele de
procedură stabilite de prezenta normă şi alte dispoziţii din cuprinsul Codului de
procedură civilă.

2. Ordinea de judecare a cauzelor civile în prima instanţă

Cauzele civile, în instanţa de judecată, se judecă în şedinţe publice cu excepţia

cazurilor prevăzute de lege. Instanţa poate dispune judecarea cauzei în şedinţă
închisă pentru a preveni divulgarea unor informaţii care se referă la aspectele intime
ale vieţii private, care lezează onoarea şi demnitatea, sau reputaţia profesională, ori
ar putea prejudicia interesele participanţilor la proces, ordinea publică şi moralitatea
(art. 23 din Codul de procedură civilă).

17
 Potrivit art. 18 din Codul de procedură civilă pentru documentarea lucrărilor
şedinţei de judecată şi conservarea probelor, instanţa poate utiliza orice mijloc tehnic
şi se admite participanţilor la proces înregistrarea audio a şedinţei de judecată.
Vom menţiona, că potrivit alin. 3) al acestui articol înregistrarea audio-video,
fotografierea, utilizarea altor mijloace tehnice se admite cu acordul preşedintelui
şedinţei doar la deschiderea şedinţei şi pronunţarea hotărârii.
Instanţa cercetează direct şi nemijlocit toate probele cercetate şi verificate în
şedinţa de judecată.
Dezbaterile judiciare se desfăşoară oral în faţa aceluiaşi complet de judecători. În
cazul înlocuirii unui judecător în timpul judecării pricinii, dezbaterile se reiau de la
început (art. 25 din Codul de procedură civilă).
Dezbaterile judiciare se desfăşoară cu participarea părţilor la proces, înştiinţaţi
sau citaţi în ordinea prevăzută la titlul I, cap. VII din Cod.
Cauzele civile se judecă în prima instanţă de un singur judecător sau un complet
de trei judecători (art. 21 din Codul de procedură civilă). De regulă, în complet de
trei judecători se judecă cauzele cu un grad de complexitate mai înalt.
Judecătorii care fac parte din complet se bucură de drepturi egale la soluţionarea
tuturor problemelor care apar în cadrul dezbaterilor judiciare, cu excepţia că pot
interveni direct în dezbateri prin intermediul preşedintelui completului, care conduce
dezbaterile judiciare în cadrul şedinţei de judecată.
Preşedinte al completului pot fi preşedinţii sau vicepreşedinţii instanţelor de
judecată, sau un judecător desemnat de aceştia (art. 194 alin. (1) din Codul de
procedură civilă, art. 19 din Legea privind organizarea judecătorească). La judecarea
unipersonală a pricinii judecătorului i se atribuie obligaţiile de preşedinte al şedinţei.
În seama preşedintelui şedinţei de şedinţă de judecată sunt puse mai multe
obligaţiuni, şi anume:
- conduce dezbaterile judiciare;
- ia măsuri pentru cercetarea completă, sub toate
aspectele şi obiectivă a probelor şi a tuturor circumstanţelor cauzei (art. 194
alin. (2) din Codul de procedură civilă);
- înlătură din dezbateri tot ceea ce nu are legătură cu
procesul;
- explică drepturile şi obligaţiile participanţilor la
proces (art. 202 din Codul de procedură civilă);
- anunţă, în mod obligatoriu limba de procedură în
care se desfăşoară procesul, ţinînd cont de prevederile art. 24 CPC;
- explică drepturile şi obligaţiile interpretului (art. 199
din Codul de procedură civilă);
- îndepărtează martorii din sală şi ia măsuri ca
martorii audiaţi să nu comunice cu cei neaudiaţi (art. 200 din Codul de
procedură civilă);
- anunţă completul de judecată şi explică dreptul
participanţilor de recuzare (art. 201 din Codul de procedură civilă);

18
 - aplică măsuri faţă de cei ce încalcă ordinea în
şedinţa de judecată(art. 196 din Codul de procedură civilă) etc.
Prin art. 195 din Codul de procedură civilă este stabilită ordinea care trebuie
respectată de către participanţii la proces în cadrul dezbaterilor judiciare, iar art. 196
din Codul de procedură civilă stabileşte măsurile care pot fi aplicate faţă de cei ce
încalcă ordinea în şedinţa de judecată.

3. Părţile componente ale dezbaterilor judiciare

Şedinţa de judecată în care se desfăşoară dezbaterile judiciare poate fi divizată în

patru părţi:
- partea pregătitoare;
- judecarea pricinii în fond;
- susţinerile orale;
- adoptarea şi pronunţarea hotărârii.
Fiecare parte are sarcinile, conţinutul şi locul său în dezbaterile judiciare şi este
destinată să rezolve anumite chestiuni. Totodată, ele sunt legate strâns între ele şi
consecvent se trece de la una la alta.

Partea pregătitoare
Partea pregătitoare are drept scop de a stabili dacă sunt întrunite toate condiţiile
necesare pentru judecarea pricinii în fond.
Partea pregătitoarea începe cu deschiderea şedinţei la ora fixată şi anunţarea
procesului care se va judeca.
Partea pregătitoare include următoarele acţiuni procesuale:
- verificarea prezenţei părţilor la proces (art. 198 din Codul de procedură
civilă);
- stabilirea identităţii părţilor şi verificarea împuternicirilor reprezentanţilor
art. 198 al. (2) CPC);
- explicarea drepturilor şi obligaţiilor interpretului (art. 199 din Codul de
procedură civilă);
- îndepărtarea martorilor din sala de şedinţă (art. 200 din Codul de procedură
civilă);
- anunţarea completului de judecată şi dreptului de a face propuneri de
recuzare şi de abţinere de la judecată (art. 201 din Codul de procedură
civilă).Recuzarea judecătorului, expertului, specialistului, grefierului se
admite în baza temeiurilor prevăzute la art. art. 20, 51 din Codul de
procedură civilă. Dacă temeiurile recuzării au devenit cunoscute, după
începerea judecării pricinii în fond, partea poate declara recuzare, iar
instanţa este obligată să examineze cererea de recuzare în ordinea stabilită
de art. 53 din Codul de procedură civilă;
- explicarea drepturilor şi obligaţiunilor participanţilor la proces (art. 56 din
Codul de procedură civilă), inclusiv dreptul de se adresa pentru soluţionarea

19
 litigiului pe cale arbitrală, precum şi efectele unui astfel de act (art. 202 din
Codul de procedură civilă);
În partea pregătitoare instanţa, de asemenea, explică drepturile şi obligaţiile
expertului sau specialistului, dacă aceştia participă la judecarea cauzei,
efectuează şi alte acte procesuale, în scopul creării tuturor condiţiilor
necesare pentru examinarea justă şi corectă a pricinii.

- soluţionarea cererilor şi demersurilor participanţilor la proces (art. 203 din

Codul de procedură civilă). Cererile şi demersurile se soluţionează de către
instanţă, după ascultarea opiniilor celorlalţi participanţi la proces, prin
adoptarea unei încheieri. În cazul soluţionării unor probleme simple
încheierea poate fi consemnată în procesul verbal al şedinţei, iar în celelalte
cazuri prin întocmirea de către completul de judecată a încheierii în camera
deliberare (269 din Codul de procedură civilă). Respingerea de către instanţă
a cererii sau a demersului nu decade persoana interesată de dreptul de a le
înainta din nou pe parcursul desfăşurării dezbaterilor judiciare;
- prezentarea probelor în ordinea stabilită la art. 204 din Codul de procedură
civilă;
- soluţionarea chestiunii cu privire la posibilitatea judecării cauzei în lipsa
participanţilor la proces care nu s-au prezentat (art. 205 din Codul de
procedură civilă). În acest caz se verifică, dacă participanţii la proces au fost
înştiinţaţi despre data şi locul examinării cauzei în conformitate cu art. 102
din Codul de procedură civilă. Participanţii la proces sunt obligaţi să
comunice din timp instanţei de judecată motivele care-i împiedică să se
prezinte la şedinţa de judecată şi, totodată, să prezinte probe ce ar justifica
acest temei.
În caz de neprezentare la şedinţa de judecată a unui participant la proces în
privinţa cărui lipsesc date despre citarea lui în mod legal – procesul se amână. Dacă
participanţii la proces au fost înştiinţaţi în modul cuvenit cu privire la data şi locul
şedinţei de judecată, însă instanţa consideră motivele neprezentării lor ca fiind
întemeiate, judecarea pricinii se amână.
Dacă instanţei judecătoreşti nu i s-a comunicat motivul neprezentării în şedinţă a
participantului la proces citat legal, sau dacă instanţa consideră neîntemeiat motivul
neprezentării, pricina se examinează în absenţa acesteia.
Părăsirea şedinţei de judecată de către o parte sau de către un alt participant la
proces înainte de încheierea dezbaterilor, precum şi prezenţa în sala de şedinţă fără a
lua parte la dezbateri echivalează cu neprezentarea neîntemeiată în şedinţă (art. 205
din Codul de procedură civilă).
Dacă reclamantul, înştiinţat legal despre locul, data şi ora şedinţei nu s-a
prezentat în judecată şi nu a comunicat instanţei motivul neprezentării sau dacă
motivele sunt considerate de instanţă ca fiind neîntemeiate, sau dacă reclamantul nu
a solicitat examinarea pricinii în lipsa sa, iar pârâtul nu cere soluţionarea pricinii în
fond instanţa scoate cererea de pe rol.

20
 În cazul în care pârâtul, legal citat nu s-a prezentat în şedinţă şi nu a comunicat
motivul neprezentării, sau dacă motivele sunt considerate de instanţă ca fiind
neîntemeiate, sau dacă pârâtul nu a solicitat examinarea cauzei în lipsa sa, instanţa o
examinează în lipsa acestuia (art. 206 alin. (3) din Codul de procedură civilă).
Dacă reclamantul şi pârâtul nu s-au prezentat în judecată din motive neîntemeiate
şi dacă nici una din părţi nu a cerut examinarea pricinii în absenţa sa instanţa amână
procesul, iar în cazul absenţei repetate scoate cererea de pe rol.
Practica judiciară demonstrează, că instanţele de judecată, uneori, în lipsa
confirmării citării legale a reclamantului sau ambelor părţi, neîntemeiat scot cererile
de pe rol, ceea ce duce la anularea încheierilor dispuse în acest sens şi la
tergiversarea examinării cauzei.
Din cauza neprezentării avocatului (reprezentantului) instanţa poate amâna
judecarea pricinii o singură dată, la cererea participanţilor la proces (art. 206 din
Codul de procedură civilă).
Vom menţiona, că cel mai frecvent se amână examinarea cauzei din motivul
neprezentării în judecată a reprezentantului participanţilor la proces şi în special, a
avocaţilor licenţiaţi, ceea ce este inadmisibil.
În cazul neprezentării martorului, expertului sau specialistului, instanţa în
conformitate cu prevederile art. 207 din Codul de procedură civilă, după ce ascultă
opiniile participanţilor la proces despre posibilitatea examinării pricinii în absenţa
acestora, pronunţă o încheiere privind prelungirea dezbaterilor judiciare sau
amânarea procesului.
Instanţa de judecată în cazul în care martorul, expertul sau specialistul nu s-au
prezentat în şedinţa de judecată nemotivat, poate dispune aplicarea unei amenzi în
sumă de până la 10 unităţi convenţionale, iar dacă martorul nu s-a prezentat
nemotivat şi după a doua citare, instanţa poate ordona aducerea lui forţată.
Instanţa de judecată poate dispune amânarea examinării cauzei nu numai în cazul
neprezentării părţilor şi participanţilor la proces sau a martorului, expertului sau
specialistului, dar şi în alte cazuri, stabilite de art. 208 din Codul de procedură civilă.
Astfel, dacă se înaintează în şedinţa de judecată o cerere reconvenţională,
instanţa, este obligată să amâne judecarea cauzei pentru altă dată pentru a acorda
reclamantului să-şi pregătească apărările împotriva cererii reconvenţionale.
Amânarea judecării cauzei poate avea loc la cererea părţii interesate pentru
prezentarea şi solicitarea unor probe suplimentar, pentru atragerea în proces a unor
persoane sau de a efectua alte acte de procedură, care fac imposibilă judecarea
cauzei în fond în lipsa lor.
În cazul amânării judecării cauzei pentru altă dată, examinarea cauzei se reia de
la început, însă instanţele de judecată, pentru a evita acest lucru, deseori, anunţă
întrerupere (pauză) şi continuă, ulterior, şedinţa de judecată, ceea ce este incorect.
Vom atenţiona că, de regulă, instanţele de judecată pot anunţa întrerupere (pauză)
de masă, pauză în legătură cu terminarea programului de lucru, pentru a doua zi, etc.
În asemenea cazuri, după expirarea pauzei, examinarea cauzei decurge în acelaşi
proces.

21
 Instanţa de judecată, în baza temeiurilor prevăzute la art. 260 din Codul de
procedură civilă, este obligată să suspende procesul, iar în baza temeiurilor
prevăzute la art. 261 din Codul de procedură civilă are o obligaţie facultativă de a
suspenda procesul, care poate fi exercitată la cererea participanţilor la proces, cât şi
din oficiu de către instanţă.
Încheierea cu privire la suspendarea procesului în toate cazurile poate fi atacată
cu recurs.
Procesul poate fi suspendat pe termenele prevăzute la art. 262 din Codul de
procedură civilă, iar după expirarea acestor termene, instanţa este obligată să
dispună reluarea procesului.

Judecarea pricinii în fond

Judecarea pricinii în fond începe cu un raport asupra pricinii, prezentat de
preşedintele şedinţei sau de un judecător. În raport se indică cine a înaintat acţiunea,
împotriva cui este înaintată, pretenţiile reclamantului, valoarea acţiunii,
circumstanţele de fapt şi de drept pe care reclamantul îşi întemeiază acţiunea,
precum şi probele anexate la dosar. Dacă este înaintată acţiunea reconvenţională
instanţa este obligată să raporteze şi conţinutul acesteia, precum şi obiecţiile asupra
cererii reconvenţionale.
În cazul în care pricina se examinează repetat, după anularea hotărârilor
anterioare, este raţional ca în raport să se indice şi despre aceasta şi să se menţioneze
care sunt indicaţiile instanţei ierarhic superioare şi care acţiuni instanţa trebuie să
exercite în acest scop.
După prezentarea raportului, preşedintele clarifică dacă reclamantul îşi susţine
pretenţiile sale, dacă pârâtul recunoaşte acţiunea şi dacă părţile nu doresc să încheie
o tranzacţie de împăcare (art. 211 din Codul de procedură civilă).
Reclamantul are dreptul să renunţe la acţiune, iar pârâtul să recunoască acţiunea
sau să încheie o tranzacţie de împăcare.
Dacă părţile intenţionează să încheie o tranzacţie, instanţa este obligată să
verifice condiţiile de încheiere, să stabilească dacă reclamantul sau, dup caz, pârâtul
nu este impus prin violenţă sau în alt mod fraudulos să încheie tranzacţia. Totodată,
este raţional să se acorde părţilor posibilitatea de a discuta între ei condiţiile
tranzacţie, anunţând pe o anumită perioadă de timp întrerupere.
Plenul Curţii Supreme de Justiţie în Hotărârea „privind aplicarea normelor
Codului de procedură civilă la judecarea pricinilor în primă instanţă” nr. 24 din 12
decembrie 2005 a explicat că : „Tranzacţia poate fi încheiată doar de subiecţii
raportului material litigios (reclamant, pârât, intervenientul principal, reprezentanţii
acestora care dispun de aceste împuterniciri potrivit art. 81 din Codul de procedură
civilă).
Manifestarea volitivă a părţilor privind încheierea tranzacţiei se va face în formă
scrisă, care se anexează la materialele dosarului sau în formă verbală, dar care
obligatoriu se consemnează contrasemnătură în procesul verbal al şedinţei judiciare
de ambele părţi. Concomitent, părţilor le sunt explicate urmările unei astfel de
acţiuni procedurale prevăzute de art. 265 lit. b), d) din Codul de procedură civilă,
22
lămurindu-li-se că după confirmarea tranzacţiei nu se admite o nouă adresare în
judecată între aceleaşi părţi cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri şi
concretizează dacă cele lămurite le sunt clare.
Soluţionarea cererii de încheiere a tranzacţiei se face de instanţa de judecată în
camera de deliberare, în legătură cu care fapt se emite o încheiere motivată de
confirmare a tranzacţiei şi de încetare a procesului în condiţiile art. 266 din Codul de
procedură civilă, care poate fi atacată cu recurs”.
Potrivit art. 212 alin. (1) din Codul de procedură civilă, reclamantul are dreptul să
renunţe la acţiune, iar pârâtul are dreptul să recunoască acţiunea, fapt despre care se
consemnează în procesul verbal.
Renunţarea la acţiunea poate fi făcută în scris, cât şi verbal.
Astfel, cererea de renunţare se anexează la dosar, iar dacă renunţarea este făcută
verbal, ea se va consemna în procesul verbal, contrasemnătură a reclamantului sau
de ambele părţi.
Potrivit art. 60 din Codul de procedură civilă, instanţa poate respinge renunţarea
la acţiune, dacă aceasta contravine legii, ori încalcă drepturile, libertăţile şi interesele
legitime ale persoanei, interesul statului sau ale societăţii.
În cazul admiterii renunţării la acţiune, instanţa, prin încheiere dispune încetarea
procesului, iar în cazul în care reclamantul înaintează mai multe pretenţii şi renunţă
doar la o parte din ele, instanţa de judecată va continua examinarea cauzei în privinţa
celor de la care nu s-a renunţat şi va înceta procesul în privinţa capetelor de cerere la
care s-a renunţat.
Potrivit art. 213 alin. (2) din Codul de procedură civilă în cazul recunoaşterii
acţiunii de către pârât şi admiterii ei de către instanţă, se pronunţă o hotărâre de
admitere a pretenţiilor reclamantului.
Reieşind din sensul prevederii legale citate rezultă, că instanţa poate şi să nu fie
de acord cu recunoaşterea de către pârât a acţiunii, dacă din probele administrate
rezultă altfel sau această recunoaştere contravine legii.
Prin urmare, incorect procedează instanţele în cazul în care, pronunţă hotărâre de
admitere a acţiunii doar în baza recunoaşterii de către pârât a acţiunii. În asemenea
cazuri, instanţa este obligată să continue judecarea pricinii în fond şi numai după
parcurgerea întregii proceduri de judecare a pricinii, în condiţiile legii, să pronunţe
hotărârea respectivă.
Dacă, actele procesuale menţionate nu au survenit, şedinţa de judecată va
continua cu ascultarea explicaţiilor părţilor şi participanţilor la proces. Ordinea în
care se dă cuvânt părţilor şi participanţilor la proces este stabilită în art. 213 din
Codul de procedură civilă.
În scopul clarificării tuturor circumstanţelor participanţii la proces au dreptul să-
şi pună reciproc întrebări. Preşedintele poate acorda, după caz, participanţilor la
proces cuvânt de mai multe ori. În lipsa uneia din părţi, instanţa poate da citire
explicaţiilor scrise ale acesteia, primite în conformitate cu prevederile art. art. 125,
127 din Codul de procedură civilă.
După ascultarea părţilor, ţinând cont de opiniile participanţilor la proces, instanţa
stabileşte ordinea de cercetare a probelor. În cele mai multe cazuri administrarea
23
probelor începe cu audierea martorilor, ulterior se cercetează probele prin înscrisuri,
probele materiale, concluziile experţilor şi după caz, pot fi solicitate şi consultaţiile
specialiştilor.
Martorul se audiază în lipsa martorilor neaudiaţi. Martorul audiat rămâne în sala
de şedinţă până la încheierea dezbaterilor judiciare, dacă instanţa nu permite
retragerea lui din sală. După aceasta, martorul semnează declaraţia privind
recunoaşterea obligaţiilor şi răspunderii lui.
Persoanelor care nu au împlinit vârsta de 16 ani li se explică obligaţia de a
depune mărturii sincere şi complete (art. 215 din Codul de procedură civilă).
Preşedintele, stabilind relaţiile de rudenie a martorului cu participanţii la proces,
şi atitudinea faţă de aceştia, propune să comunice tot ceea ce cunoaşte personal
despre subiectul audierii. Nu pot fi audiate în calitate de martor persoanele
enumerate în art. 133 din Codul de procedură civilă şi au dreptul să refuze de a
depune mărturii persoanele indicate în art. 134 din Codul de procedură civilă.
La audierea martorilor până la 14 ani sau, când instanţa găseşte de cuviinţă, la
audierea martorului de la 14-15 ani, va fi citat să asiste un pedagog de la instituţie de
educare a copiilor de vârsta martorului. În caz de necesitate, pot fi citaţi şi părinţii,
înfietorii, tutorele sau curatorul minorilor. Persoanele menţionate, cu permisiunea
preşedintelui, pot pune întrebări martorului şi depun concluzii referitor la persoana
martorului şi la conţinutul depoziţiilor lui (218 din Codul de procedură civilă).
În cazuri excepţionale, când trebuie constatate unele circumstanţe ale pricinii,
instanţa, prin încheiere, poate dispune ascultarea martorului minor în camera de
deliberare, în lipsa părinţilor. După revenire în sală, instanţa dă citire depoziţiilor
martorului minor.
Depoziţiile martorilor obţinute în modul prevăzut la art. 125, 127, 209 din Codul
de procedură civilă se dau citire în şedinţa de judecată.
Prin citire se cercetează şi înscrisurile care se prezintă participanţilor la proces,
iar după caz, martorilor, experţilor sau specialiştilor. Pe marginea înscrisurilor
cercetate, participanţii la proces pot da explicaţii.
În scopul păstrării secretului corespondenţei personale şi al comunicărilor
telegrafice personale, corespondenţa şi comunicările telegrafice pot fi citite şi
cercetate numai cu consimţământul corespondenţilor. În caz contrar ele pot fi
cercetate în şedinţă închisă (art. 223 din Codul de procedură civilă).
În cazul în care, proba este declarată falsă, persoana care a prezentat-o poate cere
excluderea ei ca mijloc de probaţiune. Pentru verificarea declaraţiei de defăimare a
probei ca fiind false, instanţa poate dispune efectuarea unei expertize sau poate
propune părţilor să prezinte alte probe. Dacă persoana care defăimează înscrisul,
indică autorul sau complicele falsului, instanţa poate suspenda procesul şi prezenta
procurorului proba împreună cu procesul-verbal respectiv (art. 227 din Codul de
procedură civilă).
Probele materiale se examinează de către instanţă, ulterior se prezintă spre
cercetare participanţilor la proces, sau după caz, experţilor, specialiştilor sau
martorilor. Persoanele care cercetează proba materială, pot atenţiona instanţa asupra

24
unor sau altor circumstanţe aferente probei cercetate. Aceste obiecţii se
consemnează în procesul verbal (art. 224 din Codul de procedură civilă).
Dacă probele materiale nu pot fi prezentate instanţei, ele se cercetează la faţa
locului. Despre cercetarea la faţa locului instanţa emite încheierea respectivă.
Cercetarea la faţa locului se efectuează de către completul de judecată şi participanţii
la proces, care se informează despre locul, data şi ora examinării probelor la faţa
locului. Rezultatele examinării şi cercetării probelor la faţa locului se consemnează
în procesul verbal. La procesul verbal pot fi anexate planuri, scheme, desene tehnice,
înregistrări video, fotografii făcute în timpul cercetării la faţa locului.
Dacă, pe dosar a fost efectuată expertiza, instanţa după cercetarea tuturor
probelor examinează concluziile expertului. În caz de necesitate, expertul participă
în şedinţă, iar participanţii la proces îi pot adresa întrebări. Dacă raportul de
expertiză nu este suficient de clar, sau nu este deplin, instanţa poate dispune
efectuarea unei expertize suplimentare încredinţând-o aceluiaşi sau altui expert. În
cazul în care, instanţa nu este de acord cu raportul de expertiză din motivul
netemeiniciei sau al contradicţiilor mai multor experţi, instanţa poate dispune
efectuarea expertizei repetate încredinţând-o unui alt expert, sau unor alţi experţi
(229 alin.(3) din Codul de procedură civil).
Efectuarea expertizei poate fi încredinţată instituţiilor enumerate la art. 12 din
Legea nr. 1086-XIV din 26 iunie 2000 cu privire la expertiză.
Instanţele de judecată pot ordona efectuarea expertizei şi instituţiilor specializate
a statelor străine cu care Republica Moldova are semnat tratate cu privire la asistenţa
juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală.
Plenul Curţii Supreme de Justiţie în Hotărârea nr. 24 din 12 decembrie 2005
explică, că expertiza suplimentară se dispune în cazul în care raportul de expertiză
nu este suficient de clar sau este incomplet, ori au apărut noi probleme referitor la
circumstanţele examinate ulterior (de ex., expertul nu a oferit răspuns la câteva
întrebări sau nu a examinat toate obiectele sau materialele prezentate). Expertiza
suplimentară se va efectua de către acelaşi expert sa de altul, menţiune care urmează
a fi notificată în încheierea judecătorească. Necesitatea unei expertize suplimentare
va decădea în cazul în care interogarea expertului în şedinţa judiciară va fi suficientă
pentru înlăturarea acestor neclarităţi, iar expertiza repetată, spre deosebire de cea
suplimentară, poate fi dispusă de instanţele de judecată dacă există dubii în privinţa
veridicităţii sau temeiniciei raportului de expertiză care se pot datora fie concluziilor
contradictorii ale experţilor, fie că au fost încălcate normele de drept procedural.
Expertiza repetată întotdeauna va fi încredinţată unei comisii de experţi. Experţii
care au participat la efectuarea expertizei anterioare nu au dreptul de a participa din
nou la investigaţii. Ordonarea expertizei şi cuprinsul încheierii de judecată urmează
a fi făcute conform dispoziţiilor art. 148, 149, 153 din Codul de procedură civilă. În
încheiere instanţa de judecată va motiva îndoielile asupra raportului anterior, care
concluzii le consideră dubioase, de ce anume şi-a făcut această părere. Concomitent,
instanţa de judecată este în drept, până la prezentarea raportului de expertiză, să
suspende procesul printr-o încheiere care se supune recursului potrivit art. 261 lit. d)
din Codul de procedură civilă.
25
 La cercetarea înscrisurilor sau probelor materiale, la audierea şi vizionarea
înregistrărilor audio-video, precum şi în alte cazuri prevăzute la art. 230 din Codul
de procedură civilă, instanţa poate atrage în proces un specialist din domeniul
respectiv. Consultaţiile şi explicaţiile scrise ale specialistului se anexează la procesul
verbal, iar cele orale se consemnează în procesul verbal.
În cazurile stabilite de lege, pot depune concluzii şi autorităţile administraţiei
publice competente (art. 47, 231 din Codul de procedură civilă).
După examinarea tuturor probelor, preşedintele şedinţei de judecată precizează
dacă participanţii la proces nu solicită completarea materialelor din dosar. Dacă nu
se fac astfel de cereri, preşedintele declară finalizarea examinării pricinii, instanţa
trecând la susţinerile orale.

Susţinerile orale
Această parte a dezbaterilor judiciare reprezintă în esenţă sinteza întregului mers
al procesului, privită de pe poziţia procesuală a fiecărei părţi.
Participanţii la proces în susţinerile orale expun şi argumentează concluziile sale,
demonstrând care probe sunt veridice, care circumstanţe le consideră stabilite sau
nestabilite, care este conţinutul raportului litigios, ce lege materială urmează a fi
aplicată şi ce soluţie urmează să fie dată de către instanţa de judecată. Participanţii la
susţinerile orale nu au dreptul să apeleze în luările de cuvânt la circumstanţele
neexaminate de instanţă şi nici la probe neelucidate în şedinţa de judecată, dacă nu s-
au referit la astfel de circumstanţe şi probe în declaraţiile lor de până la finalizarea
examinării pricinii în fond.
Cuvântul în susţinerile verbale se oferă participanţilor la proces în ordinea
prevăzută de art. 233 din Codul de procedură civilă.
Dacă în timpul susţinerilor verbale sau după încheierea lor, instanţa, consideră, că
trebuie clarificate unele circumstanţe importante pentru soluţionarea pricinii sau
cercetate probe noi, ea printr-o încheiere poate dispune reluarea examinării pricinii
în fond. Ulterior, urmează din nou susţinerile orale, conform regulilor generale.
După încheierea susţinerilor orale, instanţa se retrage în camera de deliberare, în
vederea deliberării şi pronunţării hotărârii.
Deliberarea şi pronunţarea hotărârii
După cum am menţionat, după încheierea susţinerilor orale, completul de
judecată se retrage în camera de deliberare pentru adoptarea actului final, a hotărârii
judecătoreşti.
În cadrul deliberării completul de judecată în baza probelor administrate
stabileşte circumstanţele cauzei şi legea materială ce urmează a fi aplicată la
soluţionarea litigiului în fond, adoptând hotărârea respectivă, care se pronunţă în
şedinţă publică.
În cadrul deliberării, completul de judecată, stabilind circumstanţele cauzei şi
norma de drept care urmează a fi aplicată, soluţionează litigiul în fond, pronunţând
hotărârea adoptată în şedinţa publică.
Analizând dispoziţiile art. 236-238 din Codul de procedură civilă şi alte dispoziţii
din acest cod, constatăm următoarele:
26
 - hotărârea se dă numai de către judecătorii în faţa cărora pricina s-a dezbătut
în fond. Nerespectarea aceste reguli atrage casarea hotărârii(art. 238 alin.
(1), 388 alin. (1) lit. a) şi 400 alin. (1) lit. e)din Codul de procedură civilă);
- completul de judecată deliberează în secret. Încălcarea secretului deliberării
atrage casarea hotărârii (art. 388 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură
civilă);
- în cazurile când împrejurările de fapt sunt clare şi aplicarea legii nu
comportă discuţii mai ample, deliberarea poate avea loc imediat după
încheierea susţinerilor orale (art. 236 alin. (1) din Codul de procedură
civilă);
- dacă pricina este mai complicată, instanţa, prin încheiere motivată amână
deliberarea şi pronunţarea hotărârii cu cel mult 10 zile (art. 236 alin. (1) din
Codul de procedură civilă);
- instanţa poate adopta doar dispozitivul hotărârii, cu amânarea redactării
hotărârii pe un termen de cel mult 15 zile (art. 242 alin. (1) din Codul de
procedură civilă);
- completul de judecată deliberează sub conducerea preşedintelui şedinţei
care se pronunţă ultimul asupra soluţiei ce urmează a fi dată (art. 48 alin.
(1), 238 alin. (1) din Codul de procedură civilă);
- hotărârea se adoptă cu votul majorităţii judecătorilor. Nici un judecător nu
are dreptul să se abţină de la vot. Judecătorul rămas în minoritate are dreptul
să expună în scris opinia separată (art. 48 din Codul de procedură civilă);
- dacă s-a întrunit majoritatea de voturi hotărârea sau, după caz, dispozitivul
acesteia se semnează de toţi judecătorii care au participat la deliberare
inclusiv de cel care are opinie separată (art. 238 alin. (4), 242 alin. (1), 388
alin. (1) lit. f) din Codul de procedură civilă);
- dacă se constată, că au rămas unele împrejurări de fapt sau de drept
nelămurite, instanţa, prin încheiere dispune reluarea dezbaterilor judiciare
(art. 240 alin. (2) din Codul de procedură civilă);
- după semnarea hotărârii, nici un judecător nu mai poate reveni aspra opiniei
sale (art. 238 alin. (5) din Codul de procedură civilă);
- după pronunţarea hotărârii, instanţa, se dezinvesteşte de judecarea cauzei.
În cadrul deliberării completul de judecată este obligat să analizeze şi să
aprecieze probele după intima sa convingere, bazată pe cercetarea multiaspectuală,
completă, nepăprtinitoare şi nemijlocită a tuturor probelor în ansamblu şi
interconexiunea lor, călăuzindu-se pe lege (art. 130 din Codul de procedură civilă).
La deliberarea hotărârii instanţa determină :
- care circumstanţe şi în baza căror probe urmează a fi recunoscute stabilite
sau nestabilite;
- caracterul raportului juridic şi legea ce urmează a fi aplicată;
- cum se va soluţiona litigiul în baza legii aplicabile;
- ordinea de repartizare a cheltuielilor de judecată;
- dacă hotărârea urmează a fi executată imediat.

27
 Instanţa de judecată adoptă hotărârea în limitele pretenţiilor înaintate de
reclamant. Aceasta se referă la roadele bunului, la dobânzi şi alte pretenţii
suplimentare cu consimţământul reclamantului şi în cazurile prevăzute de lege,
instanţa poate depăşi limitele pretenţiilor formulate de reclamant, dacă este necesar
pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor ocrotite prin lege ale acestuia
(art. 240 din Codul de procedură civilă).

II. Hotărârea judecătorească

După cum s-a menţionat, hotărârea judecătorească este actul final şi de dispoziţie
prin care se tranşează conflictul între părţi. Astfel, în cazul în care încălcarea
dreptului subiectiv sau în care încălcarea dreptului subiectiv sau a intereselor
legitime se confirmă prin probe cercetate, instanţa admite acţiunea şi dispune
restabilirea dreptului sau interesului legitim încălcat, iar dacă încălcarea dreptului
litigios nu se confirmă, atunci instanţa respinge acţiunea, apărând în acest caz
dreptul pârâtului.
Conform art. 239 din Codul de procedură civilă hotărârea trebuie să fie legală şi
întemeiată. Să se adopte de către instanţă în numele legii ( art. 24 al. (1) CPC).
Reieşind din aceste prevederi legale, hotărârea este legală în cazul în care ea este
adoptată cu respectarea normelor de drept procesual şi conform legislaţiei materiale
în vigoare, aplicabile raportului juridic litigios sau în cazul inexistenţei legii ce
reglementează raportul litigios, în conformitate cu legea care reglementează
raporturi similare (analogia legii), iar în lipsa unei astfel de legi, se conduce de
principiul de drept şi de sensul legislaţiei în vigoare (analogia dreptului). Nu se
admite aplicarea prin analogie a legii care derogă de la dispoziţiile generale,
limitează drepturile civile sau stabilite sancţiuni similare (art. 12 din Codul de
procedură civilă, art. 5 al. (4) din Codul civil).
Dacă în procesul judecării pricinii, se constată că norma de drept ce urmează a fi
aplicată este în contradicţie cu prevederile Constituţiei, iar controlul
constituţionalităţii actului legislativ sau normativ este de competenţa Curţii
Constituţionale, instanţa de judecată înaintează Curţii Supreme de Justiţie propunere
de sesizare a Curţii Constituţionale. Curtea Supremă de Justiţie soluţionează această
propunere în conformitate cu prevederile art. 12 alin. (2) din Codul de procedură
civilă, dispunând de dreptul de a respinge propunerea de sesizare ca fiind
inadmisibilă sau de a sesiza Curtea Constituţională.
Dacă legea ce urmează a fi aplicată este în contradicţie cu Constituţia, însă a fost
adoptată pînă la adoptarea şi intrarea în vigoare a Constituţiei, iar în cazul în care
actul normativ care urmează a fi aplicat este în contradicţie cu legea şi nu este supus
controlului de constituţionalitate, instanţa de drept comun, pe cale de excepţie va
solicita instanţei de contencios administrativ competente, verificarea legalităţii
acestui act normativ ( art. 13 din Legea contenciosului administrativ).
Instanţa de judecată nu poate aplica acte legislative sau normative, dacă nu au
intrat în vigoare în modul prevăzut de legislaţie.
28
 Instanţa de judecată, la judecarea pricinilor civile poate aplica legislaţia unui stat
străin în conformitate cu legea sau tratatele internaţionale la care Republica Moldova
este parte (art. 13 din Codul de procedură civilă).
Hotărârea instanţei de judecată poate fi recunoscută ilegală, dacă au fost încălcate
sau eronat aplicate normele de drept material.
Potrivit art. 400 alin. (2) din Codul de procedură civilă se consideră că normele
de drept material au fost încălcate sau eronat aplicate în cazul în care instanţa
judecătorească:
a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicat;
b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată;
c) a interpretat eronat legea;
d) a aplicat eronat analogia legii sau analogia dreptului.
Hotărârea judecătorească este întemeiată, dacă concluziile instanţei de judecată
expuse în hotărâre corespund circumstanţelor de fapt, care au fost confirmate prin
probele administrate cu respectarea tuturor normelor de procedură.
Astfel, instanţele de judecată sunt obligate să expună în hotărârea toate
circumstanţele care au importanţă pentru soluţionarea pricinii în fond şi au fost
elucidate pe deplin în cadrul dezbaterilor judiciare.
Concluziile privind circumstanţele de fapt ale cauzei se motivează prin probele
enumerate în art. 117 al. (29 CPC, şi anume: explicaţiile părţilor şi ale altor persoane
interesate în soluţionarea pricinii, depoziţiile martorilor, înscrisurile, probele
materiale, înregistrările audio-video, concluziile experţilor şi specialiştilor.
Instanţa nu poate să-şi motiveze hotărârea în baza probelor care nu au fost
cercetate în şedinţa de judecată sau care au fost obţinute cu încălcarea prevederilor
legii.
Curtea Supremă de Justiţie în Hotărârea nr. 12 din 24.04.2000 „Cu privire la
practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei procesuale civile la
întocmirea hotărîrii şi încheierii a explicat că hotărîrea instanţei de judecată trebuie
să fie certă, completă, corectă, clară, consecutivă, convingătoare şi concretă.
Circumstanţele şi probele constatate în cauză urmează a fi expuse într-o strictă
consecutivitate logică.
Nu se permite utilizare în hotărîre a unor formulări inexacte, prescurtate şi
neclare, a detalizărilor excesive, expresiilor neacceptate şi nepermise în documentele
oficiale, precum şi supraîncărcarea hotărîrii cu descrierea evenimentelor neesenţiale.

Potrivit art. 14 din Codul de procedură civilă, la judecarea pricinilor civile în

primă instanţă, independent de nivelul acesteia, actele judiciare se emit în formă de
hotărâre, încheiere ori ordonanţă. În formă de hotărâre se emite dispoziţia primei
instanţe prin care se soluţionează fondul pricinii.
Încheierea este o dispoziţie a primei instanţe prin care nu se soluţionează fondul.
Ea se emite în orice problemă procesuală, care apare în cadrul judecării pricinii şi
executării hotărârii.
Un loc deosebit printre hotărârile judecătoreşti ocupă ordonanţa judecătorească,
care se emite la cererea creditorului privind încasarea sumelor băneşti sau
29
revindecarea bunurilor mobile de la debitor în pretenţiile specificate la art. 345 din
Codul de procedură civilă.
Ordonanţa judecătorească este un act executoriu, care se îndeplineşte în modul
stabilit pentru executarea altor acte judecătoreşti.
Hotărârile judecătoreşti pot fi clasificate după mai multe criterii formulate în
doctrină şi chiar reglementate de Codul de procedură civilă.
Reieşind din durata acţiunii hotărârilor ele pot fi de două feluri: hotărâri propriu-
zise şi hotărâri provizorii.
Hotărârile propriu-zise sunt acele prin care se soluţionează fondul şi au, de
regulă, o acţiune nelimitată în timp.
Hotărârile provizorii au caracter temporar, prin ele luându-se măsuri pe durata
procesului. Hotărârea provizorie poate fi revocată sau modificată în cursul
procesului, sau la sfârşitul lui.
În dependenţă de puterea legală şi forţa obligatorie, hotărârile se împart în :
hotărâri definitive, hotărâri nedefinitive. Pe baza acestui criteriu se poate stabili dacă
hotărârea este susceptibilă de apel sau recurs. Astfel, hotărârile nedefinitive pot fi
atacate cu apel, iar cele definitive – cu recurs.
Potrivit art. 254 alin. (1) din Codul de procedură civilă, au caracter definitiv
hotărârile judecătoreşti:
a) emise în prima instanţă fără drept de apel;
b) emise în prima instanţă, supuse apelului, după examinarea pricinii în apel,
în cazul în care apelul este respins;
c) emise în apel, prin care s-a rezolvat fondul cauzei.
Alin. (2) al aceluiaşi articol precizează, că sunt irevocabile următoarele hotărâri:
a) emise în prima instanţă, după expirarea termenului de atac;
b) emise în prima instanţă, atacate în apel sau recurs, după examinarea
pricinii în recurs, în cazul în care s-a rezolvat fondul cauzei;
c) emise în recurs prin care s-a rezolvat fondul cauzei.

Cuprinsul hotărârii judecătoreşti

Hotărârea se întocmeşte în formă scrisă şi trebuie să conţină elementele esenţiale
prevăzute la art. 241 din Codul de procedură civilă, care trebuie să fie expuse în
ordinea stabilită de această prevedere legală.
Hotărârea judecătorească este alcătuită din patru părţi esenţiale şi indispensabile:
- partea introductivă;
- partea descriptivă;
- partea de motivare;
- dispozitivul.
În partea introductivă se indică locul şi data adoptării, denumirea instanţei care
o pronunţă, numele membrilor completului de judecată, al grefierului, al părţilor şi al
celorlalţi participanţi la proces, al reprezentanţilor, obiectul litigiului şi pretenţia
înaintată judecăţii, menţiunea despre caracterul public sau închis al şedinţei ( art. 241
al. (39 CPC ).

30
 Data adoptării hotărârii se consideră data când hotărârea a fost semnată de către
judecători. În cazul adoptării dispozitivului data adoptării hotărârii se consideră data
când a fost semnat şi pronunţat dispozitivul.
Locul adoptării hotărârii se determină după locul desfăşurării şedinţei judiciare.
În cazul în care acţiunea a fost înaintată de procuror sau un alt organ ori persoană
împuternicită, se indică în interesele cui au înaintat aceste persoane acţiunea.
Este important de a indica corect completul de judecată, adică numele şi
prenumele judecătorilor care au participat la judecarea pricinii. Această circumstanţă
va confirma dacă a fost respectat principiul nemijlocirii, reglementat expres în art.
25 din Codul de procedură civilă.
Se atenţionează, că dezbaterile judiciare se desfăşoară în faza aceluiaşi complet
de judecată, iar în cazul înlocuirii unui judecător în timpul judecării pricinii,
dezbaterile se reiau de la început.
Este inadmisibilă participarea repetată a judecătorului la judecarea aceleiaşi
pricini (art.49 Codul de procedură civilă), precum şi în cazurile de incompatibilitate
prevăzute la art.50 Codul de procedură civilă.
În partea introductivă a hotărârii se va indica deplin numele şi prenumele părţilor,
participanţilor la proces, cu indicarea calităţii procesuale a fiecărui.
În cazul în care participă reprezentantul, este necesar de a indica pe cine
reprezintă şi în baza căror acte (procură, contract, mandat, etc.).
Indicarea corectă a obiectului acţiunii este, de asemenea, importantă. Astfel,
obiectul litigiului trebuie să fie clar formulat, precum şi al acţiunii reconvenţionale.
Dacă pe parcursul dezbaterilor judiciare a fost completat sau modificat obiectul
acţiunii, instanţa trebuie să indice despre aceasta în partea introductivă.
Vom menţiona că instanţele de judecată trebuie să indice obiectul litigiului,
reieşind din raportul litigios apărut, dar nu aşa după cum indică, uneori, greşit
reclamanţii.
În partea descriptivă se indică pretenţiile reclamantului şi poziţia pârâtului.
Dacă pârâtul nu recunoaşte acţiunea se expunea succint motivele nerecunoaşterii
acţiunii. În această parte a hotărârii se indică cauza modificării obiectului sau
motivelor acţiunii, motivele măririi sau micşorării volumului pretenţiilor înaintate de
reclamant. Aceste cerinţe sunt obligatorii şi pentru cererea reconvenţională. În partea
descriptivă, de asemenea, se includ explicaţiile celorlalţi participanţi la proces. Ele
trebuie să fie succinte şi clare.
Circumstanţele invocate de părţi spre confirmarea cerinţelor şi obiecţiilor se
expun în modul în care ele au fost expuse de către părţi şi participanţi la proces.
În partea de motivare, potrivit art. 241 (5) CPC se indică: circumstanţele
pricinii, constatate de instanţă, probele pe care se întemeiază concluziile ei privitoare
la aceste circumstanţe, argumentele invocate de instanţă la respingerea unor probe,
legile de care s-a călăuzit instanţa.
Prin urmare în partea de motivare se includ motivele de fapt şi de drept care au
format convingerea instanţei. În ea, instanţa, indică circumstanţele pe care le
consideră stabilite şi probele ce confirmă aceasta, motivează considerentele pentru
care au fost respinse unele probe.
31
 De asemenea, se indică din ce cauză şi în baza căror probe s-a ajuns la concluzia
că unele circumstanţe nu au fost stabilite
Instanţa de judecată stabilind circumstanţele de fapt trebuie să facă o încadrare
juridică a raporturilor dintre părţi cu indicarea actului legislativ, ce urmează a fi
aplicat raportului juridic litigios. În hotărâre trebuie să fie indicată norma materială
aplicată, cu indicarea corectă a denumirii actului legislativ, numărul articolului,
aliniatului, etc.
Instanţa de judecată, este obligată să aplice Hotărârile Curţii constituţionale,
adoptate în legătură cu verificarea constituţionalităţii legii ce urmează a fi aplicată,
precum şi jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului. Nu se exclude
nici aplicarea hotărârilor cu caracter explicativ ale Curţii Supreme de Justiţie.
Instanţa de judecată este obligată, de asemenea, să indice şi normele procesuale
de care s-a condus la adoptarea hotărârii.
Dispozitivul este cea mai importantă parte a unei hotărâri judecătoreşti,
deoarece ea cuprinde concluzia instanţei cu privire la litigiul dispus spre soluţionare
în sensul admiterii sau respingerii acţiunii ( art. 241 (6) CPC).
Dispozitivul hotărârii trebuie expus în formă imperativă şi să aibă un conţinut cât
mai complet şi concret. În dispozitivul hotărârii, de asemenea, trebuie soluţionate
pretenţiile accesorii ale părţilor, chestiunea repartizării cheltuielilor de judecată.
În cazul în care au fost conexate mai multe procese, în conformitate cu
prevederile art. 187 CPC sau a fost examinată concomitent şi cererea
reconvenţională, instanţa, în dispozitiv va indica soluţiile adoptate pe fiecare
acţiune. Concomitent, instanţa nu este în drept să soluţioneze chestiunea privind
drepturile şi obligaţiile persoanelor acre nu au fost introduse în proces.
Nu se admite adoptarea unei hotărîri unei hotărîri executarea căreia este pusă în
dependenţă de survenirea sau nesurvenirea unor condiţii.
Dispozitivul hotărîrii trebuie să corespundă concluziilor din partea de motivare.
În caz contrar, hotărârea poate fi anulată de către instanţa ierarhic superioară, în
ordinea stabilită de Codul de procedură civilă.
Pe unele categorii de cauze, dispozitivul trebuie să corespundă cerinţelor strict
stabilite de lege. Spre exemplu, în dispozitivul hotărârii privind litigiul de încheiere
sau modificare a unui contract se menţionează decizia asupra fiecărei clauze
discutate din contract. În litigiul de încheiere a contractului se indică tipul
contractului şi clauzele în temeiul cărora părţile sunt obligate să încheie contractul
(art. 245 din Codul de procedură civilă).
În cazul în care hotărârea urmează a fi executată imediat sau într-un anumit
termen, instanţa dispune executarea imediată sau stabileşte termenul pentru
executare.
Potrivit art. 256 din Codul de procedură civilă se execută imediat ordonanţa sau
hotărârea prin care pârâtul este obligat la plata:
- pensiei pentru întreţinere;
- salariului şi altor drepturi ce decurg din raporturi de muncă, precum şi a
indemnizaţiei prevăzute de statutul şomerilor;

32
 - repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau
printr-o altă vătămare a sănătăţii, ori prin deces, dacă reparaţia s-a efectuat
sub formă de prestaţii băneşti periodice;
- compensaţiilor pentru absenţa forţată de la serviciu, în cazul reintegrării în
funcţie.
Instanţa poate dispune executarea imediată a hotărârii şi pe alte categorii de
cauzei, în condiţiile art. 257 din Codul de procedură civilă.
În dispozitivul hotărârii se indică în ce termen şi în ce ordine poate fi contestată
hotărârea judecătorească şi unde urmează a fi depus apelul sau, după caz, recursul.
Nu se admite de a include în dispozitiv, precum şi în celelalte părţi componente
ale hotărârii concluziile referitor la capetele de cerere în privinţa cărora s-a dispus
scoaterea cererii de pe rol sau clasarea procesului. Astfel, în cazul în care unele
capete de cerere se scot de pe rol sau în privinţa lor se clasează procesul, instanţa, va
soluţiona aceste chestiuni prin emiterea unor încheieri separate de hotărâre.
Potrivit prevederilor art. 24 (4)din Codul de procedură civilă în cazul în care
procesul se desfăşoară în o altă limbă, instanţa emite hotărârea în mod obligatoriu şi
în limba moldovenească, iar dacă procesul s-a desfăşurat în limba moldovenească şi
participanţii la proces nu posedă această limbă, atunci instanţa de judecată este
obligată să asigure traducerea hotărârii în limba pe care o posedă participantul la
proces.
Hotărârea judecătorească se adoptă şi se pronunţă, de regulă, imediat după
încheierea susţinerilor orale.
Reieşind din sensul prevederilor art. 236 şi 242 din Codul de procedură civilă din
motive întemeiate poate fi amânată deliberarea şi pronunţarea hotărârii sau în cazul
în care se adoptă dispozitivul hotărârii poate fi amânată redactarea hotărârii
motivate.
Amânarea deliberării şi pronunţării hotărârii poate fi admisă pe cauzele de o
complexitate mai sporită, când instanţa nu este determinată să-şi expună clar
concluziile referitor la raportul litigios supus judecăţii, sau este necesar de a studia
suplimentar legislaţia aplicabilă raportului litigios apărut, sau de a studia
jurisprudenţa Curţii Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, etc.
Amânarea redactării hotărârii motivate este posibilă, când instanţa este
determinată ce soluţie va adopta şi ce lege urmează să aplice, adică poate soluţiona
litigiul în fond, însă pentru redactarea hotărârii motivată are nevoie de mult timp.
Amânarea deliberării şi pronunţării hotărârii, precum şi amânarea redactării
hotărârii motivate pe cauze simple din cauză că judecătorii au un volum mate de
lucru, trebuie recunoscută ca o încălcare a normelor procesuale.
Deliberarea şi pronunţarea hotărârii poate fi amânată pe un termen de cel mult 10
zile. În cazul amânării deliberării şi pronunţării hotărârii, instanţa poate să rezolve
această chestiune fără a se retrage în camera de deliberare, fapt ce se consemnează în
procesul verbal. Instanţa, de asemenea, este obligată să înştiinţeze părţile pentru ce
dată şi oră se amână deliberarea şi pronunţarea hotărârii. La data şi ora fixată,
instanţa se retrage în camera de deliberare pentru deliberarea hotărârii. În acest caz,
instanţa va adopta hotărârea integrală, iar în unele cazuri mai complicate, doar
33
dispozitivul hotărârii, hotărârea motivată urmând a fi redactată în termen de cel mult
10 zile.
Dacă instanţa a adoptat şi pronunţat doar dispozitivul hotărârii, instanţa trebuie să
comunice, când părţile vor avea posibilitatea să ia cunoştinţă de hotărârea redactată
despre ce urmează a fi menţionat în procesul verbal.
Partea introductivă şi dispozitivul hotărârii redactate trebuie să corespundă părţii
introductive şi dispozitivului pronunţate în ziua încheierii dezbaterilor judiciare.
Data redactării hotărârii motivate trebuie să corespundă date indicate în
dispozitivul hotărârii, care a fost pronunţat în ziua încheierii examinării cauzei în
fond.
Termenul de depunere a apelului sau recursului curge de la data comunicării
hotărârii motivate dacă legea nu dispune altfel (art. 362, 402 din Codul de procedură
civilă).
Dispozitivul hotărârii trebuie semnat de toţi judecătorii din completul de judecată
şi anexat la dosar. Dacă unul dintre judecătorii completului nu are posibilitatea de a
semna hotărârea redactată, în locul lui semnează preşedintele şedinţei, iar dacă
aceasta este în imposibilitate de a semn, în locul lui semnează preşedintele instanţei.
În toate cazurile în hotărâre se menţionează cauza imposibilităţii de a semna (art.
242 din Codul de procedură civilă).
Hotărîrea judecătorească dezinventeşte instanţa de judecarea cauzei. Astfel,
judecătorii care s-au pronunţat asupra litigiului între părţi nu mai pot reveni asupra
soluţiei date.
Hotărîrea judecătorească, intrată în vigoare dobândeşte puterea lucrului judecat.
Astfel, ceea ce s-a decis printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă se consideră că
exprimă adevărul şi judecata nu mai poate fi reluată.
Drepturile constatate şi recunoscute prin hotărârea judecătorească definitivă sunt
susceptibile de executare silită.
Se atenţionează, că hotărîrile judecătoreşti se pronunţă public chiar şi în cazurile
în care judecarea pricinii s-a desfăşurat în şedinţa secretă (art. 23 CPC).

Îndepărtarea erorilor materiale din hotărâre. Hotărârea suplimentară.

Explicarea hotărârii.
În cazul în care în hotărâre au fost admise greşeli sau omisiuni, instanţa, până la
pronunţarea hotărârii le poate corecta despre ce este obligată să facă menţiunile
respective mai sus de semnăturile judecătorului sau ale completului de judecată.
După pronunţarea hotărârii instanţa care a adoptat-o nu este în drept s-o anuleze
sau s-o modifice (art. 249 alin.(1)din Codul de procedură civilă). Dacă la adoptarea
hotărârii au fost admise greşeli ele pot fi corectate de către instanţa ierarhic
superioară.
Totodată, art. 249 alin. (2) din Codul de procedură civilă stabileşte că instanţa
poate din oficiu sau la cererea participanţilor la proces, să corecteze greşelile sau
omisiunile din hotărâre privitor la nume, calitatea procesuală, orice alte erori
34
materiale sau de calcul evident. Corectarea greşelilor sau omisiunilor se soluţionează
în ordinea stabilită de alin. (3) al acestui articol.
Greşeli materiale în sensul acestor prevederi pot fi indicarea greşită a numelui,
calităţii părţilor, a numărului dosarului, datei pronunţării hotărârii etc. Nu pot face
obiect al procedurii de corectare greşelile de fond, care pot fi corectate doar prin
intermediul căilor de atac.
Greşeli de calcul pot fi considerate inexactitatea sumei ce urmează să fie încasată
în urma unor calcule incorecte efectuate de către instanţă. Spre exemplu, instanţa
incorect a determinat valoarea masei succesorale la efectuarea partajului bunurilor
între moştenitori sau la efectuarea nor calcule complicate incorect a stabilit mărimea
prejudiciului cauzat deşi acţiunea a fost admisă integral.
Articolul 249 din Codul de procedură civilă nu stabileşte în ce termen poate fi
corectată prin hotărârea judecătorească, însă, reieşind din practica judiciară ce s-a
format, se consideră, că în cazul hotărârilor susceptibile de executare silită greşelile
materiale strecurate în hotărâre pot fi corectate în limita termenului de prescripţie a
dreptului de a cere executarea silită.
Cererea de corectare a greşelilor materiale se înaintează de către părţile şi
participanţii la proces în formă scrisă simplă.
Chestiunea cu privire la corectarea greşelilor materiale se soluţionează în şedinţa
publică cu citarea părţilor, însă neprezentarea lor nu împiedică examinarea ei. Pentru
corectarea greşelilor materiale sau a greşelilor de calcul instanţa adoptă o încheiere,
care se anexează la dosar. Încheierea de corectare a greşelilor poate fi contestată cu
recurs, însă încheierea, prin care s-au corectat greşelile într-o decizie a instanţei de
recurs, este irevocabilă.
Unul din mijloacele de corectare a neajunsurilor hotărârii judecătoreşti este
adoptarea hotărârii suplimentare. Potrivit art. 250 din Codul de procedură civilă,
instanţa care a pronunţat hotărârea poate din oficiu sau la cererea participanţilor la
proces, să emită o hotărâre suplimentară dacă:
a) nu s-a pronunţat asupra unei pretenţii în a cărei privinţă participanţii la
proces au prezentat probe şi au dat explicaţii;
b) rezolvând problema dreptului în litigiu, nu a indicat suma adjudecată,
bunurile ce urmează a fi remise, sau acţiunile pe care pârâtul trebuie să le
îndeplinească;
c) nu a rezolvat problema repartizării între părţi a cheltuielilor de judecată, ori
a omis să se pronunţe asupra cererilor martorilor, experţilor, specialiştilor,
interpreţilor sau reprezentanţilor cu privire la cheltuielile de judecată a
căror compensare li se cuvine.
Instanţa poate corecta greşelile, prin adoptarea unei hotărâri suplimentare în cazul
în care instanţa a examinat în şedinţă judiciară toate capetele de cerere, inclusiv
cererea reconvenţională cu cercetarea probelor, însă instanţa a omis să se pronunţe
asupra unui capăt de cereri sau cereri reconvenţionale.
În cazul în care instanţa soluţionând litigiu nu a indicat suma sau bunul adjudecat
sau ce acţiuni trebuie să săvârşească pârâtul, se va pronunţa o hotărâre suplimentară.

35
 Nesoluţionarea chestiunilor cu privire la repartizarea chestiunilor de judecată
constituie temei de adoptare a unei hotărâri suplimentare.
Prin Codul de procedură civilă nu este stabilit vreun termen în interiorul căruia
poate fi cerută adoptarea unei hotărâri suplimentare, astfel, considerăm, că
participanţii la proces pot solicita adoptarea unei hotărâri suplimentare în termenul
de examinare silită a hotărârii.
Chestiunea cu privire la emiterea hotărârii suplimentare se examinează în şedinţa
de judecată conform regulilor generale. Participanţilor la proces li se comunică
locul, data şi ora şedinţei, însă, neprezentarea lor nu împiedică examinarea
problemei. Hotărârea suplimentară poate fi contestată concomitent cu hotărârea de
bază, precum şi separat de ea, în ordinea stabilită pentru hotărârea de bază. În cazul
respingerii cererii de emitere a unei hotărâri suplimentare, încheierea se supune
recursului (art. 250 alin. (4)din Codul de procedură civilă).
În cazul în care se solicită pronunţarea hotărârii suplimentare în baza altor
temeiuri decât cele prevăzute la art. 250 alin. (1) din Codul de procedură civilă
instanţa respinge cererea de adoptare a hotărârii suplimentare.
Instanţa nu poate prin hotărâre suplimentară să modifice hotărârea suplimentară
sau să rezolve alte chestiuni care nu au fost cercetate în şedinţa de judecată.
Reieşind din principiul nemijlocirii (art. 25 din Codul de procedură civilă),
hotărârea suplimentară se adoptă de către completul de judecată care a adoptat
hotărârea de bază.

Explicarea hotărârii
Explicarea hotărârii constituie un mijloc de înlăturare a neajunsurilor hotărârii.
Hotărârea judecătorească se explică dacă cuprinde dispoziţii contradictorii, nu este
clară extinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii. De cele mai multe ori
neclarităţile se conţin în dispozitivul hotărârii, ceea ce face imposibilă executarea
unei asemenea hotărâri.
Expunerea neclară a circumstanţelor pe care instanţa le consideră stabilite şi în
baza cărora instanţa îşi face concluziile sale, de asemenea pot fi explicate.
Explicarea hotărârii constă, de fapt, în expunerea ei mai clară, însă nici într-un
caz prin explicarea hotărârii nu poate fi modificat conţinutul acesteia.
Cererea cu privire la explicarea hotărârii se examinează conform regulilor
generale de procedură, instanţa fiind obligată sp înştiinţeze părţile şi participanţii la
proces despre locul, data şi ora şedinţei, însă, neprezentarea lor nu împiedică
examinarea chestiunii cu privire la explicarea hotărârii.
Instanţa de judecată explică hotărârea, printr-o încheiere întocmită în
conformitate cu prevederile legale, care poate fi contestată cu recurs (art. 252 alin.
(4) din Codul de procedură civilă).

36
 PROCEDURA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV

1. Particularităţile procedurii în materia de contencios administrativ.

1.1. Procedura cererii prealabile în contenciosul administrativ
1.2 . Condiţiile introducerii acţiunii în instanţa de contencios administrativ

1.3. Condiţiile de introducere în proces a funcţionarului public

1.4. Regimul de suspendare a actului administrativ contestat

2. Procedura în faţa instanţei de fond.

. Acţiunile judecătorului instanţei de contencios administrativ după primirea
cererii
. Examinarea cererilor de către instanţa de contencios administrativ
. Împuternicirile instanţei de contencios administrativ de fond

3. Procedura în faţa instanţei de recurs

. Condiţiile şi termenele de recurs
. Efectele recursului şi soluţiile la care se poate opri instanţa de recurs

1. Particularităţile procedurii în materia de contencios administrativ.

Procedura examinării acţiunii în contenciosul administrativ este reglementată
expres de Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10.02.2000 cu
modificările ulterioare şi completată cu prevederile generale din Codul de
procedură civilă al Republicii Moldova. Această procedură presupune de regulă
două etape: procedura cererii prealabile şi procedura în faţa instanţei de
contencios administrativ.1 Procedura prealabilă potrivit art. 14 din Legea nr.
793-XIV prevede expres că persoana care se consideră vătămată într-un drept al
său recunoscut de lege printr-un act administrativ va solicita printr-o cerere
prealabilă autorităţii publice emitente în termen de 30 de zile de la data luării la
cunoştinţă a actului, revocării în tot sau în parte a acestuia, iar acest termen de 30
de zile nu se extinde asupra actului administrativ cu caracter normativ. În cazul în
care organul emitent are un organ ierarhic superior, cererea prealabilă poate fi
1
Spunem ,,de regulă” deoarece există anumite categorii de litigii de contencios administrativ pe care legea le
exceptează de la obligativitatea parcurgrii procedurii cererii prealabile.
37
adresată, la alegerea petiţionarului, fie organului ierarhic superior, fie organului
emitent. Astfel, legislatorul oferă persoanei vătămate dreptul de a alege organul
căruia trebuie să-i adreseze cererea prealabilă, acesta urmând să rezolve cererea
dată în termen de 30 de zile. De aici rezultă că persoana care se consideră vătămată
în drepturile sale recunoscute de lege printr-un act administrativ de autoritate sau
prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i soluţiona cererea
referitoare la un drept recunoscut de lege, înainte de a cere instanţei anularea
actului în tot sau în parte sau obligarea eliberării lui, se va adresa autorităţii
administrative care a adoptat sau emis actul administrativ în termen de 30 de zile
de la data când i s-a comunicat actul administrativ cu cerere prealabilă. De
menţionat faptul că necesitatea cererii prealabile constă în obligarea administraţiei
de a se pronunţa benevol în sensul anulării actului administrativ sau al
întreprinderii măsurilor pretinse de persoană printr-un recurs graţios, pentru a
exclude posibilitatea persoanei de a depune o acţiune instanţei de contencios
administrativ.2 În acest sens potrivit art. 14 din Legea nominalizată, termenul de
30 de zile începe să curgă de la data comunicării actului administrativ, iar dacă
actul a fost publicat, de la data publicării lui. Acest termen nu se extinde asupra
actelor administrative cu caracter normativ. Prin urmare, depunerea cererii
prealabile la organul emitent sau ierarhic superior este o fază obligatorie în
procedura examinării acţiunii în contenciosul administrativ, cu unele excepţii
prevăzute de lege. Nerespectarea acestei etape de regulă duce la restituirea cererii
de chemare în judecată conform cerinţelor art. 170 alin. (1) pct. a) C.P.C.,
deoarece persoana care a apelat la instanţa de judecată nu a respectat procedura de
soluţionare prealabilă a pricinii pe cale extrajudiciară, prevăzută expres de lege
pentru categoria respectivă de pricini. În unele categorii de litigii deci reclamanţii
pot înainta acţiunea nemijlocit instanţei judecătoreşti fără respectarea procedurii
cererii prealabile. În asemenea cazuri acţiunea poate fi înaintată nemijlocit
instanţei de contencios administrativ, după cum prevede legea, ca în cazurile de
repunere în funcţie a funcţionarilor publici, militarilor şi persoanelor cu statut
militar, care conform art. 5 din Legea nr. 793-XIV sunt subiecţi cu drept de
sesizare în contenciosul administrativ. Totodată, persoanele se pot adresa direct
instanţei de contencios administrativ în baza legislaţiei electorale şi a Legii cu
privire la partide şi alte organizaţii social-politice.
Astfel, regula generală este că, pentru a putea înainta acţiunea în instanţa de
contencios administrativ, reclamantul trebuie să prezinte dovada că a îndeplinit
cerinţele legii şi a respectat procedura prealabilă, adică s-a adresat mai întâi
administraţiei autorităţii emitente sau ierarhic superioare şi abia după refuzul
acesteia, respectiv după menţinerea actului administrativ, se poate adresa
nemijlocit instanţei de contencios administrativ. Astfel, Colegiul civil şi contencios
administrativ al Curţii de Apel Chişinău prin încheierea din 24 noiembrie 2004 a
scos de pe rol cererea de chemare în judecată a reclamantului R.A. pe motiv că nu
a fost îndeplinită procedura prealabilă obligatorie de contestare a actului

2
Valeriu Zubco, Anastasia Pascari, Gheorghe Creţu, Contenciosul administrativ, Editura CARTIER, Chişinău,
2005, p.121
38
administrativ. Recurentul R.A. a depus recurs împotriva acestei încheieri, invocînd
ă prima instanţă greşit a dispus scoaterea cererii de chemare în judecată, dat fiind
faptul că s-a adresat pîrîtului cu cerere prealabilă. Colegiul civil şi contencios
administrativ al Curţii Supreme de Justiţie a respins recursul declarat de R.A. şi a
reţinut că întradevăr din punct de vedere formal, reclamantul a înaintat Primăriei
m. Chişinău cerere prealabilă, însă ea a fost depusă doar după întroducerea
acţiunii. Prin urmare, instanţa a concluzionat că de către reclamant nu a fost
respectată procedura cererii prealabile încălcînd prevederile art.14 din Legea
contenciosului administrativ ( dosarul 3-615/05).
Legea prevede şi posibilitatea înaintării cererii prealabile fie la organul ierarhic
superior, atunci când organul emitent are un organ superior, fie la organul emitent,
sau după ce s-a primit un răspuns nefavorabil din partea autorităţii administrative
emitente, care în literatura de specialitate acesta mai este numit recurs
administrativ ierarhic.3 Art. 14 alin. (2) al Legii nr. 793-XIV, reglementează
expres că, în cazul în care organul emitent are un organ ierarhic superior, cererea
prealabilă poate fi adresată la cererea petiţionarului fie organului emitent, fie
organului ierarhic superior, din care rezultă că dreptul de a alege organul la care
va depune cererea prealabilă aparţine petiţionarului, deci acest drept de a dispune
aparţine doar lui. Însă legea nu interzice adresarea unei cereri prealabile la organul
emitent sau, mai apoi, la organul ierarhic superior, care însă nu trebuie să
depăşească termenul de 30 de zile prevăzut de lege pentru depunerea cererii
prealabile. Totodată, nu este exclusă nici adresarea repetată a unei cereri prealabile
aceluiaşi organ în cazul apariţiei unor circumstanţe noi, cererea care poate fi
depusă în limitele termenului de 30 de zile.
În cazul refuzului nejustificat de a satisface o cerere referitoare la un drept,
precum şi nerezolvarea cererii în termenul prevăzut de lege, sesizarea autorităţii
administrative în cadrul procedurii prealabile înainte de introducerea acţiunii în
instanţa judecătorească nu este necesară. Această explicaţie constă în faptul că
organul administrativ a fost sesizat în prealabil privitor la înaintarea acţiunii în
instanţa de judecată prin însăşi cererea a cărei soluţionare a fost refuzată sau nu a
fost soluţionată în termenul prevăzut de lege.4
De menţionat faptul că adresarea unei cereri prealabile presupune obligarea
administraţiei organului emitent de a se pronunţa benevol în sensul abrogării sau
anulării actului administrativ contestat şi a întreprinde măsurile pretinse de
persoana vătămată în recursul graţios, excluzând astfel posibilitatea persoanei de a
apela ulterior direct la instanţa de contencios administrativ pentru soluţionarea
pretenţiilor.5
Astfel, procedura prealabilă constituie o modalitate mai rapidă de rezolvare a
plângerii celui vătămat în dreptul său prin actul administrativ contestat. În urma
depunerii cererii prealabile, organul administrativ care a emis actul îl poate abroga,
modifica sau îl poate retrage, după caz, iar dacă este sesizat organul ierarhic
superior, acesta poate dispune anularea în tot sau în parte a actului administrativ
3
Dacian Cosmin Dragoş, Procedura contenciosului administrativ, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p.4
4
Valeriu Zubco, Anastasia Pascari, Gheorghe Creţu, Op.cit., p.122
5
Dacian Cosmin Dragoş, Op. cit., p.78-82
39
contestat, să oblige organul ierarhic inferior să repună în drepturi persoana
respectivă ori, după caz, să revoce actul administrativ emis cu acordul său.
Procedura administrativă prealabilă mai prezintă un avantaj pentru reclamant în
sensul că organul administraţiei de stat emitent al actului administrativ sau organul
ierarhic superior al acestuia pot verifica şi dispune asupra actului contestat atât în
ceea ce priveşte legalitatea, cât şi oportunitatea acestuia, în timp ce instanţele
judecătoreşti nu se pot pronunţa decât asupra legalităţii actului administrativ atacat
în justiţie.
Astfel, procedura administrativă prealabilă este importantă pentru înseşi
autorităţile administrative, deoarece prin recursul administrativ graţios pe care îl
adresează acestor autorităţi cel vătămat în dreptul său prin actul administrativ
contestat organul sesizat poate adopta el însuşi, fără să mai fie necesară intervenţia
instanţelor judecătoreşti, poate adopta măsurile corespunzătoare pentru restabilirea
legalităţii încălcate prin actul administrativ reclamat.6 În acest sens, organele
administraţiei publice realizează o importantă economie de timp prin evitarea
recurgerii la procedura judiciară, care necesită o serie de formalităţi şi uneori o
perioadă de timp îndelungată până la soluţionarea definitivă a litigiului.

1.2 Condiţiile introducerii acţiunii în instanţa de contencios administrativ

Procedura în faţa instanţei de contencios administrativ începe cu introducerea
acţiunii în instanţa de contencios administrativ. Astfel, dacă persoana care se
consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de lege nu este mulţumită de
modul cum a fost soluţionată cererea sa de către organele administraţiei publice,
după epuizarea procedurii prealabile, se poate adresa instanţei de contencios
administrativ competente. Instanţa de contencios administrativ poate fi sesizată de
asemenea dacă persoana nu a primit răspuns la cererea prealabilă în termen de 30
de zile de la înregistrarea ei. Persoana poate solicita de la instanţa de contencios
administrativ anularea în tot sau în parte a actului administrativ respectiv contestat,
încasarea prejudiciului material sau moral cauzat prin efectul actului administrativ.
Din art. 6 al CEDO rezultă că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale
privind încălcarea drepturilor civile. Este vorba de cazul adoptării unui act
administrativ care afectează aceste drepturi. Actelor administrative sunt asimilate
şi cazurile de nesoluţionare în termenele legale ori respingerea cererii prealabile
privind recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate. De aici rezultă
că persoana se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi în cazurile în
care ea se consideră vătămată într-un drept al său prin nesoluţionarea în termenul
legal ori prin respingerea cererii prealabile privind recunoaşterea dreptului pretins
şi repararea pagubei cauzate. Acţiunea se depune în scris, în limba de stat, cu
respectarea condiţiilor prevăzute de art. 166 din C.P.C. al Republicii Moldova.
Potrivit prevederilor art. 19 din Legea nr. 793-XIV din 10.02.2000, cererea de
chemare în instanţa de contencios administrativ se depune în scris în condiţiile
Codului de procedură civilă. Astfel, acţiunea trebuie să cuprindă următoarele
6
Dacian Cosmin Dragoş, Op. cit., p. 67-81
40
elemente: denumirea instanţei căreia este adresată, numele reclamantului, al
pârâtului, al intervenienţilor şi domiciliul lor, dacă sunt persoane juridice - şi
sediul lor, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea, precum
dovezile pe care se sprijină fiecare pretenţie, pretenţiile reclamantului,
enumerarea documentelor anexate la cerere, inclusiv actul administrativ
contestat. Totodată trebuie să fie invocat detaliat obiectul litigiului: anularea unui
act administrativ, obligarea soluţionării unei cereri şi plata despăgubirilor, iar la
acţiune se vor anexa obligatoriu actul administrativ a cărui anulare se cere sau
refuzul autorităţii administrative de a rezolva o cerere referitoare la un drept, iar
în cazul în care nu a primit acest refuz va anexa o copie a cererii prealabile pe
care a adresat-o autorităţii administrative şi dovada daunelor materiale cauzate
prin actul emis ori prin refuzul soluţionării cererii. Acţiunea se semnează de către
reclamant personal sau de reprezentantul lui cu respectarea condiţiilor prevăzute de
art. 81 din C.P.C. În asemenea cazuri trebuie anexată procura reprezentantului,
care să ateste împuternicirile sale. Cererea depusă în instanţă trebuie să fie însoţită
de atâtea copii câţi pârâţi sunt indicaţi în cerere şi tot atâtea copii ale înscrisurilor
se anexează pentru toţi pârâţii, inclusiv pentru instanţa de judecată, precum şi de
confirmarea despre respectarea procedurii prealabile. Dacă reclamantul nu va
respecta aceste prevederi ale legii, judecătorul nu va da curs acţiunii în condiţiile
prevederilor art. 171 alin. (1) din C.P.C. al Republicii Moldova.
Cererea de chemare în judecată poate fi înaintată instanţei de contencios
administrativ de către persoana vătămată într-un drept al său recunoscut de lege cu
condiţia îndeplinirii procedurii prealabile, dacă legea nu dispune altfel.
Potrivit art. 17 alin. (1) al Legii nr. 793-XIV din 10.02.2000, persoana poate
sesiza instanţa de contencios administrativ în termen de 30 de zile de la
îndeplinirea procedurii administrative. De subliniat însă că acest termen este
prevăzut şi în art. 16 alin. (1) din Legea cu privire la petiţionare nr. 190-XII din
19.07.1999 cu modificările intervenite prin Legea nr. 63-XIV din 11.04.2001, care
stipulează că persoana lezată într-un drept al său recunoscut de lege poate sesiza
instanţa de contencios administrativ în termen de 30 de zile de la data comunicării
răspunsului la cererea prealabilă sau a expirării termenului de examinare a cererii
prealabile.
Acest termen nu se extinde asupra pretenţiilor de despăgubiri cauzate printr-un
act administrativ emis de autoritatea publică, el fiind un termen general de
prescripţie, stipulat expres de prevederile Codului Civil al Republicii Moldova.
Prin lege însă pot fi stabilite şi alte termene de acţionare în judecată.
Astfel, potrivit art. 66 alin. (3) din Codul electoral, acţiunile şi hotărârile
organelor electorale pot fi contestate în termen de 3 zile de la data săvârşirii
acţiunii sau adoptării hotărârii, fără respectarea procedurii prealabile.
Referindu-ne la funcţionarii publici, care dispun de dreptul de a sesiza instanţa
de contencios administrativ în cazul contestării actelor de aplicare a sancţiunilor
disciplinare sau de destituire din funcţie, vom menţiona că reieşind din prevederile
art. 28, 30 şi art. 32 din Legea serviciului public nr. 443-XIII din 04.01.1995,
aceştia pot sesiza direct instanţa de contencios administrativ doar referitor la actele
41
de destituire din funcţie în termen de un an de la data când au luat cunoştinţă de
acest act sub semnătură.
Termenul de sesizare a instanţei de contencios administrativ curge, fie de la data
comunicării răspunsului, la cererea prealabilă, de către autoritatea emitentă sau de
către autoritatea ierarhic superioară, fie de la data expirării termenului de 30 de zile
în care autorităţile indicate erau obligate să examineze cererea prealabilă. În cazul
în care autoritatea publică refuză soluţionarea unei cereri prin care se solicită
recunoaşterea dreptului pretins sau eliberarea unui act, termenul de sesizare a
instanţei curge de la data comunicării refuzului de soluţionare a cererii sau de la
data expirării termenului prevăzut de lege pentru soluţionarea acestei cereri.
Nu se admite înaintarea acţiunii în instanţă până la expirarea termenului de
examinare a cererii prealabile de către organul competent sau până la expirarea
termenului de soluţionare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege, de
aceea în asemenea cazuri instanţa nu dă curs cererii.
Pornind de la explicaţiile Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie, vom
sublinia că în cazul în care persoana se va adresa repetat cu o cerere prealabilă în
cadrul termenului stabilit de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 793-XIV, termenul de
apelare în judecată va curge de la data primirii ultimului răspuns.
Art. 17 alin. (2) din Lege reglementează expres că avocatul parlamentar
sesizează instanţa de contencios administrativ în termenele prevăzute de legea
organică cu privire la activitatea acestuia.
Referindu-ne la avocatul parlamentar, vom menţiona că, în temeiul Legii cu
privire la avocaţii parlamentari nr. 1349-XIII din 17.10.1997, acesta poate sesiza
instanţa în interesele persoanei ale cărei drepturi constituţionale au fost încălcate.
Însă procedura prealabilă este mai complicată şi mai îndelungată. Astfel, persoana
poate înainta avocatului parlamentar o cerere până la expirarea unui an din ziua
încălcării presupuse a drepturilor constituţionale sau din ziua când petiţionarul a
aflat despre presupusa încălcare, iar avocatul parlamentar, fără limită de termen,
examinează cererea petiţionarului, inclusiv prin concilierea părţilor şi căutarea unei
soluţii reciproc acceptabile. Ulterior avocatul parlamentar trimite autorităţii
respective un aviz de înlăturare a încălcărilor, care urmează să fie examinat de
organul contestat în termen de o lună şi numai după aceasta avocatul parlamentar
oricând poate sesiza instanţa de contencios administrativ, deoarece, în acest sens,
nu sunt stabilite termene prin lege.
Deci, prin această Lege persoanei i se permite să apeleze la avocatul
parlamentar în termen de un an de la data când presupune că i-a fost încălcat
dreptul, iar, potrivit art. 14 din Legea contenciosului administrativ, cererea
prealabilă poate fi înaintată în termen de doar 30 de zile de la data comunicării
actului administrativ. Aceste discrepanţe permit persoanei, în cazul omiterii
nejustificate a termenului de înaintare a cererii prealabile sau de înaintare a acţiunii
în instanţa de contencios administrativ, să se adreseze avocatului parlamentar cu
cerere de anulare a actului administrativ, care poate înainta acţiune în instanţa de
contencios administrativ fără limită de timp.

42
 Potrivit art. 17 alin. (3) al Legii nr.793-XIV, actele administrative cu caracter
normativ pot fi atacate oricând. Astfel, persoana lezată într-un drept al său
recunoscut de lege printr-un act administrativ cu caracter normativ poate contesta
acest act fără limită de timp, în acest sens dreptul la acţiune pentru contestarea
actelor administrative cu caracter normativ este imprescriptibil.
În ceea ce priveşte dreptul persoanei la contestarea actului cu caracter
individual, legislatorul stabileşte un termen de 30 de zile de la data îndeplinirii
procedurii administrative prealabile, iar art. 17 alin. (4) al Legii stipulează că
acest termen este unul de prescripţie şi începe să curgă din momentul în care se
naşte dreptul în sens material, iar neexercitarea dreptului la acţiune în termenul
stabilit conduce la stingerea acestui drept.
În opinia noastră dreptul la acţiune poate avea două sensuri: material şi
procesual.
În sens procesual, dreptul la acţiune este dreptul la intentarea acţiunii, iar în
sens material – dreptul la satisfacerea ori la admiterea acţiunii.7
În sens material dreptul la acţiune se naşte din data comunicării răspunsului la
cererea prealabilă de către organul emitent sau ierarhic superior sau de la data
comunicării refuzului de soluţionare a unei cereri, ori de la data expirării
termenului pentru soluţionarea acestor cereri şi se poate exercita în termen de 30
de zile.
Fiind un termen de prescripţie, termenul de sesizare a instanţei de contencios
administrativ poate fi supus suspendării, întreruperii, iar persoana poate fi repusă
în termen.
Potrivit art. 17 alin. (4) al Legii nr.753-XIV, persoana care din motive temeinic
justificate a omis termenul de prescripţie poate fi repusă în termen în condiţiile
Codului de procedură civilă. Astfel, repunerea în termen se efectuează de către
instanţă la cererea reclamantului, în conformitate cu prevederile art. 116 din
C.P.C. al Republicii Moldova.

1.3 Condiţiile de introducere în proces a funcţionarului public

Introducerea în proces a funcţionarului public în litigiile de contencios
administrativ nu obstrucţionează accesul liber la justiţie, ci, dimpotrivă îl
facilitează prin oferirea posibilităţilor ulterioare. Art. 20 alin. (1) din Legea nr.
793-XIV prevede expres că acţiunea poate fi formulată şi împotriva funcţionarului
public al autorităţii publice pârâte care a elaborat actul administrativ contestat
sau care a refuzat să soluţioneze cererea în care se solicită despăgubirii. Deci aici
se poate isca întrebarea dacă o asemenea cerinţă a legii este oportună, deoarece
poate genera pericolul de paralizare a capacităţilor funcţionarului public, de a lucra
sau a acţiona într-un mod responsabil, acesta considerând că trebuie să-i fie teamă
să apară personal în calitate de parte adversă în instanţa de contencios

7
Valeriu Zubco, Anastasia Pascari, Gheorghe Creţu, Op.cit., p.126

43
administrativ pentru a nu fi obligat să plătească repararea, posibil chiar şi în
cazurile unui grad redus de neglijenţă.
Această normă este o garanţie a cetăţenilor care se adresează la autorităţile
publice pentru soluţionarea unei cereri în conformitate cu prevederile Legii
serviciului public nr. 443-XIII din 04.05.1995 şi ale Legii cu privire la petiţionare
nr. 190-XIII din 19.07.1994.
Dacă acţiunea reclamantului de acest gen se va admite, funcţionarul public
poate fi obligat să plătească despăgubirile solidar cu autoritatea publică în
condiţiile prevăzute de art. 30 din Legea serviciului public nr. 443-XIII din
04.05.1995.
Astfel, condiţia nemijlocită privitoare la introducerea în proces a funcţionarului
public în litigiile în materie de contencios administrativ reiese din disponibilitatea
reclamantului de a formula pretenţii faţă de funcţionarul public al autorităţii
administrative emitente sau care a refuzat să soluţioneze cererea, adică aceasta se
află la discreţia reclamantului. În asemenea cazuri în litigiile de contencios
administrativ funcţionarul public este introdus în proces în calitate de parte ca
pârâtul deoarece cum s-a mnţionat funcţionarul public răspunde solidar cu
autoritatea publică.
În cazul în care funcţionarul public nu a fost inclus în proces, pe baza
prevederilor art. 33 din Legea nr.793-XIV, autoritatea publică poate să înainteze
instanţei de drept comun o acţiune de regres faţă de superiorul funcţionarului
public sau faţă de conducătorul autorităţii publice.
Potrivit art.20 alin. (3) funcţionarul public acţionat astfel în justiţie poate chema
în garanţie superiorul său ierarhic care i-a ordonat să elaboreze actul administrativ
sau să refuze soluţionarea cererii acesta fiind întrodus în proces ca terţă persoană.
Astfel, rezultă că funcţionarul public chemat în judecată în cadrul aceluiaşi proces
poate înainta o cerere de chemare în garanţie împotriva conducătorului sau altei
persoane ierarhic superioare care i-a ordonat să elaboreze actul administrativ sau să
refuze soluţionarea cererii.
Cererea de chemare în garanţie, va fi făcută în condiţiile de formă pentru
cererea de chemare în judecată. Dacă cererea de chemare în garanţie nu a fost
înaintată în procesul respectiv, ea poate fi depusă în instanţa de judecată separat.
Deoarece chematul în garanţie poate fi obligat la plata unor despăgubiri pentru
prejudiciul cauzat, considerăm că el trebuie întrodus în proces nu în calitate de
terţă persoană, adică intervenient conform prevederilor noului Cod de procedură
civilă, dar în calitate de pârât. Este regretabil că această instituţie procesuală atât de
importantă a rămas nereglementată de noul Cod de procedură civilă, rămânând
valabilă doar pentru litigiile de contencios administrativ. Referindu-ne la
importanţa cererii de chemare în garanţie vom sublinia că se urmăreşte un scop
dublu. Astfel, cererea de chemare în garanţie acordă celui chemat în garanţie
posibilitatea să-şi administreze toate probele şi să formeze apărarea în spijinul
părţii pe care o garantează, iar în al doilea rând în cazul în care garantul pierde
procesul prin acceiaşi hotărâre instanţa admite cererea de chemare în garanţie, prin
urmare printr-o singură hotărâre se admit ambele cereri.
44
 1.4 Regimul de suspendare a actului administrativ contestat
Suspendarea executării actului administrativ contestat poate fi solicitată de către
reclamant instanţei de contencios administrativ concomitent cu înaintarea acţiunii,
iar în cazurile temeinic justificate şi în scopul prevederii unei pagube iminente,
instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ din oficiu.
Astfel, potrivit Legii nr.793-XIV reclamantul poate solicita suspendarea
executării actului administrativ contestat doar concomitent cu înaintarea în instanţa
de contencios administrativ a cererii de chemare în judecată. Instanţa de contencios
administrativ trebuie să soluţioneze în regim de urgenţă cererea de suspendare a
executării actului administrativ contestat fără citarea părţilor, iar încheierea
instanţei de contencios administrativ privind suspendarea executării actului
administrativ contestat este executorie de drept şi poate fi contestată cu recurs.
Pronunţarea pe marginea cererii de suspendare a executării unui act
administrativ de autoritate se admite doar în cazul în care instanţa are pe rol ca
obiect principal anularea acestui act. Totodată instanţa de contencios administrativ
poate suspenda executarea actului şi din oficiu, fără cererea reclamantului, în
cazuri temeinic justificate şi în scopul prevenirii unei pagube iminente. Însă prima
condiţie, care trebuie îndeplinită, este ca motivele suspendării să fie din start
temeinice şi bine justificate, să provoace de la bun început o îndoială întemeiată
asupra legalităţii actului administrativ contestat. În caz contrar, instanţa de
contencios administrativ s-ar putea afla în situaţia nedorită ca prin invocarea de
către reclamant a unor motive neserioase, considerate în mod eronat de către
instanţă drept justificate, să fie paralizată activitatea autorităţilor publice şi să
producă dereglări prin neexecutarea actului administrativ suspendat. O a doua
condiţie care se cere îndeplinită şi care se află în legătură directă cu prima e ca prin
măsura suspendării actului administrativ contestat să se prevină producerea unei
pagube iminente, adică existând pericolul ca reclamantul să fie ameninţat prin
executarea actului administrativ la un prejudiciu iminent, real şi ireparabil.
Într-o cauză de contencios administrativ Colegiul civil şi contencios
administrativ al Curţii de Apel Chişinău prin încheierea de contencios
administrativ din 1 noiembrie 2004 a dispus suspendarea executării dispoziţiei
Primăriei m. Chişinău până la examinarea cauzei în fond. Împotriva acestei
încheieri a declarat recurs Primăriei m. Chişinău. Colegiul civil şi contencios
administrativ al Curţii Supreme de Justiţie prin decizia din 16 februarie 2005 a
admis recursul Primăriei m. Chişinău şi a dispus anularea închierei instanţei de
fond cu pronunţarea unei noi încheieri, prin care cererea lui O.M. de suspendare a
actului administrativ a fost respinsă. Instanţa de recurs adoptând această soluţie a
invocând prevederile art. 21 din Legea contenciosului administrativ care
stipulează, că suspendarea actului administrativ contestat se admite în cazuri
temeinic justificate şi în scopul prevenirii unei pagube iminente, concluzionând că
soluţia instanţei de fond se bazează pe susţineri generale şi declarative, deoarece
reclamantul nu a dovedit în concret pericolul pagubei iminente care s-ar cauza prin
menţinerea efectului actului administrativ a cărui suspendare se cere ( dosarul 3 r –
213/2005).
45
 Vom menţiona de asemenea, că suspendarea executării actului administrativ
contestat admisă de instanţă poartă un caracter provizoriu, până la examinarea
litigiului în fond, inclusiv până când hotărârea judecătorească va deveni
irevocabilă. Totodată instanţa judecătorească competentă care a emis încheierea de
suspendare a executării actului administrativ contestat nu este în drept să modifice,
să revoce sau să-şi anuleze propria încheiere privind suspendarea actului
administrativ contestat până la examinarea pricinii în fond, decât numai după ce au
decăzut temeiurile pentru care s-a dispus suspendarea executării actului
administrativ contestat. Dacă instanţa de contencios administrativ va respinge
integral acţiunea reclamantului ca neîntemeiată, atunci ea este obligată să-şi
expună opinia şi cu privirile la încetarea suspendării executării actului
administrativ din momentul în care hotărârea va deveni irevocabilă.

2. Procedura în faţa instanţei de fond

2.1 Acţiunile judecătorului instanţei de contencios administrativ după
primirea cererii
La sesizarea instanţei de contencios administrativ de către reclamant,
judecătorul în termen de 3 zile de la data depunerii cererii, trebuie să dispună
punerea cererii de chemare în judecată pe rolul instanţei în condiţiile prevăzute de
art. 168 alin. (1), (2) şi (3) din C.P.C. cu toate că alin. (4) din acelaşi articol
prevede expres că judecătorul printr-o încheiere nesusceptibilă de recurs
soluţionează în decursul a 5 zile de la depunere primirea cererii de chemare în
judecată, dacă legea nu prevede altfel. Deci la primirea acţiunii în materie de
contencios administrativ judecătorul are la dispoziţie numai 3 zile pentru a decide
în privinţa primirii, ceea ce este o excepţie de la regulile generale prevăzute de
C.P.C. În această fază judecătorul verifică faptul dacă reclamantul a respectat
cerinţele art. 166 şi art. 167 din C.P.C. şi dacă constată că aceste prevederi au fost
respectate, pronunţă o încheiere prin care dispune primirea acţiunii pe rol şi solicită
înmânarea copiei cererii de chemare în judecată şi a copiilor înscrisurilor anexate
la cererea pârâtului. În cazurile în care reclamantul indică în acţiune că pârâtul
refuză să-i elibereze actul administrativ contestat, judecătorul dispune de a obliga
pârâtul să prezinte actul administrativ contestat şi documentele ce au stat la baza
emiterii acestuia, precum şi înscrisurile sau alte date pe care instanţa le consideră
necesare la judecarea pricinii, deoarece sarcina probaţiunii este pusă pe seama
pârâtului. Concomitent judecătorul dispune citarea părţilor pentru prima zi de
înfăţişare, care se fixează în cel mult 10 zile de la data punerii cererii pe rol.
Legislatorul a prevăzut aceste termene restrânse pentru soluţionarea chestiunii
punerii acţiunii pe rol şi numirea primei zile de înfăţişare deoarece acţiunile în
materie de contencios administrativ trebuie să fie soluţionate în regim de urgenţă.
Ele urmează a fi examinate într-un termen redus, pornind de la natura şi importanţa
lor. Astfel a fost instituţionalizat prin lege regimul de urgenţă. În prima zi de
înfăţişare pârâtul este obligat să prezinte instanţei actele solicitate prin emiterea
46
încheierii despre punerea cererii pe rol în instanţă. Dacă pârâtul refuză să execute
aceste prevederi ale legii, instanţa îi aplică o amendă judiciară în mărime de până
la 10 salarii minime pentru fiecare zi de întârziere nejustificată.
Aceasta se aplică atunci când pârâtul nu a prezentat actul administrativ contestat
şi documentele ce au stat la baza emiterii lui din motive neîntemeiate pe care le
apreciază instanţa. Dar însuşi faptul aplicării amenzii judiciare nu-l eliberează pe
pârât de obligaţia de a prezenta actele solicitate, pentru că în caz contrar instanţa
poate să aplice amenda judiciară în mod repetat.
În cadrul soluţionării chestiunii pentru primirea acţiunii potrivit art. 169 C.P.C.
judecătorul refuză primirea ei dacă cererea nu urmează a fi judecată în instanţa
judecătorească în procedura civilă, dacă există o hotărâre judecătorească
irevocabilă cu privire la un litigiu între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi
având aceleaşi temeiuri sau o încheiere judecătorească prin care se admite
încetarea procesului în legătură cu faptul că reclamantul a renunţat la acţiune sau
între părţi s-a încheiat o tranzacţie de împăcare, dacă cererea este depusă de un
organ, o organizaţie sau o persoană în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legitime ale unei alte persoane fără ca C.P.C. al Republicii Moldova sau o altă lege
să le delege dreptul la acţiune în judecată în acest scop, dacă există o hotărâre
irevocabilă, obligatorie pentru părţi, a judecăţii arbitrale cu privire la litigiul dintre
aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi având aceleaşi temeiuri, cu excepţia
cazurilor când judecata a respins cererea de eliberare a titlului de executare silită a
hotărârii judecăţii arbitrale sau a remis pricina spre reexaminare judecăţii arbitrale
care a pronunţat hotărârea, însă judecarea pricinii în aceeaşi judecată arbitrală este
imposibilă şi dacă acţiunea este intentată împotriva unui agent economic deja
lichidat. Refuzul judecătorului de a primi cererea de chemare în judecată exclude
posibilitatea adresării repetate la judecată a aceluiaşi reclamant, cu aceeaşi acţiune
împotriva aceluiaşi pârât, cu acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri.
Iar potrivit art. 170 C.P.C. dacă judecătorul constată că reclamantul nu a
respectat procedura de soluţionare prealabilă a pricinii pe cale extrajudiciară,
prevăzută de lege pentru categoria respectivă de pricini sau de contractul părţilor,
dacă instanţa dată nu este competentă să judece pricina dată, dacă cererea a fost
depusă de o persoană incapabilă, dacă soţul a înaintat acţiunea de desfacere a
căsătoriei fără consimţământul soţiei în timpul sarcinii sau în primul an de la
naşterea copilului, dacă cererea nu este semnată ori este semnată de o persoană
neîmputernicită a o semna ori este semnată fără a se indica funcţia semnatarului,
dacă cererea a fost depusă în numele persoanei interesate de către o persoană
neîmputernicită a porni şi a susţine procesul, dacă la aceeaşi instanţă sau la o alta
se află în judecată un litigiu între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi având
aceleaşi temeiuri, dacă nu sunt prezentate probe ce ar confirma adresarea
creditorului unei instituţii financiare, unde, conform legii, ar fi trebuit să primească
datoria şi dacă reclamantul îşi retrage cererea înainte de emiterea încheierii privind
intentarea procesului, cererea de chemare în judecată se restituie printr-o încheiere
motivată, în care judecătorul indică instanţa căreia trebuie să i se adreseze
reclamantul, dacă pricina nu este de competenţa instanţei respective, sau
47
modalitatea de înlăturare a circumstanţelor ce împiedică intentarea procesului.
După restituirea cererii de chemare în judecată nu se exclude posibilitatea adresării
repetate în judecată a aceluiaşi reclamant, cu aceeaşi acţiune, împotriva aceluiaşi
pârât, cu acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri, dacă reclamantul a înlăturat încălcările
admise.
Tot în faza primirii cererii de chemare în judecată, dacă judecătorul constată că
cererea a fost depusă fără a se respecta condiţiile art. 166 din C.P.C. fără a fi
anexate copiile de pe cererea de chemare în judecată şi de pe înscrisuri, certificate
în modul stabilit într-un număr egal cu numărul de pârâţi şi de intervenienţi, că ei
nu dispun de aceste acte, plus un rând de copii pentru instanţă, sau de documentele
care confirmă respectarea procedurii de soluţionare prealabilă a litigiului, precum
şi de procură sau de un alt document ce legalizează împuternicirile
reprezentantului, acesta, în termen de 3 zile de la depunerea cererii, emite o
încheiere pentru a nu se da curs cererii şi-i acordă reclamantului un termen pentru
înlăturarea neajunsurilor. Ulterior, dacă reclamantul îndeplineşte în termen toate
cerinţele enumerate în încheierea judecătorului, cererea se consideră depusă la data
prezentării iniţiale; în caz contrar, ea nu se consideră depusă şi împreună cu actele
anexate se restituie reclamantului printr-o încheiere judecătorească, ce poate fi
atacată cu recurs. Totodată în aceste încheieri judecătorul trebuie să indice cărui
organ urmează a se adresa reclamantul dacă litigiul nu este de competenţa instanţei
de contencios administrativ sau cum trebuie să fie înlăturate circumstanţele care
împiedică pornirea judecării pricinii şi îi restituie acestuia actele prezentate,
înmânându-i copia încheierii.

2.2 Examinarea cererilor de către instanţa de contencios administrativ

Judecarea acţiunii în materie de contencios administrativ are loc în termenul
fixat de instanţă cu participarea reclamantului şi pârâtului şi/sau a reprezentanţilor
acestora în şedinţă publică. Şedinţa judiciară se desfăşoară conform regulilor
generale ale C.P.C. prevăzute pentru litigiile în materie de drept comun, cu unele
excepţii stipulate expres în Legea nr. 793-XIV. Art. 24 alin. (2) al Legii prevede
că neprezentarea la şedinţă de judecată fără motive temeinic justificate a părţilor
şi/sau a reprezentanţilor lor nu împiedică examinarea cererii, iar în cazul în care
este imposibil de a judeca cauza în lipsa reclamantului, instanţa de contencios
administrativ va scoate cererea de pe rol în condiţiile Codului de procedură civilă.
Astfel, în baza prevederilor art. 24 alin. (2) instanţa de contencios administrativ
dispune de dreptul de a scoate cererea de pe rol conform prevederilor art. 267 din
C.P.C. numai în cazul în care va constata că este imposibilă judecarea pricinii în
lipsa reclamantului legal citat, pe când în cazul unei acţiuni examinate în ordinea
procedurii contencioase civile instanţa poate scoate cererea de pe rol dacă
reclamantul legal citat nu s-a prezentat în judecată, nu a comunicat instanţei
motivele neprezentării sau motivele sunt considerate de instanţă ca fiind
neîntemeiate sau nu a solicitat examinarea pricinii în absenţa sa, iar pârâtul nu
solicită soluţionarea pricinii în fond.
48
 Prin încheierea Colegiului civil şi contencios administrativ al Curţii de Apel
Chişinău din 19 octombrie 2005 a fost scoasă de pe rol cererea de chemare în
judecată a SRL ,, Astarost” împotriva Inspectoratului Fiscal de Stat din m.
Chişinău privind anularea actului administrativ pe motivul neprezentării în şedinţa
de judecată a reclamantului care nu a solicitat amânarea judecării cauzei. Pentru a
pronunţa această decizie instanţa de recurs a reţinut că potrivit art. 24 alin. (2) din
Legea contenciosului administrativ neprezentarea reclamatului în şedinţa de
judecată poate constitui temei de scoatere a cererii de pe rol doar în cazul în care
este imposibil de a examina cauza în lipsa acestuia. Deoarece instanţa de fond a
scos cerere de rol şi nu a examinat chestiunea cu privire la posibilitatea examinării
cauzei în lipsa reclamantului, Colegiul a admis recursul declarat de către SRL
,, Astarost” cu anularea încheierii şi restituirea cauzei pentru judecare în fond
(dosarul 3 r – 138/05).
O altă excepţie de la regulile generale de judecare a pricinilor în materie de
contencios administrativ constă în aceea că în acţiunile în anulare a actului
administrativ sarcina probaţiunii este pusă pe seama pârâtului, care trebuie să
prezinte probe pentru confirmarea legalităţii actului administrativ contestat
conform prevederilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 793-XIV.
Însă şi în situaţia dată rămân valabile prevederile art. 22 alin. (2) pct. b) din
Lege care oferă dreptul instanţei de contencios administrativ de a dispune din
oficiu prezentarea de către pârât a actului administrativ contestat şi a documentaţiei
care a stat la baza emiterii acestuia, a înscrisurilor sau a altor date pe care instanţa
le consideră necesare pentru judecarea pricinii. În privinţa celorlalte acţiuni în
materie de contencios administrativ, precum şi în materie de despăgubiri cauzate
prin acte administrative contestate, sarcina probaţiunii revine ambelor părţi în
sensul art. 118 alin. (1) din C.P.C. Totodată în litigiile de contencios administrativ
sunt aplicabile regulile generale privind admisibilitatea probelor conform cerinţelor
art. 122 din C.P.C. al Republicii Moldova, pertinenţa probelor în sensul art. 121
din C.P.C. administrarea şi aprecierea probelor pe baza prevederilor art. 130 din
C.P.C.
Legea contenciosului administrativ conţine în dispoziţiile sale nu doar norme de
drept substanţial, ci şi norme de drept procedural, raţiunea instituirii acestora
constând în natura specifică a litigiilor în materie de contencios administrativ, care
impune o procedură specială de sesizare a instanţelor judecătoreşti de soluţionare a
cauzelor, aceasta fiind în mare parte diferită de procedura civilă obişnuită.8În acest
sens art. 34 din Legea nr. 793-XIV stipulează expres că dispoziţiile prezentei legi
se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, dar completarea
normelor contenciosului administrativ cu normele procedurale generale se admite
numai în măsura în care acestea sunt compatibile cu însăşi instituţia contenciosului
administrativ. Nu este de conceput ca prin această completare să se afecteze
specificitatea contenciosului administrativ, inclusiv semnificaţia lui recunoscută
constant de către doctrina contenciosului administrativ şi jurisprudenţă, aceea de a
8
Valeriu Zubco, Anastasia Pascari, Gheorghe Creţu, Op.cit., p.134

49
reprezenta un instrument fundamental al statului de drept, prin intermediul căruia
persoana este apărată de abuzurile administraţiei. Totodată prin aplicarea Codului
de procedură civilă nu se schimbă natura juridică a contenciosului administrativ,
implicit a procedurii aplicabile lui, deoarece contenciosul administrativ este şi
continuă să rămână o instituţie a dreptului public, anume a dreptului administrativ,
dar în care regăsim şi unele norme procedurale cu caracter de completare din
dreptul procesual civil. De aceea, în fine, am putea specifica o analiză a aspectelor
de ordin procedural aplicabile contenciosului administrativ, urmând a fi
recunoscute două categorii de norme procedurale aplicabile:
— normele procedurale speciale prevăzute de Legea nr. 793-XIV.
— normele procedurale generale, comune procedurii civile obişnuite
(contencioase), reglementate de Codul de procedură civilă al în redacţia
Legii nr. 225-XV din 30.05.2003.

2.3 Împuternicirile instanţei de contencios administrativ de fond

Controlul pe care îl exercită instanţele judecătoreşti asupra activităţii
autorităţilor administrative pe baza Legii contenciosului administrativ este un
control de plină jurisdicţie. În aceste condiţii instanţele judecătoreşti pot să adopte
orice măsură de restabilire a legalităţii încălcate, precum şi aplicarea de sancţiuni
constând în acordarea de despăgubiri celor care au suferit prejudicii ca urmare a
încălcării dispoziţiilor legale, prin emiterea de acte administrative ilegale.
Conform prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 793-XIV din 10.02.2000,
reclamantul poate cere instanţei de contencios administrativ competente, atunci
când se consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de lege, de către o
autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul
legal a unei cereri, anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea
pagubei ce i-a fost cauzată. De aici rezultă că instanţa de judecată va avea de
cercetat existenţa dreptului subiectiv care aparţine reclamantului şi ilegalitatea
actului administrativ prin care i se încalcă acest drept. Constatând existenţa acestor
două elemente, instanţa de contencios administrativ va putea decide anularea
actului şi repunerea în drepturi a reclamantului. Astfel, suntem în prezenţa
contenciosului de plină jurisdicţie şi de anulare, instanţa judecătorească având o
competenţă deosebit de largă în controlul legalităţii actelor administrative.
În sensul art. 25 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 793-XIV din 10.02.2000, după
deliberare instanţa de contencios administrativ competentă este împuternicită să
respingă acţiunea reclamantului ca fiind nefondată sau depusă cu încălcarea
termenului de prescripţie. Această soluţie poate fi dată în cazul în care instanţa
ajunge la concluzia că motivele acţiunii sunt neîntemeiate, deoarece pârâtul a
prezentat instanţei probe incontestabile că actul administrativ este legal şi
întemeiat. Totodată, respingerea acţiunii poate avea loc în cazul în care
reclamantul a omis termenul de adresare către judecată sau de înaintare a cererii
prealabile, dacă autoritatea publică a respins cererea prealabilă din aceste motive şi
nu există temeiuri justificate de repunere a persoanei în termen conform
50
prevederilor art. 116 din C.P.C. sau dacă reclamantul a omis termenul de adresare
şi nu a solicitat repunerea în termen. Acţiunea mai poate fi respinsă dacă actul
contestat nu constituie un act administrativ în sensul Legii contenciosului
administrativ.
În cazul în care instanţa de contencios administrativ sesizează controlul
legalităţii unui act administrativ la cererea reclamantului şi constată că este
întemeiată, dispune admiterea acţiunii şi anulează în tot sau în parte actul
administrativ sau obligă pârâtul să emită actul administrativ cerut de el, ori să
elibereze un certificat, o adeverinţă sau oricare alt înscris, ori să înlăture încălcările
pe care le-a comis, precum şi să dispună adjudecarea în contul reclamantului a
despăgubirilor pentru întârzierea executării. Anularea totală a actului administrativ
poate avea loc în cazul în care reclamantul solicită anularea lui totală, iar când
motivele acţiunii se referă numai la o parte a actului administrativ, atunci poate fi
anulată numai această parte. Anularea actului administrativ contestat în tot sau în
parte poate fi admisă pe baza temeiurilor prevăzute de art. 26 din Legea 793-XIV.
Pentru ca anularea actului să fie totală, este necesar ca toate prevederile sale să fie
ilegale, întrucât în situaţia în care ilegalitatea nu afectează decât unele dispoziţii ale
actului atacat, anularea se va produce doar asupra dispoziţiilor respective, celelalte
prevederi ale actului continuând să producă efecte juridice. Totuşi un act
administrativ nu este susceptibil de anulare parţială decât în cazul în care dispoziţia
ilegală din conţinutul său poate fi detaşată de celelalte dispoziţii ale acestuia. În
situaţia în care această detaşare nu este posibilă, existând o indisolubilă legătură
între dispoziţiile legale şi cele ilegale, actul administrativ contestat va trebui anulat
integral. Anularea parţială nu presupune însă şi dreptul instanţei de contencios
administrativ de a schimba ceva din conţinutul actului supus controlului
judecătoresc, întrucât aceasta are doar dreptul de a suprima dispoziţiile ilegale ale
actului contestat, iar modificarea unui act administrativ de către instanţa de
contencios administrativ competentă ar însemna substituirea acesteia organului
administraţiei publice emitente, ceea ce constituie o lezare adusă principiului
separării puterilor în stat, consfinţit în Constituţia Republicii Moldova.
În cazul în care actul administrativ a fost anulat sau autoritatea publică refuză să
emită actul administrativ, instanţa de contencios administrativ va obliga autoritatea
publică să emită actul respectiv. Instanţa poate obliga, de asemenea, autoritatea
publică să elibereze reclamantului certificatul, adeverinţa sau alt înscris solicitat.
Dacă la cererea înaintată de reclamant autoritatea publică nu a dat răspuns în
termenul stabilit de lege şi reclamantul îl va solicita, instanţa de contencios
administrativ competentă, în temeiul prevederilor Legii cu privire la petiţionare nr.
190-XIII din 19.07.1994 cu modificările ulterioare, va obliga autoritatea emitentă
respectivă sau funcţionarul public respectiv să-i dea reclamantului răspunsul cerut.
În situaţia refuzului de a rezolva o cerere sau a nerezolvării ei în termenul prevăzut
de lege, nu mai este necesară procedura administrativă prealabilă, deoarece
reclamantul s-a adresat anterior organului chemat în judecată, adică pârâtul, şi nu
ar mai avea rost o nouă cerere. Instanţa de contencios administrativ competentă nu
va putea hotărî totuşi conţinutul actului cerut şi nici condiţiile în care organul
51
administrativ ar urma să rezolve cererea, deoarece s-ar încălca principiul separării
puterilor în stat. De aici rezultă că scopul urmărit de Legea contenciosului
administrativ este de a pune la dispoziţia instanţelor judecătoreşti o cale
procedurală de înlăturare a pasivităţii şi inacţiunii autorităţilor administrative,
pentru a le obliga să se pronunţe asupra cererilor ce le sunt adresate.
Totodată, prin art. 25 alin. (1) lit. b) al Legii nominalizate s-a dispus
adjudecarea în contul reclamantului a despăgubirilor pentru întârzierea executării
hotărârii. Deci, prin lege, s-a instituit pentru prima oară procedura prin care
instanţa de contencios administrativ are dreptul concomitent cu admiterea acţiunii
să supună autoritatea publică, adică pârâtul, la plata unor despăgubiri pentru
întârzierea executării hotărârii în folosul reclamantului. Aceste despăgubiri
constituie un mijloc de constrângere materială a autorităţii publice de a executa
hotărârea judecătorească în termenul stabilit de lege sau de instanţa de judecată şi
totodată au drept scop evitarea încălcărilor admise şi înlăturarea consecinţelor
neexecutării hotărârii de către autoritatea obligată în aşa mod încât să restabilească
pe cât e posibil dreptul încălcat al reclamantului. Această prevedere legală este în
concordanţă cu prevederile art. 41 din CEDO şi jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului ( cauza Scutari contra Moldovei).
Despăgubirea pentru întârzierea executării hotărârii se stabileşte în sume fixe
de bani pentru fiecare zi de întârziere, care urmează să se calculeze de la data
expirării termenului de executare indicat în hotărâre sau de la expirarea termenului
prevăzut de art. 32 alin. (2) din Legea nr. 793-XIV, adică în cel mult 30 de zile de
la data în care hotărârea a devenit irevocabilă. Aceste despăgubiri de întârziere însă
nu au nici o legătură cu existenţa prejudiciului material sau moral.
Potrivit principiilor dreptului administrativ privind relaţiile dintre autorităţile
administrative şi persoanele private, elaborate de Comitetul European de
Cooperare Juridică de pe lângă Consiliul Europei, din care reiese că despăgubirile
pentru temei de responsabilitate publică trebuie plătite integral, direct şi fără
întârziere, dacă actul administrativ a fost recunoscut ilegal.
Deci reclamantul are dreptul de a cere ca instanţa de contencios administrativ să
oblige organul administraţiei publice să-l despăgubească pentru daunele pe care i
le-a produs actul administrativ contestat şi instanţa poate să acorde despăgubiri
odată cu anularea actului administrativ. Instanţa de contencios administrativ este în
drept şi din oficiu sau la cererea reclamantului să se pronunţe asupra legalităţii
actelor sau a operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului
administrativ contestat în justiţie. Deoarece actele şi operaţiunile administrative
care au stat la baza emiterii actului administrativ nu pot face direct obiect al
acţiunii în contenciosul administrativ, iar legalitatea unui act administrativ depinde
de legalitatea actelor sau a operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii
lui, este oportună şi verificarea legalităţii acestora. În cazurile în care controlul
legalităţii acestor acte sau operaţiuni ce au stat la baza emiterii unui act
administrativ cu caracter normativ ţine de competenţa instanţei de contencios
administrativ ierarhic superioare, urmează a fi ridicată excepţia de ilegalitate în
faţa acestei instanţe în condiţiile prevăzute de art. 13 din Legea nr. 793-XIV.
52
 În această ordine de idei, instanţa de contencios administrativ are următoarele
împuterniciri şi poate adopta prin hotărârea sa următoarele măsuri:
— anularea totală sau parţială a actului administrativ contestat în justiţie şi
obligarea organului administraţiei publice, adică a pârâtului, de a emite un
nou act legal;
— obligarea organului administraţiei publice de a emite un act administrativ în
cazul în care a refuzat reclamantului această cerere de a elibera un certificat,
o adeverinţă sau orice alt înscris;
— obligarea autorităţii administrative de a întreprinde orice altă măsură
necesară pentru înlăturarea încălcării dreptului recunoscut de lege
reclamantului;
— anularea actului administrativ contestat şi încasarea despăgubirilor cerute de
reclamant pentru prejudiciul material şi moral cauzat prin acel act;
— pronunţarea asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor administrative care au
stat la baza emiterii actului administrativ;
— constatarea circumstanţelor care justifică suspendarea activităţii consiliului
local sau a consiliului raional.

3. Procedura în faţa instanţei de recurs

3.1 Condiţiile şi termenele cererii de recurs
Căile de atac sunt mijloacele procedurale prin care se poate obţine anularea,
reformarea totală sau parţială a unei hotărâri pronunţate de instanţa de judecată de
fond.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Lege, hotărârea instanţei de contencios
administrativ pe marginea acţiunii judecate în fond poate fi atacată cu recurs în
termen de 15 zile de la data pronunţării sau de la data comunicării hotărârii
integrale, în cazul în care acţiunea este judecată în lipsa părţii, dacă legea nu
dispune altfel. Deci, hotărârea instanţei de contencios administrativ poate fi atacată
cu recurs în instanţa ierarhic superioară în termen de 15 zile de la data pronunţării,
i-ar dacă persoana nu a participat la darea hotărârii, ea dispune de dreptul de atac în
termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii integrale. Prin urmare, hotărârile
instanţei de contencios administrativ sunt susceptibile de atac pe cale ordinară de
atac, numai cu recurs.
Recursul împotriva hotărârilor instanţei de contencios administrativ se depune
în instanţa care a pronunţat hotărârea şi se întemeiază în conformitate cu
prevederile art. 405 din C.P.C. Cererea de recurs trebuie să cuprindă următoarele
elemente: denumirea instanţei la care se depune recursul; numele; denumirea;
calitatea procesuală a recurentului sau a persoanei ale cărei interese le
reprezintă; adresa lor; numele sau denumirea intimatului şi adresa lui; data
pronunţării hotărârii atacate cu recurs; denumirea instanţei care a emis
hotărârea în fond, data pronunţării şi dispozitivul hotărârii; argumentele
admiterii sau respingerea acţiunii; esenţa şi temeiurile recursului prevăzute de
53
art. 400 din C.P.C.; argumentul ilegalităţii sau netemeiniciei hotărârii atacate;
solicitările recurentului şi propunerile respective; data declarării recursului şi
semnătura recurentului. Dacă cererea de recurs este depusă de către un
reprezentant, la ea se anexează documentul legalizat în modul stabilit, care atestă
împuternicirile acestuia dacă în dosar lipseşte o astfel de împuternicire. Totodată,
dacă recursul este depus de pârât, la cererea de recurs se anexează dovada de plată
a taxei de stat în mărime de 50% din cea stabilită prin art. 16 alin. (3) din Legea
nr. 793-XIV, deoarece reclamanţii, pe baza prevederilor art. 85 alin. (1) din C.P.C.
al Republicii Moldova, în acţiunile născute din raporturi de contencios
administrativ sunt scutiţi de taxa de stat pentru judecarea pricinilor. Dat fiind faptul
că în instanţa de recurs nu se pot prezenta probe noi, cu excepţia noilor înscrisuri,
la cererea de recurs se anexează şi lista noilor înscrisuri.
Ţinând seama de prevederile art. 398 din C.P.C., au dreptul de a declara recurs
părţile şi alţi participanţi la proces, iar martorul, expertul, specialistul, interpretul şi
reprezentantul doar cu privire la compensarea cheltuielilor de judecată ce li se
cuvin. Totodată, coparticipanţii, adică coreclamanţii, copârâţii şi intervenienţii care
participă la proces din partea recurentului, se pot alătura la recurs dacă poziţiile lor
coincid în ceea ce priveşte temeiul recursului, prezentând o cerere scrisă, fără a se
plăti taxa de stat. În cazul în care temeiurile recursului nu coincid, persoana
alăturată este în drept să depună recurs după regulile generale, urmând să achite
taxa de stat. Dacă însă recurentul principal îşi retrage recursul sau dacă cererii de
recurs nu i se dă curs sau dacă cererea a fost restituită, sau există alte motive care
exclud soluţionarea fondului în instanţa de recurs, alăturarea la recurs produce
efecte juridice în cazul în care aceasta a avut loc în interiorul termenului de recurs,
iar persoana alăturată a plătit taxa de stat.
Instanţa de contencios administrativ care a pronunţat hotărârea în lipsa unei
părţi este obligată să comunice părţii hotărârea integrală, pentru ca partea
nemulţumită de soluţia dată să-şi realizeze dreptul de atac în termen de 15 zile de
la data comunicării hotărârii. În cazurile când recursul se depune după expirarea
termenului de declarare, repunerea în termenul de 15 zile poate fi efectuată de către
instanţa de recurs în condiţiile prevăzute de art. 116 din C.P.C.

3.2 Efectele recursului şi soluţiile la care se poate opri instanţa de recurs

Recursul în contenciosul administrativ are efect suspensiv, de aceea, conform
prevederilor art. 403 din C.P.C. şi art. 30 alin. (2) din Legea nr. 793-XIV,
recursul suspendă executarea hotărârii, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de
lege. Hotărârea dată în primă instanţă şi recurată nu poate fi executată până la
expirarea termenului de declarare a recursului, iar dacă este declarat recurs, până la
examinarea recursului. Însă recursul nu suspendă executarea hotărârilor
judecătoreşti în litigiile în materie de contencios administrativ ce urmează a fi
executate imediat, spre exemplu restabilirea în funcţie a funcţionarului public şi
încasarea salariului mediu pentru absenţa forţată de la lucru, care conform
prevederilor art. 256 alin. (1) lit. b) din C.P.C. al Republicii Moldova, se execută
54
imediat de la data pronunţării. Conform art. 30 alin. (3) din Legea nr. 793-XIV din
10.02.2000, recursul se judecă în condiţiile Codului de procedură civilă.
Pornind de la sensul art. 417 din C.P.C., după ce judecă recursul, instanţa de
recurs este în drept să respingă recursul şi să menţină hotărârea primei instanţe;
să admită recursul şi să modifice hotărârea primei instanţe; să admită recursul şi
să dea o nouă hotărâre fără a restitui pricina spre rejudecare, anulând hotărârea
primei instanţe dacă nu este necesar să verifice suplimentar dovezile prezentate în
instanţa de recurs şi dacă circumstanţele pricinii au fost stabilite de prima
instanţă, însă normele de drept material au fost aplicate eronat; să admită
recursul şi să caseze integral sau parţial hotărârea primei instanţe, restituind
pricina spre rejudecare în prima instanţă în cazul în care eroarea judiciară a
primei instanţe nu poate fi corectată de instanţa de recurs; să admită recursul şi
să caseze hotărârea primei instanţe, luând spre examinare pricina dacă constată
că este competentă să soluţioneze pricina în primă instanţă sau în recurs; să
admită recursul şi să caseze integral sau parţial hotărârea primei instanţe,
dispunând încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol. Totodată, dacă
instanţa de recurs constată mai multe motive întemeiate, dintre care unele ţin de
modificare, iar altele de casare, pentru a asigura o judecată unitară, aceasta casează
integral hotărârea atacată. În consecinţă, hotărârea casată nu are nici o putere
legală, iar actele de asigurare sau de executare efectuate în temeiul unei astfel de
hotărâri îşi pierd puterea legală dacă instanţa de recurs nu dispune altfel.

Anastasia Pascari Curtea Supremă de Justiţie,

judecător

Valeriu Zubco conf. univ., dr. în drept

55
 Vasile Creţu,
doctor în drept, conferenţiar
membru al Consiliului Superior
al Magistraturii

PROCEDURA SPECIALĂ

Procedura specială reprezintă o instituţie complexă a procedurii civile a Republicii Moldova.

În cadrul instituţiei procedurii speciale urmează să distingem structura acesteia: partea generală
– capitolul XXIII CPC RM şi partea specială – capitolele XXIV – XXXIV CPC RM.
În partea generală a procedurii speciale sunt incluse norme juridice comune pentru toată
procedura specială şi felurile acesteia: reguli generale cu privire la procedura specială; felurile
procedurii speciale (constatarea faptelor care au valoare juridică; încuviinţarea adopţiei;
declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului (emanciparea); declararea persoanei
dispărută fără urmă sau decedată; limitarea în capacitatea de exerciţiu sau declararea
incapacităţii; încuviinţarea spitalizării forţate şi tratamentului forţat; încuviinţarea examenului
psihiatric sau spitalizării în staţionarul de psihiatrie; restabilirea în drepturile ce izvorăsc din
titlurile de valoare la purtător şi din titlurile de valoare la ordin pierdute (procedura de chemare);
declararea fără stăpîn a unui bun mobil şi declararea dreptului de proprietate municipală asupra
unui bun imobil fără stăpîn; constatarea inexactităţii înscrisurilor în registrele de stare civilă;
reconstituirea procedurii judiciare pierdute (procedura de reconstituire)); norme care permit
atribuirea la procedura specială şi a altor feluri de procedură (art. 279 alin. (2) CPC RM); norme
cu privire la competenţa excepţională a instanţelor de judecată ale RM cu privire la examinarea
cauzelor cu element de extraneitate în procedură specială (art. 461 CPC RM); cu privire la
capacitatea juridică a participanţilor procedurii speciale; cu privire la intentarea procesului în
procedură specială (art. 7, 270 CPC RM); reglementări generale cu privire la examinarea
cauzelor în procedură specială de către instanţele de judecată (art. 280 CPC RM); cu privire la
particularităţile scoaterii cererii de pe rol în procedura specială; norme juridice cu pricire la taxa
de stat, achitată de către petiţionar în cazul apariţiei unui litigiu de drept şi, respectiv,
soluţionarea cauzei în procedura contencioasă, etc.
În partea specială a procedurii speciale se includ norme ce reglementează particularităţile
procesuale ale examinării şi soluţionării cauzelor în procedura specială în coroborare cu fazele
procesului civil: intentarea procesului pe cauzele în procedură specială; pregătirea cauzei în
procedura specială pentru dezbaterile judiciare; dezbaterile judiciare asupra cauzelor examinate
56
în procedura specială; reglementări cu privire la pronunţarea hotărîrilor judecătoreşti pe cauzele
examinate în procedura specială şi executarea acestora (art. 281 – 343 CPC RM).
Obiect al procedurii speciale îl constituie diferite valori juridice apărate. În procedura
specială persoana interesată poate să constate prin instanţa de judecată fapte juridice, care
constituie temei al apariţiei, modificării sau încetării drepturilor patrimoniale sau personale ale
persoanelor fizice şi ale organizaţiilor. În astfel de cazuri obiect al apărării în procedura specială
îl constituie interesele ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice. Interesele ocrotite de
lege ale persoanelor fizice şi juridice reprezintă diferite valori economice, politice şi culturale,
garantate şi consfinţite prin norme juridice. Unul din cazurile cînd legea apără un interes îl
constituie constatarea faptelor care au valoare juridică în procedură specială. Astfel, că
petiţionarul, adresîndu-se în instanţa de judecată în procedura specială cu cererea de constatare a
faptului care are valoare juridică, cere ca să-i fie apărat un interes legitim, de care depinde
realizarea drepturilor sale subiective.
Procedura specială este un fel al procedurii civile prin care nu se constată numai un fapt care
are valoare juridică, care poate constitui temei al realizării drepturilor subiective persoanelor
interesate. În procedura specială persoana interesată poate să-şi apere prin intermediul instanţei
de judecată drepturile subiective nelitigioase, însă de care ea nu se poate folosi fără
recunoaşterea acestora de către instanţa de judecată. De exemplu, în cazul necesităţii constatării
că petiţionarul are dreptul la depunerile băneşti sau titlul de valoare la ordin, dacă e cazul
restabilirii în drepturile ce izvorăsc din titlurile de valoare la purtător şi din titlurile de valoare la
ordin pierdute (art. 319 CPC) sau cînd este necesar de constatat dacă petiţionarul posedă,
foloseşte sau dispune de un bun imobil cu drept de proprietate (art. 281 alin. (2) p. „h” CPC
RM).
Uneori în procedura specială apare necesitatea de a apăra drepturile persoanelor fizice şi a
organizaţiilor forţat (pe cale judiciară) prin schimbarea statutului juridic al persoanei fizice
(declararea capacităţii de exerciţiu depline a minorului (emanciparea), declararea persoanei
dispărută fără urmă sau decedată, limitarea în capacitatea de exerciţiu sau declararea
incapacităţii, anularea limitării în capacitatea de exerciţiu).
Astfel, obiect al apărării judiciare în procedura specială îl constituie: 1) interesele legitime;
2) drepturile subiective necontestate; 3) determinarea statutului juridic al persoanei fizice sau alte
valori juridice.
În procedura specială apărarea judiciară se realizează prin constatarea interesului legitim,
recunoaşterea dreptului subiectiv necontestat, determinarea statutului juridic al persoanei fizice,
precum şi prin alte modalităţi.

57
 Procedurii speciale îi este caracteristic şi faptul că instanţele de judecată în acest fel de
procedură examinează şi soluţionează numai acele cauze care sunt expres prevăzute de lege.
Procedurii speciale îi este caracteristic şi faptul că se deosebeşte de procedura contencioasă
şi alte feluri de procedură a procedurii civile şi prin ceea ce priveşte examinarea cauzelor de
către instanţele de judecată în fond.
Un semn esenţial al procedurii speciale este opinia că în aceasta nu există un litigiu. Cu
referinţă la procedura specială există sau nu litigiul de drept şi de fapt, se constată că în
procedura specială este interzis litigiul de drept (art. 280 alin. 3 CPC RM), însă poate exista un
litigiu de fapt. Participantul la proces aderînd la poziţia persoanei interesate, poate să beneficieze
de unul din elementele conţinutului litigiului de fapt: elemente material-juridice sau elementul
procesual-juridic.
Litigiul de fapt cu invocarea elementului material-juridic constituie poziţia persoanei
interesate ce constă în: incertitudinea sau opunerea faţă de constatarea sau dovedirea unui fapt.
De exemplu, autoritatea de protecţie socială în calitate de persoană interesată în cauza despre
constatarea faptului aflării la întreţinere, poate face obiecţii împotriva constatării acestui fapt, dat
fiind faptul că după părerea sa, probele aduse de petiţionar dovedesc despre lipsa faptului dat şi
prin urmare cererea despre constatarea acestui fapt urmează a fi respinsă.
În sensul procesual litigiul de fapt poate avea loc atunci cînd de către persoanele interesate
este contestată legalitatea/temeinicia/ intentării şi desfăşurării procesului pe cauza dată. De
exemplu, persoana interesată declină competenţa instanţei de judecată în soluţionarea cauzei date
sau invocă un alt temei al încetării procesului prevăzut de art. 265 CPC RM. Persoana interesată
poate invoca şi alte incidente procesuale ce duc la imposibilitatea desfăşurării mai departe a
procesului pe cauza dată şi constituie temei al scoaterii de pe rol conform art. 267 CPC RM. De
exemplu, persoana interesată poate solicita scoaterea cererii de pe rol, deoarece între aceasta şi
petiţionar există un litigiu cu privire la un drept real, care se examinează de instanţa de judecată.
Litigiul de fapt în sens procesual poate să constituie şi în lipsa capacităţii juridice procesuale
la petiţionar, cererea nu urmează a fi judecată în instanţa judecătorească în procedura civilă,
petiţionarul nu a respectat procedura de soluţionare prealabilă a pricinii pe cale extrajudiciară,
prevăzută de lege pentru categoria respectivă de pricini.
Litigiul de fapt ce cuprinde elementul procesual, de obicei apare în legătură cu faptul că
persoana interesată invocă acele circumstanţe, pe care instanţa de judecată era obligată să le ia în
consideraţie ex oficio. Obiecţiile întemeiate ale persoanelor interesate cu privire la cauza
examinată în procedura specială permit înlăturarea greşelilor procesuale comise.
În procedura specială existenţa sau inexistenţa faptelor juridice, probarea acestuia, care
trebuie dovedite în şedinţa de judecată, deseori este contestat de către persoana interesată, ceea
58
ce însă nu întotdeauna duce la transformarea lui într-un litigiu de drept. Litigiul de fapt se
transformă într-un litigiu de drept, cînd persoana interesată pretinde asupra valorilor materiale,
condiţionată de constatarea faptului. Însă, în cazurile cînd litigiul de fapt evoluează într-un litigiu
de drept, instanţa de judecată, după cum prevede expres legea, emite o încheiere de scoatere a
cererii de pe rol şi explică petiţionarului şi persoanelor interesate dreptul de a soluţiona litigiul în
procedura de acţiune civilă la instanţa competentă (art. 280 alin. 3 CPC RM).
Imposibilitatea soluţionării în procedură specială a litigiilor de drept nu dă temei de a
considera că acest fel de procedură este nelitigios, deoarece în acest fel de procedură pot fi
soluţionate litigii de fapt. Litigiul de fapt nu contravine esenţei procedurii speciale (ca fel al
procedurii necontencioase) şi nu întotdeauna duce la apariţia şi a litigiului de drept, deoarece pot
fi disputate faptele, fără a atinge temeiurile de drept din care generează acestea. Această
concluzie poate fi dedusă şi din practica judiciară. Argumentarea existenţei litigiului de fapt,
constă în aceea că dacă faptul care urmează a fi constatat ar fi fost atît de evident, că n-ar avea
dubii, atunci nu ar exista nici necesitatea constatării lui de către instanţa de judecată. Astfel ca,
de exemplu, în cazul de limitare a persoanei fizice în capacitate de exerciţiu, persoana interesată
poate contesta faptul abuzului de băuturi spirtoase sau substanţe narcotice. Deci, în esenţă,
procedura specială se caracterizează prin lipsa litigiului de drept, ceea ce, însă, nu exclude
posibilitatea contestării faptelor (litigiului de fapt).
În aşa mod, apariţia litigiului nu este o necesitate a procedurii speciale. Deseori existenţa
faptului care se cere a fi constatat, nu este contestat de nimeni, însă, dat fiind faptul că nu există
un document, persoana interesată nu-şi poate realiza drepturile sale subiective. În astfel de cazuri
lipseşte litigiul de fapt şi deoarece faptele sunt considerate ca inexitente, ci nu ca litigioase şi
apare necesitatea constatării acestora de către instanţa de judecată, în cadrul procedurii speciale.
Prin litigiul de drept, conform art. 289 alin. 3 CPC RM trebuie să înţelegem o astfel de stare
a dreptului subiectiv, care survine în cazul încălcării sau contestării acestuia. Litigiul de drept se
exteriorizează în disensiunile (dezacordul) care apare între petiţionar şi persoana interesată cu
privire la existenţa raportului juridic, conţinutul sau limitele acestuia, precum şi impedimentele
în realizarea acestuia. Litigiul de drept în procedura specială apare în următoarele tipuri de
situaţii:
1) atunci cînd de către persoana interesată este depusă o acţiune în instanţa de judecată de
jurisdicţie comună sau specială, ceea ce constituie o argumentare indiscutabilă a apariţiei
litigiului de drept;
2) conexarea de către petiţionar într-o singură cerere a mai multor cerinţe (solicitări) cu
privire la constatarea faptului care are valoare juridică şi soluţionarea litigiului de drept, ce
rezultă din faptul dat (care se cere a fi constatat);

59
 3) pretenţia persoanei interesate cu privire la existenţa drepturilor proprii asupra obiectului
raportului juridic, care va fi dovedit prin faptul constatat la cererea petiţionarului;
4) litigiul de drept apare nu numai în cazul înaintării pretenţiilor la obiectul litigant, dar şi în
cazul cînd persoana interesată confirmă drepturile sale prin careva documente;
5) dacă însăşi instanţa de judecată ajunge la concluzia existenţei litigiului de drept, precum şi
în alte cazuri.
Existenţa litigiului de drept nu constituie un semn esenţial al procedurii speciale, iar apariţia
acestuia duce chiar la imposibilitatea continuării procedurii speciale. O trăsătură a procedurii
speciale o constituie lipsa litigiului de drept – în sensul prohibitivităţii examinării şi soluţionării
litigiilor de drept. Pentru constatarea existenţei sau inexistenţei litigiului de drept, instanţa de
judecată trebuie să ia toate măsurile la interogarea persoanelor interesate pentru a constata dacă
intenţionează să conteste drepturile care rezultă din faptele ce urmează a fi constatate.
Procedura specială are semne caracteristice ce pot fi deduse din natura juridică a acesteia.
Printre acestea pot fi enumerate: metode şi mijloace specifice de apărare; inexistenţa părţilor şi a
intervenienţilor; lipsa litigiului de drept; precum şi particularităţile procesuale a examinării
cauzelor în procedura specială.
Imposibilitatea soluţionării litigiului de drept în procedura specială, condiţionează existenţa
unui mijloc procesual de intentare a acesteia, care se deosebeşte de cererea de chemare în
judecată ca mijloc procesual al intentării procedurii în acţiune civilă şi procedurii în contenciosul
administrativ. Ceea ce poate fi argumentat prin aceea că apărarea interesului legitim, a
drepturilor subiective nelitigioase, sau schimbarea statutului juridic al persoanei fizice în cazurile
prevăzute de lege, nu poate fi realizată prin aceleaşi mijloace, ca şi în cazul drepturilor subiective
contestate.
În baza celor menţionate, procedura specială presupune mijloc specific de intentare a
acesteia şi, respectiv, de apărare a intereselor legitime şi a drepturilor subiective nelitigioase,
realizarea cărora depinde de constatarea lor de către instanţa de judecată. În calitate de astfel de
mijloc procesual este cererea. Legislaţia procesual civilă în vigoare (art. 7 alin. 3 CPC RM)
stipulează cererea ca mijloc procesual de intentare a procedurii necontencioase (speciale şi
ordonanţiale). În aceeaşi reglementare se prevede că în cazul intentării proceselor de judecată a
litigiilor de drept în acţiuni civile (procedura contencioasă) se depune cerere de chemare în
judecată (acţiune).
Legislaţia procesual civilă indică doar o deosebire între cerere şi cererea de chemare în
judecată (acţiune). Conform art. 7 alin. 3 CPC RM cererea de chemare în judecată constituie
mijlocul de apărare a dreptului încălcat sau contestat, iar principalul fel de apărare judiciară, în
care se realizează apărarea drepturilor prin examinarea litigiilor de drept, este procedura

60
contencioasă. Cererea de chemare în judecată (acţiunea) ca adresare către instanţa de judecată
întotdeauna este însoţită de cerinţele (pretenţiile) persoanei interesate (reclamant) către pîrît. Fără
aceste exigenţe nu poate exista cererea de chemare în judecată (acţiunea) şi nu există nici
obiectul dezbaterilor judiciare.
Conţinutul cererii în procedura specială este distinctă şi trebuie deosebită de celălalt mijloc
procesual – cererea de chemare în judecată (acţiunea). Cerinţele înaintate faţă de cerere se
deosebesc de cerinţele înaintate faţă de cererea de chemare în judecată (acţiune). În primul rînd,
cererea de chemare în judecată (acţiunea) se înaintează împotriva celuilalt subiect al raportului
litigios şi, respectiv, conţine cerinţe materiale ce rezultă din raportul material litigios adresată
pîrîtului. Cererile pe cauzele în procedura specială nu se înaintează părţii adverse ca subiectului
unei relaţii litigioase (conflictuale), cum are loc în cererea de chemare în judecată (vezi p. „c” şi
„f” alin. 2 art. 166 CPC RM). Calitatea incontestabilă şi caracterul unilateral ale procedurii
speciale (în sensul lipsei celor două părţi cu interese opuse (diferite)) determină că cererea
reprezintă adresarea petiţionarului în judecată cu rugămintea de a i se apăra interesul ocrotit de
lege sau de a-i apăra dreptul subiectiv indiscutabil prin constatarea lui pe cale judecătorească.
Analiza legislaţiei procesuale civile care acţionează în prezent şi a practicii judiciare arată, că
cererea ca formă de pornire a procedurii speciale are caracteristicile sale. Mai întîi de toate,
rugămintea petiţionarului este adresată nu părţii adverse, ci instanţei de judecată. Lipseşte partea
cu interese opuse, denumită în procedura contencioasă ca pîrît.
Lipsa încălcării sau conflictului de drept predetermină şi conţinutul cerinţelor petiţionarului.
În cerere nu trebuie să fie inclusă rugămintea privind apărarea unui drept concret încălcat sau
contestat, dar despre apărarea interesului ocrotit de lege al petiţionarului. Acest interes constă: 1)
în stabilirea faptelor cu care legea leagă naşterea, modificarea sau încetarea unui raport juridic;
2) în recunoaşterea (constatarea) dreptului necontestat de nimeni, realizarea căruia este
imposibilă fără hotărîrea judecătorească; 3) în modificarea statutului de drept al cetăţeanului.
Interesul petiţionarului în cauzele din procedura specială constă în realizarea unui sau altui
drept subiectiv, în naşterea, modificarea sau încetarea drepturilor personale sau patrimoniale.
Scopul, pe care îl urmăreşte petiţionarul în cauzele de procedură specială trebuie să aibă sens
juridic. Legea acordă un important sens juridic scopului, pe care petiţionarul îl urmăreşte în
cauzele din procedura specială. Scopul pretinde modificări sau constatări de fapt sau de
drept ce ţin de statutul juridic al petiţionarului. Petiţionarul trebuie să reflecte despre aceasta
în cerere, dacă aceasta expres nu rezultă din conţinutul cerinţelor înaintate. Aşa, conform art. 284
CPC RM, în cererea despre constatarea faptului, care are sens juridic, se arată care fapt
petiţionarul cere a fi constatat şi în ce scop.

61
 Cererea ca mijloc procesual de apărare a intereselor petiţionarilor în procedură specială se
caracterizează prin elementele sale, adică prin părţile sale componente interne. Cererea în
cazurile din procedura specială în calitatea elementelor sale are obiect şi temeiuri specifice. În
procedura specială petiţionarul încearcă să dobîndească apărare, însă apărarea nu a unui drept
subiectiv încălcat sau contestat, ci a unui interes ocrotit de lege, care constă în stabilirea faptelor,
cu care legea leagă naşterea, modificarea şi încetarea raportului juridic; în stabilirea dreptului
necontestat de către nimeni, de care petiţionarul nu se poate folosi fără stabilirea acestuia în
procedură judecătorească sau în schimbarea statutului juridic al cetăţeanului. Prin urmare, ca
obiect al cererii pe cauzele în procedura specială trebuie de înţeles cerinţa înaintată instanţei de
judecată privind apărarea interesului ocrotit de lege pe calea stabilirii unui sau altui fapt, care au
sens juridic; privind recunoaşterea drepturilor subiective necontestate, realizarea cărora este
imposibilă fără constatarea lor judiciară ş.a.
Temeiurile cererii pe cauzele din procedura specială sunt condiţiile, care demonstrează:
prezenţa sau lipsa faptului, cu care legea leagă naşterea, modificarea şi încetarea relaţiilor de
drept; statutul de drept al cetăţeanului; prezenţa sau lipsa la petiţionar a dreptului incontestabil;
posibilitatea înfierii copilului; despre restabilirea documentului pierdut judiciar ş.a. Aşadar,
temeiurile cererii în cazurile din procedura specială constau din diferite fapte juridice, cu care
norma materială sau procesuală leagă apariţia consecinţelor de drept material şi de drept
procesual: stabilirea faptului, care are sens juridic, cu care legea leagă naşterea, modificarea şi
încetarea relaţiilor de drept, înfierea copilului; emanciparea; declararea (recunoaşterea) persoanei
dispărute fără urmă; declararea persoanei decedate ş.a.m.d., de asemenea şi dreptul petiţionarului
de a se adresa în instanţa de judecată cu cererea cuvenită. Prin urmare, temeiurile cererii – sunt
acele fapte juridice, pe care petiţionarul îşi bazează rugămintea sa către instanţa de judecată
privind stabilirea faptului, care are sens juridic, privind înfierea ş.a. În afară de aceasta, acestea
sunt acele fapte juridice, care constituie temeiul adresării în instanţa de judecată (imposibilitatea
de a primi sau restabili documentele corespunzătoare, care demonstrează faptul juridic; refuzul
organelor de stare civilă de a corecta înscrierile din actele de stare civilă privind statutul civil;
refuzul organului de tutelă şi curatelă de a declara minorului capacitatea sa deplină de exerciţiu
ş.a.).
Accentuarea elementelor cererii are o importanţă practică imensă. În primul rînd, elementele
cererii individualizează cererea; permite delimitarea de alte cereri asemănătoare sau stabilirea
identităţii cererii. Identice se numesc cererile aceluiaşi petiţionar, cu privire la acelaşi obiect şi în
baza aceloraşi temeiuri. Cererea identică nu poate fi examinată de către instanţa de judecată
repetat. În al doilea rînd, temeiurile cererii determină obiectul probaţiunii pe cauză, stabilind
limitele obligaţiilor petiţionarului în dovedirea faptelor pe care se bazează întru confirmarea
62
cerinţelor sale. În al treilea rînd, obiectul şi temeiul cererii stabilesc limitele examinării
judecătoreşti, graniţele activităţii judiciare. Instanţa de judecată examinează cauza doar în
limitele cererii adresate instanţei judecătoreşti. Soluţionarea din proprie iniţiativă şi adoptarea
hotărîrii în privinţa cerinţelor neînaintate se interzic instanţei de judecată.
În cazurile în procedura specială este posibilă schimbarea elementelor cererii după primirea
cauzei spre examinare. Schimbarea obiectului cererii constă în schimbarea cerinţelor
petiţionarului. Schimbarea temeiurilor cererii presupune schimbarea împrejurărilor (condiţiilor),
pe care petiţionarul le invocă întru demonstrarea cerinţelor sale. De aceea, accentuarea
elementelor cererii este necesară şi pentru exercitarea controlului de către instanţa de judecată
asupra realizării de către petiţionar al dreptului său procesual în vederea modificării cererii. În
acesta este necesar a ne conduce de analogia legii procesuale, care reglementează modificarea
acţiunii (cererii de chemare în judecată). Lipsa indicaţiilor directe despre posibilitatea modificării
elementelor cererii, în pricinile procedurii speciale, nu trebuie calificată ca interzicere de a face
aceste modificări. Cu toate acestea, ar trebui să fie respectate limitele realizării unei atare
acţiuni procesuale. În primul rînd, a nu permite modificarea concomitentă a obiectului şi
temeiurilor cererii. În al doilea rînd, modificarea elementelor cererii se permite doar la iniţiativa
petiţionarului, ca parte iniţiatoare a procesului. Aceasta este o cerinţă a principiului
disponibilităţii. Alţi participanţi la proces, inclusiv şi persoanele interesate, nu sunt în drept a
modifica obiectul şi temeiurile cererii. În al treilea rînd, modificarea elementelor cererii este
posibilă în orice etapă a examinării cauzei în prima instanţă, însă pînă la retragerea completului
de judecată în camera de deliberare.
O altă caracteristică a procedurii speciale o constituie metodele de apărare a intereselor
petiţionarului. Metodele de apărare a drepturilor civile se stabilesc în art. 11 CC RM. Apărarea
drepturilor civile se realizează prin recunoaşterea dreptului; restabilirea situaţiei anterioare
încălcării dreptului şi suprimarea acţiunilor prin care se încalcă dreptul sau se creează pericolul
încălcării lui; recunoaşterea nulităţii actului juridic; declararea nulităţii actului emis de o
autoritate publică; impunerea la executarea obligaţiei în natură, şi altele. Lista metodelor de
apărare a drepturilor civile, enumerate în art. 11 CC RM nu este limitată, astfel încît p. „1” art.
11 CC RM arată, că apărarea drepturilor civile se realizează şi prin alte metode, prevăzute de
lege.
O analiză comparativă între art. 10 şi art. 11 CC RM ne permite să tragem concluzia, că
metodele enumerate în art. 11 CC RM sunt aplicabile în majoritatea sa asupra drepturilor
subiective încălcate sau contestate. Procedura specială se caracterizează printr-un obiect specific
apărării judiciare – interesul ocrotit de lege, care constă în stabilirea faptelor cu care legea leagă
naşterea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice, apărarea dreptului incontestabil, de care
petiţionarul nu se poate folosi fără recunoaşterea lui pe cale judecătorească, stabilirea statutului
63
de drept al cetăţeanului ş.a. Prin urmare, obiectul general al apărării în procedura specială
constituie interesul ocrotit de stat, specificul căruia se determină după natura unei sau altei
categorii de cazuri în procedura specială sau de subcategoriile ei. Putem vorbi despre obiecte
diferite, particulare a apărării judiciare pe cauzele în procedura specială, care au caracteristicile
sale proprii. Specificul obiectului apărării în cauzele din procedura specială predetermină şi
modalităţi (metode) specifice de apărare a cerinţelor în cauzele în procedura specială. Metodele
de apărare a intereselor petiţionarilor în cauzele în procedura specială sunt: constatarea faptelor
care au valoare juridică; încuviinţarea adopţiei copilului de către persoane concrete; modificarea
statutului juridic al cetăţeanului pe calea, de exemplu, emancipării; declararea persoanei
dispărută fără urmă, declararea persoanei decedată; restabilirea în drepturile ce izvorăsc din
titlurile de valoare la purtător şi din titlurile de valoare la ordin pierdute; declararea dreptului de
proprietate municipală asupra unui bun imobil fără stăpîn. Specificul subcategoriilor procedurii
speciale predetermină şi alte metode de apărare a intereselor petiţionarilor prin întermediul
procedurii speciale.
Lipsa în procedura specială a litigiului de drept, ca caracteristică de bază a acesteia,
predetermină şi alte caracteristici acestui tip de procedură civilă, exprimate prin aceea, că în
procedura specială nu se aplică normele privind înaintarea referinţei, cererii de asigurare a
acţiunii, privind terţele persoane, despre înlocuirea părţii care figurează greşit în proces, deoarece
în procedura specială nu sunt părţi şi alte instituţii, acţiunea cărora este orientată spre procedura
contencioasă (acţiunilor litigioase).
Caracteristică a procedurii speciale o constituie, de asemenea, şi deosebirea substanţială în
poziţia de drept a persoanelor participante pe cauzele în procedura specială în comparaţie cu
participanţii procedurii contencioase.
Conform art. 280 CPC RM persoanele, participante pe cauzele în procedura specială, sunt
petiţionarii, alte persoane interesate, şi, de asemenea, reprezentanţii organizaţiilor. După cum
vedem, în privinţa participanţilor procesului pe cauzele în procedura specială, legea utilizează
termeni ca „petiţionari”, „persoane interesate”. Aceasta are loc nu doar şi simplu, deoarece între
participanţii procesului pe cauzele în procedura specială şi procedura contencioasă există
deosebiri principiale. Din păcate, în practică, în pofida cerinţelor legii, petiţionarii pe cauzele în
procedura specială nu de puţine ori sunt numiţi în documentele judiciare ca reclamanţi, iar părţile
interesate – ca pîrîţi, iar rugăminţile petiţionarilor către instanţa de judecată despre constatarea
faptului, despre emancipare sau alte cerinţe sunt calificate ca cereri de chemare în judecată a
părţilor interesate.
În parte, aceasta poate fi lămurit prin nivelul insuficient de înalt al profesionalismului unor
subiecţi din raporturile procesuale civile, iar cîteodată şi prin lipsa normelor care reglementează
poziţia procesuală de drept a subiectelor, participante pe cauzele în procedura specială, care
64
determină nu numai deosebirea între dînsele, dar şi între acestea şi participanţii procedurii
contencioase. Cu toate acestea există, deosebirile există, sunt destul de importante şi necesită nu
numai reglementarea legală în continuare, ci şi înţelegerea profundă de către judecători, alţi
jurişti a statutului petiţionarilor şi părţilor interesate în proces.
Petiţionarii şi părţile interesate pe cauzele în procedura specială sunt atribuite prin lege (art.
55, 280 CPC RM) la categoria participanţilor în proces, adică la persoanele participante în cauză.
În legătură cu cele spuse trebuie de menţionat şi lacuna existentă, conţinută în art. 55 CPC RM,
care reglementează componenţa participanţilor în cauzele civile. Norma respectivă nu
menţionează despre petiţionari ca participanţi ai procesului pe cauzele în procedura specială şi
arată doar asupra persoanelor interesate. Fără dubii, că persoanele interesate reprezintă
importanţi participanţi ai procesului pe cauzele în procedura specială. Totuşi, participantul de
bază al procesului pe cauzele în procedura specială este petiţionarul. Nu există petiţionar – nu
există nici proces pe cauza în procedura specială, nu vor fi nici persoanele interesate. Lacuna
respectivă trebuie înlăturată pe calea indicării în art. 55 CPC RM faptul că petiţionarii sunt
participanţii de bază ai procesului pe cauzele în procedura specială şi prin aceasta a delimita
principial petiţionarii de persoanele interesate.
Stabilirea justă a statutului persoanelor, participante pe cauzele în procedura specială, are o
mare importanţă practică. Stabilirea incorectă a poziţiei procesuale a participanţilor în proces pe
cauzele în procedură specială atrage după sine erori judiciare şi, prin urmare, care ar putea aduce
atingere nu doar drepturilor şi intereselor cetăţenilor şi organizaţiilor, ci şi intereselor statului.
Astfel, persoanele, participante în cauzele în procedură specială, sunt petiţionarii şi
persoanele interesate (alin.2 art. 280 CPC RM). Această categorie a participanţilor procesului se
caracterizează prin anumite caracteristici, care îi deosebesc de părţi şi persoane terţe în procedura
contencioasă şi procedura pe cauzele apărute din raporturile de drept public şi de petiţionarii din
procedura în ordonanţă. Principial ei se deosebesc şi de alţi subiecţi ai raporturilor procesual-
civile – martorii, intrepreţii, experţii, executorii judecătoreşti ş.a.
Caracteristicile, care descriu persoanele, participante pe cauzele în procedura specială, se
conţin în multiple norme de drept material şi drept procesual. La aceste caracteristici urmează a
atribui:
1) prezenţa la persoanele, participante în cauzele în procedura specială, a interesului juridic
în apărarea interesului său ocrotit de lege pe calea constatării faptului, care are valoare juridică;
confirmarea dreptului său care nu a fost contestat de către nimeni, dar, totuşi, de care el nu se
poate folosi fără confirmarea acestuia pe cale judecătorească; modificarea statutului de drept a
persoanei fizice ş.a.;

65
 2) pornirea de către aceştia a cazului în procedură specială sau intrarea lor în proces pentru
apărarea intereselor sale ocrotite de lege;
3) petiţionari pe cauzele în procedura specială sunt şi acele persoane, în interesele cărora
cauza în procedura specială a fost pornită de către procuror ( art. 7, 71 CPC RM), organul
autorităţii publice, organizaţie, persoană fizică, care în cazurile prevăzute de lege pot să se
adreseze în instanţa de judecată cu cererea privind apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legitime altor persoane la rugămintea lor, sau în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legitime unui cerc nedetrminat de persoane. Cererea privind apărarea intereselor unei persoane
incapabile poate fi înaintată (depusă) indeferent de rugămintea persoanei interesate sau
reprezentantului ei legal ( art. 7, 73 CPC RM);
4) pentru unele persoane, participante pe cauzele în procedura specială, este caracteristic
intrarea lor în procesul deja pornit (intentat) cu scopul realizării de către dînşii a atribuţiilor sale
funcţionale (organele de tutelă şi curatelă, organele asigurărilor sociale, organele de înregistrare
a actelor de stare civilă ş.a.) şi de apărare a intereselor atît a cetăţenilor, cît şi a statului;
5) pentru persoanele, participante la cauzele în procedura specială, mai este caracteristic şi
faptul că, în virtutea principiului disponibilităţii ei, şi în procedura specială influenţează, prin
acţiunile sale procesuale de dispoziţie, asupra desfăşurării procesului: pornirea procesului; refuz
în cerinţa înaintată privind apărarea interesului ocrotit de lege; scoaterea cererii de pe rol de către
instanţa de judecată; încetarea procesului pe cauza respectivă; atacarea hotărîrii primei instanţe
în ordine de apel, recurs şi revizuire; înaintarea hotărîrii judecătoreşti pe cauza în procedura
specială spre executare organelor corespunzătoare – notariat, organele de tutelă şi curatelă,
insituţiile bancare, organele cadastrale, organele de înregistrate a actelor stării civile, Casei
Teritoriale de Asigurări Sociale ş.a.;
6) persoanele, participante pe cauzele în procedura specială suportă cheltuieli judiciare pe
cauza examinată (art. 83, 84, 90 CPC RM);
7) asupra persoanelor participante pe cauzele în procedura specială se răsfrînge puterea
legală a hotărîrii judecătoreşti ş.a.
Interesul juridic al persoanelor participante în cauzele în procedura specială constă în
rezultatul de drept aşteptat, care poate să i-l aducă hotărîrea judecătorească – a constata un fapt,
care are valoare juridică care atrage naşterea, modificarea şi încetarea drepturilor personale sau
patrimoniale ale petiţionarului sau persoanei interesate; înfierea (adopţia) copilului; declararea sa
ca emancipat; restabilirea dreptului ce izvorăşte din titlurile de valoare la purtător şi din titlurile
de valoare la ordin; dobîndirea dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil fără
stăpîn ş.a.

66
 Urmează a avea în vedere, că după caracterul interesului juridic, ca scop juridic pe care îl
urmăresc persoanele participante în cauzele în procedura specială, şi după caracterul acţiunilor
procesuale săvîrşite de către ei, ele se clasifică în două grupe.
O grupă o constituie participanţii procesului, care au în soluţionarea cauzei respectivă un
interes de drept personal. La dînşii se referă petiţionarii şi persoanele interesate. În puterea
interesului personal de drept în soluţionarea cauzei, ei apără în cauzele în procedură specială
interesele sale ocrotite de lege. Aceştia pot fi persoane fizice şi organizaţii pentru care hotărîrea
judecătorească pe cauza în procedura specială dă naştere, modifică, încetează drepturile
personale sau patrimoniale, demonstrează prezenţa la dînşii a drepturilor respective, modifică
statutul lor de drept, provoacă alte consecinţe de drept.
La cea de-a doua grupă a persoanelor interesate din punct de vedere juridic, participante în
cauzele în procedura specială se referă: procurorul (art.71 CPC RM), organul administraţiei
publice, organizaţii, persoane fizice, care în cazurile prevăzute de Codul de procedură civilă, de
asemenea, şi alte legi, pot intenta cauze civile întru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legale ale altei persoane, unui cerc nedeterminat de persoane sau în apărarea intereselor statului
şi societăţii (alin. 2 art. 7, 73 CPC RM). Persoanele din grupa dată nu au, în privinţa soluţionării
cauzei, interes juridic personal, ci interes statal (obştesc).
Dreptul la intentarea proceselor procedurii speciale aparţine persoanelor juridic interesate.
Scopul adresării persoanei juridic interesate în instanţa de judecată constă în obţinerea,
modificarea sau încetarea drepturilor personale sau patrimoniale, sau în obţinerea altui rezultat
juridic. Subiectul, care a dobîndit pentru sine consecinţele de drept respective, numaidecît este
cointeresat juridic personal şi ocupă poziţia procesuală a petiţionarului pe cauza în procedura
specială. Persoana, în interesele căreia a fost intentat cazul în baza cererii persoanelor şi
organelor, care conform legii au dreptul de a se adresa în instanţa de judecată pentru apărarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legale ale altor persoane, sunt înştiinţaţi despre începerea
procesului şi participă în el în calitate de petiţionar.
Anume, reieşind din aceste considerente, legislatorul în conformitate cu art. 55, 289 CPC
RM a atribuit petiţionarii la prima grupă a persoanelor, participante în cauzele în procedura
specială. Pentru petiţionari este caracteristic aceea, că ei îşi apără interesele sale proprii, care sunt
ocrotite de lege şi în majoritatea cazurilor ei sunt iniţiatorii intentării procesului în procedura
specială. Cerinţele lor poartă caracter personal şi se determină prin scopul constatării judiciare a
circumstanţelor, fără de care ei sunt lipsiţi de posibilitatea realizării drepturilor sale subiective, a-
şi dobîndi, a-şi face, a-şi modifica, a-şi înceta drepturile personale sau patrimoniale sau
dobîndirea altui rezultat juridic.

67
 Petiţionarii pe cauzele în procedura specială obţin prin instanţa de judecată hotărîri pozitive,
asupra lor se extinde puterea ei legală, consecinţele ei de drept. După intrarea în vigoare a
hotărîrii judecătoreşti, ea consituie baza realizării acelui interes juridic, la atingerea căruia se
îndrepta petiţionarul.
Procesul pe cauza în procedura specială se realizează în interesele petiţionarului şi, de aceea,
prin lege în sarcina lor au fost puse cheltuielile de judecată, care constau din taxa de stat şi
cheltuielilor legate de examinarea cauzei. De la achitarea cheltuielilor de judecată (taxa de stat)
petiţionarii în cauzele în procedura specială nu sunt scutiţi (art. 85 CPC RM).
Petiţionarul este participantul de bază al procesului civil în cauzele procedurii speciale.
Petiţionarii se folosesc de toate drepturile procesuale, care le sunt atribuite participanţilor la
proces. Mai mult ca atît, volumul drepturilor petiţionarilor, ca purtători ai interesului ocrotit de
lege, este mult mai larg spre deosebire cu alţi participanţi, care participă în cauzele în procedura
specială. Legea prevede prezenţa drepturilor procesuale, care pot aparţine doar petiţionarului, ca
persoanei, care, se presupune, este purtătoarea interesului ocrotit de lege. Aceste drepturi prin
natura lor sunt de dispoziţie şi sunt îndreptate spre dispunerea de obiectul procesului, care
influenţează la trecerea procesului de la o etapă la alta. În calitate de unul dintre cele mai
importante drepturi ale petiţionarului poate, de exemplu, indica dreptul său de a refuza cerinţele
înaintate în cerere, de a modifica obiectul cererii (de exemplu, în locul constatării faptului aflării
la întreţinere, petiţionarul este în drept să ceară, dacă are motive întemeiate, stabilirea faptului
relaţiilor de rudenie) sau temeiurile cererii.
Nivelul cointeresării juridice a petiţinarilor este mult mai înalt în comparaţie cu persoanele
interesate, participante în cauzele procedurii speciale şi, anume, de acţiunile lor de dispoziţie
depinde mişcarea procesului pe cauză, trecerea dintr-o etapă în alta. La petiţionari în cazurile în
procedura specială există cointeresare atît material-juridică, cît şi de drept procesual în
soluţionarea cauzei. Reieşind din cele menţionate, petiţionari pe cauzele în procedura specială
sunt cetăţenii şi organizaţiile, participante în proces mereu în apărarea propriilor sale
interese şi participînd în proces din numele său şi în interesele cărora de alte persoane se
intentează proces în scopul realizării apărării intereselor ocrotite de legea materială şi
procesuală.
O trăsătură caracteristică a procedurii speciale o constituie şi aceea, că cazurile acestui tip de
procedură judiciar-civilă se examinează cu participarea petiţionarului şi persoanelor interesate.
Persoanele interesate în cauzele în procedura specială – nu sunt nici copetiţionari, nici pîrîţi şi
nici terţe persoane. Ele nu pot îndeplini aşa acţiuni procesuale, cum ar fi recunoaşterea cerinţelor

68
petiţionarului (analogic recunoaşterii cererii de chemare în judecată), ele nu pot încheia
tranzacţie de împăcare, nu sunt în drept să înainteze cerinţe opuse ş.a.
Legea (alin. 2 art. 280 CPC RM) prevede examinarea şi soluţionarea cazului în procedura
specială cu participarea persoanelor interesate. Datele practicii judiciare mărturisesc, că un
număr mare de cazuri în procedura specială sunt examinate şi soluţionate de către instanţele de
judecată cu încălcarea cerinţelor legii procesuale.
În legătură cu aceasta Plenul Curţii Supreme de Justiţie RM în p. 6 al Hotărîrii din
20.12.1993 „Cu privire la practica judiciară în cazurile despre constatarea faptelor ce au valoare
juridică”, a atras atenţia intanţelor de judecată la aceea, că determinînd, la pregătirea cauzei
pentru dezbaterile judiciare, toţi cetăţenii interesaţi în soluţionarea cauzei, instanţa de judecată
este obligată să-i atragă pentru participarea în şedinţele de judecată. Plenul apreciază
neîndeplinirea cerinţelor alin. 2 art. 280 CPC RM, ca important neajuns (greşeală) pe care îl
realizează instanţele. Această constatare a organului judiciar suprem urmează a fi recunoscut
pozitiv, însă, nu suficient de sever şi principial. La timpul său Plenul Judecătoriei Supreme
USSR a calificat examinarea cazurilor procedurii speciale în lipsa persoanelor interesate ca temei
de anulare a hotărîrii judecătoreşti.9 Aşa poziţie severă se lămureşte prin aceea, că încălcarea
prevederilor alin. 2 art. 280 CPC, nu numai că eliberează instanţa de posibilitatea de a stabili
circumstanţele de fapt a cauzei, dar mai duce şi la încălcarea intereselor şi drepturilor cetăţenilor,
organizaţiilor şi, în general, a statului şi societăţii.
Legislaţia procesual-civilă cu certitudine delimitează petiţionarii de persoanele interesate în
cauzele procedurii speciale (alin. 2 art. 280 CPC RM), dar în acelaşi timp nedeterminînd sensul
la „petiţionar” şi „persoană interesată”. În normele dreptului procesual civil nu se conţin nici
trăsăturile în baza cărora s-ar putea deosebi petiţionarii de persoanele interesate, şi, ceea ce nu
este mai puţin important, pe însăşi persoanele interesate între ele. În practica judiciară şi ştiinţa
dreptului procesual civil, de asemenea, nu există o poziţie unică pe întrebările respective, ca
sensul „persoanei interesate”; trăsăturile acestor persoane, participante în cauzele procedurii
speciale şi care le deosebesc de alţi participanţi în proces (în primul rînd de petiţionari); felurile
persoanelor interesate; drepturile lor procesuale şi obligaţiile, ş.a.
Unul din criterii, în baza căruia se poate delimita petiţionarii de persoanele interesate pe
cauzele procedurii speciale se consideră pornirea procesului. Primii – intentează procesul, iar
ultimii – intră în proces din iniţiativă proprie, din iniţiativa instanţei de judecată sau altui
participant în proces. Acesta este un criteriu foarte important pentru delimitarea lor, dar nu
9
Vezi: Hotărîrea Plenului Judecătoriei Supreme USSR din 21.06.1985 „Cu privire la practica judiciară în
cazurile despre constatarea faptelor care au valoare juridică”. – Culegere a hotărîrilor Plenurilor
Judecătoriilor Supreme USSR şi Federaţiei Ruse în cauzele civile. A 4-a ediţie. Moscova., Editura
„Spark”, 1995.
69
unicul şi nu cel mai important. Din această regulă generală pot fi extrase şi cîteva excepţii, în
conformitate cu care cercul persoanelor, care au dreptul de a înainta cerere în cauzele procedurii
speciale nu se limitează doar la petiţionari. Dreptul respectiv este oferit şi persoanelor, enumerate
în art. art. 7, 71, 73 CPC RM – procurorului, avocatului parlamentar, organului de tutelă şi
curatelă, organelor financiare şi locative, altor organe a administraţiei publice şi organizaţiilor
obşteşti, cetăţenilor, cînd aceasta este direct indicat în normele dreptului material sau procesual.
Aceşti participanţi ocupă în proces o poziţie independentă, care nu corespunde cu poziţia
persoanei în a căruia interes a fost intentat procesul. Comun pentru dînşii este dreptul de
intentare a procesului, dar se deosebesc ei după caracterul interesului. Interesul juridic la aceşti
subiecţi nu poartă un caracter personal, ei apără interesele altor persoane. De exemplu, mama
copilului minor se adresează în instanţa de judecată cu cererea privind constatarea faptului de
recunoaştere a paternităţii pentru primirea de către copil a succesiunii.
Prin urmare, procurorul, organul de tutelă şi curatelă, alte organe ale administraţiei publice,
părinţii şi alţi reprezentanţi legali, care apără interesele minorilor, şi, de asemenea, alte
organizaţii statale şi obşteşti, cetăţeni, cînd aceasta este prevăzut în lege, urmează a fi atribuiţi la
categoria „persoanelor interesate”, cărora le este acordat dreptul asupra intentării cazurilor în
procedura specială. Aceasta este doar una din categoriile „persoanelor interesate”, interesul
cărora constă în pornirea procedurii speciale în apărarea intereselor persoanelor, cărora le
aparţine interesul ocrotit de lege.
Subiecţii, enumeraţi în alin. 2 art. 7, 71, 73 CPC RM şi în alte acte normative, nu pot fi
atribuiţi la categoria petiţionarilor. În afară de aceasta, acestea sunt o asemenea categorie a
persoanelor interesate, cărora nu tuturor şi nu întotdeauna le este posibil intrarea în procesul deja
pornit din iniţiativa sa sau iniţiativa instanţei de judecată, cînd cazul este intentat la cerinţa
petiţionarului. Ei singuri intentează cazul privind apărarea intereselor ocrotite de lege ale altor
persoane. Relaţiile lor cu petiţionarii, ca purtători (subiecţi) ai interesului ocrotit de lege nu
depind de dreptul sau faptul juridic recunoscute de instanţa de judecată. În baza faptului constatat
de către instanţa de judecată între dînşii nu apar raporturi materiale corespunzătoare. De
exemplu, procurorul în interesele minorilor este în drept de a se adresa cu cerere privind
constatarea faptului existenţei legăturilor de rudenie între minor şi alte persoane concrete sau
faptul aflării minorului la întreţinerea defunctului în scopul primirii pensiei sau succesiunii.
Constatarea, însă, a acestui fapt în interesele minorului (în cauză el ocupă poziţia petiţionarului)
nici într-un caz nu influenţează asupra relaţiilor sale cu procurorul în privinţa dobîndirii de către
minor a dreptului asupra succesiunii sau pensiei.

70
 Legislaţia şi practica judiciară arată, că pe cauzele procedurii speciale participă şi o altă
categorie a persoanelor interesate, care se deosebesc de categoria anterioară. Acestei categorii
a persoanelor interesate nu le este caracteristic pornirea procesului în interesele petiţionarilor. Ei
intră în procesul deja pornit de către petiţionar sau de către persoanele, enumerate în art. 7, 71,
73 CPC RM, atît din iniţiativă proprie, cît şi din iniţiativa instanţei de judecată sau altor
participanţi la proces. Participarea celei de-a doua grupe a persoanelor interesate se
caracterizează prin aceea, că relaţiile lor cu petiţionarul depind de cerinţele satisfăcute de
instanţa de judecată. Ei intră în procesul pornit deja de către petiţionar pentru apărarea
drepturilor sale şi a intereselor ocrotite de lege, dar nu a drepturilor şi intereselor ocrotite de lege
ale petiţionarului.
Între petiţionar şi grupa respectivă a persoanelor interesate există o legătură de drept material
clar definită. Ea este determinată de obiectul apărării judiciare. Mai concret, acele circumstanţe, de
constatarea cărora în şedinţa de judecată depinde naşterea, modificarea şi încetarea la petiţionar a
dreptului subiectiv. Nu se exclude, că persoanele interesate la momentul intentării sau examinării
cauzei, pornite de petiţionar deja sunt sau pot fi purtătorii dreptului subiectiv corespunzător, asupra
căruia tinde petiţionarul. Astfel, în cauzele privind constatarea faptului existenţei relaţiilor de
rudenie a persoanelor pentru dobîndirea succesiunii, averea succesorală putea fi deja primită de
către succesori conform legii. Aceste persoane pot fi atrase sau pot intra din propria iniţiativă în
proces în calitate de persoane interesate.
Într faptul constatat la rugămintea petiţionarului şi drepturile sau interesele ocrotite de lege
ale peroanelor interesate există o anumită legătură, care dă naştere la relaţii corespunătoare între
petiţionari şi persoane interesate. Interesele grupei de persoane interesate respectivă se pot opune
intereselor petiţionarului. Ei pot deveni generatorii litigiului de drept, deoarece fiind atraşi să
participe în proces sunt deja în drept să prezinte dovezi întru confirmarea dacă cerinţele
petiţionarului sunt fondate sau nefondate. Persoanele interesate din această categorie au dreptul
să atace hotărîrea adoptată, aşa cum puterea legală a hotărîrii se răsfrînge şi asupra lor.
Urmează a avea în vedere, că în procesul civil în calitat de persoane interesate pot participa
diferite organe ale administraţiei publice. Formele de participare ale organelor conducerii de stat
în procesul civil sunt:
1) pornirea procesului civil în apărarea drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale unor alte
persoane sau ale statului (art. 73 CPC RM);
2) intrarea sau atragerea în procesul deja intentat pentru a depune concluzii (art. 74 CPC
RM).

71
 În conformitate cu art. 74 CPC organele autorităţii publice pot din propria iniţiativă sau din
iniţiativa instanţei de judecată să intre în proces cu scopul depunerii concluziilor. În concluziile
lor ele trebuie să facă menţiuni (referiri) nu numai asupra unor fapte aparte, dar şi asupra
fondului cerinţelor înaintate. Spre deosebire de organele administraţiei publice, participante în
cauză prin intentarea procesului întru apărarea drepturilor şi intereselor altei persoane, organele
administraţiei publice, intrate în proces pentru a depune concluzii, nu au împuterniciri, care le-ar
oferi posibilitatea de a dispune de cererea depusă. Participînd la examinarea cauzei pe calea
depunerii conlcuziilor, ele direct nu apără interesele petiţionarilor. Ele intră în proces în scopul
realizării funcţiilor atributelor prin lege.
Vorbind despre persoanele interesate în cauzele procedurii speciale urmează a avea în vedere
şi aceea, că cazurile procedurii speciale se referă (atribuie) la categorii specifice de cazuri civile.
Hotărîrile în privinţa acestora cazuri de procedură specială pentru majoritatea organelor
administraţiei publice au putere obligatorie, din acel simplu motiv, că ele reprezintă acele instituţii,
în care se execută (îndeplinesc) hotărîrile judecătoreşti. Adică, acestea sunt acele organe ale
administraţiei publice în care petiţionarul îşi realizează în baza hotărîrii judecătoreşti drepturile sale
subiective şi interesele legale. În acest sens astfel de organe ale administraţiei publice de asemenea
se atribuie la categoria persoanelor interesate.
În practica judecătorească pentru depunerea concluziilor în cauzele procedurii speciale este
caracteristic participarea următoarelor tipuri de organe ale administraţiei publice:
- organele de protecţie socială (casele teritoriale ale asigurărilor sociale);
- organele de înregistrare a actelor stării civile;
- organele locative şi organele gospodăriei comunale;
- organele notariale;
- secţiile financiare ale organelor administraţiei publice locale;
- organele care îndeplinesc înregistrarea de stat a imobilelor;
- organele, care administrează averea municipală;
- instituţiile medicale corespunzătoare pe cauzele privind spitalizarea forţată şi tratarea ce-
tăţenilor sau încuviinţarea examenului psihiatric sau spitalizarea persoanei în staţionarul de
psihiatrie ş.a.
Sensul participării persoanelor interesate în procesul civil în cauzele procedurii speciale
constă în aceea, că hotărîrea judecătorească poate aduce atingeri intereselor sale ocrotite de lege,
drepturilor şi obligaţiilor.
Aşadar, persoanele de bază, participante în cauzele procedurii speciale sunt petiţionarii şi
persoanele interesate. Necoinciderea în proces a intereselor lor, nu acordă posibilitatea pentru
72
denumirea petiţionarului şi persoanelor interesate ca părţi în proces pe cauzele procedurii
speciale.
Procedurii speciale îi sunt caracteristice şi alte însuşiri, care definesc natura acesteia.
Prezenţa lor, şi, de asemenea, natura material-juridică a subgrupelor procedurii speciale (se are
în vedere categoriile concrete de cauze ale procedurii speciale) determină nu numai metodele
specifice de apărare a drepturilor şi intereselor participanţilor în proces, dar, de asemenea,
predetermină particularităţile procesuale ale pregătirii cazurilor spre dezbaterile judiciare în
procedura specială şi examinarea acestora, cercetarea circumstanţelor cauzei, şi, de asemenea,
asupra conţinutului hotărîrii judecătoreşti pe astfel de cauze şi modalitatea realizării acestora.
*****Cea mai răspîndită categorie (subgrupă a procedurii speciale) a cauzelor procedurii
speciale o reprezintă cauzele cu privire la constatarea faptelor, care au valoare juridică (art. 281-
285 CPC RM). Este necesar a cunoaşte într-o măsură suficientă categoriile de bază a acestor
cauze (art. 281 CPC RM), a sesiza, că în competenţa materială a instanţelor judecătoreşti pe
lîngă faptele, enumerate în art. 281 CPC RM, prin alte legi în competenţa instanţelor se poate
atribui şi constatarea altor fapte, de care depinde naşterea, modificarea sau încetarea drepturilor
personale sau patrimoniale ale persoanelor fizice şi organizaţii. De exemplu, cazurile cu privire
la constatarea faptelor, care au valoare (importanţă) în naşterea, modificarea sau încetarea
drepturilor cetăţenilor şi organizaţiilor în sfera antreprenoriatului şi altei activităţi economice –
faptul aparţinerii construcţiei sau terenului de pămînt în drept de proprietate; faptul posesiunii de
bună-credinţă, deschisă şi neîntreruptă sub nume de proprietar a unui bun imobil pe parcursul a
15 ani (art. 332 CC RM) sau a unui bun imobil al altuia pe parcursul a 5 ani (art. 333 CC RM);
faptul înregistrării organizaţiei la o anumită oră şi într-un anumit loc; faptul aparţinerii
documentului ce constatează un drept, care acţionează în sfera antreprenoriatului sau altei
activităţi economice a organizaţiei sau întreprinderii individuale, cînd denumirea persoanei
juridice, numele, prenumele, patronimicul întreprinzătorului individual, arătate în document nu
coincid cu denumirea persoanei juridice din documentele fondatoare, înregistrate conform
procedurii corespunzătoare, a numelui, prenumelui şi patronimicului întreprinzătorului
individual conform documentului său de identificare (paşaport (buletin de identitate) sau
adeverinţa de naştere); faptul aparţinerii bunului imobil în drept de proprietate; faptul lichidării
persoanei juridice într-o anumită perioadă, dacă documentele de lichidare nu s-au păstrat şi este
imposibil de a le reconstitui (restabili); faptul răspîndirii informaţiei care defăimează reputaţia
persoanei juridice sau a întreprinzătorului, cînd stabilirea persoanei care răspîndise informaţia
este imposibil ş.a.
Pe lîngă caracteristicile procesuale proprii examinării cauzelor privind constatarea faptelor,
care au valoare juridică, mai există şi anumite trăsături ale dezbaterilor judiciare şi a altor
73
categorii de cauze în procedura specială: privind adopţia (înfierea); privind declararea capacităţii
depline de exerciţiu a minorului (emanciparea); privind declararea persoanei dispărută fără urmă
sau decedată ş.a.
Pe toate categoriile cazurilor procedurii speciale urmează a cunoaşte numaidecît întrebările
privind competenţa materială şi jurisdicţională a cazurilor procedurii speciale, a subiecţilor, care
au dreptul de a se adresa în instanţa de judecată pe cauzele procedurii speciale, privind
particularităţile pregătirii cauzelor procedurii speciale spre dezbaterile judiciare, despre cercul
persoanelor participante pe cauzele procedurii speciale ş.a. Aşadar, vorbind despre trăsăturile
specifice procedurii speciale, trebuie să ne ţinem pe poziţia, că modalitatea de judecare a
cauzelor în procedura specială constituie justiţia şi examinarea acestor cauze are loc nu într-un
mod simplificat, dar conform regulilor examinării acţiunilor civile (alin.4 art.2, alin. 1 art. 280
CPC RM) cu particularităţile, stabilite de caracterul indubitabil (individual) al acestor cauze
(alin. 1 art. 280, art. 281-343 CPC RM).

Vasile Creţu,
doctor în drept, conferenţiar,
74
 membru al Consiliului Superior al
Magistraturii

EXAMINAREA PRICINILOR PRIVIND CONSTATAREA FAPTELOR,

CARE AU VALOARE JURIDICĂ

1. Noţiuni generale cu privire la cauzele privind constatarea faptelor, care au valoare

juridică
Examinarea de către instanţele de judecată a cauzelor cu privire la constatarea faptelor, care
au valoare juridică, reprezintă justiţia, care contribuie cetăţenii şi organizaţiile în obţinerea,
modificarea şi încetarea numeroaselor drepturi subiective şi intereselor lor ocrotite de lege.
Constatarea judiciară a faptelor care au valoare juridică în special dă posibilitate cetăţenilor în
realizarea unor atare drepturi constituţionale importante, cum ar fi dreptul la pensie, dreptul la
moştenire, dreptul la repararea prejudiciului în cazul pierderii capacităţii de muncă, de asemenea,
în cazul pierederii întreţinătorului, apărarea onorii, demnităţii şi reputaţiei profesionale ş.a.
Cu ajutorul modalităţii judiciare de constatare a faptelor juridice se apără (ocrotesc) interesele,
ce decurg din poziţia (statutul) de drept a subiecţilor în raporturile civile, de familie, de muncă
ş.a.
În ştiinţa dreptului prin faptul juridic urmează a se înţelege o circumstanţă concretă de viaţă,
cu care normele juridice leagă naşterea, modificarea şi încetarea consecinţelor de drept
(raporturilor juridice). Art. 8 CC RM conţine o listă detaliată unor atare fapte – temeiuri a
apariţiei drepturilor civile şi a obligaţiilor. Însă, lista respectivă conţine temeiuri cel mai des
întîlnite. Codul Civil al RM dă posibilitate apariţiei, modificării şi încetării drepturilor civile şi a
obligaţiilor din faptele juridice chiar şi neprevăzute de actele normative, dar care corespund
conceptului originar şi sensului legislaţiei civile (principiului libertăţii contractuale, egalitatea
părţilor ş.a.)10. În acest sens, lit. h) alin. 2 art. 8 CC RM prevede, că drepturile civile şi obligaţiile
apar în urma altor acţiuni ale persoanelor fizice şi juridice şi evenimentelor (faptelor), cu care
legislaţia leagă (uneşte) consecinţele de dret civil.
Faptele juridice au natură diferită şi sunt foarte diverse. Clasificările faptelor juridice, conţinute în
ştiinţa dreptului, le împart în evenimente şi acţiuni, de bună-credinţă (legală) şi rea-credinţă (ile-
gală) ş.a.
După caracterul acţiunilor, faptele se împart în fapte de acţiune unică (momentană) şi fapte
de acţiune continuă.

10
Алексеев С.С. Общая теория права. Курс в 2-х томах. М.: «Юрид. Лит.», 1982, с. 163
75
 Faptele de acţiune unică (momentană) – reprezintă circumstanţele, care există doar la
momentul actual (prezent) sau într-o perioadă de timp determinată, iar apoi dispar, dînd naştere
unor sau altor consecinţe de drept.
Faptele-împrejurări – reprezintă circumstanţa care are loc (există) un timp îndelungat,
neîntrerupt şi periodic, dînd naştere la consecinţe juridice. Plus la toate unele fapte-împrejurări
au un caracter volitiv şi se referă la şirul (categoria) de acţiuni, altele poartă un caracter nevolitiv
şi se pot referi la şirul (categoria) de evenimente. Însuşi împrejurările apar, se modifică şi
încetează în baza circumstanţelor şi, prin urmare, aici există două rînduri (etaje) de fapte juridice:
primul rînd – motivul mişcării împrejurării, al doilea rînd – împrejurările juridice.11
În ordinea procedurii speciale instanţele de judecată stabilesc diferite fapte juridice indiferent
de tipurile lor. Enumerarea aproximativă a acestor fapte este indicată în art. 281 CPC RM.

2. Competenţa materială şi competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti asupra

cauzelor despre constatarea faptelor care au valoare juridică
Conform regulei generale, constatarea faptelor juridice are loc pe cale administrativă. Unele
fapte juridice pot fi constatate doar pe cale administrativă (nu judecătorească) în virtutea
împuternicirilor pe care le au organele administraţiei publice.
Utilizarea ordinei judiciare are loc în cazurile, cînd împuternicirile organelor administrative
nu le permit a constata faptele care au valoare juridică sau cînd există piedici în calea
administrativă de constatare a faptului. În acest caz se cere folosirea formei procesual-judiciare
ca cea mai reuşită şi propice (recomandabilă) în soluţionarea întrebărilor de drept complicate în
vederea reglării detaliate a ordinei de examinare a cauzelor cu participarea persoanelor
interesate.
Cauzele cu privire la constatarea faptelor care au valoare juridică cu participarea atît a
cetăţenilor, cît şi a organizaţiilor se examinează de instanţele judecătoreşti de drept comun.
Aceasta este reglementată în Codul de procedură civilă. Conform p. „c” art. 28 CPC RM
instanţele de judecată de drept comun examinează (judecă) pricinile civile cu participarea
persoanelor fizice sau juridice, în parte, cauzele procedurii speciale, enumerate în art. 279 CPC
RM.
Competenţa instanţelor de judecată de drept comun în constatarea faptelor care au valoare
juridică se determină prin două căi:
a) pe calea determinării precise (clare) a tipurilor acestora în însăşi legea. O enumerare a
unora din ele este indicată în art. 281 CPC RM, dintre care:
1) raporturile de rudenie;
11
Idem, p. 177-178
76
 2) întreţinerea persoanei;
3) înregistrarea naşterii, adopţiei, căsătoriei, divorţului şi decesului;
4) paternitatea;
5) decesul la o anumită dată şi în anumite împrejurări;
6) acceptarea unei succesiuni şi locul ei de deschidere;
7) producerea unui accident;
8) posesiunea, folosinţa şi dispoziţia unui bun imobil în drept de proprietate;
9) apartenenţa documentelor constatatoare de drepturi (cu excepţia documentelor militare,
buletinului de identitate, paşaportului şi a certificatelor eliberate de organele de stare civilă) la o
persoană a cărei nume indicat în document nu coincide cu numele din certificatul de naştere,
buletinul de identitate sau din paşaport;
10) concubinajul, în cazurile stabilite de lege;
11) faptul represiunii politice;
12) detenţiunea în lagărele de concentrare (ghetouri);
13) răspîndirea informaţiei care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională, dacă
autorul informaţiei nu este cunoscut;
14) alte fapte cu valoare juridică.
b) pe calea determinării criteriilor, cu ajutorul cărora constatarea faptelor juridice se atribuie
în competenţa instanţelor judecătoreşti. Lista faptelor care pot fi constatate de instanţele de
judecată în procedura specială poartă un caracter de model. Aceasta este de înţeles, deoarece
enumerarea în lege a tuturor faptelor este imposibil şi nici nu este necesar. Viaţa este într-o
continuă mişcare şi schimbare, şi unele fapte devin indiferente, din punct de vedere juridic, iar
altele, din contra, dobîndesc calităţi de importanţă juridică. Este mai logic de a evita calea citării
în lege a listei faptelor constatate de instanţa de judecată şi de a ne folosi de metoda de formulare
în legea procesuală a criteriilor corespunzătoare, cu ajutorul cărora s-ar putea determina
competenţa instanţei în privinţa unui sau altui fapt.
Criteriile corespunzătoare stabilite de ştiinţa dreptului procesual civil sunt exprimate în art.
282 CPC RM. Cazul de constatare a faptului care are valoare juridică intră în competenţa
instanţei judecătoreşti dacă sunt respectate următoarele condiţii:
1) dacă în puterea legii faptul respectiv atrage careva consecinţe juridice: naşterea,
modificarea şi încetarea drepturilor personale sau patrimoniale ale petiţionarului;
2) petiţionarul nu dispune de o altă posibilitate de a obţine (primi) sau restabili documentele,
care confirmă (constată) faptul respectiv;
3) constatarea faptului nu are legătură cu soluţionarea litigiului de drept, din competenţa
instanţelor judecătoreşti.
77
 Cazurile cu privire la constatarea faptelor juridice cad în competenţa instanţelor judecătoreşti
de drept comun, dacă conform legii faptele duc la apariţia consecinţelor juridice în sfera
raporturilor de drept civil, de muncă, de familie, de drept administrativ, în sfera activităţii
antreprenoriale şi altei activităţi în privinţa drepturilor personale sau patrimoniale. Fapta atrage
după sine apariţia consecinţelor juridice, dacă în baza acesteia petiţionarul dobîndeşte dreptul
subiectiv, modifică sau încetează drepturile personale sau patrimoniale. Prin urmare, instanţa de
judecată este în drept să primească spre examinare cererile privind constatarea faptelor, dacă:
a) conform legislaţiei acestea dau naştere la careva consecinţe juridice;
b) faptul constatat atrage consecinţe juridice anume pentru petiţionar. De exemplu, în
conformitate cu art. 1500 şi art. 1501 CC RM constatarea faptului existenţei relaţiilor de rudenie
între petiţionar (moştenitor de clasa a II-a) şi defunctă, va avea semnificaţie juridică, dacă
confirmarea unui astfel de fapt îi este necesară petiţionarului pentru obţinerea certificatului de
moştenitor (ce atestă dreptul său la moştenire) şi nu există moştenitori de clasa I. În astfel de
circumstanţe constatarea de către instanţa de judecată a faptului existenţei relaţiilor de rudenie
atrage după sine apariţia dreptului asupra averii succesorale. Prezenţa, însă, la defunctă a
rudelor-moştenitoare de clasa I, enumerate în p. „a” alin. 1 art. 1500 CC RM, nu dau naştere la
petiţionarul-moştenitor de gradul II nici unei consecinţe juridice. În aşa caz, nu are sens în
constatarea acestuia pe cale judecătorească, iar cauza nu este de competenţa instanţelor
judecătoreşti.
Determinarea condiţiei corespunzătoare pentru stabilirea unui fapt este posibilă pe baza
analizei normei respective de drept material, care reglementează relaţiile juridice
corespunzătoare şi care stabileşte cercul faptelor juridice, care sunt necesare pentru apariţia,
modificarea şi încetarea drepturilor personale şi patrimoniale ale persoanelor fizice şi ale
organizaţiilor.
Determinarea valorii juridice a faptului, constatarea căruia o solicită petiţionarul, este
posibilă în legătură cu acele scopuri, pentru atingerea cărora el s-a adresat în instanţa de judecată.
Anume indicarea de către petiţionar asupra scopului constatării faptului permite pronunţarea în
privinţa existenţei sau lipsei consecinţelor juridice. Potrivit p. „a” alin. 2 art. 284 CPC RM
cererea trebuie să conţină indicarea scopului, pentru care petiţionarului îi este necesar constatarea
faptului respectiv. Consecinţele, survenirea cărora o doreşte petiţionarul, pot fi atît juridice, cît şi
indiferente din punct de vedere al dreptului sau să fie chiar opuse acestuia. Determinînd
competenţa instanţelor de judecată privitor la cauzele procedurii speciale, urmează a ţine cont de
părerea P.F. Eliseikin privind aceea, că nu poate fi constatat faptul de valoare juridică, dacă prin
rugămintea de constatare petiţionarul nu urmăreşte nici un scop. În afară de aceasta, nu poate fi
recunoscut faptul, ca avînd valoare juridică şi în acele cazuri, cînd constatarea acestuia este
78
îndreptată spre atingerea unui rezultat nejuridic (de exemplu, în scopuri genealogice, de ştiinţă
ş.a.12).
Articolul 284 CPC RM în rîndul cerinţelor înaintate faţă de conţinutul cererii numeşte
obligatorie indicarea asupra scopului, pe care îl urmăreşte petiţionarul adresîndu-se în instanţa de
judecată cu rugămintea privind constatarea faptului juridic. Trebuie, însă, de menţionat că norma
dreptului material singură stabileşte caracterul juridic al faptului. Prin urmare, în acele cazuri
cînd în cerere nu este indicat asupra scopului constatării faptului aceasta încă nu dă motiv de a
vorbi despre caracterul juridic indiferent al faptului faţă de consecinţele juridice şi în acest
context a considera imposibilă constatarea acestuia în cadrul competenţei instanţei de judecată.
Constatarea faptului poate nu numai rezuma în realizarea unui drept subiectiv concret, dar şi în
realizarea unui complex întreg de circumstanţe de drept. De aceea, cele spuse mai sus nu pot fi
privite ca propunere că în cerere nu trebuie să fie indicat scopul constatării faptului. Într-un şir de
cazuri scopul poate fi evident, şi din acest motiv indicarea acestuia ar fi de prisos. De exemplu, pe
cauzele privind constatarea apartenenţei documentelor constatatoare de drepturi, faptul înregistrării
actului de stare civilă. În aceste cazuri constatarea faptului poate avea loc şi în cazurile lipsei la
petiţionar a unui scop concret în momentul adresării în instanţa de judecată.
Constatarea faptului juridic ţine de competenţa instanţei de judecată, dacă aceasta nu are
legătură cu soluţionarea în continuare a unui litigiu de drept atribuit competenţei instanţelor de
judecată. Cum a mai fost menţionat, lipsa litigiului de drept constituie o trăsătură importantă a
procedurii speciale. Apariţia litigiului de drept, privează procedura specială de caracterul
incontestabil, transformîndu-l într-o procedură contencioasă. Aceasta atrage aplicarea unei astfel
de instituţii procesuale cum ar fi scoaterea cererii de pe rol şi obligaţia instanţei judecătoreşti de
a lămuri petiţionarului şi altor persoane interesate dreptul lor de a soluţiona litigiul în procedură
contencioasă în instanţa de judecată, în competenţa căreia aparţine litigiul de drept. Examinarea
litigiilor de drept în procedură specială constituie o încălcare gravă a normelor legii procesuale,
care atrage încălcarea drepturilor procesuale ale cetăţenilor şi organizaţiilor la apărare în
instanţele judecătoreşti. Scoaterea cererii de pe rol se întocmeşte prin încheiere de către instanţa
judecătorească în care vor fi incluse motivele privitor la drepturile petiţionarului şi persoanei
interesate. Hotărîrea adoptată cu încălcarea cerinţelor alin. 3 art. 280 CPC RM atrage nulitatea
acesteia.
Încălcarea alin. 3 art. 280 CPC RM constituie consecinţa neînţelegerii de către unii jurişti a
esenţei procedurii privind constatarea faptelor ca procedură specială incontestabilă (lipsa
litigiilor), în ordinea căreia nu poate fi soluţionat litigiul de drept. În această ordine de idei

12
Елисейкин П.Ф. Судебное установление фактов, имеющих юридическое значение. М.: «Юрид. Литер.»,
1973. с.11.
79
trebuie avut în vedere că, soluţionînd un litigiu de drept în cadrul procedurii contencioase,
instanţa de judecată întotdeauna anterior constată anumite circumstanţe de fapt. De aceea,
confirmarea faptului care are valoare juridică, poate avea loc în procedură comtencioasă în cazul
cînd în cadrul procedurii speciale apare un litigiu. În prezenţa hotărîrii judecătoreşti în privinţa
litigiului, în care este constatat unul sau alt fapt şi aduse dovezi a existenţei acestuia, o constatare
aparte a acestui fapt în ordinea procedurii speciale nu este necesară. O atare hotărîre serveşte ca
temei de adresare în organul competent cu scopul îndeplinirii drepturilor, rezultate din
constatarea faptului, sau obţinerea documentului necesar petiţionarului.
În momentul naşterii conflictului (litigiului) de drept urmează a avea în vedere, că scoaterea
cererii de pe rol poate avea loc doar atunci cînd între petiţionar şi persoana interesată există
raporturi de drept, soluţionarea cărora este atribuită conform legii în competenţa instanţelor de
judecată şi dacă faptul poate fi constatat în timpul soluţionării litigiului de drept civil, familie,
muncă ş.a. Dacă, însă, litigiul de drept are legătură cu raporturile de drept, examinarea şi
soluţionarea cărora sunt atribuite în competenţa altor organe jurisdicţionale, atunci instanţa de
judecată şi în prezenţa litigiului de drept examinează cazul de constatare a faptului în ordinea
procedurii speciale. De exemplu, nu poate fi soluţionat de judecată litigiul, declarat în legătură cu
constatarea faptului aflării la întreţinere a persoanei pentru primirea pensiei, aşa cum chestiunile
legate de stabilirea pensiei, nu sunt în competenţa instanţelor judecătoreşti. Întrucît organele de
asigurare socială stabilesc pensiile numai în baza documentelor incontestabile, iar stabilirea
faptului de întreţinere nu este atribuită competenţei acestor organe, se creează situaţia cînd
persoanele interesate se privează de posibilitatea realizării drepturilor sale.
Instanţele judecătoreşti pot primi cereri privind constatarea faptelor, care au valoare juridică,
şi să le examineze în ordinea procedurii speciale, dacă petiţionarul nu are o altă posibilitate de a
primi sau restabili documentele, care atestă faptul dat. Punctul „b” alin. 1 art. 282 CPC RM
prezintă o delimitare între noţiunile „o altă posibilitate de a obţine” şi „posibilitatea de a
restabili” documentele de constatare a faptului. O atare delimitare este corectă şi necesară.
Prin imposibilitatea restabilirii documentelor, care atestă faptul respectiv, urmează a înţelege
lipsa la organul competent (de exemplu, organul de înregistrare a actelor de stare civilă) a
posibilităţii de a elibera un duplicat a documentului necesar respectiv, de exemplu, pierderea
completă a arhivei. Refuzul poate fi motivat şi prin lipsa datelor privind faptul respectiv în
registrul de înregistrare existent. Refuzul organului competent în eliberarea duplicatului
documentului datorită nepăstrării arhivelor reprezintă dovadă, care confirmă nepăstrarea
documentelor, dar nu lipsa faptului în genere. Refuzul, însă, în eliberarea duplicatului
documentului datorită lipsei în cartea de înscrieri a înregistrării faptului constituie dovadă a lipsei
faptului.
80
 Urmează a avea în vedere, că nu întotdeauna lipsa datelor corespunzătoare privitor la fapt în
registrul de înscriere a faptelor (pe suporturi de hîrtie şi magnetice) înseamnă, că un atare fapt nu
a avut loc. Lipsa datelor corespunzătoare în document (pe suporturi de hîrtie şi magnetice) în
care se păstrează informaţia, poate fi consecinţă a pierderii datelor corespunzătoare. Cu ajutorul
dovezilor indirecte este posibil constatarea faptului de către instanţele judecătoreşti. De aceea,
persoanele care nu sunt de acord cu refuzul organului de administraţie publică în eliberarea
duplicata documentului din cauza lipsei în registrul de înscrieri a datelor privind înregistrarea
faptului este în drept să se adreseze în instanţa de judecată cu cerere privind constatarea faptului
corespunzător. Dacă instanţa va ajunge la concluzia despre lipsa sau insuficienţa de dovezi, care
ar confirma faptul, atunci va refuza în satisfacerea cererii. În legătură cu cele menţionate prin
imposibilitatea restabilirii documentului urmează a înţelege refuzul organului de înregistrare de a
elibera duplicatul documentului, care confirmă faptul juridic, din orice motiv, inclusiv şi, din
motivul absenţei datelor corespunzătoare.
Prin sintagma „petiţionarul nu are o altă posibilitate” de a obţine documentele, care confirmă
faptul respectiv trebuie de înţeles:
1) lipsa unei oarecare ordini de înregistrare a faptelor în genere (de exemplu, faptul de aflare
la întreţinere nu este înregistrat de către nici un organ);
2) nerespectarea ordinei corespunzătoare de înregistrare a faptului şi imposibilitatea aplicării
acestei ordine la momentul dat (de exemplu, legea stabileşte ordinea înregistrării faptului
accidentului, însă, care nu a fost atestat printr-un act corespunzător despre accident şi
completarea unui atare act la momentul adresării în instanţa de judecată este imposibilă);
3) lipsa posibilităţii efectuării corectării în document, prin care se confirmă unul sau alt fapt, a
erorii sau inexactităţii, în urma căruia documentul este privat de importanţă probantă (de
exemplu, în documentul constatator de drepturi, care aparţine petiţionarului, se conţin
inexactităţi, iar organizaţia care a eliberat documentul nu are posibilitate de a introduce în acesta
corectarea corespunzătoare ţinînd cont de lichidarea acesteia).
În momentul soluţionării întrebării privind competenţa instanţei de judecată asupra cazului de
constatare a unui sau altui fapt juridic, este important a reţine, că constatării este supus numai
acel fapt, dacă prin lege sau alt act normativ nu este prevăzut o altă ordine nejudiciară de
constatare a faptelor corespunzătoare. Unele fapte juridice pot fi constatate numai în ordine
extrajudiciară. Aşa, în instanţa de judecată nu pot fi examinate cererile privitor la constatarea
următoarelor fapte: existenţa stajului de muncă, a grupei de invaliditate, a vîrstei cetăţenilor,
faptul apartenenţei documentelor militare; a certificatelor, eliberate de organele de
înregistrare a actelor de stare civilă ş.a. În actele normative speciale este prevăzut ordinea
administrativă de constatare a acestora. Lipsa în legislaţia în vigoare a normelor privind
81
ordinea administrativă de constatare a faptelor juridice face posibilă constatarea acestuia în
ordine judiciară.
Vorbind despre delimitarea competenţelor judiciară şi administrativă asupra cauzelor privind
constatarea faptelor care au valoare juridică, urmează a porni din regulile normative: la
competenţa judecătorească se referă constatarea tuturor faptelor, dacă prin lege direct nu este
stabilit competenţa administrativă corespunzătoare. Astfel, la competenţa judecătorească se
referă constatarea acelor fapte, care conform indicării directe în lege nu se supun constatării în
ordine administrativă, şi acele, care trebuie constatate în ordine administrativă, dar din anumite
considerente (motive) acest lucru este imposibil. De exemplu, faptele nu pot fi înregistrate de
organele administrative; faptul nu poate fi constatat din cauza dubiilor la organul de înregistrare
în privinţa existenţei faptului şi ca consecinţă necesitatea înlăturării acestora prin intermediul
instanţei de judecată; în cazul refuzului nemotivat al organului administrativ în efectuarea
acţiunii respective.
În pricinile privind constatarea faptelor care au valoare juridică, legea stabileşte reguli
speciale privitor la competenţă. În conformitate cu regulile competenţei jurisdicţionale (sa după
obiect) materiale toate cauzele din procedura specială sunt atribuite în competenţa judecătoriilor.
Numărul cel mai mare de pricini privind constatarea faptelor care au valoare juridică, supuse
examinării în prima instanţă, de asemenea sunt concentrate în judecătorii. Aceasta este
completamente justificat. Judecătoriile sunt mai apropiate de populaţie, lor le este mai uşor să le
asigure nu numai prezentarea în şedinţa de judecată a petiţionarilor şi persoanelor interesate, ci şi
a primi dovezile corespunzătoare.
În procesul civil cea mai răspîndită este competenţa jurisdicţională teritorială. Esenţa acesteia
constă în aceea, că cererea de intentare a procesului se depune în instanţa judecătorească de la
domiciliul sau de la locul de aflare a pîrîrtului (art. 38 CPC RM). În legătură cu lipsa pîrîtului în
pricinile procedurii civile speciale, competenţa jurisdicţională teritorială a cauzelor privind
constatarea faptelor juridice, se stabilesc după locul de trai (domiciliu) sau după locul de aflare a
petiţionarului (art. 283 CPC RM). Pentru stabilirea competenţei jurisdicţionale teritoriale a
cauzelor privind constatarea faptelor care au valoare juridică, domiciliul sau locul de aflare a
persoanelor interesae, atrase spre participare în proces, inclusiv locul apariţiei sau înregistrării
faptului juridic, importanţă nu are.
Competenţa jurisdicţională teritorială specială se stabileşte prin lege pentru pricinile de
constatare a faptelor, asupra bunului imobil. Astfel, conform art. 283 CPC RM cererile privind
constatarea faptului de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra bunului imobil în drept de
proprietate, de asemenea privind constatarea faptului posesiunii şi folosinţei unui bun imobil, se
depune în instanţa judecătorească unde se află bunul imobil. Această regulă trebuie să fie
82
aplicată şi la constatarea altor fapte care au valoare juridică pentru naşterea, modificarea şi
încetarea drepturilor asupra bunului imobil. Stabilirea în acest fel a competenţei jurisdicţionale
teritoriale urmează a fi efectuată şi în cazurile privind constatarea acceptării succesiunii şi locul
de deschidere a ei, adică cererea trebuie depusă în instanţa judecătorească de la locul aflării
averii imobile succesorale sau la locul deschiderii succesiunii. În esenţă, în toate cazurile
enumerate mai sus este vorba de competenţa jurisdicţională teritorială excepţională. Instanţa de
judecată de la locul aflării imobilului (construcţiei, terenului agricol, averii succesorale) sau la
locul concentrării probelor, necesare pentru examinarea cauzei, se bucură de cele mai mari
posibilităţi de cercetare completă şi multiaspectuală a probelor în proces. Regula competenţei
teritoriale jurisdicţionale excepţionale este îndreptată spre asigurarea condiţiilor favorabile
pentru examinarea cauzei.
Dacă constatarea unuia şi aceluiaşi fapt juridic este necesară pentru cîţiva petiţionari, care
locuiesc sau se află în locuri diferite, este admisibil examinarea cauzelor într-una din instanţele
judecătoreşti la alegerea petiţionarilor. În cazuri aparte pricinile de constatare a faptelor juridice
este raţional de a le examina la locul aflării majorităţii sau a celor mai imporatante probe (p. „c”
art. 43 CPC RM). Este vorba de posibilitatea examinării cauzei mai rapid şi practic într-o altă
judecătorie şi dacă aceasta este condiţionat, de exemplu, de comoditatea examinării cauzei la
locul efectuării acţiunilor procesuale de bază. În particular, audierea majorităţii martorilor,
administrarea probelor de bază, cercetarea la faţa locului ş.a.m.d. Dacă îndeplinirea acestor
acţiuni de către instanţa judecătorească, care examinează cauza, nu este posibilă sau atrage după
sine pierderea inutilă a timpului şi mijloacelor, pricina mai corect ar fi de a o strămuta acelei
judecătorii, căreia îi este mai convenabil şi mai raţional de examinat. Strămutarea cauzei într-o
altă instanţă de judecată trebuie să aibă loc numai cu respectarea cerinţelor art. 43 CPC RM.
Necesitatea în constatarea faptului care are valoare juridică, uneori apare la persoanele private de
libertate. În astfel de circumstanţe cererea trebuie depusă şi examinată în judecătoria de la locul
de detenţie, dar nu de la fostul domiciliu a unei atare persoane.

3. Pornirea procesului în pricinile de constatarea faptelor care au valoare juridică

Dreptul de adresare în instanţa de judecată cu cerere privind constatarea faptelor care au
valoare juridică, reprezintă dreptul la apărare, prevăzut în art. 26 al Constituţiei Republicii
Moldova.

83
 Întrucît în cauzele privind constatarea faptelor care au valoare juridică, este vorba de apărarea
intereselor ocrotite prin lege ale persoanelor interesate, adică ale celor persoane care au dreptul
de adresare în instanţa judecătorească cu rugămintea despre constatarea faptului juridic, este
necesar de a recunoaşte astfel de calitate numai persoanelor, care au un interes ocrotit prin lege.
Întrebarea privind, care persoană urmează a fi considerată interesată în apărarea interesului
legal, este reglementat prin art. 7, art. 281 CPC RM. Conform alin. 1 art. 7 CPC RM, instanţa
judecătorească porneşte procesul civil în baza cererii persoanei care cere apărarea interesului său
legal. Astfel de persoane sunt acelea pentru care constatarea faptului juridic dă naştere, modifică
şi încetează drepturile personale şi patrimoniale (alin. 1 art. 281 CPC RM). Din conţinutul
normelor indicate apare concluzia în aceea că a se adresa cu cerere privind constatarea faptului
juridic o poate face orice persoană, drepturile şi obligaţiile căreia depind de faptul constatat.
Spre deosebire de alte categorii de cazuri din procedura specială, privind constatarea faptelor
care au valoare juridică, legea (art. 7, art. art. 281-284 CPC RM) nu enumeră persoanele
concrete, care se pot adresa în judecată cu cerere. Stabilind persoana, care poate fi petiţionar în
cauzele privind constatarea faptelor care au valoare juridică, legea nu urmăreşte scopul
concretizării, specificării persoanelor concrete, şi, prin urmare, nu limitează dreptul de adresare
în instanţă. Prin urmare, a se adresa în instanţa de judecată cu rugămintea de a se constata un fapt
care are valoare juridică, este în drept s-o facă orice persoană, care urmăreşte scopul apărării
interesului său ocrotit de lege. Această persoană, după cum s-a mai spus, se numeşte petiţionar.
Pentru petiţionar ca figură procesuală principală în cauzele privind constatarea faptelor care
au valoare juridică, îi este caracteristic, că el reprezintă iniţiatorul procesului şi se adresează în
instanţa judecătorească cu rugămintea de a se constata faptul care are valoare juridică pentru
apariţia, modificarea sau încetarea relaţiilor de drept în scopul apărării interesului său legal. El
este înzestrat cu toate drepturile procesuale, caracteristice iniţiatorului procesului: depunerea
(retragerea) cererii, modificarea obiectului şi temeiurilor cererii ş.a. Acţiunile lui decurg din
principiul disponibilităţii, care acţionează şi în procedura specială.
Cu cerere privind constatarea faptelor juridice se poate adresa nu numai cetăţeanul, ci şi
organizaţia. De exemplu, organul financiar se adresează cu rugămintea de constatare a
apartenenţei documentelor constatare a dreptului defunctului, cînd ea diferit se numeşte în
documentele identificatoare (paşaport) şi cartea de economii.
Cetăţenii au dreptul de a intenta procese privind constatarea faptelor care au valoare juridică,
nu numai personal, dar şi prin intermediul reprezentanţilor. Prin intermediul reprezentanţilor pot
intenta procesele sale şi organizaţiile (art. 75 CPC RM).
Cauza civilă privind constatarea faptului care are valoare juridică poate fi intentată în judecată
de asemenea şi prin cererea procurorului (alin. 2 art. 7 CPC RM). El se adresează în instanţa de
84
judecată în cazul necesităţii apărării intereselor de stat şi obşteşti, sau dacă cetăţeanul din unul
sau alt motiv (boală, incapacitate, vîrstă înaintată ş.a.) este lipsit de posibilitatea de a-şi apăra
personal interesele.
În afară de procuror se pot adresa în instanţa de judecată cu cerere despre constatarea faptelor
juridice şi alţi subiecţi împuterniciţi prin lege de a participa în apărarea intereselor legale ale altei
persoane (alin.2 art.73 CPC RM). Acestea sunt organele de administrare publică, organizaţiile
cooperative şi obşteşti şi cetăţeni aparte. Dreptul de a intenta procesul în apărarea drepturilor şi
intereselor altor persoane ei îl au numai în cazurile şi în condiţiile direct prevăzute în lege. De
exemplu, cu cererea privitor la constatarea faptului privind recunoaşterea paternităţii se pot
adresa în instanţa de judecată nu numai mama copilului, ci chiar şi copilul din momentul
atingerii majoratului, dar şi tutorele (curatorul) lui, inclusiv şi alte persoane cărora prin lege le
este atribuit dreptu de a depune în instanţa judecătorească o astfel de cerere (art. 48 CC RM).
Forma adresării în instanţa de judecată pe cauzele privind constatarea faptelor care au valoare
juridică o reprezintă cererea. Printr-un alt mijloc procesual a intenta cazul de procedură specială
în instanţa judecătorească nu se permite.
Cererea privind constatarea faptelor care au valoare juridică se depune în instanţa de judecată
în formă scrisă. Ea se semnează de către petiţionar sau reprezentantul acestuia.
Cererea ca formă de apărare pe cauzele de constatare a faptelor, îşi are caracteristicile sale. În
primul rînd, lipsa părţii cu interes contrar predetermină adresarea rugăminţii petiţionarului nu
către pîrît, ci către instanţa judecătorească. În al doilea rînd, lipsa litigiului de drept predetermină
conţinutul cerinţelor petiţionarului – rugămintea privind apărarea interesului legal pe calea
constatării faptului care are valoare juridică. În al treilea rînd, faptul despre constatarea căruia
cere petiţionarul, trebuie să aibă consecinţe juridice reformatoare. De aici decurge obligaţia de a
indica în cerere scopul, pe care îl urmăreşte petiţionarul, prin constatarea faptului.
Caracteristicile indicate influenţează asupra conţinutului cererii. Cererea pe cauzele de
constatare a faptelor care au valoare juridică, trebuie să răspundă cerinţelor prevăzute în art. 166
şi 167 CPC RM. Împreună cu aceasta, cererea pe cauzele de constatare a faptelor juridice trebuie
să reflecte trăsăturile, determinate de categoria respectivă de cauze. Specificul conţinutului
cererii despre constatarea faptelor care au valoare juridică este reflectat în art. 284 CPC RM.
Conţinutul unei atare cereri considerabil se deosebeşte de conţinutul cererii de chemare în
judecată. De aceea, aici trebuie respectate nu chiar toate cerinţele prevăzute în art. 166 CPC
RM. În particular, în cererea de constatare a faptului juridic nu se indică: preţul (suma)
acţiunii, calcularea sumelor încasate sau disputate, datele privind respectarea ordinei
pretenţionale, de reglementare a litigiului ş.a.
În cerere privind constatarea faptelor care au valoare juridică trebuie indicate:
85
 - denumirea instanţei de judecată, în care se depune cererea;
- numele petiţionarului, locul aflării lui;
- dacă petiţionar este cetăţean, atunci domiciliul lui, data şi locul naşterii;
- dacă petiţionar este o organizaţie sau întreprindere individuală, atunci data şi locul
înregistrării de stat în calitate de persoană juridică sau întreprindere individuală;
- faptul, în constatarea căruia intervine petiţionarul;
- norma legii sau actului subordonat legii, care prevede, că faptul dat dă naştere la consecinţe
juridice de caracter personal sau patrimonial;
- argumentarea necesităţii constatării faptului dat prin indicarea asupra scopului constatării
acestuia;
- probele, care dovedesc faptul şi certifică imposibilitatea obţinerii de către petiţionar a
documentelor necesare sau imposibilitatea restabilirii documentelor pierdute în ordine
extrajudiciară.
În conformitate cu alin. 3 art. 166 CPC RM cererea poate conţine şi alte date, care au
importanţă pentru soluţionarea cauzei. În particular, numere de telefon, fax, adrese electronice,
dacă ele sunt necesare pentru examinarea corectă şi în timp rezonabil a cauzei. Cererile pot
conţine şi diferite demersuri (cereri), inclusiv şi demersuri privind solicitarea probelor.
Legea în special stipulează necesitatea indicării asupra scopului, pentru care pentru
petiţionar este necesar de a se constata faptul respectiv (de exemplu, constatarea faptului aflării
la întreţinere pentru oformarea în continuare a pensiei). Indicarea asupra scopului constatării
faptului ajută judecătorul în momentul primirii cererii de a determina, are oare faptul dat valoare
juridică, şi a stabili persoanele interesate. Nerespectarea cerinţelor p. „a” alin. 1 art. 284 CPC
RM privitor la necesitatea indicării asupra scopului constatării faptului, atrage consecinţe,
prevăzute în art. 171 CPC RM – nu se dă curs cererii, despre ce se aduce la cunoştinţa
petiţionarului cu prezentarea unui termen pentru lichidarea neajunsurilor. Dacă petiţionarul în
termenul stabilit nu va îndeplini cerinţele judecătorului, atunci adresarea în instanţa de judecată
fără indicarea concretă a scopului constatării faptului trebuie apreciată ca intentarea procesului în
lipsa interesului juridic cu consecinţele, indicate în alin. 2 art. 171 CPC RM.
Cu toate că art. 284 CPC RM nu conţine nici un fel de stipulaţie referitor la scopul constatării
faptului, totuşi interpretarea ei cu privire la diferite feluri de pricini privind constatarea faptelor
ne permite a vorbi despre excepţiile necesare din regulile stabilite de ea. Utilitatea şi necesitatea
respectării regulii art. 284 CPC RM nu se pune la îndoială, dar, există aşa fapte juridice, care
însăşi singure certifică prezenţa interesului juridic la petiţionar. Sunt fapte care dau naştere la
unele consecinţe juridice şi sunt fapte, care dau naştere la un complex de consecinţe juridice. De
exemplu, în momentul adresării în instanţa de judecată cu rugămintea de a se constata faptul
86
înregistrării actului de stare civilă petiţionarul poate să nu indice scopul juridic concret, pentru
care este necesar constatarea faptului dat, aşa cum un atare scop poate fi doar obţinerea
certificatului corespunzător – de căsătorie, de divorţ, de naştere (moarte) ş.a., care aduce claritate
în statutul de drept al persoanei. Adresarea cu rugămintea privind constatarea faptului
înregistrării unui sau altui eveniment în viaţa persoanei, cu care este legat apariţia, modificarea
sau încetarea relaţiilor de drept corespunzătoare (de drept civil, de dreptul familiei), însăşi
singură certifică prezenţa interesului legal la petiţionar. Aceasta se referă şi la cazurile constatării
faptului apartenenţei documentelor constatatoare de drepturi. Pe aceste categorii de cauze
cererile pot fi examinate şi în cazul lipsei la petiţionar a scopului concret în momentul adresării
în instanţa de judecată. Aşadar, esenţa unor categorii de cauze privind constatarea faptelor care
au valoare juridică permit a face o sfidare (chemare) în privinţa la aceea, că cerinţele art. 284
CPC RM privitor la indicarea în cerere a scopului constatării faptului poate fi aplicat nu tuturor
felurilor de cauze privind constatarea faptelor care au valoare juridică.
Articolul 284 CPC RM obligă petiţionarul să indice în cerere probe, care dovedesc faptul şi
probe, care atestă imposibilitatea obţinerii documentelor necesare sau imposibilitatea restabilirii
documentelor pierdute pe cale extrajudiciară. Conform alin. 2 art. 284 CPC RM probele scrise,
care dovedesc împrejurările expuse de petiţionar în cerere, se anexează la cerere. Dacă petiţionarul
nu prezintă la cerere probele corespunzătoare, atunci conform art. 171 CPC RM instanţa
judecătorească nu dă curs cererii.
În calitate de probe scrise, care certifică imposibilitatea obţinerii documentelor necesare sau
care demonstrează imposibilitatea restabilirii documentelor pierdute pot servi, de exemplu,
informaţia organului de înregistrare a actelor de stare civilă privind lipsa registrelor respective
ale actelor de stare civilă sau despre lipsa înregistrării corespunzătoare a actului de stare civilă;
refuzul în scris a organului de înregistrare a actelor stării civile în restabilirea înregistrării de
acte; înscrisurile, care dovedesc că organul care a eliberat documentul constatator de drepturi, în
stabilirea neclarităţilor sau în eliberarea altui document a refuzat; refuzul organului de
administraţie publică locală sau al altui organ, în competenţa căruia este atribuit confirmarea
faptului aflării persoanei la întreţinere, în eliberarea certificatului respectiv; documentul, care
atestă întocmirea actului privitor la accident, pierederea lui ulterioară şi imposibilitatea
restabilirii acestuia, sau documentul prin care se confirmă că în momentul întocmirii actului cu
privire la accident în el a fost efectuată o greşeală sau neclaritate, şi rectificarea căreia de către
organul corespunzător este imposibilă; refuzul în scris al organului, care a săvîrşit un act notarial
privind eliberarea petiţionarului certificatul de moştenitor din cauza lipsei la petiţionar a
documentelor necesare pentru confirmarea în ordine notarială a faptului intrării în dreptul la
moştenire (locul deschiderii succesiunii), sau că astfel de documente sunt insuficiente; refuzul
87
organului de înregistrare a actelor de stare civilă în înregistrarea faptului decesului persoanei la o
anumită dată şi în anumite circumstanţe ş.a.
Aşadar, în îndeplinirea cerinţelor art. 284 CPC RM petiţionarul trebuie să prezinte probe în
scris de două categorii:
a) probe, care demonstrează existenţa faptului însuşi;
b) probe, care demonstrează imposibilitatea obţinerii sau restabilirii faptului corespunzător.
Prin urmare, în cerere petiţionarul trebuie să indice în care organ (organe) el s-a adresat întru
obţinerea sau restabilirea documentelor şi ce hotărîre a fost adoptată la cererea sa.
Pentru cererea privind constatarea faptului care are valoare juridică se achită taxa de stat în
mărime fixă stabilită în conformitate cu Legea Republicii Moldova № 1216-XII din 03
decembrie 1992 taxei de stat (cu numeroase modificări şi completări).
Taxa de stat în cauzele în procedura specială se impozitează în mărime de 500% din salariul
minim stabilit pe republică (p. 1 „d” art. 3 Legea RM taxei de stat). În cazul în care, cererea este
scoasă de pe rol din cauza existenţei litigiului de drept, care poate fi soluţionat în ordinea
procedurii contencioase, iar reclamantul depune cererea de chemare în judecată, taxa de stat,
achitată în ordinea procedurii speciale, se ia în consideraţie la încasarea taxei de stat şi
repartizarea cheltuielilor de judecată la soluţionarea litigiului de drept în ordinea procedurii
contencioase (alin. 4 art. 280 CPC RM, p. 13 Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie № 25
din 28 iunie 2004 „Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei
despre încasarea cheltuielilor de judecată în cauzele civile”). Judecătorul este obligat să
controleze, dacă petiţionarul nu este scutit de la plata taxei de stat pe cauzele de constatare a
faptelor care au valoare juridică. De la plata taxei de stat, în conformitate cu prevederile art. 85
CPC RM, sunt scutiţi minorii – pe cauzele privind apărarea drepturilor sale, procurorul, organele
administraţiei publice, organizaţiile şi persoanele fizice, împuternicite prin lege de a se adresa în
instanţa de judecată cu cerere întru apărarea intereselor legale ale altor persoane, sau în apărarea
intereselor statului sau societăţii. De la plata taxei de stat sunt scutite persoanele, supuse
represiunilor politice – pe cauzele, legate cu represiunile (p. „d” art. 85 CPC RM). Este vorba
despre constatarea faptului represiunilor politice, aflării cetăţeanului în lagărele de concentrare
fasciste (ghetouri).
În cazul neachitării taxei de stat, judecătorul stabileşte petiţionarului un termen concret, în
timpul căruia taxa de stat trebuie să fie achitată. Dacă în acest termen taxa de stat nu va fi
achitată apar consecinţele prevăzute în alin. 2 art. 171 CPC RM – cererea se consideră ca
nedepusă şi se restituie, împreună cu documentele anexate, petiţionarului, în legătuă cu ce
instanţa de judecată emite o încheiere, car poate fi atacată cu recurs. Judecătorul sau instanţa de
judecată, reieşind din starea materială a petiţionarului, este în drept de a da dispoziţii privind
88
amînarea sau eşalonarea plăţii taxei de stat de către petiţionar. În cazul neachitării taxei de stat în
termenul stabilit, instanţa judecătorească scoate cererea de pe rol ( art. 86 p. „k”, art. 267 CPC
RM). Încheierea instanţei de judecată prin care cererea este scoasă de pe rol poate fi atacată cu
recurs (alin. 2 art. 268 CPC RM).
Acţiunile judecătorului în privinţa primirii cererii de constatare a faptului care are valoare
juridică, constau în controlul unui şir întreg de condiţii procesuale, de prezenţa cărora se
soluţionează întrebarea privind pornirea procesului. Judecătorul primeşte de la petiţionar cererea,
dacă, în primul rînd, petiţionarul se bucură de dreptul de a depune această cerere, în al doilea
rînd, dacă petiţionarul respectă ordinea stabilită de lege în ceea ce ţine de depunerea cererii.
Dreptul la a depune cerere – este dreptul petiţionarului la adresarea în instanţa judecătorească
cu cererea de apărare a interesului ocrotit de lege pe calea constatării faptului care are valoare
juridică. Dacă la petiţionar lipseşte dreptul la adresare în judecată, judecătorul în conformitate cu
art. 169 CPC RM refuză în primirea cererii. Judecătorul refuză în intentarea procesului în
legătură cu lipsa la petiţionar a dreptului de adresare în judecată, dacă:
1) cererea de constatare a faptului care are valoare juridică, nu este supusă examinării
instanţelor judecătoreşti din cauza necompetenţei. La stabilirea competenţei cauzelor privind
constatarea faptelor juridice urmează a avea în vedere, că constatării judiciare sunt supuse faptele
care au valoare juridică, numai în acele cazuri, dacă de legislaţia în vigoare nu este prevăzut o
altă ordine (de exemplu, administrativă) de constatare a acestora, inclusiv şi în cazul
imposibilităţii obţinerii de către petiţionar într-o altă ordine documentele necesare, care
demonstrează aceste fapte, sau în cazul imposibilităţii restabilirii documentelor pierdute (art. 282
CPC RM). În conformitate cu aceeaşi normă, judecătorul este obligat să controleze prezenţa la
petiţionar a interesului juridic, adică să se convingă în aceea, că faptul constatat de instanţa de
judecată trebuie să creieze petiţionarului consecinţe de drept (p. „a” alin. 1 art. 282 CPC RM).
Judecătorul trebuie să refuze în pimirea cererii şi intentarea procesului, dacă petiţionarul cere
constatarea faptului care nu are valoare juridică.
2) există o hotărîre judecătorească irevocabilă, prin care se confirmă existenţa sau lipsa
faptului, despre constatarea căruia cere petiţionarul (p. „b” art. 169 CPC RM). Urmează a avea în
vedere, că prezenţa sau lipsa faptului poate fi constatat nu numai prin hotărîre judecătorească,
adoptată în ordinea procedurii speciale, dar şi prin hotărîrea instanţei de judecată pe litigiul de
drept în ordinea procedurii contencioase. Ca motiv al refuzului în primirea cererii constituie, de
asemenea, încheierea instanţei judecătoreşti privind încetarea procesului pe cauză în legătură cu
refuzul petiţionarului de la cererea identică (conexă). Intrate în vigoare hotărîrea sau încheierea
instanţei judecătoreşti pe cauza constatării faptului care are valoare juridică, face imposibilă
examinarea repetată de către instanţa de judecată a aceleiaşi cereri (conexe, identice). Cerere
89
identică înseamnă coincidenţa totală a tuturor elementelor sale: 1) obiectul cererii – cerinţa de
constatare anume a acestui fapt; 2) motivele cererii – sunt arătate aceleaşi fapte juridice, cu care
norma juridică leagă posibilitatea constatării judiciare a faptului juridic; 3) plus identicitatea
petiţionarului însuşi. În aşa fel, în cazul depunerii cererii, în legătură cu care există deja o
hotărîre judecătorească sau există o încheiere privind încetarea procesului pe caz, în primirea
cererii urmează a refuza în baza p. „b” alin. 1 art. 169 CPC RM, iar dacă cererea este primită,
atunci procesul urmează a fi încetat în baza p. „b” art. 265 CPC RM.
3) ca bază a refuzului în primirea cererii constituie, de asemenea, şi faptul că cererea se
depune de către un organ, organizaţie sau o persoană întru apărarea intereselor unei alte
persoane, fără ca acesta, prin codul de procedură civilă sau altă lege, să fie delegat cu dreptul de
a se adresa în instanţa judecătorească cu acest scop (p. „c” alin. 1 art. 169 CPC RM).
4) judecătorul refuză în primirea cererii, dacă la petiţionar există un document corespunzător,
prin care se atestă faptul respectiv (p. „b” art. 282 CPC RM). Judecătorul trebuie să refuze în
primirea cererii, dacă va constata, că petiţionarul nu s-a adresat pentru obţinerea sau restabilirea
documentului constatator al faptului la organul competent (p. „z” alin. 1 art. 282, p. „c” art. 283
CPC RM).
5) dacă în momentul depunerii cererii judecătorul stabileşte prezenţa litigiului de drept, care
cade în competenţa instanţelor judecătoreşti, în primirea cererii şi intentarea procesului trebuie
de refuzat (alin. 2 art. 280 CPC RM). Dacă, însă, la depunerea cererii judecătorul va descoperi,
că constatarea faptului are legătură cu necesitatea soluţionării litigiului de drept, care nu este în
competenţa instanţelor judecătoreşti, instanţa de judecată trebuie să primească şi să examineze
cererea privind constatarea faptului în ordinea procedurii speciale (alin. 2 art. 282 CPC RM).
Încălcarea premiselor de adresare face imposibilă pornirea procesului în instanţa de judecată.
Refuzul în primirea cererii în baza motivelor enumerate mai sus împiedică adresarea repetată în
instanţa judecătorească cu cerinţa despre constatarea aceluiaşi fapt în baza aceloraşi temeiuri şi
de către acelaşi petiţionar. Refuzul în intentarea procesului privind constatarea faptelor care au
valoare juridică trebuie să aibă loc doar în baza temeiurilor, care corespund atît normelor
generale ale dreptului procesual civil (art. 169 CPC RM), cît şi regulilor speciale ale procedurii
speciale (art. art. 280, 282, 284 CPC RM).
Temeiurile enumerate mai sus pentru refuzul în intentarea procesului privind constatarea
faptelor care au valoare juridică demonstrează lipsa la petiţionar a dreptului de a se adresa în
judecată. Doar temeiurile indicate exclud adresarea repetată a petiţionarului în instanţa de
judecată, cu excepţia cazului cînd cererea privind intentarea procesului pe constatarea faptului
care are valoare juridică are legătură cu litigiul de drept, care cade în competenţa instanţei
judecătoreşti. În acest caz la petiţionar nu lipseşte dreptul de adresare în judecată, există piedici

90
în apărarea interesului legal în ordinea procedurii speciale. Petiţionarul are posibilitatea de a-şi
apăra drepturile şi interesele în ordinea procedurii contencioase.
Codul de procedură civilă prevede şi altă grupă de temeiuri pentru refuz în intentarea
procesului civil, însă, nu în legătură cu lipsa la petiţionar a dreptului de adresare în judecată, ci în
legătură cu existenţa unor piedici, stabilite de lege.
Conform art. 170 CPC RM, judecătorul refuză în intentarea procesului în legătură cu
existenţa piedicilor, dacă:
1) cauza nu este în competenţa jurisdicţională a instanţei de judecată;
2) cererea este depusă de către o persoană incapabilă;
3) cererea din numele petiţionarului este depusă de o persoană, care nu are împuterniciri în
vederea intentării şi susţinerea procesului;
4) cererea nu este semnată sau este semnată de către persoana, care nu are împuterniciri întru
semnarea acesteia;
5) în procedura instanţei de judecată respective sau alta se află cauza de constatare a aceuiaşi
fapt, în baza aceloraşi temeiuri şi acelaşi petiţionar;
6) petiţionarul îşi retrage cererea înainte de emiterea încheierii privind intentarea procesului.
Refuzul în intentarea procesului în baza temeiurilor prevăzute în art. 170 CPC RM, nu
împiedică adresarea repetată în judecată cu cerere pe aceeaşi cauză, dacă petiţionarul, în ordinea
stabilită, va înlătura încălcările admise (de exemplu, reprezentantului i se va prezenta procură
pentru depunerea cererii în judecată din numele petiţionarului).
Judecătorul, refuzînd în intentarea procesului, emite în acest sens o încheiere motivată. În
aceasta judecătorul trebuie să indice, în care organ urmează ca petiţionarul să se adreseze, dacă
cauza nu este de competenţa materială instanţelor judecătoreşti sau nu este de competenţa
jurisdicţională a instanţei de judecată respective, sau cum să înlăture împrejurările care pun
piedici în intentarea procesului. Încheierea judecătorului privind refuzul în intentarea procesului
privind constatarea faptului care are valoare juridică se înmînează petiţionarului concomitent cu
restituirea a documentelor depuse. Împotriva încheierii judecătorului privind refuzul de intentare
a procesului poate fi declarat recurs (alin. 2 art. 169, p. „a”, „b”, „c”, „d” alin. 1 art. 170 CPC
RM). Dacă procesul este deja intentat, este inadmisibil a fi emisă încheierea privind refuzul de
primire a cererii. Dacă procesul a fost pornit ilegal, judecătorul trebuie să hotărască întrebarea
privind încetarea procesului (art. 265 CPC RM) sau scoaterea cererii de pe rol (art. 267 CPC
RM).
Încheierea privind intentarea procesului nu este pasibilă atacului independent de sine stător,
dar pretenţiile împotriva acesteia pot fi incluse în apel (art. 359 CPC RM), asupra hotărîrii
judecătoreşti.

91
 Primind cererea şi soluţionînd întrebarea privind intentarea procesului în legătură cu
constatarea faptelor care au valoare juridică, judecătorii sunt obligaţi de a curma încercările
diverşilor cetăţeni şi persoane juridice de a utiliza ordinea judiciară în scopurile obţinerii ilegale
ulterioare a înlesnirilor şi altor privilegii cu caracter patrimonial. Intentînd procesul privind
constatarea faptelor care au valoare juridică, judecătorul trebuie să se conducă de explicaţiile,
propuse în p.2 din Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a RM № 15 din 20 decembrie
1993 „Cu privire la practica judiciară în cazurile despre constatarea faptelor care au valoare
juridică”, privind necesitatea controlului dacă aparţine faptul dat competenţei instanţei de
judecată, are oare petiţionarul dreptul de a se adresa în judecată cu o astfel de cerere, a clarifica
în ce scop este necesară constatarea faptului dat, a cere de la petiţionar înscrisuri privind
imposibilitatea obţinerii sau restabilirii documentului de constatare a faptului respectiv şi, de
asemenea, probele pe cauză.

4. Pregătirea pricinilor despre constatarea faptelor care au valoare juridică pentru

dezbaterile judiciare
Cu depunerea cererii şi intentarea procesului cu privire la constatarea faptelor care au valoare
juridică legea leagă anumite consecinţe cu caracter de drept procesual. Înainte de toate aceasta
este pornirea procesului pe cauza despre constatarea faptului care are valoare juridică. Între
instanţa de judecată şi participanţii la procesul civil apar raporturi de drept procesual civil şi
persoanele interesate dobîndesc anumite drepturi şi obligaţii procesuale, ei pot exercita în proces
acţiunile procesuale stabilite de lege ş.a. Apar şi alte consecinţe procesuale în urma intentării
procesului în judecată. Astfel, asupra instanţei de judecată, după pornirea procesului, se răsfrînge
obligaţia de a pregăti cauza pentru dezbaterile judiciare într-un mod corespunzător şi a o
examina şi soluţiona just şi în termeni rezonabili.
Acţiunile procesuale în pregătirea cauzei pentru dezbaterile judiciare sunt admisibile doar
după intentarea procesului – adică, după primirea cererii (alin. 1 art. 183 CPC RM) şi includ
activităţile judecătorului şi participanţilor la proces.
Pregătirea cauzelor, despre constatarea faptului care are valoare juridică, pentru dezbaterile
judiciare este obligatorie şi ea conţine:
1) stabilirea legii sau actului normativ subordonat, de care trebuie să se conducă la
examinarea cererii privind constatarea faptului;
2) stabilirea circumstanţelor, cu care norma de drept leagă posibilitatea constatării faptului
juridic şi circumstanţele, cu care norma de drept leagă apariţia consecinţelor juridice;
3) stabilirea persoanelor interesate şi atragerea în cauză a altor persoane;
4) prezentarea probelor necesare;
92
 5) informarea la timp a participanţilor la proces în privinţa timpului şi locului şedinţei de
judecată.
Sarcinile indicate mai sus sunt organic legate între ele, soluţionarea lor constituie un proces
unic. Legea procesual civilă nu stabileşte un termen fix pentru pregătirea cauzei pentru
dezbaterile judiciare. Timpul pregătirii se include în termenii rezonabili de examinare a cauzei de
către prima instanţă. Legea doar obligă judecătorul ca în decurs de 5 zile din momentul primirii
cererii să emită o încheiere privind pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare.
Pregătirea cauzei despre constatarea faptelor care au valoare juridică trebuie îndeplinită ţinînd
seama de caracteristicile unei sau altei categorii de cauze: faptul relaţiilor de rudenie între
persoane, faptul aflării persoanei la întreţinere, faptul recunoaşterii paternităţii, faptul
accidentului, faptul represiunilor politice ş.a. În încheierea judecătorului privind pregătirea
cauzei pentru dezbaterile judiciare trebuie indicate acţiunile concrete, pasibile îndeplinirii pe
orice cauză despre constatarea unui sau altui fapt.
În art. 185 CPC RM este indicată o listă model a actelor procesuale privind pregătirea
cauzelor pentru dezbaterile judiciare. Aceste acte în principal sunt destinate pentru pregătirea
cauzelor în procedura contencioasă. Urmează a menţiona, că nu pe orice cauză civilă concretă în
procesul pregătirii sunt necesare îndeplinirea tuturor actelor prevăzute de art. 185 CPC RM.
Pregătirea cauzelor privind constatarea faptelor care au valoare juridică ca subgrupă a procedurii
speciale se îndeplineşte în baza regulilor generale a procesului civil (art. 185 CPC RM) cu
excepţiile şi completările, stabilite în capitolele XXIII – XXIV CPC RM (art. 279-285), adică
ţinînd cont de natura procedurii speciale.
Pregătind cauza despre constatarea faptului care are valoare juridică, judecătorul este obligat
să stabilească caracterul cerinţei de drept a petiţioanarului şi a stabili actul normativ material sau
procesual corespunzător, care trebuie aplicat. În legislaţia materială şi procesuală se conţin
indicaţii privind care circumstanţe influenţează asupra apariţiei, modificării sau încetării
drepturilor personale sau patrimoniale ale persoanelor fizice şi organizaţiilor. Instanţa de
judecată poate constata numai aşa fapte, care conform legii dau naştere la consecinţe juridice.
Deşi p. „e” alin. 2 art. 166 CPC RM şi cere de la petiţionar indicarea asupra circumstanţelor
de drept, pe care îşi bazează petiţionarul cerinţa sa, adică indicarea asupra normei de drept,
necesară aplicării, totuşi urmează a avea în vedere, că din cauza neinformării juridice şi altor
cauze petiţionarul în cererea sa nu întotdeauna indică sau indică incorect legea, în conformitate
cu care trebuie constatat faptul juridic. De aceea, stabilirea normei de drept, care trebuie aplicată
în cazul dat se hotărăşte definitiv de către judecător. De regulă, pentru toate categoriile de cauze,
despre constatarea faptelor care au valoare juridică, există acte normative corespunzătoare, care
trebuie aplicate pentru soluţionarea cauzei.
93
 Cunoaşterea conţinutului actului normativ cuvenit aplicării pentru constatarea faptului care
are valoare juridică este necesară şi pentru precizarea circumstanţelor, confirmarea cărora o cere
petiţionarul. Este imposibil de a stabili obiectul probaţiunii pe cauzele despre constatarea faptelor
care au valoare juridică fără cunoaşterea legii sau actului subordonat legii, care trebuie aplicat.
Circumstanţele, cu care norma de drept leagă posibilitatea constatării faptului juridic şi
circumstanţele, cu care norma de drept leagă apariţia consecinţelor juridice, constituie obiectul
probaţiunii pe cauzele despre constatarea faptelor. Iniţial obiectul probaţiunii se arată în cererea
petiţionarului şi prealabil se stabileşte de către judecător, de regulă, la intentarea procesului. La
etapa pregătirii cauzei pentru examinarea judiciară obiectul probaţiunii este determinat de către
judecător împreună cu petiţionarul. De exemplu, constatarea faptului accidentului este legat cu
elucidarea multor circumstanţe; astfel, este vorba oare de un accident la întreprindere sau în afara
întreprinderii; a avut loc oare accidentul cu angajatul sau alte persoane în momentul îndeplinirii
de către dînşii a obligaţiilor de muncă şi a lucrului la comanda organizaţiei sau angajator –
persoană fizică; felul accidentului (traumă, otrăvire, arsuri, electrocutare, avarie, năruirea clădirii
ş.a.); în orele de lucru, pe sau în afara teritoriului instituţiei, mergînd spre locul de muncă sau de
la lucru cu un mijloc de transport acordat de angajator sau cu mijlocul de transport personal în
cazul utilizării transportului respectiv în scopuri de producţie la înţelegerea părţilor contractului
de muncă; s-a petrecut sau nu cercetarea accidentului ş.a. Acestea şi alte circumstanţe trebuie
clarificate deja la această etapă a procesului, pentru ca cauza de constatare a faptului accidentului
să fie pregătită în aşa fel, încît la prima şedinţă de judecată pricina ar fi putut fi examinată corect
şi soluţionată în fond.
Calificarea juridică corectă a cerinţelor petiţionarului şi stabilirea actului normativ, care
urmează a fi utilizat la constatarea faptelor care au valoare juridică, ajută nu numai la precizarea
obiectului probaţiunii, dar şi la determinarea componenţei a participanţilor la proces, adică
petiţionarii, persoanele interesate, inclusiv şi, subiecţii care contribuie la examinarea şi
soluţionarea corectă şi la timp şi atragerea lor la participarea în proces. La etapa pregătirii cauzei
către dezbaterile judiciare judecătorul în conformitate cu p. „a” şi „c” art. 185 CPC RM află de la
petiţionar persoanele care pot fi interesate în cauză, şi posibelele pretenţii din partea lor.
Stabilind persoanele interesate pe cauză, judecătorul este în drept să cheme în judecată persoana
interesată şi s-o audieze privitor la pretenţiile ei, să clarifice obiecţiile ei, să-i explice drepturile şi
obligaţiile ei procesuale. Este important a determina caracterul interesului care condiţionează
participarea persoanelor interesate în proces: interese de serviciu sau de drept personal material.
De aceasta depinde determinarea corectă a poziţiei procesuale a persoanelor interesate. După
cum s-a mai menţionat, în calitate de persoane interesate pot participa persoane, raporturile
cărora cu petiţionarul depind de un fapt, pasibil constatării; organizaţii şi instituţii, în care
94
petiţionarul urmează să realizeze hotărîrea adoptată privind constatarea faptului juridic;
organizaţii şi instituţii, care trebuia să fi întocmit un document sau care nu au fost în stare de a-l
restabili.
Una dintre cele mai importante sarcini de pregătire a cauzei spre dezbaterile judiciare revine
stabilirii probelor, pe care petiţionarul şi persoana interesată trebuie să le prezinte întru
confirmarea cererilor sale. Cît de variate sunt cauzele de constatare a faptelor care au valoare
juridică, atît de diverse sunt şi probele. Indicarea unei liste exhaustive a probelor şi izvoarelor
acestora, din care pot fi dobîndite probele, este imposibil. Funcţiile judecătorului la etapa
pregătirii cauzei pentru dezbaterile judiciare se rezumă la următoarele: a explica petiţionarului şi
persoanei interesate prin care probe pot ei să-şi confirme pretenţiile sale; să stabilească, poate
oare petiţionarul sau persoana interesată să prezinte probele necesare, există oare la ei careva
piedici întru obţinerea probelor; să prezinte petiţionarului sau persoanei interesate sprijin în
satisfacerea cererilor sale privind reclamarea probelor în ordinea şi după metodele prevăzute de
lege (art.119, 120, 126, 138 CPC RM ş.a.).
Probele pe cauzele privind constatarea faptelor se prezintă de către petiţionari şi persoanele
interesate. Ei sunt obligaţi să dovedească acele circumstanţe, pe care le invocă (alin. 1 art. 118
CPC RM). Judecătorul eliberează petiţionarului sau persoanei interesate un demers pentru
obţinerea probei pentru a fi prezentate în instanţa de judecată (alin. 4 art. 119 CPC RM), trimite
delegaţii judecătoreşti altor instanţe de judecată (art. 125 CPC RM), îndeplineşte alte acţiuni.
Cauzele privind constatarea faptului care are valoare juridică, se consideră pregătită pentru
dezbaterile judiciare, atunci cînd este determinat petiţionarul, persoanele juridice interesate,
precizate şi cerinţele şi obiecţiile acestora, determinate circumstanţele necesare pentru
constatarea faptului juridic, probele sunt adunate, prezentate, necesare şi suficiente pe cauză,
persoanei interesate i-a fost înmînată copia de pe cererea de constatare a faptului şi copiile
probelor anexate la cerere.
Judecătorul, constatînd că cauza este pregătită suficient pentru dezbaterile judiciare,
îndeplineşte acţiunile prevăzute în art.190 CPC RM.

5. Examinarea şi hotărîrea judecătorească în pricinile despre constatarea faptelor care

au valoare juridică
Pricinile despre constatarea faptelor care au valoare juridică ca cauze ale procedurii speciale
se examinează de instanţele judecătoreşti după regulile generale ale procedurii contencioase, cu
modificările şi completările, stabilite de capitolele XXIII – XXIV CPC RM, de alte acte
normative, şi, de asemenea, luîndu-se în consideraţie şi esenţa procedurii speciale.

95
 Explicaţii la multe întrebări, legate cu examinarea de către instanţele judecătoreşti a cauzelor
despre constatarea faptelor care au valoare juridică, se găsesc în Hotărîrea Plenului Curţii
Supreme de Justiţie a RM № 15 din 20 decembrie 1993 „Cu privire la practica judiciară în
cazurile despre constatarea faptelor care au valoare juridică”. Aceste explicaţii prezintă interes
nu numai pentru întrebările privind ordinea examinării acestor cauze, dar şi pentru aplicarea
diferitor norme de drept despre constatarea faptelor juridice.
Procedura specială despre constatarea faptelor care au valoare juridică sunt indisolubil legate
cu regulile generale ale procesului civil, bazată pe principiile generale ale procesului, care
determină ordinea examinării cauzelor. În procesul examinării cauzelor procedurii speciale
despre constatarea faptelor care au valoare juridică, acţionează principiile: înfăptuirea justiţiei
numai în instanţa judecătorească; independenţa judecătorilor şi publicitatea (caracterul public al
dezbaterilor judiciare); principiile oralităţii şi nemijlocirii dezbaterilor judiciare ş.a. Împreună cu
aceasta, pentru cauzele despre constatarea faptelor care au valoare juridică, le este caracteristic
manifestarea specifică a unor principii ale procesului civil. Aceasta este determinat de reducerea
semnificativă a rolului disponibilităţii şi intensificarea începutului imperativ în metoda
reglementării relaţiilor procesuale în procedura specială.
Fenomenele remarcate pot fi urmărite, analizînd acţiunea astfel de principii ale procesului
civil în procedura specială, cum ar fi principiul egalităţii procesuale a părţilor, principiul
contradictorialităţii şi principiul disponibilităţii.
În procedura specială pe constatarea faptelor care au valoare juridică, unde lipsesc părţile, a
vorbi despre acţiunea în întregime a principiului egalităţii procesuale a părţilor, este imposibil.
Acest principiu poate fi manifestat în măsura totală la examinarea cauzelor sub forma
contradictorialităţii procesului, unde întotdeauna participă două părţi cu interese opuse.
Petiţionarii şi părţile interesate pe cauzele procedurii speciale nu sunt părţi cu interese de drept
material opuse. Scopul participării lor pe cauzele despre constatarea faptelor care au valoare
juridică îl constituie stabilirea circumstanţelor şi cercetarea probelor, care dovedesc
prezenţa sau lipsa faptului, şi constatarea acestuia. O atare situaţie condiţionează
imposibilitatea realizării multor împuterniciri ale părţilor, care decurg din principiul egalităţii
procesuale a părţilor. De exemplu, faptul că petiţionarul depune cerere despre constatarea
faptului juridic, nu generează pentru persoana interesată dreptul de a înainta acţiune
reconvenţională, deoarece aceasta ar însemna intentarea unui litigiu de drept, examinarea căruia
în procedura specială este imposibilă.
În afară de acţiune reconvenţională, ca metodă de apărare a pîrîtului împotriva cererii de
chemare în judecată sunt şi înaintarea obiecţiilor împotriva cererii de chemare în judecată (se
înţelege lămuririle pîrîtului, prin care se argumentează ilegalitatea cererii de chemare a lui în
96
judecată), care se delimitează în cele de drept material şi procesuale. Imposibilitatea
examinării litigiului de drept în ordinea procedurii speciale condiţionează restricţii în înaintarea
cărorva obiecţii din partea persoanlor interesate împotriva cererii petiţionarului. De exemplu,
obiecţia persoanei interesate cu caracter de drept material privind existenţa sau lipsa dreptului
subiectiv la petiţionar, legat de faptul care urmează a fi constatat, înseamnă litigiu de drept şi
atrage după sine scoaterea cererii de pe rol în ordinea procedurii speciale. Sau, dexemplu, în
susţinerile orale reclamantul şi pîrîtul iau cuvîntul în număr egal, totodată dreptul la ultima
replică întotdeauna îi aparţine pîrîtului. Această regulă nu acţionează la examinarea cauzelor
procedurii speciale, deoarece acţiunea principiului egalităţii procesuale a părţilor în acest fel al
procedurii civile are un specific şi acţionează într-un fel foarte modificat.
Referitor la alte multe împuterniciri, care alcătuiesc conţinutul principiului egalităţii
procesuale a părţilor, persoanele interesate deopotrivă cu petiţionarul sunt înzestraţi cu
posibilităţi egale: de a recuza, de a prezenta şi cerceta probele, de a face demersuri privind
reclamarea probelor, de a asista la examinarea cauzei despre constatarea faptului, de a ataca
ordonanţele judecătoreşti şi altele.
Principiul contradictorialităţii în procedura specială are, de asemenea, un specific şi se
manifestă în dreptul petiţionarilor şi persoanelor interesate de a-şi apăra interesele, pe calea
fundamentării confirmărilor sale şi probarea faptului prin probe. Sarcina probaţiunii e pusă în
seama petiţionarului şi persoanei interesate şi stabileşte limitele ei prin activitatea probaţională a
petiţionarului şi persoanei interesate în şedinţa de judecată. Activitatea probaţională are loc în
privinţa existenţei sau lipsei faptului. Limitarea acţiunii principiului contradictorialităţii se exprimă
în posibilele obiecţii din partea persoanelor interesate în privinţa existenţei sau lipsei faptului sau în
privinţa aparţinerii unui sau altui drept subiectiv petiţionarului, legat de faptul constatat. La etapa
dezbaterilor judiciare a cauzelor despre constatarea faptelor care au valoare juridică, principiul
contradictorialităţii apare nu numai în activitatea activă a petiţionarului în probarea faptului care
urmează a fi constatat, în adunarea şi prezentarea din iniţiativa sa a probelor suplimentare, dar şi în
cazul posibilităţii de a recuza, de a pune întrebări altor participanţi în procesul civil, a da instanţei
de judecată lămuriri pe cauză orale şi scrise, a prezenta argumentele şi raţiunile sale, a ataca
ordonanţele judecătoreşti, a face alte acţiuni prevăzute de legea procesuală.
Principiul disponibilităţii prezintă petiţuionarului şi persoanelor interesate dreptul de a
dispune liber, la intima lor convingere, de drepturile procesuale ce le aparţin şi de metodele de
apărare a drepturilor subiective şi a intereselor ocrotite de lege. În puterea principiului
disponibilităţii nimeni nu poate a obliga petiţionarul de a depune cerere despre constatarea
faptului împotriva voinţei lui. Adresîndu-se în judecată, petiţionarul poate să renunţe la cererea

97
sa, are dreptul în şedinţa de judecată să-şi modifice cerinţa sa (să modifice obiectul sau
temeiurile cererii). Caracterul unilateral al procedurii speciale condiţionează acţiunea limitată a
acestui principiu. Acţiunile de dispoziţie în procedura specială nu vizează acţiunea (cererea de
chemare) în judecată şi, respectiv, pe cauzele despre constatarea faptelor care au valoare juridică,
nu poate fi vorba de referinţă, de asigurare a acţiunii, de încheierea tranzacţiei, despre
modificarea, micşorarea sau majorarea cuantumului pretenţiilor din acţiune, recunoaşterea
acţiunii de către pîrît ş.a. Mai mult ca atît, recunoaşterea de către persoana interesată existenţa
faptului constatat nu constituie motiv pentru adoptarea hotărîri privind satisfacerea cererii cum
are loc în procedura contencioasă (alin. 5 art. 212 CPC RM). Instanţa de judecată este obligată să
studieze toate circumstanţele cauzei, să cerceteze probele prezentate şi, doar dacă este sigură de
existenţa faptului, să adopte hotărîrea corespunzătoare. Pe cauzele despre constatarea faptelor
juridice în procedura specială persoana interesată nu reprezintă partea obligatorie a raportului de
drept şi recunoaşterea de către dînsa a existenţei faptului nu atrage după sine obligaţia de
satisfacere a cerinţelor petiţionarului. Recunoaşterea de către persoana interesată a faptului
juridic ca existent fără controlul de către instanţa judecătorească în şedinţa de judecată a probelor
şi adoptarea de către instanţă a hotărîrii doar în baza acestui motiv este ilegală. Natura examinării
judecătoreşti a cauzelor despre constatarea faptelor care au valoare juridică constă în stabilirea
existenţei sau lipsei faptului juridic, în înlăturarea dubiilor existenţei faptului juridic. Anume în
aceasta constă una din sarcinile examinării cauzelor despre constatarea faptelor care au valoare
juridică.
Particularităţile examinării cauzelor despre constatarea faptelor se exprimă prin aceea, că
instanţa de judecată soluţionează alte (decît cele la examinarea pricinilor în procedura
contencioasă), întrebări, şi anume:
a) au existat sau nu în realitate faptele despre constatarea cărora cere petiţionarul;
b) au ele oare valoare juridică;
c) există oare condiţii, în baza cărora este posibilă constatarea faptului pe cale judiciară.13
În partea pregătitoare a şedinţei de judecată preşedintele compeltului de judecată este obligat
să explice drepturile şi obligaţiile procesuale nu numai petiţionarului, dar şi persoanei interesate.
Ultimii sunt participanţii procesului, de aceea nu pot fi identificaţi cu alţi subiecţi ai raporturilor
de drept procesual – martori, specialişti, experţi. Ei nu pot fi, de exemplu, preîntîmpinaţi în
privinţa declaraţiilor mincinoase, concluzii mincinoase ş.a.

13
Елисейкин П.Ф. Судебное установление фактов, имеющих юридическое значение, с. 69
98
 Petiţionarii şi persoanele interesate pe cauzele despre constatarea faptelor care au valoare
juridică dau lămuriri. În cazul participării persoanei interesate în cauza despre constatarea
faptelor care au valoare juridică, preşedintele completului de judecată pe cauza dată este obligat
de a preciza dacă nu cumva aceasta are intenţia de a intenta un litigiu de drept, şi în legătură cu
aceea de a săvîrşi acţiunile procesuale în privinţa scoaterii cererii de pe rol (alin. 3 art. 280 CPC
RM). Instanţa de judecată examinează cauza doar în limitele cerinţelor înaintate de către
petiţionar şi cercetează doar acele date faptice, care au importanţă pentru cauză. Instanţa de
judecată nu este în drept ca din propria sa iniţiativă să depăşească limitele cerinţelor înaintate de
către petiţionar, să modifice obiectul sau temeiurile cererii.
În rest examinarea pricinilor despre constatarea faptelor care au valoare juridică are loc în
baza regulilor generale ale procesului civil şi nu are particularităţi procesuale. Urmează a avea în
vedere, că pe cauzele despre constatarea faptelor care au valoare juridică, se permit diferite
mijloace de probaţiune. Cel mai des se folosesc declaraţiile martorilor şi probele scrise.
Cercetarea circumstanţelor pe cauzele despre constatarea faptelor care au valoare juridică se
finisează cu clarificarea la petiţionar şi persoana interesată (dacă participă pe cauză), au ei oare
vreo completare.
În susţinerile orale petiţionarul îşi exprimă părerile privitor la temeinicia cerinţelor înaintate,
făcînd trimitere la circumstanţele şi probele, care au fost examinate în şedinţa de judecată.
Judecătorul este obligat să întrerupă susţinerile petiţionarului sau a persoanei interesate, dacă ei
ies în afara împrejurărilor cauzei – de exemplu, vorbesc despre circumstanţele şi probele care nu
au legătură cu faptul care urmează a fi constatat.
Ordinea adoptării hotărîrii pe cauzele despre constatarea faptelor care au valoare juridică este
la fel ca şi în cazul examinării altor categorii de pricini civile. În camera de deliberare
judecătorul (judecătorii) la adoptarea hotărîrii pe cauza despre constatarea faptului care are
valoare juridică trebuie să examineze următoarele întrebări: care fapt intră în obiectul probării
de către petiţionar; este oare constatat sau nu în şedinţă de judecată cu ajutorul probelor autentice
faptul care constituie obiect al cerinţelor; de ce se resping unele sau alte probe; s-a stabilit oare
că cerinţele petiţionarului sunt întemeiate, cum trebuie soluţinată cauza; care acte legislative
trebuie aplicate pe cauza respectivă.
Hotărîrea pe cauzele despre constatarea faptelor juridice trebuie să se bazeze pe date, care
confirmă sau resping cerinţele petiţionarului.
Hotărîrea instanţei de judecată ca un document procesual individual pe cauza despre
constatarea faptului este analogic structurii hotărîrii pe pricinile în acţiunea civilă şi după
conţinutul său, de asemenea, este compusă din patru părţi: partea introductivă, partea descriptivă,
motivare şi dispozitiv ( art. 241 CPC RM).
99
 Partea motivatorie constituie partea cea mai importantă a hotărîrii şi în cauzele despre
constatarea faptelor care au valoare juridică are unele particularităţi. În acestea se indică
motivele hotărîrii adoptate şi trebuie să conţină: 1) indicaţia privind, poate sau nu poate fi
satisfăcută cerinţa petiţionarului privind constatarea faptului; 2) informaţii privind dacă are oare
acest fapt valoare juridică; 3) probele în susţinerea concluziilor cu privire la circumstanţele, care
au importanţă pentru soluţionarea cauzei; 4) analiza probelor acumulate pe cauză; 5) argumente
prin care judecata respinge unele sau alte probe.
În afară de aceasta, în partea motivatorie trebuie să fie prezente trimiterile la normele de drept
material şi procesual, de care se conduce instanţa de judecată pe parcursul examinării şi
soluţionării cauzei.14 Partea motivatorie trebuie să conţină şi indicaţia asupra scopului constatării
faptului. Totuşi, în partea motivatorie nu trebuie să existe concluzii privind drepturile şi
obligaţiile persoanelor participante pe cauză, deoarece instanţa de judecată în aceste cauze nu
soluţionează întrebări privind drepturile materiale ale petiţionarului sau obligaţiile persoanelor
interesate. Scopul examinării pe cauzele despre constatarea faptelor care au valoare juridică
constă doar în stabilirea faptului juridic. Apariţia, modificarea sau încetarea drepturilor personale
sau patrimoniale ale persoanelor fizice sau ale organizaţiilor are loc în afara procesului civil.
Instanţa de judecată în hotărîrea sa nu trebuie să se atingă de întrebarea privind drepturile
subiective ale petiţionarului, conexe cu constatarea faptului sau privind obligaţiile unor persoane
faţă de petiţionar. Hotărîrea pe această categorie de cauze doar constată faptul juridic, dar nu
soluţionează întrebarea privind raporturilor de drept ale petiţionarului cu persoana interesată sau
alţi subiecţi. Soluţionarea a unor atare întrebări iese în afara procedurii pe cauzele despre
constatarea faptelor care au valoare juridică.
Specificul cauzelor despre constatarea faptelor juridice condiţionează anumite particularităţi a
părţii dispozitive a hotărîrii judecătoreşti. În partea dispozitivă trebuie să se conţină concluziile
amănunţite ale instanţei de judecată, care decurg din circumstanţele cauzei stabilite de judecată –
clar se indică, care fapt juridic este constatat sau în constatarea cărui fapt petiţionarului i s-a
refuzat.
Alin. 1 art. 285 CPC RM indică la anumite caracteristici, care trebuie a fi arătate în hotărîrea
judecătorească pe cauzele despre constatarea faptelor juridice. Prin aceasta legea predetermină
hotarele conţinutului părţilor motivatoare şi dispozitive ale hotărîrii judecătoreşti. Corespunderea
hotărîrii judecătoreşti cerinţelor art. 285 CPC RM se explică prin aceea, că hotărîrea pe aceste

14
Кайгородов В.Д. Процессуальные особенности судебного рассмотрения дел об установлении фактов,
имеющих юридическое значение Свердловск. 1987 с. 58.
100
cauze constituie document care confirmă faptul dat, iar în privinţa faptului, care este pasibil
înregistrării, îi serveşte ca condiţie pentru o atare înregistrare.
Ştiinţa dreptului procesual civil şi practica judiciară au elaborat recomandări privitor la
conţinutul părţii dispozitive a hotărîrii judecătoreşti pe cauzele despre constatarea faptelor care
au valoare juridică. În scopul iniţierii cu ele şi căpătarea deprinderilor necesare de către
judecători în opera ce ţine de elaborarea părţilor dispozitive ne vom referi la unele din ele.15
Astfel, în partea dispozitivă a hotărîrii pe cauza despre constatarea faptului existenţei
raporturilor de rudenie instanţa de judecată trebuie să indice în ce grad de rudenie se află
petiţionarul cu persoana respectivă, iar dacă este vorba de constatarea raporturilor de rudenie
între moştenitorii de gradul doi şi mai sus, notează lipsa moştenitorilor corespunzători de un grad
mai jos.
În partea dispozitivă a hotărîrii judecătoreşti despre constatarea faptului aflării la întreţinere
se indică constatarea faptului întreţinerii şi, în dependenţă de scopul adresării în instanţa de
judecată, reflectată în partea motivatorie a hotărîrii, se arată termenul aflării la întreţinere.
Partea dispozitivă a hotărîrii despre constatarea faptului înregistrării naşterii, înfierii,
căsătoriei, divorţului, decesului, se indică de către care organ al Oficiuluii Stării Civile a fost
înregistrat faptul constatat (locul înregistrării; timpul înregistrării; numele, prenumele,
patronimicul persoanei; faptul înregistrării (naştere, căsătorie, divorţ şi deces)), care este
constatat de instanţa judecătorească. La constatarea faptului înregistrării înfierii, pe lîngă aceasta
trebuie indicate numele, prenumele, patronimicul înfietorilor. Dacă concomitent instanţa
judecătorească a constatat şi faptul raporturilor de rudenie (provenienţa) cetăţeanului, atunci în
hotărîre se indică numele, patronimicul, anul naşterii şi naţionalitatea părinţilor.
În partea dispozitivă a hotărîrii despre constatarea faptului recunoaşterii paternităţii sau
faptul paternităţii, instanţa de judecată trebuie să indice informaţiile, necesare pentru
înregistrarea actelor privind stabilirea paternităţii în organele de înregistrare a actelor de stare
civilă: numele, prenumele, patronimicul, data şi locul naşterii, naţionalitatea, dar, de asemenea, şi
data decesului persoanei care s-a recunoscut ca tatăl copilului; numele, prenumele, patronimicul
şi data naşterii copilului. Instanţa judecătorească indică şi asupra faptului aflării copilului la
întreţinerea defunctului şi recunoaşterea copilului de către defunct ca fiind al său.
La adoptarea hotărîrii despre constatarea faptului decesului persoanei într-o anumită perioadă
şi în anumite circumstanţe, partea dispozitivă trebuie să conţină următoarele date: al cui deces

15
Елисейкин П.Ф., Судебное установление фактов, имеющих юридическое значение. С.80-127;
Кайгородов В.Д. Процессуальные особенности судебного рассмотрения дел об установлении фактов,
имеющих юридическое значение. С.58-61; Научно-практический комментарий к Гражданскому
процессуальному кодексу Российской Федерации. Под редакцией В.М. Жуйкова, В.К. Пучинского, М.К.
Треушникова. М.: Издательский дом «Городец», 2003. с.572-573 и др.
101
a fost stabilit (numele, prenumele, patronimicul, anul şi locul naşterii persoanei); cînd a survenit
decesul (data, luna, anul); în care circumstanţe a survenit decesul. Ca dată a decesului persoanei
în aşa caz este considerată ziua, stabilită de instanţa judecătorească.
În partea dispozitivă a hotărîrii judecătoreşti despre constatarea faptului acceptării unei
succesiuni şi locul deschiderii succesiunii se notează: timpul deschiderii succesiunii; locul
deschiderii ei; timpul acceptării; persoana, care efectiv a primit succesiunea.
La constatarea faptului accidentului în partea dispozitivă a hotărîrii urmează a reflecta:
timpul şi locul accidentului; numele, prenumele, patronimicul persoanei, cu care s-a întîmplat
accidentul; legătura accidentului cu activitatea profesională.
Partea dispozitivă a hotărîrii pe constatarea faptului apartenenţei documentelor constatatoare
de drepturi (cu excepţia documentelor militare, buletinului de identitate, paşaportului şi a
certificatelor eliberate de organele de stare civilă) persoanei, numele căruia, indicat în document,
nu coincide cu numele din certificatul de naştere, buletinul de identitate sau din paşaport, se
indică: caracteristicile distinctive ale documentului (denumirea, de către cine şi pe ce nume este
eliberat, data eliberării, numărul ş.a.); numele, prenumele, patronimicul persoanei (după paşaport
sau certificatul de naştere) persoanei cui aparţine documentul.
În partea dispozitivă a hotărîrii despre constatarea faptului posesiunii, folosinţei şi
dispoziţiei unui imobil în drept de proprietate trebuie să găsească reflectare: faptul juridic, care
confirmă dreptul de proprietate asupra construcţiei; locul concret de situare a construcţiei (oraş,
sat); numărul de ordine a construcţiei pe stradă; mărimea suprafeţei ei folositoare şi locative,
numărul camerelor; cînd, unde şi pe cine a fost înregistrată construcţia mai înainte în drept de
proprietate. Dacă este vorba de constatarea faptului posesiunii şi folosirii terenului de pămînt,
atunci se indică: locul situării terenului de pămînt (oraş, sat ş.a.), numărul de ordine a terenului
de pămînt; unde şi de către cine a fost eliberat documentul care confirmă posesiunea şi folosinţa
terenului de pămînt.
În hotărîrea judecătorească despre constatarea faptului concubinajului în cazurile stabilite de
lege, partea dispozitivă trebuie să conţină: pesoanele, între care sunt stabilite relaţiile date;
perioada existenţei acestor relaţii; în privinţa copiilor se arată numele lor şi anii de naştere; faptul
aflării petiţionarului la întreţinerea defunctului sau celui dispărut fără urmă, dacă petiţionarul
cere aceasta.
Partea dispozitivă a hotărîrii privind constatarea faptului represiunilor politice trebuie să
conţină: formele de constrîngere (lipsirea de viaţă, libertate, spitalizarea într-o instituţie de
psihiatrie, expulzarea din ţară, privaţiune de cetăţenie, deportarea, altă privare şi limitare a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor); de către care organ a fost emisă hotărîrea privind

102
represiunea politică; perioada de timp, în care s-a aplicat formele de constrîngere; locul aplicării
formelor represive.
În partea dispozitivă a hotărîrii judecătoreşti privind constatarea faptului aflării persoanei în
lagărele de concentrare (ghetouri) şi alte locuri de deţinere forţată în perioada războiului se
indică: denumirea lagărului de concentrare (ghetou); perioada (anii, lunile) funcţionării lagărului
de concentrare (ghetou); faptul aflării petiţionarului (altei persoane) în calitate de prizonier
(deţinut) al lagărului de concentrare (ghetou); timpul aflării petiţionarului (altei persoane) în
lagărul de concentrare. Urmează a avea în vedere, că timpul aflării în lagărul de concentrare
constituie parte integrantă a faptului dat, care îi dă valoare juridică.
În cazul adoptării hotărîrii despre faptul răspîndirii informaţiei care lezează onoarea,
demnitatea şi reputaţia profesională a cetăţeanului, antreprenorului independent, organizaţiei, în
partea dispozitivă a hotărîrii se indică: datele care sunt răspîndite în privinţa petiţionarului
(numele, prenumele, patronimicul lui); dacă aceste informaţii ponegresc onoarea, demnitatea şi
reputaţia profesională a petiţionarului; stabilirea persoanei, care a răspîndit astfel de informaţii a
fost imposibil; indicarea asupra recunoaşterii informaţiei răspîndite că nu corespunde realităţii.
Hotărîrea judecătorească pe cauzele despre constatarea faptelor care au valoare juridică după
ce au devenit definitive şi irevocabile dobîndeşte caracter obligatoriu şi persoana interesată este
în drept să realizeze acel scop pentru care s-a constatat faptul respectiv. Hotărîrea judecătorească
pe cauzele despre constatarea faptelor juridice nu soluţionează întrebarea privind drepturile
petiţionarului sau altor persoane interesate. Soluţionarea întrebării respective are loc în afara
procesului despre constatarea faptelor care au valoare juridică.
La realizarea hotărîrii judecătoreşti, prin care s-a constatat faptul juridic, titlul executoriu nu
se eliberează şi executarea hotărîrii cu ajutorul executorului judecătoresc nu are loc. Aşa,
primind copia hotărîrii privind constatarea faptului înregistrării căsătoriei, petiţionarul trebuie în
baza acestuia să se adreseze şi să primească certificatul de căsătorie în organele de înregistrare a
actelor de stare civilă. Hotărîrea judecătorească nu înlocuieşte documentul care confirmă faptul
juridic. Aceluiaşi procedeu se atribuie realizarea hotărîrii instanţei de judecată privind
constatarea şi altor fapte, pasibile înregistrării corespunzătoare.
Dacă faptul constatat de instanţa de judecată nu este pasibil înregistrării, copia hotărîrii
judecătoreşti se prezintă de către petiţionar în organul corespunzător, care este delegat conform
legii a soluţiona problema privind drepturile patrimoniale şi personale nepatrimoniale ale
persoanelor fizice sau organizaţiei. De exemplu, copia hotărîrii judecătoreşti despre constatarea
faptului aflării la întreţinere petiţionarul va prezenta organului de asigurare socială pentru stabilirea
pensiei în legătură cu decesul întreţinătorului.

103
 Devenind definitivă şi irevocabilă, hotărîrea judecătoresacă privind constatarea faptului care
are valoare juridiciă, este obligatorie pentru organele care înregistrează asemenea fapte sau care
întocmesc drepturile, care apar în legătură cu faptul constatat pe cale judecătorească (alin. 1 art.
16 CPC RM). Neexecutarea neîntemeiată a hotărîrii judecătoreşti atrage răspunderea prevăzută
de Codul de procedură civilă şi alte legi.

VASILE CREŢU
doctor în drept, conferenţiar universitar,
membru al Consiliului Superior al
Magistraturii

104
 ÎNCUVIINŢAREA ADOPŢIEI

Pricinile cu privire la încuviinţarea adopţiei sunt examinate de instanţele de judecată de drept

comun în procedură specială, prevăzută de capitolul XXV (art. 286 – 293) CPC RM. Esenţa
pricinilor de încuviinţare a adopţiei, ca categorie a pricinilor examinate în procedura specială,
constă în faptul că instanţa de judecată nu constată un fapt juridic, dar realizează însăşi procedura
de încuviinţare a adopţiei. Din punct de vedere procesual, încuviinţarea adopţiei – este o
constituire printr-o hotărâre judecătorească a relaţiilor asimilate de rudenie între o persoană
minoră şi o persoană (persoane), care nu-i sunt părinţi. Instanţa de judecată prin hotărâre
constituie o legătură juridică între copilul adoptat şi adoptator (adoptatori), precum şi între
copilul adoptat şi rudele adoptatorului. În acelaşi timp prin hotărîrea de încuviinţare a adopţiei,
încetează legătura juridică a copilului adoptat cu părinţii lui şi alte rude ale acestuia din
provenienţă. Prin urmare, la examinarea pricinilor cu privire la încuviinţarea adopţiei instanţa de
judecată în limitele procedurii speciale va atinge şi consecinţele juridice ce rezultă din
constituirea unor astfel de circumstanţe. Prin hotărîrea instanţei de judecată cu privire la
încuviinţarea adopţiei nu se constituie numai anumite circumstanţe, dar se determină şi
comportamentul ulterior al participanţilor pricinii de încuviinţare a adopţiei, care este prevăzut
de norma materială. Spre deosebire de aceasta, în pricinile cu privire la constatarea faptelor care
au valoare juridică, instanţa de judecată nu atinge aspecte ce ţin de urmările juridice ce rezultă
din constituirea unor astfel de circumstanţe. Activitatea instanţei de judecată este limitată de
constatarea faptelor care au valoare juridică, iar concluziile cu privire la drepturile petiţionarului,
ce rezultă din faptele stabilite de instanţa de judecată, sunt făcute de alte organe competente. În
ceea ce priveşte procedura încuviinţării adopţiei, instanţa de judecată la examinarea şi
soluţionarea unor astfel de pricini recunoaşte dreptul petiţionarului cu privire la adopţie. Prin
recunoaşterea acestui drept prin hotărîrea instanţei de judecată încetează unele raporturi juridice
şi se nasc alte raporturi juridice: adoptatul (adoptaţi) şi urmaşii acestuia faţă de adoptator
(adoptatori) şi rudele acestuia, iar adoptatorul (adoptatorii) şi rudele acestuia faţă de adoptat
(adoptaţi) şi urmaşii acestuia în privinţa tuturor drepturilor subiective nepatrimoniale şi
obligaţiilor sunt asimilaţi rudelor după provenienţă; încetează legătura juridică între adoptat şi
părinţii acestuia precum şi rudele acestuia după legătura de sânge. Petiţionarul (adoptatorul)
obţine drepturile reprezentantului legal asupra adoptatului în baza hotărîrii judecătoreşti, dacă
instanţa de judecată a admis cererea de încuviinţare a adopţiei şi aceasta a intrat în vigoare.
În Republica Moldova există următoarele acte normative ce reglementează raporturile cu
privire la procedura, temeiurile şi alte probleme legate de încuviinţarea adopţiei copiilor cetăţeni

105
ai Republicii Moldova atît de către cetăţenii rezidenţi, cît şi de către cetăţenii străini, precum şi
de către apatrizi, printre care enumerăm:
1. Constituţia Republici Moldova din 29 iulie 1994;
2. Codul Familie al Republicii Moldova din 26 octombrie 2000;
3. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova din 30 mai 2003;
4. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 62 din 3 februarie 1994 „Privind înfierea
copiilor de către cetăţenii străini”;
5. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 162 din 10 februarie 2005 „Cu privire la
instituirea Comitetului Naţional pentru Adopţii”;
6. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 162 din 19 februarie 2005 „Cu privire la
aprobarea Regulamentului Comitetului Naţional pentru Adopţii”;
7. Regulamentul cu privire la acreditarea organizaţiilor străine cu împuterniciri de adoptare a
copiilor în Republica Moldova din 3 februarie 1994;
8. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 16 din 23
decembrie 1996 „Cu privire la practica aplicării de către instanţele de judecată a legislaţiei cu
privire la încuviinţarea adopţiei”, completată şi modificată prin hotărîrea nr. 38 din 20 decembrie
1999, nr. 29 din 16 septembrie 2002, nr. 25 din 28 iunie 2004;
9. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 30 din 12 iulie 2004
„Cu privire la rezultatele generalizării practicii aplicării legislaţiei de către instanţele
judecătoreşti la examinarea pricinilor despre încuviinţarea adopţiei ca parte componentă a
pricinilor care rezultă din aplicabilitatea normelor dreptului familiei”.
La examinarea pricinilor cu privire la încuviinţarea adopţiei copiilor cetăţeni ai Republicii
Moldova, de către cetăţenii străini şi apatrizi, instanţele de judecată urmează să conducă şi de
reglementările prevăzute în actele normative internaţionale:
1. Declaraţia ONU cu privire la principiile de drept şi sociale ale apărării bunăstării copiilor
din 3 decembrie 1986;
2. Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 41/85 din 3 decembrie 1986 cu privire la educarea
şi încuviinţarea adopţiei copiilor la nivel naţional şi internaţional;
3. Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989;
4. Convenţia de la Haga cu privire la protecţia drepturilor copilului şi cooperarea în domeniul
adopţiei internaţionale din 29 mai 1993;
Reieşind din faptul că procedura judiciară a încuviinţării adopţiei corespunde într-o măsură
mai mare intereselor copilului şi sarcinilor edificării garantării drepturilor copilului, care au
rămas fără ocrotire părintească, pricinile cu privire la încuviinţarea adopţiei sunt atribuite în
106
competenţa exclusivă a instanţelor de judecată de drept comun spre examinare în procedura
specială. Aceste pricini nu pot fi soluţionate de alte organe. De asemenea trebuie de remarcat că
pentru soluţionarea unor astfel de pricini de către instanţa de judecată nu se cere respectarea unei
proceduri prealabile de soluţionarea a cererii de încuviinţare a adopţiei de către un alt organ.
Avantajele formei judiciare şi nu a celei administrative de soluţionare a cererii de încuviinţare
a adopţiei sunt evidente. Însă necătând la faptul că încuviinţarea adopţiei ţine exclusiv de
competenţa instanţelor de judecată, unele funcţii legate de încuviinţarea adopţiei sunt date prin
lege în competenţa organelor administraţiei publice. De exemplu, organele de tutelă şi curatelă
au atribuţii privitor la supravegherea educării şi întreţinerii copiilor minori. Astfel, conform
prevederilor art. 117, 118 Codul Familie al Republicii Moldova organele de tutelă şi curatelă au
următoarele atribuţii:
- organizarea evidenţei copiilor ai căror părinţi au decedat;
- organizarea evidenţei persoanelor care doresc să înfieze copii;
- cercetarea condiţiilor de trai a copiilor şi persoanelor, care doresc să înfieze copii;
- organizarea cercetării medicale a copiilor;
- manifestarea acordului pentru încuviinţarea adopţiei;
- pregătirea concluziilor pentru instanţa de judecată.
Organele de stare civilă efectuează înregistrarea de stat a încuviinţării adopţiei, înscrierea
adoptatorilor în calitate de părinţi ai copilului adoptat în certificatul de naştere al acestuia,
schimbarea datei şi locului de naştere al copilului adoptat etc.
Prin Hotărîrea Guvernului al Republicii Moldova nr. 162 din 10 februarie 2005 s-a constituit
Comitetul Naţional cu privire la încuviinţarea adopţiei, care este un organ al administraţiei
publice centrale, care execută politică de stat în domeniul protecţiei drepturilor copilului,
inclusiv şi în domeniul încuviinţării adopţiei. Funcţiile şi drepturile Comitetului Naţional cu
privire la încuviinţarea adopţiei, sunt prevăzute de capitolul III şi IV în Hotărîrea Guvernului
Republicii Moldova nr. 162 din 10 februarie 2005 „Cu privire la constituirea comitetului naţional
cu privire la încuviinţarea adopţiei”.
Încuviinţarea adopţiei este posibilă numai cu referire la copii minori (persoanele care au
împlinit vârsta de 18 ani nu pot fi adoptate), care sunt lipsiţi de ocrotire părintească, numai în
interesul acestora şi cu condiţia existenţei posibilităţilor de a le crea copiilor dezvoltarea fizică,
psihică, spirituală şi morală. Nu pot fi adoptate persoanele care au obţinut capacitate e exerciţiu
deplină pînă la împlinirea vârstei de 18 ani – capătă capacitate de exerciţiu deplină minorii care
se căsătoresc, precum şi cei care au fost declaraţi cu capacitate exerciţiu deplină (emanciparea) -
art. 20 Codul Civil al Republicii Moldova.

107
 Minorii se consideră lipsiţi de ocrotire părintească, dacă unul din părinţi sau ambii: 1) au
murit sau sunt declaraţi pe cale judecătorească ca fiind decedaţi; 2) sunt lipsiţi de drepturile
părinteşti de către instanţa de judecată; 3) au consimţit asupra încuviinţării adopţiei; 4) sunt
declaraţi de instanţa de judecată incapabili sau dispăruţi fără urmă; 5) sunt necunoscuţi părinţii;
6) au abandonat copii.
Termenul „în interesele copilului” urmează a fi apreciat de către instanţa de judecată în fiecare
caz concret şi poate avea temeiuri diferite. Astfel, în interesul copiilor nu se permite încuviinţarea
adopţiei fraţilor şi surorilor de persoane diferite, cu excepţia cazurilor cînd astfel de adopţii în
virtutea unor careva circumstanţe nu contravin intereselor copiilor: 1) copii nu cunosc despre faptul
că sunt rude, nu locuiau şi nici nu au fost educaţi împreună; 2) copii nu pot fi educaţi şi nici nu pot
locui împreună din cauza stării sănătăţii; 3) cînd adoptatorul nu insistă asupra păstrării secretului
adopţiei şi se obligă să nu creeze obstacole în comunicarea adoptatului cu fraţii şi surorile acestuia
(cazul cînd adoptarea simultană a copiilor din familii cu mulţi copii nu este posibilă pentru
adoptator etc.); 4) copii care au un părinte comun nu au fost educaţi şi crescuţi împreună, sunt
amplasaţi în diferite instituţii pentru copii, au familii diferite, iar despre legătura lor de rudenie
cunoaşte numai un părinte, care o perioadă îndelungată de timp nu avut grijă de ei, etc.
Petiţionari în pricinile cu privire la încuviinţarea adopţiei pot fi cetăţenii Republicii Moldova,
cetăţenii străini, precum şi apatrizii. Petiţionar în acest proces va fi persoana care doreşte să
adopte un copil. În cazul adoptării copilului de către ambii părinţi, aceştia din urmă împreună vor
apărea în calitate de petiţionari. Soţul sau soţia petiţionarului, care este părintele copilului nu
poate fi copetiţionar. Acest părinte va participa în proces în calitate de reprezentant legal al
copilului. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 16 din 23
decembrie 1996 „Cu privire la practica aplicării de către instanţele de judecată a legislaţiei cu
privire la încuviinţarea adopţiei” în p. 5 prevede că soţul petiţionarului care este părintele
copilului participă în proces în calitate de persoană interesată. O astfel de poziţie nu pare tocmai
corectă şi nu este în concordanţă cu conceptul de „interes juridic”. Interesul juridic al persoanei
interesate constă atît din interesul procesual, cît şi din interesul material. Persoanele interesate
sunt cetăţenii şi organizaţiile care au interes juridic în admiterea sau respingerea încuviinţării
adopţiei. Participarea persoanei interesate în procesul de încuviinţare a adopţiei este determinată
de interesul material – juridic sau cel de serviciu. Persoanele interesate în procesul de
încuviinţare a adopţiei vor fi organele de tutelă şi curatelă, organele de stare civilă, Comitetul
Naţional de încuviinţare a adopţiei. Interesul acestor organe nu poate fi de natură material
juridică, ci este un interes de serviciu. Participarea acestor organe este determinată şi de faptul ca
anume în aceste organizaţii petiţionarul intenţionează să-şi realizeze hotărîrea judecătorească de

108
încuviinţare a adopţiei. În caz de necesitate, în proces pot fi atrase şi alte persoane care au interes
cu privire la încuviinţarea adopţiei.
Persoană interesată în procesul de încuviinţare a adopţiei va fi şi minorul care urmează a fi
adoptat, întrucît are un interes material – juridic în soluţionarea pricinii. Anume relaţiile acestuia
cu petiţionarul depind de hotărîrea judecătorească cu privire la încuviinţarea adopţiei. Din ziua
intrării în vigoare a hotărîrii judecătoreşti cu privire la încuviinţarea adopţiei se stabilesc
legăturile juridice între adoptator (adoptatori) şi copilul adoptat, precum şi între copilul adoptat şi
rudele adoptatorului. Corespunzător art. 291 din CPC RM prevede participarea obligatorie la
examinarea pricinii a copilului adoptat, dacă acesta a atins vârsta de 10 ani.
Cu o cerere de încuviinţare a adopţiei se poate adresa persoana care doreşte să adopte un
copil, însă nu este atribuită la acele persoane care nu pot fi adoptatori (art. 12 C. Fam. RM).
Petiţionarul în pricinile cu privire la încuviinţarea adopţiei poate să-şi apere interesele şi prin
reprezentant. Însă participarea acestuia în proces este obligatorie. În scopul apărării intereselor
petiţionarului, legea (art. 81 CPC RM) prevedea actele procesuale, pentru îndeplinirea cărora
reprezentantul trebuie să aibă împuternicirile formulate într-o procură eliberată de reprezentat
(petiţionar). Printre aceste acte procesuale pot fi menţionate, în primul rând dreptul de a semna
cererea de intentare a procesului şi de a o depune în judecată. În acest sens se cere precizarea şi
concordarea cu stipulările art. 81, 169 şi 170 din CPC RM, a p.4 din Hotărîrea Plenului Curţii
Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 16 din 23 decembrie 1996 „cu privire la practica
aplicării de către instanţele de judecată a legislaţiei cu privire la încuviinţarea adopţiei”.
Trebuie de menţionat că petiţionarii – cetăţeni ai Republicii Moldova sunt scutiţi de plata ta-
xei de stat (p. b alin. 1 art. 85 din CPC RM, p. 4 art. 4 Legea Republicii Moldova nr. 1216 – XII
din 30 decembrie 1992 „Cu privire la taxa de stat”) pentru judecarea pricinilor de încuviinţare a
adopţiei. Scutirea de plata taxei de stat a petiţionarilor – cetăţeni ai Republicii Moldova, pentru
judecarea pricinilor de încuviinţare a adopţiei este justă. Adoptatorii trebuie să fie susţinuţi de so-
cietate şi stat în tot ce priveşte încuviinţarea adopţiei - ca una din formele prioritare de apărarea
a drepturilor şi intereselor copiilor minori, lipsiţi de ocrotire părintească. Rămâne însă neclară
situaţia din care cauză cetăţenii străini şi apatrizii nu beneficiază şi ei de astfel de privilegii.
Legislaţia procesual civilă a Republicii Moldova instituie pentru cetăţenii străini şi apatrizi
regula regimului naţional în ceea ce priveşte apărarea drepturilor şi intereselor lor legitime, adică
le acordă aceleaşi drepturi ca şi cetăţenilor Republicii Moldova. Privilegiile cu privire la scutirea
de plata taxei de stat trebuie să se extindă şi în privinţa cetăţenilor străini şi a apatrizilor. În acest
sens propun de a modifica conţinutul p. b) alin. 1 art. 85 din CPC RM şi p. 4 art. 4 Legea
Republicii Moldova nr. 1216 – XII din 30 decembrie 1992 Cu privire la taxa de stat în redacţia
următoare: „petiţionarii – în cererile ce ţin de încuviinţarea adopţiei.”
109
 La depunerea şi primirea de către instanţa de judecată a cererii de încuviinţarea a adopţiei
urmează a se ţine cont de prevederile legale cu privire la competenţa jurisdicţională a pricinilor
de încuviinţare a adopţiei (art. 286 CPC RM). Conform regulilor competenţei jurisdicţionale,
cetăţenii Republicii Moldova care doresc să adopte un copil minor, urmează să adreseze o cerere
în judecătorie. Cetăţenii Republicii Moldova ce îşi au domiciliul permanent peste hotarele
Republicii Moldova, cetăţenii străini şi apatrizii depun cererea de încuviinţare a adopţiei la
Curtea de Apel de drept comun.
Conform regulilor de competenţă jurisdicţională teritorială cererea de încuviinţare a adopţiei
se depune judecătoria de la locul de domiciliu (locul de aflare) al copilului. Excepţia este făcută
în privinţa cererilor de încuviinţare a adopţiei depuse de cetăţenii republicii Moldova, domiciliaţi
în ţară. Dacă este în interesul copilului adoptat, cererea de încuviinţare a adopţiei poate fi depusă
şi la judecătoria de la locul de domiciliu a adoptatorilor.
Trebuie de menţionat că în privinţa pricinilor de încuviinţare a adopţiei cu element de
extraneitate, este instituită competenţa excepţională a instanţelor de judecată a Republicii
Moldova, dacă adoptatul este cetăţean al Republicii Moldova sau îşi are domiciliul pe teritoriul
Republicii Moldova (p. b alin. 2 art. 461 CPC RM).
Art. 287 CPC RM conţine reglementări speciale cu privire la rechizitele cererii de încuviinţare
a adopţiei, ce diferă de prevederile art. 166 CPC RM. Cererea de încuviinţare a adopţiei trebuie
să fie întemeiată. Corespunzător, circumstanţele ce ar întemeia cererea adoptatorilor de
încuviinţare a adopţiei trebuie să fie confirmate prin anumite acte care anexează la cererea de
încuviinţare (art. 288 CPC RM).
Plenul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova prin hotărîrea nr. 16 din 23 decembrie
1996 „Cu privire la practica aplicării de către instanţele de judecată a legislaţiei cu privire la în-
cuviinţarea adopţiei” în p. 6 a explicat că lista actelor ce trebuie să fie anexate la cererea de încu-
viinţare a adopţiei sunt enumerate în art. 289 CPC RM şi este obligatorie, însă nu exhaustivă,
aceasta deoarece instanţa de judecată poate solicita prezentarea şi a unor alte acte, admise de
lege, care ar confirma alte circumstanţe, cum ar fi cazierul judiciar al adoptatorului; informaţia
cu privire la stare civilă anterioară a adoptatorului, în particular: a mai încheiat anterior adoptato-
rul şi alte căsătorii, dacă are copii care au rezultat din aceste căsătorii, cum participă la educarea
acestor copii şi dacă acordă careva ajutor pentru creşterea acestora; informaţia cu privire la
evoluţia dezvoltării copilului adoptat, unde se pot conţine informaţii cu privire la menţinerea
legăturilor părinţilor acestuia cu copilul; registrul de evidenţă al copiilor care urmează a fi
adoptaţi în ţară şi peste hotarele Republicii Moldova, în care organele de tutelă şi curatelă,
precum şi Comitetul Naţional pentru adoptare efectuează înregistrarea informaţiei cu privire la

110
refuzul cetăţenilor Republicii Moldova de a adopta un copil minor; informaţia cu privire la
legislaţia în domeniul drepturilor copilului a statului în care copilul adoptat urmează a se deplasa.
Pregătirea pricinii pentru încuviinţarea adopţiei în mare parte constă în dobîndirea şi
prezentarea probelor de către persoanele participante în soluţionarea cauzei, care ar întemeia
corespunderea adopţiei intereselor copilului şi dacă nu există careva incidente legale care ar
împiedica adoptarea copilului. În cazul adoptării copilului – cetăţean al Republicii Moldova de
către cetăţenii Republicii Moldova domiciliaţi în ţară şi peste hotare, cetăţenii străini sau apatrizi,
precum şi cu privire la adoptarea copiilor – cetăţeni străini de către cetăţenii Republicii Moldova
apare necesitate colectării actelor peste hotarele Republicii Moldova. Conform alin. 3 p. 10 din
Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 16 din 23 decembrie
1996 „Cu privire la practica aplicării de către instanţele de judecată a legislaţiei cu privire la
încuviinţarea adopţiei” se explică instanţelor de judecată, că în faza pregătirii pricinii pentru
dezbaterile judiciare, instanţa de judecată facilitează părţilor în colectarea probelor, conducându-
se de principiile pertinenţei şi admisibilităţii probelor. Trebuie de luat în consideraţie că din 4
iulie 1992 Republica Moldova este parte la Convenţia de la Haga cu privire la procesul civil din
1 martie 1954, iar din 26 martie 1996 este parte la Convenţia de la Minsc a statelor CSI cu
privire la asistenţa juridică în materie civilă, familială şi penală, precum şi fiind semnate acorduri
de asistenţă juridică bilaterală în materie civilă, familială şi penală cu anumite state (Federaţia
Rusă, România, Ucraina, Lituania, Turcia etc.). Asistenţa juridică se acordă în baza acordurilor
menţionate mai sus. În cazul necesităţii colectării probelor de către instanţele judecătoreşti
străine, judecătorul pronunţă o încheiere conform alin. 2 art. 125 CPC RM care se transmite de
către preşedintele instanţei de judecată organelor competente (Ministerul Justiţie al Republicii
Moldova) prin delegaţie, prin care cere să i se acorde asistenţă.
În faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare judecătorul obligă organele de tutelă şi
curatelă să pregătească şi să prezinte în instanţa de judecată (alin. 2 art. 290 din CPC RM)
concluziile şi alte acte, care să confirme temeinicia adopţiei şi corespunderea acesteia intereselor
copilului. La pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare, judecătorul conform p. i) art. 185
din CPC RM soluţionează întrebarea cu privire la atragerea pentru participare în proces a
specialistului. În multe state pricinile cu privire la încuviinţarea adopţiei se examinează de către
instanţe de judecată specializate în soluţionarea cazurilor din dreptul familie cu participarea
medicilor, psihologilor, pedagogilor. Credem că şi instanţele de judecată naţionale ar trebui să
atragă în proces specialiştii enunţaţi mai sus pentru a asigura o cît mai bună protecţie a
drepturilor şi intereselor copilului adoptat. Din acest punct de vedere adopţia urmează a fi privită
ca modalitate de apărare a drepturilor şi intereselor copilului în procedura specială şi în primul
rând dreptul copilului de a locui cu părinţii şi a fi educat în familie.
111
 În categoria persoanelor care au dreptul de a participa la examinarea pricinilor de încuviinţare
a adopţiei se atribuie şi copiii adoptatorilor. În faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare
judecătorul soluţionează întrebarea cu privire la atragerea în proces a persoanelor enunţate,
precum şi află părerea acestor copii faţă de actul de adoptare. Dacă copilul adoptatorului, nu este
de acord cu încuviinţarea adopţiei acesta urmează să-şi argumenteze dezacordul în instanţa de
judecată. Astfel că una din cauzele care ar putea duce la respingerea cererii de încuviinţare a
adopţiei ar fi înrăutăţirea stării materiale sau a condiţiilor de educare a copilului propriu. Adopţia
trebuie să servească nu numai ridicării bunăstării copilului adoptat. Din această cauză, pentru a
exclude careva erori, instanţa de judecată trebuie să afle poziţia copiilor proprii ai adoptatorului
faţă de încuviinţarea adopţiei. Adopţia nu trebuie să se răsfrângă negativ atît asupra copiilor
proprii, cît şi asupra celor adoptaţi.
Conform alin. 1 art. 46 CPC RM pricinile civile se judecă în prima instanţă de un singur
judecător sau de un complet din trei judecători. Problema judecării colegiale a pricinii se
examinează de vicepreşedintele sau preşedintele instanţei. Suntem de părerea că pricinile cu
privire la încuviinţarea adopţiei trebuie să fie examinate colegial, despre ce trebuie să se
specifice direct în lege. Alin. 1 art. 291 CPC RM urmează a fi completată după cuvântul „cererea
de adopţie se examinează” cu cuvântul „colegial” în continuare conform textului legii.
Obiect al dezbaterilor judiciare îl constituie stabilirea următoarelor împrejurări:
1) este actul de adopţie în conformitate cu interesele copilului adoptat şi ai copiilor proprii ai
adoptatorului;
2) poate oare fi petiţionarul (petiţionarii) adoptator;
3) există acordul copilului adoptat (care a împlinit vârsta de 10 ani), organului de tutelă şi
curatelă, conducătorului instituţiei în care se află copilul, a soţului (soţiei) adoptatorului;
4) vârsta copilului adoptat şi a adoptatorului;
5) existenţa fraţilor şi a surorilor copilului adoptat;
6) termenul de punere la evidenţă a copilului, precum şi alte circumstanţe ce au importanţă
juridică pentru justa soluţionare a cauzei.
În pricinile de încuviinţare a adopţiei importanţă primordială o are constatarea în şedinţă de
judecată dacă adopţia se exercită în interesele copilului. Prin interese ale copilului în cadrul
adopţiei urmează a fi înţelese asigurarea condiţiilor necesare dezvoltării fizice, psihice şi morale
a copilului. În şedinţa de judecată se constată dacă adoptatorii sunt în stare în limita capacităţilor
şi posibilităţilor sale patrimoniale să pregătească copilul pentru viaţă de sine stătătoare în socie-
tate, să-i asigure un nivel de viaţă, care să-i asigure o dezvoltare sănătoasă, apărarea drepturilor
şi intereselor lui legitime, dacă vor putea crea o atmosferă de dragoste, înţelegere şi respect.
Circumstanţele enunţate mai sus pot fi stabilite prin aşa mijloace de probă ca caracteristicile
pe numele adoptatorului, certificate de la locul de trai sau de la locul de lucru, concluzia
112
medicului cu privire la stare sănătăţii, certificat de la locul de lucru cu privire la funcţia ocupată
şi mărimea salariului primit (alte surse de venit), certificat ce confirmă existenţa spaţiului locativ,
actul de cercetare a condiţiilor de trai ale adoptatorului, actele cu privire la studiile adoptatorului,
concluziile organului de tutelă şi curatelă şi alte probe.
Instanţa de judecată de fiecare dată trebuie în mod obligatoriu să constate dacă s-au stabilit
relaţii personale şi un contact între copil şi petiţionar. Se stabileşte dacă nu există careva fapte
care ar confirma aplicarea de către adoptator a violenţei faţă de copii. Instanţa de judecată trebuie
să reiasă şi din aceea că pînă la momentul încuviinţării adopţiei între viitorii părinţi – adoptatori
şi copii – adoptaţi trebuie să se stabilească relaţii apropiate ca între rude.
Instanţa de judecată trebuie de asemenea să stabilească dacă adoptatorul poate fi petiţionar.
Lista persoanelor care nu pot fi adoptatori sunt enumerate în alin. 1 art. 121 C. Familiei RM.
Unul din temeiurile care decade din dreptul de a fi adoptator este contraindicaţia medicală. Alin.
4 art. 121 C. Familiei RM prevede că lista contraindicaţiilor medicale pentru persoanele care ma-
nifestă dorinţa de a adopta un copil se stabileşte de Guvern. În lista contraindicaţiilor medicale se
includ: tuberculoza, bolile somatice şi vegetative, afecţiunile sistemului nervos, aparatului lo-
comotor, bolile oncologice, narcomania, bolile infecţioase, bolile psihice prezenţa cărora dă
dreptul la lipsirea sau limitarea capacităţii de exerciţiu, toate bolile şi traumele care au dus la
invaliditate de grupa I, II ce exclud capacitatea de muncă. Prin Hotărîrea Plenului Curţii
Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 16 din 23 decembrie 1996 „Cu privire la practica
aplicării de către instanţele de judecată a legislaţiei cu privire la încuviinţarea adopţiei” p. 10 se
evidenţiază că starea sănătăţii, care nu permite îndeplinirea drepturile şi obligaţiile părinteşti de
întreţinere şi de educaţie a copilului adoptat (p. e alin. 1 art. 121 C. Familie RM), este atunci cînd
persoana suferă de boli grave cronice, nu sunt în stare să se deplaseze de sine stătător şi să
realizeze acţiunile necesare pentru menţinerea activităţii vitale. În anumite cazuri, în afară de
certificatul cu privire la starea sănătăţii adoptatorului, poate fi solicitată concluzia medicală cu
privire la posibilitatea educării copilului adoptat în prezenţa unei asemenea stări de sănătate a
adoptatorului, precum şi posibilitatea transmiterii bolilor adoptatorilor copilului, dacă nu există
contraindicţia aflării împreună a adoptatului şi adoptatorului cu bolile lor etc.Lista bolilor, în
prezenţa cărora persoana nu poate înfia un copil este prevăzut în Hotărîrea Guvernului Republicii
Moldova nr. 512 din 25 aprilie 2003 „Cu privire la aprobarea Listei contraindicaţiilor medicale
pentru persoanele care intenţionează să adopte copii”.
Lista persoanelor care nu pot fi adoptatori este exhaustivă. În legislaţia Republicii Moldova ar
fi fost oportun de a completa această listă. Credem că nu pot fi înfietori persoanele condamnate
anterior pentru infracţiuni intenţionate contra vieţii şi sănătăţii copilului; persoanele care
manifestă o atitudine de indiferenţă faţă de proprii copii; persoanele care se eschivează de la
113
executarea îndatoririlor părinteşti o perioadă îndelungată de timp; persoanele care au cauzat
copiilor proprii suferinţe fizice sau acţiuni cu caracter sexual.
La examinarea pricinii de încuviinţare a adopţiei trebuie să fie verificată cerinţa legală privitor
la vârstă. Legislaţia Republicii Moldova stipulează limitele vârstei minimale şi maximale
înaintate faţă de adoptator – nu mai puţin de 25 de ani şi nu mai mult de 50 de ani. În privinţa
limitei maximale legiuitorul admite o excepţia prevăzută de p. „h” alin. 1 art. 121 C. Familie
RM. Astfel că regula cu privire la atingerea vârstei de 50 de ani nu se aplică în cazul când
adoptatorii sunt căsătoriţi, iar unul din aceştia nu a atins vârsta de 50 de ani, şi un soţ înfiază
copilul celuilalt soţ, precum şi în cazul când copilul a locuit în familia viitorilor înfietori până la
atingerea vârstei de 50 de ani de către aceştia.
Stabilirea limitei vârstei copilului şi adoptatorului este necesară în primul rând pentru a stabili
diferenţa de vârstă între adoptator şi adoptat. Diferenţa dintre aceştia trebuie să fie nu mai puţin
de 15 ani. Practica judiciară străină merge după ideea că copii sugari şi cu o vârstă fragedă nu
trebuie să fie transmişi în familii în care părinţii sunt mai în vârstă de 35-40 de ani16. Credem că
este raţional de a se conduce de o asemenea practică la încuviinţarea adopţiei şi la noi.
Alin. 2 art. 123 C. Familiei RM prevede că în cazul existenţei unor circumstanţe întemeiate,
diferenţa de vârstă dintre adoptator şi copilul adoptat poate fi redusă, dar nu mai mult de 5 ani.
Legea nu dezvăluie ce trebuie de înţeles prin „circumstanţe întemeiate”. La acestea am putea
atribui: relaţii de rudenii între adoptatori şi copilul adoptat; ataşarea copilului faţă de adoptator;
recunoaşterea adoptatorului de către copil ca fiind părintele natural al acestuia.
Conform legislaţiei moldoveneşti încuviinţarea adopţiei copiilor se admite numai în privinţa co-
piilor ce nu au atins vârsta de 18 ani. Atrage atenţia asupra sa faptul că „vârsta de 18 ani” nu este
compatibilă cu scopul adopţiei – educarea, îngrijirea şi apărarea intereselor copilului. Alte scopuri
ale înfierii sunt secundare. Persoana care a atins vârsta de 16 ani de sine stătător poate să-şi
exercite o mare parte din drepturile şi obligaţiile sale. Cu unele excepţii, singură îşi apără drepturile
şi interesele în instanţa de judecată şi în alte organe jurisdicţionale, pot să încheie căsătorii, să fie
emancipaţi la cererea lor, să lucreze sau să se ocupe cu o altă activitate de antreprenoriat etc. Există
o mulţime de alte argumente, cu privire la faptul că vârsta copilului ce urmează a fi înfiat nu
trebuie să depăşească 16 ani. Educarea copilului şi apărarea intereselor lui – ca scop primordial al
înfierii, poate fi atins anume în privinţa persoanelor ce nu au atins vârsta de 16 ani. Argumentarea
acestei vârste este în concordanţă cu multe reglementări normative ale Republicii Moldova.
În şedinţa de judecată trebuie să fie elucidată întrebarea cu privire la respectarea termenului
de punere la evidenţă a copilului şi a termenului cu privire la perioada de timp în care copilul s-a
16
Erikson E.H. Childhood and Society. New York, 1986, p. 603
114
aflat la întreţinerea şi educarea viitorilor părinţi. Pentru a nu admite apariţia unor erori, încuviinţa-
rea adopţiei trebuie să fie precedată de un termen de încercare (termen de îngrijire şi termen de
acomodare) care, conform prevederilor alin. 1 art. 122 C. Familiei RM nu poate fi mai mic de şase
luni. Trebuie de menţionat că obligaţia de întreţinere a copilului pentru perioada de întreţinere (nu
mai puţin de 6 luni de zile) cade asupra adoptatorului. După cum se verifică casa sau apar-
tamentul, în care locuiesc potenţialii părinţi – înfietori, în ceea ce priveşte posibilitatea primirii
copilului, astfel trebuie verificată şi starea copilului în ceea ce priveşte posibilitatea devenirii lui ca
membru cu drepturi depline a unei noi familii. Pentru aceasta se şi instituie un termen de
acomodare – perioadă de timp necesară pentru stabilirea relaţiilor personale între copil şi adop-
tator.
După ce stabileşte acele circumstanţe arătate mai sus, precum şi alte circumstanţe ce au
importanţă juridică, şi anume în primul rând dacă înfierea corespunde intereselor copilului şi nu
există careva impedimente în transmiterea lui familiei, instanţa de judecată încuviinţează adopţia.
În scopul protejării noii familii de la tentativele de a afla careva informaţii cu privire la înfiere
legea instituie un mecanism de protejare a secretului adopţiei. Informaţiile cu privire la înfiere
pot fi privite atât ca secret al vieţii personale, cât şi ca secret al vieţii familiale. Unul din
mecanismele realizării dreptului cetăţenilor la păstrarea acestui secret este stipulat nu numai în
Codul Familiei al Republicii Moldova (art. 134 şi alte art. C. Familiei), dar şi în Codul de
Procedură Civilă. În scopul protejării secretului adopţiei, legea (art. 291 CPC RM) prevede că
cerere de încuviinţare a adopţiei în mod obligatoriu se examinează în şedinţă închisă. Plenul
Curţii Supreme de Justiţie al Republicii Moldova în hotărârea nr. 16 din 23 decembrie 1996 „cu
privire la practica aplicării de către instanţele de judecată a legislaţiei cu privire la încuviinţarea
adopţiei” reiese din conţinutul art. 23 CPC RM şi explică în p. 21 că în scopul protejării
secretului adopţiei, la cererea adoptatorului sau prin încheierea instanţei de judecată, cererea se
examinează în şedinţă închisă. O astfel de poziţie a Plenului Curţii Supreme de Justiţie a
Republicii Moldova contravine reglementărilor constituţionale în ceea ce priveşte dreptul la viaţă
personală şi familială (art. 28 Constituţia RM) şi a principiului priorităţii reglementărilor
speciale. Art. 23 din CPC RM conţine reglementări generale cu privire la publicitatea
dezbaterilor judiciare şi prevede posibilitatea desfăşurării şedinţelor de judecată închise (alin.3
art. 23 CPC RM). Capitolul XXV CPC RM prevede o reglementare specială (art. 291 CPC RM),
concepută pentru o categorie aparte de raporturi cu privire la organizarea şi desfăşurarea
şedinţelor de judecată – care în pricinile de încuviinţare a adopţiei sunt închise. Această
reglementare are un caracter imperativ şi nu permite instanţei de judecată de a decide asupra
caracterului dezbaterilor judiciare. În pricinile cu privire la încuviinţarea adopţiei în ceea ce
priveşte forma desfăşurării şedinţelor de judecată acţionează în primul rând o normă specială.
115
Prin urmare toate pricinile cu privire la încuviinţarea adopţiei se examinează în şedinţă închisă.
În acelaşi scop, participanţii la proces în pricinile de încuviinţare a adopţiei trebuie să fie
preîntâmpinaţi cu privire la necesitatea păstrării secretului adopţiei, precum şi asupra tragerii la
răspundere penală în cazul divulgării informaţiei ce cade sub incidenţa secretului adopţiei.
Despre ce trebuie să se facă menţinea în procesul-verbal al şedinţei de judecată.
Structura hotărârii judecătoreşti în pricinile cu privire la încuviinţarea adopţiei este analogică
structurii hotărîrii în procedura contencioasă. Ea se constituie din 4 părţi: introductivă,
descriptivă, motivatorie, dispozitivă. Parte motivatorie şi dispozitivă conţin unele particularităţi
cărora trebuie să li se atragă o atenţie deosebită.
În partea motivatorie urmează să se conţină a analiză a probelor prezentate, a circumstanţelor
cauzei, care sunt constatate de către instanţa de judecată pe baza acestor mijloace de probă,
temeiurile de respingere sau admitere a anumitor mijloace de probă, precum şi trimiterile la
actele normative de care instanţa de judecată se conduce la examinarea cauzei. În partea
motivatorie a hotărîrii instanţei de judecată pe astfel de cauze trebuie să se conţină concluzia în
baza căreia rezultă dreptul petiţionarului la înfierea copilului. Respectiv în această parte a
hotărîrii trebuie se facă deducerea cu privire la lipsa incidentelor care îl lipsesc pe petiţionar de
dreptul de a fi adoptator (art. 116 – 128 CPC RM).
În partea dispozitivă a hotărîrii judecătoreşti instanţa de judecată încuviinţează adopţia
copilului de către o persoană concretă. Dacă sunt temeiuri care duc la imposibilitatea
petiţionarului de a fi adoptator, instanţa de judecată respinge cererea de încuviinţare a adopţiei.
În partea rezolutivă a hotărârii judecătoreşti cu privire la încuviinţarea adopţiei, în afară de
admiterea acţiunii se indică despre necesitatea introducerii modificărilor în actele de stare civilă.
În prezenţa temeiurilor corespunzătoare, instanţa de judecată, admiţând cerere de încuviinţare a
adopţiei, poate refuza în admiterea pretenţiei de introducere a modificărilor de rigoare în actele
de stare civilă.
Hotărârea instanţei de judecată cu privire la încuviinţarea adopţiei este pasibilă executării
imediate. Cauzele care duc la necesitatea aplicării art. 257 CPC RM se indică în hotărâre (de
exemplu, este necesară spitalizarea forţată a înfiatului pentru tratare sau/şi intervenţia operativă
sau tărăgănarea pun în pericol viaţa şi sănătatea copilului).

116
 Procedura în ordonanţă

Codul de procedură civilă în vigoare din 12 iunie 2003, concomitent cu

procedura contencioasă, procedura contenciosului administrativ şi procedura
specială, a instituit o procedură suplimentară de examinare a cererilor
privind încasarea de sume băneşti sau revendicarea bunurilor de la debitor –
procedura în ordonanţă – ce se finalizează cu emiterea ordonanţei
judecătoreşti, dată unipersonal de judecător.
Ordonanţa judecătorească este o dispoziţie dată unipersonal de judecător, în
baza materialelor prezentate de creditor, privind încasarea de sume băneşti sau
revendicarea de bunuri mobiliare de la debitor în pretenţiile specificate la art.345
Codul de procedură civilă.
Reieşind din principiul disponibilităţii, creditorul este în drept de a alege
adresarea cu cerere de eliberare a ordonanţei judecătoreşti sau înaintarea acţiunii în
procedura contencioasă.
Procedura în ordonanţă nu este o cale prealabilă obligatorie şi nefolosiea
procedurii în ordonanţă de către creditor nu are efecte juridice care ar îngrădi
accesul la înaintarea acţiunii în instanţa de judecată. Instanţa nu este în drept să
refuze primirea cererii în procedura contencioasă, dacă creditorul nu s-a adresat în
procedura în ordonanţă.
Dat fiind că procedura în ordonanţă este simplificată, presupune achitarea
redusă a taxei de stat, se bazează pe înscrisuri autentice care asigură eficacitatea
soluţionării cauzei, ar fi mai raţional ca creditorul să recurgă mai întîi la această
procedură şi nu la cea generală.
Spre deosebire de procedura contencioasă, procedura contenciosului
administrativ şi procedura specială, în procedura în ordonanţă ordonanţa
judecătorească se pronunţă de judecător după examinarea pricinii în fond, fără
citarea părţilor pentru explicaţii, fără dezbateri judiciare şi fără încheiere de proces-
verbal.
Aplicarea procedurii în ordonanţă se efectuează în strictă conformitate cu
prevederile capitolului XXXV al Codului de procedură civilă.
Lista pretenţiilor care pot fi examinate în procedura în ordonanţă este expusă
exhaustiv în art.345 al Codului de procedură civilă. Competente de a examina
astfel de pretenţii sunt atît instanţele de drept comun, cît şi judecătoriile
economice. Drept criterii de delimitare a competenţei sunt natura şi subiecţii
pretenţiilor.
Se emite ordonanţă judecătorească în cazul în care pretenţia:
a) derivă dintr-un act juridic autentificat notarial;
b) rezultă dintr-un act juridic încheiat printr-un înscris simplu, iar legea nu
dispune altfel;
117
 c) este întemeiată pe protestul cambiei în neachitarea, neacceptarea sau
nedatarea acceptului, autentificat notarial;
d) ţine de încasarea pensiei de întreţinere a copilului minor care nu necesită
stabilirea paternităţii, contestarea paternităţii (maternităţii) sau atragerea
în proces a unor alte persoane interesate;
e) urmăreşte perceperea salariului sau unor alte drepturi calculate, dar
neplătite salariatului;
f) este înaintată de organul de poliţie, sau de organul de executare a actelor
judecătoreşti privind încasarea cheltuielilor aferente căutării pîrîtului sau
debitorului ori bunurilor lui sau copilului luat de la debitor în temeiul unei
hotărîri judecătoreşti, precum şi a cheltuielilor de păstrare a bunurilor
sechestrate de la debitor şi a bunurilor debitorului evacuat din locuinţă;
g) rezultă din procurarea în credit sau acordarea în leasing a unor bunuri;
h) rezultă din nerestituirea cărţilor împrumutate de la bibliotecă;
i) recurge din neonorarea de către agentul economic a datoriei faţă de
Fondul Social;
j) rezultă din restanţele de impozit sau din asigurarea socială de stat;
k) urmăreşte deposedarea şi vînzarea forţată a obiectului gajului (bun
mobiliar sau imobiliar).
În cazul în care pretenţia rezultă din prevederile pct. a), b), c), d), e), g), h) la
cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti vor fi anexate copiile actelor juridice
şi înscrisurile care confirmă faptul că debitorul nu-şi onorează obligaţiunile
contractuale sau prevăzute de lege.
Nu pot fi examinate în procedura în ordonanţă cererile de încasare a pensiei
alimentare la întreţinerea copiilor minori în care se solicită încasarea sumelor fixe.
Asemenea acţiuni se examinează în procedură contencioasă.
Dreptul de a depune cerere pentru eliberarea ordonanţei judecătoreşti îl au în
particular:
1. persoana care a încheiat un act juridic autentificat notarial, în cazul în
care legea nu prevede altfel de soluţionare;
2. creditorul (persoana fizică sau juridică) în baza unui act juridic
încheiat printr-un înscris simplu (de exemplu, contract de împrumut);
3. beneficiarul cambiei, în cazul în care pretenţia este întemeiată pe
protestul cambiei în neachitarea, neacceptarea sau nedatarea acceptului,
autentificat notarial;
4. soţia sau soţul la întreţinerea căruia se află copilul minor, precum şi
tutorele, curatorul, autoritatea tutelară si procurorul care acţionează în
interesul minorului în cazul în care se solicită încasarea pensiei alimentare
în mărimea prevăzută de lege (1/4, 1/3, 1/2);
5. salariatul sau reprezentantul acestuia în cazurile urmăririi perceperii
salariului sau unor alte drepturi calculate, dar neachitate;
6. organul de poliţie, organul fiscal şi organul de executare a actelor
judecătoreşti în cazurile în care pretenţia este înaintată de organul de
poliţie, de organul fiscal sau de organul de executare a actelor
118
 judecătoreşti privind încasarea cheltuielilor aferente căutării pîrîtului sau
debitorului ori bunurilor lui sau copilului luat de la debitor în temeiul unei
hotărîri judecătoreşti, precum şi a cheltuielilor de păstrare a bunurilor
sechestrate de la debitor şi a bunurilor debitorului evacuat din locuinţă;
7. vînzătorul, care conform contractului de vînzare-cumpărare, a predat
cumpărătorului mărfuri în credit;
8. biblioteca care are statut de persoană juridică, iar în caz contrar
instituţia în cadrul căreia funcţionează, în cazul nerestituirii cărţilor
împrumutate;
9. Inspectoratul Fiscal Principal de Stat, inspectoratele fiscale teritoriale
de stat şi primăriile în pretenţiile ce rezultă din restanţele la impozite, în
cazurile prevăzute de lege;
10. Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei şi
direcţiile lui teritoriale în cazul încasării datoriilor la impozite;
11. Agenţii economici în cazurile de urmărire, deposedare şi vînzarea
forţată a obiectului gajului.
Cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti trebuie să fie întocmită în
scris şi să corespundă cerinţelor art.347 al Codului de procedură civilă. În ea se
indică:
a) instanţa în care se depune cererea;
b) numele sau denumirea creditorului, domiciliul ori sediul, codul fiscal;
c) numele sau denumirea debitorului, domiciliul ori sediul, codul fiscal;
d) pretenţia creditorului şi circumstanţele pe care se întemeiază;
e) documentele ce confirmă temeinicia pretenţiei;
f) documentele anexate.
În cazul revendicării unui bun mobiliar, în cerere se indică valoarea lui. În
pretenţiile de deposedare şi vînzare a obiectului gajului se indică valoarea bunului
mobiliar sau a celui imobiliar.
Cererea se semnează de creditor sau de reprezentantul lui. Dacă se depune
de către reprezentant, la cerere se anexează documentul care atestă împuternicirile
acestuia, autentificat în modul stabilit de lege.
La depunerea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, creditorul
prezintă probe privind respectarea procedurii prealabile sesizării instanţei.
Drept dovadă de respectare a procedurii prealabile de către autoritatea
fiscală va fi prezentarea următoarelor înscrisuri:
- avizul despre necesitatea stingerii obligaţiei fiscale, expediat
contribuabilului pe un formular tipizat pînă la expirarea termenului de
stingere a obligaţiei fiscale;
- hotărîrea autorităţii de executare silită a obligaţiei fiscale în cazul
neonorării obligatorii;
- dispoziţia incaso trezorerială remisă de către instituţia financiară organului
fiscal cu menţiunea despre lipsa totală sau parţială a mijloacelor pe contul
bancar al contribuabilului (în cazul existenţei contului);

119
 - actul întocmit de către funcţionarul fiscal, prin care se confirmă că
contribuabilul nu permite accesul în domiciliul sau reşedinţa sa pentru a i se
sechestra bunurile.
La urmărirea forţată a obiectului gajat prin procedura în ordonanţă
respectarea procedurii prealabile se va considera notificarea exercitării dreptului de
gaj şi înregistrarea preavizului în registrul de înscriere a gajului în corespundere cu
prevederile art.67 din Legea cu privire la gaj şi art 488 din Codul civil.
Dacă cererea nu corespunde prevederilor art.347 al Codului de procedură
civilă ori nu s-a plătit taxa de stat, judecătorul nu dă curs cererii şi printr-o
încheiere stabileşte un termen de lichidare a neajunsurilor. Dacă, în conformitate
cu indicaţiile judecătorului şi în termenul stabilit, creditorul îndeplineşte cerinţele
enumerate la art.347 al Codului de procedură civilă şi plăteşte taxa de stat, cererea
este considerată depusă în ziua prezentării iniţiale în judecată. În cazul în care
neajunsurile nu au fost lichidate în termenul stabilit, judecătorul va emite o
încheiere de restituire a cererii, care nu este susceptibilă de atac.
E de menţionat faptul că, ordonanţa judecătorească se emite doar în cazul
admiterii pretenţiilor creditorului.
Judecătorul refuză să primească cererea de eliberare a ordonanţei
judecătoreşti dacă:
- pretenţia nu rezultă din art.345 al Codului de procedură civilă;
- debitorul se află în afara jurisdicţiei instanţelor judecătoreşti ale Republicii
Moldova;
- nu sunt prezentate documente care confirmă pretenţia creditorului;
- din cerere şi din alte documente se constată existenţa unui litigiu de drept
care nu poate fi soluţionat în temeiul documentelor depuse;
- nu s-a respectat procedura prealabilă cerută de lege.
În cazul refuzului de a primi cererea, judecătorul emite, în termen de 5 zile
de la depunerea ei în judecată, o încheiere de refuz în primirea cererii care nu este
susceptibilă de atac. Potrivit prevederilor art.346 al.(3) al Codului de procedură
civilă, creditorului i se restituie taxa de stat.
Dacă judecătorul refuză să primească cererea de eliberare a ordonanţei
judecătoreşti din motivele că nu sunt prezentate documentele care confirmă
pretenţia creditorului şi nu s-a respectat procedura prealabilă cerută de lege pentru
sesizarea instanţei judecătoreşti, iar ulterior solicitantul a lichidat aceste neajunsuri,
ultimul îşi va înainta pretenţiile din nou prin procedura în ordonanţă.
Dacă cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti corespunde cerinţelor
legii, judecătorul, fără emiterea încheierii de intentare a procesului, examinează
pretenţia în termen de 5 zile de la depunerea cererii. În acest caz, părţile nu vor fi
citate pentru explicaţii, nu vor avea loc dezbateri judiciare şi nu se va încheia
proces-verbal.
Ordonanţa judecătorească urmează să corespundă condiţiilor prevăzute de
art.351 al Codului de procedură civilă. În ordonanţa judecătorească se indică:
a) numărul dosarului şi data eliberării ordonanţei;
b) instanţa, numele judecătorului care a eliberat ordonanţa;
120
 c) numele sau denumirea creditorului, domiciliul sau sediul, datele lor
bancare;
d) numele sau denumirea debitorului, domiciliul sau sediul, datele lor
bancare;
e) legea în a cărei temei este admisă pretenţia creditorului;
f) suma ce urmează a fi încasată sau bunul ce urmează a fi revendicat,
valoarea lui;
g) despăgubirile şi penalităţile care sunt solicitate de creditor şi care urmează
să fie încasate în temeiul legii sau al contractului;
h) taxa de stat plătită de debitor în favoarea creditorului sau a statului;
i) termenul şi modul de contestare a ordonanţei judecătoreşti.
Ordonanţa judecătorească se scrie pe blanchetă şi se semnează de către
emitent.
La urmărirea imobilului gajat, în ordonanţă se va indica locul amplasării
bunului şi valoarea lui. De asemenea, instanţa în mod obligatoriu se va pronunţa
asupra evacuării silite a persoanelor şi bunurilor din imobil.
În cazul gajării bunurilor determinate generic, fungibile şi consumptibile, la
urmărirea lor prin ordonanţă se va indica genul bunului, cantitatea şi calitatea lui.
În ambele cazuri se va face referire atît la contractul de gaj (cu indicarea
numărului şi datei întocmirii), cît şi contractul ce reglementează obligaţia
principală asigurată prin gaj.
Copia ordonanţei se trimite debitorului, cel tîrziu a doua zi, printr-o scrisoare
recomandată cu recipisă, indicînd dreptul lui de a înainta obiecţii motivate în
decurs de 10 zile de la primirea copiei de pe ordonanţă.
Drept temeiuri pentru anularea ordonanţei judecătoreşti pot fi invocate
următoarele:
- necorespunderea actelor întocmite de către creditor cerinţelor legii;
- contestarea sumelor datorate, a penalităţilor care sunt solicitate de către
creditor şi care urmează a fi încasate în temeiul legii sau al contractului;
- omiterea de către creditor a termenelor de prescripţie;
- existenţa în procedură a unui litigiu, fondul căruia este nemijlocit legat de
obiectul ordonanţei judecătoreşti;
- executarea benevolă a obligaţiei de către debitor pînă la înaintarea cererii şi
altele.
Dacă în termen de 10 zile de la primirea copiei de pe ordonanţă debitorul
înaintează obiecţii motivate împotriva ordonanţei judecătoreşti, judecătorul o
anulează printr-o încheiere care nu se supune nici unei căi de atac. În această
încheiere judecătorul doar lămureşte creditorului că pretenţia lui poate fi înaintată
debitorului în procedura de examinare a acţiunii civile contencioasă. În cel mult
trei zile de la data pronunţării încheierii de anulare a ordonanţei, copia acestei se
expediază părţilor, creditorului fiindu-i remise şi toate materialele depuse.
Dacă motivele expuse în cadrul obiecţiilor sunt nemotivate, judecătorul
emite o încheiere despre refuzul anulării ordonanţei. Încheierea respectivă poate fi
atacată cu recurs.
121
 În cazul cînd debitorul este de acord cu pretenţiile creditorului sau obiecţiile
lui au fost respinse de judecător, creditorului i se eliberează o copie a ordonanţei
pentru a fi prezentată spre executare.
Ordonanţa judecătorească reprezintă un act executoriu care se îndeplineşte
în modul stabilit pentru executarea actelor judecătoreşti, fără eliberarea ulterioară a
titlului executoriu. Titlul executoriu se va elibera doar în cazul încasării la buget de
la debitor a taxei de stat, care se certifică cu sigiliul instanţei şi se expediază
organului de executare a actelor judecătoreşti.
În cazul depunerii obiecţiilor peste termenul stabilit de lege, judecătorul este
în drept, la cererea debitorului, să suspende, cu excepţia cazurilor de executare
imediată, executarea ordonanţei pînă la examinarea obiecţiilor, în acelaşi timp
soluţionînd chestiunea de restabilire a termenului pentru depunerea lor.
Ordonanţa judecătorească prin care pîrîtul este obligat la plata pensiei pentru
întreţinerea copilului minor, a salariului şi a altor drepturi ce decurg din raporturi
de muncă urmează a fi executată imediat.
Dacă va fi anulată ordonanţa judecătorească neexecutată sau executată
parţial, instanţa va dispune încetarea executării. În cazul anulării ordonanţei deja
executate deplin sau parţial şi neadresării creditorului cu acţiune în procedura
generală, debitorul nu este lipsit de dreptul de a se adresa cu cerere, potrivit art.429
al.(2) din Codul de procedură civilă, referitor la întoarcerea executării, cu excepţia
cazurilor cînd întoarcerea executării este limitată. La această cerere va fi anexat
documentul care confirmă executarea ordonanţei. Asupra chestiunii întoarcerii
executării instanţa se va pronunţa printr-o încheiere susceptibilă de atac.
În cazul în care pretenţia derivă dintr-un act juridic autentificat notarial sau
rezultă dintr-un act juridic încheiat printr-un înscris simplu şi legea nu prevede
altfel, ordonanţa judecătorească poate fi eliberată repetat, pretenţia fiind aceeaşi,
dar pentru diferite perioade de timp.

Pretenţiile în a căror temei se emite ordonanţa judecătorească

a) Pretenţiile care derivă dintr-un act juridic autentificat notarial.

Act juridic civil este manifestarea de către persoane fizice şi juridice a
voinţei îndreptate spre naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor
civile. Actul juridic poate fi încheiat verbal, în scris sau în formă autentică.
Dacă actul juridic pentru care legea sau acordul părţilor nu stabileşte formă
scrisă sau autentică, poate fi încheiat verbal.
Actele juridice dintre persoanele juridice, dintre persoanele juridice şi
persoanele fizice şi dintre persoanele fizice, dacă valoarea obiectului actului juridic
depăşeşte 1000 lei, iar în cazurile prevăzute de lege, indiferent de valoarea
obiectului, trebuie să fie încheiate în scris.
Forma autentică a actului juridic este obligatorie în cazurile:
- stabilite de lege;
- prevăzute prin acordul părţilor, chiar dacă legea nu cere formă autentică.

122
 Codul civil prevede autentificarea obligatorie a unor acte juridice, din care
pot fi menţionate:
- procurile eliberate pentru încheierea de acte juridice în formă autentică, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege;
- procurile de substituire;
- contractele de ipotecă, precum şi contractele de gaj în care obiect al gajului
îl constituie bunuri imobile;
- contractul de rentă, etc.
La depunerea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, cînd pretenţia
derivă dintr-un act juridic autentificat notarial, creditorul prezintă actul juridic
autentificat notarial, precum şi documentele care confirmă faptul înregistrării
actului juridic, în cazul dacă legea prevede înregistrarea obligatorie a actului
juridic respectiv.

b) Pretenţiile care rezultă dintr-un act juridic încheiat printr-un înscris

simplu, iar legea nu dispune altfel.
Actul juridic poate fi încheiat în scris atît prin întocmirea unui singur
înscris, semnat de către părţi, cît şi printr-un schimb de scrisori, telegrame,
telefonograme, altele asemenea, semnate de partea care le-a expediat (art.210 al.
(2) Codul civil). Utilizarea mijloacelor tehnice la semnarea actului juridic este
permisă în cazul şi în modul stabilit de lege ori prin acordul părţilor.
În conformitate cu art.210 al.(3) Codul civil, dacă din cauza unei deficienţe
fizice, boli sau din alte cauze, persoana nu poate semna cu propria mînă actul
juridic, atunci, în baza împuternicirii date de ea, actul juridic poate fi semnat de o
altă persoană. Semnătura terţului trebuie să fie certificată de notar sau de o altă
persoană împuternicită prin lege, arătîndu-se cauza în a cărei virtute cel care a
încheiat actul juridic nu a putut semna cu propria mînă.
Actul juridic care se execută chiar la încheierea lui poate fi încheiat verbal.
Excepţie fac actele juridice pentru care se cere forma autentică sau actele juridice
pentru care forma scrisă este cerută pentru valabilitate.
Actul juridic ce are ca obiect bunuri imobile urmează să fie înregistrat în
modul stabilit prin lege. Poate fi stabilită prin lege condiţia înregistrării unor alte
acte juridice.
La primirea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, cînd pretenţia
rezultă dintr-un act juridic încheiat printr-un înscris simplu, judecătorul trebuie să
verifice dacă actul juridic urmează să fie autentificat notarial şi (sau) înregistrat.
Dacă autentificarea notarială şi (sau) înregistrarea actului juridic lipsesc,
judecătorul refuză în primirea cererii.
În cazul în care după primirea cererii se constată lipsa autentificării
notariale şi (sau) înregistrarea actului notarial, judecătorul refuză în eliberarea
ordonanţei judecătoreşti, în temeiul art.348 al.2 lit.d) Codul de procedură civilă
(din cerere şi din alte documente prezentate se constată existenţa unui litigiu de
drept care nu poate fi soluţionat în temeiul documentelor depuse). Prevederile
art.348 al.2 din Codul de procedură civilă pot fi aplicate şi în cazul cînd
123
judecătorul constată efectele nerespectării formei autentice, prevăzute de art.213
al.(2) din Codul civil şi anume, dacă una dintre părţi a executat total sau parţial
actul juridic pentru care se cere forma autentică, iar cealaltă parte se eschivează de
la autentificarea notarială, instanţa de judecată are dreptul, la cererea părţii care a
executat total sau parţial actul juridic, să îl declare valabil dacă el nu conţine
elemente care nu contravin legii. În cazul acesta, nu se cere autentificarea
notarială ulterioară a actului juridic. La cererea creditorului, pretenţia poate fi
examinată în procedura contencioasă.

c) Pretenţia întemeiată pe protestul cambiei în neachitarea, neacceptarea

sau nedatarea acceptului, autentificat notarial.
Cambia (trata) este un titlu de credit care reprezintă o creanţă scrisă,
întocmită conform prevederilor legii, cuprinzînd ordinul necondiţionat dat de
trăgător (emitent) către tras (plătitor) de a plăti imediat sau la scadenţă o sumă
anumită prezentatorului cambiei sau persoanei indicate în cambie, sau la ordinul
acestei persoane.
Cambia este independentă de actele juridice care stau la baza creanţelor
plătite prin ea. Efectuarea plăţilor prin cambie sunt reglementate de Codul civil,
Legea cambiei şi de alte acte normative, precum şi de uzanţele bancare.
Persoana care desfăşoară activitate notarială efectuează acte de protest al
cambiilor, în caz de neacceptare, neachitare şi nedatare a acceptului în
conformitate cu Legea cambiei.
Protestul de neacceptare trebuie făcut în termenele fixate pentru prezentare
la acceptare. Dacă prima acceptare a avut loc în ultima zi a termenului, protestul
poate fi făcut în ultima zi lucrătoare.
Protestul de neplată a unei trate plătibile la o zi fixă sau la un anumit termen
de la emitere sau de la vedere trebuie să fie făcut în una din cele două zile
lucrătoare, ce urmează după ziua de onorare a tratei. În cazul unei cambii plătibile
la vedere, protestul trebuie făcut în condiţiile prevăzute pentru protestul în caz de
neacceptare.
Protestul de neacceptare scuteşte de prezentare spre plată şi de protestul de
neplată, întrucît în caz de admitere a protestului de neacceptare (de neplată)
persoanele obligate trebuie să plătească posesorului suma tratei.
La cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti cînd pretenţia este
întemeiată pe protestul cambiei se anexează următoarele documente:
- actul de protest întocmit de notar;
-cambia contestată.
La primirea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, cînd pretenţia
este întemeiată pe protestul cambiei, judecătorul trebuie să stabilească dacă
protestul nu contravine legii. În caz contrar, judecătorul refuză în primirea cererii
privind eliberarea ordonanţei judecătoreşti.

124
 d) Pretenţiile care ţin de încasarea pensiei de întreţinere a copilului minor
care nu necesită stabilirea paternităţii, contestarea paternităţii
(maternităţii) sau atragerea în proces a unor alte persoane interesate.
Codul familiei stabileşte două moduri de plată a pensiei de întreţinere: în
baza unui contract încheiat între părţi şi pe cale judecătorească. Contractul privind
plata pensiei de întreţinere se întocmeşte în scris şi se autentifică notarial.
Titlul IV al Codului familiei prevede obligaţii de întreţinere dintre membrii
familiei: dintre părinţi şi copii, dintre soţi şi foştii soţi; dintre alţi membri ai
familiei (obligaţia bunicilor dintre fraţi şi surori, obligaţia bunicilor de a-şi
întreţine nepoţii, obligaţia nepoţilor de a-şi întreţine bunicii, obligaţia copiilor
vitregi de a-şi întreţine părinţii vitregi, obligaţia copiilor de a-şi întreţine
educatorii).
Părinţii sunt obligaţi să-şi întreţină copiii minori şi copiii majori inapţi de
muncă care necesită sprijin material. Modul de plată a pensiei de întreţinere se
determină în baza unui contract încheiat între părinţi sau între părinţi şi copilul
major inapt de muncă. Dacă lipseşte un atare contract şi părinţii nu participă la
întreţinerea copiilor, pensia de întreţinere se încasează pe cale judecătorească, la
cererea unuia dintre părinţi, a tutorelui copilului sau a autorităţii tutelare.
Codul de procedură civilă (art.345 lit.d) stabileşte două condiţii la încasarea
pensiei de întreţinere prin procedura în ordonanţă şi anume:
- în temeiul ordonanţei judecătoreşti poate fi încasată numai pensia de
întreţinere în privinţa copiilor minori;
- pretenţia cu privire la încasarea pensiei de întreţinere nu necesită stabilirea
paternităţii, contestarea paternităţii (maternităţii) sau atragerea în proces a unor
alte persoane interesate.
Ordonanţa judecătorească poate fi eliberată numai în cazul respectării
ambelor condiţii menţionate mai sus.
Codul de procedură civilă nu prevede anume care documente se anexează la
depunerea cererii cu privire la încasarea pensiei de întreţinere prin procedura în
ordonanţă, dar acestea trebuie să confirme următoarele:
- debitorul, către care este înaintată pretenţia, este persoana obligată să
întreţină minorul (acestea pot fi părinţii, înfietorii, iar în cazul cînd părinţii sunt în
imposibilitate de a întreţine copiii minori – surorile şi fraţii majori);
- copilul, în privinţa căruia se încasează pensia de întreţinere, este minor;
- cererea pentru eliberarea ordonanţei judecătoreşti a fost depusă de către
persoana competentă (reprezentantul legal);
- locul de muncă şi venitul persoanei obligate să plătească pensia de
întreţinere a copilului.
Pensia de întreţinere pentru copilul minor se încasează din salariul şi/sau
din alte venituri ale părinţilor în mărime de ¼ - pentru un copil, 1/3 – pentru 2
copii şi ½ - pentru 3 şi mai mulţi copii.
E de menţionat faptul că, nu pot fi examinate în procedura în ordonanţă
cererile de încasare a pensiei alimentare la întreţinerea copiilor minori în care se

125
solicită încasarea sumelor fixe. Asemenea acţiuni se examinează în procedură
contencioasă.

e) Pretenţia ce urmăreşte perceperea salariului sau unor alte drepturi

calculate, dar neplătite salariatului.
Încasarea restanţelor salariale prin procedura în ordonanţă nu soluţionează
toate chestiunile ce ţin de reţinerile salariale. În cazurile, în care posibilitatea de a
cere suma neachitată de către administraţie este reală, procedura în ordonanţă
fiind o procedură simplificată este mult mai convenabilă ca procedura
contencioasă.
La depunerea cererii pentru eliberarea ordonanţei judecătoreşti, creditorul
trebuie să prezinte documente care confirmă restanţele salariale neachitate de
către administraţie: certificat eliberat de către administraţie ce confirmă restanţa
faţă de salariat, precum şi suma restanţei, copia contractului de muncă încheiat
între salariat şi administraţie.
În practica judiciară au fost cazuri cînd ordonanţa de încasare a salariului
sau alte drepturi calculate, dar neplătite salariatului, a fost eliberată la prezentarea
de către creditor a copiei contractului de muncă şi calculul sumei restanţe supusă
încasării. Calculul se efectueză de creditor şi nu se confirmă prin careva
documente. În asemenea cazuri, ordonanţa judecătorească se eliberează dacă
materialele dosarului confirmă că debitorul nu înaintează careva pretenţii cu
privire la suma restanţei salariale.

f) Pretenţia este înaintată de organul de poliţie, de organul fiscal sau de

organul de executare a actelor judecătoreşti privind încasarea cheltuielilor
aferente căutării pîrîtului sau debitorului ori bunurilor lui sau copilului luat
de la debitor în temeiul unei hotărîri judecătoreşti, precum şi a cheltuielilor
de păstrare a bunurilor sechestrate de la debitor şi a bunurilor debitorului
evacuat din locuinţă.
În cazul dacă pretenţia va fi înaintată de către organul de poliţie, de
către organul de executare a actelor judecătoreşti privind încasarea cheltuielilor
aferente căutării pîrîtului sau debitorului ori bunurilor lui sau copilului luat de la
debitor în temeiul unei hotărîri judecătoreşti, precum şi cheltuielilor de păstrare a
bunurilor sechestrate de la debitor şi a bunurilor debitorului evacuat din locuinţă,
la cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti vor fi anexate înscrisuri care
confirmă cheltuielile suportate.

g) Pretenţia care rezultă din procurarea în credit sau acordarea în leasing

a unor bunuri.

h) Pretenţia ce rezultă din nerestituirea cărţilor împrumutate de la

bibliotecă.

126
 i) Pretenţia ce decurge din neonorarea de către agentul economic a
datoriei faţă de Fondul Social.

j) Pretenţia care rezultă din restanţele de impozit sau din asigurarea

socială de stat.
Depunerea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti în cazul cînd
pretenţia rezultă din restanţele de impozit sau din asigurarea socială de stat este
urmată de punerea sechestrului asupra bunurilor debitorului cu înştiinţarea despre
transmiterea dosarului în judecată, dacă restanţele la impozit nu vor fi achitate în
termenul stabilit din momentul sechestrării bunurilor.
Instanţa judiciară poate cere de la creditor prezentarea următoarelor
documente:
- copia înştiinţării despre achitarea restanţelor la impozit sau extrasul din
contul personal al debitorului cu indicarea datei cînd i-a fost înmînat documentul
despre achitarea impozitului, suma şi termenul în care urma să fie achitat;
- actul inventarierii bunurilor (actul despre lipsa bunurilor);
La primirea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, instanţa
judecătorească trebuie să verifice următoarele circumstanţe: dacă acest mod de
plată este prevăzut de lege; sunt sau nu temeiuri legale de a impune persoana să
achite astfel de plăţi; dacă organul care solicită încasarea a respectat procedura de
atragere a persoanei la plata impozitului; dacă organul care solicită încasarea
restanţei la impozit a luat în consideraţie că debitorul se bucură de anumite
privilegii în asemenea cazuri.
Cererea privind eliberarea ordonanţei judecătoreşti se depune de către
Inspectoratul Fiscal Principal de Stat, inspectoratele fiscale teritoriale de stat şi
primăriile în pretenţiile ce rezultă din restanţele la impozite, în cazurile prevăzute
de lege.

k) Pretenţia care urmăreşte deposedarea şi vînzarea forţată a obiectului

gajului ( bun mobiliar sau imobiliar).
La eliberarea ordonanţei judecătoreşti în cazul cînd pretenţia urmăreşte
deposedarea şi vînzarea forţată a obiectului gajului, instanţele judiciare urmează a
ţine cont de faptul că uneori valoarea bunului gajat poate să nu acopere suma
debitoare.
În acest caz creditorii sunt în drept să înainteze în ordinea procedurii
generale acţiune privind încasarea pagubei, cu respectarea termenelor generale de
prescripţie.
Vicepreşedintele Colegiului Civil
şi de contencios administrativ al
Curţii Supreme de Justiţie Vera Macinskaia

-Procedura de declarare a insolvabilităţii

127
 Insolvabilitatea sau procesul de insolvabilitate, în sens juridic, este un proces
judiciar care se intentează împotriva persoanelor fizice şi juridice specificate în art.
1 alin.(2) lit. b) din Legea insolvabilităţii nr. 632-XV din 14.11.2001 incapabile să-
şi onoreze obligaţiunile ajunse la scadenţă şi care se desfăşoară sub supravegherea
şi controlul instanţei judecătoreşti specializate.
Insolvabilitatea, în sensul Legii nr. 632-XV din 14.11.2001 semnifică o
stare de fapt (în sens economic) şi o stare de drept (în sens juridic) şi ambele
sensuri avînd fundament juridic în legea menţionată.
În sens economic, insolvabilitatea este nu altceva decît starea de fapt a
persoanei caracterizată prin imposibilitatea ei de a-şi onora obligaţiunile ajunse la
scadenţă, avînd drept cauză unul sau ambele motive: insuficienţa de mijloace
băneşti sau insuficienţa de active.
În sens juridic insolvabilitatea este acea situaţie care poate fi depăşită prin
una din căile enumerate mai jos.
Prin aplicarea procesului de restructurare care este un proces extrajudiciar
ce se aplică şi se desfăşoară sub supravegherea Consiliului Creditorilor la
întreprinderile insolvabile, aplicîndu-se în acest caz prevederile art. 1-16 din Legea
insolvabilităţii.
O altă modalitate de depăşire a insolvabilităţii persoanei este intentarea
procesului judiciar, care este un proces de insolvabilitate şi se aplică
întreprinderilor şi subiecţilor insolvabili şi se intentează doar de către instanţa
judecătorească specializată.
Instanţa de judecată este investită prin lege să intenteze procesul de
insolvabilitate doar în baza cererii de intentare a procesului de insolvabilitate.
Cererile de intentare a procesului de insolvabilitate în temeiul art. art. 36,
355 CPC al RM se depun la Curtea de Apel Economică, care are competenţa
exclusivă să judece în prima instanţă cererile de declarare a insolvabilităţii.
Dreptul de a depune cererea de intentare procesului de insolvabilitate
denumită şi cerere introductivă, îl au debitorii, creditorii şi alte persoane indicate în
Legea insolvabilităţii nr. 632-XV din 14.11.2001. Sub alte persoane în sensul legii
menţionate se are în vedere:
- Banca Naţională a Republicii Moldova, în cazul insolvabilităţii unei
bănci comerciale;
- Inspectoratul de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor şi Fondurilor
Nestatale de pensii în cazul insolvabilităţii unei companii de asigurări;
- Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, în cazul insolvabilităţii
participanţilor profesionişti la piaţa valorilor mobiliare.
Instanţa de judecată va ţine cont de faptul că în calitate de debitor în sensul Legii
insolvabilităţii pot fi recunoscuţi următorii subiecţi şi faţă de ei poate fi aplicată legea
menţionată.
- persoanele fizice :
întreprinzătorii individuali, inclusiv titularii patentei de întreprinzător
128
 (Aici se vor lua în consideraţie şi prevederile art.26 Cod civil.)

- persoanele juridice:
a) societăţile comerciale :
- societăţi în nume colectiv:
- societăţi în comandită;
- societăţi cu răspundere limitată;
- societăţi pe acţiuni;
- cooperative;
b b) întreprinderile de stat şi întreprinderile municipale;
c
c)organizaţiile necomerciale:
- asociaţii;
- fundaţii;
- instituţii.
Art. 1 alin. (3) din Legea insolvabilităţii stabileşte expres faptul că statul, unităţile
administrativ-teritoriale şi persoanele juridice de drept public nu sînt subiecte ale insolvabilităţii.
Reieşind din această premiză, nu pot avea calitate de debitor într-un proces de
insolvabilitate: Statul, Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul (ministerele, departamentele,
inspectoratele), autorităţile judecătoreşti reprezentate prin Curtea Supremă de Justiţie, curţile de
apel şi judecătoriile de drept comun sau specializate, Curtea de Conturi, Curtea Constituţională,
Procuratura, Banca Naţională a Moldovei, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Camera de
Comerţ şi Industrie unităţile administrativ–teritoriale (consiliile municipale şi locale, preturile) şi
persoana fizică care nu practică activitatea de întreprinzător.
La primirea cererii introductive, judecătorul verifică dacă aceasta întruneşte exigenţele
prevăzute de Legea insolvabilităţii (art. art. 24, 25, 26, 28, 29, 30, 31, 32, 205, 209, 212, 216) în
caz contrar, în temeiul art. 34 al Legii insolvabilităţii instanţa de judecată returnează fără
examinare cererea introductivă întocmită cu încălcarea art.32 al aceleiaşi legi.
În situaţia dată, judecătorul nu se poate călăuzi de prevederile art.168 CPC
al RM pentru a-i da creditorului termen de a aduce cererea în conformitate cu art.
166 CPC al RM, datorită faptului că art. 356 CPC al RM expres prevede că cererea
de declarare a insolvabilităţii se judecă în instanţă, conform normelor generale
prevăzute de Codul de procedură civilă, cu excepţiile şi completările stabilite de
legislaţia insolvabilităţii.
Doar pentru debitorul care a depus cererea introductivă în temeiul
obligaţiei prevăzute la art.26 al Legii insolvabilităţii, dar nu a anexat la ea
documentele prevăzute la art. 29 al Legii insolvabilităţii, instanţa de judecată
admite cererea şi solicită prezentarea documentelor în ordinea pregătirii cauzei
pentru dezbaterile judiciare.
Judecătorul, admiţînd cererea introductivă, imediat sau în cel mult 3 zile de
la data depunerii cererii, adoptă o încheiere prin care dispune aplicarea măsurilor
de asigurare prevăzute de art. 35 din Legea insolvabilităţii şi respectiv de art. 175
CPC al RM.
Astfel, primind spre examinare cererea introductivă, instanţa de judecată
trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a preveni modificarea stării bunurilor
129
debitorului în perioada de pînă la intentarea procesului de insolvabilitate şi în acest
scop desemnează un administrator provizoriu, statutul, competenţa şi atribuţiile
căruia sînt reglementate în art. art. 36, 38, 40 din Legea insolvabilităţii.
În cazul menţinerii dreptului de gestiune al debitorului şi desemnării
administratorului provizoriu, judecătorul adoptînd încheierea prin care a dispus
aplicarea măsurilor de asigurare urmează să stabilească şi împuternicirile
administratorului provizoriu.
Dacă judecătorul transmite administratorului provizoriu dreptul de
dispoziţie asupra bunurilor debitorului, atunci acesta trebuie să ia măsurile
prevăzute la art. 88 al aceleiaşi legi ce ţin de preluarea cauzelor în derulare.
După ce primeşte cererea introductivă, judecătorul pregăteşte pricina
pentru dezbaterile judiciare, pentru a asigura judecarea ei justă şi promptă în
conformitate cu Capitolul XIV al CPC al RM, cu excepţia prevăzută în art. 206 al
Legii insolvabilităţii.
Astfel, primind cererea introductivă de la Banca Naţională a Republicii
Moldova, privind intentarea procesului de insolvabilitate faţă de o bancă
comercială insolvabilă, verificînd existenţa deciziei Băncii Naţionale a Republicii
Moldova (care obligatoriu trebuie să fie anexată la cererea introductivă) privind
retragerea autorizaţiei de funcţionare a băncii debitoare şi din momentul depunerii
cererii introductive de către Banca Naţională a Republicii Moldova, judecătorul
fără a cita partea, fără a pregăti pricina pentru dezbateri judiciare, din oficiu adoptă
hotărîrea privind intentarea procesului de insolvabilitate a băncii comerciale căreia
i-a fost retrasă autorizaţia de funcţionare şi desemnează administratorul
insolvabilităţii care conform art. 73 al Legii insolvabilităţii trebuie să corespundă
criteriilor stabilite de Banca Naţională a Republicii Moldova privind calificarea şi
experienţa în domeniul activităţii bancare şi obligatoriu aplică măsurile de
asigurare prevăzute în art. 175 CPC al RM şi art. 35 al Legii insolvabilităţii.
Călăuzindu-se de Capitolul XIV al CPC RM pregătind pricina pentru
dezbaterile judiciare, judecătorul obligă administratorul provizoriu să verifice dacă
debitorul dispune de bunuri suficiente pentru suportarea cheltuielilor procesului de
insolvabilitate.
În acest scop, administratorul desemnat înaintează demersuri oficiale prin
care notifică imediat despre aplicarea măsurilor de asigurare faţă de debitor,
solicită sistarea oricăror operaţiuni cu bunurile debitorului, cerîndu-le acestora, de
asemenea, să-i predea corespondenţa debitorului şi orice alte comunicaţii sosite pe
adresa lui.
Înainte de a constata că debitorul nu dispune de bunuri, instanţa de
judecată prin intermediul administratorului provizoriu este obligată să solicite
informaţia de la următoarele instituţii publice:
1. Camera Înregistrării de Stat, privind faptul dacă debitorul sau
fondatorii ei nu figurează în Registrul de stat al întreprinderilor şi
organizaţiilor în calitate de fondatori, asociaţi sau administratori,
indiferent de forma lor organizator-juridică.

130
 2. Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, dacă debitorul sau
fondatorii lui nu deţin acţiuni (valori mobiliare) în societăţile pe
acţiuni din RM.
3. Organele Teritoriale Cadastrale din Republică şi inclusiv din
localitate unde-şi are sediul debitorul, despre existenţa proprietăţii
imobiliare pe numele debitorului şi a fondatorilor inclusiv dacă în
perioada activităţii societăţii, nu au fost efectuate tranzacţii de
vînzare-cumpărare a imobilelor.
4. Registrele gajului:
- ipotecii de întreprinzător la Biroul Notarial, în a cărui rază
teritorială se află întreprinderea;
- titlurilor de valoare nominative, la registrul deţinătorilor titlurilor
de valoare nominative;
- drepturilor de proprietate intelectuală, la registrul proprietăţii
intelectuale.
5. Autorităţile vamale, Oficiile poştale, Staţiile de cale ferată,
depozitele vamale şi alte locuri de înmagazinare din circumscripţia
în care debitorul îşi are sediul ori în cazul de faţă dispune de filiale
pentru a sista orice operaţiune cu bunurile debitorului cerîndu-le
acestora să predea corespondenţa debitorului şi orice alte
comunicări sosite în adresa lui.
Instanţa urmează să ţină cont de faptul că după desemnare sa,
administratorul provizoriu este obligat, în cel mai scurt timp posibil, după caz,
acest timp poate fi fixat şi de judecător, să întocmească şi să prezinte instanţei de
judecată un raport cu privire la executarea măsurilor de asigurare.
La fel, administratorul provizoriu este obligat să prezinte împreună cu
raportul său registrele contabile şi titlurile de valoare ridicate de la debitor pentru a
fi aplicate pe ele semnătura şi ştampila instanţei de judecată, acestea pînă la
adoptarea hotărîrii privind intentarea procesului de insolvabilitate sau respingerea
cererii introductive, urmează să fie depuse în instanţă.
După caz, judecătorul poate autoriza prin adoptarea unei încheieri din
oficiu ca administratorul provizoriu să reţină temporar, cu indicare în încheiere a
perioadei respective, registrele contabile pentru documentare.
Judecătorul, după ce a luat toate măsurile necesare pentru a pregăti pricina
pentru dezbaterile judiciare, adoptă o încheiere din oficiu prin care stabileşte ziua,
ora şi locul examinării cererii introductive şi poate obliga creditorul, debitorul,
administratorul provizoriu, după caz, experţii, specialiştii să dea în scris sau oral
consultaţii şi explicaţii ce ţin de oportunitatea continuării activităţii întreprinderii
debitorului.
În situaţia cînd, cererea introductivă este înaintată de creditor, instanţa în
temeiul art. 39 al Legii insolvabilităţii obligă debitorul să prezinte referinţă cu
indicarea obligatorie a sumei totale a datoriilor sale faţă de creditori, inclusiv
datoriile faţă de angajaţi şi faţă de bugetul public naţional, datele privind toate

131
bunurile debitorului şi creanţele faţă de debitori, contestaţiile motivate la cererea
introductivă, dacă asemenea contestaţie există precum şi alte informaţii necesare.
Instanţa de judecată urmează să ţină cont de faptul că lipsa referinţei la
cererea introductivă nu împiedică examinarea ei.
Examinînd cererea introductivă, instanţa de judecată urmează să constate
următoarele împrejurări (circumstanţe):
- existenţa sau inexistenţa temeiurilor de intentare a procesului de
insolvabilitate, bazîndu-se pe principiul că intentarea unui proces de
insolvabilitate presupune existenţa unui temei de intentare.
În temeiul art. 22 al Legii insolvabilităţii instanţa de judecată este obligată
să verifice cu stricteţe existenţa cel puţin al unui temei de intentare a procesului de
insolvabilitate (celui general sau celui special), indiferent de faptul cine a înaintat
cererea introductivă, creditorul sau debitorul.
Deoarece incapacitatea de plată a debitorului este temeiul general pentru
intentarea procesului de insolvabilitate, instanţa de judecată urmează să verifice cu
certitudine componenţa şi mărimea obligaţiilor debitorului, constatînd dacă ele
corespund cu cele existente la momentul depunerii cererii introductive.
Astfel, instanţa este obligată să clarifice dacă incapacitatea de plată este de
scurtă durată din cauza unor dificultăţi de ordin temporar, fapt ce urmează a fi
probat de către debitor sau că debitorul este în imposibilitatea de a-şi onora
obligaţiunile contractuale.
La fel, instanţa obligatoriu trebuie să stabilească clar şi să diferenţieze
situaţia cînd debitorul este real în imposibilitatea de a se a achita pentru datorii, de
cea, cînd debitorul se eschivează de plată, avînd posibilităţi reale pentru aceasta.
Nedorinţa debitorului de a-şi onora obligaţiunile contractuale faţă de
creditor, nu poate servi drept temei de intentarea a procesului de insolvabilitate,
deoarece are drept bază nu incapacitatea de plată, ci dorinţa de a se eschiva de
plata datoriilor existente.
În acelaşi timp, în caz de constatare că debitorul reţine achitările cu
creditorul o perioadă îndelungată, urmează de verificat dacă sub pretextul
neachitării datoriei nu se ascunde incapacitatea de plată a debitorului.
În situaţia cînd, de către creditori sau de debitor însuşi este invocată drept
temei de intentare a procesului de insolvabilitate supraîndatorarea debitorului,
instanţa de judecată, urmează să verifice prin intermediul administratorului
provizoriu, dacă bunurile ce le deţine debitorul sînt îndeajuns pentru a achita
datoriile (obligaţiunile) pe care le are.
Administratorul provizoriu în raportul său faţă de instanţa de judecată este
obligat să informeze instanţa despre decalajul între bunurile real constatate şi cele
luate la evidenţă inclusiv şi în cazurile cînd bunurile nu sînt luate la evidenţa
contabilă, dar din informaţia primită de către administratorul provizoriu de la
instituţiile publice se constată că debitorul este proprietarul bunurilor mobile sau
imobile sau deţine cota parte în altă întreprindere.
În cazul în care, debitorul, nefiind de acord cu cererea introductivă
înaintează anumite obiecţii inclusiv în referinţa la cererea introductivă a
132
creditorului, instanţa de judecată apreciază aceste circumstanţe înainte de a emite
hotărîrea asupra intentării procesului de insolvabilitate.
În acest sens, instanţa audiază debitorul, creditorii care au depus cererea
introductivă şi, după caz, experţii, specialiştii, administratorul provizoriu, dacă
acesta a fost desemnat.
În urma examinării obiecţiilor debitorului asupra cererii introductive,
instanţa de judecată va adopta o încheiere care va conţine în special mărimea
revendicărilor asupra cărora obiecţiile debitorului au fost considerate neîntemeiate,
adică nu au fost confirmate documental şi deoarece s-a depistat existenţa unui
litigiu referitor la cerinţa respectivă, instanţa neexaminînd fondul acestui litigiu,
urmează să lămurească creditorului că ultimul are dreptul de a intenta procedura de
insolvabilitate faţă de debitor, avînd doar creanţe certe.
Această încheiere a instanţei va confirma doar mărimea creanţelor
existente şi indiscutabile ale creditorului care a depus cererea introductivă.
În cazul cînd , mai mulţi creditori au înaintat cereri introductive faţă de
acelaşi debitor, instanţa urmează să le comaseze într-o procedură şi prin încheiere
va confirma mărimea creanţelor fiecărui creditor în parte cu condiţia că aceste
creanţe au fost confirmate prin documente justificative.
Datoria debitorului poate fi confirmată printr-o hotărîre a instanţei de
judecată, decizie a organului fiscal, vamal sau al altul organ abilitat prin lege să
emită astfel de hotărîri şi care la moment este executorie sau este recunoscută de
către debitor şi confirmată documental existenţa acestei datorii ajunse la scadenţă
sau chiar dacă debitorul nu recunoaşte fără just temei datoria, dar la convingerea
instanţei ea este evidentă şi între părţi nu există litigiu.
Instanţa de judecată, apreciind existenţa temeiului insolvabilităţii şi a
faptelor constatate în cadrul examinării cererii introductive în conformitate cu art.
44 din Legea insolvabilităţii va adopta o hotărîre de intentare a procesului de
insolvabilitate sau respinge această cerere. În caz de intentare a procesului de
insolvabilitate, în mod obligatoriu se desemnează administratorul insolvabilităţii
care îşi exercită atribuţiile sale prevăzute de art. art. 76, 78 din Legea
insolvabilităţii sub supravegherea instanţei de judecată.
Hotărîrea instanţei de judecată de intentare a procesului de insolvabilitate
trebuie obligatoriu să conţină pe lîngă datele consemnate la art.241 CPC al RM şi
datele expres prevăzute în art. 44 alin. (4) din Legea insolvabilităţii.
Hotărîrea de intentare a procesului de insolvabilitate devine executorie din momentul
pronunţării ei.
După intentarea procesului de insolvabilitate, instanţa este investită prin lege de-a
supraveghea procedura publică a insolvabilităţii, efectuînd un control judiciar permanent pe tot
parcursul acestui proces specific, fiind în drept în cazurile prevăzute expres de lege să emită
actele judecătoreşti respective la etapele respective şi să soluţioneze toate litigiile şi
circumstanţele relevante pentru procesul de insolvabilitate, cu excepţia celor ce ţin de litigiul de
drept.
Instanţa de judecată va ţine cont de faptul că din momentul desemnării
administratorului insolvabilităţii atribuţiile de administrare şi dispoziţie asupra bunurilor

133
debitorului sînt transmise administratorului care va lua imediat în primire bunurile masei
debitoare.
Administratorul desemnat la data intentării procesului de insolvabilitate are
obligaţiunea de a efectua o evaluare sistematizată, de ansamblu a bunurilor în care
se va specifica şi se vor juxtapune bunurile din masa debitoare şi obligaţiile
debitorului.
În afară de inventarierea patrimoniului debitorului, administratorul are
obligaţia de a colecta datoriile faţă de debitor, a recupera bunurile debitorului aflate
în posesiunea unor terţi, a asigura măsurile de asigurare aplicate de instanţă, a
executa hotărîrile instanţei, adunării creditorilor, comitetului creditorilor, a elabora
proiectul de plan, dacă s-a dispus aplicarea procedurii planului, va prezenta
rapoarte lunare despre starea masei debitoare, va ţine registrele de evidenţă a
datoriilor creditoare şi debitoare ale debitorului, va disponibiliza angajaţii
debitorului, va distribui către creditori sumele de bani rezultate din valorificarea
masei debitoare etc.
Instanţa de judecată va ţine cont de faptul, că potrivit art. 113 şi art. 114
din Legea insolvabilităţii, pe tot parcursul procesului de insolvabilitate
administratorul poate introduce în instanţele de judecată conform competenţei
materiale şi jurisdicţionale prevăzute de Codul de procedură civilă, acţiuni în
vederea anulării unor acte juridice, care afectează bunurile debitorului şi care
conţin indicii prevăzuţi la literele a) - g) din art. 113 al Legii insolvabilităţii
precum şi în temeiul art. 114 din aceeaşi lege, poate înainta şi alte acţiuni în
instanţa de judecată de anulare a unor acte juridice, încheiate de debitor în ultimele
12 luni de activitate.
Acţiunile depuse de administrator în temeiul art. art. 113, 114 din Legea
insolvabilităţii se judecă de către instanţele competente ca nişte litigii de drept
conform regulilor generale prevăzute de Codul de procedură civilă, dar nu în
cadrul insolvabilităţii, cu achitarea taxei de stat, respectînd prevederile alin. 2 al
art.86 din CPC al RM.
Instanţa de judecată va ţine cont de faptul că participarea activă a
creditorilor la întreaga procedură a insolvabilităţii se realizează prin două organe
distincte, chemate să participe la aplicarea procedurii: adunarea creditorilor şi
comitetul creditorilor.
Atribuţiile adunării creditorilor şi a comitetului creditorilor sînt specificate
în art. art. 66, 72 din Legea insolvabilităţii.
Realizarea scopului procedurii de insolvabilitate presupune ordonarea şi
realizarea unor măsuri, atît prealabile cît şi după intentarea procesului de
insolvabilitate, care constau în deposedarea debitorului de bunurile sale,
identificarea bunurilor debitorului prin inventarierea masei debitoare, evaluarea
acesteia în ansamblul ei, executarea altor măsuri precum şi valorificarea masei
debitoare în cazul lichidării sau, după caz, redresarea (restabilirea solvabilităţii) şi
continuarea activităţii debitorului în cadrul procedurii planului.
Dacă adunarea creditorilor, după audierea raportului administratorului la
şedinţa de raportare despre posibilitatea continuării activităţii sau încetarea
134
activităţii debitorului, decide lichidarea debitorului, valorificarea masei debitoare
se efectuează în mod neîntîrziat, în condiţii cît mai avantajoase, avînd ca scop
satisfacerea cît mai integrală a creanţelor creditorilor.
După terminarea distribuirii finale şi examinarea contestaţiilor declarate la
adunarea finală a creditorilor, instanţa de judecată va hotărî în şedinţa de judecată
încetarea procesului de insolvabilitate, adoptînd hotărîrea în conformitate cu
cerinţele art. 150 din Legea insolvabilităţii, ordonînd publicarea hotărîrii în
Monitorul Oficial al RM conform art. 19 al aceleiaşi legi şi respectînd prevederile
art. 45 din legea menţionată.
În două săptămîni de la data publicării anunţului respectiv, administratorul
prezintă organului competent: Registrului de Stat al Organizaţiilor, după caz,
Ministerului Justiţiei al Republicii Moldova sau Primăriei hotărîrea instanţei de
judecată pentru radierea debitorului.
Drept temei pentru radierea debitorului din registre serveşte doar hotărîrea
instanţei de judecată şi nu mai sînt necesare alte acte conform art. 28 din Legea
nr.1265-XIV din 05.10.2000 cu privire la înregistrarea de stat a întreprinderilor şi
organizaţiilor.
Din momentul radierii sale, debitorul este considerat lichidat.
Administratorul este obligat de a prezenta instanţei pentru a fi anexat la
dosar extrasul din registrul respectiv sau hotărîrea organului competent ce
confirmă faptul radierii debitorului din registrul respectiv.
Instanţa de judecată urmează să ţină cont de faptul că în temeiul art. 153
din Legea insolvabilităţii se poate refuza intentarea unui proces de insolvabilitate,
atunci cînd se constată că debitorul nu dispune de bunuri sau că bunurile lui nu
acoperă cheltuielile procesului de insolvabilitate, chiar şi în cazul existenţei
temeiurilor de insolvabilitate.
Dar, pentru a ajunge la concluzia aplicării prevederilor art. 153 din Legea
insolvabilităţii, instanţa este obligată să aplice cu stricteţe prevederile art. art. 35,
36, 37, 38, 40 din legea menţionată şi pregătind pricina pentru dezbaterile
judiciare, chiar şi în cazurile cînd debitorul o perioadă îndelungată nu practică nici
o activitate, fiind prezentat ultimul raport financiar, obligă administratorul
provizoriu să verifice ca şi în celelalte cazuri, dacă debitorul dispune de bunuri
suficiente pentru suportarea cheltuielilor procesului de insolvabilitate.
În situaţia cînd însuşi debitorul înaintează în instanţă cerere introductivă
pentru a se declara insolvabil ( instanţa de judecată, examinînd cererea
introductivă depusă de către debitor şi constatînd că există persoane, care pot
declara pretenţii faţă de debitor, este în drept, conform art. 66 CPC al RM, să-l
înştiinţeze despre faptul primirii spre examinare a cererii introductive şi să-i
explice dreptul lor de a înainta cerere introductivă de intentare a procesului de
insolvabilitate, dîndu-i posibilitatea de a se folosi de prevederile alin.1 şi 2 al art.
153 din Legea insolvabilităţii, în cazul constatării insuficienţei masei debitoare).
Instanţa de judecată care soluţionează cazurile de insolvabilitate va ţine cont de faptul că
pricinile cu privire la bunurile din masa debitoare a debitorului, aflate pe rol în alte instanţe la
data intentării procesului de insolvabilitate, vor continua a fi judecate cu preluarea de către
administrator a drepturilor debitorului ca reclamant în condiţiile art.88 din Legea insolvabilităţii.
135
 Dacă în cauzele cu privire la masa debitoare a debitorului acesta din urmă este pîrît,
judecarea pricinii va continua cu preluarea de către administrator a drepturilor şi obligaţiilor
părţii reclamate în cazurile de:
- separare a unui bun din masa debitoare care nu aparţine cu drept de proprietate
debitorului în baza cererii unei persoane care deţine un drept real asupra bunului;
- executare a creanţelor garantate în baza cererii unui creditor gajist:
- executare a creanţelor care au fost asigurate într-un alt mod prin masa debitoare.
Alte cauze cu privire la bunurile din masa debitoare sau care pot avea atingere masei
debitoare şi debitorului, pendinte la data intentării procesului de insolvabilitate, se suspendă pînă
la încetarea procesului de insolvabilitate. În asemenea cazuri creditorii chirografari-reclamanţi
pot declara creanţele în procedură de insolvabilitate şi doar în cazul invalidării acestora pot
solicita reluarea procesului suspendat pentru soluţionarea litigiului aflat în derulare.
Instanţele de judecată vor ţine cont de faptul că procesul de insolvabilitate pornit poate fi
încetat şi din alte motive prevăzute de lege:
- în temeiul art.154 din lege – din motivul lipsei masei debitoare pentru acoperirea
cheltuielilor procesului de insolvabilitate. În cazul în care se constată că masa debitoare este
insuficientă pentru acoperirea cheltuielilor creditorilor, procesul continuă cu satisfacerea
creanţelor din contul masei debitoare după rangurile de prioritate, prevăzute la art.54 din lege (în
cadrul aceluiaşi rang – proporţional sumei obţinute pentru distribuire). Dacă după constatarea
insuficienţei masei debitoare pentru acoperirea cheltuielilor procesului creditorii sau un terţ
achită aceste sume procesul de insolvabilitate continuă;
- în baza art.158 din lege – din lipsa temeiului de insolvabilitate. Încetarea procesului de
insolvabilitate din lipsa temeiului de insolvabilitate se va efectua la cererea debitorului care va
demonstra aceasta prin probe elocvente.;
- în temeiul art.159 din lege – la cererea debitorului în cazul în care dispune de aprobarea
tuturor creditorilor chirografari care şi-au înaintat creanţele şi ale căror creanţe sunt validate în
modul stabilit. Opunerea creditorilor-garantaţi şi a creditorilor ale căror creanţe sunt contestate
şi nu au fost validate nu constituie temei pentru respingere a cererii debitorului de încetare a
procesului de insolvabilitate, opozabilitatea deciderii fiind la discreţia instanţei de judecată.
În cazul încetării procesului de insolvabilitate în temeiul art.art.154, 158, 159 din Legea
insolvabilităţii se încetează concomitent şi examinarea contestaţiilor administratorului,
creditorilor-chirografari în privinţa validării sau invalidării creanţelor contestate. Alte cauze
aflate pe rol în alte instanţe se examinează în modul prevăzut de legislaţia procesual-civilă sau se
încetează în cazul lichidării.
Se va ţine cont de faptul că Legea insolvabilităţii prevede unele proceduri de reorganizare
judiciară a debitorului şi lichidării unor bunuri din averea acestuia pentru satisfacerea creanţelor
creditorilor garantaţi şi chirografari, proceduri care se realizează în bază planică.
Procedura planului se aplică de instanţa de judecată în temeiul hotărârii adunării
creditorilor. Încheierea instanţei de judecată privind aplicarea procedurii planului sau
neadmiterea procedurii planului poate fi atacată cu recurs de persoana care a depus planul sau de
creditor în corespundere cu al (4) art.164 al legii insolvabilităţii.
Instanţa de judecată nu va admite aplicarea procedurii planului, dacă:
a) este evident că planul propus de către debitor nu va fi aprobat de creditori sau nu va
putea fi confirmat de instanţa de judecată;
b) este evident că creanţele creditorilor, conform părţii organizatorice a planului depus de
către debitor, nu pot fi executate;
136
 c) nu au fost respectate prevederile ce ţin de dreptul de a depune planul şi cerinţele faţă
de conţinutul unui plan şi persoana care a depus planul nu le poate înlătura sau nu le înlătură în
termenul rezonabil stabilit de instanţa de judecată.
Potrivit art.170 din Legea insolvabilităţii, planul va prevedea:
a) redresarea şi continuarea activităţii debitorului prin restabilirea solvabilităţii care
va specifica modalităţile de achitare a datoriilor debitorului, măsurile de
restructurare sau consolidare a pasivului debitorului, propunerile de reeşalonare a
unor datorii, de diminuare a valorii acestora sau de convertire a lor în titluri de
participare la capitolul social al debitorului, măsurile de restructurare operaţională şi
financiară a debitorului prin majorarea capitalului social, majorarea sau reducerile de
preţuri, sporirea producţiei, îmbunătăţirea calităţii, schimbarea profilului
întreprinderii etc., măsurile de restructurare a personalului debitorului, reorientarea
profesională, substituirea conducerii debitorului ş.a.
În cazul în care planul prevede redresarea solvabilităţii debitorului, instanţa de judecată
prin aceeaşi încheiere de aplicare a procedurii planului (art.art 164-164/1 din Lege) sau printr-o
încheiere separată va institui un moratoriu asupra executării obligaţiunilor pecuniare ale
creditorilor şi a obligaţiilor fiscale pe un termen de pînă la 180 de zile.
Moratoriul nu se aplică creanţelor privind plata salariilor, pensiilor alimentare,
creanţelor privind recuperarea prejudiciilor cauzate sănătăţii angajaţilor sau creanţelor în
legătură cu decesul acestora, precum şi creanţelor pecuniare şi fiscale a căror scadenţă a survenit
în perioada de după aplicarea procedurii planului.
b) lichidarea patrimoniului întreprinderii. În acest sens proiectul planului trebuie să
prevadă în mod detaliat:
- măsurile de stingere a creanţelor creditorilor sau compensarea lor într-un alt mod în
părţi în capitalul social al debitorului, garanţiile care vor putea fi oferite fiecărei categorii de
creditori, cu excepţia creditorilor garantaţi sau privilegiaţi; care creanţe vor fi plătite în întregime
sau nu vor fi defavorizate de plan, ce despăgubiri urmează a fi oferite tuturor creditorilor în
comparaţie cu ceea ce ar primi prin distribuire în cazul de pricinuire a eventualelor daune prin
neexecutarea culpabilă de către debitor a obligaţiilor trasate în plan; cum şi cui va putea fi
vîndută, în ce mod, averea debitorului; efectele ce vor putea fi obţinute prin vînzarea
întreprinderii (parţial sau în bloc); folosirea salariaţilor etc.
În cel mult 30 de zile de la data depunerii planului, instanţa de judecată convoacă
adunarea creditorilor pentru examinarea planului, determinarea dreptului de vot şi votarea
planului. Despre aceasta instanţa de judecată notifică participanţii la proces, (conform art.19),
concomitent expediind o copie a planului depus (art.179).
Se specifică că creditorii cu drept de vot în privinţa planului sunt împărţiţi, potrivit
art.171 din lege, în trei categorii:
a) creditorii cu garanţii reale (garantaţi);
b) creditori chirografari, cu excepţia creditorilor de rang inferior (vezi art.54 din lege);
c) creditori chirografari de rang inferior.
Creditorii cu acelaşi regim juridic cu interese similare pot fi organizaţi în clase separate,
cum ar fi creditorii ale căror creanţe izvorăsc din contracte de muncă (salariaţii), obligaţii pentru
întreţinere etc.
Instanţa de judecată poate dispune ca planul să fie supus votului în cadrul unei şedinţe
convocate special. Şedinţa se va convoca într-un termen care nu va depăşi 30 de zile de la data
desfăşurării adunării de examinare a planului.

137
 Fiecare clasă de creditori va vota separat asupra planului. Un plan se va considera
acceptat de către o clasă de creditori, dacă în cadrul ei planul a fost votat de majoritatea
deţinătorilor exprimată prin valoarea creanţelor şi de majoritatea creditorilor acestei clase.
După acceptarea planului de către creditor şi debitor planul urmează să fie confirmat de
instanţa de judecată cu audierea prealabilă a administratorului, comitetului creditorilor şi a
debitorului.
Instanţa de judecată poate să nu confirme planul în cazurile, în care:
a) a fost ignorată o condiţie esenţială de conţinut al planului de către creditori şi debitori,
iar această încălcare nu poate fi înlăturată ;
b) planul a fost acceptat cu rea-credinţă, în special prin favorizarea unuia dintre creditori.
În cazul confirmării planului, instanţa de judecată, în notificarea consemnată la art.19,
informează creditorii care şi-au declarat creanţele şi creditorii garantaţi despre confirmare,
anexînd planul sau un extras din plan.
După confirmarea planului şi intrarea în vigoare a hotărîrii de confirmare a planului,
activitatea debitorului se reorganizează în mod respectiv.
În cazul pronunţării hotărîrii de confirmare a planului, art.189 şi 192 din Legea
insolvabilităţii prevăd următoarele efecte specifice hotărârii de confirmare a planului:
1) creanţele şi drepturile creditorilor sunt modificate aşa cum este prevăzut în plan
(acoperirea parţială a creanţelor, sub anumite condiţii şi diferite modalităţi etc.);
2) în cazul unei executări silite planul confirmat va fi considerat ca o hotărîre definitivă
împotriva debitorului, inclusiv şi împotriva unui terţ care şi-a asumat obligaţia de executare a
planului de rînd cu debitorul.
Caracterul obligatoriu al condiţiilor planului ca o hotărîre definitivă se explică prin însuşi
faptul aprobării planului de către instanţa de judecată.
După ce hotărârea de confirmare a planului devine definitivă, instanţa de judecată
dispune, printr-o hotărîre, încetarea procesului de insolvabilitate şi continuă procedura planului.
Dispozitivul hotărîrii privind încetarea procesului de insolvabilitate se publică în conformitate cu
art.19 din Lege şi se notifică în mod individual debitorul, administratorul şi membrii comitetului
creditorilor.
Dacă realizarea planului este supravegheată, instanţa de judecată notifică acest fapt odată
cu publicarea conform art.19 a dispozitivului hotărârii privind încetarea procesului de
insolvabilitate (art.196 din lege)
Din momentul adoptării hotărârii de încetare a procesului de insolvabilitate şi de
continuare a procedurii planului, debitorul reintră în dreptul de administrare a masei debitoare.
Administratorul îşi exercită atribuţiile în conformitate cu articolele 193-194 ale Legii
insolvabilităţii.
Prin ultima propoziţie din alin. (3) art.193 al Legii insolvabilităţii “Prevederile art.36 se
aplică corespunzător” se va înţelege că aici vor fi aplicabile doar prevederile alineatelor 3 şi 4 ale
art.36 din Lege.
Procesele pendinte referitor la examinarea contestărilor depuse în cadrul procesului de
insolvabilitate pot fi continuate de administrator, dacă acest aspect este prevăzut în plan.
Instanţa de judecată dispune încetarea supravegherii în cazul:
a) exercitării sau asigurării executării creanţelor supravegheate;

138
 b) expirării a 5 ani de la încetarea procesului de insolvabilitate şi nedepunerii unei noi
cereri introductive (art.197 din lege).
Dacă pe parcursul derulării procedurii planului debitorul nu respectă prevederile lui sau
planul nu este realizat în termen, fiecare creditor poate înainta o cerere introductivă, care va avea
ca efect lichidarea patrimoniului debitorului fără a mai fi necesară dovada insolvabilităţii lui.
Dacă se constată că cel puţin 2/3 din datoriile debitorului stabilite conform planului au
fost achitate, instanţa de judecată este în drept să respingă noua cerere introductivă, iar dacă la
acel moment derularea procedurii planului a expirat, instanţa decide prelungirea acestui termen
cu cel mult un an cu excepţia debitorilor pentru care termenul procedurii planului este stabilit
prin decizie de Guvern.
Se va ţine cont de faptul, că instanţele de judecată ţin registrul cauzelor de insolvabilitate,
în care se fac menţiuni despre fiecare cauză de insolvabilitate examinată sau în curs de
examinare.
Prevederile prezentei legi se aplică şi în procesele de insolvabilitate intentate pînă la
intrarea ei în vigoare. Actele de procedură îndeplinite de instanţele de judecată în baza Legii cu
privire la faliment se menţin la continuarea examinării cauzei după intrarea în vigoare a Legii
insolvabilităţii.

Asigurarea acţiunii (V.Macinskaia, S.Novac)

Asigurarea acţiunii

139
 Asigurarea acţiunii contribuie real la executarea ulterioară a hotărîrii
judecătoreşti adoptate şi, astfel, constituie un mijloc eficient de protecţie a
drepturilor subiective ale participanţilor la proces.
Asigurarea acţiunii înseamnă totalitatea măsurilor care garantează
executarea hotărîrii judecătoreşti în cazul admiterii cerinţelor înaintate de către
reclamant. Aceasta este una din garanţiile principale ale apărării drepturilor
cetăţenilor şi persoanelor juridice. Aplicarea corectă a măsurilor de asigurare
garantează executarea ulterioară a hotărîrilor judecătoreşti.
Importanţa acestei instituţii constă în faptul că, prin aplicarea măsurilor de
asigurare a acţiunii sînt apărate drepturile reclamantului în cazul în care pîrîtul va
acţiona cu rea credinţă sau cînd neaplicarea măsurilor de asigurare poate duce la
imposibilitatea executării hotărîrii.
Judecătorul sau instanţa poate lua măsuri de asigurare a acţiunii doar la
solicitarea participanţilor la proces, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege (Legea
contenciosului administrativ, Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe).
Este de menţionat că, măsuri de asigurare a acţiunii pot fi luate şi la solicitarea
pîrîtului, chiar dacă acesta nu a depus în instanţă acţiune reconvenţională.
Asigurarea acţiunii se admite în orice fază a procesului, în cazul în care
neaplicarea măsurilor de asigurare a acţiunii ar crea dificultăţi judecătoreşti sau ar
face imposibilă executarea hotărîrii judecătoreşti.
Măsurile de asigurare pot fi aplicate atît pe marginea acţiunii principale, cît
şi în cadrul acţiunii reconvenţionale.
Eficacitatea asigurării acţiunii depinde în mare parte de termenul cînd a fost
soluţionată această chestiune. Codul de procedură civilă prevede că, la etapa
pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, judecătorul soluţionează problema
asigurării acţiunii. Soluţionînd această problemă, judecătorul trebuie să ţină cont de
faptul că această circumstanţă poate prejudicia interesele pîrîtului şi altor persoane
participante la proces. Deaceea, la aplicarea măsurilor de asigurare a acţiunii se va
ţine cont de apărarea drepturilor şi intereselor altor persoane participante la proces.
Chestiunile cu privire la aplicarea măsurilor de asigurare a acţiunii sînt
reglementate de Codul de procedură civilă şi tangenţial de următoarele acte
normative:
a) Constituţia Republicii Moldova;
b) Codul civil;
c) Codul familiei;
d) Codul cu privire la locuinţe;
e) Codul fiscal, Titlul V;
f) Codul funciar;
g) Convenţia privind procedura civilă, încheiată la 1 martie 1954 la Haga,
ratificată de Parlamentul Republicii Moldova la 04.08.1992.
Reieşind din stipulările art.174 al Codului de procedură civilă, cererea de
asigurare a acţiunii poate fi depusă doar în instanţa de judecată unde este înaintată
acţiunea principală.

140
 Asigurarea acţiunii este posibilă în orice fază a procesului - prima instanţă,
instanţa de apel. Suportul legal al acestor acţiuni procedurale este cuprins în
art.168, art.174 ale Codului de procedură civilă.
Codul de procedură civilă prevede expres posibilitatea aplicării de către
judecător a măsurilor de asigurare în faza primirii cererii (art.168 CPC).
Ţinînd cont de faptul că, potrivit prevederilor art.168 al.4 al Codului de
procedură civilă, judecătorul soluţionează chestiunea primirii cererii de chemare în
judecată în decurs de 5 zile, în cazul aplicării măsurilor de asigurare a acţiunii în
această fază, judecătorul urmează preventiv să ia cererea principală pe rol, iar
ulterior, în aceeaşi zi, să decidă în privinţa aplicării măsurilor de asigurare.

Măsurile de asigurare a acţiunii

În vederea asigurării acţiunii, judecătorul sau instanţa este în drept să aplice

următoarele măsuri de asigurare:
a) să pună sechestru pe bunurile sau pe sumele de bani ale pîrîtului, inclusiv
pe cele care se află la alte persoane;
b) să interzică pîrîtului săvîrşirea unor anumite acte;
c) să interzică altor persoane săvîrşirea unor anumite acte în privinţa
obiectului în litigiu, inclusiv transmiterea de bunuri către pîrît sau îndeplinirea unor
alte obligaţii faţă de el;
d) să suspende vînzarea bunurilor sechestrate în cazul intentării unei acţiuni
de ridicare a sechestrului de pe ele (radierea din actul de inventar);
e) să suspende urmărirea, întemeiată pe un document executoriu, contestat
de către debitor pe cale judiciară.
Măsurile de asigurare a acţiunii nu sînt exhaustive şi judecătorul sau instanţa
poate aplica, după caz, şi alte măsuri de asigurare a acţiunii care să corespundă
scopurilor specificate la art.174 al Codului de procedură civilă. Pot fi admise
concomitent mai multe măsuri de asigurare a acţiunii, dacă valoarea bunurilor
sechestrate nu depăşeşte valoarea acţiunii.
Legea nu indică concret anume care măsură de asigurare a acţiunii urmează
să fie aplicată şi în privinţa a căror pretenţii. Deaceea, soluţionînd problema ce
măsură de asigurare să aplice şi în care caz, instanţa de judecată trebuie să se
conducă de circumstanţele concrete ale pricinii. Această regulă se referă la cazurile
cînd concomitent pot fi aplicate mai multe măsuri de asigurare a acţiunii.
Nu pot fi aplicate măsuri de asigurare a acţiunii, care nu sînt prevăzute de
lege şi într-o oarecare măsură lezează drepturile şi libertăţile pîrîtului, cît şi ale
altor persoane.
Măsura de asigurare a acţiunii depinde de caracterul pretenţiilor înaintate.
Necesitatea aplicării măsurilor de asigurare este dictată de posibilitatea
executării viitoarei hotărîri.
a) Punerea sechestrului pe bunurile sau pe sumele de bani ale pîrîtului,
inclusiv pe cele care se află la alte persoane.

141
 Aplicarea sechestrului pe bunuri constituie una din cele mai răspîndite
măsuri de asigurare a acţiunii.
Modalitatea aplicării sechestrului pe bunuri este stipulată în art.176 al
Codului de procedură civilă.
Astfel, punerea sechestrului pe bunurile organizaţiei sau ale cetăţeanului cu
statut de întreprinzător, în cazul asigurării acţiunii, se efectuează în următoarea
ordine:
- în primul rind, pe bunurile pîrîtului care nu participă nemijlocit la procesul
de producţie: valorile mobiliare, mijloacele băneşti de pe conturile pîrîtului, valuta,
autoturismele, obiectele de design din oficii şi alte bunuri;
- în al doilea rind, pe produsele finite (marfă), precum şi pe alte bunuri
materiale care nu participă nemijlocit în procesul de producţie şi nu sînt destinate
utilizării în producţie;
- în al treilea rind, pe bunurile imobiliare, precum şi pe materia primă,
materiale, maşini, unelte, utilaje, instalaţii, echipamente şi alte mijloace fixe,
destinate pentru a fi folosite nemijlocit în producţie;
- în al patrulea rind, pe bunurile transmise altor persoane.
Potrivit prevederilor art.176 al.2 al Codului de procedură civilă, judecătorul
sau instanţa de judecată, aplicînd ca măsură de asigurare sechestrarea bunurilor,
urmează să ţină cont de valoarea revendicărilor din acţiune. Prin urmare, este
important ca judecătorul sau instanţa de judecată să verifice dacă reclamantul a
indicat corect valoarea acţiunii.
Concomitent, la determinarea cuantumului valorii bunurilor sechestrate,
judecătorul sau instanţa de judecată trebuie să ţină cont de mărimea taxei de stat
care va fi inclusă în valoarea acestor bunuri.
După aplicarea măsurilor de asigurare în privinţa bunului, încheierea
adoptată face opozabil sechestrul tuturor acelora care vor dobîndi vre-un drept
asupra bunului respectiv.
Actul juridic prin care s-a dispus de un bun referitor la care, prin lege sau de
instanţa de judecată, sau de un alt organ abilitat, este instituită în favoarea unor
persoane o interdicţie cu privire la dispoziţie, poate fi declarat nul de instanţa de
judecată la cererea persoanelor în favoarea cărora este instituită interdicţia.
La judecarea pricinilor care rezultă din raporturile juridice reglementate în
baza contractului de gaj este necesar de a asigura acţiunea prin aplicarea legislaţiei
procesuale, deoarece însăşi gajul este o modalitate de asigurare a obligaţiunii.
La examinarea altor litigii, cu excepţia celor reglementate de Legea gajului,
ca obiect al măsurilor de asigurare în favoarea reclamantului poate fi şi bunul deja
gajat conform contractului de gaj.
Legea nu determină categoriile concrete de acţiuni care pot fi asigurate şi
nici nu stipulează că pot fi asigurate numai acţiunile cu caracter patrimonial.
Prejudiciul moral presupune compensarea suferinţelor morale exprimată în
sume băneşti. Deci, acţiunea privind repararea prejudiciului moral, de asemenea,
poate fi asigurată, cu toate că acest prejudiciu nu este material, deoarece în cazul

142
admiterii acţiunii executarea hotărîrii constă în perceperea unei sume băneşti care,
în unele cazuri, se poate referi şi la averea debitorului.
Art.85 din Codului de executare al Republicii Moldova, publicat în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.34-35/112 din 03 martie 2005,
enumeră bunurile debitorului care nu pot fi urmărite. Prin urmare, ele nu pot
constitui obiect al măsurilor de asigurare.
De asemenea, nu poate fi asigurată acţiunea prin sechestrarea produselor
agricole perisabile, conform listei aprobate de Guvern.
Obiect al măsurii de asigurare poate constitui orice bun ori o universalitate
de bunuri care se află în circuitul civil, indiferent de faptul în a cui posesie se află
ele, precum şi orice drept patrimonial sau creanţă bănească.
Pot fi urmărite atît bunurile personale ale debitorului, cît şi partea socială
(participaţiunea) care-i aparţine într-o proprietate comună (indiferent de forma
organizatorico-juridică a societăţilor comerciale), cota-parte din proprietatea în
devălmăşie a soţilor.
Partea socială a membrului societăţii cu răspundere limitată reprezintă o
fracţiune din capitalul social al acestei societăţi şi poate fi obiect al măsurii de
asigurare.
În cazul urmăririi participaţiunii unui membru al societăţii în nume colectiv
sau al cooperativelor, urmărirea participaţiunii poate avea loc doar în cazul
insuficienţei unui alt patrimoniu al pîrîtului.
Pot constitui obiect al măsurilor de asigurare acţiunile şi obligaţiunile
societăţii pe acţiuni. Instanţa de judecată sau judecătorul urmează a informa
societatea pe acţiuni respectivă, pentru ca aceasta, în conformitate cu prevederile
art.164 al Codului civil, să facă menţiune despre măsurile aplicate în registrul
deţinătorilor de acţiuni sau obligaţiuni.
Membrii cooperativelor de construcţie a locuinţelor, garajelor şi ai altor
cooperative, care au depus întreaga cotă de participare pentru locuinţa, garajul sau
altă construcţie ce li s-a dat spre folosinţă, dobîndesc dreptul de proprietate asupra
acestor bunuri şi ele pot fi urmărite, deci pot constitui obiect al acţiunii de
asigurare.
Bunurile dobîndite de soţi în perioada căsătoriei le aparţin cu drept de
proprietate comună în devălmăşie. Fiecare soţ răspunde pentru obligaţiile proprii
cu bunurile proprietate personală şi cu cota-parte din proprietatea în devălmăşie.
Reieşind din esenţa prevederilor art.24 al Codul familiei, soţii urmează să
răspundă cu întreg patrimoniul lor pentru obligaţiile care au fost asumate în
interesul familiei, fie şi numai de către unul din ei, dacă prin aceasta au sporit
bunurile comune ale lor.
Prin urmare, judecătorul sau instanţa de judecată, examinînd cererea de
asigurare, urmează să verifice în fiecare caz concret natura apariţiei obligaţiunilor
pîrîtului, provenienţa bunului sechestrat şi regimul de proprietate al lui (personală,
comună), perioada dobîndirii şi în dependenţă de aceasta să decidă.
În cazul existenţei unui contract matrimonial instanţa de judecată sau
judecătorul trebuie să ţină cont şi de condiţiile acestuia.
143
 Soluţionînd cerinţele unuia dintre soţi de eliberare de sub sechestru a unei
cote-părţi de avere, procurată în baza contractului de credit şi care constituie
proprietate comună în devălmăşie a soţilor, urmează să se ţină cont de faptul că,
dreptul de proprietate al persoanei care procură lucruri în baza contractului survine
din momentul transmiterii bunului, dacă altceva nu este prevăzut prin contract sau
lege. În legătură cu aceasta, bunurile procurate în credit pot fi incluse în listă,
indiferent de faptul de care dintre soţi a fost perfectat contractul de vînzare-
cumpărare şi dacă integral a fost achitată suma bunurilor procurate în credit.
Dacă la momentul examinării cererii de asigurare a acţiunii proprietatea
soţilor a fost deja partajată, dar din actele prezentate se poate constata că datoria
este comună şi a apărut pînă la încetarea relaţiilor de familie, judecătorul sau
instanţa de judecată pot aplica măsurile de asigurare prin sechestrarea averii
ambilor soţi.
b) Interzicerea pîrîtului să săvîrşească anumite acte.
Ca măsură de asigurare a acţiunii poate fi interzicerea pîrîtului de a săvîrşi
anumite acte în privinţa obiectului în litigiu. Ca exemplu, în litigiul ce ţine de
transmiterea copilului spre educaţie, judecătorul sau instanţa de judecată poate să
interzică pîrîtului de a transmite temporar copilul altor persoane sau la odihnă într-
o instituţie cu regim staţionar cu scopul de a ascunde locul aflării lui.
c) Interzicerea altor persoane să săvîrşească anumite acte în privinţa
obiectului în litigiu, inclusiv transmiterea de bunuri către pîrît sau îndeplinirea
unor alte obligaţii faţă de el.
Ca măsură de asigurare a acţiunii poate servi interzicerea altor persoane de
a săvîrşi anumite acte în privinţa obiectului în litigiu, inclusiv transmiterea de
bunuri către pîrît sau executarea altor obligaţiuni faţă de el.
Spre exemplu, în litigiile patrimoniale, cînd obiectul litigiului se află la terţi,
instanţa de judecată va dispune interdicţia de a încheia contracte în privinţa acestui
obiect, de a înregistra acţiunile. De asemenea, instanţa poate interzice organului
cadastral de a înregistra imobilul litigios, Inspectoratului Fiscal - de a prezenta
dispoziţia incaso, băncilor - de a executa dispoziţiile de plată etc. La aplicarea
acestei măsuri de asigurare instanţa de judecată urmează să ţină cont că interdicţiile
de a executa anumite acte ce se referă atît la bunurile ce-i aparţin pîritului, cît şi la
averea ce nu-i aparţine lui, dar poate să intre în posesiunea, folosinţa şi dispoziţia
lui pe viitor (spre exemplu, va primi moştenirea, i se va restitui datoria etc.).
În asemenea circumstanţe instanţa de judecată, aplicînd interdicţiile faţă de
alte persoane, va reieşi din obiectul litigiului.
Punînd sechestrul în privinţa sumelor aflate pe conturile bancare ale
pîrîtului, judecătorul sau instanţa de judecată urmează să ţină seama de faptul că,
sechestrul se aplică nu asupra contului bancar, dar asupra mijloacelor băneşti aflate
pe acest cont în limita valorii acţiunii, astfel încît, prin aplicarea măsurilor de
asigurare să nu fie paralizată activitatea economico-financiară a debitorului.
Judecătorul sau instanţa de judecată poate aplica sechestrul asupra banilor de pe
contul pîrîtului chiar şi în cazul insuficienţei lor, deoarece sechestrul va avea efecte
şi pentru viitor. Obligaţiunea de a prezenta rechizitele contului bancar ale pîrîtului
144
îi aparţine reclamantului. În cazurile în care locul aflării contului este determinat,
dar banca sau altă instituţie financiară refuză de a elibera reclamantului datele
necesare, instanţa de judecată sau judecătorul, în conformitate cu art.119 al
Codului de procedură civilă, va contribui prin eliberarea unui demers pentru
obţinerea probei solicitate. Acest demers poate fi adresat şi Inspectoratului Fiscal
Principal de Stat sau, după caz, inspectoratelor teritoriale.
Mijlocul de transport sau alte bunuri aflate în posesia sau folosinţa altor
persoane, în baza procurii cu dreptul de vînzare-cumpărare, poate constitui obiect
al măsurii de asigurare, deoarece deţinătorul acestei procuri poate realiza bunul.
Bunurile sechestrate de autoritatea fiscală, în baza prevederilor art.119 al.
(7) al Codului fiscal, nu se urmăresc de alte autorităţi publice, nici chiar în temeiul
unei hotărîri judecătoreşti.
Acţiunile de despăgubire ce rezultă din raporturile reglementate de Legea
contenciosului administrativ sînt asigurate ca şi celelalte acţiuni civile, iar în
cazurile prevăzute de legea menţionată, acţiunea este asigurată prin suspendarea
actului.
Suspendarea actului administrativ ca măsura de asigurare poate fi aplicată şi
din oficiu de către instanţa de contencios administrativ (art.21 al Legii
contenciosului administrativ).
Potrivit Legii cu privire la dreptul de autor şi drepturile conexe, în special
art.38, judecătorul sau instanţa de judecată, examinînd litigiile ce rezultă din aceste
raporturi, este în drept şi din oficiu să emită o încheiere prin care să interzică
efectuarea anumitor acţiuni (confecţionarea, vînzarea, închirierea, importul etc.).
De asemenea, judecătorul sau instanţa de judecată este obligat să pronunţe o
încheiere privitoare la sechestrarea tuturor exemplarelor sau fonogramelor
presupuse că sînt contrafăcute, precum şi a materialelor şi echipamentelor destinate
pentru confecţionarea lor.
Acţiunile împotriva statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, de
asemenea, pot fi asigurate prin aplicarea măsurilor de asigurare prevăzute la
art.175 al Codului de procedură civilă, inclusiv şi prin aplicarea sechestrului pe
bunuri. La aplicarea sechestrului pe bunurile ce aparţin subiecţilor menţionaţi mai
sus urmează să se ţină cont de faptul că sechestrul pe bunurile ce aparţin
domeniului public este inadmisibil.
Pot fi sechestrate bunurile ce ţin de domeniul privat al unităţilor
administrativ-teritoriale sau al statului.
Întreprinderile de stat şi întreprinderile municipale sînt persoane juridice şi
răspund pentru obligaţii cu tot patrimoniul lor privat (art.179 CC).
Acţiunea poate fi asigurată şi prin urmărirea bunurilor arendate, bunurilor
uzufructuarului, deţinătorului dreptului de superficiu, de servitute, cu condiţia
respectării prevederilor legislaţiei civile.
d) Suspendarea vînzării bunurilor sechestrate în cazul intentării unei
acţiuni de ridicare a sechestrului de pe ele (radierea din actul de inventar).
Suspendarea vînzării bunurilor sechestrate ca măsură de asigurare se aplică
în acţiunile de eliberare de sub sechestru sau în cazurile în care se solicită radierea
145
din registru. Necesitatea suspendării vînzării este dictată de faptul ca bunul
sechestrat prin vînzare să nu fie procurat de un terţ.
e) Suspendarea urmăririi, întemeiate pe un document executoriu,
contestat de către debitor pe cale judiciară.
Ca modalitate de asigurare a acţiunii poate servi şi suspendarea urmăririi în
baza unui document executoriu în cazul în care acesta este contestat de către
debitor pe cale judiciară. Ca document executoriu poate servi ordonanţa
judecătorească, dispoziţia incaso trezorerială, hotărîrea instanţei de contencios
administrativ, titlul executoriu şi alte documente enumerate în art.12 din Codul de
executare al Republicii Moldova.
Măsurile de asigurare menţionate mai sus sînt adresate nemijlocit
executorului judiciar, pentru ca acesta să suspende toate acţiunile întru executarea
sentinţelor, hotârîrilor, ordonanţelor şi altor documente executorii.
Contestarea de către terţe persoane a dreptului privind apartenenţa bunurilor
urmărite se examinează de instanţă în ordinea procedurii contencioase (acţiunile
pentru ridicarea sechestrului pus pe bunuri).
Acţiunile pentru ridicarea sechestrului pus pe bunuri pot fi intentate atît de
proprietari, cît şi de posesorii bunurilor ce nu aparţin debitorului.

Examinarea cererii de asigurare a acţiunii

Cererea cu privire la asigurarea acţiunii poate fi indicată în cererea de

chemare în judecată sau poate fi înaintată o cerere separat.
Cererea cu privire la asigurarea acţiunii se depune în formă scrisă. În ea se
indică:
a) instanţa de judecată căreia îi este adresată;
b) numele sau denumirea reclamantului, domiciliul ori sediul lui, dacă
reclamantul este o persoană juridică - datele bancare, codul fiscal, numele
reprezentantului şi adresa lui, în cazul în care cererea se depune de reprezentant;
c) numele sau denumirea pîrîtului, domiciliul ori sediul lui;
d) circumstanţele de fapt şi de drept pe care reclamantul îşi întemeiază
pretenţiile, demonstrarea probelor care confirmă circumstanţele;
e) pretenţiile cu privire la asigurarea acţiunii;
f) lista documentelor anexate la cerere.
Procedura de examinare a cererii de asigurare a acţiunii este reglementată de
art.177 al Codului de procedură civilă.
Cererea de asigurare a acţiunii se soluţionează de judecător sau de instanţa
de judecată care examinează pricina chiar în ziua depunerii ei, fără a-l înştiinţa pe
pîrît şi pe ceilalţi participanţi la proces. În cazul în care măsurile de asigurare a
acţiunii nu sînt aplicate la timp pot fi încălcate drepturile reclamantului.
Citarea şi înştiinţarea pîrîtului şi altor participanţi la proces poate influenţa
executarea ulterioară a hotărîrii, deoarece pîrîtul poate ascunde bunurile asupra
cărora urmează să fie aplicate măsuri de asigurare, să le realizeze, să le transmită
altor persoane, etc.
146
 Dacă măsurile de asigurare se aplică în şedinţa judiciară, pîrîtul şi ceilalţi
participanţi la proces sînt în drept de a da explicaţii privitor la chestiunea
asigurării.
Judecătorul stabileşte necesitatea aplicării măsurilor de asigurare. Această
necesitate poate rezulta din pericolul de dispariţie, degradare, înstrăinare sau
risipire a bunului, proastă administrare a averii etc.
Prin urmare, examinînd cererea de asigurare a acţiunii, instanţa urmează, în
fiecare caz concret, să verifice obiectul şi temeiul acţiunii principale, să determine
natura litigiului, să verifice argumentele reclamantului referitoare la acţiunile cu
rea-credinţă ale pîrîtului de înstrăinare a bunurilor, care ar putea pune obstacole în
privinţa executării hotărîri judiciare.
Privitor la asigurarea acţiunii, judecătorul sau instanţa de judecată adoptă o
încheiere de admitere a cererii de asigurare sau, după caz, de respingere.
Încheierea urmează să fie întocmită în corespundere cu cerinţele prevăzute
de art.270 al Codului de procedură civilă. În ea se indică:
a) locul şi data emiterii;
b) denumirea emitentului, numele membrilor completului de judecată şi al
grefierului;
c) date despre participanţii la proces, obiectul litigiului sau pretenţia
înaintată;
d) problema asupra căreia se emite;
e) motivele care au determinat concluziile instanţei şi legea guvernantă;
f) dispoziţia instanţei;
g) ordinea şi termenul de atac al încheierii dacă este susceptibilă de atac.
Încheierea cu privire la aplicarea măsurii de asigurare a acţiunii suplimentar
urmează să mai cuprindă:
- măsura de asigurare concretă;
- locul aflării averii;
- cuantumul valorii acţiunii;
- termenul de aplicare a interdicţiei;
- contul bancar, etc.
Refuzul de a admite cererea de asigurare a acţiunii nu serveşte ca temei
pentru refuzul primirii cererii repetate de asigurare, cu condiţia apariţiei noilor
circumstanţe. În asemenea situaţie, judecătorul sau instanţa de judecată
examinează cererea repetată conform prevederilor art.177 al Codului de procedură
civilă.
Încheierile de asigurare a acţiunii pot fi atacate cu recurs.
Dacă încheierea de asigurare a acţiunii a fost emisă fără citarea sau
înştiinţarea recurentului, termenul de depunere a recursului se calculează din ziua
în care persoana interesată a aflat despre pronunţarea încheierii.
Încheierea de asigurare a acţiunii se execută imediat, în ordinea stabilită
pentru executarea actelor judecătoreşti.

147
 În baza încheierii judecătorul sau instanţa de judecată eliberează titlul
executoriu, care se transmite imediat executorului, iar acesta intentează procedură
executorie.
Titlul executoriu poate fi eliberat şi reclamantului, dacă măsura de asigurare
urmează să fie executată pe teritoriul altui raion.
Depunerea recursului împotriva încheierii de asigurare a acţiunii nu
suspendă executarea încheierii.

Substituirea unei forme de asigurare a acţiunii printr-o altă formă

La cererea participanţilor la proces se admite substituirea unei forme de

asigurare a acţiunii cu altă formă.
Cererea de substituire a unei forme de asigurare a acţiunii printr-o altă
formă se examinează de aceeaşi instanţă de judecată care a aplicat forma iniţială.
Substituirea unei forme de asigurare a acţiunii printr-o altă formă se
soluţionează în şedinţa de judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul,
data şi ora şedinţei de judecată. Neprezentarea lor, însă, nu împiedică examinarea
problemei.
Examinînd cererea de substituire a unei forme de asigurare cu alta,
judecătorul sau instanţa de judecată urmează să verifice necesitatea şi oportunitatea
unei astfel de substituiri, avînd în vedere că nu pot fi substituite una cu alta toate
măsurile de asigurare prevăzute de art.175 al Codului de procediră civilă. Spre
exemplu, suspendarea vînzării bunurilor sechestrate nu poate fi substituită cu
punerea sechestrului.
În cazul asigurării acţiunii, prin care se cere plata unei sume, pîrîtul este în
drept ca, în locul măsurilor de asigurare luate, să depună pe contul de depozit al
instanţei suma cerută de reclamant.
Privitor la substituirea unei măsuri de asigurare cu altă măsură de asigurare
se adoptă o încheiere.
Recursul împotriva încheierii de substituire a unei forme de asigurare a
acţiunii cu alta suspendă executarea încheierii.

Anularea măsurilor de asigurare a acţiunii

Măsura anterioară de asigurare a acţiunii poate fi anulată din oficiu sau la

cererea pîrîtului de către judecătorul sau instanţa de judecată care a ordonat măsura
de asigurare ori de judecătorul sau instanţa de judecată în a căror procedură se află
pricina.
Anularea măsurii anterioare de asigurare a acţiunii se soluţionează în şedinţă
de judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei.
Neprezentarea lor repetată, însă, nu împiedică examinarea problemei.
Temeiurile pentru anularea măsurilor de asigurare pot fi diferite: respingerea
acţiunii reclamantului, dispariţia circumstanţelor care au servit ca temei de
asigurare a acţiunii, executarea benevolă a obligaţiunii de către pîrît etc.
148
 Refuzul de a admite acţiunea principală a reclamantului nu întotdeauna
poate servi ca temei de anulare a măsurii de asigurare. Reieşind din stipulările
art.180 al.(3) al Codului de procedură civilă, măsurile de asigurare a acţiunii se
menţin pînâ cînd hotârîrea judecătorească devine irevocabilă.
În cazul admiterii acţiunii, măsurile de asigurare îşi păstrează efectul pînă la
executarea hotărîrii judecătoreşti.
Despre anularea măsurilor de asigurare a acţiunii judecătorul sau instanţa de
judecată anunţă, după caz, organul care înregistrează bunul sau dreptul asupra lui.
Încheierile de anulare a măsurii de asigurare a acţiunii pot fi atacate cu
recurs.
Suspendarea procesului, în temeiul art.art.260, 261 ale Codului de procedură
civilă, nu are ca efect suspendarea măsurilor de asigurare, deoarece suspendarea
procesului nu suspendă actele procedurale de aplicare a măsurilor de asigurare.
Conform art.181 al.(3) al Codului de procedură civilă, depunerea recursului
împotriva încheierii de asigurare a acţiunii nu suspendă executarea încheierii.
Recursul împotriva încheierii de anulare a măsurilor de asigurare a acţiunii sau de
substituire a unei forme de asigurare cu alta suspendă încheierea de asigurare.

Repararea prejudiciului cauzat pîrîtului prin asigurarea acţiunii

În scopul asigurării principiului egalităţii părţilor în proces, judecătorul sau

instanţa de judecată poate solicita reclamantului o cauţiune a prejudiciului care ar
putea fi cauzat pîrîtului. Mărimea cauţiunii o determină instanţa, reieşind din
valoarea cuantumului obiectului sechestrat şi valoarea posibilelor prejudicii:
paguba reală şi venitul ratat.
Pîrîtul este în drept să intenteze împotriva reclamantului acţiune cu privire la
repararea prejudiciului cauzat prin măsurile de asigurare în cazul în care hotărîrea
judecătorească de respingere a acţiunii a devenit irevocabilă. De regulă, aceasta
poate avea loc în alt proces judiciar.

Vicepreşedintele Colegiului Civil

şi de Contencios administrativ al
Curţii Supreme de Justiţie Vera Macinskaia

Dumitru Visternicean
Judecător la Curtea
Supremă de Justiţie

APELUL

149
 I. Unele consideraţiuni generale privind sistemul căilor de atac
în procedura civilă.
Conform art. 4 CPC sarcinile procedurii civile constau în judecarea justă, în
termen rezonabil, a cazurilor de apărare a drepturilor încălcate sau contestate, a
libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor fizice, juridice şi asociaţiilor,
ale autorităţilor publice şi ale altor persoane care sînt subiecte ale raporturilor
juridice, civile, familiale, de muncă şi ale altor raporturi juridice, precum şi în
apărarea intereselor statului şi ale societăţii, în considerarea legalităţii şi a ordinii
de drept, în prevenirea cazurilor de încălcare a legii.
Realizarea nemijlocită a acestei sarcini este pusă pe seama instanţelor
judecătoreşti din Republica Moldova, formate în conformitate cu Constituţia
Republicii Moldova şi alte legi organice.17
Astfel, conform art. 114, 115 din Constituţia RM, justiţia se efectuează în
numele legii numai de către instanţele judecătoreşti şi anume de Curtea Supremă
de Justiţie, Curţile de Apel şi judecătorii. Pentru anumite categorii de pricini, pot fi
formate, în baza legii judecătorii specializate. Formarea şi competenţa instanţelor
judecătoreşti, cît şi procedura sînt stabilite prin legi organice.
În cadrul procedurii civile unul din drepturile constituţionale garantate şi
asigurate, este dreptul de executare a căilor de atac. Or, participanţii la proces şi
alte persoane interesate ale căror drepturi, libertăţi ori interese legitime au fost
încălcate printr-un act judiciar, pot exercita căile de atac împotriva acestora în
condiţiile legii.
Unul din cele mai importate acte normative prin care sunt reglementate
raporturile procesuale civile este Codul de procedură civilă al Republicii Moldova
care a fost adoptat la 30 mai 2003 de către Parlamentul Republicii Moldova, care
conform Legii nr.227-XV din 05 iunie 2003 cu privire la punerea în aplicare a
Codului de procedură civilă al Republicii moldova, a fost pus în aplicare la data de
12 iunie 2003. Unul din institutele procedurii civile reglementate în cod expus în
Titlul III este căile de atac al hotărîrilor judecătoreşti.
Căile de atac sînt mijloace sau remedii juridice procesuale, prin intermediul
cărora se poate solicita verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărîrilor judecătoreşti
şi în final remedierea erorilor comise de judecătorii primei instanţe.
De asemenea, căile de atac reprezintă o formă conexă de manifestare a
acţiunii civile, iar în momentul în care partea interesată apelează la o anumită cale
de atac, aceasta devine o componentă a dreptului la acţiune pus în mişcare. Prin
intermediul căilor de atac se poate contesta fie nerespectarea de către instanţa de
judecată care a pronunţat hotărîrea atacată condiţiilor formale în care trebuia să
aibă loc judecată, fie faptul că raţionamentul jurisdicţional este inexact. Mai mult
17
Legea Republicii Moldova privind organizarea judecătorească nr.514-XIII din 06 iulie 1995, M..O. nr.58/641 din
19 octombrie 1995;
Legea Republicii Moldova cu privire la Curtea Supremă de Justiţie nr.789-XIII din 26 martie 1996, M.O. nr.32-
33/323 din 30 mai 1996;
Legea Republicii Moldova cu privire la instanţele judecătoreşti economice nr.970 din 24 iulie 1996, M.O. nr.77/742
din 28 noiembrie 1996;
Legea contenciosului administrativ nr.793-XiV din 10 februarie 2000, M.O. nr.57-58/375 din 18 mai 2000.

150
ca atît, căile de atac sînt în legătură directă cu hotărîrea deja pronunţată, care
determină modul în care are loc judecata în fiecare cale de atac.
Existenţa căilor de atac constituie pentru părţi o garanţie a respectării
drepturilor lor fundamentale şi garantează calitatea actelor de dispoziţie
judecătoreşti.
Reglementarea actuală a căilor de atac, este rezultatul unei îndelungate
evoluţii istorice. În prezenta expunere nu avem scopul de a examina această
problemă în detalii. Vom reţine numai faptul că în linii generale căile de atac erau
în dependenţă de evoluţia sistemului judecătoresc, rolul instanţei de judecată în
procedura examinării pricinilor civile, şi de fapt de subiecţii abilitaţi prin lege de a
exercita căile de atac.
Pentru a evidenţia şi concretiza, rolul, locul, esenţa şi importanţa institului
căilor de atac în procedură civilă, iniţial urmează a ne expune, în privinţa a două
noţiuni şi anume „controlul judiciar” şi „controlul judecătoresc”, ce au tangenţă cu
căile de atac, în dependenţă de conţinutul, esenţa şi forma îmbrăcată în aceste
noţiuni.
Controlul judiciar, după cum susţin profesorii romîni I. Stoenescu şi S.
Zilberştein, este „dreptul şi obligaţia pe care le au în cadrul unui sistem judiciar
instanţele judecătoreşti superioare de a verifica în condiţiile şi cu procedura
stabilită de lege, legalitatea şi temeinicia hotărîrilor pronunţate de instanţele
judecătoreşti inferioare lor şi de a casa sau modifica acele hotărîri ce sînt greşite,
sau de a le confirma pe cele ce sînt legale şi temeinice”. Iar controlul judecătoresc
este controlul exercitat de instanţele judecătoreşti asupra hotărîrilor organelor de
jurisdicţie administrativă ori asupra unor acte administrative emise de organe care
nu fac parte din sistemul judecătoresc (de exemplu contestarea acţiunilor
executorului judecătoresc, contestarea actelor admnistrative – contenciosul
administrativ).
Chiar dacă între aceste două noţiuni sînt deosebiri, nu putem nega faptul
existenţei şi unei strînse legături între ele. Ea rezultă în realizarea controlului de
către instanţele judecătoreşti după o procedură prestabilită de lege. O atare
procedură se întemeiază pe reguli asemănătoare. Se mai susţine, că atît în cadrul
controlului judiciar, cît şi în cadrul controlului judecătoresc, se exercită un control
asupra legalităţii hotărîrilor şi actelor emise de organele respective, iar uneori şi
asupra temeiniciei acestora.
Cît priveşte deosebirile esenţiale a acestor noţiuni, putem menţiona
următoarele:
- o primă deosebire vizează de caracterul omogen al controlului
judiciar faţa de controlul judecătoresc, acesta din urmă avînd un caracter
eterogen;
- a doua notă distinctivă se referă la mijloacele diferite, prin care se
declanşează controlul judiciar şi controlul judecătoresc. Controlul judiciar
se declanşează prin intermediul căilor legale de atac, prevăzute de Codul
de procedură civilă, pe cînd controlul judecătoresc se declanşează prin
mijloace specifice, cum ar fi cererile, iar în unele cazuri – acţiuni;
151
 - al treilea distincţie se referă la obiectul supus controlului. În cadrul
controlului judiciar în calitate de obiect apare hotărîrea instanţei de
judecată, iar în cadrul controlului judecătoresc – actele administrative
emise de către organele ce nu fac parte din sistemul instanţelor
judecătoreşti.
În continuare, ne vom referi la controlul judiciar, controlul realizat prin
intermediul institutului dreptului procesual civil întitulat, după cum am menţionat
mai sus – căile de atac.
Instituirea, exercitarea şi efectele căilor de atac sînt guvernate de cîteva
reguli generale, care au ca scop asigurarea şi realizarea sarcinii şi scopului căilor
de atac – asigurarea posibilităţii îndepărtării greşelilor de judecată admise în actele
de dispoziţie judecătoreşti şi asigurarea stabilităţii autorităţii lucrului judecat a
hotărîrilor judecătoreşti.
Vom expune în continuare doar cele mai semnificative reguli:
1. Legalitatea căilor de atac.
Mai sus a fost menţionat faptul cu trimitere la prevederile constituţionale, că
participanţii la proces şi alte persoane interesate ale căror drepturi, libertăţi sau
interese legitime au fost încălcate printr-un act judiciar, îl pot contesta în condiţiile
legii. Legalitatea căilor de atac, presupune stabilirea acestor căi numai în baza unei
legi organice. Şi această prevedere nu poate fi modificată, anulată de nimeni
inclusiv de instanţa de judecată. De aceia, „Menţiunea greşită în dispozitivul
hotărîrii a căii de atac, care poate fi exercitată împotriva hotărîrii, conform
legislaţiei în vigoare, sau lipsa unei asemenea menţiuni, nu poate fi de natură de a
deschide accesul la o cale de atac neprevăzută prin lege, după cum nici nu poate
închide dreptul la o cale de atac.
În caz, că instanţa de judecată a indicat incorect calea de atac sau nu a
indicat-o deloc, instanţa competentă este în drept de a verifica legalitatea şi
temeinicia hotărîrii contestate conform căii legale de atac.
De fapt părţile au la dispoziţie acele căi de atac, care erau prevăzute de lege
la momentul pronunţării hotărîrii, dacă legea nu prevede altfel. În caz că legiuitorul
adoptă o nouă lege prin care se anulează (se exclude) calea de atac, existentă la
momentul pronunţării hotărîrii, odată cu punerea în aplicare a noii legi, va fi
soluţionată şi problema ce ţine de calea de atac exercitată.
Astfel, în conformitate cu Legea cu privire la punerea în aplicare a Codului
de procedură civilă al Republicii Moldova din 5 iunie 2003, dat fiind faptul că noul
Cod de procedură civilă nu mai conţinea aşa cale de atac ca „contestarea în
anulare”, în p. 2 s-a dispus ca contestaţiile în anulare aflate în procedură înaintea
intrării în vigoare a Codului de procedură civilă al Republicii Moldova se clasează.
Tot aşa s-a procedat şi cu recursurile în anulare declarate împotriva colegiilor
Curţii Supreme de Justiţie.
2. Ierarhia căilor de atac.
Căile de atac trebuie exercitate, potrivit cu natura şi scopul lor, într-o
anumită ordine. Astfel nu se poate exercita o cale extraordinară de atac atîta timp
cît partea are la dispoziţie o cale ordinară de atac. Ne executarea de către parte a
152
căii ordinare de atac – apelul decade partea din dreptul de a ataca hotărîrea cu
recurs, în moment ce legea prevede această cale de atac (art. 429 al. (4) CPC).
De asemenea dispoziţiile judecătoreşti nu vor putea fi supuse revizuirii, dacă
există posibilitatea de a fi contestată în ordine de apel sau recurs.
3. Unicitatea dreptului de a exercita o cale de atac.
Dreptul de a exercita o cale de atac este în principiu unic şi se epuizează
odată cu exercitarea lui. Astfel, apelul nu poate fi exercitat de aceeaşi persoană
împotriva aceleiaşi hotărîri decît o singură dată, chiar dacă s-ar invoca alte temeiuri
decît cele rezolvate printr-o hotărîre anterioară.
Excepţie de la această regulă este revizuirea, care poate fi exercitată de
aceeaşi persoană de mai multe ori, dacă vor fi invocate temeiuri diferite, prevăzute
de art. 449 CPC.
4. Neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac.
Această regulă a fost legiferată în codul de procedură civilă (de exemplu art.
373, alin. 6) şi la aplicarea ei urmează a ţine cont de unele excepţii. Astfel,
agravarea situaţiei părţii în propria cale de atac se admite atunci cînd hotărîrea este
atacată de ceilalţi participanţi la proces, cînd singură partea acceptă agravarea
situaţiei sale. De asemenea se va putea crea o situaţie mai dificilă părţii în propria
cale de atac, cînd instanţa de apel va constata încălcarea sau aplicarea eronată a
normelor de drept procedural (art. 388 al. (1) CPC), deoarece indiferent de
invocarea sau neinvocarea de către parte acestor încălcări, instanţa de apel este
obligată de a aplica aceste temeiuri din oficiu”
Regula neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac îşi găseşte aplicare
în cazul tuturor căilor de atac, care pot fi exercitate de părţi (apel, recurs,
revizuire), dar de fiecare dată urmează a ţine cont de spicificul haracteristic căi de
atac exercitate.
O problemă de ordin practic la cest compartiment este aceia, dacă regula
enunţată vizează numai soluţionarea propriu-zisă a căii de atac, sau şi faza
rejudecării fondului după casare. Savanţii români susţin poziţia că „soluţia care
trebuie să prevaleze este aceea a aplicării plenare a regulilor enumerate, respectiv
şi în faza rejudecării fondului după casare”.
În opinia noastră, aplicarea regulii neagravării situaţiei părţii în propria cale
de atac, nu pot fi aplicate la rejudecarea pricinii în fond. Or, rejudecarea pricinii, se
efectuiază în baza regulilor generale, cu prezentarea şi administrarea a noi probe, i-
ar dacă pricina se rejudecă de prima instanţă, poate avea loc şi modificarea
participanţilor la proces. Adică, în cadrul rejudecării instanţa de judecată nu este
legată de situaţia faptică stabilită anterior.
Încă un argument în susţinerea poziţiei sale, este, că în urma judecării
pricinii instanţa va adopta o hotărîre legală şi întemeiată, i-ar temeinicia hotărîrii se
bazează pe circumstanţele constatate nemijlocit de instanţa şi probele cercetate în
şedinţa de judecată (art.239 CPC).
În afară de regulile enumerate ce ţin în principiu de instituirea, exercitarea şi
efectele căilor de atac, autoritatea hotărîrilor judecătoreşti implică cîteva reguli
generale cu privire la exercitarea acestora.
153
 Astfel, calea de atac trebuie declarată după pronunţarea hotărîrii
judecătoreşti şi pînă la expirarea termenului prevăzut de lege pentru declararea căii
de atac. Conform art. 362 CPC, apelul împotriva hotărîrii primei instanţe poate fi
declarat în termen de 15 zile de la data comunicării hotărîrii motivate, dacă legea
nu prevede altfel. Iar conform art. 357 CPC, pot fi atacate cu apel hotărîrile primei
instanţe, pînă a rămîne definitive18.
Exercitarea căilor de atac prin prisma principiului disponibilităţii19; ţine de
voinţa persoanelor abilitate cu dreptul de a exercita calea de atac respectivă. Cu
alte cuvinte, pentru a fi exercitată calea de atac, persoanele interesate trebuie să-şi
manifeste expres voinţa în acest sens. Or instanţa de judecată din oficiu nu poate
exercita calea de atac. Mai mult ca atît, atunci cînd această voinţă este manifestată
prin reprezentant, acest drept trebui să fie expus expres, sub sancţiunea nulităţii, în
documentul ce confirmă împuternicirile reprezentantului20.
Tot din considerentele expuse anterior partea poate renunţa la exercitarea
căii de atac, dar nu anticipat, ci numai după pronunţarea hotărîrii susceptibile de
atac.
În consecinţă putem concluziona, că instituirea căilor de atac ţine de
competenţa statului prin organele sale legislative, iar exercitarea şi efectele căilor
de atac ţine de activitatea expresă a persoanelor interesate, care în limita şi
modalitatea procedurală stabilită prin lege organică îşi ralizează dreptul
constituţional – dreptul de a contesta actele judecătoreşti.
Căile de atac existente pot fi clasificate în dependenţă de diferite criterii, şi
anume:
- în raport cu condiţiile de exercitare – ordinare şi extraordinare;
- în funcţie de instanţa competentă să soluţioneze calea de atac exercitată –
reformare şi retractare;
- în funcţie de faptul dacă exercitarea căii de atac provoacă sau nu o nouă
judecată în fond – devolutive şi nedevolutive;
- în funcţie de faptul dacă termenul prevăzut pentru exercitarea căii de atac
şi exercitarea însăşi a acelei căi suspendă sau nu executarea hotărîrii atacate –
suspensive şi nesuspensive.
Conform Codului de proedură civilă al RM, actualmente avem următoarele
căi de atac:
- apelul;
- recursul (secţiunea I);
- recursul împotriva deciziilor Curţilor de Apel (secţiunea II);
- revizuirea.

II. Apelul – cale de atac în cadrul controlului judiciar.

18
Noţiunea de hotărîre definitivă şi irevocabilă se conţine în art. 254 CPC.
19
Vezi art. 27 CPC
20
Vezi art. 81 CPC
154
 Codul de procedură civilă al RM nu conţine o definiţie a apelului, iar
doctrina s-a raportat la trăsăturile sale ori la literatura de specialitate pentru a-l
defini.
Astfel, apelul este una din căile de atac stabilită şi reglementată prin lege,
deopotrivă ordinară, devolutivă şi suspensivă de executare, care conferă instanţei
ierarhic superioare investite cu soluţionarea sa pe lîngă atributul verificării
legalităţii şi temeiniciei hotărîrii atacate – şi toate atributele de judecată ale primei
instanţe.
Aceasta este una din multiplele definiţii formulate de savanţi. În linii
generale, se recunoaşte că apelul este mijlocul procesual prin care persoana
nemulţumită de hotărîrea primei instanţe solicită instanţei ierarhic superioare
(curţile de apel), în condiţiile prevăzute de lege, modificarea sau casarea (totală sau
parţială) a acesteia. De fapt, apelul provoacă o nouă judecare a pricinii în fond.
Apelul, ca cale ordinară de atac, a cunoscut o evoluţie contradictorială de la
începutul apariţiei şi pînă la moment. Evoluţie contradictorială după formele şi
modalităţile de exercitare a lui. Cît priveşte esenţa, conţinutul şi sarcina apelului,
ca cale de atac, în esenţa sa au rămas aceleaşi, cu mici concretizări.
Regulile fundamentale ale apelului au fost puse probabil de către
imperatorul August prin legea Iulia judiciara, care fu completată ulterior cu alte
legi, şi sub regimul acestora, hotărîrile judecătoreşti fie definitive sau numai
interlocutorii, puteau fi atacate cu apel. Încă de la instituirea acestei căi de atac
Ulpian a constatat că există şi posibilitatea ca în apel o hotărîre să fie reformată
într-un sens rău, dar practica a demonstrat utilitatea sa incontestabilă. De la
Romani apelul a trecut în dreptul canonic şi în sistemul juridic al ţărilor de drept
scris.
După părerea autorilor ruşi, ca de exemplu F.M. Dmitriev, apelul este unul
din ultimele fenomene în evoluţia fiecărui popor. Această afirmaţie îşi găseşte
confirmare în istoria apariţiei şi evoluţiei a căilor de atac ca institut al dreptului
procesual civil.
În Republica Moldova instituţia apelului este o instituţie relativ tînără, cu o
istorie specifică. Astfel, la început judecata în Moldova poseda un caracter religios,
în aceste condiţii nici nu era vorba despre existenţa unei careva căi de atac a
hotărîrilor emise, care deseori erau cu executare imediată. Mai tîrziu, Moldova
trece printr-o perioadă a dreptului feudal clasic, care din nou se caracteriza prin
exclusivitate şi imposibilitate de a ataca hotărîrea emisă, ea fiind definitivă şi
irevocabilă. În secolul XVI, odată cu trecerea sub protectoratul Imperiului Otoman,
se poate de observat o influenţă minimă a legislaţiei naţionale de către sistemul
asiat, cu toate acestea procedura judiciară a păstrat specificul naţional. Apoi ca o
prioadă specifică poate fi menţionat regimul fanariot din sec. XVIII – XIX, în
perioada căruia s-au făcut modificări esenţiale în jurisprudenţa naţională, precum şi
în sistemul judiciar. Astfel, esenţiale judiciare în această direcţie au fost petrecute
de Constantin Mavrocordat, care a stabilit ca sistemul judiciar să fie compus din
două verigi, majoritatea dosarelor să fie examinate în ţinut de judecătoriile locale,
iar divanul să fie instanţa de apel. Din cele relatate se poate deduce că la acest
155
moment apare şi se realizează ideea şi conceptul apelului ca cale de atac. Pe lîngă
aceasta s-a dispus ca procesele să fie duse în scris pentru a avea o evidenţă strictă a
cauzelor.
Odată cu anexarea Basarabiei (Moldova actuală) la Rusia, toate conceptele
şi reformele judiciare care s-au petrecut în Rusia, s-au răsfrînt şi asupra acestui
teritoriu, astfel fiind introduse căile de atac, sistemul de instanţe din mai multe
verigi, etc.
Dar la 1856, odată cu înfăptuirea Unirii Principatelor Române, Basarabia
trece printr-o nouă etapă de evoluţie. Aşa dar, fiind inspiraţi de ideile Revoluţiei
Franceze şi conceptele iluministe de la acea perioadă, reformatorii români au
efectuat un şir de inovaţii şi modificări, prin care s-a introdus sistemul judiciar
compus din patru verigi, s-au prevăzut căi de atac a hotărîrilor considerate ilegale,
s-a adoptat Codul de procedură civilă.
În continuare, revenind sub protectoratul Rusiei, evoluţia apelului în
Moldova a avut aceeaşi soartă, fiind eliminat odată cu crearea statului sovietic
RSSM, cunoscînd aceleaşi probleme de jurisdicţie şi revenind în procedura civilă
în 1992 prin conceptul de reformă judiciară şi mai tîrziu prin însăşi reforma
judiciară şi modificările din Codul de procedură civilă.
Astfel, în baza Legii Republicii Moldova nr. 942-XIII din 18 iulie 1996,
Codul de procedură civilă al RM din 26 decembrie 1964 a fost completat cu
capitolul treizeci şi patru – Apelul – în cadrul titlului al treilea întitulat căile
ordinare de atac.
Actualmente, apelul este reglementat prin Capitolul XXXVII din Titlul III,
întitulat „Căile de atac ale hotărîrilor judecătoreşti” din Codul de procedură civilă
al RM din 30 mai 2003. Examinarea cauzelor în ordine de apel se va efectua în
strictă conformitate cu normele juridice încadrate în capitolul menţionat cu unele
precizări:
- la judecarea pricinii în ordine de apel se va aplica legea procedurală
în vigoare la data judecării apelului, dacă legea nu prevede altfel;
- dispoziţiile normelor de procedură, privind judecarea pricinilor
civile în prima instanţă se aplică în instanţa de apel în măsura în care nu
sînt contrare dispoziţiilor capitolului XXXVII din Cod;
- în caz că norma juridică specială ce reglementează examinarea în
apel vine în contradicţie cu norma juridică generală aplicată la
examinarea în fond, urmează a fi aplicată norma juridică specială, iar în
caz de discordanţă între normele codului de procedură civilă şi cele ale
unei legi organice, se aplică reglementările legii adoptate ulterior, dacă
legea nu prevede altfel;
- dacă în procesul judecării pricinii se constată ca normă de drept
procedural ce urmează a fi aplicată este în contradicţie cu prevederile
Constituţiei, iar controlul constituţionalităţii normei juridice este de
competenţa Curţii Constituţionale, instanţa judecătorească înaintează
Curţii Supreme de Justiţie propunerea de a sesiza Curtea Constituţională.

156
 Desigur procedura nemijlocită examinării pricinilor în apel o găsim în codul
Procedură civilă. Dar unele momente ce au atribuţie la judecarea pricinilor în apel
le găsim şi în alte acte normative.21
Fără a neglija faptul reglementării legale a procedurii de rejudecare în apel a
hotărîrilor judecătoreşti care nu au devenit definitive, ţinem să menţionăm, că
conform art.17 CPC pentru aplicarea corectă şi uniformă a legislaţiei, Curtea
Supremă de Justiţie generalizează practica examinării de către instanţele
judecătoreşti a unor anumite categorii de pricini, adoptă şi dă publicaţii hotărîri
explicative privind aplicarea corectă a normelor de drept şi soluţionarea justă a
pricinilor civile.
La acest compartiment urmează a ţine cont de explicaţiile date de Curtea
Supremă de Justiţie în conformitate cu art.17 CPC în:
1. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, cu privire la examinarea
pricinilor civile în ordine de apel, nr.15 din 03.10.2005 (Buletinul Curţii Supreme
de Justiţie a Republicii Moldova, 2006, nr.1).
2. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, cu privire la actele
judecătorului în faza intentării procesului civil şi pregătirii pricinii pentru dezbateri
judiciare nr.24 din 28.06.2004 (Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii
Moldova, 2004, nr.9).
3. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, cu privire la unele chestiuni
în practica judiciară în legătură cu punerea în aplicare a Codului de procedură
civilă al RFepublicii Moldova nr.30 din 24 octombrie 2003 ( Buletinul Curţii
Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2003, nr.11).
4. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, cu privire la respectarea
legislaţiei despre utilizarea limbii în procedura judiciară nr.12 din
09.04.1999 ( "Culegere de hotărîri explicative" Chişinău, 2002; "Culegere de
hotărîri explicative" Chişinău, 2000).
5. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, cu privire la practica
judiciară ce ţine de respectarea normelor de procedură civilă la întocmirea actelor
judecătoreşti în cadrul judecării cauzelor în ordine de apel şi recurs nr.13 din
25.04.2000 ("Culegere de hotărîri explicative" Chişinău, 2002; "Buletinul Curţii
Supreme de Justiţie a Republicii Moldova", 2000, nr.7-8).
6. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, cu privire la practica
aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei procesuale civile la
întocmirea hotărîrii şi încheierii nr.12 din 25.04.2000 ("Culegere de hotărîri
explicative" Chişinău, 2002; "Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii
Moldova", 2000, nr.7-8, pag.8).
Apelul prin sensul şi conţinutul său reprezintă o realizare a principiului
dublului grad de jurisdicţie. Conform art. 357, 358 CPC obiect al apelului
constituie hotărîrile nedefinitive, date în prima instanţă de către judecătoriile de
drept comun şi judecătoria economică de circumscripţie date în procedura
contencioasă (acţiunea civilă), procedura specială, dacă lega nu prevede altfel.

21
Legea taxei de stat nr.1216-XII din 03 decembrie 1992, M.O. nr.12/359 din 30 decembrie 1992
157
 Hotărîrea nedefinitivă este dispoziţia primei instanţe prin care se
soluţionează fondul pricinii susceptibilă de a fi atacată cu apel pînă la expirarea
termenului de declarare a apelului (art.art.14, 254 CPC).
Pot fi atacate cu apel şi hotărîrile care conform art. 2556 CPC se execută
imediat. În acest caz declararea apelului nu duce la suspendarea executării hotărîrii.
De asemenea vor putea fi atacate cu apel şi hotărîrile suplimentare adoptate
de instanţele de judecată în conformitate cu art. 250 CPC, cît şi hotărîrile
pronunţate în prima instanţă după rejudecarea pricinii.
Nu pot fi atacate cu apel hotărîrile adoptate de către instanţele de judecată în
litigii ce rezultă din raporturile de contencios administrativ, ordonanţele
judecătoreşti, hotărîrile pronunţate în prima instanţă de către Curţile de Apel,
Colegiul civil şi de contencios administrativ şi Colegiul economic al Curţii
Supreme de Justiţie, actele judiciare emise în vederea reconstituirii procedurii
judiciare pierdute (art.343 al. (4) CPC), hotărîrile adoptate în conformitate cu
art.160 al Codului de Executare.
Încheierile emise în prima instanţă nu pot fi atacate cu apel decît odată cu
hotărîrea.
Apelul declarat împotriva hotărîrii se consideră declarat şi împotriva
încheierilor date în pricina respectivă, chiar dacă au fost emise după pronunţarea
hotărîrii şi dacă atacarea încheierii nu se menţionează în cererea de apel.
În cazul în care în privinţa unor pretenţii s-a dat o hotărîre în fond, iar în
privinţa altor pretenţii prin încheiere a fost scoasă cererea de pe rol sau procedura a
fost încetată şi partea va declara apel împotriva hotărîrii, instanţa de apel va judeca
pricina în ordine de apel, în volum deplin, fiind în drept de a se expune asupra
legalităţii încheierii adoptate din oficiu.
Dacă părţile vor contesta numai încheierea privind scoaterea cererii de pe
rol, sau încetarea procesului, atunci împotriva încheierii respective se va declara
recurs.
Hotărîrile pronunţate în prima instanţă după reexaminarea pricinii pot fi
atacate cu apel după regulile generale.
După cum am menţionat, obiect al apelului este hotărîrea primei instanţe. De
fapt, soluţia instanţei este dată prin dispozitivul hotărîrii. Dar sînt posibile situaţii
cînd o parte este de acord cu soluţia adoptată, dar nu este mulţumită de motivarea
acesteia. Va putea el ataca cu apel numai o parte a hotărîrii sau nu?
În literatura română de specialitate este unanim acceptată poziţia, potrivit
căreia motivarea hotărîrii nu poate fi atacată separat cu apel, or partea nu poate
declara apel contra unei hotărîri, prin care i s-a dat cîştig de cauză chiar dacă nu
este mulţumit de considerentele acesteia, deoarece nu are interes.
Poziţie diametral opusă este ocupată în literatura de specialitate rusă, poziţie
acceptată şi în practica judiciară a Republicii Moldova, or, după ce hotărîrea
devine irevocabilă, intră în vigoare nu numai dispozitivul hotărîrii, ci şi celelalte
părţi componente ale hotărîrii, în special motivarea care cuprinde circumstanţele
pricinii constatate de instanţă şi probele pe care se întemeiază concluziile ei
privitoare la aceste circumstanţe.
158
 Astfel, persoana interesată va putea ataca cu apel atît hotărîrea în volum
deplin a instanţei de judecată, cît şi o parte a hotărîrii, chiar dacă dispozitivul
hotărîrii conţine soluţii favorabile. De exemplu, dacă prin hotărîrea judecătorească
a fost desfăcută căsătoria pe motiv că pîrîtul abuzează de băuturi alcoolice, ultimul
fiind de acord cu desfacerea căsătoriei, poate însă să conteste în ordine de apel
motivul invocat în hotărîrea primei instanţe.
În concluzie, putem spune, că instanţa de apel va fi obligată de a primi şi
judeca cererea de apel declarată de participantul la proces, şi în cazul cînd,
conform dispozitivului hotărîrii persoana va avea cîştig de cauză, dar nu va fi de
acord, cu motivarea primei instanţe, sau cu unele fapte stabilite prin hotărîrea
primei instanţe.
Controlul judiciar, inclusiv şi în ordine de apel este exercitat de instanţele
superioare, conform competenţei stabilite prin lege.
Astfel, instanţele competente de a judeca principiile civile în apel sunt
Curţile de Apel, conform competenţei materiale şi jurisdicţionale stabilite prin
lege. Or, conform art.45 CPC nimeni nu poate fi lipsit fără consimţămîntul său de
dreptul judecării procesului în instanţa şi de judecătorii în a căror competenţă
pricina este dată prin lege.
În caz că vor apărea temeiuri legale pentru strămutarea pricinii, sau va
apărea un conflict de competenţă, chestiunile respective vor fi soluţionate de
instanţa competentă, în conformitate cu art.art. 43, 44 CPC.
În caz de strămutarea pricinii civile de la Curtea de Apel Economică la o
curte de apel de drept comun, în temeiul art. 36 al.(3) CPC, legalitatea deciziei
instanţei de apel în ordine de recurs va fi examinată de către instanţa de recurs
competentă să verifice legalitatea deciziilor Curţii de Apel care a examinat apelul
în fond, adică, de Colegiul civil şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de
Justiţie. Or, nu poate fi stabilită competenţa instanţei de recurs în dependenţă de
natura raportului juridic litigios, ci de instanţa ce a soluţionat apelul. Mai mult ca
atît, o instanţă specializată nu poate verifica legalitatea, unei decizii adoptate de o
instanţă de drept comun.
Din cele expuse putem concluziona, că atît prima instanţa, cît şi Curtea
Supremă de Justiţie din Republica Moldova nu sunt instanţa de apel, şi nu au
competenţa de judeca apelurile.
Ca instanţa de apel, să poată intenta procedură în ordine de apel, este
necesar, ca cineva să dispună de acest drept, adică necesită existenţa subiecţilor
apelului.
Subiecţi ai apelului sunt persoanele, care au fost implicaţi nemijlocit la
soluţionarea litigiului, indiferent de faptul de participant nemijlocit în şedinţa
instanţei sau nu, sau care nu sunt participant la proces, dar care, prin hotărîre
judecătorească, sînt lezate în drepturi, care au un interes juridic în pricina (material
juridic şi/sau procesual juridic). Astfel oricare dintre părţile iniţiale ale procesului
poate fi apelant sau intimat, după caz, tocmai datorită faptului că apelul are ca
abiect verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărîrii primei instanţe.
Potrivit art.360 al CPC sînt în drept să declare apel:
159
 a) părţile şi alţi participanţi la proces;
b) persoanele care nu sînt participante la proces, dar care, prin hotărîre
judecătorească, sînt lezate în drepturi;
c) reprezentantul în interesul apelantului, dacă este împuternicit în modul
stabilit de lege;
d) martorul, expertul, specialistul şi interpretul, reprezentantul cu privire la
compensarea cheltuielilor de judecată ce li se cuvine.
Participanţii care participă la proces în nume propriu în apărarea intereselor
proprii, pot declara apel, fără respectarea cărora condiţii speciale prin prisma art.
55 şi 59 CPC. Participanţii la proces care acţionează în interesele unei altei
persoane pot declara apel cu respectarea unor condiţii speciale. Astfel, procurorul,
precum şi autorităţile publice, organizaţii şi cetăţenii care apără în proces interesele
altor persoane sînt în drept să exercite apel doar în pricinile intentate de ele (art.art.
71, 73 al CPC). Dat fiind faptul că aceşti participanţi la proces au drepturi şi
obligaţii de reclamant, cu excepţia dreptului de a încheia tranzacţie (art.art.72, 73
al CPC), pentru exercitarea căilor de atac de către aceştea nu este necesară
depunerea unei cereri speciale (repetate) de către reclamant. În ce priveşte
autorităţile publice care participă la proces în proces în forma de depunere a
concluziilor (art.74 al CPC), considerăm că acestea pot exercita căile de atac
împotriva hotărîrii indiferent de participarea efectivă a lor la judecarea pricinii în
fond. De exemplu, autoritatea tutelară este în drept să atace hotărîrea
judecătorească prin care s-a încuviinţat adopţia fără atragerea în proces a autorităţii
titulare.
Reprezentantul părţii în proces, al intervenientului, petiţionarului sau a
persoanei interesante poate declara apel numai dacă acest drept este expres
prevăzut în procură (art.81 al CPC). Reprezentanţii legali dispun de dreptul
exercitării căilor de atac în virtutea legii (art.79 al CPC).
Persoanele care contribuie la înfăptuire justiţiei, neavînd interes juridic în
proces (martorul, expertul, speacialistul, interpretul), şi reprezentantul în nume
propriu pot declara apel doar cu privire la compensarea cheltuielilor de judecată ce
li se cuvin.
Spre deosebire de recurs instituţia apelului oferă de acum posibilitatea
contestării hotărîrii şi persoanelor care nu sînt participante la proces, dar care prin
hotărîrea judecătorească sînt lezate în drepturi (art.360 lit.(b) alin.1) CPC).
Însă, Codul de procedură civilă nu concretizează, cine sînt considerate
persoane care nu au participat la proces, dar pot declara apel pe motiv ca prin
hotărîrea judecătorească, sînt lezate în drepturi. Răspuns la această întrebare găsim
în Hotărîrea Plenului CSJ cu privire la examinarea pricinilor în ordine de apel.
Reieşind din esenţa, conţinutul şi scopul apelului, conchidem că conform
art.360 al.(1) lit. b) CPC, vor putea declara apel, persoanele neatrase la judecarea
pricini, dar în privinţa drepturilor şi obligaţiunior cărora se conţin indicaţii în
partea dispozitivă a hotărîrii; persoanele neatrase la judecarea pricinii, neindicate
direct ţin dispozitivul hotărîrii, dar drepturile sau obligaţiile cărora se afectează

160
prin executarea hotărîrii; creditori chirografari ai părţilor în proces cu respectarea
condiţiilor prevăzute la art.599 CC.
Apelantul trebuie să argumenteze în cererea de apel în ce mod hotărîrea
atacată îi lezează drepturile sale.
În caz de apariţie a unor dubii cu privire la afectarea drepturilor apelantului
prin hotărîrea atacată cererea de apel depusă trebuie primită, propunîndu-se
apelantului de a prezenta probe suplimentare în acest sens.
Primirea cererii de apel, depuse de către o persoană care nu este
participantul la proces, dar care consideră că prin hotărîrea judecătorească este
lezată în drepturi, nu duce necondiţionat la admiterea apelului şi casarea hotărîrii.
Dacă în cadrul dezbaterilor în instanţa de apel se va constata, că prin hotărîrea
atacată apelantul nu a fost lezat în drepturi, apelul declarat de acesta se va respinge
ca neîtemeiat.
Potrivit art.599 al CC, creditorul, a cărui creanţă este certă, lichidă şi
exigibilă poate, în numele debitorului său, exercita drepturile şi acţiunile acestuia
în cazul în care debitorul în daună creditorului refuză sau omite să le exercite. În
virtutea acestei dispoziţii legale, creditorii chirografari ai uneia din părţi în proces
pot declara apel împotriva hotărîrii în cazul în care acesta din urmă refuză sau
omite să exercite acest drept. Exercitînd apelul împotriva hotărîrii în numele uneia
din părţi în proces, creditorii chirografari trebuie să demonstreze existenţa
următoarelor condiţii speciale: 1) creditorul are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă
faţă de o parte în proces, 2) această parte nu exercită apel împotriva hotărîrii, 3)
creditorul are un interes serios şi legitim pentru exercitarea acestei căi de atac (de
exemplu, cînd nedeclararea apelului agravează solvabilitatea debitorului).
Persoana care declară apel se numeşte apelant, iar partea adversă – intimat.
În cazul în care apelul este declarat de ambele părţi, acestea vor dobîndi calităţi
duble, atît cea de apelant, cît şi cea de intimat.
Conform alin.(2) art. 360 CPC persoana interesată care a renunţat expres la
apel în privinţa unei hotărîri nu mai are dreptul să declare apel. Procedura
renunţării de la apel nu este reglementată. În lipsa unei reglementări legale
renunţarea la apel trebuie să întrunească următoarele condiţii:
- renunţarea poate fi făcută doar după pronunţarea hotărîrii, or,
renunţarea anticipată la calea de atac nu se admite.
- renunţarea trebuie să fie expresă, fiind exprimată oral cu consemnarea
în procesul – verbal sau în scris printr-o cerere, care se anexează la materialele
dosarului.
- renunţarea nu poate fi invocată, fără a fi motivată.
- în principiu renunţarea se va face după cum am menţionat, după
pronunţarea hotărîrii în prima instanţă, care va aduce la cunoştinţe persoanelor
interesate consecinţele renunţării de la apel, fără a întocmi careva acte de dispoziţie
judiciară.
- renunţarea de la apel, are un corector unipersonal. În caz de declararea
apelului de alt participant la proces, consecinţele renunţării de la apel se vor
răsfrînge numai în privinţa persoanei care a renunţat de la apel, pricina fiind
161
examinată în limita apelului declarat. În acest caz, persoana care a renunţat de la
calea de atac dispune de toate drepturile şi obligaţiunile procedurale, în afară de
dreptul de a declara apel.
- renunţarea expresă la apel nu trebuie confundată cu restituirea cererii
de apel (art. 369 CPC) şi retragerea apelului (art. 374 CPC), chiar dacă ele pot fi
exercitate de un şi aceiaşi persoană pe motive că ele diferă după formă, conţinut şi
consecinţe.
Conform art. 75 CPC în proces civil, persoanele fizice îşi pot apăra
interesele personale sau prin reprezentat. Participarea personală în proces nu face
ca persoana fizică să decadă din dreptul de a avea reprezentant.
Reprezentantul va putea declara apel în interesul apelantul, în mod
independent dacă este împuternicit în modul stabilit de lege. Astfel, împuternicirile
reprezentantului în judecată urmează a fi formulate într-o procură, în care în mod
expres, sub sancţiunea nulităţii, trebuie să fie expus dreptul de a declară apel.
În cazul absenţei unei asemenea împuterniciri concrete, apelul depus va fi
returnat, ca depus de o persoană care nu este în drept să declare apel.
În caz că, la depunerea apelului alături de reprezentant, va fi prezent şi
persoana, în interesul căruia reprezentantul a declarat apel, şi va confirma dreptul
reprezentantului de a declara apel, cererea de apel va fi acceptată de a fi examinată,
dacă nu vor fi depistate alte impedimente pentru judecarea pricinii.
Deşi în apel nu se poate shimba calitatea părţilor, poate avea loc o
transmitere a calităţii procesuale pe cale legală sau convenţională. Apelul poate fi
formulat de cel cu capacitate de exerciţiu deplină personal sau prin mandatar.
Interesele celor cu capacitate de exerciţiu restrînsă, a celor fără capacitate de
exerciţiu sau a celor dispăruţi fără urmă vor fi apărate prin reprezentantul lor legal
(părinţi, tutore sau curator).
Dacă la examinarea cauzei în instanţa de fond au existat coparticipanţi
(coreclamanţi, copîrîţi şi intervenienţi), fiecare dintre acestea va avea posibilitatea
de a declara apel pentru apărarea propriilor interese, avînd independenţă procesuală
şi achitînd taxa de stat.
Dacă pretenţiile coparticipantului şi intervenientului coincid cu cele ale
apelantului, coparticipantului sau intervenientului se poate alătura la apel printr-o
cerere scrisă, neachitînd taxa de stat.
Atunci cînd unul dintre coparticipanţi a renunţat la dreptul său de a declara
apel, ăi-a retras apelul, pentru aceasta hotărîrea primei instanţe devine definitivă,
neputîndu-se extinde în principiu efectele admiterii apelului unuia dintre ceilalţi
coparticipanţi.
Dacă apelantul principal îşi retrage apelul, sau cererii de apel nu i se dă curs
sau cererea a fost restituită, sau există alte motive care exclud soluţionarea
fondului, alăturarea la apel produce efecte juridice în cazul în care a avut loc în
interiorul termenului de apel şi participantul alăturat a achitat taxa de stat, dacă nu
sînt temeiurile prevăzute de art.85 CPC.
În mod firesc exerciţiul dreptului de apel trebuie să fie limitat în timp. În caz
contrar s-ar introduce o instabilitate în raporturile juridice civile. De asemenea,
162
stabilirea unui termen determinat, pentru declararea apelului va influinţa pozitiv
asupra participanţilor la proces. Cu toate acestea durata termenului de declarare a
apelului trebuie să fie un termen suficient pentru ca partea interesantă să aibă
posibilitatea să formuleze şi să argumenteze poziţia sa.
Termenul de apel reprezintă intervalul de timp stabilit prin lege, în care se
poate exercita calea de atac a apelului.
Conform art.362 alin.(1) CPC termenul de apel este de 15 zile de la data
comunicării hotărîrii motivate, acest termen începe a curge în ziua imediat
următoare după ce s-a comunicat hotărîrea motivată.
După cum sa menţionat anterior, dreptul de a contesta hotărîrea primei
instanţe cu apel apare chiar din momentul pronunţării hotărîrii. Realizarea acestui
drept este condiţionată de termenul legal şi comunicarea hotărîrii motivate. De
aceea pentru exercitarea legală a acestui drept nu este suficientă numai
comunicarea dispozitivului hotărîrii. Legislaţia în vigoare nu conţine noţiunea că
„comunicare” în mod normal lasînd această problemă în sama practicii judiciare.
În atare situaţie putem reţine că, prin comunicarea hotărîrii se subînţelege acţiunile
exercitate de către instanţa de judecată care a pronunţat hotărîrea, avînd ca scop
aducerea la cunoştinţă participanţilor la proces conţinutul ilegal al hotărîrii
adoptate.
Se va considera, că hotărîrea a fost comunicată părţilor, cînd instanţa a
pronunţat hotărîrea integrală, în prezenţa participanţilor la proces, cînd instanţa a
trimis copia hotărîrii părţii care nu a fost prezentă la proces (art.259 CPC); în caz
de adoptare numai dispozitivului hotărîrii, momentul cînd instanţa a înştiinţat
părţile despre faptul, că hotărîrea integrală este gata şi părţile pot lua cunoştinţă cu
ea.
În cazul adoptării dispozitivului hotărîrii, după redactarea hotărîrii instanţa
nu este obligată de a trimite copia hotărîrii persoanelor care au fost prezente la
pronunţarea hotărîrii, dacă lege nu prevede altfel. Astfel, conform art.355 CM
instanţa de judecată va remite hotărîrea integrală termenul de declararea apelului
va începe a curge de la momentul pronunţării hotărîrii.
Termenul de apel curge chiar dacă hotărîrea a fost comunicată concomitent
cu somaţia de executare.
Dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărîrii, aceasta se consideră
comunicată de la data depunerii cererii de apel. Pentru persoanele care au fost la
proces, însă în privinţa drepturilor cărora instanţa a luat o hotărîre, termenul de
apel curge din momentul cînd persoanele au luat cunoştinţă în mod legal de
hotărîrea judecătorească.
Calcularea termenului de apel se va face în conformitate cu prevederile art.
111 CPC.
Persoanele, care din motive întemeiate au omis termenul de apel, pot fi
repuse de către instanţa de apel, în baza cererii care se examinează în şedinţa de
judecată, cu citarea părţilor la proces, însă neprezentarea lor nu împiedică
soluţionarea repunerii în termen.

163
 În caz, că instanţa de apel respinge cererea privind repunerea cererii în
termen, cererea de apel va fi restituită apelantului.
Apelul declarat peste termen nu suspendă executarea hotărîrii, însă la
cererea de apel din motive justificate poate să dispună suspendarea executării
hotărîrii. În asemenea situaţii în litigiile patrimoniale depunerea cauţiunii nu este
obligatorie.
Conform art.116 al.(4) CPC la împlinirea unui an de la expirarea termenului
de procedură nu mai poate fi înaintată cererea de repunere în termen, dacă legea nu
prevede altfel. Astfel, termenul de un an specificat în art.116 CPC, începe a curge
de la momentul cînd a expirat termenul de procedură, de aceia pentru aplicarea
corectă a normei juridice respective urmează a stabili cînd a expirat termenul de
procedură pentru declararea apelului. Nu se admite calcularea începerii curgerii
termenului de un an de la momentul cînd a fost pronunţată sau comunicată
hotărîrea primei instanţe deoarece art. 116 alin.4 CPC stabileşte termenul pentru
înaintarea cererii de repunere în termen, dar nu pentru declararea apelului.
Termenul de apel poate fi întrerupt:
- în cazul decesului participantului la proces care avea interes să facă
apel;
- în cazul decesului mandatarului căruia i se comunicase hotărîrea.
În astfel de cazuri se face o nouă comunicare, după caz (moştenitorilor,
părţii reprezentate prin mandat), iar termenul de apel începe să decurgă din nou
de la data comunicării hotărîrii.
Termenul de apel pentru moştenitorii incapabili şi pentru cei limitaţi în
capacitate de exerciţiu sau pentru cei dispăruţi fără urmă începe să curgă din ziua
în care se numeşte tuturele sau curatorul.
Termenul de apel suspendă executarea hotărîrii pronunţate în primă instanţă.
Apelul exercitat în termen este, de asemenea, suspensiv de executare a hotărîrii.
Excepţie constituie hotărîrile care se execută imediat (art. 256, 257 al CPC).
Procesul civil este numit „activitate formală” nu în sens literar ci în sens
juridic. Adică el se supune anumitor reguli referitor la modul, conţinutul şi
oformarea sa. Aşa reguli se numesc reguli de formă, în special deoarece prin ele se
reglementează modalitatea şi forma nu numai a procesului civil în general, ci şi a
documentelor procesuale în special. Astfel, dacă documentele procesuale sînt
întocmite într-o altă modalitate decît cea prevăzută de lege, atunci ele se consideră
a fi nule, iar procesul se consideră a fi petrecute cu încălcarea normelor
procedurale. De asemenea, dacă cererile înaintate de părţi instanţei de judecată
după structura şi conţinutul său contravin prevederilor legale, atunci ele pot fi
restituite de instanţa de judecată, sau scoase de pe rol.
Astfel legea cere depunerea cererii de apel cu respectarea formei scrise la
instanţa judecătorească a cărei hotărîre se atacă sub sancţiunea nulităţii (art.364
alin.1 CPC). Cererile de apel parvenite prin poştă în adresa instanţei de apel vor fi
expediate instanţei de fond a cărei hotărîre se atacă pentru efectuarea acţiunilor
prevăzute de art.367 CPC.

164
 Cererea de apel trebuie să corespundă cerinţelor expuse în art.365 CPC.
Astfel în cererea de apel se indică:
a) instanţa căreia îi este adresat apelul;
b) numele sau denumirea, domiciliul sau sediul apelantului, calitatea lui
procedurală;
c) hotărîrea atacată, instanţa care a emis-o, completul de judecată, data
emiterii;
d) motivele de fapt şi de drept pe care se întemiază apelul;
e) probele invocate în susţinerea apelului;
f) solicitarea apelantului;
g) numele şi domiciliul martorilor, dacă se cere a fi citaţi în apel;
h) documentele ce se anexează.
În cererea de apel se poate indica şi alte date ce ţin de examinarea apelului.
Conform art.166 al.(6) CPC cererea de apel este valabil făcută, chiar dacă poartă o
denumire incorectă.
Cererea de apel se semnează de apelant sau de reprezentantul său. Deşi este
o condiţie esenţială, lipsa semnăturii, în cazul invocării acestei neregularităţi, poate
fi împlinită în cursul judecării apelului prin semnarea cererii în şedinţa de judecată.
În cazul depunerii cererii de apel de către reprezentant, la cererea se
anexează documentul, legalizat în modul stabilit, care certifică împuternicirile
reprezentantului dacă în dosar lipseşte o astfel de împuternicirile.
Cererea de apel şi înscrisurile noi care nu au fost prezentate în primă instanţă
se depun cu atîtea copii cîţi participanţi la proces sînt, plus cîte o copie pentru
instanţa de apel. Copiile de pe înscrisuri se legalizează în modul stabilit de lege.
Înscrisurile alăturate, redactate într-o limbă străină se depun în traducere,
certificată în modul stabilit de lege.
La cererea de apel se anexează dovada de plată a taxei de stat dacă apelul se
impune cu taxă. Taxa de stat pentru depunerea apelului constituie 75% din taxa ce
se achită la depunerea cererii de chemare în judecată, iar în cazul litigiilor cu
caracter patrimonial – 75% din taxa calculată din suma contestată.
Conform art.367 CPC preşedintele primei instanţe după ce primeşte cererea
de apel şi înscrisurile alăturate, dispune înregistrarea cererii de apel cel tîrziu a
doua zi. Stipularea „cel tîrziu a doua zi” poate provoca unele probleme ce ţin de
calcularea termenului de declarare a apelului. Conchidem că mai rezonabil ar fi
dacă cererea de apel va fi înregistrată imediat, adică în ziua cînd a fost depusă.
Tot aşa va proceda preşedintele instanţei şi în privinţa cererilor de alăturare
la apel, cererilor privind eliberarea, eşalonarea achitării taxei de stat, observaţiilor
la procesul verbal ş.a.
Dat fiind faptul, că legislatorul nu interzice prezentarea referinţei şi la
această etapă, în caz de depunerea referinţei în prima instanţă, ultima este obligată
s-o accepte şi s-o anexeze la dosar.
Pînă la expirarea termenului de depunerea apelului, pentru toţi participanţii
la proces, nimeni nu este în drept să reclame dosarul din prima instanţă. Însă
participanţii la proces, pot lua cunoştinţă cu materialele cauzei, apelurile şi
165
referinţele depuse, cît şi înscrisurile anexate. Instanţa este obligată de a cere
condiţiile respective participanţilor la proces, pentru ca ei să-şi poată exercita
drepturile sale.
De asemenea prima instanţă va examina observaţiile la procesul-verbal, în
caz că vor fi înaintate, va soluţiona chestiunea privind adoptarea unei hotărîri
suplimentare sau a unei încheieri privind corectarea greşelilor în hotărîre, în caz de
existenţa temeiurilor legale, va întreprinde acţiunile prevăzute de lege în cazul
executării imediate a hotărîrii.
Şi numai după expirarea termenului pentru declararea apelului, pentru toţi
participanţii la proces, instanţa va expedia a doua zi instanţei de apel dosarul
împreună cu apelurile, înscrisurile şi cererile depuse.
Prima instanţă expediază dosarul instanţei de apel fără a verifica dacă sînt
respectate toate condiţiile pentru declararea apelului. Aceasta intră în atribuţiile
instanţei de apel (judecătorului şi a completului de judecători).
Respectarea cerinţelor privind cuprinsul cererii de apel, actele anexate şi
achitarea taxei de stat se verifică de către judecătorul instanţei de apel după
primirea dosarului de la prima instanţă.
În cazul în care cererea de apel şi înscrisurile au fost depuse fără plata taxei
de stat şi fără copii pentru fiecare participant la proces şi o copie pentru instanţa de
apel, sau fără legalizarea înscrisurilor alăturate în modul prevăzut de lege, iar cele
redactate într-o limbă străină, în traducere şi fără respectare art. 365 CPC,
judecătorul instanţei de apel dispune printr-o încheiere de a nu da curs cererii,
acordînd apelantului un termen pentru lichidarea neajunsurilor.
Dacă apelantul îndeplineşte în termen indicaţiile din încheiere, apelul se
consideră depus la data prezentării iniţiale.
În cazul în care nu se dă curs cererii de apel, termenul stabilit de judecător
trebuie să fie unul real, rezonabil, ca persoană respectivă să dispună de posibilităţi
obiective de a executa indicaţiile din încheiere.
Dat fiind faptul, că încheierea de a nu da curs cererii de apel poate fi atacată
cu recurs, depunerea recursului va întrerupe curgerea termenului judiciar, şi el
curge din nou, după examinarea recursului de către instanţa de recurs.
În caz că persoana căreia i s-a stabilit un termen judiciar în condiţiile art.368
CPC pînă la expirarea lui, va înainta o cerere în care solicită prelungirea lui,
instanţa de judecată este obligată de a soluţiona mai întîi chestiunea privind
prelungirea termenului judiciar.
De asemenea în caz, că apelantul a depus o cerere în care solicită eşalonarea,
eliberarea de la achitarea taxei de stat, odată cu declararea apelului, judecătorul
instanţei de apel nu va fi în drept de a nu da curs cererii de apel pe motiv, că nu
este achitată taxa de stat. În asemenea situaţii, instanţa de apel este obligată mai
întîi, să soluţioneze cererea reclamantului, şi în dependenţă de soluţia adoptată, să
decidă asupra mişcării dosarului.
Dacă apelantul nu a îndeplinit în termen indicaţiile instanţei de apel din
încheierea emisă, instanţa de apel va restitui cererea de apel printr-o încheiere. De
asemenea instanţa de apel va restitui cererea de apel dacă:
166
 a) apelul a fost depus în afara termenului legal, iar apelantul nu solicită
repunerea în termen sau instanţa de apel a refuzat să efectueze repunerea în
termen;
b) apelantul a înaintat o nouă pretenţie, neexaminată în primă instanţă;
c) cererea de apel a fost depusă de o persoană care nu este în drept să declare
apel;
d) apelantul solicită restituirea apelului pînă la începerea dezbaterii pricinii în
fond în instanţa de apel;
e) în virtutea legii, hotărîrea nu poate fi atacată în apel.
Încheierea judecătorească de restituire a cererii de apel poate fi atacată cu
recurs.
În principiu, restituirea cererii de apel, în temeiurile stipulate în art. 369
CPC, nu împiedică apelantului depunerea ulterioară a cererii de apel în condiţii
generale. De asemenea urmează de reţinut, că în cazul restituirii cererii de apel, în
conformitate cu art. 89 alin.(11) lit.c) CPC, la cererea persoanei interesate va
dispune restituirea taxei de stat achitată.
Apelul are drept efect şi investirea instanţei superioare cu exercitarea
controlului judiciar în limitele stabilite prin cererea de apel. Din momentul sesizării
sale instanţa de apel dobîndeşte dreptul, dar şi obligaţia de a proceda la
soluţionarea cauzei. În acest scop, ea va trebui să adopte unele măsuri pentru
pregătirea soluţionării cauzei în şedinţă publică.
Astfel, în scopul pregătirii pricinii spre examinarea în ordine de apel,
instanţa de apel va expedia participanţilor la proces copii de pe cererea de apel şi
de pe înscrisurile care nu au fost prezentate primei instanţei, va cita părţile şi alţi
participanţi la proces, propunîndu-le depunerea cu cel puţin 3 zile înainte de
indicarea apelului, a referinţei şi înscrisuri la dosar.
Referinţele şi înscrisurile se depun în atîtea copii, cîţi participanţi la proces
sînt, plus cîte o copie pentru instanţa de apel.
Actualele norme din codul de procedură civilă în privinţa depunerii
referinţei în apel nu sînt imperative, utilizîndu-se un termen permisiv „instanţa de
apel ... propunîndu-le să depună” (art. 370 alin.(2) CPC). În asemenea situaţie
depunerea referinţei în instanţele de apel de drept comun nu este obligatorie.
Cît priveşte curtea de apel economică, prin prisma art. 186 al. (2) CPC, se
concluzionează că la examinarea apelului în instanţele judecătoreşti economice,
depunerea referinţei este obligatorie. Nedepunerea ei în termenul stabilit de
instanţă atrage decăderea pîrîtului din dreptul de a mai propune probe, cu excepţia
pricinilor menţionate la art. 29 alin.(1) lit. b),c),d) şi e).
Instanţa poate în aceiaşi încheiere de pregătire a pricinii pentru dezbateri să
fixeze data examinării apelului, în caz contrar se va da o încheiere separată
referitoare la data examinării cauzei.
Neprezentarea în termen a probelor şi referinţei nu împiedică soluţionarea
pricinii în baza materialelor din dosar.

167
 În cadrul acestei etape instanţa de apel efectuează actele procedurale în
vederea pregătirii către dezbaterii în şedinţa de judecată în conformitate cu art.185
şi art. 186 CPC.
Chiar dacă la prima vedere ar părea că această etapă este reglementată
superficial de către legislaţia procesual civilă, şi de aceea nu prezintă o importanţă
pentru judecarea apelului, aceasta nu este adevărat, deoarece în realitate în faza
judecării apelului toate etapele se află într-o corelaţie strînsă una cu alta şi chiar am
putea spune ierarhizată, deoarece etapele următoare depind direct de etapele
predecesoare, lipsa acestor din urmă sau efectuarea necorespunzătoare a lor ducînd
la nulitatea şi inexistenţa etapelor următoare, şi ca urmare posedă următorul efect
juridic: prin recurs poate fi castă hotărîrea instanţei de apel, care a fost pronunţată
cu încălcarea procedurii (de exemplu necitarea sau citarea incorectă a părţilor în
apel).
După cum am menţionat, mai sus, apelanţii sînt în drept să prezinte probe,
care nu au fost prezentate în prima instanţă. În acest caz, apelantul este obligat de
a-şi motiva imposibilitatea prezentării probelor în prima instanţă. În procesul
judecării pricinii în apel apelantul este în drept de a folosi orice mijloc de apărare
fie de drept material, fie de drept procedural, sub condiţia de a-şi păstra calitatea
procesuală.
În cazul dacă dovezile propuse sînt martorii neaudiaţi în prima instanţă sau
înscrisuri nearătate la prima instanţă, atunci se respectă cerinţele necesare pentru
cererea de chemare în judecată.
Martorii citaţi în prima instanţă pot fi citaţi şi în instanţa de apel, dacă prin
cererea de apel se contestă depoziţiile lor.
Conform art.374 CPC partea, care a declarat apelul poate să şi-l retragă pînă
la dezbaterea pricinii în fond în instanţa de apel. Retragerea apelului se face în
scris sau oral, iar în ultimul caz cu consemnare în procesul verbal.
Retragerea apelului declarat de către procuror, de o altă persoană sau organ
împuternicit prin lege să se adreseze în judecată pentru apărarea drepturilor,
libertăţilor şi intereselor legitime ale unei alte persoane, nu privează persoana în a
cărei interes a fost declarat apelul de dreptul de a-l susţine, însă după plata taxei de
stat. În cazul admiterii retragerii apelului, instanţa de apel va dispune încetarea
procedurii în apel, printr-o încheierea succeptibilă de recurs.
În caz, că mai mulţi participanţi la proces au declarat apeluri de sine stătător
împotriva hotărîrii, şi unul din apelanţi şi-a retras apelul, iar ceilalţi susţin apelurile
declarate, instanţa de apel va soluţiona chestiunile privind retragerea apelului, şi în
caz de admitere, va înceta procedura în ordine de apel în privinţa persoanei, care a
renunţat la apel şi va examina apelurile altor participanţi la proces.
Art. 371 CPC prevede, că apelul se examinează în cel mult 30 zile după
expirarea termenului de pregătire a cauzei pentru dezbateri în şedinţa de judecată,
însă în pricini complicate şi în cazul necesităţii de a reclama probe suplimentare,
preşedintele instanţei de apel poate prelungi cu cel mult 30 de zile termenul de
examinare a apelului.

168
 În cazul prezentării de către apelant sau reprezentantul acestuia, a cererii
prin care se solicită retragerea apelului, instanţa de apel va adopta o încheiere prin
care procedura în ordine de apel va fi încetată, iar hotărîrea primei instanţe va
deveni definitivă. În acest caz taxa de stat achitată pentru cererea de apel nu se
restituie.
De fapt retragerea apelului (în literatura se mai foloseşte termenul de
„renunţare la judecata apelului”) este actul prin de dispoziţie al apelantului, prin
care acesta înţelege să pună capăt celei de a doua judecăţi, deschisă de el în faţa
instanţei de control judiciar.
În ultimul timp se discută întrebarea dacă instanţa poate refuza în admiterea
cererii de retragere a apelului, cînd instanţa constată că hotărîrea primei instanţe
este lovită de nulitate absolută, fiind încălcate dispoziţii de ordine publică.
Considerăm că instanţa de apel nu poate respinge cererea privind retragerea
apelului chiar şi atunci cînd hotărîrea primei instanţe este lovită de nulitate
absolută, pe motiv că controlul judiciar poate fi exercitat numai la sesizarea celui
interesat. Mai sus am menţionat o regulă de ordin general, şi anume că instanţa din
oficiu nu poate exercita nici o cale de atac. Cu atît mai mult, principiul
disponibilităţii, care implică dreptul părţii de a deschide judecata, trebuie să-şi
găsească aplicare şi în cadrul exercitării apelului.
Legislaţia procedurală stabileşte că dispoziţiile de procedură privind
judecarea pricinilor în prima instanţă se aplică şi în instanţa de apel.
Una din aceste dispoziţii este renunţarea reclamantului da la acţiune şi
tranzacţia părţilor. Astfel, conform art. 375 CPC, după depunerea apelului,
reclamantul poate renunţa la acţiune sau încheia tranzacţia, prezentînd cererea
respectivă instanţei de apel. Lagiuitorul nu concretizează condiţiile cînd
reclamantul este în drept de a renunţa de la acţiune, cînd are calitatea procesuală de
apelant sau de intimat. De aceea considerăm că reclamantul poate exercita acest
drept aflîndu-se în orice calitate.
Renunţarea de la acţiune de fapt este de asemenea realizarea principiului
disponibilităţii şi într-o anumită măsură are tangenţe cu retragerea apelului sau
renunţarea de al apel. În acelaşi timp renunţarea de la acţiune are specificul său de
care trebuie să ţinem cont. În primul rînd renunţarea de la acţiune şi încheierea
tranzacţiei în ordine de apel presupune desfiinţarea hotărîrii primei instanţe şi
încetarea procesului (art. 265 al.(1) lit.c) CPC).
În al doilea rînd, la soluţionarea cererii privind admiterea renunţului de la
acţiune şi încheierea tranzacţiei, instanţa de apel va ţine cont de acele condiţii,
prevăzute de legislaţia actuală, care nu admit renunţarea la acţiune sau încheierea
tranzacţiei (art. 60 al.(5) CPC). Reţinem că aceste condiţii vin în contradicţie cu
esenţa şi principiul disponibilităţii, dar ele sînt stipulate în lege şi au un caracter
obligatoriu.
În al treilea rînd, procedura de soluţionare a renunţării de la acţiune şi
încheierea tranzacţiei în principiu diferă de procedura retragerii sau renunţării de la
apel, după modul de soluţionare, consecinţele generate şi actul de dispoziţie,
adoptate de către instanţa de apel.
169
 Astfel, înainte de a admite renunţarea reclamantului de la acţiune sau de a
confirma tranzacţia părţilor instanţa în mod obligatoriu, de fapt sub semnătură
explică reclamantului, pîrîtului sau părţilor efectele acestor acte de procedură.
În al patrulea rînd, renunţarea reclamantului de la acţiune şi tranzacţia
părţilor poate avea loc în orice fază a procesului, pe cînd retragerea sau renunţarea
de la apel este specific stadiei apelului.
Aşa dar, în instanţa de apel părţile pot exercita aşa acte de dispoziţie ca
solicitarea de a restitui cererea de apel, retragerea apelului, renunţarea de la
acţiune, încheierea tranzacţiei între părţi. În instanaţa de apel nu se admite
modificarea temeiului sau obiectului acţiunii.
Unul din efectele pe care le produce apelul este efectul devolutiv. Apelul
este devolutiv în sensul că readuce în discuţie în instanţa superioară toate
chestiunile de fapt şi de drept care au fost dezbătute în faţa primei instanţe, şi au
fost soluţionate prin hotărîrea acesteia. Adică, apelul are un efect devolutiv deplin.
Prin efectul devolutiv al apelului instanţa de apel se consideră investită de
plin drept, cu întregul litigiu. Dar aceasta are loc numai în condiţiile în care prima
instanţă a abordat fondul cauzei şi ea a fost competentă să-l abordeze. Astfel, dacă
prima instanţă a respins acţiunea reclamantului pe motivul omiterii termenului de
prescripţie, fără a se expune asupra fondului cauzei, instanţa de apel rejudecînd
cauza, în caz că va găsi că prima instanţă incorect a respins acţiunea ca tardivă, va
casa hotărîrea fără a se expune asupra fondului cauzei, şi va remite pricina spre
rejudecare la prima instanţă.
Chiar dacă susţinem că apelul are un efect devolutiv deplin, trebuie să
reţinem că regula enunţată nu are un caracter absolut, ci implică unele limitări.
Conform art. 373 CPC instanţa de apel verifică, în limitele, cererii de apel,
ale referinţelor şi obiecţiilor înaintate legalitatea şi temeinicia hotărîrii atacate în
ceea ce priveşte constatarea circumstanţelor de fapt şi aplicarea legii în prima
instanţă.
În literatură aceste limitări se expun prin două reguli: nu se devoluează decît
ceia ce s-a apelat şi nu se devoluează decît ceea ce s-a judecat.
În limitele apelului instanţa de apel verifică circumstanţele şi raporturile
juridice stabilite în hotărîrea primei instanţe, precum şi cele ce nu au fost stabilite,
dar care au importanţă pentru soluţionarea pricinii, apreciază probele din dosar şi
cele prezentate suplimentar în instanţa de apel de către participanţi.
Părţile şi alţi participanţi la proces sînt în drept să refacă sau să completeze
probele administrate în prima instanţă, să prezinte noi probe, inclusiv cele ale căror
reclamate a fost respinsă de prima instanţă. Pot fi citaţi în instanţa de apel martorii
audiaţi în prima instanţă, dacă în cererea de apel se contestă depoziţiile lor (art.372
CPC).
Dacă limitele verificării temeiniciei hotărîrii primei instanţe sînt determinate
de motivele invocate în cererea de apel, apoi verificarea legalităţii hotărîrii nu este
determinată de motivele apelului. Astfel, conform art. 373 al.(4) CPC, instanţa de
apel nu este legată de motivele apelului privind legalitatea hotărîrii primei instanţe,
ci este obligată să verifice legalitatea hotărîrii în întregul ei.
170
 Poate oare instanţa de apel, invoca din oficiu, încălcarea normelor juridice
de ordin public la judecarea apelului? Răspunsul în opinia noastră este afirmativ.
După cum s-a menţionat, la verificarea legalităţii hotărîrii instanţa de apel este
obligată de a verifica legalitatea hotărîrii în întregul ei, nefiind legată de motivele
apelului. Art. 400 al.(4) CPC stipulează că temeiurile prevăzute la al.(3) art.400
CPC se iau în consideraţie întotdeauna şi din oficiu de către instanţă. Iar al.(3)
art.400 CPC stabileşte temeiurile declarării recursului şi casării hotărîrii cînd
normele de drept procedural sînt încălcate sau aplicate eronat. Aceleaşi temeiuri
sînt stabilite în art. 386 al.(1) lit.d) CPC, care ulterior este concretizat în art. 388
CPC. Mai mult ca atît, al.(1) art. 388 CPC stipulează că hotărîrea primei instanţe
urmează a fi casată, independent de argumentele cererii de apel.
Efectul devolutiv al apelului, după cum s-an menţionat anterior, se răsfrînge
numai asupra la ceea ce s-a judecat în prima instanţă. Astfel legea stabileşte că în
apel nu pot fi făcute cereri noi, nu se poate schimba calitatea procesuală a părţilor,
nu se poate schimba temeiul şi obiectul acţiunii.
Şi aceasta pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi
prevenirea exercitării abuzului a apelului.
După expirarea termenului de pregătire a pricinii către dezbateri în şedinţa
de judecată apelul se examinează de regulă, în şedinţă publică, în afara cazurilor
cînd sînt temeiuri de a judeca apelul în şedinţă închisă, în cel mult 30 zile (art.371
CPC). În pricini complicate şi în cazul necesităţii de a reclama probe suplimentare,
preşedintele instanţei de apel poate prelungi cu cel mult 30 zile termenul de
examinare a apelului. Pentru unele categorii de pricini pot fi stabilite prin lege
termene mai reduse de examinare a pricinii.
Urmează de menţionat că termenul de examinare a pricinii stabilit prin lege
ţine de activitatea administrativ organizatorică a instanţei şi nu poate influenţa
asupra calităţii actelor de procedură ce urmează a fi executate. Nerespecatera
acestor termeni nu poate servi temei pentru anularea deciziei instanţei de apel sau a
actelor săvîrşite de către instanţă. Dar această nu înseamnă că participanţii la
proces sînt în drept de a nu ţine cont de aceste prevederi legale. Din contra, ei sînt
chemaţi de a se folosi cu bunăcredinţă de drepturile sale procedurale, pentru ca
pricina să fie examinată în termeni legali.
După cum s-a menţionat anterior, procedura de judecare a pricinii în instanţa
de apel este similară celei în prima instanţă, cu unele excepţii, stabilite de cod. Sînt
prezente aceleaşi etape de dezbateri judiciare: partea pregătitoare, judecarea în
fond a apelului, susţinerile orale şi replicile, deliberarea şi pronunţarea deciziei.
La judecarea apelului conform art. 273 CPC, se încheie un proces-verbal,
cuprinsul căruia trebuie să corespundă art. 274 CPC.
Procesul-verbal se încheie de grefier în şedinţa de judecată şi trebuie să fie
semnat în cel mult 5 zile de la data încheierii şedinţei de judecată. Procesul-verbal
se semnează de preşedintele şedinţei şi grefier. Participanţii la proces au dreptul să
ia cunoştinţă de procesul-verbal al şedinţei de judecată şi în decursul a 5 zile de la
data semnării să prezinte în scris observaţii asupra lui. Nu se admite prezentarea

171
procesului-verbal pentru cunoştinţă, dacă nu este semnat de preşedintele şedinţei şi
de grefier.
În cadrul părţii pregătitoare preşedintele şedinţei de judecată deschide
şedinţa, anunţă pricina ce urmează a fi examinată, cu indicarea numelui
apelantului, instanţa a cărei hotărîre este atacată, constată prezenţa participanţilor
la proces şi a reprezentanţilor, determină identitatea lor, verifică împuternicirile
persoanelor cu funcţie de răspundere şi ale reprezentanţilor, va anunţa limba de
procedură şi va soluţiona chestiunea privind participarea interpretului în şedinţă, va
soluţiona chestiunea privind admiterea înregistrării audio-video, fotografierea,
utilizarea altor mijloace tehnice în conformitate cu art. 18 CPC, va anunţa
completul de judecată şi va informa participanţii la proces că au dreptul să facă
propuneri de recuzare în caz de existenţă a temeiurilor legale (art. 50 CPC). În caz
de înaintare a propunerii de recuzare, va întreprinde măsurile respective pentru ca
propunerea să fie examinată conform art. 53 CPC, explică participanţilor la proces
drepturile şi obligaţiile procedurale, iar părţilor dreptul de a încheia o tranzacţie.
Instanţa, la această etapă va soluţiona cererile şi demersurile participanţilor
la proces ce ţin de examinarea apelului. Cererile şi demersurile înaintate se
soluţionează în conformitate cu prevederile art. 48 CPC, instanţa de apel nefiind în
drept să respingă din motivul respingerii lor în prima instanţă. În caz că vor exista
temeiuri pentru amînarea procesului, instanţa de apel este în drept de a soluţiona
cererile şi demersurile invocate de participanţii prezenţi la proces, ce ţin de
examinarea apelului, dacă nu sînt careva interdicţii.
La soluţionarea cererilor şi demersurilor, instanţa iniţial ascultă opiniile
celorlalţi participanţi şi apoi decide asupra cererii. La soluţionarea cererilor şi
demersurilor urmează a ţine cont de următoarele:
- cererea sau demersul poate fi expus atît oral, cît şi în scris. Atunci cînd
demersul este prezentat în scris, el urmează a fi anexat la procesul-verbal, iar
în procesul-verbal se expune esenţa succintă a demersului.
- instanţa este obligată de a se expune în privinţa tuturor demersurilor şi
cererilor invocate, în mod promt, individual şi motivat.
- în caz că soluţionarea cererii sau demersului necesită adoptarea unei încheieri
în camera de deliberare, instanţa nu este în drept de a soluţiona cererea
respectivă (demersul) printr-o încheiere protocolară.
- respingerea cererii sau demersului printr-o încheiere ce nu poate fi atacată cu
recurs, sau poate fi atacată doar cu fondul cauzei, nu poate servi temei pentru
suspendarea, amînarea examinării pricinii.
- respingerea cererii sau demersului nu decade persoana interesată din dreptul
de a le înainta din nou pe parcursul dezbaterilor judiciare.
În caz, că la data, ora stabilită nu s-a prezentat un participant la proces, sau
mai mulţi participanţi, instanţa de apel va soluţiona chestiunea privind examinarea
pricinii în fond sau amînarea ei
Trebuie de menţionat că neprezentarea în şedinţa de judecată a apelantului
sau intimatului, a reprezentanţilor acestora, precum şi a unui alt participant la
proces, citaţi legal despre locul, data şi ora şedinţei, nu împiedică judecarea
172
apelului. Instanţa însă este în drept să amîne şedinţa dacă va constata că
neprezentarea lor este motivată (art. 379 CPC).
Instanţa de apel va amîna şedinţa în cazurile cînd:
- neprezentarea în şedinţă a apelantului sau intimatului, a reprezentanţilor
acestuia, precum şi a unui alt participant este motivată;
- se constată că participantul la proces a fost în imposibilitate de a încheia
contractul de asistenţă juridică cu un avocat, şi doreşte încheierea unui
asemenea contract.
Dacă apelantului nu i s-a înmînat citaţia din cauza absenţei lui la adresa
indicată în cererea de apel şi acesta nu s-a prezentat în şedinţa de judecată, apelul
se scoate de pe rol. Aceasta se explică prin faptul că participanţii la proces sînt
obligaţi să înştiinţeze instanţa despre schimbarea adresei pe parcursul procesului
(art. 107 CPC).
Amînarea şedinţei instanţei de apel o consemnează printr-o încheiere care nu
poate fi atacată cu recurs.
Dezbaterile judiciare în instanţa de apel se deschid cu raportul asupra
pricinii, prezentat de preşedintele şedinţei de judecată sau de un judecător.
Raportorul expune circumstanţele pricinii, cuprinsul hotărîrii primei instanţe,
motivele înaintării apelului, sumarul referinţelor depuse împotriva lui, conţinutul
noilor probe prezentate instanţei de apel, alte date necesare verificării legalităţii şi
temeiniciei hotărîrii.
Nu se admite ca în raport să se conţină concluzii ce ţin de legalitatea sau
temeinicia hotărîrii contestate, admisibilitatea şi pertinenţa probelor prezentate,
comportamentul părţilor sau a participanţilor la proces în cadrul judecării pricinii
în prima instanţă, în afară de faptul cînd pricina a fost examinată în absenţa unui
participant la proces, temei invocat în cererea de apel.
Instanţa de apel este obligată să asculte explicaţiile participanţilor la proces
prezenţi în şedinţa de judecată şi ale reprezentaţilor acestora. Primul ia cuvînt
apelantul şi reprezentantul său, după aceea şi ceilalţi participanţi la proces în
ordinea stabilită de instanţă. Dacă ambele părţi au depus apel, primul ia cuvînt
reclamantul.
După ascultarea explicaţiilor părţilor la proces, instanţa de apel verifică
probele din dosar şi cele prezentate suplimentar la acestea. Procedura de
administrare a probelor în instanţa de apel este similară celei din prima instanţă.
Instanţa de apel este în drept să dea citire explicaţiilor participanţilor la proces
absenţi, precum şi depoziţiile martorilor care nu au fost citaţi.
După examinarea pricinii în fond, preşedintele şedinţei de judecată oferă
participanţilor la proces şi reprezentanţilor posibilitatea de a face demersuri sau
completări. După ce soluţionează demersurile, instanţa trece la susţineri orale.
Susţinerile orale au loc în conformitate cu prevederile art. 233 şi 234 al CPC.
Primul ia cuvînt apelantul. Dacă ambele părţi au depus apel, primul ia cuvînt
reclamantul.
După încheierea dezbaterilor judiciare şi ascultarea susţinerilor orale,
completul de judecată se retrage în camera de deliberare pentru adoptarea deciziei.
173
Deliberarea judecătorilor şi adoptarea deciziei se efectuează conform prevederilor
art. 238, 240 şi 242 al CPC. Decizia adoptată se pronunţă în şedinţa de judecată de
preşedintele ei sau de un alt judecător din completul de judecată.
În conformitate cu prevederile art. 385 CPC, instanţa de apel, după ce judecă
apelul este în drept să admită sau să respingă apelul.
Instanţa de apel va respinge şi va menţine hotărîrea primei instanţe în caz că
nu va exista nici unul din temeiurile expuse în art. 386 CPC.
În cazul respingerii apelului, instanţa de apel în decizia sa trebuie să expună
concluzia cu privire la toate argumentele invocate de apelant şi referindu-se la
legea respectivă să întemeieze motivele în legătură cu care instanţa de apel a ajuns
la concluzia de a recunoaşte motivele apelului neîntemeiate. În practica judiciară s-
a stabilit, că este inadmisibilă limitarea instanţei de apel doar la reproducerea în
decizie a hotărîrii apelate, ori la simpla constatare a faptului netemeiniciei apelului,
deoarece în acest caz decizia apare ca nemotivată.
Instanţa de apel, după ce judecă apelul este în drept să admită apelul şi:
a) să modifice hotărîrea primei instanţe;
b) să caseze hotărîrea primei instanţe, emiţînd o nouă hotărîre;
c) să caseze hotărîrea primei instanţe, restituind pricina spre rejudecare în
prima instanţă;
d) să caseze hotărîrea primei instanţe, dispunînd încetarea procesului ori
scoaterea cererii de pe rol.
În literatura de specialitate sînt expuse diferite opinii cu privire la esenţa
modificării. Se susţine chiar că în rezultatul judecării pricinii, instanţa nu poate
modifica hotărîrea primei instanţe, deoarece conform legislaţiei în vigoare, instanţa
de apel, poate numai admite apelul sau respinge.
Admiterea apelului, în volum deplin sau parţial presupune desfiinţarea totală
sau în parte a hotărîrii primei instanţe, cu adoptarea în această parte a unei hotărîri
noi. Modificarea hotărîrii presupune, păstrarea, menţinerea hotărîrii primei
instanţe, cu unele concretizări, modificări ne esenţiale făcute de instanţa de apel.
Or hotărîrea atacată se consideră modificată, dacă fără a afecta concluziile
cu privire la drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi fără a schimba semnificativ
conţinutul şi esenţa hotărîrii, în partea de motivare sau dispozitivul acesteia se
introduc anumite corectări. Dar, de fiecare dată modificînd hotărîrea contestată,
instanţa de apel trebuie să ţină cont despre acele schimbări ce se introduc în
hotărîrea primei instanţe. Dacă schimbările conţinutului şi esenţei hotărîrii vor fi
semnificative, atunci vom fi în faţa unei noi hotărîri şi nu poate fi vorba despre
modificarea hotărîrii.
În consecinţă putem menţiona, că existenţa dreptului instanţei de apel de a
modifica hotărîrea primei instanţe, este binevenită, fapt confirmat şi prin practica
judiciară existentă pe parcursul mai multor ani în Republica Moldova. Se mai
reţine că aceasta este un indiciu pozitiv ce ţine de aprecierea calităţii lucrului
instanţelor de judecată şi a fiecărui judecător în parte.
După cum rezultă din esenţa art. 385 al.(1) lit.c) al CPC, instanţa de apel este
în drept să admită apelul şi să caseze hotărîrea emiţînd o nouă hotărîre. Această
174
soluţie, denumită în literatura de specialitate „casare cu reţinere”, se aplică în
cazurile cînd eroarea judiciară poate fi corectată în instanţa de apel. Chiar dacă
legislaţia Republicii Moldova nu a constituit apelul deplin, instanţele de apel sînt
chemate de a aplica această prevedere legală pe larg, limitînd remiterea pricinii la
rejudecare în prima instanţă.
Instanţa de apel va pronunţa o nouă hotărîre în cazurile cînd la rejudecarea
pricinii în prima instanţă au fost aplicate eronat normele de drept material, sau
hotărîrea nu este întemeiată. Mai mult ca atît, la solicitarea participanţilor la
proces, instanţa de apel este în drept să judece pricina în fond, fără a o restitui în
prima instanţă în cazurile prevăzute în art. 388 CPC de lit.b) (pricina a fost
judecată în instanţă în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat
locul, data şi ora şedinţei de judecată), lit.c) (în judecarea pricinii au fost încălcate
regulile cu privire la limba procesului), lit.e) (la emiterea hotărîrii a fost încălcat
secretul deliberării) şi lit.f) (hotărîrea nu este semnată de judecător sau este
semnată de judecătorul nemenţionat în hotărîre).
De asemenea instanţa de apel va casa hotărîrea primei instanţe cu darea unei
noi hotărîri sau va modifica hotărîrea în cazurile dacă:
- au fost în călcate sau aplicate eronat normele de drept material;
- concluziile primei instanţe, expuse în hotărîre, sînt în contradicţie cu
circumstanţele pricinii;
- circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii, pe care instanţa le
consideră constatate, nu au fost dovedite cu probe veridice şi suficiente;
- circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii nu au fost constatate şi
elucidate deplin.
Interpretînd prevederile art. 385 şi 388 CPC conchidem, că legea prevede
doar 4 cazuri cînd instanţa de apel casînd hotărîrea urmează în mod obligatoriu să
remită cauza la rejudecare:
- pricina a fost judecată de un judecător care nu era în drept să participe la
judecarea ei;
- instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în proces;
- în dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată;
- în dosar lipseşte procesul-verbal privind efectuarea unui act procedural.
La fel în art. 385 al.(2) CPC se reglementează situaţia în care judecata la
prima instanţă s-a făcut cu încălcarea competenţei. Instanţa de apel, constatînd
necompetenţa primei instanţe va remite pricina spre rejudecare în instanţa
competentă, pronunţînd o hotărîre de declinare a competenţei în favoarea instanţei
competente.
Decizia prin care pricina se remite la rejudecare nu se supune nici unei căi
de atac.
Urmează de menţionat că instanţa de apel nu este în drept să releve în
indicaţiile sale care probe inspiră încredere (sînt mai temeinice) sau să stabilească
ce hotărîre ar trebui adoptată după rejudecarea pricinii.

175
 În caz de imposibilitatea obiectivă de a îndeplini indicaţiile instanţei de apel
în cadrul rejudecării pricinii, prima instanţă este obligată de a arăta în hotărîrea sa
pricinile ce au servit ca temei în imposibilitatea îndeplinirii indicaţiilor.
În situaţia cînd la prima instanţă nu s-ar mai putea constitui un complet de
judecată pricina urmează a fi trimisă altei instanţe de acelaşi grad, situată în
circumscripţia instanţei de apel.
Pricina se restituie spre rejudecare în instanţa în care s-a examinat în fond,
pentru a fi examinată de alt complet de judecată. Neindicarea în decizia instanţei
de apel a sintagmei „în alt complet de judecată” nu-l investeşte pe judecătorul
primei instanţe de a rejudeca pricina pe care s-a expus anterior, deoarece legea
prevede această interdicţie (art. 48 CPC).
Instanţa de apel este în drept de a casa hotărîrea primei instanţe şi va dispune
încetarea procesului sau scoaterea cererii de pe rol, dacă există temeiurile
prevăzute în art. 265 CPC şi art. 267 CPC (art. 393 CPC).
Conform art. 386 al.(2) CPC, o hotărîre legală în fond nu poate fi casată
numai din motive formale. În fiecare caz concret instanţa de apel trebuie să-şi
motiveze concluzia sa ce ţine de motivele formale, care nu pot duce la casarea
hotărîrii. De asemenea este discutabilă chestiunea cu privire la împuternicirile
instanţei de apel, în cazurile cînd hotărîrea atacată este corectă, însă norma de drept
material a fost aplicată eronat. Susţinem poziţia prin care hotărîrea atacată nu poate
fi casată pe motivul aplicării incorecte a normei de drept material, însă reieşind din
importanţa, obligativitatea şi puterea lucrului judecat, a hotărîrii judecătoreşti, în
motivarea acesteia trebuie introduse modificările respective, indicîndu-se norma
potrivită de drept material. În mod analogic trebuie să procedeze instanţa de apel şi
în cazurile cînd hotărîrea atacată este corectă, iar în motivarea acesteia lipseşte
referire la norma de drept material aplicabilă.
Făcînd o mică comparaţie între art. 386 şi art. 400 al CPC, care în principiul
au acelaşi obiect, putem observa diferenţa acestor două norme juridice.
Astfel, art. 386 CPC este întitulat „temeiurile casării sau modificării hotărîrii
de către instanţa de apel”, pe cînd art. 400 CPC este întitulat „temeiurile declarării
recursului şi casării hotărîrii”. În primul caz temeiurile stabilite în norma juridică
sînt obligatorii pentru instanţa competentă de a exercita controlul judiciar al
hotărîrii primei instanţe, pe cînd în recurs aceste temeiuri urmează a fi invocate de
către recurent în cererea de recurs, pentru că instanţa de recurs să verifice
corespunderea şi admisibilitatea temeiului invocat.
Conform art. 239 CPC hotărîrea judecătorească trebuie să fie legală şi
întemeiată. De asemenea ea trebuie să fie certă, deplină şi necondiţionată, iar după
formă şi cuprins trebuie să corespundă cerinţelor expuse în art. 241 CPC.
Nerespectarea acestor condiţii duce la aplicarea sancţiunilor procesuale civile.
Tipul sancţiunilor pasibile aplicării şi respectiv modalitatea de cercetare a
greşelilor depinde de caracterul încălcării comise. Astfel, dacă hotărîrea nu este
deplină, este prevăzută posibilitatea emiterii unei hotărîri suplimentare (art. 250
CPC), iar dacă hotărîrea nu este certă, poate fi solicitată explicarea ei (art. 251

176
CPC). În ambele cazuri competenţa de a îndrepta erorile comise o are instanţa care
a adoptat hotărîrea, fără ca hotărîrea primei instanţe să fie desfăcută.
Atunci cînd nu se respectă cele mai esenţiale cerinţe faţă de actul de justiţie
– temeinicia şi legalitatea, se va aplica sancţiunea casării sau modificării hotărîrii
judecătoreşti, care este aplicată de instanţa ierarhic superioară, adică se va recurge
la căile de atac.
În conformitate cu art. 386 CPC hotărîrea primei instanţe se casează sau se
modifică de instanţa de apel dacă:
a) circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii nu au fost
constatate sau elucidate pe deplin;
b) circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii pe care
prima instanţă le consideră constatate nu au fost dovedite cu probe
veridice şi suficiente;
c) concluziile primei instanţe, expuse în hotărîre, sînt în contradicţie
cu circumstanţele pricinii;
d) normele de drept material sau normele de drept procedural au fost
încălcate sau aplicate eronat.
Primele trei poziţii (a, b, c) ţin de netemeinicia hotărîrii, iar ultimul ţine de
legalitatea hotărîrii.
Constatarea şi elucidarea circumstanţelor importante pentru soluţionarea
pricinii este în legătură directă cu determinarea corectă a obiectului probaţiunii,
adică a circumstanţelor care au importanţă pentru soluţionarea justă a pricinii.
Aceste circumstanţe urmează a fi determinate de către instanţa de judecată, pornind
de la temeiul pretenţiilor şi obiecţiilor părţilor şi altor participanţi la proces,
raportate la normele de drept material şi procedural ce urmează a fi aplicate (art.
118 alin. (3) CPC).
Conform art. 9 CPC instanţei judecătoreşti îi revine un rol diriguitor în
organizarea şi desfăşurarea procesului. Dar aceasta nu înseamnă că instanţa este în
drept să prezinte din oficiu probele necesare. Instanţa judecătorească este în drept
să propună părţilor şi altor participanţi la proces, după caz să prezinte probe
suplimentare şi să dovedească faptele ce constituie obiectul probaţiunii pentru a se
convinge de veridicitatea lor. De asemenea instanţa va acorda sprijin la cererea
părţilor şi altor participanţi la proces în prezentarea probelor care să contribuie la
adoptarea unei hotărîri legale şi întemeiate.
Nedovedirea circumstanţelor importante pentru soluţionarea pricinii, pe care
prima instanţă le consideră constatate, poate avea loc atunci, cînd instanţa face
concluzie cu privire la existenţa unui fapt, ce intră în obiectul probaţiunii, iar
probele care ar justifica asemenea concluzie lipsesc sau sînt insuficiente ori
inadmisibile şi viceversa, cînd instanţa nu consideră constatate circumstanţele,
dovedite prin probe administrate. Aceasta, printre altele, poate fi rezultatul aplicării
incorecte a art. 123 CPC, privind degrevarea de probaţiune, sau art. 122 CPC
privind admisibilitatea probelor.
Atunci cînd instanţa incorect apreciază probele administrate (art. 130 CPC),
fapt ce duce la adoptarea unor concluzii greşite asupra probelor administrate,
177
sîntem în faţa netemeiniciei hotărîrii instanţei pe temeiul că concluziile primei
instanţe expuse în hotărîre sînt în contradicţie cu circumstanţele pricinii. Aceste
erori se comit deseori în cazurile cînd circumstanţele importante ale pricinii sînt
dovedite prin probe indirecte.
După cum s-a menţionat, hotărîrea este considerată ilegală, dacă este
rezultatul aplicării eronate a normelor de drept material, sau încălcării normelor de
drept procesual. De fapt ilegalitatea hotărîrii trebuie înţeleasă în sens îngust. În
sens larg, orice hotărîre neîntemeiată este în acelaşi timp şi ilegală, întrucît
temeinicia este una din cerinţele înaintate de lege faţă de hotărîre. De fapt, practica
confirmă faptul că este foarte dificil (iar uneori chiar imposibil) de a stabili limita
între aceste două cerinţe legale raportate la hotărîrea concretă.
În codul de procedură civilă din 30 mai 2003, legiuitorul a stipulat cînd se
consideră încălcarea sau aplicarea normelor de drept material sau a normelor de
drept procedural ca fiind eronată.
Astfel, conform art. 387 CPC se consideră că normele de drept material sînt
încălcate sau aplicate eronat în cazul în care:
- nu a fost aplicată legea care trebuia să fie aplicată;
- s-a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată;
- s-a interpretat eronat legea, analogia legii sau analogia dreptului.
Prin neaplicarea legii care trebuia să fie aplicată se înţelege o situaţie cînd
instanţa în hotărîrea sa nu a făcut trimitere nici la o lege materială, limitîndu-se
numai la normele juridice procesuale, sau a soluţionat litigiul contrar normelor
materiale ce guvernează raportul juridic litigios.
De asemenea se va considera că instanţa nu a aplicat legea care trebuia să fie
aplicată în cazurile cînd la soluţionarea pricinii au fost aplicate acte normative
subordonate legii, adoptate cu încălcarea competenţei, procedurii stabilite sau
contrare prevederilor legii; instanţa a aplicat unul din mai multe acte normative ce
reglementează raportul material litigios, neaplicînd celelalte.
Prin aplicarea legii care nu trebuia să fie aplicată se înţelege situaţia cînd
instanţa a dat o calificare juridică incorectă raportului material litigios, aplicînd o
normă străină acestuia; a încălcat regulile acţiunii normelor juridice în timp, spaţiu
şi asupra persoanelor; a soluţionat pricina în baza normei de drept interne ce
contravine prevederilor tratatului internaţional cu aplicare directă; a soluţionat
greşit conflictul dintre normele cuprinse în diferite acte normtive interne; a aplicat
o uzanţă ce contravine legii.
Interpretarea eronată a legii este atunci cînd instanţa de judecată dă o
calificare juridică corectă a raportului material litigios, corect determină norma
aplicabilă, însă din cauza înţelegerii greşite a sensului acesteia face o concluzie
greşită cu privire la drepturile şi obligaţiile părţilor.
De asemenea va fi o interpretare eronată a legii în cazul cînd normei juridice
aplicabile i s-a atribuit un mai mare grad de abstracţie, sau această suscită îndoieli
la aplicare, iar instanţa aplicînd norma respectivă a extins norma juridică dincolo
de ipotezele la care se aplică sau invers.

178
 Aplicarea eronată a analogiei legii sau analogiei dreptului are loc în cazurile
cînd instanţa de judecată încalcă unul sau mai multe principii ale aplicării
analogiei. Aceste principii constau în următoarele:
1) aplicarea analogiei se admite doar în cazul obscurităţii sau lipsei
normei de drept;
2) circumstanţele pricinii şi circumstanţele prevăzute în norma
aplicabilă prin analogie trebuie să fie asemănătoare după esenţă şi regim
juridic;
3) aplicarea analogiei este inadmisibilă în cazurile cînd aceasta este
expres interzis de lege sau cînd producerea efectelor juridice legea o
leagă de aplicarea unor norme concrete;
4) normele de excepţie se aplică doar în privinţa faptelor cu caracter
excepţional;
5) soluţia adoptată ca urmare a aplicării analogiei nu trebuie să
contravină legislaţiei în vigoare;
6) aplicarea analogiei presupune căutarea normei în actele aceleiaşi
instituţii, ramuri de drept şi doar în cazul inexistenţei acesteia – referire la
alte ramuri sau legislaţie în general.
Procesul civil, ca activitate a instanţelor judecătoreşti de examinare şi
soluţionare a pricinilor civile este strict reglementat de normele de drept
procedural, ce se conţin în legi organice. Chiar dacă procesul civil are un caracter
formalist, el are menirea de a asigura persoanelor interesate posibilitatea de a folosi
mijloacele legale în vederea apărării drepturilor şi intereselor legitime încălcate sau
contestate neîntemeiat. Adică, se asigură condiţiile necesare pentru stabilirea şi
calificarea juridică a circumstanţelor pricinii. În consecinţă, respectarea şi aplicarea
corectă a normelor de drept procedural reprezintă o premiză pentru adoptarea unei
hotărîri legale şi temeinice. Iar aplicarea eronată sau încălcarea normelor de drept
procedural la judecarea pricinilor civile va duce la adoptarea unei hotărîri ilegale,
care în unele cazuri în mod imperativ va duce la casarea hotărîrii contestate, iar în
alte cazuri, vor servi temei pentru casarea hotărîrii numai dacă au dus sau au putut
duce la soluţionarea eronată a pricinii.
Potrivit al. (1) al art. 388 CPC hotărîrea primei instanţe urmează a fi casată,
independent de argumentele cererii de apel, dacă:
a) pricina a fost judecată de un judecător care nu era în drept să participe la
examinarea ei;
b) pricina a fost judecată în absenţa unui participant la proces, căruia nu i s-a
comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată;
c) în judecarea pricinii au fost încălcate regulile cu privire la limba procesului;
d) instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în
proces;
e) la emiterea hotărîrii a fost încălcat secretul deliberării;
f) hotărîrea nu este semnată de judecător sau este semnată de judecătorul
nemenţionat în hotărîre;
g) în dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată;
179
 h) în dosar lipseşte procesul-verbal privind efectuarea unui act procedural.
În continuare vom examina mai detaliat încălcările esenţiale ale normelor de
drept procedural.
a) Pricina a fost judecată de un judecător care nu era în drept să participe
la examinarea ei. Unul din principiile fundamentale ale procesului civil este
principiul independenţei şi imparţialităţii judecătorului. Fiind consfinţit în
legislaţia internă a Republicii Moldova, cît şi în numeroase instrumente
internaţionale, acest principiu este apreciat pe bună dreptate ca fiind „o piatră de
fundament a motivării şi legitimităţii funcţiei judiciare în orice stat”.
Temeiul este aplicabil atunci cînd judecătorul:
- a participat repetat la judecarea în fond a aceleiaşi pricini (art. 49 CPC);
- urma să se abţină de la judecarea pricinii în baza temeiurilor art. 50 CPC;
- a fost înaintată propunerea de recuzare, iar instanţa nu a soluţionat
propunerea, sau a respins neîntemeiat propunerea de recuzare.
În caz de examinare a pricinii de către un complet de judecători, pentru
aplicarea prezentului temei este suficient ca un singur judecător din componenţa
completului să nu avut dreptul la participare.
b) Pricina a fost judecată în absenţa unui participant la proces, căruia nu i
s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată. Acest temei (motiv) va fi
aplicat atunci cînd prima instanţă nu a respectat dispoziţiile art. 102-105, 108 CPC,
iar ca rezultat participantul la proces a fost privat de dreptul la apărare şi a unui
proces echitabil. Or nimeni nu poate fi judecat fără a fi chemat să se apere.
Verificînd respectarea procedurii legale de înştiinţare a participantului la
proces despre locul, data şi ora şedinţei de judecată, instanţa de apel trebuie să
cerceteze materialele dosarului sub aspectul existenţei actelor care pot confirma
citarea legală a participanţilor. Lipsa în dosar a cotorului citaţiei, a avizului de
primire a scrisorii de recomandare sau, după caz a dovezii de expediere a
telegramei, dau dovadă de nerespectare a procedurii legale de înştiinţare a
participantului la proces despre şedinţa de judecată. Încălcarea în cauză a normelor
de drept procedural des se întîlneşte în practica judiciară.
Se impune remarcat faptul, că în materia înştiinţării judiciare în CPC din
2003 a fost introdusă o normă nouă, potrivit căreia prezentarea părţii în judecată, în
persoana sau prin reprezentant, acoperă orice viciu de înmînare a citaţiei (al. (5),
art. 102 al CPC). Prin urmare, participantul la proces, care a fost prezent la şedinţa
de judecată (fapt consemnat în procesul-verbal al şedinţei de judecată) nu va putea
cere casarea hotărîrii pe motiv de neîştiinţare legală.
De asemenea, se va considera că participantul la proces a fost legal citat
atunci, cînd citarea publică a fost făcută cu respectarea prevederilor art. 108 CPC.
Or citarea publică este o formă de excepţie, ea fiind precedată de celelalte forme de
înştiinţare.
Ţinînd cont de specificul acestui temei de casare, încălcarea regulilor cu
privire la înştiinţare poate fi invocată doar de către participantul la proces
prejudiciat în urma acestei încălcări şi nu întotdeauna va servi motiv pentru
remiterea pricinii la rejudecare în prima instanţă (art. 385 al. 1, lit. CPC).
180
 c) În judecarea pricinii au fost încălcate regulile cu privire la limba
procesului. Conform art. 24 CPC judecarea pricinilor civile în instanţele
judecătoreşti se desfăşoară în limba moldovenească. Prin încheierea instanţei de
judecată procesul se poate desfăşura şi într-o altă limbă acceptabilă pentru
majoritatea participanţilor la proces.
Persoanele interesate în soluţionarea pricinii care nu posedă sau nu vorbesc
în limba moldovenească sînt în drept să ia cunoştinţă de actele, de lucrările
dosarului şi să vorbească în judecată prin interpret. Limba de procedură stabilită la
examinarea pricinii nu poate fi modificată pe parcursul întregului proces.
Astfel, se va considera că pricina a fost judecată cu încălcarea regulilor cu
privire la limba de procedură atunci cînd:
- persoanei interesate, care nu posedă sau nu vorbeşte limba de stat nu i s-a
asigurat prezenţa interpretului;
- traducerea actelor judiciare şi mersul procesului a fost efectuată la un
nivel scăzut, sau neadecvat;
- procesul s-a desfăşurat într-o altă limbă decît cea de stat, aceasta nefiind
acceptabilă pentru majoritatea participanţilor.
Efectuînd controlul asupra respectării de către instanţa de fond şi instanţa de
apel a regulilor cu privire la limba procesului, instanţa de apel urmează să studieze
procesul-verbal al şedinţei de judecată. Să stabilească limba în care s-a desfăşurat
procesul, să constate dacă în procesul-verbal este consemnată participarea
interpretului, să stabilească dacă participanţii la proces au înaintat demersuri cu
privire la acordarea interpretului, precum şi modul în care instanţa a soluţionat
aceste demersuri.
Analogic temeiului precedent de casare a hotărîrii, încălcarea regulilor cu
privire la limba procesului poate fi invocată doar de către participantul la proces
prejudicat în urma acestei încălcări. Prin urmare, hotărîrea nu poate fi casată în
baza lit. (c), al. (1) art. 388 CPC în detrimentul persoanei care posedă limba în care
s-a desfăşurat procesul, deoarece aceasta ar însemna aplicarea temeiului de casare
contrar menirii lui.
d) Instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantre4nate în
proces. Acest temei este aplicabil atunci cînd prin actul de dispoziţie a instanţei a
fost atinsă esenţa dreptului cel puţin a unei persoane, care nu a fost antrenată în
proces. Astfel, se va recunoaşte încălcarea procesuală menţionat atunci cînd
instanţa stabilind temeiurile coparticipării procesuale obligatorii nu va atrage în
proces aceste persoane în calitate de coreclamanţi (copîrîţi); cînd în pricinile în
care figurează minorii în vîrstă între 14 şi 18 ani sau adulţii limitaţi în capacitate de
exerciţiu instanţa nu le-a atras în calitate de participanţi, limitîndu-se doar la
înştiinţarea reprezentanţilor legali (al. (4) art. 58 al CPC). În cazul intentării unui
proces de către procuror sau autorităţile publice şi persoanele indicate în art. 73 al
CPC pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unei alte
persoane, aceasta din urmă trebuie să fie înştiinţată despre pornirea procesului,
urmînd să participe la el în calitate de reclamant (al. (4), art. 59 al CPC).
Nerespectarea acestei prevederi legale duce la casarea hotărîrii; cînd hotărîrea
181
adoptată în ordinea procedurii speciale a fost adoptată fără înştiinţarea şi atragerea
persoanelor interesate.
e) La emiterea hotărîrii a fost încălcat secretul deliberării. Conform art. 238
CPC la deliberare iau parte numai judecătorii în faţa cărora a avut loc judecarea
pricinii. Divulgarea deliberărilor este interzisă. Completul de judecată deliberează
secret.
În caz de încălcare a secretului deliberării se aplică prezumţia procesuală de
neobiectivitate şi părtinire a judecătorului, de aceea nerespectarea regulilor
susmenţionate necondiţionat duce la casarea hotărîrii de către instanţa de apel.
f) Hotărîrea nu este semnată de judecător sau este semnată de judecătorul
nemenţionat în hotărîre. Se va considera că hotărîrea nu este semnată de judecător
sau este semnată de judecătorul nemenţionat în hotărîre atunci cînd:
- semnătura judecătorului în general lipseşte contrar dispoziţiilor art. 238 al.
(4) al CPC;
- există o semnătură pe hotărîre, dar această semnătură nu aparţine
judecătorului care a participat la judecarea şi deliberarea hotărîrii;
- cînd partea introductivă şi dispozitivul a fost semnat de judecătorul care a
participat la judecarea şi deliberarea hotărîrii, iar hotărîrea motivată redactată a fost
semnată cu încălcarea prevederilor art. 242, al. (2) CPC.
g) În dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată; h) în dosar
lipseşte procesul-verbal privind efectuarea unui act procedural. Procesul-verbal al
şedinţei de judecată este un act procesual de o deosebită importanţă, asigurînd
posibilitatea verificării temeiniciei şi legalităţii hotărîrii. În lipsa procesului-verbal
este imposibil de a efectua controlul judiciar cu privire la componenţa instanţei;
prezenţa părţilor, conţinutul apărării părţilor în fapt şi în drept. De aceea
neîntocmirea procesului-verbal al şedinţei de judecată reprezintă o încălcare
esenţială a normelor de drept procedural, sancţionată cu anularea hotărîrii.
În literatura de specialitate s-a menţionat, că instanţa de apel trebuie să
caseze hotărîrea şi în cazurile cînd procesul-verbal al şedinţei de judecată nu este
semnat de judecător sau grefier. Susţinem această opinie, deoarece în lipsa
semnăturilor cerute de lege, ce confirmă autenticitatea procesului-verbal, acest act
procesual nu are valoare juridică, situaţie echivalentă cu lipsa acestuia.
i) Încălcarea normelor cu privire la competenţa jurisdicţională materială
sau teritorială excepţională. Deşi aceste încălcări nu sînt expres prevăzute în cod
ca temei incontestabil de casare a hotărîrii, normele de competenţă jurisdicţională
materială (art. 32-36 CPC) şi teritorială excepţională (art. 40 CPC) au un caracter
imperativ, neadmiţîndu-se nici o derogare de la ele. De aceea nerespectarea
competenţei jurisdicţionale materiale sau teritoriale excepţionale reprezintă o
încălcare esenţială a normelor de drept procedural, fapt care impune introducerea
acesteia în categoria temeiurilor de casare a hotărîrii.
În ce priveşte competenţa jurisdicţională teritorială ( în afară de cea
excepţională), normele care reglementează această instituţie au un caracter
dispozitiv. Nerespectarea acestor norme nu duce necondiţionat la soluţionarea
eronată a pricinii. De aceea considerăm că nerespectarea normelor de competenţă
182
jurisdicţională teritorială (în afară de cea excepţională) ne reprezintă o încălcare
esenţială a normelor de drept procedural şi constituie temei pentru casarea hotărîrii
dacă se va demonstra că aceasta a dus sau a putut duce la soluţionarea eronată a
pricinii.
j) Pricina a fost judecată în fond cu adoptarea hotărîrii, deşi sînt temeiuri
pentru încetarea procesului (art. 265 CPC) sau scoaterea cererii de pe rol (art.
267 CPC). Aceste încălcări ale normelor de drept procedural au un caracter
esenţial şi necondiţionat duc la casarea hotărîrii (art. 393 CPC).
Alte încălcări ale normelor de drept procedural decît cele menţionate vor
servi temei pentru casarea hotărîrii numai dacă ele au dus sau au putut duce la
soluţionarea greşită a pricinii. Apelantul trebuie să demonstreze că aceste încălcări
au dus sau au putut duce la soluţionarea eronată a pricinii. Apreciind în fiecare caz
concret temeinicia argumentelor invocate de apelant şi obiecţiile înaintate de
intimat, instanţa de apel va decide casarea sau menţinerea hotărîrii primei instanţe.
Dispoziţia judecătorească prin care se soluţionează fondul apelului se emite
în formă de decizie, iar la soluţionarea problemelor prin care nu s rezolvă fondul
apelului, dispoziţia se emite în formă de încheiere.
Adoptarea şi pronunţarea deciziei de către instanţa de apel se face potrivit
prevederilor art. 389 CPC, urmînd să fie respectate şi cerinţele art. 390 CPC şi art.
241 al.(2) şi al.(5) al CPC.
Se atenţionează asupra faptului, că conform art. 6 p. 1 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, Protocoalele 3, 5, 8 şi 22
şi practica Curţii Europene pentru Drepturile Omului, instanţele de judecată,
inclusiv instanţele de apel, sînt obligate de a motiva hotărîrile sale. În special
decizia trebuie să conţină circumstanţele cauzei, constatate de instanţă, probele pe
care se întemeiază concluziile ai referitor la admiterea sau respingerea acţiunii,
altor chestiuni ce au fost soluţionate în cadrul judecării pricinii, legea materială şi
procedurală aplicată în cadrul judecării pricinii, argumentele instanţei în caz de
respingere a unor probe prezentate de participanţi, şi altele.
În caz că apelul a fost judecat în absenţa unor participanţi la proces legal
citaţi, instanţa de apel este obligată de a le trimite copia deciziei adoptate în cel
mult 7 zile de la emiterea deciziei motivate. De asemenea, în caz de adoptare a
dispozitivului deciziei, instanţa de apel este obligată de a întreprinde acţiunile
legale pentru comunicarea deciziei integrale.
Decizia este semnată de toţi judecătorii care au examinat apelul, inclusiv de
judecătorul care are opinie separată.
Decizia instanţei de apel rămîne definitivă în momentul pronunţării sale şi
este executorie conform legii, deşi legiuitorul a prevăzut şi posibilitatea contestării
ei cu recurs. Dispoziţiile art. 249-251 CPC privind rectificarea hotărîrii sînt
aplicabile şi deciziilor instanţelor de apel.
Decizia adoptată de către instanţa de apel este rezultatul examinării
concomitente a tuturor apelurilor care au fost declarate împotriva hotărîrii primei
instanţe. Sînt posibile însă situaţii cînd cererea de apel este expediată în instanţa de
apel sau este transmisă completului de judecată cu întîrziere după judecarea
183
pricinii în temeiul unei alte cereri de apel. Legiuitorul în Codul de procedură civilă
a reglementat şi această situaţie.
Astfel, conform art. 395 CPC, în cazul în care cererea de apel dedusă în
termen sau dedusă după repunerea în termen este primită de instanţa de apel după
judecarea pricinii în temeiul unor altor cereri de apel, instanţa de apel este obligată
să primească un astfel de apel şi să-l examineze conform regulilor stabilite de
capitolul XXXVII din CPC.
Dacă după ce judecă apelul se ajunge la concluzia că decizia anterioară este
ilegală sau neîntemeiată, instanţa de apel o casează şi emite o nouă decizie.
Analizînd conţinutul acestei norme juridice, putem reţine următoarele:
1) prevederile normei juridice sînt aplicabile la situaţia cînd cererea de
apel a fost depusă în termen sau după repunerea în termen, iar pricina a
fost judecată în temeiul altor cereri de apel;
2) cererea de apel este depusă de altă persoană, în afara de cele ce au
declarat apel şi apelul a fost judecat (unicitatea exercitării căii de atac);
3) persoana ce a declarat apelul a fost în imposibilitate de a aduce la
cunoştinţa instanţei despre depunerea apelului (nu a fost prezent în
şedinţă, nu avea cunoştinţă că instanţa nu ştie despre apelul său);
4) completul de judecată nu ştia şi nici nu putea şti despre existenţa
cererii de apel;
5) judecarea apelului primit după examinarea pricinii în instanţa de
apel va fi exercitată de instanţa de apel în ordinea stabilită pentru
judecarea pricinilor în ordine de apel. Nu se exclude judecarea apelului
de acelaşi complet de judecată;
6) decizia anterior adoptată nu va avea nici o forţă probatorie faţă de
circumstanţele şi argumentele invocate în apelul declarat;
7) în urma judecării apelului instanţa de apel va adopta decizie
conform art. 389-390 CPC. În caz de admitere a apelului, decizia
anterioară va fi casată şi e va emite o decizie nouă;
8) decizia adoptată poate fi atacată cu recurs, în condiţiile stabilite de
art. 429 CPC.
Chiar dacă legiuitorul a prevăzut reglementarea acestei situaţii, urmează de
menţionat că practica judiciară insistă asupra faptului că aceste prevederi să fie cît
mai rar aplicate. Or instanţa de apel are obligaţia de a lua toate măsurile obiective
pentru ca participanţii la proces să-şi exercite în volum deplin drepturile sale
procedurale, inclusiv dreptul de a exercita calea de atac în condiţii şi termeni
legali.
În concluzie, putem menţiona că încă în dreptul roman s-a impus regula
„ lucrul judecat se consideră adevăr”, dar maxima era interpretat în sensul că
hotărîrea judecătorului nu e adevăr, dar ţine loc de adevăr, fiind vorba deci de o
funcţie întemeiată pe consideraţiuni politici şi sociale. Această regulă este actuală
şi astăzi fiind realizată prin calea de atac apelul, esenţa, conţinutul şi procedura
căruia a fost expusă în prezentul studiu. Pentru aplicare mai accesibilă şi eficientă a

184
prezentului studiu se anexează unele scheme22 ce reflectă unele poziţii ce rezultă
din prezentul comentariu.

Anexa nr.1

Căile de atac conform CPC nou

Apelul Recursul Revizuirea

art.357-395 CPC art.397-445 CPC art.446-453 CPC

Împotriva hotărîrilor Îmăpotriva încheierilor Împotriva deciziilor

instanţelor judecătoreşti instanţelor judecătoreşti Curţii de Apel
art.397-422 CPC art.422-428 CPC art.429-445 CPC

22
Vezi anexa nr.1
185
 Căile de atac conform CPC vechi

Apelul Recursul

Recursul Contestaţia
extraordionar în anulare

Revizuirea Demersul în
interesul legii

Clasificarea căilor de atac

în dependenţă de

186
ordinare extraordinare devolutivă
Condiţiile de executareInstanţa competentă săDacă provoacă sau nu o
(apelul) (recursul, (apelul)
soluţioneze calea de apelnouă judecată în fond
revizuirea)
 nedevolutivă
(recursul,
revizuire)

reformare (apelul, retractare

recursul) (revizuirea)

Apelul
Încheierile
contestate
concomitent
Felurile în
Peroanele
Obiectul cu hotărîrea
total ce mixt parţial
Semnele Hotărîrile
poate fi 187 judecătoriile de drept comun şi
apelului
drept să
apelului martorul, expertul, specialistul şi interpretul,
caracteristice nedefinitive
atacată
persoanelecu apel
reprezentantul
reprezentantul nuîn
care cu sînt economice
interesul
participante
privire judecătoriile
la compensareade
apelantului, circumscripţie
dacădar
la economice
proces, este
de
care,
cheltuielilor
declare apelul
(art.357-358 după rejudecare
ale apelului pronunţate
pronunţarte
prin
suspensiv de
dede
împuternicit
hotărîre
părţile în
sau alţi modul
judecătorească,
devolutiv
judecată stabilit
sînt dedede
circumscripţie
participanţi
judecătoriile
ce li se lalezate
cuvine lege
procesînreformare
drept drepturi
comun
(art.360
CPC)CPC)
 Notă: Persoana interesată care a renunţat expres la apel în privinţa unei
hotărîri, nu mai are dreptul la declararea apelului.
Circumstanţele importante pentru soluţionarea
pricinii nu au fost constatate şi elucidate pe deplin

Temeiurile casării Concluziile instanţei sînt în contradicţie cu

sau modificării Circumstanţele
188 circumstanţele priciniisoluţionarea
importante pentru
anu
aplicat
a a aplicat
legea
aplicat
hotărîrii legea
care
eronat
Normelededecătre
drept material au pricinii pe care prima instanţă le consideră
acare
nu trebuia
trebuia
anologia
instanţa să
săfie
legii
interpretat
de apel fie
sau
eronat în dosar
a fostaalipseşte
hotărîrea
apricina
pricina
instanţa
Normele Normele
încălcat
nu
fost
fost
a de procesul-verbal
soluţionat
este dematerial
judecată
judecată
drept
semnată procedură
principiul
problema
în
dede
absenţa
unlimbii privind
au
defost
judecătorul
judecător
saudrepturilorefectuare
încălcate
procedural
unui procedură
participant
care
menţionat
unor
nuauera
fostşi
fost încălcate sau aplicate
în constatate
dosar nu
lipseşte au fost constatate
procesul-verbal cu probe veridice
(art.273-275CPC)
aplicată
anologia dreptului
legea unui act
sau procedural
aplicate eronat
(art.273
în(art.388
CPC) CPC)
eronat (art.387 CPC)a în
(art.386) care
fostdreprnu să
persoane
încălcataparticipe
încălcate
fost legal
(art.24
neantrenate
secretulînladeliberării
hotărîre
sau
citat
judecarea
CPC)
aplicate
(art.100
suficiente proces
eieronat
-109
(art.50
(art.48, CPC)
238 CPC)
CPC)
 Fazele procedurale în instanţa de apel

189 hotărăşte chestiunile privind

Pregătirea
Returnează
Dezbateria pricinii
pricinii
dosarul
pentru
şi
în expediază participanţilor la proces
asigurarea acţiunii, succesiunea
dezbaterile
judecarea
instanţadeapelului
Adoptarea judiciare
fond
deciziei copii
citează depărţile
pecurs
stabileşte cererea
restituie
nu dă data,
cerereadede
şicererii apel
ceilalţi
loculdeşi şi noile
participanţi
apel
timpul
apel
procedurală,
retragerea suspendarea
apelului (art.374 sau
CPC)
(art..371,
(art.396
(art.370
373-395
(art.389-380 CPC)
CPC )CPC)
CPC) primeşte înscrisuri
desfăşurării
(art.368
la
dosarul proces
cuCPC)
şedinţei
apelul declarat
admiterea intervenţilor
 să admită apelul şi să caseze integral
190
Împuternicirile
să admită apelul şi instanţei de apel
să caseze hotărîrea
sau parţial hotărîrea primei instanţe,
să admită apelul şi să caseze hotărîrea
primei
să instanţe,
să respingă
admită restituind
apelul
apelul pricina
şişiprocesului
săsămodifice
menţină spre
dispunînd încetarea
primei instanţe, emiţînd o nouăori
rejudecare în primainstanţe
hotărîrea cererii
primei instanţă
scoaterea hotărîre de pe rol
 Notă: la solicitarea participanţilor la proces, instanţa de apel este în drept să
judece pricina în fond, fără a o restitui în prima instanţă, în cazurile prevăzute la
art.388 alin.(1) lit.b), c) e) şi f) al СPС.
Dacă hotărîrea primei instanţe a fost casată pentru lipsă de competenţă
materială sau jurisdicţională, pricina se trimite spre rejudecare instanţei
competente, cu excepţia cazului în care se constată propria competenţă.

Aspecte legate de instituţia procedurală a recursului

191
 1. Chestiuni generale.
2. Obiectul recursului.
3. Subiectele recursului.
Alăturarea la recurs.
4. Instanţa competentă de a examina recursul.
Desesizarea Colegiului lărgit în favoarea Plenului Curţii Supreme de Justiţie.
Compunerea colegiilor de judecată pentru examinarea recursurilor.
5. Admisibilitatea.
6. Termenul de exercitare a dreptului la recurs.
7. Temeiurile de declarare a recursului.
8. Cererea de recurs. Cuprinsul, depunerea şi restituirea cererii.
Suspendarea executării hotărârii în recurs.
Impunerea cu taxa de stat a cererii de recurs.
9. Procedura de examinare a recursului.

Aspecte legate de instituţia procedurală a recursului

1. Chestiuni generale.
Procedura examinării cauzelor în recurs este extrem de actuală, reieşind din
faptul implementării în practică a noilor dispoziţii procedurale, ce reglementează
procedura recursului, de novaţiile introduse în cadrul acestor dispoziţii, de
inadvertenţele legislative constatate de judiciari în cadrul procesului de aplicare a
acestor dispoziţii legale.
Instituţia recursului a fost concepută de către legiuitor, în cadrul noului cod,
ca o cale ordinară de atac, cu toate că în titlul III al Codului nu este indicat expres,
dar nici în capitolul XXXVIII, ce reglementează, nemijlocit, această cale de atac.
Datorită faptului că Codul de procedură civilă nu determină expres la ce
categorie a căilor de atac se încadrează recursul, precum şi din aceea că art. 400 din
Codul de procedură civilă stabileşte, în mod exhaustiv, motivele de recurs – factor
determinat al categoriei de încadrare a unei căi de atac, se poate conchide că
recursul se afiliază mai mult căilor extraordinare de atac. Reieşind din esenţa
reformei judiciare şi de drept, recursul trebuie privit ca o cale ordinară de atac, fapt
ce rezultă şi din art. 421 din Codul de procedură civilă, conform căruia decizia
pronunţată în recurs rămâne irevocabilă din momentul pronunţării, ceea ce
însemnă că reformarea acesteia nu mai este posibilă decât în cazul admiterii unei
cereri de revizuire.
Reieşind din temeiurile recursului prevăzute pentru secţiunile I şi a II-a, în
cadrul art.400 şi, respectiv, art.432 din Codul de procedură civilă, se poate afirma
în esenţă, că recursul exercitat conform secţiunii I constituie o cale ordinară de
atac, pe cînd recursul exercitat conform secţiunii a II-a constituie o cale

192
extraordinară de atac, pentru că în primul caz decizia are caracter devolutiv în fapt
şi drept, iar în cel de al doilea – numai în drept.
Dat fiind faptul că legiuitorul nu utilizează noţiunea de căi ordinare şi
extraordinare, considerăm că recursul declarat împotriva deciziilor date în ordine
de apel este un recurs ordinar specific, care permite ultimului grad de justiţie, adică
Curţii Supreme de Justiţie, ca instanţă de recurs să verifice dacă instanţele ierarhic
inferioare au aplicat corect legea materială şi procesuală, fiind obligată să
aprecieze diferite calificative juridice, care includ examinarea elementelor de fapt.
Vom menţiona că instanţa de recurs nu poate să administreze şi să aprecieze probe
noi, care nu au fost supuse unei aprecieri din partea primei instanţe şi instanţei de
apel. Astfel, reieşind din sensul art. 442 (2)din Codul de procedură civilă noile
mijloace de probă, inclusiv înscrisurile trebuie declarate inadmisibile.
Reieşind din premisele expuse şi din dispoziţiile legale procedurale, se poate
deduce cristalizarea următoarei definiţii a recursului – recursul este calea ordinară
de atac, exercitată împotriva actelor de dispoziţie ale instanţelor judecătoreşti, în
condiţiile legii, de către persoanele îndreptatite şi care permite instanţei de recurs
de a anula total sau parţial o decizie afectată de violarea unei legi materiale sau
procesuale, adoptată de către o instanţă ierarhic inferioară.
Însă, după cum am menţionat, potrivit dispoziţiilor legale menţionate,
recursul împotriva deciziilor date în apel, este recunoscut drept o a doua cale
ordinară de atac, de reformare, nedevolutivă, şi, în principiu, nesuspensivă de
executare.

2. Obiectul recursului.
Actele de dispoziţie judecătoreşti (hotărîri şi încheieri) fără drept de apel sînt
recurate conform secţiunii I-a a capitolului XXXVII din Codul de procedură civilă,
iar actele de dispoziţie pronunţate de către instanţele de apel (decizii), conform
secţiunii a II-a aceluiaşi capitol.
Sînt supuse recursului următoarele acte de dispoziţie judecătoreşti:
a) hotărîrile: - pronunţate în primă instanţă de către curţile de apel, inclusiv de
cea economică, conform competenţei jurisdicţionale stabilită de art.33 şi 36 din
Codul de procedură civilă;
- pronunţate în primă instanţă de Curtea Supremă de Justiţie, conform
competenţei jurisdicţionale stabilită de art.34 din Codul de procedură civilă;
- alte hotărîri pentru care legea nu prevede calea apelului (art.397 din Codul
de procedură civilă).
b) deciziile pronunţate de curţile de apel în calitate de instanţe de apel
(art.429 alin.(1) din Codul de procedură civilă);
c) încheierile pronunţate în primă instanţă pentru care legea instituie în mod
expres posibilitatea recurării acestora, indiferent de instanţa care le pronunţă (de
fond sau apel) (exemple de încheieri: de strămutare a pricinii (art. 43 alin. 3 din
Codul de procedură civilă); de respingere a admiterii în calitate de coparticipant
193
(art. 62 alin. 4 din Codul de procedură civilă); de respingere a examinării
concomitente a acţiunii intervenientului principal cu acţiunea iniţială (art. 65 alin.
5 din Codul de procedură civilă); asupra cheltuielilor de judecată (art. 99 din Codul
de procedură civilă); de respingere a cererii de repunere în termen (art. 116 alin. 5
din Codul de procedură civilă); de respingere a cererii de asigurare a probelor (art.
128 alin. 3 din Codul de procedură civilă) etc. );
- încheierile care fac imposibilă examinarea pricinii în continuare, chiar dacă
legea nu prevede expres posibilitatea atacării lor, inclusiv încheierile curţilor de
apel prin care nu este soluţionat fondul, cu excepţia încheierilor de încetare a
procesului, de confirmare a tranzacţiei de împăcare, de transmitere a cauzei după
competenţă, precum şi de anulare a deciziilor din apel, de Curtea Supremă de
Justiţie, cu scoaterea cererii de pe rol;
- celelalte încheieri nu se supun recursului separat, ci numai odată cu fondul
(art.423 din Codul de procedură civilă).
De asemenea, se supune recursului decizia sau hotărîrea suplimentară,
pronunţată în ordinea stabilită de art.250 din Codul de procedură civilă.
Nu pot fi atacate cu recurs: - deciziile de trimitere a cauzei la rejudecare;
- încheierea prin care a fost admisă cererea de
revizuire cu remiterea cauzei la rejudecare;
- hotărîrile în privinţa cărora subiecţii recursului
nu au utilizat calea apelului, în cazul în care legea prevede această cale de atac
pentru categoria respectivă de hotărîre sau în cazul în care în privinţa acestor
subiecţi a fost retras apelul, retragerea fiind admisă de către instanţa de apel prin
încheierea irevocabilă (art.429 alin.(4) din Codul de procedură civilă).
Instanţele de judecată trebuie să ia în considerare caracterul exhaustiv al
dispoziţiilor art.397, 423 şi 429 din Codul de procedură civilă texte de lege care
reglementează actele de dispoziţie ale instanţelor judecătoreşti supuse recursului,
iar în cazul în care pentru un act de dispoziţie este prevăzută calea de atac a
apelului, adică în cazul în care actul de dispoziţie judecătoresc respectiv este
susceptibil de apel, nu se poate trece peste această cale de atac.
De exemplu, Curtea Supremă de Justiţie în decizia din 30.06.2004, pronunţată
în dosarul nr.2r-192/04, prin care a fost respinsă cererea de recurs a Consiliului
raional Rîşcani împotriva încheierii Curţii de Apel Bălţi din 16.03.2004, a motivat
că din cererea de recurs rezultă, de fapt, contestarea legalităţii hotărîrii pronunţate
în fond de către Judecătoria Rîşcani din 15.12.2003. Conform dispoziţiilor art.429
din Codul de procedură civilă nu poate fi atacată hotărîrea instanţei de fond pentru
care este prevăzută calea apelului.
În unele cazuri, chiar, dacă actele de dispoziţie nu provin de la o instanţă
judecătorească, legea instituie, calea recursului în instanţa de judecată. De
menţionat că această cale de atac nu trebuie percepută ca „recurs” în sensul
prevăzut de din Codul de procedură civilă, ci ca unică posibilitate de concretizare
şi reliefare a principiului constituţional şi comunitar al liberului acces la justiţie.
De exemplu: sînt susceptibile de recurs (contestare) în instanţă, încheierile emise
de executorul judecătoresc sau şeful oficiului de executare a deciziilor
194
judecătoreşti, conform art.33 alin.(3), art.34 alin.(2), art.35 alin.(4), etc. din Codul
de executare nr.443-XV din 24.12.2004 (competenţa de examinare a contestării
aparţinînd judecătoriei, din raza teritorială a Oficiului de executare). De asemenea,
poate fi atacată hotărîrea Comisiei de reexaminare a AGEPI conform hotărîrii
Guvernului nr.456 din 26.07.1993 „Cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale
în RM” (conform pct. 44 al H.G. nominalizată, raportat la art. 33 alin. (1) lit. b)
Codul de procedură civilă, instanţa competentă va fi curtea de apel, ca instanţă de
drept comun).
De asemenea, menţionăm declararea neconstituţionalităţii sintagmei „cu
recurs” din cadrul art. 32 al Legii cu privire la refugiaţi nr. 1286/2002, ce
prevedea recursul ca cale de atac împotriva deciziei directorului Direcţiei
Principale pentru Refugiaţi.
Reieşind din contextul relevat, se explică, că în cazurile respective, noţiunea
de „recurs” trebuie înţeleasă ca cerere primară de adresare în instanţa de
judecată competentă de a soluţiona litigiul, dar nu ca pe o cale de atac
procedurală.
Ordonanţele judecătoreşti nu sînt supuse recursului, avînd un regim juridic
special, expres prevăzut de lege.
Potrivit principiului „accesorium secvitur principale”, precum şi din regimul
juridic subsecvent al hotărîrilor pronunţate după admiterea cererii de revizuire,
rezultat din prevederile art. 453 alin. (7) din Codul de procedură civilă, hotărîrile
respective se supun căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărîrea revizuită.
Astfel, dacă hotărîrea revizuită este susceptibilă de recurs, hotărîrea adoptată după
admiterea cererii de revizuire va fi, la fel, susceptibilă recursului.
Partea pe dosar care este nemulţumită de soluţia pronunţată, dispune de
posibilitatea de a depune recurs o singură dată aspect care este în concordanţă cu
esenţa principiului autorităţii lucrului judecat.
Formularea greşită a denumirii cererii de recurs (de exemplu: dacă este
denumită „cerere de casaţie sau cerere de apel”) nu constituie un motiv de
restituire a cererii, dacă întruneşte toate celelalte exigenţe legale, fapt ce rezultă din
art.166 alin.(6) din Codul de procedură civilă. Practica demonstrează că, uneori,
justiţiabilii înaintează, în esenţă, cerere de recurs, dar oferă acestei cereri o
denumire greşită. În acest caz, instanţa de recurs nu va proceda la restituirea
cererii, aşa cum s-a menţionat, dacă aceasta întruneşte toate exigenţele legale
prevăzute de lege.
Astfel, împotriva încheierii Judecătoriei Anenii-Noi din 15.11.2004 de anulare
a sechestrului depus asupra bunurilor de către oficiul Anenii-Noi, bunurile
aparţinînd SA „I”, a fost depusă cerere de apel. Curtea de Apel Bender a soluţionat
cererea respectivă prin decizia din 19.01.2005, ca cerere de recurs, reieşind din
faptul că formularea greşită a unei cereri de atac nu atrage nevalabilitatea cererii
(restituirea acesteia).
În alt exemplu, în cauza civilă la acţiunea A.F. împotriva Agenţiei de
privatizare, mun. Chişinău privind anularea privatizării şi recunoaşterea dreptului

195
de proprietate, reclamantul a depus cerere de revizuire împotriva deciziei Curţii de
Apel Chişinău din 16.03.2004, care prin încheierea din 06.04.2004 a dispus
respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă. Reclamantul a depus recurs la
Curtea Supremă de Justiţie împotriva încheierii respective. Curtea Supremă de
Justiţie prin decizia din 07.07.2004 a admis recursul din alte motive decît cele
invocate de către recurent şi anume: reieşind din conţinutul cererii de revizuire
depusă anterior la Curtea de Apel Chişinău, rezultă că A.F. nu este de acord cu
hotărîrile instanţelor judecătoreşti (hotărîrea Judecătoriei Botanica din 12.12.2003
şi decizia Curţii de Apel Chişinău din 16.03.2004) şi, deşi, a dat o denumire
incorectă plîngerii sale, ca cerere de revizuire, de fapt, este o cerere de recurs.
Totodată, ca revizuire, pot fi atacate numai dispoziţiile judecătoreşti irevocabile,
iar prin prisma art.166 din Codul de procedură civilă, cererea a fost depusă cu
denumirea incorectă, fiind necesar de a fi considerată cerere de recurs, competenţa
de examinare revenind Curţii Supreme de Justiţie (art.431 alin.(1) din Codul de
procedură civilă). Astfel, pricina a fost reţinută pentru examinare în recurs, de către
instanţa competentă funcţional.

3. Subiectele recursului
Subiecţii recursului sînt persoanele participante la proces în diferite calităţi
procesuale prevăzute de lege. Deoarece efectele actelor de dispoziţie supuse
recursului, se prezumă că îşi produc efectele numai în privinţa persoanelor care au
participat la judecarea pricinii, respectiv, dreptul la recurs este deţinut numai de
aceste persoane. Reieşind din contextul expus se poate afirma că în recurs nu se
poate produce o lărgire a cadrului procesual în privinţa persoanelor („in
personam”) participante la proces, dar nici nu poate fi micşorat acest cadru, adică
părţii nu i se poate refuza dreptul la recurs asupra unui act de dispoziţie pronunţat
în defavoarea sa, dar nici unei persoane din afara cadrului procesual, nu i se poate
permite să se judece direct în instanţa de recurs, dacă nu a parcurs celelalte grade
de jurisdicţie. Situaţia expusă se concretizează în dilema apărută în Codul de
procedură civilă vis-a-vis de calitatea de subiect a recursului în privinţa persoanei
neatrase în proces.
În continuarea ideii, se impune necesitatea de a se distinge noţiunea de
participant la proces de cea de persoană care nu a fost atrasă în proces, sub aspectul
posibilităţii de a deveni subiect al exercitării recursului.
Persoanele care nu au avut calitatea de parte sau participant la examinarea
cauzei în primă instanţă, nu dispun de dreptul de a exercita recursul, pentru că nu
au parcurs gradele de jurisdicţie inferioare, temeiul neantrenării, reieşind din
prevederile art.400 alin.(3) lit. d) din Codul de procedură civilă şi art. 13 CEDO,
temeiul respectiv fiind susceptibil a fi invocat şi de către participanţii la proces sau
instanţa de recurs din oficiu. Totodată, persoanele respective, neparticipante la
proces, dispun de dreptul de a solicita revizuirea hotărîrii rămase irevocabile,
conform capitolului XXXIX din Codul de procedură civilă.
În mod excepţional, persoanele care nu au fost părţi sau participanţi la proces,
însă în privinţa cărora a fost emisă o încheiere interlocutorie, separat sau
196
concomitent cu hotărîrea, dispun de dreptul de a ataca cu recurs încheierea
interlocutorie, prin prisma art. 271 alin. (5) şi art. 402 alin. (3) din Codul de
procedură civilă.
În cazurile în care, legea prevede calea de atac a apelului (Secţiunea a 2-a), iar
persoanele indicate la art. 430 nu au exercitat această cale, acestea nu sînt în drept
de a declara recurs împotriva deciziei pronunţată în apel, conform art. 429 alin. (4)
din Codul de procedură civilă. Astfel de cereri se vor declara inadmisibile, în
cadrul procedurii admisibilităţii. Într-o speţă, hotărîrea Judecătoriei Centru mun.
Chişinău din 26.12.2003, de admitere a acţiunii reclamantului V.V. împotriva lui
N.B., A.C., S.C., A.O., I.I., P.O. şi P.B. privind stabilirea modului de folosinţă
asupra terenului, a fost atacată cu apel de către N.B. şi A.C., apelul fiind respins
prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 30.03.2004. Decizia pronunţată în apel a
fost atacată cu recurs de către N.B., A.C., S.C., A.O., I.I., P.O. şi P.B., solicitînd
casarea deciziei apelate. Curtea Supremă de Justiţie prin decizia din 09.06.2004 a
decis respingerea ca neîntemeiat a recursului declarat de către primii recurenţi, iar
recursul declarat de către ceilalţi, a fost declarat inadmisibil. Astfel, se
menţionează faptul, că dacă în mod incorect, recursul celorlalţi doi recurenţi, care
nu au parcurs calea apelului, a fost declarat admisibil, la examinarea în Colegiul
lărgit a recursului respectiv, în privinţa acestor persoane, se va declara inadmisibil
prin aceeaşi decizie prin care se soluţionează fondul recursului în privinţa
celorlalte persoane, deşi instanţa de recurs, în conformitate cu art. 410 (2) din
Codul de procedură civilă va examina legalitatea şi temeinicia hotărârii (deciziei,
încheierii) atacate şi în privinţa acestor persoane.
În cazul în care recursul este depus, în aceeaşi pricină, în mod concomitent, de
persoane, participante la proces, cît şi de cele neantrenate, instanţa de recurs se va
pronunţa numai asupra cererilor de recurs ale persoanelor participante, iar cererile
persoanelor neantrenate, se vor restitui ca fiind depuse de o persoană ce nu are
dreptul să declare recurs, în cazul exercitării recursului conform Secţiunii 1,
(art.409 alin. lit. c)), iar în cadrul Secţiunii 2, recursul se va declara inadmisibil
(art. 433 lit. c))
Art. 398 din Codul de procedură civilă printre subiecţii cu drept de recurs nu
prevede persoana care nu a fost atrasă în proces, însă alt text de lege, şi anume art.
402 alin. (2) Codul de procedură civilă reglementează momentul de la care curge
termenul de recurs pentru persoanele neatrase în proces, iar prin aceasta ar rezulta
că se instituie, în mod tacit dreptul de a depune recurs, în privinţa persoanelor
neatrase în proces. Practica judiciară, reieşind din faptul că în recurs nu poate fi
schimbată calitatea părţilor, precum şi din faptul, că nu pot fi întroduse în proces
alte persoane, nu recunoaşte dreptul persoanelor neatrase în proces de a declara
recurs.
Persoanele, cu drept de sesizare a instanţei de recurs potrivit art.398 şi art.430
din Codul de procedură civilă, sînt următoarele:
a) părţile şi alţi participanţi la proces.
Părţile în faţa instanţei de recurs poartă denumirea de recurent şi intimat, adică
persoana care depune cererea de recurs este denumită recurent şi persoana
197
împotriva căreia se depune recursul este denumită intimat. Calitatea procesuală din
recurs nu este condiţionată de cea pe care au avut-o părţile la examinarea în fond
sau apel (reclamant, apelant, pîrît, etc.).
Prin alţi participanţi la proces, în sens restrîns, se înţelege: intervenienţii şi
succesorii, pentru că numai aceştia, cu respectarea exigenţelor legale, exercită
recursul în nume propriu. În sens larg, noţiunea de participanţi la proces include
reprezentanţii şi procurorul, deoarece aceştia participă în numele altor persoane sau
a statului, în cazurile şi cu condiţiile legale stabilite, precum şi alte persoane
prevăzute la art.7, 73 şi 74 din Codul de procedură civilă. Astfel, dispun de
legitimare activă la depunerea recursului şi acele persoane sau organe, care deşi nu
au un interes personal în soluţionarea recursului, legea le permite exercitarea
acestei căi de atac, în virtutea atribuţiilor pe care le deţin, conform legii.
b) martorul, expertul, specialistul, interpretul şi reprezentantul (ultimul, în
acest caz, în interes propriu) au dreptul de a declara recurs numai în privinţa
cheltuielilor de judecată ce li se cuvin. Izvorul sau temeiul acestor cheltuieli poate
fi legea sau contractul.
În cazul în care acţiunea a fost înaintată de către procuror, la cererea
persoanei interesate, conform art. 71 alin. 2 din Codul de procedură civilă, la
exercitarea căilor de atac, inclusiv a recursului, nu va fi necesară depunerea
de către persoana respectivă a unei cereri repetate, în acest scop, procurorul
fiind considerat valabil împuternicit pentru exercitarea recursului.
Procura generală nu conferă reprezentantului dreptul de a depune recurs, în
sensul art.81 din Codul de procedură civilă, fiind necesară stipulaţia specială şi
expresă în conţinutul procurii de abilitare a reprezentantului cu dreptul de a depune
recurs, în caz contrar, dacă nu se înlătură neajunsul în termenul stabilit, recursul se
va restitui recurentului conform art. 408 alin. (2), în cadrul Secţiunii I, sau se va
restitui fără stabilirea unui termen pentru înlăturarea neajunsului în cadrul Secţiunii
a II-a (art. 438 alin. (2) din Codul de procedură civilă).
Vom expune cîteva situaţii practice referitor la situaţia în care recursul se
exercită de către persoanele împuternicite în modul prevăzut de art.81 din Codul de
procedură civilă şi de către procuror, în modul prevăzut de art.71 din Codul de
procedură civilă. Dacă recursul se exercită de către persoanele împuternicite
convenţional, exercitarea căilor de atac trebuie să fie stipulată expres în procură.
Uneori s-au neglijat aceste dispoziţii legale. De exemplu, Curtea de Apel Comrat,
prin încheierea din 05.10.2004, a dispus restituirea cererii de apel depusă de către
avocatul O.B. în interesele T.N., ca fiind depusă de o persoană neîmputernicită.
Curtea Supremă de Justiţie, în ordine de recurs, prin decizia din 29.12.2004, a
dispus casarea încheierii respective, deoarece din materialele dosarului (f.d.40)
rezultă că prin procură notarial autentificată avocatul, O.B. a fost împuternicit cu
dreptul de a exercita orice cale de atac, deci inclusiv apelul şi recursul.
În altă speţă, argumentul recurentului, precum că cererea de apel nu a fost
semnată de către el, şi nici nu a împuternicit pe reprezentantul său să o semneze,
motiv pentru care solicită casarea deciziei din apel, a fost respins pe motiv că la
dosar exista procura valabilă de împuternicire expresă a reprezentantului pentru
198
exercitarea căilor de atac, precum şi de participare la examinarea în apel atît a
apelantului cît şi a reprezentantului acestuia. (decizia Curţii Supreme de Justiţie
din 23.06.2004, pronunţată în dosarul nr. 2ra-966/2004, acţiunea civilă V.S.
împotriva A. S. despre recunoaşterea pierdut a dreptului la spaţiul locativ)
Concomitent, în cazul în care recursul este exercitat de către procuror, nu mai
este necesară depunerea unei cereri scrise repetate a persoanei, în interesele căreia
se exercită această cale de atac, cererea fiind necesară numai pentru depunerea
acţiunii primare, deoarece conform art. 72. alin.(1) din Codul de procedură civilă
procurorul deţine toate drepturile procedurale de reclamant, cu excepţia dreptului
de încheiere a tranzacţiei. Această poziţie a fost susţinută de către instanţele de
recurs, cu toate că s-ar impune stipularea expresă a acestui drept la art. 71 alin. (1)
Codul de procedură civilă.
În cazul recursurilor declarate de mai mulţi coparticipanţi, ele se vor examina
împreună, instanţa de recurs neavînd abilitarea legală de a se pronunţa prin decizii
separate pe fiecare cerere de recurs separat în cadrul aceluiaşi dosar, pentru că
altfel s-ar putea ajunge la decizii contradictorii
Reieşind din prevederile art. 410 alin. (2) din Codul de procedură civilă în
cazul în care unii dintre coparticipanţi nu au declarat recurs, recursul se va examina
în privinţa legalităţii şi temeiniciei (iar în cazul Secţiunii a 2-a, numai în privinţa
legalităţii) şi în privinţa acestor persoane. Se poate conchide că în recurs principiul
independenţei procesuale nu operează.

3.1 Alăturarea la recurs

Coparticipanţii şi intervenienţii care participă la proces din partea recurentului,
se pot alătura la recurs, dacă poziţiile lor coincid în privinţa temeiurilor recursului.
În concretizarea dreptului de alăturare, persoanele îndreptăţite vor depune o cerere
scrisă, în mod obligatoriu, nefiind admisibilă declaraţia verbală.
Persoana care se alătură la recurs conform procedurii stabilite de art.401 din
Codul de procedură civilă este ţinută de temeiurile invocate de către subiectul care
a depus recursul, însă dispune de posibilitatea de a le dezvolta, adăugînd şi alte
argumente în justificarea aceluiaşi temei.
În cazul în care, persoana alăturată a invocat şi alte temeiuri decît cele invocate de
persoana care a depus recursul, cererea se va considera depusă numai în măsura în
care nu depăşeşte temeiurile invocate de subiectul recursului, fără a achita taxa de
stat. În cazul în care temeiurile invocate de persoana care se alătură nu coincid cu
cele invocate de subiectul recursului, categoriile respective de persoane sînt în
drept să depună cerere de recurs după regulile generale, cu achitarea taxei de stat,
conform art. 401 din Codul de procedură civilă, similar cu apelul (art. 361 din
Codul de procedură civilă).
De menţionat că, cererea care se referă la alăturare, conform principiului de
drept „accesorium secvitur principale” (accesoriul urmează soarta principalului) şi
în lipsa unei stipulaţii exprese, va fi examinată ca cerere accesorie cererii de recurs,
urmînd soarta cererii principale, soluţia în cadrul acestei cereri fiind în dependenţă
directă, adică va fi similară, soluţiei pronunţată în cererea de recurs.
199
 Reieşind din cele expuse, se poate afirma că natura juridică a cererii de
alăturare la recurs se concretizează într-o cerere de achiesare la cererea
recurentului, avînd, în acelaşi timp, şi un substrat de precizare-nuanţare a motivelor
de casare invocate în recurs, după caz.

4. Instanţa competentă de a examina recursul.

În materia competenţei examinării recursurilor, acţionează regula
competenţei instanţei ierarhic superioare celei care a pronunţat actul de dispoziţie
judecătoresc atacat. Excepţie de la această regulă, constituie cazurile în care cauza
a fost examinată în primă instanţă de Curtea Supremă de Justiţie, pentru că reieşind
din faptul că aceasta este instanţa supremă în stat, actele de dispoziţie pronunţate în
primă instanţă de către această instanţă, şi care sînt susceptibile de recurs, se vor
ataca în Colegiul lărgit al aceleiaşi instanţe.
Astfel, dacă actele de dispoziţie (încheierea, hotărârea) au fost pronunţate în
primă instanţă de Curtea Supremă de Justiţie, recursurile se vor examina de
Colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie.
În mod similar, hotărîrile pronunţate în prima instanţă de Curtea Supremă de
Justiţie se examinează în recurs de Colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie
(exemplu: decizia din 10.11.2005, de soluţionare a recursului declarat de către I.T.
împotriva hotărîrii Curţii Supreme de Justiţie din 29.06.2005).
Cererile de recurs se examinează în baza normelor competenţei funcţionale
stabilite de art.399, 424 şi 431 din Codul de procedură civilă, sub acest aspect fiind
aplicabile regulile de la capitolul III titlul I (strămutarea, imutabilitatea). Instanţele
de recurs aplică în mod corect aceste dispoziţii. Astfel, datorită imposibilităţii
formării unui complet de judecători, valabil constituit, pentru examinarea
recursului împotriva încheierii pronunţate de Judecătoria Economică, prin
încheierea Curţii Supreme de Justiţie din 25.09.2003, a fost dispusă strămutarea
cauzei pentru examinare în Curtea de Apel Chişinău.
Reieşind din prevederile art.399, 424 şi 431 din Codul de procedură civilă,
cererile de recurs se vor examina, conform competenţei funcţionale (graduale), de
către următoarele instanţe:
- curţile de apel examinează recursurile declarate împotriva hotărîrilor fără
drept de apel şi a încheierilor susceptibile de recurs, ambele categorii pronunţate în
primă instanţă de către judecătorii (conform Secţiunii I);
- Colegiul civil şi de contencios administrativ, sau, după caz, Colegiul
economic ale Curţii Supreme de Justiţie, examinează recursurile declarate
împotriva hotărîrilor şi a încheierilor emise în primă instanţă de către curţile de
apel de drept comun, inclusiv ca instanţe de contencios administrativ, şi respectiv
Curtea de Apel economică, încheieri prin care nu se rezolvă fondul cauzei, dar
împiedică soluţionarea cauzei;
- Colegiile lărgite ale Curţii Supreme de Justiţie (Civil şi contencios
administrativ, precum şi economic), vor examina recursurile împotriva
hotărîrilor şi încheierilor pronunţate în primă instanţă de Curtea Supremă de
Justiţie, recursuri care se vor examina conform Secţiunii I;
200
 - Curtea Supremă de Justiţie dispune de competenţă exclusivă la examinarea
recursurilor împotriva deciziilor şi încheierilor instanţelor de apel, inclusiv ale
Curţii de Apel Economică, examinate conform Secţiunii I.
De menţionat, faptul că instanţa ierarhic superioară celei abilitată cu
prerogativa legală de a examina recursul, nu este în drept să strămute din oficiu sau
să preia pentru examinare în procedura sa, în acelaşi mod arbitrar, o cerere de
recurs (art. 45 din Codul de procedură civilă), principiul imutabilităţii competenţei
jurisdicţionale, fiind aplicabil şi pentru competenţa funcţională (graduală).
Unul dintre efectele benefice ale reformei judiciare şi de drept, în rezultatul
căreia, majoritatea recursurilor sînt judecate de Curtea Supremă de Justiţie, s-a
reflectat în oferirea statutului de instanţă de recurs, instanţei supreme în stat, iar
prin aceasta – deschiderea accesului la instanţa supremă în stat, în cadrul
examinării unei pricini concrete. Prin examinarea recursurilor de către Curtea
Supremă de Justiţie, ca instanţă de recurs, ea contribuie la apărarea mai eficientă a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale părţilor şi participanţilor în proces,
totodată asigurând prin aceasta aplicarea corectă şi uniformă a legislaţiei de către
toate instanţele (art. 1 (2) din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie).

4.1 Desesizarea Colegiului lărgit în favoarea Plenului Curţii Supreme de

Justiţie .
În cazul în care la examinarea recursului de către Curtea Supremă de Justiţie
se constată una dintre circumstanţele enumerate la art.442 alin.(3) din Codul de
procedură civilă, Colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie se va desesiza în
favoarea Plenului.
Colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie se desesizează în favoarea
Plenului Curţii Supreme de Justiţie, prin încheierea nominalizată şi nesusceptibilă
de recurs (art. 442 alin. (4) din Codul de procedură civilă).
Colegiul civil şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie
poate să desesizeze în favoarea Plenului Curţii Supreme de Justiţie în situaţiile, ce
reies din art.442 alin.(3) din Codul de procedură civilă:
a) soluţionarea cauzei, poate conduce la o contradicţie faţă de o hotărîre
anterioară a Curţii. În acest context noţiunea de hotărîre trebuie interpretată
extensiv, dar nu strict literal, hotărîrile, dar şi deciziile Curţii Supreme de Justiţie;
b) la soluţionarea recursului se ridică o importantă problemă de drept. Pentru
ca recursul să fie pasibil de desesizare pentru examinare în Plen pe acest motiv este
necesar ca această problemă să reprezinte o noutate, şi/sau această problemă
trebuie să conţină o pondere imperioasă în cadrul contribuţiei pentru soluţionarea
corectă a recursului respectiv.
Nu pot fi calificate la acest capitol, problemele, care deşi suscită discuţii, nu
prezintă importanţă pentru soluţionarea în esenţă a recursului.
c) soluţionarea pricinii prezintă un interes deosebit pentru practica judiciară şi
pentru evaluarea dreptului. La explicarea acestui aspect trebuie pornit de la
premisa instituită de art.17 din Codul de procedură civilă, astfel că vor avea
201
incidenţă la acest capitol, recursurile în cauze civile care nu se întîlnesc în mod
unitar, dar sînt constituite în categorie de litigii datorită frecvenţei lor în arealul
dimensional al litigiilor civile. În acelaşi context este necesar ca litigiul respectiv
să fi fost soluţionat în mod diferit de către instanţele judecătoreşti, adică practica să
fie neunitară. Totodată, chiar dacă litigiul respectiv este unitar, acesta prezintă un
interes deosebit pentru practica judiciară şi evaluarea dreptului, dacă implică
aplicarea unor dispoziţii cu caracter novator pentru legislaţia ţării şi/sau sînt expuse
într-un mod neclar în cadrul actului normativ (ex.: uzucapiunea, introdusă prin
noul Cod civil).
Referitor la interesul pentru evaluarea dreptului, se impune de menţionat, că
acest aspect include mai mult substratul strict juridic al unor norme legale, decît
substratul practic, adică cel al aplicării normei respective, situaţie care în concret se
reflectă în tălmăcirea înţelesului general al unei norme juridice civile în raport cu
principiile generale ale dreptului şi sensul legislaţiei civile (art.5 alin.(2) din Codul
civil).

4.2 Compunerea completelor de judecată pentru examinarea recursurilor.

Completele de judecată la examinarea recursurilor se vor constitui conform
dispoziţiilor art.46 din Codul de procedură civilă şi a dispoziţiilor speciale din
cadrul capitolului ce reglementează calea de atac a recursului.
Reieşind din principiul imparţialităţii, completele se formează cu respectarea
prevederilor art. 49 din Codul de procedură civilă, astfel, încât judecătorul care a
participat la judecarea în fond a pricinii date nu poate participa la examinarea
recursului în ordine de recurs.
Colegiul civil şi de contencios administrativ sau, după caz, Colegiul economic
al Curţii Supreme de Justiţie, examinează recursurile în completele de judecată
constituite după cum urmează:
- recursurile declarate împotriva hotărîrilor şi încheierilor emise de curţile de
apel în primă instanţă, în complet de trei judecători;
- recursurile declarate împotriva încheierilor emise în instanţele de apel,
susceptibile de recurs, în complet de trei judecători;
- recursurile declarate admisibile împotriva deciziilor pronunţate de către
curţile de apel se examinează de către colegiile respective lărgite, în complet
format din 5 judecători.
Admisibilitatea recursului se examinează în complet de 3 judecători, modul
de formare a căruia se va expune la capitolul „Admisibilitatea”

5. Admisibilitatea.
Admisibilitatea este un mijloc procedural novator pentru legislaţia
moldovenească, care se regăseşte în procedurile civile ale majorităţii statelor
europene, precum şi în procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,
instituirea căreia, constituie o etapă calitativ nouă în perspectiva ajustării legislaţiei
R. Moldova la standardele interneţionale.

202
 Instituirea procedurii admisibilităţii, constituie o modalitate efectivă de
control, asupra înlăturării posibilităţii examinării unor cereri de recurs depuse în
mod nejustificat, adică fără a exista temeiuri de casare a hotărîrii. Această
procedură deţine rolul de filtru, pentru înlăturarea de la examinare a recursurilor
depuse în mod abuziv sau cu invocarea unor motive aparente (formale), adică chiar
dacă scriptic aceste motive se regăsesc în art. 400 din Codul de procedură civilă
existenţa acestor motive nu este constatată de completul care examinează
admisibilitatea.
Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage inadmisibilitatea recursului
(exercitat conform Secţiunii a II-a) sau nu va fi susceptibil restituirii (conform
Secţiunii I), dacă reieşind din esenţa scriptică se poate deduce un temei de recurs,
care se încadrează în limitele art.400 (alin. 2 şi 3) din Codul de procedură civilă.
De asemenea, neindicarea expresă nu poate constitui motiv de inadmisibilitate
sau restituire, dacă din conţinutul cererii rezultă existenţa unuia din temeiurile
legale de recurs.
Procedura admisibilităţii se constituie ca o etapă premergătoare examinării
recursului în cadrul Secţiunii a 2-a a capitolului XXXVIII, deosebită de procedura
premergătoare examinării cererii de recurs aferentă secţiunii 1 în care nu există
procedura examinării admisibilităţii recursului. Astfel, în această etapă, în cadrul
secţiunii a II-a recursul se va examina sub aspectul admisibilităţii acestuia, fără
citarea părţilor, conform art.440 alin.(1) din Codul de procedură civilă. Recursul
înaintat în baza secţiunii 1-a nu este susceptibil de a fi respins prin decizie ca
inadmisibil.
Admisibilitatea recursului se va decide în complet format din 3 judecători
desemnaţi de preşedintele colegiului respectiv al Curţii Supreme de Justiţie,
conform art.431 alin.(2) din Codul de procedură civilă.
Judecătorul raportor va verifica, în cel mult 3 luni, încadrarea în temeiurile
legale a motivelor invocate şi va face un raport verbal în faţa completului de
judecată asupra admisibilităţii recursului. Dacă se constată prezenţa vreunui temei
din cele prevăzute de art.433 din Codul de procedură civilă, completul de judecată
instituit conform art.439 alin.(2) din Codul de procedură civilă va dispune
admisibilitatea recursului, în caz contrar, recursul se va respinge ca inadmisibil
prin încheiere irevocabilă.
Procedura admisibilităţii constă în verificarea faptului, dacă motivele invocate
se încadrează în cele prevăzute în art. 400 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură
civilă, fără a se examina temeinicia lor.

6. Termenul de exercitare a dreptului la recurs

Codul de procedură civilă prevede termene diferite de depunere a cererilor de
recurs, în dependenţă de Secţiunea conform căreia se va examina categoria
respectivă de cereri. Termenele de 15 zile (Secţiunea 1) şi 2 luni (Secţiunea 2)
constituie regula în materia termenelor de depunere a recursului, sau altfel spus –
termene generale, dar există situaţii derogatorii, care în toate cazurile trebuie să fie

203
expres prevăzute, cînd pentru anumite categorii de recursuri sînt aplicabile alte
termene, care sînt denumite termene speciale.
Pentru declararea recursului sînt aplicabile următoarele termene, reieşind din
prevederile art.402, 425 şi 434 din Codul de procedură civilă:
- pentru recursurile împotriva hotărîrilor pronunţate în primă instanţă, precum
şi împotriva încheierilor susceptibile de recurs – 15 zile de la data comunicării
hotărîrii motivate, dacă legea nu prevede altfel;
- pentru recursurile împotriva deciziilor curţilor de apel – în cazul în care se
pronunţă decizia motivată a instanţei de apel, termenul de atac al acesteia este de 2
luni de la pronunţare, iar în cazul în care se pronunţă dispozitivul acesteia,
termenul de atac este de 2 luni de la înştiinţarea scrisă a părţilor despre semnarea
deciziei redactate.
Există discuţii contradictorii în privinţa naturii juridice a termenului de 15
zile prevăzut de art. 434 din Codul de procedură civilă. Într-o opinie, se consideră
că, de fapt, acesta este termenul de depunere a recursului în cadrul Secţiunii a 2-a,
iar termenul de 2 luni, prevăzut de acelaşi text de lege, ar constitui un termen
suplinitor (prelungit prin voinţa legiuitorului), în cazul neexercitării dreptului la
recurs în termenul de bază de 15 zile. Într-o altă opinie, se consideră că, termenul
de 15 zile este un termen de recomandare, nerespectarea căruia nu atrage nici o
sancţiune procesuală, iar termenul de depunere a recursului în cadrul Secţiunii a 2-
a este cel de 2 luni.
Ne raliem la cea de-a doua opinie, cu o singură remarcă: pentru a nu se provoca
diferite discuţii şi neclarităţi în legătură cu relevanţa şi natura juridică a termenului
de 15 zile prevăzut de art. 434 alin. (1) din Codul de procedură civilă, se propune
„de lege ferenda” – excluderea termenului respectiv din textul de lege.
Termenul de 2 luni este de decădere, nefiind susceptibil de a fi restabilit în
baza art.116 din Codul de procedură civilă.
Astfel, instanţele vor aplica dispoziţiile art. 402, 425 şi 434 din Codul de
procedură civilă în privinţa termenelor de depunere a recursurilor, iar în cazul
termenului susceptibil de restabilire (15 zile în Secţiunea I), se vor aplica
dispoziţiile art. 116 din Codul de procedură civilă, luînd în considerare că după
expirarea unui termen de 1 an de la momentul în care a expirat termenul de
depunere a recursului, acest termen nu mai poate fi restabilit, termenul de 1 an
fiind termen de decădere. Vom reproduce cîteva exemple practice, pentru
nuanţarea practică a cîtorva elemente a capitolului respectiv.
Reieşind din sensul art. 434 din Codul de procedură civilă, calcularea
termenelor de 15 zile şi de 2 luni, se va efectua de la data pronunţării deciziei
motivate, iar în cazul redactării deciziei, de la momentul înştiinţării scrise a părţii
despre semnarea deciziei redactate, astfel, legea instituind cazuri de echipolenţă în
privinţa momentului curgerii termenului de recurs pentru acelaşi act de dispoziţie,
dependent de anumite momente procedurale expuse.
Termenul de 15 zile, pentru Secţiunea I, este un termen ce are natura juridică
a unui termen de prescripţie, fiind susceptibil de a fi restabilit, numai la cererea

204
persoanelor care prezintă probe veridice prin care confirmă imposibilitatea de a
depune recursul. Din oficiu termenul nu poate fi restabilit.
Oricare ar fi temeiurile invocate de către părţi sau participanţii la proces, dacă
există dovada înştiinţării scrise a acestora, despre semnarea hotărîrii redactate,
recursul declarat de către ei (secţiunea II), după expirarea termenului de 2 luni, se
consideră inadmisibil, ca fiind depus cu omiterea termenului prevăzut la art.434
din Codul de procedură civilă.
În situaţia în care, recursul a fost depus cu respectarea termenului, dar
restituit în mod greşit, se va examina ca fiind depus în cadrul termenului legal
stabilit.
În cazul adoptării dispozitivului, instanţa este obligată să emită dispozitivul,
care trebuie să corespundă prevederilor art. 241 alin. (6) din Codul de
procedură civilă şi semnată de toţi judecătorii, care au participat la deliberare,
inclusiv de judecătorul, care are opinie separată, iar ulterior, în termenul
stabilit de lege trebuie să întocmească hotărârea motivată şi dispozitivul (art.
241 din Codul de procedură civilă).

De asemenea trebuie să consemneze în procesul verbal al şedinţei, faptul dacă

actul de dispoziţie supus recursului a fost pronunţat integral sau numai
dispozitivul acestuia, precum şi prezenţa sau absenţa participanţilor la proces,
pentru a se putea verifica momentul de la care curge termenul de recurs.
În unele cazuri, legea stabileşte termene mai scurte pentru exercitarea
recursului, pe care generic le-am denumit în debutul capitolului – „termene
speciale” (ex.: hotărîrea instanţei de contencios administrativ poate fi atacată
în termen de 5 zile, conform art. 13 alin. 5 din Legea contenciosului
administrativ; hotărîrea judecătorească privind confirmarea sau infirmarea
alegerilor locale şi validarea mandatelor, poate fi atacată cu recurs în termen
de 3 zile de la pronunţare, conform art. 68 al Codului electoral)
În cazul omiterii termenului de declarare a recursului (pentru Secţiunea I),
acesta se va restitui conform art. 409 alin. 1 lit. (c) din Codul de procedură civilă.
Dacă recurentul solicită repunerea în termen, reiterăm că această chestiune se
examinează conform dispoziţiilor art. 116 din Codul de procedură civilă. Dacă se
constată că termenul de declarare a recursului a fost omis din motive întemeiate,
persoana interesată se va repune în termen, prin încheierea instanţei de recurs şi
recursul se examinează în fond. În caz contrar, recursul se restituie recurentului.
Într-o speţă, Curtea Supremă de Justiţie prin decizia din 24.11.2004 a dispus
admiterea recursului înaintat de SRL „B-A” împotriva încheierii Curţii de Apel
Chişinău din 17.06.2003 prin care a fost restituit apelul înaintat de către recurent,
pe motivul omiterii termenului de adresare. Instanţa de recurs a admis recursul pe
motiv că cu toate că a omis într-adevăr termenul de adresare în apel recurentul nu a
consultat un avocat pentru a se adresa în instanţa superioară în grad, dar a consultat
executorul judecătoresc. Într-o altă situaţie, dosarul nr. 2r-326/04, prin decizia

205
Curţii Supreme de Justiţie din 01.12.2004, a fost considerat ca motiv valabil
invocat, şi care se încadrează în prevederile art. 116 din Codul de procedură civilă,
faptul că recurentul I.M. nu a fost asistat de reprezentant, şi în loc să se adreseze la
instanţa superioară în grad, , s-a adresat cu plîngere la Ministerul Justiţiei, motiv
pentru care a omis termenul de adresare în scopul exercitării căii de atac.
Considerăm acest temei de restabilire a termenului ca fiind neadecvat, deoarece
chiar dacă nu s-ar fi adresat executorului judecătoresc pentru consultaţie nimeni nu
este absolvit de suportarea consecinţelor legii pe motivul necunoaşterii legii –
„nemo cenzitur ignorare legem”. Astfel se impune necesitatea expunerii în cadrul
deciziilor pronunţate în recurs în mod minuţios şi consecvent a temeiurilor
soluţiilor pronunţate la judecarea acestor căi de atac.
În aceeaşi ordine de idei, se poate conchide că, termenele prevăzute de art.
402 şi 425 din Codul de procedură civilă sînt susceptibile de restabilire, în modul
şi condiţiile de restabilire a termenelor de prescripţie prevăzut de art. 116 din
Codul de procedură civilă, aplicabil inclusiv pentru exercitarea căilor de atac, atît
pentru hotîrîrile care nu sînt susceptibile de apel, cît şi pentru încheierile
susceptibile de recurs. Acest fapt, în mod practic, poate fi desprins din decizia
Curţii Supreme de Justiţie din 25.08.2004, pronunţată în dosarul nr. 2r-249/04, prin
care a fost respins recursul Primăriei Drăgăneşti împotriva încheierii Curţii de Apel
Bălţi din 20.05.2004, pe motiv că recurentul a omis termenul prevăzut de art. 402
din Codul de procedură civilă, iar în cadrul condiţiilor prevăzute de art. 116 din
Codul de procedură civilă, recurentul nu se încadrează.
Încheierea prin care este respinsă cererea de repunere în termen şi de
restituire a recursului, poate fi atacată cu recurs, cu excepţia încheierii Curţii
Supreme de Justiţie. Încheierea de admitere a cererii de repunere în termen
nu este susceptibilă de recurs.
Totodată, recursul declarat, cu omiterea termenului prevăzut de art. 434 din
Codul de procedură civilă, împotriva deciziilor instanţelor de apel (Secţiunea
a II-a), după ce a fost declarat admisibil în mod eronat, poate fi declarat
inadmisibil în baza art. 433 lit. b) din Codul de procedură civilă.
Dispoziţiile referitor la termenele de adresare cu recurs, necesită a fi aplicate
în strictă conformitate cu legislaţia, pentru a nu se priva în mod abuziv,
posibilitatea cetăţenilor de a-şi exercita liberul acces la justiţie şi parcurgerea
triplului grad de jurisdicţie.

7. Temeiurile de declarare a recursului.

Temeiurile declarării recursului, sînt prevăzute limitativ la art. 400 din
Codul de procedură civilă, recurentul fiind obligat să-şi sprijine cererea de recurs
pe cel puţin unul din motivele legal prevăzute, cu distincţiile condiţionate de
Secţiunea în baza căreia se încadrează cererea de recurs respectivă.
Motivele declarării recursului şi casării hotărîrii prevăzute de art.400 alin.(2)
şi (3) din Codul de procedură civilă sînt identice, atît pentru recursurile împotriva
hotărîrilor pentru care nu este prevăzută calea apelului, cît şi pentru recursurile

206
împotriva deciziilor instanţei de apel, pentru recursurile incidente Secţiunii I fiind
incidente şi motivele art.400 alin.(1) din Codul de procedură civilă. Dispoziţiile
art.400 alin.(2) şi (3) din Codul de procedură civilă au caracter de concretizare a
motivului de recurs prevăzut la art.400 alin.(1) lit. d) din Codul de procedură
civilă, determinînd cazurile concrete în prezenţa cărora se consideră că normele de
drept material şi procedural au fost încălcate sau eronat aplicate, astfel că recursul
exercitat conform secţiunii a II-a are caracter devolutiv numai asupra problemelor
de drept material şi procedural, verificîndu-se numai legalitatea deciziei dar nu şi
temeinicia în fapt.
Pentru recursurile înaintate în ordinea prevăzută de secţiunea I-a pot fi
invocate de către părţi şi alţi participanţi la proces, toate temeiurile prevăzute de
art.400 din Codul de procedură civilă, avînd loc o devoluţiune generală (în fapt şi
drept), adică se va verifica atît legalitatea cît şi temeinicia hotărîrii.
Motivele de recurs necesită să fie invocate expres de către subiecţii recursului,
cu excepţia temeiurilor legate de încălcarea sau aplicarea eronată a normelor de
drept procedural, prevăzute la art.400 alin.(3) din Codul de procedură civilă, care
pot fi invocate şi din oficiu de către instanţa de recurs, în mod incidental (art.400
alin.(4) din Codul de procedură civilă).
Simpla nemulţumire a părţilor vis-a-vis de soluţia adoptată de instanţele
inferioare nu poate constitui motiv de recurs, dacă nu este invocat vreunul din
temeiurile de recurs expres prevăzute de lege.
În continuare, vom expune temeiurile de casare cu explicarea înţelesului
acestora, după cum urmează:
a) nu au fost constatate şi elucidate pe deplin circumstanţele care au
importanţă pentru soluţionarea pricinii în fond (art.400 alin.(1) lit. a)).
Este vizată nerespectarea de către prima instanţă a obligaţiei prevăzute la
art.118 alin.(3) din Codul de procedură civilă despre determinarea definitivă a
elementelor de fapt, pentru soluţionarea justă a pricinii, reieşind din pretenţiile şi
obiecţiile părţilor şi ale altor participanţi la proces, precum şi de la normele de
drept material şi procedural aplicabile în cauză. (ex.: nu s-a constatat existenţa
prejudiciului în sumă de 2000 lei, pentru care legea prevede necesitatea existenţei
unui înscris).
b) nu au fost dovedite circumstanţele considerate de către prima instanţă ca
fiind stabilite (art.400 alin.(1) lit. b) din Codul de procedură civilă).
Temeiul respectiv de casare este prezent în cazurile în care instanţa inferioară
a considerat greşit că părţile sînt degrevate de sarcina probei reieşind din
aprecierea greşită a faptului existenţei vreunei situaţii din cele prevăzute la art.123
din Codul de procedură civilă sau fără a exista vreunul din temeiurile degrevării de
probaţiune, a considerat elementele faptice ca fiind probate, cu toate că elementele
probatorii lipsesc sau acestea există, dar nu corespund exigenţelor prevăzute de
lege, conform art.122 alin.(1) din Codul de procedură civilă (ex.: instanţa a
considerat ca fiind dovedit dreptul de proprietate asupra autoturismului, reieşind
din procura care mandatează pe pretinsul proprietar de a vinde autoturismul, fapt
ce contravine Regulamentului de înregistrare a mijloacelor de transport (pct.40),
207
care prevede ca mijloc de probaţiune unic a dreptului de proprietate asupra
autoturismului înmatriculat – certificatul de înmatriculare).
c) concluziile primei instanţe, expuse în hotărîre, sînt în contradicţie cu
circumstanţele pricinii.
Se are în vedere situaţia în care instanţa inferioară a constatat toate
circumstanţele pricinii, din circumstanţele reţinute rezultă o anumită soluţie, însă
instanţa, în mod greşit, a pronunţat o altă soluţie ce nu corespunde celei adecvate
rezultante din circumstanţele respective. Sub acest aspect, sînt relevante
dispoziţiile art.241 alin.(5) din Codul de procedură civilă, conform cărora printre
alte elemente, partea motivată a hotărîrii cuprinde circumstanţele pricinii şi probele
pe care se întemeiază concluziile ei referitor la aceste circumstanţe, iar pe de altă
parte alin.(6) al aceluiaşi articol vorbeşte despre concluzia instanţei referitor la
admiterea sau respingerea acţiunii. Reieşind din aceste argumente, se constată
caracterul extensiv al noţiunii de „concluzii”. De fapt, noţiunea de „concluzii” de
la art.400 alin.(1) lit. c) din Codul de procedură civilă cuprinde ambele înţelesuri
relevate mai sus, deoarece, în final, soluţia sau concluzia pronunţată în dispozitiv
depinde de concluziile asupra circumstanţelor din partea motivată.
d) instanţa nu a aplicat legea, care trebuia să fie aplicată.
Constituie motiv de casare incident în cazul în care actul normativ aplicabil în
litigiul dedus judecăţii nu şi-a găsit aplicarea în cadrul hotărîrii, fără ca instanţa să
aplice o altă lege în locul celei incidente.
e) a aplicat o lege care nu trebuia aplicată.
Se reflectă în situaţia în care instanţa aplică o normă juridică care este străină
de situaţia de fapt existentă în cazul dedus judecăţii. La acelaşi motiv se încadrează
cazul în care hotărîrea şi-a pierdut fundamentul juridic, aspect care este în strînsă
legătură cu principiul aplicării legii civile în timp (neretroactivităţii), (de ex.:
situaţia juridică s-a născut sub imperiul codului civil vechi, iar instanţa a aplicat
codul civil nou.).
f) a interpretat eronat legea.
Devine incident în cazul în care normei juridice aplicabile i s-a atribuit un mai
mare grad de abstracţie sau aceasta suscită îndoieli la aplicare, iar instanţa aplicînd
norma respectivă a extins norma juridică dincolo de ipotezele la care se aplică sau
invers – a exclus ipoteza concretă din aria de ipoteze pe care le acoperă norma
juridică respectivă.
g) a aplicat eronat analogia legii sau analogia dreptului.
La acest temei pot apărea următoarele situaţii:
- există o reglementare expresă a raportului juridic litigios, însă instanţa greşit
a aplicat analogia.
- prevederea legală, la care s-a raportat instanţa, alcătuind-o prin analogie, la o
ipoteză ce nu intra în aria de ipoteze acoperite de norma respectivă, este imposibilă
de aplicat în cazul concret dedus judecăţii, fiindcă nu există similitudini între cele
două categorii de raporturi prin esenţa lor (art.5 alin.(1) din Codul civil).
- instanţa a aplicat analogia, fapt prin care s-au limitat anumite drepturi civile
sau s-a stabilit răspundere civilă, contrar art.5 alin.(3) din Codul civil.
208
 Prin aplicare a analogiei dreptului, se înţelege situaţia cînd, legea nu prevede
expres reglementarea raportului juridic respectiv, dar nici aplicarea analogiei legii
nu este posibilă, caz în care litigiul se va soluţiona conform principiilor generale şi
a sensului legislaţiei civile (art. 5 alin. 2 din Codul civil). Aplicarea este eronată,
dacă principiile şi sensul legislaţiei sînt aplicate neadecvat la ipoteza concretă
dedusă judecăţii.
h) pricina a fost judecată de un judecător care nu era în drept să participe la
examinarea ei.
Este suficient ca un singur judecător din cadrul completului să nu fi avut
dreptul la participare, pentru ca temeiul respectiv să fie aplicabil.
Temeiul este incident, atunci cînd judecătorul:
- a participat repetat la judecarea aceleaşi pricini (art. 49 din Codul de
procedură civilă);
- urma să se abţină de la judecarea pricinii în baza temeiurilor art. 50 din
Codul de procedură civilă;
- a fost înaintată o propunere de recuzare, pînă la începerea dezbaterii în fond
(art.52 alin.(2) din Codul de procedură civilă), însă instanţa a neglijat-o,
soluţionînd cauza fără a respecta procedura de soluţionare a cererii;
- instanţa care a soluţionat cererea de recuzare, a respins-o în mod
neîntemeiat, caz în care se va casa, în recurs, încheierea respectivă, recurată o dată
cu fondul (art.53 alin.(5) din Codul de procedură civilă).
i) pricina a fost judecată în absenţa unui participant la proces, căruia nu i s-a
comunicat locul, data şi ora şedinţei – motiv aplicabil în cazul în care instanţa
inferioară nu a respectat dispoziţiile art.102-105 din Codul de procedură civilă, iar
ca rezultat participantul la proces a fost privat de dreptul participării în proces,
încălcîndu-se principiile contradictorialităţii, a dreptului la apărare şi a unui proces
echitabil.
Dacă citaţia a fost expediată numai reprezentantului participantului în
proces, fără a fi expediată şi participantului, motivul invocat în casare,
precum că acesta nu a fost citat personal, va constitui temei al casării.
j) la judecarea pricinii au fost încălcate regulile cu privire la limba procesului,
care cuprinde următoarele ipoteze:
- procesul s-a desfăşurat într-o altă limbă decît cea de stat, aceasta nefiind
acceptabilă pentru majoritatea participanţilor;
- persoanei interesate, care nu posedă sau nu vorbeşte limba de stat, nu i s-a
asigurat prezenţa interpretului, atît pentru a face cunoştinţă cu lucrările dosarului,
cît şi pentru exprimarea în judecată;
- procesul s-a desfăşurat într-o altă limbă, iar instanţa nu a emis hotărîrea şi în
limba de stat.
Dacă majoritatea participanţilor la proces cunosc o altă limbă decît cea de stat
(ex.: rusa) şi procesul se desfăşoară în limba respectivă, acest fapt nu va
constitui motiv de casare.

209
 În cadrul aprecierii temeiului de casare respectiv, instanţele judecătoreşti se
vor călăuzi de explicaţiile din pct. 2 şi 10 din Hotărîrea Plenului nr. 12 din
09.04.1999 „Cu privire la respectarea legislaţiei privind utilizarea limbilor în
instanţa de judecată”.
k) instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în
proces – este cazul în care prin actul de dispoziţie a instanţei (hotărîrea) a fost
atinsă esenţa dreptului cel puţin a unei persoane, instanţa neîndeplinind una dintre
sarcinile pregătirii pricinii pentru dezbateri (art.185 alin.2 lit. c) din Codul de
procedură civilă) în raport cu persoana respectivă.
l) hotărîrea nu este semnată de judecător sau este semnată de judecătorul
nemenţionat în hotărîre. Temeiul respectiv comportă următoarele situaţii:
- semnătura judecătorului, în general, lipseşte de pe hotărîre, contrar
dispoziţiilor art.238 alin.(4) din Codul de procedură civilă;
- există o semnătură pe hotărîre, dar aceasta nu aparţine judecătorului, care a
participat la deliberarea hotărîrii (judecătorul menţionat în partea introductivă a
hotărîrii).
m) în dosar lipseşte procesul verbal al şedinţei de judecată. Se referă la lipsa
procesului verbal al şedinţei în care s-a pronunţat hotărârea. Se va considera, că
lipseşte procesul-verbal şi în cazul în care nu este semnat de preşedintele şedinţei
sau grefier, precum şi în cazurile în care nu sunt reflectate explicaţiile părţilor.
Vom expune cîteva exemple din practica judiciară, relevante, din deciziile
pronunţate în recurs, referitor la temeiurile casării deciziilor în recurs.
Temeiurile casării prevăzute la art.400 alin.(1) şi (2) din Codul de procedură
civilă necesită a fi invocate de către recurent, însă temeiurile procedurale prevăzute
de art.400 alin.(3) din Codul de procedură civilă pot fi invocate şi din oficiu
conform art.400 alin.(4) din Codul de procedură civilă. astfel că la examinarea
recursului se va verifica dacă nu este prezent vreunul din temeiurile procedurale de
casare, pe cale incidentală, indiferent că nu au fost indicate de recurenţi.
Astfel, prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 26.05.2004 a fost admis
recursul declarat de către C.C. împotriva încheierii Curţii de Apel Bălţi din
11.12.2003 prin care a fost restituită cererea de apel a recurentei pe motiv că nu
dispune de capacitatea deplină de exerciţiu. Temeiul admiterii recursului a fost
altul decît cel invocat de recurentă şi anume, cel invocat din oficiu, de instanţa de
recurs privind neconstituirea completului de judecată conform legii, deoarece
încheierea de restituire a cererii de apel urma a fi soluţionată în complet de 3
judecători, dar nu de un singur judecător.
Spre exemplu, prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 01.12.2004 a fost
decisă respingerea recursului declarat de T.C. împotriva încheierii Curţii de Apel
Chişinău 25.08.2004 în dosarul nr.2r-339/04, motivîndu-se prin faptul că în cerere
nu sînt indicate careva temeiuri juridice de casare a încheierii, recurentul susţinînd
faptul că încheierea este neîntemeiată. Simplul dezacord nu suscită casarea soluţiei
recurate.
Un sub capitol al capitolului motivelor de casare se axează pe soluţiile în care
recurenţii invoacă în cadrul cererilor de recurs motivele prevăzute de art.400 alin.
210
(1) din Codul de procedură civilă, în cadrul secţiunii II unde se examinează numai
legalitatea deciziei, dar nu şi temeinicia.
O altă problemă apărută în practica de casare în recurs este legată de situaţia
în care nu este indicată legea materială pentru soluţionarea litigiului nefiind clar
deductibil ce lege a aplicat prima instanţă. Astfel, Curetea Supremă de Justiţie prin
decizia din 12.05.2004 în dosarul nr.2ra-676/04 a dispus admiterea recursului
APLP nr.54/255 COOP şi casate hotărîrile instanţelor inferioare cu trimitere la
rejudecarea cauzei în fond pe motiv că nefiind indicate legile de care s-au călăuzit
instanţele de fond în recurs este imposibil de verificat legalitatea acestora. Acest
temei de casare a fost încadrat la art.400 alin.(2) lit. a) din Codul de procedură
civilă, instanţa nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată. Considerăm că
neindicarea legii materiale aplicabilă ar putea fi inclusă ca temei de casare în
art.400 alin.(2) de „lege ferenda” pentru a oferi certitudinea şi consecvenţa
necesară unui act de dispoziţie judecătoresc şi de asemenea pentru a facilita
controlul judiciar al actelor judecătoreşti respective.
În rezultatul studierii practicii judiciare referitoare la tematica aplicării
legislaţiei în recurs, s-a constatat că ponderea preponderentă în cadrul temeiurilor
de casare, aplicate în recurs, este constituită de temeiurile nerespectării normelor
procedurale referitoare la atragerea persoanelor cărora li s-au afectat drepturile prin
hotărîre precum şi citarea nelegală a participanţilor la proces (art.400 alin.(3) lit. a),
d) din Codul de procedură civilă).

8. Cererea de recurs. Cuprinsul, depunerea şi restituirea cererii.

Cererea de recurs (Secţiunea I) se va depune la instanţa a cărei hotărîre sau
încheiere se atacă. Numai în cazul atacării deciziilor curţilor de apel (Secţiunea a
II-a), recursurile se depun la Curtea Supremă de Justiţie. În prima situaţie, după
expirarea termenului de recurs pentru toţi participanţii la proces, în termen de 15
zile expediază dosarul, împreună cu recursul la instanţa competentă de a examina
recursul (art.406 alin.(2) din Codul de procedură civilă). În cel de-al doilea caz,
dosarul necesită a fi expediat, după primirea solicitării din partea Curţii Supreme
de Justiţie, în urma depunerii recursului de către persoana interesată.
În momentele procedurale prevăzute de alineatul precedent, instanţa
judecătorească inferioară, trebuie să expedieze imediat dosarul.
Respectarea celerităţii imediate, în privinţa termenului transmiterii dosarelor
la instanţa superioară, de către instanţele judecătoreşti a căror acte de
dispoziţie se atacă cu recurs, (Secţiunea I – 15 zile, Secţiunea II – imediat ce
s-a primit solicitarea), se impune imperios, în scopul asigurării respectării
termenului rezonabil general de examinare a pricinii (art.6 CEDO), precum şi
a principiului celerităţii soluţionării cauzelor.
Cererea se depune în atîtea exemplare cîţi participanţi la proces sînt,
anexîndu-se: originalul chitanţei fiscale, prin care se confirmă achitarea taxei de
stat, cu excepţia cazurilor în care subiecţii sînt scutiţi, conform legii, de la achitarea

211
acesteia, precum şi împuternicirile legale ale reprezentantului, dacă recursul se
exercită prin reprezentant.
Cererea de recurs trebuie să fie dactilografiată şi să cuprindă, în mod
obligatoriu, elementele componente stipulate la art.437 alin.(1) şi art.405 alin.(1)
din Codul de procedură civilă.
Elementele componente ale cererii de recurs sînt următoarele:
- denumirea instanţei la care se depune recursul. Se reiterează faptul
că, în cadrul Secţiunii 1, se va indica instanţa a cărei act de
dispoziţie se atacă cu recurs, iar în cadrul Secţiunii a 2-a – Curtea
Supremă de Justiţie, ca unică instanţă ce examinează cererile de
recurs în cadrul acestei secţiuni;
- numele, denumirea, calitatea procesuală a recurentului sau a
persoanei ale cărei interese le reprezintă, adresa lor. Cu toate că
legea prevede ca element component numai numele recurentului,
este recomandabil de indicat şi prenumele acestuia. În cazul în care,
recurentul sau reprezentantul acestuia şi-au schimbat domiciliul avut
la judecarea în fond sau apel a cauzei, sau după caz, domiciliul ales,
urmează să se indice noul domiciliu. Dacă cererea se depune prin
reprezentant, se va menţiona această circumstanţă, cu trimiterea la
numărul, data şi emitentul procurii. În cazul reprezentantului legal,
se va anexa dovada respectivă;
- numele sau denumirea intimatului şi adresa lui. Indicarea este
obligatorie, fiind inadmisibilă deducerea elementelor respective din
cadrul conţinutului scriptic al cererii;
- data pronunţării hotărîrii atacate. Se menţionează că elementul
respectiv, prevăzut la lit. d) ale art. 405, 437 din Codul de procedură
civilă, se repetă şi la lit. e) ale textelor de lege respective;
- denumirea instanţei care a emis hotărîrea în fond, data pronunţării şi
dispozitivul hotărîrii, argumentele admiterii sau respingerii hotărîrii.
Prin aceste elemente, se prefigurează o individualizare a hotărîrii
supuse recursului. La această liniuţă, s-ar recomanda de indicat şi
numărul dosarului;
- esenţa şi temeiurile recursului, argumentul ilegalităţii sau
netemeiniciei hotărîrii atacate, solicitările recurentului, propunerile
respective. Aceste elemente, reprezintă partea motivată a cererii, cu
includerea cerinţelor recurentului, ce rezultă din această motivare;
- data declarării recursului şi semnătura recurentului. Se prezumă că
data indicată în cerere este similară cu cea a înregistrării. Faptul că
recurentul a indicat o altă dată decît cea în care a înregistrat cererea
în modul stabilit, nu prezintă importanţă juridică. În cazul
reprezentării, cererea poate fi semnată de recurent sau reprezentantul
său, neexistînd distincţie de valoare juridică.
Inexistenţa oricăruia dintre elementele cererii, precum şi a: împuternicirilor
reprezentantului, dacă recursul se exercită prin reprezentant; a dovezii plăţii taxei
212
de stat - constituie motiv de restituire a cererii de recurs înaintată în conformitate
cu secţiunea II-a. Instanţa de recurs (Curtea Supremă de Justiţie), va restitui
cererea printr-o adresă semnată de preşedintele sau vicepreşedintele colegiului
respectiv, în termen maxim de 5 zile de la depunere, conform art.438 alin.(2) din
Codul de procedură civilă.
La cererea de recurs depusă în cadrul Secţiunii 1, se vor anexa noile înscrisuri
în original şi copiile de pe înscrisuri, în atîtea exemplare, cîţi intimaţi sînt.
Cererea de recurs, în Secţiunea a 2-a, se va înregistra la Secţia Grefă a Curţii
Supreme de Justiţie, iar după verificarea îndeplinirii condiţiilor enunţate şi
constatarea îndeplinirii lor Secţia Grefă va remite recursul cancelariei Colegiului
respectiv, care va înregistra intentarea procedurii de recurs. Astfel, momentul
sesizării instanţei de recurs nu coincide momentului intentării procedurii de recurs.
Spre deosebire de secţiunea II-a, în cazul neîndeplinirii condiţiilor enunţate
mai sus pentru această secţiune, în cadrul secţiunii I-a, instanţa va dispune prin
încheiere să nu se dea curs cererii, acordînd recurentului un termen pentru
înlăturarea neajunsurilor, de regulă, de 7 zile. Reieşind din prevederile art.408 alin.
(3) din Codul de procedură civilă încheierea de a nu se da curs cererii poate fi
atacată cu recurs numai dacă face imposibilă judecarea de mai departe a pricinii.
Judecarea de mai departe a pricinii, în acest context, este posibilă numai în cazuri
în care s-a dispus de a nu se da curs cererii de recurs împotriva unor încheieri date
în primă instanţă care la rîndul lor nu împiedică desfăşurării în continuare a
procesului (art.423 alin.(1) din Codul de procedură civilă).
Dacă nu au fost înlăturate neajunsurile stabilite în termenul indicat în
încheiere, instanţa de recurs va restitui cererea recurentului.
Depunerea repetată a recursului (în cadrul secţiunii I), în interiorul termenului
legal stabilit, este imposibilă numai dacă cererea a fost restituită pentru:
- depunerea cererii cu nerespectarea termenului legal pentru declararea
recursului respectiv, iar recurentul nu a solicitat repunerea în termen.
- recurentul a solicitat restituirea recursului pînă la dezbaterea în fond a
recursului de către instanţa de recurs.
În celelalte cazuri de restituire, este permisă depunerea repetată.
În cazul restituirii recursului, conform secţiunii a II-a, este admisă depunerea
repetată a recursului, după înlăturarea neajunsurilor, conform art. 438 alin. (3)
Codul de procedură civilă, dacă nu a expirat termenul de 2 luni prevăzut la art. 434
din Codul de procedură civilă care este un termen de decădere.

8.1 Suspendarea executării hotărîrii în recurs.

Susceptibilitatea recursului de a suspenda executarea hotărîrii diferă pentru
cele două categorii de recursuri.
Recursul exercitat în temeiul secţiunii I, conform art.403, de regulă,
suspendă executarea hotărîrii, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Aceste
cazuri se referă la situaţiile în care hotărîrea este „de jure” cu executare imediată,
conform art.256 din Codul de procedură civilă, sau instanţa de fond a dispus

213
executarea imediată, în cazurile de dispunere a executării imediate facultative
prevăzute de art.257 din Codul de procedură civilă.
Recursul exercitat în procedura stabilită de secţiunea II-a, de regulă, nu
suspendă executarea hotărîrii, cu excepţia cazului în care are ca obiect:
- strămutarea de hotare;
- distrugerea de plantaţii şi semnături;
- demolarea construcţiei şi altor bunuri imobile;
- alte cazuri expres prevăzute de lege.
Instanţa investită cu examinarea recursului împotriva deciziilor curţilor de
apel sînt în drept, la cererea recurentului, să dispună suspendarea executării
hotărîrii atacate, cu condiţia depunerii unei cauţiuni în modul, mărimea şi cu
efectele prevăzute de art.435 alin.(3)-(7) din Codul de procedură civilă.
Certificatul emis de Oficiul de executare constituie dovada depunerii
cauţiunii, act care se anexează la cererea de recurs. Cererea de suspendare a
executării hotărîrii poate fi înglobată în cadrul cererii de recurs sau poate fi
formulată separat.
Cererea de suspendare a executării hotărîrii se examinează fără citarea
părţilor, soluţionîndu-se prin încheiere nesusceptibilă de atac.
Aşa cum rezultă din conţinutul normelor enunţate, în cazul casării hotărîrii
atacate, indiferent de soluţia adoptată, cauţiunea nu se va restitui, pînă la
soluţionarea irevocabilă a litigiului. După pronunţarea unei hotărîri irevocabile, în
privinţa sumei cauţiunii se va proceda în felul următor, în dependenţă de
îndreptăţirea persoanei care a depus cauţiunea: persoana respectivă a pierdut
procesul – din suma respectivă se va executa hotărîrea; deponentul cauţiunii a
cîştigat procesul – suma cauţiunii se restituie acestuia; în cazul cîştigării parţiale a
procesului – i se va restitui suma aferentă pretenţiilor cîştigate, suma pierdută în
folosul părţii adverse încasîndu-se din restul sumei depusă în calitate de cauţiune.

8.2 Impunerea cu taxă de stat a cererii de recurs.

Cererea de recurs, ca cerere în exercitarea unei căi ordinare de atac, şi ca
cerere adresată autorităţii judecătoreşti, se impune cu taxă de stat, conform legii.
La depunerea cererii de recurs se va anexa dovada achitării taxei de stat
aferente (chitanţa în original), conform art.404 alin.(2) din Codul de procedură
civilă şi art.2 alin.(1) al Legii taxei de stat, cu excepţia cazurilor în care legea
prevede scutirea de la plata taxei de stat. Reieşind din prevederile art.3 alin.(1) lit.l)
al Legii sus menţionate, cuantumul taxei de stat constituie 50% din taxa ce
urmează a fi plătită la depunerea cererii de chemare în judecată sau altei cereri
(plîngeri), iar în cazul în care litigiul dedus judecăţii are caracter patrimonial,
cuantumul va constitui 50% din suma contestată, astfel că în cazul în care una
dintre părţile litigante contestă în cadrul cererii de recurs numai o parte a sumei sau
obiectivului material al litigiului, taxa achitată se va calcula în felul următor: 50%
din 3% rezultă 1,5% din valoarea sumei contestate.
Conform art.437 alin.(2) din Codul de procedură civilă, prevederile referitoare
scutirea, amînarea şi eşalonarea judecătorească a taxei, prevăzute de art.85 alin.(4)
214
şi art.86, nu au incidenţă la depunerea cererii de recurs, iar scutirile de la art.85
alin.(1) au incidenţă numai în cazurile în care se stabileşte expres scutirea şi pentru
contestarea hotărîrilor.
Dacă reclamantul este scutit de către judecător, numai la depunerea cererii de
chemare în judecată, în recurs acesta va achita 50% din cuantumul pe care acesta l-
ar fi achitat dacă nu ar fi fost scutit. Bonul de plată se va prezenta în original, în
instanţa de recurs. Într-un exemplu, decizia Curţii Supreme de Justiţie din
22.09.2004 s-a admis recursul declarat de către M.B. împotriva încheierii Curţii de
Apel Bălţi din 22.07.2004 de restituire a cererii de apel, pe motivul neachitării
taxei de stat. Instanţa de recurs a motivat prin faptul că, la dosar există o copie a
chitanţei de plată a taxei de stat, iar instanţa de apel nu a concretizat destinaţia
acestei taxe şi nu a solicitat originalul chitanţei de plată, pentru a stabili cu
certitudine dacă s-a achitat taxa de stat pentru exercitarea căii de atac. Reiterăm că,
instanţa de recurs nu este ţinută de suma reală achitată în primă instanţă, ci de
suma datorată conform legii la depunerea în primă instanţă, aplicînd cota
procentuală de 50%, pentru că s-ar putea ca prima instanţă să fi încasat greşit taxa
de stat. Alt exemplu analizat prin prisma simetriei procedurale: Curtea de Apel
Bălţi prin încheierea din 02.04. 2004 a dispus restituirea cererii de apel înaintată de
către DLC împotriva hotărîrii Judecătoriei Soroca din 04.11.2003 în acţiunea L.P.
împotriva Direcţiei respective, privind încasarea forţată a salariului. Restituirea
eronată a cererii a fost constatată prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din
11.09.2004, motivat pe faptul că în dosar există anexat originalul chitanţei de
achitare a taxei de stat achitată în termenul de 14 zile stabilit de instanţa de apel
pentru înlăturarea neajunsurilor.
Dacă cuantumul taxei este diferit în raport de subiecţii impunerii (ex.:
persoana fizică şi persoana juridică, conform art.3 alin.(1) lit. a) al Legii taxei de
stat achită nu mai puţin de 150 lei şi respectiv 15 salarii minime egale cu 270 lei),
acţiunea fiind înaintată de către un subiect, dar este contestată în recurs de către alt
subiect, taxa se va încasa raportat la cuantumul pe care l-ar fi datorat subiectul care
a înaintat acţiunea în primă instanţă (raportat la exemplul de mai sus şi
presupunînd că acţiunea a fost înaintată de către persoana fizică, persoana juridică
la depunerea recursului va achita 50% din suma de 150 lei, dar nu din suma de 270
lei).
Recursul împotriva încheierilor supuse acestei căi de atac sînt scutite de taxa
de stat conform art.85 alin.(1) lit. n) din Codul de procedură civilă.
În cazul în care, instanţa de recurs a soluţionat cauza fără a se pronunţa asupra
compensării cuantumului taxei de stat, dacă această compensare se impune, partea
interesată va dispune de dreptul de a solicita încasarea cuantumului taxei de stat
aferent, prin decizie suplimentară.

9. Procedura de examinare a recursului

Procedura examinării recursului diferă, în dependenţă de Secţiunea conform

căreia se examinează recursul.
215
 În cadrul examinării pricinii în recurs, Secţiunea I-a, instanţa va verifica în
limitele cerinţelor înaintate şi a motivelor invocate (cu excepţia art.400 alin.(4) din
Codul de procedură civilă), în baza materialelor din dosar şi a noilor înscrisuri
prezentate de către părţi, legalitatea şi temeinicia hotărîrii primei instanţe, recursul
avînd efect devolutiv şi în ceea ce priveşte persoanele care nu au declarat recurs
(art.410 alin.(2) din Codul de procedură civilă).
Înscrisuri noi, în sensul art.410 alin.(1) din Codul de procedură civilă, se vor
considera înscrisurile prezentate după pronunţarea hotărîrii. Noile probe se vor
administra cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a egalităţii părţilor în
proces şi se vor aprecia conform art.130 din Codul de procedură civilă.
În privinţa citării şi a comunicării actelor de procedură în recurs, dispoziţiile
art. 100-105 se vor aplica în mod corespunzător. Reieşind din prevederile art. 414
alin. (1) din Codul de procedură civilă neprezentarea participanţilor la proces sau a
reprezentantului acestuia, legal citat, nu împiedică examinarea recursului, dacă
instanţa de recurs constată că procedura de citare a fost legal îndeplinită
Neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a procedurii de citare (ex:
lipsa la dosar a cotorului cu semnătura persoanei citate), precum şi neîndeplinirea
sau îndeplinirea necorespunzătoare a procedurii de comunicare a actelor
procedurale (cererea de recurs şi noile înscrisuri) suscită amînarea examinării
recursului.
Spre exemplu, prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 14.06.2004
pronunţată în dosarul nr. 2r-176/04, recursul a fost admis pe motivul încălcării
normelor procedurale de citare, prevăzute de art. 102-107 din Codul de procedură
civilă, deoarece la dosar nu există dovada de primire. soluţie cu care suntem pe
deplin de acord. Numai prin respectarea dispoziţiilor procedurale respective, se
poate pronunţa o soluţie legală şi fără încălcarea dreptului la un proces echitabil a
participanţilor la proces. Considerăm că, reieşind din dificultăţile financiare care
sînt suportate, pentru a se respecta legea în privinţa citării prin scrisoare
recomandată şi comunicarea efectivă a actelor procedurale, se impune modificarea
art. 100 din Codul de procedură civilă sau alocarea surselor financiare necesare
pentru a se îndeplini prevederile legale, dar şi pentru a asigura dreptul justiţiabililor
la un proces echitabil şi a respecta principiile contradictorialităţii şi egalităţii
părţilor în proces.
Examinarea cauzei în recurs poate fi amînată pe motivele prevăzute la art. 208 din Codul de procedură civilă, numai în măsura în
care aceste motive se regăsesc în cadrul procedurii de recurs. Imposibilitatea de prezentare în şedinţă, se va aprecia ca motiv numai
dacă este reală şi justificată (ex: caz de boală). Amînarea examinării pe motivul neprezentării reprezentantului părţii se poate
efectua numai o singură dată.

Amînarea judecării recursului se va dispune prin încheiere, nesusceptibilă de

recurs, cu indicarea motivelor amînării.
Instituţia amînării în cadrul examinării recursului, prezintă o deosebită
importanţă practică, în cadrul apărării adecvate a drepturilor şi intereselor
justiţiabililor, astfel că, vom prezenta cîteva speţe cu relevarea unor probleme
practice.
Spre exemplu, prin încheierea Curţii Supreme de Justiţie din 20.10.2004 a fost
dispusă amînarea examinării recursului lui Gh.B., motiv de amînare a constituit

216
neprezentarea pîrîtului, lipsind dovezi de confirmare a citării acestuia, temeiul
respectiv fiind invocat expres în art.414 alin.(2) din Codul de procedură civilă.
Instanţa, prin soluţionarea recursului, nu rejudecă pricina în fond, ci
controlează hotărîrea recurată în raport de motivele de casare invocate de recurent,
eventual, de cele ridicate din oficiu de către instanţă. Instanţa va verifica în limitele
recursului declarat, în baza materialelor din dosar, iar în cadrul Secţiunii 1, şi a
noilor înscrisuri prezentate, corectitudinea aplicării şi interpretării normelor de
drept material şi proceduralin. La examinarea recursului instanţele nu vor
administra probe noi cu excepţia înscrisurilor posibile prezentării în secţiunea I,
reieşind din prevederile art. art.410, 442 din Codul de procedură civilă.
Instanţa de recurs nu poate înrăutăţi situaţia părţii în propria cale de atac, de
exemplu, să acorde reclamantului o sumă mai mare prin pronunţarea unei noi
hotărîri, chiar dacă pîrîtul care a făcut recurs nu s-a opus la discutarea pretenţiilor
majorate, cu excepţia situaţiei în care recurentul îşi exprimă acordul de voinţă în
acest sens şi cînd hotărîrea este atacată şi de alţi participanţi la proces (art. 410 al 3
din Codul de procedură civilă). Imposibilitatea agravării situaţiei în propriul recurs
prevăzută de art.410 alin.(3) din Codul de procedură civilă, care figurează în
literatura de specialitate drept un principiu „non reformatio in peius”. Relevăm o
speţă pentru comprehensibilitatea acestui principiu. Prin încheierea Judecătoriei
Cantemir din 20.04.2004 a fost admis demersul executorului judecătoresc S.S.
despre schimbarea modului de executarea a hotărîrii de încasare a pensiei
alimentare de la ¼ din venituri în sumă bănească fixă în cuantumul de 200 lei lunar
în folosul lui N.R. de la I.L. N.R. a declarat recurs împotriva încheierii respective,
solicitînd casarea parţială a încheierii primei instanţe, cu pronunţarea unei noi
hotărîri de încasare a sumei băneşti fixe inclusiv pe perioada 1994-2004. Curtea de
Apel Cahul prin decizia din 25.05.2004 a dispus micşorarea cuantumului stabilit de
primă instanţă de la 200 lei pînă la 50 lei, astfel, înrăutăţind situaţia recurentei în
propriu recurs. Decizia respectivă a fost casată prin decizia Curţii Supreme de
Justiţie din 17.11.2004.
O chestiune discutabilă la acest capitol, ar fi stigmatizarea prevederilor art.
410 alin. 3) din Codul de procedură civilă care prevede imposibilitatea agravării
situaţiei în propriul atac, de prevederile art. 400 alin. 4) din Codul de procedură
civilă, care prevede posibilitatea ridicării din oficiu a temeiurilor procedurale de
casare a hotărîrii, în cazul în care prin invocarea acestor motive s-ar crea o situaţie
mai grea părţii care a depus recurs. Suntem de părere că, prevederile art. 410 din
Codul de procedură civilă şi cele de la art. 400 alin. (4) din Codul de procedură
civilă necesită a fi coraborate şi aplicate prin prisma principiului disponibilităţii
drepturilor participanţilor la proces, astfel că, instanţa nu va putea din oficiu să
invoce temeiurile procedurale de casare, dacă casarea hotărîrii supusă recursului, ar
fi în defavoarea persoanei care a depus recursul, soluţie care înlătură aparenţa
caracterului dezavuator al art. 400 alin. 4) în raport cu art. 410 alin. 3) din Codul de
procedură civilă.
O altă problemă încorporată acestui subcapitol este legată de situaţia în care
au fost invocate mai multe temeiuri de casare, este sau nu obligată instanţa să
217
examineze toate motivele invocate sau ridicate din oficiu, în cazul în care numai un
motiv este suficient pentru casarea hotărîrii? Suntem de părere că instanţa de recurs
este obligată să examineze toate temeiurile de casare, inclusiv să ia în considerare
temeiurile pasibile a fi ridicate din oficiu.
Examinarea pricinii în recurs se va desfăşura conform dispoziţiilor
procedurale aplicabile judecării apelului, în măsura în care aceste dispoziţii nu
contravin capitolului ce reglementează calea de atac recursul.
În instanţa de recurs, nici părţile dar nici instanţa din oficiu nu dispun de
posibilitatea de a efectua următoarele acte procedurale:
- de a schimba calitatea părţilor în proces;
- de a modifica temeiul sau obiectul acţiunii;
- de a se înainta pretenţii noi.
Dacă necesitatea schimbării calităţii părţilor rezultă din dezbateri, instanţa de
recurs va decide admiterea recursului şi/sau pentru alte motive decît cele invocate
de către recurent, cu trimitere la rejudecare a cauzei la instanţa de fond.
Schimbarea temeiului, obiectului acţiunii sau înaintarea unor pretenţii noi este
inadmisibilă, inadmisibilitatea acestora neavînd autoritate de lucru judecat,
recurentul dispunînd de dreptul de a înainta o nouă acţiune cu schimbarea
temeiului, obiectului acţiunii sau avînd ca obiect pretenţiile noi inadmisibile de
recurs.
Examinarea recursului, începe cu deschiderea şedinţei publice de judecată.
Ulterior se vor striga părţile procesuale şi participanţii la proces, în ordinea
stabilită conform listei cauzelor examinate în recurs, afişată înainte de începerea
şedinţei de judecată.
După deschiderea şedinţei de judecată şi strigarea părţilor şi a participanţilor
la proces, se va verifica prezenţa acestora, iar în cazul absenţei – faptul dacă au fost
legal citaţi.
Ulterior constatării posibilităţii examinării recursului în şedinţa respectivă, se
va proceda la citirea raportului asupra pricinii. Raportul asupra pricinii, efectuat de
către judecătorul desemnat de către preşedintele sau vicepreşedintele Colegiului,
are caracter facultativ în privinţa soluţiei ce se va adopta de către instanţa de
recurs.
Instanţa de recurs va soluţiona, în modul prevăzut de art.48 din Codul de
procedură civilă cererile şi demersurile participanţilor la proces, pronunţîndu-se
asupra lor numai după punerea în discuţie, cu respectarea contradictorialităţii şi
egalităţii părţilor în proces (art.415 alin.(1) din Codul de procedură civilă). Tuturor
participanţilor prezenţi în sala de şedinţă trebuie să li se ofere posibilitatea de a-şi
exprima opinia vis-a-vis de cererea sau demersul respectiv, în ordinea stabilită de
art.416 alin.(1) din Codul de procedură civilă.
Pledoariile ţinute în faţa instanţei de recurs trebuie să fie concise, concentrate
la obiectul şi motivele recursului. Evidenţiem faptul că dispoziţiile art.416 alin.(3)
şi art.444 alin.(3) din Codul de procedură civilă au fost declarate neconstituţionale,
dispoziţii devenite nule. Astfel, necesitatea participării la judecarea recursului prin
intermediul avocatului sau a altui reprezentant licenţiat în drept, limitarea
218
pledoariei la 30 de minite, precum şi posibilitatea arbitrară a preşedintelui şedinţei
de a limita pledoaria – au devenit nule.
Prin Legea nr.303-XV din 23.09.2004 a fost instituit un nou conţinut al
art.444 alin.(3), ce oferă posibilitatea preşedintelui şedinţei de judecată de a
atenţiona participanţii la proces, în cazul în care aceştia, în cadrul luărilor de cuvînt
se abat de la expunerea problemelor de drept sau dacă argumentele expuse nu au
legătură cu temeiurile invocate în cadrul cererii de recurs, în alte cazuri explicaţiile
participanţilor la proces nu sînt pasibile de a fi limitate.
Participanţii la proces prezenţi în şedinţa de judecată şi reprezentanţii lor, vor
lua cuvîntul în următoarea ordine: recurentul şi reprezentantul său, apoi intimatul şi
reprezentantul său. Ordinea ascultării celorlalţi participanţi la proces, se va stabili
de instanţa care judecă recursul, în dependenţă de aspectele care necesită a fi
elucidate şi de calitatea acestora în proces.
În recurs, părţile şi participanţii la proces dispun de dreptul la o singură
replică asupra problemelor apărute în timpul dezbaterilor.
După ascultarea replicilor, instanţa se va retrage în camera de deliberare.
Procedura deliberării, a adoptării deciziei şi pronunţării ei, este identică cu cea
prevăzută pentru examinarea cauzei în apel. Judecătorii care nu sunt de acord cu
soluţia la care s-a ajuns în urma deliberării, dispun de dreptul de a formula opinie
separată.
În privinţa momentului deliberării şi a pronunţării actelor de dispoziţie ale
instanţei de recurs va avea loc în aceeaşi şedinţă cu judecarea recursului, dar în
prezenţa unor motive întemeiate (ex.: complexitatea cauzei), deliberarea şi
pronunţarea poate fi amînată pe un termen de 10 zile, conform art. 236 al (1) din
Codul de procedură civilă.
Instanţa de recurs este în drept să pronunţe dispozitivul deciziei sau a hotărîrii,
urmînd ca redactarea să se efectueze în termen de o lună pentru recursurile
înaintate în baza secţiunii a II-a şi de 15 zile pentru recursurile înaintate în baza
secţiunii I-a.
Pentru asigurarea certitudinii momentului de la care va curge termenul de
recurs, instanţele a căror acte de dispoziţie sînt recurabile, în situaţia pronunţării
integrale în şedinţă a actelor respective, acest fapt se fixează în procesul –verbal al
şedinţei sub semnătura părţilor, iar dacă se pronunţă numai dispozitivul, hotărîrea
motivată se înmînează participanţilor la proces, aspect confirmat prin semnătură de
primire
În cazul căii de atac a recursului, legea instituie, ca şi în cazul apelului,
posibilitatea retragerii şi renunţării la recurs, precum şi tranzacţia încheiată între
părţi (art. 411,412, 443 din Codul de procedură civilă), cereri care se vor examina
conform prevederilor art.374 şi respectiv art.375 din Codul de procedură civilă, cu
deosebirea ce constă în faptul că retragerea, renunţarea sau tranzacţia nu poate fi
exercitată şi în mod oral, în instanţa de recurs fiind necesară întotdeauna o cerere
scrisă, depusă de către recurent sau mandatarul special cu încetarea prin încheierea
irevocabilă a procedurii de recurs.

219
 Cu toate că art. 443 din Codul de procedură civilă, nu instituie în mod expres
forma scrisă pentru retragerea recursului în Secţiunea a II-a, această formă se
extinde inclusiv la acest caz, reieşind din interpretarea extensiv-sistematică a
acestui articol.
În cazul în care instanţa de recurs, admite renunţarea la recurs sau tranzacţia
părţilor, este necesar de a se casa hotărîrea atacată cu încetarea procesului civil în
instanţa de recurs.
În cazul în care se admite retragerea recursului, instanţa de recurs va dispune
încetarea procedurii de recurs, numai în privinţa părţii sau participantului la proces
care a retras recursul, se va aduce acest fapt la cunoştinţa părţilor şi participanţilor
în proces, examinînd recursurile celorlalţi declaranţi.
După examinarea recursului, instanţa poate pronunţa una dintre soluţiile
prevăzute la art.417 şi art.427 şi respectiv la art.445 alin.(1) din Codul de
procedură civilă, soluţii ce devin irevocabile de la momentul pronunţării lor. La
studierea practicii referitoare aplicarea normelor ce prevăd împuternicirile instanţei
de recurs s-a observat confundarea frecventă a textelor de lege procedurale care
prevăd împuternicirile instanţei (art.417, 427, 445 din Codul de procedură civilă).
Dacă după deliberare, instanţa de recurs ajunge la concluzia că motivele de
recurs sînt neîntemeiate, iar alte motive, ridicarea cărora este posibilă şi din oficiu,
lipsesc, recursul se va respinge ca nefondat. În cazul respingerii recursului,
hotărîrea atacată devine irevocabilă.
În cazul în care, instanţa de recurs ajunge la concluzia că cel puţin unul dintre
temeiurile invocate este întemeiat sau constată, din oficiu, prezenţa vreunui motiv
procedural de casare, va decide admiterea recursului cu casarea totală sau parţială a
hotărîrii (lor) instanţei (lor) inferioare:
- totală, dacă se referă la toate aspectele de fapt şi de drept, care au format
obiectul examinării în instanţa de fond şi are devolutivitate asupra tuturor părţilor;
- parţială, dacă motivele casării vizează doar unele aspecte de fapt şi/sau de
drept ale pricinii sau numai pe una/unele dintre părţi.
Distincţia dintre casarea totală şi parţială prezintă interes pentru determinarea
limitelor rejudecării cauzei după casare.
În cadrul Secţiunii 1, legea prevede şi posibilitatea modificării hotărîrii,
situaţie aplicabilă în cazurile în care circumstanţele au fost corect reţinute şi
elucidate, existînd anumite erori, susceptibile de remediere în instanţa de recurs.
În continuare se vor expune cîteva aspecte referitor la soluţiile concrete
pronunţate în recurs în contextul necesităţii unor intervenţii legislative la acest
capitol.
Un prim aspect este cel legat de lipsa stipulării exprese în cadrul art.445 din
Codul de procedură civilă, a posibilităţii casării deciziei pronunţate în apel, cu
menţinerea hotărîrii primei instanţe. Cu toate că lipseşte stipularea legală, instanţa
supremă a procedat la pronunţarea acestor soluţii, necesitate rezultată din
dezbaterile judiciare la examinarea recursului.

220
 Astfel, prin decizia din 14.04.2004 a fost admis recursul declarat de R.B. cu
casarea deciziei Curţii de Apel Chişinău din 16.09.03 şi menţinerea hotărîrii
Judecătoriei Buiucani din 17.07.2003.
Se poate conchide necesitatea includerii exprese a acestei împuterniciri a
instanţei de recurs la art.445 din Codul de procedură civilă.
O altă chestiune la acelaşi capitol este legată de lipsa în cadrul art.445 din
Codul de procedură civilă a stipulării împuternicirii de a modifica hotărîrea primei
instanţe, aceasta impunîndu-se a fi reglementată la acest articol. Instanţa supremă a
procedat la aplicarea acestei posibilităţi, însă din lipsa individualizării literei
respective din alin.(1) art.445 din Codul de procedură civilă, care a fost aplicat de
instanţă, indicîndu-se „art.445 Codul de procedură civilă”.
Sub aspectul instanţei la care se va trimite pricina pentru rejudecare, instanţa
care a admis recursul, dispune de următoarele împuterniciri, după casarea hotărîrii:
- casarea cu rejudecare şi pronunţare a unei noi hotărîri va opera atunci, cînd
eroarea poate fi corectată de către instanţa de recurs, nefiind necesară verificarea
suplimentară de dovezi, circumstanţe, şi nefiind necesar de a se reţine şi constata
alte circumstanţe, circumstanţele pricinii fiind corect constatate de instanţele
inferioare, eroarea constînd, de regulă, în aplicarea eronată a normelor de drept
materialin.
- casarea cu trimitere la rejudecare va opera în cazurile în care eroarea nu
poate fi remediată de către instanţa de recurs, de regulă, fiind aplicabilă în situaţia
aplicării eronate a normelor procedurale, în caz contrar fiind pasibilă eludarea cel
puţin a unui grad de jurisdicţie, pentru verificarea şi elucidarea unor circumstanţe
sau pentru anumite persoane, ceea ce ar contraveni principiilor echităţii,
contradictorialităţii şi dreptului la apărare.
Relevăm unele ipoteze practice sub aspectul enunţat mai sus:
- cînd instanţa inferioară a soluţionat pricina fără cercetarea fondului, după
casare pricina se va trimite la rejudecare la instanţa de fond din considerentul
parcurgerii tuturor gradelor de judecare aferente pricinii respective;
- dacă instanţa de fond a soluţionat pricina în baza altui temei juridic, decît cel
invocat de parte, fără a-l pune în discuţia părţilor (în dezbateri), această situaţie
este echivalentă cu nerezolvarea fondului, impunîndu-se casarea cu trimitere,
deoarece, deşi, în instanţa de fond s-au administrat probe, instanţa pronunţîndu-se
atît în drept cît şi în fapt, aceasta nu s-a făcut în temeiul invocat de parte aşa încît
cererea ei nu a fost soluţionată în fond;
- dacă hotărîrea este casată pentru nerespectarea normelor privind competenţa,
pricina se va trimite la instanţa competentă sau se va reţine pentru rejudecare, în
cazul în care se constată propria competenţă;
- în cazul în care soluţia din dispozitivul hotărîrii este în contradicţie cu
faptele corect stabilite în motivarea hotărîrii, în sensul că din probele administrate
rezultă o anumită soluţie, la care se face referire în motivare, însă în dispozitiv
instanţa s-a oprit la soluţia contrară, hotărîrea se va casa cu rejudecarea şi
pronunţarea unei noi hotărîri (ex.: din partea motivată rezultă că pretenţia este
întemeiată, dar în dispozitiv acţiunea este respinsă ca neîntemeiată).
221
 Se poate conchide că, atunci cînd eroarea depistată poate fi remediată de
instanţa de apel, instanţa de recurs va trimite cauza spre rejudecare în apel, iar, de
regulă, se va trimite la instanţa de fond. Dacă ambele hotărîri sînt nelegale, de
asemenea, se va trimite la rejudecare în fond (exemplu, nu au fost atrase toate
persoanele cărora li s-ar afecta drepturile prin hotărîre).
Instituţia indicaţiilor obligatorii ale instanţei de recurs, în literatura de
specialitate, mai poate fi întîlnită sub denumirea de „obligativitatea hotărîrii
instanţei de recurs pentru judecătorii fondului”, în esenţă reflectîndu-se finalitatea
controlului judiciar al instanţei superioare asupra soluţiilor emise de instanţa
inferioară şi a principiului ierarhizării instanţelor judecătoreşti.
În situaţia în care casare cu trimitere la rejudecare, instanţa de recurs va indica
legea necesar de a fi aplicată, chestiunile ce urmează a fi clarificate sau actele de
procedură ce necesită a fi efectuate. Indicaţiile respective sînt obligatorii pentru
instanţa care rejudecă pricina (art.420 alin.(1) din Codul de procedură civilă), iar în
caz de nerespectare a acestor indicaţii, hotărîrea pronunţată la rejudecare va fi
casabilă.
Indicaţiile nu vor putea cuprinde anumite sugestii asupra:
- eventualei soluţii necesare a fi pronunţate;
- aprecierii veridicităţii probelor administrate;
- prevelarea unor probe asupra altora;
- alte indicaţii ce ar afecta intima convingere a instanţei la rejudecare. (art. 420
din Codul de procedură civilă)
Nu contravine principiului intimei convingeri indicaţia privind legea
aplicabilă raportului litigios, această indicaţie fiind obligatorie.
După pronunţarea deciziei prin care se soluţionează cererea de recurs,
instanţa de recurs nu este în drept să o anuleze sau să o modifice. Totodată,
instanţa de recurs dispune de posibilitatea corectării greşelilor, a explicării şi
emiterii unei decizii suplimentare, dispoziţiile art. 249, 250 şi 251 fiind
aplicabile în măsura în care situaţiile de referinţă, ce constituie temei al înaintării
cererilor respective (de pronunţare a deciziilor suplimentare, de explicare şi de
corectare a greşelilor), sînt compatibile dispoziţiile legale referitoare la recurs. În
cazul admiterii acestor cereri, instanţa de recurs va pronunţa o decizie
suplimentară sau o încheiere de corectare ori de explicare a deciziei (exemplu:
încheierea Curţii Supreme de Justiţie din 09.06.2004 în dosarul nr.2r-147/04 de
corectare a greşelii strecurate în decizia Curţii Supreme de Justiţie din
17.03.2004), iar în cazul respingerii acestor cereri, în toate cele trei cazuri se va
pronunţa o încheiere. Decizia suplimentară este irevocabilă, iar încheierile
respectiv enunţate, sînt susceptibile de recurs, cu excepţia situaţiei în care sînt
emise de Curtea Supremă de Justiţie.
Imposibilitatea anulării sau modificării deciziei pronunţate, cu nuanţele
expuse, care nu ating substanţa acestei decizii, rezidă în irevocabilitatea acestei
decizii, care poate fi anulată numai în cazul admiterii unei cereri de revizuire,
adică pe cale extraordinară de atac.

222
Pascari Vasile Curtea Supremă de Justiţie,
Vicepreşedinte (în prezent judecător)

Pascari Anastasia Curtea Supremă de Justiţie,

Judecător

T I T L U L III
1.3 – revizuirea hotărîrilor judecătoreşti.
223
 • Consideraţii generale . Sediul materiei.
• Obiectul revizuirii.
• Părţile. Instanţa competentă să examineze cererile de revizire şi
sesizarea ei.
• Temeiurile şi termenele de depunere a cererii de revizuire.
• Examinarea cererilor de revizuire.

1. Consideraţii generale. Sediul materiei.

Institutul revizuirii ca cale de atac de retractare, în rînd cu căile de atac de

reformare are sarcina de a asigura pronunţarea pe caz a unei hotărîri legale şi
întemeiate, protejînd prin aceasta drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului
cît şi drepturile persoanelor juridice.
Ambele cai de atac de reformare şi de retractare, deşi esenţial diferă prin
procedura de exercitare, au menirea de a eficientiza actul de justiţie.
Calea de atac de reformare poate fi exercitată împotriva hotărîrilor şi deciziilor
care nu au intrat în vigoare, pe cînd revizuirea ca cale de atac de retractare poate fi
exercitată numai împotriva hotărîrilor încheierilor şi deciziilor irevocabile, în
cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.
Revizuirea este o cale de atac de retractare comună şi nesuspensivă de
executare prin intermediul căreia se poate obţine desfiinţarea unei hotărîri
judecătoreşti irevocabile şi reînnoirea judecăţii. După cum însă judicios sa
observat, în practica instanţelor există tendinţa de a se da o interpretare extensivă
a normelor de procedură care reglamenteză revizuirea, fie în privinţa condiţiilor de
admisibilitate (obiect, motive), fie a soluţiilor care se pot pronunţa.
Retractarea neîntemeiată a unei hotărîri judecătoreşti irevocabile produce efecte
grave pentru părţi întrucît se încalcă principiul stabilităţii raporturilor juridice, or
unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul
stabilităţii raporturilor juridiciare, care înseamnă între altele, că soluţia definitivă a
oricărui litigiu nu trebuie rediscutată fără motive legale. Deaceia, legea admite
revizuirea numai în cazuri strict determinate.
Dreptul la un proces echitabil în faţa instanţei de judecată, garantat de art.6
paragraful 1 din Convenţie, trebuie interpretat in lumina preambulului Convenţiei,
care enunţa preeminenţa principiului supremaţiei dreptului ca element al
patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale
ale preeminenţei dreptului este principiul stabilităţii raporturilor juridice, care
înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie
rediscutată. (Brumărescu contra România , hotărîrea din 28 octombrie 1999 p. 61)

224
 Revizuirea este o cale de atac de retractare, deoarece se adresează instanţei
competente să examineze cererea de revizuire (art 448 CPC) cerîndu-i-se să revină
asupra hotărîrii atacate, în baza noilor împrejurări invocate, care, de regulă , s-au
ivit ulterior pronunţării hotărîrii.
Motivele caracteristice de revizuire presupun că hotărîrea, a cărei revizuire se
cere, a fost justă în raport de actele dosarului existente la data pronunţării hotărîrii,
însă, ulterior s-au descoperit materiale noi sau s-a constatat că probele care au
fundamentat-o au fost false, astfel încît situaţia de fapt reţinută de către instanţă,
văzută prin prisma noilor elemente, nu mai corespunde realităţii, impunîndu-se
retractarea hotărîrii respective.
Motivele pentru care poate fi depusă o cerere de revizuire sînt prevăzute
limitativ de lege (art. 449 CPC). Este adevărat că şi la căile de atac de reformare
(apelul, recursul) motivele au acelaş regim, în schimb, există o diferenţă în sensul
că hotărîrea atacată prin intermediul revizuirii nu este criticată în raport de
materialul dosarului existent la data pronunţării acelei hotărîri, ci numai în baza
unor împrejurări noi, necunoscute de instanţă la data pronunţării. Deci, pe calea
revizuirii nu se pune problema realizării unui control judiciar, ci a unei noi
judecăţi, pe temeiul unor elemente ce nu au format obiectul judecăţii finalizată cu
pronunţarea hotărîrii a cărei revizuire se solicită.
O particularitate importantă a revizuirii constă în faptul, că retractarea unei
hotărîri se poate solicita numai pentru erori involuntare săvîrşite de instanţă în
raport cu starea de fapt reţinută în hotărîre, fie în raport cu materialul existent la
data pronunţării, fie în raport cu unele împrejurări ulterioare.
Sediul materiei îl constituie prevederile Capitolului XXXIX, art. 446 – 453 Cod
de Procedură Civilă.

2. Obiectul revizuirii.

Portivit art. 446 CPC, obiectul revizuirii constituie hotărîrile, încheierile şi

deciziile irevocabile ale tuturor instanţelor judecătoreşti emise în procedură
contencioasă, în procedură specială şi în procedura contenciosului administrativ.
Obiect al revizuirii îl constituie şi încheierile date în prima instanţă privind
încetarea procesului, scoaterea cererii de pe rol.
Necătînd faptul că legea nu indică direct, obiect al revizuirii poate constitui şi
ordonanţa judecătorească, deoarece potrivit art. 14 CPC ea este un act judecătoresc
de dispoziţie.
Dat fiind că revizuirea nu este o cale de contestare, ci de retractare, la obiectul
revizuirii vor fi atribuite şi deciziile de inadmisibilitate a recursului declarat
potrivit Secţiunii a II-a CPC.
Revizuirea poate fi exercitată chiar dacă partea nu a uzat de căile de atac apelul
şi recursul, deci nu există condiţia restrictivă de la recurs, care nu poate fi utilizată
dacă sa omis apelul. Unica condiţie pentru depunerea cererii de revizuire fiind ca
actul Judecătoresc să fie irevocabil. Legea nu condiţionează admisibilitatea
revizuirii de exercitarea în prealabil a apelului sau recursului.
225
 Nu se admite înaintarea cererii de revizuire în interiorul termenului prevăzut
pentru înaintarea apelului sau recursului, or actul judecătoresc în cazul dat, nu face
obiectul revizuirii, hotărîrea a cărei revizie se cere, nefiind irevocabilă.
Nu intră în categoria hotărîrilor susceptibile de revizuire deciziile date în apel
sau recurs prin care sa dispus rejudecarea cauzei, deciziile prin care sa respins
recursul sau apelul ca tardiv. Încheierile de restituire a cererii de recurs, de a nu da
curs cerereii de recurs.
Nu sînt susceptibile de revizuire actele judecătoreşti prin care nu sa rezolvat
fondul, cum ar fi:încheierea privind declinarea competenţei, conflictul de
competenţă, strămutarea pricinii, suspendarea procesului etc.

3. Părţile.Instanţa competentă să examineze cererea de revizuire şi

sesizarea ei.

Părţile în revizuire se numesc revizuient, subiectul activ, şi intimat partea

adversă. Revizuient poate fi oricare din părţile care au figurat în procesul în care sa
pronunţat hotărîrea a cărei revizuire se cere, bineînţeles cu condiţia de a justifica
un interes. Procedura revizuirii poate fi pornită doar la iniţiativa persoanelor
indicate în art. 447 CPC.

Dreptul de a depune cerere de revizuire îl au:

- părţile (reclamantul sau pîrîtul) şi alţi participanţi la proces
(intervenienţii, reprezentanţii, procurorul care au participat la proces),
persoanele împuternicite să adreseze în instanţă cereri în apărarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane sau
care intervin în proces pentru a depune concluzii în apărarea drepturilor
unor alte persoane, precum şi peroanele interesate în pricinile cu
procedură specială);
- persoanele care nu au participat la proces, cu condiţia că prin hotărîrea
emisă ele au fost lezate în repturi.
Egalitatea exercitării căii de atac a revizuirii presupune că oricare dintre
subiecţii dreptului la acţiune (în condiţiile prevederilor art. 16 din Constituţia
Republicii Moldova şi ale art. 22 CPC) pote exercita calea de atac în condiţiile
temeiurilor prevăzute la art. 449 CPC, cu excepţia reglementărilor prevăzute la art.
447 lit. c) şi la art. 449 lit. j) CPC, care edictează regula că în cazul în care Curtea
Europeană pentru Drepturile Omului a derulat o procedură amiabilă într-o cauză
unde figurează ca parte în proces Guvernul Republicii Moldova , ea considerînd
că prin hotărîrea instanţei s-a încălcat grav un drept prevăzut de Constituţia
republicii Moldova sau de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor
Omului şi Libertăţilor fundamentale – cererea de revizuire poate fi depusă numai
de către Procurorul General.
226
 Reieşind din prevederile art. 448, alin. 1) CPC, cererea de revizuire declarată
împotriva unei hotărîri care a rămas irevocabilă prin neatacare se va soluţiona de
instanţa care a pronunţat hotărîrea în fond.
Dacă hotărîrea în privinţa căreia este declarată revizuirea anterior a fost supusă
căilor de atac, în urma cărui fapt instanţa ierarhic superioară a menţinut hotărîrea, a
modificat-o sau a casat-o cu emiterea unei noi hotărîri, cererea de revizuire se
examinează de instanţa care a menţinut, a modificat sau a emis o nouă hotărîre
(art.448, alin.2) CPC)
Cererile de revizuire, declarate împotriva hotărîrilor, care au fost supuse căilor
de atac, însă, de fapt, n-au fost examinate în fond, fiind doar judecate recursurile
împotriva încheierilor, astfel încît au devenit irevocabile fără ca legalitatea lor să
fie verificată în ordine de apel sau recurs, vor fi soluţionate de instanţa care a
pronunţat hotărîrea în fond, aplicîndu-se prevederile art. 448, alin. 1) CPC.
Cu titlu de exemplu: hotărîrea a fost contestată cu apel şi recurs, însă cererea de
apel a fost returnată fără examinare din motivul neachitării taxei de stat, iar
recursul a fost respins ca neîntemeiat.
Cererea de revizuire depusă în cazul în care Curtea Europeană pentru Drepturile
Omului a derulat o procedură amiabilă într-o cauză unde figurează ca parte în
proces Guvernul Republicii Moldova, care consideră că prin hotărîrea instanţei s-a
încălcat grav un drept prevăzut de Constituţia RM şau de Convenţia Europeană
pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, se va examina
în toate cazurile de către Curtea Supremă de Justiţie.
De asemenea, de competenţa Curţii Supreme de Justiţie este examinarea
cererilor de revizuire declarate asupra hotărîrilor Curţii de Apel Economice care au
trecut admisibilitatea şi au fost declarate inadmisibile.
Cererea de revizuire se perfectează în formă scrisă şi se depune la instanţa
competentă să o examineze.
Dacă cererea de revizuire a fost depusă la o altă instanţă decăt cea competentă,
instanţa sesizată emite o încheiere privind refuzul de primire a cererii şi le explică
părţilor dreptul de a se adresa în instanţa competentă să examineze cererea de
revizuire. Iar în cazul primirii, din greşală, a cererii pe rol instanţa î-şi va declina
competenţa.
Potrivit prevederilor art. 451, alin 4 CPC, nu se admite depunerea repetată a
cererii de revizuire.
Prin cererea de revizuire repetată se înţelege cererea declarată într-un litigiu
între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect, în privinţa aceleiaşi hotărîri şi pe
aceleaşi temeiuri care au fost invocate anterior.
Cererea de revizuire poate fi înaintată şi în situaţia cînd acţiunea constă din mai
multe pretenţii, invocîndu-se temei de revizuire doar pe o pretenţie.

4. Temeiurile şi termenele de depunere a cererii de revizuire.

227
 Motivele care justifică exercitarea revizuirii sunt expres şi limitativ prevăzute
de art. 449 CPC.

a) instanţa Judecătorească a depăşit, la pronunţarea hotărîrii, atribuţiile

puterii judecătoreşti;

Acest motiv vizeză situaţia în cazul cînd în procesul realizării justiţiei instanţele
judecătoreşti depăşesc competenţa generală, admiţînd judecarea unor cazuri care
sînt încredinţate, prin lege, altor jurisdicţii.
Art. 115 (1) di Constituţie prevede că justiţia se înfăptueşte prin Curtea
Supremă de Justiţie, prin curţile de apel şi prin judecătorii.
Potrivit art. 4 (2) din Legea privind organizarea judecătorească instanţele judecă
toate cazurile privind raporturile juridice civile administrative şi penale, precum şi
alte cauze pentru care legea nu stabileşte o altă competenţă.
Astfel că judecarea cazurilor pentru care legea stabileşte o altă competenţă şi
constituie depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.
Existenţa unor litigii specializate , precum şi necesitatea de a degreva instanţele
judecătoreşti de unele cauze foarte simple, impun existenţa unor organe cu atribiţii
jurisdicţionale din afara sistemului instanţelor judecătoreşti, (Autorităţile publice,
Inspectoratul Fiscal, Departamentul Vamal, Departamentul Control şi Revizie,
etc.) ceea ce înseamnă că autoritatea judecătorească nu are monopolul funcţiei de
a judeca, unele cauze fiind încredinţate prin lege, altor jurisdicţii.
Imixiunea puterii judecătoreşti în examinarea cauzelor date prin lege în
competenţa altor organe jurisdicţionale se încadrează în temeiul de revizuire
prevăzut de art. 449 lit. a) CPC .
Cu titlul de exemplu: în temeiul art.221 din Codul cu privire la Contravenţiile
Administrative, organele vamale examinează cazurile cu privire la contravenţiile
administrative pevăzute de art.193 al.1C.C.A. cu dreptul de a aplica sancţiuni faţă
de cetăţeni şi de persoanele cu funcţii de răspundere. Instanţa judecătorească, avind
atribuţii, în baza Legii Contenciosului Administrativ, de a exercita controlul
judecătoresc asupra hotărîrilor Departamentului Vamal – organ cu activitate
jurisdicţională, în cadrul examinării cauzei, la pronunţarea hotărîrii, expunînduse
asupara legalităţii actului administrativ, s-a pronunţat în materie de drept
administrativ şi, substituind organul vamal, depăşind astfel atribuţiile puterii
judecătoreşti, a sancţionat partea în proces pentru contravenţiie prevăzute de
art.193 C.C.A ; sau – la judecarea unei cauze concrete, instanţa s-a expus asupra
constituţionalităţii unei legi ,a unuei hotărîri de Guvern cu caracter normativ -
atribuţie, dată prin Constituţie Curţii Constituţionale.

b) s-a constatat, prin sentinţă penală irevocabilă, că unul dintre

participanţi la proces sau unul dintre judecători a comis o infracţiune în
legătură cu judecarea pricinii;

228
 Motivul respectiv are în vedere situaţia în care soluţia din hotărîrea atacată este
rezultateul lipsei de obiectivitate a judecătorului sau comportării ilicite a
participantului la proces care au denaturat intenţionat adevărul. În toate aceste
cazuri se cere să existe o condamnare definitivă pentru o infracţiune privitoare la
pricină.
Pentru probarea acestui temei de revizuire forţă probantă are doar sentinţa
irevocabilă de condamnare.
Mai mult, în doctrină şi jurisprudenţă, s-a subliniat că revizuirea nu va fi admisă
decît dacă infracţiunea săvîrşită de judecător sau participant la proces a fost
determinantă pentru soluţia la care sa oprit instanţa a cărei hotărîre se atacă cu
revizuire.
Condamnarea judecătorului pentru un act de injustiţie pe o cauză concretă nu
poate servi temei de revizuire a altor hotărîri emise de instanţă sub preşedenţia sau
cu participarea judecătorului respectiv.

c) au devenit cunoscute circumstanţe sau fapte esenţiale ale pricinii care nu

au fost şi nu au putut fi cunoscute petiţionarului anterior;

Pentu a redeschide procesul pe acest temei este important ca circumstanţele sau

faptele date, existente obiectiv pînă la data pronunţării hotărîrii, să fie confirmate
în faţa instanţei prin prezentarea unorului probe concludente.
Legea (art. 449 lit. c) CPC) vorbeşte despre circumstanţe (fapte) necunoscute
anterior petiţionarului, dar întrucît examinarea fondului cauzei prezumă că instanţa
a constatat şi elucidat pe deplin toate circumstanţele care au importanţă pentru
soluţionarea pricinii, este evident că o condiţie esenţială pentru admiterea revizuirii
este că şi instanţei nu i-au fost şi nu au putut fi cunoscute aceste circumstanţe
(fapte). Or în măsura în care circumstanţele invocate de revizuient erau cunoscute
instanţei sau puteau fi cunoscute printr-o cercetere multiaspectuală a probelor dar
instanţa nu le-a luat în consideraţie şi în rezultat s-a comis o eroare judiciară,
această eroare poate fi corijată doar prin reformarea hotărîrii şi nu prin retractare.
Pentru acest motiv de revizuire esenţial este ca revizuientul să probeze că nu a
ştiut anterior pronunţăriii hotărîrii a cărei revizuire se cere despre aceste
circumstanţe sau fapte şi că nu a avut posibilitatea de a le cunoaşte, în caz contrar
ele nu pot servi ca temei de revizuire.
Astfel, ca o condiţie esenţială de redeschidere a procesului pe acest temei este
ca circumstanţele (faptele) să fi existat obiectiv pînă la data pronunţării hotărîrii,
ele urmînd a fi diferenţiate de faptele noi apărute după pronunţarea hotărîrii.
Faptele noi apărute după darea hotărîrii pot servi temei de adresare cu o nouă
acţiune în judecată, dar nu ca temei de revizuire.
Circumstanţele sau faptele prezentate ca temei de revizuire trebuie să
influienţeze esenţial soluţia dată iniţial de instanţă, în sensul că nu orice
circumstanţe sau fapte necunoscute anterior pot servi temei de revizuire, ci doar
atunci cînd sînt determinante pentru judecarea jusră a cauzei.
229
 Cu titlul de exemplu: instanţa a pronunţat o hotărîre pe un litigiu privind
partajul averii succesorale prin care sucesorii legali au primit cota respectivă din
averea succesorală. După ce hotărîrea a rămas irevocabilă unul din reclamanţi a
aflat că cel care a lăsat moştenirea ia testat toată averea lui. În timpul examinării
cauzei această circumstanţă nu a fost şi nu putea fi cunoscută reclamantului
întrucît testamentul se păstra la notar, care la momentul examinării cauzei, privind
partajul averii succesorale, nu a dovedit sa-i comunice despre existenţa
testamentului.
Aceste noi circumstanţe conduc după sine la apariţia, modificarea sau încetarea
raporturilor juridice dintre părţile în litigiu şi deci sunt determinante pentru
judecarea justă a cauzei.

d) după emiterea hotărîrii s-au descoperit înscrisuri probatoare care au fost

reţinute de un participant la proces sau care nu au putut fi prezentate instanţei
într-o împrejurare ce nu depinde de voinţa participantului la proces.

Acest motiv de revizuire vizează situaţia în care la data pronunţării hotărîrii

atacate, instanţa nu a avut în vedere anumite înscrisuri, deoarece nu i-au putut fi
înfăţişate de părţi din motive independente de voinţa lor, înscrisuri care în mod
vădit erau de natură să schimbe soluţia dată.
Legea prevede, în această privinţă, doar un singur mijloc de probă, respectiv
acela al înscrisurilor în sensul art. 137 CPC, iar nu şi declaraţiile de martor fie luate
în formă autentică, sau rapoarte de expertiză.
Pentru a se admite cererea de revizuire pe temeiul prevăzut de art. 449 lit. d)
CPC necesită a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
- revizuientul să se bazeze pe un înscris probator, un înscris nou care să nu
fi fost folosit în procesul în care sa pronunţat hotărîrea atacată. Deci în
măsura în care înscrisul a făcut obiect de cercetare şi era cunoscut de
instanţă, acesta nu mai poate fi considerat înscris nou;
- înscrisul invocat să fi existat la data cînd a fost pronunţată hotărîrea ce se
cere a fi revizuită. Această cerinţă este esenţială, deoarece altfel un proces
definitiv cîştigat ar putea fi supus revizuirii pe bază de acte şi dovezi
posterior eliberate şi autoritatea de lucru judecat ar pierde din valoare, ar
deveni iluzorie.
În cazul cînd înscrisul poartă o dată ulterioară pronunţării hotărîrii a cărei
revizuire se cere , el poate servi ca temei de revizuire doar cu condiţia să
se refere la situaţii atestate de alte înscrisuri preexistente;
- Înscrisul nu a putut fi prezentat instanţei , fie pentru că a fost
reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa
părţii. Astfel că nu constituie temei de revizuire descoperirea oricăror
acte ci numai acelora reţinute de partea potrivnică, sau acelor ce nu au
putut fi prezentate datorită forţei majore;

230
 - Înscrisul invocat pentru revizuire să fie determinant, în sensul că
dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării pricinii, soluţia ar
fi putut fi alta decît cea pronunţată;
- Înscrisul nou trebuie prezentat personal de partea care solicită
revizuirea şi nu poate pretinde instanţei sa-l administreze din oficiu.
Dacă una din condiţiile expuse nu este îndeplinită, cererea de revizuire urmează
a fi respinsă ca inadmisibilă.

e) prin sentinţă penală irevocabilă , au fost declarate minciunoase de-

poziţiile martorului, fals raportul de expertiză, incorectă traducerea, fals
înscrisul, ori falsă proba materială în al căror temei s-a emis hotărîrea;

Acest temei de revizuire vizează situaţia în care soluţia din hotărîre, a cărei
revizuire se cere, este rezultatul comportării ilegale a martorului care a depus
mărturii mincinoase, ori a expertului care a denaturat advărul în raportul său, a
traducerii incorecte, a înscrisului sau probei materiale false.
Pentru probarea temeiului respectiv, este important ca depoziţiile mincinoase,
raportul de expertiză fals, traducerea incorectă, înscrisul sau proba materială falsă
să fi fost stabilite în cadrul unei cauze penale cu pronunţarea unei sentinţe care la
momentul solicitării revizuirii să fie irevocabilă.
Dar nu este suficient ca înscrisul să fi fost declarat fals pentru a se admite
revizuirea. Pentru aceasts este necesar ca înscrisul respectiv să fi fost determinant
pentru pronunţarea hotărîrii a cărei revizuire se solicită.
La judecarea cererii de revizuire va fi citat şi cel condamnat de săvîrşirea
infracţiunii.

f) s-a anulat ori s-a modificat hotărîrea , sentinţa sau decizia instanţei
judecătoreşti, sau hotărîrea ori decizia unui alt organ care au servit drept temei
pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a căror revizuire se cere;

Motivul respectiv are în vedere situaţia în care hotărîrea atacată cu revizuire s-a
întemeiat pe o hotărîre care ulterior a fost desfiinţată sau modificată, dispărînd
astfel suportul probator pe care se sprijină. Rezultă deci, că cererea de revizuire
urmează a fi admisă numai în măsura în care întradevăr actul de dispoziţie în
cauză, care a fost modificat ori desfiinţat, a fost determinant pentru soluţia din
hotărîrea a cărei revizuire se cere.
Este important ca actul de dispoziţie prin care sa anulat sau modificat hotărîrea ,
sentinţa sau decizia instanţei judecătoreşti să fie irevocabil. Şi doar în acest caz se
consideră că au intervenit modificări în materialul probator pe care s-a sprijinit
instanţa la pronunţarea hotărîrii.
O altă condiţie ar fi ca la cererea de revizuire să fie anexată copia actului de
dispoziţie în cauză. Drept temei de revizuire în acest caz poate servi nu numai
hotărîrea judecătorească dar şi actul de dispoziţie emis de un alt organ (de
exemplu: ordonanţa emisă de Procuratura Generălă).
231
 g) instanţa a emis o hotărîre cu privire la drepturile persoanelor care nu
au fost atrase în proces;

Motivul că instanţa a emis o hotărîre cu privire la drepturile persoanelor care nu

au fost atrase în proces (art. 449 lit. g CPC) , poate fi invocat doar cu condiţia că
prin hotărîrea sau decizia emisă, instanţa s-a expus în privinţa drepturilor unor
persoane care nu au fost atrase în proces.
Cu titlu de exemplu : la partajarea bunurilor proprietate comună în devălmăşie a
fost inclus şi partajat un bun ce-i aparţinea unui terţ. Astfel că prin hotărîrea
privind partajarea bunurilor au fost atinse drepturile unei alte persoane care de fap
nu a fost atras în proces. Acest temei de revizuire poate fi invocat doare de
persoana care:
a) nu a fost atrasă în proces;
b) prin hotărîrea, a cărei revizuire se cere, acestei persoane i-a fost lezat un
drept prevăzut de lege;
Material probant pentru argumentarea acestui temei servesc înscrisuri care
demonstrează că revizuentul real deţine dreptul pe care pretinde că i-a fost lezat
prin hotărîrea a cărei revizuire se cere.

h) hotărîrea pronunţată împiedică adoptarea unei hotărîri legale într-o

altă cauză;

În situaţia cînd revizuientul susţine că hotărîrea pronunţată împiedică adoptarea

unei hotărîri legale într-o altă cauză, el urmează să confirme prin prezentarea unor
probe concludente că între aceste două hotărîri există o legătură de cauzalitate
directă.
Cu titlu de exemplu:hotărîrea instanţei de judecată prin care sa dispus de a
obliga pîrîtul să nu-i creeze reclamantului impedimente în utilizarea unui lot de
teren , împiedică adoptarea unei hotărîri legale într-o altă cauză privind contestarea
dreptului de proprietate la acest lot de teren de către pîrît.

i) a fost aplicată o lege declarată neconstituţională de către Curtea

Constituţională;

Pentru revizuirea hotărîrii pe motivul specificat la art. 449 lit. i) CPC se va ţine
cont de principiul neretroactivităţii Hotărîrilor Curţii Constituţionale , în sensul că
temei de revizuire va servi aplicarea legii declarate neconstituţionale la momentul
pronunţării hotărîrii , dar nu şi după, cu excepţia cazurilor cînd legea este declarată
neconstituţională din momentul adoptării. Faptul declarării neconstituţionalităţii
legii aplicate de către instanţă la soluţionarea cauzei urmează a fi confirmat prin
prezentarea hotărîrii corespunzătoare a Curţii Constituţionale.

232
 j) Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a derulat o procedură
amiabilă într-o cauză unde figurează ca parte în proces Guvernul Republicii
Moldova, care consideră că prin hotărîrea instanţei s-a încălcat grav un drept
prevăzut de Constituţia Republicii Moldova sau de Convenţia pentru Apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale;

Temeiul prevăzut la art. 449 lit. j) CPC implică unele exigenţe specifice de care
se va ţine cont. Astfel, reieşind din sensul art. 13 din Legea cu privire la Agentul
guvernamental nr. 353-XV din 28.10.04 , procedura amiabilă (soluţionarea
amiabilă a unei cauze împotriva Republicii Moldova) se confirmă prin următoarele
documente:
- demersul Agentului guvernamental;
- scrisoarea Curţii Europene despre notificarea Agentului
guvernamental;
- răspunsul dat Curţii Europene despre recunoaşterea de către stat
a violării drepturilor;
Toate aceste documente urmează a fi prezentate instanţei întru argumentarea
temeiului de revizuire.
Cererea de revizuire pentru temeiul indicat poate fi depusă şi de către
Procurorul General.

k) Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a constatat o încălcare

a drepturilor sau libertăţilor fundamentale, precum şi faptul că persoana
interesată poate obţine, potrivit legii naţionale, o despăgubire, cel puţin parţială,
prin anularea hotărîrii pronunţate de o judecată din ţară ;

Pentru a invoca acest temei de revizuire este necesar de a prezenta instanţei

hotărîrea Curţii Europene prin care s-a dat cîştig de cauză pe cazul respectiv.

Termenele de exercitare a revizuirii calcularea lor sînt prevăzute de art. 450

CPC.
Termenul de depunere a cererii de revizuire nu este un termen de decădere şi
deci în cazul de revizuire se poate cere repunerea în termen , în condiţiile art. 116
CPC , dacă partea nu a putut exercita calea de atac revizuirea în termnul prevăzut
de lege , dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa .
Cererea de revizuire se depune :
a) în termen de 3 luni din ziua cînd persoana interesată a luat cunoştinţă de
circumstanţele respective – în cazurile în care instanţa judecătorească a
depăşit, la pronunţarea hoărîrii, atribuţiile puterii judecătoreşti; instanţa a
emis o hotărîre cu privire la drepturile personaelor care nu au fost atrase
la proces; hotărîrea pronunţată împiedică adoptarea unei hotărîri legale
233
 într-o altă cauză; a fost aplicată o lege declarată neconstituţională de către
Curtea Constituţională;
b) în termen de 3 luni din ziua în care a devenit irevocabilă sentinţa penală
– în cazurile în care s-a constatat, prin sentinţa penală irevocabilă, că unul
dintre perticipanţii la proces sau unul dintre judecători a comis o
infracţiune în legătură cu judecarea pricinii; prin sentinţa penală
irevocabilă, au fost declarate mincinoase depoziţiile martorului , fals
raportul de expertiză, incorectă traducerea, fals înscrisul ori falsă proba
materială în al căror temei s-a emis hotărîrea;
c) în termen de 3 luni din ziua cînd persoana interesată a luat cunoştinţă de
circumstanţele sau faptele esenţiale a pricinii care nu i-au fost cunoscute
anterior şi nu i-au putut fi cunoscute – în cazurile în care au devenit
cunoscute unele circumstanţe sau fapte esenţiale ale pricinii care nu au
fost şi nu au putut fi cunoscute petiţionarului anterior;
d) în termen de 3 luni din ziua în care s-a descoperit înscrisul respectiv – în
cazurile în care, după emiterea hotărîrii, s-au descoperit înscrisuri
probatoare care au fost reţinute de un participant la proces sau care nu au
putut fi prezentate instanţei într-o împrejurare ce nu depinde de voinţa
participantului la proces;
e) în termen de 3 luni din ziua cînd persoana interesată a luat cunoştinţă de
hotărîrea, sentinţa sau decizia anulată sau modificată care au servit drept
temei pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a căror revizuire se cere – în
cazurile în care s-a anulat ori s-a modificat hotărîrea, sentinţa sau decizia
instanţei judecătoreşti sau hotărîrea ori decizia unui alt organ care au
servit drept temei pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a căror revizuire
se cere;
f) în interiorul termenului de derulare a procedurii amiabile la Curtea
Europeană pentru Drepturile Omului – în cazul cînd Curtea Europeană
pentru Drepturile Omului a derulat o procedură amiabilă într-o cauză
unde figurează ca parte în proces Guvernul Republicii Moldova, care
consideră că prin hotărîrea instanţei s-a încălcat grav un drept prevăzut
de Constituţia Republici Moldova sau de Convenţia Europeană pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale;
g) în termen de 3 luni după emiterea hotărîrii Curţii Europene pentru
Drepturile Omului – în cazul în care Curtea Europeană pentru Drepturile
Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor
fundamentale, precum şi faptul că persoana interesată poate obţine ,
potrivit legii naţionale , o despăgubire, cel puţin parţială, prin anularea
hotărîrii pronunţate de o instanţa din ţară;
După cum rezultă din prevederile art. 450 CPC, nu există o dispoziţie
derogatoare în privinţa termenului de exercitare a revizuirii pentru procuror, astfel
că el trebuie să se încadreze în termenul stabilit pentru părţi.
La depunerea cererii de revizuire se achită taxa de stat în mărime de 25% din
taxa ce se plăteşte la depunerea cererii de chemare în judecată , iar în cazul
234
litigiilor cu caracter patrimonial – 25% din taxa calculată din suma contestată . În
cazul cînd revizuientul, la depunerea cererii, nu achită taxa de stat, instanţa,
reieşind din prevederile art. 452 alin. (1) CPC aplică art. 408 CPC şi dispune,
printr-o încheiere, de a nu da curs cererii, acordîdu-i revizuientului termen pentru
lichidarea neajunsurilor. Încheierea instanţei poate fi atacată cu recurs, cu excepţia
încheierilor date de Curtea Supremă de Justiţie.
În caz de neîndeplinire în termenului stabilit , cererea de revizuire se restituie
fără examinare printr-o adresă.
Privitor la cererea de revizuire, legea admite scutirea, amînarea sau eşalonarea
plăţii taxei de stat.
Cererea de revizuire nu are efect suspensiv.
Revizuientul poate solicita suspendarea executării hotărîrii, a cărei revizuire se
cere, doar cu depunerea unei cauţiuni.
Cauţiune se depune la Departamentul de executare a hotărîrilor judecătoreşti
din cadrul Ministerului Justiţiei, în mărimea valorii acţiunii admise prin hotărîrea
contestată. Ca urmare a depunerii cauţiunii, Departamentul de executare a
hotărîrilor judecătoreşti eliberează bonul de plată, care se anexează la cererea de
suspendare.
În cazul îndeplinirii tuturor cerinţelor sus-menţionate, instanţa se pronunţă
printr-o încheiere asupra suspendării executării hotărîrii a cărei revizuire se cere.
Încheierea, privind suspendarea executării, poate fi atacată separat cu recurs, cu
excepţia încheierii adoptate de Curtea Supremă de Justiţie.
Cauţiunea rămîne la contul depus pînă la adoptarea unei hotărîri irevocabile în
cauza dată. În cazul admiterii acţiuni , suma respectivă poate fi utilizată în contul
executării hotărîrii, în modul prevăzut de lege.
Dacă cererea de revizuire este respinsă ca inadmisibilă, suma depusă se restituie
în temeiul încheierii adoptate.
Privitor la cererea de revizuire nu se admite suspendarea executării din oficiu.

5. Examinarea cererii de revizuire.

Art. 452 CPC prevede că cererea de revizuire se judecă potrivit dispoziţiilor

prevăzute pentru cererea de chemare în judecată. Desigur , trebuie de ţinut seama şi
de regulile speciale stabilite de legiuitor prin normele care reglementează
revizuirea. Astfel art. 452 (2) CPC precizează că dezbaterile sînt limitate la
admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază, fără a intra în fondul
cauzei.
Condiţiile de admisibilitate ale cererii de revizuire sînt:
-capacitatea procesuală;
-calitatea procesuală;
-existenţa unuia din temeiurile prevăzute de lege;
- achitarea taxei de stat, respectarea termenului de depunere a cererii.

235
 După ce primeşte cererea de revizuire judecătorul pregăteşte pricina pentru
dezbateri judiciare, îndeplinind actele procedurale prevăzute de Codul de
procedură civilă. După pregătirea pentru dezbateri judiciare, pricina se numeşte
pentru examinare.
Instanţa examinează cererea de revizuire în şedinţă publică în conformitate cu
normele de examinare a cererii de chemare în judecată. Participanţii la proces sînt
înştiinţaţi despre locul, data şi ora şedinţei de judecată. Neprezentarea lor din
motive întemeiate sau dacă nu există date despre citarea lor legală constituie
temeiuri de amînare a examinării cererii de revizuire. În celelalte cazuri,
neprezentarea lor nu împiedică examinarea cererii de revizuire.
E de menţionat faptul că, în toate cazurile la materialele cauzei trebuie să fie
anexate datele care ar confirma citarea legală a participanţilor la proces.
După prezentarea raportului asupra pricinii, instanţa judecătorească ascultă
explicaţiile persoane care a depus cererea de revizuire, apoi a celorlalţi participanţi.
Cererea de revizuire poate fi înaintată şi în situaţia cînd acţiunea constă din mai
multe capete de cerere, invocîndu-se temei de revizuire doar pe un capăt de cerere.
După ce examinează cererea de revizuire, instanţa emite unul din actele de
dispoziţie:
a) încheierea de respingere a cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă;
b) încheierea de admitere a cererii de revizuire şi de casare a hotărîrii sau
deciziei supuse revizuirii.
Încheiere privind respingerea cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă poate fi
contestată cu recurs în instanţa ierarhic superioară, cu excepţia cazurilor în care
cererea de revizuire este examinată de Curtea Supremă de Justiţie . Încheierea de
respingere a cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă, pronunţată de Curtea
Supremă de Justiţie, este irevocabilă, părţile fiind lipsite de dreptul de a o ataca cu
recurs.
Decizia pronunţată de instanţa de recurs referitor la legalitatea respingerii
cererii de revizuire, în cazul dat este irevocabilă şi nu poate fi contestată pe căile de
atac prevăzute de Codul de procedură civilă la Curtea Supremă de Justiţie.
Încheierea de admitere a cererii de revizuire se pronunţă în camera de deliberare
şi se supune căilor de atac odată cu fondul , în condiţiile legii.
Daca hotărîrea supusă revizuirii a fost contestată anterior cu recurs în cazul
cînd calea de atac apelul nu este prevăzută, pricina se va transmite după admiterea
cererii de revizuire la rejudecare în instanţa care a emis hotărîrea.
Pricinile care au fost examinate anterior în apel şi în recurs se vor trimite,
după admiterea cererii de revizuire, la rejudecare în apel.
Ca excepţie de la norma sus menţionată, în cazul cînd în urma examinării
cererii de revizuire s-a depistat că în proces nu a fost atrasă partea corespunzătoare,
pricina se trimite, după admiterea cererii de revizuire, la rejudecare în instanţa de
fond, ţinînd cont de faptul, că în instanţa de apel nu pot fi atrase noi părţi.
În cazul admiterii cererii de revizuire depuse împotriva încheierii de
inadmisibilitate a recursului declarat împotriva deciziilor instanţei de apel, recursul
se judecă în acelaşi complet de judecată, care a admis revizuirea.
236
 În urma judecării cauzei după admiterea cererii de revizuire, instanţa adoptă
o hotărîre, care poate fi supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărîrea
revizuită.
Deci, după caz, hotărîrea va putea fi atacată pe cale apelului sau recursului.
Însă hotărîrea pronunţată într-o cerere de revizuire ce a avut ca obiect o decizie a
instanţei de recurs prin care s-a evocat fondul , este irevocabilă şi deci nu mai
poate fi atacată nici cu recurs.

237
 Procedura cu element de extraneitate.
1. Precizări preliminare.
Afirmarea Republicii Moldova ca subiect de drept internaţional şi integrarea statului
nostru în comunitatea internaţională a determinat apariţia şi diversificarea raporturilor de drept
civil cu element de extraneitate. Prin asemenea element se înţelege împrejurarea de fapt în
legătură cu un raport juridic datorită căreia acest raport are legături cu mai multe sisteme
naţionale de drept.
Elementul de extraneitate poate consta în următoarele:
a) subiecţii raportului juridic sau numai unul din ei au cetăţenia, în cazul personelor fizice,
respectiv, naţionalitatea, în cazul prsoanei juridice, a unei ţări străine, sau domiciliul, respectiv
sediul, în cazul persoanei juridice, într-o asemenea ţară. De exemplu, o întreprindere din R.
Moldova încheie un contract de credit bancar cu o bancă din Germania. Sau, doi cetăţeni străini
încheie pe teritoriul ţării noastre un contract de vînzare-cumpărare. Pentru noi, subiecţii în cauză
(banca din Germania şi cetăţenii străini) reprezintă elemente de extraneitate;
b) obiectul raportului juridic este situat într-o ţară străină. Ce exemplu, doi cetrăţeni ai R.
Moldova încheie la noi în ţară un contract de vînzare-cumpărare a unui bun ce se află în
străinătate;
c) locul producerii faptului care dă naştere, modifică sau stinge raportul juridic se află în
străinătate. Sub acest aspect pot exista mai multe situaţii:
- locul unde s-a încheiat actul juridic este în străinătate. De exemplu, un cetăţean al R.
Moldova care se află în Canada îşi întocmeşte acolo testamentul;
- locul executării actului juridic este în străinătate. De exemplu, o întreprindere din R.
Moldova livrează o marfă în Federaţia Rusă;
- locul producerii faptului cauzator de prejudiciu sau locul unde apare prejudiciul este în
străinătate. De exemplu, unui cetăţean al R. Moldova i s-a produs o vătămare a sănătăţii în
Portugalia;
- locul decesului unei persoane este în străinătate. De exemplu, un cetăţean al R. Moldova
moare în străinătate;
d) locul judecării litigiului se găseşte într-o ţară străină. De exemplu, o sentinţa a unei
instanţe de judecată sau de arbitraj pronunţată în străinătate urmează a fi executată pe teritoriul
R. Moldova.
În legătură cu existenţa elementului de extraneitate, în cadrul examinării litigiilor ce se nasc
din raporturile juridice în cauză, instanţa de judecată trebuie să soluţionze următoarele probleme:
A. Determinarea instanţei competente de a soluţiona litigiul.
B. Determinarea legii procedurale aplicabile în astfel de litigiu.
C. Determinarea legii materiale aplicabile raportului juridic în cauză (fondului litigiului).
Litigiile civile cu elemnt de extraneitate implică participarea în proces a unor persoane
fizice sau juridice străine. În ceea ce priveşte statutul juridic al persoanelor străine, art.454(1)
CPC dispune că cetăţenii străini şi apatrizii, organizaţiile străine şi organizaţiile
internaţionale beneficiază în faţa instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova de aceleaşi
drepturi şi au aceleaşi obligaţii procedurale ca şi cetăţenii şi organizaţiile Republicii Moldova,
în condiţiile legii. Reclamantul străin nu poate fi obligat să depună cauţiune 23 sau o altă garanţie
din motivul că este persoană străină sau că nu are domiciliu ori sediu în Republica Moldova.
Prin urmare se aplică principiul regimului naţional.

23
Termenul cauţiune este sinonim cu termenul fidejusiune. Contractul de fidejusiune este reglementat de art.1146 –
11156 C. civ.
238
 Totodată, în corespundere cu principiul reciprocităţii, art.454(2) prevede că Republica
Moldova poate stabili retorsiunea faţă de persoanele statelor în care există restricţii ale
drepturilor procedurale ale cetăţenilor şi organizaţiilor Republicii Moldova.

2. Determinarea competenţei jurisdicţionale în litigiile cu element de extraneitate.

Legislaţia fiecărui stat cuprinde norme care determină competenţa jurisdicţională în
dreptul internaţional privat. Aceste norme arată dacă instanţele statului respectiv sînt sau nu
competente de a soluţiona un anumit litigiu civil cu element de extraneitate.
Competenţa instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova în procesele cu element
de extraneitate este reglementară de Capitolul XLI al CPC. Potrivit art.459(3) CPC, instanţele
judecătoreşti ale Republicii Moldova sînt competente să soluţioneze pricini cu element de
extraneitate dacă pîrîtul organizaţie străină are sediu sau pîrîtul cetăţean străin are domiciliu în
Republica Moldova.
Legea stabileşte şi alte criterii pentru determinarea competenţei instanţelor
judecătoreşti ale Republicii Moldova. Potrivit art.460(1), instanţele noastre sînt competente să
judece şi alte pricini cu element de extraneitate dacă:
a) organul de administrare sau filiala, agenţia, sucursala, reprezentanţa persoanei străine
are sediu în Republica Moldova24;
b) pîrîtul are bunuri pe teritoriul Republicii Moldova;
c) reclamantul în procesul cu privire la încasarea pensiei de întreţinere şi constatarea
paternităţii are domiciliu în Republica Moldova;
d) prejudiciul cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin o altă vătămare a
sănătăţii ori prin deces a avut loc pe teritoriul Republicii Moldova ori reclamantul are domiciliu
în Republica Moldova;
e) fapta sau o altă circumstanţă ce serveşte drept temei pentru intentarea acţiunii în
reparaţie a daunei cauzate unui bun s-a produs pe teritoriul Republicii Moldova;
f) acţiunea decurge dintr-un contract a cărui executare, deplină sau parţială, trebuie să aibă loc
ori a avut loc în Republica Moldova;
g) acţiunea ce rezultă din îmbogăţirea fără justă cauză a avut loc în Republica Moldova25;
h) reclamantul în procesul de desfacere a căsătoriei are domiciliu în Republica Moldova sau
cel puţin unul dintre soţi este cetăţean al Republicii Moldova;
i) reclamantul în procesul privind apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale are
domiciliu în Republica Moldova;
j) în procesul privind protecţia în străinătate a proprietăţii intelectuale a unei persoane
domiciliate în Republica Moldova, persoana este cetăţean al Republicii Moldova sau apatrid, iar
prin convenţia părţilor nu s-a stabilit o altă competenţă;
k) în procesul dintre persoane străine, acestea au convenit expres astfel, iar raporturile
juridice privesc drepturi de care ele pot dispune în legătură cu bunuri sau interese ale
persoanelor din Republica Moldova;
l) prin lege sînt prevăzute şi alte cazuri.
Competenţa jurisdicţională exclusivă a instanţelor din Republica Moldova. În acest
caz numai instanţele noastre sînt în drept să judece cauza. Portrivit art.461(1) CPC, de
competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova sînt procesele cu
element de extraneitate în care:
a) acţiunea se referă la dreptul asupra unor bunuri imobiliare de pe teritoriul Republicii
Moldova;
b) bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul asigurat se află în Republica Moldova;
24
Prevederi referitoare la filială şi reprezentanţă sînt cuprinse în art.102 şi 103 C. civ. şi art.21 al Legii nr.845-XII
din 03.01.1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi , pe cînd agenţia şi sucursala nu sînt reglementate de
legislaţia noastră.
25
Redacţia textului lit.g) nu este reuşită. Corect ar fi acţiunea rezultă din îmbogăţirea fără justă cauză ce a avut loc
în Republica Moldova
239
 c) pretenţiile decurg dintr-un contract de transport, iar cărăuşii ori punctele de plecare sau
sosire se află în Republica Moldova;
d) procesul se referă la abordajul unor nave sau aeronave, precum şi la asistenţa ori salvarea
unor persoane sau a unor bunuri în largul mării, dacă nava sau aeronava are naţionalitate
moldovenească, ori locul de destinaţie sau primul port sau aeroport unde nava sau aeronava a
ajuns se află pe teritoriul Republicii Moldova;
e) nava sau aeronava a fost sechestrată în Republica Moldova;
f) procesul are ca scop declararea insolvabilităţii sau orice altă procedură judiciară privind
încetarea plăţilor în cazul unei societăţi comerciale străine cu sediu în Republica Moldova;
g) la data depunerii cererii de desfacere, anulare sau declarare a nulităţii căsătoriei, precum şi
în alte litigii dintre soţi, cu excepţia celor cu privire la imobile din străinătate, ambii soţi
domiciliază în Republica Moldova, iar unul dintre ei este cetăţean al Republicii Moldova sau
apatrid;
h) ultimul domiciliu al celui decedat sau bunurile lui se află pe teritoriul Republicii
Moldova.
Art.461(2) CPC stabileşte competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti ale
Republicii Moldova în cauzele ce se examinează în procedură specială. Acestea sînt cauzele în
care:
a) solicitantul constatării unui fapt care are valoare juridică este domiciliat în Republica
Moldova sau faptul a avut sau are loc pe teritoriul ei;
b) persoana în a cărei privinţă se solicită încuviinţarea adopţiei, declararea capacităţii
depline de exerciţiu (emanciparea), declararea incapacităţii totale sau parţiale, încuviinţarea
spitalizării forţate şi tratamentului forţat, efectuării examenului psihiatric, spitalizării în
staţionarul de psihiatrie sau prelungirii termenului de spitalizare fără
liberul consimţămînt este cetăţean al Republicii Moldova sau are domiciliu în Republica
Moldova;
c) persoana în a cărei privinţă se solicită declararea dispariţiei fără urmă sau decesului este
cetăţean al Republicii Moldova sau a avut pe teritoriul ei ultimul domiciliu cunoscut şi de
soluţionarea acestei probleme depinde apariţia de drepturi şi obligaţii pentru personae fizice
sau organizaţii cu domiciliu sau sediu în Republica Moldova;
d) s-a depus o cerere de declarare a nulităţii unui titlu de valoare la purtător pierdut sau a unui
titlu de valoare la ordin eliberat de o persoană fizică sau unei persoane fizice domiciliate în
Republica Moldova ori eliberat de o organizaţie sau unei organizaţii care are sediu în
Republica Moldova ori o cerere de restabilire în dreptul asupra lor (procedura de chemare);
e) s-a depus o cerere cu privire la declararea fără stăpîn a unui bun mobil care se află pe
teritoriul Republicii Moldova sau o cerere cu privire la declararea dreptului de proprietate
municipală asupra unui bun imobil fără stăpîn amplasat pe teritoriul Republicii Moldova;
f) cererea de constatare a inexactităţii înscrierii în registrul de stare civilă îndeplinite de
organul Republicii Moldova priveşte un cetăţean al Republicii Moldova sau un apatrid;
g) cererea urmăreşte contestarea unui act notarial sau a unui act emis de un alt organ al
Republicii Moldova ori se referă la refuzul de a îndeplini un act.
Importanţa dterminării competenţei exclusive. În aceste cazuri:
- prorogarea convenţională a competenţei nu este posibilă;
- excepţia de incompetenţă se poate invoca din oficiu în orice moment în cursul
procesului;
- hotărîrile judecătoreşti străine pronunţate cu nesocotirea competenţei exclusive a
instanţelor din Republica Moldova nu pot fi recunoscute în ţara noastră.
Jurisdicţia străină necompetentă. Dacă o instanţă judecătorească străină se declară
necompetentă a soluţiona cererea înaintată de un cetăţean al Republicii Moldova, acesta o poate
depune la o instanţă judecătorească competentă din Republica Moldova (art.460(2) CPC).
Cererea va fi depusă la instanţa din Republica Moldova cu care cauza prezintă cea mai strînsă
legătură.
240
 Este important de reţinut că competenţa instanţelor judecătoreşti ale Republicii
Moldova stabilită în conformitate cu prevederile art.460 şi 461 CPC evocate mai sus nu se
exclude prin faptul că acelaşi proces sau un proces conex a fost pornit în faţa unei instanţe
judecătoreşti străine (art.461(3) CPC). Instanţele din Republica Moldova nu pot să-şi decline
competenţa în favoarea unor instanţe străine, în lipsa unor dispoziţii cuprinse într-un tratat la care
statul nostru este parte. În cazul în care instanţa străină sesizată va pronunţa o hotărire într-un
asemenea proces, aşa o hotărîre nu va fi recunoscută şi executată pe teritoriul Republicii
Moldova (art.471(1) lit.c),d) CPC). Regulile evocate se bazează pe principiile suveranităţii şi
independenţei statelor.
Prorogarea convenţională a competenţei. Într-un litigiu civil cu element de
extraneitate, părţile, înainte de pornirea procesului, pot schimba competenţa litigiului şi pot
învesti o anumită instanţă cu competenţă jurisdicţională (art.462(1) CPC).
Însă, părţile nu pot schimba competenţa dacă:
a) instanţa desemnată de părţi este străină, iar litigiul este de competenţa exclusivă a
unei instanţe a Republicii Moldova;
b) instanţa desemnată de părţi este din Republica Moldova, iar litigiul este de
competenţa exclusivă a unei instanţe străine.
De asemenea, nu poate fi schimbată la înţelegerea părţilor competenţa jurisdicţională
în pricinile cu element de extraneitate dacă:
- litigiul este de competenţa unei curţi de apel, în conformitate cu prevederile art.33
CPC;
- litigiul este de competenţa Curţii Supreme de Justiţie, în conformitate cu prevederile
art.34 CPC;
- litigiul este de competenţa Curţii de Apel Economice, în conformitate cu prevederile
art.36 CPC;
- în cazul în care legea stabileşte competenţa excepţională pentru unele categorii de
litigii, în conformitate cu prevederile art.40 CPC.
Verificarea din oficiu a competenţei jurisdicţionale. Instanţa sesizată verifică din
oficiu competenţa sa de a soluţiona pricina cu element de extraneitate şi, în cazul în care
constată că nu este competentă nici ea şi nici o altă instanţă a Republicii Moldova, respinge
cererea (art.459(4) CPC). În asemenea caz instanţa va pronunţa o încheiere de încetare a
procesului.
Imunitatea de jurisdicţie. O problemă specifică pentru litigiile civile cu element de
extraneitate este imunitaea jurisdicţională a statului străin şi a bunurilor sale. Această imunitate
se întemeiază pe principiile egalităţii şi suveranităţii statelor. Potrivit regulii generale, intentarea
în instanţa judecătorească a Republicii Moldova a unei acţiuni către un alt stat, antrenarea
acestuia în proces în calitate de pîrît sau de intervenient, punerea sub sechestru a bunului său
amplasat pe teritoriul Republicii Moldova sau adoptarea împotriva bunului unor alte măsuri
de asigurare a acţiunii, sau punerea lui sub sechestru în procedura de executare a hotărîrii
judecătoreşti se pot face numai cu consimţămîntul organelor competente ale statului respective
(art.457(1)CPC). Prin lege sau printr-un tratat internaţional la care ţara noastră este parte, pot fi
stabilite derogări de la această regulă.
La fel, în cauzele civile, reprezentanţii diplomatici ai altor state acreditaţi în
Republica Moldova şi celelalte persoane menţionate în tratatele internaţionale sau în legile
Republicii Moldova sînt supuşi jurisdicţiei instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova
în limitele stabilite de normele dreptului internaţional sau de tratatele internaţionale la care
Republica Moldova este parte (art.457(3)CPC). Asemenea tratate internaţionale sînt: Convenţia
de la Viena din 1961 referitoare la relaţiile diplomatice, Convenţia de la Viena din 1963
referitoare la relaţiile consulare.
De imunitate jurisdicţională se bucură şi organizaţiile internaţionale; acestea cad sub
jurisdicţia instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova în limitele stabilite de tratatele
internaţionale şi de legile Republicii Moldova (art.457(2)CPC).
241
 3.Particularităţile desfăşurării procedurii cu element de extraneitate.

Legea procesuală a forului (instanţei sesizate). Potrivit art.458(1) CPC, în procesele

civile cu element de extraneitate, instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova aplică
legislaţia procedurală a ţării dacă nu s-a dispus altfel în mod expres.
Legea procesuală a forului se aplică actelor de procedură, aşa ca citarea părţilor,
termenele procesuale, aspectele procedurale privind probele, modul de pregătire şi de dezbatere a
litigiului, deliberarea, pronunţarea şi conţinutul hotărîrii, efectele procedurale ale acesteia, căile
de atac.

Particularităţile acţiunii în justiţie în cauzele cu elemen de extraneitate.

Condiţiile de existenţă a dreptului de acţiune sînt: părţile acţiunii, obiectul acţiunii,
cauza acţiunii. Condiţiile de exercitare a acţiunii civile sînt: capacitatea procesuală a părţilor,
calitatea procesuală, dreptul subiectiv, interesul. La judecarea pricinilor cu element de
extraneitate în faţa instanţei apare problema de a determina legea aplicabilă în ce priveşte
diversele aspecte ale acţiunii în justiţie. În această privinţă legea stabileşte o serie de reguli de
care trebuie să se conducă instanţele de judecată şi care vor fi tratate în celea ce urmează.
Capacitatea procesuală a părţilor. Capacitatea procesuală de folosinţă (aptitutidinea de
avea drepturi şi obligaţii procedurale civile) şi capacitatea procesuală de exerciţiu (aptitudinea de
de a-şi exercita în volum deplin, personal sau printr-un reprezentant, drepturile şi obligaţiile
procedutrale în judecată) a persoanei fizice şi a persoanei juridice sînt supuse legii naţionale.
Cît priveşte legea naţională ce guvernează capacitatea procesuală a cetăţeanului străin,
aceasta se consideră legea statului a cărui cetăţenie o deţine. Daca cetăţeanul, concomitent cu
cetăţenia Republicii Moldova, are şi o altă cetăţenie, legea lui naţională se consideră legea
Republicii Moldova. În cazul în care persoana deţine cetăţenia mai multor state, legea lui
naţională se consideră legea statului în care îşi are domiciliul26. Dacă cetăţeanul străin are
domiciliu în Republica Moldova, legea lui naţională se consideră legea Republicii Moldova
(art.455(2)CPC).
Se consideră lege naţională a organizaţiei străine legea statului în care aceasta
este fondată.
Capacitatea procedurală de folosinţă a unei organizaţii internaţionale se
determină în baza contractului internaţional în conformitate cu care este fondată, a actelor
de constituire sau a acordului cu autorităţile competente ale Republicii Moldova.
Calitatea procesuală activă sau pasivă a părţilor. Această calitate aparţine titularilor
drepturilor subiective ce formează fondul litigiului şi ţine de fondul litigiului. Prin urmare,
calitatea procesuală este supusă legii care guvernează fondul raportului juridic - lex causae
(art.458(2)CPC). Astfel, legea aplicabilă contractului de transport artată dacă legitimarea în
acţiunea depusă împotriva cărăuşului aparţine expeditorului sau destinatarului.
La fel, este supusă lex causae şi transmiterea calităţii procesuale, atît cea legală (în
cazul succesiunii, reorganizării persoanei juridice), cît şi cea convenţională (în cazul cesiunii de
creanţă, preluării datoriei, înstrăinării bunului litigios).
Dreptul subiectiv27 şi interesul părţii28. Legea nu conţine prevederi exprese privind
legea aplicabilă acestora. Întrucît, atît drepul subiectiv cît şi interesul, sînt legate de fond, legea
aplicabilă este cea care guvernează fondul raportul juridic litigious (lex causae).
Obiectul şi cauza (temeiul) acţiunii. Acestea sînt elemente obiective, condiţii de
existenţă a acţiunii, şi sînt guvernate de legea care reglementează fondul raportului juridic
litigios (lex cauzae). În acest sens este art.458(2)CPC.
26
Potrivit art.30 C.civ., domiciliul persoanei fizice este locul unde aceasta îşi are locuinţa statornică sau principală
27
Dreptul subieciv este acel drept care se cere a fi ocrotit pe calea acţiunii în justiţie.
28
Interesul este folosul practic imediat pentru a justifica intentarea procedurii judiciare.
242
 Mijloacele de probă. În această materie în faţa instanţei de judecată apar mei multe
probleme ce ţin de legea aplicabilă.
Legea reglementează expres admisibilitatea mijloacelor de probă pentru dovedirea
actului juridic, pentru dovedirea faptului juridic şi celor pentru dovedirea stării civile. Astfel,
potrivit art.458(3) şi (4) CPC, mijloacele de probă pentru dovedirea unui act juridic şi puterea
doveditoare a înscrisului care îl constată sînt cele prevăzute de legea locului unde a fost încheiat
actul juridic (lex loci actus) sau de legea aleasă de părţi (lex voluntatis), dacă ele au dreptul să o
aleagă; iar proba faptelor se face potrivit legii locului unde s-au produs. Cu toate acestea, este
posibilă şi aplicarea legii Republicii Moldova dacă ea admite şi alte mijloace probatoare decît
cele prevăzute de legea locului încheierii actului sau de legea locului faptului.
Dovada stării civile şi puterea doveditoare a actelor de stare civilă sînt reglementate
de legea locului unde s-a încheiat înscrisul invocat (art.458(5)CPC).
Administrarea mijloacelor de probă este supusă legii forului (instanţei sesizate). În
acest sens dispune art.458(6).
Forţa probantă a mijloacelor de probă este supusă legii care reglementează
admisibilitatea acelei probe.
Aprecierea probelor. Întrucît ţine de formarea convingerii intime a judecătorului (de
exemplu aprecierea sincerităţii depoziţiilor martorului sau a concordanţei dintre acestea şi
realitatea obiectivă), aprecierea probelor este supusă legii forului.
Actele procesuale şi termenele de procedură sînt supuse legii forului.
Procedura de judecată şi căile de atac contra hotărîrilor judecătoreşti sînt supuse legii
forului.
Executarea silită este supusă legii locului unde se face.

Citarea persoanelor aflate în străinătate. Procedura citării acesor persoane (cetăţeni ai

Republicii Moldova sau străinilor) este reglementată de art.104 CPC29. Legea deosebeşte după
cum persoanele menţionate au domidiliul ori reşedenţa cunoscute sau nu. În prima situaţie, dacă,
prin tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte sau prin lege specială, nu
se prevede o altă procedură de citare sau înştiinţare a persoanelor aflate în străinătate, cu
domiciliu sau reşedinţă cunoscută, citaţia sau înştiinţarea li se expediază ca scrisoare
recomandată cu aviz de primire, iar recipisa de predare a scrisorii, în cuprinsul căreia trebuie să
fie menţionate actele expediate, serveşte ca dovadă..
Legea stipulează expres că:
- personalul misiunilor diplomatice şi al oficiilor consulare ale Republicii Moldova,
cetăţenii Republicii Moldova trimişi ca funcţionari în organizaţii internaţionale, precum şi
membrii lor de familie care locuiesc cu ei în străinătate, prin Ministerul Afacerilor Externe;
- cetăţenii Republicii Moldova, alţii decît cei prevăzuţi în alineatul precedent,
aflaţi în străinătate în interes de serviciu, prin organelle centrale care i-au trimis sau în a căror
subordonare se află cei care i-au trimis.
În cea de a doua situaţie, cînd nu se cunoaşte domiciliul sau reşedinţa celor aflaţi în
străinătate, citarea se face prin publicitate, în modul prevăzut de art.108CPC.
În toate cazurile, dacă cei care se află în străinătate au mandatar cunoscut în
Republica Moldova, va fi citat şi acesta.
De asemenea, atît reclamantul, cît şi pîrîtul, care locuiesc în străinătate, au dreptul să
indice adresa din Republica Moldova unde urmează a li se face comunicările despre
proces.

Delegaţiile judecătoreşti (comisiile rogatorii).

29
De remarcat că, dispoziţiile acestui articol se aplică şi la comunicarea sau notificarea oricărui alt act de procedură.

243
 Prin delegaţie judecătorească (comisie rogatorie) se înţelege solicitarea pe care instanţa
sesizată cu soluţionarea unui litigiu, numită instanţa solicitantă o face unei instanţe de judecată
ori alt organ (de exemplu, notariatul), din altă ţară, numită instanţă solicitată, de a efectua unele
acte de procedură (înmînarea de citaţii şi de alte acte, obţinerea de explicaţii ale părţilor, de
depoziţii ale martorilor, de raporturi de expertiză, verificarea de înscrisuri, cercetarea la faţa
locului, obţinerea de copii, fotocopii ori extrase de pe documente, luarea de măsuri de asigurare a
acţiunii etc.).
Modul de stabilire a relaţiilor între instanţele judecătoreşti din Republica
Moldova şi cele străine privind executarea delegaţiilor se determină de legislaţia Republicii
Moldova sau de tratatul internaţional la care aceasta este parte. De regulă, această procedură
este reglementată de tratatele cu privire la asistenţa juridică în materie civilă, de familie şi
penală.30
Trebuie de menţionat că, potrivit unei vechi tradiţii, întemeiate pe ideea de curtoazie
internaţională, statele acceptă adesea să execute delegaţiile judecătoreşti chiar în lipsa unor
tratate internaţionale care să le oblige.
De regulă, instanţa solicitantă din Republica Moldova trimite delegaţia judecătorească,
prin Ministerul de Justiţie, la Ministerul Afacerilor Externe, care prin intermediul misiunilor
diplomatice şi oficiilor consulare o transmite în străinătate. La fel, în cazul unei delegaţii
judecătoreşti a unei instanţe străine, instanţa solicitată din ţara noastră este sesizată prin
intermediul Ministerului Justiţiei, în prealabil solicitat, fie direct, fie prin intervenţia Ministerului
Afacerilor Externe, de către misiunea diplomatică a statului solicitant.
Art.465(2) CPC prevede că instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova vor
refuza executarea delegaţia instanţei judecătoreşti străine în cazul în care executarea:
a) ar fi în contradicţie cu suveranitatea Republicii Moldova sau ar ameninţa securitatea ei;
b) nu este de competenţa instanţei judecătoreşti.

Supralegalizarea actelor oficiale are ca scop garantarea autenticităţii semnăturii şi

ştampilei puse pe actele oficiale străine.
Potivit art.466 (1) şi (2) CPC, actele oficiale eliberate, redactate sau legalizate, în
conformitate cu legislaţia străină şi în forma stabilită, de organe competente străine în afara
Republicii Moldova în privinţa cetăţenilor sau organizaţiilor ei ori persoanelor străine pot fi
prezentate instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova numai dacă sînt supralegalizate
pe cale administrativă ierarhică şi, ulterior, de misiunile diplomatice sau de oficiile consulare
ale Republicii Moldova. Supralegalizarea pe cale administrativă este supusă procedurii stabilite
de statul de origine a actului, urmată de supralegalizarea efectuată de misiunea diplomatică
sau de oficiul consular al Republicii Moldova în statul de origine, fie de misiunea diplomatică
sau de oficiul consular al statului de origine în Republica Moldova şi, ulterior, în ambele
situaţii, de Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova.
Prin tratate internaţionale procedura supralegalizării poate fi omisă. De exemplu, art.22 al
Tratatului între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi
penală din 06.07.1996 prevede că actele care emană de la autorităţile competente sau de la alte
instituţii ale uneia din Părţile Contractante, precum şi actele sub semnătură privată, cărora
acestea le dau dată certă şi le atestă autenticitatea semnăturii, sunt valabile pe teritoriul celeilalte
Părţi Contractante fără vreo altă legalizare. Dispoziţii similare se conţin şi în alte de tratate cu
privire la asistenţa juridică în materie civilă, de familie şi penală încheiate de Republica
Moldova.

4. Determinarea legii aplicabile fondului litigiului.

30
A se vedea, de exemplu, art.8, 14-21 ale Tratatului între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică
în materie civilă şi penală din 06.07.1996.
244
 Norma generală privind determinarea legii aplicabile raporturilor de drept civil cu
element de extraneitate este consfinţită în art.1576(1)C.civ.: legea aplicabilă raporturilor de
drept civil cu element de extraneitate se determină în baza tratatelor internaţionale la care
Republica Moldova este parte, prezentului cod, altor legi ale Republicii Moldova şi cutumelor
internaţionale recunoscute de Republica Moldova.
Ca un criteriu subsidiar pentru determinarea legii aplicabile raportului cu element de
extraneitate în al. 2 al art. 1576 C. civ. este desemnat principiul proper law. Conform acestei
norme, în cazul imposibilităţii de a se determina legea aplicabilă conform alin.(1), se aplică
legea care are cea mai strînsă legătură cu raporturile de drept civil cu element de extraneitate.
La baza principiului proper law a fost pus sistemul determinării legii proprii a
contractului (the proper law of the contract) din sistemul de drept common law, care constă în
determinarea legii aplicabile fiecărei situaţii juridice în raport cu totalitatea împrejurărilor de fapt
şi a particularităţilor pe care le prezintă această situaţie juridică. În consecinţă, legea aplicabilă ar
putea să difere de la o cauză la alta în aceeaşi materie, dacă prezintă particularităţi deosebite.
Spre deosebire de metoda conflictuală clasică, care presupune aplicarea unor reguli generale şi
prevederi legale tuturor cauzelor de acelaşi fel (de exemplu, în materia formei actului juridic se
aplică regula locus regit actum), metoda proper law presupune determinarea legii aplicabile
pentru fiecare cauză, deoarece trebuie să se ţină cont de particularităţile de fapt ale fiecăreia. O
altă particularitate a acestei metode este rolul deosebit de important al judecătorului, deoarece
acesta determină legea aplicabilă nu potrivit unei reguli generale, ci în raport cu punctele de
legătură ale cauzei, astfel încât legea considerată aplicabilă să fie cea mai indicată pentru acea
cauză.
În contextul determinării legii aplicabile fondului raportului juridic litigios, în faţa
instanţei de judecată pot apărea probleme legate de următoarele aspecte:
a) soluţionarea eventualelor conflicte între legea internă şi tratatul internaţional;
b) aplicarea cutumelor (uzanţelor) internaţionale;
c) aplicarea legii străine;
d) stabilirea punctului de legătură dintre raportul juridic litigios şi un anumit sistem de
drept.
Practica arată că este posibil ca un tratat internaţional, la care participă Republica
Moldova, să conţină o reglementare diferită de cea prevăzută în legea internă. Această situaţie
poartă denumirea de conflict dintre legea internă şi tratatul internaţional. Într-o asemenea
situaţie soluţia trebuie să se bazeze pe principiul strictei respectări de către ţara noastră a
acordurilor internaţionale încheiate (principiul Pacta Sunt Servanda). Conform art. 8 alin. 1 al
Constituţiei Republicii Moldova, “Republica Moldova se obligă să respecte Carta O.N.U. şi
tratatele la care este parte, să-şi bazeze relaţiile cu alte state pe principiile şi normele unanim
recunoscute ale dreptului internaţional”. În acelaşi context menţionăm că, conform art. 27 din
Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor31, “statele nu pot invoca legislaţia
internă spre a justifica neexecutarea unui tratat”. Codul civil, în acest sens, prevede că
dispoziţiile lui sînt aplicabile în cazul în care tratatele internaţionale nu reglementează altfel
(art.1586). Prin urmare sistemul de drept al Republicii Moldova, în materie civilă, acordă
prioritate reglementărilor internaţionale faţă de legile interne.
Aplicarea cutumelor (uzanţelor) internaţionale. Noţiunea de cutumă internaţională este
strîns legată de noţiunea uzanţă internaţională32. Legislaţia noastră nu conţine o definiţie a
31
Ratificată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova din 4 august 1992, în vigoare pentru Republica
Moldova din 25 februarie 1993.
32
Referitor la noţiunile de uzanţe comerciale şi cutume, doctrina dreptului internaţional privat şi cea a dreptului
comerţului internaţional face, în principiu, o diferenţiere între aceşti termeni, pe când unele texte legislative şi unii
autori, cum sunt M. Costin, S. Deleanu, L. A. Lunţ şi alţii, folosesc noţiunea de “uzanţă” pentru a desemna atât
uzanţa, cât şi cutuma. Codul civil operează cu ambii termeni, fără a face o distincţie între aceştea, utilizîndu-i în
acelaşi sens.

245
cutumei internaţionale. În literatura de specialitate cutuma este definită ca o regulă de conduită
stabilită în practica vieţii sociale şi respectată timp îndelungat în virtutea deprinderii, ca o
normă considerată obligatorie.
Definiţia legală a uzanţei o găsim în art.4 C. civ.: uzanţa reprezintă o normă de conduită
care, deşi neconsfinţită de legislaţie, este general recunoscută şi aplicată pe parcursul unei
perioade îndelungate într-un anumit domeniu al raporturilor civile.
De cele mai dese ori uzanţele se aplică în relaţii comerciale. Uzanţele comerciale
internaţionale sînt nişte practici sau reguli utilizate de către părţile contractante, aplicate o
perioadă de timp, de un anumit număr de parteneri comerciali. Comportarea partenerilor de
afaceri, într-un anumit mod, o perioadă de timp destul de îndelungată, în relaţiile lor comerciale,
devine astfel o uzanţă comercială.
După forţa lor juridică uzanţele comerciale internaţionale pot fi normative (numite şi
legale) şi convenţionale. Uzanţele normative au putere de norme juridice. Pentru ca o uzanţă să
dobândească un asemenea caracter, este necesar ca sistemul de drept în care se invocă uzanţa să
recunoască forţa ei normativă. Forţa juridică a uzanţelor convenţionale se reduce la cea a unei
clauze contractuale, întemeiate pe acordul de voinţă, expres sau tacit, al părţilor. La baza
aplicării acestor uzanţe este pus principiul libertăţii de voinţă a părţilor. Cel mai des, uzanţa
convenţională îmbracă forma unor trimiteri de către părţi la uzanţe standardizate (de exemplu,
Regulile INCOTERMS, elaborate de Camera Internaţională de Comerţ din Paris) sau a unor
condiţii generale, contracte-tip etc. În aceste cazuri, uzanţele au doar rolul de a completa
conţinutul unui contract.
În situaţia în care o uzanţă (cutumă) regelementează un anumit raport într-un alt mod
decît legea, trebuie să fie aplicată prevederea art.4(2) C. civ., potrivit căreia uzanţa se aplică
numai dacă nu contravine legii, ordinii publice şi bunelor moravuri.
Aplicarea legii străine. Judecătorul moldovean nu poate asculta decît de legile ţării sale.
Iar dacă în unele cazuri aplică o lege străină, el face aceasta numai fiindcă legea Republicii
Moldova ordonă sau permite acest lucru. Astfel, art.13 (1) CPC stipulează că la judecarea
pricinilor civile, instanţa judecătorească aplică legislaţia unui alt stat în conformitate cu legea
sau cu tratatele internaţionale la care R.Moldova este parte.
Aplicarea legii străine presupune cunoaşterea ei. În acest sens, art. 1578(1) şi (2) C. civ 33.
stipulează:
„La aplicarea legii străine, instanţa de judecată stabileşte conţinutul normelor ei

prin atestări obţinute de la organele statului străin care au editat-o, ţinînd cont de

interpretarea ei oficială şi de practica aplicării ei în statul străin respectiv.

În scopul stabilirii conţinutului normelor de drept străin, instanţa de judecată poate

cere interpretarea lor de către organele competente din Republica Moldova sau cele din
străinătate ori poate cere avizul unor experţi în domeniu.”
Dispoziţiile în cauză indică obligaţia instanţei de a lua din oficiu măsurile pentru
cunoaşterea conţinutului legii străine în cazul în care aplicarea ei este necesară sau admisă, şi de
a se informa oficial, prin organele competente ale statului asupra conţinutului ei.
Din aceleaşi dispoziţii rezultă obligaţia organelor competente ale statului de a acorda
sprijinul pentru stabilirea conţinutului legii străine în materia respectivă. Asemenea prevederi
sînt conţinute expres în tratatele încheiate de Republica Moldova şi alte state în materie de
asistenţă juridică reciprocă. De exemplu, Articolul 15 al Tratatului între Republica Moldova şi
Federaţia Rusă cu privire la asistenţa juridică în raporturile juridice în materie civilă, familială şi
penală, prevede concursul direct al Ministerelor de Justiţie şi Procuraturilor Generale ale statelor
33
Prevederi similare se conţin în art.13 al CPC.

246
contractante în transmiterea reciprocă, la cerere, a informaţiilor despre legislaţia în vigoare sau
cea, care a acţionat în statele lor şi despre modul aplicării ei în instituţiile de justiţie.
Aceste prevederi, însă nu sunt o piedică pentru instanţe de a cere ajutorul părţilor
litigiului în stabilirea conţinutului legii străine aplicabile. Art.1578 (3) prevede că „partea care
invocă o lege străină poate fi obligată de către instanţa de judecată să facă dovada conţinutului
ei.”
În cazul imposibilităţii de a stabili conţinutul legii străine, se va aplica legea similară a
Republicii Moldova (art.1578(4) C. civ.). Ţinem să subliniem, că instanţa de judecată este
îndreptăţită să aplice legea naţională în locul celei străine numai dacă a întreprins toate măsurile
necesare în vederea stabilirii conţinutului legii străine, însă din motive obiective acest lucru nu a
fost cu putinţă.
În ţările unde reglementările conflictuale se află la o etapă începătoare (ţara noastră,
atribuindu-se la acestea), există contradicţia între necesitatea aplicării legii străine şi tendinţa de
a aplica legea forului în vederea evitării deficienţelor legate de cunoaşterea şi aplicarea legii
străine. Ţinem să remarcăm, că în dreptul internaţional privat contemporan posibilitatea şi
necesitatea aplicării legii străine sînt privite ca o axiomă.
Există situaţii în care legea străină, desemnată de norma conflictuală a forului ca lege
competentă de a reglementa raportul juridic litigios, nu poate fi aplicată pe teritoriul statului.
Aplicarea legii străine competente nu este posibilă dacă aplicarea ei ar contraveni ordinii publice
în stat.
Ordinea publică din dreptul intern este totalitatea dispoziţiilor legale imperative de
drept public şi de drept privat care urmăresc ca scop apărarea instituţiilor şi valorilor
fundamentale ale societăţii, ocrotirea socială a tuturor persoanelor, a drepturilor şi libertăţilor
omului, precum şi promovarea şi dezvoltarea economiei de piaţă.
Clauza de ordine publică din dreptul internaţional privat este o excepţie
pusă la dispoziţia instanţei judecătoreşti sau autorităţii confruntate cu o
situaţie conflictuală în care ar trebui să se aplice o normă materială străină,
dar aceasta este contrară unui principiu fundamental al dreptului instanţei
sesizate.
Norma ce consfinţeşte clauza de ordine publică este înscrisă în art.1581 C.civ:
„norma de drept străin aplicabilă în conformitate cu art.1576 alin.(1) nu se aplică în cazul
în care consecinţele aplicării ei ar contraveni ordinii publice a Republicii Moldova. în cazul
înlăturării legii străine, se va aplica legea respectivă a Republicii Moldova.”
Astfel, instanţa de judecată poate dispune aplicarea legii străine numai dacă în urma
verificării efectelor sale, se va stabili, că legea străină desemnată aplicabilă de norma conflictuală
a forului nu contravine ordinii publice a statului. În caz contrar, instanţa competentă este obligată
să refuze aplicarea legii străine prin excepţia de ordine publică sau, altfel spus, prin clauza
ordinii publice.
Invocarea ordinii publice provoacă două efecte de care trebuie să ţină cont instanţa de
judecată. Ordinea publică are un efect negativ, în sens, că se înlătură aplicarea legii străine
normal competente, desemnate prin propria normă conflictuală şi un efect pozitiv, în sens, că în
cazul înlăturării legii străine se aplică legea forului, care reglementează relaţii similare.
Este important ca judecătorii să nu interpreteze extensiv clauza de ordine publică, găsind
în orice lege străină un pericol pentru principiile fundamentale ale sistemului de drept al
instanţei.
Stabilirea punctului de legătură dintre raportul juridic litigios şi un anumit sistem de
drept. Pentru a determina legea competentă de a guverna raportul cu element de extraneitate

247
instanţa de judecată trebuie să utilizeze un anumit criteriu, punct de legătură, care să indice ce
sistem de drept naţional va cîrmui raportul în cauză.
Cele mai importante puncte de legătură sînt următoarele:
Cetăţenia, care este punct de legătură a normelor conflictuale referitoare la capacitatea
juridică a persoanei fizice şi starea lor civilă precum şi pentru unele cazuri referitoare
raporturilor de succesiune (succesiunea bunurilor mobile – art.1622 (1) C.civ).
În acest context, art.1587 C. civ stipulează : starea civilă şi capacitatea persoanei fizice
sînt cîrmuite de legea naţională. Regula pentru determinarea legii naţionale a cetăţeanului este
că aceasta se consideră legea statului a cărui cetăţenie o are persoana. Determinarea cetăţeniei
se face conform legii statului a cărui cetăţenie se invocă. În cazul în care persoana are două
sau mai multe cetăţenii, legea naţională se consideră dreptul statului cu care persoana are cele
mai strînse legături.
Prevederi speciale referitor la capacitatea juridică a cetăţenilor străini şi a apatrizilor sînt
înscrise în art.1590 C. civ. Conform acestor prevederi, capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor
străini şi a apatrizilor este guvernată de legea lor naţională (art1590(1) C.civ). Totodată este
important de subliniat că, prin derogare de la această regulă generală, capacitatea de exerciţiu a
cetăţenilor străini şi a apatrizilor în materie de acte juridice încheiate pe teritoriul Republicii
Moldova şi în materie de obligaţii din cauzarea de prejudiciu se stabileşte conform legislaţiei
Republicii Moldova (art.1590(3) C. civ.). Astfel, capacitatea unui cetăţean străin de a încheia un
contract pe teritoriul ţării noastre va fi determinată de legea Republicii Moldova. La fel,
obligaţiile cetăţeanului străin care a cauzat pe teritoriul ţării noastre prejudicii altor persoane vor
fi guvernate tot de legea noastră.
De asemenea, legea naţională a persoanei care a lăsat moştenirea guvernează raporturile
de succesiune cu privire la bunurile mobile (art.1622(1) C. civ.).
Naţionalitatea este punctul de legătură pentru determinarea capacităţii persoanei juridice.
Regula consacrată de art.1596 al C. civ. în vederea determinării legii naţionale a persoanei
juridice stabileşte că aceasta se consideră legea statului pe al cărui teritoriu persoana este
constituită. În baza legii naţionale a persoanei juridice, se determină în special: a) statutul
juridic al organizaţiei ca persoană juridică; b) forma juridică de organizare; c) exigenţele
pentru denumirea ei; d) temeiurile de creare şi încetare a activităţii ei; e) condiţiile de
reorganizare a acesteia, inclusiv succesiunea în drepturi; f) conţinutul capacităţii ei civile; g)
modul acesteia de dobîndire a drepturilor civile şi de asumare a obligaţiilor civile; h)
raporturile din interiorul ei, inclusiv raporturile cu participanţii; răspunderea ei.
Articolul 1597 al C. civ. stabileşte reguli speciale referitor la legea aplicabilă
reprezentanţelor (sucursalelor) şi filialelor persoanei juridice. Astfel, statutul juridic al
reprezentanţelor (sucursalelor) persoanei juridice pe teritoriul unui alt stat este guvernat de
legea naţională a persoanei juridice, pe cînd statutul juridic al filialei persoanei juridice pe
teritoriul unui alt stat este guvernat de legea statului pe al cărui teritoriu s-a constituit filiala,
independent de legea naţională a persoanei juridice.
Locul încheierii actului juridic, punct de legătură, care în cauzele cu element de
extraneitate este utilizat uneori în scopul determinării legii aplicabile condiţiilor de formă sau/şi
de fond ale actului juridic. Acest criteriu este utilizat de legea noastră în unele siuaţii pentru
determinarea valabilităţii actului juridic din punctul de vedere al formei. Astfel, art.1609 (1) C.
civ. stipulează că actul juridic încheiat în afara teritoriului Republicii Moldova se consideră
valabil din punctul de vedere al formei dacă îndeplineşte cel puţin una din următoarele
condiţii: a) este respectată legea locului unde a fost întocmit; b) sînt respectate exigenţele
legislaţiei Republicii Moldova; c) este respectată legea naţională sau legea domiciliului
persoanei care l-a întocmit; d) este valabil conform legii aplicabile autorităţii care examinează
validitatea actului juridic.

248
 Locul situării bunului prezintă punct de legătură pentru determinarea regimului juridic al
drepturilor reale (art.1601, 1602 C. civ.), precum şi pentru determinarea legii aplicabile
raporturilor juridice de succesiune imobiliară (art.1622 (2) C. civ.).
Astfel, conform art.1601 (1) C. civ, conţinutul posesiunii, dreptului de proprietate şi al
altor drepturi reale asupra bunurilor mobile şi imobile, realizarea şi ocrotirea lor se
determină potrivit legii statului pe al cărui teritoriu se află bunurile dacă nu se prevede altfel.
De asemenea, dobîndirea şi stingerea dreptului de proprietate şi altor drepturi reale
asupra bunului se determină conform legii statului pe al cărui teritoriu se afla sau era situat bunul
la momentul cînd a avut loc acţiunea ori o altă împrejurare ce a servit drept temei pentru apariţia
sau stingerea dreptului de proprietate sau altor drepturi reale dacă legislaţia Republicii
Moldova nu prevede altfel (art.1602 (1) Civ.). Prin derogatre de la regula evocată, dobîndirea şi
stingerea dreptului de proprietate şi altor drepturi reale asupra bunului care reprezintă
obiectul actului juridic se determină conform legii aplicabile actului juridic dacă acordul
părţilor nu prevede altfel (art.1602(2) Civ.).
Locul unde s-a produs faptul juridic cauzator de prejudiciu constituie punctul de
legătură pentru determinarea regimului juridic al delictului. În asest sens, art.1615 C. civ.
dispune că actul ilicit este calificat drept act cauzator de prejudicii conform legii statului unde
s-a produs. Legea care guvernează obligaţiile din cauzarea de prejudicii
stabileşte: a) capacitatea delictuală; b) formele, condiţiile şi întinderea răspunderii
delictuale; c) condiţiile de limitare sau de exonerare de răspundere delictuală; d) natura
daunelor pentru care pot fi pretinse despăgubiri; e) transmisibilitatea dreptului la despăgubire;
f) persoanele îndreptăţite să primească despăgubiri.
Voinţa părţilor este punct de legătură pentru condiţiile de fond ale contractelor. Criteriul
evocat, care este o manifestare a principiului autonomiei voinţei părţilor contractului, este
consfinţit în art. 1610 C. civ. care stabileşte că contractul este guvernat de legea aleasă prin
consens de părţi. Este important de reţinut că determinarea legii aplicabile trebuie să fie
expresă sau să rezulte din conţinutul contractului ori din alte împrejurări.34
Dacă părţile nu au desemnat legea aplicabilă contractului, în cazul apariţiei unui litigiu,
această sarcină îi revine instanţei de judecată sesizate. Art. 1611 C. civ. stabileşte regulile de
determinare a legii aplicabile contractului în lipsa alegerii părţilor. Alin. 1 al acestui articol
consacră principiul proper law: în lipsa unui consens între părţi asupra legii aplicabile
contractului, se aplică legea statului cu care contractul prezintă cele mai strînse legături.
Totodată, legea stabileşte următoarea prezumţie: se consideră că există astfel de legături cu legea
statului în care debitorul prestaţiei, 35 la momentul încheierii contractului, îsi are
domiciliul, reşedinţa sau este înregistrat în calitate de persoană juridică.
Alin. 2 al aceluiaşi articol stabileşte unele reguli speciale pentru anumite categorii de
contracte :
a) contractului al cărui obiect este un bun imobil, precum şi contractului de
administrare fiduciară a bunului, se aplică legea statului pe al cărui teritoriu se află bunul;

34
Art.1610 c. civ. stabileşte un şir de reguli privind modalităţile alegerii legii aplicabile contractului. Astfel,
părţile contractului pot stabili legea aplicabilă atît întregului contract, cît şi unor anumite părţi ale lui. Legea
aplicabilă poate fi determinată de părţile contractului în orice moment, atît la încheierea lui, cît şi în orice moment
ulterior. Părţile contractului sînt în drept să convină oricînd asupra modificării legii aplicabile. Determinarea, după
încheierea contractului, a legii aplicabile are efect retroactiv şi se consideră valabilă din momentul încheierii
contractului, fără a aduce atingere validităţii formei contractului sau drepturilor dobîndite de către terţi în legătură
cu acest contract.
35
Este de menţionat că legislatorul a utilizat sintagma “debitorul prestaţiei”, şi nu “debitorul prestaţiei
caracteristice” cu care operează reglementările uniforme internaţionale (Convenţia de la Roma din 1980 privind
legea aplicabilă obligaţiilor contractuale) şi cele naţionale ale altor ţări. Prin “prestaţie caracteristică” se înţelege
prestaţia pentru care este datorată plata (de ex., preţul – în contractul de vînzare-cumpărare, taxa de transport – în
contractul de transpert, chiria – în contractul de locaţiune, dobînda – în contractul de împrumut etc.).

249
 b) contractului de antrepriză în construcţie şi contractului de antrepriză pentru efectuarea
lucrărilor de proiectare şi cercetare se aplică legea statului în care se creează rezultatele
prevăzute în contract;
c) contractului de societate civilă se aplică legea statului pe al cărui teritoriu se desfăşoară
această activitate;
d) contractului încheiat la licitaţie sau pe bază de concurs se aplică legea statului pe al
cărui teritoriu se desfăşoară licitaţia sau concursul.
Voinţa autorului actului juridic unilateral este punctul de legătură pentru determinarea
legii aplicabile condiţiilor de fond al acestuia (art.1609(2) C. civ.). De remarcat, că, de rînd cu
acest criteriu de determinare a legii aplicabule fondului actului juridic, legea mai operează şi cu
altele : statul cu care actul juridic are cele mai strînse legături, sau locul unde actul juridic
unilateral este întocmit.
O aplicaţie a criteriului evocat este regula privind legea aplicabilă succesiunii
testamentare. Astfel, testatorul poate supune transmiterea prin succesiune a averii sale unei
alte legi decît cea prevăzută la art.162236, cu condiţia să nu înlăture dispoziţiile imperative
(art.1623(1) C. civ.).

Aurel Băieşu Dumitru Visternicean

doctor în drept, Judecător la Curtea
profesor universitar Supremă de Justiţie
36
Art.1622 C. civ. stabileşte că raporturile de succesiune cu privire la bunurile mobile sînt guvernate de legea
naţională în vigoare la momentul decesului persoanei care a lăsat moştenirea, iar raporturile de succesiune cu
privire la bunurile imobile sînt guvernate de legea statului pe al cărui teritoriu se află aceste bunuri.

250
 Procedura de recunoaştere şi de executare
a hotărîrilor judecătoreşti şi a hotărîrilor arbitrale străine

1. Aspecte generale.
Efectele hotărîrilor instanţelor judecătoreşti şi arbitrale, devenite
irevocabile, dacă legea nu prevede altfel, se vor realiza în volum deplin, de regulă
în limita teritoriului statului, în care a fost adoptată hotărîrea, indiferent de subiecţii
antrenaţi în proces, fără a mai fi respectă careva procedură separată.
Legislaţia internaţională şi cea naţională stabileşte procedura, cînd
hotărîrea judecătorească sau arbitrală străină, poate avea autoritatea lucrului
judecat şi pe teritoriul Republicii Moldova.
Examinarea procedurii recunoaşterii şi executării hotărîrilor judecătoreşti
şi a hotărîrilor arbitrale străine implică, bineînţeles, o prealabilă calificare a
noţiunilor de „hotărîre judecătorească străină” şi de „hotărîre arbitrală străină”.
Legislaţia Republicii Moldova defineşte noţiunea de „hotărîre
judecătoreasca străina” ca o „hotărîre pronunţată în pricină civilă de o judecată
de drept comun sau de o judecată specializată pe teritoriul unui alt stat, precum şi
sentinţa penală privind repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune” (art.467 (2)
Cod de procedura civila).
Făcînd analiza logică a art. 467 CPC, putem conchide, că noţiunea de
„hotărîrea judecătorească străină” se întrebuinţează în sens larg. Adică, urmează a
fi recunoscută şi executată pe teritoriul Republicii Moldova, orice act de dispoziţie
judecătoresc, prevăzut de legislaţia naţională a statului, pe teritoriul căreia a fost
pronunţată hotărîrea, prin care litigiul a fost soluţionat în fond, dacă nu există
careva interdicţii, stabilite prin legea naţională sau internaţională.
Astfel, după cum rezultă din art.467 al. (1) CPC, sunt recunoscute şi se
execută de plin drept în Republica Moldova, inclusiv tranzacţiile. Iar tranzacţiile
pot fi confirmate prin adoptarea unei încheieri. Deci, pot fi recunoscute şi
executate şi încheierile judecătoreşti şi arbitrale străine.
Cît priveşte noţiunea de „hotărîre (sentinţă)37 arbitrală străină”, legislaţia
noastră nu conţine o definiţie concretă. Noi însă vom reţine că conform art.2 din
convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, încheiată
New York la 10 iunie 1958 (în vigoare pentru Republica Moldova din 17
decembrie 1988) prin sentinţe arbitrale se înţeleg nu numai sentinţele date de către
arbitrii numiţi pentru cazuri determinate, ci, deasemenea şi acele care sunt date de
către organele de arbitraj permanente cărora părţilor li sau supus.
Deci sentinţele arbitrale străine pot fi rezultatul activităţii unor organe
particulare, create în vederea soluţionării unui anumit litigiu (arbitraj ad-hoc) sau a
unor organe de arbitraj instituţionalizat prin intermediul unor organizaţii obşteşti;
în ambele cazuri este vorba deci de organe nestatale. În literatura de specialitate s-a
37
Legislaţia noastră operează cu sintagma “hotărîre arbitrală”, pe cînd în legislaţiile autor ţări (de. ex., România,
Franţa), în reglementările internaţionale uniforme, precum şi în literatura de specialitate se utilizează mai des
sintagma “sentinţă arbitrală”.
251
relevat că sentinţa este echivalentul arbitral al unei hotarîri jurisdicţionale; ea are
aceleaşi efecte şi reprezintă hotarîrea pe care instanţa arbitrala o da asupra litigiului
cu care a fost investita.
In absenta unor criterii legale în funcţie de care sentinţele arbitrale pot fi
considerate ca fiind “străine” sau “interne”, judecătorul trebuie să procedeze la
determinarea elementelor de “extraneitate” pe care le conţine hotărîrea arbitrala:
cetăţenia sau domiciliul parţilor, locul unde a fost data hotărîre, legea în temeiul
căreia s-a dat etc.
Prin Convenţia de la New York din 10 iunie 1958 pentru recunoaşterea şi
executarea hotărîrilor arbitrale străine s-a stabilit un dublu criteriu pentru ca o
hotărîre sa fie definita “străina”: în acest sens se cere ca hotărîre sa fie data pe
teritoriul unui stat, altul decît cel unde se solicita recunoaşterea si executarea, deci
un criteriu pozitiv, şi să nu fie considerata hotărîre naţionala în statul în care se
cere recunoaşterea şi executarea, deci un criteriu negativ.
Convenţia Europeana de la Geneva din 1961 privind Arbitrajul Comercial
Internaţional (în vigoare pentru Republica Moldova din 5 martie 1998), deşi nu are
drept obiect recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, în măsura în
care a fost ţinută să se refere la caracterul sentinţei arbitrale, decide că în domeniul
său de aplicare intra sentinţele date între părţi avînd, la momentul convenţiei de
arbitraj, sediul sau reşedinţa în state contractante diferite. Aceasta poate duce la
consecinţa că în unele cazuri dispoziţiile ambelor Convenţii (din 1958 si din 1961 )
să se suprapună şi deci sa fie luate în consideraţie criteriile de calificare a
caracterului de extraneitate ale ambelor convenţii.
Cadru juridic ce reglementează recunoaşterea şi executarea hotărîrilor
judecătoreşti şi arbitrale străine, este alcătuit, în special de tratatele, convenţiile
internaţionale la care Republica Moldova este parte, şi legislaţia naţională
respectivă. Astfel la moment recunoaşterea şi executarea hotărîrilor judecătoreşti şi
arbitrale străine pe teritoriul Republicii Moldova se reglementează prin:
- Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, încheiată la 23 mai
1969, ratificată de Parlamentul Republicii Moldova la 04 august 1992, în vigoare
pentru Republica Moldova de la 25 februarie 1993;
- Convenţia privind procedura civilă, încheiată la 01 martie 1954 la Haga,
ratificată de Parlamentul Republicii Moldova la 04 august 1992, în vigoare pentru
Republica Moldova de la 03 noiembrie 1993;
- Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine,
încheiată la New York la 10 iunie 1998, ratificată de către Parlamentul Republicii
Moldova la 10 iunie 1998, în vigoare de la 30 iunie1998;
- Convenţia Comunităţii Statelor Independente privind asistenţa juridică şi
raporturile de drept în procesele civile, familiale şi penale din 22 ianuarie 1993,
ratificată de Parlamentul Republicii Moldova la 16 martie 1995, în vigoare pentru
Republica Moldova de la 16 martie 1996;
- Tratatul încheiat între Republica Moldova şi Ucraina privind asistenţa
juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală din 13 decembrie 1993, în
vigoare de la 24 aprilie 1995;
252
 - Tratatul încheiat între Republica Moldova şi Federaţia Rusă privind
asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 25
februarie 1993, intrat în vigoare de la 26 ianuarie 1995;
- Tratatul încheiat între Republica Moldova şi Republica Letonă cu privire la
asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 14
aprilie 1993, intrat în vigoare de la 19 iunie 1996;
- Tratatul încheiat între Republica Moldova şi Republica Lituaniană cu
privire la asistenţa juridică în materie civilă, familială şi penală, din 09 noiembrie
1993, în vigoare de la 18 februarie1995;
- Tratatul între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în
materie civilă şi penală încheiat la Chişinău la 06 iulie 1996, ratificat de către
Parlamentul R.M. la 03 decembrie 1996, în vigoare de la 22 martie 1998;
- Acord între Republica Moldova şi Republica Turcia cu privire la asistenţă
juridică în materie civilă, comercială şi penală încheiat la Ankara la 22 mai 1996,
în vigoare pentru Republica Moldova din 23 februarie 2001;
- Tratatul încheiat între Republica Moldova şi Republica Azerbaidjan cu
privire la asistenţa juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi
penală, din 26 octombrie 2004, în vigoare pentru Republica Moldova din 14 aprilie
2005;
- Constituţia Republicii Moldova;
- Codul de procedură civilă al Republicii Moldova din 30 mai 2003, în
vigoare de la 12 iunie 2003;
- Codul de executare al Republicii Moldova din 24 decembrie 2004, în
vigoare de la 01 iulie 2005 (cartea întîi).
Principalele efecte ale unei hotărîri judecătoreşti în dreptul intern sunt:
autoritatea lucrului judecat, forţa executorie şi puterea probanta a unui act autentic.
O hotărîre judecătorească sau arbitrală străină nu poate avea, însă, aceiaşi
eficacitate ca o hotărîre ponunţată de o instanţă judecătorească naţională. O
hotărîre străină nu poate avea de plin drept forţă executorie şi autoritate de lucru
judecat, deoarece se opune suveranitatea statului pe al cărui teritoriu se invocă acea
hotărîre. Hotărîrea judecătorească sau arbitrală străină produce efecte în altă ţară
dacă se îndeplinesc cerinţele stabilite de legea statului unde se invocă acele efecte.
Aceste cerinţe legale constau în recunoaşterea hotărîrii străine şi în obţinerea
încuviinţării executării (exequaturului) pentru acea hotărîre. Aceste două proceduri
– recunoaşterea şi încuviinţarea executării (exequaturul) - constituie prerogative
exclusive ale statelor, fiind acordate conform prescripţiilor normative ale legislaţiei
interne statale, precum şi a tratatelor internaţionale la care fac parte.
Bineînţeles, recunoaşterea va constitui primul pas pentru obţinerea
executării silite a hotărîrii. Pentru a fi executata în mod silit o hotărîre arbitrala
trebuie ca în prealabil să i se recunoască efectele specifice. Recunoaşterea unei
hotărîri înseamnă recunoaşterea efectelor acesteia, cu excepţia puterii executorii.
Asfel o hotărîre judecătorească sau arbitrala recunoscuta are putere de lucru
judecat (în măsura în care statul în care este invocata nu subordonează acest efect

253
de obţinerea prealabila a execuaturului), iar faptele constatate printr-o asemenea
hotărîre (precum executarea unei obligaţii) sunt opozabile faţă de orice persoane.
Mecanismul juridic al recunoaşterii şi executării hotărîrilor judecătoreşti şi
arbitrale străine prin intermediul unei jurisdicţii statale, care să confere titularului
drepturile rezultate din hotărîrea străină, posibilitatea de a sili pe cel care-i încălca
dreptul sau să execute aceasta hotărîre, este obţinerea încuviinţării executării -
exequaturului. Prin exequatur se înţelege procedura judiciara în cadrul căreia
instanţa de judecata competenta a unui stat declara executorie o hotărîre
judecătorească sau arbitrala străina, ce urmează a fi executata pe teritoriul acestui
stat în condiţii egale cu hotărîrile judecătoreşti sau arbitrale naţionale.
Obiectul exequaturului este dublu: de a acorda forţa executorie unei hotărîri
judecătoreşti sau arbitrale străine, daca aceasta nu se executa benevol de către
partea obligata prin hotărîre, precum şi de a recunoaşte acesteia autoritatea de lucru
judecat.
In felul acesta, încuviinţarea executării unei hotărîri judecătoreşti sau
arbitrale străine este cheia de bolta a întregului ansamblu de probleme juridice pe
care le ridica recunoaşterea şi apoi executarea hotărîrii respective.
În ceea ce priveşte corelaţia termenilor „recunoaştere” şi „executare”,
trebuie de menţionat că, din cauza deosebirii de efecte şi a modului de a acţiona,
atît legislaţiile naţionale cît şi convenţiile internaţionale menţionează separat
recunoaşterea unei sentinţe arbitrale şi executarea acesteia. Astfel, Convenţia de la
New York din 10.06.1958 denumita chiar convenţia pentru recunoaşterea şi
executarea sentinţelor arbitrale străine, face aceasta precizare în art.3, cînd dispune
ca “fiecare Stat contractant va recunoaşte autoritatea unei sentinţe arbitrale şi va
acorda executarea unei sentinţe conform regulilor de procedura în vigoare pe
teritoriul unde hotărîre este invocata…”.
În literatura de specialitate s-a relevat că recunoaşterea unei hotărîri străine
poate opera de plin drept în timp ce executarea acesteia trebuie autorizata în
fiecare caz aparte, în statul în care se cere executarea (statutul solicitat) deoarece ea
cuprinde acte de o oarecare gravitate asupra patrimoniului debitorului şi de aceea
implica măsuri de verificare mai severe.
În acest context, legislaţia Republicii Moldova nu face deosebire între
recunoaştere şi executare în ceea ce priveşte modul de operare a lor. Astfel,
art.467(1) CPC dispune că hotărîrile judecătoreşti străine, inclusiv tranzacţiile,
sînt recunoscute şi se execută de plin drept în Republica Moldova fie dacă astfel
se prevede în tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte, fie pe
principiul reciprocităţii în ceea ce priveşte efectele hotărîrilor judecătoreşti
străine.38

38
Confuzia între noţiunile de recunoaştere şi executare ce are loc în legislaţia noastră este demonstrată şi prin
faptul că în art.468 CPC întitulat “Cererea de recunoaştere a hotărîrii judecătoreşti străine” se vorbeşte, de fapt,
despre punerea în executare a acesteia: „hotărîrea judecătorească străină care nu a fost executată benevol poate fi
pusă în executare pe teritoriul Republicii Moldova, la cererea creditorului, în temeiul încuviinţării date de curtea de
apel de drept comun în a cărei circumscripţie urmează să se efectueze executarea.”

254
 În legătură cu procedura de recunoaştere şi de executare a hotărîrilor
judecătoreşti şi a hotărîrilor arbitrale străine, în faţa instanţei de judecată se pun
probleme ce ţin de următoarele aspecte:
a) condiţiile recunoaşterii şi executării hotărîrii străine;
b) procedura sesizării instanţei competente de a recunoaşte şi a încuviinţa
executarea hotărîrii străine;
c) procedura de examinare a cererii de recunoaştere şi încuviinţare a
executării hotărîrii străine;
d) limitele controlului judiciar;
e) prescripţia dreptului de a cere executarea silita.

2. Condiţiile recunoaşterii şi executării hotărîrilor judecătoreşti străine.

Legea face deosebire între hotărîrile judecătoreşti străine care:

1) nu sînt susceptibile de executare silită şi cele care
2) sînt susceptibile de executare silită.
Prima categorie de hotărîri, potrivit art.472(1) CPC, în virtutea caracterului
lor, se recunosc fără procedură ulterioară, adică operează de plin drept, cu condiţia
ca nici o persoană interesată să nu înainteze obiecţii referitor la recunoaştere.39 La
această categorie se referă:
a) hotărîrile referitoare la statutul civil al cetăţeanului statului a cărui
judecată a pronunţat hotărîrea sau dacă, fiind pronunţată într-un stat terţ, a fost
recunoscută mai întîi în statul de cetăţenie al fiecărei părţi;
b) hotărîrile privitoare la desfacerea, anularea sau declararea nulităţii
căsătoriei, precum şi la alte litigii dintre soţi, cu excepţia celor cu privire la
imobilele din străinătate, între un cetăţean al Republicii Moldova şi un cetăţean
străin, dacă la data desfacerii căsătoriei cel puţin unul dintre soţi era domiciliat în
străinătate;
c) hotărîrile privind desfacerea, anularea sau declararea nulităţii căsătoriei
între cetăţeni ai Republicii Moldova dacă la data desfacerii căsătoriei ambii soţi
erau domiciliaţi în străinătate;
b) alte hotărîri prevăzute de legea Republicii Moldova. (art.474 CPC).
În cea ce priveşte modul de înaintare şi de soluţionare a obiecţiilor
persoanei interesate împotriva recunoaşterii unei hotărîri străine, legea prevede că
asemenea obiecţii pot fi depuse, în termen de o lună după ce a luat cunoştinţă de
primirea hotărîrii judecătoreşti străine, la curtea de apel de drept comun de la
domiciliul ori sediul său.
Obiecţiile împotriva recunoaşterii hotărîrii judecătoreşti străine ale
persoanei interesate se examinează în şedinţă publică, cu înştiinţarea legală a
acesteia despre locul, data şi ora examinării. Neprezentarea fără motive
39
Potrivit art.52 al Convenţiei privind asistenţa judiciară şi raporturile de drept în procesele civile, familiare şi
penale (Minsk, 1993), hotărîrile judecătoreşti definitive ale organelor de justiţie a Părţilor Contractante care nu sînt
susceptibile de executare silită, sînt recunoscute pe teritoriul altor Părţi Contractante fără o procedură specială dacă:
a) organele de justiţie ale Părţii Contractante solicitate nu au emis anterior o hotărîre definitivă; b) potrivit
Convenţiei, sau, în cazurile neprevăzute de aceasta – potrivit legii Părţii contractante pe teritoriul căreia hotărîrea
trebuie recunoscută, cauza nu ţine de competenţa exclusivă a organelor de justiţie ale acestei Părţi Contractante.
255
neîntemeiate a persoanei interesate citate legal nu împiedică examinarea
obiecţiilor. Totodată, instanţa judecătorească poate satisface cererea întemeiată a
persoanei interesate privind amînarea examinării obiecţiilor, înştiinţînd-o.
După ce examinează obiecţiile împotriva recunoaşterii hotărîrii
judecătoreşti străine, instanţa judecătorească, pronunţă o încheiere. Copia de pe
această încheiere se expediază, în termen de 5 zile de la pronunţare, persoanei la a
cărei cerere a fost emisă hotărîrea judecătorească străină ori reprezentantului ei,
precum şi persoanei care a înaintat obiecţii împotriva recunoaşterii hotărîrii
judecătoreşti străine. Încheierea poate fi atacată în instanţa ierarhic superioară în
ordinea şi în termenele stabilite de CPC (art.472 CPC).
Cea de a doua categorie cuprinde hotărîrile care, în cazul în care nu se
execută benevol, sînt puse în executare silită în baza unei proceduri speciale.
Din prevederile CPC, rezultă următoarele condiţii ale recunoaşterii şi
executării hotărîrilor judecătoreşti străine:
a) să existe un tratat internaţional la care ţara noastră este parte care prevede
recunoaşterea şi executarea hotărîrilor străine sau să existe reciprocitate în ce
priveşte efectele hotărîrilor străine între Republica Moldova şi statul instanţei care
a pronunţat hotărîrea (art.467 al.(1) CPC)
b) hotărîrea să fie irevocabilă şi executorie potrivit legii statului unde a fost
pronunţată (art.471 al.(1) lit.a) CPC);
c) să fie respectat dreptul la apărare. Nu va fi executată în ţara noastră o
hotărîre judecătorească străină, dacă există probe că partea împotriva căreia este
emisă hotărîrea a fost lipsită de posibilitatea prezentării la proces, nefiind
înştiinţată legal despre locul, data şi ora examinării pricinii (art.471 al.(1) lit.b)
CPC);
d) hotărîrea să fie dată de o instanţă judecătorească competentă. În acest
sens, instanţa judecătorească care a pronunţat hotărîrea trebuie să fie competentă,
atît potrivit legii ţării sale, cît şi potrivit normelor noastre juridice în materie. Nu va
putea fi executată în ţara noastră o hotărîre judecătorească străină pronunţată cu
încălcarea competenţei exclusive a instanţelor judecătoreşti ale Republicii
Moldova (art.471 al.(1) lit.c) CPC);
e) să nu existe există o hotărîre, chiar şi nedifinitivă, a instanţei
judecătoreşti a Republicii Moldova emisă în litigiul dintre aceleaşi părţi, cu
privire la acelaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri sau în procedura instanţei
judecătoreşti a Republicii Moldova se află în judecată o pricină în litigiul
dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri la data
sesizării instanţei străine(art.471 al.(1) lit.b) CPC);
f) hotărărea judecătorească străină să nu contravină ordinii publice a
Republicii Moldova (art.471 al.(1) lit.e) CPC);
g) să nu fi expirat termenul de prescripţie pentru prezentarea hotărîrii
spre executare silită şi cererea creditorului de repunere în acest termen să nu fi
fost satisfăcută de judecata Republicii Moldova (art.471 al.(1) lit.)CPC);
h) hotărîrea judecătorească străină să nu fie rezultatul unei fraude
comise în procedura din străinătate (art.471 al.(1) lit.g) CPC).
256
 Nerespectarea cel puţin a uneia din condiţiile evocate mai sus constituie
temei pentru instanţa de judecată competentă a Republicii Moldova de a refuza
recunoaşterea şi încuviinţarea executării unei hotărîri judecătoreşti străine.

3. Condiţiile recunoaşterii şi executării hotărîrilor arbitrale străine.

Condiţiile care trebuie să fie îndeplinite pentru recunoaşterea şi

încuviinţarea executării unei hotărîri arbitrale străine rezultă implicit din
enumerarea cazurilor care justifica decizia instantei judecătoreşti din
Republica Moldova de a refuza recunoaşterea unei sentinţe arbitrale străine.
Aceste cazuri sunt reglementate în art. 476 CPC şi corespund, în fond,
prevederilor art.V al Convenţiei de la New York din 1958.
Potrivit 476 CPC cererea privind recunoaşterea hotărîrii arbitrale străine
şi executarea ei poate fi respinsă, la solicitarea părţii împotriva căreia s-a emis,
dacă aceasta va prezenta instanţei competente, căreia i se cere recunoaşterea
hotărîrii sau executarea ei, probe doveditoare că:
a) una din părţile convenţiei arbitrale era într-o măsură oarecare
incapabilă sau că această convenţie este ilegală potrivit legii guvernante, iar
în lipsa unei astfel de probe, că este ilegală în conformitate cu legea ţării în care
a fost emisă hotărîrea;
b) partea împotriva căreia este emisă hotărîrea nu a fost înştiinţată
legal despre desemnarea arbitrului sau despre dezbaterea arbitrală ori nu a putut
din alte motive să prezinte probe sau să dea explicaţii în faţa arbitrajului;
c) hotărîrea a fost pronunţată asupra unui litigiu neprevăzut de convenţia
arbitrală sau nu se înscrie în condiţiile convenţiei;
d) hotărîrea conţine dispoziţii în probleme neprevăzute de convenţia
arbitrală; totuşi, dacă dispoziţiile în problemele cuprinse în convenţia arbitrală pot
fi separate de cele care nu se înscriu în ea, partea hotărîrii arbitrale care conţine
dispoziţii referitoare la problemele ce decurg din convenţia arbitrală poate fi
recunoscută şi pusă în executare;
e) componenţa arbitrajului sau procedura dezbaterii arbitrale nu
corespunde convenţiei părţilor ori, în lipsa acestora, nu se conformează legii din
ţara în care a avut loc arbitrajul;
f) hotărîrea nu a devenit obligatorie pentru părţi sau a fost anulată ori
executarea ei a fost suspendată de instanţa judecătorească a ţării în care a fost
pronunţată hotărîrea sau în conformitate cu legea căreia a fost pronunţată.
Instanţa judecătorească refuză, de asemenea, să recunoască hotărîrea
arbitrală străină şi să o execute în următoarele cazuri:
1) dacă obiectul litigiului nu poate fi dat în dezbatere arbitrală
conform legii Republicii Moldova;

257
 2) daca recunoaşterea hotărîrii şi încuviinţarea executării ei este în
contradicţie cu ordinea publică din Republica Moldova.
Dacă în instanţa de judecată competentă a ţării, în care, sau conform legii
căreia a fost pronunţată hotărîrea, s-a depus o cerere privind desfiinţarea sau
suspendarea executării hotărîrii arbitrale străine, instanţa din Republica Moldova
căreia i se solicită recunoaşterea hotărîrii arbitrale şi executarea ei poate amîna
emiterea unei decizii asupra cererii dacă va considera că amînarea este raţională.
Prin urmare, pentru recunoaşterea şi încuviinţarea executării unei hotărîri
arbitrale străine trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) Competenţa instanţei de arbitraj. Competenţa se determină în
conformitate cu voinţa părţilor exprimată în convenţia de arbitraj (sub formă de
clauză compromisorie sau compromis 40). În cadrul verificării competenţei instanţei
de arbitraj care a pronunţat hotărîrea, instanţa judecătorească competentă a
Republicii Moldova căreia i s-a solicitat recunoaşterea şi încuviinţarea executării
acestei hotărîri trebuie să ţină cont de următoarele aspecte:
- instanţa de judecată trebuie să fie investită în mod valabil printr-o
convenţie de arbitraj neviciată printr-o cauză de nulitate, inclusiv incapacitatea
părţilor convenţiei, potrivit legii aplicabile lor. Convenţia de arbitraj trebuie să fie
valabilă în conformitate cu legea căreia părţile au subordonat-o sau în lipsa unor
indicaţii în acest sens, în virtutea legii ţării în care sentinţa a fost dată (art.V, 1 lit.a)
Convenţia de la New York);
- instanţa de arbitraj nu trebuie să depăşească competenţa pe care părţile i-
au acordat-o. Hotărîrea arbitrală depăşeşte limitele competenţei stabilite în
convenţia de arbitraj dacă ea se referă la un diferend care nu este menţionat în
compromis sau care nu intră în prevederile clauzei compromisorii ori cuprinde
hotărîri care depăşesc prevederile compromisului sau ale clauzei compromisorii
(art.V, 1 lit.c) Convenţia de la New York).
b) Respectarea dreptului la apărare. Se consideră că dreptul la apărare nu a
fost respectat dacă partea împotriva căreia este invocată hotărîrea nu a fost
informată în mod cuvenit despre desemnarea arbitrilor, sau i-a fost imposibil
pentru un alt motiv să-şi pună în valoare mijloacele sale de apărare (art.V, 1 lit.b)
Convenţia de la New York).41

40
Prin clauză compromisorie se înţelege acordul părţilor unui contract principal, exprimat într-o clauză inserată
în acel contract sau într-un înscris separat, de a supune litigiile lor ce s-ar putea ivi eventual referitor la acest
contract arbitrajului. Compromisul, spre deosebire de clauza compromisorie, este privit ca o înţelegere de sine
stătătoare faţă de contractul principal prin care părţile convin ca litigiul ivit între ele să fie soluţionat pe calea
arbitrajului, indicîndu-se obiectul litigiului şi numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor.

41
Prin decizia Curţii Arbitrale din Kiev, din 17.05.1998 s-a hotărît de a se urmări de la S.A “ Simgro-service”(RM),
în benificiul Cooperativei “ Nartis”(Ukraina), suma de 5053,223 dolari US. Cooperativa “ Nartis” a depus cerere de
executare pe teritoriul RM. Instanţa competentă din RM, examinînd cererea prezentată, a refuzat în executarea
acesteia, bazîndu-se pe următoarele motive: din probele prezentate de creditor, rezultă că S.A “ Simgro-service” nu
a primit notificarea despre faptul prezentării la dezbaterile arbitrale la data de 07.05.1998, unde a fost soluţionat
fondul litigiului. Mai mult ca atît, nici în decizia Curţii Arbitrale, nici în alte documente ataşate nu a fost indicată
adresa corectă a debitorului. Copia contractului semnat între S.A “ Simgro-service” şi cooperativa “Nartis”, anexată,
indica rechizitele bancare şi sediul din Chişinău, fără specificarea integră a adresei.

258
 c) Caracterul obligatoriu al hotărîrii arbitrale. Nu poate fi recunoscută şi
pusă în executare o hotărîre care nu a devenit încă obligatorie pentru părţi ori a fost
anulată sau suspendată de o autoritate competentă a ţării în care, sau după legea
căreia, a fost dată hotărîrea (art.V, 1 lit.e) Convenţia de la New York).
d) Constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj trebuie să fie
conformă cu convenţia părţilor sau, în lipsa unei asemenea convenţii, să fie
conformă prevederilor legii statului în care a avut loc arbitrajul (art.V, 1 lit.d)
Convenţia de la New York).
e) Obiectul litigiului trebuie să fie arbitrabil. Instanţa de judecată va refuza
recunoaşterea şi încuviinţarea executării hotărîrii arbitrale străine dacă va constata că, în
conformitate cu legea Republicii Moldova, obiectul litigiului nu este susceptibil de a fi soluţionat
de către arbitraj (art.V, 2 lit.a) Convenţia de la New York).
f) Ordinea publică. Nu poate fi recunoscută şi pusă în executare o hotărîre
care contravine ordinii publice a Republicii Moldova (art.V, 2 lit.b) Convenţia de
la New York).
g) Existenţa reciprocităţii între ţara în care s-a emis hotărîrea arbitrală şi ţara
în care ea urmează să se execute. Reciprocitatea poate fi legislativă, diplomatică
sau de fapt. La momentul aderării la Convenţia de la New York din 1958
Republica Moldova a făcut următoarea rezervă: „convenţia va fi aplicată de către
Republica Moldova pe bază de reciprocitate numai asupra sentinţelor arbitrale
pronunţate pe teritoriul unui alt stat parte la Convenţie.

4. Procedura sesizării instanţei competente de a recunoaşte şi a încuviinţa

executarea hotărîrii judecătoreşti şi hotărîrii arbitrale străine.

Instanţa competenta de a recunoaşte şi a încuviinţa executarea hotărîrii

judecătoreşti străine, potrivit art.468 CPC, este curtea de apel de drept comun în
a cărei circumscripţie urmează să se efectueze executarea. În cazul în care
debitorul nu are domiciliu sau sediu în Republica Moldova ori cînd domiciliul nu
este cunoscut, hotărîrea se pune în executare la locul de aflare a bunurilor acestuia
(art.468 CPC). Totodată, art.36 al.(1) lit.h) CPC dispune că recunoaşterea şi
încuviinţarea executării silite a hotărîrilor instanţelor judecătoreşti economice
străine ţin de competenţa Curţii de Apel Economice.
Partea ce solicită recunoaşterea sau executarea hotărîrii judecătoreşti
străine este obligată să prezinte în judecată o cerere care trebuie să conţină:
a) numele sau denumirea creditorului, precum şi al reprezentantului dacă
cererea se depune de acesta, domiciliul (reşedinţa) ori sediul;
b) numele sau denumirea debitorului, domiciliul (reşedinţa) ori sediul;
c) solicitarea încuviinţării executării silite a hotărîrii, termenul de la care se
cere executarea hotărîrii.
Pentru soluţionarea justă şi rapidă a pricinii, în cerere se indică numerele
de telefon, faxul, poşta electronică, alte date.
La cerere se anexează actele stipulate de tratatul internaţional la care
Republica Moldova este parte. Astfel, potrivit art.53 al.(2) al Convenţiei privind

259
asistenţa judiciară şi raporturile de drept în procesele civile, familiare şi penale
(Minsk, 1993), la cererea în cauză se anexează:
a) hotărîrea sau o copie legalizată de pe aceasta, precum şi actul oficial care
atestă că hotărîrea a intrat în vigoare şi este executorie, sau că hotărîrea este
executorie pînă la intrarea ei în vigoare, dacă acest lucru nu rezultă din cuprinsul
hotărîrii;
b) actul din care rezultă că partea, împotriva căreia a fost pronunţată
hotărîrea şi care nu a participat la proces, a fost citată legal şi la timp, iar în cazul
incapacităţii ei procesuale a fost reprezentată în modul cuvenit;
c) actul care atestă executarea parţială a hotărîrii la momentul remiterii ei;
d) actul ce atestă acordul părţilor privind prorogarea convenţională a
competenţei.
Dacă se solicită recunoaşterea şi executarea unei hotărîri judecătoreşti
pronunţate pe teritoriul unui stat cu care Republica Moldova nu este legată printr-
un tratat internaţional, la cerere se anexează:
a) copia de pe hotărîrea judecătorească străină, încuviinţarea executării căreia
se cere, legalizată de emitent în modul stabilit;
b) actul oficial care confirmă rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti
străine, conform legii statului în care s-a emis, dacă faptul acesta nu rezultă
din hotărîre;
c) actul care confirmă că partea împotriva căreia s-a emis hotărîrea, deşi a fost
înştiinţată legal nu a participat la proces;
d) actul care confirmă executarea anterioară a hotărîrii pe teritoriul statului
respectiv.
Actele enumerate la lit. a), b) şi d) se însoţesc de traduceri în limba moldovenească
autorizate şi supralegalizate.
În ceea ce priveşte recunoaşterea şi încuviinţarea executării hotărîrii
arbitrale străine, instanţa competenta, potrivit art.36 al.(1) lit.h) CPC este Curtea
de Apel Economica.
Conţinutul cererii este analogic celui al cererii pentru recunoaşterea şi
încuviinţarea executării hotărîrii judecătoreşti străine. În afară de cererea
menţionată, potrivit art. 475 al.(2) CPC, partea care solicită recunoaşterea sau
executarea hotărîrii arbitrale străine este obligată să prezinte în judecată
hotărîrea arbitrală în original sau în copie legalizată, precum şi convenţia
arbitrală în original sau în copie legalizată în modul respectiv. Dacă hotărîrea
arbitrală sau convenţia arbitrală este expusă într-o limbă străină, partea este
obligată să le prezinte în traducere în limba moldovenească, legalizată în modul
stabilit de lege.

5. Procedura de examinare a cererii de recunoaştere si încuviinţare a

executării hotărîrii străine.

260
 Potrivit art. 470 in coroborare cu art.475(1) CPC, cererea de recunoaştere
a hotărîrii judecătoreşti şi a hotîrării arbitrale străine se examinează în şedinţă de
judecată, cu înştiinţarea legală a debitorului despre locul, data şi ora examinării.
Neprezentarea din motive neîntemeiate a debitorului citat legal nu împiedică
examinarea cererii.
Instanţa judecătorească poate satisface cererea întemeiată a debitorului
privind amînarea examinării cererii, înştiinţîndu-l.
Este discutabilă întrebarea, ce ţine de înştiinţarea legală a creditorului
despre locul, data şi ora examinării cererii de recunoaştere a hotărîrii judecătoreşti
şi arbitrale străine. Legislaţia Republicii Moldova stabileşte că instanţa
competentă, va înştiinţa numai debitorul despre locul, data şi ora examinării
cauzei. De aici rezultă, că înştiinţarea creditorului nu este obligatorie. Dar aceasta
nu înseamnă că creditorul nu are dreptul de a participa la examinarea cererii sale.
Mai mult ca atît, atunci cînd creditorul va solicita de a fi înştiinţat despre locul,
data şi ora examinării, pentru a participa personal sau prin reprezentant la
examinarea cererii instanţa va putea admite această cerere, înştiinţîndu-l în ordinea
şi modul stabilit. Neprezentarea din motive neîntemeiate a creditorului sau
reprezentantului său, citat legal nu împiedică examinarea cererii.
La examinarea cererii privind recunoaşterea şi executarea hotărîrii
judecătoreşti şi arbitrale străine, se vor aplica prevederile Codului de procedură
civilă cu excepţiile stabilite în capitolul XVII din acelaşi cod.
După ce ascultă explicaţiile debitorului, şi în caz de prezenţă, a celorlalţi
participanţi , instanţa judecătorească pronunţă o încheiere de recunoaştere şi
încuviinţarea executării silite a hotărîrii judecătoreşti şi a hotărîrii arbitrale străine
sau de refuz al autorizării executării.
Încheierea trebuie să corespundă art. 270 CPC cu o singură excepţie. Prin
încheiere nu poate fi admisă soluţionarea în fond a litigiului. Astfel nu se admite,
ca în dispozitivul încheierii să se conţină astfel de concluzii: „de recunoscut spre
executare hotărîrea judecătoriei sectorului 8 a oraşului Langhepas regiunea
Tiumeni din 16 decembrie 2004. De partajat apartamentul nr. 41, casa nr. 23, str.31
august, oraşul Cahul Republica Moldova, atribuindu-le cîte ½ cotă parte din averea
comună din vălmăşie lui Ion Boico şi Valentina Boico”.42
În cazul în care hotărîrea arbitrală străină conţine soluţii asupra mai
multor pretenţii disociabile, încuviinţarea executării lor poate fi acordată
separat.
La examinarea cererii de recunoaştere a hotărîrii judecătoreşti şi a
hotîrării arbitrale străine, instanţa sesizată poate, după caz, să ceară explicaţii
solicitantului recunoaşterii şi să interogheze debitorul privitor la cererea depusă
ori să ceară explicaţii instanţei străine emitente.
Instanţa judecătorească poate refuza recunoaşterea hotărîrilor în temeiurile
prevăzute în art.471 CPC sau de tratatele internaţionale şi în special:
- hotărîrea pronunţată nu a intrat în vigoare în conformitate cu legislaţia
statului care a pronunţat hotărîrea;
42
Dosarul nr. 2-5/05 Curtea de Apel Cahul
261
 - debitorul nu a luat parte la proces din cauză că lui sau reprezentantului
său nu le-a fost la timp şi în modul cuvenit expediată citaţia despre data şi locul
examinării cauzei;
- executarea hotărîrii contravine suveranităţii Republicii Moldova şi pune
în pericol securitatea Republicii Moldova sau contravine principiilor legislaţiei
Republicii Moldova;
- a expirat termenul de executare a hotărîrilor prevăzute de art.436 CPC al
Republicii Moldova dacă nu este prevăzut altfel de tratatul internaţional,
- în Republica Moldova există o hotărîre a instanţei judecătoreşti emisă
într-un litigiu între aceleaşi părţi cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri
sau în procedura instanţelor judecătoreşti din Republica Moldova este intentată o
acţiune între aceleaşi părţi cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri;
- dacă cauza este de competenţă exclusivă a instanţelor judecătoreşti din
Republica Moldova.
Potrivit art. 471 al.(2) in coroborare cu art.475(1) CPC, copia de pe
încheierea judecătorească privind încuviinţarea executării silite a hotărîrii
judecătoreşti sau arbitrale străine sau refuzul autorizării executării se expediază
de judecată creditorului şi debitorului în termen de 3 zile de la data pronunţării.
Încheierea poate fi atacată în instanţa ierarhic superioară în ordinea şi în
termenele prevăzute de CPC.
Potrivit art.12 lit. f) al Codului de executare al Republicii Moldova,
hotărîrile instanţelor de judecată străine şi ale arbitrajelor internaţionale,
recunoscute şi încuviinţate pentru executare pe teritoriul Republicii Moldova
sunt acte supuse executării silite.
În temeiul hotărîrii judecătoreşti sau arbitrale străine şi încheierii rămase
irevocabile instanţa care a recunoscut şi încuviinţat executarea hotărîrii străine va
elibera titlul executoriu.
Conform art.14 Codul de executare al Republicii Moldova titlul executoriu
se eliberează, la cererea creditorului care va fi prezentat spre executare de către
creditor. Instanţa de judecată va prezenta titlul de executare, din oficiu, în cazurile
stipulate în alin.(2) art.17 Codul de executare al Republicii Moldova.
Titlul executoriu trebuie să corespunde cerinţelor expuse în art.16 Codul
de executare al Republicii Moldova, în special urmează a se indica atît denumirea
instanţei de judecată străină, sau a arbitrajului internaţional, cît şi denumirea
instanţei de judecată din Republica Moldova care a recunoscut şi încuviinţat
executarea acestei hotărîri, or, conform art.153 Codul de executare al Republicii
Moldova, hotărîrile judecătoreşti şi arbitrale străine se primesc spre executare şi se
execută numai în cazul în care hotărîrea respectivă a fost recunoscută şi
încuviinţată executarea ei, de către instanţa competentă din Republica Moldova.
Potrivit art.27 al Codului de executare al Republicii Moldova, documentul
executoriu se prezintă pentru executare la oficiul de executare în a cărui rază
teritorială se află domiciliul sau sediul debitorului. În cazul în care bunurile
debitorului se află în diferite localităţi, creditorul poate prezenta documentul
executoriu la oficiul de executare în a cărui rază teritorială se află bunurile.
262
 6. Limitele controlului judiciar.

Instanţa de judecata ce va examina cererea de încuviinţare a executării

silite trebuie sa o supună unui control riguros privind respectarea de către hotărîrea
judecătorească sau arbitrală străina a condiţiilor eliberării executorului. Acest
control nu înseamnă verificarea fondului litigiului sau soluţionarea lui din nou şi în
nici intr-un caz modificarea hotarîrii judecătoreşti sau arbitrale străine. Aceasta ar
însemna o intervenţie neautorizată în competenţa unei autorităţi judecătoreşti sau
arbitrale străine. În acest sens art.470 al.(6) CPC prevede expres că, sub rezerva
verificării condiţiilor prevăzute de lege pentru încuviinţarea executării hotărîrii
judecătoreşti străine, instanţa judecătorească a Republicii Moldova nu poate
proceda la reexaminarea fondului hotărîrii judecătoreşti străine şi nici la
modificarea ei.
Verificarea condiţiilor de regularitate a hotărîrii se realizează în cadrul unui
control limitat care exclude posibilitatea reexaminării în fond a litigiului şi,
respectiv, a temeiniciei şi justetei respectivei hotarari.
Este unanim recunoscut, fiind de principiu, că în sistemul controlului de
regularitate a hotărîrii judecătoreşti sau arbitrale străine (prin opoziţie cu cel al
revizuirii de fond), hotărîrea emanata de la o instanţa străina nu poate fi sub nici o
forma modificata. Ea se bucura de intangibilitate, sancţiunea neregularităţi fiind
refuzul exequaturului. Cu alte cuvinte, instanţele noastre nu au în nici un caz
dreptul de a judeca încă o data o cauza care a fost definitiv soluţionată în
străinătate. De beneficiul unei „prezumţii de regularitate internaţionala” se bucură
Convenţia de la New York din 1958.
Hotărîrea străina fiind intangibila, instanţa de executare nu ar putea în nici
un caz obiecta că, potrivit opiniei sale, ar fi fost preferabilă o alta soluţie decît
acea data litigiului în străinătate. De asemenea, este interzis a se administra în
cadrul unei proceduri de executare probe suplimentare privind situaţia litigioasa.
Nici un control nu este îngăduit cît priveşte interpretarea data de judecătorul sau
arbitrul străin faptelor procesului sau valoarea lor juridica.

7. Prescripţia dreptului de a cere executarea silita.

Conform art.12 Codul de executare a Republicii Moldova, hotărîrile

instanţelor de judecată străine şi ale arbitrajelor internaţionale, sunt recunoscute ca
acte ce pot fi supuse executării silite. Iar art.18 din acelaşi cod, stabileşte, că
hotărîrea judecătorească poate fi prezentată spre executare în decurs de 3 ani de la
rămînerea ei definitivă, dacă legea nu prevede altfel. Codul de procedură civilă, în
art.467 alin.(3) stabileşte, că hotărîrea judecătorească străină poate fi înaintată spre
executare silită în Republica Moldova, în termen de 3 ani de la data rămînerii ei

263
definitive, potrivit legii statului în care a fost pronunţată. Se susţine, că legislaţia
Republicii Moldova nu stabileşte expres termenul de înaintare pentru executare
silită a sentinţelor (hotărîrilor) arbitrale străine. Într-adevăr, nici Codul de
procedură civilă, nici Codul de executare nu reglementează expres această
problema.
Dar, reieşind din prevederile art.18 Cod de executare, prin cumul cu art.12
Cod de executare, putem concluziona, că hotărîrile (sentinţele) arbitrale străine, pot
fi înaintate spre executare silită pe teritoriul Republicii Moldova în termen de 3 ani
de la dată rămînerii ei definitive, dacă legea nu prevede altfel. Subliniem faptul, că
începerea curgerii termenului de 3 ani (care este un termen de prescripţie) este
legat, nu de momentul eliberării documentului executoriu (titlul executoriu), nu de
momentul recunoaşterii hotărîrii străine pe teritoriul Republicii Moldova, ci de
momentul, cînd hotărîrea străină a devenit definitivă, conform legislaţiei statului în
care a fost pronunţată.
În caz de omiterea termenului din motive justificate, instanţă de judecată
din Republica Moldova, poate repune acest termen în modul stabilit la art.116
Codul de procedură civilă.
În concluzie putem menţiona următoarele:
- o hotărîre judecătorească sau arbitrală străină va putea fi supusă
executării silite pe teritoriul Republicii Moldova, numai după ce instanţa de
judecată competentă o va recunoaşte şi va încuviinţa executarea ei;
- competente de a examina cererile privind recunoaşterea şi executarea
hotărîrilor judecătoreşti şi arbitrale străine sunt curţile de apel din Republica
Moldova;
- la examinarea cererii instanţa de judecată va aplica atît legislaţia
naţională, cît şi legislaţia internaţională. În caz de concurenţă prioritate are
legislaţia naţională;
- în urma examinării cererii privind recunoaşterea şi executarea hotărîrilor
judecătoreşti şi arbitrale străine, instanţa de judecată va adopta actul de dispoziţie
în formă de încheiere, care poate fi atacată cu recurs la Curtea Supremă de Justiţie.
- în cadrul examinării cererii instanţa sub sancţiunea ilegalităţii nu este în
drept de a supune verificării legalităţii şi temeiniciei, hotărîrii străine ci se va
expune numai în privinţa admiterii sau neadmiterii cererii privind recunoaşterea şi
încuviinţarea executării hotărîrilor străine;
- încheierea pronunţată în baza cererii urmează a fi comunicată atît
debitorului, cît şi creditorului, în modul stabilit de lege;
- instanţa care adoptă încheierea privind recunoaşterea şi încuviinţarea
executării hotărîrilor străine, va elibera titlul executoriu;
- în cadrul examinării cererii, instanţa de judecată este obligată, de a
asigura participanţilor la proces condiţii obiective, pentru realizarea în volum
deplin a drepturilor sale procedurale.

264
 Precedentul judiciar şi practica judiciară prin prisma Convenţiei Europene
pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale

La 5 mai 1949, la Strasbourg, a fost semnat Statutul Consiliului Europei ce a

intrat în vigoare la 3 august al aceluiaşi an. Statutul, semnat de Belgia, Danemarca,
Franţa, Irlanda, Italia, Luxembourg, Olanda, Norvegia, Suedia, Regatul Marii
Britanii şi Irlandei de Nord, punea bazele unei organizaţii politice supranaţionale

265
de cooperare interguvernamentală şi parlamentară. Scopul declarat al Consiliului
este, în conformitate cu art. 1 din statut, realizarea unei uniuni mai strânse între
membrii săi, în scopul apărării şi promovării idealurilor şi principiilor care
constituie ,,moştenirea lor comună”.
Principiile în funcţie de care-şi orientează activitatea sunt: democraţia
pluralistă, respectarea drepturilor omului şi a statului de drept.
Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale a fost elaborată de către Consiliul Europei, care a fost semnată la
Roma la 4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare în septembrie 1953. Convenţia,
semnată iniţial de reprezentanţi a treisprezece guverne, reuneşte toate statele
membre ale Consiliului Europei.
Este necesar de menţionat că la patru ani de la semnarea convenţiei ( 18 mai
1954), Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei alege, pentru prima dată,
membrii Comisiei Europene a Drepturilor Omului în faţa căreia, în mod
obligatoriu, începea orice proces introdus în baza convenţiei. La 21.01.1959
Adunarea Consultativă Parlamentară a Consiliului Europei alege, la rândul său,
pentru prima dată, judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului, chemată să
examineze, după Comisie, unele din aceste cauze şi să le soluţioneze prin hotărâri
definitive şi obligatorii.
Convenţia obligă statele semnatare să garanteze drepturile omului tuturor
cetăţenilor, condiţia pentru ca aceasta să opereze, era aceea ca statele să accepte
jurisdicţia reglementată de aceasta. Spiritul în care a fost enunţată, a rămas însă
acelaşi în ciuda celor 11 protocoale care, în fapt, n-au făcut altceva decât să
accentueze necesitatea respectării drepturilor protejate sau să adauge altele precum
dreptul la proprietate, libertatea de circulaţie, libertatea alegerilor, drepturi sociale,
civile, economice şi culturale diverse.
Prin Convenţie se crea practic un mecanism de control internaţional care se
adăuga mecanismelor naţionale, toate statele membre acceptând competenţa
organului acestei convenţii: Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Acest

266
organism de apărare a drepturilor omului la nivel internaţional şi regional are rolul
unei instanţe internaţionale cu caracter subsidiar cailor de atac interne.
Aşadar, prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se acţiona pentru
luarea primelor măsuri originale de asigurare a unei garanţii efective a drepturilor
enunţate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948.
Convenţia consacra pe de o parte o serie de drepturi şi libertăţi civile si
politice şi stabilea, pe de altă parte, un sistem privind garantarea respectării
obligaţiilor asumate de statele contractante. Trei instituţii împărţeau
responsabilitatea acestui control:
- Comisia Europeană a Drepturilor Omului – instituită în 1954;
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului – în 1959 şi
- Comitetul de Miniştri ai Consiliului Europei, compus din miniştrii
Afacerilor Externe ai statelor membre sau reprezentanţii acestora.
După Convenţia din 1950, statele contractante şi, acolo unde acestea din
urmă aveau să accepte dreptul la un recurs individual, reclamanţii/petiţionarii
individuali (particulari, grupe de particulari sau organizaţii nonguvernamentale)
puteau sa sesizeze Comisia cu cererile îndreptate contra statelor contractante care,
aşa cum estimau, au violat drepturile garantate prin Convenţie.
Cererile făceau mai întâi obiectul unui examen preliminar în Comisie, care
statua admisibilitatea lor. Acelea care erau reţinute lăsau loc unei tentative de
reglementare amiabilă. În caz de eşec, Comisia redacta un raport ce stabilea faptele
şi formula un aviz asupra fondului cauzei, care era transmis Comitetului de
Miniştri. Ulterior era stabilit un termen de probă de 3 luni, socotit de la
transmiterea raportului la Comitetul de Miniştri, pentru a aduce cauza în faţa
Curţii. În cazul în care cauza nu era adresată Curţii, Comitetul de Miniştri decidea
dacă aceasta viola sau nu Convenţia şi acorda victimei, dacă era cazul o „satisfacţie
echitabilă”.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu a apărut dintr-un vid juridic;
ea a fost precedată atât de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cât şi de

267
Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoririlor omului. Declaraţia Universală
ocupă, de fapt, un loc deosebit în Preambulul Convenţiei Europene. Tot odată, nu
ar trebui subapreciată importanţa textului european în cadrul protecţiei drepturilor
omului la nivel internaţional. În Preambulul său, Convenţia enunţă într-adevăr
principii importante: „Bazele justiţiei şi a păcii în lume... a căror menţinere se
sprijină în mod esenţial pe un regim cu adevărat democratic pe de o parte, şi, pe
de altă parte, pe o concepţie comună şi un respect comun al drepturilor omului din
care decurg acestea;...”
Guvernele statelor europene însufleţite de acelaşi spirit - şi posedând un
patrimoniu comun de idealuri şi de tradiţii politice - de respectarea libertăţii şi de
supremaţia dreptului (sunt hotărâte) să ia primele măsuri menite să asigure
garantarea colectivă a unora dintre drepturile enunţate în Declaraţia Universală.
Există în acest text termeni nedefiniţi juridic: pace, regim democratic, respect
comun.
Preambulul formulează noţiunea de democraţie politică ce nu figurează în
Statutul Consiliului Europei. La fel de important este şi accentul pe care
Parlamentul îl pune pe garantarea colectivă a drepturilor omului.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost primul instrument
internaţional ce se referă la drepturile omului având ca scop protecţia unui larg
evantai de drepturi civile, care, pe de o parte îmbracă forma unui tratat ce aduce
din punct de vedere juridic constrângeri pentru înaltele Părţi Contractante, iar pe de
altă parte instaurează un sistem de control asupra aplicării drepturilor de nivel
intern. Cea mai profundă contribuţie a sa se regăsea probabil în dispoziţia
articolului 25 în conformitate cu care o Înaltă Parte Contractantă putea accepta
controlul Comisiei Europene a Drepturilor Omului în cazul când procedura era
pornită de un individ şi nu de către stat. Succesul Convenţiei poate fi dimensionat
prin recunoaşterea de către toate înaltele Părţi Contractante a acestui drept de
recurs individual.
În statele post-coloniale şi post-totalitare, cum este şi ţara noastră, noţiunile de
Drepturi şi Libertăţi ale Omului nu au fost cunoscute, până în momentul obţinerii
268
independenţei naţionale şi demarării reformelor democratice. La fel nu a fost
cunoscută nici Curtea Europeană, până în momentul aderării Republicii Moldova
la Consiliul Europei, la 13 iulie 1995 şi după care a ratificat, la 25 iulie 1997
Convenţia şi cele 11 protocoale adiţionale, care din 12 septembrie 1997 sunt
obligatorii pentru Republica Moldova.
Prin Convenţia din 1950 au fost create o Comisie Europeană şi o Curte
Europeană a Drepturilor Omului: prima cu rol de a examina cazurile propuse de
statele părţi, dar şi plângerile individuale împotriva acelor state care acceptă o
asemenea procedură printr-o declaraţie expresă şi ultima cu rol de a examina
litigiile care-i sunt supuse de Comisie sau de un stat membru, dacă statul vizat a
acceptat printr-o declaraţie expresă jurisdicţia Curţii.
Primul organ care intervenea în procesul de asigurare a respectării
drepturilor omului, aşa cum prevedea iniţial Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, era Comisia pentru Drepturile Omului, fiind un organism important de
protecţie a drepturilor omului, alcătuită dintr-un număr de membri egal cu acela al
statelor. Aceştia erau aleşi în mod individual de către Comitetul de Miniştri al
Consiliului Europei potrivit procedurilor Comitetului. Lista de propuneri era
alcătuită de Biroul Adunării Parlamentare şi, apoi, era supusă Comitetului de
Miniştri al Consiliului Europei pentru a se asigura de o selecţie cât mai riguroasă.
Mandatul Comisiei era de 6 ani, perioadă suficientă pentru a asigura continuitatea
şi finalizarea unor cauze supuse Comisiei. După alegere, Comisia îşi desfăşura
activitatea pe baza propriului său Regulament, în baza căruia îşi alegeau un
Preşedinte şi doi vicepreşedinţi pe o perioadă de trei ani. Sediul Comisiei era în
oraşul Strasbourg, Franţa. Lucrările comisiei nu erau publice. Dosarele erau
confidenţiale, iar şedinţele se desfăşurau în mod secret, ţinând seama de
implicaţiile fiecărui caz adus în faţa acestui organism european.
Aceasta era constituită din câte un reprezentant al tuturor statelor parte la
Convenţie şi care acţionau cu titlu individual. Comisia apărea astfel ca un organ
independent, cu competenţe cvasi judiciare şi de conciliere. Aceasta rezultă din
faptul că în faţa acesteia se derula o procedură complexă, care cuprindea două faze:
269
examinarea admisibilităţii cererii adresate de către persoana care se considera
victimă a violării unui drept recunoscut de Convenţie şi examinarea cauzei în fond.
Din aceste considerente, prima fază era considerată ca fiind judiciară, ea
exprimându-se printr-o hotărâre definitivă de respingere sau admitere a cererii, iar
faza a doua nu este considerată ca judiciară, întrucât în cazul admisibilităţii cererii
şi nesoluţionării acesteia pe cale amiabilă, Comisia nu putea decide în cauză,
aceasta putând fi înaintată, în anumite condiţii, Curţii Europene a Drepturile
Omului, sau în caz de nesesizare a Curţii, Comitetului Miniştrilor al Consiliul
Europei care se pronunţa în cauză pe baza raportului înaintat de Comisie.
Comisia apărea astfel ca un prim organ cu care trebuia să se întâlnească
orice cerere referitoare la o încălcare a drepturilor omului prevăzută în Convenţie,
indiferent dacă această cerere provenea de la un stat parte sau de la o persoană
fizică.
Comisia utiliza astfel două categorii de proceduri de investigare a cererilor
primite: procedura sumară, specifică situaţiilor când plângerea nu ridica probleme
deosebite, fiind destul de evident faptul că ea trebuia declarată inadmisibilă, şi
procedura în cazul unor plângeri mai dificile, când era necesară o analiză mai
complexă.
În timpul examinării cererii, Comisia putea desfăşura şi o activitate de
soluţionare amiabilă, ea oferindu-şi bunele oficii, iar în caz de reuşită se ajungea la
stingerea deferentului. În caz de nerezolvare pe cale amiabilă, Comisia redacta un
raport destinat comitetului Miniştrilor, în care arăta faptele şi opinia sa referitoare
la faptul dacă a constatat o încălcare a drepturilor petiţionarului din partea statului
reclamat.
Al doilea organ care intervenea în procesul de soluţionare a unei plângeri
privind încălcarea unor drepturi reglementate de Convenţie este Curtea Europeană
a Drepturilor Omului, fiind singurul organ jurisdicţional propriu-zis din sistemul
existent, care a fost creat în anul 1958 şi a început să judece, un an mai târziu, în
anul 1959. Constituirea Curţii a fost considerată a fi necesară pentru a oferi

270
garanţiile pe care le aşteaptă europenii în realizarea drepturilor ce le-au fost
consacrate.
Curtea se compunea dintr-un număr de judecători egal cu acela al statelor
membre, care, pe baza unei liste prezentate de statele membre, judecătorii erau
aleşi de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, spre deosebire de
procedura folosită în cazul alegerii membrilor Comisiei Europene a Drepturilor
Omului.
În cazul soluţionării recursurilor cu caracter statal, procedura se declanşa în
baza art.24 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar în cazul
soluţionării recursurilor individuale, temeiul juridic al declanşării procedurii îl
constituia art.25 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Evident, este
vorba de procedura, mai întâi în faţa Comisiei, împuternicită să sesizeze Curtea.
Atât Comisia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi Comitetul de Miniştri puteau
sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Curtea putea fi sesizată şi direct de
către un Stat-parte la Convenţie ori de către statul al cărui cetăţean a fost victima
unei încălcări sau unor încălcări.
De la constituirea Comisiei Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii
Europene a Drepturilor Omului s-a acumulat o experienţă, care a confirmat rolul
important al acestor mecanisme în domeniul protecţiei şi garantării drepturilor
omului.
Atât Comisia, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au acumulat o
experienţă bogată în domeniul soluţionării unor cazuri concrete de încălcare a
drepturilor omului în diferite ţări europene.
Art. 46 din Convenţie stabileşte că statele părţi trebuie să accepte printr-o
declaraţie, competenţa Curţii. Aceste declaraţii se pot face sub formă pură şi
simplă, sub condiţia reciprocităţii din partea anumitor sau mai multor state sau
pentru o anumită perioadă de timp. Se întâlnesc în acest sens situaţii diferite, unele
state recunoscând competenţa Curţii pentru perioade mai scurte (3-5 ani) care sunt
apoi reînnoite, iar alte state au recunoscut competenţa Curţii pe perioade

271
nedeterminate. S-a recunoscut în literatura de specialitate un drept pe care l-a avut
Comisia de a reprezenta persoanele care au pretins că li s-au încălcat drepturile.
Comitetul Miniştrilor era cel de-al treilea organ al Consiliului Europei
căreia Convenţia îi recunoştea competenţe şi atribuţii şi în domeniul garantării
drepturilor omului. Acestui organ i se recunoşteau funcţii judiciare, prevăzute de
art. 32 şi 54 din Convenţie, înainte de modificarea acesteia.
Într-o altă opinie, Comitetul Miniştrilor era considerat organ politic de
decizie. Alţi autori, analizează intervenţia Comitetului, ca organ politic, într-o
procedură quasi-judiciară, fapt pentru care a fost deseori criticat, încercându-se
găsirea unor explicaţii în situaţia conjuncturală a Europei din deceniul şase, când
adoptarea Convenţiei Europene a însemnat o revoluţie în garantarea juridică a
drepturilor omului şi când, din considerentul că era posibil ca nu toate statele să
recunoască competenţa jurisdicţională a Curţii, s-au conferit asemenea competenţe
Comitetului Miniştrilor, pentru a se asigura respectarea drepturilor omului pe cale
politică.
Considerăm că este un punct de vedere care poate fi acceptat în contextul
situaţiei Europei postbelice, dar, în acelaşi timp, ne raliem opiniei conform căreia
sistemul Consiliului Europei, deşi era cel mai avansat dintre toate sistemele
existente, nu era lipsit de imperfecţiuni, fapt care a dus la numeroase critici, iar în
cele din urmă a determinat necesitatea reformării sale. În acest sens, s-a acţionat tot
mai mult pentru crearea unui singur organ în locul Comisiei şi Curţii, care se
aprecia că va fi mai eficient, având în vedere şi situaţia care se prevedea, respectiv
de extindere a Consiliului Europei prin numirea fostelor state socialiste, din partea
cărora se estima primirea unui număr apreciabil de plângeri, motiv pentru care a
stat la baza adoptării Protocolului nr. 11.
Exista o diferenţă între compoziţia Comisiei şi cea a Curţii, aceasta din urmă
fiind formată dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor membre ale
Consiliului Europei. Din aceste considerente, numărul membrilor Comisiei era mai
mic decât cel al Curţii, întrucât, de regulă, de la primirea unui stat ca membru al

272
Consiliului Europei este necesară o perioadă de timp până la ratificarea Convenţiei,
fapt care permite reprezentarea statului şi în Comisie.
Membrii Comisiei erau aleşi conform art.22 de către Biroul Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei, pe baza propunerilor făcute de către statele
părţi la Convenţie. Fiecare stat putea propune până la trei candidaţi, cel puţin doi
trebuind să aibă cetăţenia statului respectiv. Comitetul Miniştrilor alegea Comisia
prin vot secret, pe baza majorităţii absolute, fiind exclusă posibilitatea alegerii a
doi membri cu aceeaşi cetăţenie.
Articolul 22 stabilea mandatul comisiei pentru o perioadă de şase ani, acesta
putând fi reînnoit. Pentru primele alegeri, mandatul a şapte membri stabiliţi prin
tragere la sorţi expiră după trei ani, în scopul reînnoirii a aproximativ jumătate din
membrii Comisei din trei în trei ani, a asigurării în acelaşi timp a continuităţii.
Acest sistem s-a dovedit însă imperfect, conducând în practică la o serie de
situaţii dificile, ca urmare a faptului că noi state ratificau Convenţia şi se impunea
alegerea membrilor Comisiei propuşi de statele respective. Întrucât mandatul
acestora urma să fie de şase ani de la data alegerii, nu se mai încadra în perioada
alegerilor trienale, din aceste considerente, prin Protocolul nr. 5 din 1966 s-a
amendat articolul 22 din Convenţie, în sensul că s-a stabilit ca înaintea alegerii
oricărui membru prin alegeri ocazionale să se fixeze şi termenul mandatului
acestuia, care nu va putea fi mai mare de nouă ani, dar nici mai mic de trei ani, în
vederea alinierii acestuia la unul din cele două grupuri de membri existente.
Puteau fi propuşi candidaţi pentru comisie, aşa cum cerea art.2 din
Protocolul nr.8, persoane care se bucură de cea mai înaltă consideraţie morală şi
care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitare de înalte funcţii judiciare sau să
fie persoane care sunt recunoscute pentru competenţa lor în domeniul dreptului
naţional sau internaţional.
Membrii Comisiei acţionau în cadrul acesteia cu titlu individual, aşa cum
preciza art. 23 din Convenţie. Ca urmare, nu puteau fi aleşi în Comisie funcţionari
guvernamentali şi nu puteau primi instrucţiuni din partea guvernelor statelor ai
căror cetăţeni erau. De asemenea, prin amendamentul adus de Protocolul nr.8,
273
art.3, se statua ca aceştia nu puteau să-şi afirme în timpul mandatului funcţii
incompatibile cu cerinţele de independenţă, imparţialitate şi disponibilitate care
sunt inerente respectivului mandat, la preluarea căruia ei semnau o declaraţie în
acest sens.
În vederea asigurării independenţei, atât membrii, cât şi Comisia beneficiau
de indemnizaţiile şi privilegiile prevăzute de cel de-al doilea Protocol privind
Acordul general cu privire la privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei.
Comisia îşi alegea preşedintele şi doi vicepreşedinţi al căror mandat era de
trei ani. Preşedintele prezida lucrările Comisiei, iar în absenţa lui această sarcina
revenea primului vicepreşedinte, respectiv celui de-al doilea.
Articolul 35 din Convenţie prevedea că reuniunile Comisiei au loc atunci
când împrejurările o cer la convocarea Secretariatului General al Consiliului
Europei. Ca urmare însă a creşterii permanente a numărului cazurilor cu care
Comisia a fost sesizată, aceasta ţinea aproximativ opt reuniuni anuale, fiecare cu o
durată de două săptămâni.
Sesiunile Comisiei se desfăşurau cu uşile închise, conform art.33 din
Convenţie. Această prevedere a Convenţiei a dat naştere unor critici ca urmare a
faptului ca părţile implicate în cauză nu sunt autorizate să facă public informaţii
referitoare la modul de desfăşurare a procedurii. Erau avute în vedere mai ales
cazurile cu rezonanţă politică care ar impune desfăşurarea publică a lucrărilor
acesteia, pentru înlăturarea oricăror suspiciuni, cu atât mai mult cu cât rolul său era
acela de apărător al drepturilor omului. Pe de altă parte, având în vedere rolul pe
care îl avea de a realiza o soluţionare amiabilă a cazului, se aprecia că aceasta se
putea realiza mai bine în cadru confidenţial decât în public şi permitea o mai
completă egalitate între persoana fizică şi guvernul acuzat de încălcarea unor
drepturi, care mai greu ar accepta o dezbatere publică, sau pentru a proteja statul de
plângeri nejustificate sau rău-intenţionate.
Comisia fiind organ cu caracter nepermanent, secretariatul acesteia era
asigurat de către Secretarul General al Consiliului Europei (art. 37 din Convenţie).
În afară de Secretar, acesta mai cuprindea şi un număr de jurişti proveniţi din
274
statele membre ale Consiliului şi funcţionari administrativi. Principalele sarcini
ale Secretariatului constau în asigurarea corespondenţei cu persoanele fizice şi
statele implicate în cazurile cu care era sesizată Comisia, pregătirea cazurilor în
vederea examinării lor, supunerea de rapoarte Comisiei cu privire la problemele de
legislaţie internă a statelor membre sau a reglementărilor Consiliului Europei,
acordarea de asistenţă membrilor Comisiei în vederea redactării deciziilor şi
rapoartelor.
Membrii Comisiei nu puteau participa la examinarea unui caz în care au un
interes personal sau dacă au participat la luarea oricărei decizii legate de cazul în
speţă, sau în calitate de consilier al vreuneia din părţile implicate. Comisia decidea
în cazurile în care preşedintele acesteia considera că un membru nu participa la
examinarea unui caz din considerente de asigurare a imparţialităţii.
De asemenea, un membru putea decide, pentru alte motive, să nu participe la
examinarea unui caz, consultându-se cu preşedintele Comisiei. În caz de dezacord
între aceştia, decidea Comisia (regula 21, paragr.2 şi regula 22).
Comisia putea examina cererile primite în trei compuneri diferite: în plen, în
camere şi în comitete. Competenţa Comisiei europene a drepturilor omului este
analizată în literatura de specialitate ratione loci, ratione personae, ratione materiae
şi ratione temporis.

-Competenţa ratione loci

Competenţa Comisiei se exercită pe teritoriul statelor părţi la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului. Aceste teritorii cuprind atât teritoriile naţionale,
cât şi cele la care statele respective asigură relaţiile internaţionale. Din acest punct
de vedere, Convenţia europeană are caracterul unui tratat închis, nepermiţând
aderarea statelor care nu sunt membre ale Consiliul Europei.

-Competenţa ratione personae

Comisia era competentă în ceea ce priveşte sesizările provenind de la orice
stat parte (art. 24) sau orice persoană fizică, orice organizaţie nonguvernamentală
sau orice grup de particulari care se pretindeau victime ale unei violări a drepturilor
lor de către un stat parte la Convenţie, în cazul în care acesta a declarat că

275
recunoaşte competenţa Comisei în această materie. Dreptul de „a sesiza" se referă
la dreptul de a iniţia o procedură de control prevăzută de Convenţie pe baza unei
acuzaţii de încălcare a acesteia de către un stat parte. Se distingeau deci, din art. 24
şi 25 ale Convenţiei, două categorii de sesizări ale Comisiei: prin cerere de sesizare
interstatală şi prin cerere individuală de sesizare.

- Cererile interstatale
Sesizarea interstatală se baza pe art. 24 din Convenţie. Este recunoscută în
dreptul internaţional procedura când un stat aduce pe altul în faţa instanţei
internaţionale pe motivul că acesta este presupus autor al unei violări a obligaţiilor
internaţionale asumate printr-un tratat.
În cadrul protecţiei diplomatice a cetăţenilor săi, un stat poate introduce o
acţiune împotriva altui stat pe motiv că cetăţenii săi au fost trataţi într-un mod
contrar normelor dreptului internaţional.
În baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului un stat poate introduce o
cerere de sesizare privind violarea de către alt stat a drepturilor nu doar faţa de
cetăţenii săi, ci şi faţă de persoanele care nu au cetăţenia statului reclamant, care
sunt fără cetăţenie, precum şi în cazul cetăţenilor statului acuzat. Se recunoaşte
dreptul oricărui stat de a reclama nerespectarea drepturilor omului din Convenţie
de către alt stat în cadrul legislaţiei interne, fără ca să se facă referire la persoanele
care au fost victime ale acestor situaţii, prin aşa numitele „reclamaţii abstracte"
Această situaţie este apreciată ca instituind un sistem de garanţie colectivă a
respectării Convenţiei, ceea ce face ca fiecare stat sa fie responsabil de respectarea
drepturilor omului pe întreg teritoriul pe care Convenţia are aplicabilitate, motiv
pentru care s-a apreciat că dreptul de a introduce o reclamaţie în această privinţă
dobândeşte mai mult caracterul de datorie a oricărui stat parte faţă de comunitatea
Consiliului Europei.
Dreptul statului de a introduce o sesizare împotriva altui stat care încalcă
drepturile cetăţenilor statului sau a persoanelor cu care acesta are anumite legături
a fost recunoscut de Comisie prin admisibilitatea reclamaţiilor adresate de Cipru

276
contra Turciei privind încălcarea drepturilor ciprioţilor în timpul ocupării acestei
insule sau în cazul Greciei privind acuzaţiile aduse Marii Britanii referitor la
tratamentul ciprioţilor de origine greacă.
Din analiza cazurilor aduse în faţa Comisiei spre examinare, în urma
sesizării interstatale, se constată că statele au acţionat doar în acele situaţii în care
ele au avut un interes, fapt pentru care ipoteza „garanţiei colective" menţionate nu
şi-a dovedit aplicabilitatea şi eficienţa. Această situaţie îşi poate găsi explicaţia în
faptul că introducerea unei sesizări de către un stat împotriva altui stat intervine
mai ales în momente de criză politică, iar prin acţionarea în faţa Comisiei nu se
ajunge de regulă la rezolvarea diferendelor de fond. Introducerea unei sesizări în
alte momente decât cele afectate de raţiuni politice ar fi ea însăşi de natură să
creeze tensiuni între respectivele state, fapt pentru care în general statele manifestă
o reţinere în folosirea acestor proceduri.

Cererile individuale
Introducerea în Convenţie a dreptului de sesizare individuală a Comisiei cu
privire la încălcarea drepturilor recunoscute de Convenţie nu s-a făcut fără unele
dificultăţi.
În general, statele manifestă reticenţă în acordarea dreptului de plângere al
persoanelor fizice împotriva lor. Frecvent întâlnită în plan internaţional cu ocazia
discutării diferitelor documente în cadrul O.N.U., această dispută s-a manifestat şi
cu prilejul adoptării textului Convenţiei Europene a Drepturilor Omului între
Adunarea consultativă şi Comitetul Miniştrilor.
Astfel, în timp ce Adunarea prevedea exercitarea dreptului individual de
sesizare în orice situaţie, Comitetul Miniştrilor susţinea că acesta să fie executat
numai cu consimţământul guvernului în cauză, precum şi recunoaşterea unui drept
de veto al statului cu privire la examinarea de către Comisie a unei sesizări. În
final, prin compromis s-a ajuns la prevederea din Convenţie conform căreia dreptul
Comisiei de a primi sesizări privind încălcarea unor drepturi era condiţionat de
recunoaşterea acestuia în mod expres de către stat (art. 25).

277
 Această prevedere a Convenţiei era considerată ca o realizare progresistă,
întrucât înlătura principalul motiv pentru care individul nu avea drept de petiţie în
dreptul internaţional. De asemenea, dreptul individual de petiţie suplineşte
garantarea drepturilor şi în cazul în care un stat manifestă reţineri în reclamarea
altui stat cu privire la Convenţie.
În cazul în care un stat a recunoscut competenţa Comisiei, conform art. 25,
orice persoană care este sub jurisdicţia statului respectiv (art. 1) putea să adreseze o
plângere împotriva statului în cauză, cetăţenia persoanei respective neavând nici o
relevanţă, aceştia putând fi cetăţeni ai altor state parte la Convenţie, cetăţeni ai
unor state care nu au aderat la aceasta sau persoane fără cetăţenie. Pot adresa o
sesizare şi organizaţiile nonguvemamentale şi grupuri de persoane.
Referitor la organizaţiile nonguvemamentale s-a stabilit de către Comisie că
acestea trebuie să fie organizaţii private şi nu organizaţii administrative locale.
Grupurile de persoane trebuie să fie constituite conform reglementărilor
interne ale unuia dintre statele părţi, iar în caz contrar respectiva va trebui să fie
semnată de către toate persoanele care alcătuiesc grupul respectiv, aşa cum a
stabilit Comisia cu prilejul primei sale reuniuni.
Spre deosebire de art.24 care permitea, în cazul sesizărilor interstatale,
admisibilitatea acestora în orice cazuri de încălcare a dispoziţiilor Convenţiei, art.
25 cerea ca subiectele care fac plângerea, să pretindă că sunt victime ale încălcării
drepturilor recunoscute de Convenţie, nefiind admise deci acuzaţii abstracte sau cu
privire la cazurile altor persoane fizice.
Comisia a admis totuşi unele plângeri individuale care aveau parţial caracter
abstract, din considerente de garantare a unor drepturi care depăşesc cadrul
individual, devenind de interes public. De asemenea, Comisia a admis extinderea
noţiunii de victimă şi la unele persoane care aveau un interes personal şi care a fost
violat.
Pentru admisibilitatea plângerii se cerea, pe lângă condiţia că persoana care
o adresează să pretindă că este victima unei violări a unui drept şi că acuzaţia se
referă la un stat parte la Convenţie. Nu sunt admise plângerile care privesc statele
278
care nu sunt parte la Convenţie, care au semnat-o dar nu au ratificat-o sau care nu
au recunoscut competenţa Comisei, conform art. 25.
Limba oficială este engleza şi franceza, dar simt admise şi cereri formulate
în limbile statelor membre care au făcut declaraţii de acceptare a dreptului
individual la petiţie. În cazuri excepţionale, Comisia poate autoriza ca cererile să
fie înaintate în altă limbă decât în acestea.
Acelaşi text stabileşte în sarcina statelor angajamentul recunoscut
persoanelor fizice de a adresa plângeri împotriva acestor state întrucât în practică
astfel de situaţii apar mai ales în cazul persoanelor aflate în detenţie, prin
prevederile Acordului European privind persoanele care participă la procedurile în
faţa Comisiei europene a drepturilor omului, s-au stabilit unele măsuri care să
garanteze acestor persoane dreptul la liberă corespondenţă cu Comisia şi Curtea,
precum şi alte măsuri care să atingă acelaşi scop.

-Competenţa ratione materiae

Competenţa Comisiei se extindea asupra tuturor drepturilor recunoscute de
către Convenţie şi de către protocoalele adiţionale ale acesteia.

-Competenţa ratione temporis

Competenţa Comisiei se întindea asupra tuturor faptelor ulterioare intrării
sale în vigoare, pentru fiecare parte contractantă.
În ceea ce privesc faptele anterioare intrării în vigoare a Convenţiei, Comisia
a stabilit că li se aplică prevederile acestora nu mai dacă şi în măsura în care sunt
susceptibile de a produce o violare continuă a prevederilor Convenţiei şi după data
intrării ei în vigoare.
Comisia era sesizată de către un stat parte la Convenţie, de către persoana
fizică, organizaţia neguvernamentală sau grupul de persoane printr-o cerere
adresată Secretarului General al Consiliului Europei. Aceasta era transmisă
preşedintelui Comisiei, fiind înregistrată de către secretariatul acesteia. Nu se
admiteau decât cererile scrise.

279
 Cererea trebuia să conţină: numele, vârsta, ocupaţia şi adresa reclamantului,
numele, ocupaţia şi adresa reprezentantului său (dacă este cazul), nominalizarea
statului împotriva căruia este adresată cererea, obiectul reclamaţiei şi prevederile
Convenţiei care sunt reclamate a fi fost încălcate, prezentarea faptelor şi
argumentelor pe care se bazează acuzaţia, orice alte documente şi elemente care
consideră că sunt necesare în sprijinul acesteia. După sesizare urma examinarea
admisibilităţii cererii.
Articolul 28, paragr. 1 b) din Convenţie statua că dacă o cerere era reţinută
de către Comisie, „ea se poate pune la dispoziţia părţilor interesate în vederea unei
reglementări amiabile a cazului, care să se inspire din respectarea drepturilor
omului, aşa cum sunt ele cunoscute de către Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului.
Se constata o atenţie importantă acordată de autorii Convenţiei în vederea
rezolvării cauzei prin conciliere, fapt care se apreciază că ar justifica şi dezbaterea
cu uşile închise a cererii.
Rezolvarea amiabilă a cazului depinde în mare măsură de particularităţile
fiecăruia. Se constata că în practică aceasta depinde destul de mult de opinia
Comisiei privind existenţa unei violări a Convenţiei. Dacă Comisia ajungea la
concluzia existenţei unei violări din partea unui stat a drepturilor recunoscute de
Convenţie, de regulă statul accepta procedura reglementării amiabile, spre
deosebire de situaţia contrară - Comisia propunea rezolvarea amiabilă părţilor fie
separat, fie în cadru comun.
Ajungerea la o reglementare amiabilă de către parţi trebuia aprobată de către
Comisie care veghea în acest fel la respectarea dispoziţiilor Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului şi asigurarea cu privire la faptul că soluţionarea s-a făcut fără
constrângerea reclamantului de către stat.
În situaţia rezolvării amiabile, Comisia proceda la redactarea unui raport în
baza articolului 28, paragr.2, care trebuia să cuprindă o scurtă descriere a faptelor
şi soluţia la care au ajuns părţile implicate. Raportul era trimis parţilor, Comitetului

280
Miniştrilor al Consiliului Europei şi Secretarului General al Consiliului Europei
care dispunea publicarea acestuia.
Pe măsură ce mecanismul Convenţiei şi eficacitatea acestuia pentru protecţia
drepturilor Omului deveneau tot mai cunoscute şi un număr crescând de state au
acceptat dreptul la un recurs individual, numărul cauzelor adresate Comisiei şi
Curţii s-au mărit considerabil. Situaţia în cauză a dus la soluţionarea cererilor într-
un termen crescând, ceea ce a pus sub pericol termenul rezonabil de examinare a
acestora.
Astfel, a apărut necesitatea de operare a unor modificări în acest sens, care şi
au avut loc prin Protocolul nr.11 la CEDO, adoptat la 11 mai 1994 şi care a întrat
în vigoare la 1 noiembrie 1998. Protocolul în cauză a prevăzut instituirea unei
Curţi unice şi permanente, situaţie existentă până la momentul actual, pentru a
înlocui sistemul de două nivele : în faţa Comisiei şi în faţa Curţii.
Actualmente Curtea activează ca un organism permanent şi este compusă
dintr-un număr egal de judecători a celui Înaltelor Păţi contractante.
Judecătorii sunt aleşi de către Asambleea parlamentară din partea fiecărei
Părţi contractante, cu majoritate de voturi exprimate şi de pe o listă de trei
candidaţi, prezentaţi de către Înaltele Părţi contractante.
Judecătorii sunt aleşi pentru o perioadă de şase ani şi pot fi realeşi. Durata
mandatului a jumătate din judecătorii aleşi i-a sfârşit la trei ani, prin tragere la
sorţi, îndată după alegerea acestora. Mandatul judecătorului i-a sfârşit la atingerea
de către acesta a vârstei de 70 ani.
Curtea activează în Plen, Comitete, Camere şi Marea Cameră.
În funcţiile Plenului Curţii sunt :
- alegerea, pentru o perioadă de trei ani a Preşedintelui şi a unu sau doi
Vicepreşedinţi, care sunt reeligibili;
- constituirea de Camere pentru o perioadă determinată;
- alegerea Preşedinţilor Camerelor, care sunt reeligibili;
- adoptarea Regulamentului Curţii;

281
 - alegerea grefierului şi a unui sau mai mulţi grefieri-adjuncţi.
Pentru examinarea cererilor în faţa Curţii, Curtea activează în Comitete de
trei judecători, în Camere de şapte judecători şi într-o Mare Cameră de
şaptesprezece judecători. Camerele constituie Comitetele pentru o perioadă
determinată.
Judecătorul ales din partea unui stat este membru de drept a unei Camere şi a
Marii Camere.
Comitetul este în drept prin vot unanim şi printr-o decizie definitivă, să
declare inadmisibil sau să radieze de pe rol un recurs individual, întrodus în
conformitate cu art.34 al Convenţiei, dacă o astfel de decizie poate fi emisă fără o
examinare suplimentară.
În situaţia în care nici o decizie nu a fost emisă conform art.28 a Convenţiei,
o Cameră se pronunţă asupra admisibilităţii şi fondului recursului individual.
Dacă în cadrul examinării recursului într-o careva din Camere, este ridicată
o întrebare de interpretare a Convenţiei sau a Protocoalelor acesteia, sau soluţia
dată poate fi în contradicţie cu o hotărâre anterioară a Curţii, Camera fără a emite
hotărârea, este în drept să se desesizeze în favoarea Marii Camere, dacă măcar una
din părţi nu se opune.
Marea Cameră se pronunţă asupra recursului întrodus în conformitate cu
art.33 sau 34 a Convenţiei, dacă Camera s-a desesizat în conformitate cu art.30 sau
cauza a fost trimisă conform art.43 a Convenţiei.
Marea Cameră mai examinează şi avizele consultative întroduse în
conformitate cu art.47 a Convenţiei.
Este necesar de menţionat că de competenţa Curţii ţine interpretarea
normelor din Convenţie şi a Protocoalelor acesteia în condiţiile art.art.33, 34 şi 47
a Convenţiei.
Pentru a releva mai bine cele menţionate este necesar să ne amintim de
existenţa tratatelor internaţionale cu caracter declarativ şi a tratatelor internaţionale
cu caracter obligatoriu.

282
 În acest aspect trebuie să menţionăm că prin prisma art.4 a Constituţiei
Republicii Moldova, normele din Convenţie cât şi din Protocoalele acesteia,
constituie norme de drept intern pentru Republica Moldova. Or, din dezideratul că,
Convenţia implică măsuri de influenţă a Consiliului Europei asupra Înaltelor Părţi
contractante, în caz de nerespectare a normelor acesteia, concluzia este că
Convenţia constituie un tratat internaţional cu caracter obligatoriu.
După câte am observat din cele menţionate mai sus, Curtea interpretează
Convenţia şi prin hotărârile adoptate, din care considerente, cu toate că în sistemul
de drept al Republicii Moldova precedentul judiciar nu constituie un izvor de
drept, interpretările date de către Curte în hotărârile sale, constituie norme
obligatorii pentru Republica Moldova. Din considerentele menţionate, judecătorii,
la motivarea hotărârilor judecătoreşti, sunt în drept şi chiar obligaţi de a face
referinţă la hotărârile şi jurisprudenţa CEDO.
Petru a lua cunoştinţă de hotărârile CEDO este destul de a accesa la sit-ul
CEDO, care cuprinde toate hotărârile CEDO, însă care din păcate este numai în
limbile franceză şi engleză.
Pentru a studia mai profund interpretarea dată Convenţiei, în situaţia
juriştilor din Republica Moldova, care în mare parte vorbesc limba română şi rusă,
este necesar de a lua cunoştinţă de manualele cu denumirea „Comentariu la
Convenţia Europeană” în două volume, autor, actualul judecător român la Curtea
Europeană – Corneliu Bârsan şi „Compendiumul Convenţiei Europene”, autor
Michele de Salvia, traducere în limba rusă, cât şi multă altă literatură de
specialitate.

Procedura în faţa Curţii constă din:

- introducerea plângerii;
- contacte preliminare cu grefa Curţii;
- înregistrarea plângerii;
283
 - repartizarea către o cameră a plângerii;
- desemnarea unui judecător – raportor de către cameră;
- examinarea de către un comitet de 3 membri;
- comunicarea plângerii către Guvernul respectiv;
- depunerea observaţiilor şi stabilirea faptelor;
- audierea;
- decizia dată de cameră asupra admisibilităţii;
- posibilitatea de negociere, în vederea unei reglementări pe cale amiabilă;
- hotărârea Curţii.
Astfel, orice stat contractant sau particular care se consideră victima unei
violări a Convenţiei poate adresa direct Curţii de la Strasbourg o cerere ce are în
vedere violarea de către un stat contractant a unui drept garantat prin Convenţie.
Referitor la sesizarea Curţii este necesar ca cererile să îndeplinească o serie de
condiţii: generale şi speciale. Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului este contradictorie şi publică. Recurentul individual poate trimite Curţii
petiţii, dar reprezentarea printr-un avocat este recomandabilă şi chiar necesară
pentru audieri sau o data ce cererea a fost declarată admisibilă. Consiliul Europei a
creat un sistem de asistenţă judiciară pentru reclamanţii cu resurse insuficiente.
Părţile contractante sunt reprezentate de către agenţi, care pot fi asistaţi de
consultanţi sau de către consilieri.

Persoanele fizice, organizaţiile nonguvernamentale şi grupurile de persoane

particulare despre care este vorba în art.34 al Convenţiei pot supune Curţii iniţial
nişte petiţii, fie acţionând direct, fie prin intermediul unui reprezentant, care trebuie
sa fie un consultant abilitat să-şi îndeplinească funcţia pentru oricare dintre Părţile
contractante şi având reşedinţa pe teritoriul uneia dintre acestea sau o altă persoană
agreată de preşedintele camerei. Preşedintele camerei poate, acolo unde
reprezentarea ar fi în mod normal obligatorie, să-l autorizeze pe petiţionar să-şi
asume el însuşi apărarea intereselor sale, dacă este necesar cu asistenţa unui
consultant sau a unui alt reprezentant.
284
 La rândul său, fiecare petiţie individuală este atribuită unei secţiuni,
preşedintele desemnând un raportor. După un examen preliminar al cauzei
raportorul decide dacă aceasta trebuie examinată de un comitet de 3 membri sau de
o cameră. Un comitet poate în unanimitate să declare o petiţie inadmisibilă sau să o
şteargă din registrul Curţii, astfel încât o decizie în acelaşi mod poate fi luată fără
un alt examen. Alte cauze le sunt atribuite direct raportorilor camerelor, aceştia

pronunţându-se asupra admisibilităţii. În afara cauzelor care le sunt repartizate

direct de raportori, camerele au cereri individuale nedeclarate, inadmisibile de
comitetul celor trei membri, precum şi cereri statale. Ele se pronunţă în privinţa
admisibilităţii, ca şi a fondului cererilor, în general prin decizii separate, dar când
este cazul, prin decizii unice. Camerele pot orice moment să se desesizeze în
favoarea Marii Camere când cauza priveşte o problemă gravă referitoare la
interpretarea Convenţiei sau pentru ca soluţia problemei poate conduce la o
contradicţie cu o hotărâre pronunţată anterior de Curte.

Primul stadiu al procedurii este de ordin scris chiar dacă în cadrul camerei se
poate decide să se ţină audienţă. Pentru ca cererea să fie acceptată, aceasta trebuie
să aducă elemente noi faţă de cererea anterioară, dacă a mai existat una identică,
care a fost supusă Curţii. Se consideră ca fiind elemente noi informaţiile de natură
să modifice motivele pe care s-a bazat Curtea în respingerea cererii anterioare.
Luate cu majoritate, deciziile camerei asupra admisibilităţii trebuie să fie motivate
şi făcute publice.

O dată ce camera a decis să reţină o petiţie, să admită cererea, ea poate invita

părţile să trimită probe suplimentare şi observaţii scrise, inclusiv în ceea ce-l
priveşte pe reclamant o eventuală cerere de ,,satisfacţie echitabilă” şi să asiste la
audierea publică privind fondul cauzei.

Preşedintele camerei poate, în interesul unei bune administrări a justiţiei să

invite sau să autorizeze toate statele contractante care nu participă la procedură sau
toate persoanele interesate, altele decât cele reclamante, să trimită observaţii scrise
sau în circumstanţe excepţionale sa i-a parte la audienţă. În timpul procedurii în
285
fond negocierile vizând concluzia unei reglementări amiabile pot fi duse prin
intermediul grefierului, negocieri care sunt confidenţiale. Preşedintele camerei
conduce dezbaterile şi determină ordinea în care sunt chemaţi sa ia cuvântul
agenţii, consultanţii şi consilierii părţilor.

Orice judecător poate pune întrebări agenţilor, consultanţilor şi consilierilor

părţilor, martorilor, experţilor ca şi oricărei persoane care se prezintă în faţa
camerei.
Dispoziţiile care reglementează procedura în faţa Camerelor se aplică la fel
şi în faţa Marii Camere.
În baza art.43 al Convenţiei, oricare dintre părţi poate, cu titlu de excepţie, să
depună în scris la grefa, într-un interval de 3 luni începând cu data pronunţării unei
hotărâri date de o cameră, o cerere de retrimitere la Marea Camera indicând
problema gravă cu privire la interpretarea sau aplicarea Convenţiei sau a
Protocoalelor sale sau problema gravă de ordin general care potrivit părţii merită să
fie examinată de Marea Camera.
Camerele i-au hotărâri cu majoritatea de voturi. Fiecare judecător care i-a
parte la examinarea cazului are dreptul de a anexa hotărârii, fie opinia sa separată,
fie o simplă declaraţie de dezacord.
Hotărârea camerei devine definitivă la expirarea termenului de trei luni sau
înainte dacă părţile declară ca nu au intenţia de a face apel la Marea Camera sau
daca colegiul de 5 judecători a respins asemenea cerere.
Dacă colegiul accepta cererea, Marea Camera se pronunţă asupra cazului cu
majoritatea de voturi sub forma unei hotărâri, care este definitiva, hotărâri care
sunt obligatorii pentru statele pârâte interesate.
Comitetul Miniştrilor răspunde de supravegherea executării hotărârilor şi
anume lui ii revine astfel sarcina de a verifica daca statele care au fost considerate
că au violat Convenţia au luat măsurile necesare pentru a se achita de obligaţiile
specifice sau generale ce rezultă din hotărârile Curţii.

286
 Accesul la principalele hotărâri ale Curţii, documentarea, cercetarea
jurisprudenţei bogate a Curţii Europene a Drepturilor Omului reprezintă o
necesitate cu atât mai mult cu cat drepturile şi libertăţile conferite prin legea
fundamentală a ţării trebuie interpretate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi tratatele la care Republica Moldova este parte şi
care au prioritate conform art.4 din Constituţie, în caz de neconcordanţă cu
legislaţia internă.

Astfel, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de ţara noastră,

a dobândit aplicabilitate în dreptul intern, motiv pentru care interpretarea dată de
Curte prevederilor acesteia este esenţială. Avându-se în vedere importanţa
jurisprudenţei Curţii şi a influenţei pe care o exercită în dreptul intern al fiecărei
ţări s-a apreciat că hotărârile sale duc, deseori, la schimbări ale legislaţiei, ale
jurisprudenţei sau ale practicii, mai ales în domeniul procedurii judiciare şi a
libertăţilor publice.
Funcţia majoră a Curţii, aşa cum se subliniază în doctrină, este aceea de a
,,completa”, de a ,,remedia lacunele şi slăbiciunile dreptului intern”, fără a se
substitui însă acestuia. Dreptul intern rămâne principalul instrument de protecţie a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Cel mai bun mijloc de a sensibiliza judecătorul naţional să aplice principiul
subsidiarităţii care-i dă misiunea de a decide el însuşi în raport cu violările
Convenţiei este să cunoască hotărârile Curţii şi să le utilizeze în propria
jurisprudenţă.
Este necesar de reliefat valoarea juridică şi morală a hotărârilor Curţii,
eficacitatea practică a acestora, atribute esenţiale care subliniază pregnant
necesitatea aprofundării jurisprudenţei bogate a Curţii Europene a Drepturilor
Omului.
Hotărârile Curţii sunt definitive, neputând face obiectul unui recurs la o altă
autoritate. Sunt obligatorii, dar nu executorii, în sensul că nu anulează şi nu
modifică nici un act al statului în culpă.

287
 Controlul executării hotărârii este asigurat însă de Comitetul Miniştrilor ai
Consiliului Europei, care poate adopta, în cazul refuzului statului de a aplica
hotărârea, o recomandare.
Sancţiunea nerespectării acesteia poate atrage retragerea sau excluderea
statului respectiv din Consiliul Europei.
Curtea hotărăşte în ceea ce priveşte respectarea sau nerespectarea drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale omului consacrate prin Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului din 1950, aşa cum a fost amendata prin protocoalele adiţionale.
Astfel, sancţionează nerespectarea următoarelor drepturi şi libertăţi:
- libertatea fizică:
- dreptul la viată;
- interdicţia torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane si
degradante;
- interzicerea muncii forţate sau obligatorii;
- dreptul la libertate şi la siguranţă;
- libertatea de a pleca şi a veni ş.a.

- drepturile de procedură:
- dreptul la un proces echitabil;
- dreptul la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale;
- dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de doua ori ş.a.

- drepturile vieţii personale:

- dreptul de a se căsători;
- dreptul la respect pentru viaţa de familie;
- dreptul la respect pentru viaţa privată;
- dreptul la respect pentru domiciliu;
- dreptul la respect pentru corespondenţa

288
 - dreptul la respectul proprietăţii private, ş.a.

- libertăţile spirituale:
- libertatea religiei;
- libertatea de exprimare;
- dreptul la instruire ş.a.

- libertăţile acţiunii sociale şi politice:

- libertatea de întrunire;
- libertatea de asociere;
- dreptul la alegeri libere ş.a.
După cum am menţionat, Convenţia constituie un tratat internaţional
obligatoriu pentru Înaltele Părţi contractante.
Convenţia este compusă din norme de drept material şi din norme de drept
procedural. Or, toate drepturile şi libertăţile stipulate în Convenţie se află sub
protecţia acesteia. Înaltele Părţi contractante sunt în drept de a lărgi totalitatea
drepturilor şi libertăţilor stipulate în Convenţie şi în acest caz toate acestea vor
cădea sub protecţia Convenţiei.
După cum rezultă din normele Convenţiei, fiecare din normele de drept
material, în alineat (1), stipulează respectarea unui drept sau libertăţi, iar în alineat
doi, stipulează ingerinţa statului în respectarea unui drept. Conform Convenţiei,
pentru ca ingerinţa să fie recunoscută legitimă este necesar respectarea
următoarelor principii :
- ingerinţa trebuie să fie prevăzută de lege;
- ingerinţa trebuie să aibă un scop legitim;
- ingerinţa trebuie să fie recunoscută necesară într-o societate democratică
(respectarea principiului de proporţionalitate între interesul public şi cel privat).
Circumstanţele ce le-am expus ţin de apărarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale prin prisma normelor din Convenţie. În acelaşi timp, trebuie să
289
conştientizăm că, Curtea Europeană nu constituie o careva a patra verigă pentru
jurisdicţia Republicii Moldova. Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului
trebuie să fie respectate la nivel naţional, pentru a nu avea hotărâri de condamnare
a Republicii Moldova. În acest sens un rol deosebit în apărarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului îi revine instanţelor de judecată din Republica
Moldova. Anume la acest nivel, naţional, şi trebuie aplicată în direct Convenţia.
Actualmente instanţele de judecată din ţară tot mai des în hotărârile sale fac
referire la normele din Convenţie şi jurisprudenţa Curţii, ceea ce pozitiv
influenţează autoritatea puterii judecătoreşti.
Ţinem să menţionăm în acest sens şi deciziile Colegiului civil şi de
contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie, prin care, constatând
violarea art.6 al.(1) şi art. 1 Protocol Adiţional la Convenţie, a fost aplicat în direct
art.41 a Convenţiei şi în beneficiul victimelor a fost încasată satisfacţie echitabilă
(vezi anexa nr.1).
Considerăm această practică importantă în aplicare, deoarece aceasta v-a
duce la scoaterea de pe rol a cererilor recurenţilor depuse la Curtea Europeană.
Considerăm binevenită practica agentului guvernamental în ultimul timp cu
privire la încheierea tranzacţiilor amiabile şi recurgerea la prevederile art.449 lit.j)
CPC.
În ultimul timp, deseori în societate sunt discutate hotărârile CEDO
împotriva Republicii Moldova şi se invocă vina judecătorilor naţionali în
despăgubirile plătite de către stat recurenţilor. În luna martie 2006, Parlamentul
Republicii Moldova a adoptat chiar şi modificări la Legea cu privire la Agentul
guvernamental, conform cărora plăţile încasate de la stat de către Curtea
Europeană, în caz de constatare a careva violări, pot fi încasate de la persoanele,
care au comis greşeli din vinovăţie sau din culpă gravă.
Mai departe, pentru a cunoaşte mai bine caracterul greşelilor comise de către
instanţele naţionale, vom face o scurtă retrospectivă asupra hotărârilor CEDO
împotriva Republicii Moldova la momentul actual.

290
 Actualmente avem 30 de hotărâri al CEDO, prin care a fost constatat
încălcarea unui drept stipulat în Convenţie (vezi anexa nr.2). Dintre aceste
hotărâri :
- 7 vizează greşeli ale instanţelor naţionale şi anume încălcarea art.art.9 –
libertatea de religie – un caz; art.10 - trei cazuri – libertatea de expresie, inclusiv o
hotărâre a Curţii Constituţionale; art.11 – libertatea la reuniune şi asociere – un
caz; încălcarea art.6 al.(1) – dreptul la un proces echitabil – două cazuri, unul
dintre care vizează admiterea incorectă a cererii de revizuire (termenul şi temeiul
admiterii ), iar altul necitarea legală a părţii în proces.
Situaţia existentă ne obligă pe noi judecătorii, la momentul actual, să
atragem o deosebită atenţie anume la aplicarea articolelor menţionate din
Convenţie.
- 13 vizează neexecutarea hotărârilor instanţelor judecătoreşti, ceea ce dă dovadă
faptul că nivelul de executare a acestora este sub cel dorit, din care motiv, ar fi
binevenite modificări în legislaţie la acest compartiment.
- 9 vizează încălcarea art.3 – interzicerea torturii; art.5- dreptul la libertate şi
siguranţă; art.8- dreptul la respectul vieţii private şi de familie; art.6 al.(1) –
dreptul la un proces echitabil (cazuri de admitere a recursului în anulare,
prevăzut la moment de legislaţia naţională).
După cum vedem din cele relatate, am putea vorbi de careva greşeli ale instanţelor
de judecată numai în 7 cazuri din cele 30 în care a fost condamnată Republica
Moldova.
Situaţia menţionată nu lipseşte judiciarul de necesitatea aplicării corecte a
normelor de drept material şi procedural, inclusiv a Convenţiei şi Protocoalelor
adiţionale. La pronunţarea hotărârilor judecătoreşti, instanţele trebuie să aplice
Convenţia şi jurisprudenţa CEDO, inclusiv, şi în primul rând, hotărârile CEDO
împotriva Republicii Moldova, iar în lipsa acestora jurisprudenţa CEDO în privinţa
altor state, pentru a garanta drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului la
nivel naţional. Or, pentru a cunoaşte mai bine, este necesar a studia mereu, cu atât

291
mai mult că Convenţia este un „organism viu”, care este în dezvoltare şi respectiv
şi jurisprudenţa Curţii mereu este în dezvoltare.
În consecinţă menţionăm că, respectarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, ţine de obligaţiunea de zi de zi a judecătorilor naţionali,
care trebuie să fie simbolul dreptăţii şi echităţii sociale.

292
Anexa nr.1

dos. nr. 2 ra - 128/06

prima instanţă V. Mironov
instanţa de apel T. Duca, V. Toma, Gh. Cobliuc

DECIZIE

25 ianuarie 2006 mun. Chişinău

Colegiul Civil şi de contencios administrativ lărgit

al Curţii Supreme de Justiţie

în componenţă:
Preşedintele şedinţei, judecătorul Mihai Poalelungi
Judecătorii Tatiana Vieru, Eugenia Fistican, Ala Cobăneanu, Andrei Harghel

examinând în şedinţă publică recursul declarat de către Ion Păduraru,

reprezentantul Eudochia Ungureanu,
în pricina civilă la cererea de chemare în judecată a Eudochiei Ungureanu
împotriva Primăriei Sîngerei cu privire la atribuirea cotei de teren echivalent,
repararea prejudiciului material şi moral,
împotriva deciziei Curţii de Apel Bălţi din 18 octombrie 2005, prin care a fost
respins apelul declarat de către Eudochia Ungureanu şi menţinută hotărârea
Judecătoriei Sîngerei din 08 iunie 2005

constată

La 27 ianuarie 1999, Eudochia Ungureanu a depus cerere de chemare în

judecată împotriva Primăriei Sîngerei cu privire la atribuirea cotei de teren
echivalent, repararea prejudiciului material şi moral.
În motivarea acţiunii reclamanta, Eudochia Ungureanu a indicat că, în
temeiul dispoziţiilor art. 12 al. 4 subaliniatul 9 Cod Funciar beneficiază de dreptul
de a i se acorda în proprietate privată cota de teren echivalent în mărime de 1, 51
ha. A menţionat că de către familia ei, a fost transmis colhozului „Cotovschii” 3,50
ha de pământ, ceea ce se confirmă prin extrasul arhivistic din cărţile gospodăriei
din or. Sîngerei, în care ea este indicată ca membru a familiei.

293
 Reclamanta, Eudochia Ungureanu a menţionat că prin decizia comisiei
funciare raionale Sîngerei nr. 9 din 08.12.1998 şi hotărârea comisiei funciare a
Primăriei Sîngerei nr. 10 din 29.10.1998 i s-a refuzat acordarea cotei de teren
echivalent.
Cere, Eudochia Ungureanu, anularea deciziilor menţionate, obligarea
Primăriei de a emite decizia despre atribuirea cotei echivalente de teren, atribuirea
în natură a terenului cu suprafaţa de 1, 51 ha, eliberarea titlului de autentificare a
dreptului deţinătorului de teren, iar în lipsa terenului, restituirea echivalentului
bănesc, repararea prejudiciului material şi moral cauzat.
Prin hotărârea Judecătoriei Sîngerei din 31 ianuarie 2000 acţiunea Eudochiei
Ungureanu a fost admisă, au fost anulate decizia comisiei funciare raionale
Sîngerei nr. 9 din 08.12.1998 şi hotărârea comisiei funciare a Primăriei Sîngerei nr.
10 din 29.10.1998. Primăria Sîngerei a fost obligată de atribui Eudochiei
Ungureanu cota echivalentă de teren în mărimea prevăzută în localitatea respectivă
şi să elibereze titlul de autentificare a dreptului deţinătorului de teren (f.d. 35-36).
Hotărârea nu a fost supusă căilor de atac şi în temeiul art. 206 CPC, în redacţia
Legii din 1964, a rămas definitivă.
La 28 februarie 2001, Procuratura Generală a Republicii Moldova a înaintat,
la Curtea Supremă de Justiţie, recurs în anulare, solicitând anularea hotărârii
Judecătoriei Sîngerei din 31 ianuarie 2000 şi pronunţarea unei noi hotărâri cu
privire la respingerea acţiunii (f.d. 38).
Prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 28 martie 2001 recursul în anulare
a fost admis cu casarea hotărârii Judecătoriei Sîngerei din 31 ianuarie 2000 şi
pronunţarea unei noi hotărâri cu privire la respingerea acţiunii (f.d. 112-113).
Ulterior, Eudochia Ungureanu a depus cerere la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, invocând că, decizia Curţii Supreme de Justiţie din 28 martie
2001, prin prisma art. 6 paragraful 1 a CEDO şi art. 1 Protocolul nr. 1 la
Convenţie, încălcă drepturile sale la un proces echitabil şi la proprietate.
La 22.10.2004, Procuratura Generală a Republicii Moldova, la propunerea
Agentului guvernamental, care a considerat, că prin decizia Curţii Supreme de
Justiţie din 28 martie 2001 s-a încălcat grav dreptul Eudochiei Ungureanu la un
proces echitabil şi dreptul la proprietate, prevăzute de art. 6 paragraful 1 a CEDO
şi art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie, a depus cerere de revizuire a deciziei Curţii
Supreme de Justiţie din 28 martie 2001, în temeiul art. 449 al. (1) lit. j) CPC,
cerând casarea acestea.
Prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 02 martie 2005 a fost admisă
cererea de revizuire depusă de către Procurorul General al Republicii Moldova, cu
casarea deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 28 martie 2001 şi hotărârii
Judecătoriei Sîngerei din 31 ianuarie 2000, cu restituirea pricinii spre rejudecare la
Judecătoria Sîngerei.

294
 Prin hotărârea Judecătoriei Sîngerei din 08 iunie 2005 acţiunea Eudochiei
Ungureanu a fost respinsă ca neîntemeiată (f.d. 91- 92).
Prin decizia Curţii de Apel Bălţi din 18 octombrie 2005, a fost respins apelul
declarat de către Eudochia Ungureanu şi menţinută hotărârea primei instanţe (f.d.
101-102).
Ion Păduraru, reprezentantul Eudochiei Ungureanu a declarat recurs împotriva
deciziei instanţei de apel, cerând admiterea recursului, casarea hotărârilor
judecătoreşti şi emiterea unei noi hotărâri cu privire la admiterea acţiunii, repararea
prejudiciului material şi moral.
În motivarea recursului a indicat că, la examinarea pricinii au fost aplicate
eronat normele de drept material şi procedural. În şedinţa instanţei de recurs, a
susţinut recursul, cerând admiterea acestuia cu casarea hotărârilor judecătoreşti şi
menţinerea hotărârii Judecătoriei Sîngerei din 31 ianuarie 2000, cât şi repararea
prejudiciului material şi moral, în temeiul art. 41 al CEDO.
Reprezentantul intimatului, Primăria Săngerei, în şedinţa instanţei de recurs
nu s-a prezentat, fiind legal citat despre locul, data şi ora şedinţei de judecată.
Audiind reprezentantul recurentei, studiind materialele dosarului, Colegiul
Civil şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie consideră
recursul întemeiat şi care urmează a fi admis cu casarea integrală a hotărârilor
judecătoreşti, încetarea procedurii în recurs în anulare şi menţinerea hotărârii
Judecătoriei Sîngerei din 31 ianuarie 2000.
În conformitate cu art. 445 al.(1) lit. d) CPC, instanţa, după ce judecă
recursul, este în drept să admită recursul şi să caseze decizia instanţei de apel
şi hotărârea primei instanţe, dispunând încetarea procesului ori scoaterea
cererii de pe rol dacă există temeiurile prevăzute la art. 265 şi 267 CPC.
În şedinţa de judecată s-a constatat că pricina a fost examinată de către
Colegiul Civil al Curţii Supreme de Justiţie în temeiul recursului în anulare a
Procurorului General, înaintat conform dispoziţiilor art. 332-333 al Codului de
Procedură Civilă (în redacţia Legii din anul 1964). Prin decizia pronunţată la data
de 28 februarie 2001 a fost anulată hotărârea Judecătoriei Sîngeriei din 31 ianuarie
2000, care la momentul contestării era irevocabilă şi a fost adoptată o nouă
hotărâre privind respingerea cerinţelor Eudochiei Ungureanu ca nefondate.
Ulterior, prin hotărârile adoptate pe marginea cauzei date acţiunea a fost
respinsă.
Colegiul civil şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de
Justiţie constată că este întemeiat argumentul expus în cererea de recurs prin care
se invocă violarea dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 al CEDO.
În conformitate cu art. 4 al Constituţiei Republicii Moldova dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile drepturilor omului se interpretează şi
se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele

295
şi cu celelalte tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Dacă
există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale
ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au
reglementările internaţionale.
Prin hotărârea Parlamentului RM din 24 iulie 1997 a fost ratificată Convenţia
Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, astfel
dispoziţiile Convenţiei devenind o parte integrantă a cadrului normativ intern, fiind
aplicabile din 12.09.1997 direct şi având prioritate faţă de legile interne.
Conform art. 6 paragraful 1 al CEDO orice persoană are dreptul la judecarea
în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o
instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege.
Colegiul constată că prin reexaminarea pricinii la 28 februarie 2001 de către
Curtea Supremă de Justiţie în baza recursului în anularea a Procuraturii Generale a
fost încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. În temeiul art. 332-333 CPC
în redacţia legii din 1964 Procurorul General, care nu era parte la proces a înaintat
recurs în anulare, ceea ce presupune atacarea hotărârii definitive. Scopul utilizării
acestei căi extraordinare de atac nu era corectarea omisiunilor justiţiei, însă de fapt
se urmărea anularea hotărârii pronunţate pe marginea pricinii, la iniţiativa unei
părţi implicate la proces.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un
proces echitabil în faţa unei instanţe de judecată independentă şi imparţială,
garantat de art. 6 paragraful 1 al Convenţiei, urmează a fi interpretat prin prisma
Preambulului Convenţiei, care enunţă preeminenţa principiului supremaţiei
dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre
elementele fundamentale a preeminenţei este principiul stabilităţii raporturilor
juridice, care înseamnă că o soluţie definitivă al oricărui litigiu nu trebuie
rediscutată. Totodată, principiul securităţii raporturilor juridice presupune respectul
faţă de principiul lucrului judecat, care constituie principiul executării hotărârilor
definitive.
În favoarea opiniei enunţate instanţa de recurs invocă concluziile Curţii
Europene a Drepturilor Omului în cazul Roşca contra Republicii Moldova, unde se
menţionează că existenţa a două păreri nu poate servi drept temei pentru
reexaminare, iar prin admiterea cererii de anulare înaintat de Procuror a fost redus
la zero întregul proces judiciar.
Reieşind din circumstanţele enunţate şi constatând încălcarea art. 6 paragraful
1 al CEDO, Colegiul consideră necesar de a casa decizia Curţii de Apel Bălţi din
18 octombrie 2005, hotărârea Judecătoriei Sîngerei din 08 iunie 2005 şi decizia
Curţii Supreme de Justiţie din 02 martie 2005. În conformitate cu art. 449 al. (1)
lit. j) CPC urmează a fi admisă cererea de revizuire depusă de Procurorul General
al RM, casată decizia Curţii Supreme de Justiţie din 28 martie 2001 şi în temeiul

296
art. 3 al. (5) al Legii cu privire la punerea în aplicare a Codului de procedură civilă
nr. 227-XV din 5 iunie 2003 clasată procedura în recurs în anulare şi menţinută
hotărârea Judecătoriei Sîngerei din 31 ianuarie 2000.
Totodată, din considerentele că a fost constatată încălcarea art. 6 paragraful 1
al Convenţiei şi în temeiul art. 41 al CEDO, care prevede că la constatarea
încălcării dispoziţiilor Convenţiei şi a Protocoalelor sale, poate fi acordată o
reparaţie echitabilă, Colegiul consideră pasibile admiterii şi cerinţele cu privire la
repararea prejudiciului material şi moral.
Reprezentantul recurentei, Ion Păduraru, în şedinţa de judecată a menţionat
că, Eudochia Ungureanu, în rezultatul procesului desfăşurat în instanţa de judecată
a fost lipsită de dreptul de a-şi valorifica dreptul său la cota echivalentă de teren
prevăzut de lege. În aşa mod, consideră că, calculele minimale ale pagubei
materiale suportate urmează a fi efectuate ţinând cont de cuantumul minimal
pentru plata arendei stabilit de legislaţiei, ceea ce reprezintă 2% pentru fiecare an
din preţul normativ al pământului, urmând să fie încasată în total suma de 500
euro.
Colegiul constată că prin casarea hotărârii irevocabile, favorabilă recurentei,
aceasta a fost privată de dreptul de a folosi şi a beneficia de terenul de pământ care
urma să-i fie atribuit şi în aşa mod Eudochiei Ungureanu i s-a cauzat paguba
indicată, din care motiv suma cerută va acoperi pierderea venitului ratat.
În opinia instanţei de recurs, sunt justificate şi pretenţiile reclamantei cu
privire la prejudiciul moral cauzat, care urmează a fi reparat integral în mărimea
solicitată de 1 500 Euro.
Totodată, ţinând cont de faptul că pe parcursul examinării pricinii, inclusiv şi
pentru reprezentarea în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, recurenta a
beneficiat de asistenţă juridică, care în mod cert implică anumite costuri şi
cheltuieli, Colegiul consideră necesar de a încasa suma pretinsă de 450 euro.
În conformitate cu art. 419, art. 445, 449 CPC, art. 3 al. (5) al Legii cu privire
la punerea în aplicare a Codului de procedură civilă nr. 227-XV din 5 iunie 2003,
Colegiul Civil şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie

decide

Se admite recursul declarat de către Ion Păduraru, reprezentantul Eudochiei

Ungureanu.
Se casează decizia Curţii de Apel Bălţi din 18 octombrie 2005, hotărârea
Judecătoriei Sîngerei din 08 iunie 2005, decizia Curţii Supreme de Justiţie din 02
martie 2005.
Se admite cererea de revizuire depusă de către Procurorul General a
Republicii Moldova, se casează decizia Curţii Supreme de Justiţie din 28 martie
2001, cu clasarea procedurii în recurs în anulare, în pricina civilă la cererea de
297
chemare în judecată a Eudochiei Ungureanu împotriva Primăriei Sîngerei cu
privire la atribuirea cotei de teren echivalent, repararea prejudiciului material şi
moral.
Se menţine hotărârea Judecătoriei Sîngerei din 31 ianuarie 2000.
Se încasează de la bugetul de stat, din sumele alocate pentru executarea
hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, în beneficiul Eudochiei
Ungureanu, a sumei de 500 euro pentru repararea prejudiciului material, 1500
euro pentru repararea prejudiciului moral şi 450 euro pentru compensarea
costurilor şi cheltuielilor, inclusiv şi pentru reprezentarea în faţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, echivalentul în lei moldoveneşti la momentul executării
hotărârii.
Decizia este irevocabilă de la pronunţare.

Preşedintele şedinţei, Mihai Poalelungi

judecătorul
Judecătorii Tatiana Vieru
Eugenia Fistican
Ala Cobăneanu
Andrei Harghel

298
 prima instanţă:M.Dolghieru dos.2ra-302-06
instanţa de apel:G.Cobliuc, S.Rotari, V.Tripaduş

DECI ZIE

15 martie 2006 mun.Chişinău

Colegiul Civil şi de contencios administrativ lărgit

al Curţii Supreme de Justiţie

în componenţă

Preşedintele şedinţei, judecătorul Mihai Poalelungi

Judecătorii Svetlana Novac, Galina Stratulat
Ala Cobăneanu şi Iulia Sârcu

examinând în şedinţă publică recursurile declarate de către reprezentantul

lui Eduard Enachi, Mihai Belous şi Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova, în
pricina civilă la cererea de chemare în judecată a lui Eduard Enachi împotriva
Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova cu privire la repararea prejudiciului
moral, împotriva deciziei Curţii de Apel Bălţi din 25 octombrie 2005, prin care a
fost admis apelul declarat de către Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova,
modificată hotărârea judecătoriei Briceni din 1 noiembrie 2001 cu micşorarea
sumei pentru repararea prejudiciului moral de la 350 000 lei până la 125 000 lei

constată

Eduard Enachi a depus cerere de chemare în judecată împotriva

Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova cu privire la repararea prejudiciului
moral.
În motivarea acţiunii reclamantul Eduard Enachi a indicat că, la 5
decembrie 1998 ilegal a fost reţinut de către colaboratorii Comisariatului de poliţie
din raionul Briceni. La 7 decembrie 1998, în baza mandatului eliberat de
judecătoria Briceni, învinuit de comiterea infracţiunii prevăzute de art.art.75 al.
(2), 123¹ Cod penal (în redacţia Legii din 24 martie 1961) a fost arestat şi ţinut sub
arest până la 9 iunie 2000, când prin sentinţa Colegiului penal al Curţii de Apel a
Republicii Moldova a fost achitat.
299
 Consideră reclamantul ilegale acţiunile organelor de cercetare penală şi
anchetă preliminară, ale Procuraturii raionului Briceni, deoarece timp de 18 luni a
fost privat ilegal de libertate prin ce i s-au cauzat mari suferinţe fizice şi psihice.
Cere reclamantul repararea prejudiciului moral în mărime de 500 000 lei.
Prin hotărârea judecătoriei Briceni din 1 noiembrie 2001 acţiunea a fost
admisă parţial cu încasarea din contul statului, prin intermediul Ministerului
Finanţelor al Republicii Moldova, în beneficiul lui Eduard Enachi a sumei de
350 000 lei.
Prin decizia Tribunalului Bălţi din 22 ianuarie 2002 apelul declarat de către
Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova a fost respins şi menţinută hotărârea
primei instanţe.
Prin decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova din 11 aprilie 2002 a fost
admis recursul declarat de către Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova,
modificată decizia Tribunalului Bălţi din 22 ianuarie 2002 şi hotărârea judecătoriei
Briceni din 1 noiembrie 2001 cu micşorarea sumei pagubei morale de la 350000 lei
până la 20000 lei.
La 18 iunie 2002, Procuratura Generală a Republicii Moldova, în baza
cererii Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova din 18 aprilie 2002, a
declarat recurs în anulare împotriva hotărârilor judecătoreşti menţionate, cerând
casarea acestora şi emiterea unei noi hotărâri privind admiterea acţiunii lui Eduard
Enache în limita prevăzută de legislaţia civilă sau micşorarea cuantumului sumei
încasate.
Prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 11 septembrie 2002 a fost admis
parţial recursul în anulare a Procurorului General al Republicii Moldova şi
modificată decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova din 11 aprilie 2002 prin
micşorarea sumei încasate în calitate de prejudiciu moral până la 5000 lei.
La 29 octombrie 2004, Procurorul General al Republicii Moldova, având la
bază demersul reprezentantului Guvernului Republicii Moldova la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, a depus cerere de revizuire împotriva deciziei
Curţii Supreme de Justiţie din 11 septembrie 2002, cerând admiterea acesteia şi
casarea deciziei contestate cu cerere de revizuire.
Prin încheierea Curţii Supreme de Justiţie din 1 decembrie 2004 a fost
admisă cererea de revizuire depusă de către Procurorul General al Republicii
Moldova, casate decizia Curţii Supreme de Justiţie din 11 septembrie 2002, decizia
Curţii de Apel a Republicii Moldova din 11 aprilie 2002 şi decizia Tribunalului
Bălţi din 2 ianuarie 2002 cu restituirea pricinii spre rejudecare la Curtea de Apel
Bălţi.
Prin decizia Curţii de Apel Bălţi din 25 octombrie 2005 a fost admis apelul
declarat de către Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova, modificată hotărârea
Judecătoriei Briceni din 1 noiembrie 2001 cu micşorarea mărimei prejudiciului
moral încasat de la Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova în beneficiul lui
Eduard Enache de la 350 000 lei până la 125 000 lei.
Reprezentantul recurentului Eduard Enachi, Mihai Belous, a declarat
recurs împotriva deciziei instanţei de apel, cerând admiterea recursului, casarea
300
deciziei instanţei de apel şi menţinerea hotărârii primei instanţe, invocând că la
pronunţarea deciziei, instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că în rezultatul
privării lui E.Enache de liberate, acestuia i-au fost cauzate mari suferinţe psihice.
Reprezentantul recurentului, Eduard Enachi, Mihai Belous, în şedinţa
instanţei de recurs, recursul a susţinut.
Suplimentar M.Belous, în şedinţa instanţei de recurs a indicat că, în opinia
sa şi a recurentului E.Enache, în situaţia în care instanţa de recurs va considera
suma de 125000 lei ca o sumă suficientă pentru repararea prejudiciului moral al lui
E.Enache, prin prisma art.41 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor
Omului, şi în legătură cu faptul că, Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia din 11
septembrie 2002, contrar art.6 al.(1) al Convenţiei a admis recursul în anulare
declarat de către Procurorul General, încălcând prin aceasta principiul de stabilitate
a raporturilor juridice constatate prin hotărâre judecătorească, a încasa de la
bugetul de stat în beneficiul recurentului prejudiciul material în sumă de 27000 lei,
prejudiciul moral în sumă de 40000 lei şi costuri şi cheltuieli, inclusiv şi pentru
reprezentarea în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în sumă de 5000 lei.
Ministerul Finanţelor a Republicii Moldova a declarat recurs împotriva
deciziei instanţei de apel, cerând admiterea recursului, casarea deciziei instanţei de
apel şi emiterea unei noi hotărâri prin care prejudiciului moral să fie încadrat în
limite rezonabile.
Reprezentantul recurentului Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova în
şedinţa instanţei de recurs nu s-a prezentat, despre locul data şi ora şedinţei de
judecată a fost înştiinţat în mod legal.
Reprezentantul Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova,
S.Dorneanu, în şedinţa instanţei de recurs a cerut respingerea recursului declarat de
către reprezentantul lui E.Enache, M.Belous şi admiterea recursului declarat de
către Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova.
Audiind reprezentantul recurentului, Eduard Enachi, Mihai Belous şi
reprezentantul Ministerului Afacerilor Interne, studiind materialele dosarului,
Colegiul Civil şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie
consideră necesar de a respinge recursurile declarate şi de a menţine decizia Curţii
de Apel Bălţi din 25 octombrie 2005 din următoarele considerente.
În conformitate cu art.445 al.(1) lit.a) CPC, instanţa, după ce judecă
recursul, este în drept să respingă recursul ca fiind nefondat şi să menţină decizia
instanţei de apel.
În şedinţa de judecată s-a constatat că, prin sentinţa Curţii de Apel a
Republicii Moldova din 9 iunie 2000 Eduard Enache a fost achitat în învinuirea
înaintată în baza art.art.75 al.(2) şi 123 prim Cod Penal a Republicii Moldova în
redacţia Legii din 24 martie 1961.
Prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 16 ianuarie 2001 recursurile
declarate de către procurorul secţiei Procuraturii pentru contribuirea la exercitarea
justiţiei în Curtea de Apel şi a părţii vătămate Oleg Beţianu au fost respinse ca
fiind nefondate şi menţinută sentinţa Curţii de Apel a Republicii Moldova în
privinţa inculpaţilor Eduard Enache şi Anatolie Marco.
301
 La 6 august 2001, Eduard Enache a depus cerere de chemare în judecată
împotriva Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova şi prin care a cerut, în
legătură cu condamnarea ilegală, încasarea prejudiciului moral în mărime de
500000 lei.
Prin hotărârea judecătoriei Briceni din 1 noiembrie 2001 acţiunea a fost
admisă parţial cu încasarea din contul statului, prin intermediul Ministerului
Finanţelor al Republicii Moldova, în beneficiul lui Eduard Enachi a sumei de
350 000 lei.
Prin decizia Tribunalului Bălţi din 22 ianuarie 2002 apelul declarat de către
Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova a fost respins şi menţinută hotărârea
primei instanţe.
Prin decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova din 11 aprilie 2002 a fost
admis recursul declarat de către Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova,
modificată decizia Tribunalului Bălţi din 22 ianuarie 2002 şi hotărârea judecătoriei
Briceni din 1 noiembrie 2001 cu micşorarea sumei pagubei morale de la 350000 lei
până la 20000 lei.
La 18 iunie 2002, Procuratura Generală a Republicii Moldova, în baza
cererii Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova din 18 aprilie 2002, a
declarat recurs în anulare împotriva hotărârilor judecătoreşti menţionate, cerând
casarea acestora şi emiterea unei noi hotărâri privind admiterea acţiunii lui Eduard
Enache în limita prevăzută de legislaţia civilă sau micşorarea cuantumului sumei
încasate.
Prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 11 septembrie 2002 a fost admis
parţial recursul în anulare a Procurorului General al Republicii Moldova şi
modificată decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova din 11 aprilie 2002 prin
micşorarea sumei încasate în calitate de prejudiciu moral până la 5000 lei.
La 29 octombrie 2004, Procurorul General al Republicii Moldova, având la
bază demersul reprezentantului Guvernului Republicii Moldova la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, a depus cerere de revizuire împotriva deciziei
Curţii Supreme de Justiţie din 11 septembrie 2002, cerând admiterea acesteia şi
casarea deciziei contestate cu cerere de revizuire.
Prin încheierea Curţii Supreme de Justiţie din 1 decembrie 2004 a fost
admisă cererea de revizuire depusă de către Procurorul General al Republicii
Moldova, casate decizia Curţii Supreme de Justiţie din 11 septembrie 2002, decizia
Curţii de Apel a Republicii Moldova din 11 aprilie 2002 şi decizia Tribunalului
Bălţi din 2 ianuarie 2002 cu restituirea pricinii spre rejudecare la Curtea de Apel
Bălţi.
Prin decizia Curţii de Apel Bălţi din 25 octombrie 2005 a fost admis apelul
declarat de către Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova, modificată hotărârea
Judecătoriei Briceni din 1 noiembrie 2001 cu micşorarea mărimei prejudiciului
moral încasat de la Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova în beneficiul lui
Eduard Enache de la 350 000 lei până la 125 000 lei.
Examinând în şedinţa instanţei de recurs, recursurile declarate de către
reprezentantul recurentului E.Enache, M.Belous şi Ministerul Finanţelor al
302
Republicii Moldova, Colegiul civil şi de contencios administrativ lărgit al Curţii
Supreme de Justiţie le consideră neântemeiate şi care urmează a fi respinse cu
menţinerea deciziei instanţei de apel.
Instanţa de recurs consideră că suma de 125000 lei încasată de la bugetul
de stat gestionat de Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova, în vederea
reparării prejudiciului moral cauzat lui Eduard Enache, este în corespundere cu
suferinţele morale suportate de acesta în legătură cu atragerea ilicită a lui la
răspundere penală, menţinerea lui Eduard Enache în stare de arest, din care
considerente nu pot fi reţinute în acest sens motivele invocate de către recurenţi.
În acelaşi timp, consideră instanţa de recurs, este necesar a aplica art.41 al
Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a încasa de la bugetul
de stat, din sumele alocate pentru executarea hotărârilor judecătoreşti în beneficiul
lui Eduard Enache prejudiciul material, moral şi costuri şi cheltuieli, inclusiv
legate de reprezentarea lui Eduard Enache în faţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului, în legătură cu admiterea de către Curtea Supremă de Justiţie la 11
septembrie 2002 a recursului în anulare declarat de către Procurorul General.
În motivarea opiniei enunţate, instanţa de recurs invocă următoarele.
Conform art.4 al Constituţiei Republicii Moldova dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică
în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi
celelalte tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Dacă există
neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
Omului la Care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au
reglementările internaţionale.
În acest sens Colegiul menţionează că prin hotărârea Parlamentului
Republicii Moldova din 24 iulie 1997 a fost ratificată Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, care este un tratat internaţional obligatoriu pentru Republica
Moldova, dispoziţiile căreia au devenit parte componentă a legislaţiei Republicii
Moldova, fiind aplicabilă din 12 septembrie 1997.
Conform art.6 al.(1) al Convenţiei, orice persoană are dreptul la judecarea
în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o
instanţă independentă şi imparţială, instituită prin lege.
Urmare a celor menţionate, Colegiul constată că prin reexaminarea pricinii
în cauză la 11 septembrie 2002 de către Curtea Supremă de Justiţie, în baza
recursului în anulare a Procurorului General înaintat în conformitate cu art.art.332-
333 CPC în redacţia Legii din 24 martie 1961, a fost încălcat principiul securităţii
raporturilor juridice. Or, scopul utilizării de către Procurorul General, care nu a fost
parte la proces, a recursului în anulare ca cale extraordinară de atac, nu a fost
corectarea omisiunilor justiţiei, dar anularea unei hotărâri irevocabile, în situaţia în
care acesta nu a fost de acord cu soluţia dată de instanţă şi rămasă irevocabilă.
Colegiul menţionează că, conform jurisprudenţei Curţii Europene a
Drepturilor Omului, jurisprudenţă obligatorie pentru instanţele naţionale, dreptul la
un proces echitabil în faţa unei instanţe de judecată independentă şi imparţială,
garantat de art.6 al.(1) al Convenţiei, urmează a fi interpretat prin prisma
303
Preambulei Convenţiei, care enunţă preeminenţa principiului supremaţiei dreptului
ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele
fundamentale a preeminenţei este principiul stabilităţii raporturilor juridice, care
înseamnă că o soluţie definitivă al oricărui litigiu nu trebuie rediscutată. Totodată,
principiul securităţii raporturilor juridice presupune respectul faţă de principiul
lucrului judecat, care constituie principiul executării hotărârilor definitive.
În acest sens, Colegiul invocă hotărârea Curţii Europene a Drepturilor
Omului în cazul Roşca împotriva Republicii Moldova, în care Curtea menţionează
că existenţa a două păreri nu poate servi drept temei pentru reexaminare, iar prin
admiterea recursului în anulare declarat de către Procurorul General a fost redus la
zero întregul proces judiciar.
Astfel, din considerentele menţionate Colegiul constată că în cazul
E.Enache împotriva Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova cu privire la
repararea prejudiciului moral, prin admiterea la 11 septembrie 2002 de către Curtea
Supremă de Justiţie a recursului în anulare declarat de către Procurorul General şi
modificarea hotărârilor instanţelor judecătoreşti inferioare prin micşorarea sumei
încasate, a fost violat art.6 al.(1) şi art.(1) Protocol Adiţional la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului.
Urmare a celor menţionate, Colegiul consideră necesar a aplica direct
art.41 al Convenţiei, care prevede că la constatarea încălcării dispoziţiilor
Convenţiei şi a Protocoalelor sale, poate fi acordată o satisfacţie echitabilă, şi ai
acorda lui Eduard Enache în legătură cu aceasta următoarele.
Colegiul consideră necesar, conform art.art.619 şi 585 Cod civil, din
considerentele că E.Enache a fost lipsit de posibilitatea de a se folosi şi beneficia
de suma de bani încasată în calitate de prejudiciu moral prin hotărâre irevocabilă, a
încasa în beneficiul acestuia în calitate de prejudiciu material suma de 27000 lei.
Colegiul consideră că lui E.Enache, urmare a admiterii la 11 septembrie
2002 a recursului în anulare şi încălcării stabilităţii raporturilor juridice i-a fost
cauzat un anumit stres şi o stare de frustrare, care nu pot fi compensate doar prin
simpla constatare a acestora şi pe care Colegiul le estimează la suma de 40000 lei.
Colegiul consideră că lui E.Enache urmează ai fi reparate şi costurile şi
cheltuielile în legătură cu examinarea pricinii în cauză, inclusiv şi pentru
reprezentarea în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pe care Colegiul le
consideră reale, necesare şi rezonabile şi care urmează a fi compensate acestuia în
sumă de 5000 lei.
În conformitate cu art.art.419, 445 al.(1) lit.a) CPC, Colegiul Civil şi de
contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie

decide

Se resping recursurile declarate de către reprezentantul lui Eduard Enache,

Mihai Belous şi Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova ca fiind nefondate.

304
 Se menţine decizia Curţii de Apel Bălţi din 25 octombrie 2005 în pricina
civilă la cererea de chemare în judecată a lui Eduard Enache împotriva
Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova cu privire la repararea prejudiciului
moral.
Se încasează de la bugetul de stat, din sumele alocate pentru executarea
hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului în beneficiul lui Eduard Enache
în calitate de prejudiciu material suma de 27000 (douăzeci şi şapte mii) lei, în
calitate de prejudiciu moral suma de 40000 (patruzeci mii) lei, în calitate de costuri
şi cheltuieli suma de 5000 (cinci mii) lei, iar în total suma de 72000 (şaptezeci şi
două) mii lei.
Decizia este irevocabilă de la pronunţare.

Preşedintele şedinţei, Mihai Poalelungi

judecătorul
Judecătorii Svetlana Novac
Galina Stratulat
Ala Cobăneanu
Iulia Sârcu

305
 dos.2rh-99-06

ÎNCHEIERE

22 martie 2006 mun.Chişinău

Colegiul Civil şi de contencios administrativ lărgit

al Curţii Supreme de Justiţie

în componenţă

Preşedintele şedinţei, judecătorul Mihai Poalelungi

Judecătorii Dumitru Visternicean, Ala Cobăneanu
Tamara Chişcă-Doneva şi Eugenia Fistican

examinând în şedinţă publică cererea de revizuire depusă de către Vladimir

Grosu, reprezentantul lui Dumitru Grosu, în pricina civilă la cererea de chemare în
judecată a lui Vladimir Grosu în interesele lui Dumitru Grosu împotriva
Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova cu privire la încasarea indemnizaţiei
unice, împotriva deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 4 mai 2005, prin care a fost
respins ca fiind nefondat recursul declarat de către Dumitru Grosu şi menţinută
decizia Curţii de Apel Chişinău din 2 decembrie 2004

constată

Vladimir Grosu în interesele lui Dumitru Grosu a depus cerere de chemare

în judecată împotriva Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova cu privire la
încasarea indemnizaţiei unice.
În motivarea acţiunii reclamantul Vladimir Grosu a indicat că, tatăl lui
Dumitru Grosu, în perioada anilor 1970 - 1999 a activat în funcţia de judecător,
dintre care în perioada anilor 1977 - 1999 la Curtea Supremă de Justiţie. Prin
306
hotărârea nr.608-XIV din 30 septembrie 1999 a Parlamentului Republicii Moldova
a fost acceptată demisia lui Dumitru Grosu. La 14 octombrie 1999, conform
ordinului nr.82 „c” a Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, el, deoarece i-a fost
stabilit gradul I de invaliditate, a fost concediat din funcţia deţinută.
Consideră reprezentantul lui Dumitru Grosu, Vladimir Grosu că, reieşind
din prevederile art.33 din Legea nr.544-XII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul
judecătorului, care dispune expres că viaţa şi sănătatea judecătorului sunt supuse
asigurării de stat în mărime egală cu suma mijloacelor de întreţinere pe 15 ani la
ultimul loc de muncă, lui Dumitru Grosu, trebuie să-i fie plătită indemnizaţie unică
în mărime de 257 874 lei 15 bani (17191 lei 61 bani salariu mediu anual x 15 ani),
încasarea căreia a şi cerut-o.
Prin hotărârea judecătoriei Râşcani mun.Chişinău din 27 februarie 2001
acţiunea a fost admisă integral cu încasarea de la bugetul de stat, prin intermediul
Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova, în beneficiul lui Dumitru Grosu a
sumei de 257 874 lei 15 bani.
Prin decizia Tribunalului Chişinău din 13 iunie 2001 apelul declarat de
către Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova a fost respins şi menţinută
hotărârea primei instanţe.
Prin decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova din 11 aprilie 2002 a fost
respins recursul declarat de către Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova şi
menţinută decizia Tribunalului Chişinău din 13 iunie 2001.
La 8 septembrie 2002, Procuratura Generală a Republicii Moldova a
declarat recurs în anulare împotriva hotărârilor judecătoreşti menţionate, cerând
casarea acestora şi emiterea unei noi hotărâri privind respingerea acţiunii lui
Vladimir Grosu în interesele lui Dumitru Grosu cu privire la încasarea
indemnizaţiei unice.
Prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 9 octombrie 2002 a fost admis
recursul în anulare a Procurorului General al Republicii Moldova, casate hotărârea
judecătoriei Râşcani mun.Chişinău din 27 februarie 2001, decizia Tribunalului
Chişinău din 13 iunie 2001 şi decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova din 11
aprilie 2002 cu emiterea unei noi hotărâri cu privire la respingerea acţiunii.
La 6 mai 2004, Procurorul General al Republicii Moldova, având la bază
demersul reprezentantului Guvernului Republicii Moldova la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, a depus cerere de revizuire împotriva deciziei Curţii Supreme
de Justiţie din 9 octombrie 2002, cerând admiterea acesteia şi casarea deciziei
contestate cu cerere de revizuire.
Prin încheierea Curţii Supreme de Justiţie din 6 octombrie 2004 a fost
admisă cererea de revizuire depusă de către Procurorul General al Republicii
Moldova, casate decizia Curţii Supreme de Justiţie din 9 octombrie 2002, decizia
Curţii de Apel a Republicii Moldova din 11 aprilie 2002 şi decizia Tribunalului
Chişinău din 13 iunie 2001 cu restituirea pricinii spre rejudecare la Curtea de Apel
Chişinău în alt complet de judecători.
Prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 2 decembrie 2004 a fost admis
apelul declarat de către Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova, casată
307
integral hotărârea judecătoriei Râşcani mun.Chişinău din 27 februarie 2001 şi
cererea scoasă de pe rol.
Prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 4 mai 2005 a fost respins ca
fiind nefondat recursul declarat de către Dumitru Grosu şi menţinută decizia Curţii
de Apel Chişinău din 2 decembrie 2004.
La 14 martie 2006 Vladimir Grosu, în interesele lui Dumitru Grosu, cu
referire la art.449 lit.j) CPC, a depus cerere de revizuire împotriva deciziei
instanţei de recurs, cerând admiterea cererii, casarea deciziei Curţii Supreme de
Justiţie din 4 mai 2005 cu emiterea unei noi hotărâri de admitere a acţiunii,
repararea prejudiciului material în mărime de 168 477 lei 76 bani, a prejudiciului
moral în mărime de 9 500 euro şi costuri şi cheltuieli, inclusiv şi pentru
reprezentarea în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în mărime de 1 000
euro.
Reprezentantul revizuentului Dumitru Grosu, Vladimir Grosu în motivarea
cererii de revizuire a indicat că la examinarea pricinii au fost aplicate eronat
normele de drept material şi procedural.
Reprezentantul revizuentului Dumitru Grosu, Vladimir Grosu în şedinţa
instanţei de judecată, cererea a susţinut şi a cerut, prin prisma art.41 a Convenţiei
Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, şi în legătură cu faptul că, Curtea
Supremă de Justiţie, prin decizia din 9 octombrie 2002, contrar art.6 al.(1) al
Convenţiei a admis recursul în anulare declarat de către Procurorul General,
încălcând prin aceasta principiul de stabilitate a raporturilor juridice constatate prin
hotărâre judecătorească, a încasa de la bugetul de stat în beneficiul lui Dumitru
Grosu a prejudiciului material în sumă de 168 477 lei 76 bani, a prejudiciului
moral în sumă de 9 500 euro şi costuri şi cheltuieli, inclusiv şi pentru reprezentarea
în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în mărime de 1000 euro.
Reprezentantul intimatului Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova în
şedinţa instanţei de recurs nu s-a prezentat, despre locul data şi ora şedinţei de
judecată a fost înştiinţat în mod legal.
Audiind reprezentantul revizuentului, studiind materialele dosarului,
Colegiul Civil şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie
consideră necesar de a admite cererea de revizuire cu casarea integrală a hotărârilor
judecătoreşti adoptate după 11 aprilie 2002 şi clasarea procedurii în recurs în
anulare din următoarele considerente.
În conformitate cu art.449 lit.j CPC, revizuirea se declară în cazul în care
Guvernul Republicii Moldova, reprezentat de Agentul Guvernamental, sau Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a iniţiat o procedură amiabilă într-o cauză
pendinte împotriva Republicii Moldova, care consideră că prin hotărârea instanţei
s-a încălcat grav un drept prevăzut de Constituţia Republicii Moldova sau de
Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale.
În conformitate cu art.453 al.(1) lit.b) CPC, după ce examinează cererea de
revizuire, instanţa emite încheiere de admitere a cererii de revizuire şi de casare a
hotărârii sau deciziei supuse revizuirii.
308
 În şedinţa de judecată s-a constatat că, la 20 decembrie 2000, Vladimir
Grosu în interesele tatălui său Dumitru Grosu, a depus cerere de chemare în
judecată împotriva Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova şi prin care a
cerut încasarea, conform art.33 din Legea nr.544-XII din 20 iulie 1995 „Cu privire
la statutul judecătorului”, a unei sume de 257874 lei 15 bani în calitate de
indemnizaţie unică la concediere, deoarece ultimului, la concediere, i-a fost stabilit
gradul I de invaliditate.
Prin hotărârea judecătoriei Râşcani mun.Chişinău din 27 februarie 2001,
acţiunea a fost admisă integral cu încasarea de la bugetul de stat, gestionat de
Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova, în beneficiul lui Dumitru Grosu a
sumei de 257 874 lei 15 bani.
Prin decizia Tribunalului Chişinău din 13 iunie 2001 apelul declarat de
către Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova a fost respins şi menţinută
hotărârea primei instanţe.
Prin decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova din 11 aprilie 2002 a fost
respins recursul declarat de către Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova şi
menţinută decizia Tribunalului Chişinău din 13 iunie 2002.
La 8 septembrie 2002, Procuratura Generală a Republicii Moldova a
declarat recurs în anulare împotriva hotărârilor judecătoreşti menţionate, cerând
casarea acestora şi emiterea unei noi hotărâri privind respingerea acţiunii lui
Vladimir Grosu în interesele lui Dumitru Grosu cu privire la încasarea
indemnizaţiei unice.
Prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 9 octombrie 2002 a fost admis
recursul în anulare a Procurorului General al Republicii Moldova, casate hotărârea
judecătoriei Râşcani mun.Chişinău din 27 februarie 2001, decizia Tribunalului
Chişinău din 13 iunie 2001 şi decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova din 11
aprilie 2002 cu emiterea unei noi hotărâri cu privire la respingerea acţiunii.
La 6 mai 2004, Procurorul General al Republicii Moldova, având la bază
demersul reprezentantului Guvernului Republicii Moldova la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, a depus cerere de revizuire împotriva deciziei Curţii Supreme
de Justiţie din 9 octombrie 2002, cerând admiterea acesteia şi casarea deciziei
contestate cu cerere de revizuire.
Prin încheierea Curţii Supreme de Justiţie din 6 octombrie 2004 a fost
admisă cererea de revizuire depusă de către Procurorul General al Republicii
Moldova, casate decizia Curţii Supreme de Justiţie din 9 octombrie 2002, decizia
Curţii de Apel a Republicii Moldova din 11 aprilie 2002 şi decizia Tribunalului
Chişinău din 13 iunie 2001 cu restituirea pricinii spre rejudecare la Curtea de Apel
Chişinău în alt complet de judecători.
Prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 2 decembrie 2004 a fost admis
apelul declarat de către Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova, casată
integral hotărârea judecătoriei Râşcani mun.Chişinău din 27 februarie 2001 şi
cererea scoasă de pe rol.

309
 Prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 4 mai 2005 a fost respins ca
fiind nefondat recursul declarat de către Dumitru Grosu şi menţinută decizia Curţii
de Apel Chişinău din 2 decembrie 2004.
Colegiul civil şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie
consideră că, V.Grosu, reprezentantul lui D.Grosu, prin prisma art.6 al.(1) al
Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, art.20 al Constituţiei
Republicii Moldova, art.5 al.(1) şi al.(2), art.447 lit.j) CPC dispune de dreptul de a
depune cererea de revizuire în cauză şi care urmează a fi admisă cu casarea
integrală a hotărârilor judecătoreşti adoptate după 11 aprilie 2002 şi clasarea
procedurii în recurs în anulare.
În motivarea opiniei enunţate, instanţa de judecată invocă următoarele.
Conform art.4 al Constituţiei Republicii Moldova dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică
în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi
celelalte tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Dacă există
neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
Omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au
reglementările internaţionale.
În acest sens Colegiul menţionează că prin hotărârea Parlamentului
Republicii Moldova din 24 iulie 1997 a fost ratificată Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, care este un tratat internaţional obligatoriu pentru Republica
Moldova, dispoziţiile căreia au devenit parte componentă a legislaţiei Republicii
Moldova, fiind aplicabilă din 12 septembrie 1997.
Este necesar de menţionat şi hotărârea Curţii Constituţionale a Republicii
Moldova nr.55 din 14 octombrie 1999, privind interpretarea unor prevederi ale
art.4 a Constituţiei Republicii Moldova, conform căreia Convenţia constituie o
parte integrantă a sistemului legal intern, şi respectiv urmează a fi aplicată direct ca
oricare altă lege a Republicii Moldova cu deosebirea că, Convenţia prin prisma
prevederilor art.4 al.(2) din Constituţia Republicii Moldova, are prioritate faţă de
restul legilor interne care îi contravin. În acelaşi sens, aderând la Convenţie,
Republica Moldova şi-a asumat obligaţia de a garanta respectarea drepturilor şi
libertăţilor proclamate de Convenţie pentru toate persoanele aflate sub jurisdicţia
sa.
Conform art.6 al.(1) al Convenţiei, orice persoană are dreptul la judecarea
în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o
instanţă independentă şi imparţială, instituită prin lege.
Urmare a celor menţionate, Colegiul constată că prin reexaminarea pricinii
în cauză la 9 octombrie 2002 de către Curtea Supremă de Justiţie, în baza
recursului în anulare a Procurorului General din 8 septembrie 2002, înaintat în
conformitate cu art.art.332-333 CPC în redacţia Legii din 24 martie 1961, a fost
încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Or, scopul utilizării de către
Procurorul General, care nu a fost parte la proces, a recursului în anulare ca cale
extraordinară de atac, nu a fost corectarea omisiunilor justiţiei, dar anularea unei

310
hotărâri irevocabile, în situaţia în care acesta nu a fost de acord cu soluţia dată de
instanţă şi rămasă irevocabilă.
Colegiul menţionează că, conform jurisprudenţei Curţii Europene a
Drepturilor Omului, jurisprudenţă obligatorie pentru instanţele naţionale, dreptul la
un proces echitabil în faţa unei instanţe de judecată independentă şi imparţială,
garantat de art.6 al.(1) al Convenţiei, urmează a fi interpretat prin prisma
Preambulei Convenţiei, care enunţă preeminenţa principiului supremaţiei dreptului
ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele
fundamentale a preeminenţei este principiul stabilităţii raporturilor juridice, care
înseamnă că o soluţie definitivă al oricărui litigiu nu trebuie rediscutată. Totodată,
principiul securităţii raporturilor juridice presupune respectul faţă de principiul
lucrului judecat, care constituie principiul executării hotărârilor definitive.
În acest sens, Colegiul invocă hotărârea Curţii Europene a Drepturilor
Omului în cazul Roşca împotriva Republicii Moldova, în care Curtea menţionează
că existenţa a două păreri nu poate servi drept temei pentru reexaminare, iar prin
admiterea recursului în anulare declarat de către Procurorul General a fost redus la
zero întregul proces judiciar.
Astfel, din considerentele menţionate Colegiul constată că în cazul
Vladimir Grosu în interesele lui Dumitru Grosu împotriva Ministerului Finanţelor
al Republicii Moldova cu privire la încasarea indemnizaţiei unice, prin admiterea
la 9 octombrie 2002 de către Curtea Supremă de Justiţie a recursului în anulare
declarat de către Procurorul General, casarea hotărârei judecătoriei Râşcani
mun.Chişinău din 27 februarie 2001, a deciziei Tribunalului Chişinău din 13 iunie
2001 şi a deciziei Curţii de Apel a Republicii Moldova din 11 aprilie 2002 cu
emiterea unei noi hotărâri cu privire la respingerea acţiunii, a fost violat art.6 al.(1)
şi art.(1) Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este necesar de menţionat şi faptul că instanţele de apel şi recurs,
rejudecând pricina la 2 decembrie 2004 şi 4 mai 2005, după admiterea cererii de
revizuire a Procurorului General de către Curtea Supremă de Justiţie la 6 octombrie
2004, incorect şi contrar aceloraşi prevederi ale art.6 al.(1) a Convenţiei şi art.1
Protocol Adiţional la Convenţie, au ajuns la concluzia cu privire la scoaterea
cererii de chemare în judecată în cauză de pe rol. Or, instanţele de judecată, prin
hotărârile cu puterea lucrului judecat din 27 februarie 2001, 13 iunie 2001 şi 11
aprilie 2002, au recunoscut dreptul lui Vladimir Grosu de a înainta cererea de
chemare în judecată în cauză în interesele lui Dumitru Grosu.
În concluzia celor enunţate, prin prisma art.6 al. (1) a Convenţiei, art.449
lit.j) CPC, Colegiul consideră necesar de a admite cererea de revizuire depusă de
către Vladimir Grosu, de a casa decizia Curţii Supreme de Justiţie din 4 mai 2005,
decizia Curţii de Apel Chişinău din 2 decembrie 2004, încheierea Curţii Supreme
de Justiţie din 6 octombrie 2004, de a admite cererea de revizuire depusă de către
Procurorul General la 6 mai 2004, de a casa decizia Curţii Supreme de Justiţie din
9 octombrie 2002 şi în conformitate cu art.3 al.(5) al Legii cu privire la punerea în
aplicare a Codului de procedură civilă al Republicii Moldova nr.227- XV din 5
iunie 2003 de a clasa procedura de recurs în anulare.
311
 Urmare a celor menţionate, Colegiul consideră necesar de a aplica direct
art.41 al Convenţiei, care prevede că la constatarea încălcării dispoziţiilor
Convenţiei şi a Protocoalelor sale, poate fi acordată o satisfacţie echitabilă,
indicând următoarele.
Colegiul consideră că lui Dumitru Grosu, urmare a admiterii la 9
octombrie 2002 a recursului în anulare cu casarea hotărârilor judecătoreşti
irevocabile, prin care i-a fost încasată suma de 257874 lei 15 bani şi pe care nu a
fost în posibilitatea de ai primi şi utiliza, i-a fost cauzat un prejudiciu material care,
având în vedere rata de refinanţare stabilită de Banca Naţională a Moldovei şi prin
aplicarea art.619 şi 585 Cod civil, se estimează la suma de 168477 lei 76 bani.
Colegiul consideră că lui Dumitru Grosu, urmare a admiterii la 9
octombrie 2002 a recursului în anulare şi încălcării stabilităţii raporturilor juridice
i-a fost cauzat şi un anumit stres şi o stare de frustrare, care nu pot fi compensate
doar prin simpla constatare a acestora şi pe care Colegiul le estimează la suma de 9
500 euro.
Colegiul consideră că lui Dumitru Grosu urmează a-i fi reparate şi costurile
şi cheltuielile în legătură cu examinarea pricinii în cauză, inclusiv şi pentru
reprezentarea lui în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pe care Colegiul le
consideră reale, necesare şi rezonabile şi pe care le estimează la suma de 1 000
euro.
În conformitate cu art.art.269-270, art.453 al.(1) lit.b) CPC, art.3 al.(5) al
Legii cu privire la punerea în aplicare a Codului de procedură civilă nr.227-XV din
5 iunie 2003, Colegiul Civil şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme
de Justiţie

dispune

Se admite cererea de revizuire depusă de către Vladimir Grosu,

reprezentantul lui Dumitru Grosu.
Se casează decizia Curţii Supreme de Justiţie din 4 mai 2005, decizia
Curţii de Apel Chişinău din 2 decembrie 2004, încheierea Curţii Supreme de
Justiţie din 6 octombrie 2004.
Se admite cererea de revizuire depusă de către Procurorul General al
Republicii Moldova la 6 mai 2004.
Se casează decizia Curţii Supreme de Justiţie din 9 octombrie 2002 cu
clasarea procedurii în recurs în anulare, în pricina civilă la cererea de chemare în
judecată a lui Vladimir Grosu în interesele lui Dumitru Grosu împotriva
Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova cu privire la încasarea indemnizaţiei
unice.
Se încasează de la bugetul de stat, din sumele alocate pentru executarea
hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, în beneficiul lui Dumitru Grosu
în calitate de prejudiciu material suma de 168 477 (o sută şaizeci şi opt mii patru
sute şaptezeci şi şapte) lei 76 bani, în calitate de prejudiciu moral suma de 9 500
312
(nouă mii cinci sute) euro, în calitate de costuri şi cheltuieli, inclusiv şi pentru
reprezentarea în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, suma de 1 000 (o mie)
euro, echivalentul în lei moldoveneşti la momentul executării hotărârii.
Încheierea nu se supune nici unei căi de atac.

Preşedintele şedinţei, Mihai Poalelungi

judecătorul
Judecătorii Dumitru Visternicean
Ala Cobăneanu
Tamara Chişcă-Doneva
Eugenia Fistican

Anexa nr.2

REZUMATUL HOTĂRÂRILOR ŞI DECIZIILOR CEDO PE MARGINEA

CERERILOR ÎNDREPTATE ÎMPOTRIVA MOLDOVEI

I. Hotărîri43

1. 13.12.2001 – MITROPOLIA BASARABIEI şi alţii v. MOLDOVA (cer. nr.

45701/99) – decizia din 07.06.2001 - violarea art.9 din Convenţie (libertatea de
religie) – refuzul de a înregistra un cult religios.
compensaţii morale – EUR 20,000
costuri şi cheltuieli – EUR 7,025

2. 20.04.2004 - AMIHALACHIOAIE v. MOLDOVA (cer. nr. 60115/00) –

decizia din 23.04.2002 - violarea art. 10 din Convenţie (libertatea de exprimare) –
proporţionalitatea sancţiunii pecuniare pentru critica unei hotărîri a Curţii
Constituţionale a Republicii Moldova.
compensaţii morale – EUR 0
costuri şi cheltuieli – EUR 0

43
Prin hotărâri CEDO se expune asupra fondului unei cereri, de obicei, după ce cauza este declarată admisibilă.
313
3. 18.05.2004 – PRODAN v. MOLDOVA (cer. nr. 49806/99) - decizia din
07.01.2003 - violarea art. 6 al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) –
neexecutarea hotărîrilor judecătoreşti privind plata unor sume de bani şi
retrocedarea unui imobil, de către primăria mun. Chişinău; violarea art. 1 din
Protocolul adiţional (protecţia proprietăţii) – lipsa justificării în împiedicarea
folosirii bunului.
compensaţii materiale – EUR 11,000
compensaţii morale – EUR 3,000
Curtea nu s-a expus asupra costului unui apartament care urma a fi retrocedat.
Această chestiune va fi soluţionată prin-o hotărîre separată.

4. 15.06.2004 – LUNTRE s.a. 14 v. MOLDOVA (cer. nr. 2916/02) - violarea art.

6 al.(1) din Convenţie dreptul la un proces echitabil) – neexecutarea hotărîrilor
judecătoreşti privind plata unor sume de bani de către Ministerul Finanţelor;
violarea art. 1 din Protocolul adiţional (protecţia proprietăţii) – lipsa justificării în
împiedicarea folosirii bunului.
compensaţii materiale – EUR 795
compensaţii morale – EUR 14,000
costuri şi cheltuieli – EUR 0

5. 15.06.2004 – PASTELI s.a. v. MOLDOVA (9898/02) - violarea art. 6 al.(1)

din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) – neexecutarea hotărîrilor
judecătoreşti privind plata unor sume de bani de către Ministerul Finanţelor;
violarea art. 1 din Protocolul adiţional (protecţia proprietăţii) – lipsa justificării în
împiedicarea folosirii bunului.
compensaţii materiale – EUR 386
compensaţii morale – EUR 3,300
costuri şi cheltuieli – EUR 0

6. 15.06.2004 – SIRBU s.a. v. MOLDOVA (73562/01) - violarea art. 6 al.(1) din

Convenţie (dreptul la un proces echitabil) – neexecutarea hotărîrilor judecătoreşti
privind plata unor sume de bani de către Ministerul Finanţelor; violarea art. 1 din
Protocolul adiţional (protecţia proprietăţii) – lipsa justificării în împiedicarea
folosirii bunului.
compensaţii materiale – EUR 487
compensaţii morale – EUR 6,000

314
costuri şi cheltuieli – EUR 1,200

7. 06.07.2004 – BOCANCEA s.a. v. MOLDOVA (cer. nr. 18872/02) - violarea

art. 6 al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) – neexecutarea hotărîrilor
judecătoreşti privind plata unor sume de bani de către Ministerul Finanţelor;
violarea art. 1 din Protocolul adiţional (protecţia proprietăţii) – lipsa justificării în
împiedicarea folosirii bunului.
compensaţii materiale – EUR 833
compensaţii morale – EUR 7,300

8. 08.07.2004 – ILAŞCU ş.a. 3 v. MOLDOVA şi RUSIA (cer. nr. 48787/99) -

decizia din 07.07.2001 – violarea art. 3 din Convenţie (interzicerea torturii) –
tratamentul şi condiţiile de detenţie în închisorile din Transnistria; violarea art. 5
din Convenţie (dreptul la libertate şi siguranţă) – lipsirea de libertate a
reclamanţilor este „contrară legii”; violarea art. 34 din Convenţie (dreptul de a
depune o cerere la CEDO) de către Moldova – declaraţia lui V. Voronin precum că
dl. Ilaşcu este vinovat de continuitatea detenţiei celor doi reclamanţi deoarece nu a
retras cererea de la CEDO; violarea art. 34 (dreptul de a depune o cerere la CEDO)
din Convenţie de către Rusia – exercitarea presiunilor asupra Moldovei prin căi
diplomatice pentru a retracta poziţia Moldovei în dosar în favoarea Rusiei.
compensaţii morale şi materiale: Federaţia Rusă
Dl. Mr Ilaşcu, EUR 180,000;
ceilalţi reclamanţi – cîte EUR 120,000 fiecăruia;
art. 34 – cîte EUR 7,000 fiecărui reclamant;

compensaţii morale şi materiale: Republica Moldova

Andrei Ivanţoc, Tudor Popa şi Alexandru Leşco – cîte EUR 60,000 fiecăruia;
art. 34 – cîte EUR 3,000 fiecărui reclamant;

costuri şi cheltuieli:
Federaţia Rusă – EUR 14,000
Moldova – EUR 7,000

9. 20.07.2004 – CROITORU v. MOLDOVA (cer. nr. 18882/02) - violarea art. 6

al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) – neexecutarea hotărîrilor
judecătoreşti privind plata unor sume de bani de către Ministerul Finanţelor;

315
violarea art. 1 din Protocolul adiţional (protecţia proprietăţii) – lipsa justificării în
împiedicarea folosirii bunului.
compensaţii materiale – EUR 98.36
compensaţii morale – EUR 800
costuri şi cheltuieli – EUR 69.14

10. 14.09.2004 – TIMBAL v. MOLDOVA (cern. nr. 22970/02) - violarea art. 6

al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) – neexecutarea hotărîrilor
judecătoreşti privind plata unor sume de bani de către Ministerul Afacerilor
Interne; violarea art. 1 din Protocolul adiţional (protecţia proprietăţii) – lipsa
justificării în împiedicarea folosirii bunului.
compensaţii materiale – EUR 370
compensaţii morale – EUR 800

11. 21.12.2004 - BUSUIOC v. MOLDOVA (cer. nr. 61513/00) - decizia din

27.04.2004 – violarea art. 10 din Convenţie (libertatea de exprimare) – obligarea
unui jurnalist, pe o cauză de apărare a onoarei şi demnităţii, să demonstreze că
concluziile proprii corespund realităţii. Obligarea la plata despăgubirii morale cînd
jurnalistul a fost de bună credinţă, efectuînd o anchetă jurnalistică raţională cînd
scria un material pe chestiuni de interes public.
compensaţii materiale – EUR 125
compensaţii morale – EUR 4,000
costuri şi cheltuieli – EUR 1,500

12. 18.01.2005 – POPOV (1) v. MOLDOVA (cer. nr. 74153/01) – violarea art. 6
al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) neexecutarea unei hotărîri
judecătoreşti privind retrocedarea unei case confiscate de către primăria mun.
Chişinău; violarea art. 1 din Protocolul adiţional (protecţia proprietăţii) – lipsa
justificării în împiedicarea folosirii bunului.
compensaţii morale – EUR 5,000
costuri şi cheltuieli – EUR 1,000
Curtea nu s-a expus asupra pretenţiilor de ordin material, această chestiune fiind
rezervată pentru o hotărîre reparată (a se vedea hotărîrea nr. 26)

13. 01.02.2005 – ZILIBERBERG v. MOLDOVA (cer nr. 61821/00) - decizia din

04.05.2004 - violarea art. 6 al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) –

316
neînştiinţarea reclamantului despre examinarea recursului său la o decizie
judecătorească de aplicare a sancţiunii administrative.
compensaţii morale – EUR 0
costuri şi cheltuieli – EUR 1,000
14. 01.03.2005 - MERIAKRI v. MOLDOVA (cer. nr. 53487/99) - decizia din
16.01.2001 – Guvernul Republicii Moldova a recunoscut că cenzurarea
corespondenţei deţinuţilor contravine art. 8 (dreptul la respectul corespondenţei)
din Convenţie.
compensaţii morale – MDL 14000
costuri şi cheltuieli – EUR 2000

15. 22.03.2005 – ROSCA v. MOLDOVA (cer. nr. 6267/02) - decizia din

30.11.2004 - violarea art. 6 al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) –
anularea unei hotărîri judecătoreşti irevocabile privind încasarea unei sume de bani
prin admiterea recursului în anulare; violarea art. 1 din Protocolul adiţional
(protecţia proprietăţii) – lipsa justificării lipsirii de proprietate.
compensaţii materiale – EUR 3,500
compensaţii morale – EUR 2,000
costuri şi cheltuieli – EUR 690

16. 24.05.2005 – DUMBRĂVEANU v. MOLDOVA (cer. nr. 20940/03) violarea

art. 6 al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) – neexecutarea hotărîrilor
judecătoreşti privind plata unor sume de bani de către Consiliul Municipal
Chişinău; violarea art. 1 din Protocolul adiţional (protecţia proprietăţii) – lipsa
justificării în împiedicarea folosirii bunului.
compensaţii materiale – EUR 3,400
compensaţii morale – EUR 1,360
costuri şi cheltuieli – EUR 390

17. 26.07.2005 – SCUTARI v. MOLDOVA (cer. nr. 20864/03) violarea art. 6 al.
(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) – neexecutarea hotărîrilor
judecătoreşti privind plata unor sume de bani de către Consiliul local Orhei;
violarea art. 1 al Protocolului adiţional (protecţia proprietăţii) – lipsa justificării în
împiedicarea folosirii bunurilor.
compensaţii morale – EUR 1,250

317
18. 13.09.2005 – OSTROVAR v. MOLDOVA (cer. nr. 36475/02) - decizia din
22.03.2005 – violarea art. 3 din Convenţie (interzicerea torturii) – condiţiile de
detenţie în Închisoarea nr. 3 din mun. Chişinău; violarea art. 8 din Convenţie
(dreptul la respectul vieţii private) – dreptul de a avea întrevederi cu membrii
familiei şi cenzurarea corespondenţei; violarea art. 13 din Convenţie (dreptul la un
recurs efectiv), citit in conjuncţie cu art. 3 din Convenţie – imposibilitatea de a se
opune efectiv tratamentului la care a fost expus; lipsa violării art. 13 citit in
conjuncţie cu art. 8 din Convenţie – imposibilitatea de a se opune refuzului pentru
a avea întrevederi cu rudele.
compensaţii morale – EUR 3,000
costuri şi cheltuieli – EUR 1,500

19. 04.10.2005 - BECCIEV v. MOLDOVA (cer. nr. 9190/03) - decizia din

05.03.2005 – violarea art. 3 din Convenţie (interzicerea torturii) – condiţii de
detenţie în Izolatorul de Detenţie Provizorie al Inspectoratului General de Poliţie
din mun. Chişinău; violarea art. 5 din Convenţie (dreptul la libertatea şi siguranţă)
– motivele pentru arestul reclamantului nu au fost pertinente şi suficiente.
compensaţii materiale – EUR 1,000
compensaţii morale – EUR 4,000
costuri şi cheltuieli – EUR 1,200

20. 04.10.2005 - ŞARBAN v. MOLDOVA (cer. nr. 3456/05) – violarea art. 3 din
Convenţie (interzicerea torturii) – neacordarea asistenţei medicale necesare
persoanei arestate; violarea art. 5 din Convenţie (dreptul la libertate şi siguranţă) –
motivele pentru arestul reclamantului nu au fost pertinente şi suficiente.
compensaţii morale – EUR 4,000
costuri şi cheltuieli – EUR 3,000

21. 11.10.2005 – SAVIŢCHI v. MOLDOVA (cer. nr. 11039/02) – decizia din

01.02.2005 – violarea art. 10 (libertatea de exprimare) - obligarea unui jurnalist, pe
o cauză de apărare a onoarei şi demnităţii, să demonstreze că concluziile proprii
corespund realităţii. Lipsirea reclamantului de posibilitatea de a se apăra cînd el
avea sarcina probaţiunii.
compensaţii materiale şi morale - EUR 3,000
Costuri şi cheltuieli – EUR 1,500

22. 18.10.2005 – DANILIUC v. MOLDOVA (cer. nr. 46581/99) - violarea art. 6

al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) – neexecutarea hotărîrilor
318
judecătoreşti privind plata unor sume de bani de către consiliul local Costeşti;
violarea art. 1 din Protocolul adiţional – lipsa justificării în împiedicarea folosirii
bunului.
compensaţii materiale – EUR 100
compensaţii morale – EUR 1,000

23. 08.11.2005 - ASITO v. MOLDOVA (cer. nr. 40663/98) - decizii din

16.03.1999 şi 10.07.2001 - violarea art. 6 al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces
echitabil) – anularea unei hotărîri judecătoreşti irevocabile prin admiterea
recursului în anulare; violarea art. 1 din Protocolul adiţional (protecţia proprietăţii)
– lipsa justificării lipsirii de proprietate.
CEDO se va expune prin o hotărîre separată asupra prejudiciilor, costurilor şi
cheltuielilor.

24. 15.11.2005 – BAIBARAC v. MOLDOVA (cer. nr. 31530/03) - violarea art. 6

al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) – neexecutarea hotărîrii
judecătoreşti privind plata unor sume de bani de către consiliul local Edineţ;
violarea art. 1 din Protocolul adiţional (protecţia proprietăţii) – lipsa justificării în
împiedicarea folosirii bunului.
compensaţii morale – EUR 1,000

25. 06.12.2005 – POPOV (2) v. MOLDOVA (cer. nr. 19960/04) - violarea art. 6
al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) – revizuirea, fără a indica
motivele, a unei hotărîri irevocabile care nu se executa, după ce neexecutarea
hotărîrii a fost deplînsă la CEDO şi cererea a fost comunicată Guvernului.
compensaţii materiale - EUR 3, 365
compensaţii morale – EUR 3,000
costuri şi cheltuieli – EUR 715

26. 17.01.2006 - POPOV (1) v. MOLDOVA (cer. nr. 74153/01) – ARTICOLUL

41 – prejudiciul material (care nu a fost acordat prin hotărîrea din 18.01.2005)
compensaţii materiale - EUR 14,840

27. 14.02.2006 – PARTIDUL POPULAR CREŞTIN DEMOCRAT v.

MOLDOVA (cer. nr. 28793/02) decizia din 22.03.2005 – violarea art.11 din
Convenţie (libertatea de asociere) - suspendarea PPCD între 18 ianuarie şi 08
februarie 2002 pentru organizarea întrunirilor neautorizate de Primăria Chişinău, la

319
care participau minori. Motivele invocate de autorităţile naţionale nu au fost
relevante şi suficiente.
Costuri şi cheltuieli – EUR 4,000

28. 21.03.2006 – LUPACESCU s.a. v. MOLDOVA (cer. nr. 3417/02, 5994/02,

28365/02, 5742/03, 8693/03, 31976/03, 13681/03 şi 32759/03) - violarea art. 6 al.
(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) – neexecutarea hotărîrii
judecătoreşti privind plata unor sume de bani de către autorităţile de stat; violarea
art. 1 din Protocolul adiţional (protecţia proprietăţii) – lipsa justificării în
împiedicarea folosirii bunului.
compensaţii materiale – EUR 2,188.64
compensaţii morale – EUR 9,000
costuri şi cheltuieli – EUR 1,500

29. 21.03.2006 – JOSAN v. MOLDOVA (cer. nr. 37431/02) - violarea art. 6 al.(1)
din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) – anularea unei hotărîri judecătoreşti
irevocabile prin admiterea recursului în anulare; violarea art. 1 din Protocolul
adiţional (protecţia proprietăţii) – lipsa justificării lipsirii de proprietate.
compensaţii materiale – EUR 16,000
compensaţii morale – EUR 2,000
costuri şi cheltuieli – EUR 1,250

30. 04.04.2006 – CORSACOV v. MOLDOVA (cer. nr.

18944/02) decizia din 13.09.2005 –violarea art.3 (interzicerea
torturii) maltratarea unui minor de către poliţie (bătaia repetată
soldată cu internarea în spital timp de 77 de zile, cu pierderea
parţială a auzului şi căpătarea gradului 2 de invaliditate - tortură).
Violarea art.3 (investigarea învinuirilor de tortură) - procuratura
nu a investigat plângerile rapid şi efectiv. Violarea art.13 (dreptul
la un recurs efectiv) în coroborare cu art.3 – deoarece nu au fost
identificate persoanele care sunt vinovate de tortură reclamantul
nu are şanse să obţină reparaţii într-o acţiune civilă.
compensaţii morale – EUR 20,000
costuri şi cheltuieli – EUR 1,000

II. Cereri admisibile44

44
Cererile pe marginea cărora există o decizie de admisibilitate, când cererea nu a fost declarată inadmisibilă.
320
15.06.2004 – MANOLE ş.a. v. MOLDOVA (cer. nr. 13936/02) – cererea este
depusă de 9 foşti angajaţi ai Companiei de Stat „Teleradio Moldova”, care pretind
că au fost supuşi cenzurii la locul de lucru, fapt care contravine art. 10 din
Convenţie (libertatea de exprimare şi dreptul la informare). Decizia din 15.06.2004
este una parţială. Audieri publice 07.03.2006.

05.04.2005 – IORDACHI ş.a. v. MOLDOVA (cer. nr. 25198/02) – cererea este

depusă de 5 persoane care pretind că corespondenţa lor este interceptată, iar
legislaţia naţională nu le acordă garanţii suficiente pentru a se opune ingerinţei cu
dreptul la respectul vieţii private în sensul art. 8 din Convenţie (dreptul la
respectul vieţii private). Cererea a fost declarată admisibilă.

11.10.2005 – CIORAP v. MOLDOVA (cer. nr. 12066/02) – cererea este depusă

de o persoana condamnată la privaţiune de libertate şi vizează 17 capete de
acuzare. Acestea ţin de violarea articolelor 3 (interzicerea torturii), 6 (dreptul la un
proces echitabil), 8 (respectul corespondenţei) şi 10 (libertatea de exprimare) din
Convenţie. Cererea a fost declarată admisibilă la data de mai sus în partea
condiţiilor de detenţie, hrănirea forţată, echitatea procedurii de evacuare a familiei
sale din apartament, cenzurarea corespondenţei şi dreptul de a avea întrevederi
libere cu membrii familiei.

III. Cereri inadmisibile45

1. 02.07.2002 GORIZDRA v. MOLDOVA (cer. nr. 53180/99). Reclamantul

pretindea că instituirea baremului de 4% pentru a accede în Parlamentul Republicii
Moldova la alegerile parlamentare din 1998 este contrară art. 3 din Protocolul
Adiţional la Convenţie (dreptul la alegeri libere). Curtea a constatat că instituirea
unui barem pentru a accede în Parlament nu este contrar Convenţiei. In temeiul art.
3 din Protocolul Adiţional la Convenţie nu se cere instituirea unui anumit sistem
electoral.
Reclamantul mai pretindea că examinarea plîngerilor sale în judecată, privind
contestarea rezultatelor alegerilor din 1995 şi 1997, a fost inechitabilă, ce

45
Conform art.35 al Convenţiei, Curtea nu poate fi sesizată decît după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum se
înţelege din principiile de drept internaţional general recunoscute, şi într-un termen de 6 luni, începînd cu data
deciziei interne definitive. Curtea nu reţine nici o cerere individuală introdusă în aplicarea art. 34, dacă: a) ea este
anonimă; sau b) ea este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja supusă unei
alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare şi dacă ea nu conţine fapte noi. CEDO declară
inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în aplicarea art. 34, atunci cînd ea consideră cererea incompatibilă cu
dispoziţiile Convenţiei sau ale Protocoalelor sale, în mod vădit nefondată sau abuzivă.

321
contravine art. 6 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil). Curtea a notat că
art. 6 din Convenţie nu este aplicabil contestaţiilor electorale.

2. 14.09.2004 - FRUNZE v. MOLDOVA (cer. nr. 42308/02) – Reclamantul

pretindea că prin casarea în ordine de recurs în anulare a unei hotărîri în favoarea
sa a fost încălcat art. 6 al.1 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil). Cererea a
fost declarată inadmisibilă pe motiv că ea a fost depusă după 6 luni din ziua
admiterii recursului în anulare.

3. 14.09.2004 – RAHOTCHI v. MOLDOVA (cer. nr. 31927/03) - Reclamantul

pretindea că prin casarea în ordine de recurs în anulare a unei hotărîri în favoarea
sa a fost încălcat art. 6 al.1 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil). Cererea
a fost declarată inadmisibilă pe motiv că ea a fost depusă după 6 luni din ziua
admiterii recursului în anulare.

4. 30.11.2004 – BISERICA SFÎNTUL HARALAMPIE ş.a. v. MOLDOVA (cer.

nr. 19967/02) - Reclamanţii pretind că prin emiterea unei încheieri de scoatere a
cererii lor de chemare în judecată de pe rol, menţinută prin decizia instanţei de
recurs, a fost încălcat art. 6 al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil).
Cererea a fost declarată inadmisibilă deoarece art. 6 este inaplicabil procedurilor
intermediare care nu au un efect determinant asupra „dreptului sau obligaţiei cu
caracter civil”, or reclamanţii nu sunt împiedicaţi să depună o nouă cerere de
chemare în judecată la nivel naţional.

5. 14.12.2004 – LUPAŞCU v. MOLDOVA (cer. nr. 36475/02). Reclamantul

pretindea că prin casarea în ordine de recurs în anulare a unei hotărîri în favoarea
sa a fost încălcat art. 6 al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil). Cererea
a fost declarată inadmisibilă pe motiv că pretenţia privind încălcarea art. 6 al.(1) a
fost depus după 6 luni din ziua admiterii recursului în anulare.

6. 04.01.2005 – PENTIACOVA ş.a. v. MOLDOVA (cer. nr. 14462/03).

Reclamanţii, care suferă de insuficienţă renală cronică, pretind că prin neacordarea
asistenţei medicale strict necesare în cadrul Centrului de Hemodializă Spitalului
Clinic Republican ei sunt supuşi unor suferinţe contrare art.3 din Convenţie
(interzicerea torturii), aflîndu-se în pericol de moarte, ce contravine art.2 din
Convenţie (dreptul la viaţă). Reclamanţii mai pretind că ei nu se pot opune
tratamentelor la care sunt supuşi, ce contravine art. 13 din Convenţie (dreptul al un
recurs efectiv). În acelaşi timp ei primesc un tratament medical mai rău decît
tratamentul primit de bolnavii de insuficienţă renală cronică de la Spitalul de
Urgenţă. Cererea a fost recunoscută inadmisibilă. Curtea a examinat cererea prin

322
prisma art. 8 din Convenţie (dreptul la respectul vieţii private) şi a recunoscut-o
neîntemeiată pe motiv că nu există o obligaţie generală a Guvernelor în temeiul
Convenţiei de a acorda toată gama de asistenţă medicală pe bani publici.

7. 15.06.2005 – CÎRMUIREA SPIRITUALĂ A MUSULMANILOR DIN

REPUBLICA MOLDOVA v. MOLDOVA (cer. nr. 12282/02) – reclamantul
pretinde că prin refuzul de a înregistră cultul respectiv la Ministerul Justiţiei a fost
încălcat art. 9 din Convenţie (libertatea de religie). Cererea a fost declarată
inadmisibilă deoarece înregistrarea a fost refuzată pe motiv că nu au fost prezentate
toate documentele necesare pentru înregistrarea cultului. Curtea a constatat că
cererea de a prezenta documentele cerute nu era nici arbitrară şi nici imposibilă.

8. 26.11.2005 – GRIŢCO v. MOLDOVA (cer. nr. 15840/02) – reclamantul

pretindea că prin neexecutarea unei hotărîri judecătoreşti împotriva unei bănci
private aflate în procedură de lichidare a fost încălcat art. 6 din Convenţie (dreptul
la un proces echitabil). Cererea a fost declarată inadmisibilă deoarece statul nu este
obligat, în temeiul Convenţiei, să răspundă pentru creanţele băncilor private.

9. 28.02.2006 - MAC-STRO S.R.L. v. MOLDOVA (cer. nr. 35779/03) –

reclamantul pretindea violarea articolul 6 din Convenţie (dreptul la un proces
echitabil) prin respingerea de către instanţele de judecată a plângerii sale de
anulare a sancţiunii în mărime de 72,368.40 MDL aplicată de Departamentul
Vamal pentru depăşirea cu o zi a termenului de înregistrare a declaraţiei vamale şi
prin durata excesivă de examinare a plângerii (10 luni). Curtea a estimat că
articolul 6 se aplică acestei cereri, însă nu a găsit nici un indiciu că procedura de
examinare a plângerii a fost inechitabilă. Curtea a mai conchis că plângerea a fost
examinată în fond şi recurs timp de 10 luni (inclusiv procedura prejudiciară) ce nu
contravine rigorilor Convenţiei. Nu existau indici că procedura ar necesită a
examinare mai rapidă.

10. 28.02.2006 – OSOIAN v. MOLDOVA (cer. nr. 31413/03) - reclamantul

pretindea violarea articolul 6 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) şi
violarea art. 1 din Protocolul adiţional (protecţia proprietăţii) prin neexecutarea
unei hotărâri judecătoreşti de către Ministerul de Interne timp de 9 luni şi refuzul
instanţelor de judecată în indexarea sumelor dispuse spre plată prin hotărârea
judecătorească. Curtea a constat că executarea unei hotărâri judecătoreşti privind
plata unei sume de bani de către autorităţile publice în mai puţin de un an de zile
nu contravine articolului 6. Curtea a mai notat că reclamantul nu a contestat cu
recurs refuzul în indexarea sumelor dispuse spre plată prin hotărârea
judecătorească de bază, adică nu au fost epuizate toate căile interne de recurs în
această parte.
323
11. 28.02.2006 - TANASENKO v. MOLDOVA (cer. nr. 77608/01) – reclamantul
pretindea violarea articolul 6 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) prin
neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti din anul 1998 împotriva unei persoane
private privind plata unei sume de bani şi prin scoaterea sechestrului de pe
apartamentul debitorului. Cererea a fost declarată inadmisibilă în partea termenului
de executare a hotărârii judecătoreşti deoarece statul nu este obligat, în temeiul
Convenţiei, să răspundă pentru creanţele persoanelor private, când acestea nu sunt
solvabile. Curtea a mai reiterat că pretenţia privind scoaterea sechestrului de pe
apartamentul debitorului este tardivă deoarece a fost depusă peste 6 luni din ziua
finalizării procedurii privind scoaterea sechestrului.

IV. Radieri în temeiul articolului 37 din Convenţie46

1. 10 ianuarie 2006 – DONIC v. MOLDOVA (cer. nr. 1805/02). Cererea a fost

radiată pe motiv că reclamantul nu a răspuns la corespondenţa Curţii. Curtea a
ajuns la concluzia că reclamantul nu mai doreşte menţinerea cererii pe rol şi nici o
circumstanţă specială nu justifică menţinerea cererii pe rol.

2. 10 ianuarie 2006 – HARCENCO v. MOLDOVA (cer nr. 23606/02) Cererea a

fost radiată pe motiv că reclamantul nu a răspuns la corespondenţa Curţii. Curtea a
ajuns la concluzia că reclamantul nu mai doreşte menţinerea cererii pe rol şi nici o
circumstanţă specială nu justifică menţinerea cererii pe rol.

3. 10 ianuarie 2006 – MARIN v. MOLDOVA (cer nr. 31281/02) Cererea a fost

radiată pe motiv că reclamantul nu a răspuns la corespondenţa Curţii. Curtea a
ajuns la concluzia că reclamantul nu mai doreşte menţinerea cererii pe rol şi nici o
circumstanţă specială nu justifică menţinerea cererii pe rol.

V. Acorduri amiabile47

46
Conform art.37 al Convenţiei, în orice stadiu al procedurii, Curtea poate hotărî scoaterea de pe rol a unei cereri
atunci cînd circumstanţele permit să se tragă concluzia că: a) solicitantul nu doreşte să o mai menţină; sau b) litigiul
a fost rezolvat; sau c) pentru orice alt motiv, constatat de Curte, continuarea examinării cererii nu se mai justifică.
Totuşi Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi prin
Protocoalele sale o cere.
47
După comunicarea cererii Guvernului, fie după declararea ei admisibilă, Curtea propune părţilor încheierea unui
acord amiabil, în condiţiile convenite de părţile implicate în litigiu. În cazul încheierii unui acord amiabil, CEDO
scoate cauza de pe rol printr-o decizie care se limitează la o scurtă expunere a faptelor şi a soluţiei adoptate. Aceasta
are forţa juridică a unei hotărâri şi se expediază spre executare Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei.

324
1. 11.03.2003 – GUŢAN v. MOLDOVA (cer. nr. 57507/00) - reclamantul
pretindea violarea art. 6 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) şi a art.1 din
Protocolul Adiţional (protecţia proprietăţii) prin neexecutarea unei hotărîri
judecătoreşti privind retrocedarea casei. La 14.06.2002 reclamantul a adus la
cunoştinţa CEDO că hotărîrea sa a fost executată şi că nu mai doreşte să menţină
cererea pe rolul Curţii. În acest temei CEDO a încetat procedura iniţiată de
reclamant.

2. 06.05.2003 - SVETENCO şi JELIMALAI v. MOLDOVA (cer. nr. 52528/99)

- reclamanţii pretindeau violarea art. 6 din Convenţie (dreptul la un proces
echitabil) şi a art.1 din Protocolul Adiţional (protecţia proprietăţii) prin
neexecutarea unei hotărîri judecătoreşti privind retrocedarea casei. La 17.02.2003
reclamantul a adus la cunoştinţa CEDO că a acceptat oferta Guvernului de a primi
în schimbul casei suma de 52 000 MDL, că sumă a fost plătită şi că nu mai doreşte
să menţină cererea pe rolul Curţii. În acest temei CEDO a încetat procedura iniţiată
de reclamant.

3. 30.11.2004 – FURTUNA v. MOLDOVA (cer. nr. 2418/02) – reclamantul

pretindea violarea art. 6 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) şi a art.1 din
Protocolul Adiţional (protecţia proprietăţii) prin neexecutarea a 2 hotărîri
judecătoreşti privind plata unor sume de bani. La 20.05.2003 ambele hotărîri au
fost executate. Prin două scrisori reclamantul a adus la cunoştinţa CEDO că nu mai
doreşte să menţină cererea pe rolul Curţii. În acest temei CEDO a încetat procedura
iniţiată de reclamant.

4. 01.03.2005 – PARIŢCHI v. MOLDOVA (cer. nr. 54396/00) - reclamantul

pretindea violarea art. 6 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) şi a art.1 din
Protocolul Adiţional (protecţia proprietăţii) prin neexecutarea unei hotărîri
judecătoreşti privind retrocedarea casei. La 03.11.2003 şi 05.05.2004 reclamantul a
adus la cunoştinţa CEDO că a semnat un acord cu Guvernul prin care a confirmat
primirea sumei de 205,362 MDL în schimbul casei atribuite prin hotărîrea
judecătorească. Prin acest acord reclamantul s-a angajat să retragă cererea de la
CEDO. În acest temei CEDO a încetat procedura iniţiată de reclamant.

5. 25.10.2005 - S.A.COMBUSTIBIL SOLID v. MOLDOVA (cer. nr. 5542/03) -

reclamantul pretindea violarea art. 6 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil)
şi a art.1 din Protocolul Adiţional (protecţia proprietăţii) prin neexecutarea unei
hotărîri judecătoreşti privind plata unei sume de bani. La 26.01.2004 reclamantul a
informat CEDO că hotărîrea de neexecutarea căreia se plîngea Curţii, a fost
executată şi că nu mai doreşte să menţină cererea pe rolul Curţii. În acest temei
CEDO a încetat procedura iniţiată de reclamant.
325
 Particularităţile examinării litigiilor familiale

1.1 Examinarea litigiilor privind desfacerea căsătoriei.

Căsătoria încetează în urma decesului sau a declarării pe cale judecătorească

a decesului unuia dintre soţi. În timpul vieţii soţilor căsătoria încetează prin
desfacere la cererea unuia sau a ambilor soţi. Desfacerea căsătoriei înseamnă
încetarea pentru viitor a raporturilor juridice dintre soţi izvorâte din căsătorie
legală. Legislaţia în vigoare foloseşte în acest sens termenele divorţ şi desfacere
(art. 33 Codul Familiei), indicând, uneori că divorţul este mijloc de desfacere a
căsătoriei. Divorţul după natură sa juridică este nu numai un fapt juridic ce duce la
încetarea căsătoriei, dar şi un fenomen social, care denotă despre destrămarea
familiei şi încetarea acesteia. Este dificil astăzi de a stabili atitudinea societăţii şi a
statului faţă de divorţ deoarece, pe de o parte, este libertatea persoanei pentru care
viaţa de familie a devenit imposibilă, iar pe de altă parte, familia care a încetat să
mai existe şi odată cu dispariţia ei s-a spulberat încă o speranţă a căsătoriei reuşite
şi a dispărut una din celulele societăţii care constituie baza statului.
În principiu, căsătoria se încheie pe viaţă. Poate deaceea o perioadă
îndelungată, în ţara noastră, divorţul era considerat ca o excepţie. Caracterul
excepţional al divorţului se putea lămuri prin interesul nemijlocit al statului şi
societăţii în menţinerea familiei. Procesele de divorţ interesează îndeaproape
întreaga societate şi prezintă interes pentru educarea cetăţenilor într-o morală
sănătoasă şi pentru creşterea viitoarelor generaţii. În prezent, interesul public
pentru menţinerea familiei nu este mai mic, dar unele valori ale societăţii s-au
schimbat cu locurile, drepturile omului ocupând un prim plan, şi divorţul şi-a
pierdut caracterul excepţional prin faptul că dreptul de a desface căsătoria este pus
în rând cu dreptul fiecăruia de a încheia liber o căsătorie.
326
 Astfel în faţa statului şi a societăţii apare o problemă destul de complicată şi
contradictorie şi anume: exercitând reglementarea juridică, a divorţului să se
conducă de scopul întăririi familiei şi menţinerea familiei, dar numai în acele
limite, care nu lezează nici libertatea căsătoriei, nici libertatea divorţului şi nu
încalcă principiul inadmisibilităţii amestecului în familie. Între principiile esenţiale
care stau la baza reglementărilor relaţiilor de familie se află şi principiul căsătoriei
liber consimţite (art. 2 alin. 3 Codul Familiei). Şi dacă statul recunoaşte acest
principiu, el este obligat să recunoască dreptul liber al soţilor de a desface căsătoria
fără amestecul din afară.
Articolul 33 alin. 2 Codul Familiei menţionează că, divorţul poate fi cerut de
unul sau ambii soţi, iar în cazul când unul dintre soţi a fost declarat incapabil, în
ordinea prevăzută de art. 24 Codul Civil, divorţul poate fi cerut de tutorele soţului
incapabil.
Aşadar dreptul de a cere desfacerea căsătoriei o are atât soţia, cât şi soţul cu
excepţia cazului reglementat de art. 34 Codul Familiei. Prevederile acestui articol
conţin interdicţia pentru soţ de a înainta o cerere de divorţ fără acordul soţiei în
timpul gravidităţii acesteia şi timp de un an după naşterea copilului dacă acesta s-a
născut viu şi trăieşte. Această limitare a dreptului soţului este prevăzută în scopul
ocrotirii mamei şi a copilului de emoţiile stresante, care pot interveni în legătură cu
desfacerea căsătoriei. Din conţinutul normei juridice a art. 34 Codul Familiei reiese
că nu are nici o importanţă dacă soţul este tatăl biologic al copilului sau nu,
interdicţia va fi valabilă, chiar şi în cazul când cererea de desfacere a căsătoriei se
întemeiază pe faptul infidelităţii conjugale a soţiei şi soţul cunoaşte că nu este tată
al copilului. Dacă soţia în perioada gravidităţii sau timp de un an de zile după
naşterea copilului îşi dă acordul pentru desfacerea căsătoriei acesta trebuie să fie
exprimat în scris şi anume cererea de divorţ să fie semnată de ambii soţi şi depusă
împreună în instanţă de judecată sau la organul de înregistrare a actelor de stare
civilă. În lipsa acordului soţiei judecătorul refuză primirea cererii de divorţ.
Modalitatea de desfacere a căsătoriei este prevăzută de art. 35 Codul
Familiei. Având în vedere importanţa familiei pentru societate desfacerea
327
căsătoriei se efectuează sub controlul statului de către instanţa judecătorească sau
organele de stare civilă în cazurile, expres prevăzute de lege. Ordinea de desfacere
a căsătoriei este determinată de anumite circumstanţe şi nu poate şi aleasă de părţi.
Desfacerea căsătoriei la organele de înregistrare a actelor de stare civilă este
permisă numai în cazurile expres prevăzute de lege. Astfel, art. 36 Codul Familiei
prevede că la oficiul de stare civilă căsătoria poate fi desfăcută la cererea ambilor
soţi care nu au copii minori comuni sau adoptaţi de ambii soţi şi între ei nu există
litigii referitoare la partaj sau la întreţinerea soţului inapt de muncă. Organul de
stare civilă poate desface căsătoria doar în cazul în care declaraţia este semnată de
ambii soţi şi este depusă de ei personal la oficiul de stare civilă (art. 43 Legea
privind actele de stare civilă).
În caz dacă unul dintre soţi nu este împotriva desfacerii căsătoriei dar refuză
să se prezinte la oficiul de stare civilă pentru soluţionarea problemei, celălalt are
dreptul să se adreseze cu o cerere de desfacere a căsătoriei în instanţa de judecată.
În acest caz judecătorul nu poate să refuze primirea cererii respective.
Organele de stare civilă pot desface căsătoria şi la cererea unuia dintre soţi,
indiferent de acordul celuilalt şi de existenţa în familie a copiilor minori în cazul
când există o hotărâre a instanţei de judecată despre declararea celuilalt soţ ca fiind
incapabil, hotărâre a instanţei de judecată despre declararea celuilalt soţ dispărut
fără veste sau hotărârea instanţei de judecată despre condamnarea celuilalt soţ la
privaţiune de libertate pe un termen mai mare de 3 ani. Aceste hotărâri trebuie să
fie definitive şi extrasul din ele se anexează la declaraţia de divorţ depusă la oficiul
de stare civilă. Declaraţia de divorţ se depune de către soţul în privinţa căruia nu
există o hotărâre a instanţei de judecată privind condamnarea la privaţiune de
libertate pe un termen mai mare de 3 ani sau o hotărâre a instanţei de judecată
privind declararea persoanei ca fiind incapabilă. Reprezentantul legal al soţului
declarat incapabil sau soţul condamnat se vor adresa cu cererea privind divorţul în
instanţa de judecată.
Oficiul de stare civilă este obligat la primirea declaraţiei de desfacere a
căsătoriei să solicite opinia tutorelui soţului incapabil sau a soţului condamnat
328
privind împărţirea averii sau a litigiilor privind copiii minori. În cazul apariţiei
litigiilor privind împărţirea proprietăţii comune în devălmăşie, domiciliul copiilor
minori, plata pensiei de întreţinere pentru copiii minori sau soţul inapt de muncă şi
care necesită sprijin material, desfacerea căsătoriei se face pe cale judecătorească.
Dacă litigii între soţi nu au apărut sau răspunsul nu a urmat din motive de
neglijare a demersului, oficiul de stare civilă înregistrează divorţul la data stabilită.
Litigiile apărute ulterior se vor soluţiona pe cale judecătorească. Desfacerea
căsătoriei la oficiul de stare civilă se efectuează în prezenţa ambilor soţi sau a
soţului care solicită divorţul la exprimarea termenului de o lună de la data
depunerii declaraţiei de divorţ (art. 43, 44 Legea privind actele de stare civilă).
Desfacerea căsătoriei în instanţa judecătorească are loc în cazurile prevăzute
la art. 37 Codul Familiei şi anume: atunci când soţii au copii minori comuni, unul
dintre soţi nu este de acord să desfacă căsătoria, ori refuză să se prezinte la oficiul
de stare civilă pentru soluţionarea cauzei pe cale administrativă. Cererea privind
desfacerea căsătoriei se depune la instanţa de judecată de la domiciliul pârâtului
indicat în cerere. În caz dacă reclamantul are copii minori sau deplasarea la locul
de trai al pârâtului este dificilă pentru el din cauza stării sănătăţii sau alte motive
întemeiate cererea se depune la locul de trai al soţului reclamant. Prezenţa
factorilor care permit depunerea cererii de divorţ la locul de trai al soţului
reclamant trebuie să fie confirmată cu actele necesare, conţinutul cărora, fiind
studiat de judecător, să permită concluzia că cererea poate fi admisă.
Poate apărea problema locului depunerii cererii de divorţ în cazul când soţul
care doreşte desfacerea căsătoriei nu cunoaşte locul aflării celuilalt soţ. Dacă locul
aflării persoanei nu se cunoaşte mai mult de un an de zile judecătorul lămureşte
reclamantului ordinea declarării persoanei dispărută fără veste (art. 49 Codul Civil)
şi desfacerii căsătoriei în ordinea prevăzută de art. 36 Codul Familiei la oficiul de
stare civilă. Dar, dacă soţul cointeresat nu doreşte să înainteze o acţiune despre
declararea soţului ca fiind dispărut fără veste atunci cererea de divorţ se depune în
instanţa de judecată la ultimul loc de trai sau la locul aflării patrimoniului soţului,
locul aflării căruia nu se cunoaşte.
329
 Cererea de divorţ depusă în instanţa de judecată trebuie să coincidă
cerinţelor prevăzute de lege. Ea trebuie să conţină informaţii privind locul şi data
înregistrării căsătoriei, prezenţa copiilor minori comuni, vârsta lor, acordul soţilor
privind domiciliul şi întreţinerea copiilor. În cerere trebuie să fie indicate motivele
desfacerii căsătoriei. Dacă în afară de desfacerea căsătoriei în cerere se înaintează
şi alte pretenţii care pot fi soluţionate în procesul de divorţ, cum ar fi partajul
proprietăţii comune în devălmăşie, plata întreţinerii, în mod obligatoriu se va
descrie obiectul partajului făcându-se evaluarea cerinţelor patrimoniale şi indicând
argumentele respective. La cerere se anexează certificatul de divorţ copiile
certificatelor de naştere a copiilor, documente ce confirmă veniturile, reestrul
bunurilor care urmează a fi împărţite, acordul privind determinarea locului de trai
al copilului (copiilor) minor cu unul dintre soţi după desfacerea căsătoriei,
contractului matrimonial ( dacă acesta a fost încheiat), contractul privind plata
pensiei de întreţinere ( în cazul existenţei acestuia ) şi alte acte, necesare, după caz.
Cererea de desfacere a căsătoriei se depune în două exemplare unul pentru pârât, şi
chitanţa privind achitarea taxei de stat.
La primirea cererii de desfacere a căsătoriei judecătorul constată dacă
pretenţiile incluse în cerere nu sunt altele decât cele care pot fi examinate în
procesul de divorţ conformitate cu art. 38 Codul Familiei. În caz dacă desfacerea
căsătoriei se face pentru motivul infidelităţii conjugale a soţiei şi se pune problema
contestării paternităţii, atunci şi plata pensiei de întreţinere se va hotărî după
examinarea acestei pretenţii, în dependenţă de rezultat. Tot astfel, dacă la
pregătirea cauzei spre examinare se constată că împărţirea bunurilor, proprietate
comună în devălmăşie a soţilor atinge interesele terţelor persoane problema se va
examina într-un proces separat cu participarea persoanelor interesate.
La pregătirea dosarului pentru examinare judecătorul i-a cunoştinţă cu
motivele de divorţ invocate de soţul reclamant în acţiune, invită reclamantul pentru
concretizarea celor invocate în cerere şi scoaterea în evidenţă a eventualelor
contradicţii din partea pârâtului. Acesta se face în scopul determinării obiectului
probaţiunii necesare la examinarea cauzei. Ulterior se numeşte data pentru
330
examinarea cauzei şi se invită ambele părţi. Instanţa de judecată la examinarea
dosarelor de divorţ va atrage o importanţă deosebită motivelor invocate de soţul
reclamant în acţiune, deoarece la etapa actuală suntem martori oculari ai unor
cataclisme familiale ce se manifestă prin creşterea numărului de divorţuri în ţară.
Având în vedere varietatea împrejurărilor ce afectează relaţiile familiale, este
foarte greu de a scoate în evidenţă cauzele principale, deoarece în prezent unele
dintre ele se intercalează cu consecinţele reformelor social-economice întreprinse
în republică, iar altele reies din relaţiile personale ale soţilor.
Legislaţia familială, nu defineşte motivele de divorţ, dar conform art. 37
alin. 3 Codul Familiei instanţa judecătorească va desface căsătoria dacă va constata
că conveţuirea soţilor şi păstrarea familiei în continuare sunt imposibile. Deci,
chiar şi atunci când soţii sunt de acord cu desfacerea căsătoriei şi s-au înţeles în
privinţa locului de trai al copiilor minori, modalităţii de plată a pensiei de
întreţinere pentru copiii minori sau a soţului inapt de muncă şi care necesită sprijin
material, cât şi în privinţa împărţirii bunurilor proprietate comună în devălmăşie a
lor, instanţa judecătorească trebuie să constate acest fapt. Desfacerea căsătoriei
poate fi efectuată după expirarea termenului de o lună din ziua depunerii cererii de
divorţ.
Conform art. 37 alin. 4 Codul Familiei dacă în procesul examinării cererii de
desfacere a căsătoriei, unul dintre soţi nu-şi dă acordul la divorţ, instanţa
judecătorească va amâna examinarea cauzei, stabilind un termen de împăcare de la
o lună la 6 luni. Stabilirea acestui termen este determinată de judecător reieşind din
circumstanţele stabilite la examinarea iniţială a cererii, din care reiese că
neînţelegerile în familie sunt temporare, pot fi înlăturate şi relaţiile de familie pot fi
continuate. Termenul de împăcare poate fi stabilit repetat în interiorul termenului
de 6 luni. Dacă în interiorul acestui termen soţii s-au împăcat, acţiunea de divorţ se
stinge. Încetarea procesului din motivul împăcării nu-i lipseşte pe soţi de dreptul de
a depune o acţiune repetată în vederea desfacerii căsătoriei.
La stabilirea faptului că conveţuirea soţilor şi păstrarea familiei în continuare
sunt imposibile căsătoria se desface. Hotărârea instanţei de judecată despre
331
desfacerea căsătoriei rămasă definitivă se expediază la oficiul de stare civilă din
aceiaşi localitate cu instanţa într-un termen de 3 zile, pentru înregistrarea
divorţului.

1.2. Examinarea litigiilor privind împărţirea proprietăţii comune

în devălmăşie a soţilor.

Împărţirea proprietăţii comune în devălmăşie a soţilor poate fi făcută atât în

timpul căsătoriei, cît şi după desfacerea ei.
Cererea de împărţire a proprietăţii comune în devălmăşie poate fi depusă în
instanţa judecătorească de fiecare dintre soţi sau de creditorii personali ai oricăruia
dintre soţi.
Litigiile privind împărţirea proprietăţii comune în devălmăşie a soţilor se
soluţionează în conformitate cu prevederile Codului Familiei. În cazurile în care
relaţiile de familie nu sunt reglementate în deplină măsură de acest act normativ
pot fi aplicate prevederile Codului Civil în măsura în care acestea nu contravin
relaţiilor familiale (art. 4 Codul Familiei).
Problema principală care poate apărea la împărţirea proprietăţii comune în
devălmăşie a soţilor este de a determina care bunuri sunt comune, care dintre ele
concret urmează a fi împărţite, preţul acestor bunuri şi modalitatea partajului.
Soluţionarea acestor probleme impune ca, în primul rând, să fie stabilit regimul
juridic al bunurilor soţilor. Codul Familiei a stabilit două regimuri matrimoniale
convenţional şi legal. Dacă soţii au încheiat un contract matrimonial atunci partajul
bunurilor se va supune prevederilor acestuia.
Încheierea contractului matrimonial nu exclude faptul că între soţi pot apărea
litigii privind împărţirea bunurilor comune, determinarea cotelor-părţi în
proprietatea comună pe cote-părţi, sau proprietatea comună în devălmăşie etc. În
caz de apariţie a unui litigiu între soţi acesta se va soluţiona de către instanţa

332
judecătorească de la domiciliul soţilor sau a soţului pârât. Cererea poate fi depusă
de unul sau de către ambii soţi. Ea va conţine informaţii privind data şi locul
încheierii contractului matrimonial, momente ce ţin de valabilitatea lui, cât şi
conţinutul acestuia. La soluţionarea litigiilor se vor lua în considerare clauzele
contractului matrimonial care stabilesc drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale
soţilor în căsătorie şi în caz de divorţ. În primul rând se va atrag atenţie la regimul
juridic al bunurilor soţilor stabilit în contract şi anume: care dintre bunurile lor sunt
proprietate comună în devălmăşie, care proprietate pe cote-părţi sau personală;
căruia dintre soţi şi care bunuri îi aparţin la concret. În al doilea rând, se va
concretiza care anume clauză este litigioasă şi situaţia concretă în care litigiul a
apărut. Partea cointeresată va prezenta contractul matrimonial cu descrierea
motivelor apariţiei litigiului între soţii care au desfăcut căsătoria. Uneori partajul
averii este dependent de cauza divorţului şi de culpa unuia dintre soţi. În astfel de
cazuri, soţul care pretinde la o cotă-parte mai mare, invocând culpa celuilalt în
desfacerea căsătoriei, urmează să aducă probele respective.
Soţul care nu este de acord cu aplicarea prevederilor contractului
matrimonial poate să se adreseze în instanţa de judecată cu o cerere privind
modificarea, rezilierea sau declararea nulităţii totale sau parţiale a contractului
matrimonial. Temeiurile pentru modificarea, rezilierea sau declararea nulităţii
contractului matrimonial urmează a fi argumentate prin probe prezentate de către
soţul cointeresat.
În lipsa contractului matrimonial raporturile patrimoniale dintre soţi vor fi
reglementate de normele legale şi determinarea bunurilor ca fiind comune sau
personale cât şi împărţirea acestora se va face în conformitate cu art. 20-26 Codul
Familiei. La fel se vor aplica normele Codului Civil privind termenele de
prescripţie, exercitarea dreptului de proprietate, cât şi normele generale privind
proprietatea.
Este important ca în procesul de partaj al proprietăţii comune în devălmăşie
a soţilor să fie luate în vedere toate bunurile care fac parte din această proprietate.
Altfel spus, este important de a determina cert obiectul partajului pentru ca
333
examinarea cazului să se încadreze într-un singur proces, tendinţa fiind de a
exclude adresările repetate ale soţilor privind unele bunuri soarta cărora nu a fost
determinată în procesul partajului. Ulterior, dacă de la soţi vor parveni cereri
privind bunurile, soarta cărora a fost deja determinată, acestea vor fi respinse. Dar,
se poate întâmpla, că în cererea repetată a unuia dintre soţi să se conţină doleanţa
de partaj a unor bunuri, despre care nu s-a menţionat în hotărârea instanţei de
judecată şi în acest caz cererea urmează a fi admisă.
Examinarea cererii se va efectua într-o şedinţă separată a instanţei
judecătoreşti care va decide asupra bunurilor indicate suplimentar; dacă acestea
sunt comune sau personale, cum vor fi împărţite cine va deveni proprietar al
acestora, cine va plăti compensarea etc.
Cererea de împărţire a bunurilor comune trebuie să conţină date privind
perioada aflării în căsătorie, data încetării convieţuirii soţilor (dacă acesta s-a
întâmplat cu mult înainte de desfacerea căsătoriei), date privind patrimoniul care
urmează a fi partajat, perioada dobândirii acestuia şi preţul fiecărui bun în parte. Se
anexează şi actele care dovedesc cele invocate în cerere, dacă acestea există.
Un element important al cererii, este varianta partajului propusă de
reclamant. Dacă varianta prevede partajul bunurilor comune în cote-părţi
diferenţiate, atunci este necesar să fie invocate argumentele care justifică partajul
propus.
La împărţirea proprietăţii comune în devălmăşie a soţilor şi determinarea
cotelor-părţi din aceasta, instanţă judecătorească va reieşi din principiul egalităţii
dintre bărbat şi femeie şi din faptul că părţile soţilor sunt considerate egale.
Conform art. 26 alin. 2 Codul Familiei instanţa judecătorească este în drept
să diferenţieze cotele-părţi în proprietatea devălmaşă a soţilor, ţinând cont de
interesele unuia intre soţ şi de interesele copiilor minori; ori numai de interesele
copiilor minori.
Instanţa judecătorească va decide în fiecare caz concret ţinând cont de
probele prezentate. Astfel majorarea cotei-părţi a unuia dintre soţi poate avea loc în
cazul când prin împărţirea patrimoniului în părţi egale interesele copiilor minori
334
pot fi lezate. Spre exemplu, dacă doi sau mai mulţi copii vor locui după divorţul
părinţilor cu unul dintre ei, căruia i se va atribui o cotă egală cu a celuilalt în casa
de locuit, copiilor, respectiv, li se vor înrăutăţi condiţiile de trai în comparaţie cu
cele avute până la divorţul părinţilor. Respectiv, instanţa judecătorească la
împărţirea spaţiului locativ trebuie să ia în considerare acest lucru şi să majoreze
cota-parte a soţului care va locui cu copiii şi să o micşoreze pe a celuilalt.
Temei pentru majorarea sau micşorarea cotei-părţi a unuia dintre soţi pot
servi interesele unuia dintre soţi care merită atenţie. Astfel de interese pot fi:
incapacitatea de muncă a unuia dintre soţi şi reducerea veniturilor curente în
legătură cu aceasta; unul dintre soţi se eschiva de la muncă fără motive temeinice
sau cheltuia bunuri comune în dauna intereselor familiei (băuturi alcoolice,
droguri, jocuri de hazard, etc.). Motivele care stau la baza majorării sau micşorării
cotei-părţi a unuia dintre soţi trebuie să fie indicate în hotărârea instanţei
judecătoreşti.
Determinarea cotelor-părţi a fiecăruia dintre soţi în valoare matematică este
urmată de împărţirea bunurilor la concret, adică se stabileşte căruia dintre soţ şi ce
bun îi va aparţine. Transmiterea bunurilor indivizibile în proprietatea personală a
soţilor se face, după posibilitate, ţinând cont de dorinţa soţilor, de interesele lor,
inclusiv cele profesionale, de interesele copiilor minori care vor locui cu unul
dintre ei, datoriile soţilor etc. În ce priveşte bunurile care pot fi divizate în natură
(casă de locuit, vilă, teren de pământ) fiecărui soţ se va determina o cotă-parte
concretă şi bunul devine proprietate comună pe cote-părţi. Fiecare soţ îşi exercită
dreptul de proprietate în conformitate cu prevederile Codului Civil care
reglementează proprietatea comună pe cote-părţi. Dacă bunul a fost împărţit în
părţi inegale şi cotă-parte a unuia dintre soţi este mult mai mică decât a celuilalt şi
face imposibilă exercitarea dreptului de proprietate, atunci soţului cu o cotă-parte
mai mică, i se poate plăti o compensaţie de către soţul căruia i s-a atribuit o cotă-
parte mai mare. Aceasta se face numai cu acordul soţului proprietar al cotei-părţi
mai mici în scopul asigurării exercitării cât mai efective a dreptului de proprietate
de către soţul căruia îi aparţine cea mai mare parte a bunului. În cazul lipsei
335
acordului, soţul căruia îi aparţine o cotă-parte mai mică nu poate fi lipsit de dreptul
de proprietate asupra bunului litigios.
În procesul de divorţ şi împărţire a bunurilor proprietate comună în
devălmăşie a soţilor, de regulă nu se admite participarea terţelor persoane. Dar,
dacă la împărţirea bunurilor proprietate în devălmăşie a soţilor, vor fi atinse
interesele persoanelor terţe, instanţa judecătorească va dispune examinarea cererii
într-un proces aparte.
Conform art.25 alin. 8 Codul Familiei pentru împărţirea bunurilor
proprietate comună în devălmăşie a soţilor a căror căsătorie a fost desfăcută, se
stabileşte un termen de prescripţie de 3 ani. Acest termen are tendinţa de a acorda
foştilor soţi posibilitatea de a-şi realiza drepturile patrimoniale în cea mai mare
măsură. Şi, deoarece în articolul menţionat nu este indicat de la ce dată începe
curgerea termenului de prescripţie de 3 ani urmează a fi aplicat art. 8 alin 2 Codul
Familiei care dispune că la examinarea cerinţelor ce ţin de relaţiile familiale,
instanţa judecătorească aplică normele care reglementează prescripţia în
conformitate cu prevederile respective ale Codului Civil. Astfel art. 272 alin. 1
Codul Civil prevede că, termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă de la
data naşterii dreptului la acţiune. Dreptul la acţiune se naşte la data când persoana
a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului. Deci, curgerea termenului de
prescripţie de 3 ani stabilit pentru cerinţele de partaj a averii comune a soţilor
începe să curgă nu din momentul încetării căsătoriei dar din momentul când fostul
soţ a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului său.

1.3 Examinarea litigiilor privind plata pensiei de întreţinere.

Între litigiile ce reies din relaţiile familiale cele care ţin de încasarea pensiei
de întreţinere sunt destul de frecvente. Codul Familiei din 2001 a lărgit
posibilităţile încasării pensiei de întreţinere fără participarea instanţelor

336
judecătoreşti prin intermediul contractului privind plata pensiei de întreţinere.
Reglementarea juridică a înţelegerii părţilor privind plata pensiei de întreţinere are
ca scop asigurarea intereselor membrilor familiei de a se întreţine reciproc în
modalitatea care le convine părţilor satisfăcându-le pe deplin interesele.
Autentificarea notarială a contractului privind plata pensiei de întreţinere face ca
această înţelegere a părţilor să aibă aceeaşi putere juridică ca şi hotărârea instanţei
judecătoreşti privind încasarea silită a pensiei de întreţinere. Ar fi chiar preferenţial
ca plata pensiei de întreţinere să fie efectuată în baza contractului care este un
acord de voinţe al părţilor, ceea ce nu întotdeauna se întâlneşte la încasarea pensiei
de întreţinere printr-o hotărâre a instanţei judecătoreşti.

În lipsa unui acord privind plata pensiei de întreţinere, membrii familiei care
pretind întreţinerea pot porni în instanţa judecătorească o acţiune privind încasarea
pensiei de întreţinere. Acţiunea o poate porni una din persoanele care, conform
Codului Familiei, are dreptul de a primi întreţinerea de la alţi membri ai familiei
chiar şi în cazul când plata se efectuează în mod benevol, dar fără încheierea
contractului privind plata pensiei de întreţinere.

Cererea de încasare a pensiei de întreţinere poate fi depusă de persoana care

pretinde întreţinerea sau dacă aceasta este minoră, incapabilă ori limitată în
capacitatea de exerciţiu de către reprezentantul legal al acestei persoane. În cazul
când minorul sau persoana incapabilă se află sub protecţia unei instituţii educative,
curative sau de protecţie socială, cererea poate fi depusă de administraţia acestei
instituţii.

Cererea de încasare a pensiei de întreţinere se poate depune în instanţa

judecătorească de la domiciliul pârâtului ori de la domiciliul reclamantului.

Persoana care pretinde întreţinerea se poate adresa în instanţa judecătorească

în orice moment, indiferent de termenul care a trecut de la apariţia dreptului
respectiv. Important este ca dreptul la încasarea pensiei de întreţinere să existe la
momentul adresării în instanţa judecătorească.

337
 Întreţinerea se stabileşte pentru viitor de la data adresării persoanei
îndreptăţite de a primi în instanţa judecătorească. Codul Familiei (art. 98 alin. 3)
permite încasarea întreţinerii pentru perioada anterioară adresării, fără a fi indicată
această perioadă. Adică în cazul dat se aplică prevederile art. 8 alin. 1 Codul
Familie care stipulează ca cerinţele ce ţin de relaţiile familiale sunt
imprescriptibile. Încasarea pensiei pentru o perioadă anterioară adresării în instanţa
judecătorească face obiectul unei cercetări minuţioase în rezultatul cărora
judecătorul trebuie să stabilească că cel îndreptăţit să primească întreţinerea
(creditorul) a întreprins măsuri de încasare a întreţinerii (cum ar fi încercarea de a
încheia un contract privind plata pensiei de întreţinere cu cel care datorează
întreţinerea, a întreprins măsuri pentru stabilirea locului de trai, de muncă cât şi
veniturile celui datornic etc.); iar cel obligat la plată s-a eschivat de la executarea
obligaţiei prin diferite modalităţi (spre exemplu nu-şi îndeplinea promisiunile de a
plăti sumele promise la o anumită dată, ascundea locul de muncă, veniturile, nu s-a
prezentat la notar pentru semnarea contractului privind plata pensiei de întreţinere
etc.). Deoarece încasarea pensiei de întreţinere pentru perioada anterioară nu
prevede nici un termen, data de la care se încasa plata pensia de întreţinere
urmează să fie stabilită de către instanţa de judecătorească în urma examinării
probelor prezentate de părţi care vor dovedi că creditorul a încercat să încaseze
pensia de întreţinere, iar debitorul s-a eschivat de la îndeplinirea acestei obligaţii.

O atenţie deosebită în soluţionarea cauzei privind data de la care se va încasa

pensia de întreţinere se va atrage subiectelor aceste obligaţii. Astfel, dacă plata
întreţinerii urmează a fi încasată în folosul copiilor minori, care se află într-o
situaţie vulnerabilă din cauza că un timp îndelungat părintele (părinţii) nu-şi
onorează obligaţia de întreţinere, se va face tot posibilul ca întreţinerea să fie
plătită din momentul când părintele (părinţii) a încetat de a mai întreţine copiii
minori. Este de menţionat faptul că încasarea pensiei de întreţinere pentru copilul
minor a cărui filiaţie cu părintele a fost stabilită prin instanţa de judecată nu poate
fi anterioară datei pronunţării hotărârii judecătoreşti despre stabilirea paternităţii.

338
 Cererea privind încasarea pensiei de întreţinere trebuie să conţină, după
posibilitate, date privind veniturile curente ale pârâtului, iar în lipsa acestora, date
privind patrimoniul lui. La examinarea cauzei instanţa de judecată va ţine cont de
toate probele prezentate privind veniturile celui obligat să plătească. Dacă astfel de
date nu există atunci instanţa de judecată va sesiza inspectoratul fiscal de la
domiciliul pârâtului pentru a controla lipsa totală sau parţială a veniturilor.

Pensia de întreţinere pentru copii minori se stabileşte în cuantumul prevăzut

de art. 75 Codul Familiei, şi anume, ¼ pentru un copil, ⅓ pentru 2 copii şi ½
pentru 3 şi mai mulţi copii din toate veniturile persoanei. Se vor lua în considerare
veniturile persoanei de la toate locurile de muncă, din gospodăria agricolă,
activitatea de antreprenoriat, activitatea intelectuală etc. Dacă cel obligat la plata
întreţinerii nu are venituri regulate sau acestea nu pot fi stabilite, pensia de
întreţinere se va stabili într-o sumă bănească fixă plătită lunar. La determinarea
cuantumului pensiei de întreţinere pentru copiii minori se va păstra, în măsura
posibilităţii, nivelul anterior de asigurare materială a copilului.

Conform legislaţiei în vigoare soţii (foştii soţi) îşi datorează întreţinerea

materială reciprocă, în condiţiile prevăzute de art. 82-83 Codul Familiei. În cazul
când această întreţinere nu se acordă în mod benevol sau în baza unui contract
privind plata pensiei de întreţinere soţul inapt de muncă poate porni o acţiune în
instanţa judecătorească privind încasarea silită a întreţinerii. Deseori soţul care
necesită sprijin material trăieşte în concubinaj cu o altă persoană. Deoarece
concubinajul nu este reglementat de legislaţia în vigoare şi nu produce efecte
juridice el nu prezintă un impediment pentru stabilirea şi încasarea pensiei de
întreţinere de la fostul soţ. Pe de altă parte art. 85 Codul Familiei acordă instanţei
de judecată dreptul să-l elibereze pe unul dintre soţ (fostul soţ) de obligaţia de
întreţinere sau să limiteze această obligaţie la un anumit termen pentru anumite
motive. Între aceste este şi faptul că soţul (fostul soţ) care necesită sprijin material
a avut o comportare amorală în familie sau el a fost culpabil de desfacerea
căsătoriei. Deci, uneori, instanţa judecătorească examinând probele prezentate

339
urmează să concretizeze dacă concubinajul fostului soţ care necesită sprijin
material nu face parte din cele indicate în art. 85 lit. „b” şi „d”. Dacă nu atunci
concubinajul nu trebuie să influenţeze dreptul soţului sau fostului soţ de a primi
întreţinerea.

O categorie separată a obligaţiei de întreţinere este obligaţia de întreţinere

dintre alţi membri ai familiei. Aceasta este o obligaţie subsidiară şi apare
întotdeauna în cazurile când întreţinerea nu poate fi încasată de la persoanele care
sunt în primul rând obligate la plată. Astfel, la primirea cererii privind încasarea
pensie de întreţinere de la nepoţii majori pentru bunicii inapţi de muncă şi care
necesită sprijin material, în primul rând trebuie să se constate faptul că bunicii nu
au copii majori care ar putea să le plătească întreţinerea, sau că aceştia sunt în
imposibilitate de a plăti. În caz că bunicii au copii majori, dar aceştia au fost
eliberaţi de plata întreţinerii în baza art. 80 alin. 5 Codul Familiei din cauza că
bunicii s-au eschivat de la îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, atunci pensia de
întreţinere nu va putea fi încasată nici de la nepoţi.

Pensia de întreţinere pentru membrii familiei se încasează în baza hotărârii

instanţei judecătoreşti care conform art. 256 Codul de Procedură Civilă, urmează a
fi executat imediat. În cazurile când încasarea pensiei de întreţinere pentru copilul
minor nu necesită examinarea cu atragerea unor alte persoane interesate, nu
necesită stabilirea paternităţii, nu este contestată paternitatea sau maternitatea
judecătorul emite o ordonanţă, în temeiul art. 345 Codul de Procedură Civilă care
urmează a fi executat imediat.

În condiţiile social-economice actuale deseori se întâmplă că cel obligat la

plată nu are venituri regulate sau ele nu pot fi depistate. Problema încasării
întreţinerii se soluţionează în ordinea prevăzută de art. 103 Codul Familiei, adică
încasarea va avea loc din mijloacele băneşti depuse de către debitor la instituţiile
financiare sau transmise organizaţiilor comerciale şi necomerciale, cu excepţia
cazurilor când aceste mijloace le-au fost transmise în proprietate. Dacă debitorul
nu dispune de astfel de mijloace băneşti sau dacă dispune de ele, dar acestea sunt
340
insuficiente pentru a-şi onora obligaţia, pensia de întreţinere se va încasa din contul
tuturor bunurilor mobile şi imobile ale debitorului care pot fi urmărite. Ordinea de
urmărire a bunurilor şi a mijloacelor băneşti ale debitorului se face în modul
prevăzut de legislaţia procesuală civilă. Patrimoniul în cazul dat va cuprinde nu
numai bunurile care aparţin debitorului cu drept de proprietate dar şi drepturile lui
de creanţă.

1.4 Examinarea litigiilor privind educarea copiilor minori.

Litigiile privind educarea copiilor minori pot fi de mai multe feluri, însă nu
toate sunt reglementate de normele dreptului familiei. Astfel dacă părinţii nu pot
ajunge la un acord comun privind metoda de educare a copilului sau determinarea
instituţiei în care să studieze copilul ei se pot adresa la autoritatea tutelară pentru a
primi ajutorul necesar. Autoritatea tutelară în aceste cazuri, dă părinţilor sfaturi şi
recomandă să procedeze în felul care cel mai bine va satisface interesele copilului
minor. Recomandările autorităţii tutelare sunt de ordin pedagogic şi nu pot fi
îndeplinite în mod silit. În cazurile când între părinţi apare un litigiu privind
educaţia copilului şi ei nu-l pot soluţiona în mod paşnic, acesta se soluţionează pe
cale judecătorească.

Instanţa judecătorească soluţionează litigiile:

1. privind determinarea locului de trai al copilului în cazul când părinţii

locuiesc separat;

2. privind exercitarea drepturilor părinteşti de către părintele care

locuieşte separat de copil;

3. privind dreptul de a participa la educarea copilului a altor rude

apropiate ale copilului (bunici, fraţi, surori).

Litigiul privind determinarea locului de trai al copilului în cazul când

părinţii locuiesc separat se soluţionează în cazul lipsei acordului între părinţi cu

341
participarea obligatorie a autorităţii tutelare. La soluţionarea acestui litigiu se va
ţine cont de egalitatea în drepturi a ambilor părinţi şi de interesul copilului.

Astfel, instanţa judecătorească, reieşind din condiţiile concrete în care se

educă copilul şi având la bază prevederile art. 63 alin. 2 Codul Familiei va
soluţiona litigiul privind determinarea locului de trai al copilului minor ţinând cont
de vârsta copilului, ataşamentul lui faţă de fiecare din părinţi, surori sau fraţi, de
relaţiile existente între copil şi fiecare părinte, de calităţile morale ale părinţilor, de
posibilităţile părinţilor de a crea condiţii adecvate pentru educaţia şi dezvoltarea
copilului (îndeletnicirile şi regimul de lucru, condiţiile de trai etc.).

Instanţa judecătorească poate avea în vedere şi alte momente, spre exemplu,

care dintre părinţi este mai grijuliu faţă de copil, comportamentul moral al
părinţilor, în sens că are sau nu acesta deprinderi dăunătoare (beţia, narcomania,
nervozitatea spontană etc.) sau comportament neadecvat. La fel se vor lua în
considerare trăsăturile de caracter comune ale copilului cu părintele care pretinde
să locuiască împreună cu copilul, care au fost temeiurile desfacerii căsătoriei, şi-a
creat sau nu fiecare dintre părinţii copilului o altă familie. Se ia în vedere şi dorinţa
copilului de a locui cu un părinte sau altul, iar în cazul când copilul a împlinit
vârsta de 10 ani de opinia lui se va ţine cont în mod obligatoriu, dacă aceasta nu
contravine intereselor copilului.

La examinarea acestor litigii de către instanţa judecătorească este obligatorie

participarea autorităţii tutelare avizul căreia întocmit în baza verificării condiţiilor
de trai al părinţilor are o importanţă decisivă. Totodată urmează să menţionăm că,
instanţa judecătorească va examina avizul autorităţii tutelare în ansamblu cu alte
probe prezentate. Dacă instanţa judecătorească nu va fi de acord cu avizul
autorităţii tutelare în hotărâre trebuie să fie menţionate cauzele concrete pe care s-a
bazat instanţa judecătorească la soluţionarea litigiului.

Practica judiciară demonstrează că la soluţionarea litigiilor privind

determinarea locului de trai al copilului în cazul divorţului părinţilor, de cele mai
multe ori copiii se transmit spre educaţie mamei şi locuiesc împreună cu ea. Nu
342
există nici o argumentare în acest domeniu. Legislaţia în vigoare prevede egalitatea
în drepturi şi obligaţii a părinţilor faţă de copii, astfel practica judiciară trebuie să
ţină cont de acest principiu la determinarea locului de trai al copilului, cu atât mai
mult, că viaţa dovedeşte că bărbaţii pot să-şi exercite drepturile părinteşti nu mai
rău ca femeile. Factorul decisiv în determinarea locului de trai al copilului minor
trebuie să fie interesul copilului, având în vedere posibilitatea părintelui de a crea
cele mai favorabile condiţii pentru educarea şi instruirea copilului.

Litigiul privind exercitarea drepturilor părinteşti în cazul când părinţii

locuiesc separat se soluţionează de către autoritatea tutelară iar decizia acesteia
poate fi atacată în instanţa judecătorească (art. 64 alin. 2 Codul Familiei). La
soluţionarea acestui litigiu instanţa judecătorească va lua în considerare condiţiile
concrete în care se educă copiii, vârsta copiilor, particularităţile dezvoltării lor,
caracterul relaţiilor cu părinţii, afecţiunea copiilor faţă de părinţi, condiţiile de trai
ale părintelui ce locuieşte separat, posibilităţile acţiunii pozitive sau negative
asupra copiilor din partea acestuia şi alte circumstanţe scoase la iveală în procesul
de examinare a cazului. În caz de necesitate instanţa de judecată poate numi o
expertiză psihologică legală în privinţa ambilor părinţi sau a unuia dintre ei. O
astfel de expertiză permite analiza psihologică a conflictului apărut, cum ar fi
prezenţa sau lipsa influenţei unuia dintre părinţi asupra copilului, caracterul acestui
părinte, motivele comportamentului fiecărui dintre părinţi, caracteristica generală a
relaţiilor dintre copil şi fiecare părinte, dovezile care ar permite să afirme sau să
contrazică probele prezentate de fiecare în parte şi care ar da posibilitate instanţei
judecătoreşti să ia decizia corectă. Totodată, urmează să menţionăm că, concluzia
expertizei psihologice la fel ca şi concluzia autorităţii tutelare nu au forţa probantă
dinainte stabilită şi urmează a fi apreciate de instanţa judecătorească în ansamblu
cu celelalte probe prezentate de părţi.

În cazurile excepţionale, când comunicarea copilului cu părintele este în

detrimentul intereselor copilului sau prezintă pericol pentru starea lui fizică şi
psihică instanţa judecătorească, reieşind din prevederile art. 64 alin. 1 Codul

343
Familiei, poate respinge acţiunea părintelui care locuieşte separat de copil şi căruia
nu i se permite realizarea drepturilor sale.

De cele mai dese ori acţiunea părintelui căruia i se încalcă dreptul de a

participa la educarea copilului este soluţionată pozitiv. În aceste cazuri hotărârea
motivată a instanţei judecătoreşti trebuie să conţină prevederi concrete privind
ordinea de participare a părintelui la educarea copilului, timpul, durata şi locul
comunicării acestuia cu copilul. Comunicarea poate avea loc nu numai personal
dar şi prin convorbiri telefonice, scrisori etc. Hotărârea instanţei judecătoreşti este
obligatorie pentru ambii părinţi. În caz de încălcare a hotărârii faţă de părintele
vinovat se vor aplica sancţiunile prevăzute de legislaţia procesuală civilă. Dacă
încălcările vor avea un caracter repetat, la cererea părintelui care locuieşte separat
de copil, instanţa judecătorească poate să-i transmită acestuia copilul spre creştere
şi educare cu condiţia că această schimbare a locului de trai este în interesul
copilului minor şi este efectuată avându-se în vedere opinia copilului.

În ultimii ani în instanţa judecătorească pot apărea litigii privind lipsa

acordului unuia dintre părinţi pentru ieşirea copiilor din ţară cu celălalt părinte.
Legea cu privire la ieşirea şi intrarea în Republica Moldova nr. 269-XII din
09.11.1994 prevede că copiii în vârstă de până la 18 ani, pot beneficia de dreptul
de a ieşi din ţară în temeiul cererii ambilor părinţi, iar în caz că unul dintre ei nu
acceptă ieşirea copiilor din ţară, refuzul poate fi contestat în instanţa
judecătorească. La soluţionarea acestui litigiu instanţa judecătorească trebuie să
ţină cont, în primul rând, de interesele copilului minor, în al doilea rând de
interesele părinţilor, atât celui care doreşte să plece, cât şi a celui care rămâne în
ţară, şi, în al treilea rând de garanţiile care sunt prezentate instanţei că în ţara
străină copilului i se vor acorda condiţii de creştere, educare şi instruire echivalente
cu cele pe care copilul le are în ţara de origine.

Litigiul privind educarea copilului poate apărea şi între părinţi şi alte rude
apropiate ale copilului. Astfel art. 65 Codul Familiei prevede că bunicii, fraţii şi
surorile copilului au dreptul să comunice cu acesta şi dacă părinţii sau unul dintre
344
ei refuză acest drept litigiul este soluţionat de autoritatea tutelară. Dacă hotărârea
autorităţii tutelare este neglijată bunicii, fraţii şi surorile se pot adresa în instanţa
judecătorească cu o cerere privind înlăturarea impedimentelor de comunicare cu
copilul. Examinarea cauzei va avea loc ca şi în cazul litigiului apărut între părinţi
cu participarea obligatorie a autorităţii tutelare.

Acţiunea privind înlăturarea impedimentelor de comunicare cu copilul a

bunicilor, fraţilor şi surorilor poate fi respinsă numai în cazul existenţei unui
pericol pentru viaţa şi sănătatea copilului, pentru dezvoltarea lui spirituală.

O atenţie deosebită merită examinarea cauzelor privind decăderea din

drepturile părinteşti.

Decăderea din drepturile părinteşti este o sancţiune care poate fi aplicată faţă
de părinţii care din culpă gravă nu-şi îndeplinesc obligaţiunile faţă de copii sau fac
abuz de drepturile lor părinteşti. Temeiurile decăderii din drepturile părinteşti sunt
enumerate la art. 67 Codul Familie şi sunt mai multe. Unul din aceste motive este
că părinţii se eschivează de la exercitarea obligaţiilor părinteşti, inclusiv de la plata
pensiei de întreţinere. Aceasta include acţiunile sau inacţiunile care pun în
primejdie sănătatea fizică şi psihică a copilului, dezvoltarea lui morală, asigurarea
condiţiilor de trai şi materiale, învăţătura şi instruirea copilului.

În practica judiciară a ultimilor 10 ani sau înteţit cazurile adresării în instanţa

de judecată a mamei copilului cu o cerere privind decăderea din drepturile
părinteşti a tatălui care mai mult de 6 luni nu plăteşte pensia de întreţinere. Este de
menţionat faptul că instanţa judecătorească trebuie în mod obligatoriu să constate
care sunt motivele că tatăl copilului nu plăteşte întreţinerea (lipsa unui loc de
muncă, schimbarea locului de trai, neadresarea mamei copilului etc.) şi numai la
prezentarea probelor că părintele se eschivează de la plată prin care fapt aduce un
prejudiciu material copilului sancţiunea poate fi aplicată;

Un alt temei este că părinţii refuză să ia copilul din maternitate sau dintr-o
altă instituţie curativă, educativă, de asistenţă socială sau alta similară.

345
 Temei pentru decăderea din drepturile părinteşti serveşte şi faptul că părinţii
fac abuz de drepturile părinteşti, se comportă cu cruzime faţă de copil, influenţează
negativ asupra copilului prin comportare amorală, suferă de alcoolism sau
narcomanie, au săvârşit infracţiuni premeditate contra vieţii şi sănătăţii copiilor sau
a soţului, precum şi în alte cazuri când aceasta o cer interesele copilului.

Având în vedere faptul că decăderea din drepturile părinteşti este o sancţiune

foarte drastică ea trebuie aplicată faţă de părinţi numai după ce instanţa
judecătorească va constata că alte măsuri luate faţă de părinţii ce nu-şi îndeplinesc
obligaţiile sau fac abuz de drepturile sale nu au dat nici un efect. Spre exemplu,
dacă părintele nu a fost niciodată preîntâmpinat, amendat după cum prevede Codul
cu privire la contravenţiile administrative (art. 170) nu trebuie de pronunţat
hotărâri pripite privind decăderea din drepturile părinteşti. Desigur,
preîntâmpinările şi amenda nu se vor aplica în cazurile când temei pentru
decăderea din drepturile părinteşti servesc infracţiunile săvârşite împotriva copiilor
sau a celuilalt părinte.

Cererea privind decăderea din drepturile părinteşti se examinează cu

participarea obligatorie a autorităţii tutelare care va prezenta un aviz privind
condiţiile de trai ale copilului. Decăderea din drepturile părinteşti se fac în privinţa
fiecărui copil concret faţă de care nu au fost îndeplinite obligaţiile sau s-a făcut
abuz de drepturile părinteşti. În şedinţa de examinare a cererii, privind decăderea
din drepturile părinteşti instanţa judecătorească este obligată să soluţioneze
chestiunea despre încasarea pensiei de întreţinere de la părinţi, deoarece ei nu sunt
scutiţi de obligaţia de întreţinere a copilului în privinţa căruia sunt lipsiţi de
drepturi. Dacă în procesul examinării cauzei au fost constatate fapte infracţionale
în privinţa copiilor, instanţa judecătorească va anunţa procurorul.

În hotărârea instanţei judecătoreşti urmează să fie menţionat dacă copilul

este transmis celuilalt părinte, altei persoane sau autorităţii tutelare pentru educaţia
în continuare a acestuia.

346
 Părinţii care au fost decăzuţi din drepturile părinteşti pot fi restabiliţi în
drepturi dacă au încetat împrejurările care au condus la decăderea din aceste
drepturi, dacă restabilirea este în interesul copilului şi dacă copilul nu este adoptat.

La examinarea cererii depuse de părinte se vor analiza toate probele care

confirmă că părinţii şi-au schimbat modul de viaţă şi sunt în stare să-şi îngrijească
şi să-şi educe copilul în continuare. Autoritatea tutelară îşi va expune opinia pe
marginea acestei probleme într-o concluzie întocmită pe baza controlului faptelor
expuse în cerere şi a interesului şi opiniei copilului. Copilul care a împlinit vârsta
de 10 ani va fi audiat personal în şedinţa instanţei judecătoreşti pentru a afla opinia
lui privind restabilirea părintelui în drepturi.

347
 Vasile Pascari Nicoale Clima
Judecător la Curtea Judecător la Curtea
Supremă de Justiţie Supremă de Justiţie

1.2. Particularităţile examinării litigiilor de muncă

I. Contractul individual de muncă. Încheierea, modificarea şi

încetarea contractului individual de muncă

1. Generalităţi

1. Contractul individual de muncă este unul din cele mai importante

instituţii ale dreptului muncii. Ca institut al dreptului muncii, contractul individual
de muncă reprezintă o totalitate a normelor juridice, care reglementează încheierea,
modificarea şi încetarea contractelor individuale de muncă.
Contractul individual de muncă încheiat între angajator şi salariat, apare în
rolul faptului juridic ce dă naştere unui raport juridic de muncă.
Raportul juridic de muncă este raportul social reglementat de normele de
drept al muncii, născut pe baza contractului individual de muncă, încheiat între
unitate şi persoana fizică angajată, care prestează o anumită muncă în folosul celui
care a angajat-o şi care, la rândul ei, are obligaţia de a-i plăti salariul convenit şi de
a-i asigura condiţiile necesare prestării muncii.
Prevederile art. 20 din Constituţie, privind accesul liber la justiţie pentru
apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime, includ şi drepturile ce
decurg din relaţiile de muncă.
În special, instanţele judecătoreşti examinează litigiile apărute în cadrul
încheierii, modificării sau încetării contractului individual de muncă privind:
- refuzul neîntemeiat de angajare la muncă (art.47, 247 Codul Munci);
- concedierea salariatului în legătură cu rezultatul nesatisfăcător al
perioadei de probă (art.63 Codul Muncii);
- modificarea contractului individual de muncă fără consimţământul
salariatului (art.68 Codul Muncii);
- transferul la o altă muncă permanentă în cadrul aceluiaşi unităţi sau
transferul la o altă muncă permanentă, la o altă unitate ori într-o altă localitate
împreună cu unitatea fără consimţământul salariatului (art.74, 250 Codul Muncii);
- suspendarea nejustificată a contractului individual de muncă (art.76-79
Codul Muncii);

348
 - imposibilitatea temporară a continuării activităţii de producţie în cazul
şomajului tehnic (art.80 Codul Muncii);
- încetarea contractului individual de muncă încheiat pe o durată
determinată (art.83 Codul Muncii);
- declararea nulităţii contractului individual de muncă (art.84 Codul
Muncii);
- desfacerea contractului individual de muncă pe durata nedeterminată,
demisia (art.85 Codul Muncii);
- desfacerea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului
(art.86, 183, 251, 257, 263 Codul Muncii);
- neachitarea indemnizaţiilor în cazul încetării contractului individual de
muncă (art.184-186, 264, 274 Codul Muncii);
- încetarea contractului individual de muncă cu salariaţii cu contract
individual de muncă de până la 2 luni şi cu salariaţii angajaţi la lucrări sezoniere
(art.278, 282 Codul Muncii);
- încheierea, modificarea şi încetarea contractului individual de muncă
încheiat între salariat şi angajatorul persoană fizică (art.283-289 Codul Muncii);
- încheierea şi încetarea contractului individual de muncă cu salariaţii cu
munca la domiciliu (art.240-292 Codul Muncii);
- încheierea şi încetarea contractului individual de muncă cu cadrele
didactice şi cu cadrele din organizaţiile din sfera ştiinţei şi inovării (art.297,301
Codul Muncii);
- încheierea, modificarea şi încetarea contractului individual de muncă al
salariaţilor din asociaţiile religioase (art.308, 310 Codul Muncii);
- încetarea contractului individual de muncă pentru perioada îndeplinirii
unei anumite lucrări (art.312, 310 Codul Muncii) şi alte situaţii litigioase apărute în
cadrul contractului individual de muncă.
Raporturile de muncă, în particular, sînt reglementate de următoarele acte
legislative:
- Constituţia Republicii Moldova;
- Codul Muncii al RM;
- Legea cu privire la protecţia muncii nr. 625-XII din 02.07.1991;
- Hotărîrea Guvernului RM cu privire la carnetul de muncă nr.
867/28.11.1994;
- Legea despre asigurări de accidente de muncă şi boli profesionale nr.
756-XIV din 24.12.1999;
- Legea cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar nr. 355 din
23.12.2005;
- Hotărîrea Guvernului privind calcularea salariului mediu
nr.426/26.04.2002;
- Hotărîrea Guvernului nr.706/05.06.2002 despre modul de cercetare a
accidentelor de muncă;
- Legea cu privire la asigurări nr. 1508-XII din 15.06.1993;
349
 - Regulamentul de apreciere medico-legală a gravităţii vătămării
corporale, aprobat prin Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 99 din
27.06.2003;
- Hotărîrea Guvernului nr. 19 din 04.01.2006 privind majorarea salariilor
angajaţilor din sectorul bugetar;
- alte acte normative interne;
- Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 105, ratificată prin
Hotărîrea Parlamentului RM nr. 707-XII din 10.09.1991;
- Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale, ratificat prin Hotărîrea Parlamentului nr. 218 din 26.07.1990
(art. 6);
- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 23);
- Convenţia asupra abolirii muncii forţate, ratificată prin Hotărîrea
Parlamentului nr. 707 din 10.09.1991;
- Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat
prin Hotărîrea Parlamentului nr. 217 din 28.07.1990;
- Acordul CSI privind colaborarea în domeniul migraţiei forţei de
muncă, ratificat prin Hotărîrea Parlamentului nr. 397 din 16.03.1995;
- Acordul CSI privind recunoaşterea reciprocă a drepturilor la repararea
prejudiciului cauzat lucrătorilor în urma unei boli profesionale sau
accident de muncă, ratificat prin Hotărîrea Parlamentului nr.
403/16.03.1995.
La judecarea litigiilor individuale de muncă se aplică legislaţia unui alt stat
în conformitate cu legea sau cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova
este parte, în caz de neconcordanţă se aplică actul internaţional.

2. Esenţa şi caracteristicile contractului individual de muncă

Conform art. 45 Codul muncii, contractul individual de muncă este

înţelegerea dintre salariat şi angajator, prin care salariatul se obligă să presteze o
muncă într-o anumită specialitate, calificare sau funcţie, să respecte regulamentul
intern al unităţii, iar angajatorul se obligă să-i asigure condiţiile de muncă
prevăzute de Codul Muncii, de alte acte normative ce conţin norme ale dreptului
muncii, de contractul colectiv de muncă, precum şi să achite la timp şi integral
salariul.
Din această definiţie, rezultă trei elemente importante ale contractului
individual de muncă:
a) prestarea muncii de către angajat în mod personal, neputîndudu-se
admite ca munca să fie prestată de o altă persoană fizică decît cea care s-a angajat.
De asemenea, rezultă că cel care angajează nu poate fi propriul său salariat;
b) plata muncii prestate este o condiţie obligatorie, munca cu titlu gratuit
neputându-se presta în baza unui contract individual de muncă. Plata semnifică
faptul că munca este prestată sub îndrumarea şi controlul celui care plăteşte.

350
 c) subordonarea salariatului faţă de cel care angajează se manifesta prin
autoritatea celui de-al doilea, care conduce procesul de muncă şi dă dispoziţii
obligatorii de urmat în această perioadă. Este vorba de o subordonare juridică,
care implică autoritatea, în timpul muncii, a celui care a angajat, manifestată
prin ordinele date celui ce prestează munca, dar şi prin dreptul de a beneficia de
produsul muncii, ceea ce implică şi suportarea riscurilor Subordonarea juridică,
proprie contractului individual de muncă, nu este identică cu o subordonare
economică. În literatura de specialitate, s-a menţionat că, situaţia juridică a
muncitorului în raport cu cel pentru care munceşte nu este determinată de situaţia
lui economică, ea rezultând din contractul încheiat între părţi, astfel că
situaţia de salariat implică în mod necesar existenţa unei legături juridice de
subordonare a salariatului cu persoana pentru care prestează munca.
Încheind contractul individual de muncă, salariatul renunţă la libertatea de
a-şi organiza singur activitatea sa profesională, plasându-se sub autoritatea celui
care îl angajează, obţinând în schimb plata unui salariu. Dar această subordonare
nu trebuie înţeleasă în mod absolutist, deoarece în multe situaţii salariatul se bucură
de o anumită libertate în privinţa executării muncii (de pildă, un inginer proiectant).
Vom enunţa în continuare caracteristicile contractului individual de
muncă:
- în primul rînd contractul de muncă este un contract bilateral, încheiat
întotdeauna numai între două părţi (cel care angajează şi cel care se angajează),
nefiind posibilă o pluralitate de subiecte ca în contactele de drept civil. Cu toate că,
uneori un salariat poate încheia câte un contract individual de muncă
concomitent cu mai mulţi angajatori, cum este cazul personalului casnic angajat la o
familie, şi în aceste cazuri contractul rămîne bilateral, existînd o pluralitate de
contracte dar nu o pluralitate de subiecţi ai contractului.
- este un contract cu titlu oneros deoarece fiecare parte urmăreşte
obţinerea unui avantaj. Munca cu titlu oneros nu este caracteristică contractului
individual de muncă.
- este un contract comutativ, obligaţia uneia din părţi fiind echivalentul
obligaţiei celeilalte părţi, altfel spus, obligaţiei de prestare a muncii îi corespunde
obligaţia corelativă de plată a salariului, ambele obligaţii fiind cunoscute la
încheierea contractului.
- este un contract sinalagmatic, obligaţiile părţilor fiind reciproce.
- este un contract personal, ambele părţi obligându-se având-o în vedere una
pe alta. Salariatul se obligă personal să presteze munca stabilită în contract, nu poate
nimeni altcineva s-o presteze în locul lui, iar unitatea l-a angajat având în vedere
anumite calităţi, aptitudini, ale acestuia în momentul angajării. Contractul individual
de muncă nu poate fi transmis succesorilor, astfel că aceştia nu sunt legaţi de
obligaţiile asumate de fostul salariat. De asemenea, salariatul, la încheierea
contractului individual de muncă, are în vedere unitatea, specificul acesteia, condiţiile
de muncă şi salariul asigurat, localitatea, distanţa de domiciliu, renumele acesteia, etc.
- este un contract cu executare succesivă pentru ambele părţi, care, în ceea
ce-l priveşte pe salariat, nu mai poate fi revocată. In consecinţă, în cazul nulităţii
contractului, aceasta nu are efect retroactiv, deoarece munca prestată are caracter
351
ireversibil, iar plata salariului, chiar în condiţiile unui contract lovit de nulitate, este
justificată de executarea muncii stabilite în contract. Aşadar, desfiinţarea contractului
de muncă produce efecte pentru viitor, neproducând efecte retroactive. Fiind un
contract cu executare succesivă, poate fi suspendat când anumite cauze
împiedică în mod temporar îndeplinirea prestaţiilor stabilite şi reluat apoi,
după încetarea acestor cauze. Deasemenea, contractul poate fi modificat,
dacă au apărut condiţii noi, dar modificarea nu se face în mod unilateral, adică
numai de către una din părţi, ci doar prin acordul celor două părţi – salariatul
şi angajatorul;
-este un contract numit, la care salariatul aderă, el neavând
posibilitatea să modifice partea legală a contractului stabilit prin legislaţia
muncii. Desigur că prevederile stabilite pe cale legislativă au caracter
general, ele se referă atât la cei care se află în perioada executării
contractului individual de muncă, cât şi la cei care urmează să încheie asemenea
contract. Tocmai din această cauză, salariatul este protejat prin partea numită a
contractului de muncă. Obligaţia salariatului rezultată din contract este de a
face, adică de a presta munca şi trebuie executată în natură. În consecinţă,
nerealizarea obligaţiei salariatului nu poate fi înlocuită cu despăgubiri, iar
patronul nu poate pune pe altcineva, pe cheltuiala salariatului, să presteze munca
respectivă.
- este un contract care poate fi afectat doar de un termen extinctiv
(contractul pe durată determinată, când acesta încetează la îndeplinirea
termenului stabilit la încheierea lui, cum este, de pildă, contractul încheiat pentru
înlocuirea unei persoane aflată în concediu de maternitate).
- este un contract consensual, încheierea lui având loc prin acordul de
voinţe al părţilor. Momentul încheierii contractului este acela al realizării
acordului de voinţe al părţilor , nefiind nevoie de nici o altă formalitate.
Prevederea din art. 58 alin. (1) din Codul muncii „Contractul individual de
muncă se încheie în formă scrisă”, nu schimbă caracterul consensual al
contractului, forma scrisă fîind cerută doar pentru probaţiunea contracului
dar nu pentru valabilitatea acestuia, fapt ce rezultă şi din art. 58 al. (3) Codul
muncii.

3. Aplicarea noului Cod al Muncii la soluţionarea litigiilor de muncă

prin prisma principiului neretoractivităţii legii

În debutul acestui capitol, necesită a fi relevat faptul, că art.392 al. (3) CM

instituie o excepţie de la principiul neretroactivităţii legii, iar la examinarea
cauzelor care cad sub incidenţa acestui text de lege special, coroborat cu elementul
prescripţiei se va ţine cont de următoarele:
- prin situaţiile juridice nereglementate la data intrării în vigoare a noului
cod se înţelege inexistenţa unui text de lege până la intrarea în vigoare a Codului

352
Muncii care ar fi putut prevedea soluţionarea situaţiei faptice rezultate dintr-un
raport de muncă;
- la situaţii juridice nesoluţionate la data intrării în vigoare a Codului
Muncii (nou), se atribuie acele situaţii care n-au fost rezolvate în modalităţile şi
termenele prevăzute de legea veche;
- dacă dreptul la acţiune aferent obiectului acestuia s-a prescris sub
imperiul legii vechi, indiferent de momentul înaintării acesteia (înainte sau după
data de 01.10.2003), acţiunea se va respinge ca fiind prescrisă, cu excepţia situaţiei
repunerii în termen;
- dacă dreptul la acţiune nu s-a prescris sub imperiul legii vechi, indiferent
de momentul înaintării acţiunii în instanţă, aceasta se va soluţiona conform legii
noi.;
- în situaţiile în care prin acţiune se solicită concomitent şi compensarea
prejudiciului pentru toate cazurile privării ilegale de posibilitatea de a munci,
prevăzute de art.330 Codul Muncii, reglementări care nu erau prevăzute de legea
veche, acestea se vor aplica de la data intrării în vigoare a Codului Muncii nou ( de
la 01 octombrie 2003).
Dacă termenul de înaintare a acţiunii n-a expirat sub legea veche, iar
pentru acest tip de acţiune legea nouă prevede un termen mai mare, dreptul la
acţiune se va prelungi până la expirarea termenului prevăzut de legea nouă luându-
se în consideraţie şi termenul prescris sub imperiul legii vechi.
Conform art.392 al. (3) Codul muncii, reglementarea şi soluţionarea
situaţiilor juridice legate de aplicarea legislaţiei muncii nereglementate sau
nesoluţionate la data intrării în vigoare a legii noi, se va efectua conform
prevederilor acestuia. Prezenta dispoziţie legală nu se referă la desfăşurarea şi
soluţionarea cauzei civile ce are ca obiect un litigiu de muncă, ci situaţia juridică
sau faptul juridic ca izvor de provocare a litigiului, altfel spus, faptul sau situaţia
juridică, dacă nu sînt soluţionate dar este în curs de soluţionare sau desfăşurare,
acestora li se va aplica legislaţia muncii prevăzută de noul Cod, iar dacă situaţia
juridică este deja constituită sub imperiul Codului vechi al Muncii, potrivit art. 6
al. (1) Cod civil, se va aplica legea veche la soluţionarea litigiului apărut în
legătură cu situaţia juridică constituită. Deci , cele două texte de lege nu se exclud
dar se completează reciproc, iar pentru cauzele aflate în curs de soluţionare la data
intrării în vigoare a Codului nou, se va aplica Codul Muncii vechi, care se afla în
vigoare la data apariţiei situaţiei juridice litigioase.
În unele cazuri, instanţele de judecată nu au interpretat în mod adecvat
aceste texte de lege şi au aplicat incorect principiul neretroactivităţii legii şi a
excepţiei stabilită de legea specială (art. 392 pct. 3 C.M.).
Prin Hotărîrea Judecătoriei Orhei din 19.03.2004, pronunţată la cererea
reclamantului D. E. împotriva „ Asociaţia Interraională de producere şi
exploatare”, a fost încasată suma de 988.68 lei – cuantumul restanţei salariale pe
perioada anilor 1998-2000. Instanţa a motivat încasarea sumei respective pe art.
art. 330, 354, 142 şi 355 din Codul Muncii actual, fără a lua în considerare faptul
că situaţia juridică, adică formarea restanţei salariale respective s-a constituit sub
353
imperiul legii vechi, dreptul la acţiune fiind expirat, încălcînd astfel principiul
neretroactivităţii legii civile şi interpretînd neadecvat art. 392 al. (3) Codul muncii,
în cauză fiind necesar de a se aplica legea veche, cu aprecierea posibilităţii
repunerii în termen.
În antiteză cu exemplul anterior, prin Hotărîrea Judecătoriei Rîşcani din
09.04.2004, s-a încasat în baza dispoziţiilor Codului muncii vechi de la Ministerul
Ecologiei, Resurselor şi Dezvoltării Teritoriului în folosul lui N. G., suma
reţinerilor salariale în cuantum de 5296, 12 lei, fapt petrecut sub imperiul legii
vechi, instanţa aplicînd în mod conform principiul neretroactivităţii coroborat cu
dispoziţiile art.392 al. (3) C.M..

4. Termenele de adresare în instanţa de judecată

Conform art. 355 al. (1) şi 344 al. (4) CM termenul de prescripţie
pentru depunerea cererii, privind soluţionarea litigiilor individuale de muncă,
în instanţa de judecată este de un an din momentul de la care salariatul a aflat
sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului său, sau în cazul existenţei
prejudiciului material – de la momentul în care salariatul sau angajatorul a
constatat mărimea prejudiciului, cu excepţia cazului în care obiectul litigiului
este plata unor drepturi salariale sau de altă natură ce se cuvin salariatului,
situaţie în care termenul de prescripţie va fi de 3 ani. Tot aici trebuie de
menţionat faptul care rezultă din explicaţiile anterioare referitoare de
dispoziţiile tranzitorii din art. 392 al. (3) CM, şi anume:
- situaţiilor juridice rezultate din raporturi de muncă executarea
cărora a fost prescrisă sub imperiul legii vechi li se va aplica dispoziţiile legii
vechi şi cererile înaintate în judecată după intrarea în vigoare a codului nou
necesită a fi respinse ca fiind prescrise (termenul de 1 lună de prescripţie
prevăzut de legea veche);
- situaţiilor juridice nesoluţionate (exemplu: neplata salariului, care s-
a prelungit cu segmente temporale sub ambele legi), li se va aplica legea nouă
(termenele de prescripţie expuse mai sus) care vor curge din momentul
naşterii dreptului la acţiune, nu din momentul intrării în vigoare a legii noi.
Există numeroase situaţii în care instanţele nu au luat în considerare
efectul expirării termenului de prescripţie şi au examinat cererile de chemare
în judecată sau au procedat la repunerea în cadrul termenului de prescripţie,
fără a exista motive întemeiate, în modul prevăzut de art. 279 Cod civil, iar în
alte cazuri cu toate că s-a constatat acţiunea ca fiind prescrisă, a fost examinat
fondul cauzei.
Într-un exemplu, Judecătoria Taraclia prin hotărîrea din 10.12.2003, a
repus în termenul de prescripţie acţiunea lui V.D. cu privire la declararea
nulităţii ordinului de concediere din 19.08.2003 eliberat de administraţia
Gimnaziului din satul N. Deoarece termenul de prescripţie sub imperiul legii
vechi era de o lună de zile, iar de la data apariţiei dreptului la acţiune sau a
constituirii situaţiei juridice generatoare a dreptului la acţiune, pînă la
354
intrarea în vigoare a noului Cod ( 01.10.2003) a trecut o lună şi 11 zile, dreptul
la acţiune s-a prescris sub imperiul legii vechi, aceasta fiind o situaţie
nesoluţionată dar în acelaşi timp şi prescrisă, astfel că art. 392 al. (3) CM nu
este aplicabil în situaţia dată. Dacă ordinul de concediere ar fi fost emis cu
pînă la o lună înaintea intrării în vigoare a Codului nou, aveam să fim în
prezenţa unei situaţii juridice nesoluţionate şi neprescrise la momentul
01.10.2003, iar termenul de prescripţie s-ar fi prelungit cu minim 11 luni
pentru a se ajunge la termenul de prescripţie prevăzut de legea nouă – 1 an.
Prin hotărârea judecătoriei Buiucani, din 22.07.2003 s-a constatat ca
fiind prescrise dreptul la acţiune a reclamantului L. B. de repunere în funcţie
de şef al secţiei gestionare a ÎS „P” şi cu toate acestea a examinat cauza în
fond sub toate aspectele, respingând acţiunea ca neîntemeiată. Deoarece
acţiunea a fost constatată ca fiind prescrisă, nu mai era necesară examinarea
în fond a cauzei, respingerea acţiunii ca fiind tardivă datorându-se excepţiei
de tardivitate care are prioritate faţă de netemeinicia.
În conformitate cu art.16 din Legea contenciosului administrativ
funcţionarul public se va adresa cu acţiune privind litigiile despre
modificarea, încetarea contractului de muncă în instanţele de contencios
administrativ fără a fi necesară procedura prealabilă extrajudiciară de
soluţionare a litigiului în termenii prevăzuţi de legea contenciosului
administrativ – 30 zile de la data comunicării actului administrativ despre
modificarea sau încetarea relaţiilor de muncă cu autoritatea publică.
O altă problemă frecventă depistată tot la capitolul termenul de
prescripţie, este cea legată de repunerea în termen, uneori aceasta nefiind
justificată, încălcându-se raţiunile art. 279 Cod civil şi art. 355 p.2 CM.
Prin hotărârea Judecătoriei Călăraşi din 19.12.2003 reclamantul Ş.
D. a fost repus în termenul de prescripţie în acţiunea de repunere în funcţia
de pădurar al ocolului silvic nr. 18, acţiunea fiind depusă după expirarea a 18
luni din momentul apariţiei dreptului la acţiune – înştiinţarea reclamantului
despre emiterea ordinului de concediere nr. 31c/19.03.02, pe motiv că a
aşteptat emiterea unei sentinţe penale, care nu avea conexiune cu cauza civilă.
Prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 11.03.2004 a fost casată hotărârea
instanţei de fond pe motivul netemeiniciei circumstanţei reţinută ca temei a
repunerii în termen.
Termenul de prescripţie de 1 an, prevăzut de art. 355 al.(1) CM în litigiile
ce rezultă nemijlocit din încetarea contractului individual de muncă se va calcula
din ziua în care ordinul a fost adus la cunoştinţă salariatului contra semnătură, din
ziua eliberării carnetului de muncă, având temeiurile concedierii înscrise, sau din
ziua constatării refuzului salariatului de a lua în cunoştinţă cu ordinul de
concediere şi să semneze sau să primească carnetul de muncă.
În cazul în care nu este prezentă nici una din situaţiile enumerate la
aliniatul precedent, termenul se va calcula în baza principiului general – din
momentul în care a află salariatul sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului
(art. 271 al. (1) CC).
355
 Instanţa de judecată nu este în drept să refuze primirea cererii din cauza
omiterii termenului de adresare în judecată. Dacă judecata, examinînd
circumstanţele litigiului, a constatat că termenul de adresare în judecată a fost
încălcat din motive neîntemeiate, refuză admiterea acţiunii.

5. Competenţa instanţelor de judecată. Procedura extrajudiciară.

Conform art. 355 Codul muncii cererea despre soluţionarea litigiului
derivat din încheierea, modificarea şi încetarea contractului individual de muncă
se va adresa nemijlocit instanţei de judecată, cu excepţia litigiilor prevăzute la art.
332 alin. (2) CM.
Dacă obiectul acţiunii este complex, adică constituit din mai multe capete
de cerere, printre ele fiind şi repararea prejudiciului ca capăt de cerere subsecvent
acţiunea se va soluţiona într-un singur proces judiciar.
În cazul dacă, obiectul acţiunii se referă numai la repararea prejudiciului,
instanţa va verifica respectarea procedurii prealabile extrajudiciare, prevăzută la
art. 332 CM.
Dacă la primirea cererii de chemare în judecată se constată nerespectarea
procedurii prealabile extrajudiciare, cererea se va restitui reclamantului pentru
înlăturarea circumstanţelor ce împiedică intentarea procesului ( art.170 al.1 lit. a
CPC), iar dacă acest fapt se constată după punerea cererii pe rolul instanţei ,
cererea se va scoate de pe rol (art. 267 lit. a) CPC).
O chestiune importantă care necesită a fi elucidată, este cea legată de
competenţa materială a instanţelor judecătoreşti la examinarea litigiilor
privind anularea actului de concediere, cu sau fără capete de cerere
subsecvente şi anume situaţia când aceste cereri sunt examinate de către
instanţele de contencios administrativ. Instanţele judecătoreşti de diferite
grade au aplicat în mod contradictoriu dispoziţiile legale incidente, sub
aspectul menţionat.
Pentru a generaliza această categorie de cauze, le vom clasifica în două
subcategorii:
a) acţiuni de anulare a actului de concediere ale funcţionarilor publici
către autorităţile publice;
b) acţiunile persoanelor care nu au calitatea de funcţionari publici,
împotriva actului de concediere emis de autorităţile publice sau alte instituţii,
societăţi asimilate acestora potrivit legii.
Vom menţiona câteva exemple de soluţionare:
Prin încheierea Judecătoriei sect. Centru din 21.05.2004 a fost respins
demersul Departamentului Situaţii Excepţionale despre strămutarea cauzei
după competenţă la instanţa de contencios administrativ a Curţii de Apel
Chişinău, în acţiunea V. P. împotriva DSE cu privire la restabilirea la serviciu
şi încasarea salariului. Încheierea instanţei de fond a fost casată prin
încheierea Curţii de Apel Chişinău din 1 septembrie 2004, cu reţinerea cauzei
pentru judecare în instanţa de contencios administrativ, pe motiv că
356
reclamantul deţine funcţie publică fiind Consilier de stat de rangul II, iar
organul emitent al ordinului de concediere este parte componentă a organelor
autorităţii administraţiei publice centrale.
În altă speţă, prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 24.08.2004, a
fost admis recursul declarat de către reclamantul C. I. împotriva încheierii
Judecătoriei Buiucani din 23.04.2004, prin care s-a dispus încetarea
procedurii pe acţiunea reclamantului către Guvernul RM privind restabilirea
în funcţie, din motiv că soluţionarea litigiului nu ţine de competenţa
judecătoriei. Curtea de Apel Chişinău a motivat admiterea recursului pe
faptul că funcţia de director al agenţiei de stat „M” nu este o funcţie publică,
de aceea competentă este judecătoria.
Unii practicieni cu toate că sînt de acord cu opinia majoritară şi
consideră că în situaţiile similare primului caz este corectă determinarea
competenţei instanţei de contencios administrativ, dar nu motivează soluţiile
pe calitatea reclamantului de funcţionar public, dar pe calitatea pârâtului de
organ al autorităţii publice, pentru că art. 1 p.2 al Legii contenciosului
administrativ statuează că „orice persoană ... se poate adresa în instanţa de
contencios administrativ”, iar art. 5 este o concretizare a art.1 al. (2) şi indică
lit. a) ca subiecţi cu drept de sesizare în contencios administrativ „ ...
persoana inclusiv funcţionarul public, militarul etc.”. Pornind de la relevanţa
noţiunilor antagonice, inclusiv – exclusiv care semnifică: prima – categorii sau
unităţi care fac parte din noţiunea generalizată, iar a doua – care nu fac parte
din aceasta, specialiştii adepţi a celei de a doua opinii deduc termenul de
persoană ca fiind noţiune generalizată, completată de art.1 al. (2) – „orice
persoană”, iar categoriile de persoane inclusive, că ar reprezenta o
concretizare sau o subliniere pentru a nu se crea confuzii sau dubii în privinţa
calităţii acestora de subiecţi cu drept de sesizare în contenciosul administrativ,
având ca obiect litigii de muncă, ce au ca izvor actele administrative. Această
opinie este strâns legată de recomandările pentru cea de a doua categorie de
soluţii, în privinţa competenţei instanţelor de drept comun pentru acţiunile
persoanelor care nu deţin funcţii publice, în aceste cazuri competenţa
instanţei de contencios administrativ fiind motivată pe calitatea autorităţii
emitente a actului, aşa cum s-a menţionat anterior, nefiind vre-o distincţie în
lege în privinţa calităţii subiectului adresării, dar de evidenţiere a unor
categorii de subiecţi.
Situaţiile expuse impun necesitatea verificării corecte şi legale a
normelor privind competenţa materială pentru investirea legală a instanţelor
judecătoreşti cu examinarea cauzelor ce au ca obiect litigii de muncă, în
conformitate cu explicaţiile din punctul 32 al.3 a Hotărârii Plenului Curţii
Supreme de Justiţie „Cu privire la practica aplicării de către instanţele
judecătoreşti a unor prevederi din Legea contenciosului administrativ” nr.27
din 24.12.2001 unde se indică faptul că funcţionarul public va contesta actul
de concediere direct în instanţa de contencios administrativ iar în celelalte
cazuri competentă va fi instanţa de drept comun. Conform acestor explicaţii
357
dar şi opiniei majoritare numai actele administrative de numire şi eliberare
din funcţie a funcţionarilor publici, precum şi actele prin care li se aduce
atingere drepturilor lor legitime ce rezultă din relaţiile de muncă sunt de
competenţa instanţelor de contencios administrativ, deoarece în acest caz
pretenţiile lor nu derivă dintr-un contract de muncă, ci dintr-un act emis de
către o autoritate publică, iar contractul de muncă încheiat de către
funcţionarii publici cu autorităţile publice sunt recunoscute ca fiind contracte
administrative, conform art. 2 al Legii contenciosului administrativ, iar în
celelalte cazuri (când salariatul nu are calitatea de funcţionar public) cu toate
că persoana este angajat al unei autorităţi publice, competenţa este a
instanţelor de drept comun. La această opinie sau raliat majoritatea
practicienilor din R. Moldova, însă suntem de părere că pentru a înlătura
dubiile în legătură cu competenţa de examinare a acestor litigii de muncă este
necesară o stipulare expresă legală în acest sens, astfel cum s-a procedat în
unele state europene.
Există anumite disensiuni în privinţa respectării procedurii prealabile
la examinarea cauzelor cu obiectul menţionat anterior. Pentru elucidarea
acestor aspecte, vom menţiona textele de lege incidente. În privinţa cauzelor
examinate în contenciosul administrativ, potrivit art. 16 al. (2) al legii
contenciosului administrativ, acţiunea poate fi înaintată în cazurile expres
prevăzute de lege, în mod nemijlocit instanţei de judecată. În cazul litigiilor de
muncă se constată existenţa cazului expres prevăzut, prin prevederile art. 355
CM, astfel că nu este necesară parcurgerea procedurii prealabile. Prin
încheierea Curţii de Apel Chişinău din 23.11.03 s-a dispus scoaterea de pe rol
a cererii de anulare a ordinului de concediere, în acţiunea N. L. împotriva
Ministerului Apărării, pe motivul nerespectării procedurii prealabile înainte
de depunerea cererii în instanţa de contencios administrativ. În sensul
explicaţiilor anterioare, Curtea Supremă de Justiţie prin decizia din
25.10.2004 a admis recursul declarat de către reclamant şi a casat încheierea
Curţii de Apel pe motivul că nu era necesară adresarea cu cererea prealabilă
către organul emitent al ordinului.
În acţiunile de reparare a prejudiciului material şi moral cauzat
salariatului, potrivit art. 332 CM salariatul trebuie să înainteze cererea
angajatorului, iar în caz de nesoluţionare a acestea în termen de 10 zile sau
dacă nu este de acord cu soluţionarea cererii se va adresa în instanţa de
judecată. Trebuie menţionat faptul că aceasta procedură prealabilă nu
trebuie parcursă în cazurile când actul cauzator de prejudiciu nu a fost anulat
în modul prevăzut de lege, iar repararea prejudiciului este solicitată ca capăt
de cerere subsecvent al cererii privind anularea actului (ordinului), în acest
caz cererea fiind necesară a fi depusă conform art. 355 CM, direct în instanţa
de judecată.
În acţiunile privind restabilirea la lucru şi alte capete de cerere
subsecvente, urmează, în primul rând, de reflectat, în cadrul dispozitivului
hotărârii – anularea actului de concediere, iar restabilirea în funcţie prin
358
esenţa ei trebuie să fie un capăt de cerere subsecvent şi respectiv o dispoziţie
subsecventă în soluţionarea acestuia. Cu alte cuvinte, restabilirea în funcţie
este un efect al declarării nulităţii actului de concediere.
6. Primirea cererii de chemare în judecată. Taxa de stat.
La primirea cererii de chemare în judecată, judecătorul verifică dacă
acţiunea urmează a fi examinată în cadrul procedurii de contencios administrativ
sau în procedură de drept comun, iar în cazul în care constată că nu este
competentă material va dispune prin încheiere motivată, susceptibilă de recurs –
refuzul de a primi cererea de chemare în judecată (art.169 a1. (1) lit. a), al. (2)).
Examinînd chestiunea privind primirea cererii pe rol instanţele de judecată
vor verifica respectarea prevederilor art. 38 Cod de procedură civilă. Dacă
reclamantul a depus cererea fără respectarea acestor dispoziţii, instanţa va dispune
prin încheiere motivată, susceptibilă de recurs, restituirea cererii de chemare în
judecată cu indicarea instanţei competente.
Reiterăm faptul că, instanţa de contencios administrativ se consideră
competentă material atunci cînd calitatea procesuală activă este deţinută de un
funcţionar public, iar obiectul litigiului îl constituie actul autorităţilor publice, care
aduce atingere drepturilor legitime ce rezultă din relaţiile de muncă.
Ultima problemă pe care o vom analiza în cadrul chestiunilor de ordin
procedural este cea privind încasarea taxei de stat în acţiunile ce rezidă din
litigiile de muncă. Art. 85 p.1 lit. a) CPC prevede scutirea de taxa de stat a
reclamanţilor în acţiunile de reintegrare în serviciu, de revendicare a sumelor
de retribuire a muncii şi alte revendicări legate de raporturile de muncă.
Acest text de lege este completat de art. 353 CM, care prevede scutirea
salariaţilor de taxa de stat şi de cheltuielile de judecare a pricinii. Din raţiunea
acestor articole, rezultă faptul că numai salariaţii sunt scutiţi de plata taxei de
stat şi a celorlalte cheltuieli dar nu şi angajatorii în acţiunile lor împotriva
salariaţilor sau a foştilor salariaţi precum şi în compensarea cheltuielilor
suportate de instanţa de judecată.
În unele cazuri instanţele de judecată nu au respectat dispoziţiile
nominalizate. Astfel, Judecătoria Căuşeni prin hotărârea din 26.12.2003 a
dispus încasarea taxei de stat de la reclamantă, în acţiunea R. O. împotriva
Consiliului raional Căuşeni cu privire la încasarea restanţelor salariale şi a
indemnizaţiei de concediere. Necătînd la faptul că acţiunea a fost respinsă,
taxa de stat nu trebuia să fie încasată, deoarece reclamanţii sînt scutiţi prin
efectul legii de plata taxei de stat pentru examinarea acestor litigii.
În mod similar, a fost dispusă încasarea taxei de stat în cuantum de
150 lei de la reclamantul A. F. în acţiunea împotriva Comitetul executiv, prin
hotărârea Judecătoriei Ungheni din 14.10.2003, fapt pentru care a fost
modificată sub acest aspect prin decizia Curţii de Apel Bălţi din 30.03.2004.
În altă speţă, acţiunea reconvenţională a SA „C. M” către salariatul V.
M. cu privire la încasarea datoriei, în mod greşit nu a fost încasată taxa de
stat de la pîrît, prin hotărârea Judecătoriei Bălţi din 29.03.2004, unitatea
nefiind scutită de taxa de stat.
359
 7. Urgenţa şi prioritatea examinării cauzelor
Insistând pe aspectul procedural al soluţionării litigiilor de muncă,
trebuie de luat în considerare dispoziţiile art. 355 p al. al. (3) şi (4) a CM, care
instituie o procedură de urgenţă în examinarea acestor categorii de cauze.
Astfel, convocarea părţilor în litigiu necesită a fi efectuată în termen de 10 zile
de la înregistrarea cererii, iar hotărârea se va pronunţa în termen de 30 de
zile calendaristice de la înregistrarea cererii la instanţa de judecată. Deci,
legea prevede nişte termene – limită maxime pentru aceste acte procedurale,
pe care instanţele de judecată, uneori, nu le respectă. Astfel în dosarul nr. 2-
237/2004 examinat la Judecătoria Bălţi, cererea a fost înregistrată la data de
16.12.2003, părţile au fost convocate la data de 15.01.2004, adică peste o lună
de la depunerea cererii, iar hotărârea a fost pronunţată la data de 05.03.2004,
adică după aproximativ 2,5 luni de la înregistrarea cererii în instanţa de
judecată. În altă speţă, dosarul examinat la judecătoria Orhei, cererea a fost
înregistrată la data de 19.02.2004, părţile s-au convocat la 01.03.2004, iar
hotărârea a fost pronunţată la 30.04.2004.
Din stipulaţiile art. 192 al. (2) CPC., art. 355 al. (3) CM, precum şi din
dosarele supuse studiului, se poate conchide că litigiile individuale de muncă
necesită a fi examinate cu precădere şi prioritate faţă de celelalte categorii de
pricini, raţiunea acestor texte de lege rezidă în asigurarea nediscontinuităţii
mijloacelor financiare ale salariatului, a dreptului la muncă, a certitudinii
angajatorului în privinţa valorilor materiale pe care le posedă şi persoanelor
care ocupă funcţiile din statul de posturi ale unităţii, iar instanţele
judecătoreşti, uneori, prin tergiversarea examinării acestor cauze şi
nerespectarea termenelor legale afectează calitatea acestor drepturi. Conform
art. 355 aliniatele 4 şi 5 Codul muncii, instanţa de judecată va examina
cererea de soluţionare a litigiului individual de muncă în termen de cel mult
30 de zile calendaristice şi va emite o hotărîre cu drept de atac conform
Codului de procedură civilă. Instanţa de judecată va remite hotărîrea sa
părţilor în termen de 3 zile calendaristice de la data emiterii. Conform art.
192 al. (2) Cod de procedură civilă, pricinile privind încasarea pensiei de
întreţinere, apărarea drepturilor şi intereselor minorului, repararea
prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă
vătămare a sănătăţii ori prin deces, litigiile de muncă, contestarea actelor
normative, a hotărîrilor, acţiunilor sau inacţiunilor autorităţilor publice, ale
altor organe şi organizaţii, ale persoanelor oficiale şi funcţionarilor publici se
judecă de urgenţă şi în mod prioritar.
Reieşind din stipularea expresă a termenului de examinare a litigiului
individual de muncă, noţiunea de „termen rezonabil” de examinare a cauzelor
(art. 6 CEDO) nu este oportună în privinţa examinării acestor litigii.
Complexitatea cauzei şi celelalte criterii de apreciere a respectării termenului
rezonabil, în mod corespunzător nu constituie motive de depăşire a
termenului de soluţionare a litigiului individual de muncă.
360
 8. Clauzele contractului individual de muncă (conţinutul contractului
individual de muncă)
Contractul individual de muncă cuprinde clauzele rezultate în urma
negocierilor dintre angajator şi salariat.
Contractul individual de muncă nu poate să cuprindă clauze referitoare la
drepturi şi garanţii pentru salariaţi sub nivelul stabilit de legislaţie, convenţii
colective şi de contractele colective de muncă, dar pot stabili drepturi şi garanţii
suplimentare.
Prin nulitate a contractului individual de muncă în întregime sau parţial se
subînţelege necorespunderea oricărei dintre condiţiile stabilite de Codul Muncii
sau de alte acte normative din domeniul muncii la încheierea contractului
individual de muncă.
Orice clauză din contractul individual de muncă, ori clauzele din contractul
individual de muncă preluate din contractele colective de muncă sau din
convenţiile colective de muncă care înrăutăţesc situaţia salariaţilor în comparaţie
cu legislaţia muncii sunt nule şi nu produc efecte juridice pentru viitor din
momentul constatării nulităţii.
Clauza contractului individual de muncă afectată de nulitate (stabilirea de
drepturi sub limitele impuse de legislaţie) se înlocuieşte în mod automat de
dispoziţiile legale, convenţionale sau contractuale minime aplicabile.
În acelaşi timp constatarea nulităţii contractului individual de muncă în
întregime sau a unor clauze a acestuia nu îngrădeşte dreptul salariatului de a
solicita restabilirea în drepturile legale de până la constatarea nulităţii contractului
sau a unor clauze ale contractului individual de muncă.
Nulitatea contractului individual de muncă se constată prin hotărîrea
instanţei de judecată, atât pe cale incidentală, în cadrul acţiunii salariatului de
restabilire în drepturile prevăzute de lege, la cererea reconvenţională a unităţii, cît
şi pe cale principală, adică la cererea de declarare nulă a contractului individual de
muncă.
La examinarea litigiilor rezultate din contractele individuale de muncă
încheiate cu:
- salariaţi în vîrstă de pînă la 18 ani;
- femei şi persoane cu obligaţii familiale;
- conducători de unităţi;
- persoane care exercită muncă prin cumul;
- muncitori sezonieri sau temporari;
- salariaţii cu munca la domiciliu, precum şi cu alte categorii de salariaţi
prevăzute la Titlul X Codul Muncii, instanţele judecătoreşti se iau în vedere
particularităţile specifice ale acestor categorii de contracte faţă de contractul
individual de muncă încheiat în baza generale (exemplu: temeiurile suplimentare
de încetare a contractului individual de muncă încheiat cu cadrele didactice
prevăzut de art. 301 CM).
Conform art. 50 CM, angajatorul nu dispune de dreptul de a cere
salariatului prestarea unei munci neprevăzută de contractul individual de muncă,
361
cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de Codul Muncii (art. 73 raportat la art.
104 al.2 lit.a) şi b) CM şi art. 104 al.1 lit. a şi b CM):
- pentru efectuarea lucrărilor necesare pentru apărarea ţării, pentru
preîntâmpinarea unei avarii de producţii, ori pentru înlăturarea consecinţelor unei
avarii de producţie sau a unei calamităţi naturale;
- pentru efectuarea lucrărilor necesare înlăturării unor situaţii care ar
periclita bună funcţionare a serviciilor cu foc continuu şi strict necesare populaţiei,
prevăzute de acest text de lege.
În cele două categorii de situaţii poate fi schimbat şi locul prestării muncii.
Schimbarea locului şi specificului muncii în cazurile indicate se va efectua
pentru o perioadă maximă de o lună şi aceste situaţii nu vor suscita modificarea
contractului individual de muncă.
Dacă situaţia excepţională prevăzută de textul de lege menţionat se
prelungeşte mai mult de o lună, iar salariatul nu este de acord cu prelungirea
prestării muncii necorespunzătoare cu cea indicată în contractul de muncă şi/sau cu
locul efectuării acesteia, angajatorul este obligat să repună salariatul de condiţiile
indicate în contract.
În continuare vom expune unele probleme de fond apărute la
soluţionarea litigiilor individuale de muncă legate de clauzele contractului.
La examinarea acestor litigii, este necesar de studiat minuţios clauzele
convenţionale ale contractului individual de muncă, inclusiv clauza
referitoare la termenul contractului şi respectiv legalitatea clauzelor, iar în
cazul în care din contract rezultă drepturi sub nivelul celor stabilite de
legislaţia muncii sau obligaţii mai oneroase pentru salariat, automat se vor
înlocui cu dispoziţiile legale minime. De exemplu, Judecătoria Botanica prin
Hotărîrea din 05.03.2004, nu a luat în considerare clauza referitoare la
termenul contractului, care era determinat (1 an) şi faptul că acesta a expirat,
concedierea lui S P. de la „AIR Moldova” fiind legală, conformă cu art. 49 al.
(1) lit. c) CM raportat la art. 83 CM, instanţa a dispus însă restabilirea în
funcţie. Pentru acest motiv hotărârea instanţei de fond a fost casată prin
decizia Curţii de Apel Chişinău din 09.06.2004, şi adoptată o hotărâre nouă de
respingere a acţiunii reclamantei ca fiind nefondată. În altă situaţie
Judecătoria Râşcani prin hotărâre din 01.07.2003 a respins acţiunea lui V. D.
de repunere în funcţie împotriva SRL „L. Moldova”, neluând în considerare
faptul invocat de către reclamant precum că clauza contractuală prin care
angajatorul îşi asuma prerogativa de a desface unilateral contractul cu
condiţia unui preaviz, clauze care contravine nu numai textelor speciale din
Codul Muncii dar şi dispoziţiilor generale din Codul civil. Astfel, prin
includerea acestei clauze în esenţă angajatorul şi-a asumat prerogativa de a
desface contractul atunci când acesta va dori, fapt care ascunde o condiţie pur
potestativă – ce reprezintă condiţia realizarea căreia depinde de voinţa
exclusivă a uneia dintre părţile contractului, în cazul dat a angajatorului, care
conform art. 235 al. (2) Cod civil, este nulă „de jure”. Astfel că, în acest caz,
clauza contractuală respectivă, se impunea a fi recunoscută nulă, iar deoarece
362
această clauză a permis angajatorului concedierea salariatului, respectiv
anularea clauzei ar fi atras anularea ordinului de concediere.
9. Încheierea contractului individual de muncă
Contractul individual de muncă constituie rezultatul negocierilor dintre
salariat şi angajator, iar încheierea acestuia poate fi precedată, conform art. 56 al.
(1) C.M., de anumite circumstanţe specifice (ex.: susţinerea concursului).
Negocierea contractului, de regulă, are loc după realizarea circumstanţelor
respective.
Potrivit art.58 al. (1) CM contractul individual de muncă de încheie în
formă scrisă, cu îndeplinirea formalităţilor prevăzute de art. 56 al. (3) C.M..
Dacă n-a fost încheiat un contract în formă scrisă şi nu a fost emis un ordin
scris în privinţa angajării, începutul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu se va
considera din ziua admiterii faptice la lucru a salariatului de către persoana
responsabilă de angajare a personalului în unitate sau prestării activităţii de muncă
cu acceptul ei.
Dovada admiterii la muncă se poate face prin orice mijloc de probă. În
cazul în care salariatul dovedeşte faptul admiterii la muncă, perfectarea scrisă a
contractului devine obligatorie (art.58 al.(3) Codul Muncii).
Este necesară conceperea distincţiei dintre contractul individual de muncă
şi ordinul (dispoziţia) de angajare la serviciu. Ordinul de angajare constituie
modalitatea de legalizare sau confirmare legală a angajării persoanei ( art. 65 al.1
CM). Nu este obligatoriu ca ordinul emis în baza contractului individual de muncă,
să cuprindă clauzele care deja au fost indicate în contract, dar nici să se indice
careva condiţii suplimentare care nu au fost incluse în contractul de muncă, iar ca
consecinţă obiect de referinţă la examinarea litigiilor de muncă va fi contractul
dar nu ordinul.
Contractul individual de muncă se încheie, de regulă, pe durată
nedeterminată.
Încheierea contractului de muncă pe durată determinată ce nu depăşeşte 5
ani se admite numai în vederea executării unor lucrări cu caracter temporar în
cazurile expres prevăzute de art. 55 Codul muncii.
În particular, contractul poate fi încheiat pe o durată determinată :
- pentru perioada obligaţiilor de muncă ale salariatului al cărui contract de
muncă este suspendat (art. 76, 77, 78 Codul muncii), cu excepţia aflării acestora în
grevă.
- cu persoane care îşi fac studiile la instituţiile de învăţămînt la cursurile
de zi;
- cu persoanele pensionate pentru limită de vîrstă - pe o perioadă de pînă
la 2 ani;
- cu colaboratorii tiinţifici din instituţiile de cercetare-dezvoltare, cu
cadrele didactice şi rectorii instituţiilor de învăţămînt superior universitar, precum
şi cu directorii colegiilor, în baza rezultatelor concursului desfăşurat în
conformitate cu legislaţia în vigoare;

363
 - la alegerea, pe o perioadă determinată a salariaţilor, în funcţii elective în
autorităţile publice centrale şi locale, precum şi în organele sindicale, patronale, ale
altor organizaţii necomerciale şi ale societăţilor comerciale;
- cu conducătorii unităţilor, adjuncţii lor şi contabilii-şefi ai unităţilor;
- pentru perioada îndeplinirii de către şomeri a lucrărilor publice
remunerate, în modul stabilit de Guvern precum şi în alte cazuri prevăzute de lege;
Dacă în contractul de muncă nu este stipulat termenul acestuia, contractul
se consideră încheiat pe durată nedeterminată.
Dacă contractul se referă la o muncă sezonieră dar include şi un termen
determinat, prelungirea activităţii de muncă se va considera ca prelungirea
validităţii contractului prin tacita reconducţiune până la sfârşitul sezonului.
La încheierea contractului individual de muncă angajatorul poate efectua o
verificare prealabilă a aptitudinilor profesionale, situaţiei militare, a datelor de
identitate ale candidatului, precum şi a stării sănătăţii, în cazurile legal prevăzute.
În acest scop angajatorul, poate solicita de la candidat actele prevăzute la art. 57 al.
(1) C.M.. Categoriile de acte enunţate la art. 57 al. (1) C.M. au caracter exhaustiv,
fiind inadmisibilă pretinderea de la candidat a unor alte acte, indiferent de natura şi
provenienţa acestora. Spre exemplu: nu se admite solicitarea de la candidat a
prezentării caracteristicii de la locul precedent de muncă. Situaţiile în care vor fi
solicitate alte acte decît cele legal admisibile se vor califica, ca fiind abuzuri de
drept.
În temeiul rezultatelor verificării prealabile a aptitudinilor profesionale ale
candidatului, angajatorul va decide angajarea sau refuzul de angajare a
candidatului. Refuzul de angajare, la cerinţa candidatului, se prezintă candidatului
motivat în formă scrisă, care poate fi contestat în instanţa de judecată.
Verificarea prealabilă a aptitudinilor profesionale şi a datelor personale ale
candidatului la angajare nu se efectuează în privinţa:
- tinerilor specialişti, a absolvenţilor şcolilor profesionale polivalente şi
ai -şcolilor de meserie;
- persoanelor în vârstă de până la 18 ani;
- persoanelor angajate prin concurs;
- persoanelor care au fost transferate de la o unitate la alta;
- femeilor gravide;
- invalizilor;
- persoanelor alese în funcţii elective;
- persoanelor angajate în baza unui contract individual de muncă cu o
durată de până la 3 luni (art.59 al.(1), art.62 din Codul Muncii).
La examinarea litigiilor în temeiul art. 63 Codul muncii, se verifică: a avut
loc acordul între părţi despre stabilirea perioadei de probă, este prevăzută această
condiţie în contractul individual de muncă sau în ordin, alte documente, a fost
posibilă în cadrul legii, stabilirea perioadei de probă în privinţa salariatului, este
clar stipulat în documentele nominalizate condiţiile şi perioada de probă. În caz de
nerespectare a acestor condiţii contractul se consideră încheiat fără termenul de
probă.
364
 De asemenea urmează de verificat, dacă există fapte sau elemente concrete
care justifică calificarea rezultatului perioadei de probă ca fiind nesatisfăcător şi
dacă momentul concedierii se încadrează în intervalul temporal al perioadei de
probă.
Potrivit legislaţiei noi (art. 60 al. (2) CM) în perioada de probă nu se
include perioada aflării salariatului în concediu medical şi alte perioade în care el a
absentat de la serviciu din motive întemeiate, confirmate documentar.

10. Modificarea şi suspendarea contractului individual de muncă

Schimbarea intervenită asupra uneia din clauzele contractuale prevăzute

exhaustiv la art. 68 al. (2) CM, se consideră modificare a contractului individual de
muncă.
Modificarea se va efectua prin acord suplimentar în formă scrisă, semnat
de ambele părţi.
Fiind parte integrantă a contractului individual de muncă şi act subsecvent
al acestuia, în cazul declarării nulităţii contactului de muncă instanţa
judecătorească va constata şi nulitatea acordului adiţional.
În situaţia în care obiectul acţiunii este constituit din acordul adiţional,
nulitatea acestuia nu va afecta validitatea contractului individual de muncă.
În cazurile expres prevăzute de lege, în care angajatorul dispune de dreptul
de a modifica contractul individual de muncă, în mod unilateral, este necesară
preavizarea salariatului cu cel puţin 2 luni înainte de modificarea efectivă (art.68
al. (3) CM). Aceasta este o condiţie de valabilitate a actului de modificare
unilaterală, nerespectarea căreea atrage nulitatea relativă a actului de modificare.
În caz de omisiune a preavizării, salariatul poate refuza îndeplinirea
obligaţiunilor ce decurg din modificare cu executarea în continuarea a condiţiilor
contractuale iniţiale, până la împlinirea a 2 luni din momentul înştiinţării, iar dacă
nu a fost admis la exercitarea atribuţiilor de serviciu iniţiale din vina angajatorului,
salariatul se va putea adresa în instanţă pentru compensarea salariului neprimit ca
rezultat al privării ilegale de posibilitatea de a munci (art. 330 al. (1) CM).
Dacă salariatul refuză de a continua munca în condiţiile noi el poate fi
concediat potrivit temeiului respectiv din art.86 pct. v), x), y) Codul Muncii.
La examinarea litigiilor ce ţin de modificarea condiţiilor contractului
individual de muncă se va ţine cont că în cazul neperfectării preavizării sau
termenului preavizării salariatului, în lipsa altor temeiuri de restabilire în serviciu,
instanţele de judecată sînt în drept a schimba data concedierii în aşa mod ca
relaţiile de muncă să fie întrerupte în ziua expirării termenului de 2 luni de la data
preavizării.
În privinţa schimbării locului de muncă, contractul poate fi modificat prin:
trimiterea în deplasare în interes de serviciu şi detaşarea salariatului (art. 69 al. (1)
CM).
Angajatorul este obligat să compenseze toate cheltuielile cauzate de
schimbarea locului de muncă conform art. 176 Codul muncii şi Regulamentul
365
aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 836 din 24.06.02 în măsura în care nu
contravine codului muncii.
Detaşarea constă în schimbarea temporară a locului de muncă cu acordul în
scris al salariatului, prin dispoziţia conducerii unităţii pentru o perioadă maximă
de 1 an, care poate fi prelungită cu acordul în scris al salariatului cu cel mult 1 an
(cu excepţiile prevăzute la art. 302 CM: pentru şefii misiunilor diplomatice şi
oficiilor consulare – maxim 4 ani, iar pentru ceilalţi angajaţi ai MAI – maxim 3
ani), urmată de încadrarea persoanei la o altă unitate la care este trimisă în scopul
executării unor lucrări în interesul acesteia.
Pentru perioada respectivă de detaşare contractul individual de muncă se
suspendă în baza art.78 al.2 lit. b) Codul muncii de către angajator, pe perioada
determinată unităţii la care este detaşat salariatul.
La examinarea litigiilor apărute în legătură cu detaşarea se vor lua în
considerare următoarele aspecte:
- detaşatul dispune de anumite măsuri de protecţie (garanţii) în privinţa
menţinerii funcţiei şi salarizarea în conformitate cu art. 72 Codul muncii ;
- se va acorda o diferenţă de salariu dacă în calitate de detaşat beneficiază
de o încadrare superioară;
- se vor acorda aceleaşi dreptul pecuniare subsecvente, analogic cu cazul
delegării;
- salariul şi concediul de odihnă se va acorda de către unitatea la care este
detaşat, dacă dreptul la concediu survine în perioada detaşării;
- răspunderea materială se v-a stabili de către unitatea la care este detaşat,
în cazul în care prejudiciul a fost cauzat în perioada detaţării.
Puterea disciplinară faţă de salariat se exercită de regulă de către unitatea
la care este detaşat, cu excepţia încetării contractului individual de muncă care nu
poate fi efectuată pe perioada detaşării (art. 86 al.2 Codul muncii), pentru abaterile
disciplinare comise la unitatea la care este detaşat, în perioada detaşării.
Transferul salariatului la o altă muncă permanentă constituie o modificare
definitivă a contractului individual de muncă realizată numai prin acordul în scris a
părţilor (art. 74 al.(1) Codul muncii).
Transferul salariatului la o altă muncă permanentă sub aspectul unităţii la
care se va efectua munca fi de 2 feluri: transferul la o altă muncă permanentă în
cadrul aceleaşi unităţi şi transferul la o muncă permanentă la o altă unitate.
Transferul salariatului la o muncă permanentă la o altă unitate se realizează prin
două operaţiuni:
- concedierea salariatului de la prima unitate în baza art. 86 al. (1) lit.u)
- încheierea unui nou contract individual de muncă între salariat şi a
doua unitate şi emiterea de către acesta a ordinului (dispoziţie, deciziei, hotărîrii)
de angajare.
- în caz de transfer în aceiaşi unitate contractul individual de muncă se
modifică conform art. 74 Codul muncii.
Răspunderea disciplinară din ziua transferului, inclusiv şi desfacerea
contractului individual de muncă, plata tuturor drepturilor pecuniare precum şi
366
celelalte consecinţe juridice în cazul transferului definitiv la o altă muncă în cadrul
altei unităţi se vor axa între salariaţi şi unitatea primitoare de transfer.
Transferul salariatului într-o altă localitate în cadrul aceleaşi unităţi se va
realiza numai în cazul mutării unităţii în altă localitate şi numai cu acordul în scris
al salariatului, iar în cazul refuzului exprimat de salariat pentru transfer, acesta va
fi concediat în baza art. 86 al.1 lit. y) Codul muncii.
Permutarea salariatului în cadrul aceleaşi unităţi la un alt loc de muncă, sub
aspect spaţial într-o altă subdiviziune, ceea ce include o altă filială sau
reprezentanţă a unităţii (art. 102-103 Cod civil), în raza aceleaşi localităţi, în
limitele funcţiei deţinute, calificării şi specialităţii (art. 74 Codul muncii) sau a
meseriei, sau însărcinarea de a efectua aceeaşi muncă la un alt mecanism sau
mijloc tehnic în cadrul unităţii sau în unul din subdiviziunile acesteia din aceeaşi
rază teritorială nu constituie transfer la o altă muncă sau altă unitate şi se realizează
prin ordinul angajatorului, fără a fi necesar consimţământul salariatului.
Permutarea este interzisă în cazul în care este contraindicată medical.
În situaţia în care se constată prin certificat medical, eliberat de către
instituţia medicală abilitată, că salariatul nu mai corespunde exigenţilor medicale
de ordin fizic sau psihic pentru exercitarea funcţiei sau a meseriei respective,
unitatea are obligaţia de a oferi salariatului o altă muncă mai uşoară, care nu este
contraindicată medical (art. 74 al.2 Codul muncii).
Contraindicaţia poate se rezide într-o boală obişnuită, boală profesională
sau accident de muncă.
Dacă salariatul refuză transferul prin neexprimarea consimţământului în
formă scrisă, acesta va fi concediat în baza art. 86 al.1 lit. x) Codul muncii, iar
dacă în statul de funcţii sau meserii al unităţii lipseşte un loc de muncă
corespunzător sau există dar nu este vacant, salariatul va fi concediat în baza art.
86 al.1 lit.d) CM, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 76 pct. m ) Codul muncii.
Potrivit art. 64 al.3 CM, în cazul în care dreptul de proprietate asupra
unităţii este transmis în modalităţile prevăzute de legislaţie, succesorul va prelua
drepturile şi obligaţiile prevăzute în contractul individual de muncă, nedispunând
de dreptul de concediere a salariaţilor, cu excepţia situaţiei prevăzute de art. 86 al.1
lit.f) CM, reflectată în posibilitatea concedierii conducătorului unităţii (director,
administrator...), a adjuncţilor săi şi a contabilului şef. Aceasta excepţie este de
strictă interpretare iar categoriile enumerate au caracter exhaustiv. Raţiunea
excepţiei indicate se referă mai mult la particularităţile importanţei funcţiilor şi a
specialităţii relaţiilor „intuitu personae” dintre patron şi persoanele care deţin
funcţiile expuse mai sus, astfel că ordinul de concediere întemeiat pe art. 86 al.1
lit.f) CM nu va putea fi anulat pe lipsă de temeinicie faptică.
În situaţia în care unitatea este transmisă cu drept de proprietate sau este
preluată de către o altă persoană conform planului de restructurare a întreprinderii,
în cadrul procedurii de insolvabilitate, potrivit art. 104 al.2 al Legii insolvabilităţii
nr. 632 din 14.11.2001, disponibilizarea personalului în cadrul procesului de
insolvabilitate pe motiv că întreprinderea (afacerea) debitorului este vîndută ca un

367
complex unic sau că este preluată de la o altă persoană conform planului nu se
admite.
Acordurile suplimentare de modificare a contractelor individuale de muncă
vor fi urmate de ordinele (dispoziţiile, deciziile, hotărîrile) administratţiei unităţii.
Atunci când se referă la salariaţii funcţionari publici acestea se vor
considera acte administrative individuale, iar competenţa va aparţine jurisdicţiei de
contencios administrativ, iar în celelalte cazuri actele de modificare a contractului
individual de muncă, prin natura lor au caracterul de acte de drept al muncii, iar
competenţa va aparţine instanţei de drept comun.
La examinarea litigiului privind modificarea contractului individual
de muncă, instanţele de judecată trebuie să verifice existenţa acordului
adiţional de modificare, prezenţa unuia dintre cazurile de modificare
prevăzute de art. 68 al. (2) CM., precum şi dacă nu este incidentă vre-o una
din excepţiile legale de modificare unilaterală a contractului. Aceste aspecte
nu sunt respectate întotdeauna de către instanţele de judecată.
Prin Hotărîrea Judecătoriei Botanica din 10.12.2003 s-a dispus
încasarea de la SRL „L. Moldova” în beneficiul lui B. S. a sumei de 32082 lei ,
pentru munca prestată peste orele de program şi în zilele de sărbătoare.
Reclamantul a susţinut că a avut o înţelegere de modificare a contractului
individual de muncă pentru orele suplimentare prestate, fără a prezenta vre-
un acord adiţional al contractului individual de muncă, aşa cum prevede art.
68 al. (1) CM., care trebuie să fie scris şi semnat de către părţi. Calculul
sumelor litigioase s-a efectuat de către o firmă de audit – SRL „ C”, în baza
declaraţiilor reclamantului. Pentru aceste motive, hotărîrea instanţei de fond
a fost casată prin Decizia Curţii de Apel Chişinău din 11.03.2004. Menţionăm
că situaţia existentă în speţă nu s-a referit la una din situaţiile expuse la art.
104 al. (2) CM, cînd munca suplimentară este permisă fără existenţa unui
acord de voinţă dintre angajator şi salariat.
În privinţa suspendării contractului individual de muncă, apar
probleme la soluţionarea situaţiilor juridice, în concret, la considerarea
vechimii în muncă şi posibilitatea revenirii la locul deţinut anterior, probleme
depistate în cazul suspendării conform art. 78 al. (1) lit. d) CM, cînd angajatul
este ales într-o funcţie electivă. Trebuie evidenţiat faptul, că potrivit art. 75
CM, pe perioada suspendării se întrerupe păstrarea muncii de către salariat şi
plata tuturor drepturilor salariale, dar nu se întrerupe vechimea în muncă,
iar la expirarea mandatului, salariatul va reveni la locul de muncă deţinut.
Angajatorul nu-l poate concedia pe salariat pe motivul exercitării unei funcţii
elective. Unele instanţe au aplicat în mod contradictoriu aceste dispoziţii.
Astfel, Curtea de Apel Chişinău prin Hotărîrea din 10.07.2003 a admis
în parte acţiunea lui A. B., cu reîncadrarea în muncă şi încasarea salariului,
dar s-a respins capătul de cerere privind includerea în vechimea de muncă în
MAI a perioadei a perioadei exercitării funcţiei elective. Curtea Supremă de
Justiţie prin Decizia din 15.10.2003 a admis recursul lui A.B., a casat
hotărîrea instanţei de fond în privinţa respingerii ultimului capăt de cerere şi
368
a dispus admiterea acestuia cu obligarea MAI de a include în cadrul vechimii
în muncă a reclamantului, a perioadei de 12 ani, 5 luni şi 7 zile. În drept, s-a
motivat pe pct. 18 al H.G. nr. 892 din 05.12.1994, care prevedea expres
această situaţie juridică.

11. Încetarea contractului individual de muncă

Încetarea contractului individual de muncă este reglementată de legislaţia

muncii avîndu-se în vedere respectarea unor principii care sunt de natură să asigure
atât interesele celor angajaţi cât şi interesele angajatorilor. In acest sens se poate
vorbi de principiul libertăţii muncii care dă posibilitatea celor două părţi ale
contractului individual de muncă ca, de comun acord, pe baza libertăţii
contractuale, să hotărască încetarea raportului juridic de muncă, aşa cum au
hotărât şi încheierea acestuia. De asemenea, principiul libertăţii muncii presupune
că fiecare persoană este liber să-şi aleagă profesia şi locul de muncă, adică să
renunţe prin propria sa voinţă la contractul de muncă încheiat cu o anumită
unitate. Pe de altă principiul stabilităţii în muncă impune ca angajatorul să nu
poată desface contractul individual de muncă încheiat cu un salariat decît în
cazurile stabilite de lege, deoarece altfel salariatul ar fi expuse arbitrarului
angajatorului.
Pot constitui circumstanţe de încetare a contractului individual de muncă:
- iniţiativa unea dintre părţile contractului (art.85- 86 CM)
- existenţa unor circumstanţe independente de voinţa părţilor (art. 82, 305, 310
Codul muncii)
În toate cazurile încetarea contractului de muncă va avea drept consecinţă
încetarea relaţiilor de muncă dintre angajator şi salariat cu toate efectele legal
stabilite.

a) încetarea contractului individual de muncă prin expirarea

termenului pentru care a fost încheiat se referă la situaţia în care contractul de
muncă fost încheiat pe o durată determinată.
În cazul încetării contractului individual de muncă în legătură cu expirarea
termenului (art. 83 Codul muncii), angajatorul trebuie să înştiinţeze salariatul
despre acest fapt cu cel puţin 10 zile lucrătoare înainte de expirarea termenului,
abstracţionînd faptul că salariatul ştia despre existenţa termenului contractual de la
semnarea contractului individual de muncă.
Existenţa clauzei în contractul individual de muncă privind durata
determinată a contractului individual de muncă nu-l lipseşte pe angajator de
dreptul de a înceta contractul prin concedierea salariatului înainte de expirarea
termenului în caz de:
- lichidare a unităţii sau încetare a activităţii angajatorului persoană
fizică;
- reducere a numărului sau statelor de personal;

369
 - necorespunderea salariatului funcţiei ocupate sau muncii prestate în
legătură cu starea sănătăţii conform certificatului medical;
- necorspunerea funcţiei deţinute sau muncii prestate, ca urmare a
calificării insuficiente – constatare confirmată prin hotărîrea comisiei
de atestare.
În alte cazuri contractul individual de muncă pe un termen determinat
poate înceta şi înainte de expirarea termenului numai cu acordul scris al părţilor.
Dacă, după expirarea termenului pentru care a fost încheiat, executarea
contractului continuă, înseamnă că în mod tacit cele două părţi şi-au dat acordul
pentru modificarea contractului în privinţa durate duratei (art. 68 al.2 lit. a) CM)
şi astfel contractul va deveni cu durată nedeterminată (art. 83 al.(4) CM).
b) încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa
salariatului are loc prin demisia acestuia.
Art. 85 din Codul muncii nu condiţionează demisia salariatului decât de
un preaviz de 14 zile lucrătoare.
In perioada preavizului, salariatul este obligat să-şi continue activitatea
conform programului de lucru, beneficiind de toate drepturile şi trebuind să-şi
îndeplinească toate obligaţiile asumate prin contractul individual de muncă.
Demisia este posibilă numai în cazul desfacerii contractului pe termen
nedeterminat, nu şi în cazul în care este stabilit un termen de validitate a
contractului.
În intervalul de 14 zile calendaristice de la depunerea cererii de demisie,
salariatul dispune de dreptul de a-şi revoca cererea scrisă şi înaintată angajatorului
(art. 85 al.4 CM). În acest caz angajatorul este obligat să menţină valabilitatea
contractului încheiat cu salariatul, cu excepţia situaţiei în care se dovedeşte că a
încheiat un contract individual de muncă cu o altă persoană, în condiţiile legii, la
funcţia (postul) deţinut de salariatul iniţial, iar acest contract se va considera
valabil dacă a fost încheiat, sub aspect temporal, înainte de recepţionarea de către
angajator a cererii de revocare a înştiinţării de demisie.
În situaţiile excepţionale prevăzute de art. 85 al.2 Codul muncii,
angajatorului incumbă obligaţia legală de a accepta demisia în termenul indicat în
cerere, chiar dacă acest termen este mai mic de 14 zile calendaristice.
La examinarea cauzelor ce au ca obiect declararea nulităţii actului de
demisie, instanţele judecătoreşti vor verifica în baza probelor prezentate,
modalitatea de exprimare a voinţei salariatului, faptul dacă voinţa exteriorizată în
cererea de demisie a coincis cu voinţa reală a salariatului (existenţa viciilor de
consimţământ) , în special veridicitatea afirmaţiilor despre constrângerea psihică
exercitată asupra salariatului în scopul depunerii cererii respective. În situaţia în
care salariatul este minor, instanţa de judecată va lua în considerare gradul de
discernământ al acestuia la exprimarea voinţei de demisie.

c) încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa unităţii,

conform art. 86 din Codul muncii are loc în situaţii limitativ stabilite, care se pot
datora unor cauze imputabile salariatului (de exemplu, încălcarea repetată, pe
370
parcursul unui an, a obligaţiilor de muncă, dacă anterior au fost aplicate sancţiuni
disciplinare) sau care nu sunt legat de culpa salariatului (pensionarea), dar şi a
unor motive care ţin de unitate (îşi încetează activitatea prin lichidare). În unele
situaţii unitatea este obligată să desfacă contractul individual de muncă (instanţa
penală a pronunţat interdicţia de exercitare a profesiei, temporar sau definitiv) etc.
Reieşind din criteriile enunţate la aliniatul precedent, pot fi categorisite
următoarele cazuri de încetare a contractului individual de muncă inserate la art. 86
Codul muncii, cu nuanţarea unor particularităţi:
1) rezultatul nesatisfăcător al perioadei de probă. Conform art. 63 al. 2)
C.M, concedierea se face de către angajator pînă la expirarea perioadei de probă,
fără plata indemnizaţiei de eliberare din serviciu. În cazul în care ordinul este emis
după expirarea perioadei de probă, acesta va fi susceptibil de anulare, deoarece
neconcedierea pînă la expirarea acestei perioade, constituie un acord tacit pentru
activitatea permanentă a salariatului în unitate;
2) lichidarea unităţii sau încetarea activităţii angajatorului persoană
fizică şi reducerea numărului sau a statelor de personal din unitate.
Lichidarea unităţii atrage concedierea tuturor salariaţilor acesteia, cu
excepţiile prevăzute expres de legislaţie, da nu a anumitor categorii de salariaţi,
fapt prin care se deosebeşte de reducere. Există şi situaţii speciale prevăzute de
lege, derogatorii de la regula enunţată, spre exemplu, conform art. 104 din
Legea insolvabilităţii, disponibilizarea angajaţilor unităţii aflate în stare de
insolvabilitate, este inadmisibilă pe motiv că această unitate se vinde ca
complex unic sau este preluată de o altă persoană conform planului. Intervenţia
acestor situaţii nu vor permite concedierea, deoarece unitatea nu este efectiv
lichidată.
Pentru ca unitatea să poată aplica concedierea în urma reducerii
numărului sau a statului de personal, trebuie îndeplinite câteva condiţii:
- să aibă loc o reorganizare a unităţii (absorbţie sau fuziune, divizare.
Reorganizarea este atributul exclusiv al unităţii, neintrând în competenţa
organului de jurisdicţie a muncii. Chiar dacă o unitate desfăşoară activitate
profitabilă, angajatorul poate proceda la reorganizarea ei, fiind la latitudinea lui să
stabilească schema de funcţionare şi numărul de salariaţi;
- reorganizarea trebuie să fie efectivă să nu se rezume la o schimbare
formală sau mascată a unor posturi, pentru a desface contractul individual de
muncă al unor anumiţi salariaţi.
- în urma reorganizării, să se reducă posturi de aceeaşi natură cu cel al
salariatului căruia j se desface contractul individual de muncă. Acest lucru nu
înseamnă că posturile trebuie să fie identice, criteriile stabilirii posturilor de
aceeaşi natură fiind atribuţiile asemănătoare ale posturilor şi necesitatea aceleaşi
pregătiri profesionale. Desigur că, în primul rând, se reduc posturile vacante.
Se poate observa că pentru realizarea reorganizării unităţii au loc două
procese: reducerea posturilor de aceeaşi natură şi apoi selecţionarea salariaţilor
care urmează să fie menţinuţi şi a celor cărora urmează să le înceteze contractul
individual de muncă.
371
 Conform art. 86 al. (2) Codul muncii, nu se admite concedierea salariatului
în perioada aflării lui în concediu medical, în concediu de odihnă anual, în
concediu de studii, în concediu pentru îngrijirea copilului în vîrstă de pînă la 6 ani,
precum şi în perioada detaşării, cu excepţia cazurilor de lichidare a unităţii. Însă
aceste prevederi nu sunt aplicabile în situaţia lichidării unităţii.
3)constatarea faptului că salariatul nu corespunde funcţiei deţinute sau
muncii prestate din cauza stării de sănătate, în conformitate cu certificatul
medical. Concluzia medicală necesită a fi emisă de către instituţia abilitată cu
verificarea stării de sănătate a categoriei respective de salariaţi. De asemenea,
necorespunderea poate fi depistată ca urmare a controlului medical periodic, legal
stabilit (de ex: pentru şoferi), sau în cadrul unui control incidental. Trebuie să
existe un raport de cauzalitate între starea sănătăţii şi imposibilitatea exercitării
anume a funcţiei respective, pentru că, spre exemplu, salariatul care este bolnav şi
nu poate efectua muncă fizică , conform certificatului medical, va putea să se
angajeze ulterior la o funcţie ce implică o activitate de altă natură.
4) constatare faptului că salariatul nu corespunde funcţiei deţinute sau
muncii prestate ca urmare a calificării insuficiente, confirmate prin hotărîre a
comisiei de atestare;
Există temei de desfacere a contractului individual de muncă din iniţiativa
unităţii, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
1. Salariatul să fost angajat pe un post care_cere o anumită competenţă,
dar pe parcursul executării contractului, să rezulte că el nu face faţă sarcinilor. La
angajare, persoana a corespuns criteriilor postului (concurs, termen de încercare,
studii), dar ulterior se constată că nu face faţă sarcinilor postului (funcţiei),
activitatea prestată fiind necorespunzătoare. Activitatea necorespunzătoare a
salariatului trebuie apreciată în raport de sarcinile pe care le are.
2. Necorespunderea profesională se deosebeşte de abaterea disciplinară care
duce la desfacerea contractului individual de muncă sau de situaţia unei
condamnări penale care-l face pe salariat necorespunzător funcţiei. Criteriul
principal de diferenţiere este culpa salariatului, manifestată în cazul abaterii
disciplinare, pe când în cazul necorespunderii profesionale ea lipseşte.
- Necorespunderea profesională nu este legată întotdeauna de producerea
unui prejudiciu material, dar ea trebuie raportată la criteriile obiective de
îndeplinire a atribuţiilor de serviciu.
Unitatea nu este obligată, înainte de a-i desface contractul de muncă, să-
i ofere salariatului o altă muncă corespunzătoare.
5) schimbarea proprietarului unităţii (în privinţa conducătorului unităţii,
a adjuncţilor săi, a contabilului-şef). Această schimbare poate avea loc ca
consecinţă a: privatizării, vînzării întreprinderii ca complex unic etc.. Existenţa
situaţiei în care proprietarul unităţii s-a schimbat, se va analiza prin prisma
dispoziţiilor CC referitoare la societăţile comerciale. Sînt susceptibile concedierii
numai categoriile de salariaţi enunţaţi în mod exaustiv.
6) persoana încadrată în muncă săvîrşeşte anumite acţiuni, care implică
un anumit regim sancţionator.
La această categorie se încadrează următoarele temeiuri de concediere:
372
 - încălcarea repetată, pe parcursul unui an, a obligaţiilor de muncă, dacă anterior
au fost aplicate sancţiuni disciplinare;
- absenţa fără motive întemeiate de la lucru mai mult de ore consecutive în timpul
zilei de muncă;
- prezentarea la lucru în stare de ebrietate alcoolică, narcotică sau toxică, stabilită
în modul prevăzut la art.76 lit.k);
- săvîrşirea la locul de muncă a unei sustrageri (inclusiv în proporţii mici) din
patrimoniul unităţii, stabilite prin hotărîre a instanţei de judecată sau a organului de
competenţa căruia ţine aplicarea sancţiunilor administrative;
- comiterea de către salariatul care mînuieşte nemijlocit valori băneşti sau
materiale a unor acţiuni culpabile dacă aceste acţiuni pot servi temei pentru
pierderea încrederii angajatorului faţă de salariatul respectiv;
- încălcarea gravă repetată, pe parcursul unui an, a statutului instituţiei de
învăţămînt de către un cadru didactic (art.301);
- comiterea de către salariatul care îndeplineşte funcţii educative a unei fapte
imorale incompatibile cu funcţia deţinută;
- aplicarea, chiar şi o singură dată, de către un cadru didactic a violenţei fizice sau
psihice faţă de discipoli (art.301);
- semnarea de către conducătorul unităţii (filialei, subdiviziunii), de către adjuncţii
săi sau de către contabilul-şef a unui act juridic nefondat care a cauzat prejudicii
materiale unităţii;
- încălcarea gravă, chiar şi o singură dată, a obligaţiilor de muncă de către
conducătorul unităţii, de către adjuncţii săi sau de către contabilul-şef;
- prezentarea de către salariat angajatorului, la încheierea contractului individual
de muncă, a unor documente false (art.57 alin.(1)), fapt confirmat în modul stabilit;
Pentru aplicarea acestor dispoziţii, enunţăm unele semnificaţii ale
termenilor legali utilizaţi:
- Salariatul să fi săvârşit o abatere (încălcare) gravă. Gravitatea abaterii
salariatului este dată de consecinţele ei asupra activităţii unităţii, periculozitatea
socială a faptei trebuind să fie apreciată în funcţie de împrejurările concrete în
care s-a săvârşit şi de consecinţele pe care le-a produs. Abaterea gravă se
apreciază în concret, în raport de sarcinile de muncă şi de regulamentul de
ordine interioară sau statutele disciplinare.
Consecinţele abaterii grave comise de salariat nu trebuie să aibă
neapărat un caracter material, ele putând afecta prestigiul unităţii,
perturbarea organizării interne a acesteia, punerea în pericol a unor
instalaţii, etc.;
- „încălcarea repetată" presupune cei puţin două asemenea încălcări
(abateri disciplinare), în situaţia în care pentru una salariatul a fost sancţionat până
în momentul aplicării măsurii desfacerii contractului individual de muncă. Desigur
că abaterile repetate trebuie analizate în mod concret, în raport de gravitatea
consecinţelor pe care le-au produs. Uneori două abateri pot duce la desfacerea
disciplinară a contractului individual de muncă, alteori măsura fiind luată abia
după un şir de asemenea abateri. Important este ca să rezulte în mod evident

373
atitudinea salariatului de nerespectare cu vinovăţie a sarcinilor sale de serviciu,
atitudine care se întinde pe o anumită perioadă de timp.
Repetabilitatea nu este condiţionată de faptul că abaterile disciplinare
trebuie să fie neapărat identice, el referindu-se doar la încălcarea „în mod repetat"
a obligaţiilor de muncă, inclusiv a normelor de comportare în unitate. Aşadar,
încălcarea repetată poate consta în săvârşirea aceleaşi abateri disciplinare de cel
puţin două ori, sau a unor abateri diferite de natură disciplinară. Important este ca
salariatul să nu fi fost reabilitat până în momentul aplicării sancţiunii.
7) încheierea, vizînd salariaţii ce prestează munca prin cumul, a unui
contract individual de muncă cu o altă persoană care va exercita profesia,
specialitatea sau funcţia respectivă ca profesie, specialitate sau funcţie de bază.
Pe lîngă temeiurile generale de încetare a contractului individual de
muncă, contractul încheiat cu salariatul care prestează muncă prin cumul poate
înceta şi în cazul încheierii unui contract individual de muncă cu o altă persoană
care va exercita profesia, specialitatea sau funcţia respectivă ca profesie,
specialitate sau funcţie de bază (art. 273 Codul muncii).
8) restabilirea la locul de muncă, conform hotărîrii instanţei de
judecată, a persoanei care a îndeplinit anterior munca respectivă, dacă
permutarea sau transferul salariatului l o altă muncă conform prezentului cod
nu sînt posibile.
Situaţia se referă la desfacerea contractului de muncă fără culpa salariatului
în cauză, aceasta suportând consecinţele măsurii nelegale pe care unitatea a luat-o
faţă de un salariat care era încadrat anterior pe acel post. Se cer îndeplinite
următoarele condiţii:
a) postul să fi fost ocupat anterior de o persoană căreia i s-a desfăcut
contractul individual de muncă de către unitate;
b) să existe o hotărâre definitivă a organului de jurjsdicţie_a muncii de
anulare a deciziei de desfacere a_contractului individual de muncă a salariatului
care a ocupat postul anterior şi de reîntegrarea acestuia pe post;
c) salariatul care a deţinut iniţial acel post să ceară reintegrarea pe posţul pe
care l-a deţinut anterior. Nu este exclusă ipoteza în care salariatul să ceară numai
anularea deciziei de desfacere a contractului individual de muncă, fără
reintegrarea pe post, deoarece între timp s-a angajat pe un post convenabil la o
altă unitate, într-o asemenea situaţie, desfacerea contractului de muncă, în baza
art. 86 pct. t), este inadmisibilă.
d) unitatea nu poate, din proprie iniţiativă, să-l reintegreze pe_cel căruia i-
a_desfăcut anterior contractul de muncă, în lipsa unei hotărâri definitive a
organului competent, decât dacă postul este vacant sau devine vacant prin
acceptarea de către _cel care ocupă postul în prezent de a ocupa un alt post în cadrul
unităţii.
9) intervenirea unor modificări ale condiţiilor indicate indicate în
contractul individual de muncă, în prezenţa unor circumstanţe dependente sau
independente de voinţa salariatului. La această categorie, se încadrează următoarele
temeiuri:
374
 - transferul salariatului la o altă unitate cu acordul celui transferat şi al
ambilor angajatori;
- refuzul salariatului de a continua munca în legătură cu schimbarea
proprietarului unităţii sau reorganizarea acesteia, precum şi a transferării unităţii în
subordinea unui alt organ;
- refuzul salariatului de a fi transferat la o altă muncă pentru motive de
sănătate, conform certificatului medical (art.74 alin.(2));
- refuzului salariatului de a fi transferat în altă localitate în legătură cu
mutarea unităţii în această localitate (art.74 alin.(1));
Referitor la ultima situaţie, se cer îndeplinite următoarele condiţii:
- unitatea să-şi mute sediul într-o altă localitate;
- unitatea să-i propună salariatului s-o urmeze, urmând să ocupe acelaşi
post, în noua localitate;
- salariatul să refuze propunerea unitătii de al urma în noua localitate. Nu
are importanţâ, motivele pentru care salariatul nu acceptă propunerea unităţii,
deoarece locul desfăşurării muncii (localitatea) este un element esenţial al
contractului individual de muncă. De aceea, refuzul salariatului nu trebuie
motivat. Bineînţeles că refuzul salariatului de a urma unitatea, când aceasta s-a
mutat în aceeaşi localitate, la o altă adresă, constituie abatere disciplinară, iar în caz
de persistenţă în refuz, unitatea poate desface contractul individual de muncă al
salariatului.
Pot exista şi alte temeiuri de concediere a salariatului, reglementate de
Codul muncii sau de alte acte normative. La alte motive de concediere prevăzute
de art.86 al. (1) lit.z) se referă:
- concedierea conducătorului unităţii debitor în conformitate cu legislaţia cu
privire la insolvabilitate, precum şi emiterea de către organul abilitat sau
proprietarul unităţii a ordinului întemeiat juridic de încetare a contractului
individual de muncă înainte de termen – art.263 Codul Muncii;
- încetarea contractului individual de muncă cu salariaţii angajaţi la lucrări
sezoniere – art.282 al. (2) Codul Muncii;
- încetarea contractului individual de muncă cu cadrele din organizaţiile din
sfera ştiinţei şi inovării în cazul pierderii concursului pentru ocuparea funcţiilor
ştiinţifice şi de conducere prevăzute de statutul organizaţiei respective şi în cazul
neatestării, în conformitate cu statutul organizaţiei a cercetătorilor ştiinţifici,
lucrătorilor din întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile auxiliare de deservire şi
administrare a activităţii ştiinţifice – art.301 al. (2) Codul Muncii;
- încetarea activităţii salariaţilor membri ai personalului diplomatic şi
consular detaşaţi la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale Republicii
Moldova în cazurile de rechemare în modul stabilit de Guvern şi declarare a
salariatului “persoana non grata” – art.305 al. (1) Codul Muncii.
12. Aspecte relevante privind circumstanţele necesare a fi cercetate la
aprecierea legalităţii ordinului de concediere şi a celorlalte pretenţii
subsecvente.

375
  La examinarea cauzelor ce au ca obiect declararea nulităţii actului de
demisie, se verifică în baza probelor prezentate, modalitatea de exprimare a voinţei
salariatului, faptul dacă voinţa exteriorizată în cererea de demisie a coincis cu
voinţa reală a salariatului (existenţa viciilor de consimţământ) , în special
veridicitatea afirmaţiilor despre constrângerea psihică exercitată asupra salariatului
în scopul depunerii cererii respective. În situaţia în care salariatul este minor,
instanţa de judecată va lua în considerare gradul de discernământ al acestuia la
exprimarea voinţei de demisie.

 Restabilirea în funcţie a salariatului cu care a fost încheiat un

contract individual de muncă pentru o perioadă determinată este posibilă
numai în limitele temporale indicate în contract. Dacă la momentul
pronunţării hotărârii, termenul de acţiune contractuală a expirat, iar
salariatul a solicitat şi încasarea salariului neprimit ca rezultat al privării
ilegale de posibilitatea de a munci, salariul se va încasa numai pe perioada
cuprinsă între data concedierii nelegitime şi data expirării termenului
contractual.
 La examinarea legalităţii actului de încetare a contractului individual
de muncă în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor, se verifică existenţa şi
incidenţa vre-o unei circumstanţe prevăzute de art. 82 Codul muncii la cazul
concret, precum şi constatarea acestei împrejurări faptice în modul stabilit de lege
pentru fiecare circumstanţă în parte. În particular, circumstanţa expusă la art.82
lit.d) CM necesită a fi constatată în modul stabilit de art. 21 al. (3) din Legea
privind licenţierea unor genuri de activitate, adică prin decizia de retragere a
licenţei emisă de către Camera de Licenţiere).

 Soluţionând acţiunile cu privire la repunerea în funcţii a persoanelor

care au fost concediate în baza art. 86 al.1 lit. b) şi c) CM, opinăm că, instanţele
judecătoreşti vor clarifica următoarele aspecte:
- dacă este lichidată unitatea în modul prevăzut de lege;
- dacă angajatorul persoana fizică şi-a încetat activitatea;
- realitatea existenţei actului de reducere a numărului angajaţilor sau a
statului de funcţii din unitate;
- respectarea procedurii de concediere prevăzută pentru aceste cazuri
(art. 88 al. (1) CM);
- dacă nu au fost angajate alte persoane în locul celor concediate, ca
urmare a reducerii în termen minim de un 1 an (art. 88 al.3 CM);
- dacă salariatul a fost preavizat cu două luni înainte de concediere;
- dacă ordinul de concediere nu a fost emis după expirarea termenului
de 2 luni de preavizare (art.88 al.2 CM), dacă s-a propus salariatului
un alt loc de muncă;
- alte circumstanţe relevante pentru soluţionarea corectă şi obiectivă a
litigiului (art.88).

376
 Instanţa de judecată verifică probele care demonstrează faptul că salariatul
a refuzat transferul la un alt lucru sau că administraţia nu a avut posibilitatea să
transfere salariatul cu acordul lui, la o altă muncă la aceeaşi întreprindere,
instituţie, organizaţie.
La soluţionarea litigiului privind concedierea conform art.86 al. (1) lit.c)
urmează a se verifica dacă salariatul eliberat nu are dreptul preferenţial de a fi lăsat
la lucru conform priorităţilor expuse la art.183 Codul Muncii.
Soluţionând chestiunea privind reducerea numărului sau a statutului de
personal, administraţia este în drept, în limitele profesilor şi funcţiilor similare, să
efectueze regruparea salariaţilor şi să transfere un lucrător mai calificat, funcţia
căruia se reduce, cu consimţământul lui în altă funcţie, concediind din această
funcţie, în baza temeiurilor indicate, lucrătorul mai puţin calificat. Dacă
administraţia nu a beneficiat de acest drept, instanţa judecătorească nu trebuie să
supună discuţiei chestiunea vizând raţionalitatea acestei regrupări.

 Dacă administraţia n-a respectat termenul de preaviz de 2 luni

prevăzut de art.184 al. (1) lit.a) Codul Muncii şi dacă salariatul concediat conform
art.86 al. (1) lit.c) CM nu urmează să fie restabilit în baza altor temeiuri, instanţa
judecătorească schimbă data de concediere şi încasează în favoarea lui salariul pe
perioada respectivă, dacă din momentul preavizării şi pînă la adoptarea hotărîrii nu
a expirat un an de zile (art. 88). Instanţa judecătorească, de asemenea, încasează
suma indemnizaţiei de concediere în mărimea unui salariu mediu săptămânal
pentru fiecare an lucrat la unitatea în cauză, dar nu mai mică decât un salariu
mediu lunar.

 Prin prisma prevederilor de la art.392 al.(3) Codul Muncii achitarea

indemnizaţiei de concediere în temeiul descris în conformitate cu art. 186 al. (1)
Codul Muncii are loc pentru toţi anii de activitate la unitatea dată, inclusiv şi
pentru perioada de pînă la intrarea în vigoare a Codului Muncii.
 Examinând acţiunile privind concedierea salariaţilor în legătură cu
constatarea faptului de necorespundere cu funcţia deţinută sau muncii prestate din
cauza stării sănătăţii (art.86 al. (1) lit. d) Codul Muncii) se va avea în vedere că
aceasta poate să intervină în situaţiile când:
- salariatul exercită o funcţie sau o meserie care implică supunerea acestuia,
în mod periodic la efectuarea examenului medical sau a fost privat de un drept
special ca consecinţă a rezultatului nesatisfăcător al examenului medical: şofer,
tractorist etc., angajaţii la un lucru efectuarea cărui cere supunerea obligatorie
periodică a examenului medical (întreprinderile alimentare ş.a.);
- scăderea stabilă a capacităţii de muncă a salariatului, care împiedică
executarea adecvată a obligaţiilor de muncă sau dacă executarea obligaţiilor de
muncă, luând în consideraţie starea sănătăţii, îi este interzisă sau este periculoasă
pentru membrii colectivului de muncă sau pentru cetăţenii pe care îi deserveşte.

377
 În toate cazurile de imposibilitate de continuare a activităţii de muncă din
cauza stării sănătăţii este obligatorie concluzia comisiei medicale abilitate prin
emiterea unui certificat medical.
 Necorespunderea profesională trebuie distinsă de abaterile
disciplinare, criteriul principal de distincţie a cărora este vinovăţia (culpa)
salariatului. Calificarea insuficientă necesită a fi constată de către comisia de
atestare legal constituită. Hotărîrea comisiei de atestare ca şi orice probă poate fi
apreciată de instanţa de judecată în coraborare cu celelalte probe existente la dosar.
 Desfacerea contractului individual de muncă prin concediere în baza
art. 86 al.1 lit. e) CM presupune necorespunderea cu funcţia sau munca prestată
strict legată de necalificarea suficientă, adică de lipsa profesionalismului fiind
inadmisibile alte motive, cum ar fi : vechimea în muncă redusă, lipsa studiilor
speciale, dacă acestea nu sunt necesare potrivit legii.
Instanţa este în drept să verifice dacă funcţia deţinută de reclamant este
introdusă în lista funcţiilor salariaţilor supuşi atestării, să verifice concluziile
comisiei de atestare, respectarea de către acesta a regulilor de efectuare a atestării.
 La desfacerea contractului individual de muncă în baza art. 86 alin.
(1) pct. c), d), e) Codul muncii, administraţia urmează să propună salariatului un
alt loc de muncă.
Subliniem că salariatului trebuie să i se propună un alt loc de muncă
permanent de lucru conform specialităţii, calificării şi stării sănătăţii, iar dacă o
asemnea posibilitate nu există – un alt lucru pe care ar putea să-l execute.
 Angajatorul este obligat să preavizeze salariatul, prin ordin
(dispoziţie, decizie, hotărîre), sub semnătură, despre intenţia sa de a desface
contractul individual de muncă încheiat pe o durată nedeterminată sau
determinată, în următoarele termene:
a) cu cel puţin 2 luni înainte - în caz de concediere în legătură cu lichidarea
unităţii sau încetarea activităţii angajatorului persoană fizică, reducerea numărului
sau a statelor de personal la unitate (art.86 alin.(1) lit.b) şi c));
b) cu cel puţin o lună înainte - în caz de concediere ca urmare a constatării
faptului că salariatul nu corespunde funcţiei deţinute sau muncii prestate din cauza
stării de sănătate, în conformitate cu certificatul medical respectiv, sau ca urmare
a calificării insuficente confirmate prin hotărîrea comisiei de atestare (art.86 alin.
(1) lit.d) şi e)).

 La verificarea legalităţii sancţiunilor disciplinare, inclusiv a ordinelor

de concediere a salariatului în baza art. 86 al.(1) Codul muncii:
g) încălcarea repetată, pe parcursul unui an, a obligaţiilor de muncă, dacă
anterior au fost aplicate sancţiuni disciplinare;
h) absenţa fără motive întemeiate de la lucru mai mult de 4 ore consecutive în
timpul zilei de muncă;
i) prezentarea la lucru în stare de ebrietate alcoolică, narcotică sau toxică,
stabilită în modul prevăzut la art.76 lit.k);

378
 j) săvîrşirea la locul de muncă a unei sustrageri (inclusiv în proporţii mici) din
patrimoniul unităţii, stabilite prin hotărîre a instanţei de judecată sau a organului
de competenţa căruia ţine aplicarea sancţiunilor administrative;
k) comiterea de către salariatul care mînuieşte nemijlocit valori băneşti sau
materiale a unor acţiuni culpabile dacă aceste acţiuni pot servi temei pentru
pierderea încrederii angajatorului faţă de salariatul respectiv;
instituţiei de învăţămînt de către un cadru didactic (art.301);
m) comiterea de către salariatul care îndeplineşte funcţii educative a unei fapte
imorale incompatibile cu funcţia deţinută;
o) semnarea de către conducătorul unităţii (filialei, subdiviziunii), de către
adjuncţii săi sau de către contabilul-şef a unui act juridic nefondat care a cauzat
prejudicii materiale unităţii;
p) încălcarea gravă, chiar şi o singură dată, a obligaţiilor de muncă de către
conducătorul unităţii, de către adjuncţii săi sau de către contabilul-şef;
r) prezentarea de către salariat angajatorului, la încheierea contractului
individual de muncă, a unor documente false (art.57 alin.(1)), fapt confirmat în
modul stabilit;
urmează de luat în considerare dispoziţiile art. 201 CM, unde disciplina
muncii este definită ca fiind obligaţia tuturor salariaţilor de a respecta regulile de
comportare stabilite conform Codului muncii, alte acte normative, de contractele
colective şi individuale de muncă precum şi de actele normative interne ale
unităţii, inclusiv regulamentele de ordine interioară, iar încălcarea acestora
constituie temei de aplicare a uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 206 al (1)
CM, printre care şi încetarea contractului individual de muncă prin concediere.
Concedierea disciplinară reprezintă o măsură extremă, la care trebuie să se
recurgă numai atunci, când faţă de circumstanţele, conţinutul şi urmările lor,
faptele culpabile impun concluzia că menţinerea persoanei vinovate în cadrul
colectivului de muncă este imposibilă, ţinându-se seama de interesele bunului mers
al unităţii şi de asigurarea disciplinei în muncă.
Refuzul salariatului de a-şi exprima explicaţiile printr-o notă scrisă conform
art. 208 CM, necesar ar fi solicitată de către angajator în toate cazurile de
concediere disciplinară, nu constituie un temei de a dispune restabilirea persoanei
în funcţie, dacă vinovăţia sa este dovedită prin probe concludente.

 La examinarea cauzelor intentate la acţiunile despre restabilirea în

funcţie a persoanelor concediate în baza art. 86 al.1 lit. g) CM, se va verifica:
- existenţa abaterii disciplinare şi vina salariatului;
- existenţa a cel puţin a unei încălcări anterioare a disciplinei muncii;
- aplicarea sancţiunii pentru încălcarea anterioară;
- dacă nu au expirat termenele de aplicare a sancţiunii concedierii
prevăzute de art. 209 CM;
- dacă nu a expirat termenul de 1 an de la data aplicării ultimii
sancţiuni până la data concedierii.

379
  Soluţionând cauzele despre repunerea în funcţie a persoanelor
concediate pentru încălcarea repetată în decurs de un 1 an a obligaţiilor de muncă,
urmează de verificat corectitudinea aplicării tuturor sancţiunilor disciplinare
aplicate de către angajator la baza ordinului despre concediere, indiferent de faptul
dacă reclamantul a contestat anterior sancţiunile aplicate în modul stabilit.

 Aplicarea faţă de salariat a altor măsuri, care nu se referă, conform

prevederilor legislaţiei (art. 206 alin.1 CM), la sancţiunile disciplinare (lipsirea de
premii, de bilete privilegiate de tratament la staţiuni balneare şi case de odihnă,
modificarea timpului de concediu ordinar etc.), precum şi a sancţiunilor aplicate la
locul lui de muncă la altă întreprindere, instituţie, organizaţie nu trebuie să fie luate
în consideraţie.

 Dacă instanţa judecătorească va constata că sancţiunea disciplinară a

fost aplicată cu încălcarea legislaţiei, această concluzie urmează să fie motivată în
hotărîre. În aceeaşi măsură trebuie să fie motivată şi concluzia instanţei
judecătoreşti despre corectitudinea sancţiunii aplicate.

 În conformitate cu stipulaţiile art. 209 Codul muncii se verifică

respectarea de către administraţie a termenelor de aplicare a sancţiunilor
disciplinare.
Termenul de o lună pentru aplicarea sancţiunii disciplinare se calculează
din ziua constatării abaterii.
Ziua constatării abaterii, de la care începe să curgă termenul de o lună, se
consideră ziua în care despre abatere a aflat conducătorul unităţii sau o altă
persoană, căreia conform serviciului îi este subordonat salariatul indiferent de
faptul dacă persoana aceasta, în conformitate cu legislaţia, are dreptul de a aplica
sancţiuni disciplinare.
În termenul de o lună din ziua constatării abaterii disciplinare nu se include
timpul de boală a salariatului, aflării în concediu (anual, de bază şi suplimentar,
academic, în concediu de scurtă durată fără păstrarea serviciului etc.).
Pentru persoanele concediate în baza art. 86 pct. j) termenul de o lună
pentru aplicarea sancţiunii disciplinare se calculează din ziua intrării în vigoare a
sentinţei instanţei judecătoreşti, iar în celelalte cazuri – din ziua adoptării hotărîrii
despre sancţiunea administrativă.
 În cazul în care se va constata faptul că încălcarea disciplinară a avut
loc dar concedierea s-a dispus fără a se lua în considerare gravitatea acestea, a
circumstanţelor în care s-a săvârşit fapta, dar şi a comportamentului, atitudinii
conştiincioase anterioare faţă de procesul de muncă, actul de concediere poate fi
anulat cu repunerea în funcţie (art. 206 al 5 CM). Instanţa însă nu va putea să
aplice o altă sancţiune disciplinară pentru fapta respectivă deoarece nu se poate
substitui angajatorului , iar stabilirea sancţiunii este o atribuţie exclusivă a acestuia
(art. 206 al.1 CM), care nu este lipsit de dreptul, în caz posibil şi respectare a

380
termenului prevăzut de art. 209 Codul muncii să aplice faţă de salariat o altă
sancţiune disciplinară.
 La examinarea acţiunilor despre restabilirea în dreptul la muncă în
funcţia deţinută anterior ca urmare a concedierii în baza art.86 al.(1) lit. h) CM,
pentru absenţa nemotivată în timpul zilei de muncă, mai mult de 4 ore consecutive,
fără motive întemeiate, suscită atenţie următoarele aspecte:
- timpul pauzei de masă nu se va lua în calculul celor 4 ore consecutive;
- nu poate fi considerat temei de concediere, absenţa datorată unor
circumstanţe obiective, independente de voinţa salariatului (de exemplu:
îmbolnăvirea, cu toate că nu s-a prezentat certificatul medical, dar se constată cu
certitudine că persoana a fost bolnavă);
- nu se consideră absenţă nemotivată, neprezentarea la serviciul unde
salariatul a fost transferat cu încălcarea legii;
- neprezentarea la serviciu a unei femei care are copii în vărstă de la trei
la paisprezece ani (copii invalizi pînă la 16 ani) şi a refuzat să îndeplinească lucrul
legat de deplasări permanente;
- neprezentarea la lucru în ziua de repaos ce a fost anunţată lucrătoare cu
încălcarea legislaţiei muncii;
- neprezentarea salariatului la serviciu după emiterea de către angajator a
ordinului de restabilire a lui pînă la soluţionarea în judecată a litigiului despre
restabilirea la lucru, arestarea salariatului pentru huliganism nu prea grav;
- eschivarea de la activitatea care nu este legată nemijlocit de obligaţiile
de muncă ale salariatului ( de exemplu, neprezentarea la activităţile obşteşti).
Absenţa de la lucru mai mult de patru ore în cursul zilei de muncă, ce-i dă
dreptul angajatorului să rezilieze contractul de muncă din acest temei, se consideră
aflarea nemotivată a salariatului în afara teritoriului unităţii, cu care se află în
raport de muncă sau în afara teritoriului, obiectul, unde el trebuie să îndeplinească
lucru încredinţat în conformitate cu obligaţiunile de muncă.
Absenţa nemotivată de la serviciu se consideră şi plecarea salariatului fără
permisiunea administraţiei în concediu anual, folosirea abuzivă a zilelor de
recuperare, abandonarea lucrului până la expirarea acţiunii contractului de muncă
încheiat pe un anumit termen.
 Soluţionând litigiile despre modificarea datei concedierii, încasarea
salariului pentru absenţa forţată de la serviciu se va lua în consideraţie faptul că
acţiunea contractului de muncă încetează din prima zi în care salariatul nu s-a
prezentat la serviciu. Dacă în timpul examinării litigiului despre restabilirea la
lucru a persoanei concediate pentru absenţa de la serviciu şi încasarea salariului
pentru absenţa forţată se va constata că absenţa de la lucru a fost provocată de o
cauză neîntemeiată, iar administraţia a încălcat modul de concediere, instanţa de
judecată, pentru satisfacerea cerinţelor înaintate, ţine cont de faptul că salariul
lucrătorului restabilit în asemenea cazuri poate fi încasat din ziua emiterii ordinului
de concediere, dar nu din prima zi de neprezentare la serviciu, deoarece numai din
acest timp absenţa este forţată.

381
  Dacă în cadrul judecării litigiului despre repunerea în funcţie a
persoanei, concediate în baza art.86 al.(1) lit.h) CM se va constata că drept pretext
pentru concedierea salariatului a servit neprezentarea lui la serviciu sau refuzul de
a continua munca în legătură cu modificarea condiţiilor esenţiale de muncă cauzate
de modificarea clauzelor contractului individual de muncă, iar salariatul nu este de
acord să continue munca în noile condiţii, instanţa judecătorească, din proprie
iniţiativă modifică temeiurile de concediere în conformitate cu art.86 lit. v, x, y
Codul Muncii.
Nu se consideră absenţă nemotivată neprezentarea salariatului la serviciu
unde a fost transferat cu încălcarea legii, neprezentarea la serviciu a unei femei
care are copii de la trei la paisprezece ani (copii invalizi pînă la 16 ani) şi care a
refuzat să execute lucru legat de deplasări permanente, neprezentarea la lucru în
ziua de repaus ce a fost anunţată lucrătoare cu încălcarea legii, neprezentarea
salariatului la serviciu după emiterea de către administraţie a ordinului de
restabilire a lui până la soluţionarea în judecată a litigiului despre restabilirea la
lucru, arestarea salariatului pentru huliganism nu prea grav; eschivarea de la
activitatea care nu este legată nemijlocit de obligaţiile de muncă ale salariatului (de
exemplu: neprezentarea la activităţile obşteşti) etc.
 Potrivit art.122 Codul Muncii, salariatul poate fi rechemat din
concediu numai cu acordul exprimat în formă scrisă al acestuia, iar din aceste
raţiuni rezultă că refuzul salariatului de a îndeplini ordinul unităţii de revenire la
lucru în cadrul perioadei de concediu nu poate fi considerat încălcare a disciplinei
muncii, respectiv concedierea dispusă în baza acestui temei faptic şi încadrarea
juridică la art.86 al.(1) lit.g) CM se va considera nulă.
 În conformitate cu art. 86 al.(1), lit. i) Codul Muncii pentru
prezentarea la serviciu în stare de ebrietate alcoolică, narcotică sau toxică, pot fi
concediaţi salariaţii aflaţi în starea respectivă la locul de muncă şi în timpul
exercitării atribuţiilor de serviciu, indiferent de faptul dacă salariatul s-a eschivat
de la îndeplinirea acestor atribuţii în legătură cu starea dată sau dacă a fost sau nu
de la executarea atribuţiilor de serviciu în legătură cu starea de ebrietate al
salariatului. Pentru salariaţii a căror program de muncă este nenormat, timpul
aflării la serviciu ce depăşeşte durata stabilită se consideră timp de muncă.
Starea de ebrietate alcoolică, narcotică sau toxică poate fi confirmată atît
printr-un raport medical, cît şi prin probe de alt gen, care urmează să fie apreciate
respectiv de către instanţa judecătorească.
 Judecând pricinile cu privire la litigiile despre desfacerea contractului
individual de muncă în legătură cu săvârşirea la locul de muncă a unei sustrageri
(inclusiv în proporţii mici) din patrimoniul unităţii (art.86 al. (1) lit.j) CM ar trebui
să se ţină cont de faptul că din acest temei pot fi concediaţi salariaţii, vinovăţia
cărora a fost constatată prin sentinţa intrată în vigoare a instanţei judecătoreşti, sau
în privinţa cărora a fost adoptată o hotărâre a unui organ competent privind
aplicarea sancţiunii administrative.
Desfacerea contractului individual de muncă în baza normei menţionate
poate avea loc şi în cazul săvârşirii sustragerii (inclusiv în proporţii mici) din
382
patrimoniul unităţii, unde salariatul a fost trimis pentru executarea unei anumite
munci.
Concomitent, nu are importanţă faptul dacă sustragerea a fost săvârşită în
timpul lucrului sau în afara lui. Condamnarea salariatului de către instanţa
judecătorească la pedepse non - privative de libertate pentru săvârşirea unei
sustrageri (inclusiv în proporţii mici)- munca în folosul societăţii, nu împiedică
concedierea lui în baza temeiului sus indicat.

 La examinarea acţiunilor în privinţa concedierii salariaţilor care

mânuiesc nemijlocit valori băneşti sau materiale care au comis acţiuni culpabile ce
pot servi temei pentru pierderea încrederii angajaţilor faţă de salariatul respectiv
(art.86 al.(1) lit.k) Codul Muncii) urmează de luat în vedere faptul că, în baza
acestui temei pot fi concediaţi numai salariaţii care în mod nemijlocit
administrează sau gestionează valori băneşti sau materiale (primirea, păstrarea,
transportul, distribuţia etc.) şi în legătură cu aceasta au suscitat pierderea încrederii
din partea unităţii.
În particular, pot fi calificate la acest capitol astfel de fapte: primirea mărfii
fără actele de însoţire a acesteia, calculul eronat al sumei de bani, tăinuirea
mărfurilor faţă de cumpărători, însuşirea ilegală a bunului, înşelătoria la cântar,
ridicarea neautorizată a preţurilor etc..
La acţiuni culpabile se mai referă primirea plăţii pentru serviciile efectuate
fără a dispune documentele respective, încălcarea regulilor de desfacere a
băuturilor spirtoase, realizarea medicamentelor fără recete (în cazul în care sînt
obligatorii), realizarea substanţelor narcotice, toxice etc.

 Dacă se va constata, în modul prevăzut de lege că s-a săvârşit

sustragere, luare de mită sau alte infracţiuni cu caracter acaparator, aceşti salariaţi
pot fi concediaţi din cauza pierderii încrederii faţă de ei, cît şi în situaţia cînd
aceste acţiuni nu sunt legate de munca lor.

 În cazul în care răspunderea materială o poartă o brigadă, faptul

constatării lipsei valorilor materiale poate servi drept temei pentru concedierea
membrului brigăzii din motivul pierderii încrederii numai dacă s-a constatat că el
este vinovat de această lipsă.
În cazul în care salariatul a refuzat să încheie contractul despre răspundere
materială deplină pentru păstrarea valorilor materiale, instanţele judecătoreşti vor
reieşi din condiţiile contractului de muncă.
Dacă executarea obligaţiunilor de administrare a valorilor materiale
constituie pentru salariat funcţia lui principală de muncă, ceea ce este menţionat în
timpul angajării la lucru şi, în conformitate cu legislaţia în vigoare, urma să fie
încheiat cu el un contract de răspundere materială deplină, refuzul neîntemeiat de a
încheia un asemenea contract va fi considerat drept neexecutare a obligaţiunilor de
muncă cu toate consecinţele care rezultă din aceasta.

383
 În cazul în care în baza unui motiv întemeiat salariatul refuză să încheie un
contract de răspundere materială, administraţia trebuie să-i propună un alt loc de
muncă. Dacă un asemenea loc de muncă nu există sau salariatul refuză să fie
transferat la o altă muncă, contractul de muncă poate fi desfăcut în baza art.86 al.
(1) lit.c) Codul Muncii.

 În cazul în care, salariatul a fost concediat fără un temei legal sau cu

încălcarea ordinii de concediere stabilite, dar restabilirea lui la locul anterior de
muncă este imposibilă din cauza încetării activităţii întreprinderii, instituţiei,
organizaţiei, instanţa judecătorească recunoaşte concedierea incorectă, obligă
comisia de lichidare sau organul ce a adoptat hotărîrea despre lichidare
întreprinderii, instituţiei, organizaţiei, iar în cazurile respective pe succesorul ei de
drepturi să-i plătească salariul pentru absenţa forţată. În acelaşi timp instanţa
judecătorească îl recunoaşte pe salariat concediat în baza art. 86 lit. b) în legătură
cu lichidarea unităţii sau angajatorului persoană fizică.

 În temeiul art.86 al.(1), lit. l) şi n) pot fi concediaţi salariaţii care

execută activităţi pedagogice (didactică) în învăţământ şi în organizaţiile din sfera
ştiinţei şi inovării.
Temeiurile indicate sînt prevăzute şi la art.301 al.(1) Codul Muncii ca
temeiuri suplimentare de încetare a contractului individual de muncă încheiat cu
cadrele didactice.
Concedierea cadrelor didactice din învăţământ şi din organizaţiile din sfera
ştiinţei şi inovării în temeiul art.86 al.(1) li. l) CM poate avea loc doar la încălcarea
repetată în decursul unui an a statutului instituţiei – încălcare confirmată prin
probele respective.
În caz de comitere a abaterilor disciplinare de altă natură, cadrul didactic
poate fi concediat în temeiul lit. g) alin.1 art. 86 Codul muncii.

 Violenţa fizică sau psihică faţă de discipoli (lit.n) art.86 CM) constă în
aplicarea pedepselor fizice sub formă de lovituri, torturi, ameninţarea cu aplicarea
loviturilor, intimidarea psihică a discipolilor etc.

 Prevederile art.86 al.(1). lit. m) Codul Muncii – comiterea de către

salariatul care îndeplineşte funcţii educative a unei fapte imorale incompatibile cu
funcţia deţinută – se extind asupra tuturor persoanelor care exercită funcţii cu
caracter educativ (pedagogii, profesorii instituţiilor de învăţământ de diferite
nivele, maiştri instruirii de producţie din şcolile polivalente şi de meserii educatorii
instituţiilor de copii etc.).
Concedierea persoanelor care exercită funcţiile respective este posibilă doar
dacă fapta imorală este incompatibilă cu aflarea de mai departe în funcţia deţinută
(utilizarea unui limbaj vulgar, neadecvat, aflare la serviciu într-un aspect exterior
neconform funcţiei, săvârşirea de diverse acţiuni cu caracter cinic faţă de copii,
ş.a.).
384
  Dacă în soluţionarea litigiilor vizând repunerea în funcţie instanţa
judecătorească consideră că administraţia a avut temei pentru desfacerea
contractului de muncă, dar în ordin a formulat greşit motivele concedierii sau s-a
referit la o altă lege necorespunzătoare, instanţa judecătorească dispune de dreptul
de a aduce la cunoştinţă formularea motivelor concedierii în conformitate cu
legislaţia muncii în vigoare, reieşind din circumstanţele reale care au servit drept
temei pentru concediere.
În cazul în care este argumentat faptul că formularea greşită a motivului
concedierii l-a lipsit pe salariat de posibilitatea de a se angaja la lucru în altă
unitate instanţa judecătorească potrivit art. 330 din Codul muncii încasează în
favoarea acestuia salariul pe care nu l-a primit pentru perioada privării ilegale de
posibilitatea de a munci.

 Sub incidenţa art.86 al. (1) lit.o) CM ca temei de concediere cad

conducătorii unităţilor (filialele, subdiviziunilor), adjuncţii acestora precum şi
contabilii-şefi în cazul semnării unui act juridic nefondat (contracte, dispoziţii de
plată ş.a.) care a cauzat prejudiciu material unităţii. Cauzarea de prejudicii ca
rezultat al semnării actelor juridice urmează a fi confirmată prin orice probă,
inclusiv concluzii de audit, printr-o hotărâre judecătorească sau prin actul de
control intern efectuat de comisia de cenzori sau alţi specialişti desemnaţi în modul
corespunzător.
Concomitent, conducătorul unităţii, adjuncţii acestora, contabilul-şef pot fi
concediaţi chiar pentru o singură încălcare gravă a obligaţiunilor de muncă (lit.p)
al art.86 al. (1) CM). Gravitatea încălcării de fiecare dată se apreciază de către
instanţele de judecată reieşind din circumstanţele faptei persoanei respective,
consecinţele ce le-a avut pentru unitate încălcarea, atitudinea critică a făptuitorului
faţă de încălcarea imputată.
Caracterul excepţional al instituirii răspunderii sporite în privinţa
persoanelor nominalizate rezidă din responsabilitatea acestora la executarea
atribuţiilor lor de serviciu, astfel în cazurile enumerate nu contează nici denumirea
funcţiei deţinute, important fiind îndeplinirea atribuţiilor de serviciu aferente
funcţiilor expuse în textul legii.
 Conform art. 87 alin. (1) Codul muncii, concedierea salariaţilor
membri de sindicat în cazurile stipulate la art. 86 alin.(1) lit.c), d), e), g) şi h)
poate avea loc doar cu acordul preliminar al organului (organizatorului) sindical
din unitate. În celelalte cazuri, concedierea se admite cu consultarea prealabilă a
organului (organizatorului) sindical din unitate.
Persoana aleasă în cadrul organului sindical cu menţinerea locului de
muncă de bază nu va putea fi concediată fără acordul preliminar al organului
sindical al cărui membru este, iar conducătorul organului sindical primar nu va
putea fi concediat în lipsa acordului preliminar al organului sindical superior (art.
87 al.2, 3 CM).

385
 În cazul în care organul sindical nu şi-a comunicat poziţia vis-a-vis de
concedierea salariatului în termen de 10 zile lucrătoare de la data solicitării
acordului, acesta se va prezuma în mod tacit (art. 87 al.4 CM).
În cazurile în care legea condiţionează concedierea de existenţa acordului
preliminar, sancţiunea nerespectării acestor dispoziţii este nulitatea absolută a
actului de concediere, iar atunci când concedierea este condiţionată de existenţa
opiniei consultative, actul de concediere se va considera valabil cu menţiunea
posibilităţii sancţionării disciplinare a persoanei care nu a solicitat opinia
consultativă a sindicatului.
La examinarea acestor cauze, sindicatul va fi atras în proces în calitate de
terţ intervenient în interesul salariatului, conform art. 67 al.(1) CPC.
Nu este necesară îndeplinirea dispoziţiilor art. 87 Codul muncii, adică
acordul comitetului sindical, în cazul concedierii, în special, a următoarelor
categorii de salariaţi:
- lucrătorii de la unităţile unde nu există comitetul sindical;
- persoanele concediate în legătură cu lichidarea unităţii;
- persoanele care lucrează prin cumul - din funcţia sau de la munca
cumulată;
- persoanele care lucrează conform contractului pe termen , salariaţii
temporari şi sezonieri
- în legătură cu expirarea termenului contractului individual de muncă sau
terminarea lucrului;
- persoanele concediate în baza rezultatelor nesatisfacătoare a termenului de
încercare stabilit în timpul angajării la serviciu;
- persoanele concediate în temeiurile, indicate în art. 82 pct. c)-i) şi art. 305,
310 Codul muncii.
Dacă organul sindical, în cazul în care este în drept să-şi exprime avizul
consultativ, nu este de acord cu desfacerea contractului individual de muncă, acest
dezacord nu lipseşte pe angajator de dreptul de a concedia salariatul, exprimarea
acordului preliminar fiind o condiţie de formă pentru valabilitatea concedierii în
cazurile prevăzute de lege, ceea ce nu semnifică faptul că organul sindical are
dreptul „de veto” asupra concedierii.
Motivele indicate în dezacord vor fi analizate de instanţa de judecată în
cazul înaintării de către salariat a cererii de restabilire în funcţie.
Acordul sau consultarea organului sindical nu este necesară în cazul în care
în unitatea angajatoare nu este constituit un asemenea organ.

 Conform art. 69 CM salariatul transferat nelegitim la o altă muncă sau

concediat nelegitim, poate fi restabilit la locul de muncă prin hotărârea instanţei de
judecată. La examinarea acţiunii se va lua în considerare că conform art. 89 al.2
CM sarcina probei incumbă angajatorului, care trebuie să dovedească temeinicia
actului de concediere sau transfer.

386
  Se subliniază necesitatea declarării nulităţii deciziei (ordinului) de
concediere, în cazul restabilirii în funcţie, restabilirea fiind un capăt de cerere
secundar şi subsecvent declarării nulităţii şi astfel direct condiţionat de declararea
nulităţii actului.
Dacă salariatul a solicitat numai recunoaşterea nulităţii actului de
concediere fără restabilirea în funcţia deţinută anterior, instanţa va dispune
modificarea înscrierii în carnetul de muncă, unde concedierea se va substitui
cu demisia din propria iniţiativă.

II. Răspunderea materială şi morală a

părţilor într-un contract individual de muncă

Conform art.327 alin.(1) Codul Muncii partea contractului individual de

muncă (angajatorul sau salariatul) care a cauzat, în legătură cu exercitarea
obligaţiilor sale de muncă, un prejudiciu material şi/sau moral celeilalte părţi
repară acest prejudiciu conform prevederilor Codului Muncii şi altor acte
normative.
Astfel, răspunderea materială a uneia dintre părţile contractului individual
de muncă faţă de cealaltă parte, intervine numai în cazul în care a fost cauzat un
prejudiciu material sau moral, ori în mod cumulativ: material şi moral, în
dependenţă de calitatea procesuală a părţilor şi circumstanţele cauzei, în legătură
cu exercitarea obligaţiilor asumate prin contractul individual de muncă.
Obligaţia de reparare a prejudiciului poate să survină în cazurile neexecutării
obligaţiilor de către părţi în cadrul contractului individual de muncă, a executării
defectuoase sau întârzierii executării acestora, în rezultatul cărora uneia dintre
părţile contractante i-au fost cauzate prejudiciile respective.
Codul muncii pentru prima dată stabileşte că în situaţia în care răspunderea
materială a părţilor contractante este stabilită în cadrul clauzelor contractului
individual de muncă, regula generală este că răspunderea materială a angajatorului
nu poate fi mai mică, iar a angajatului mai mare, decât cea stabilită în Codul
muncii şi în alte acte normative, ce conţin norme ale dreptului muncii (art.4 din
CPC). Respectiv în conţinutul contractului colectiv de muncă cît şi în cel
individual, nu pot fi stabilite limite diminuate ale răspunderii angajatorului faţă de
salariat sau limite majorate răspunderii ale salariatului faţă de angajator. În caz de
discordanţă între clauzele contractului individual şi ale celui colectiv de muncă,
instanţele de judecată vor aplica în mod direct standardele minime stabilite de
Codul muncii sau de actul normativ incident în cauză.
Este necesar de menţionat cazurile de răspundere materială după normele
Codului Muncii şi răspunderea materială (delictuală) după normele Codului civil şi
anume că dacă prejudiciul a fost cauzat în momentul în care raporturile juridice de
muncă au încetat în modul stabilit de lege, dispoziţiile privind răspunderea
materială, potrivit Codului muncii, devin inaplicabile. În aceste cazuri intervine
387
răspunderea civilă delictuală, iar în cazul în care există încheiat între părţi un
contract civil se vor aplica normele privind răspunderea civilă contractuală, cu
excepţia cazurilor în care instanţa de judecată va stabili că prin contractul civil
respectiv se reglementau de fapt raporturi de muncă dintre salariat şi angajator
( art.2 alin.(3) din CM).
În situaţia în care prejudiciul a fost cauzat în timpul derulării contractului
individual de muncă, iar după cauzarea prejudiciului raportul de muncă a încetat,
partea vinovată de producerea prejudiciului va duce răspundere potrivit normelor
Codului Muncii (art.327 al.3 CM).
În situaţia când prejudiciul a fost cauzat angajatorului de către salariat în
timpul suspendării contractului individual de muncă, acesta va putea fi atras la
răspundere materială, inclusiv deplină, conform prevederilor art.338 alin.(1) pct.g)
din CM.
Să facem o analiză a unor momente de răspundere materială (morală) a
angajatorului faţă de salariat şi a salariatului faţă de angajator.

II. Răspunderea materială a angajatorului faţă de salariat

La mod general, obligaţia de reparare atât a prejudiciului material, cît şi a

celui moral cauzat salariatului de către angajator apare în cazurile:
a) neîndepliniri de către angajator a obligaţiilor asumate prin contractul
individual de muncă;
b) privarea ilegală a salariatului de posibilitatea de a munci;
c) producerea unui accident de muncă cu vătămarea sănătăţii, survenirea
unei boli profesionale sau a decesului salariatului.
Pentru angajarea răspunderii angajatorului, este necesară constatarea
existenţei cumulative a următoarelor elemente:
- să existe fapta ilicită a angajatorului, atunci când acesta este persoană
fizică autorizată în modul prevăzut de lege, iar dacă angajatorul este
persoană juridică, fapta ilicită poate să fie săvârşită de către organele de
conducere sau de oricare din salariaţi în calitate de persoane prepuse;
- salariatul să fi suferit un prejudiciu material şi/sau moral, în legătură cu
prestarea muncii;
- să existe o legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat;
- să existe culpa angajatorului. Aceasta este în mod relativ prezumată,
acesta având posibilitatea să demonstreze existenţa unei împrejurări cu
caracter de forţă majoră, care nu i se impută, conform normelor legale.
La încheierea contractelor individuale de muncă angajatorul îşi asumă
obligaţii privind asigurarea protecţiei muncii şi acesta are obligaţii în domeniu
privind:
- organizarea serviciului pentru protecţia muncii şi serviciului medical;
- asigurarea evaluării factorilor de risc la locurile de muncă;
388
 - asigurarea informării fiecărui salariat asupra riscurilor la care acesta este
supus la desfăşurarea activităţii sale la locul de muncă, precum şi asupra
măsurilor preventive necesare;
- asigurarea instruirii salariaţilor în materie de protecţie a muncii;
- asigurarea dotării salariaţilor cu echipament individual de protecţie şi de
lucru, precum şi păstrarea, întreţinerea, repararea, curăţarea şi
dezintoxicarea acestuia;
- acordarea materialelor igienico-sanitare salariaţilor, care lucrează la
locuri de muncă cu condiţii de murdărire excesivă a pielii sau unde este
posibilă acţiunea substanţelor nocive asupra corpului;
- acordarea alimentaţiei de protecţie salariaţilor care lucrează în condiţii
de muncă vătămătoare etc.
În toate cazurile descrise, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege,
angajatorul, în rezultatul îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiilor prevăzute în
contractul individual de muncă şi care au dus la cauzarea de prejudiciu salariatului,
recuperează integral salariatului prejudiciul cauzat.
Potrivit prevederilor Codului Muncii şi a altor acte normative, angajatorul
este obligat de a asigura salariaţii contra accidentelor de muncă şi bolilor
profesionale.
În caz de producere a accidentelor de muncă examinarea litigiilor privind
repararea prejudiciului material şi/sau moral ca rezultat al vătămării sănătăţii, a
survenirii unei boli profesionale sau a decesului, legate de îndeplinirea obligaţiilor
de muncă, se va aplica Legea cu privire la protecţia muncii din 26.05.1994; Legea
despre asigurarea de accidente şi boli profesionale din 24.12.1999; Hotărîrea
Guvernului nr.706 din 05.06.2002 “Cu privire la modul de cercetare a accidentelor
de muncă”; Hotărîrea Guvernului nr.426/2004 “Cu privire la modul de calculare a
salariului mediu; prevederile Codului civil privind obligaţiile care nasc din
cauzarea de daune (Capitolul XXXIV), art.196, 222-224 din Codul Muncii privind
garanţiile şi compensaţiile în cazul unor accidente de muncă şi boli profesionale şi
alte acte normative, precum şi explicaţiile cu caracter de recomandare din
Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie “Cu privire la practica aplicării de
către instanţele judecătoreşti a legislaţiei despre încasarea prejudiciului cauzat prin
vătămarea integrităţii corporale sau altă vătămare a sănătăţii ori prin deces, nd.6
din 4 iulie 2005.
În cazul neîndeplinirii corespunzătoare de către angajator a obligaţiilor
asumate prin contractul individual de muncă, care a avut drept rezultate producerea
unui accident de muncă cu survenirea vătămării sănătăţii sau a unei boli
profesionale salariatului, acestuia i se va compensa prejudiciul cauzat sănătăţii,
indiferent de faptul dacă a fost recunoscut în calitate de invalid şi în măsura în care
i-a fost diminuată capacitatea de muncă. Concluzia despre apariţia la salariat a unei
afecţiuni profesionale este în drept să o dea doar Consiliul republican de Maladii
profesionale, iar gradul de invaliditate în rezultatul unui accident de muncă sau
unei afecţiuni profesionale şi procentul de pierdere a capacităţii de muncă
profesională sînt stabilite de organele expertizei medicale a vitalităţii.
389
 Se va considera prejudiciu, în aceste cazuri, venitul salarial pierdut ca
urmare a pierderii sau diminuării capacităţii de muncă, rezultată din acţiunea sau
inacţiunea ilicită a unităţii. Dacă capacitatea de muncă este pierdută în totalitate, se
va compensa prejudiciul total, constând în salariul de care a fost lipsit salariatul, iar
dacă pierderea capacităţii este parţială, se va compensa procentul necesar până la
atingerea cuantumului salarial total, calculat conform prevederilor legislaţiei în
vigoare.
Pentru ca afecţiunea să fie considerată boală profesională, aceasta trebuie să
fi survenit în urma factorilor nocivi existenţi în unitate, de obicei, de nerespectarea
normelor tehnici securităţii şi protecţiei muncii de către angajator.
Afecţiunea generală trebuie examinată ca o situaţie de asigurare socială,
pentru care unitatea nu este pasibilă de atragere la răspundere materială.
În conformitate cu art.330 al.(1) din Codul muncii angajatorul este obligat să
compenseze persoanei salariul pe care aceasta nu l-a primit, fiind lipsită de
posibilitatea de a munci.
În particular, legiuitorul a atribuit la cazurile de privare ilegală de a munci,
cu compensarea obligatorie a salariului ratat următoarele cazuri:
a) refuz neîntemeiat de angajare. Prin prisma art.8 şi 47 din Codul muncii
refuzul neîntemeiat la angajare este interzis. Nu se admite limitarea directă sau
indirectă în drepturi ori stabilirea unor avantaje la încheierea contractului
individual de muncă. Orice refuz neîntemeiat de angajare în muncă poate fi
contestat în instanţa de judecată. În toate cazurile de refuz neîntemeiat de angajare
în muncă persoanei neangajate şi cărei i s-a cauzat un prejudiciu i se compensează
paguba cauzată egală cu mărimea salariului la funcţia care i s-a interzis angajarea
neîntemeiată. În cazul refuzului neîntemeiat de angajare a persoanei, care continuă
să activeze la locul precedent (de ex.-prin concurs), repararea prejudiciului va avea
loc doar în situaţia existenţei diferenţei de salarii de la locul precedent şi la locul
unde s-a refuzat angajarea neîntemeiată. Nu se va considera refuz neîntemeiat de
angajare în cazul lipsei la unitatea solicitată a locurilor vacante respective.
b) eliberare ilegală din serviciu sau transfer ilegal la o altă muncă. În
asemenea cazuri persoanelor eliberate ilegal li se compensează salariul pentru toată
perioada lipsei forţate de la serviciu până la data restabilirii în funcţie. Salariaţilor
transferaţi ilegal la o altă muncă li se compensează diferenţa de salariu de la
funcţia transferată (în caz de transfer real la o altă funcţie ) sau salariul deplin (în
situaţia neacceptării transferului) pentru toată perioada transferului ilegal.
În conformitate cu art.90 din Codul muncii deopotrivă cu încasarea
despăgubirilor sub forma perceperii salariului ratat pentru întreaga perioadă de
absenţă forţată de la muncă, angajatorul compensează şi cheltuielile suplimentare
legate de contestarea transferului sau a eliberării din serviciu (servicii de asistenţă
juridică, cheltuieli de judecată etc). De asemenea se compensează şi prejudiciul
moral cauzat salariatului, legat de eliberarea sau transferul ilegal la o altă muncă
mărimea căruia se determină de instanţa de judecată, ţinându-se cont de aprecierea
dată acţiunilor angajatorului, cît şi de suferinţele morale şi psihice ale salariatului.

390
 Mărimea prejudiciului moral însă în toate cazurile nu poate fi mai mică
decât un salariu mediu lunar al salariatului. Ca o formă de compensare a
prejudiciului pentru privarea de dreptul de a munci poate fi încasarea unei
compensaţii suplimentare în mărime a cel puţin 3 salarii medii lunare a salariatului
în locul restabilirii la locul de muncă a salariatului eliberat nelegitim (art.90 al.(4)
Codul muncii), însă doar cu acordul salariatului. În aceste cazuri se constată
ilegalitatea concedierii salariatului din funcţie cu menţinerea eliberării salariatului
din serviciu prin demisie cu obligarea angajatorului de anulare a ordinului
(dispoziţiei, deciziei, hotărârii) de concediere a salariatului şi eliberarea acestuia
prin demisie indiferent de compensarea cu cel puţin a 3 salarii medii lunare în
locul restabilirii la locul de muncă, salariatului i se achită salariul pentru perioada
absenţei forţate de la muncă.
c) staţionare a unităţii din vina angajatorului. Potrivit art.80 din Codul
muncii imposibilitatea temporară a continuării activităţii de producţie de
către angajator pentru motive economice obiective constituie şomaj
tehnic.
Durata şomajului tehnic nu poate depăşi 3 luni în decursul unui an
calendaristic.
În perioada şomajului tehnic, salariaţii vor beneficia de o indemnizaţie ce nu
poate fi mai mică de 75 la sută din salariul lor de bază, cu excepţia cazurilor, când
contractul individual de muncă a fost suspendat prin acordul părţilor pe durata
şomajului tehnic (art.77 pct.c) Codul Muncii).
În cazul depăşirii duratei şomajului tehnic pe o perioadă mai mult decât 3
luni într-un an calendaristic, indemnizaţia pentru perioada ce depăşeşte 3 luni a
şomajului tehnic se achită în mărimea salariului deplin ca pentru perioada lipsei
forţate de la serviciu.
Dacă reieşind din prevederile art.80 alin.(2) Codul Muncii că durata
şomajului tehnic nu poate depăşi 3 luni în decursul unui an calendaristic, în cazul
suspendării contractului individual de muncă în temeiul art.77 lit.c) indemnizaţia
de şomaj nu se va achita pentru primele 3 luni. În următoarea perioadă de după 3
luni angajatorul este obligat a achita salariatului salariul mediu, iar suspendarea
contractului individual de muncă peste termenul de 3 luni va fi considerată nulă.
d) reţinere a eliberării carnetului de muncă. Conform art.67 al.5 din Codul
muncii la încetarea contractului individual de muncă, carnetul de muncă se
restituie salariatului în ziua eliberării din serviciu. Reţinerea eliberării carnetului de
muncă din vina angajatorului peste termenul prevăzut de lege constituie o privare
ilegală de posibilitatea de a munci din partea angajatorului, de aceia acesta este
obligat a compensa persoanei respective salariul mediu ratat pentru toată perioada
reţinerii carnetului de muncă.
În cazul angajării persoanei, cărei i s-a reţinut carnetul de muncă, la un alt
serviciu fără carnetul de muncă, compensaţia pentru reţinerea carnetului de muncă
se efectuează doar în mărimea diferenţei de salarii de la locul precedent şi cel
actual.

391
 Potrivit pct.44 al Regulamentului privind completarea, păstrarea şi evidenţa
carnetelor de muncă adoptat prin Hotărîrea Guvernului Nr. din 16.10.1998,
angajatorul este obligat de a elibera salariatului eliberat carnetul de muncă contra
semnătură în fişa personală, precum şi în registrul evidenţei carnetelor de muncă.
Angajatorul va purta răspundere pentru reţinerea carnetului de muncă, cu excepţia
situaţiei în care face dovadă că carnetul a fost reţinut din cauza refuzului
salariatului de a primi carnetul.
Reieşind din textul Regulamentului, nu este admisibilă dovada primirii
carnetului prin proba cu martori, fiind necesară semnătura salariatului.
În cazul refuzului salariatului de a semna, angajatorul nu va elibera carnetul
de muncă, dar va întocmi un act în formă scrisă, semnat de cel puţin doi martori,
de constatare a refuzului de semnare şi implicit de primire a carnetului, după care
imediat va expedia o scrisoare recomandată cu propunerea de a-i elibera carnetul,
care va putea fi considerată de instanţa de judecată ca o dovadă a degrevării de
răspunderea materială pentru reţinerea carnetului de muncă.
e) reţinere a plăţii salariului.
Pierderile cauzate de neachitarea la momentul stabilit a salariului se
compensează prin indexarea salariului neachitat şi se referă la sumele datorate fie
pentru munca efectiv prestată în favoarea unităţii în cazul când salariatul continuă
să muncească, fie în situaţia când unitatea nu a achitat salariul persoanei
concediate sau demise.
Indexarea se va efectua numai dacă coeficientul de inflaţie în perioada
neachitării, care se calculează de la data scadenţei până la achitarea efectivă, este
de minim 2% (art.145 al.3 CM ).
f) reţinere a tuturor plăţilor sau a unora din ele în caz de eliberare din
serviciu. Concomitent cu eventuala indexare în condiţiile descrise a salariului
neachitat de către angajator persoanei concediate sau demise, în caz de reţinere a
salariului, a indemnizaţiei de concediu şi a altor plăţi cuvenite salariatului
concediat, angajatorul achită suplimentar, pentru fiecare zi de întârziere, 5 la sută
din suma neplătită în termen. Compensaţia de 5 la sută se va calcula din mărimea
salariului, indemnizaţiei, altor plăţi neachitate şi nu din suma indexată, care se
efectuează separat din aceleaşi sume (salariu) în condiţiile legii.
Compensaţia de întârziere în mărime de 5% se va calcula pentru fiecare
sumă datorată începând cu termenul de la care suma dată a devenit certă, exigibilă
şi scadentă. Acest tip de dobândă se aplică independent de încasarea salariului
pentru perioada lipsei forţate de la serviciu şi indiferent de existenţa dificultăţilor la
angajare.
Astfel, conform prevederilor art.330 Codul Muncii, compensaţia de 5% din
suma neplătită în termen pentru fiecare zi de întârziere se calculează şi se achită
salariatului doar pentru reţinerea unor plăţi calculate, cuvenite şi neachitate
(salariu, indemnizaţie de concediu tuturor plăţilor în caz de eliberare din serviciu).
Pentru sumele prejudiciului cauzat prin refuz neîntemeiat de angajare, eliberare
ilegală din serviciu sau transfer la o altă muncă, indemnizaţia de şomaj tehnic,
reţinerea carnetului de muncă compensarea de 5 la sută nu se calculează şi nu se
392
achită, prejudiciul cauzat în aceste cazuri constituind mărimea salariului pentru
perioadele respective.
Suplimentar la cele expuse putem să menţionăm că potrivit art.330 alin.(3)
Codul Muncii salariatului i se plăteşte suplimentar pentru fiecare zi de întârziere 5
la sută din suma neplătită în termen doar în cazul existenţei vinei angajatorului ca o
condiţie obligatorie prevăzută de lege, pentru angajarea răspunderii patrimoniale
indicate. Angajatorul care nu şi-a executat obligaţiile, prevăzute de lege şi
contractul individual de muncă, este prezumat în culpă, fiind apărat (eliberat) de
răspundere numai dacă dovedeşte că a fost împiedicat să execute prevederile
contractului printr-o cauză care nu-i poate fi imputată. Circumstanţele respective se
vor constat în fiecare caz aparte, reieşind din probele prezentate.
Art.330 alin.(1) lit.g) prevede obligativitatea angajatorului de a compensa
salariul, ca o privare ilegală de posibilitatea de a munci în cazul răspândirii prin
orice mijloace, a informaţiilor calomnioase despre salariat. În temeiul art.53 din
Codul muncii, la încheierea contractului individual de muncă, părţile pot conveni,
prin clauza de confidenţialitate, ca pe toată durata contractului individual de muncă
şi timp de cel mult 3 luni (un an pentru cei care au deţinut funcţii de răspundere)
după încetarea acestuia, să nu divulge date sau informaţii de care au luat cunoştinţă
în perioada executării contractului de muncă. Nerespectarea clauzei de
confidenţialitate atrage obligarea părţii vinovate la repararea prejudiciului cauzat
(material şi moral). În practica judiciară nu există cazuri prin care s-ar fi soluţionat
litigii de compensare a salariului salariatului pentru răspândirea informaţiilor
calomnioase despre salariat, de aceea considerăm că în atare cazuri se
compensează prejudiciul cauzat şi argumentat şi nu salariul. În situaţia dată
considerăm că s-ar putea de compensat salariul ca o compensaţie pentru privarea
ilegală de posibilitatea de a munci doar în cazul dacă salariatului eliberat din
funcţie, în temeiul informaţiilor calomnioase, i s-a refuzat în angajare la o altă
unitate sau dacă salariatul, în baza aceloraşi informaţii calomnioase, nu poate
continua activitatea în unitatea culpabilă de răspândirea informaţiilor calomnioase.
h) neîndeplinirea în termen a hotărîrii organului competent de jurisdicţie a
muncii care a soluţionat un litigiu (un conflict) având ca obiect privarea de
posibilitatea de a munci. Conform art.351 din Codul muncii organe de jurisdicţie a
muncii sînt instanţele de judecată în cazul soluţionării litigiilor individuale de
muncă.
Potrivit art.356 al.1 din Codul muncii neexecutarea hotărîrii (deciziei)
definitive a instanţei de judecată privind soluţionarea unui litigiu individual de
muncă atrage obligarea angajatorului vinovat de a plăti salariatului o compensaţie
în mărime de 5 la sută din salariul mediu al acestuia pentru fiecare zi de întârziere.
Compensaţia de 5% prevăzută de art.356 pct.1 CM reprezintă o dobîndă de
întârziere în executarea hotărârilor judecătoreşti care se calculează din salariul
mediu al salariatului şi se datorează din momentul pronunţării hotărîrii imediat
executorii în sensul favorabil salariatului.
Potrivit art.256 Cod de procedură civilă hotărârea judecătorească prin care
angajatorul este obligat la plata salariului şi a altor drepturi ce decurg din raporturi
393
de muncă urmează a fi executate imediat, iar compensaţia prevăzută de art.356
alin.(1) Codul Muncii se va calcula cu începere de la data rămânerii definitive a
hotărârii (deciziei) instanţei de judecată. Urmează a se distinge că conform art.330
alin.(3) Codul Muncii compensaţia de 5% se achită pentru fiecare zi din suma
totală neachitată, cuvenită, iar conform art.356 alin.(1) Codul Muncii compensaţia
de 5% pentru fiecare zi de neexecutare a hotărârii judecătoreşti se calculează şi se
achită din salariul mediu al salariatului.
Conform art.330 alin.(2) Codul Muncii în cazul reţinerii tuturor sau unor din
plăţile în caz de eliberare din serviciu şi dacă se demonstrează că prin aceasta s-au
creat dificultăţi de angajare într-o altă unitate, instanţa poate percepe, concomitent
cu stabilirea dificultăţilor de angajare salariul mediu pentru toată perioada reţinerii
plăţilor cuvenite salariatului la eliberarea din serviciu.

Răspunderea materială a salariatului faţă de angajator.

Răspunderea materială a salariatului constă în repararea prejudiciului

material cauzat angajatorul în timpul executării contractului individual de muncă.
Acesta este un tip de răspundere individuală şi intervine indiferent de faptul dacă
salariatul a fost tras la răspundere disciplinară, administrativă sau penală. În cazul
producerii prejudiciului prin infracţiune, răspunderea patrimonială va interveni
conform normelor juridice civile.
La examinarea litigiilor privind recuperarea prejudiciului cauzat de salariaţi
se va avea în vedere că elementele răspunderii materiale ale salariatului faţă de
angajator sînt următoarele:
a) cel care a produs prejudiciul trebuie să aibă calitatea de salariat al
unităţii păgubite;
b) fapta ilicită şi personală a salariatului trebuie să fie săvârşită în legătură
cu munca sa. Dacă fapta este săvârşită în timpul programului de muncă dar nu este
în legătură cu munca, salariatul va răspunde conform normelor de drept civil
(răspundere delictuală);
c) prejudiciul reprezintă o modificare a patrimoniului angajatorului şi
constă în diminuarea activului sau în creşterea pasivului patrimonial;
d) prejudiciul trebuie să fie un rezultat al faptei ilicite săvârşite de salariat;
e) existenţa vinovăţiei salariatului în cauzarea prejudiciului.
Pentru angajare răspunderea materială a salariatului, prejudiciul trebuie să
fie:
- efectiv, adică să existe o diminuare a patrimoniului, dar să nu fie evaluat
şi prin venitul ratat;
- real, ceea ce înseamnă că valorile trebuie să fie obiectiv pierdute, dar nu
numai nominal;
- cert, adică trebuie să fie evaluat într-o sumă de bani determinată, nefiind
posibilă emiterea ordinului de imputare în baza unor elemente de determinare pe
viitor;
394
 - actual, nefiind posibilă imputarea unor plăţi care vor surveni, în viitor;
- direct, fiind necesar a fi cauzat nemijlocit unităţii.
Conform art.71 Codul Muncii salariatul, cu acordul în scris al acestuia, poate
fi detaşat, pentru executarea obligaţiilor de serviciu, la o altă unitate pe o perioadă
de cel mult un an cu posibilitatea prelungirii perioadei de detaşare, prin acordul
părţilor, cu încă cel mult un an.
În cazul cauzării de prejudiciu unităţii salariatul v-a duce răspundere
materială faţă de unitatea unde a fost detaşat, nefiind răspunzător faţă de unitatea la
care este angajat.
În conformitate cu art.334 Codul muncii salariatul este absolvit de
răspundere materială dacă prejudiciul a fost cauzat în cazuri de :
- forţă majoră care este împrejurarea de intervenţie a anumitor cauze
neprevăzute datorită cărora s-a produs prejudiciul, cauze imposibil de înlăturat
(cutremur, inundaţii, ploi torenţiale, grindină alunecări de teren etc.);
- extrema necesitate, adică atunci când a săvârşit fapta pentru a salva de la
un pericol imitent şi care nu putea fi înlăturat altfel – viaţa, integritatea corporală
sau sănătatea sa, a altuia, a unui bun important al său sau al altuia, ori un interes
public. În situaţia în care salariatul care a săvârşit fapta, şi-a dat seama că cauzează
un prejudiciu mult mai mare decât cel, care s-ar fi produs dacă pericolul era
înlăturat, exonerarea de răspundere nu intervine;
- legitimă apărare, dacă nu au fost depăşite limitele ei. Dacă în timpul
apărării legitime s-a cauzat prejudiciu angajatorului, acesta se repară de atacator
potrivit normelor de drept civil ce reglementează obligaţiile care nasc din cauzarea
de daune. Dacă salariatul a produs un prejudiciu în urma executării unei obligaţii
legale sau contractuale, acesta este absolvit de răspundere, în mod similar.
În situaţia în care salariatul execută un ordin de serviciu, executare care
produce prejudiciul, acesta nu va răspunde material, cu excepţia cazului în care
ordinul a fost în mod vădit ilegal. Analogic se va proceda în cazul dacă salariatul
execută o obligaţie ce rezultă dintr-o clauză contractuală stabilită cu acordul
unităţii, iar acest acord este vădit ilegal atunci, salariatul va răspunde material,
conform normelor Codului muncii.
Printre cauzele de excludere a răspunderii materiale a salariatului, art.334
al.1) CM prevede riscul normal al producţiei, care cuprinde pierderi inerente
procesului tehnologic de producţie şi se încadrează în limitele legale, acceptabile
pentru genul respectiv de activitate.

Limitele răspunderii materiale a salariaţilor.

Conform art.336 Codul muncii salariatul poartă răspundere materială în

limitele salariului mediu lunar, cu excepţia cazurilor expres şi limitativ prevăzute
de art.338 CM sau de alte texte de lege speciale.

395
 Calcularea salariului mediu se va efectua în conformitate cu Modul de
calculare a salariului mediu, aprobat prin Hotărîrea Guvernului Republicii
Moldova nr.426 din 26.04.2004.
Dacă paguba efectivă depăşeşte salariul mediu lunar, cuantumul
prejudiciului încasat de la salariat se va ajusta salariului mediu, calculat în modul
menţionat.
Potrivit art.338 Codul muncii, salariatul poartă răspundere materială în
mărimea deplină a prejudiciului material cauzat din vina lui angajatorului în
cazurile când:
- între salariat şi angajator a fost încheiat un contract de răspundere materială
deplină pentru neasigurarea integrităţii bunurilor şi altor valori care i-au fost
transmise pentru păstrare sau în alte scopuri (art.339CM);
- salariatul a primit bunurile şi alte valori spre decontare în baza unei procuri
unice sau în baza altor documente unice;
- prejudiciul a fost cauzat în urma acţiunilor sale culpabile intenţionate,
stabilite prin hotărâre judecătorească. Se va ţine cont că acţiunile salariatului
pentru recuperarea deplină a prejudiciului pot fi recunoscute culpabile chiar şi în
cazul săvârşirii unei fapte penale din imprudenţă ( de exemplu – încălcarea
regulilor de circulaţie, care a cauzat prejudiciu);
- prejudiciul a fost cauzat de un salariat aflat în stare de ebrietate alcoolică,
narcotică sau toxică, stabilită în modul prevăzut la art.76 lit.k);
- prejudiciul a fost cauzat prin lipsă, distrugere sau deteriorare intenţionată a
materialelor, semifabricatelor, produselor (producţiei), inclusiv în timpul fabricării
lor, precum şi a instrumentelor, aparatelor de măsurat, tehnicii de calcul,
echipamentului de protecţie şi a altor obiecte pe care unitatea le-a eliberat
salariatului în folosinţă;
- în conformitate cu legislaţia în vigoare, salariatului îi revine răspunderea
materială deplină pentru prejudiciul cauzat angajatorului în timpul îndeplinirii
obligaţiilor de muncă. În asemenea situaţii răspunderea materială deplină a
salariatului poate interveni doar î cazurile prevăzute de alte acte normative;
- prejudiciul a fost cauzat în afară exerciţiului funcţiunii, adică în afara
orelor de muncă sau în cazul neexecutării obligaţiilor de serviciu.
Este de menţionat că temeiurile răspunderii materiale depline sînt exhaustive
şi nu pot fi extinse prin analogie.
Conducătorul unităţii de rând cu temeiurile materiale depline, prevăzute la
art.338 Codul muncii, va duce răspundere materială deplină şi în temeiurile
prevăzute de art.262,345 Codul muncii, situaţii în care intervine obligaţia de
reparare a întregului prejudiciu.
Conducătorii unităţilor şi adjuncţii lor, şefii serviciilor contabile, contabilii-
şefi, şefii de subdiviziuni şi adjuncţii lor poartă răspundere materială în mărimea
prejudiciului cauzat din vina lor dacă acesta este rezultatul:
a) consumului ilicit de valori materiale li mijloace băneşti;
b) irosiri (folosirii nejustificate) a investiţiilor, creditelor, garaturilor,
împrumuturilor acordate unităţii;
396
 c) ţinerii incorecte a evidenţei contabile sau al păstrării incorecte a valorilor
materiale şi mijloacelor băneşti;
d) altor circumstanţe, în cazurile prevăzute de legislaţia în vigoare.
Este relevant, că în cazurile în care este instituită răspunderea deplină, orice
convenţie de limitare a răspunderii este nulă de drept.
Salariaţii în vârstă de până la 18 ani poartă răspundere materială limitată la
cuantumul prevăzut de art.336 CM, cu excepţia situaţiilor în care a cauzat
prejudiciul intenţionat, în stare alcoolică, narcotică sau toxică, sau în urma
săvârşirii unei infracţiuni.
Starea alcoolică, narcotică sau toxică se constată prin certificatul eliberat de
instituţia medicală competentă sau prin actul comisiei formate dint-un număr egal
de reprezentanţi ai angajatorului şi ai salariaţilor (art.76 lit.k).
Săvârşirea unei infracţiuni se constată prin sentinţa instanţei de judecată
irevocabile sau prin ordonanţa (decizia) organului competent de încetare a
procesului penal pe motive de nereabilitare prin care se dovedeşte cauzarea de
daune materiale angajatorului.
În cazul răspunderii materiale a minorilor pentru prejudiciul cauzat
angajatorului este exclusă atragerea părinţilor minorilor pentru repararea
prejudiciului ce depăşeşte salariul mediu al minorului, deoarece legislaţia muncii
nu conţine norme referitoare la răspunderea materială a părinţilor pentru
prejudiciul cauzat de copiii lor în timpul executării de către aceştea a obligaţiilor
de muncă.
În situaţiile alternative prevăzute de art.340 Codul muncii (executarea în
comun a anumitor genuri de activităţi legate de păstrarea, prelucrarea, vânzarea,
transportarea sau folosirea în procesul muncii a valorilor transmise, fiind
imposibilă delimitarea răspunderii materiale a fiecărui salariat) angajatorul cu
acordul reprezentanţilor salariatului poate încheia un contract de răspundere
materială deplină (de brigadă) cu membrii colectivului, care va fi semnat de către
toţi membrii colectivului.
Legislaţia muncii nu prevede răspunderea materială solidară. În legătură cu
aceasta salariaţii în caz de cauzare a prejudiciilor materiale în timpul când îşi
îndeplinesc îndatoririle de muncă poartă răspundere materială în cote părţi,
ţinându-se cont de gradul vinovăţiei lor, de forma şi limitele răspunderii materiale.
Aplicarea răspunderii materiale solidare, în cazuri exepţionale, este posibilă
doar atunci când există sentinţa instanţei judecătoreşti, prin care s-a constatat că
prejudiciul a fost cauzat prin acţiunile premeditate ale mai multor persoane, care
aveau o intenţie comună de a-l pricinui. Astfel, fiecare din ele este obligată să
repare complet paguba cu drept ulterior de a înainta o acţiune de regres faţă de
ceilalţi participanţi.

Modalitatea de reparare a prejudiciului material.

Reţinerea de la salariatul vinovat a sumei prejudiciului material care nu

depăşeşte salariul mediu lunar se efectuează prin ordinul (dispoziţia, decizia,
397
hotărîrea) angajatorului, care trebuie să fie emis în decurs de o lună din ziua
stabilirii prejudiciului. Dacă termenul a fost omis, reţinerea va putea fi efectuată
doar prin intermediul instanţei de judecată.
Ordinul despre repararea prejudiciului se va emite de către angajator, numai
după efectuarea unei anchete de serviciu, existând posibilitatea creării unei comisii
de evaluare, alcătuită din specialişti ai domeniului în care s-a produs paguba.
Salariatul are dreptul de a lua în cunoştinţă materialele anchetei de serviciu,
ordinul de imputare a sumei se transmite salariatului, în mod obligatoriu, iar în
cazul în care acesta nu este de acord cu indicaţiile din ordin, poate să-l conteste în
termen de un an la luarea în cunoştinţă, în instanţa de judecată, conform
prevederilor privind jurisdicţia muncii (Titlul XII din Codul Muncii).
Salariatul poate achita din propria iniţiativă suma prejudiciului, pe care o
datorează conform legii.
Angajamentul de plată reprezintă actul unilateral al salariatului, încheiat în
formă scrisă, în baza căruia acesta se obligă să achite suma pe care o datorează
angajatorului.
În cazul în care salariatul a achitat mai mult decât suma la care era obligat s-
o achite conform legii, acesta are dreptul să se adreseze în instanţa de judecată, iar
instanţa va admite acţiunea de restituire a sumei achitate neîntemeiat.
Prejudiciul se repară în mod pecuniar (bănesc), cu excepţia situaţiilor în care
s-a realizat un acord între părţi de a repara prejudiciul prin echivalent sau prin
reparaţia obiectivului distrus sau deteriorat.
În orice situaţie, atât în cazul reparării prejudiciului ce nu depăşeşte salariul
mediu lunar efectuat prin ordinul angajatorului, cît şi în cazul reparării benevole de
către salariat al prejudiciului cu achitarea în rate în baza unui acord în scris,
reţinerile din salariu nu pot depăşi limitele prevăzute la art.148 Codul Muncii.
Procedura judiciară de încasare a prejudiciului material cauzat de către
salariat poate fi declanşată de către angajator numai în prezenţa uneia din
următoarele condiţii:
- a fost omis termenul de o lună din ziua stabilirii mărimii prejudiciului
pentru emiterea deciziei de imputare a sumei, iar salariatul răspunde în mod limitat
în mărimea unui salariu mediu;
- salariatul răspunde material deplin conform legii sau contractului.
În conformitate cu art.346 din Codul muncii instanţa de judecată poate
micşora cuantumul prejudiciului ce necesită a fi reparat de către salariat, în baza
unor criterii obiective: condiţiile în care s-a produs prejudiciul, mărimea acestuia,
dar şi a unor circumstanţe legate de persoana salariatului – starea materială, forma
şi gradul vinovăţiei acestuia etc.
În acest scop criteriile indicate de micşorare a prejudiciului urmează să fie
confirmate prin probe verificate minuţios în şedinţa de judecată, expunând în mod
obligatoriu în hotărâre motivele micşorării despăgubirii.
Pentru a micşora despăgubirea este necesar de a fi prezentate probe despre
situaţia materială a salariatului, componenţa familiei, venitul revenit persoanelor
întreţinute, date despre reţineri din salariu în baza altor documente executorii, etc.
398
 În situaţia concretă în care a fost cauzat prejudiciul, urmează să fie
determinate circumstanţele care au împiedicat salariatul să-şi îndeplinească în
modul respectiv obligaţiunile ce îi reveneau, în special, lipsa condiţiilor adecvate
de păstrare a bunurilor materiale, lipsa bunei organizări a lucrului. Concomitent,
este necesar să se ţină cont de faptul dacă salariatul a întreprins măsurile ce depind
de el pentru prevenirea pagubei.
Nu poate fi micşorat cuantumul prejudiciului ce urmează a fi reparat dacă
paguba a fost cauzată intenţionat, s-a produs ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni
sau ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite.
Dacă prejudiciul a fost cauzat nu numai din vina salariatului răspunzător de
bunurile materiale, dar şi din vina persoanelor cu funcţii de răspundere de la
unitate, care nu au creat condiţii de lucru şi de păstrare a bunurilor materiale şi
financiare, tolerând lipsa de spirit gospodăresc, de bună organizare a lucrului, fără
a asigura supravegherea şi respectiv controlului, instanţele judecătoreşti urmează
să atragă în proces în calitate de coreclamaţi aceste persoane cu funcţii de
răspundere, să le oblige să repare paguba în limitele stabilite de lege. Atragerea în
proces a persoanelor menţionate se efectuează în baza art.37 al CPC.
Acţiunea de reparare a prejudiciului material şi/sau moral suferit de salariat
sau de angajator, fiind o revendicare legată de raporturile juridice de muncă, se
încadrează în categoria de cauze prevăzută la art.85 pct.1 lit.a) CPC şi de aceea
reclamanţii sunt scutiţi de la plata taxei de stat, iar în caz de admitere a acţiunii,
taxa se va încasa conform art.98 CPC, de la persoanele care au calitatea procesuală
de pârâţi în aceste acţiuni.

399
 Manual

8.3. Litigii ce ţin de dreptul de proprietate.

Am putea afirma că proprietatea este un fenomen complex, care implică o netăgăduită stare de
progres şi stabilitate socială. Totuşi starea de progres şi stabilitate socială în mare parte va fi
determinată şi de faptul dacă relaţiile de proprietate au sau nu o reglementare corespunzătoare.
Astăzi putem spune cu certitudine că reglementările relaţiilor de proprietate din perioada
socialistă denatura natura juridică a dreptului de proprietate, chiar prin simplul fapt că se nega
existenţa dreptului de proprietate privată.
Lucrurile s-au schimbat esenţial în ultimul deceniu al secolului trecut şi în deosebi după
întrarea în vigoare a Noului Cod civil, adică după 12 iunie 2003. Noul Cod civil, cardinal a
schimbat conceptul ce stă la baza reglementărilor relaţiilor de proprietate. Trebuie să spunem, că
în principiu, relaţiile de proprietate, în deosebi cele cu caracter static (atributele dreptului de
proprietate, dobândirea dreptului de proprietate, modalităţile dreptului de proprietate,
apărarea dreptului de proprietate precum şi limitele de exercitarea a dreptului de proprietate),
sunt reglementate de normele cuprinse în Codul civil, în particular art. 315 – 393. De aceea ori
de câte ori vor apărea litigii referitoare, spre exemplu48, la: (a) exercitarea atributelor
dreptului de proprietate (exercitarea dreptului de posesiune, de folosinţă sau de dispoziţie...);
(b) dobândirea dreptului de proprietate (se va dobândi dreptul de proprietate dacă bunul nou a
fost realizat de persoană nu pentru sine ci pentru o persoană terţă, care bunuri pot fi dobândite
prin ocupaţiune, şi care este diferenţa dintre dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului
găsit şi dobândirea dreptului de proprietate prin ocupaţiune, se va putea dobândi dreptul de
proprietate prin uzucapiune de către un coproprietar în situaţiile dreptului de proprietate comună
pe cote-părţi şi în devălmăşie ...); (c) modalităţile dreptului de proprietate (cum se va
determina modul de posesiune şi folosinţă a bunului proprietate comună pe cote-părţi în situaţiile
în care coproprietarii nu pot găsi un numitor comun, care este modalitatea de împărţire a
proprietăţii comune când bunul este indivizibil şi toţi coproprietarii doresc ca bunul să le fie
atribuit în exlusivitate, este sau nu valabil un contract încheiat între două persoane juridice prin
care acestea dobândesc un bun cu drept de proprietate comună în devălmăşie), (d) apărarea
dreptului de proprietate (cine poate înainta acţiunea în revendicare – doar proprietarul sau şi
detentorii precari, cum se corelează nulitatea actului juridic civil cu acţiunea în revendicare,
respectiv în ce cazuri putem înainta acţiunea în nulitatea actului juridic civil întru apărarea
dreptului de proprietate iar în ce cazuri pentru apărarea dreptului de proprietate vom utiliza
acţiunea în revendicare, este sau nu acţiunea în revendicare prescriptibilă sau poate este
imprescriptibilă, dar acţiunea negatorie); (e) limitele de exercitare a dreptului de proprietate
(cine poate limita exercitarea dreptului de proprietate, poate sau nu fi limitat dreptul de
proprietate printr-un act normativ inferior legii, ce presupune sintagma utilizată în art. 315
„dreptul de folosinţă impune şi libertatea persoanei de a nu folosi bunul”, va putea fi lipsită
persoana de dreptul de proprietate în situaţia în care nu exercită obligaţia de folosire a
bunului ...), urmează a fi aplicate prevederile Codului civil şi anume art. 315-394.

48
Enumerarea posibililor litigii nu este exaustivă, în cadrul fiecărei „grupe” pot exista diverse situaţii care generează
litigii dintre titularul dreptului de proprietate şi persoanele terţe.
400
 O primă concluzie care ar urma ar fi că în cea mai mare parte situaţiile invocate de noi mai sus
îşi au soluţiile în deosebi în art. 315-394 din Codul civil. Totuşi trebuie să spunem că în unele
cazuri, şi de fapt acestea sunt mai mult excepţii, vor fi aplicate şi prevederile unor legi speciale,
cum ar fi spre exemplu Legea exproprierii pentru cauză de utilitate publică sau Legea
condominiului în fondul locativ, sau Codul Familiei – în cazul proprietăţii comune în devălmăşie
a soţilor. În acest context urmează să facem şi o primă precizare. De regulă judecătorii se
ciocnesc de situaţiile în care există pe de o parte reglementări atât în Codul civil iar pe de altă
parte şi în legi speciale. Spre exemplu în Codul civil avem trei articole ce se referă la
proprietatea comună în devălmăşie a soţilor şi anume articolele 371-373. Tot odată avem şi un
capitol în Codul Familiei dedicat dreptului de proprietate comună în devălmăşie a soţilor (cap. 6
respectiv art. 19-26). În asemenea situaţii, reglementările din aceste două acte normative care au
aceiaşi forţă juridică, ar trebui să aibă unul şi acelaşi conţinut. În caz de divergenţe vor fi
aplicabile prevederile legii mai noi, în cazul nostru prevederile Codului civil.

În ceea ce urmează vom efectua o analiză a celor mai importante momente referitoare la
dreptul de proprietate, în deosebi accentul se va pune pe noile reglementări din Codul civil.

Codul civil din 2002 cuprinde în art. 315 – 319 reglementări de principiu, reglementări care
pot ajuta la soluţionarea litigiilor în situaţiile în care nu există norme exprese care ar soluţiona
litigiile. Astfel, art. 315 alin. 3 din Codul civil prevede că „dreptul de proprietate poate fi limitat
prin lege sau de drepturile unui terţi”. Această prevedere legală impune a face câteva precizări.
În primul rând dreptul de proprietate impune titularului o exercitare a dreptului de proprietate în
aşa fel ca ea să nu contravine legii. Pe de altă parte dreptul de proprietate urmează a fi exercitat
în aşa fel ca să nu prejudicieze drepturile persoanelor terţe. Anume acest fapt va permite
soluţionarea unor litigii care la prima vedere sar părea că nu au un suport legal. Spre exemplu,
dispoziţia alin. 3 din art. 315 Cod civil va putea fi aplicată dacă se va construi într-o apropiere
imediată (doar la câţiva metri) a unei scoli, grădiniţe de copii, case de locuit o staţie de
alimentare cu produse petroliere. Este indiscutabil faptul că exploatarea unei staţii de alimentare
va dăuna sănătăţii copiilor din scoală, grădiniţă, oamenilor din blocul locativ. În aşa fel urmează
să considerăm că proprietarul unei asemenea staţii nu va putea exploata acest bun fiindcă se aduc
atingere drepturilor persoanelor terţe, ceea ce contravine art. 315 alin. 3 din Codul civil. Şi
proprietarul unei asemenea staţii de alimentare cu produse alimentare nu va putea invoca în
apărarea dreptului său că construcţia staţiei a fost construită în strictă conformitate cu
documentaţia de proiect, aceasta la rândul său fiind aprobată de organele competente.

O altă normă cu caracter de principiu este art. 319 din Codul civil conform căruia
„schimbarea proprietarului nu afectează drepturile terţelor asupra bunului, dobândite cu bună
– credinţă anterior transmiterii dreptului de proprietate”. De dese ori la practică, proprietarul
grevează dreptul său de proprietate. Aşa spre exemplu un bun poate fi gajat, poate fi transmis în
uzufruct, poate fi transmis în locaţiune, arendă etc. . Să admitem cazul că în 2003 proprietarul
unui apartament a transmis acest apartament în uzufruct pe o perioadă de 10 ani. În conformitate
cu prevederile art. 416 din Codul civil nudul proprietar poate să vândă bunul său. Înstrăinarea
dreptului său de proprietate (spre exemplu în 2005) asupra bunului grevat cu un drept de uzufruct
nu va afecta drepturile uzufructuarului până la încetarea dreptului de uzufruct, adică în cazul
nostru până în 2013. Respectiv noul proprietar al apartamentului va fi obligat să permită până în
2013 uzufructuarului posesiunea şi folosinţa apartamentului. De aceea ori de câte ori noul
proprietar va pretinde apărarea dreptului său de proprietate motivând că nu el a grevat bunul pe
care la dobândit în proprietate ci fostul proprietar, asemenea cerinţe urmează a fi respinse.
Important este că dispoziţia articolului 319 din Codul civil se va aplica doar atunci când
drepturile terţelor asupra bunului au fost dobândite cu bună – credinţă. Buna – credinţă se
prezumă, contrariul urmează a fi dovedit de cel ce îl invocă. Aceiaşi soluţie va fi şi atunci când

401
noul proprietar va invoca în apărarea dreptului său de proprietate superioritatea dreptului de
proprietate asupra celorlalte drepturi.

La fel o normă care cuprinde reglementări de principiu poate fi considerată şi art. 316 din
Codul civil intitulat „Garantarea dreptului de proprietate”. De fapt reglementările din art. 316 din
Codul civil în mare parte repetă prevederile unor norme constituţionale, în deosebi conţinutul art.
46 din Constituţie. În aşa fel instanţa va avea posibilitatea fie să aplice prevederile art. 46 din
Constituţie fie să aplice prevederile art. 316 din Codul civil.

Structura reglementărilor dreptului de proprietate din Codul civil permite a face concluzia că
Codul civil se preocupă în general de dreptul de proprietate şi nu face distincţie între proprietate
privată şi proprietate publică. De aceea afirmăm că art. 315-394 din Codul civil se aplică în egală
măsură oricărui titular ai dreptului de proprietate, fie că acesta este persoană fizică sau juridică, fie că
acesta este statul sau unitatea administrativ teritorială. În ceea ce priveşte regimul juridic al bunurilor
ce pot face obiectul dreptului de proprietate urmează să ţinem cont de conţinutul art. 296 din Codul
civil, care clasifică bunurile în bunuri ale domeniului public şi bunuri ale domeniului privat. Pornind
de la art. 296 din Codul civil, se poate spune că bunuri ale domeniului privat sunt bunurile ce aparţin
persoanelor fizice, juridice, statului sau unităţilor administrativ-teritoriale asupra cărora titularul
exercită atributele dreptului de proprietate (posesiunea, folosinţa şi dispoziţia) în mod exclusiv şi
perpetuu, prin putere şi în interes propriu, în condiţiile stabilite de lege.
În art. 296, este întărită prezumţia conform căreia bunurile fac parte din domeniul privat.
Bunurile care fac parte din domeniul privat pot aparţine atât persoanelor fizice şi persoanelor
juridice, cât şi statului şi unităţilor administrativ-teritoriale. Toate bunurile persoanelor fizice şi ale
celor juridice de drept privat sunt bunuri ale domeniului privat. În schimb, conform aceluiaşi articol
alin. (1), bunurile care aparţin statului sau unităţilor administrativ-teritoriale fac parte din domeniul
privat dacă, prin lege sau în modul stabilit de lege, nu sînt trecute în domeniul public.
Referitor la bunurile din domeniul privat, la regimul lor juridic, se poate
spune că se află în circuitul civil, că sunt prescriptibile şi sesizabile.
Sunt bunuri ale domeniului public bunurile declarate ca atare prin lege. La moment, nu
există o lege care ar enumera toate bunurile domeniului public, lucru dificil de realizat şi, în opinia
noastră, inutil. Trecerea bunurilor la domeniul public se face prin legea respectivă. În primul rând,
sunt ale domeniului public bunurile enumerate în Constituţie, la art. 127 alin. (4), care prevede că
bogăţiile de orice natură ale subsolului, spaţiul aerian, apele şi pădurile folosite în interes public,
resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, căile de comunicaţie, precum şi alte
bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Constituţia enumeră doar
principalele categorii de bunuri ale domeniului public, stipulând că şi alte bunuri stabilite de lege pot
fi trecute în acest domeniu. De exemplu, Legea cu privire la proprietatea publică a unităţilor
administrativ-teritoriale49 enumeră, la art. 3, obiectele dreptului de proprietate publică al unităţilor
administrativ-teritoriale. O altă lege referitoare la bunurile domeniului privat este Legea privind
49
„Monitorul Oficial”, 1999, nr.124-125/611. Art. 3 din această lege dispune: Obiecte ale dreptului de
proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale sînt: a) bunurile întreprinderilor şi instituţiilor locale
bugetare cu caracter social-cultural: de învăţămînt, de ocrotire a sănătăţii şi de cultură (inclusiv informaţia tehnico-
ştiinţifică, tehnologică şi de altă natură), cu formă de proprietate publică; b) bunurile întreprinderilor locale cu formă de
proprietate publică, precum şi cota stabilită din capitalul statutar al întreprinderilor cu formă de proprietate mixtă şi
comună, aparţinînd subiecţilor activităţii de întreprinzător din sfera industriei, agriculturii, construcţiilor,
transporturilor, achiziţiilor, comerţului, deservirii comunale şi sociale şi din alte domenii; c) bunurile autorităţilor
publice locale şi ale administraţiilor unităţilor administrativ-teritoriale, terenurile destinate satisfacerii necesităţilor
unităţilor administrativ-teritoriale, mijloacele bugetului local şi cota stabilită din fondurile extrabugetare, valorile
mobiliare, fondul locativ (cu excepţia celui particular, cooperatist, al asociaţiilor obşteşti şi al căminelor), obiectele din
infrastructura tehnică şi alte obiective care se află pe teritoriul respectiv, cu excepţia cazurilor prevăzute de
legislaţie, bunurile necesare pentru dezvoltarea economică şi socială a unităţii administrativ-teritoriale şi pentru
realizarea de către autorităţile administraţiei publice locale a sarcinilor ce le revin în conformitate cu legislaţia
privind administraţia publică locală.
402
terenurile proprietate publică şi delimitarea lor50. Sunt considerate ale domeniului public şi bunurile
enumerate în Legea cu privire la declararea complexului "Combinatul de Vinuri "Cricova"- S.A."
drept obiect al patrimoniului cultural-naţional al Republicii Moldova51.
În opina noastră, aceste legi urmează a fi aduse în concordanţă cu
prevederile Codului civil, în particular cu art. 296.
A doua categorie de bunuri atribuite domeniului public o constituie cele care, prin natura lor,
sunt de uz sau de interes public. De „uz public” sunt acele bunuri care, prin natura lor, au o folosinţă
generală, cum ar fi: pieţele, podurile, fântânile, parcurile publice, cimitirele etc. La aceste bunuri au
acces toţi membrii societăţii.
De interes public sunt acele bunuri care, prin natura lor, au destinaţia de a fi folosite sau
exploatate în cazul unui serviciu public, în activităţi care interesează întreaga societate sau o
colectivitate, fără a exista acces la folosinţa lor concretă şi nemijlocită de către o persoană sau mai
multe persoane, cum sunt: căile ferate, clădirile şcolilor şi spitalelor (cu excepţia celor private),
teatrele şi muzeele statului, bibliotecile de stat, cazărmile etc. 52 Referindu-se la bunurile de interes
public, Codul civil prevede, la art. 296 alin. (2), că interesul public implică afectarea bunului la un
serviciu public sau la orice activitate care satisface nevoile colectivităţii fără a presupune accesul
nemijlocit al acesteia la utilizarea bunului conform destinaţiei menţionate.
Importanţa practică a determinării regimului juridic fie public, fie privat al
bunurilor constă în aceea că bunurile domeniului public nu vor putea fi înstrăinate
prin acte juridice translative de proprietate atât cu titlu oneros cât şi cu titlu gratuit.
Ori de câte ori obiect al litigiului va fi un act juridic civil translativ de proprietate a
unui bun al domeniului public, un asemenea act juridic civil în toate cazurile
urmează s-ă fie declarat nul, indiferent de faptul dacă dobânditorul este de bună
sau de rea-credinţă. Va fi lovit de nulitate un asemenea act chiar dacă dobânditorul
a înregistrat dreptul de proprietate în registrul public (spre exemplu a fost înstrăinat
un bun imobil al domeniului public). Respectiv în exemplul nostru nu va putea fi
aplicat art. 51 din Legea cadastrului bunurilor imobile, articol care protejează
interesele dobânditorului de bună – credinţă.

Un capitol important din titlul trei al cărţii a două este cel dedicat dobândirii şi încetării dreptului
de proprietate, acesta fiind Capitolul II „Dobândirea şi încetarea dreptului de proprietate”, respectiv
articolele 320-343. Pentru prima dată Noul Cod civil reglementează aşa moduri de dobândire a
dreptului de proprietate ca ocupaţiunea, accesiunea, uzucapiunea. Pe de altă parte Noul cod civil
admite posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra bunurilor găsite şi asupra comoarei
respectiv de către cel ce a găsit bunul pierdut sau de cel ce a descoperit comoara. Novatorii sunt şi
reglementările dedicate încetării dreptului de proprietate ca renunţarea la dreptul de proprietate,
răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcării regulilor de comportare cu ele ... .
Printre problemele care ar putea apărea la practică în legătură cu dobândirea dreptului de
proprietate am invoca următoarele.
În primul rând este necesar să răspundem la întrebarea dacă enumerarea modurilor de dobândire
a dreptului de proprietate din art. 320 este exaustivă sau nu. Spre exemplu, vom putea sau nu
50
„Monitorul Oficial al Republicii Moldova”, 2000, nr. 94-97/672.
51
„Monitorul Oficial al Republicii Moldova”, 2003, nr. 191-195/754. Art. 3 din legea indicată prevede: Se atribuie
statut de obiect al patrimoniului cultural-naţional următoarelor obiecte ce fac parte din complexul "Cricova": a)
galeriilor carierei de piatră din Cricova şi structurilor subterane (inclusiv sălile de degustare), cu excepţia utilajului
pentru producerea spumantelor, a vinurilor, precum şi a mijloacelor circulante; b) ansamblului construcţiilor terestre cu
terenurile aferente şi de peisaj geografic, amplasate în oraşul Cricova; c) colecţiei unicale de vinuri din toate zonele şi
microzonele vinicole ale Republicii Moldova, din alte ţări, având valoare istorico-culturală şi reflectând tradiţiile
naţionale şi internaţionale de vinificaţie.
52
Ibidem, p. 65.
403
considera ca mod de dobândire a dreptului de proprietate transmiterea de la bilanţa unui subiect a unui
bun la bilanţa altui subiect. În opinia noastră transmiterea de la bilanţa unui subiect a unui bun la
bilanţa altui subiect nu constituie în sine un mijloc de dobândire a dreptului de proprietate, fiindcă o
asemenea transmitere este doar aspectul final al realizării unuia din mijloacele de dobândire a
dreptului de proprietate, acesta din urmă putând fi fie un act juridic civil, fie un act administrativ fie
un alt mod de dobândire a dreptului de proprietate. Deci, important este s-ă reţinem că dreptul de
proprietate va putea fi dobândit doar prin acele moduri de dobândire a dreptului de proprietate
enumerate la art. 320 din Codul civil, care la fel admite că prin lege se pot reglementa şi alte moduri
de dobândire a dreptului de proprietate. Aceasta însemnă că părţile nu vor putea constitui alte moduri
de dobândire a dreptului de proprietate decât cele prevăzute expres în lege, şi doar în lege.

Unul din modurile noi de dobândire a dreptului de proprietate reglementat în Codul civil este
şi accesiunea. Dat fiind faptul că la practică tot mai des apar situaţii ce urmează a fi reglementate
în baza art. 328-330 din Codul civil, în ceea ce urmează ne vom opri la o analiză mai detaliată a
acestui mod de dobândire a dreptului de proprietate.
Prin accesiune se înţelege încorporarea unui bun în altul, cu alte cuvinte unirea unui lucru
cu un alt lucru. Dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune rezolvă multe situaţii practice,
care nu găseau o reglementare expresă în legislaţie. În practică apăreau situaţii când se uneau două sau
mai multe bunuri care aparţineau unor proprietari diferiţi şi care nu puteau fi separate fără a se cauza
prejudicii bunurilor. Soluţiile acestor situaţii astăzi le putem desprinde din conţinutul art. 328-330.
Trebuie să spunem că, în afară de articolele nominalizate, la accesiune se referă parţial şi art.
317, care prevede: Tot ceea ce produce bunul, precum şi tot ceea ce uneşte bunul ori se încorporează
în el ca urmare a faptei proprietarului, a unei alte persoane ori a unui caz fortuit, revine
proprietarului dacă legea nu prevede altfel. De fapt, în acest articol se vorbeşte nu numai despre
accesiune, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate. Cuvintele „tot ceea ce produce bunul” nu
se referă la accesiune, ci la fructele bunului, care, după regula generală, revin proprietarului, excepţiile
de la această regulă fiind stabilite de lege. Deşi, în art. 317, se prevede că excepţiile de la regula
conform căreia tot ceea ce produce bunul revine proprietarului pot fi stabilite doar prin lege, urmează
să admitem situaţiile când aceste excepţii pot fi stabilite şi prin voinţa subiectelor raportului juridic
civil. Exemplu în acest sens poate servi art. 310, care admite ca părţile să prevadă că fructele bunului
nu revin proprietarului, ci posesorului53.
Codul civil reglementează accesiunea imobiliară (care, la rândul ei, poate fi naturală sau
artificială) şi accesiunea mobiliară.
Accesiunea imobiliară. Vorbind de accesiunea imobiliară, trebuie să pornim de la principiul
general ce domină această materie, şi anume că pământul este considerat bun principal, iar lucrurile
care se încorporează în el sunt accesorii. În principiu, această regulă poate fi dedusă din art. 317 din
Codul civil54.
Accesiunea imobiliară poate fi de două feluri: naturală şi artificială.
În art. 328, se vorbeşte despre accesiunea imobiliară naturală, şi anume despre accesiunea
pământurilor depuse sau create de ape, dar nimic despre accesiunea animalelor (proiectul Codului
civil a cuprins asemenea reglementări). Accesiunea pământurilor depuse sau create de ape se referă la
aluviuni (alin.1), avulsiuni (alin.3), insule şi albii părăsite (alin. 2 şi 4, parţial alin.1).

53
Codul civil al Republicii Moldova nu indică, pe bună dreptate, în art. 317 că întregul articol
se referă la accesiune ca mod de dobândire a dreptului de proprietate cum, de exemplu, o face Codul civil român
la art. 482: Proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra tot ce produce lucrul şi asupra tot ce se uneşte, ca
accesoriu, cu lucrul, într-u mod natural sau artificial. Acest drept se numeşte: drept de accesiune. Această prevede legală
este criticată în literatura de specialitate, subliniindu-se că achiziţia fructelor nu constituie un caz de accesiune (vezi:
Hamangiu, C. şi alţii. Op. cit., p. 134).
54
Proiectul Codului civil, la art. 497, prevedea: „Dreptul de proprietate asupra terenului, dacă legea nu prevede
altfel, include în sine şi: a) suprafaţa solului; b)subsolul; c) apele subterane ridicate la suprafaţă în formă de izvoare cu
ajutorul fântânilor şi pompelor; d) apele care se află la suprafaţă şi nu se varsă (nu se unesc) nemijlocit cu alte ape ce se
află pe terenul altuia; e) clădirile şi construcţiile fixate durabil în sol; f) plantaţiile multianuale”.
404
 Aluviunile sunt creşteri de pământ ce se fac succesiv şi pe nesimţite la malurile apelor
curgătoare. Conform alin. (1), aceste adausuri revin proprietarului de teren riveran. Prin adăugirile de
teren, stipulate în alin. (1), trebuie să înţelegem nu doar pământul, ci tot ceea ce solul poartă la
suprafaţă şi tot ceea ce apele curgătoare aduc şi lasă la ţărm, precum nisipul, pietrişul etc., acestea din
urmă, la fel, revenind proprietarului de teren riveran.
Dacă la alin. (1) este vorba despre adausuri lente, alin. (3) se referă la adausurile bruşte. Se poate
întâmpla ca, în timpul revărsărilor, un curs de apă să rupă o bucată mare, care poate fi identificată,
dintr-o proprietate şi să o alipească la o altă proprietate riverană. Aceste alipiri de teren se numesc
avulsiuni. În cazul avulsiunii, proprietarul fondului din care apa a rupt o porţiune de teren păstrează
asupra acestei porţiuni dreptul de proprietate, cu condiţia revendicării ei în decursul unui an de la data
la care proprietarul terenului la care s-a alipit partea a intrat în posesiunea părţii alipite. Acest termen,
de un an, stipulat la art. 328 alin. (3), este unul de perimare. Dacă, în acest termen, proprietarul de la
care a fost ruptă bucata de teren nu o va revendica, va pierde dreptul de proprietate asupra ei, iar
proprietarul terenului riveran la care s-a alipit bucata va deveni proprietarul ei.
În afară de aceste două situaţii (aluviuni şi avulsiuni), art. 328 reglementează şi situaţia în care
apele heleşteelor, canalelor, iazurilor se revarsă ori scad. Astfel, acelaşi articol prevede, la alin. (2), că
proprietarul terenului înconjurat de rîuri, heleştee, iazuri, canale sau de alte ape nu devine proprietar
al terenurilor apărute prin scăderea temporară a apelor. Proprietarul acestor ape nu dobîndeşte nici
un drept asupra terenului acoperit ca urmare a unor revărsări sporadice”. În acest caz, proprietarul
terenului înconjurat de ape stătătoare (heleştee, iazuri, canale) nu devine proprietar al terenurilor
apărute prin scăderea temporară a apelor. Nici proprietarul acestor ape nu dobândeşte vre-un drept
asupra terenului acoperit în urma unor revărsări sporadice. Cu alte cuvinte, nivelul normal al apei
(lacului, heleşteului etc.) determină limita fixă a pământului ce aparţine proprietarului, independent de
creşterile şi scăderile excepţionale ale apei. Întru excluderea unor interpretări eronate, din prevederea
alin. (2) referitoare la apele râurilor, trebuie excluse cuvintele „de rîuri”. 55
O ultimă situaţie ce ţine de accesiunea imobiliară naturală este reglementată în art. 328 alin. (4)
şi se referă la situaţiile când apele curgătoare îşi schimbă în mod natural cursul. În conformitate cu
această normă, în cazul în care o apă curgătoare, formând un braţ nou, înconjoară terenul unui
proprietar riveran, acesta rămâne proprietarul insulei astfel create. Regula este că proprietarul
terenului riveran rămâne a fi şi proprietarul insulei create în urma schimbării cursului unui râu şi
înconjurării terenului riveran.
Accesiunea imobiliară artificială este reglementată în Codul civil, la art.329. Ea se întâlneşte
în cazul când: a) se face o construcţie sau o plantaţie pe un fond sau b) unei clădiri existente se adaugă
construcţii noi. În aceste ipoteze este nevoie ca fondul sau clădirea iniţială să aparţină unei persoane,
iar materialul construcţiei sau plantaţiei să aparţină unei alte persoane. Şi în cazul accesiunii
imobiliare, urmează să pornim de la regula superficies solo cedit, conform căreia accesiunea se face
întotdeauna în folosul proprietarului fondului. Cu alte cuvinte, tot ceea ce se află pe teren se consideră
că aparţine proprietarului de teren. Aceasta este regula, de la care se poate deroga.
Art. 329 alin. (1) stabileşte: Construcţiile şi lucrările subterane sau de la suprafaţa terenului
sînt prezumate a fi făcute de proprietarul terenului pe cheltuiala sa şi îi aparţin acestuia până la
proba contrară. Alin. (1) stabileşte o dublă prezumţie: construcţiile şi lucrările subterane sau de la
suprafaţa terenului sînt prezumate a fi făcute: a) de proprietarul terenului şi b) pe cheltuiala sa. Prin
această prezumţie, legiuitorul a legiferat situaţiile cele mai frecvente, căci, în majoritatea cazurilor,
construcţiile sau plantaţiile sunt făcute de proprietarul fondului şi pe cheltuiala sa. Chiar dacă valoarea
construcţiei sau a plantaţiei ar depăşi cu mult valoarea pământului pe care se află, prezumţia prevăzută
îşi găseşte aplicaţia. Conform dispoziţiilor art. 329 alin.(1) însă, această prezumţie poate fi combătută
55
Anume într-un asemenea mod au fost reglementate aceste situaţii în proiectul Codului civil care, în art. 549 alin.
(1), se preocupa doar de aluviuni şi nu prevedea, aşa cum prevede alin. (1) al art. 328 din Codul civil în vigoare că
terenurile ocupate treptat de albiile apelor curgătoare revin proprietarului acestor ape. Respectiv alin. (2) al art. 549 din
proiect prevedea că proprietarul terenului riveran dobândeşte, de asemenea, terenul lăsat de apele curgătoare care s-au
retras treptat de la ţărmul respectiv, ca în alin. (3) să se refere doar la apele stătătoare. Vezi: „Drept moldovean”, 2002,
nr. 1, p. 115-116.
405
prin dovadă contrarie. Astfel, cel care pretinde că a făcut construcţia sau plantaţia pe un fond străin
trebuie să dovedească acest lucru prin orice mijloc de probă: înscrisuri, depoziţii ale martorilor etc.
Este important, cu referire la alin. 1 din art. 329, s-ă facem o precizare, care în opinia
noastră ni se pare foarte importantă. Astfel, după cum am afirmat mai sus art. 329 alin. (1)
stabileşte: construcţiile şi lucrările subterane sau de la suprafaţa terenului sînt prezumate a fi
făcute de proprietarul terenului pe cheltuiala sa şi îi aparţin acestuia până la proba contrară. Am
greşi dacă am admite faptul că sintagma „până la proba contrară” se referă şi la sintagma „şi îi
aparţin acestuia”. Cu alte cuvinte ar fi o greşală dacă am admite că am putea dovedi că ceea ce
se află pe terenul unui proprietar (construcţii, plantaţii) poate aparţine altui proprietar. Deşi
prima frază din art. 329 alin. 1 finalizează cu „ ...şi îi aparţin acestuia până la proba contrară”,
trebuie să spunem că proba contrară se referă doar la „ ...sunt prezumate a fi făcute de
proprietarul terenului pe cheltuiala...”. Aceasta înseamnă că regula din art. 317 din Codul civil,
conform căruia tot ceea ce uneşte bunul sau se încorporează în el revine proprietarului, este una
imperativă, care nu poate fi schimbată la voinţa părţilor, ci doar legea poate prevedea
contrariu.
Art. 329 alin. (1) se referă la construcţii şi lucrări. Dacă la termenul „construcţii” legiuitorul nu
dă explicaţii, deoarece acesta nu ridică semne de întrebare, referitor la „lucrări” indică expres ce se
înţelege prin ele, atribuind sensului lor „plantarea, precum şi amenajările aduse unui teren care nu se
încorporează în mod durabil în acesta”. Trebuie să precizăm că alin. (1) se referă doar la lucrări noi,
nu şi la îmbunătăţirile anterioare. De asemenea, la lucrări nu se atribuie nici reparaţiile făcute (de
exemplu, înlocuirea arborilor căzuţi).
În art. 329 se disting trei situaţii de accesiune imobiliară artificială: a) proprietarul fondului face
el însuşi construcţii sau plantaţii utilizând materiale străine [alin. (2)]; b) proprietarul materialelor face
construcţii sau plantaţii pe un teren străin [alin. (3) şi (4)]; c) constructorul efectuează lucrări atât pe
terenul său, cât şi pe terenul vecin [alin. (5) şi (6)]. În aceste cazuri, legiuitorul mai face distincţia: este
cel care a efectuat lucrările sau plantaţiile de bună sau de rea - credinţă. În situaţia a doua şi a treia
constructorul ar putea să utilizeze materiale ce nu-i aparţin, în care caz proprietarul materialelor ar
putea cere constructorului despăgubiri, fiind aplicabile regulile primei situaţii, în care proprietarul
fondului construieşte cu materiale străine.
În cele ce urmează, vom analiza aceste trei situaţii.
A. Prima situaţie se referă la lucrările făcute de proprietarul terenului cu materiale
străine.
Conform art. 329 alin. (2), proprietarul terenului care a făcut construcţii sau lucrări cu
materiale
străine devine prin accesiune proprietarul acestor lucrări. Proprietarul materialelor însă nu le va
putea
revendica, chiar dacă lucrările au fost efectuate cu rea-credinţă. în schimb, proprietarul de teren
va fi
obligat să plătească proprietarului de materiale o despăgubire egală cu valoarea acestora. Dacă
este de
rea-credinţă, proprietarul de teren va fi obligat să repare şi prejudiciul cauzat
proprietarului de
materiale. Pornind de la prevederile art. 329 alin. (1), trebuie să spunem aşadar că proprietarul de
teren
va dobândi dreptul de proprietate asupra construcţiilor sau lucrărilor, indiferent de faptul dacă
este de
bună sau de rea-credinţă, adică indiferent de faptul dacă ştia sau nu ştia că materialele sunt
străine.
B. A doua situaţie referitoare la accesiunea imobiliară artificială este, după cu am
spus,
efectuarea lucrărilor cu materiale proprii pe un teren străin. Trebuie să presupunem că
pentru existenţa unei asemenea situaţii este nevoie ca cel care construieşte să fie posesorul
406
terenului, doar într-un asemenea caz el va putea construi, în principiu, şi în acest caz va fi
aplicabilă regula generală conform căreia proprietarul fondului devine prin accesiune
proprietar al construcţiilor şi lucrărilor
făcute de o terţă persoană. Acesta nu devine proprietar al construcţiilor şi lucrărilor, iar în unele
cazuri
poate să pretindă o despăgubire de la proprietarul de teren. Spunem „în unele cazuri",
fiindcă
legiuitorul a făcut distincţie între constructorul de bună-credinţă şi constructorul de rea-credinţă.
Art.
329 alin. (3) prevede că în cazul în care construcţiile sau lucrările sînt făcute de un terţ,
proprietarul
terenului are dreptul să le ţină pentru sine sau să oblige terţul să le ridice pe cheltuială proprie
şi să
repare daunele cauzate, având în vedere constructorul de rea-credinţă care a făcut lucrări
pe un
terenul străin. Deşi nu este expres indicat că acest constructor este de rea-credinţă, legiuitorul
lasă să
se înţeleagă prin coroborarea alin. (3) cu alin. (4). Este considerat constructor de rea-credinţă
persoana
care ştia ori trebuia să ştie că nu este în drept să construiască şi să efectueze lucrări pe un teren
străin.
în acest caz, proprietarul fondului poate: a) să păstreze construcţia; ori b) să ceară
ridicarea
construcţiei. Dacă păstrează construcţiile sau lucrările făcute de un terţ, proprietarul este
obligat să
plătească, la alegere, valoarea materialelor şi costul muncii ori o sumă de bani egală cu
creşterea
valorii terenului. Astfel, art. 329 alin. (3) prevede: Dacă păstrează construcţiile sau lucrările
făcute de
un terţ, proprietarul este obligat să plătească, la alegere, valoarea materialelor şi costul muncii
ori o
sumă de bani egală cu creşterea valorii terenului.
Proprietarul terenului este în drept să aleagă suma care să fie plătită terţului
(constructorului): fie una echivalentă cu valoarea materialelor şi costul muncii, fie echivalentă cu
creşterea valorii terenului. Este de presupus că proprietarul terenului va alege suma mai mică, dar
nu este exclus şi inversul. Dacă proprietarul fondului nu va reţine pentru sine construcţiile şi
lucrările efectuate de terţa persoană, atunci aceasta este obligată să ridice construcţia sau
lucrările pe cheltuiala sa. în cazul în care
demolarea construcţiei va cauza daune terenului sau proprietarului, acestea vor fi reparate de
către constructorul de rea-credinţă. Construcţiile şi lucrările devin chiar un drept al
constructorului în cazul în care proprietarul le păstrează, refuzând să plătească valoarea lor ori o
sumă echivalentă creşterii valorii terenului.
Situaţia constructorului de bună-credinţă este mai favorabilă decât cea a constructorului de
rea-credinţă, deoarece el nu este obligat să ridice construcţiile şi lucrările efectuate pe teren străin,
aceasta fiind unica diferenţă dintre ei. Art. 329 alin. (4) dispune: In cazul în care construcţiile
sau lucrările sînt făcute de un terţ de bună-credinţă, proprietarul de teren nu poate cere
ridicarea lor şi este obligat să plătească, la alegere, valoarea materialelor şi costul muncii
sau o sumă de bani echivalentă creşterii valorii terenului.
Şi în acest caz, proprietarul terenului este obligat să plătească constructorului o despăgubire
ce echivalează cu valoarea materialelor şi costul muncii ori o sumă de bani egală cu creşterea
valorii terenului. După cum se observă, atât în cazul constructorului de rea-credinţă, cât şi în
cazul constructorului de bună-credinţă suma despăgubirii este identică.
407
 Opţiunea proprietarului relativ la despăgubirea pe care trebuie să o plătească constructorului,
opţiune expres indicată în art. 329 alin. (3) şi (4), îşi găseşte argumentarea în unul din principiile
fundamentale ale dreptului civil: Nimeni nu se poate îmbogăţi pe nedrept în paguba altuia. Totuşi,
pornind de la faptul că proprietarul terenului va alege să plătească suma cea mai mică, nu trebuie să
credem că acest principiu se va încălca. Plătind valoarea materialelor plus costul muncii, inferioare
creşterii valorii terenului, proprietarul se îmbogăţeşte, însă pe bună dreptate, deoarece constructorul nu
suferă nici o pagubă, primind reparaţia tuturor cheltuielilor suportate la efectuarea construcţiei. În
consecinţă, avem situaţia în care constructorul se îmbogăţeşte, dar fără a prejudicia pe cineva, ceea ce
nu contravine principiului invocat mai sus. Acest principiu nu este violat nici când proprietarul
plăteşte constructorului o sumă egală cu creşterea valorii terenului, fiindcă, deşi constructorul suferă o
pagubă (nu primeşte integral cheltuielile de construcţie), proprietarul terenului nu se îmbogăţeşte cu
nimic, deoarece plăteşte constructorului o sumă echivalentă îmbogăţirii sale. Şi în acest ultim caz, este
vorba de paguba suportată de o persoană, însă fără îmbogăţire nedreaptă a unei alte persoane.
C. Art. 329 alin. (5) se referă la o situaţie specială, în care construcţia este făcută pe două
terenuri aparţinând unor proprietari diferiţi. Dacă art. 329 alin.(1)-(4) se referea în egală măsură
la construcţii şi la alte lucrări, art. 329 alin. (5) se referă doar la construcţii, stipulând: În cazul în care
construcţia este ridicată în parte pe terenul constructorului şi în parte pe un teren învecinat,
proprietarul vecin poate dobîndi proprietatea asupra întregii construcţii, plătind constructorului o
despăgubire, numai dacă cel puţin 1/2 din suprafaţa construită se află pe terenul său. În acest caz, el
va dobîndi şi un drept de superficie asupra terenului aferent pe toată durata de existenţă a
construcţiei. Despăgubirea trebuie să acopere valoarea materialelor şi costul muncii, precum şi
contravaloarea folosinţei terenului aferent. După cum se observă, această normă instituie şi o
excepţie de la regula consfinţită în art. 329 alin. (1). Astfel, în cazul în care construcţia este ridicată în
parte pe terenul constructorului şi în parte pe un teren învecinat, proprietarul vecin poate dobândi
proprietatea asupra întregii construcţii, plătind constructorului o despăgubire, numai dacă cel puţin 1/2
din suprafaţa construită se află pe terenul său. Dacă mai mult de ½ din construcţie se află pe terenul
constructorului, sunt aplicabile regulile din alin. (2) şi (3) ale articolului 329. În plus, dacă
constructorul este de bună-credinţă, clădirea se va afla în proprietatea comună pe cote-părţi a
titularilor dreptului de proprietate asupra terenurilor. Prin urmare, dacă constructorul (fiind şi
proprietar al terenului) ridică o construcţie atât pe terenul său, cât şi pe terenul vecinului, iar mai mult
de ½ din construcţie se află pe terenul vecinului, el nu devine proprietarul părţii aflate pe terenul său.
Acest lucru se întâmpla doar dacă vecinul doreşte să invoce alin. (5) al art. 329 din Codul civil, adică
doar atunci când vecinul va dori să devină proprietarul întregii construcţii. În acest caz, vecinul poate
dobândi un drept de superficie asupra terenului aferent pe toată durata de existenţă a construcţiei, dar
va fi obligat să plătească constructorului o despăgubire, care să includă atât cheltuielile suportate de
constructor (valoarea materialelor plus costul munci), cât şi contravaloarea folosinţei terenului aferent.
La o asemenea despăgubire poate pretinde doar constructorul de bună-credinţă.
Constructorul de rea-credinţă poate pretinde doar la 1/3 din despăgubire (valoarea materialelor şi
costul muncii, plus contravaloarea folosinţei terenului aferent). El poate pretinde la o despăgubire mai
mare dacă aduce dovada faptului că proprietarul terenului vecin este vinovat (de exemplu, tolerează
intenţionat zidirea construcţiei până la final în loc să interzică lucrările). Momentele referitoare la
situaţiile în care constructorul este de rea-credinţă sunt reglementate la art. 329 alin. (6).

Accesiunea mobiliară, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, este reglementată la art.

330 din Codul civil. Şi în cazul ei regula generală este: Proprietarul lucrului principal devine prin
accesiune proprietarul noului bun format prin încorporarea la lucrul principal al unui alt lucru mai
puţin important. În art. 330, sunt reglementate trei cazuri de accesiune mobiliară: adjuncţiunea [alin.
(1)-(3)], specificaţiunea [alin. (4)-(6)] şi confuziunea [art. (7)-(8)].
Adjuncţiunea constă în unirea a două bunuri ce aparţin unor proprietari diferiţi, care, deşi
formează un singur tot, pot fi despărţite şi utilizate separat. O primă situaţie care poate apărea în cazul
adjuncţiunii constă în posibilitatea separării celor două bunuri, care prin unire au format un nou bun,
în cazul în care, conform art. 330 alin. 1, proprietarii pretind la separarea lor.
408
 O a doua situaţie poate surveni în cazul adjuncţiunii atunci când bunurile care au format un
întreg nu pot fi separate fără a se deteriora ori separarea, deşi nu le afectează, necesită cheltuieli
excesive. Această situaţie este reglementată la art. 330 alin. (2), care prevede: Dacă două bunuri care
aparţin diferiţilor proprietari s-au unit încât nu se mai pot separa fără a fi deteriorate sau fără muncă
sau cheltuieli excesive, noul bun aparţine proprietarului care a contribuit cel mai mult la constituirea
bunului, prin muncă sau prin valoarea bunului iniţial, fiind obligat să plătească celuilalt proprietar
preţul bunului unit cu bunul principal.
În acest caz, legiuitorul a stabilit două situaţii: fie că separarea este imposibilă pe motivul că se
va deteriora bunul, fie că separarea va necesita cheltuieli excesive. În ambele cazuri, noul bun
aparţine proprietarului care a contribuit cel mai mult, prin muncă sau prin valoarea bunului iniţial, la
constituirea bunului. Tot odată, cel care dobândeşte dreptul de proprietate asupra noului bun este
obligat, la rândul său, să plătească preţul bunului unit cu bunul principal. Se poate spune că art. 330
alin. 2 conţine regula generală, conform căreia proprietarul bunului mai puţin important nu poate cere
separarea bunului, ci doar preţul lui. De la această regulă există o excepţie, reglementată la acelaşi
articol.
Astfel, va fi posibil ca proprietarul bunului accesoriu să ceară separarea bunului său din bunul
principal chiar dacă, în urma separării, va suferi bunul principal. Separarea este posibilă doar în cazul
în care unirea bunului accesoriu la bunul principal a fost făcută fără ştirea proprietarului bunului
accesoriu. Este de presupus că proprietarul bunului accesoriu va cere separarea doar dacă ea nu va
afecta şi bunul accesoriu. În caz contrar, vor fi aplicabile regulile din art. 330 alin. (2) din Codul civil.
Specificaţiunea. Se numeşte specificaţiune cazul în care o persoană face un obiect nou cu
materie străină. Art. 330 alin. (4) cuprinde reglementări referitoare la dobândirea dreptului de
proprietate în urma specificaţiunii. De exemplu, un pictor creează pictează un portret utilizând pânza
şi vopselele altuia. În cazul specificaţiunii, nu se unesc două bunuri materiale corporale (ca la
adjuncţiune), ci se uneşte un bun corporal (materialul) cu unul abstract (munca pictorului). Din art.
333 alin. (4), am putea deduce că materia este bunul principal, iar manopera bunul accesoriu. În cazul
specificaţiunii, regula este că dreptul de proprietate asupra bunului rezultat din prelucrarea materiei
aparţine proprietarului ei. Această regulă, stipulată expres la art. 330 alin. (4), are un caracter
dispozitiv, părţile (proprietarul materiei şi cel ce efectuează manopera) pot stabili contrariul (noul bun
va aparţine lucrătorului, acesta fiind obligat să plătească valoarea materiei). Proprietarul materiei,
conform regulii generale, este obligat să plătească valoarea manoperei. Prin prelucrare, se înţelege
scrierea, desenarea, pictarea, imprimarea, gravarea sau o altă transformare a unei suprafeţe.
Prin excepţie de la regula generală stipulată la art. 330 alin. (4), este posibil ca lucrătorul să
devină proprietarul noului bun, chiar în lipsa unei înţelegeri cu proprietarul materiei. În acest caz,
lucrătorul trebuie să fie de bună-credinţă, iar valoarea manoperei să fie superioară valorii materiei (de
exemplu, un artist renumit pictează un tablou pe o pânză ce nu-i aparţine). Trebuie să considerăm că în
acest caz bunul principal este munca, iar bunul accesoriu materia, lucrătorul având obligaţia de a-l
despăgubi pe proprietarul materiei plătindu-i valoarea ei. Pentru aplicabilitatea art.330 alin. (5), este
necesară întrunirea a două condiţii: 1) persoana care a transformat prin manoperă materia ce nu-i
aparţine trebuie să fie de bună-credinţă; 2) valoarea manoperei trebuie să fie superioară valorii
materiei.
În conformitate cu art. 330 alin. (6), cel care trebuie să restituie bunul rezultat din prelucrarea
materiei este în drept să-l reţină până va primi de la proprietarul noului bun suma datorată.
Proprietarul materiei sau lucrătorul, după caz, vor avea dreptul de retenţie a bunului până la plata
sumei datorate de cel care dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului apărut în urma
specificaţiunii. Exercitarea dreptului de retenţie se va face în conformitate cu art. 637.
Confuziunea. Prin confuziune se înţelege amestecul a două sau mai multe materii care aparţin
unor diferiţi proprietari. Art. 330 alin. (7) prevede: În cazul în care un bun s-a format prin
amestecarea mai multor materii (confuziunea) ce aparţin diferiţilor proprietari şi nici una nu poate fi
considerată ca materie principală, proprietarul care nu a ştiut despre confuziune poate cere
separarea materiilor dacă este posibil. Dacă materiile amestecate nu pot fi separate fără pagubă,

409
bunul format aparţine proprietarilor materiilor proporţional cantităţii, calităţii şi valorii materiei
fiecăruia.
Este posibil ca un bun să se formeze prin amestecul a două materii ce aparţin a doi proprietari
diferiţi. O asemenea situaţie, purtând denumirea de confuziune, este reglementată la alin. (7), din care
pot fi relevate trei situaţii: 1) dintre materiile amestecate ca au format un nou bun, una poate fi
considerată principală; 2) nici una dintre materiile amestecate nu poate fi considerată principală, însă
este posibilă separarea lor; 3) materiile amestecate nu pot fi separate fără pagubă.
Vom examina aceste trei situaţii.
a) Dacă una dintre materii poate fi considerată principală şi o alta accesorie, noua materie poate
aparţine proprietarului materiei principale, respectându-se prevederile art. 330 alin. (8).
b) Dacă nici una dintre materii nu poate fi considerată principală, dar este posibilă separarea lor,
proprietarul care nu a ştiut de confuziune poate cere separarea materiilor.
Dacă materiile amestecate nu pot fi separate fără pagubă, bunul format aparţine proprietarilor
proporţional cantităţii, calităţii şi valorii materiei fiecăruia.
După cum am afirmat, dacă o materie poate fi considerată principală sau depăşeşte cealaltă
materie prin cantitate ori valoare, proprietarul ei poate pretinde ca bunul creat prin amestec să-i fie dat
în proprietate. Pentru a cere acest lucru, proprietarul materiei principale trebuie să fie de bună-credinţă
şi să plătească celuilalt preţul materiei ori să înlocuiască materia cu una fungibilă, ori să plătească
contravaloarea ei.

Un alt nou mod de dobândire al dreptului de proprietate este uzucapiunea. Reglementând

posesiunea ca stare de fapt, Codul civil a reglementat şi unul dintre efectele principale ale acestei
stări de fapt, uzucapiunea, considerată, pe bună dreptate, unul dintre cele mai spectaculoase
efecte ale posesiunii, în virtutea faptului că uzucapiunea este un mod de dobândire a dreptului de
proprietate. În cazul în care posesiunea, respectându-se anumite condiţii, se prelungeşte un
anumit timp, legea o consideră izvor al proprietăţii, iar posesorul care poate demonstra că a
posedat în tot intervalul şi în condiţiile stabilite de lege va fi considerat proprietar.
În conformitate cu prevederile Codului civil, prin uzucapiune poate fi dobândit dreptul de
proprietate, precum şi dreptul de servitute (art. 332, 333 şi 433). Prin uzucapiune, conform Codului
civil, pot fi dobândite în proprietate atât bunuri mobile, cât şi bunuri imobile.
Uzucapiunea este condiţionată de posedarea îndelungată a lucrului. Posesiunea este, prin urmare,
elementul principal al uzucapiunii. Fără posesiune nu se poate dobândi proprietatea.
Uzucapiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate este reglementat în Codul civil, la
art. 332-336. Deşi considerată ca unul dintre efectele principale ale posesiunii, uzucapiunea nu este
cuprinsă în titlul II, cartea a doua, care se preocupă de posesiune, ci în titlul III al aceleiaşi cărţi, unde
se vorbeşte despre modurile de dobândire a dreptului de proprietate.
Conform prevederilor Codului civil, uzucapiunea poate fi: a) uzucapiune imobiliară; b)
uzucapiune mobiliară. Diferenţa dintre aceste două feluri de uzucapiune constă în timpul necesar
dobândirii dreptului de proprietate. Astfel, pentru a fi dobândit dreptul de proprietate asupra unui bun
imobil în urma uzucapiunii este necesară, conform art. 332, o perioadă de cel puţin 15 ani, iar pentru
dobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun mobil va fi necesar, conform art. 333, un termen
de 5 ani. În rest, atât pentru uzucapiunea mobiliară, cât şi pentru uzucapiunea imobiliară, este necesară
întrunirea a aceloraşi condiţii.
Condiţiile necesare dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune. Pornind de la
articolele 332, 333 şi 335, afirmăm că, pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune,
este necesară întrunirea următoarelor condiţii:
- cel care posedă bunul trebuie să fie de bună-credinţă;
- posesiunea trebuie exercitată timp de 5 ani în cazul bunurilor mobile şi de 15 ani în cazul
bunurilor imobile;
- posesiunea trebuie să fie utilă.
Doar posesiunea de bună-credinţă poate duce la dobândirea dreptului de proprietate.
Această condiţie o relevăm în art. 332 şi 333 din Codul civil.
410
 Spunând că uzucapiunea mobilelor se prescrie cu 5 ani (Codul civil, art. 333) nu trebuie să
confundăm acest lucru cu reglementările din art. 331, care prevăd că dobânditorul de bună-credinţă
dobândeşte dreptul de proprietate asupra unui bun mobil şi în cazul în care cel care a dispus de bun nu
era proprietarul lui. Înseamnă că, în toate cazurile în care a dobândit în baza unui act juridic un bun
mobil, dobânditorul fiind de bună-credinţă, curgerea perioadei, cerută la art. 333, nu va mai fi
necesară. Art. 333 se aplică ori de câte ori nu se poate face dovada existenţei temeiului (de cele mai
dese ori a actului juridic) de dobândire a bunului mobil.
În ceea ce priveşte bunurile imobile, trebuie să spunem că acestea vor putea fi dobândite prin
uzucapiune doar dacă nu sunt înregistrate în registrul bunurilor imobile ţinut de către Oficiile
Cadastrale Teritoriale. Această concluzie se întemeiază pe unul din principiile fundamentale ce
guvernează registrul bunurilor imobile – registrul bunurilor imobile este un registru public. Orice
persoană are acces liber la informaţia din registrul bunurilor imobile. Astfel art. 503 alin. 1 din Codul
civil prevede că orice persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes, poate cerceta, lua cunoştinţă
de registrul bunurilor imobile, precum şi de documentele adiţionale, în condiţiile legii.
Posesiunea trebuie exercitată într-o perioadă de 5 ani în cazul bunurilor mobile şi de 15 ani
în cazul bunurilor imobile. Am relevat deja că, în conformitate cu art. 332 din Codul civil, posesorul
dobândeşte dreptul de proprietate asupra unui bun imobil la expirarea a 15 ani, iar asupra bunului
mobil, la expirarea a 5 ani.
Posesiunea trebuie să fie utilă. Art. 335 din Codul civil, intitulat „Posesiunea necesară
uzucapiunii”, indică ce condiţii trebuie întrunite pentru ca posesiunea să ducă la dobândirea dreptului
de proprietate. Pe lângă condiţiile din art. 335, urmează a fi respectate şi cele două condiţii descrise
mai sus.
Cu alte cuvinte, pentru ca posesiunea să aibă drept efect uzucapiunea, se cere să întrunească o
serie de calităţi, sau, mai bine zis, să fie lipsită de o sumă de vicii, a căror existenţă o împiedică să
producă consecinţe juridice normale.
În conformitate cu art. 335, va produce efecte juridice doar posesiunea utilă. În acest articol a
fost instituită şi prezumţia posesiunii utile. Cel care posedă bunul se consideră posesor dacă întruneşte
condiţiile art. 335, adică are o posesiune neviciată. Proba contrară urmează a fi dovedită de cel care
invocă inutilitatea posesiunii, adică viciul ei. În articolul nominalizat nu se indică cu ce mijloace de
probă se poate dovedi viciul posesiunii. Considerăm că viciul posesiunii poate fi dovedit prin orice
mijloc de probă, inclusiv prin depoziţiile martorilor.
Art. 335 indică ce condiţii trebuie să îndeplinească posesiunea pentru a conduce la uzucapiune,
stipulând că nu este utilă posesiunea discontinuă, tulburată, clandestină sau precară. Referindu-se la
calităţile posesiunii, Codul civil vizează în fond viciile ei, adică stările contrare însuşirilor pe care le
cere posesiunea [art. 335 alin. (2)]. Lipsa viciilor prevăzute în articolul citat le corespund tot atâtea
calităţi a căror existenţă asigură caracterul util al posesiunii. Astfel, viciul discontinuităţii are ca
antonim continuitatea, viciului violenţei – calitatea de a fi netulburată, viciul clandestinităţii – calitatea
de a fi public, viciul precarităţii – calitatea de a fi exercitată cu titlu de proprietar.
În cele ce urmează, vom descrie calităţile posesiunii prin prisma viciilor reglementate în art. 335
alin. (3)-(9).
Posesiunea trebuie să fie continuă. Art. 355 cere, în primul rînd, ca posesiunea să nu fie
discontinuă sau, altfel spus, să fie continuă. Continuitatea posesiunii implică succesiunea actelor de
posesiune la anumite intervale de timp, destul de scurte, regulate, ţinându-se cont de natura lucrului.
Cu alte cuvinte, continuitatea constă în succesiunea regulată a actelor de posesiune la intervale scurte,
care nu comportă lacunele sau abandonul lucrului. Numai astfel de acte sunt de natură a-l avertiza pe
proprietar că ar putea pierde proprietatea asupra bunului, proprietate câştigată prin uzucapiune.
Pentru ca să fie utilă, posesiunea trebuie să se manifeste prin acte repetate, la distanţe normale
specifice naturii lucrului posedat. Posesiunea nu pierde caracterul de continuitate atunci când a
survenit un obstacol fizic insurmontabil, mai presus de voinţa posesorului, de natură să paralizeze
temporar actele de stăpânire. Asemenea obstacole ar putea fi ploile torenţiale şi inundaţiile, în cazul
posesiunii de terenuri agricole, calamităţi ce împiedică posesorul să săvârşească acte regulate de
stăpânire a terenurilor.
411
 Legiuitorul a cerut ca posesiunea să fie exercitată continuu, stipulând în acest sens la art. 335
alin. (3) că posesiunea este discontinuă atâta timp cît posesorul o exercită cu intermitenţe anormale în
raport cu natura bunului. Prin intermitenţe anormale se înţelege exercitarea posesiunii care nu denotă
regularitatea pe care natura lucrului o permite şi o impune. Ritmicitatea actelor de exercitare a
posesiunii poate fi relativ scăzută în sine fără a conduce la o posesiune viciată: nu se poate pretinde
posesorului locuirea permanentă a unei case de vacanţă spre a–i recunoaşte posesiunea continuă. După
cum se observă, legea nu cere întrebuinţarea constantă a lucrului, minut cu minut, fără nici un interval.
O astfel de întrebuinţare ar fi imposibilă şi chiar absurdă, nefiind necesar ca posesorul să se afle într-
un contact permanent cu bunul. Continuitatea trebuie să rezulte dintr-o serie de acte îndeplinite la
intervale normale, aşa cum ar face un bun gospodar, diligent şi dornic să realizeze întreaga utilitate
economică a bunului. Problema de a şti dacă posesiunea este sau nu continuă este una de fapt, care
trebuie rezolvată în funcţie de natura lucrului. Intermitenţele nu exclud, prin urmare, continuitatea
dacă sunt normale şi obişnuite în raport cu natura lucrului sau dacă nu sunt efectul unei contradicţii pe
care terţul sau proprietarul o opune posesiunii.
Intermitenţele trebuie să se încadreze în acte posesorii, care le-au precedat şi le-au urmat. Acest
lucru se poate deduce din art. 306, conform căruia, dacă persoana a posedat bunul la începutul şi la
sfârşitul unei perioade, se prezumă că a posedat neîntrerupt pe parcursul întregii perioade. Dispoziţia
articolului citat creează prezumţia de continuitate în situaţia menţionată, în virtutea căreia posesorul
nu trebuie să dovedească faptul că a posedat continuu şi neîntrerupt. El trebuie doar să facă proba că a
intrat şi că se găseşte încă în posesiune. Probând datele extreme ale posesiunii – începutul şi sfârşitul –
perioada intermediară se presupune. Reclamantului rămâne sarcina de a face proba contrară, a
discontinuităţii posesiunii. Prin urmare, când posesorul dovedeşte că a posedat anterior unui moment
dat şi că posedă actualmente, se prezumă că a posedat în mod continuu în intervalul dintre aceste două
momente. Cu alte cuvinte, dovada caracterului continuu al posesiunii nu este cerută posesorului,
acesta fiind prezumat de lege, în sensul că posesorul actual care dovedeşte că a posedat anterior este
presupus, în lipsa unei dovezi contrarie, că a posedat şi în perioada intermediară. Împotriva acestei
prezumţii, cei interesaţi, de regulă proprietarul bunului, vor putea face proba contrară, respectiv
dovada faptului că posesiunea a fost exercitată pentru o anumită perioadă de o altă persoană.
Prezumţia continuităţii nu dă însă dreptul celui care a pierdut posesiunea şi nu este posesor actual să-şi
reunească diferitele perioade anterioare ale posesiunii pentru a putea invoca în favoarea sa
uzucapiunea, lucru pe care vom încerca să-l demonstrăm.
În articolul 306, legiuitorul utilizează sintagma „posesiune neîntreruptă”. Ce se înţelege prin ea?
Că posesiunea este continuă, respectându-se art. 335 alin. (3), ori că posesiunea se întrerupe fără a
întrerupe termenul necesar uzucapiunii, aplicându-se art. 336 din Codul civil. În opinia noastră, în art.
306 se vorbeşte despre o posesiune continuă şi nu despre o „întrerupere” propriu-zisă a termenului
necesar pentru uzucapiune. Calitatea posesiunii de a fi neîntreruptă este de o importanţă hotărîtoare
pentru uzucapiune, lipsa acesteia nu reprezintă un viciu al posesiunii, ci o întrerupere a prescripţiei
achizitive. Cu alte cuvinte, când este întreruptă, posesiunea nu numai că este viciată, ci şi pierdută,
devenind inutilă pentru uzucapiune. O posesiune întreruptă este inexistentă nu numai pentru timpul cît
a durat întreruperea, indiferent de întinderea lui. Durata posesiunii până la data întreruperii nu este
luată în considerare, nu produce efecte. În eventualitatea că starea care a determinat întreruperea a
încetat, posesorul trebuie să reia posesiunea de la început, fără a lua în calculul termenului de
prescripţie achizitivă timpul scurs până la întrerupere. Prin urmare, întreruperea nu este un viciu al
posesiunii, ci evenimentul ei distructiv, se referă la prescripţia achizitivă şi nu ţine de posesiune, lucru
prevăzut expres la art. 336 alin. (3) din Codul civil. Despre întreruperea termenului necesar invocării
uzucapiunii vom vorbi într-un titlu separat, la finalul lucrării.
Acestea fiind spuse, putem concluziona că discontinuitatea posesiunii şi întreruperea ei sunt
două noţiuni distincte.
Antipodul continuităţii este discontinuitatea. Viciul discontinuităţii se datorează unei posesiuni
lacunare, care lasă impresia că posesorul abandonează lucrul, situaţiei în care actele de posesiune se
exercită cu intermitenţe anormale, precum şi atunci când lucrul este abandonat printr-o absenţă
sistematică şi prelungită. Acest viciu este absolut, în sensul că poate fi invocat împotriva pretinsului
412
posesor de către orice persoană interesată pentru ca prescripţia achizitivă să nu se împlinească. Astfel,
conform art. 335 alin. (7) din Codul civil, discontinuitatea poate fi opusă posesorului de către orice
persoană interesată. Cu alte cuvinte, o posesiune discontinuă este viciată faţă de toată lumea. Codul
civil, în art. 335 alin. (3), cere, pentru existenţa viciului discontinuităţii, ca intermitenţa exercitării
posesiunii să fie anormală, adică bunul să nu fie posedat conform destinaţiei sale.
Viciul discontinuităţii este unul temporar, absolut, întâlnit, de regulă, în cazul posesiunii
imobilelor.
Posesiunea trebuie să fie paşnică. Codul civil, în art. 335 alin. (4), cere o posesiune
netulburată, stipulând că ea este tulburată atâta timp cît este dobândită sau conservată prin acte de
violenţă, fizică sau morală, care nu sunt provocate de o altă persoană. Prin urmare, prin posesiune
netulburată, legiuitorul înţelege posesiunea care nu este fondată pe acte de violenţă. Ea este violentă în
cazul în care posesorul a obţinut-o prin violenţă, adică a uzat de căi violente sau numai de ameninţări
(violenţa morală) împotriva deţinătorului anterior.
Violenţa este un viciu când este comisă la punerea în posesiune şi în cursul posesiunii, adică
posesiunea este viciată prin violenţă nu numai când a fost dobândită prin acte de violenţă, dar şi atunci
când este tulburată prin acte de violenţă în timpul exercitării ei. Violenţa nu reprezintă un viciu atunci
când posesorul face uz de ea, în timpul posesiunii, pentru o respinge cu forţa tulburările aduse de un
terţ, dacă intrarea în posesiune a fost paşnică. Art. 335 alin. (4) stabileşte că posesiunea dobândită şi
conservată prin acte de violenţă este tulburată. Motivul acestei dispoziţii constă în faptul că, în
organizarea socială actuală, nu mai este admisibilă utilizarea forţei, nici pentru a respinge tulburările
aduse posesiunii, violenţa individuală nu este legitimă. Posesorului tulburat în exercitarea posesiunii
nu îi rămâne decât să recurgă la justiţie, pe cale de acţiune posesorie, pentru a obţine încetarea
tulburării. Cu alte cuvinte, dacă a fost deposedat de bun, posesorul nu este în drept să facă uz de forţă
pentru a conserva posesiunea.
Sunt acte de violenţă numai actele săvârşite contra adversarului, adică aşa-numita violenţă
activă, neprovocată de o altă persoană. Doctrina a elaborat regula conform căreia actele de violenţă
posterioare intrării în posesiune nu pot vicia posesiunea dacă ele constituie o violenţă pasivă, adică
posesorul este supus unor acţiuni violente, deoarece este inadmisibil ca acesta să depindă de un terţ
care ar putea să-i transforme, prin acte de violenţă împotriva lui, posesiunea în una viciată. Această
opinie doctrinară şi-a găsit reflectarea expresă în art. 335 alin. (4), conform căruia actele de violenţă
prin care s-a dobîndit ori s-a conservat posesiunea, nefiind provocate de o altă persoană, pot determina
tulburarea posesiunii. Legiuitorul nu a calificat drept violenţă actele de violenţă pasivă, adică actele de
violenţă ce răspund la violenţa adversarului. Când violenţa se produce din partea unui terţ, care tulbură
posesiunea, rezistenţa posesorului, care se apără împotriva agresorului, este o violenţă pasivă, care
apare ca exerciţiul unui drept, este însăşi legitima apărare a posesorului, căruia nu i se poate reproşa că
s-a apărat împotriva unei agresiuni. Prin urmare, violenţa prin care se răspunde la violenţa
adversarului, care, prin ipoteză, nu poate fi decât adevăratul proprietar, nu viciază posesiunea.
Elaborând regula enunţată, legiuitorul s-a condus de principiul general conform căruia nimănui
nu i se permite să-şi facă singur dreptate. Oricare ar fi natura posesiunii, nimănui nu-i este permis să o
tulbure prin propria autoritate. Cu alte cuvinte, nici adevăratul proprietar nu este îndreptăţit să
acţioneze cu violenţă împotriva posesorului, chiar dacă acesta deţine lucrul fără temei legal. În
asemenea situaţii, proprietarul are instrumentele juridice necesare pentru a acţiona împotriva
posesorului. Probabil, legiuitorul a luat în considerare şi faptul că adversarului îi este uşor să-l
provoace pe posesor ca acesta să răspundă şi, astfel, să se ajungă la o violenţă provocată care să
vicieze posesiunea. Din cele relatate conchidem că nu este legal a respinge forţa prin forţă din moment
ce legiuitorul acordă posibilitatea de menţinere a posesiunii pe calea rezistenţei legale, în conformitate
cu principiile generale, împotriva violenţei venite din exterior, pentru a nu vicia posesiunea. În opinia
noastră, aceasta este o bună realizare a legiuitorului, care a exclus actele de violenţă pasivă, adică
provocate de violenţa adversarului, din categoria actelor care pot vicia posesiunea.
Antipodul caracterului paşnic al posesiunii sau al posesiunii netulburate, după cum o numeşte
legiuitorul la art. 335 alin. (4), este viciul violenţei. Posesiunea este tulburată prin acte de violenţă.
Viciul creat prin acte de violenţă este temporar. Îndată ce violenţa a încetat, posesiunea utilă reîncepe.
413
În conformitate cu prevederile art. 335 alin. (9), acest viciu are un caracter temporar. Conform acestei
norme, posesiunea viciată devine utilă îndată ce viciul încetează. Violenţa, ca viciu al posesiunii, este
unul relativ, fapt prevăzut expres la art. 335 alin. (8).
Deşi nu este prevăzut expres în Codul civil, violenţa poate fi aplicată atât în privinţa bunurilor
mobile, cît şi în privinţa imobilelor, deoarece stăpânirea materială a tuturor bunurilor, indiferent de
natura lor, este susceptibilă de a fi dobândită şi reţinută prin violenţă.
Acestea fiind spuse, putem afirma în concluzie că viciul violenţei este unul relativ, temporar şi
se aplică posesiunii atâta a bunurilor imobile, cît şi a celor mobile.
Posesiunea trebuie să fie publică. Cu alte cuvinte, posesiunea va fi publică dacă nu va fi
clandestină şi, viceversa, dacă este clandestină, nu este publică. Posesiunea este publică atunci când se
exercită în văzul tuturor şi este cunoscută de toţi cei care voiesc să o vadă ori să o ştie.
Această calitate a posesiunii este cerută de Codul civil la art. 335 alin. (5), care prevede că
posesiunea este clandestină dacă se exercită astfel, încât să nu poată fi cunoscută. Posesorul trebuie să
exercite actele de posesiune fără a le ascunde, aşa cum le-ar exercita în mod normal un proprietar.
Când posesorul caută să ascundă actele sale, este firesc să se presupună că posesiunea sa este
nelegitimă. De exemplu, se consideră că posesiunea este exercitată clandestin dacă posesorul se
foloseşte de un bun pe ascuns, tăinuind intenţionat acest lucru de văzul unor terţi.
O problemă care merită atenţie se referă la categoriile de persoane care ar trebui să cunoască
faptul posesiunii ori, cu alte cuvinte, persoanele faţă de care posesiunea poate fi considerată
clandestină sau publică. De exemplu, posesorul exercită public posesiunea faţă de terţi, iar faţă de
proprietar o exercită clandestin. Codul civil, în art. 335 alin. (5), nu specifică cercul de persoane care
trebuie să cunoască posesiunea pentru ca aceasta să fie publică. Caracterul public al posesiunii este
asigurat în măsura în care persoana contra căreia se exercită este în măsură să ia cunoştinţă de ea,
chiar dacă condiţiile de exercitare nu o fac cunoscută publicului. Doctrina franceză a afirmat că
posesiunea nu trebuie exercitată în taină faţă de persoana interesată să o cunoască. Credem că anume
aşa trebuie înţeles şi art. 335 alin. (5). În practică poate exista situaţii în care o persoană cumpără
imobilul de la chiriaş, adică de la o altă persoană decât proprietarul acestuia, şi continuă să plătească
adevăratului proprietar chiria. În acest caz, posesiunea sa va fi clandestină, întrucât faţă de adevăratul
proprietar se comportă în continuare ca un locatar. Aceasta ar fi consecinţa logică a caracterului relativ
al viciului clandestinităţii. Astfel, posesiunea clandestină nu se consideră viciată decât faţă de
persoana de care posesorul a ascuns posesiunea şi numai această persoană poate invoca împotriva
posesorului viciul clandestinităţii.
Se poate întâmpla ca posesiunea, la început clandestină, să devină ulterior publică, iar
posesiunea publică la origine să devină clandestină. În ambele ipoteze, trebuie să se aplice regula
conform căreia publicitatea trebuie să existe pe toată durata posesiunii.
Clandestinitatea posesiunii se poate întâlni mai frecvent în materia bunurilor mobile, deoarece
acestea, prin natura lor, sunt susceptibile de acte de posesiune ascunsă. Cazurile de posesiune
clandestină asupra bunurilor imobile sunt cu mult mai rare, fiindcă imobilele, prin natura lor, nu sunt
susceptibile de acte de folosinţă ascunse şi invizibile.
Viciul clandestinităţii, în conformitate cu prevederile art. 335 alin. (7), este unul temporar.
Posesiunea utilă începe în momentul încetării clandestinităţii. Caracterul relativ al viciului
clandestinităţii rezultă din faptul că viciul nu poate fi invocat decât de cel faţă de care posesiunea s-a
exercitat pe ascuns.
În concluzie, se poate releva caracterul temporar, relativ al clandestinităţii care, în genere, se
raportă la bunurile mobile.
Posesiunea nu trebuie să fie precară. Această cerinţă o deducem din art. 335 alin. (6), conform
căreia posesiunea este precară când nu se exercită cu titlu de proprietar. Astfel, pentru a avea ca efect
juridic uzucapiunea, posesiunea trebuie să fie exercitată cu titlu de proprietar. Cu alte cuvinte, cel care
posedă un bun în baza unui titlu nu poate dobândi drept de proprietate asupra acelui bun, pe care îl
deţine în baza acestui titlu. Persoanele care deţin bunul în baza unui titlu sunt numite detentori precari.
Sunt detentori precari: uzufructuarul, depozitarul, chiriaşul, creditorul gajist, arendaşul.

414
 În practică, este greu să distingem posesiunea exercitată cu titlu de proprietar de posesiunea care
suferă de viciul precarităţii, conducându-ne doar de manifestările lor exterioare, deoarece deseori
acestea sunt identice. Cu alte cuvinte, actele de folosinţă ale unui uzufructuar sunt foarte asemănătoare
celor ale unui proprietar, situaţie care face extrem de dificilă distincţia între deţinătorul cu titlu de
proprietar şi deţinătorul cu titlu precar. De cele mai multe ori, la baza detenţiei precare există un titlu
care, în caz de litigiu, dovedeşte fie precaritatea posesiunii, cum ar fi contractul de locaţiune, depozit,
gaj, fie caracterul posesiunii cu titlu de proprietar, precum este contractul de vânzare-cumpărare, de
donaţie.
Prin urmare, precaritatea posesiunii înseamnă recunoaşterea de către posesor a dreptului unei
alte persoane asupra lucrului posedat. Acest drept al posesorului apare în virtutea diverselor categorii
de contracte, principalele dintre care au fost enumerate mai sus.
Se poate întâmpla însă ca posesorul să nu poată prezenta titlul în al cărui temei posedă, fie că l-a
pierdut, fie că nu-l are imediat la îndemână, fie că nu-l are deloc sau nu-l poate dovedi, lipsa titlului
fiind favorabilă posesorului şi nefavorabilă proprietarului de bun. În acest caz, există două prezumţii,
care şi-au găsit reglementarea expresă în Codul civil.
1) Se prezumă, în conformitate cu prevederile art. 305, că posesorul posedă pentru sine cu titlu
de proprietar atâta timp cît adversarul nu dovedeşte că posesorul a început a poseda pentru altul.
2) Dacă s-a făcut dovada că posesiunea a început pentru altul, se prezumă că precaritatea
continuă până la proba contrarie, art. 303 alin.(3) stipulând, în acest sens, că dacă posesorul a început
să posede pentru o altă persoană, se prezumă că a conservat această calitate până la proba contrară.
Până la stabilirea precarităţii, posesorul beneficiază de toate avantajele posesiunii utile. Din
moment ce se stabileşte că posesorul a început să posede pentru altul, adică din moment ce se
dovedeşte existenţa precarităţii, se prezumă, conform art. 303 alin. (3), că a conservat această calitate
până la proba contrarie. Într-o asemenea situaţie, se prezumă că precaritatea continuă tot timpul şi că
detentorul nu a încetat să posede cu titlu precar. Dacă pretinde că precaritatea a încetat şi că
posesiunea a devenit legală, posesorul trebuie să facă dovada acestei schimbări.
Schimbarea din natura posesiunii se numeşte intervertire a titlului, care constă în faptul că
posesorul care poseda în virtutea unui titlu ce conferea posesiunii sale precaritate începe să posede în
virtutea unui nou titlu, ce conferă posesiunii un caracter util. Astfel, când locatarul cumpără imobilul
pe care l-a închiriat, titlul său va fi intervertit. În acest caz, locatarul care poseda cu titlu precar, în
temeiul unui contract de locaţiune, începe să posede cu titlu de proprietar în baza unui contract de
vânzare-cumpărare. Putem observa că titlul posesiunii s-a transformat din precar în neprecar. Luând în
considerare faptul că art. 303 alin. (3) a instituit prezumţia de conservare a calităţii de detentor până la
proba contrară, în cazul în care posesorul a început să posede pentru altul, rezultă că o dată ce
precaritatea a fost dovedită, intervertirea titlului nu se prezumă, ci trebuie dovedită de către posesor.
Atât timp cît titlul precar, care a fondat posesiunea, nu se transformă într-un titlu translativ de
proprietate printr-un mijloc legal, posesiunea rămâne precară. Am afirmat în acest sens că precaritatea
este un viciu perpetuu. De aceea, în literatura de specialitate, se spune că titlul strigă împotriva
posesorului precar. El (detentorul precar) nu poate uzucapa, oricât de îndelungat ar fi folosit bunul.
Legiuitorul nostru, stabilind prezumţia de neintervertire de titlu, în art. 303 alin. (3) din Codul
civil, nu a enumerat temeiurile intervertirii.
În final, am dori să menţionăm că dreptul de proprietate asupra bunurilor se dobândeşte prin
uzucapiune doar dacă posesorul posedă bunul într-un interval de timp stipulat de lege: 15 ani pentru
bunurile imobile şi 5 ani pentru bunurile mobile. Dacă înăuntrul acestui termen survine o împrejurare,
prevăzută expres şi exhaustiv în art. 336 din Codul civil, atunci termenul de invocare a uzucapiunii se
întrerupe.
Din conţinutul art. 336 se desprind două temeiuri de întrerupere a termenului de prescripţie
achizitivă: a) temeiuri care duc la suspendarea termenului de prescripţie extinctivă; şi b) înaintarea
unei acţiuni de revendicare a bunului de la posesor. Pentru ca să aibă efectul întreruperii termenului de
prescripţie achizitive, ambele temeiuri trebuie să aibă loc în interiorul acestui termen, adică de 15 ani
în cazul bunurilor imobile şi de 5 ani în cazul bunurilor mobile.

415
 În art. 336 alin. (1) nu sunt numite expres cazurile de întrerupere, ci se face trimitere la cazurile
de suspendare a curgerii termenului de prescripţie extinctivă, enumerate la art. 274. De asemenea,
urmează să avem în vedere şi temeiurile de suspendare a termenului de prescripţie prevăzute la art.
275 şi 276.
Aşadar, termenul necesar invocării uzucapiunii se va întrerupe dacă:
- înaintarea acţiunii este imposibilă din motive de forţă majoră;
- executarea obligaţiilor este amânată;
- creditorul sau debitorul face parte din rândul forţelor armate puse pe picior de război;
- creditorul este incapabil sau este limitat în capacitatea de exerciţiu şi nu are un reprezentant
legal;
- actul normativ care reglementează raportul juridic litigios este suspendat;
- activitatea autorităţilor judecătoreşti de a căror competenţă ţine soluţionarea litigiului dintre
părţi este suspendată;
- sunt întrunite condiţiile stipulate la art. 275 şi 276.
Când un terţ cheamă posesorul în judecată, înaintând o acţiune în revendicare, prescripţia
posesorului se întrerupe prin efectul înaintării cererii în judecată. Acest temei de suspendare a
termenului de prescripţie achizitivă este prevăzut la art. 336 alin. (2). Dacă acţiunea în revendicare
este satisfăcută, posesorul pierde posesiunea şi nu mai poate fi vorba de curgerea termenului
uzucapiunii. Dacă acţiunea în revendicare este respinsă, posesorul rămâne în posesiune, aceasta
considerându-se valabilă. După cum se observă, soarta prescripţiei şi efectul întreruptiv al cererii în
judecată depind de hotârărea judecătorească prin care se admite sau se respinge acţiunea în
revendicare. Apare întrebarea: are simpla înaintare a acţiunii în revendicare efectul întreruperii
prescripţiei achizitive? Răspunsul poate fi găsit în propoziţia finală din art. 336 alin. (2), conform
căreia, în cazul înaintării acţiunii în revendicare, cursul prescripţiei se întrerupe numai faţă de
persoana care a înaintat acţiunea. Ce urmează a se înţelege prin această prevedere? Faptul că simpla
înaintare a unei acţiuni în revendicare nu va avea în toate cazurile efectul întreruperii termenului de
prescripţie. Înaintarea unei astfel de acţiuni va avea efect doar în raport cu cel care o înaintează şi nu-l
va afecta pe posesorul bunului. Cel care înaintează acţiunea în revendicare va putea apela la acest
temei de întrerupere a termenului de prescripţie achizitive doar în următorul caz. De exemplu,
termenul de 5 ani necesar uzucapiunii a început să curgă de la 1 ianuarie 2003 şi va înceta la 1
ianuarie 2008. Acţiunea în revendicare a fost înaintată pe 30 noiembrie 2007. Hotărârea de satisfacere
a acestei acţiuni a devenit definitivă şi irevocabilă la 30 noiembrie 2008. Observăm că între înaintarea
acţiunii şi pronunţarea hotărârii a trecut un interval de timp. Dacă prescripţia ar înceta să curgă numai
prin efectul hotărârii care dă câştig de cauză reclamantului (ca în exemplul nostru), se va întâmpla că
termenul prescripţiei achizitive să se încheie în cursul procesului, în intervalul dintre înaintarea cererii
şi rămânerea definitivă a hotărării judecătoreşti. În cazul nostru, termenul necesar uzucapiunii trebuia
să se încheie la 1 ianuarie 2008, adică în perioada în care acţiunea în revendicare se examina în
instanţă. În acest caz, hotărîrea nu ar mai avea nici un efect, iar reclamantul ar pierde bunul numai din
cauza încheierii termenului de prescripţie achizitivă în timpul examinării litigiului, deşi acţiunea lui
este fondată şi a fost înaintată până la încheierea prescripţiei. Legiuitorul, prin dispoziţia art. 336 alin.
(2), a înlăturat o astfel de situaţie injustă, stipulând că prescripţia achizitivă se consideră întreruptă
chiar din momentul înaintării acţiunii de revendicare. Totodată, dacă în exemplul nostru acţiunea va fi
respinsă, termenul de prescripţie achizitivă se va considera încheiat la 1 ianuarie 2008, iar înaintarea
cererii la 30 noiembrie nu va întrerupe curgerea prescripţiei.
În art. 336 alin. (3) sunt prevăzute consecinţele întreruperii termenului
de prescripţie achizitivă. Principalul efect al întreruperii prescripţiei este
ştergerea, cu caracter retroactiv, a termenului scurs până atunci. După
întrerupere, începe să curgă o nouă prescripţie, de aceeaşi natură şi cu

416
 aceleaşi caractere ca şi cea întreruptă. În cazul întreruperii prescripţiei prin
înaintarea unei acţiuni în revendicare, hotărârea judecătorească care se
pronunţă asupra acestei acţiuni va avea tot timpul un caracter retroactiv, căci
dacă a fost respinsă, se consideră că acţiunea nici nu a existat, în consecinţă
prescripţia continuând fără întrerupere. În cazul admiterii acţiunii,
prescripţia se consideră întreruptă din ziua înaintării acţiunii. Efectele
întreruperii prescripţiei achizitive poartă un caracter relativ, adică se raportă
doar la cel care a înaintat acţiunea în revendicare şi la posesorul bunului. De
exemplu, dacă, ulterior, se va înainta o nouă acţiune în revendicare faţă de
posesor, acesta va invoca faptul că o astfel de cauză a fost deja judecată, adică
va opune puterea lucrului judecat. Dacă însă o altă persoană va înainta
acţiune în revendicare faţă de posesor, acesta nu va putea opune puterea
lucrului judecat, deoarece, după cum am văzut, efectele hotărârii
judecătoreşti asupra acţiunii în revendicare sunt relative.

Proprietatea comună. Cadrul legislativ al proprietăţii comune este dat în Codul civil la
capitolul III, „Proprietatea comună”, titlul III, „Proprietatea”, cartea a doua, „Drepturile reale”, art.
344-373. Acest capitol este divizat în trei secţiuni: „Dispoziţii generale” (art. 344-345); „Proprietatea
comună pe cote-părţi” (art. 346-365) şi „Proprietatea comună în devălmăşie” (art. 366-373).
De multe ori la practică apare întrebarea cum se corelează reglementările din Codul civil
dedicate proprietăţii comune cu reglementările din Capitolul XXIX „drepturile comune”. Răspunsul
la această întrebare îl găsim chiar în art. 1355 conform căruia „dacă un drept aparţine în comun mai
multor persoane (copărtaşi) se aplică dispoziţiile acestui capitol dacă legea nu prevede altfel”.
Aceasta înseamnă că dacă vom fi în prezenţa dreptului de proprietate comună vom aplica dispoziţiile
art. 344-373, iar dacă vom fi în prezenţa altor drepturi comune (spre exemplu dreptul de uzufruct ce
aparţine la doi sau mai mulţi uzufructuari; dreptul de arendă ce aparţine la doi sau mai mulţi
arendaşi; dreptul de locaţiune ce aparţine la doi sau mai mulţi locatari ... ) vom aplica dispoziţiile art.
1355-1370 din Codul civil dedicate drepturilor comune.

Modul de posesiune, folosinţă şi dispoziţie a proprietăţii comune pe cote-părţi. În ceea ce

priveşte exercitarea dreptului de posesiune, de folosinţă şi de dispoziţie asupra proprietăţii comune pe
cote-părţi urmează să distingem două situaţii. Prima se referă la exercitarea dreptului de posesiune, de
folosinţă şi de dispoziţie asupra întregului bun din proprietatea comună pe cote-părţi, cea de-a doua, la
exercitarea dreptului asupra cotei-părţi din proprietatea comună pe cote-părţi.
Exercitarea dreptului de posesiune, a dreptului de folosinţă şi a dreptului de dispoziţie
asupra bunului aflat în proprietate comună pe cote-părţi.
Posesiunea, folosinţa şi dispoziţia asupra bunului aflat în proprietate comună pe cote-părţi,
conform art. 347-351 din Codul civil, se exercită cu consimţământul tuturor coproprietarilor. De altfel,
417
literatura de specialitate56 specifică dreptul de proprietate comună pe cote-părţi ca drept a cărui
exercitare presupune concilierea deplină şi armonizarea desăvârşită a intereselor tuturor
coproprietarilor.
În ceea ce priveşte exercitarea dreptului de posesiune asupra bunului proprietate comună pe
cote-părţi, Codul civil nu conţine reglementări speciale, cu excepţia celei din art. 347 alin. (3), care
prevede: Coproprietarul este în drept să ceară în posesiune (s.n.) şi folosinţă o parte din bunul comun
corespunzător cotei sale, iar în caz de imposibilitate, să ceară coproprietarilor care posedă şi
folosesc bunul plata unei compensaţii echitabile. Posesiunea ca atribut al dreptului de proprietate,
după cum am afirmat, constă în stăpânirea de fapt a unui bun cu titlu de proprietar. Coproprietarii
exercită, de regulă, împreună atributul de posesiune asupra bunului comun. Este posibil totuşi ca
acesta să stabilească printr-o înţelegere şi un alt mod de posesiune. Codul civil nu indică cerinţe
speciale faţă de forma înţelegerii asupra exercitării dreptului de posesiune, urmând a fi aplicabile, în
acest sens, regulile privind forma actului juridic civil. Coproprietarii pot stabili, prin înţelegere, ca
dreptul de posesiune să fie exercitat de un singur coproprietar, de câţiva coproprietari sau chiar de un
terţ.
Referitor la exercitarea dreptului de folosinţă, Codul civil prevede, la art. 347 alin. (1), că fiecare
coproprietar are dreptul de a folosi bunul proprietate comună pe cote-părţi în măsura care nu
schimbă destinaţia lui şi nu aduce atingere drepturilor celorlalţi coproprietari. Ca rezultat al
exercitării dreptului de folosinţă, coproprietarii dobândesc în proprietate fructele şi veniturile aduse de
bunul comun. După cum rezultă din art. 347 alin. (1), orice coproprietar poate exercita dreptul de
folosinţă asupra bunului comun respectând două condiţii: (a) de a nu schimba destinaţia bunului; (b)
de a nu aduce atingere drepturilor celorlalţi coproprietari. Codul civil a stabilit expres, la art. 347 alin.
(2), modul de exercitare a dreptului de folosinţă: Modul de folosire a bunului comun se stabileşte prin
acordul coproprietarilor sau, în caz de divergenţe, prin hotărâre judecătorească în baza unei
aprecieri echitabile a intereselor tuturor coproprietarilor. Evident, regula generală, în acest sens,
constă în faptul că modul de folosinţă este stabilit prin acordul coproprietarilor. Dispoziţia art. 347
alin. (2) impune concluzia că, la stabilirea modului de folosinţă, este necesar acordul tuturor
coproprietarilor, adică trebuie să existe un consens. Deşi această regulă pare imperativă, Legea nr.
913/2000 (condominiului) aduce alte prevederi referitoare la modul de folosire a bunurilor comune.
Conform legii, acest mod nu se stabileşte cu acordul tuturor coproprietarilor, ci cu al majorităţii celor
prezenţi la adunarea generală a membrilor asociaţiei de proprietari. Astfel, art. 27 din lege stabileşte:
Adunarea generală este deliberativă dacă la ea sunt reprezentate cel puţin 2/3 din numărul total de
voturi. De competenţa adunării generale a membrilor asociaţiei de proprietari ţine şi stabilirea
modului de folosire a bunurilor comune (vezi: Legea nr. 913/2000, art. 26). Dacă coproprietarii nu
ajung la un numitor comun referitor la modul de folosire a bunului comun, acesta va fi stabilit prin
hotărâre judecătorească, la cererea oricărui coproprietar. La adoptarea hotărârii, instanţa va ţine cont
de faptul că folosirea bunului comun trebuie să fie echitabilă şi să corespundă intereselor tuturor
coproprietarilor.
Bunul din proprietatea comună pe cote-părţi poate fi folosit de coproprietari proporţional cotelor
– părţi [Codul civil, art. 347 alin. (3)]. De exemplu, o casă cu patru odăi care a trecut la doi moştenitori
poate fi folosită proporţional cotelor-părţi: ambii moştenitori vor folosi câte două odăi. Dacă bunul
din proprietatea comună pe cote-părţi este folosit în exclusivitate de un singur coproprietar, ceilalţi
sunt îndreptăţiţi să ceară echivalentul lipsei de folosinţă conform cotei lor părţi. Compensarea
nefolosirii bunului trebuie să fie echitabilă. Coproprietarii o pot cere în cazul când bunul nu poate fi
folosit de ei toţi. Dacă bunul poate fi folosit de toţi coproprietarii proporţional cotei lor părţi, atunci
fiecare coproprietar poate folosi în acest mod bunul comun. Cel care foloseşte bunul de unul singur
este obligat să plătească celorlalţi coproprietari compensare, chiar dacă folosinţa în comun a bunului
este posibilă, el acceptând folosirea de unul singur a întregului bun. În astfel de cazuri, coproprietarii

56
Lupulescu, Dumitru. Op. cit., p. 153.
418
trebuie să încheie între ei acte juridice civile privind folosirea bunului comun, în care să indice
mărimea compensării.
Din art. 374 alin. (1)-(3) reiese că folosinţa bunului comun de către un singur coproprietar poate
avea loc cu acordul celorlalţi, iar în caz de divergenţe, prin hotărâre judecătorească. Dacă totuşi unul
dintre coproprietari foloseşte bunul de unul singur fără acordul celorlalţi coproprietari, atunci el va fi
ţinut şi la plata unei despăgubiri, conform art. 347 alin. (4).
Ca rezultat al exercitării dreptului de folosinţă, coproprietarii dobândesc în proprietate fructele
bunului comun. Astfel, art. 348 alin. (1) prevede că fructele produse de bunul proprietate comună pe
cote-părţi se cuvin tuturor coproprietarilor proporţional cotei-părţi deţinute. Această regulă însă are
un caracter dispozitiv, coproprietarii putând deroga de la ea. Ei pot decide ca fructele să fie repartizate
în mod egal tuturor fără a se ţine cont de cota-parte a fiecăruia, ori să fie repartizate în alt mod, astfel
încât, de exemplu, toate fructele să revină celor ce nu posedă şi nu folosesc bunul.
Participarea la veniturile şi la cheltuielile legate de bunurile comune. Fiecare coproprietar al
unei proprietăţi comune pe cote-părţi are obligaţia de a participa la plata impozitelor, taxelor şi altor
obligaţii pecuniare, precum şi la suportarea cheltuielilor de întreţinere şi păstrare a bunurilor comune.
Aceste cheltuieli se suportă proporţional cotelor-părţi a ce aparţin fiecărui coproprietar. În dependenţă
de cota-parte a fiecărui coproprietar se află şi partea lui din veniturile aduse de bunurile proprietate
comună. Faptul acesta rezultă din art. 349 al Codului civil, care dispune: Coproprietarii vor împărţi
beneficiile şi vor suporta sarcinile proprietăţii comune pe cote-părţi proporţional cotei lor părţi.
Coproprietarii însă pot deroga de la această teză, stabilind un alt mod de participare la veniturile
şi cheltuielile aferente bunurilor comune.
Dacă în procesul exploatării bunului proprietate comună pe cote-părţi au fost suportate cheltuieli
de îmbunătăţire a bunului, cota-parte a fiecărui coproprietar poate fi modificată proporţional aportului
său la îmbunătăţire. Astfel, art. 346 alin. (2) prevede: „Coproprietarul care a făcut din contul său, cu
acordul celorlalţi coproprietari, bunului comun îmbunătăţiri inseparabile are dreptul să ceară
modificarea respectivă a cotelor-părţi sau compensarea cheltuielilor”. Observăm deci, că
coproprietarul care a adus îmbunătăţiri bunului comun va putea cere majorarea cotei sale părţi, doar
dacă aceste îmbunătăţiri au fost făcute cu acordul celorlalţi coproprietari. În caz contrar, adică atunci
când îmbunătăţirile au fost făcute fără acordul celorlalţi coproprietari, cel ce a adus îmbunătăţiri
bunului nu va putea cere majorarea cotei sale părţi ci va putea cere doar costul îmbunătăţirilor de la
ceilalţi coproprietari, proporţional mărimilor cotelor lor părţi.

Încheierea actelor de conservare a bunului proprietate comună pe cote-părţi şi a actelor de

dispoziţie de acest bun. Codul civil în vigoare, spre deosebire de cel din 1964, reglementează cazurile
de încheiere a actelor juridice de conservare a bunului proprietate comună pe cote-părţi şi de dispoziţie
de acest bun. Astfel, art. 350 prevede că fiecare coproprietar poate să efectueze acte de conservare a
bunurilor proprietate comună pe cote-părţi fără acordul celorlalţi coproprietari şi să le pretindă
compensarea cheltuielilor proporţional cotei lor părţi.
De fapt, Codul civil determină pentru prima dată natura juridică a actelor de conservare,
stipulând expres în art. 198 alin. (1): Act juridic de conservare este actul prin care se urmăreşte
preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Actele de conservare au ca scop salvarea unui
bun de la un pericol iminent, adică menţinerea bunului în starea lui actuală. De exemplu, constituie un
act de conservare măsurile întreprinse de coproprietari în vederea reparării unei case, pe cale să se
prăbuşească fără astfel de reparaţii. Trebuie să precizăm că volumul cheltuielilor ce urmează să fie
suportate la reparaţia casei trebuie să fie infim în raport cu preţul ei. Sunt acte de conservare şi cele
prin care se întrerupe o prescripţie, precum şi cererea de inventar, înscrierea unei ipoteci (gaj al
bunului imobil).

419
 Ca un act să fie de conservare, se cer următoarele condiţii: a) să existe un pericol care ameninţă
pieirea bunului sau încetarea dreptului; b) actul săvârşit să necesite cheltuieli minime în raport cu
valoarea bunului sau dreptului salvat. Prin natura sa, actul este indispensabil existenţei bunului,
beneficiind de el toţi coproprietarii. Anume din aceste considerente, legiuitorul a prevăzut, în art. 350
din Codul civil, că actele de conservare pot fi făcute de un singur coproprietar, fără a se cere acordul
celorlalţi.
În art. 350, este prevăzut nu doar dreptul fiecărui coproprietar de a face acte de conservare fără
acordul celorlalţi, ci şi dreptul celui care a făcut astfel de acte să pretindă celorlalţi coproprietari
compensarea cheltuielilor.
Referitor la dreptul de dispoziţie asupra bunului proprietate comună, trebuie să se facă
distincţie între dispoziţia întregului bun şi dispoziţia cu cota-parte din proprietatea comună pe cote-
părţi. Alin. (1) şi (2) din art. 352 se referă la dispoziţia întregului bun, pe când alin. (3) din art. 352 şi
art. 353 se referă la dispoziţia cotei-părţi din proprietatea comună pe cote-părţi.
Pornind de la faptul că, în cazul proprietăţii comune, bunul nu se fracţionează, legiuitorul a
instituit în art. 352 alin. (1) regula conform căreia actele de dispoziţie asupra bunurilor comune pot fi
încheiate doar dacă a fost dat acordul tuturor coproprietarilor. Instituirea unei asemenea reguli se
justifică prin faptul că fiecare coproprietar, având asupra bunului comun numai o cotă-parte din
dreptul de proprietate, nu poate să dispună de părţile din bun care nu-i aparţin. Prin încheierea actelor
de dispoziţie, coproprietarii pot înstrăina bunul comun (vânzare-cumpărare, schimb, donaţie), îl pot da
în folosinţă, pot institui asupra lui un drept de uzufruct.
Cel mai frecvent, bunul comun se află în posesiunea unui singur coproprietar. Fiind unicul
posesor al bunului comun şi încălcând prevederile art. 352 alin. (1), coproprietarul poate dispune de
bunul comun. Astfel, vom fi în prezenţa actelor de dispoziţie efectuate de un singur coproprietar
asupra bunului comun fără consimţământul celorlalţi coproprietari. Asemenea acte de dispoziţie pot fi
lovite de nulitate. În art. 351 alin. (2), se instituie o regulă specială de nulitate a actului juridic. Astfel,
actele de dispoziţie privind bunul comun încheiate în lipsa unanimităţii pot fi lovite de nulitate relativă
dacă se demonstrează că terţul este de rea-credinţă. Valabilitatea sau nulitatea unui asemenea act
depinde de faptul dacă dobânditorul este de bună sau de rea-credinţă. Dacă dobânditorul este de bună-
credinţă (nu ştia şi nici putea să ştie că bunul este comun şi că nu există acordul tuturor
coproprietarilor privitor la înstrăinare), actul de dispoziţie a bunului comun nu va fi lovit de nulitate. În
acest caz, ceilalţi coproprietari sunt în drept să înainteze pretenţii faţă de coproprietarul care a
înstrăinat bunul încălcând dispoziţiile art. 351 alin. (1). Dacă însă dobânditorul este de rea-credinţă,
actul de dispoziţie va fi lovit de nulitate, iar bunul restituit coproprietarilor.
O altă regulă specială cuprinsă în art. 351 alin. (2) se referă la începutul curgerii termenului de
prescripţie extinctivă, şi anume de la data la care coproprietarul ce nu şi-a dat acordul a cunoscut sau
trebuia să cunoască existenţa cauzei de nulitate. Dreptul de a cere nulitatea actului de dispoziţie
încheiat cu încălcarea prevederilor art. 351. alin. (1) îl are orice coproprietar, în decurs de trei ani
[termenul de prescripţie general prevăzut de art. 267 alin. (1)] de la data la care a aflat sau trebuia să
afle că bunul a fost înstrăinat.

Exercitarea dreptului asupra cotei-părţi din proprietatea comună pe cote-părţi. Cota-parte

din dreptul de proprietate comună pe cote-părţi reprezintă măsura în care dreptul de proprietate al
fiecărui coproprietar se întinde asupra întregului bun.
În cadrul proprietăţii comune, bunul aparţine mai multor titulari, fără ca bunul să fie fracţionat în
materialitatea sa. Dreptul de proprietate, în schimb, este divizat în cote-părţi. Fiecare coproprietar
cunoaşte mărimea cotei sale părţi, asupra căreia are un drept exclusiv, ceea ce înseamnă că dreptul de
a dispune de această cotă îi aparţine în exclusivitate. Mărimea cotelor-părţi din proprietatea comună
este determinată fie prin lege, fie prin acordul proprietarilor. În lipsa unei prevederi legale, unui acord

420
între coproprietari în acest sens, este aplicabilă prezumţia stipulată la art. 346 alin. (1) din Codul civil,
conform căreia cotele-părţi se consideră egale. Această prezumţie poate fi înlăturată prin proba
contrariului. O asemenea probă poate fi legea sau actul juridic încheiat între coproprietari. Dacă bunul
a fost dobândit în baza unui act juridic, mărimea cotelor-părţi din proprietatea comună pe cote-părţi va
putea fi dovedită doar prin înscrisuri. Această prevedere legală, stipulată la art. 346 alin. (1), este
aplicabilă şi atunci când actul de dobândire a bunului în proprietate a fost încheiat verbal. Înseamnă că,
în toate cazurile de dobândire a unui bun în proprietate comună pe cote-părţi în temeiul unui act
juridic, coproprietarii urmează să determine într-un înscris mărimea cotelor-părţi. În lipsa unui
asemenea înscris se aplică prezumţia egalităţii cotelor-părţi.
Deoarece cota-parte reprezintă o fracţiune din dreptul de proprietate asupra bunului comun,
dreptul de dispoziţie al fiecărui coproprietar se răsfrânge doar asupra cotei sale. Fiecare coproprietar
are dreptul de a înstrăina, cu titlu gratuit sau oneros, cota sa din bunul comun. O asemenea înstrăinare
nu necesită acordul celorlalţi coproprietari. Astfel, cota-parte poate fi donată, schimbată, fiind suficient
doar acordul celui care doreşte să încheie un astfel de act. De asemenea, cota-parte poate fi grevată cu
drepturi reale (gajată, dată în uzufruct etc.). În cazul în care cota-parte se vinde, ceilalţi coproprietari
au drept preferenţial, în condiţiile art. 352.
Înstrăinarea cotelor-părţi. Fiecare coproprietar al unei proprietăţi comune pe cote-părţi are
dreptul de a înstrăina, cu titlu gratuit ori oneros, cota sa din bunul comun [art. 352 alin. 3)]. De multe
ori la practică, pornind de la conţinutul art. 351 alin. 3 din Codul civil, care prevede că
„coproprietarul poate să înstrăineze cota sa parte, respectând dreptul de preemţiune al celorlalţi
coproprietari” apare întrebarea dacă dreptul de preemţiune se aplică în toate cazurile de înstrăinare a
cotei părţi. Răspunsul este că dreptul de preemţiune se va aplica doar în cazul vânzării cotei părţi din
proprietatea comună pe cote-părţi, şi această concluzie o facem printr-o interpretare teleologică a art.
351 alin. 1 şi art. 352 din Codul civil. Astfel art. 351 alin. 3 din Codul civil nu prevede expres că
dreptul de preemţiune se va aplica în toate cazurile de înstrăinare a cotei părţi, ci doar prevede că în
caz de înstrăinare a cotei părţi urmează să se respecte dreptul de preemţiune al celorlalţi coproprietari,
iar dreptul de preemţiune coproprietarii îl au doar în caz de vânzare, ceea ce reiese din art. 352 din
Codul civil.
Deci, doar în cazul vânzării unei cote-părţi din proprietatea comună, ceilalţi coproprietari
beneficiază de dreptul preferenţial de a cumpăra cota la preţul la care se vinde, în aceleaşi condiţii, cu
excepţia cazului de vânzare la licitaţie. Proprietarul cotei-părţi care doreşte să o vândă este obligat să
înştiinţeze în scris coproprietarii că intenţionează să vândă cota sa indicând preţul, precum şi celelalte
condiţii de vânzare. În cazul în care coproprietarii vor renunţa să-şi exercite dreptul preferenţial de
cumpărare sau nu-l vor exercita în curs de o lună din ziua înştiinţării, în cazul înstrăinării unui bun
imobil, sau în curs de zece zile, în cazul altor bunuri, proprietarul are dreptul să-şi vândă cota-parte
oricărei persoane străine. La practică a apărut necesitatea corelării prevederilor art. 352 alin. 2 cu art.
795 alin. 2 care se referă la termenul de o lună de zile atribuit de lege pentru exercitarea dreptului de
preemţiune. La prima vedere s-ar părea că nu există o concordanţă între aceste două norme. Totuşi o
analiză detaliată a acestor două norme permite a concluziona că între ele nu există nici o
neconcordanţă. Astfel, termenul de o lună de zile prevăzut în art. 795 alin. 2 din Codul civil se va
aplica raporturilor de vânzare-cumpărare a terenurilor, iar art. 352 alin 2 se va aplica doar în cazul
vânzării cotei părţi din proprietatea comună pe cote-părţi, şi deci termenul de o lună prevăzut în acest
din urmă articol se va aplica atât la terenuri cât şi la alte bunuri imobile. Spre exemplu, dacă se va
vinde o cotă parte din dreptul de proprietate comună pe cote-părţi a unui apartament, dreptul de
preemţiune urmează a fi exercitat în termen de o lună, aşa cum este prevăzut în art. 352 alin. 2 Cod
civil, şi nu în decurs de 10 zile – termen prevăzut în art. 795 alin. 2 din Codul civil. Cu alte cuvinte
art. 352 alin. 2 şi art. 795 alin. 2 Cod civil urmează a fi aplicate după regula „normei generale şi a
normei speciale” – art. 795 alin. 2 fiind o normă generală iar art. 352 alin. 2 fiind o normă specială.
Când cota-parte se vinde fără respectarea dreptului preferenţial de cumpărare, oricare
coproprietar poate intenta, în decursul a trei luni, o acţiune în instanţă judecătorească, cerând să i se
421
atribuie drepturile şi obligaţiile de cumpărător [art. 352 alin. (3)]. În acest caz, termenul de trei luni
este unul de prescripţie.
Concluzionăm deci, că prevederile art. 352 se referă numai la cazurile înstrăinării cotei-părţi
prin vânzare. În celelalte cazuri, coproprietarul poate înstrăina cota-parte din proprietatea comună pe
cote-părţi fără consimţământul coproprietarilor (de exemplu, donarea, schimbul etc.)
Dacă doreşte să vândă cota sa parte unui coproprietar, proprietarul cotei, în calitate de vânzător,
poate numi pe oricine dintre coproprietari. Legea nu prevede priorităţi pentru coproprietari, în acest
caz. Astfel, art. 352, alin. (2) prevede că dacă mai mulţi coproprietari ai unei proprietăţi comune pe
cote-părţi îşi manifestă dorinţa de a dobândi cota din proprietatea comună, vânzătorul are dreptul de a
alege cumpărătorul.
Pornind de la faptul că dreptul preferenţial de cumpărare a unei cote-părţi din proprietatea
comună pe cote-părţi se referă doar la coproprietari, cesiunea dreptului de preemţiune la cumpărarea
unei cote-părţi din proprietatea comuna nu se admite [art. 252 alin. (4)]. În cazul în care se admite
cesiunea dreptului de preemţiune la cumpărarea unei cotei-părţi, vor fi negate drepturile
coproprietarilor.
Încetarea dreptului de proprietate comună pe cote-păţi. În literatura de specialitate57, sunt
enumerate următoarele moduri de încetare a dreptului de proprietate comună pe cote-părţi: dobândirea
de cote din bun prin vânzare-cumpărare, donaţie sau succesiune, devenirea de proprietar exclusiv;
uzucapiunea de către coproprietarul are a intervertit posesiunea echivocă într-o posesiune utilă, ca
urmare a actelor de rezistentă faţă de ceilalţi coproprietari58; înstrăinarea bunului către un terţ de către
toţi coproprietarii împreună; exproprierea bunului; distrugerea bunului într-un caz fortuit sau de forţă
majoră, precum şi la dorinţa coproprietarilor cu respectarea legislaţiei şi a drepturilor terţilor; partajul.
Dintre toate aceste modalităţi de încetare a dreptului de proprietate comună pe cote-părţi,
împărţirea (partajul), este unul dintre cele mai răspândite moduri de încetare a dreptului de proprietate
comună pe cote-părţi, este reglementată expres la art. 357-365 din Codul civil. În cazul împărţirii,
bunul proprietate comună pe cote-părţi se împarte materialmente între copărtaşi, fiecare devenind
proprietarul exclusiv asupra unei anumite părţi determinate din bunul care a format obiectul
proprietăţii comune pe cote-părţi. Părţile bunului comun se repartizează, fiecare coproprietar primind o
parte determinantă din bun în locul părţii nedeterminante.
Împărţirea bunului comun poate fi cerută oricând dacă legea, contractul sau hotărârea
judecătorească nu prevăd altfel. Înseamnă că, în lipsa unor prevederi legale sau a unei înţelegeri între
coproprietari, sau a unei hotărâri judecătoreşti care ar interzice ori ar amâna împărţirea, aceasta poate
fi făcută oricând. Cererea de împărţire se depune atât de coproprietari, cât şi de creditorii unuia dintre
coproprietari.
Împărţirea bunului comun poate fi cerută chiar dacă acesta a fost folosit în exclusivitate de un
singur coproprietar. Bunul poate fi folosit de către un singur coproprietar în baza înţelegerii dintre
coproprietari cu respectarea art. 346. Dacă posedă bunul proprietate comună întrunind condiţiile
necesare uzucapiunii, coproprietarul devine proprietarul exclusiv al întregului bun. În acest caz, nu se
poate cere împărţirea bunului, fiindcă acesta nu mai este comun, ci aparţine în exclusivitate unui
singur proprietar.
Proprietatea comună pe cote-părţi poate înceta prin două modalităţi de împărţire: a) prin
înţelegere a părţilor, adică pe cale amiabilă; b) prin hotărâre judecătorească. Împărţirea amiabilă se
efectuează în baza unui act juridic (scris sau verbal) încheiat între toţi coproprietarii, care va fi valabil
dacă la el participă toţi coproprietarii şi dacă toţi cad de acord cu modul de împărţire şi cu clauzele
actului de împărţire. Dacă unul dintre coproprietari este lipsit sau limitat în capacitatea de exerciţiu,

57
Chelaru, Eugen. Op. cit., p. 117-118.
58
Deşi Codul civil nu prevede expres posibilitatea de intervertire a posesiunii echivoce, acest lucru nu poate fi exclus,
aplicabile fiind regulile uzucapiunii.
422
împărţirea voluntară poate avea loc cu încuviinţarea autorităţii tutelare sau a ocrotitorului legal, după
caz. Împărţirea judecătorească se efectuează la cererea persoanei îndreptăţite a solicita partajul, cum ar
fi coproprietarul sau creditorii lui. Dacă bunul a fost partajat benevol, instanţa va respinge cererea de
partaj ca fiind inadmisibilă. Împărţirea judecătorească poate avea loc dacă: a) la împărţire nu sunt
prezenţi toţi titularii dreptului de proprietate comună; b) coproprietarii nu ajung la o înţelegere privind
împărţirea bunului comun; c) unul dintre coproprietari este lipsit sau limitat în capacitatea de exerciţiu,
iar autoritatea tutelară, ocrotitorului legal, după caz, nu a încuviinţat împărţirea voluntară.
Codul civil a admis, pentru prima dată, la art. 359, posibilitatea amânării împărţirii.
Coproprietarii unei proprietăţi comune pe cote-părţi pot încheia un contract de amânare a împărţirii
bunului comun. Pe lângă condiţiile generale de valabilitate a contractelor, contractul de amânare a
împărţiri trebuie să cuprindă o condiţie specială referitor la termen. În art. 359 alin. (1), se stipulează
că termenul contractului de amânare a împărţirii nu poate fi mai mare de 5 ani. Dacă este încheiat pe
un termen mai mare de 5 ani, un asemenea contract este lovit de nulitate. Un nou contract de amânare
a împărţirii poate fi încheiat doar după expirarea primului termen. Forma contractului de amânare a
împărţirii depinde de faptul dacă bunul comun este mobil sau imobil. Dacă bunul comun este mobil,
contractul de amânare a împărţirii poate fi încheiat atât în scris, cât şi verbal. Dacă bunul comun este
un imobil, contractul de amânare a împărţirii poate fi încheiat doar în formă autentică. În cazul
bunurilor imobile, contractul de amânare a împărţirii este opozabil terţilor doar din momentul înscrierii
în registrul bunurilor imobile.
Dacă coproprietarii au încheiat un contract de amânare a împărţirii, aceasta nu poate avea loc
decât după expirarea termenului stipulat în contract [art. 359 alin. (2)]. Cu toate acestea, orice
coproprietar poate cere instanţei să dispună împărţirea bunului chiar şi înaintea expirării contractului
de amânare a împărţirii. Instanţa poate să dispună împărţirea bunului înaintea expirării contractului de
amânare dacă există motive întemeiate. Legiuitorul, în art. 359 alin. (2), nu a numit expres motivele
care se consideră a fi întemeiate, de acea instanţa, în fiecare caz concret, va trebui să ţină cont de
circumstanţele cauzei şi să constate dacă motivele invocate de unul sau câţiva coproprietari sunt
temeinice.
Împărţirea poate fi amânată prin încheierea unui acord între toţi coproprietarii sau prin hotărâre
judecătorească. Amânarea împărţirii are loc prin hotărâre judecătorească în cazul în care unul sau
câţiva coproprietari cer împărţirea bunului comun, în conformitate cu art. 357 alin. (3). Instanţa poate
dispune, la cererea unuia dintre coproprietari, amânarea împărţirii doar dacă va constata că prin
amânare vor fi protejate interesele celorlalţi coproprietari. Totuşi, dacă la dată pronunţării hotărârii de
amânare a împărţirii, se modifică temeiurile de amânare a împărţirii, instanţa este în drept să dispună
împărţirea bunului comun.
Reprezintă o novaţie în Codul civil şi faptul că sunt reglementate particularităţile împărţirii
bunului proprietate comună pe cote-părţi în cazul în care un coproprietar este lipsit de capacitatea de
exerciţiu. Astfel, art. 360 prevede că, dacă un coproprietar este lipsit sau limitat în capacitatea de
exerciţiu, împărţirea poate fi făcută prin înţelegerea părţilor numai cu încuviinţarea autorităţii
tutelare, precum şi a ocrotitorului legal, după caz. Această normă instituie o cerinţă suplimentară faţă
de înţelegerea asupra împărţirii bunului comun în cazul în care un coproprietar este lipsit (art. 24) sau
limitat (art. 25) în capacitatea de exerciţiu. Aceste reguli sunt aplicabile şi persoanelor care nu au
împlinit vârsta de 18 ani, adică celor care nu au capacitate de exerciţiu deplină, excepţie făcând cei
care au încheiat căsătorie până la atingerea majoratului [art. 20 alin. (2)] şi persoanele emancipate
[(art. 20 alin. (3)]. Dacă asemenea persoane sunt coproprietari, împărţirea poate fi făcută prin
înţelegere a părţilor numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare sau a ocrotitorului legal, după caz. Dacă
aceste persoane abilitate să încuviinţeze împărţirea bunului comun vor fi contra împărţirii, ea poate fi
făcută prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărui coproprietar. Instituirea unor asemenea
reglementări îşi găseşte argumentul şi în faptul că împărţirea bunului este un act de dispoziţie.

423
 Modul de împărţire a bunului proprietate comună pe cote-părţi este reglementat la art. 361 din
Codul civil, care distinge două situaţii: (a) bunul este divizibil; (b) bunul este indivizibil. În cazul în
care bunul proprietate comună pe cote-părţi este divizibil, împărţirea se face în natură. La împărţirea
bunului în natură, trebuie să se ţină cont de mărimea cotei-părţi a fiecărui proprietar, astfel încât să i se
poată atribui o parte care să corespundă cotei-părţi. Se poate însă întâmpla ca partea să nu corespundă
cotei-părţi caz în care este aplicabil art. 361 alin. (3), care prevede că, în cazul în care unui dintre
coproprietari îi este atribuită o parte reală mai mare decât cota sa parte, celorlalţi coproprietari li se
atribuie o sultă.
Am văzut că, dacă este divizibil, bunul se împarte în natură. Dacă însă este indivizibil sau nu
este comod partajabil, împărţirea bunului se face pe alte căi. În opinia noastră, împărţirea efectuată în
alt mod decât cel prevăzut la art. 361 alin. (1) poate avea loc în următoarele două cazuri: a) bunul este
indivizibil; b) bunul, deşi divizibil, nu poate fi comod partajabil în natură. După cum se observă, la art.
361 alin. (2) se indică doar o singură situaţie, deoarece cuvântul indivizibil şi sintagma nu este
partajabil au acelaşi sens. Considerăm aşadar că sintagma nu este partajabil din prima propoziţie a
alin. (2) trebuie interpretată în sensul nu este comod partajabil. Prin urmare, dacă este indivizibil ori
nu este comod partajabil, bunul comun poate fi atribuit în proprietatea exclusivă a unuia dintre
coproprietari. O asemenea atribuire poate fi făcută doar cu acordul coproprietarilor. Acel coproprietar
care va deveni proprietarul exclusiv al bunului va fi ţinut la plata unei sulte celorlalţi coproprietari.
Legiuitorul nu a reglementat situaţia în care toţi coproprietarii doresc ca bunul să fie atribuit lor în
natură. În astfel de cazuri, litigiul urmează a fi soluţionat de instanţă, care poate aplica prevederile art.
361 alin. (5). O altă posibilitate de împărţire a bunului indivizibil sau a bunului care nu este comod
partajabil constă în vânzarea lui. Modul de vânzare este stabilit de coproprietari. Dacă însă aceştia nu
ajung la un numitor comun, bunul va fi vândut la licitaţie. Suma obţinută se distribuie între
coproprietari în funcţie de cota-parte a fiecăruia.
Împărţirea bunului comun în natură poate fi efectuată şi pe cale judecătorească, fiecărui
coproprietar urmând să-i fie repartizată o parte reală din bun. Dacă se iscă divergenţe privitor la partea
şi la persoana căreia i se repartizează, instanţa judecătorească poate să distribuie părţile din bunul
comun prin tragere la sorţi. Acest procedeu nou, necunoscut legislaţiei, poate fi util când, de exemplu,
la o parte din bunul comun pretind mai mulţi coproprietari. Tragerea la sorţi poate avea loc doar cu
participarea tuturor coproprietarilor.

Apărarea dreptului de proprietate. În principiu reglementările referitoare la apărarea

dreptului de proprietate din noul Cod civil nu diferă esenţial de cele din codul civil din 1964. În
ceea ce urmează vom supune analizei, în deosebi, novaţiile şi diferenţele referitoare la acţiunea
în revendicare. O primă întrebare la care trebuie să răspundem ar fi cine este în drept să înainteze
acţiunea în revendicare. Legislaţia civilă anterioară Codului civil în vigoare conţinea
reglementări exprese în acest sens. Astfel, art. 154 din Codul civil din 1964 prevedea că dreptul
de a înainta acţiune în revendicare îl are şi persoana care, deşi nu este proprietar, deţine în
posesiune bunuri în baza legii sau a unui contract59. Prevederi similare avea şi art. 41 alin. (4) din
Legea cu privire la proprietate. Codul civil în vigoare nu conţine astfel de norme, dispunând, la
art. 374 şi 375, că dreptul de a înainta acţiune în revendicare o are doar proprietarul. Această
poziţie a legiuitorului este corectă, fiindcă acţiunea în revendicare este petitorie, întemeiată direct
pe dreptul de proprietate, prin urmare, doar proprietarul bunului are dreptul de a o înainta. Pentru
a afirma că dreptul de a înainta acţiune în revendicare îl au şi alte persoane care deţin bunul în
posesiune în temeiul legii sau în bază de contract, este necesar ca legiuitorul să atribuie expres
59
Legislaţia unor ţări ca Federaţia Rusă (Codul civil, art. 305), Tadjikistan (Codul civil, art.
326), Kazahstan (Codul civil, art. 265) admite că şi alte persoane decât proprietarul pot înainta
acţiune în revendicare. Poate fi înţeleasă o astfel de poziţie, deoarece codul civil al acestor ţări
nu reglementează posesiunea ca stare de fapt şi, prin urmare, nu conţine prevederi despre
apărarea posesiunii.
424
acest drept posesorilor care nu sunt proprietari, în lipsa unor prevederi exprese în acest sens,
ţinând cont de dispoziţiile art. 374 şi art. 375 din Codul civil, afirmăm că dreptul de a înainta
acţiunea în revendicare îl are doar proprietarul nu şi arendaşul, locatarul, depozitarul, creditorul
gaj ist şi nici alte persoane care deţin un bun străin în temeiul legii sau în baza unui act juridic
civil, în cazul în care vor fi deposedate, persoanele care deţin bunul în posesiune ca arendaş,
locatar, depozitar vor avea posibilitatea de a recurge la mijloacele de apărare a posesiunii
prevăzute la art. 308 şi 309 din Codul civil (vezi capitolul II, posesiunea, din prezenta lucrare).
Soluţionarea corectă a litigiilor ce ţin de revendicarea bunurilor depinde şi de faptul dacă
instanţa judecătorească va stabili calitatea posesorului de la care se revendică bunul, acesta
putând fi de bună sau de rea - credinţă.
Se consideră dobânditor de bună-credinţă cel care nu ştia şi nici nu putea să ştie că procură
bunul de la o persoană care nu are dreptul să-1 înstrăineze. Este posesor de rea-credinţă persoana
care ştia sau trebuia să ştie că cel care a înstrăinat bunul nu avea acest drept. Calitatea
posesorului de rea-credinţă sau de bună-credinţă se determină în raport cu momentul
dobândirii bunului, în cazul în care dobânditorul, la momentul dobândirii, nu ştia şi nici nu
putea să ştie că cel care înstrăinează bunul nu are dreptul să-1 înstrăineze, iar, ulterior, a aflat
despre acest lucru nu poate fi considerat dobânditor de rea-credinţă. Prin urmare, buna sau
reaua-credinţă a dobânditorului depinde de un factor subiectiv (cunoaşte sau nu cunoaşte), care
trebuie să existe la momentul dobândirii bunului. Buna sau reaua-credinţă nu poate fi
„acoperită" cu fapte. De exemplu, dobânditorul nu poate spune că este de bună-credinţă în
temeiul faptului că a procurat bunul la licitaţie, unde i s-a comunicat că bunul este
revendicat într-un proces judiciar intentat persoanei care îl înstrăinează13.
Deşi atât posesorul de bună-credinţă, cât şi posesorul de rea-credinţă sunt posesori
ilegali, condiţiile de revendicare a bunurilor din posesiunea lor sunt diferite.
De la posesorul (dobânditorul) de rea-credinţă bunurile pot fi revendicate în toate cazurile,
ţinându-se cont de termenul de prescripţie extinctivă. Instanţa de judecată declară că dobânditorul este
de rea-credinţă după ce examinează toate condiţiile în care a fost încheiată convenţia de înstrăinare.
Dacă posesorul este de bună-credinţă ori de rea-credinţă, organul competent soluţionează în temeiul
prezumţiei posesiunii de bună-credinţă până când este dovedit contrariul. Acest lucru este prevăzut
expres la art. 307 alin. (1) din Codul civil, care prevede că buna-credinţă se prezumă. Dovada
posesiunii ilegale (de bună ori de rea-credinţă) trebuie să fie dovedită de către reclamant, adică de
proprietarul bunului. În afară de aceasta, proprietarul este obligat să dovedească faptul că anume lui îi
aparţine dreptul de proprietate asupra bunului revendicat.
Dacă de la dobânditorul de rea-credinţă bunul poate fi revendicat în toate cazurile, de la
dobânditorul de bună-credinţă poate fi revendicat numai în unele cazuri. Legea interzice revendicarea
banilor şi a titlurilor de valoare de la un dobânditor de bună-credinţă [art. 375 alin. (3)]. Din art. 375
alin. (3), se poate deduce că banii, titlurile de valoare la purtător, precum şi bunurile dobândite la
licitaţie pot fi revendicate de la un dobânditor de rea-credinţă.
Posibilitatea revendicării bunului de la un dobânditor de bună-credinţă depinde de faptul dacă
bunul a fost dobândit cu titlu gratuit sau cu titlu oneros.
Revendicarea bunului de la dobânditorul de bună-credinţă. Situaţia dobânditorului de bună-
credinţă care a dobândit bunul cu titlu gratuit este în principiu asemănătoare cu cea a dobânditorului de
rea-credinţă. Astfel, în conformitate cu art. 375 alin. (2), dacă bunurile au fost dobândite cu titlu
gratuit de la o persoană care nu avea dreptul să le înstrăineze, proprietarul este în drept să-şi
revendice bunurile în toate cazurile. Această prevedere legală urmează a fi interpretată în sensul că
bunul nu poate fi revendicat de la orice dobânditor de bună-credinţă. De exemplu, dacă cineva a
procurat un bun de la o persoană care nu era în drept să-l înstrăineze, dar ulterior l-a înstrăinat cu titlu
gratuit, bunul nu poate fi revendicat de la ultimul dobânditor. Această poziţie o întemeiem pe
dispoziţia art. 375 alin. (2) care prevede că bunul poate fi revendicat de la dobânditorul de bună-
credinţă doar atunci când l-a dobândit de la o persoană care nu avea dreptul să-l înstrăineze. În cazul în
care dobânditorul de bună-credinţă a dobândit bunul de la o persoană care avea dreptul să-l
înstrăineze, bunul nu poate fi revendicat. Pe de altă parte, un alt argument în susţinerea acestei poziţii
425
ar fi şi faptul că proprietarul bunului poate dispune de el după bunul său plac, inclusiv îl poate da cu
titlu gratuit unui terţ.
Aplicarea art. 375 alin. (2) poate genera întrebarea dacă cel care a dobândit bunul cu titlul gratuit
de la o persoană care nu avea dreptul să-l înstrăineze ar putea să-l înstrăineze cu titlu oneros? Este
posibilă oare revendicarea în acest caz? La prima vedere, prevederea art. 375 alin. (2) că, dacă
bunurile au fost dobândite cu titlu gratuit de la o persoană care nu avea dreptul să le înstrăineze,
proprietarul este în drept să-şi revendice bunurile în toate cazurile (s.n.) ar sugera ideea că şi de la un
astfel de posesor bunul ar putea fi revendicat. Considerăm că o asemenea interpretare a art. 375 alin.
(2) este incorectă şi nu corespunde adevăratului sens al acestei norme. Or, cel care a dobândit bunul cu
titlul oneros de la o persoană care l-a dobândit cu titlu gratuit de la o persoană care nu era în drept să-l
înstrăineze nu se deosebeşte cu nimic de dobânditorul de bună-credinţă care a dobândit bunul de la
persoana care nu avea dreptul să-l înstrăineze. De aceea, ori de câte ori bunul a fost dobândit cu titlu
oneros de un posesor de bună-credinţă, sunt aplicabile prevederile art. 375 alin. (1) şi nu ale art. 375
alin. (2).
Dacă bunul a fost dobândit cu titlu oneros, revendicarea este posibilă doar în cazurile prevăzute
de lege. Astfel, art. 375 alin. (1) prevede că, dacă un bun a fost dobîndit cu titlu oneros de la o
persoană care nu a avut dreptul să-l înstrăineze, proprietarul poate să-l revendice de la dobînditorul
de bună-credinţă numai în cazul în care bunul a fost pierdut de proprietar ori de persoana căreia
bunul a fost transmis de proprietar în posesiune sau dacă i-a fost furat unuia ori altuia, sau a ieşit în
alt mod din posesiunea acestora fără voia lor. Observăm că de la un dobânditor de bună-credinţă care
a dobândit cu titlu oneros, bunul poate fi revendicat doar în cazul în care a ieşit din posesiunea
proprietarului (sau a persoanelor cărora bunul a fost transmis de proprietar în posesiune) contrar
voinţei acestuia. Legiuitorul enumeră expres două cazuri de acest fel: (a) bunul a fost furat; (b) bunul a
fost pierdut. În afară de ele, revendicarea bunului de la posesorul de bună-credinţă care l-a dobândit cu
titlu oneros este posibilă în cazurile când bunul a ieşit din posesiunea proprietarului contrar voinţei
acestuia.
Situaţia se schimbă radical în cazul în care bunul iese din posesiunea proprietarului cu voinţa
acestuia. Astfel, dacă, iniţial, a ieşit din posesiunea proprietarului cu acordul lui (de exemplu, a fost
dat în arendă, pe urmă vândut ilegal de arendaş, adică fără acordul proprietarului), bunul nu poate fi
obiectul revendicării, deoarece proprietarul a greşit în alegerea contragentului (în alegerea arendaşului)
şi de aceea răspunde personal de consecinţele negative ale acţiunilor sale (darea în arendă),
dobânditorul de bună-credinţă procurând bunul de la arendaş în mod ireproşabil. Punând în balanţă
interesele proprietarului, care a dat bunul în posesiune arendaşului, acesta înstrăinându-l unui
dobânditor de bună-credinţă cu titlu oneros, şi interesele dobânditorului de bună-credinţă, legiuitorul a
acordat prioritate dobânditorului de bună-credinţă. Justificarea acestei poziţii îşi are fundamentul şi în
principiul general al dreptului conform căruia dreptul trebuie să-l apere pe cel ce are mai puţine
posibilităţi de a se apăra.

Important. De multe ori la practică se încearcă a revendica bunul ca rezultat al declarării

nulităţii actului juridic civil. Chiar şi în literatura de specialitate 60 este expusă ideea că, dacă bunul nu
poate fi restituit în baza acţiunii în revendicare, restituirea este posibilă în baza acţiunii în aplicare a
efectelor nulităţii actului juridic. În opinia noastră, de altfel solidară cu aceea din ultima lucrare din
subsol, este inadmisibil ca, în cazul imposibilităţii revendicării prin aplicarea regulilor acţiunii în
revendicare, bunul să fie restituit în posesiune proprietarului în urma aplicării efectelor nulităţii actului
juridic civil. Dacă am admite o asemenea situaţie, art. 375 din Codul civil ar avea o aplicaţie redusă.
De aceea, persoana care a dobândit bunul în temeiul unui act juridic devine adevăratul proprietar.
Acest lucru este stipulat la art. 331 alin. (1), care prevede că dobânditorul de bună-credinţă
dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului mobil şi în cazul în care cel care a dispus de bun nu
era proprietarul lui. Înseamnă că, ori de câte ori dobânditorul este de bună-credinţă, dobândind bunul
Витрянский, В.В. Проблемы
60
арбитражно-судебной защите прав участников
гражданского оборота. c. 9, 22-23; Гражданское право. Под редакцией A.П.Сергеева и Ю. К.
Tолстого. M., 2002, Т. I, с. 559-561.
426
mobil de la cel care nu avea dreptul să-l înstrăineze (excepţie făcând cazurile când bunul a ieşit din
posesiunea proprietarului contrar voinţei lui, fiind furat, pierdut etc.), acesta devine proprietar, iar
bunul nu îi va putea fi revendicat nici în baza acţiunii în revendicare şi nici a aplicării efectelor
nulităţii actului juridic civil. Nulitatea actului juridic civil are importanţă doar pentru raporturile dintre
fostul proprietar şi persoana care, contrar voinţei acestuia, a înstrăinat bunul, în sensul stabilirii
răspunderii faţă de fostul proprietar. Pe de altă parte, dacă nulitatea absolută poate fi invocată de orice
persoană având un interes născut şi actual, nulitatea relativă a actului juridic civil poate fi invocată
doar de un cerc restrâns de persoane, a căror enumerare exhaustivă o găsim la art. 218 din Codul civil.

I. Practica examinării litigilor funciare privind atribuirea în proprietate privată a cotelor de teren
echivalent.

1.1 Respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului constituie

o prerogativă de bază a oricărui stat de drept. Potrivit art. 20 al Constituţiei
Republicii Moldova, orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea
instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile,
libertăţile şi interesele sale legitime. În acest sens, cetăţenilor li s-a oferit
posibilitatea de adresare către organele competente şi în instanţele judecătoreşti în
scopul soluţionării diferitor litigii, inclusiv celor funciare.
Aplicarea corectă şi uniformă de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei ce
reglementează soluţionarea litigilor funciare, constituie o chestiune tradiţional
dificilă.
Pînă la reforma funciară în Republica Moldova, litigile funciare se
soluţionau preponderent în mod administrativ. Instanţele judecătoreşti erau limitate
în competenţă materială la judecarea pricinilor în litigiile de drept ce se iscau din
raporturile juridice funciare, iar soluţionarea acestor categorii de litigii ţineau în
mare măsură de organele executive ale statului. Această situaţie în mare măsură
era dictată de poziţia dominantă la vremea respectivă a doctrinei din dreptul
funciar, despre caracterul nepatrimonial a relaţiilor funciare la general, şi al
pămîntului în special, în sistemul bunurilor patrimoniale în rezultatul căreia se
efectua divizarea litigilor în pur funciare şi alte litigii imobiliare, ceea ce făcea
imposibil aplicarea procedurii judiciare la judecarea litigiilor funciare. În condiţiile
actuale, poziţia dată contravine prevederilor pct. 2 art. 288 Cod Civil al RM, unde
la categoria de bunuri imobile se raportă terenuri şi alte obiective legate solid de
pămînt, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat durabil
în acestea, adică bunurile a căror deplasare nu este posibilă fără a se cauza
prejudicii considerabile destinaţiei lor.

427
 Legislaţia în vigoare enumără categoriile de bunuri imobile care este
divizată în art. 288 din noul Cod Civil, dar care de altfel nu corespunde întru totul
prevederilor aliniatului 2 al articolului menţionat. Însă această situaţie nici de cum
nu schimbă esenţa legii şi se datorează faptului că multiplele acte normative au fost
adoptate pînă la punerea în vigoare a noului Cod Civil.
Potrivit art.2 din Legea cadastrului bunurilor imobile din 25.02.1998, la
categoria bunurilor imobile sunt atribuite doar terenurile, construcţiile capitale,
apartamentele şi alte încăperi izolate. O clasificare mai amplă în acest sens a
bunurilor imobile se stipulează în Codul Funciar. Astfel, conform alin. (3) al art.
2/1 Cod Funciar al Republicii Moldova din 25.12.1991, „sectoarele de teren şi
obiectele aferente acestora (solul, bazinele de apă închise, pădurile, plantaţiile
multianuale, clădirile, construcţiile, edificiile etc.), strămutarea cărora este
imposibilă fără a cauza pierderi directe destinaţiei lor, constituie bunuri imobile.
De menţionat că prin adoptarea Codului Funciar s-a purces la înfăptuirea de
iure şi de facto a reformei agrare unde segmentul principal îi revine reformei
funciare şi are drept scop privatizarea terenurilor proprietate publică, constituirea
proprietăţii private, legalizarea dreptului de proprietate asupra terenurilor, cît şi
crearea pieţei funciare. Unul din obiectivele de bază a reformei funciare din ţară
constă în atribuirea în proprietate privată a cetăţenilor din localităţile rurale a
cotelor de teren echivalent cu destnaţie agricolă din extravilanul localităţilor cu
titlu gratuit.

1.2. Instanţele judecătoreşti vor ţine cont că, chestiunile cu privire la judecarea
litigiilor funciare privind atribuirea în proprietate privată a cotelor de teren
echivalente se reglementează în special de următoarele acte normative ca:
- Constituţia RM;
- Codul Civil al RM din 06.06.2002 (Monitorul Oficial 82-86 din 2002);
- Codul Funciar a RM, adoptat la 05.12.1991 şi intrat în vigoare la 01.01.92 cu
modificările şi completările ulterioare;
- Legea cu privire la proprietate din 22.01.1991 (M.O. 3-4-5 din 1991);
- Legea privind preţul normativ şi modul de vînzare-cumpărare a pămîntului
din 05.07.1997 (M.O. nr.57-58 din 1997);
- Legea cu privire la privatizare din 04.07.1998, publicată în actele normative
cu privire la probleme economice şi bugetare (1990-1992), vol. I din 1992;
- Legea cu privire la programul de stat de privatizare pentru anii 1995-1996
din 15.03.1995 (M.O. nr.24 din 1995);
- Legea cu privire la programul de privatizare pe anii 1997-1998 din 25.06.97
(M.O. nr. 59-60 din 1997);
- Legea cu privire la arendă din 14.01.1992, (M.O. nr.1 din 1992);
- Legea cu privire la arenda în agricultură din 15.05.2003, (M.O. nr. 163–166
din 2003);
- Legea privind reglementarea de stat a regimului proprietăţii funciare,
cadastrul funciar de stat şi monitoringul funciar din 22.12.1992, (M.O. nr.2
din 1993);
428
- Legea privind gospodăriile ţărăneşti (de fermier) din 03.11.2000, (M.O.
nr.14-15 din 2001);
- Legea cu privire la aprobarea listei unităţilor ale căror terenuri destinate
agriculturii rămîn în prorietatea statului din 25.11.1995, (M.O. nr. 54-55 din
1996);
- Legea privind principiile urbanismului şi amenajării teritoriului din
17.05.1996, (M.O. nr. 1-2 din 1997);
- Legea exproprierii pentru cauză de utilitate publică din 08.07.1999, (M.O.
nr. 42-44 din 2000);
- Legea cadastrului bunurilor imobile din 25.01.1998, (M.O. nr. 24 din 1998);
- Regulamentul cu privire la comisiile funciare săteşti, de orăşel, orăşeneşti şi
raionale aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 130 din 02.02.1992, (M.O.
nr. 3 din 1992);
- Regulamentul cu privire la Comisia de privatizare a bunurilor întreprinderii
agricole, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 361 din 10.06.1993, (M.O.
nr.6 din 1993);
- Regulamentul cu privire la modul de soluţionare a litigiilor funciare, aprobat
prin Hotărîrea Guvernului nr. 144 din 05.03.1992, (M.O. nr.3 din 1992);
- Regulamentul despre aprobarea modelelor unice a documentelor ce confirmă
dreptul de proprietate, posesiune şi beneficiere funciară, aprobat prin
Hotărîrea Guvernului nr. 449 din 29.06.1992, (M.O. nr. 6 din 1992);
- Regulamentul privind terenurile destinate industriei, transportului,
telecomunicaţiilor, apărării şi cu alte destinaţii speciale, aprobat prin
Hotărîrea Guvernului nr. 707 din 12.11.1993, (MO nr.11 din 1993);
- Regulamentul privind principiile de bază privind restabilirea terenurilor
degradate, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 404 din 09.06.1994, (MO
nr.7 din 1997),
- Regulamentul cu privire la conţinutul documentaţiei cadastrului funciar
general, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 24 din 19.01.1995, (MO nr.
14 din 1995);
- Regulamentul privind aprobarea suprafeţelor fondurilor funciare de stat şi
fondurilor de privatizare în hotarele comunelor, aprobat prin Hotărîrea
Guvernului nr. 469 din 11.07.1994
- Regulamentul cu privire la modul de acumulare şi utilizare a mijloacelor
băneşti încasate în legătură cu excluderea terenurilor din circuitul agricol,
aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 634 din 18.09.1995, (MO nr. 68-69
din 1995);
- Regulamentul cu privire la atribuirea terenurilor, aprobat prin Hotărîrea
Guvernului nr. 246 din 03.05.1996, (MO nr. 35-37 din 1996);
- Regulamentul cu privire la serviciul pentru reglementarea de stat a regimului
proprietăţii funciare şi reforma funciară, aprobat prin Hotărîrea Guvernului
nr. 561 din 01.09.1992, (MO nr.6 din 1992);

429
 - Regulamentul cu privire la vînzarea-cumpărarea terenurilor aferente
obiectelor privatizate sau care se privatizează, aprobat prin Hotărîrea
Guvernului nr. 562 din 23.10.1996, (MO nr. 75-76 din 1996);
- Regulamentul cu privire la gajarea (ipotecarea) terenurilor şi a obiectelor
imobile aferente acestora, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 374 din
06.04.1998, (MO nr. 56-59 din 1998);
- Regulamentul cu privire la vînzarea-cumpărarea terenurilor, aprobat prin
Hotărîrea Guvernului nr. 192, (MO nr. 30-32 din 1998);
- Hotărîrea Guvernului nr. 72 din 30.01.2004 privind implimentarea legii cu
privire la arenda în agricultură, (MO nr. 26-29 din 2004);
- Regulamentul privind modul de ţinere în cadrul Primăriilor a registrelor
contractelor de arendă a terenurilor şi a altor bunuri agricole, aprobat prin
Hotărîrea Guvernului nr. 72din 30.01.2004, (MO nr. 26-29 din 2004);
- Regulamentul cu privire la modul de transmitere în proprietate privată a
loturilor de pămînt de pe lîngă casă în localităţil urbane, aprobat prin
Hotărîrea Guvernului nr. 128 din 21.09.1998 (MO nr. 90-91 din 1998).

Luînd în considerare faptul că aplicarea legislaţiei cu privire la litigiile

funciare este o problemă dificilă, instanţele judecătoreşti de drept comun şi cele
specializate împuternicite prin legislaţia procedurală civilă de judecare a pricinilor
în acţiunile civile ce rezultă din raporturi funciare, întru judecarea justă şi în
termeni rezonabili a cauzelor nominalizate, urmează să se conducă de actele
normative indicate care direct sau indirect reglementează domeniul dat.

1.3. Astfel, potrivit art. 12 al Codului Funciar, sunt stabilite expres

categoriile sociale de cetăţeni (beneficiari) ce dispun de dreptul la o anumită cotă
de teren echivalent în proprietate privată din extravilanul localităţii respective. Aici
menţionăm că, la pregătirea judecării privinii, instanţele judecătoreşti urmează să
verifice următoarele chestiuni, cum ar fi:
- se încadrează persoana care doreşte să primească cota de teren echivalent la
prevederile aliniatelor 4 şi 5 al art. 12 Cod Funciar;
- care va fi mărimea cotei de teren echivalent etc.;

De altfel, anume chestiunile ce ţin de categoriile de beneficiari şi mărimea cotei

respective se confruntă instanţele judecătoreşti mai frecvent. Întru excluderea
dificultăţilor de acest gen menţionăm că, la cota de teren echivalent în mărime de
100% stabilită în localitatea respectivă dispun următoarele categorii de beneficiari
ca:
1. membrii colhozurilor, salariaţii din sovhozuri şi din secţiile de producere
ale colegiilor agricole (zootehnice) sau din alte întreprinderi agricole,
inclusiv pensionarilor din aceste unităţi economice;
2. salariaţii din organizaţii şi întreprinderi care locuiesc în localităţile rurale
şi execută nemijlocit lucrări de construcţie şi exploatare a sistemelor de
ameliorare, restabilire şi îmbunătăţire a terenurilor şi sporire a fertilităţii
430
 solurilor în localitatea respectivă, inclusiv pensionarilor din aceste unităţi
economice;
3. persoanelor care locuiesc în localităţile rurale care au fost transferate din
întreprinderi agricole în organizaţii de construcţie şi transport colhoznice
şi intergospodăreşti, inclusiv pensionarilor din aceste unităţi economice,
4. salariaţii din întreprinderile zootehnice intergospodăreşti, inclusiv
pensionarilor din aceste unităţi economice. Salariaţilor şi pensionarilor din
aceste întreprinderi, care nu dispun de terenuri agricole supuse privatizării,
cota de teren echivalent li se atribuie la locul de trai;
5. persoanelor care deţin funcţii elective sau îşi satisfac serviciul militar în
termen şi care pînă la aceasta au lucrat la întreprinderi agricole;
6. persoanelor care au lucrat anterior la întrprinderile agricole din localitatea
respectivă: bărbaţii –25 ani, femeile – 20 de ani;
7. veteranilor celui de-al doilea război mondial, foştilor ostaşi-
internaţionalişti, familiilor persoanelor care şi-au pierdut viaţa ca urmare a
participării la acţiunile de luptă pentru apărarea integrităţii teritoriale şi a
independenţei Republicii Moldova, care locuiesc în localităţi rurale – la
locul de trai;
8. persoanelor supuse represiunilor politice şi reabilitate ulterior, care
locuiesc în localităţile rurale – la locul de trai;
9. persoanelor care au adus pămînt în gospodăriile colective, dar nu lucrează
în ele.

Pînă la 50 la sută din cota de teren echivalent calculată pe unitatea

administrativ-teritorială respectivă se atribuie:

1- persoanelor indicate la subaliniatele 1-5 ale aliniatului 4 din codul

Funciar care au lucrat în întreprinderi industriale şi în late unităţicu
profil neagricol şi au o vechime în muncă în agricultură mai mică de 5
ani;
2- persoanelor domiciliate în localităţi rurale care au fost angajate în
sfera socială avînd o vechime în muncă de 25 de ani bărbaţii şi 20 de
ani femeile care au pierdut capacitatea de muncă în specialitate din
motive de vîrstă sau sănătate, dacă nici um membru al familiei nu a
primit cota de teren ecgivalent;
3- salariaţilor din secţiile de învăţămînt ale colegiilor agricole
(zootehnice), inclusiv pensionarilor din aceste unităţi economice.

Iar toate operaţiunile de atribuire a cotei de teren echivalent se înfăptuiesc

ţinîndu-se cont de situaţia de la 1 ianuarie 1992, adică data punerii în aplicare a
Codului Funciar.
O tălmăcire mai amplă referitor la categoriile de beneficiari ce dispin de
dreptul la cota de teren echivalent enumerate la art.12 Cod Funciar se conţine şi în
pct. 10,11, 12,13, 14, 15, 16, 17, 18,19,20 şi 21 a Hotărîrii Plenului Curţii Supreme
431
de Justiţie nr. 10 din 26.03.1997, cu modificările introduse prin Hotărîrea Plenului
nr. 38 din 20.12.1999 „Cu privire la practica aplicării legislaţiei funciare de către
instanţele judiciare”.
Totodată, instaneţele judecătoreşti urmează să ţină cont de modificările şi
completările ulterioare ce au survenit la Codul Funciar prin Legea nr. 173-XIV din
22.10.1998 (MO nr. 108 din 03.12.1998), unde prin art. II pct. (1) s-a dispus că
„terenurile cu destinaţie agricolă rezervate pentru necesităţile dezvoltării sociale a
localităţilor rurale să se atribuie în proprietate privată unei persoane din familia în
care nici unuia din membrii acesteia nu i s-a atribuit cota de teren echivalent. Însă
mărimea terenurilor (cotei de teren echivalent) se stabileşte de către autoritatea
administraţiei pblice locale în baza propunerilor comisiei funciare, în funcţie de
posibilităţile reale, dar nu poate să depăşească mărimea cotei de teren echivalent
calculată pe unitatea administrativ-teritorială respectivă”.
Astfel, prin actul normativ nominalizat s-a mărit considerabil numărul
subiecţilor din localităţile rurale ce dispun de dreptul la cota de teren echivalent în
proprietate privată.
Modificările şi completările survenite la Codul Funciar referitor la
categoriile de persoane ce au dreptul la cota de teren echivalent, au strînit multe
neînţelegeri, neclarităţi, iar în unele cazuri au contribuit la adoptarea unor hotărîri
judecătoreşti ilegale. Această situaţie se datorează faptului că modificările şi
completările introduse nu au fost expuse expres în art. 12 Cod Funciar, dar într-un
articol separat, ba mail mult, nici în practica judiciară nu şi-a găsit reflectare,
necătînd la faptul că modificările introduse la Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de
Justiţie nr. 10 din 26.03.1997 „Cu privire la practica aplicării legislaţiei funciare de
către instanţele judiciare” au fost efectuate în anul 1999, adică după adoptarea
Legii nr. 179 din 22.10.98, pentru modificarea şi completarea Codului Funciar.
Din punct de vedere a teoriei generale a dreptului, afirmaţiile precum că,
categoriile enumerate la art. 12 Cod Funciar sunt exhaustive nu au suport juridic,
deoarece actul normativ se impune ca izvor suprem de drept, materializînd voinţa
Parlamentului şi de aceea trebuie aplicat şi respectat necondiţionat.
Litigiile funciare privind atribuirea în proprietate privată a cotelor de teren
echivalent ţin de competenţa instanţelor de drept comun (p.1 art. 32 CPC).
Potrivit p.8 al Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie “Cu privire la
practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legii
contenciosului administrativ” nr. 27 din 24.12.2001, cu modificările introduse prin
Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a R.M., nr. 14 din 25.03.2002,
“examinarea contestaţiilor privind hotărîrea comisiei funciare autorităţii publice
locale cu privire la propunerea de atribuire a terenului, hotărîrilor administraţiei
publice de atribuire cetăţenilor a terenurilor în proprietate, inclusiv de atrbuire a
cotei valorice, precum şi litigiile dintre proprietarii terenurilor şi administraţia
publică sunt de competenţa instanţei de drept comun, cu excepţia litigiilor
referitoare la terenurile ce fac parte din domeniul public al statului sau a unităţilor
administrative”.

432
 La judecarea litigiilor funciare privind atribuirea în proprietate privată a
cotelor de teren echivalent, instanţele judecătoreşti verifică dacă reclamantul a
respectat procedura de soluţionare prealabilă a pricinii pe cale extrajudiciară,
prevăzută expres în pct. 13 al Regulamentului cu privire la comisiile funciare
săteşti, de orăşel, orăşeneşti şi raionale, aprobat prin HG nr. 130 din 02.03.1992,
prin care se stipulează, că persoanele juridice şi fizice, ce nu sunt de acord cu
decizia comisiei funciare a localităţii respective asupra chestiunii funciare
examinate, prezintă în termen de 10 zile motivele dezacordului lor în scris în
comisia funciară raională, care la rîndul său le examinează şi în termen de 20 de
zile, adoptă decizii care pot fi atacate în instanţa judecătorească competentă. În caz
contrar, judecătorul va restitui cererea de chemare în judecată printr-o încheiere
concomitent indicînd instanţa (organul) unde trebuie să se adreseze reclamantul în
temeiul alin. (1) lit. a) art. 170 CPC.
Funcţia de atribuire şi de înstrăinare a terenurilor, cît şi de autentificare a
dreptului deţinătorilor de terenuri o au numai organele administraţiei de stat (alin.
1 art. 6 Cod funciar). În conformitate cu prevederile art. 6 Cod Funciar, au fost
constituite comisii funciare în toate localităţile rurale pentru efectuarea lucrărilor
de pregătire a reformei funciare pe întreg teritoriul ţării. Modul de formare a
comisilor funciare săteşti, de orăşel, orăşeneşti şi raionale, sarcinile lor de bază,
atribuţiile, drepturile, obligaţiile, responsabilitatea, regimul de lucru, cît şi
încetarea activităţii acestor comisii sunt stipulate în Regulamentul nominalizat,
aprobat prin HG nr. 130din 02.03.1992.

Componenţa comisiei funciare este aprobată printr-o decizie comună a

autorităţii administraţiei publice locale şi a întreprinderii agricole din localitatea
respectivă cu 2/3 din numărul consilierilor, membrilor cîrmuirii colhozului sau a
consiliului de muncă a întreprinderii agricole de stat.
În componenţa comisiei funciare pot fi incluşi, pe bază de paritate, de la 7
pînă la 15 persoane, ţinîndu-se cont de volumul, complexitatea lucrărilor, suprafaţa
terenurilor, numărul localităţilor, numărul famiilor şi a persoanelor, beneficiari de
terenuri şi de alte aspecte (p. 4 din Regulamentul nr. 130 din 02.03.1992). Comisia
funciară îşi îndeplineşte funcţiile conform programului şi planului oprativ de lucru,
coordonat cu autorităţile administraţiei publice locale şi a comisiei funciare
raionale. Problemele de bază, inclusiv primirea şi înregistrarea cererilor cetăţenilor
pentru utilizarea pămîntului, întocmirea listelor cetăţenilor care au dreptul la cota
de teren echivalent şi mărimea terenului etc., se examinează la şedinţele plenare cu
participarea a cel puţin ¾ din membrii comisiei, iar deciziile comisiei funciare sunt
adoptate cu votul a 2/3 din membrii prezenţi (3/4) şi însoţite de un proces-verbal,
semnat de către toţi participanţii la şedinţă. (p.p. 11 şi 12 din Regulamentul nr.
130).
La primirea cererii de chemare în judecată, judecătorul va verifica dacă
aceasta întruneşte exigenţele prevăzute de cele relatate mai sus (p.1 art. 168 CPC).
După cum am menţionat anterior, litigiile şi plîngerile legate de chestiunile
funciare unde una din părţi este cetăţeanul, se examinează de către instanţele
433
judecătoreşti de drept comun (p.1 art. 28 CPC). Litigiile economice ce apar în
raporturile juridice funciare, din alte raporturi dintre persoanele juridice,
persoanele fizice care practică activitate de întreprinzător fără a se constitui
persoană juridică, avînd statut de întreprinzător individual, dobîndit în modul
stabilit de lege, inclusiv gospodăriile ţărăneşti (de fermier) se judecă de către
instanţele judecătoreşti economice (p.1 art. 29 CPC).
În rezultatul stabilirii a noilor tipuri şi forme de proprietate asupra
pămîntului, raporturile funciare au căpătat caracter patrimonial. Terenurile pot fi
obiect al raporturilor de vînzare-cumpărare, gajare, arendă, donaţia, moştenire etc.,
adică terenurile au devenit bunuri imobile.
Caracterul raporturilor apărute ca rezultat al acestor acţiuni este diferit, însă
indiferent de tipurile de proprietate, destinaţie, cît şi forma organizatorico-juridică
de gospodărire, raporturile date devin raporturi funciare, fiindcă au un singur
obiect – pămîntul.
Menţionăm în context, că nu toate raporturile sociale care au ca obiect
terenurile sunt raporturi funciare. Astfel, raporturile care apar în procesul efectuării
unor plăţi pentru folosirea terenurilor ori stabilirii şi perceperii impozitului funciar,
poartă caracter economic, dar nu sunt de ordin funciar.
Autentificarea dreptului de proprietate asupra cotei de tern echivalent,
potrivit art. 12 Cod Funciar, se face în baza hotărîrii autorităţilor administraţiei
publice locale prin eliberarea unui titlu ce confirmă acest drept. Documentele ce
confirmă drepturile deţinătorilor de teren sunt:
- titlul de autentificare a dreptului deţinătorului de teren;
- certificatul de moştenire;
- contractul de vînzare-cumpărare;
- contractul de donaţie;
- contractul de schimb;
- contractul de arendă şi altele (art. 20 Cod Funciar).

Conform art. 21 Cod Funciar, deţinătorii de terenuri nu au dreptul să

folosească terenurile, inclusiv în condiţii de arendă (art. 11 al Legii cu privire la
arenda în agricultură) pînă cînd Primăria nu va stabili hotarele terenurilor în natură.

Terenurile, conform art. 6/1 Cod funciar, indiferent de destinaţie şi

tipul de proprietate, precum şi drepturile asupra lor, sunt supuse înregistrării de stat
în registrul bunurilor imobile a Întreprinderii Specializate în Cadastru, inclusiv
filialele sale (oficiilor cadastrale teritoriale amplsate în centrele raionale). (art. 1 al
Legii pentru modificarea şi completarea Legii cadastrului bunurilor imobile, nr.
362-XVI din 23.12.2005, MO nr. 20 din 2006).
Amplasarea terenurilor care se atribuie în calitate de cote de teren echivalent
va fi determinată de primăria satului (comunei) sau organului fără cererea
titularului cotei de teren echivalent în baza proiectului de organizare a teritoriului,
elaborat de o întreprindere de stat sau privată care dispune de licenţa respectivă
(alin.1 art.13 Cod funciar).
434
 De remarcat că proiectul de organizare a teritoriului se aprobă de primăria
satului (comunei) sau oraşului la propunerea comisiei funciare, iar la elaborarea
acestuia se va ţine cont de listele grupurilor de proprietari ai cotelor de teren
echivalent şi de consecutivitatea atribuirii terenurilor în hotarele cîmpurilor (alin. 2
şi 3 art. 13 Cod funciar).
Iar la cererea proprietarului cotei de teren echivalent, în cadrul elaborării
proiectului de organizare a teritoriului, primăria respectivă poate decide atribuirea
în natură (pe loc) a cotei de teren echivalent, cît şi a grădinii (grădinilor) din
extravilan într-un singur teren, reeşind din posibilităţile reale, însă este interzis ca
această cotă de teren echivalent să fie atribuită în natură în mai mult de 3 terenuri
divizată în teren arabil, vie şi livadă (alin.5 art. 13 Cod funciar).
În atribuţiile primăriilor încadrate în acest proces ţine şi eliberarea titlului de
autentificare a dreptului deţinătorului de teren pentru fiecare teren în parte cu
înregistrarea ulterioară a proprietarilor terenurilor în registrele cadastrale al
deţinătorilor de terenuri.
În cazul în care persoana nu este de acord cu decizia primăriei, referitor la
înscrierile efectuate în titlul de autentificare a dreptului deţinătorului de teren
echivalent, la modificările efectuate anterior, la amplasarea terenurilor şi hotarelor
acestuia, la mărimea cotei de teren echivalent, ea are dreptul să se adreseze în
instanţa judecătorească cu o acţiune de a recunoaşte nule sau parţial nule deciziile,
hotărîrile şi titlurile nou eliberate.
Atunci cînd hotărîrea sau decizia privind atribuirea cotei de teren echivalent
a fost anulată, iar persoana deţine acest titlu, el poate fi recunoscut nul în baza unei
acţiuni atît din partea primăriei, cît şi a persoanelor cointeresate, adică a căror
drepturi au fost lezate.
Terenurile dobîndite în proprietate privată se transmit prin moştenire
conform testamentului (succesiune testamentară), iar cotele de teren echivalent
acordate în proprietate privată persoanelor care se bucură de acest drept, dar care
nu au reuşit să le primească în modul stabilit de lege în legătură cu decesul, se
moştenesc în temeiul legii (succesiune legală) – (art. 14 Cod funciar; art. 1432 Cod
civil). Acest drept, asupra cotei de teren echivalent se confirmă prin certificatul de
moştenire, eliberat moştenitorilor de către notar în baza certificatelor de la primăria
localităţii respective, prin care se adevereşte faptul că decedatul la 01.01.92 avea
dreptul la cota de teren echivalent şi fusese inclus în listele respective. Refuzul
primăriei de a elibera astfel de certificat, persoanelor cointeresate poate fi contestat
cu acţiune în instanţa judecătorească. De acest drept se bucură în egală măsură şi
moştenitorii, dacă notarul refuză să elibereze certificatele de moştenire asupra cotei
de teren echivalent. Hotărîrea instanţei judecătoreşti competente serveşte drept
temei pentru eliberarea documentelor ce legalizează dreptul de proprietate, de
posesiune şi de beneficiere funciară, inclusiv în condiţii de arendă şi se execută în
modul stabilit de lege, după ce rămîne definitivă, cu excepţia cazurilor de
executare imediată după pronunţare (alin.3 art.93 Cod funciar şi art. 255 CPC
RM).

435
 în conformitate cu art. 90 Cod funciar, litigiile dintre deţinătorii de terenuri
şi autorităţile administraţiei publice locale se soluţionează de organele ierarhic
superioare, a căror decizie poate fi atacată în instanţa judecătorească. Litigiile în
care părţile sau una dintre părţi sunt deşinători de terenuri cu titlul de proprietate se
examinează de către instanţele judecătoreşti competente (art.91 Cod funciar).
Litigiile patrimoniale privind raporturile funciare în care părţile sau din părţi sunt
persoanele fizice, inclusiv gospodăria ţărănească (de fermier) se examinează de
către instanţele judecătoreşti economice.

II. PRACTICA EXAMINĂRII LITIGIILOR PRIVIND EXERCITAREA

DREPTURILOR FUNCIARE

Legislaţia actulă garantează tuturor deţinătorilor de terenuri cu orice titlu

respectarea şi protejarea drepturilor lor funciare. potrivit art.4 Cod funciar, prin
deţinători de terenuri se înţeleg titularii dreptului de proprietate, de posesiune şi
beneficiere funciară.
Constituţia Republicii moldova garantează şi ocroteşte dreptul de proprietate
funciară, consfinţit în art. art. 9, 46 şi 127, ca fiind un drept fundamental, de veche
tradiţie în catalogul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Acest drept este unul din
pilonii de bază, cuprins în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de
Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948, care prevede în art.17 că „orice
persoană are dreptul a proprietate, atît singură, cît şi în asociere cu alţii. Nimeni nu
poate fi pilsit arbitrar de proprietatea sa”.
Dreptul de proprietate, inclusiv de proprietate privată asupra pămîntului, este
considerat de Curtea Constituţională ca o prerogativă inerentă naturii umane, un
mijloc de atingere a valorilor umane recunoscute, un drept economic prin
excelenţă, fiind indisolubil legat de structura economică a societăţii (HCC din
25.01.1996, MO nr.10/110 din 1996).
Tot Curtea Constituţională concluzionează că prin proprietate privată asupra
pămîntului se înţelege dreptul persoanelor fizice asupra unor terenuri prin
exercitarea nestingherită a atributelor dreptului de proprietate (posesie, folosinţă şi
dispoziţie) în mod exclusiv şi perpetuu, prin putere şi interes propriu în condiţiile
legii, Iar prin dreptul cetăţeanului de dispoziţie asupra prorietăţii sale private,
inclusiv a pămîntului, este necesar de a se înţelege posibilitatea general-
recunoscută şi garantată a acestuia de a săvîrşi nestingherit orice acţiune îndreptată
spre hotărîrea soartei juridice a obiectului prin diferite acţiuni care au consecinţe

436
juridice, în acelaş timp şi de vînzare-cumpărare, donaţie, schimb etc. Atunci cînd
proprietarul privat este lipsit de dreptul de a dispune de terenul său de pămînt,
acesta nu poate fi considerat antrenat în concurenţă liberă cu subiectul proprietăţii
publice (HCC din 02.10.1996, MO nr. 67-68 din 17.10.1996).
Codul civil prin prevedirile sale (art.art.315-376) a legalizat dreptul de
proprietate, menţionînd concomitent în p.5 art.315 Cod civil că, particularităţile
dreptului de folosinţă a terenurilor agricole se stabilesc prin lege.
Astfel, potrivit art. 27 Cod funciar au fost stipulate drepturile proprietarilor
funciari care au dreptul:
- să gospodărească de sine stătător reternul; să fie proprietarii producţiei
obţinute şi a veniturilor din realizarea ei; să folosească în modul stabilit de
lege zăcămintele, pădurile, apele şi alte bogăţii ale pămîntului; să
construiască în modul stabilit de lege case, clădiri de producţie, edificii cu
destinaţie social-culturală şi cu altă destinaţie; să dea terenul sau o parte din
el în folosire prin arendă sau sub altă formă; să primească, în caz de
retragere a terenului pentru nevoile statului şi a societăţii, compensarea
deplină a cheltuielilor şi a pierderilor, inclusiv avantajului ratat, cît şi să lese
moştenire terenul şi să-l înstrăineze în confomitate cu legea.
În conformitate cu prevederile art.30 Cod funciar, amestecul din partea
organelor şi organizaţilor de stat, economice şi de altă natură în activitatea
deţinătorilor de terenuri este interzis, cu excepţia cazurilor în care ultimii
încalcă legislaţia. Alin.2 art.30 cod funciar stabileşte posibilitatea
deşinătorilor de terenuri ale căror drepturi au fost încălcate, iar ulterior
restabilite la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat. Mărimea
despăgubirilor se determină de comun acord cu proprietarul, iar în caz de
divergenţă, prin hotărîrea judecătorească (art. 316 Cod civil).
Un volum mai restrîns, comparativ cu drepturile prorietarilor funciari le au
posesorii şi beneficiarii funciari, prevăzute în art. 28 Cod funciar şi care se reduc
la:
- folosirea terenurilor potrivit condiţiilor de atribuire; să fir proprietarii
producţiei obţinute; să folosească în modul stabilit de lege zăcămintele,
pădurile, apele şi alte bogăţii ale pămîntului şi să primească, în caz de
stingere a dreptului de posesiune sau beneficiere, compensarea cheltuielilor
legate de ameliorare a terenului.
Recunoaşterea drepturilor funciare a cetăţenilor se efectuează prin
intermediul instanşelor judecătoreşti de drept comun prin adoptarea unei hotărîri
potrivit regulilor stabilite la art.48 CPC RM, de restabilire a drepturilor funciare
încălcate.
De competenţa instanţelor judecătoreşti, în special sunt:
- cerinţele privind atribuirea terenurilor pentru construcţia caselor de locuit, a
anexelor gospodăreşti şi grădini, inclusiv pentru crearea gospodăriilor

437
 ţărăneşti (de fermier) (art.11 Cod funciar, art.2 din Legea privind
gospodăriile ţărăneşti (de fermier)din 03.11.2000);
- plîngerile privind refuzul autorităţilor administraşiei publice locale de a
elibera documentele de autentificare a dreptului de proprietate asupra
terenurilor, de posesiune şi de beneficiere funciară (art.20 Cod funciar),
precum şi refuzul de a înregistra contractul de arendă a terenului (art. 41 Cod
funciar, art.art.10,11 a Legii cu privire la arenda în agricultură);
- cerinţele privind recunoaşterea ca nelegitim a refuzului administraţiei de a
acorda, cît şi de a păstra dreptul de folosire a lotului auxiliar (art. 17-19 Cod
funciar);
- cerinţele privind recunoaşterea ca nelegitim a refuzului autorităţilor
administraţiei publice locale de a acorda lot de pămînt pentru îndeletniciri şi
meşteşuguri populare (art.38 Cod funciar) grădinelor şi loturilor pentru
legumicultură (art.39 Cod funciar), cît şi a întovărăşirilor pomicole (art. 40
Cod funciar);
- cerinţele privind refuzul arendatorului de a transmite arendaşului în
posesiune şi folosinţă bunurile de contract, cît şi refuzul arendatorului de a
semna actul de predare-preluare a bunurilor arendate (art. 19 Legea cu
privire la arenda în agricultură);
- litigiile legate de lichidarea gospodăriei ţărăneţti, de reorganizarea şi
lichidarea asociaţiei gospodăriilor ţărăneşti, inclusiv în legătură cu retragerea
loturilor de pămînt (art.art.26,27,33 a Legii privind gospodăriile ţărăneşti (de
fermier));
- cerinţele legate de repararea pagubelor cauzate prin retragerea sau ocuparea
temporară a loturilor de pămînt, precum şi prin limitarea drepturilor
deţinătorilor de teren sau prin înrăutăţirea calităţii terenurilor ca urmare a
activităţii întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor şi cetăţenilor
(art.art.27,30,74,97,98,99 Cod funciar);
- cerinţele legate de repararea pagubelor cauzate în rezultatul ocupării
nelegitime a terenului, poluării lui, degradării şi altor încălcări ale drepturilor
deţinătorilor de teren (art.art.30, 101 Cod funciar);
- cerinţele privind repararea pagubelor cauzate deţinătorilor de pămînt în
legătură cu efectuarea lucrărilor de prospecţiune (art.art.76,77 Cod funciar);
- cerinţele autorităţilor administraţiei publice locale despre retragerea
terenurilor din proprietate privată în temeiul prevăzut de art.24 Cod funciar,
şi ale proprietarilor terenurilor – despre retragerea terenurilor de la posesori
şi beneficiari în temeiul, prevăzut de art. 25 Cod funciar;
- plîngerile proprietarilor de terenuri, posesorilor şi beneficiarilor privind
recunoaşterea nelegitimă a actelor, emise de organele de stat sau de alte
organe prin exces de competenţă ori prin încălcarea cerinţelor legale, ce
lezează interesele lor în domeniul exercitării drepturilor funciare (art.9,10
Cod funciar);
- cerinţele autorităţilor administraţiei publice locale către deţinătorii de
terenuri cu titlu de posesiune sau de folosinţă, referitor la repararea pagubei
438
 pricinuite ca urmare a folosirii neraţionale a pămîntului, precum şi cerinţele
proprietarilor şi beneficiarilor despre recuperarea cheltuielilor legate de
ameliorarea şi îmbunătăţirea pămîntului (art. 25 Cod funciar),
- litigiile dintre proprietarii construcţiilor de locuit, situate pe terenurile
vecine, despre înlăturarea piedicilor în folosirea terenurilor de pămînt, chiar
şi atunci cînd se contestează hotareleşi dimensiunile acestuia (art.91 Cod
funciar);
- litigiile dintre întovărăşirile pomicole şi membrii lor, litigiile propriu-zise
apărute între membrii întovărăşirilor, litigiile dintre soţi, inclusiv foştii soţi,
dintre moştenitorii privind împărţirea terenului de pămînt sau stabilirea
ordinii de utilizare a lui, cît şi a dreptului exclusiv de utilizare a terenului
(art.40 Cod funciar, art.art.1565-1567 Cod civil);
- plîngerile împotriva hotărîrii autorităţilor administraţiei publice locale
privind refuzul de a înstrăina terenurile pomicole (art.7, al Legii privind
preţul normativ şi modul de vînzare-cumpărare a pămîntului);
- plîngerile proprietarului de teren ori de alte bunuri agricole împotriva actului
administrativ cu privire la confiscarea acestora (343 Cod civil);
- plîngerea proprietarului sau titularului de alte drepturi reale asupra
pămîntului, împotriva actului autorităţii administraţiei publice locale de
declarare a utilităţii publice de interes local în cazul exprprierii de terenuri,
cît şi cerinţele legate de mărimea sumei despăgubirilor (art.337 cod civil,
art.16 al Legii exproprierii pentru cauză de utilitate publică, art.23 Cod
funciar),
- cerinţele legate de repararea pagubelor cauzate prin înstrăinarea forţată a
terenurilor în scopul satisfacerii necesităţilor funciare ale statului (art.16,17
al legii privind preţul normativ şi modul de vînzare-cumpărare a
pămîntului).
- Plîngerile împotriva dispoziţiilor primarului privind refuzul de examinare a
cererilor proprietarilor cotelor de teren echivalent, privind consolidarea
terenurilor cît şi litigiile apărute în procesul implimentării proiectului de
consolidare a terenurilor agricole prin schimb benevol (art.art. 70/2, 70/3
Cod funciar);
- Cerinţele cu privire la atribuirea cotei de teren echivalent (art. 12 Cod
funciar);
- Litigiile despre acordarea cotei-părţi valorice din bunurile întreprinderilor
agricole supuse privatizării (art. 13 Cod funciar; art. 22 Legea cu privire la
Programul de stat de privatizare pentru anii 1995-1996; art. 35 al Legii cu
privire la Programul de privatizare pentru anii 1997-1998).

Astfel, cerinţele legate de exercitare a drepturilor funciare a cetăţenilor, se

examinează potrivit procedurii de acţiune în justiţie. Totodată, instanţele
judecătoreşti în dependenţă de esenţa cerinţelor înaintate, urmează să ţină cont de
prevederile p.8 al Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a RM “Cu privire la
practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Legii
439
contenciosului administrativ” nr. 27 din 24.12.2001, cu modificările ulterioare,
deja menţionate.
Ca o particularitate distinctă la judecarea litigiilor economice ce apar din din
raporturi juridice funciare dintre persoanele juridce şi persoanele fizice ce practică
activitate de întreprinzător fără a se constitui ca persoană fizică, instanţele
judecătoreşti economice vor ţine cont de faptul că drepturile gospodăriilor ţărăneşti
(de fermier) sunt expres stipulate în Legea privind gospodăriilor ţărăneşti (de
fermier).
Potrivit art.7 al legii menţionate, gospodăria ţărănească are dreptul:
- să dispună de ştampilă, să deschidă conturi bancare, inclusiv valutare;
- să-şi determine direcţia şi volumul activităţii financiare şi economice;
- să angajeze şi să elibereze lucrători în bază de contracte individuale de
muncă;
- să construiască, în conformitate cu actele normative, obiectivele necesare
activităţii sale;
- să efectueze lucrări de irigare, desecare şi alte lucrări de ameliorare în
conformitate cu actele normative;
- să ia şi să dea în arendă terenuri şi alte bunuri;
- să dispună de produsele şi de veniturile sale;
- să stabilească preţurile de comercializare la producţia proprie;
- să desfpşoare activitate economică extrenă, în conformitate cu legislaţia;
- să asigure riscul pierderii (nimicirii) sau deterorării bunurilor comune ale
membrilor gospodăriei, precum şi alte riscuri de întreprinzător;
- să fie participant la societatea comercială şi membru al cooperativei
(excepţie făcînd calitatea de participant deplin la societatea în nume colectiv
sau la societatea în comandită);
- să fie membru al sociatăţile necomerciale (asociaţii, uniuni);
- să desfăşoare alte activităţi care nu contravin legislaţiei.

În acest scop, orice persoană interesată este în drept să se adreseze în

instanţa judecătorească, pentru a-şi apăra drepturile încălcate sau contestate,
libertăţile şi interesele legitime (p.1, art.5 CPC RM). prin urmare, instanţa
judecătorească exercită apărarea drepturilor funciare ale cetăţenilor prin somare
la executarea unor obligaţii, prin declararea existenţei sau inexistenţei unui
raport juridic funciar, ori prin constatarea unui fapt care are valoare juridică.
O altă particularitate, la care instanţele judecătoreşti necesită a ţine cont la
judecarea pricinilor civile, este şi volumul de drepturi ce decurg din contractul
de arendă a bunurilor agricole.
Conform art. 15 din Legea cu privire la arenda în agricultură, părţile
contractului au dreptul:
- arendatorul este în drept să verifice oricînd modul în care arendaşul
exploatează bunurile sale date în arendă, fără a interveni în activitatea
curentă a acestuia, şi să obţină informaţia necesară;

440
 - arendaşul (sau deţinătorul terenului vecin cu cel arendat) are dreptul prioritar
la încheierea contractului de arendă pe un nou termen în cazul în care şi-a
onorat obligaţiile contractuale luate anterior, bunurile arendate se dau în
arendă pe un nou termen, acceptă noile clauze contractuale stabilite de
arendator;
- arendaşul beneficiază de dreptul de preemţiune în cazul înstrăinării de către
proprietar a bunurilor date în arendă.

Textele legale consacră regula simetriei în contracte, ceea ce înseamnă că

orice contract de arendă a bunurilor agricole, fiind rezultatul acordului de voinţă al
părţilor poate fi desfăcut sau revocat în principiu, în acelaş mod. Revocarea
acontractului prin voinţa exclusivă a uneia dintre părţi este imposibilă, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege. Iar în cazul în care una din părţi nu-şi resărectă în mod
voluntar obligaţiile, cealaltă parte este în drept să se adreseze instanţei
judecătoreşti.
Conform p.2, art.5 CPC RM, nici unei persoane nu i se poate refuza apărarea
judiciară din motiv de inexistenţă a legislaţiei, de imperfecţiune, coliziune sau
obscuritate a legislaţiei în vigoare.
Referitor la exercitarea drepturilor funciare, Curtea Constituţională s-a expus
că, persoana fizică, care are intenţia de a organiza o gospodărie ţărănească şi de a
se folosi de atributele de proprietate, nu poate fi restrînsă în drepturi decît în
cazurile rpevăzute expres de Legea Supremă a ţării. (HCC nr. 40 din 12.07.2001,
MO nr. 81-83 din 2001).
O altă particularitate în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legitime funciare ale cetăţenilor constă în aceea că, acţiunea poate fi intentată de
către procuror la cererea scrisă a persoanei interesate dacă aceasta nu se poate
adresa în judecată personal dun cauză de sănătate, vîrstă înaintată, incapabilitate
sau din alte motive întemeiate. În cazurile prevăzute de lege, procurorul este în
drept să se adreseze în judecată în apărarea drepturilor funciare ale unui număr
nelimitat de persoane (spre exemplu, cînd au fost poluate terenurile luate în arendă
de către un lider, cu substanţe chimice, sau de altă natură ce a dus la degradarea
acestora). aceste cerinţe decurg din prevederile art. art. 86, 87 Cod funciar, care
stipulează printre altele că, statul în persoana autorităţilor administraţiei publice
locale are obligaţia să asigure folosirea raţională şi suficientă a terenurilor, precum
şi protecţia acestora indiferent de destinaţia lor.
Partciparea procurorului la judecarea pricinilor civile apărute din raporturi
privind exercitarea drepturilor funciare a cetăţenilor reese din prevederile art. 71
CPC RM.
Menţionăm în context că, multiplele categorii de litigii funciare sau iscat în
marea lor măsură din următoarele motive că:
- imperfecţiunea cadrului legislativ, cît şi modificările, completările destul de
frecvente a legislaţiei în domeniu;
- crearea diferitor obstacole artificiale de către factorii de decizie implicaţi în
procesul de desfăşurare a reformelor funciare şi
441
 - cunoaşterea insuficientă a legislaţiei de către a legislaţiei de către persoanele
încadrate nemijlocit în procesul de împroprietărire a ţăranilor cu cotele de
teren echivalent şi a celor valorice.

De aceea, la judecarea pricinilor privind exercitarea drepturilor funciare a

cetăţenilor, instanţele judecătoreşti urmează să concretizeze minuţios cauzele de
încălcare a legislaţiei ce conduc la apariţia litigiilor funciare, inclusiv celor
patrimoniale, reacţionînd prompt la emiterea încheierilor interlocutorii privind
încălcarea legislaţiei funciare de către persoanele cu funcţii de răspundere, precum
şi privind deficienţele în activitatea organelor ce sunt obligate să realizeze
controlul asupra utilizării terenurilor (art. 271 CPC RM).
La adresarea, cu cereri de chemare în judecată, reclamentul persoană fizică
ori juridică achită taxa de stat în conformitate cu prevederile art. 83 CPC.

442
 III. PRACTICA EXAMINĂRII LITIGIILOR PRIVIND
ÎNLĂTURAREA OBSTACOLELOR ÎN EXERCITAREA
DREPTULUI DE BENEFICIERE FUNCIARĂ.

De cele mai dese ori, litigiile funciare se iscă în legătură cu folosirea

loturilor de teren, sau cum sunt tratate în literatura de specialitate – litigii pur
funciare. Acestea pot fi atît litigiile izvorîte din săvîrşirea anumitor acţiuni
concrete, ce lezează drepturile şi interesele legitime ale beneficiarilor funciari, cum
ar fi:
- înlăturarea piedicilor în folosirea terenurilor din extravilan;
- eliminarea obstacolelor la folosirea loturilor de teren; pentru case, anexe
gospodăreşti şi grădini;
- Înlăturarea obstacolelor privind accesul la terenul proprietate privată;
- Ocuparea nelegitimă a terenurilor din intravilan şi extravilan;
- Stabilirea ordinii de utilizare a loturilor de teren etc., cît şi izvorîte din
acţiuni, eschivarea de a îndeplini anumite obligaţiuni ca:
- Nerestituirea în termen a terenului;
- Nereaducerea terenului în stare bună care a fost ocupat fără autorizaţie; sau
care a fost folosit în bază de arendă, subarendă, inclusiv în folosinţă
provizorie şi ca urmare a depăşirii termenilor folosinţei terenului;
- Neîndeplinirea cerinţelor referitor la repararea pagubelor pricinuite
deţinătorilor de terenuri etc.

Părţi în litigiile respective, în afară de proprietarii de terenuri, beneficiarii

funciari, arendaşi pot fi şi diverse persoane juridice şi fizice ce au lezat drepturile
şi interesele legale ale acestora, cît şi autorităţile administraţiei publice locale care
au adoptat hotărîri, decizii în chestiuni funciare.
Apărarea drepturilor funciare se efectuează în conformitate cu procedeele şi
metodele stipulate în legislaţia civilă, funciară etc. Potrivit prevederilor art. 376 al
Codului Civil şi art. 48 alin.3 din Legea cu privire la proprietate din 22.01.1991,
proprietarul poate cere înlăturarea oricăror încălcări ale drepturilor sale, chiar dacă
aceste încălcări nu au avut legătură cu lipsirea lui de posesiune.
Astfel, legislaţia civilă permite în aceste cazuri, apărarea dreptului de
proprietate cu ajutorul acţiunii negatorii. Deci, la cerinţa proprietarului posesor al
bunului către persoanele terţe către înlăturarea piedicilor privind folosinţa şi
dispoziţia asupra bunurilor cei aparţin. Menţionăm că, au dreptul de a înainta
acţiunea negatorie şi persoanele care, deşi nu sunt proprietari, deţin în posesiune
terenurile în baza legii, de asemenea, să ceară şi repararea prejudiciului cauzat în
legătură cu încălcările dreptului de proprietate.
În conformitate cu prevederile p. 23 al Hotărîrii Plenului din 26.03.1997, nr.
10, cu modificările introduse prin Hotărîrea Plenului din 20.12.1999, nr. 38 “Cu
privire la practica aplicării legislaţiei funciare de către instanţele judiciare”, Plenul
Curţii Supreme de Justiţie a explicat că, la judecarea litigiilor dintre proprietarii
(coproprietarii) caselor private, loturilor de pămînt cu privire la împărţirea,

443
stabilirea ordinii de utilizare a lor, înlăturarea piedicilor în folosirea terenurilor,
precum şi la examinarea litigiilor dintre alţi deţinători de terenuri de pămînt,
persoanelor interesate urmează să prezinte acte ce confirmă dreptul de proprietate,
posesiune sau beneficiere asupra pămîntului, planul terenului de pămînt repartizat
în natură, cu indicarea în el a cotei terenului de pămînt repartizat în natură, cu
indicarea în el a cotei de terenului de care se foloseşte fiecare dinpărţi, planul
construcţiilor şi edificiilor amplasate pe teren, actele despre apartenenţa casei cu
indicarea cotelor fiecărui proprietar, tranzacţia sau hotărîrea judecăţii despre
divizarea reală a casei sau despre determinarea ordinii de folosire a ei, încheierea
organelor competente şi a expertizei respective. Iar în caz de necesitate o astfel de
expertiză poate fi fixată de judecată (art. 148 CPC RM). Art. 124 Cod Civil,
stabileşte obligaţia de înregistrare a actelor juridice civile care au ca obiect
bunurile imobile, inclusiv terenurile. Conform prevederilor art. 290 Cod Civil, sunt
prevăzute regulile referitor la înregistrarea drepturilor asupra bunurilor imobile.
Astfel, dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor imobile,
grevările acestor drepturi, apariţia, modificarea şi încetarea lor sunt supuse
înregistrării de stat în conformitate cu prevederile Legii cadastrului bunurilor
imobile nr. 1543/1998, unde potrivit art. 4,5 se stipulează obligativitatea
înregistrării bunurilor imobile şi drepturilor asupra lor în registrul bunurilor
imobile. Drepturile reale asupra bunurilor imobile vor lua naştere doar în cazul în
care vor fi înregistrate în registrul bunurilor imobile, inclusiv şi în cazurile de
modificare şi încetare a acestor drepturi. Dreptul de proprietate asupra acestor
bunuri se dăbîndeşte doar la data înscrierii în registrul respectiv.
Potrivit alin. (5) lit. e) art.4 din Legea pentru modificarea şi completarea
Legii nr. 1308-XIII din 25 iulie 1997 privind preţul normativ şi modul de vînzare-
cumpărare a pămîntului, se stipulează că. Noul deţinător de teren prezintă
contractul de vînzare-cumpărare şi planul terenului la oficiul cadastral teritorial în
a cărui rază de activitate este situat terenul pentru înregistrarea dreptului de
proprietate asupra lui. Însă conform alin.6 al art. 4, din legea nominalizată, dreptul
de proprietate asupra terenului se dobîndeşte în momentul înregistrării în registrul
bunurilor imobile.
La examinarea litigiilor funciare, legate de retragerea sau ocuparea
temporară a loturilor de pămînt, inclusiv limitarea drepturilor deţinătorilor de teren,
instanţele judecătoreşti trebuie să şină cont şi de Hotărîrea Guvernului nr.449 din
2.06.1992 cu modificările şi amendamentele introduse prin Hotărîrea Guvernului
nr.776 din 25.11.1992 “Despre aprobarea modelelor unice ale documentelor ce
confirmă dreptul de proprietate, posesiune şi beneficiere funciară”.
Potrivit p.2 al hotărîrii nominalizate, se stabileşte că, titlurile, ce confirmă
dreptul de proprietate, posesiune şi beneficiere funciară, sunt eliberate de către
autorităţile administraţiei publice locale. Organizarea şi condicerea lucrărilor de
eliberare a titlurilor respective, potrivit p.3, precum şi reflectarea exactă a mişcării
actelor funciare în Registrul titularilor funciari se dau în atribuţiile nemijlocite ale
Direcţiei pentru reforma funciară, reglementarea regimului proprietăţii funciare şi
protecţia solului.
444
 Cerinţe asemănătoare referitor la înregistrarea de stat a sectoarelor de teren
şi a drepturilor asupra lor sunt stipulate şi în art.6/1 Cod funciar. Deci înregistrarea
drepturilor de proprietate asupra sectorului de teren ce nu are hotare clar delimitate
se efectuează şi în cazul cînd sectorul de teren nu este delimitat în natură, nu este
cartografiat sau hotarele acestuia nu au fost coordonate cu proprietarii terenurilor
adiacente. În asemenea cazuri, fiecărui proprietar îi va fi înregistrat dreptul la cota
de teren echivalent pînă la momentul delimitării hotarelor, în confomitate cu
legislaţia. Atunci, cînd proprietarul sectorului de teren nu dispune de documentul
care i-ar confirma dreptul de proprietate asupra acestuia, pînă vor fi înreprinse
acţiuni de stabilire a dreptului de proprietate, acest drept este înregistrat condiţionat
pe numele proprietarului sectorului de teren, cu efectuarea manţiunii respective în
registrul bunurilor imobile. Iar pe durata termenului de înregistrare condiţionată,
proprietarul sectorului de teren nu este în drept să efectueze tranzacţii cu acest
teren.
Pentru înregistrarea de stat a sectorului de teren şi a dreptului asupra lui, la
oficiul cadastral teritorial se prezintă documentele ce confirmă dreptul asupra lui.
Documentele ce confirmă drepturile deţinătorilor de teren sunt expres prevăzute în
art. 20 Cod funciar.
Dreptul de proprietate neînregistrat asupra sectorului de teren se consideră
nul în relaţiile ce terţii, inclusiv cu statul, care prezumă că nu ştiu de existenţa
acestui drept. Art.21 Cod funciar, stipulează că, deţinătorii de terenuri nu au
dreptul la folosinţa, inclusiv în condiţii de arendă, pînă cînd primăria nu va stabili
hotarele terenurilor în natură (pe loc).
Împotriva proprietarului funciar care, potrivit art. 24 Cod funciar, fără
motive întemeiate, nu cultivă terenurile agricole şi nu i-a măsuri pentru protecţia şi
ameliorarea solului, se aplică sancţiuni cu caracter administrativ. Sancţiuni
similare se aplică şi în cazul cînd deţinătorul cu titlu de posesiune sau de folosinţă
nu utilizează terenul în scopul în care i s-a atribuit, somîndu-l concomitent în scris,
stabilind termenul să-şi îndeplinească obligaţiile. Iar în cazul în care deţinătorul
nu-şi îndeplineşte obligaţiile în termenul stabilit (nu mai mare de doi ani), el va
pierde dreptul de posesiune sau de folosinţă a terenului prin decizia instanţei
judecătoreşti la cererea proprietarului funciar (art. 25 Cod funciar). Concomitent, la
judecarea a astfel de pricini, instanţele judecătoreşti urmează să ţină cont şi de
faptul că, apariţia temeiurilor de stingere a dreptului de proprietate, posesiune sau
folosinţă funciară nu privează pe deţinătorul de terenuri, inclusiv pe arendaş, de
dreptul de a strînge recolta şi nu scuteşte de plata impozitelor, de obligaţia de a
păstra calitatea solului (art. 26 Cod funciar).
La examinarea litigiilor dintre întovărăşirile pomicole şi membrii lor, litigiile
membrilor întovărăşirilor apărute între ei, cît şi litgiile dintre soţi, inclusiv foştii
soţi, dintre moştenitorii privind împărţirea terenului de pămînt sau stabilirea ordinii
de utilizare a lui, dreptului exclusiv de utilizare a terenului de pămînt, este necesar
de a se ţine cont de prevederile art. 40 Cod funciar şi Hotărîrea Guvernului din
13.11.1991, nr.629 “Cu privire la întovărăşirile pomicole”, prin care s-a aprobat
Statutul model al întovărăşirii pomicole. Deci, potrivit p.4 al Statutului model,
445
membrilor întovărăşirii pomicole li se acordă loturi de pămînt cu suprafaţa de cel
mult 600 m2. Calitatea de membru al întovărăşirii pomicole, drepturile şi obligaţiile
sunt expres prevăzute în secţiunea II al Statutului model. Astfel, conform p.8 al
Statutului model, de regulă în rîndul membrilor întovărăşirii pomicole pot fi primiţi
lucrătorii unei întreprinderi, instituţii sau organizaţii, precum şi pensionarii, care au
lucrat anterior la această întreprindere, insituţie sau organizaţie. În cazul decesului
unuia din membrii întovărăşirii pomicole, dreptul de posesiune succesorală revine
moştenitorilor acestuia, în conformitate cu prevederile art. 1432 Cod civil. Dacă
unul din membrii întovărăşirii pomicole se retrage din aceasta, din diferite motive,
dreptul preferenţial de intrare în întovărăşirea pomicolă respectivă îi revine unuia
din membrii familiei acestuia. Conform p.9 al Statutului model, calitatea de
membru al întovărăşirii pomicole nu o pot obţine persoanele care deja dispun de
loturi pe lîngă casă, destinate constucţiei individuale, sau de loturi de serviciu,
precum şi cei care sunt membri ai altor întovărăşiri pomicole.
Litigiile de drept civil dintre întovărăşirile pomicole şi membrii lor,
moştenitorilor cu privire la protecţia dreptului prioritar de intrare în întovărăşire
încălcat sau contestat, litigiile dintre soţii divorţaţi asupra dreptului de folosire a
lotului de pămînt, precum şi cele cu caracter patrimonial se soluţionază de către
instanţele judecătoreşti de drept comun (p.1 art.32 CPC RM).
Instanţele judecătoreşti vor ţine cont de faptul că la judecarea astfel de
categorii de litigii, sunt atinse interesele tuturor coproprietarilor casei, terenului de
pămînt, ale altor deţinători de pămînt, aceştia fiind atraşi să participe la examinarea
litigiilor respective (art.art. 55,56,59,60,61, 62 şi 63 CPC RM).
La judecarea litiiglor funciare, instanţele judecătoreşti sunt în drept să
soluţioneaze litigiul despre împărţirea terenului de lîngă casă, precum şi altor
terenuri, între coproprietarii caselor, terenului de pămînt etc.
În cazurile în care terenul proprietate comună pe cote-părţi este divizibil,
împărţirea acestuia se face în natură. Iar la împărţirea în natură a terenului comun,
instanţele judecătoreşti vor ţine cont de mărimea cotei-părţi ce aprţine fiecărui
proprietar (art. 361 CC).
Potrivit alin.5 art.2/1 Cod funciar, se consideră divizibile sectoarele de teren
care pot fi împărţite în porţiuni fără a le schimba destinaţia, fără a încălca normele
antiincendiare, sanitare, ecologice, agrotehnice şi urbanistice, fiecare porţiune
formînd după divizare un teren de sine stătător. Clasificarea bunurilor (terenurilor)
în divizibile şi indivizibile, potrivit art. 291 CC are drept criteriu posibilitatea
împărţirii bunurilor fără să-şi schimbe utilitatea sau destinaţia lor economică.
În cazurile prevăzute de lege, sectorul de teren poate fi considerat
indivizibil. Cotele de teren echivalent atribuite în proprietate privată în
conformitate cu prevederile art.12 Cod funciar, în natură nu se delimitează. Atunci
cînd terenul comun este indivizibil, ori nu este comod partajabil, ceea ce înseamnă
una şi aceeaşi situaţie, el poate fi atribuit în proprietate exclusivă a unuia din
coprorietari. Menţionăm însă că, o asemenea atribuire poate fi efectuată doar cu
acordul coproprietarilor, iar acel coprietar care va deveni proprietar exclusiv al
terenului indivizibil, va fi ţinut la plata unei sulte celorlalţi coproprietari. Legislaţia
446
în vigoare însă nu a reglementat situaţia în care toţi coprorietarii vor dori ca
sectorul de teren să le fie atribuit doar lor în natură.
În asemenea cazuri, după părearea noastră există două căi de soluţionare a
litigiului respectiv:
1) soluţionarea litigiului pe cale judecătorească şi
2) vînzarea bunului.

Prima soluţie ar fi ca, fiecărui coproprietar îi va fi repartizată o parte reală

din bunul comun, iar dacă vor apărea divergenţe privitor la faptul care parte şi cui
urmează repartizată, instanţa judecătorească poate să distribuie părţile din bunul
comun prin tragere la sorţ. Menţionăm faptul că, un asemenea procedeu este nou în
legislaţia civilă şi nu a fost cunoscut anterior, dar după părearea noastră, poate fi
util în cazurile în care, după cum deja s-a menţionat, la o parte din bunul imobil
comun pretind mai mulţi coproprietari, deci, tragerea la sorţ poate avea loc doar
atunci cînd la ea participă toţi coproprietarii, manifestînd voinţa îndreptată spre
naşterea drepturilor lor civile, adică prin consimţămîntul fiecăruia (art.119 Cod
civil).
În al doilea caz, de împărţire a bunului indivizibil sau care nu este comod
partajabil, este vînzarea acestuia. Dar modalitatea de vînzare a bunului este
stabilită de coproprietari. Însă dacă coproprietarii nu vor ajunge la un numitor
comun, bunul comun va fi vîndut la licitaţie în conformitate cu prevederile art.
809, 810 Cod civil. Preţul obţinut va fi distribuit între coproprietari ţinîndu-se cont
de mărimea cotelor-părţi ale copropietarilor în proprietatea comună asupra bunului.
Determinarea părţilor, în cazul împărţirii bunurilor din proprietatea comună
în devălmăşie a soţilor, instanţele judecătoreşti, vor aplica atît prevederile art. 373
Cod civil, cît şi art. 25-26 din codul Familiei, care la rîndul lor sunt guvernate de
regulile cuprinse în art. 357-365 Cod civil.
Cerinţele privind recunoaşterea drept nelegitimă a refuzului administraţiei de
a acorda şi de a păstra dreptul de folosire a lotului auxialiar după beneficiarii
funciari, se examinează în instanţele judecătoreşti de drept comun.
La examinarea acestor categorii de litigii, instanţele judiciare urmează să se
conducă de prevederile art.art.17-19 Cod funciar, referitor la atribuirea unor
categorii de persoane din anumite ramuri ale economiei naţionale ca. Din
transporturi, silvicultură, industria forestieră, telecomunicaţii, gospodăria apelor,
piscicultură – de loturi pentru grădină, fîneţe şi păşuni, conform hotărîrii
conducerii unităţii în care activează aceste persoane în baza reglementărilor din
domeniile respective. Mai des întîlnite sunt litigiile în legătură cu eliberarea
persoanelor beneficiare din serviciul prestat. Deoarece lotul auxiliar se atribuie
persoanei doar pentru perioada de muncă în unitatea dată concedierea atrage după
sine stingerea dreptului provizoriu de beneficiară funciară asupra acestor loturi,
însă doar în cazurile prevăzute de lege. Astfel, instanţele judecătoreşti trebuie să
ţină cont că legislaţia a prevăzut şi unele excepţii de la regula generală cînd după
persoanele date se păstrează dreptul de beneficiere funciară asupra lotului.

447
 Deci, dreptul asupra lotului auxiliar se păstrează lucrătorilor care au ieşit la
pensie pentru limită de vîrstă sau la pensie de invaliditate, în conformitate cu p.(2)
art. 85 Codul muncii, familiilor lucrătorilor care satisfac serviciul militar activ sau
în termen (art. 189 C.M.) sau celor care au intrat la învăţătură (art. 182 C.M.) –
pentru întreaga perioadă de satisfacere a serviciului militar sau de studii;
membrilor inapţi pentru muncă ai familiilor lucrătorilor care şi-au pierdut viaţa în
exerciţiul funcţiunii; soţului inapt pentru muncă şi părinţilor bătrîni – pe viaţă, iar
copiilor pînă la atingerea majoratului.
Judecînd litigiile despre înlăturarea piedicilor în folosirea sectoarelor de
pămînt, în hotărîrea judecătorească este necesar de a menţiona modul de înlăturare
a acestor obstacole (art. 241 CPC RM).
Potrivit p.30, din Hotărîrea Curţii Supreme de Justiţie din 26.03.1997, nr.10
(modificat prin H.P. din 20.12,1999, nr.38) “Cu privire la practica aplicării
legislaţiei funciare de către instanţele judiciare”, de rînd cu cerinţele despre
înlăturarea piedicilor pentru utilizarea terenului de pămînt, posesorul poate înainta
o acţiune despre repararea pagubelor suportate în rezultatul ocupării abuzive a
terenului. Deoarece restituirea sectoarelor de teren acupate abuziv nu compensează
de la sine paguba cauzată prin încălcarea dreptului de posesiune, persoana vinovată
de folosirea terenului ce nu i s-a repartizat în modul stabilit de lege este obligată să
transmită deţinătorului roada cultivată de pe acest sector.
Repararea pagubelor, pricinuite deţinătorilor de terenuri prin retragerea sau
ocuparea temporară a terenurilor, precum şi prin limitarea drepturilor deţinătorilor
sau prin înrăutăţirea calităţii terenurilor ca rezultat a activităţii întreprinderilor,
instituţiilor, organizaţiilor şi a cetăţenilor, urmează să fie reparate integral, precum
şi beneficiul neobţinut prin încălcarea dreptului (venitul ratat), deţinătorilor de
terenuri care au suportat aceste prejudicii (art.14 Cod civil, art. 97 Cod funciar).
Obligaţiunea de reparare a pagubelor este pusă în seama întreprinderilor,
instituţiilor şi organizaţiilor cărora li s-au repartizat terenuri retrase, precum şi
întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile a căror activitate duce la limitarea
drepturilor deţinătorilor de terenuri în legătură cu stabilirea zonelor de protecţie,
zonelor sanitare şi de apărare a diferitlor obiecte, la înrăutăţirea calităţii terenurilor
învecinate, ori la folosirea lor în alte scopuri, la scăderea volumului producţiei
agricole şi la înrăutăţirea calităţii ei (art. 97 Cod funciar).
Cerinţe similare sunt stipulate şi în art.98-99 Cod funciar, referitor la
repararea pierderilor din producţia agricolă şi silvică, inclusiv a venitului ratat, ca
urmare a restituirii inoportune a terenurilor, adică cu termeni de folosinţă a
terenurilor depăşiţi.
În conformitate cu prevederile art.101 Cod funciar, terenurile ocupate fără
autorizaţie se restituie deţinătorilor legitimi, fără ca aceştia să repare cheltuielile
suportate în timpul folosirii nelegitime a terenurilor. Obligaţia de a aduce terenurile
în stare bună pentru folosinţă, inclusiv demolarea construcţiilor de pe aceste
terenuri se vor efectua pe seama întreprinderilor, instiutţiilor, organizaţiilor şi a
cetăţenilor care le-au ocupat abuziv.

448
 O altă restricţie, potrivit art.22 Cod funciar, care a fost instituită
întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor, constă în inadmisibilitatea atribuirii în
folosinţă (inclusiv provizorie) a terenurilor în alte scopuri decît cele agricole şi
silvice, care nu au reparat prejudiciile şi pierderile de producţie agricolă, legate de
terenurile repartizate anterior, sau care nu şi-au îndeplinit obligaţiile către
deţinătorii privind folosirea conform destinaţiei a terenurilor, anterior productive şi
degradate ulterior din vina lor.
La examinarea litigiilor privind repararea pagubelor cauzate deţinătorilor de
terenuri în legătură cu efectuarea lucrărilor de prospecţiune, instanţele judecătoreşti
se vor conduce de prevederile art.art.76,77 Cod funciar, care stipulează
obligaţiunea întreprinderilor, instituţiilor li organizaţiilor ce efectuează lucrări de
prospecţiune să achite pentru deţinătorii de terenuri, impozitul funciar ori taxa de
arendă şi să repare integral toate pierderile, inclusiv venitul ratat.
În cazul exproprierii terenului cu destinaţie agricolă proprietate privată,
pentru cauză de utilitate publică, cuantumul despăgubirii se calculează conform
preţului de piaţă al acestora, dar nu mai puţin decît preţul normativ calculat
conform tarifelor prevăzute la poziţia a II-a din anexa la Legea privind preţul
normativ şi modul de vînzare-cumpărare a pămîntului, din 25.07.97, nr.1308 (M.O.
nr.57-58 din 04.09.97) şi care constituie 579,06 lei pentru o unitate grad-hectar.
Astfel, preţul normativ al terenurilor cu destinaţie agricolă se va calcula în
funcţie de fertilitate medie a solului stabilită pentru oraşul, satul (comuna)
respectivă sau, la cererea proprietarului, în funcţie de fertilitatea solului stabilită
pentru terenul respectiv.
Remarcăm că, preţul normativ al terenurilor cu destinaţie agricolă, loturilor
de pămînt de pe lîngă casă şi al terenurilor întovărăşirilor pomicole se calculează
prin aplicarea coeficientului 0,25 la tarifele specificate la poziţia I din anexă şi care
constituie 289,53 lei pentru o unitate grad-hectar.
În cazul în care este imposibilă transmiterea recoltei în natură, beneficiarului
trebuie să i se recupereze costul ei real. Pentru determinarea corectă a valorii
pagubei în cauzele despre întoarcerea roadei recoltate pe terenul acupat abuziv este
necesar ca partea interesată să prezinte informaţii despre aceea care culturi anume
şi pe ce suprafaţă au fost cultivate, despre roada medie a acestor culturi.
Această cerinţă trebuie să fie respectată şi în cazul solicitării reparării
venitului ratat. Deci persoana păgubită trebuie să dovedească mărimea beneficiului
care nu a fost obţinut din cauza încălcării obligaţiei, precum şi legătura cauzală
dintre neexecutare şi venitul ratat. Cuantumul prejudiciului pricinuit prin numirea
sau deteriorare a bunurilor proprietarului se determină conform preţurilor libere de
piaţă.
Potrivit p.5 alin.2 al Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie din
10.07.1997, nr.18, cu modificările introduse prin Hotărîrea Plenului din 20.12.1999
“Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi
ale legislaţiei în domeniul protecţiei mediului înconjurător”, prin noţiunea de
“venit ratat” se înţelege profitul care putea fi obţinut de proprietarul resursei
naturale în perioada de timp cît resursa naturală a fost scoasă ilegal din posesia sa.
449
IV. LITIGIILE RELATIVE ATRIBUIRII/FOLOSIRII TERENURILOR DE PE
LÎNGĂ CASĂ ŞI A TERENURILOR CU DESTINAŢIE NEAGRICOLĂ.

O categorie distinctă în practica examinării litigiilor funciare de către

instanţele judecătoreşti de drept comun, sunt litigiile cu privire la atribuirea sau
refuzul în atribuirea caselor de locuit, a anexelor gospodăreşti şi pentru grădini,
privind ordinea de folosire a terenului de pe lîngă casă de către coproprietarii
construcţiei sau împărţirii terenului, cît şi cerinţele legate de repararea pagubelor
cauzate prin retragerea sau ocuparea temporară a loturilor de pămînt etc.
Din punct de vedere legal, atribuirea sectoarelor de teren de pe lîngă casele
de locuit, pentru construcţia caselor de locuit, anexe gospdăreşti şi grădini se
efectuează de către autorităţile administraţiei publice locale în strictă conformitate
cu legislaţia civilă şi funciară.
Ca punct de reper, pentru instanţele judecătoreşti la examinarea acestor
categorii de litigii serveşte art.11 Cod Funciar. Potrivit prevederilor art.11 C.F.
autorităţile administraţiei publice locale (primăriile) atribuie cetăţenilor terenuri
fără plată, eliberîndu-le concomitent titluri de proprietate asupra acestor terenuri.
Aceste terenuri sunt atribuite din intravilanul localităţilor, care potrivit art.42 C. F.
se află în administrarea autorităţilor administraţiei publice locale, iar din municipii
– proprietate municipală. Stabilirea însă a perimetrului localităţii se efectuează în
conformitate cu art. 43 C.F., unde se stipulează că, perimetrul al localităţii este
hotarul intravilanului (teritoriul ei) care îl desparte de extravilan şi se stabileşte
prin reglementarea regimului proprietăţii funciare în conformitate cu planul general
şi pe baza argumentării tehnico-economice a dezvoltării oraşului şi satului
(comunei).
Dacă perimetrul oraşelor se stabileşte şi se modifică de către Guvern, atunci
perimetrul celorlalte localităţi se stabileşte şi se modifică de către consiliile
primăriilor respective.
La examinarea acestor categorii de litigii, instanţele judecătoreşti vor ţine
cont de mărimea concretă a terenurilor atribuite pentru construcţia caselor de locuit
care expres este prevăzută în art.11 C.F.
Astfel sectoarele de teren se atribuie din rezerva intravilanului, iar
dimensiunile concrete ale sectoarelor de teren se stabilesc de către primăriile
respective, însă aceste dimensiuni nu trebuie să contravină normelor stabilite: în
oraşe – de la 0,04 ari (400 m2) pînă la 0,07 (700m2) hectare, iar în localităţile rurale
– pînă la 0,12 hectare (12 ari).
O particularitate distinctă la examinarea acestor litigii constă în faptul
atribuirii şi legiferării terenurilor. Menţionăm că, potrivit art.10 C.F. atribuirea
terenurilor pentru construcţii şi amplasarea acestora, cît şi legiferarea drepturilor
deţinătorilor de teren prin eliberarea titlurilor de proprietate este de competenţa
exclusivă a consiliilor săteşti (comunale) şi orăşeneşti. Deci, în toate cazurile,
atribuirea sectoarelor de teren pentru construcţia caselor de locuit se adoptă în
exclusivitate doar în baza deciziei consiliului respectiv şi nu a dispoziţiei
primarului.
450
 Tot în baza deciziei consiliului respectiv, sectoarele de teren ocupate de
case, anexe gospodăreşti şi grădini, care au fost atribuite anterior, sunt trecute în
proprietatea cetăţenilor.
Familiilor nou formate li se atribuie fără plată terenuri pentru construcţia
caselor de locuit, anexelor gospodăreşti şi grădini, doar o singură dată. Atribuirea
repetată în proprietate privată a terenurilor cetăţenilor în scopurile indicate fără
plată nu se permite. Persoanele cointeresate pot procura contra plată prin vînzare
aceste terenuri la licitaţie, care se organizează de primăriile respective. Însă preţul
iniţial de vînzare a terenului solicitat nu poate fi mai mic decît preţul normativ al
pămîntului calculat în baza tarifelor stabilite de legislaţia în vigoare. Actul
normativ ce stabileşte tarifele menţionate este Anexa la Legea privind preţul
normativ şi modul de vînzare-cumpărare a pămîntului nr. 1308-XIII din 25.07.97
Ca excepţie, atribuirea repetată, fără plată, a terenurilor în scopurile indicate,
se admite doar în cazul cînd proprietatea funciară a cetăţenilor a fost distrusă în
rezultatul calamităţilor naturale şi cu condiţia că fondul de rezervă a intravilanului
nu s-a epuizat.
Tot în baza deciziilor consiliilor respective, terenurile aferente caselor de
locuit cu mai multe apartamente privatizate şi care nu constituie blocuri sunt
trecute în proprietatea comună în diviziune sau cote-părţi a proprietarilor
apartamentelor respective, proprorţional suprafeţei privatizate de fiecare în
conformitate cu prevederile p. (1) art. 361 Cod civil.
Unele particularităţi privind soluţionarea litigiilor referitor la ordinea de
folosire a terenurilor de pe lîngă casă de către coproprietarii construcţiei apărute
după ce anterior a fost deja stabilită ordinea folosirii terenului de pămînt comun a
fost explicată şi de Plenul Curţii Supreme de Justiţie, în p.26, al Hotărîrii Plenului
Curţii Supreme de Justiţie nr.10 din 26.03.1997 (cu modificările ulterioare).
La examinarea acestor categorii de litigii, instanţele judecătoreşti de drept
comun trebuie să ţină cont că:
- la mărirea de către coproprietar a cotei sale în proprietatea comună a casei
prin construire, reconstruire, nu serveşte temei pentru mărirea cotei-părţi a
sectorului de teren, care se află în folosinţa lui, deoarece o astfel de shimbare
a ordinii de folosire a terenului poate leza esenţial interesele altor
coproprietari (art. 347 Cod civil).
- În cazurile modificării corelaţiei cotelor-părţi în dreptul de proprietate
asupra casei pentru toţi coproprietarii ei în rezultatul înstrăinării unor părţi
din casă prin vînzare-cumpărare, donaţia, schimb, moştenire atc., ordinea de
folosire a terenului de pămînt poate fi stabilită din nou;

Dacă în rezultatul tranzacţiilor menţionate mai sus, corelaţiile cotelor în

dreptul de proprietate asupra casei nu s-au schimbat pentru toţi coproprietarii, dar
numai pentru unii dintre ele, ordinea folosirii terenului de pămînt poate fi stabilită
din nou numai între aceste persoane, fără schimbarea ordinii de folosire a terenului
acelor coproprietari partea cărora a rămas cea anterioară, deoarece hotărîrea
judecăţii emisă anterior în privinţa lor şi intrată în vigoare pe marginea acestei
451
chestiuni este obligatorie pentru toţi participanţii relaţiilor apărute şi pentru
succesorii lor de drept (p.3 art. 254 CPC RM).
- dacă, înstrăinarea de către unul din coproprietari a cotei-părţi cei aparţine în
construcţie a avut loc în favoarea unei terţe persoane, atunci modul de
utilizare a terenului stabilit anterior va fi obligatoriu şi pentru coproprietarul
nou. Iar în dispozitivul hotărîrii despre stabilirea modului de folosire a
terenului de pămînt comun urmează să fie indicate mărimile şi hotarele
sectoarelor ce se transmit în folosinţă comună, iar în caz de necesitate se
stabilesc cărările peste teren spre casă, construcţii, edificii, spre stradă etc.

Potrivit art. 345 Cod civil, există două forme ale dreptului de proprietate
comună: a) proprietatea comună pe cote-părţi şi b) proprietatea comună în
devălmăşire (fără stabilirea cotelor-părţi).
În acele cazuri cînd proprietatea comună aparţine nefracţionat tuturor
titularilor devălmaşi, dreptul de proprietate comună aparţine nefracţionat tuturor
titularilor devălmaşi şi au ca obiect bunuri comune.
Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi este acel drept de propritate care
aparţine la două sau mai multe persoane, exprimat în cote ideale (o jumătate, o
treime, o pătrime etc.).
Particularităţile menţionate urmează să fie expuse în hotărîrea
judecătorească în aşa fel, ca ele să fie clare şi să exculdă litigiile şi dificultăţile la
executarea hotărîrii (art. 251 CPC RM).
La judecarea acestor categorii de litigii funciare, instanţele judecătoreşti vor
ţine cont şi de prevederile Regulamentului “Cu privire la modul de transmitere în
proprietate privată a loturilor de pămînt de pe lîngă casă în localităţile urbane”
aprobat prin Hotărîrea Guvernului RM nr. 984 din 21.09.1998, menirea căruia este
de a realiza prevederile art.11 C.F.
Potrivit p.3 al Regulamentului, loturile de pămînt de pe lîngă casă sunt
trecute în proprietate:
proprietarilor caselor de locuit cu drept de proprietate individuală;
proprietarilor caselor de locuit cu drept de proprietate comună în devălmăşie;
proprietarilor caselor de locuit cu drept de proprietate comună pe cote-părţi.

Iar conform p.4 al Regulamentului, terenurile aferente caselor de locuit cu

mai multe apartamente privatizate şi a loturilor de pămînt de pe lîngă casă, aflate în
folosinţă provizorie a cetăţenilor, nu pot fi transmise în proprietate privată.
În cazul în care suprafaţa lotului de pămînt de pe lîngă casă de care real se
foloseşte la moment proprietarul casei de locuit este mai mare decît suprafaţa
menţionată în documentul de atribuire a terenului pentru construcţia şi exploatarea
casei de locuit, administraţia publică locală poate decide transmiterea în proprietate
a terenului de care real se foloseşte proprietarul casei de locuit, cu condiţia că,
suprafaţa lui este mai mare cu cel mult 10 la sută decît suprafaţa menţionată în
documente. În celelalte cazuri asupra porţiunii de teren rămase, primăria respectivă
decide în conformitate cu legislaţia.

452
 Astfel, potrivit alin. 10 art.4 din Legea nr.354-XVI din 23 decembrie 2005
pentru modificarea şi completarea Legii nr.1308-XIII din 25 iulie 1997 “privind
preţul normativ şi modul de vînzare-cumpărare a pămîntului”,: “Terenul de pe
lîngă casă atribuit în folosinţă temporară şi terenul cu care lotul de pămînt de pe
lîngă casă depăşeşte norma prevăzută de legislaţie se vînd la preţul normativ
conform tarifului indicat la poziţia I din anexa la lege sau se dau în arendă
persoanelor în a căror folosinţă se află. În cazul în care, după parametri şi
amplasare, pot fi formate ca bunuri imobile de sine stătătoare, terenurile
menţionate se transmit în proprietate persoanelor în drept ori se înstrăinează în alt
mod conform legislaţiei”.
Însă în toate cazurile stipulate mai sus se va aplica prevederile art.352 Cod
civil (dreptul de preemţiune), asupra terenurilor ce depăşesc norma prevăzută de
art.11 C.F.
Concomitent, în decizia privind transmiterea lotului de pămînt de pe lîngă
casă în proprietate privată, autoritatea administraţiei publice locale, în scopul
asigurării accesului public la teren sau în favoarea proprietarilor vecini, urmează să
stabilească servituţii asupra terenului aferent casei de locuit (art.341 Cod civil).
Proprietarul lotului de pămînt de pe lîngă casă, este în drept să atace în
instanţa de judecată de drept comun, decizia privind stabilirea servituţiei.
Atunci cînd casa de locuit se află în proprietate comună pe cote-părţi,
administraţia publică locală va transmite lotul de pămînt de pe lîngă casa de locuit
în proprietate comună pe cote-părţi, indicînd cota-parte ideală a fiecărui
coproprietar, care este proporţională cu cota-parte de proprietate asupra casei de
locuit.
Toate lucrările de selectare a datelor despre casele de locuit, despre
terenurile aferente caselor de locuit, efectuarea lucrărilor cadastrale necesare în
cadrul înregistrării primare masive, întocmirea proiectelor a planului cadastral al
terenului, cît şi sistematizarea informaţiei colectate se efectuează sub formă de aviz
privind dreptul de folosinţă asupra terenurilor, de către oficiile cadastrale
teritoriale.
Avizul respectiv privind dreptul de folosinţă asupra terenului şi proiectul
planului cadastral, se prezintă de către oficiile cadastrale teritoriale amplasate în
centele raionale, municipii sau oraşe, comisiei funciare respective care în termen
de 10 zile sistematizează, verifică şi examinează informaţia prezentată şi
întocmeşte documentele necesare pentru transmiterea terenului în proprietate
privată.
Iar autoritatea publică locală, emite decizia cu privire la atribuirea terenului,
efectuînd tot odată înscrierea în registrul cadastral al deţinătorilor de terenuri cu
eliberarea titlului de autentificare a dreptului deţinătorului de teren. Obligaţiunea
de transmitere a copiilor deciziilor, extraselor din registrul cadastral al deţinătorilor
de terenuri şi a copiilor titlurilor de autentificare a dreptului deţinătorului de teren
în adresa oficiilor cadastrale teritoriale este pusă în sarcina autorităţilor
administraţiei publice locale.

453
 Deci, dreptul de proprietate asupra terenului se dobîndeşte în momentul
înregistrării în registrul bunurilor imobile.
Menţionăm că, trecerea în proprietate privată a loturilor de pămînt de pe
lîngă casă se efectuează, la cererea persoanei interesate, pînă la iniţierea, cît şi în
cadrul lucrărilor de înregistrare primară masivă. În acest caz, persoana depune la
primăria respectivă o cerere privind transmiterea terenului în proprietate privată şi
eliberarea titlului de autentificare a dreptului deţinătorului de teren, care în mod
obligatoriu se înregistrează şi se transmite ulterior spre examinare comisiei
funciare din localitatea respectivă.
La examinarea cererii în comisia funciară, poate să asiste şi persoana
interesată, iar în caz de necesitate ea poate fi invitată.
În cazul cînd cererea persoanei interesate se acceptă, comisia funciară
asigură efectuarea lucrărilor necesare. Finanţarea lucrărilor legate de pregătirea şi
efectuarea transmiterii terenului în proprietate privată se înfăptuieşte din contul
bugetului de stat sau local.
Din momentul acceptării cererii persoanei interesate de către comisia
funciară, autoritatea administraţiei publice locale, în termen de 10 zile emite
decizia cu privire la atribuirea terenului în proprietate privată efectuînd înscrierea
în registrul cadastral al deţinătorilor de terenuri cu eliberarea titlului de
autentificare a dreptului deţinătorului de teren.
Decizia organului administraţiei publice locale privind refuzul trecerii
lotului de pămînt de pe lîngă casă în proprietatea proprietarului casei de locuit,
poate fi atacată prin acţiune în instanţa judecătorească de drept comun.
Sectoarele situate în zonele de demolare şi zonele de protecţie sanitară ale
întreprinderilor, reţelelor de comunicaţii şi obiectivelor inginereşti, loturile de pe
lîngă casă, care se află în folosinţă comună a cîtorva proprietari ai unei case de
locuit şi terenurile, în care sunt amplasate cîteva blocuri şi care nu pot fi divizate
pentru exploatarea separată în virtutea specificului amplasamentului – nu se supun
privatizării, respectiv nu pot fi satisfăcute şi cerinţele despre împărţirea lor (pct.27
al Regulamentului provizoriu cu privire la vînzarea-cumpărarea terenurilor).
Utilizarea terenurilor şi imobilelor în localităţi, eliberarea certificatului de
urbanism pentru terenuri, condiţiile, protejarea proprietăţilor particulare învecinate
etc., se efectuează în conformitate cu prevederile Regulamentului privind
certificatul de urbanism şi autorizarea construirii sau desfiinţării construcţiilor şi
amenajărilor, aprobat prin Hotărîrea Guvernului RM nr. 360 din 18.04.1997 (M.O:
nr.31-32 din 15.05.1997).
Potrivit art.8 al Legii privind preţul normativ şi modul de vînzare-cumpărare
a pămîntului, looturile de pămînt de pe lîngă casă includ terenurile ocupate de casă
nemijlocit de anexele gospodăreşti şi de grădini, atribuite conform legislaţiei,
inclusiv conform art.82 din Codul funciar al RSSMoldoveneşti, cu toate
modificările şi completările ulterioare.
Proprietarul lotului de pămînt de pe lîngă casă are dreptul de a-l vinde
integral sau parţial, la preţ liber, inclusiv la licitaţie, atît persoanelor fizice şi
persoanelor juridice, cît şi statului.
454
 De dreptul preferenţial la cumpărarea terenului sau a unor sectoare din teren,
proprietate comună beneficiază coproprietarii. Vînzarea-cumpărarea loturilor de
pămînt de pe lîngă casă aflate în folosinţă temporară a cetăţenilor, precum şi
terenurile a căror suprafaţă depăşeşte norma prevăzută de legislaţie (art.11 Cod
funciar) – nu se admite.
Preţul normativ al lotului de pămînt de pe lîngă casă se calculează pornind
de la suprafaţa lui, de la fertilitatea solului exprimată în grade şi tarifele pentru
determinarea preţului normativ al pămîntului.
Terenurile pe care sunt amplasate case de locuit, anexe gospodăreşti,
plantaţii multianuale (vii, livezi), instalaţii inginereşti şi alte bunuri imobile, pot fi
înstrăinate concomitent cu înstrăinarea imobilelor aferente.
În aceste cazuri preţul de vînzare a imobilului se va constitui din preţul
terenului plus preţul bunurilor imobiliare, amplasate pe acest teren.
O condiţie obligatorie la vînzarea-cumpărarea terenurilor vizate, este că,
acestea să fie folosite conform destinaţiei. Deci, nu se admite schimbarea
destinaţiei terenurilor de către cumpărător, fără autorizarea organelor de stat,
împuternicite cu atare competenţe.
Noul deţinător de teren prezintă contractul de vînzare-cumpărare la oficiul
cadastral teritorial în al cărui rază de activitate este situat terenul procurat, pentru
înregistrarea dreptului de proprietate asupra lui. Iar dreptul de proprietate asupra
terenului, după cum s-a menţionat anterior, se dobîndeşte în momentul înregistrării
în registrul bunurilor imobile.

Pregătirea pricinilor funciare pentru examinare de către instanţele

de judecată

§ 1. Consideraţii generale

În multitudinea de raporturi sociale reglementate de actele

legislative şi normative îşi regăsesc aplicabilitatea raporturile
juridice funciare. Propunerea de a fortifica un sistem de relaţii
funciare bazat pe forme de proprietate clar definite şi delimitate a
avut drept consecinţă soluţionarea imperioasă a cadrului legal
stabil în măsură să răspundă eventualelor divergenţe.
Practica judiciară în aplicarea legislaţiei funciare este relativ
nouă în R. Moldova, deoarece randamentul relaţiilor funciare a fost
impulsionat, mai cu seamă, în rezultatul recunoaşterii pămîntului
în calitate de obiect al tranzacţiilor în circuitul civil al bunurilor.
Aceasta etapă, indispensabilă pentru crearea unui cadru
constructiv şi edificator al peţii funciare în R. Moldova, a fost
însoţită de punerea în practică a prevederilor rudimentare din
Codul Funciar şi actele normative existente la moment. Este
elocvent în această privinţă intrarea în vigoare a Codului Civil la 12
iunie 2003, care conţine o serie de prevederi inerente raporturilor
455
funciare cum sunt – Drepturile reale Titlul IV, Registrul bunurilor
imobile Titlul V. În lipsa acestora, relaţiile sociale în domeniul
funciar erau guvernate de norme frecvent depăşite de situaţia
reală a lucrurilor, ceea ce crea un vid al comportamentului în
anumite situaţii, lăsînd loc pentru soluţii ad-hoc menite să
completeze vacuumul reglementărilor juridice.
Actele legislative nominalizate, se declară a fi în corespundere
cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi a Declaraţiei
Universale Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a
ONU din 10 decembrie 1948.
În sensul art. 125 al. 1 al Constituţiei R. Moldova este
reglementat că „Economia Republicii Moldova este economie de
piaţă, de origine socială, bazată pe proprietatea privată şi pe
proprietatea publică, antrenate în concurenţă liberă”.
Atît proprietatea privată cît şi proprietatea publică în prisma
art. 127 al. (1) şi al. (2) al Constituţiei este ocrotită de stat, iar
statul garantează realizarea dreptului de proprietate, dacă acestea
nu vin în contradicţie cu interesele societăţii.
Aceste prevederi sunt adoptate în strictă corespundere cu
prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului care prin
art. 17 prevede că „Fiecare om are dreptul de a poseda bunurile
în mod individual, precum şi în comun cu alţii. Nimeni nu poate fi
lipsit de bunurile sale în mod arbitrar”
Astfel, în consecinţa evoluării relaţiilor consfinţite în actele
legislative şi normative apar, cum este firesc, litigii funciare
soluţionarea cărora ţin de competenţa instanţelor judecătoreşti.

§ 2. Reglementare legală

Instanţele judecătoreşti în scopul apărării drepturilor şi

intereselor ocrotite de lege ale proprietarilor loturilor de terenuri,
posesorilor de terenuri şi beneficiarilor acestora şi asigurarea
accesului liber la justiţie la pregătirea pricinilor pentru examinare
vor ţine cont, în particular, de următoarele acte legislative şi
normative :

1. Codul funciar Nr. 828-XII din 25.12.91, intrat în vigoare la 01

ianuarie 1992 ;
2. Codul fiscal Nr. 1163-XIII din 24.04.97, Monitorul Oficial nr. 62,
art. 522, din 18.09.1997 ;

456
 3. Legea cu privire la proprietate, adoptată la 22 ianuarie 1991 şi
intrată în vigoare la 1 februarie 1991 (Monitor 1991, nr. 3-4-5-6,
art. 22) ;
4. Legea privind preţul normativ şi modul de vînzare-cumpărare a
pămîntului nr. 1308-XIII din 25.07.1997 (M.O.,1997, nr. 57-58,
art. 515);
5. Legea cu privire la privatizare, adoptată la 4 iulie 1991 şi intrată
în vigoare la 8 august 1991 (“Moldova Suverană” din
08.08.1991);
6. Legea cu privire la Programul de privatizare pentru anii 1997-
1998 Nr. 1217-XIII din 25.06.97, Monitorul Oficial
59-60, art. 518, 11.09.1997 valabilă pînă la 31 decembrie 2005;
7. Legea cu privire la arendă, adoptată la 14 ianuarie 1992 şi intrată
în vigoare la 19 ianuarie 1992 (Monitor, 1992, nr. 1, art. 12);
8. Legea privind reglementarea de stat a regimului proprietăţii
funciare, cadastrul funciar de stat şi monitoringul funciar,
adoptată la 22 decembrie 1992 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie
1993 (Monitor, 1992, nr. 12, art. 366);
9. Legea Republicii Moldova privind societăţile pe acţiuni Nr. 1134-
XIII din 02.04.97 Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 38-39, art.
332 din 12.06.1997;
10. Legea Republicii Moldova privind gospodăriile ţărăneşti (de
fermier) Nr. 1353-XIV din 03.11.2000 (Monitorul Oficial 14-
15/52, 08.02.2001);
11. Legea Republicii Moldova privind cooperaţia de consum Nr.
1252-XIV din 28.09.2000 ;
12. Legea Republicii Moldova privind cooperativele de producţie nr.
1007-XV din 25.04.2002;
13. Legea Republicii Moldova cu privire la arenda în agricultură Nr.
198-XV din 15.05.2003 ;
14. Legea Republicii Moldova privind terenurile proprietate publică şi
delimitarea lor Nr. 981-XIV din 11.05.2000 Monitorul Oficial al
R. Moldova nr. 94-97, art. 672 din 03.08.2000 ;
15. Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea
Codului funciar Nr. 173-XIV din 22.10.98 Monitorul Oficial al
R. Moldova nr. 108 art. 656 din 03.12.1998 ;
16. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova „Cu privire la
întovărăşirile pomicole” nr. 629 din 13.11.91
17. Regulamentul privind licitaţiile cu strigare şi negocierile directe
aprobat prin Hotărîrea Guvernului R. Moldova nr. 1056 din 12
noiembrie 1997 despre măsurile de realizare a Legii cu privire la
Programul de privatizare pentru anii 1997-1998 ;
18. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea
Regulamentului licitaţiilor "cu reducere" Nr. 662 din 28.11.96,
Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 7 art. 21 din 30.01.1997 ;
457
19. Regulamentul cu privire la atribuirea terenurilor, aprobat prin
Hotărîrea Guvernului nr. 246 din 3 mai 1996 (M.O., 1996, nr. 35-
37, art. 268);
20. Hotărîrea Guvernului Republici Moldova nr. 192 din 20.02.1998
"Cu privire la vînzarea-cumpărarea terenurilor (M.O.,1998, nr.
30-33, art. 225);
21. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova pentru aprobarea
Regulamentului cu privire la vînzarea-cumpărarea terenurilor
aferente Nr. 562 din 23.10.1996 Monitorul Oficial 75-76, art.
610, 21.11.1996 ;
22. Regulamentul cu privire la comisiile funciare săteşti, de orăşel,
orăşeneşti şi raionale, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 130
din 2 martie 1992 (Monitor, 1992, nr. 3, art. 80);
23. Regulamentul cu privire la Comisia de privatizare a bunurilor
întreprinderii agricole, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 361
din 10 iunie 1993 (Monitor, 1993, nr. 6, art. 196);
24. Regulamentul cu privire la modul de soluţionare a litigiilor
funciare, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 144 din 5 martie
1992 (Monitor, 1992, nr. 2-3, art. 811).
25. Regulamentul privind terenurile destinate industriei,
transportului, telecomunicaţiilor, apărării şi cu alte destinaţii
speciale, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 707 din 12
noiembrie 1993 (Monitor, 1993, nr. 11, art. 366).
26. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova despre aprobarea
Regulamentului privind construcţia locuinţelor proprietate
privată, Nr. 623 din 02.07.99, publicată în Monitorul Oficial 73-
77/663, 15.07.1999 ;
27. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova pentru aprobarea
Regulamentului cu privire la modul de acumulare şi utilizare a
mijloacelor băneşti încasate în legătură cu excluderea terenurilor
din circuitul agricol Nr. 634 din 18.09.95 ;
28. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea
regulamentului general de urbanism Nr. 5 din 05.01.98,
Monitorul Oficial 14-15 din 95, 26.02.1998;
29. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova pentru aprobarea
Regulamentului cu privire la formarea bunurilor imobile Nr. 61
din 29.01.99, Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 10-11 art. 99
din 04.02.1999 ;
30. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova despre aprobarea
Regulamentului cu privire la evaluarea bunurilor imobile în
scopul impozitării Nr. 1303 din 24.11.2004 Monitorul Oficial al
R. Moldova nr. 65-66/407 din 29.04.2005 ;
31. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova despre aprobarea
Regulamentului provizoriu privind evaluarea bunurilor imobile

458
 Nr. 958 din 04.08.2003, Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 177-
181, art. 1006 din 15.08.2003.
32. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova „Despre aprobarea
modelelor unice ale documentelor, ce confirmă dreptul de
proprietate, posesiune şi beneficiere funciară” Nr. 449 din
29.06.92 Monitor nr. 6, art. 142-1 din 30.06.1992 ;
33. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova privind implementarea
Legii cu privire la arenda în agricultură Nr. 72 din 30.01.2004,
Monitorul Oficial nr. 26-29 art. 213, 13.02.2004 ;
34. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova pentru aprobarea
Regulamentului cu privire la conţinutul documentaţiei
cadastrului funciar Nr. 24 din 11.01.95, Monitorul Oficial al R.
Moldova nr. 14, art. 62 din 07.03.1995.

§ 3. Pregătirea pricinii funciare pentru

dezbaterile judiciare

Pregătirea pricinilor civile pentru dezbateri judiciare este o

componentă importantă a fazei procedurale în instanţa de fond,
care creează condiţii necesare pentru cercetarea integrală,
multilaterală şi obiectivă în şedinţa de judecată a probelor
prezentate de participanţii la proces, pentru asigurarea drepturilor şi
obligaţiilor procedurale ale părţilor, a normelor dreptului material
care urmează a fi aplicate.
În scopul realizării sarcinilor privind pregătirea pricinii pentru
dezbaterile judiciare enumerate în art.183 din Codul de procedură
civilă judecătorul, la momentul primirii cererii în procedură, este
obligat să verifice respectarea cerinţelor art. art. 166 şi 167 din
CPC privind forma şi cuprinsul cererii de chemare în judecată,
precum şi actele care se anexează la cererea de chemare în
judecată.
Conform art. 20 din Constituţia Republicii Moldova, orice
persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor
judecătoreşti competente împotriva actelor care violează
drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime. În legătură cu
aceasta nu se admite de a refuza primirea cererii sau de a restitui
cererea de chemare în judecată pe motive neprevăzute de Codul
de procedură civilă sau de alte legi, inclusiv pe motivul omiterii
termenului de prescripţie sau neanexarea la cerere a probelor ce
ar confirma pretenţia înaintată.
În conformitate cu prevederile art. 21 al Codului Funciar şi p. 2
al Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova
„Cu privire la practica aplicării legislaţiei funciare de
459
către instanţele judiciare nr. 10 din 26.03.1997” obiecte ale
relaţiilor funciare sînt sectoarele de teren, cotele de teren şi
dreptul asupra lor (art. 21 al C.F.).
Din conţinutul acestor prevederi rezultă că de competenţa
instanţelor judecătoreşti, în special, sunt următoarele cereri de
chemare în judecată :
1. cererile de chemare în judecată cu privire la atribuirea cotei
de teren echivalent (art. 12-13 Codul Funciar) ;
2. cererile de chemare în judecată privind atribuirea
terenurilor pentru construcţia caselor de locuit, a anexelor
gospodăreşti şi pentru grădini, (art., art. 11, 39 Codul Funciar ;
3. cererile de chemare în judecată privind refuzul organelor
autoadministrării publice locale respective de a elibera
documentele de autentificare a dreptului de proprietate asupra
terenurilor, de posesiune şi de beneficiere funciară (art., art. 20,
67-69 Codul Funciar), precum şi a refuzului de a înregistra
contractul de arendă a terenului (art. 10-11 Legea privind arenda
în agricultură) ;
4. cererile de chemare în judecată privind recunoaşterea ca
nelegitim a refuzului administraţiei de a acorda cît şi de a păstra
dreptul de folosire a lotului auxiliar (art. 17-19 Codul Funciar);
5. cererile de chemare în judecată privind recunoaşterea ca
nelegitim a refuzului organelor autoadministrării publice locale de
a acorda lot de pămînt pentru legumicultură (art. 39 Codul
Funciar) ;
6. cererile de chemare în judecată privind recunoaşterea drept
nelegitimă stingerea dreptului deţinătorilor de teren asupra
pămîntului, la arenda lui de către organele autoadministrării
publice locale (art. 9, 10, 23 Codul Funciar; art. 22 al Legea cu
privire la arenda în agricultură) ;
7. cererile de chemare în judecată în litigiile legate de
reorganizarea, încetarea activităţii gospodăriei ţărăneşti, inclusiv în
legătură cu retragerea loturilor de pămînt din bunurile comune
(art. 19-21, 26-27 ale Legii cu privire la gospodăriile ţărăneşti (de
fermier);
8. cererile de chemare în judecată privind repararea
prejudiciului material cauzat prin retragerea sau ocuparea
temporară a loturilor de pămînt, precum şi prin limitarea
drepturilor deţinătorilor de teren sau prin înrăutăţirea calităţii
terenurilor ca urmare a activităţii întreprinderilor, instituţiilor,
organizaţiilor şi cetăţenilor (art., art. 27, 30, 74, 97, 98, 99 Codul
Funciar) ;

460
 9. cererile de chemare în judecată privind repararea pagubelor
cauzate în urma ocupării ilegale a terenului, poluării lui, degradării
şi altor încălcări ale drepturilor deţinătorilor de teren (art. 30, 101
Codul Funciar) ;
10. cererile de chemare în judecată privind repararea
pagubelor cauzate deţinătorilor de pămînt în legătură cu efectuarea
lucrărilor de prospecţiune (art. 76, 77 Codul Funciar) ;
11. cererile de chemare în judecată privind dreptul exclusiv la
încheierea contractului de arendă a terenului (art. 41 Codul
Funciar; art. 16 din Legea cu privire la arendă) ;
12. cererile de chemare în judecată privind dreptul arendaşului
de preemţiune la procurarea terenului (art. 15 din Legea cu privire
la arenda în agricultură) ;
13. cererile de chemare în judecată depuse de organele
autoadministrării publice locale privind sancţionarea proprietarilor
funciari pentru neaplicarea măsurilor pentru protecţia şi
ameliorarea solului (conform art. 24 al Codului Funciar) ;
14. cererile de chemare în judecată privind retragerea
terenurilor din posesie sau folosinţă în temeiul, prevăzut de art. 25
al Codului Funciar ;
15. cererile de chemare în judecată privind recunoaşterea
drept nelegitime a actelor, emise de autorităţile publice locale
(inclusiv actele comisiilor funciare săteşti (comunale), raionale,
orăşeneşti, municipale) sau centrale sau de alte organe prin exces
de competenţă ori prin încălcarea cerinţelor legislaţiei, ce lezează
interesele lor în domeniul relaţiilor funciare (art., art. 9, 10 Codul
Funciar);
16. cererile de chemare în judecată ale proprietarilor
construcţiilor de locuit, situate pe terenurile vecine, despre
înlăturarea piedicilor în folosirea terenurilor de pămînt, precum şi
în cazurile cînd se contestă amplasarea hotarelor terenurilor şi
dimensiunile terenurilor vecinilor (art. 91 Codul Funciar);
17. cererile de chemare în judecată în litigiile dintre
întovărăşirile pomicole şi membrii lor, litigiile membrilor
întovărăşirilor apărute între ei, cît şi litigiile dintre soţi, inclusiv foştii
soţi, dintre moştenitori privind împărţirea terenului de pămînt sau
stabilirea ordinii de utilizare a lui, dreptului exclusiv de utilizare a
terenului de pămînt ;
18. cererile de chemare în judecată împotriva hotărîrilor
organelor autoadministrării publice locale privind refuzul de a
înstrăina terenurile pomicole (art. 7 al Legii privind preţul normativ
şi modul de vînzare cumpărare a pămîntului) ;

461
 19. cererile de chemare în judecată privind neîndeplinirea
obligaţiei de plată a impozitelor de către proprietarul funciar
(conform art. 23 al. 1, art. 29 Codul Funciar) ;
20. cererile de chemare în judecată ale proprietarilor
terenurilor privind împărţirea lor sau determinarea ordinii de
utilizare ;
21. cererile de chemare în judecată rezultate din atribuirea în
arendă sau vînzarea-cumpărarea terenurilor publice (inclusiv
bazinele acvatice ce aparţin autorităţilor publice locale) prin
licitaţie publică, inclusiv contestarea actelor emise de comisiile de
licitaţie şi de autorităţile publice locale pe parcursul organizării şi
desfăşurării licitaţiei.
Dacă cererea de chemare în judecată nu corespunde cerinţelor
prevăzute la art.166 CPC, sau dacă la cerere nu sînt anexate
copiile de pe cerere şi de pe înscrisuri pentru fiecare participant la
proces, lipseşte dovada achitării taxei de stat, procura sau alt
document ce legalizează împuternicirile reprezentantului (art.167
CPC), judecătorul printr-o încheiere motivată nu dă curs cererii şi
propune reclamantului un termen anumit pentru înlăturarea
neajunsurilor indicate. Durata termenului pentru înlăturarea
neajunsurilor se determină individual, pentru fiecare caz, în
funcţie de caracterul neajunsurilor depistate şi posibilităţile reale
de înlăturare a acestora.
În cazul în care neajunsurile ce ar fi constituit temei de a nu
da curs cererii sînt stabilite după pornirea procesului, ele pot fi
înlăturate în cadrul pregătirii cauzei pentru dezbaterile judiciare
sau nemijlocit în cadrul dezbaterilor.
Dacă taxa de stat a fost achitată parţial sau nu a fost achitată
total, instanţa, printr-o încheiere, va acorda reclamantului termen
pentru achitarea taxei de stat. Iar dacă taxa de stat nu a fost
achitată în termenul stabilit, este aplicabilă dispoziţia prevăzută la
art. 267 lit. k) CPC, în sensul că instanţa scoate cererea de pe rol.
În cazul adresării în judecată pentru soluţionarea conflictelor
funciare, reclamanţii (petiţionarii) achită taxa de stat în
dependenţă de caracterul cerinţelor înaintate, în mărimile
prevăzute de art. 3 al Legii taxei de stat nr. 1216 din 03
decembrie 1992.
Cererile privind litigiile legate de privatizarea pămîntului şi a
patrimoniului întreprinderilor agricole (obţinerea cotelor de teren
echivalent şi costul cotei valorice) se supun taxei de stat în
mărime de 10% din salariul minim stabilit în republică (art. 3 al. 3,
p. 9 lit. a) al Legii taxei de stat).

462
 În aceeaşi ordine se achită taxa de stat şi în cazul litigiilor
despre stabilirea ordinii de folosire a terenurilor de pămînt,
înlăturarea obstacolelor în folosirea terenurilor de pămînt şi altor
litigii ce nu ating dreptul de proprietate.
Dacă cererea a fost primită fără dovada achitării taxei de stat
sau dacă cuantumul taxei de stat a fost achitat într-o sumă mai
mică decît cea prevăzută de lege, instanţa emite încheiere
motivată, nesusceptibilă de atac/prin care acordă reclamantului
termen, în interiorul căruia urmează să achite taxa de stat,
indicînd că în caz contrar cererea va fi scoasă de pe rol. Aceste
indicaţii sînt valabile şi în cazul primirii acţiunii reconvenţionale cu
încălcările menţionate.
Judecătorul în conformitate cu prevederile art. 168 alin. (4)
CPC soluţionează chestiunea cu privire la primirea cererii de
chemare în judecată în termen de 5 zile de la intrarea ei în
instanţă prin emiterea unei încheieri care nu este susceptibilă de
atac.
În conformitate cu art. 184 CPC în termen de 5 zile de la
primirea cererii pe rol, judecătorul, fără înştiinţarea participanţilor
la proces, emite o încheiere privind pregătirea pricinii pentru
dezbaterile judiciare prin care concretizează acţiunile ce urmează
să le efectueze, ţinînd cont de prevederile art.185 CPC.
Judecătorul, din oficiu, verifică şi respectarea altor acţiuni
procedurale prevăzute de CPC şi de alte legi care reglementează
unele chestiuni de procedură, în particlar respectarea procedurii
prealabile litigiile de contencios administrativ.
Actele procedurale efectuate de instanţă în faza pregătirii
pricinii pentru dezbaterile judiciare la judecarea pricinilor în fond
trebuie realizate în conformitate cu art. 370 din Codul de
procedură civilă şi la examinarea pricinilor în ordine de apel.
Încheierea privind pregătirea pricinii pentru dezbaterile
judiciare se emite la judecarea tuturor pricinilor, inclusiv în
cazurile cînd pricina a fost primită pe rol după anularea hotărîrii
instanţei de fond în ordine de apel sau recurs cu restituirea pricinii
spre rejudecare în prima instanţă. Încheierea privind pregătirea
cauzei pentru dezbaterile judiciare nu este susceptibilă de atac
nici cu apel, nici cu recurs.
La determinarea competenţei instanţa de judecată trebuie să
se conducă de art. art. 28, 29, 32-37 CPC şi de alte acte normative
care reglementează competenţa instanţelor de judecată.
În cazul în care cererea este de competenţa altor organe
jurisdicţionale, instanţa în temeiul art. 169 lit. a) CPC refuză
primirea cererii, iar dacă litigiul este de competenţa materială sau

463
teritorială a altor instanţe judecătoreşti, judecătorul în temeiul art.
170 alin. 1 lit. b) CPC restituie cererea şi explică reclamantului în
care instanţă urmează să se adreseze.
Judecătorul refuză primirea cererii de chemare în judecată în
baza temeiurilor stabilite de art. 169 CPC. Refuzînd primirea
cererii înaintate împotriva unui agent economic sau unei
organizaţii lichidate sau dizolvate, judecătorul trebuie să ia în
consideraţie că lichidarea persoanei juridice se confirmă prin acte
emise în baza art. 99 Cod Civil, care prevede radierea persoanei
juridice din registru.
Prin registru se are în vedere registrul organului care a
înregistrat persoana juridică. În calitate de aşa organ poate fi
Ministerul Justiţiei şi Camera înregistrării de Stat a
Departamentului Tehnologii Informaţionale. În acest sens conform
art. 34 alin. (3) din Legea cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi, întreprinderea se consideră lichidată din momentul
radierii ei din Registrul de stat al comerţului.
Judecătorul refuză primirea cererii de declarare a dreptului de
proprietate municipală asupra unui imobil fără stăpîn, dacă organul
împuternicit să administreze proprietatea municipală se adresează
în judecată înainte de expirarea termenului stabilit de lege, care
curge de la data cînd imobilul a fost luat la evidenţă de către
organul de stat care efectuează înregistrarea dreptului asupra
bunurilor imobiliare (art. 327 alin. (3) CPC), precum şi în alte
cazuri prevăzute de lege.
Restituirea cererii de chemare în judecată se efectuează de
către judecător în baza temeiurilor prevăzute în art. 170 CPC,
precum şi în alte cazuri indicate în lege. Spre exemplu, potrivit
art. 297 alin. (2) CPC cererea privind declararea persoanei,
proprietar sau deţinător de teren, dispărute fără urmă sau
decedate, depusă pînă la expirarea termenelor stabilite la art. 49
şi art. 52 CC, se restituie petiţionarului fără examinare.
Neprezentarea de către reclamant a dovezilor care confirmă că
acesta a respectat procedura de soluţionare prealabilă a pricinii pe
cale extrajudiciară, prevăzută de lege pentru categoria respectivă
de pricini sau de contractul părţilor, de asemenea constituie temei
de restituire a cererii. Soluţionarea prealabilă pe cale
extrajudiciară obligatorie este prevăzută de art. 14 din Legea
contenciosului administrativ.
Judecătorul dispune restituirea cererii de chemare în judecată
printr-o încheiere motivată, în care se explică reclamantului unde
urmează să se adreseze şi prin care modalităţi trebuie să înlăture
circumstanţele ce împiedică intentarea procesului. Restituirea

464
cererii nu împiedică reclamantul să se adreseze repetat în aceeaşi
instanţă, cu excepţia cazurilor cînd litigiul este de competenţa
altor instanţe judecătoreşti.
În cazul restituirii cererii din motiv că:
- reclamantul nu a respectat procedura prealabilă de
soluţionare extrajudiciară a litigiului;
- instanţa nu este competentă să judece pricina;
- cererea a fost depusă de o persoană declarată incapabilă prin
hotărîre judecătorească definitivă ;
- la aceeaşi instanţă, altă instanţă sau în judecata arbitrală se
află un litigiu între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd
aceleaşi temeiuri, instanţa adoptă încheiere care poate fi supusă recursului
În cazurile primirii greşite a cererilor de chemare în judecată,
pentru care urma a se refuza primirea cererii conform temeiurilor
prevăzute în art. 169 CPC, instanţa de judecată, după caz,
încetează procesul conform art. 265 CPC, iar în cazurile în care
urma a se restitui cererea de chemare în judecată în baza
temeiurilor art. 170 CPC, instanţa de judecată, după caz, scoate
cererea de pe rol conform art. 267 CPC.
În cazul în care după primirea cererii de chemare în judecată
se constată temeiurile de suspendare a procesului indicate în art.
260 CPC, instanţa este obligată să suspende procesul. În afară de
situaţiile menţionate, după primirea cererii de chemare în
judecată, dar pînă la începerea dezbaterilor judiciare, instanţa are
dreptul să suspende procesul, la cererea părţilor sau din oficiu, în
cazurile indicate în art. 261 CPC.
Încheierea privind încetarea procesului, suspendarea,
scoaterea de pe rol a cererii, emisă în faza pregătirii pricinii pentru
dezbateri judiciare în temeiurile prevăzute de art. 189 CPC, pot fi
atacate cu recurs.
Procesul poate fi suspendat şi în alte cazuri prevăzute de lege
cum ar fi: citarea publică a pîrîtului (art. 108 CPC), în procese de
reconstituire a procedurii judiciare pierdute (art. art. 335, 340
CPC), declararea persoanei dispărute fără urmă sau decedată (art.
art. 297, 299, 319 CPC).
Judecătorul poate soluţiona, conform art. 116 CPC, chestiunea
privind repunerea în termenul procedural de sesizare a instanţei
de judecată61. Cererea de repunere în termen se depune la
61
Speţă /Dosar nr 692/2000 Drochia //
La 01 iunie 2000 cet. D.I. a depus la Judecătoria sect. Drochia o plîngere împotriva actelor ilegale ale organelor
administraţiei publice şi a solicitat de a obliga Primăria or. Drochia să-şi anuleze dispoziţia nr. 588 din 08 decembrie
1999. în plîngere a motivat că prin dispoziţia Primăriei or. Drochia nr. 185 din 17 decembrie 1991 i-a fost repartizat
un lot de pămînt cu suprafaţa de 600 m2 pentru construcţia unei case de locuit individuale. În termenul stabilit au
fost aprobate actele necesare pentru începerea construcţiei casei de locuit şi a anexelor gospodăreşti. Au fost
procurate o parte din materialele de construcţie şi a fost pus fundamentul casei. În legătură cu schimbările sociale şi
465
instanţa judecătorească care efectuează actul de procedură şi se
examinează în şedinţă de judecată. Participanţilor la proces li se
comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor însă nu
împiedică soluţionarea repunerii în termen.
La cererea de repunere în termen se anexează probele ce
dovedesc imposibilitatea îndeplinirii actului. Totodată, trebuie
efectuat actul de procedură care nu a fost îndeplinit în termen (să
fie depusă cererea, să fie prezentate documentele respective
etc.).
Încheierea judecătorească prin care este respinsă cererea de
repunere în termen poate fi atacată cu recurs. Încheierea prin
care s-a făcut repunerea în termen nu se supune recursului.
Instanţa va urmări cazurile în care la împlinirea unui an de la
expirarea termenului de procedură, nu mai poate fi înaintată
cerere de repunere în termen dacă legea nu dispune altfel.
Participanţi la procesele funciare, în afară de persoanele
indicate în art. 55 CPC, pot fi şi petiţionarii, persoanele interesate
în pricinile cu procedură specială, indicate la art. 279 al. 1 lit. a), i)
al CPC.
Din prevederile art. 53 al. (1) al Constituţiei Republicii
Moldova, art. 1. al. (2) al Legii contenciosului administrativ rezultă
că persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică,
printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul
legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea
dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei.
În conformitate cu prevederile art. 5 al. (1) al Codului de
Procedură Civilă orice persoană interesată este în drept să se

cu micşorarea veniturilor sale, nu a mai avut posibilitatea să continue construcţia casei. În noiembrie 1999 a plătit
suma necesară pentru a primi titlul de proprietate asupra terenului repartizat în 1991, însă prin dispoziţia nr. 588 din
08 decembrie 1999 Primăria or. Drochia a anulat dispoziţia nr. 185 din 17 decembrie 1991 „Cu privire la acordarea
unui lot de casă pe str. V. Alecsandri, 132 cet. D.I.” Primăria afirmă că terenul i-a fost retras, deoarece nu a terminat
construcţia casei în termenul stabilit. Instanţa de judecată la 30 iunie 2000 a examinat cererea reclamantului şi a
hotărît de a-i refuza prelungirea termenului de adresare în judecată şi de a-i respinge acţiunea din motivul încălcării
termenului de adresare în judecată. În motivarea hotărîrii instanţa a indicat că petiţionarul a aflat despre anularea
dispoziţiei din 1991 în decembrie 1999, primind o copie a acestei dispoziţii. Cu plîngere s-a adresat în instanţa de
judecată peste 6 luni, deşi termenul de adresare în judecată în asemenea cazuri este de o lună. Petiţionarul a explicat
că în această perioadă s-a adresat la alte instanţe şi din această cauză nu s-a adresat în termenul stabilit în instanţa de
judecată.
Apelantul nu a fost de acord cu hotărîrea primei instanţe şi a contestat-o invocînd că a aflat despre dispoziţia nr.
588 din 08 decembrie 1999 abia la 30 mai 2000. În luna mai 2000 a hotărît de a prelungi construcţia casei de locuit
procurînd materiale de construcţie, însă vecina l-a preîntîmpinat că lotul i-a fost repartizat. Adresîndu-se la baroul de
avocaţi i s-a explicat că pentru a se adresa în instanţa de judecată este necesar de a anexa o copie a deciziei de
anulare a deciziei despre atribuirea terenului. În acest sens baroul de avocaţi i-a eliberat o interpelare lui D.I. pentru
a o depune la Primărie. La 30 mai 2000 arhitectul Primăriei i-a îmnînat o copie şi drept confirmare a primit copia de
pe decizia solicitată semnînd într-un registru. În aceeaşi zi a depus cererea în instanţa de judecată şi consideră că nu
a omis termenul de adresare în judecată.
Tribunalul Bălţi prin decizia din 16 noiembrie 2000 a admis apelul lui D.I. a casat integral hotărîrea primei
instanţe a restabilit reclamantul în termenul de adresare în judecată, pronunţînd o hotărîre nouă prin care a obligat
Primăria or. Drochia să-şi anuleze dispoziţia nr. 588 din 08 decembrie 1999.
466
adreseze în instanţă judecătorească, în modul stabilit de lege,
pentru a-şi apăra drepturile încălcate sau contestate, libertăţile şi
interesele legitime. Nici unei persoane nu i se poate refuza
apărarea judiciară din motiv de inexistenţă a legislaţiei, de
imperfecţiune, coliziune sau obscuritate a legislaţiei în vigoare.
Prin utilizarea sintagmei, orice persoană se înţelege orice
individ, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă,
religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine
socială, indiferent de faptul că este cetăţean al Republicii Moldova,
cetăţean străin sau apatrid.
În sensul art. 4 al Codului Funciar prin deţinători de terenuri se
înţeleg titularii dreptului de proprietate, de posesiune, de
beneficiere funciară. Deţinătorii de terenuri cu titlu de proprietate
privată pot fi cetăţeni ai Republicii Moldova şi investitorii străini, în
conformitate cu legislaţia.
Astfel, reieşind din normele nominalizate pot acţiona în
calitate de reclamanţi în procedură contencioasă orice cetăţean al
Republicii Moldova, persoană juridică creată şi care activează pe
teritoriul Republicii Moldova şi investitorii străini titulari ai
dreptului de proprietate, de posesiune, de beneficiere funciară.
În calitate de reclamaţi în pricinile intentate în procedură
contencioasă pot figura atît cetăţenii deţinători de terenuri cît şi
persoane juridice de orice formă de proprietate.
Cît priveşte pricinile funciare în procedură de contencios
administrativ în calitate de reclamanţi pot fi titularii (persoanele
fizice şi juridice) dreptului de posesie, folosinţă şi dispoziţie a
terenurilor.
În conformitate cu prevederile art. 5 al Legii contenciosului
administrativ nr. 793 din 10 februarie 2000 subiecţi cu drept de
sesizare în contenciosul administrativ sînt:
a) persoana, inclusiv funcţionarul public, militarul, persoana
cu statut militar, care se consideră vătămată într-un drept al
său, recunoscut de lege, de către o autoritate publică, printr-un
act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei
cereri - în condiţiile art. 14 al prezentei legi;
b) Guvernul, Aparatul Guvernului, oficiul teritorial al
Aparatului Guvernului, preşedintele raionului şi primarul - în
condiţiile Legii privind administraţia publică locală;
c) procurorul care, în condiţiile articolului 5 din Codul de
procedură civilă, atacă actele emise de autorităţile publice;
d) avocatul parlamentar, care, la sesizarea persoanei
vătămate într-un drept al său, atacă actele administrative - în
condiţiile Legii cu privire la avocaţii parlamentari;

467
 e) instanţele de drept comun şi cele specializate, în cazul
ridicării excepţiei de ilegalitate - în condiţiile art. 13 al Legii
contenciosului administrativ.
În calitate de reclamaţi în pricinile funciare intentate în ordine
de contencios administrativ pot fi :
a) autorităţile publice şi autorităţile asimilate acestora –
autorităţile administraţiei publice locale de primul nivel şi de
nivelul doi, Agenţia Relaţii Funciare şi Cadastru şi subdiviziunile
acesteia, oficiile cadastrale teritoriale, instituţiile şi agenţii
economici care deţin licenţe în domeniul funciar şi prestează
servicii alte instituţii în acest domeniu care prestează servicii de
interes public ;
b) subdiviziunile autorităţilor publice – comisiile funciare
săteşti, (comunale), orăşeneşti, raionale, comisiile de licitaţie,
comisiile (grupuri de lucru) privind soluţionarea amiabilă a litigiilor
create (p. 4 al Hotărîrii Guvernului R. Moldova nr. 144 din 05
martie 1992) ;
c) funcţionarii din aceste autorităţi – primarii, consilierii locali,
inginerii cadastrali care activează în cadrul autorităţilor executive
ale administraţiei publice locale, angajaţii autorităţilor publice
nominalizate la lit. a) şi b) care dispun de statut de funcţionar public.
La pregătirea pricinii funciare pentru dezbaterile judiciare în
conformitate cu art. 185 alin. (1), lit. c) CPC, judecătorul
soluţionează chestiunea privind intervenirea în proces a
intervenienţilor.
Intervenienţii sînt de două categorii: intervenienţi principali -
cei care formulează pretenţii proprii cu privire la obiectul litigiului
şi intevenienţi accesorii - cei care nu formulează pretenţii proprii
cu privire ca obiectul litigiului.
Orice persoană interesată poate interveni într-un proces ce se
desfăşoară între alte persoane în condiţiile art. 65 al Codului de
procedură civilă intervenientul principal (intervenientul care
formulează pretenţii proprii cu privire la obiectul litigiului).
Intervenţia este în interesul propriu cînd intervenientul invocă un
drept al său asupra obiectului litigiului. Intervenientul principal
poate interveni în proces pînă la începerea dezbaterii pricinii în
fond în primă instanţă, înaintînd acţiunea către una sau către
ambele părţi. Intervenientul principal are drepturi şi obligaţii de
reclamant. În cazul în care constată că acţiunea intervenientului
principal nu se raportă la obiectul litigiului, instanţa pronunţă o
încheiere, prin care refuză să o examineze concomitent cu
acţiunea iniţială a reclamantului, care poate fi atacată cu recurs. În

468
astfel de cazuri, intervenientul principal nu decade din dreptul de
a cere intentarea unui proces pe baze generale.
Pentru intervenirea în proces a intervenienţilor principali în
instanţa de fond nu este necesar consimţămîntul părţilor. Conform
art. 65 alin. (3) CPC consimţămîntul părţilor este obligatoriu pentru
intervenirea în proces a intervenienţilor principali în instanţa de
apel.
În această calitate poate interveni orice persoană al cărei drept
de posesie folosinţă şi de dispoziţie a fost lezat prin obiectul
acţiunii. Însă, în calitate de intervenient principal pot participa şi
autorităţile indicate la lit. a) în interesul proprietarilor de terenuri
sau a beneficiarilor de terenuri. La această categorie se atribuie şi
Oficiile teritoriale ale Aparatului Guvernului împuternicite să
verifice legalitatea actelor autorităţilor administraţiei publice locale
(art. 74 al Legii privind administraţia publică locală nr. 123 din 18
martie 2003).
Intervenientul accesoriu (intervenientul care nu formulează
pretenţii proprii asupra obiectului litigiului) conform art. 67 al
Codului de procedură persoana interesată într-un proces pornit
între alte persoane poate interveni alături de reclamant sau de
pîrît pînă la închiderea dezbaterilor judiciare în orice instanţă dacă
hotărîrea pronunţată ar putea să influenţeze drepturile sau
obligaţiile lui faţă de una din părţi. Pentru a interveni în proces,
intervenientul depune o cerere în care demonstrează interesul
intervenţiei, menţionînd cărei părţi se va alătura. Intervenientul
accesoriu poate fi introdus în proces şi la cererea uneia dintre
părţi sau din oficiul instanţei.
La categoria intervenienţilor accesorii se atribuie persoanele
fizice şi juridice proprietari şi beneficiari de terenuri ale căror
drepturi sau obligaţii faţă de una din părţi pot fi influenţate prin
hotărîrea care urmează a fi adoptată, oficiile cadastrale teritoriale,
instituţiile şi agenţii economici care deţin licenţe în domeniul
funciar şi prestează servicii, primarii, consilierii locali, inginerii
cadastrali care activează în cadrul autorităţilor executive ale
administraţiei publice locale, angajaţii autorităţilor publice
nominalizate la lit. a) şi b).
Instanţa va reţine că decizia Comisiei funciare a localităţii
respective (săteşti sau comunale) asupra chestiunii funciare
examinate poate fi contestată în condiţiile p. 13 al Regulamentului
cu privire la comisiile funciare săteşti, de orăşel, orăşeneşti şi
raionale de către persoanele juridice şi fizice, care nu sînt de acord
şi au prezentat în termen de 10 zile motivele dezacordului lor în
scris, Comisia funciară raională la rîndul său, le examinează şi, în

469
termen de 20 de zile, adoptă decizii care pot fi atacate în
instanţa judecătorească sau în arbitraj.
În asemenea cazuri dacă reclamanţii contestă deciziile
comisiilor funciare raionale urmează a fi atrase în proces în
calitate de intervenineţi accesorii şi reprezentantul comisiei
funciare din localitatea respectivă (sătească, comunală,
orăşenească).
Intervenienţii accesorii pot interveni în proces, din proprie
iniţiativă, de partea reclamantului sau a pîrîtului pînă la încheierea
dezbaterilor judiciare în orice instanţă. Intervenienţii accesorii,
spre deosebire de intervenienţii principali, pot interveni în proces
din oficiul instanţei de judecată sau la cererea părţilor.
Neatragerea în proces a intervenientului accesoriu are drept
consecinţă faptul că raporturile juridice şi faptele stabilite prin
hotărîre judecătorească irevocabilă nu au efecte juridice la
examinarea acţiunii de regres depuse împotriva intervenientului.
Neintervenirea în proces a intervenientului accesoriu care a
fost înştiinţat legal îl decade din dreptul de a dovedi ulterior că
litigiul a fost soluţionat greşit din cauza incorectitudinii introducerii
în proces a părţii la care urma să se alăture în măsura în care nu
dovedeşte că explicaţiile, acţiunile şi mijloacele de apărare ale părţii
au fost greşite din intenţie sau din culpă gravă.
La soluţionarea chestiunii privind atragerea sau intervenirea în
proces atît a intervenienţilor principali, cît şi a intervenienţilor
accesorii instanţa de judecată emite încheiere. Încheierea privind
introducerea în proces a intervenienţilor principali nu este
susceptibilă de atac.
Încheierea prin care a fost refuzată primirea acţiunii
intervenientului principal pentru examinare concomitent cu
acţiunea iniţială a reclamantului poate fi atacată cu recurs (art. 65
alin. (5) CPC).
Atît reclamantul, cît şi pîrîtul sînt în drept să conteste în ordine
de recurs introducerea în proces a intervenientului accesoriu (art.
67 alin. 4 CPC), iar respingerea cererii de introducere în proces a
intervenientului accesoriu poate fi atacată cu recurs de însuşi
intervenientul accesoriu sau de partea căreia i se alătură.
Procurorul poate fi participant la judecarea pricinilor civile
care au fost pornite la cererea sa în condiţiile art. 71 CPC, avînd
toate drepturile şi obligaţiile procedurale de reclamant, cu
excepţia dreptului de a încheia tranzacţie de împăcare. La
înaintarea acţiunii de către procuror în interesul unei persoane
incapabile, procurorul anexează hotărîrea instanţei de judecată
rămasă definitivă privind declararea persoanei incapabile în

470
temeiul art. 24 Codul Civil şi alte acte necesare. Procurorul poate
înainta acţiune din oficiu în cazurile prevăzute de dispoziţiile art.
71 alin. (3) CPC cu privire la apărarea drepturilor şi intereselor
statului şi ale societăţii.
De asemenea participanţi la proces în conformitate cu
prevederile art. 454 Cod de procedură civilă pot fi cetăţenii străini şi
apatrizii, organizaţiile străine şi organizaţiile internaţionale care
beneficiază în faţa instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova
de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi obligaţii procedurale ca şi
cetăţenii şi organizaţiile Republicii Moldova.
În cazul în care în faza pregătirii pricinii funciare pentru
dezbateri judiciare se constată că interesele părţilor sînt
reprezentate în judecată de reprezentanţii acestora, judecătorul
este obligat să verifice formularea împuternicirilor care acordă
reprezentanţilor respectivi dreptul la săvîrşirea oricărui act de
procedură enumerate în art. 80 CPC, de asemenea urmează să
verifice dacă nu există circumstanţe care exclud posibilitatea
participării reprezentantului în proces (art.78 CPC).
În litigiile funciare, judecătorul explică părţilor dreptul de a
transmite litigiul pentru soluţionare la judecata arbitrală, precum şi
efectele transmiterii litigiului la judecata arbitrală.
În cadrul pregătirii pricinii funciare pentru dezbaterile
judiciare, judecătorul este obligat să întreprindă măsuri pentru
încheierea tranzacţiei de împăcare între părţi. Însă, în acest caz,
judecătorul nu are dreptul să se pronunţe asupra soluţiei care ar
putea fi luată de către instanţă în rezultatul neconfirmării
tranzacţiei de împăcare.
Dacă părţile se împacă, ele trebuie să prezinte tranzacţia de
împăcare în formă scrisă, semnată de ambele părţi. În asemenea
cazuri, judecătorul este obligat să explice părţilor efectele
tranzacţiei de împăcare şi ale încetării procesului, iar ulterior prin
încheiere motivată în şedinţa de judecată confirmă condiţiile
tranzacţiei de împăcare şi încetează procesul (art.art.212, 265 lit.d)
CPC).
În acest caz instanţa de judecată va repartiza cheltuielile de
judecată în conformitate cu dispoziţiile art. 97 alin. (4) şi (5) CPC.
În faza de pregătire a pricinii funciare pentru dezbateri
judiciare, judecătorul sau instanţa, la cererea părţii sau a unui alt
participant la proces, iar în cazurile prevăzute de lege, din oficiu,
printr-o încheiere se pronunţă asupra ordonării expertizei pentru
elucidarea unor aspecte din domeniul funciar, tehnic, contabilităţii
şi din alte domenii, apărute în proces.

471
 Dispunînd efectuarea expertizei, instanţa judecătorească
trebuie să respecte prevederile art.152 CPC care reglementează
dreptul părţilor şi al altor participanţi la proces de a formula şi a
prezenta instanţei problemele care trebuie să fie elucidate de
expert, însă numai instanţa stabileşte definitiv problemele asupra
cărora expertul urmează să-şi prezinte raportul. Neîndeplinirea de
către solicitantul expertizei a prevederilor art.124 alin. (1) CPC
atrage decăderea din această dovadă şi solicitantul nu mai are
dreptul să solicite ordonarea expertizei avînd aceleaşi temeiuri.
Judecătorul în funcţie de circumstanţele cauzei poate să
dispună efectuarea unei expertize suplimentare, colegiale sau
complexe. Încheierea prin care se ordonă efectuarea expertizei nu
este susceptibilă de atac, dacă prin aceasta nu se dispune
suspendarea procesului. În cazul suspendării procesului în temeiul
efectuării expertizei se emite încheiere de suspendare care poate
fi atacată cu recurs.
În faza de pregătire a pricinii funciare pentru dezbateri
judiciare judecătorul este în drept, la cererea participanţilor la
proces, să încuviinţeze prin încheiere efectuarea unor măsuri de
asigurare a acţiunii.
Măsurile de asigurare a acţiunii se iau în condiţiile prevăzute de
art.175 CPC.
Asigurarea acţiunii este posibilă în orice fază a procesului în
instanţa de fond pînă la emiterea hotărîrii judecătoreşti. După
adoptarea hotărîrii se poate realiza dreptul privind asigurarea
executării hotărîrii. Explicaţii privind asigurarea acţiunii se conţin în
Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova
cu privire la aplicarea de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei
ce reglementează asigurarea acţiunii la judecarea cauzelor civile,
nr.32 din 24.10.2003, publicată în Buletinul Curţii Supreme de
Justiţie a Republicii Moldova, 2003, nr.12, pag.6.
În baza încheierii de asigurare a acţiunii, judecătorul sau
instanţa eliberează titlul executoriu.
Din prevederile art.185 CPC rezultă că în procesul pregătirii
pricinii pentru dezbateri judiciare participanţii la proces pot
solicita instanţei de judecată efectuarea acţiunilor pentru
asigurarea probelor în vederea prevenirii dispariţiei sau
imposibilităţii administrării acestora în viitor.
Legislaţia admite efectuarea acţiunilor procedurale respective
în acest scop după intentarea procesului civil. Actele procedurale
de asigurare a probelor se realizează de instanţa, în procedura
căreia se află pricina.

472
 La pregătirea pricinii funciare pentru dezbateri judiciare
cererea privind asigurarea probelor care se află în alt raion sau
oraş din Republica Moldova se soluţionează de judecător prin
emiterea unei încheieri privind delegaţia judecătorească, care se
execută în conformitate cu art.art.126, 127 CPC. În perioada
precedentă intentării procesului civil asigurarea probelor se
efectuează de către notar sau de persoanele oficiale ale misiunilor
diplomatice în temeiul art.127 alin. (2) CPC.
Modalitatea înaintării cererii de asigurare a probelor şi
procedura examinării acesteia sînt reglementate de art.art.128,
129 CPC. Încheierea privind refuzul asigurării probelor poate fi
atacată cu recurs.
Condiţia stipulată în art. 187 CPC precum că conexarea într-o
sigură procedură se efectuează la cererea părţilor nu exclude
dreptul instanţei de a conexa pretenţiile din proprie iniţiativă, dacă
sînt întrunite condiţiile indicate la art. 62 alin.(2) CPC. În cazul
conexării într-o singură procedură a pretenţiilor legate între ele,
dintre care unele pretenţii se atribuie după competenţă instanţelor
de drept comun conform art. 28 CPC, iar altele se atribuie după
competenţă instanţelor specializate, toate pretenţiile se
examinează în instanţa de drept comun, cu excepţia litigiilor
privind legalitatea actelor administrative cu caracter normativ.
Trebuie luat în consideraţie faptul că la conexarea mai multor
pretenţii legate între ele, dintre care unele în temeiul art. 29 CPC
se atribuie după competenţă instanţei judecătoreşti economice, iar
altele se atribuie după competenţă instanţei de contencios
administrativ, toate pretenţiile se examinează de instanţa de
judecată economică competentă, cu excepţia litigiilor privind
legalitatea actelor administrative cu caracter normativ.
În cazurile similare, cînd conform prevederilor art. 31 CPC
există mai multe revendicări conexe, care se atribuie după
competenţă instanţelor de judecată de grad diferit, dintre care
unele se atribuie după competenţă instanţei judecătoreşti de drept
comun (conform prevederilor alin. 1 al art. 32, alin. 1 al art. 33,
alin. 1 al art. 34 CPC), iar altele de competenţa instanţei de
contencios administrativ (conform prevederilor alin. 2 al art. 32,
alin. 2 şi 3 al art. 33, alin. 2 al art. 34 CPC), toate pretenţiile se
examinează de către instanţa ierarhic superioară (cea de grad mai
înalt) în conformitate cu dispoziţiile art. 37 din CPC.
Spre exemplu, dacă revendicările sînt de competenţa unei
judecătorii şi respectiv a unei curţi de apel, pricina se va examina
de curtea de apel. De asemenea, dacă revendicările sînt
concomitent de competenţa unei judecătorii, unei curţi de apel şi

473
respectiv de competenţa Curţii Supreme de Justiţie, pricina se va
examina de Curtea Supremă de Justiţie.
Conexarea pretenţiilor se realizează printr-o încheiere
nesusceptibilă de atac.
Încheierea privind conexarea pretenţiilor nu exclude
posibilitatea separării pe parcursul examinării pricinii a unei sau
mai multor pretenţii în procedură aparte, dacă judecătorul va
considera necesar examinarea separată, sau dacă separarea va
interveni în condiţiile prevăzute de lege, cînd judecătorul este
obligat să întreprindă asemenea acţiuni.
Separarea pretenţiilor poate fi efectuată doar în instanţa de
fond. Încheierea motivată privind separarea pretenţiilor nu este
susceptibilă de atac.
Judecătorul, pregătind pricina pentru dezbaterile judiciare, este
obligat să explice părţilor şi altor participanţi la proces drepturile
prevăzute de art.art. 56, 60 şi 61 CPC, precum şi drepturile de a
prezenta probe întru confirmarea pretenţiilor înaintate sau
infirmarea lor de către pîrît, precum şi dreptul pîrîtului de a
depune referinţă şi/sau cerere reconvenţională (art. 186 CPC).
Primirea acţiunii reconvenţionale (art. 173 CPC) se admite cînd
aceasta urmăreşte admiterea pretenţiei iniţiale, adică
compensarea în condiţiile prevederilor art.art. 651-659 din Codul
civil, Codul fiscal (art. 170) şi alte legi.
În faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, judecătorul,
contribuind la acumularea probelor în baza demersului
reclamantului sau pîrîtului, se conduce de principiile pertinenţei,
admisibilităţii probelor şi nu este în drept să se pronunţe asupra
forţei probante prestabilite a unor probe faţă de altele.
În faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, la
efectuarea unor acte procedurale cum ar fi: audierea martorilor,
examinarea probelor materiale şi înscrisurilor, ordonarea
expertizei, validarea condiţiilor tranzacţiei de împăcare, în
conformitate cu art. 273 din Codul de procedură civilă se
întocmeşte proces-verbal.
La efectuarea celorlalte acte procedurale în această fază nu se
întocmeşte proces-verbal.
Dacă în faza pregătirii pricinii funciare pentru dezbateri
judiciare instanţa consideră necesară audierea martorului la locul
aflării lui, judecătorul emite o încheiere privind delegaţia
judecătorească prin care încredinţează audierea martorului altei
instanţe judecătoreşti din ţară. Încheierea privind delegaţia
judecătorească este obligatorie pentru instanţa căreia îi este

474
adresată şi urmează a fi executată în termenul prevăzut de art. 125
alin. (2) CPC.
Instanţa judecătorească delegata cu executarea încheierii
urmează să respecte prevederile art.126 CPC.
Pricina urmează a fi considerată pregătită pentru dezbaterile
judiciare, dacă judecătorul a efectuat toate actele procedurale
indicate de el în încheierea privind pregătirea pricinii pentru
dezbateri judiciare.

§ 4. Examinarea pricinilor funciare de către instanţele

judecătoreşti

Mijloacele principale de elucidare a circumstanţelor de fapt de

care legea condiţionează apariţia modificarea şi încetarea
drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la raporturile juridice
constituie probele. Activitatea probatorie se realizează în temeiul
regulilor fixate în lege privind pertinenţa şi admisibilitatea
dovezilor precum şi în temeiul regulilor relativ la repartizarea
obligaţiilor de probare.
Activitatea probatorie începe deja la etapa de pregătire a
pricinii pentru examinare. Chestiunea privind varietatea acţiunilor
procesuale puse la dispoziţia judecătorului pentru elucidarea
circumstanţelor pricinii este reglementată amplu de legislaţie.
Astfel, regula privind pertinenţa probelor prevede că instanţa
judecătorească reţine spre examinare şi cercetare numai probele
pertinente care confirmă, combat ori pun la îndoială concluziile
referitoare la existenţa sau inexistenţa de circumstanţe,
importante pentru soluţionarea justă a cazului.
Aspectul admisibilităţii probelor presupune confirmate prin
anumite mijloace de probaţiune a circumstanţelor care, conform
legii, nu pot fi dovedite cu nici un fel de alte mijloace probante.
Dimpotrivă se consideră inadmisibile probele obţinute cu
încălcarea prevederilor legii, cum ar fi inducerea în eroare a
participantului la proces, încheierea actului de către o persoană
neîmputernicită, încheierea defectuoasă a actului procedural, alte
acţiuni ilegale.
Regula privind repartizarea obligaţiilor de prezentare şi
reclamare a probelor constă în acţiunile părţilor şi a altor
participanţi la proces de a aduna şi a le prezenta. Dacă în procesul
de adunare a probelor apar dificultăţi, instanţa poate contribui, la
solicitarea părţilor şi altor participanţi la proces, la adunarea şi
prezentarea probelor necesare.

475
 La examinarea pricinilor funciare instanţele de judecată
urmează să ţină cont de actele care au stat la baza repartizării în
natură a cotelor de terenuri perfectate de autorităţile
administraţiei publice locale şi de comisiile acestora care au
perfectat nemijlocit aceste acte. În dependenţă de specificul
litigiului instanţa se va călăuzi actele care sunt prezentate în
calitate de probe cum ar fi de exemplu, în cazul litigiilor funciare
legate de atribuirea cotelor de teren echivalent, de listele
persoanelor care au avut dreptul la cotele de teren echivalent
aprobate de primăria satului (comunei) sau oraşului, proiectul de
organizare a teritoriului aprobă de primăria satului (comunei) sau
oraşului la propunerea comisiei funciare, procesele verbale ale
comisiilor funciare ale primăriilor privind repartizarea cotelor de
teren, certificatele provizorii de proprietate asupra cotelor de
terenuri eliberate de primării, procesele verbale de stabilire a
hotarelor în natură, procesele verbale privind atribuirea în natură a
cotelor de terenuri, titlurile de proprietate a deţinătorilor de cote
de teren, testamente şi certificatele de moştenitori ai cotelor de
terenuri, contractul de vînzare-cumpărare, contractul de donaţie,
contractul de schimb, contractul de arendă.
În mare măsură examinarea calitativă a litigiilor depinde şi de
aplicarea corectă a legii la soluţionarea lor. Explicaţii privind
aplicarea legislaţiei politice de categoria dată se conţin în hotărîrea
Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Cu
privire la practica aplicării legislaţiei funciare de către instanţele
judiciare” nr. 10 din 26.03.1997 care urmează a fi studiată la
pregătirea cauzelor către dezbaterile judiciare.
Conform alin. 6 art. Cod Funciar toate operaţiunile de atribuire
a cotei de teren echivalent se înfăptuiesc, ţinîndu-se cont de
situaţia de la 1 ianuarie 1992. Însă, avînd în vedere situaţia în care
legislatorul nu a prevăzut termen maxim pentru atribuirea cotelor
de teren echivalent a fost adoptată Legea pentru modificarea şi
completarea Codului funciar Nr. 173-XIV din 22.10.98 care
prevede termenul limită de atribuire în proprietate a cotelor de
teren echivalent pînă la 1 mai 199962.
62
Speţă /Dosar nr 2-432/2000 Ungheni //
Reclamantul C s-a adresat la Judecătoria Ungheni cu o acţiune prin care solicită obligarea Primăriei din localitatea
în care domiciliază să-i restituie cota echivalentă de teren, distribuită prin hotărîrea Comisiei Funciare conform
hotărîrii nr. 425 din 1993, menţionînd prin cuprinsul acţiunii că în anul 1997 cota echivalentă de teren i-a fost
distribuită în natură, pentru ca în primăvara anului 1998 cota în cauză să fie atribuită altor persoane, fapt pentru care
primăria nu reţine nici o explicaţie referitor la motivele care au servit temei pentru lipsirea reclamantului de terenul
repartizat în natură.
Instanţa judecătorească a respins acţiunea reclamantului, pornind de la faptul că, conform Legii nr. 173-XIV
reclamantul era obligat să înainteze către primărie pretenţiile ce ţin de atribuirea cotei de teren echivalent pînă în
1999, ceea ce reclamantul nu a făcut. Acest fapt a fost apreciat de către instanţă în lipsa probelor care ar confirma
adresarea reclamantului cu asemenea cereri, mai mul ca atît acţiunea înaintată de reclamant a fost apreciată de
instanţă tardivă, deoarece conform modificărilor invocate la Codul Funciar primăria a finalizat lucrările de trecere şi
476
 Reieşind din prevederile legii, dacă persoanele au fost
concediate pînă la 1 ianuarie 1992 sau au fost excluse pînă la
această dată din colhoz, ele nu se bucură de dreptul la cota de
teren echivalent, indiferent de temeiurile concedierii sau
excluderii din membrii colhozului (subalin. 1, alin. 4, art. 12 C.F.).
Cota de teren echivalent poate fi atribuită numai membrilor
colhozului, şi de acest drept nu se bucură persoanele, care
lucrează în colhozuri în baza contractelor de muncă (art. 12 C.F.).
În cazurile în care de fapt cetăţenii îndeplineau funcţii de serviciu
în sovhozuri, în alte întreprinderi agricole sau au depus cererea de
primire pînă la 1 ianuarie 1992, iar ordinul de angajare sau
hotărîrea de primire a adunării generale a membrilor colhozului,
adunării împuterniciţilor din motive întemeiate au fost emise după
1 ianuarie 1992, aceste persoane au dreptul la cota de teren
echivalent.
Conform punctului 6 al Statutului Model al colhozului dreptul
de membru al colhozului se păstrează pentru persoanele, care au
fost înmatriculate la secţia de zi a instituţiilor de învăţămînt în baza
îndreptării eliberate din colhoz, de aceea aceste persoane au
dreptul la cotă de teren echivalent.
Potrivit normei art. 12 alin. 4 subalin. 1 Codul Funciar
pensionarii beneficiază de dreptul asupra cotelor de teren
echivalent, dacă la 1.01.1992 au ieşit la pensie nemijlocit din
colhozuri şi alte întreprinderi agricole. Dacă persoana la 1.01.1992
beneficia de dreptul la pensie, iar actele pentru pensie au fost
eliberate după 1.01.1992, ea oricum are dreptul la cotă de teren
echivalent.
Comisiile funciare, conform art. 12, alin. 4 subal. 1 al Codului
Funciar, stabilesc cota de teren echivalent care se atribuie în
proprietate privată: membrilor de colhozuri, salariaţilor din
sovhozuri şi din secţiile de producere ale colegiilor agricole
(zootehnice)63 sau din alte întreprinderi agricole, inclusiv
amplasare în natură a cotelor de teren echivalent pînă la 01.01.2000, pe cînd acţiunea a fost înregistrată în instanţa
judecătorească tocmai la 17.02.2000.
Tribunalul Bălţi, fiind sesizat cu apel declarat de către reclamant împotriva hotărîrii primei instanţe a decis
admiterea apelului cu casarea hotărîrii şi cu pronunţarea unei hotărîri noi, prin care primăria este obligată să
elibereze cota de teren în natură în hotarele şi cu suprafaţa determinată conform titlului de proprietate eliberat în
anul 1993.
63
Speţă /Dosar nr. 2-496 Făleşti //
La 21.08.2000 reclamantul S.V. a chemat în judecată Primăria com. Hiliuţi şi a solicitat ca prin hotărîrea ce se va
pronunţa să fie anulată hotărîrea Comisiei funciare a acestei primării despre excluderea fiului său din lista
persoanelor beneficiare de cotă de teren echivalent şi să i se recunoască dreptul de proprietate asupra cotei de teren
echivalent.
Reclamantul şi-a motivat cererea prin faptul că prin ordinul administraţiei sovhozului „Răuţel” nr. 74–ak din
19.06.1991 fiul său, după absolvirea gimnaziului, a fost recomandat la studii la Tehnicumul Zooveterinar din s.
Carmanovo cu suportarea cheltuielilor pentru achitarea bursei din contul gospodăriei agricole. La 28 februarie 1994
a fost inclus în lista persoanelor beneficiare de cotă de teren echivalent şi i s-a confirmat dreptul la o suprafaţă de
477
pensionarilor din aceste unităţi economice. Prin noţiunea "alte
întreprinderi agricole" se are în vedere întreprinderile, care se
ocupă cu creşterea producţiei agricole şi dispun de fond de pămînt
ce poate fi supus privatizării.
Salariaţii din organizaţiile şi întreprinderile care locuiesc în
localităţi rurale şi execută nemijlocit lucrări de construcţie şi
exploatare a sistemelor de ameliorare, restabilire şi îmbunătăţire a
terenurilor şi sporire a fertilităţii solurilor în localitatea respectivă,
inclusiv şi pensionarii din aceste unităţi economice au dreptul la
cota de teren echivalent conform subal. 2 din alin. 3 art. 12 Codul
Funciar.
Reieşind din aceste prevederi, beneficiază de dreptul la cota
de teren echivalent doar persoanele, care execută nemijlocit
aceste lucrări, şi li se atribuie această cotă echivalentă la locul de
trai cu condiţia că sistemele de ameliorare, restabilire şi
îmbunătăţire a terenurilor şi sporire a fertilităţii solurilor deservesc
şi localitatea unde are domiciliu persoana. Însă, salariaţii din
aparatul administrativ şi alţii, care nu deservesc nemijlocit
sistemele de ameliorare, restabilire şi îmbunătăţire a terenurilor şi
sporire a fertilităţii solurilor nu se bucură de dreptul la cota de
teren echivalent.
Persoanele care locuiesc în localităţile rurale şi au fost
transferate din întreprinderi agricole în organizaţii de construcţie şi
transport colhoznice şi intergospodăreşti, care la 1.01.1992 erau
lucrători sau pensionari ai acestor organizaţii în temeiul art. 12
alin. 3 subal. 3 al Codului Funciar au dreptul la cotă de teren
echivalent. Persoanele, care s-au angajat la lucru din iniţiativă
proprie în organizaţiile menţionate, nu se bucură de dreptul la cota
de teren echivalent.

teren în mărime de 2,08 ha, eliberîndu-i-se şi titlu provizoriu. Prin hotărîrea Comisiei Funciare a Primăriei Hiliuţi
din 27.01.2000 s-a reconfirmat dreptul la cotă de teren echivalent al fiului reclamantului (procesul-verbal nr. 1 din
27.01.2000). Prin hotărîrea Comisiei funciare din 11.08.2000 s-a decis ca fiul reclamantului să fie exclus din lista
beneficiarilor de cotă de teren echivalent din motivul că la 01.01.1992 nu era membru sau salariat al sovhozului
„Răuţel” şi nu dispunea de carnet de muncă, ci era student.
Primarul com. Hiliuţi nu a recunoscut acţiunea din motivul că la data de 01.01.1992 fiul reclamantului era student
şi nu salariat al gospodăriei agricole şi din această cauză nu are dreptul de a beneficia de cotă de teren echivalent şi a
fost exclus din lista beneficiarilor de cote de teren echivalent. Instanţa de judecată a admis acţiunea motivînd, cu
referire la subalin. 1, al. 4 al art. 12 al Codului Funciar şi la art. 193 al Codului Muncii în vigoare la moment, că
administraţia întreprinderii organizează pregătirea profesională a salariaţilor din contul său. Prin faptul că la data de
01.01.1992 fiul reclamantului era înmatriculat la secţia de zi a instituţiei de învăţămînt ca bursier al sovhozului,
acestuia i se recunoaşte calitatea de salariat al întreprinderii respective şi astfel, fiul reclamantului întruneşte
condiţiile stabilite în subalin. 1 al. 4 al art. 12 al Codului Funciar şi beneficiază de dreptul la cotă de teren
echivalent.
Tribunalul Bălţi a respins recursul primarului com. Hiliuţi din motiv că nu a achitat taxa de stat şi nu a depus
cerere de a fi eliberat de la plata acesteia.

478
 Pentru confirmarea transferurilor e necesar ca persoanele sus-
indicate să prezinte instanţei judecătoreşti probe în scris (carnetul
de muncă, etc.).
Cota de teren echivalent, în conformitate cu art. 12, alin. 3,
subal. 9 Codul Funciar, li se atribuie de asemenea persoanelor,
care au adus pămînt în gospodăriile colective, dar nu lucrează în
ele. Membrii familiilor persoanelor menţionate, care nu dispuneau
de pămînt, nu au dreptul la cota de teren echivalent.
Conform prevederilor art. 21, 22 Cod al căsătoriei şi familiei
cota de teren echivalent, de asemenea şi cota-parte valorică,
dobîndite de către soţi sau de unul din ei în timpul căsătoriei, sînt
supuse împărţirii între ei. În aceeaşi ordine sunt supuse divizării
acţiunile, inclusiv cele nominale ce aparţin unuia dintre soţi,
procurate în perioada căsătoriei în contul costului cotei-părţi ce-i
revine.
În conformitate cu art. 14 C.F. terenurile procurate în
proprietate privată se transmit prin moştenire în modul stabilit de
legislaţia în vigoare.
Cotele de teren echivalent acordate în proprietate privată
persoanelor care se bucură de dreptul de a le primi, dar care nu
au reuşit în legătură cu decesul să primească actul ce ar confirma
dreptul de proprietate asupra pămîntului, se moştenesc în
conformitate cu legislaţia civilă.
Dreptul la moştenire asupra cotei de pămînt se confirmă prin
certificatul de moştenire, eliberat moştenitorilor de către notar în
baza certificatelor de la primăria localităţii respective, ce
adevereşte faptul că decedatul la 1 ianuarie 1992 avea dreptul la
cota de teren echivalent şi a fost inclus în lista respectivă. În cazul
în care notarul refuză să elibereze certificatele de moştenire
asupra cotei de teren echivalent, moştenitorii au dreptul de a se
adresa cu acţiune în instanţa judecătorească.
Succesorii de drept ai cotelor de teren echivalent au dreptul să
devină membri ai întreprinderilor agricole în baza cotelor primite
ca proprietate privată prin moştenire.
În dependenţă de fondul de rezervă disponibil de pînă la cinci
la sută din terenurile cu destinaţie agricolă predestinate pentru
necesităţile dezvoltării sociale a localităţii autoritatea publică locală
examinează cererea privind repartizarea cotei de teren echivalent
pentru solicitanţi.
În rezultatul examinării cererii de atribuire a cotei de teren
echivalent autorităţile administraţiei publice locale adoptă decizia
de repartizare a cotei. Autentificarea dreptului de proprietate
asupra cotei de teren echivalent se face prin eliberarea unui titlu

479
ce confirmă acest drept. Titlul ce confirmă dreptul de proprietate
al deţinătorului de teren urmează să conţină datele prevăzute în
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova „Despre aprobarea
modelelor unice ale documentelor, ce confirmă dreptul de
proprietate, posesiune şi beneficiere funciară” nr. 449 din
29.06.92, Monitor nr. 6, art. 142-1 din 30.06.1992.
În cazul refuzului autorităţii publice locale de repartizare a
cotei de teren echivalent instanţa urmează să verifice legalitatea şi
temeiul refuzului administraţiei publice locale în atribuirea lotului
de pămînt, să elucideze dacă sunt condiţiile care conferă dreptul
solicitantului de a pretinde la lotul de pămînt şi anume
amplasarea, suprafaţa destinaţia lotului de pămînt în privinţa
căruia a apărut litigiul precum şi faptul dacă există o posibilitate
reală de a-i acorda acestuia lotul de pămînt.
O răspîndire semnificativă în practica judiciară au căpătat
cererile de chemare în judecată ale membrilor societăţile agricole
privind ieşirea din componenţa societăţilor agricole şi anume
cazurile în care loturile de teren au fost aduse în calitate de aport
în capitalul social.
Este cunoscut faptul că deţinătorii cotelor de teren echivalent
frecvent se asociază în societăţi cu răspundere limitată,
cooperative de producţie, asociaţii de gospodării ţărăneşti şi
uniunile de asociaţii a asociaţiilor gospodăriilor ţărăneşti precum şi
în societăţi pe acţiuni. La moment formarea capitalului societăţilor
este reglementată de Titlul II capitolul II secţiunea 2 al Codului
Civil, art. 2 al Legii cu privire la cooperativele de producţie, art. 28
al Legii cu privire la gospodăriile ţărăneşti (de fermier), art. 99 al
Legii cu privire la societăţile pe acţiuni.
Astfel, dacă în conformitate cu prevederile art. 28 al. (6) al
Legii nr. 1353 din 03.11.2000 privind gospodăriile ţărăneşti (de
fermier) este reglementat că la ieşire din asociaţie ori din uniune
sau la lichidarea lor, membrii nu beneficiază de drepturi asupra
patrimoniului asociaţiei şi, respectiv, al uniunii, atunci pentru alte
forme de organizare juridică legislaţia prevede alte modalităţi de
ieşire din componenţa acestora.
Însă, conform prevederilor art. 114 al. (1) Codul Civil aportul în
natură la capitalul social al societăţii comerciale are ca obiect orice
bunuri aflate în circuit civil. Bunurile se consideră a fi transmise cu
titlu de proprietate dacă actul de constituire nu prevede altfel.
În acelaşi sens art. 99 al. (3) al Legii cu privire la societăţile pe
acţiuni prevede că proprietarul terenului (cotei de pămînt
echivalent) este în drept să transmită societăţii acest teren (cotă)
în condiţii de arendă sau cu drept de folosinţă, depus cu titlu de

480
aport la capitalul social al societăţii. În cazul refuzului
proprietarului de teren (de cotă de pămînt echivalent) de a
prelungi contractul de arendă sau dreptul de folosinţă a acestui
teren (cotei), retragerea terenului (cotei) se efectuează în modul
prevăzut de legislaţia funciară.
Chiar dacă este frecvent criticată o asemenea formă de
organizare juridică în sfera agriculturii, legea oferă o soluţie mult
mai optimă pentru eventualele cazuri de ieşire din componenţa
societăţii a membrilor acesteia, reuşind să anticipeze unele
raporturi juridice la care proprietarii loturilor de teren sunt
antrenaţi.
Reieşind din prevederile art. 114 al Codului Civil rezultă că
membrii societăţilor cu răspundere limitată pot ieşi din componenţa
acesteia, însă cu restituirea valorii terenului adus cu titlu de aport
la capitalul social, sau cu restituirea unui bun de aceeaşi valoare.
În spiritul prevederilor nominalizate se prezumează că societatea
devine proprietarul terenului adus în calitate de parte socială al
capitalului, iar titlul de proprietate al deţinătorului de teren îşi
pierde forţa juridică.
Cu toate acestea dreptul deţinătorului titlului de proprietar al
cotei la restituirea cotei de teren echivalent poate fi invocat odată
cu lichidarea societăţii în conformitate cu prevederile Legii
insolvabilităţii, ţinînd cont de valoarea lotului de pămînt adus ca
aport în capitalul social.
Pentru aplicarea corectă a legii în cazurile de restituire a
cotelor de teren echivalent în legătură cu ieşirea din componenţă a
membrilor societăţii, instanţa de judecată urmează să verifice
documentele de constituire a acesteia. Soluţionarea unor
asemenea litigii poate fi înlesnită în situaţia în care în actele de
constituire este expres prevăzut că în capitalul social se aduce ca
aport dreptul de folosinţă asupra terenului. Această prevedere
urmează a fi însoţită de reglementări minuţioase referitor la
condiţiile de realizare a acestui drept.
Din acest punct de vedere sunt elocvente prevederile Legii nr.
1007 din 25.04.2002 privind cooperativele de producţie. În
conformitate cu prevederile art. 4 al. (1) al legii nominalizate
cooperativa are patrimoniu propriu separat de patrimoniul
membrilor săi. Patrimoniul cooperativei se formează din mijloace
băneşti şi din bunuri transmise în capitalul ei propriu, din venituri,
donaţii, credite şi împrumuturi, precum şi din alt patrimoniu
dobîndit în conformitate cu legislaţia.
Cît priveşte retragerea membrului din componenţa
cooperativei art. 21 al. (1) Membrului cooperativei care s-a retras

481
sau a fost exclus din cooperativă i se restituie valoarea cotei lui
de participare. Restituirea valorii cotei de participare se
efectuează în mijloace băneşti. Cu acordul membrului respectiv,
valoarea cotei de participare poate fi restituită în natură, în modul
prevăzut de statut. În cazul în care membrul cooperativei solicită
restituirea aportului depus în natură în contul cotei sale de
participare, aportul dat se restituie în natură, cu uzura
respectivă, cu acordul adunării generale. Restituirea valorii cotei
de participare se efectuează după încheierea exerciţiului financiar
şi după examinarea dării de seamă financiare anuale la adunarea
generală şi calcularea tuturor plăţilor cuvenite membrilor
cooperativei. Concomitent cu restituirea cotei de participare se
achită toate plăţile prevăzute în statutul cooperativei (retribuirea
muncii, o parte din profit), declarate pentru membrul
cooperativei, dar neachitate. Din valoarea cotei de participare
restituite poate fi reţinută suma prejudiciului cauzat cooperativei
de către membrul ei, în baza acordului în scris al membrului
respectiv sau a deciziei instanţei de judecată, precum şi suma
datoriei acestuia faţă de cooperativă (compensarea datoriilor
reciproce). Restituirea valorii cotei de participare se efectuează în
termen de 6 luni după expirarea anului financiar în care a încetat
calitatea de membru al cooperativei. În cazul în care din
cooperativă s-au retras mai mulţi membri, restituirea valorii
cotelor de participare se efectuează în ordinea depunerii cererilor
de retragere din cooperativă.
Astfel, reieşind din reglementările normative se desprinde
concluzia că legislaţia funciară este destul de flexibilă în asemenea
litigii în măsură să asigure dreptul de proprietate al deţinătorilor de
terenuri în cazul ieşirii din componenţa societăţilor de diferite
forme de proprietate fără a leza din natura juridică a bunului imobil
transmis în calitate de aport (cotă parte socială) la capitalul social
(statutar). În lumina prevederilor legale poate fi expusă teza unui
cadru stabil în asigurarea dreptului de proprietate asupra
terenurilor aduse ca aport la capitalul social al societăţilor în caz
de retragere a calităţii de membru. Prin aceasta este înlăturată o
eventuală expropriere a deţinătorilor de terenuri în favoarea
societăţilor sau întreprinderilor agricole care poate conduce la o
folosire neraţională a terenurilor, la schimbarea structurii lor,
părăginirea terenurilor etc.
În cazul litigiilor privind retragerea terenurilor din componenţa
societăţilor agricole instanţa va ţine cont de faptul că ieşirea din
componenţa acestora nu are incidenţă asupra drepturilor de
proprietate asupra terenurilor ale celorlalţi membrii ai familiei.

482
 În perioada relativ recentă au luat o amploare deosebită
litigiile funciare legate de atribuirea în arendă cît şi vînzarea-
cumpărarea loturilor de pămînt proprietate publică prin licitaţie
publică.
Terenurile care constituie proprietate publică, delimitate
conform Legii Republicii Moldova privind terenurile proprietate
publică şi delimitarea lor nr. 981-XIV din 11.05.2000, publicat în
Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 94-97 art. 672 din 03.08.2000,
pot fi înstrăinate, concesionate, date în arendă şi în locaţiune, cu
excepţia locaţiunii imobilelor de locuit, conform art 84 al. (3) al
Legii nr. 123 din 18.03.2003 privind administraţia publică locală,
prin licitaţie publică, organizată în condiţiile legii.

Terenurile publice se acordă în arendă sau în locaţiune, se

înstrăinează sau se concesionează prin licitaţie publică organizată
în condiţiile prevederilor Regulamentului privind licitaţiile cu
strigare şi negocierile directe aprobat prin Hotărîrea Guvernului R.
Moldova nr. 1056 din 12 noiembrie 1997 despre măsurile de
realizare a Legii cu privire la Programul de privatizare pentru anii
1997-1998. Obligaţia organizării licitaţiei publice de către
autorităţile administraţiei publice pentru terenurile destinate
construcţiilor este prevăzută şi în art. 4 p. (9) al Legii privind preţul
normativ şi modul de vînzare-cumpărare a pămîntului.
Concomitent, relaţiile de arendă în privinţa bunurilor proprietate
publică sunt reglementate de art. 22 al (2) al Legii cu privire la
arenda în agricultură nr. 198 din 15 mai 2003 care stipulează că
terenurile agricole proprietate publică se face prin licitaţie publică.
Este de remarcat faptul că din moment ce comisiile de licitaţii
conform p. 7 al Regulamentului privind licitaţiile cu strigare şi
negocieri directe sunt special create prin ordinul autorităţilor
administraţiei publice locale, atunci hotărîrile acesteia pot fi
contestate în procedura contenciosului administrativ în cazul
încălcărilor comise. În aceeaşi consecutivitate pot fi contestate şi
deciziile autorităţilor publice locale (consiliilor locale) adoptate în
privinţa scoaterii obiectelor la licitaţie funciară cît şi în privinţa
aprobării hotărîrilor comisiei de licitaţie.
Instanţa de judecată va urmări respectarea succesiunii
etapelor licitaţiei şi anume :
- încheierea licitaţiei în lipsa mai multor solicitanţi şi trecerea
la negocieri directe cu singurul solicitant al terenului public.
La elucidarea acestui aspect se vor solicita :
1. registrul participanţilor la licitaţia funciară ţinut de
Comisia de licitaţie (p. 21 al Regulamentului),

483
 2. confirmarea achitării taxei de participare (p. 17 al
Regulamentului),
3. procesul verbal de licitaţie nulă privind scoaterea
acestor loturi da la licitaţie şi posibilitatea negocierilor
directe cu unicul ofertant înregistrat (dacă se invocă
arendarea sau înstrăinarea terenului prin negocieri
directe) – p. 22-23 al Regulamentului ;
- încheierea negocierilor directe prin procesul verbal al
negocierilor directe întocmit conform prevederilor p. 39 al
Regulamentului, ceea ce presupune verificarea :
1. procesului-verbal al licitării nule ;,
2. cererea participantului sau solicitantului de a participa la
negocierile directe ;
3. confirmarea vărsării acontului (p. 36 al Regulamentului).
O categorie importantă din terenurile atribuite în arendă prin
licitaţie publică este reprezentată de terenurile ocupate de fondul
acvatic care sunt proprietate publică a autorităţilor publice locale,
şi anume iazurile şi lacurile de acumulare (art. 8 al. 1 lit. k al Legii
privind terenurile proprietate publică şi delimitarea lor nr. 981 din
11 mai 2000). Relaţiile de atribuire în folosinţă a bazinelor acvatice
au fost reglementate de Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova
pentru aprobarea Regulamentului privind modul şi condiţiile de
atribuire în folosinţă a obiectelor acvatice nr. 745 din 03.11.95
care a fost abrogată prin Hotărîrea Guvernului R. Moldova cu
privire la Registrul actelor oficiale de reglementare a activităţii de
întreprinzător nr. 1030 din 03.10.2005.
Însă, din practica judiciară rezultă că după desfăşurarea licitaţiei
pentru atribuirea în arendă a bazinelor acvatice relaţiile
contractuale cad sub incidenţa Hotărîrii Guvernului Republicii
Moldova privind implementarea Legii cu privire la arenda în
agricultură Nr. 72 din 30.01.2004. O asemenea soluţie se
impune din cauza lipsei unui act normativ care reglementează
acest cadru al relaţiilor sociale, iar practica creată justifică
aplicarea normelor referitoare la relaţiile contractuale, deoarece
de fapt se atribuie în arendă terenul de sub bazinele acvatice.
În conformitate cu prevederile art. 1 al. 1 subalin. 18 al
Codului apelor al Republicii Moldova aprobat prin Legea nr. 1532
din 22.06.93 beneficiar de folosinţă separată a resurselor de apă -
persoană juridică sau fizică căreia i s-a atribuit în folosinţă un
obiectiv acvatic (sau o parte a acestuia) în baza hotărîrii autorităţii
publice. Modalitatea de atribuire a obiectivelor acvatice în
folosinţă separată sunt reglementate de prevederile art. 24-26 al
Codului apelor.

484
 Astfel, în conformitate cu prevederile art. 24 al. (1) obiectivele
acvatice se atribuie în folosinţă separată, integrală sau parţială în
baza Hotărîrii Guvernului sau a autorităţilor administraţiei publice
locale, în modul stabilit de, articolele 25 şi 26. În hotărîrile cu
privire la atribuirea obiectivelor acvatice în folosinţă separată se
indică scopul atribuirii şi condiţiile principale de folosinţă.
În această consecutivitate art. 25 al. (2) al Codului apelor
prevede că obiectivele acvatice proprietate publică a unităţilor
administrativ-teritoriale se atribuie în folosinţă separată de către
autoritatea administraţiei publice locale, de comun acord cu
autoritatea centrală pentru resursele naturale şi mediu şi cu
autoritatea administraţiei publice centrale pentru gestionarea
fondului apelor.
Organul central de administrare a complexului unic pentru
gospodărirea apelor de pe întreg teritoriul ţării este Concernul
Republican pentru Gospodărirea Apelor "Apele Moldovei" creat pe
lîngă Ministerul Agriculturii şi alimentaţiei prin Hotărîrea Guvernului
Republicii Moldova cu privire la reorganizarea Concernului de Stat
pentru Gospodărirea Apelor "Acva" al Ministerului Agriculturii şi
Alimentaţiei în Concernul Republican pentru Gospodărirea Apelor
"Apele Moldovei" nr. 678 din 06.10.95.
Concernul Republican pentru Gospodărirea Apelor "Apele
Moldovei, conform prevederilor art. 26 al. (1) al Codului apelor,
va elibera titlul de stat de folosinţă separată a apei care autentifică
dreptul beneficiar la folosinţa separată a obiectivului acvatic (sau
a unei părţi a acestuia).
Reieşind din sensul acestei prevederi titlul de stat de folosinţă
separată a apei se va elibera după încheierea licitaţiei funciare şi
după adoptarea deciziei consiliului local de aprobare a rezultatelor
licitaţiei, din motiv că beneficiarul dreptului de folosinţă a
obiectului acvatic este selectat numai în rezultatul licitaţiei.
Cuantumul plăţii de arendă se va stabili în contractul de arendă a
terenului ocupat de bazinele acvatice conform art. 10 şi anexei la
Legea cu privire la preţul normativ şi modul de vînzare-cumpărare a
pămîntului.
La judecarea litigiilor dintre proprietarii (coproprietarii) caselor
private, loturilor de pămînt cu privire la împărţirea, stabilirea
ordinii de utilizare a lor, înlăturarea piedicilor în folosirea
terenurilor, precum şi la examinarea litigiilor dintre alţi deţinători
de terenuri de pămînt, persoanele interesate trebuie să prezinte
acte ce confirmă dreptul de proprietate, posesiune sau beneficiere
asupra pămîntului, planul terenului de pămînt repartizat în natură,
cu indicarea în el a cotei terenului de care se foloseşte fiecare din
părţi, planul construcţiilor şi edificiilor amplasate pe teren, actele
485
despre apartenenţa casei cu indicarea cotelor fiecărui proprietar,
tranzacţia sau hotărîrea judecăţii despre divizarea reală a casei sau
despre determinarea ordinii de folosire a ei, încheierea organelor
competente şi a expertizei respective. În caz de necesitate o
astfel de expertiză poate fi numită de judecată.
Ţinînd cont de faptul că judecarea unui asemenea litigiu
atinge interesele tuturor coproprietarilor casei, terenului de
pămînt, ale altor deţinători de pămînt, ei urmează a fi atraşi să
participe la judecarea litigiilor.
În caz de posibilitate reală, instanţa e în drept să soluţioneze
litigiul despre împărţirea terenului de lîngă casă, precum şi a altor
terenuri, între coproprietarii caselor, terenului de pămînt. Astfel, în
baza art. 21 C.F. se consideră divizibile sectoarele de teren care
pot fi despărţite în loturi fără a le schimba destinaţia, fără a încălca
normele antiincendiare, sanitare, ecologice, agrotehnice şi
urbanistice, iar fiecare lot formează după divizare un teren de sine
stătător.
În cazul în care nu există posibilitatea reală împărţirii terenului,
judecata e în drept să stabilească ordinea de utilizare a lui.
Stabilirea ordinii de folosire a sectorului de teren comun se
efectuează ţinînd cont de cotele coproprietarilor în proprietatea
comună asupra casei.
La soluţionarea litigiilor privind ordinea de folosire a terenului
de pe lîngă casă de către coproprietarii construcţiei apărute după
ce anterior a fost stabilită ordinea folosirii terenului de pămînt
comun, se va ţine cont de faptul că:
a) mărirea de către coproprietar a cotei sale în proprietatea
comună a casei prin construire, reconstruirea imobilului nu
serveşte temei pentru mărirea cotei-părţi a sectorului de teren, ce
se află în folosinţa lui, deoarece o astfel de schimbare a ordinii de
folosire a terenului poate leza esenţial interesele altor
coproprietari (art. 346 Cod Civil), deoarece fiecare coproprietar
este considerat proprietarul exclusiv al unei cote–părţi ideale din
bunul comun, iar cotele părţi sunt prezumate a fi egale pînă la
proba contrară ;
b) în cazurile modificării corelaţiei cotelor-părţi în dreptul de
proprietate asupra casei pentru toţi coproprietarii ei în urma
înstrăinării unor părţi din casă prin vînzare-cumpărare, donaţie,
schimb cît şi în baza moştenirii, ordinea de folosire a terenului de
pămînt poate fi stabilită din nou prin acordul coproprietarilor sau
în caz de divergenţe prin hotărîre judecatorească în baza unei
aprecieri echitabile a intereselor tuturor coproprietarilor.
Coproprietarul care exercită în mod exclusiv folosinţa bunului

486
comun fără acordul celorlalţi coproprietari poate fi obligat la plata
unei despăgubiri (art. 347 Codul Civil).
Dacă în urma tranzacţiilor menţionate corelaţiile cotelor în
dreptul de proprietate asupra casei nu s-au schimbat pentru toţi
coproprietarii, dar numai pentru unii dintre ei, ordinea folosirii
terenului de pămînt poate fi stabilită din nou numai între aceste
persoane, fără schimbarea ordinii de folosire a terenului acelor
coproprietari partea cărora a rămas cea anterioară, deoarece
hotărîrea judecăţii emisă anterior în privinţa lor şi intrată în vigoare
pe marginea acestei chestiuni este obligatorie pentru toţi
participanţii relaţiilor juridice apărute şi pentru succesorii lor de
drept.
c) dacă înstrăinarea de către unul din coproprietari a părţii ce-i
aparţine în construcţie a avut loc în favoarea unei terţe persoane,
atunci modul de utilizare a terenului stabilit anterior va fi
obligatoriu şi pentru coproprietarul nou
d) în cazul vînzării unei cote-părţi din bunurile proprietate
comună pe cote-părţi, cu excepţia vînzării la licitaţie, ceilalţi
coproprietari au dreptul preferenţial de a cumpăra cota la preţul
cu care se vinde şi în aceleaşi condiţii, în temeiul art. 352 Cod
Civil.
Separarea terenurilor de pe lîngă casele de locuit care sunt
supuse privatizării are loc în conformitate cu prevederile
Regulamentului cu privire la formarea bunurilor imobile. În
conformitate cu prevederile p. 19 al Regulamentului nominalizat
proiectarea fiecărui bun imobil supus formării se efectuează cu
respectarea normelor de urbanism, inclusiv ca:
a) sectorul de teren să fie asigurat cu drum de acces sau să fie
instituită servitute pentru asigurarea accesului la sectorul de
teren. Lăţimea drumului de acces pentru transport nu trebuie să
fie mai mică de 3,5 m, lăţimea pasajului pentru pietoni - nu mai
mică de 1 m. ;
b) să fie posibilă asigurarea sectorului de teren, după
necesitate, cu conducte de apă şi canalizare, dacă sectorul de
teren nu are destinaţie agricolă;
c) pentru fiecare proprietar al încăperii (lor) să fie asigurat
accesul separat la încăperea (le) ce-i aparţine sau posibilitatea de
a amenaja o intrare separată la această încăpere (ri).
În partea rezolutivă a hotărîrii instanţei despre stabilirea
modului de folosire a terenului de pămînt comun trebuie să fie
indicate mărimile şi hotarele sectoarelor ce se transmit în folosinţa
fiecăreia din părţi şi ale sectoarelor repartizate în folosinţa comună;

487
în caz de necesitate se stabilesc cărările peste teren spre casă,
construcţii, edificii, spre stradă, etc.
Circumstanţele sus-menţionate vor fi expuse în hotărîre astfel
ca ele să fie clare şi să excludă litigiile şi dificultăţile la executarea
hotărîrii.
Judecînd litigiile despre înlăturarea piedicilor în folosirea
sectoarelor de teren, în hotărîrea judecăţii este necesar de a
menţiona modul de înlăturare a acestor obstacole.
Conform art. 41 alin. 3, 4 al Legii cu privire la proprietate, art.
376 Codul Civil proprietarul poate să ceară înlăturarea oricăror
încălcări ale drepturilor sale, chiar dacă aceste încălcări nu au avut
legătură cu privarea lui de posesiune. Aceleaşi drepturi îi aparţin,
de asemenea, persoanei, care deşi nu este proprietară, dar posedă
bunurile cu dreptul de administrare economică, de stăpînire pe
viaţă cu drept de moştenire, fie în temeiul altor prevederi ale Legii
sau ale contractului. Apărarea drepturilor acestor persoane se
realizează de către instanţa judecătorească.
Reieşind din cerinţele art. 101 Codul Funciar, care
reglementează că aducerea terenurilor în stare bună pentru
utilizare în caz de ocupare sau de construcţie neautorizată se
efectuează pe contul întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor şi
cetăţenilor vinovaţi de încălcările menţionate, judecata, soluţionînd
litigiile despre apărarea drepturilor deţinătorilor de teren, care
conţin cerinţa demolării construcţiilor neautorizate, are dreptul să
adopte o hotărîre despre demolarea lor.
Deopotrivă cu cerinţele despre înlăturarea piedicilor pentru
utilizarea terenului de pămînt, posesorul poate înainta o acţiune
despre repararea pagubelor suportate în urma ocupării abuzive a
terenului. Deoarece restituirea sectoarelor de teren ocupate
abuziv nu compensează de la sine pagubă cauzată în aceste cazuri
prin încălcarea dreptului de posesiune, persoana vinovată de
folosirea terenului care nu i s-a repartizat în modul stabilit de lege
este obligată să transmită deţinătorului recolta cultivată pe acest
sector.
Cheltuielile legate de prelucrarea sectorului pentru semănarea
(sădirea), îngrijirea culturilor şi recoltarea roadei nu se vor lua în
consideraţie la stabilirea mărimii pierderilor suportate de către
beneficiar, deoarece, conform art. 101 Codul Funciar, terenurile
ocupate fără autorizaţie se restituie deţinătorilor legitimi fără ca ei
să repare cheltuielile suportate în timpul utilizării nelegitime a
terenurilor.
Dacă este imposibilă transmiterea recoltei în natură,
beneficiarului trebuie să i se recupereze costul ei real.

488
 Pentru determinarea corectă a valorii pagubei în cauzele
despre întoarcerea roadei recoltate pe terenul ocupat abuziv este
necesar ca partea interesată să prezinte informaţii despre aceea
care culturi anume şi pe ce suprafaţă au fost cultivate, despre
roada medie a acestor culturi.
Prevederile art. 390 Codul Civil oferă o nouă soluţie unor
asemenea situaţii statuînd că dacă proprietarul unui teren, cu
ocazia ridicării unei construcţii, a construit dincolo de limita
terenului său, fără a i se putea imputa premeditarea sau culpa
gravă, vecinul trebuie să tolereze încălcarea hotarului dacă nu a
obiectat pînă sau imediat după depăşirea limitei. Vecinul
prejudiciat prin această situaţie trebuie despăgubit cu o rentă în
bani, plătită anual, cu anticipaţie. Cel îndreptăţit la rentă poate
pretinde oricînd ca debitorul său să-i achite preţul porţiunii de
teren pe care s-a construit în schimbul transmiterii proprietăţii
asupra acesteia.
Instanţa poate recurge, cu acordul părţilor la proces la
stabilirea hotarelor între loturile de teren a acestora conform art.
394 al Codului Civil dacă acestea nu au convenit la instalarea unei
linii de demarcarea a hotarului sau la restabilirea unui hotar
deteriorat (art. 393 Codul Civil).

489
Alexandru Armeanic Nicolae Clima
Conferenţiar universitar Judecător la Curtea
Doctor în drept, Supremă de Justiţie

Particularităţile
examinării litigiilor fiscale

1. ASPECTELE GENERALE ALE LEGISLAŢIEI FISCALE.

Caracterizarea legislaţiei fiscale.

Legislaţia fiscală, denumită şi drept fiscal, este concepută cu utilitatea de a
pune în evidenţă categoria normelor juridice privind veniturile publice, care se
realizează, cu specificul fiscal al impozitelor şi taxelor. Deci, Codul fiscal
reglementează relaţiile ce ţin de executarea obligaţiilor fiscale în ceea ce priveşte
impozitele şi taxele generale de stat, stabilind de asemenea principiile generale de
determinare şi percepere a impozitelor şi taxelor locale.
490
 Potrivit necesităţilor de realizare practică a veniturilor bugetare, regle-
mentarea juridică a impozitelor şi taxelor cuprinde 2 categorii de norme
juridice:
• norme privind obiectul şi subiectele debitoare ale impozitelor şi taxelor;
• norme privind procedura fiscală a stabilirii şi încasării impozitelor şi
taxelor, precum şi a soluţionării litigiilor dintre contribuabili şi organele fiscale
ale statului.
Prima dintre aceste categorii de norme juridice fiscale are un conţinut de
drept material, având scopul de a se institui legal fiecare categorie de impozite
şi taxe, precizându-se obiectul şi subiectul impozabil sau taxabil, cota de
impunere, termenele şi, eventual, alte condiţii de plată a acestora.
A doua categorie cuprinde normele fiscale de natură procedurală privind
modalitatea de stabilire şi încasare a impozitelor şi taxelor, precum şi de defi-
nitivare a lor în cazuri de contestare a modului în care au fost stabilite, precum şi
executarea silită a impozitelor şi taxelor neachitate în termenele legale.
Alăturat acestora, legislaţia fiscală este completată cu acte normative care
reglementează sancţiunile aplicabile contribuabililor ce nu declară corect
obiectul impozabil sau săvârşesc alte fapte ilicite de natură fiscală, reglementate în
Codul penal şi Codul cu privire la contravenţiile administrative şi Codul fiscal.
Corelativ şi tot în regim de drept public, legislaţia fiscală prevede că
subiecţii impozabili sunt obligaţi să plătească impozite şi taxe calculate şi
definitivate de organele fiscale, să prezinte date şi informaţii cerute de organele
fiscale etc., având totodată drepturi prevăzute de Codul fiscal.
În conformitate cu art. 55 şi 58 din Constituţia Republicii Moldova şi
prevederile legislaţiei fiscale în vigoare, persoanele fizice şi juridice sunt
obligate să participe la formarea bugetului public prin achitarea impozitelor şi
taxelor obligatorii de stat, stabilite în bază legală. În consecinţă, legislaţia fiscală
este parte componentă a dreptului public, fiind aplicată natura juridică publică de
autoritate în raporturile juridice de acest fel.

491
 Principiile generale ale impozitării în Republica Moldova, statutul juridic al
contribuabililor, al organelor fiscale şi altor participanţi la raporturile reglementate
de legislaţia fiscală, principiile de determinare a obiectului impunerii, principiile
evidenţei veniturilor şi cheltuielilor deduse, modul şi condiţiile de tragere la
răspundere pentru încălcarea legislaţiei fiscale, precum şi modul de contestare a
acţiunilor organelor fiscale şi ale pesoanelor cu funcţii de răspundere din aceste
organe sunt stabilite prin Legi şi Hotărâri ale Parlamentului, Acte ale Băncii
Naţionale ale Moldovei, Hotărârile Guvernului, Instrucţiuni şi Regulamente ale
Ministerului Finanţelor.
Există şi situaţii când unele acte normative adoptate de Banca Naţională a
Moldovei, Guvern, Ministerul Finanţelor, Serviciului Fiscal de Stat,
Departamentului Vamal, de alte autorităţi de specialitate ale administraţiei publice
centrale, precum şi de către autorităţile administraţiei publice locale pot să
contravină prevederilor sau să depăşească limitele Codului Fiscal şi altor legi din
sfera fiscală. Conform art.3 alin.(1) şi (2) din Codul Fiscal actele normative
adoptate de către Guvern, Ministerul Finanţelor, Inspectoratul Fiscal Principal de
Stat de pe lângă Ministerul Finanţelor, Departamentul Vamal, de alte autorităţi de
specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi de către autorităţile
administraţiei publice locale, în temeiul şi pentru executarea Codului Fiscal, nu
trebuie să contravină prevederilor lui sau să depăşească limitele acestuia. În cazul
apariţiei unor discrepanţe între actele normative ale autorităţilor indicate şi
prevederile Codului Fiscal, se aplică prevederile codului .
În cazul legilor din sfera fiscală – care sunt toate legi organice, care se află pe
aceeaşi treaptă în ierarhia legilor – dacă acestea contravin în reglementarea
aceluiaşi tip de raporturi sociale, potrivit teoriei generale a dreptului, se aplică
legea adoptată ulterior .

1.2.Aplicarea legislaţiei fiscale.

492
 Aplicarea în timp a legii fiscale este justificată de principiul anualităţii
impozitelor. Art.3 alin.4 Cod fiscal enunţă că: "impozitarea se efectuează în baza
prezentului Cod şi altor acte normative, publicate în mod oficial, care sunt în
vigoare pe perioada stabilită pentru achitarea impozitelor şi taxelor". Din acest
articol se mai desprinde, că reglementarea impozitelor şi taxelor au o aplicabilitate
nelimitată în timp, dar este determinată de anualitatea exerciţiului financiar-
bugetar al statului.
In condiţiile elaborării şi executării unor bugete de stat anuale, în virtutea
faptului că bugetul statului este un act de autorizare a veniturilor publice de stat,
în mod raţional se ajunge la următoarea formulare: impozitele şi taxele se
percep în temeiul dispoziţiilor legii de adoptare a bugetului de stat anual, în
limitele exerciţiului bugetar respectiv. În consecinţă, legislaţia fiscală se aplică în
timp cu periodicitate anuală determinată de anualitatea exerciţiului bugetar.
De exemplu, în perioada anului 2004 prin Legea anuală a bugetului de stat
s-a stabilit o cotă de impunere anuală pentru agenţii economici (persoane
juridice) în mărime de 20% din venitul impozabil. Agentul economic în 2005 n-a
achitat în conformitate cu legislaţia impozitul pe venit datorat din perioada fiscală
a anului 2004. Constatarea neachitării a fost stabilită în anul 2005. La data
constatării, prin Legea anuală a bugetului de stat pe anul 2005, s-a stabilit o cotă
de impunere anuală pentru agenţii economici - persoane juridice constituie 18 %
din venitul impozabil. În acest caz agentului economic – persoană juridică – i se
va aplica regimul juridic fiscal din 2004, adică i se va aplica cota de 20 % din
venitul impozabil neachitat din perioada fiscală 2004.
Este bine cunoscut că Codul Fiscal integral în varianta actuală a fost adoptat
în câteva etape. Astfel, Titlurile I şi II (impozitul pe venit) ale Codului Fiscal au
fost adoptate prin Legea nr.1163-XIII din 24 aprilie 1997 şi puse în aplicare prin
Legea nr.1164-XIII din 24 aprilie 1997. Titlul III (Taxa pe valoare adăugată) a fost
adoptat prin Legea nr.1415-XIII din 17 decembrie 1997 şi pus în aplicare prin
Legea nr.1417 din 17 decembrie 1997. Titlul IV (Accizele) a fost aprobat prin
Legea nr.1053-XIII din 16 iunie 2000 şi pus în aplicare prin Legea nr.1054-XIV
493
din 16 iunie 2000. Titlul VI (Impozitul pe bunurile imobiliare) a fost aprobat prin
Legea nr.1055-XIII din 16 iunie 2000 şi pus în aplicare prin Legea nr.1056 din 16
iunie 2000. Titlul VII (Taxele locale) a fost adoptat prin Legea nr.93-XV din 1
aprilie 2004 şi pus în aplicare prin Legea nr.94 din 1 aprilie 2004. Şi în sfârşit
Titlul VIII (Taxele pentru resursele naturale) a fost adoptat prin Legea nr.67-XVI
din 5 mai 2005 şi pus în aplicare prin Legea nr.68-XVI din 5 mai 2005.
Conform legilor cu privire la punerea în aplicare a titlurilor Codului Fiscal,
obligaţiile fiscale privind diferite categorii de impozite şi taxe, apărute până la data
intrării în vigoare a titlurilor respective, se reglementează conform legislaţiei în
vigoare la data apariţiei acestor obligaţii fiscale.
Spre exemplu, Titlul VI din Codul Fiscal privind impozitul pe bunurile
imobiliare a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2001. La această dată a fost
abrogată Legea nr.1245-XII din 22 decembrie 1992 privind impozitul funciar şi
modul de impozitare. Potrivit art.4 din Legea pentru punerea în aplicare a Titlului
VI din Codul Fiscal obligaţiile fiscale privind impozitul funciar şi impozitul pe
bunurile imobiliare, apărute până la 1 ianuarie 2001, se vor reglementa conform
legislaţiei în vigoare la momentul apariţiei obligaţiei fiscale respective, adică de
Legea nr.1245-XII din 22 decembrie 1992 chiar dacă constatarea încălcării fiscale
a avut loc după 1 ianuarie 2001.
Analogic se vor aplica şi prevederile altor acte normative din domeniul fiscal,
abrogate odată cu intrarea în vigoare a Titlurilor Codului Fiscal.
Aplicarea in spaţiu a legii fiscale este guvernată de principiul teritorialităţii
impozitelor, coordonat cu cerinţa de evitare a impunerii duble a veniturilor, care,
după obţinerea pe teritoriul unui stat de către persoanele străine sunt transferate
în alte state şi, în consecinţă, să nu fie supuse impunerii atât de statul pe teritoriul
căruia a fost obţinute cât şi de statul în care sunt transferate.
În general, principiul teritorialităţii legii fiscale se aplică asupra tuturor
veniturilor, bunurilor şi altor obiecte impozabile obţinute şi situate pe teritoriul
statului, indiferent de cetăţenia sau reşedinţa subiectelor impozabile. Acest

494
principiu este expresia aşa-numitei "suveranităţi fiscale" a fiecărui stat
independent şi suveran.
Pentru cetăţenii rezidenţi în Republica Moldova principiul teritorialităţii legii
fiscale se aplică cu diferenţieri pentru veniturile şi bunurile impozabile obţinute în
Republica Moldova faţă de cele obţinute în străinătate şi aduse în Republica
Moldova. Veniturile şi bunurile obţinute în Republica Moldova de către cetăţenii
Republicii Moldova rezidenţi sunt supuşi dispoziţiilor Codului fiscal şi altor acte
normative fiscale, deci sunt impuse în condiţiile şi cu înlesnirile prevăzute de
dispoziţiile legislaţiei fiscale a Republicii Moldova.
Spre deosebire de acestea, veniturile obţinute în străinătate de către cetăţenii
rezidenţi în Republica Moldova pot fi impuse cu prilejul transferării sau
aducerii lor în Republica Moldova numai în lipsa unor convenţii de evitare a
dublei impuneri 8.
Acordurile (convenţiile) internaţionale privind evitarea dublei impuneri sunt
izvor de drept cu condiţia ca Republica Moldova să fie parte la acest acord şi acesta
să fie ratificat de Parlament, în acest caz, dacă actele normative au alte prevederi, se
aplică acordul (convenţia) internaţională. Aceste acorduri (convenţii) au ca scop
evitarea dublei impuneri şi diminuarea excesivă a impunerii din partea ambelor
state.
În ce priveşte veniturile obţinute pe teritoriul Republicii Moldova de către
cetăţenii nerezidenţi, se impune numai venitul obţinut din sursele aflate în
Republica Moldova, în modul stabilit de Codul fiscal şi alte acte normative, dacă
acordul (convenţia) internaţională de evitare a dublei impuneri nu prevede altfel.
Trebuie de evidenţiat, că adesea se confundă obiectul evitării impunerii
duble, încadrând în acest obiect şi impozitele indirecte – taxa pe valoarea adăugată
şi accizele. În acest sens, menţionăm, că obiect al Convenţiei de evitare a dublei
impuneri încheiate cu alte state constituie numai impozitele directe care au în
vedere venitul realizat şi averea contribuabilului când transferă veniturile din
străinătate în ţară. Impozitele indirecte au la baza finalizării operaţiunii „principiul
destinaţiei”, care nu dă posibilitatea apariţiei impozitării duble, de exemplu: în
495
cazul exportului taxa pe valoarea adăugată se restituie exportatorului şi marfa în
faza operaţiunii exportului impusă la cota 0% va trece frontiera fără aplicarea
taxei pe valoarea adăugată, ceea ce permite importatorului aplicarea taxei pe
valoarea adăugată a ţării unde se importă marfa. În acest caz dublarea taxei pe
valoarea adăugată a ţării exportatoare şi importatoare nu este posibilă. Codul
Fiscal prin dispoziţiile art.104 direct indică impozitarea la cota zero a livrărilor de
mărfuri şi servicii pentru export.
Altă situaţie la impozitul pe venit realizat în altă ţară şi adus în Republica
Moldova. În acest caz, venitul a fost impozitat în ţara unde s-a realizat acest venit
şi în Republica Moldova, unde a fost transferat venitul realizat din ţara străină. De
aceea realizarea veniturilor sau impozitarea proprietăţii se reglementează prin
convenţii internaţionale de evitare a dublei impuneri.

1.3.Aspectele impozitării şi impunerii.

Potrivit art.6 din Codul Fiscal impozitul este o plată obligatorie cu titlu gratuit, care nu ţine de efectuarea unor acţiuni determinate şi concrete
de către organul împuternicit sau de către persoana cu funcţii de răspundere a acestuia pentru/sau în raport cu contribuabilul care a achitat
această plată.

Taxa este o plată obligatorie cu titlu gratuit, care nu este impozit şi care se calculează şi se achită pentru anumite acţiuni bine determinate
înfăptuite fie de organul împuternicit, fie de contribuabilul care achită taxele respective.

Din analiza funcţiilor şi scopului acestor contribuţii bugetare se poate de

conchis, că deosebirea dintre impozite şi taxe este relativă, deoarece în exercitarea
atribuţiei de reglementare a veniturilor publice, parlamentele au atitudinea de a
institui impozite şi taxe ţinând seama sau nu de elementele specifice şi teoriile
acreditate în doctrina acestei ramuri de drept. De aceea din conceptele enunţate
reiesă că scopul este acumularea surselor băneşti la bugetul statului şi diferenţa de
noţiuni are mai mult un caracter istoric decât de diferenţiere după denumirea de
impozit şi taxă. Un argument în plus este art.93 alin.1) Cod fiscal care defineşte
taxa pe valoarea adăugată ca fiind „impozit general de stat care reprezintă o formă
de colectare la buget a unei părţi a valorii mărfurilor livrate, serviciilor prestate care
sunt supuse impozitării pe teritoriul Republicii Moldova, precum şi a unei părţi din
valoarea mărfurilor, serviciilor impozabile importate în Republica Moldova”.

496
 În raport de modul perceperii lor impozitele se clasifică în impozite directe şi
indirecte.
Impozitele directe se stabilesc şi se plătesc în cadrul unui raport direct între
contribuabilul-debitor şi organele de stat de specialitate fiscală care stabilesc şi
încasează impozitele, urmăresc recuperarea celor neachitate integral la termenele
prevăzute de reglementările în vigoare. Percepere directă este instituită pentru
impozitele care au ca obiect situaţii şi acţiuni personale ale cetăţenilor, bunuri
mobile şi imobile, venituri, beneficii şi venituri ale persoanelor fizice şi juridice etc.
care se declară în vederea calculării impozitelor şi se plătesc direct de către
contribuabilul debitor, organului de stat de competenţă fiscală să le încaseze.
Impozitele indirecte sunt cele care se percep cu prilejul vânzării unor bunuri,
mai ales de consum, sau numai al punerii în circulaţie a unor bunuri, cu prilejul
executării unor lucrări şi prestări de servicii etc. Aceste impozite se calculează
conform unor norme legal instituite în preţurile de vânzare sau de punere în circulaţie
a bunurilor ca şi în tarifele lucrărilor şi serviciilor, se reţin de către agenţii economici
care au pus în circulaţie aceste bunuri, şi se plătesc în contul veniturilor publice.
Suportatori ai acestor impozite sunt nu plătitorii lor ci cumpărătorii bunurilor
vândute sau puse în circulaţie, beneficiarii lucrărilor şi serviciilor, acest fapt
justificând denumirea de impozite indirecte.
Având în vedere că perceperea indirectă nu pretinde şi nu ocazionează
nominalizarea şi înscrierea nici a plăţilor, nici a suportatorilor de impozite în
registre de evidenţă aceste categorii de impozite sunt preferate din anumite
considerente şi anume: excluderea cheltuielilor administrative de calcul şi de
evidenţă a lor, se realizează cu certitudinea oferită de vânzarea bunurilor şi ale
căror preţuri sunt incluse în lucrările şi serviciile prestate.
În conformitate cu prevederile art.6 din Codul Fiscal, se percep impozite şi
taxe generale de stat şi locale.
Din sistemul impozitelor şi taxelor generale de stat fac parte: Impozitul pe
venit; Taxa pe Valoarea Adăugată; Accizele; Impozitul privat; Taxa vamală;
Taxele percepute în fondul rutier.
Sistemul impozitelor şi taxelor locale include: Impozitul pe bunurile
imobiliare; Impozitul pentru folosirea resurselor naturale (taxa pentru apă; taxa
pentru folosirea resurselor minerale; Taxa pentru lemnul eliberat pe picior); Taxa
pentru amenajarea teritoriului; Taxa de organizare a licitaţiilor şi loteriilor pe
teritoriul unităţii administrativ-teritoriale; Taxa pentru amplasare a publicităţii;
Taxa de aplicare a simbolicii locale; Taxa pentru unităţile comerciale şi/sau de
prestări servicii de deservire socială; Taxa de piaţă; taxa pentru cazare; Taxa
balneară; Taxa pentru parcare; Taxa de la posesorii de câini; Taxa pentru prestarea
497
serviciilor auto de călătorilor pe rutele municipale, Orăşeneşti şi săteşti
(comunale); taxa pentru amenajarea localităţilor din zona de frontieră care au
birouri (posturi) vamale de trecere a frontierei vamale.

2. ASPECTELE EXECUTĂRII OBLIGAŢIEI FISCALE.

2.1. Specificul calculării impozitelor şi taxelor.

Calcularea impozitului reprezintă prima fază a procedurii fiscale. Aceasta

constă dintr-o totalitate de acţiuni ale persoanei care calculează impozitul, vizând
determinarea sumei impozitului sau taxei, care urmează a fi plătite. În procesul
calculării impozitului se pot evidenţia cinci componente succesive: determinarea
obiectului impozitării; determinarea bazei impozabile; alegerea cotei de calculare
a impozitului ; aplicarea înlesnirilor fiscale; calcularea sumei impozitului.
În dependenţă de cel care calculează, impozitele pot fi: calculate de organul
fiscal; calculate de contribuabil personal; calculate de alte persoane (agenţi
fiscali).
1. Pentru persoanele fizice, în anumite cazuri, există un sistem simplificat de
calculare şi plată a impozitului, constând în calcularea acestuia de către organele
fiscale. Calcularea impozitelor de către organul fiscal se finalizează cu întocmirea
de către acesta a unui document, aviz (înştiinţare de plată), în care se reflectă
mărimea sumei impozitului pe care contribuabilul urmează să o achite la buget în
modul corespunzător.
2. De regulă, persoanele juridice, potrivit legislaţiei fiscale, în calitate de
contribuabili sunt obligate să calculeze de sine stătător sumele impozitelor ce
urmează a fi plătite. Plata impozitelor în acest caz se face prin prezentarea la bancă
a dispoziţiilor de plată în vederea transferării sumelor impozitelor şi taxelor de pe
conturile curente ale acestora, deschise în societăţile bancare, pe conturile
trezoreriale respective ale bugetului.
3. În alte cazuri, obligaţia de calculare a impozitelor este în sarcina unor
persoane, care constituie sursa plăţii. Aceste persoane efectuează anumite
plăţi, de regulă, pentru anumite servicii, în favoarea altor persoane fizice sau
juridice, având obligaţia legală să facă reţinerea impozitului din aceste sume.
Dintre cazurile de plată a impozitului prin intermediul altor persoane putem
specifica următoarele:
a) cazul calculării şi plăţii impozitului pe venit de către angajatori pentru salariaţii
lor, în baza contractului de muncă conform art. 88 din Codul Fiscal (din salarii,
onorarii, prime)
b) cazul prevăzut de art. 89 din codul fiscal, când impozitul pe venit se reţine din
dobânzi şi royalty .

498
c) reţinerile în condiţiile art.90 din Codul Fiscal, din plăţi aferente activităţii de
întreprinzător, care se efectuează de către orice persoană care practică activitate de
întreprinzător şi orice instituţie de stat care prestează anumite servicii.
d) persoanele care fac reţineri din plăţile pentru nerezidenţi, în condiţiile art. 91 din
Codul Fiscal.
În situaţiile descrise şi în altele prevăzute de lege, persoanele fizice sau
juridice care au obligaţia de calculare, reţinere şi achitare a impozitelor devin
contribuabili ca subiecţi ai impunerii. Or, potrivit art.5, p.2) din Codul Fiscal
contribuabil, adică subiect al impunerii cu drepturile şi obligaţiile respective
prevăzute de lege, sînt şi persoanele care, conform legislaţiei fiscale, sînt obligate
să reţină sau să perceapă de la altă persoană şi să achite la buget plăţile indicate.
De-altfel şi prin prisma art.169 alin.(2) Cod Fiscal obligaţia fiscală a
contribuabilului ce urmează să fie stinsă de un alt contribuabil care, conform
legislaţiei fiscale, este obligat să reţină sau să perceapă de la primul sumele ce
constituie obligaţia fiscală şi să o stingă, încetează a fi obligaţia fiscală a primului
şi devine obligaţia fiscală a celui de-al doilea din momentul reţinerii sau perceperii.

2.2 Documente fiscale.

Prin documente fiscale se înţeleg documentele întocmite în scopuri fiscale,
care fixează procesul calculării impozitului, suma impozitului şi întinderea
obligaţie fiscale.
Documentele fiscale se întocmesc sau numai se confirmă de către organele
ce constituie administraţia fiscală şi cărora le revine competenţa de a calcula
impozitele datorate sau de a verifica calcularea lor. Prin documentele fiscale, dat
fiind specificul obligaţiei fiscale, este impusă în mod unilateral obligaţia fiscală de
către stat plătitorului, respectiv documentele fiscale vor avea caracterul unui act
unilateral.
În funcţie de natura obligaţiei fiscale pe care documentul fiscal le
individualizează, putem exemplifica următoarele categorii de documente:
• Avizul de plată (avizul de impozitare) – pentru obligaţiile fiscale determinate
de către organele fiscale;
• Actele de evidenţă întocmite de plătitor (dările de seamă, declaraţii fiscale) şi
orice alte documente justificative întocmite în scris, care adeveresc sau
autentifică operaţiunile economice – pentru obligaţiile fiscale care se
stabilesc personal de către plătitor;
• Actul de control, ce cuprinde rezultatele verificărilor –pentru diferenţele
constatate între obligaţiile de plată determinate de plătitor şi cele legal
datorate, inclusiv pentru majorările de întârziere datorate sau diferenţele
stabilite în urma verificărilor efectuate de organele fiscale;
499
 • Declaraţia vamală – pentru obligaţiile de plată constatate în vamă;
• Procesul – verbal de constatare a contravenţiei şi decizia de aplicare a
amenzilor întocmite de organul fiscal – pentru obligaţiile de plată a
amenzilor pentru încălcările fiscale;
• În cazul executării silite – pentru persoanele fizice, în cazurile prevăzute de
lege – hotărârea instanţei de judecată referitor la executarea silită a
obligaţiei fiscale, iar pentru persoanele juridice, - decizia organului fiscal de
executare silită, precum şi orice alte acte care constată şi individualizează
creanţele fiscale.
Distingem documente fiscale explicite şi implicite :
1)Documentele explicite sunt acele documente întocmite exclusiv în scopul
de a constata obligaţia unui contribuabil de a plăti o anumită sumă către buget,
individualizând astfel, obligaţia acestuia. Dintre acestea, pentru exemplificare sunt
următoarele :
• Aviz de plată, când obligaţia fiscală se constată şi determină de către
organele fiscale în baza datelor declarate de contribuabil sau alte persoane.
Prin aviz de plată, organele fiscale comunică subiectului plătitor, înainte de
termenul plăţii impozitului, o înştiinţare de plată care conţine precizarea
termenului şi a sumei datorate de contribuabil.
• Declaraţia de impunere, în cazul anumitor impozite (pe venit), întocmită de
contribuabil şi depusă organului fiscal respectiv. Organul fiscal va verifica
exactitatea datelor înscrise în declaraţia de impunere şi a calculului
impozitului datorat, prezentat în declaraţie.
• Documente de evidenţă întocmite de contribuabil. În cazul obligaţiei fiscale
stabilite de plătitor, aceste documente se vor întocmi în termenele şi
condiţiile vizate de lege (dările de seamă lunare, trimestriale, anuale). În
baza acestor evidenţe, ulterior, plătitorul întocmeşte declaraţiile fiscale pe
care le depune la organul fiscal. Cu toate acestea, dacă organele fiscale, cu
ocazia verificării declaraţiei de impunere a contribuabilului, constată că
impozitul nu a fost corect calculat, sau dacă contribuabilul nu a furnizat în
declaraţie informaţiile necesare, se va proceda la recalcularea impozitului,
500
 care se va comunica în scris contribuabilului prin aviz de plată, iar
documentul fiscal va fi acest aviz.
• Declaraţie vamală de import pentru care se datorează taxe vamale.
Declaraţia vamală poate constata mai multe obligaţii fiscale de natură
diferită ce revin unui contribuabil.
2)Documente implicite se întocmesc în alt scop, dar conţin totodată şi
informaţii care contribuie la individualizarea obligaţiei de plată a unui impozit sau
taxă. Vor constitui documente implicite:
• Statele de plată a salariilor sau altor drepturi salariale impozabile;
• Documente ce constată plata către asociaţi sau acţionari a dividendelor
cuvenite;
• Actele constatatoare întocmite de organele fiscale în procesul controlului
actul de control. Actele respective constată rezultatul unui control fiscal şi se
referă numai la constatarea existenţei unor diferenţe între obligaţiile de plată
determinate de plătitor şi cele legal datorate.
Aviz de plată, este înştiinţarea în formă scrisă a contribuabilului de către
autoritatea fiscală, prin care se cere achitarea obligaţiei fiscale, inclusiv a
restanţelor.
Aviz de plată a obligaţiei fiscale inclusiv a restanţelor aferente acestora, se
înmânează în următoarele cazuri:
în cazul calculării impozitului de către organele fiscale;
- dacă organul fiscal a stabilit că contribuabilul nu a calculat în modul cuvenit
impozitul;
dacă contribuabilul nu şi-a onorat obligaţia fiscală;
- dacă contribuabilul nu a declarat obligaţiile sale fiscale (în cazul obligaţiilor
fiscale pentru care, potrivit legii, este necesară depunerea declaraţiilor).
Organele fiscale determină suma obligaţiei fiscale a contribuabilului în baza
documentelor de evidenţă contabilă sau altor date, luând în considerare plăţile
achitate anterior de contribuabil.
Dacă în calculul impozitului se introduc anumite corectări efectuate fie de
către contribuabil, fie de către organul fiscal, ultimul va expedia contribuabilului
un aviz de plată corectat.
Avizul intră în vigoare de la data înmânării lui contribuabilului menţionat în
aviz şi este valabil până la anularea acestuia sau onorarea tuturor obligaţiilor

501
fiscale ale contribuabilului. Avizul se execută în termenul indicat în acestea,
acţiunea căruia va începe de la data înmânării avizului.

2.3.Modificarea obligaţiei fiscale stabilite iniţial.

Modificarea obligaţiei fiscale intervine în una din următoarele situaţii:
modificarea elementelor în raport cu care s-a făcut individualizarea sa;
modificarea situaţiei juridice a subiectului plătitor; acordarea înlesnirilor prevăzute
de lege; modificarea actelor normative fiscale.
1)Modificarea elementelor în raport cu care s-a făcut individualizarea
obligaţiei.
În marea majoritate a situaţiilor care determină modificarea obligaţiei
fiscale, intervin schimbări în ceea ce priveşte materia impozabilă în sensul
reducerii acesteia. Aceste schimbări au loc, de regulă, între momentul
individualizării obligaţiei şi momentul stingerii acesteia. Astfel, modificarea
elementelor în raport cu care a fost determinată obligaţia fiscală mai poate
interveni:
• În urma admiterii contestaţiilor, formulate de contribuabil, atunci când
obligaţia stabilită iniţial va fi modificată fie conform hotărârii adoptate de
instanţa de judecată, fie potrivit deciziei adoptate de însuşi organul fiscal în
sensul reducerii întinderii obligaţiei, acordării unor înlesniri, ne aplicării
unor sancţiuni sau reducerii acestora;
• În urma controlului efectuat de organele financiare – fiscale. Actul de
control întocmit de către aceste organe, poate modifica obligaţia determinată
iniţial de contribuabilul sau de însuşi organul fiscal.
• 2) Modificarea situaţiei juridice a contribuabilului constă în reorganizarea
contribuabilului prin divizare, comasare, fuziune sau cazul lichidării acestuia
pe parcursul anului fiscal.
• 3) Modificarea obligaţiei fiscale prin acordarea unor înlesniri intervine
atunci când, după individualizarea obligaţiei fiscale a unui contribuabil,
acesta solicită şi i se acordă anumite înlesniri prevăzute de lege (amânare,
eşalonare, reduceri, scutiri etc.) În acest mod obligaţia fiscală va fi
modificată fie în privinţa termenelor de executare a ei, fie în privinţa
cuantumului sumei care face obiectul obligaţiei.
4) Modificarea actelor normative fiscale. Actele normative în materie fiscală
sunt întotdeauna de imediată aplicare, ele modificând obligaţiile fiscale născute

502
înainte de intrarea lor în vigoare dar ne ajunse la scadenţă. Potrivit art. 7 alin (2)
din Codul Fiscal, modificarea obligaţiei fiscale pe parcursul anului fiscal prin
stabilirea de noi impozite şi taxe, sau modificarea acestora, se permite numai
concomitent cu modificarea corespunzătoare a bugetului de stat.

2.4.Modalităţile şi momentul stingerii obligaţiei fiscale.

Stingerea obligaţiei fiscale reprezintă a doua fază a procedurii fiscale, care
constă în totalitatea acţiunilor întreprinse de contribuabil sau alt subiect al
raporturilor juridice fiscale, în scopul plăţii reale (efective) a impozitului în
bugetul respectiv.
Modurile de plată a impozitului constau în anumite procedee tehnice,
utilizate pentru achitarea efectivă a impozitului în bugetul respectiv.
Modalităţile de stingere a obligaţiei fiscale pot fi clasificate, după criteriul
voinţei, în benevol, - când persoana obligată la plata impozitului îl achită (benevol)
de sine stătător, şi forţate (silite) – când executarea se realizează la iniţiativa
organelor fiscale, în cazul neachitării în termenele legale a impozitelor şi taxelor.
Această ultimă modalitate de plată a impozitelor se aplică numai în cazul existenţei
restanţelor la plata sau eschivării de la plata impozitelor şi taxelor.
Stingerea obligaţiei fiscale se face prin: achitare, anulare, prescripţie,
scădere, compensare sau executare silită. (art.170 Cod Fiscal).
Conform art.171 Cod Fiscal stingerea obligaţiei fiscale prin achitare se
efectuează in moneda naţională. Achitarea poate avea loc prin plata directa sau prin
reţinere la sursă. Plata directa se face prin virament sau in numerar.
Plata prin virament se efectuează prin intermediul instituţiilor financiare
(sucursalelor sau filialelor acestora) daca legislaţia nu prevede altfel. Plata in
numerar poate fi efectuata prin intermediul organului fiscal, autorităţilor
administraţiei publice locale, al operatorilor de poştă sau al instituţiilor financiare
(sucursalelor sau filialelor acestora). Autorităţile administraţiei publice locale pot
stabili încasarea impozitelor si taxelor locale si prin intermediul altor persoane).
Autorităţile şi instituţiile enumerate mai sus, cu excepţia celor financiare
(sucursale sau filialele acestora), care au încasat bani in numerar de la contribuabil
sînt obligate sa verse la buget, in numele acestuia, in aceeaşi sau in următoarea zi
lucratoare sumele încasate. In cazul in care contribuabilul deţine la contul sau
bancar mijloace băneşti, instituţia financiara (sucursala sau filiala acesteia) este
obligata sa execute, in limita acestor mijloace, dispoziţia de plata trezorerială a
contribuabilului in decursul zilei operaţionale in care a fost primita. Sumele trecute
la scăderi din contul contribuabilului sau încasate in numerar pentru stingerea
obligaţiilor fiscale sunt transferate de instituţia financiara (sucursala sau filiala
acesteia) la buget in ziua operaţionala in care au fost trecute la scăderi sau încasate.
Stingerea obligaţiei fiscale prin anulare se efectuează prin acte cu caracter
general sau individual, adoptate conform legislaţiei. În literatura de specialitate mai
întîlnim această modalitate de stingere a obligaţiei fiscale cu denumirea de
amnistie fiscală. Ca exemplu ar servi unele legi, adoptate de Parlamentul
Republicii Moldova în diferite perioade privind anularea datoriilor istorice ale unor
503
întreprinderi aflate în proces de restructurare sau anularea unor penalităţi, amenzi,
sancţiuni financiare aplicate diferitor agenţi economici.
Stingerea obligaţiei fiscale prin prescripţie. Daca nu a fost exercitat in
termenele prevăzute de prezentul cod, dreptul statului de a determina obligaţia
fiscala sau de a o executa silit se stinge prin prescripţie. Concomitent, se stinge si
obligaţia fiscala a contribuabilului.
Conform art.264,265 Cod Fiscal obligaţiile fiscale – impozite, taxe,
majorări de întârziere, sancţiuni fiscale aferente sau neaferente unor impozite şi
taxe concrete – pot fi determinate în cel mult 4 ani de la ultima dată stabilită pentru
prezentarea dării de samă fiscale respective sau de la data săvârşirii încălcării
fiscale.
Dacă determinarea obligaţiei fiscale a avut loc în termen sau în perioada de
4 ani, ea poate fi stinsă prin executare silită de către organul fiscal sau în baza unei
hotărâri judecătoreşti doar dacă acţiunile organului fiscal sau sesizarea instanţei
judecătoreşti au avut loc pe parcursul a 6 ani după determinarea obligaţiei fiscale.
Stingerea obligaţiei fiscale prin scădere are loc in situaţiile in care
contribuabilul persoana fizica:
• a decedat;
• este declarat mort;
• este declarat dispărut fără veste;
• este declarat lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă.
În cazurile enumerate stingerea prin scădere se face în mărimea întregii
obligaţii fiscale - dacă persoana nu a lăsat (nu dispune de) bunuri - sau în mărimea
părţii nestinse din obligaţia fiscală - daca averea lăsata de ea (averea existentă) este
insuficientă.
Conform art.186 Cod Fiscal responsabili de stingerea obligaţiei fiscale a
persoanei fizice decedate, declarate moarte, dispărute fără veste, lipsite de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă respectiv este fiecare
moştenitor în limitele valorilor bunurilor moştenite şi proporţional părţii sale de
moştenire, tutorele numit să administreze bunurile, părinţii, înfietorii, tutorele sau
curatorul din contul bunurilor acesteia. Doar în cazul insuficienţei de bunuri
obligaţia fiscală se stinge prin scăderea de către organul fiscal abilitat.
Stingerea prin scădere a obligaţiei fiscale a contribuabilului persoana
juridica are loc in urma încetării activităţii lui prin lichidare, inclusiv pe cale
judiciara, sau prin reorganizare. Stingerea obligaţiei fiscale prin scădere are loc în
temeiul unei decizii a conducerii organului fiscal, inclusiv în cazul când stingerea
ei prin executare silită în conformitate cu legislaţia fiscală este imposibilă. Decizia
inspectoratului fiscal de stat teritorial privind stingerea obligaţiei prin scădere
poate fi verificată, modificată sau anulată de Inspectoratul Fiscal Principal de Stat.

504
 Este necesar de menţionat însă că responsabili ai obligaţiilor fiscale ale
persoanei juridice reorganizate sînt succesorii ei, cărora li se impune obligaţia
fiscală indiferent de faptul dacă au ştiut sau nu că persoana reorganizată nu a stins
în întregime sau parţial obligaţia fiscală. În cazul mai multor succesori, fiecare din
ei poartă răspundere în limita drepturilor şi obligaţiilor preluate în urma
reorganizării.
Obligaţia fiscală a persoanei juridice în curs de lichidare se stinge din contul
mijloacelor băneşti, rezultate din comercializarea activelor, iar în cazul procedurii
de insolvabilitate, obligaţiile fiscale se sting conform prevederilor Legii
insolvabilităţii.
Stingerea obligaţiei fiscale prin compensare se efectuează prin trecerea în
contul restanţei a sumei plătite în plus sau a sumei care, conform legislaţiei fiscale,
urmează a fi restituită. Compensarea se efectuează la iniţiativa organului fiscal sau
la cererea contribuabilului dacă legislaţia fiscală nu prevede altfel. Modalitatea de
stingere a obligaţiei fiscale prin compensaţie este prevăzută de art.175 Cod Fiscal.
O formă analogică de stingere a obligaţiei fiscale prin compensare o
constituie prevederile din art.18 ale Legii privind restructurarea întreprinderilor
agricole în procesul de privatizare.
Conform legii citate (art.18) stingerea de către stat a datoriilor istorice ale
întreprinderii faţă de un alt creditor care sînt cesionate statului se efectuează de
Ministerul Finanţelor în părţi egale, în termen de 5 ani, prin compensarea tuturor
tipurilor de impozite şi taxe, calculate creditorului respectiv, la bugetul de stat şi la
bugetul local ( trecerea în cont a impozitelor).
În virtutea faptului că perceperea impozitului reprezintă, în fond, o
preluare în condiţiile legii a unei părţi din proprietatea contribuabilului, se poate
deduce că, din momentul preluării sumei respective, obligaţia de achitare a
impozitului se stinge deoarece contribuabilul nu mai poate dispune de această
proprietate (sumă). În asemenea condiţii se impune şi este necesară determinarea
momentului preluării acestei părţi din proprietatea contribuabilului, adică
determinarea momentului plăţii impozitului. Când se realizează momentul plăţii
unui impozit, acesta considerându-se achitat, - în momentul prezentării la bancă a
dispoziţiei de plată – în momentul transferării de pe contul plătitorului a
mijloacelor băneşti în contul achitării impozitului, sau în momentul încasării
efective a sumelor acestuia în buget.
Codul fiscal stabileşte că contribuabilii (persoane fizice, juridice) sunt
obligate să achite la timp şi integral la buget şi în fondurile extrabugetare sumele
calculate ale impozitelor şi taxelor, asigurând exactitatea şi veridicitatea

505
calculelor prezentate. Cu toate acestea, prevederea în cauză nu se va interpreta ad
liteream, deoarece, formularea „achitarea în buget şi fondurile bugetare” indică
exclusiv destinaţia finală a plăţii. Este imposibil de a interpreta această
prevedere în sensul că plătitorul este obligat să achite impozitul în buget sau
fondurile extrabugetare fără utilizarea unor mecanisme intermediare. Acest lucru
se explică prin faptul că la relaţiile care apar în procesul achitării impozitelor
participă nu numai contribuabilul şi statul reprezentat de organele sale , dar şi
anumiţi intermediari (instituţiile financiare), în special banca care îl deserveşte în
legătură cu transferarea impozitelor în buget.
Dispoziţia de plată reprezintă ordinul sau dispoziţia dată de către plătitor
băncii care îl deserveşte, de a transfera beneficiarului o anumită sumă de bani. În
acest caz beneficiarul va fi bugetul de stat. Încasarea mijloacelor băneşti pe
contul beneficiarului se realizează numai după transferarea sumelor respective de
pe contul plătitorului, acestea efectuându-se exclusiv prin dispoziţia dată de
plătitor, cu excepţia cazurilor de executare silită.
În aceiaşi ordine de idei, sumele de bani nu pot fi încasate pe contul
beneficiarului până la transferarea lor de pe contul plătitorului. După transferarea
lor însă ultimul nu mai răspunde de soarta ulterioară a acestor mijloace, deoarece
s-a produs deja preluarea unei părţi din proprietatea acestuia, iar răspunderea în
continuare o va purta exclusiv instituţia bancară.
În concluzie, momentul plăţii impozitului coincide cu momentul transferării
mijloacelor băneşti de pe contul plătitorului, şi în acest sens obligaţia acestuia de
achitare a impozitului se va stinge.
Cu toate acestea, în cazul persoanelor fizice (salariaţi), momentul achitării
impozitului îl constituie momentul când angajatorul a efectuat reţinerea
impozitului din venitul salarial al acestora. Astfel, acestor persoane fizice nu li se
cere ca impozitul care urmează a fi plătit să fie virat de aceştea direct în buget.
În condiţiile asemănătoare, după cum s-a menţionat mai sus, vor fi achitate
impozitul pe venit, reţinut din dobânzi şi royalti (art.89 Cod Fiscal), reţinerile din

506
plăţile aferente activităţii de întreprinzător în mărime de 5% din sumele achitate
pentru unele servicii de publicitate, de audit etc.) ş.a.
O modalitate specifică de achitare a plăţilor obligatorii în buget o constituie
achitarea taxei pe valoarea adăugată în condiţiile livrării mărfurilor, serviciilor.
Odată cu procurarea mărfurilor, serviciilor, consumatorul este obligat de a achita
furnizorului taxa pe valoare adăugată, care, după achitarea în modul stabilit,
devine obligaţie fiscală a furnizorului.

2.5.Executarea silită în cadrul raporturilor juridice fiscale.

Potrivit art.132 din Constituţie şi art. 2 din Codul Fiscal nr. 1163 – XII din 24
aprilie 1997 sistemul fiscal al Republicii Moldova reprezintă totalitatea impozitelor
şi taxelor, altor venituri ale bugetului public, naţional, a principiilor formelor şi
metodelor de stabilire, modificare şi anulare a acestora, precum şi totalitatea
măsurilor ce asigură achitarea lor. Organele financiare sunt investite cu competenţa
de a elabora şi executa bugetele publice, sunt împuternicite şi direct responsabile
de asigurarea colectării depline şi la termen a impozitelor şi taxelor, de a le
administra şi de a le repartiza pe destinaţii legale, precum şi de a exercita controlul
aplicării normelor juridice financiare. Aceste organe au un statut juridic specific, în
sensul că ele pot pretinde persoanei juridice (de drept public sau de drept privat)
sau persoanei fizice, cărora le revine executarea obligaţiilor fiscale, şi o anumită
conduită obligatorie, iar în acest scop le pot controla, sancţiona şi proceda la
asigurarea îndeplinirii acestor obligaţii prin intermediul executării silite.
Executarea silită în cadrul raporturilor juridice fiscale reprezintă calea subsidiară
excepţională re recuperare a creanţelor fiscale, ea fiind declanşată exclusiv în cazul
neachitării de bună voie – la termenele legale – a impozitelor şi taxelor datorate
bugetului statului. Potrivit art. 46 alin (2), (4) şi (5), precum şi art. 54 din
Constituţie, drepturile şi libertăţile persoanei, inclusiv dreptul la proprietate, nu au
un caracter absolut.
Exercitarea unor drepturi sau unor libertăţi poate fi restrânsă numai prin lege
şi numai dacă se impune, după caz, inclusiv pentru apărarea siguranţei naţionale, a
507
ordinii publice, a sănătăţii sau moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor. Conform art.58 alin (1) din Constituţie, cetăţenii au obligaţia să
contribuie, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice.
Această obligaţie fundamentală are un caracter specific şi deosebit determinat
de natură publică a puterii de stat, stabilită de art. 1 şi 2 alin (1) din Constituţie.
Impozitele şi taxele, percepute în conformitate cu legislaţia fiscală reprezintă
condiţia indispensabilă pentru existenţa statului, de aceea obligaţia de a plăti
impozitele şi taxele, fixate în art. 58 alin (1) din Constituţie, se extinde asupra
tuturor contribuabililor (cetăţenilor R. Moldova, cetăţenilor străini şi apatrizilor,
sau persoanelor juridice), ca o modalitate de revendicare necondiţionată de către
stat, a drepturilor sale.
Deci, urmărirea contribuţiilor financiare nu poate fi calificată ca fiind o
lipsire a proprietarului de bunuri spontan, dar reprezintă o constrângere
necondiţionată de executare a plăţilor ce derivă dintr-o obligaţie constituţional –
publică.
Creanţa fiscală a contribuabilului şi dezideratul organului fiscal rezultă numai dintr-o
convenţie sau înţelegere, dar exclusiv din lege şi ca urmare raporturi privind neexecutarea
creanţei fiscale ţine de dreptul public. De aici decurge abilitatea sau investirea (autorizarea)
organului fiscal cu dreptul de a proceda autoritar în raporturile fiscal – patrimoniale, ceea ce nu
suprimă şi nu reduc drepturile şi libertăţile cetăţeanului.
În concluzie, necesitatea pornirii executării silite a creanţelor fiscale se impune ca o necesitate în contextul stipulărilor art. 126- 132 din
Constituţie în vederea recuperării creanţelor fiscale restante, ca o modalitate de percepere a veniturilor bugetare necesare pentru acoperirea
cheltuielilor publice prevăzute de legea bugetară anuală.

Totodată, conform legislaţiei fiscale, persoanelor juridice şi fizice le este garantată protecţia judiciară a dreptului de proprietate în procesul
executării silite a plăţilor.

Diferenţa dintre procedeele de executare şi respectiv, dintre mecanismele acestei protecţii pentru persoanele juridice (controlul judiciar
ulterior) şi pentru persoane fizice (control judiciar anterior) este condiţionată în cazul de faţă nu de tipul proprietăţii, dar de particularităţile
persoanei juridice ca subiect al creanţei fiscale, care dispune de patrimoniu separat şi răspunde anume cu acest patrimoniu propriu.

Persoana fizică, spre deosebire de persoana juridică, utilizează bunurile sale

nu numai în scopuri antreprenoriale, dar şi în calitate de bunuri personale, iată de
ce aceste bunuri nu pot fi individualizate în sens juridic.
În toate aceste raporturi juridice executarea silită se dovedeşte necesară ca
mijloc coercitiv corespunzător cerinţei practice de realizare a unor obligaţii în
ipoteza neîndeplinirii acestor obligaţii de bună voie de către subiectele de drept

508
vizate. În acest sens, executarea silită garantează puterea juridică obligaţiunilor
patrimoniale, inclusiv fiscale.

2.6. Aspecte generale de executare silită a obligaţiei fiscale.

De la bun început menţionăm faptul că executarea silită a obligaţiei fiscale o
efectuează doar organul fiscal. Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi
Corupţiei abilitat cu drepturi ale organului fiscal, efectuează executarea silită a
obligaţiilor fiscale calculate de organele sale.
Conform art.195 alin.(3) Cod Fiscal executarea silită a obligaţiilor fiscale de
către alte organe, autorităţi, în modul stabilit de Codul Fiscal, nici în direct, nici
prin intermediul altor organe, nu se admite.
Instanţele judecătoreşti nu au competenţă de adoptare a hotărârii de executare
silită a obligaţiei fiscale ale contribuabililor, decât doar în cazurile prevăzute de
art.199 alin. (4) Cod Fiscal asupra modalităţii cărei ne vom expune mai jos.
Potrivit legislaţiei fiscale putem menţiona următoarele modalităţi sau
procedee, prin care se realizează efectiv executarea silită a creanţelor fiscale de la
contribuabilii restanţieri:
• Încasarea a mijloacelor băneşti de pe conturile bancare ale
contribuabilului;
• Ridicare de la contribuabil a mijloacelor băneşti în numerar;
• Urmărire a bunurilor contribuabilului prin sechestrare, comercializare şi
ridicare.

Indiferent de modalitatea de executare silită la care procedează organele

fiscale, efectuarea hotărârilor de percepere forţată a creanţelor fiscale restante se
efectuează în raza de activitate a organului fiscal, de către persoanele cu funcţii
de răspundere a acestora şi neapărat în prezenţa plătitorului (contribuabilului) sau
a unui reprezentant al acestuia, împuternicit în modul stabilit. Dacă este vorba de
o persoană fizică, neînregistrată ca subiect al antreprenoriatului – a unui membru
adult al familiei acesteia.

509
 În cazul în care contribuabilul a fost trecut, complet sau parţial, la evidenţa
sau asistenţa unui alt organ fiscal, dosarul lui şi hotărârea de executare silită a
obligaţiei fiscale se remit acestuia in vederea continuării procedurii executării
silite.
Dacă bunurile sau debitorii contribuabilului se află in diferite unitaţi
administrativ-teritoriale, executarea silită a obligaţiei fiscale o efectuează organul
fiscal de la locul de evidenţă sau asistenţă a contribuabilului şi, după caz, cu
participarea funcţionarului fiscal de la locul aflării bunurilor sau de la sediul
(domiciliul) debitorului.
Organul fiscal este in drept să aplice una sau mai multe modalităţi de
executare silită a obligaţiei fiscale. Executarea silita a obligaţiei fiscale în modul
prevăzut la art.194 alin.(1) lit.b), c) şi d) a Codului fiscal, se face in temeiul unei
hotărâri emise de conducerea organului fiscal. Cheltuielile aferente executării silite
a obligaţiei fiscale se efectuează de la bugetul de stat, urmînd să fie recuperate din
contul contribuabilului.

2.7. Executarea silită a obligaţiei fiscale în cazul persoanelor juridice.

Evident, dacă termenul de plată a unui impozit a fost depăşit, începând cu ziua
următoare celei în care a apărut restanţa sau în care s-a aflat despre apariţia ei,
organul fiscal este în drept sa înainteze dispoziţii incaso trezoreriale la conturile
bancare (cu excepţia contului de împrumut) ale contribuabilului dacă acesta
dispune de ele şi dacă organul fiscal le cunoaşte. În cazul în care contribuabilul
deţine la contul său bancar mijloace băneşti, instituţia financiară (sucursala sau
filiala acesteea) este obligată să execute, în limita acestor mijloace, dispoziţia
incaso trezorerială a organului fiscal în decursul zilei operaţionale in care a fost
primită.
În cazul în care contribuabilul nu deţine la contul său bancar mijloace băneşti
pentru a stinge, total sau parţial, obligaţia fiscală, instituţia financiară (sucursala
sau filiala acesteia) remite organului fiscal, in ziua primirii, dispoziţia incaso

510
trezorerială, făcând pe ea menţiunea despre lipsa totală sau parţială, a mijloacelor.
În cazul suspendării operaţiunilor la contul bancar pentru nestingerea obligaţiei
fiscale, instituţia financiară (sucursala sau filiala acesteea) informează imediat
organul fiscal despre înscrierea în contul contribuabilului a mijloacelor bănesti.

Pe parcursul a 3 zile de la data înaintării dispoziţiei de încasare, în cazul lipsei

sau insuficienţei de mijloace băneşti în conturile bancare ale plătitorului, organul
fiscal poate proceda fie la sechestrarea bunurilor contribuabilului, fie la ridicarea
numerarului, inclusiv în valută străină, care se află în sediul contribuabilului sau în
reţeaua comercială a acestuia, fie la urmărirea sumelor debitoare ale
contribuabilului.
În cazul când contribuabilul sau reprezentantul lui refuză de a participa la
ridicarea numerarului, deschiderea fără consimţămîntul reprezentantului
contribuabilului sau în lipsa acestuia a locurilor şi localurilor în care se păstrează
numerarul se efectuează în prezenta a 2 martori asistenti şi a colaboratorilor
poliţiei. Pâna la sosirea acestora din urmă, funcţionarul fiscal sigilează locurile şi
localurile.
Faptul ridicarii numerarului şi al deschiderii locurilor şi localurilor fără
consimţamîntul reprezentantului contribuabilului este consemnat în acte semnate
de cei prezenţi. Actele se întocmesc în două exemplare. Exemplarul al doilea se
remite contribuabilului sau reprezentantului acestuia contra semnatură pe primul
exemplar sau se expediază recomandat contribuabilului în aceeaşi zi sau în
urmatoarea zi lucratoare.
Funcţionarul fiscal predă mijloacele baneşti ridicate instituţiei financiare
(sucursalei sau filialei acesteia) proxime, care este obligată sa le primească şi să le
transfere la bugetele respective pentru stingerea restanţelor, iar drept confirmare de
predarea banilor serveşte recipisa bancară sau copia ordinului de încasare.
Numerarul în valută straină se predă la cursul stabilit de Banca Naţională a
Moldovei in ziua predării, în ordinul de încasare a acesteia indicându-se numărul

511
de cont unde se va efectua înregistrarea în lei moldoveneşti, data şi cursul la care
valuta a fost achiziţionată.
Dacă depunerea mijloacelor băneşti în numerar la instituţia financiară
(sucursala sau filiala acesteia) în ziua ridicării lor este imposibilă, ele vor fi predate
casieriei organului fiscal pentru ca aceasta sa le transmită instituţiei financiare
(sucursalei sau filialei acesteia) în următoarea zi lucratoare.
În cazul imposibilităţii ridicării numerarului existent, deoarece plătitorul
refuză să asigure accesul în încăperi, de asemenea se va proceda la sigilarea
seifului sau a încăperii casei.
Este de menţionat că ridicarea de la contribuabil a mijloacelor băneşti în
numerar întru executarea silită a obligaţiei fiscale poate fi executată în lipsa
reprezentantului oficial al contribuabilului. Conform art.129 p.5 Cod Fiscal
reprezentant al contribuabilului este persoana care acţionează în baza unei procuri,
eliberate în conformitate cu legislaţia etc. În cazul ridicării silite de la contribuabil
a mijloacelor băneşti, în calitate de reprezentant al contribuabilului participă
casierul sau un alt angajat care îl înlocuieşte (art.198 alin.(3) Cod Fiscal), care la
rândul său sînt obligaţi să asigure accesul liber în încăperea respectivă, precum şi
în reţeaua comercială, să prezinte documentele solicitate şi banii în numerar.
În lipsa mijloacelor băneşti la conturile contribuabilului şi/sau a mijloacelor
băneşti, ridicate în numerar sau dacă aceste mijloace acoperă doar parţial stingerea
datoriei fiscale a contribuabilului, organele fiscale pot purcede la urmărirea
bunurilor contribuabilului prin sechestrarea, ridicarea şi comercializarea lor,
inclusiv şi a bunurilor aflate la alte persoane.
După regula generală, hotărârea organului fiscal de sechestrare a bunurilor ca
o măsură de stingere forţată a obligaţiei fiscale se efectuează în prezenţa
contribuabilului sau a reprezentantului acestuia sau a unei alte persoane cu funcţii
de răspundere a contribuabilului.
Dacă contribuabilul, reprezentantul lui sau persoana lui cu funcţie de
răspundere se eschivează de a fi prezenţi la sechestrarea bunurilor, aceasta se
efectuează fără consimţamîntul sau în absenţa lor. Deschiderea fără
512
consimţamîntul contribuabilului sau al persoanei lui cu funcţie de răspundere ori în
lipsa acestora a încaperilor şi a altor locuri în care se află bunurile, precum si
sechestrarea lor, se efectueaza în prezenţa a doi martori asistenţi.
Dacă bunurile contribuabilului se află la domiciliul sau la resedinţa lui sau a
unor alte persoane, sechestrarea bunurilor se va face numai cu consimţămîntul
contribuabilului sau al persoanei căreia îi aparţine domiciliul sau resedinţa.
În acelaşi timp, atât contribuabilul câ şi reprezentantul lui sau o altă persoană
cu funcţii de răspundere sînt obligaţi, conform legii, să prezinte toate bunurile
funcţionarului fiscal pentru a fi sechestrate. În caz contrar, în temeiul art.2634 Cod
Fiscal, neprezentarea bunurilor sau o poarte din ele pentru sechestrare, atrage după
sine aplicarea unei amenzi contribuabilului de la 1000 până la 2000 lei pentru
fiecare caz de împiedicare a executării prin neprezentarea bunurilor pentru
sechestrare.

2.8. Executarea silită a obligaţiei fiscale în cazul persoanelor fizice.

Potrivit prevederilor Codului Fiscal şi după cum a fost menţionat mai sus,
executarea silită a obligaţiei fiscale după modalităţile expuse în Codul Fiscal se
efectuează doar de către organele fiscale. Această teză se aplică şi în cadrul
executării obligaţiei fiscale a contribuabililor persoane fizice.
În privinţa persoanelor fizice executarea silită a obligaţiei fiscale se efectuează
prin aceleaşi modalităţi descrise, cu excepţia că încasarea mijloacelor băneşti de la
contul contribuabilului şi ridicarea mijloacelor băneşti în numerar se admite în
privinţa persoanelor fizice – subiecte ale activităţii de întreprinzător.
Astfel, în privinţa persoanelor fizice atât subiecte ale activităţii de
întreprinzător cât şi persoanelor fizice care nu practică activitatea de întreprinzător
modalitatea unică de executare a obligaţiei fiscale o constituie sechestrul bunurilor
cu ridicarea şi comercializarea lor ulterioară.
Atât sechestrul cât şi alte acţiuni ulterioare de după sechestru în privinţa
persoanelor fizice, a căror obligaţii fiscale nu sînt stinse, se efectuează exclusiv de
către organele fiscale şi alte organe, inclusiv instanţele judecătoreşti, nu au
513
competenţa de sechestrare, ridicare şi comercializare a bunurilor contribuabilului
persoană fizică.
Conform art.199 alin.(4) Cod Fiscal dacă persoana fizică nu permite accesul
în domiciliu sau în reşedinţa sa pentru a i se sechestra bunurile, funcţionarul fiscal
consemnează faptul într-un alt act. În astfel de cazuri, organul fiscal va intenta o
acţiune în justiţie. După ce instanţa de judecată emite o hotărâre de executare silită
a obligaţiei fiscale, acesta este îndeplinită în conformitate cu legislaţia de
procedură civilă.
Sensul normei legale citate constă în faptul, că în cazul interdicţiei de către
persoana fizică a accesului în domiciliu (reşedinţă) pentru efectuarea sechestrului
bunurilor, organul fiscal porneşte în instanţa de judecată nu o acţiune de a permite
accesul, dar o acţiune de a percepe suma obligaţiilor fiscale, în mod forţat, printr-o
hotărâre judecătorească.
Instanţa de judecată competentă va examina acţiunea după regulile generale
de procedură, va aprecia probele părţilor care confirmă sau infirmă datoria fiscală
şi va da hotărârea de admitere a cerinţelor privind perceperea sumelor datorate sau
va respinge acţiunea.
În cazul unei hotărâri de admitere a cerinţelor organului fiscal, aceasta va fi
executată conform prevederilor Codului de executare, inclusiv şi prin sechestrarea,
ridicarea şi comercializarea bunurilor confiscate.

2.9. Sechestrarea bunurilor – modalitate de asigurare a executării silite.

În temeiul hotăririi organului fiscal privind executarea silită a obligaţiei
fiscale, sînt pasibile de sechestrare toate bunurile contribuabilului, indiferent de
locul aflării lor, cu excepţia celor care, în conformitate cu art.200 alin (6) a Codului
fiscal nu sunt sechestrabile.
Astfel, nu se sechestrează produsele agricole perisabile, conform unei liste
aprobate de Guvern, bunurile gajate până la momentul sechestrului, bunurile
personale ale persoanei fizice care conform legislaţiei de procedură civilă, nu se

514
urmăresc, bunurile sechestrate de alte autorităţi publice şi alte bunuri care, conform
legislaţiei, nu pot fi urmărite.
În acelaşi timp, bunurile sechestrate de organele fiscale nu se urmăresc de alte
autorităţi publice, nici chiar în temeiul unei hotărâri judecătoreşti.
Înainte de a se proceda la sechestrarea bunurilor contribuabilului, i se remite o
copie de pe hotărîrea privind executarea silită a obligaţiei fiscale şi li se aduce la
cunostintă, în scris sau oral, ce drepturi şi obligaţii au în timpul sechestrării, ce
răspundere prevede legea pentru neîndeplinirea obligaţiilor. Contribuabilul
(reprezentantul acestuia), persoana lui cu funcţie de răspundere sunt obligaţi să
prezinte spre sechestrare toate bunurile, inclusiv cele date unor alte persoane la
păstrare sau în folosinţă.
Pentru depistarea bunurilor contribuabilului, funcţionarul fiscal este în drept
să cerceteze locurile în care se presupune că se află acestea.
Pentru determinarea cantităţii suficiente de bunuri ce urmează a fi sechestrate,
în momentul sechestrării se stabileşte preţul de sechestru al bunurilor după
valoarea lor de bilanţ, în conformitate cu datele contabilităţii contribuabilului. În
cazul cînd persoanele care, conform legislaţiei, nu ţin evidenţa contabilă şi cînd
contribuabilul (reprezentantul acestuia), persoana lui cu funcţie de răspundere se
eschivează de a fi prezenţi la sechestru sau lipsesc, preţul de sechestru al bunurilor
îl stabileste funcţionarul fiscal, luând în considerare starea lor tehnică şi alte
caracteristici. Valorile mobiliare sînt sechestrate la preţul lor nominal. Cota-parte
intr-o societate se determină conform documentelor ei de constituire.
În cazul sechestrarii bunurilor, funcţionarul fiscal întocmeşte, în două
exemplare, lista bunurilor sechestrate. Fiecare foaie este semnată de participanţii
la sechestru.
În lista bunurilor sechestrate se indică denumirea, cantitatea, semnele
individuale şi valoarea bunurilor. La valorile mobiliare se indică numarul,
emitentul, preţul nominal şi alte date cunoscute la momentul sechestrarii.
După trecerea în listă a bunurilor sechestrate, se întocmeste, în două
exemplare, actul de sechestru şi se semnează de participanţii la sechestru.
515
Exemplarul al doilea se remite contribuabilului (reprezentantului acestuia),
persoanei lui cu funcţie de raspundere contra semnătură.
Bunurile sechestrate se lasă spre păstrare în locul aflării lor la momentul
sechestrarii: la contribuabil sau la o altă persoană. În cel de al doilea caz, se admite
remiterea bunurilor spre păstrare nemijlocit contribuabilului, care este obligat sa le
primească. La decizia funcţionarului fiscal, bunurile pot fi remise spre păstrare
unor alte persoane în bază de contract.
Despre răspunderea privind asigurarea integrităţii şi înstrăinarea bunurilor
sechestrate contribuabilul sau reprezentantul acestuia, persoana cu funcţie de
răspundere sunt preîntâmpinate, sub semnătură în actul de sechestru al bunurilor,
de răspunderea penală conform art. 251 a Codului Penal a Republicii Moldova.
Dacă contribuabilul (reprezentantul acestuia), persoana lui cu funcţie de
răspundere refuză să semneze actul de sechestru, funcţionarul fiscal notează în
dreptul numelui acestuia: "A refuzat sa semneze".
Dacă contribuabilul (reprezentantul acestuia), persoana lui cu funcţie de
răspundere nu sînt prezenţi la sechestru, faptul se va consemna în actul de
sechestru în prezenţa a 2 martori asistenti, exemplarul al doilea fiind expediat
recomandat contribuabilului în 24 de ore.
Actul de sechestru conţine somaţia că dacă, în termen de 10 zile lucrătoare din
data aplicării sechestrului, contribuabilul nu va plăti restanţele, bunurile sechestrate
se vor scoate la licitaţia publică în vederea comercializării.
În cazul sechestrarii valorilor mobiliare, organul fiscal va remite copia de pe
actul de sechestru registratorului independent sau persoanei care ţine evidenţa lor.
Aceştia vor consemna în registrul respectiv, imediat dupa primirea copiei,
sechestrarea valorilor mobiliare. Din acest moment, nu se va mai face, făra acordul
organului fiscal, nici o operaţiune cu valorile mobiliare sechestrate.
Dacă contribuabilul nu dispune de bunuri care, conform legislaţiei, sînt
sechestrabile, funcţionarul fiscal întocmeşte un act de carenţă, după care poate fi
începută procedura de insolvabilitate faţă de contribuabil.

516
 Este de menţionat că sechestrul pus pe bunuri ca o modalitate de asigurare a
executării silite se ridică în cazul stingerii, totale sau parţiale, a obligaţiei fiscale şi
al recuperării de către contribuabil a cheltuielilor de executare silită. Sechestrul se
ridică şi în alte cazuri, prevăzute de lege.
În cazul stingerii parţiale a obligaţiei fiscale, sechestrul de pe bunuri se ridică
proporţional părţii obligaţiei fiscale stinse, rămânând sechestrate partea de bunuri
în valoarea obligaţiei fiscale nestinse.
Ca regulă, în cazul neexecutării obligaţiilor fiscale după sechestrarea
bunurilor, comercializarea acestora se efectuează la licitaţii organizate conform
prevederilor Codului Fiscal.
Până la organizarea şi petrecerea nemijlocită a licitaţiei pentru comercializarea
bunurilor sechestrate, se evaluează bunurile sechestrate, pentru expertizarea lor de
către o comisie republicană permanentă, formată de Guvern. Excepţie de la regula
dată fac bunurile – fonduri fixe ale întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor de
stat, precum şi ale întreprinderilor şi altor obiective cuprinse în programul de
privatizare. Expertizarea acestor bunuri cu scopul evaluării lor se organizează de
către organele centrale de specialitate sau autorităţile administraţiei publice locale.
Derogarea de la modalitatea de evaluare a bunurilor sechestrate, în dependenţă
de apartenenţa lor, de către comisia neautorizată şi neîmputernicită poate duce la
declararea nulităţii atât a actelor de evaluare cât şi a licitaţiei ulterioare.
În finalul celor expuse ţinem să menţionăm că toate litigiile care apar ca
rezultat al sechestrării bunurilor, ridicării sechestrului, evaluării şi comercializării
bunurilor prin licitaţie şi altele sînt de ordin de contencios administrativ şi se
soluţionează de instanţele judecătoreşti respectiv competente.

2.10. Termenele de prescripţie şi contestaţiile.

În ceea ce priveşte reglementarea Termenelor de prescripţie, acestea sunt
prevăzute la art. 264; 265; 266 al Codului fiscal. Concomitent cu intrarea în
vigoare a Titlului V al Codului fiscal (01.07.2002) sunt aplicabile articolele
menţionate mai sus, potrivit cărora obligaţiile fiscale(impozitele, taxele, majorările
517
de întârziere, sancţiunile fiscale aferente şi sancţiunile fiscale neaferente unor
impozite şi taxe concrete), cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, vor fi
determinate în cel mult 4 ani de la ultima dată stabilită pentru prezentarea dării de
seamă fiscale respective sau pentru achitarea plăţilor obligatorii sau de la data
încălcării fiscale.
Termenul de prescripţie nu se extinde asupra impozitului (taxei), majorări de
întârziere (penalităţii) sau sancţiunilor fiscale aferente unui impozit (taxe) concrete,
dacă darea de seamă, care stabileşte obligaţia fiscală, conţine informaţii, ce induc
în eroare sau reflectă fapte ce constituie infracţiuni, ori nu a fost prezentată.
Dacă determinarea obligaţiei fiscale a avut loc în termen sau în perioada
stabilită la art. 264 a Codului fiscal, ea poate fi stinsă prin executare silită de către
organul fiscal sau de către instanţa judecătorească, însă numai în cazul în care
acţiunile organului fiscal sau sesizarea instanţei judecătoreşti au avut loc pe
parcursul a 6 ani de după determinarea obligaţiei fiscale. Acelaşi termen de 6 ani
(din data efectuării şi/sau apariţiei lor) se aplică pentru compensarea ori restituirea
sumelor plătite în plus sau a sumelor care, conform legislaţiei fiscale, urmează a fi
restituite în conformitate cu art.266 Cod fiscal.
Regimul juridic al contestării acţiunilor organelor fiscale este reglementat la
art. 267; 268; 269; 270; 271; 272; 273; 274 ale Codului fiscal.
Decizia autorităţii fiscale sau acţiunea funcţionarului fiscal poate fi contestată
numai de contribuabil sau de reprezentantul lui, împotriva căruia a fost îndreptată
acţiunea sau inacţiunea, în modul stabilit de legislaţia în vigoare.
Contestaţia împotriva deciziei autorităţii fiscale sau acţiunii funcţionarului
fiscal poate fi depusă în decurs de 30 de zile de la data primirii deciziei sau a
întreprinderii acţiunii contestate. Contestaţia (sau dezacordul – art. 216 Cod fiscal)
se depune la autoritatea fiscală emitentă a deciziei sau al cărei funcţionar a
întreprins acţiunea. Totodată legiuitorul a prevăzut şi posibilitatea contestării
deciziei organului fiscal şi la organul ierarhic superior. Astfel sub aspect practic
putem defini următoarea schiţă de acţiuni prin prisma legislaţiei existente:

518
1. efectuarea controlului la societatea comercială privind respectarea
legislaţiei fiscale;
2. perfectarea actului de control de către colaboratorii Inspectoratului
Fiscal de s Stat Teritorial;
3. aducerea la cunoştinţă organului executiv al societăţii contra
semnătură a actului de control;
4. depunerea dezacordului în termen de 7 zile (art. 216 alin. 8 Cod
fiscal) de la data când a luat cunoştinţă de actul de control. Se cere de menţionat că
dezacordul urmează să conţină argumente de facto şi jure;
5. examinarea actului de control şi a dezacordului de către organul fiscal
competent care a efectuat controlul respectiv;
6. emiterea unei decizii vis-a-vis de actul de control, cu sau fără
menţiunile din dezacordul înaintat. În cazul înaintării unui dezacord, urmează să
accentuăm obligaţia organului fiscal de a emite decizia respectivă în termen de 30
de zile;
7. în cazul în care argumentele contribuabilului nu au fost luate în
consideraţie, legiuitorul permite depunerea cererii prealabile la organul ierarhic
superior celui care a emis decizia;
8. cererea prealabilă se depune în termen de 30 de zile de la
comunicarea contra semnătură a deciziei contestate, totodată urmează a fi notificat
organul emitent al deciziei cu scop informativ;
9. organul ierarhic superior examinează cererea prealabilă (se aplică
termenul de 30 zile pentru examinare) şi emite decizie de a modifica decizia
anterioară sau a o menţine în vigoare fără oarecare schimbări
10. se aduce la cunoştinţă contribuabilului sub semnătură decizia
organului ierarhic superior căci în dependenţă de aceasta se calculează termenul
pentru depunerea acţiunii în instanţa de contencios administrativ;
11. contribuabilul este în drept să înainteze acţiune în instanţa de
contencios administrativ în termen de 30 de zile cu indicarea motivelor de drept şi
de fapt, solicitând controlul legalităţii deciziei contestate.
519
12. în cadrul examinării cauzei contribuabilul este în drept să solicite
emiterea unei încheieri privind suspendarea executării deciziei contestate. În
această situaţie urmează a fi aplicate normele Codului de Procedură Civilă privind
asigurarea acţiunii. Cu atât mai mult, că însuşi Codul Fiscal nu prevede
suspendarea executării deciziei în cadrul contestării acesteia.

Se cere menţionat faptul că în urma modificărilor operate recent în legea taxei

de stat şi a contenciosului administrativ, au fost excluse divergenţele cu privire la
achitarea taxei de stat la examinarea cauzelor de contencios administrativ. Astfel,
agenţii economici ca reclamanţi într-o acţiune de contencios administrativ nu
achită taxă de stat la examinarea acestor categorii de cauze în instanţa judiciară.
Autoritatea fiscală abilitată examinează contestaţia în termen de 30 zile din
data primirii ei, cu excepţia cazurilor de prelungire a acestui termen.
Contestarea deciziei, pe care autoritatea fiscală a emis-o pe marginea
contestaţiei, se efectuează de Inspectoratul Fiscal Principal de Stat sau de instanţa
de contencios administrativ competentă.
Probleme de interpretare se ivesc la analiza art. 269 şi 274 Cod fiscal. Trebuie
de menţionat, că art. 269 Cod fiscal stabileşte dreptul contestării deciziei organului
fiscal sau a funcţionarului fiscal, având posibilitatea depunerii – după parcurgerea
etapei de contestare la organul emitent – „la Inspectoratul Fiscal Principal de Stat
sau atacată în instanţa de judecată competentă”. În art. 274 Cod fiscal
reglementează, că „decizia organului fiscal şi acţiunea funcţionarului fiscal pot fi
atacate, în modul stabilit de legislaţie, şi în instanţa judecătorească”(contenciosul
administrativ). Din interpretarea normelor reiesă, că contribuabilul are dreptul să
atace fie la Inspectoratul Fiscal Principal de Stat, fie în instanţa de judecată
competentă. Dacă contribuabilul a parcurs ambele instanţe ale jurisdicţiei
administrativ-fiscale (organul emitent şi Inspectoratul Fiscal Principal de Stat),
acest fapt nu-l împiedică pe acesta să atace şi in instanţa de judecată competentă
(contenciosul administrativ) conform Legii contenciosului administrativ.

520
4. ASPECTELE JURIDICE ALE IMPUNERII FISCALE.

Impozitul pe venit.

3.1.1.Impunerea veniturilor persoanelor ce practică activitatea de

antreprenoriat.
Impozitul pe venitul (global) constituie baza surselor bugetare ale statului
modern, datorită faptului că el participă nemijlocit la formarea surselor bugetare.
Un prim pas în efectuarea unui amplu studiu al regulilor generale şi par-
ticularităţilor caracteristice de impozitare a veniturilor ar fi determinarea
subiecţilor, adică persoanelor care contribuie nemijlocit cu o parte din venitul
realizat la formarea şi consolidarea veniturilor bugetare.
Reglementarea juridică în vigoare a Republicii Moldova stabileşte că
subiecţii impunerii a impozitului pe venit sunt persoanele fizice şi juridice
care obţin pe parcursul anului fiscal venit din orice sursă, aflate în Republica
Moldova, precum şi persoanele fizice şi juridice rezidente, care obţin venit
investiţional şi financiar din sursele aflate în afara Republicii Moldova.
Orice "persoană fizică sau juridică" care obţine venituri din activitatea de
baza sau din activităţi auxiliare mai are denumirea de contribuabil. Contribuabil
poate fi persoana care, conform legislaţiei fiscale, este obligată să calculeze şi/sau
să achite la buget orice impozite şi taxe, penalităţile şi amenzile respective,
persoana care, conform legislaţiei fiscale, este obligată să reţină sau să perceapă
de la altă persoană şi să achite la buget plăţile indicate. În această categorie intră
subiecţii ce practică activitatea de fabricare a producţiei, executare a lucrărilor şi
prestare a serviciilor, în mod independent, din proprie iniţiativă, în numele lor, pe
riscul propriu şi sub răspunderea lor patrimonială cu scopul de a-şi asigura o sursă
permanentă de venituri.
În conformitate cu art.5 alin.5 lit."b" rezident se consideră orice persoană
juridică sau întreprindere individuală, sau gospodărie ţărănească (de fermier), a
cărei activitate de întreprinzător este organizată sau gestionată în Republica
Moldova, ori locul de bază al desfăşurării activităţii este Republica Moldova.
521
 În ceea ce priveşte recunoaşterea persoanelor juridice ca rezident al unui
stat, se procedează diferit, în dependenţă de anumite criterii. Spre exemplu: în
Austria persoana juridică poate fi recunoscută rezident, dacă adresa juridică sau
organele de conducere ale acesteia se află pe teritoriul Austriei.
În Danemarca, compania se consideră rezident, dacă .a fost înregistrată
conform legislaţiei daneze sau dacă organul principal de conducere a acestei
companii se află pe teritoriul Danemarcii.
În ceea ce priveşte Olanda, persoanele juridice se consideră rezident
dacă: conducerea se află permanent pe teritoriul Olandei şi statutul este
înregistrat in această ţară.

Legislaţia Luxemburgului prevede că se consideră rezident, companiile

înregistrate în Luxemburg sau care îşi au sediul juridic pe teritoriul acestei ţări.
Obiectul impunerii este venitul brut (inclusiv facilităţile) obţinute din
toate sursele de către orice persoană juridică sau fizică, exceptând deducerile
şi scutirile la care are dreptul această persoană.
În acest sens, facilităţile care se includ în venitul brut sunt facilităţi
acordate de patron prevăzute la art. 19 al Codului fiscal şi nu facilităţi sub
forma deducerii care nu se include în venitul brut conform art. 24 din Codul
fiscal.
Aceste facilităţi includ deducerea şi scutirea la impozit care nu se cumulează
ci se scad din venitul brut la calcularea impozitului pe venitul global.
În venitul brut al persoanelor ce practică activitate de antreprenoriat, la
calcularea venitului impozabil, nu se includ următoarele tipuri de venit în
conformitate cu art.20 Cod fiscal.
a) Dividendele, cu excepţia celor primite de la agenţii economici
nerezidenţi.
Pentru evitarea dublei impuneri, suma dividendelor primite în urma obţinerii
unui pachet de acţiuni (unei cote părţi) în capitalul social al unui agent economic
rezident, nu se includ în componenţa venitului brut, deoarece ele au fost impozitate
522
cu impozitul pe venit prealabil din dividende de către întreprinderile plătitoare de
dividende (a se vedea art.80 Cod fiscal).
b) Contribuţiile la capitalul agentului economic în conformitate cu art.55
al Codului fiscal.
Conform prevederilor acestui articol, contribuţiile vărsate în schimbul unei cote
de participaţie în capitalul agentului economic de către una sau mai multe
persoane, care în acest fel obţin controlul asupra agentului economic, nu sunt
supuse impozitării. Contribuţiile pot fi efectuate sub formă de mijloace fixe, active
nemateriale, royalty etc.
Prin control în sensul articolului menţionat se înţelege deţinerea unei cote de
participaţie în capitalul agentului economic, în care se includ:
• cel puţin 80% din drepturile de vot decisiv ale tuturor formelor de
participaţie cu drept de vot decisiv;
• cel puţin 80% din numărul total de acţiuni în cazul oricăror altor forme
de participaţie.
Prevederile acestui articol se referă numai la cazurile efectuării contribuţiilor de
capital sub forma de transmitere a proprietăţii. Exemplu: SRL "A" a transmis SRL
"B", sub forma de contribuţii la capital (participarea la capitalul social ca fondator),
utilaj în schimbul unui pachet - cote părţi - în valoare de 40000 lei, prin care a
obţinut o cotă de participaţie în capitalul social de 82%.
Baza valorică a utilajului transmis constituie 32000 lei. Deoarece, ca rezultat al
contribuţiilor efectuate, SRL "A" a obţinut controlul (cota de participaţie mai mare
de 80%) asupra SRL "B", venitul în sumă de 8000 lei (40000-32000) pentru SRL
"A" este considerat neimpozabil.
c) Averea primită ca donaţie.
În scopul impozitării, valoarea averii primită ca donaţie nu se include în
componenţa venitului brut, deoarece plătitorul impozitului pe venit (în cazul
existenţei venitului) este persoana, care efectuează donaţia în baza prevederilor
art.42 din Codul fiscal. Potrivit articolului citat persoana care face o donaţie se

523
consideră că a vândut bunul, primind astfel venit. Persoana care face o donaţie sub
formă de mijloace băneşti se consideră drept persoană care a obţinut venit în
mărimea sumei mijloacelor băneşti donate.
În evidenţă proprietatea donată se evaluează de către destinatar ca şi de persoana
care a efectuat donaţia, adică în mărimea maximă din baza valorică ajustată la
persoana ce efectuează donaţia sau preţul de piaţă la momentul donării acestei
proprietăţi.
Pentru alte persoane fizice care nu practică activitatea de întreprinzător nu se
includ în venitul impozabil:
- sumele şi despăgubirile de asigurare ( cu excepţia anuităţilor) primite în baza
contractelor de asigurare, în afară de proprietatea înlocuită în mod forţat;
- despăgubirile primite pentru repararea prejudiciului cauzat sănătăţii, inclusiv
plăţile acordate în caz de boală, traumatism, alte cazuri de incapacitate temporară de
muncă;
- bursele elevilor, studenţilor şi persoanelor aflate la învăţământ postuniversitar;
- pensiile alimentare şi indemnizaţiile pentru copii;
- indemnizaţiile de concediere, compensaţiile nominative plătite păturilor
insuficient asigurate;
- veniturile persoanelor fizice obţinute din activitatea lor în baza patentei de
întreprinzător;
- compensaţiile pagubelor morale;
- alte venituri, prevăzute la art.20 Cod Fiscal.
Conform Codului fiscal persoanele care practică activitatea de întreprinzător au
dreptul la deduceri din venitul obţinut în urma activităţii sale.
Deducerea - suma care la calcularea venitului impozabil se scade din venitul
brut al contribuabilului la calcularea venitului impozabil.
Pentru determinarea venitului impozabil din venitul brut se deduc: cheltuieli ce
ţin de fabricarea, executarea, prestarea şi desfacerea producţiei (lucrărilor şi
serviciilor)realizate, producerea şi desfacerea mărfurilor, mijloacelor fixe şi altor
bunuri precum şi cheltuielile legate de obţinerea altor venituri impozabile.
524
 Deducerea se permite în anul fiscal pe parcursul căruia au fost calculate sau
suportate cheltuielile cu excepţia cazurilor, când aceste cheltuieli urmează să fie
raportate la un alt an fiscal în scopul calculării corecte a venitului conform art. 32
Cod fiscal.
În componenţa venitului brut nu se includ:

a) Cheltuielile ordinare şi necesare achitate sau suportate de contribuabil pe

parcursul anului fiscal, exclusiv în cadrul activităţii de întreprinzător (conform
art. 24 alin. (1) Cod Fiscal). Cheltuielile ordinare şi necesare reprezintă cheltuieli
caracteristice pentru gestionarea anumitor tipuri de activităţi antreprenoriale.
Cheltuielile achitate reprezintă cheltuieli ordinare şi necesare achitate recunoscute
spre deducere. Cheltuielile suportate sunt cheltuieli ordinare şi necesare plata cărora
nu s-a efectuat dar au fost determinate obligaţiuni privind plata lor.
b) Cota cheltuielilor din cheltuielile mixte (conform art. 24.alin. (2) Cod Fiscal);
(cheltuieli legate de desfăşurarea activităţii de întreprinzător şi personale) aferente
activităţii de întreprinzător cu condiţia ca cheltuielile realizate în scopuri de
afaceri să predomine asupra cheltuielilor personale (mai mult de 50%). De
exemplu, la arenda unei clădiri cu 2 etaje unde etajul l serveşte pentru
gestionarea activităţii de afaceri, iar etajul 2 ca locuinţă, cheltuielile de arendă pentru
primul etaj alcătuiesc 70% din suma totală către plată. Arenda se plăteşte o sumă
unică. Cheltuielile pentru închirierea spaţiului locativ nu se deduc. E necesar de a
determina prin calcul suma de arendă pentru încăperea care este recunoscută la
deducere, la determinarea venitului impozabil (contractul de arendă în care să fie
inclus spaţiul locativ în metri pătraţi pentru afaceri şi locuinţa).

c) Cheltuielile de delegaţie de reprezentanţă, de asigurarea persoanelor juridice

(conform art. 24.alin. (3) Cod Fiscal). Deducerea cheltuielilor de reprezentanţă
se efectuează în conformitate cu Regulamentul cu privire la limitarea cheltuielilor
de reprezentanţă permise spre deducere din venitul brut, aprobat prin Hotărârea
Guvernului nr.130 din 06.02.1998 "Cu privire la limitarea unor tipuri de cheltuieli
permise spre deducere din venitul brut." (MO nr.26-27 din 26.03.1998).

525
Deducerea cheltuielilor de asigurare a persoanelor juridice se reglementează prin
Regulamentul cu privire la cheltuielile de asigurare a persoanelor juridice, permise
spre deducere din venitul brut, aferente activităţii de întreprinzător în scopul
impozitării, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.484 din 04.05.1998 "Cu privire
la limitele cheltuielilor de asigurare ale persoanelor juridice permise ca deduceri de
cheltuieli aferente activităţii de întreprinzător pentru scopuri fiscale" (MO nr.62-65
din 09.07.1998).
d) Cheltuielile pentru plata dobânzilor (conform art. 25 Cod Fiscal).
Ca regulă, dobânzile achitate acţionarilor, fondatorilor societăţilor şi/sau altor
persoane se deduc ca cheltuieli ordinare şi necesare conform dispoziţiilor art.24
Cod Fiscal. În acelaşi timp, dacă se constată că acţionarii (asociaţii) unei persoane
juridice sînt în majoritatea lor cetăţeni străini sau persoane scutite de la plata
impozitului şi că o mare parte a capitalului persoanei juridice se finanţează, direct
sau indirect, prin împrumuturi sau credite acordate de aceşti acţionari (asociaţi),
organele fiscale pot limita deducerea dobânzilor plătite sau calculate de persoana
juridică.
e) Uzura mijloacelor fixe (conform art. 26 şi 27 Cod Fiscal).
f) Suma ce este mai mică de 1000 lei, rămasă pe contul mijloacelor fixe, după
efectuarea ajustărilor (conform art. 27 alin. (5) Cod Fiscal).;
g) Cheltuieli pentru întreţinere, reparaţia şi recondiţionarea proprietăţii nu
mai mari de 10% din valoarea lor la începutul perioadei de gestionare (conform
art. 27 alin. (8) Cod Fiscal). La aceste tipuri de cheltuieli sunt atribuite
cheltuielile achitate sau suportate în legătură cu efectuarea tuturor categoriilor de
reparaţii.
h) Cheltuielile legate de investigaţii şi cercetări ştiinţifice(conform art. 27 alin.
(6) Cod Fiscal)., cu excepţia cheltuielilor analogice, legate de procurarea
terenurilor sau altor bunuri supuse uzurii, precum orice alte cheltuieli achitate sau
suportate în scopul descoperirii sau precizării locului de amplasare a resurselor
naturale, determinării cantităţii şi calităţii lor.

526
i) Amortizarea activelor nemateriale (conform art. 28 Cod Fiscal). La activele
nemateriale se atribuie valoarea dreptului pentru utilizarea terenurilor, resurselor
materiale, mijloacelor fixe (maşini, utilaje, clădiri), brevetele, licenţele pentru
anumite genuri de activitate, elementele now-how, produsele SOFT (complexe
de programare) şi aparate cu dirijare programată, drepturile monopoliste şi
privilegiile, inclusiv dreptul pentru cinemacom, folosirea licenţelor, certificatelor
pentru anumite genuri de activitate, cheltuielile de organizare (inclusiv plata
pentru înregistrarea de stat şi reînregistrarea întreprinderii), mărcile comerciale
şi emblemele comerciale de firmă, mostrele industriale, modelele, drepturile de
autor, drepturile adiacente, drepturile de marketing, alte obiecte ale proprietăţii
intelectuale.

j) Cheltuielile legate de extracţia resurselor naturale (conform art. 29 Cod

Fiscal).
k) Suma datoriilor compromise în legătură cu efectuarea activităţii de
întreprinzător (conform art. 31 alin. (1) Cod Fiscal).
Mărimea deducerii datoriilor compromise se determină aparte pe fiecare
datorie compromisă în dependenţă de starea financiară (solvabilitatea) a
debitorului şi de aprecierea probabilităţii stingerii totale sau parţiale a datoriei,
după intentarea acţiunii, pentru nerespectarea îndeplinirii obligaţiilor.

l) Defalcări de reduceri pentru pierderi la credite (în fondul de risc), (conform art. 31
alin. (3) Cod Fiscal).

m) Defalcări în fondul de asigurări (conform art. 50 alin. (1) şi (2) Cod

Fiscal).
Companiilor de asigurări li se permite deducerea cheltuielilor legate de
formarea rezervei de prime a asigurărilor pe termen lung şi a fondului de
asigurare a pensiilor, a fondului de rezervă pentru alte tipuri de asigurare
(rezerve tehnice) şi a fondului măsurilor preventive conform Hotărârii Gu-
vernului nr.483 din 04.05.1998"Cu privire la deducerea mijloacelor din

527
rezerva de prime a asigurărilor pe termen lung şi a fondului de asigurare a
pensiilor" (MO nr.62-65 din 09.07.1998).
n) Toate impozitele cu excepţia impozitului pe venit (conform art. 30 Cod
Fiscal).
o) Donaţii în scopuri filantropice cu condiţia ca acestea să nu fie mai mari de
10 % din venitul impozabil (conform art. 36 alin. (1); (2) şi (3) Cod Fiscal).
Totodată venitul impozabil al contribuabilului se determină fără a se lua în
considerare scutirile ce i se acordă. Donaţii în scopuri filantropice vor fi
deduse numai în cazul în care ele pot fi confirmate în baza Hotărârii
Guvernului nr.489 din 04.05.1998 "Despre aprobarea Regulamentului cu privire
la modul de confirmare a donaţiilor pentru scopuri filantropice" (MO nr.62-65
din 09.07.1998).
p) Cheltuieli de investiţie (conform art. 36 alin. (4) Cod Fiscal).
q) Pierderile rezultate din activitatea de întreprinzător (depăşirea deducerilor
prevăzute conform art. 32 Cod fiscal faţă de venitul brut) se raportă ca
deducere eşalonat pe următorii trei ani.
s) Diferenţele de curs (conform art.21 alin. (2) Cod Fiscal).
Nu se permit spre deducere:

• cheltuielile personale şi familiale;

• sumele plătite la procurarea terenurilor;

• sumele plătite la procurarea proprietăţii la care se calculează uzura

(amortizarea);

• sumele pentru compensaţii, remuneraţii, dobânzi, plăţi pentru închirieri de

bunuri şi alte cheltuieli efectuate în interesul unui membru al familiei contribuabilului,
al unor persoane cu funcţii de răspundere sau al unui conducător, al agentului
economic, al unui membru al societăţii, sau al altei persoane interdependente, dacă
nu există justificarea plăţii unei astfel de sume;

528
• pierderile în urma vânzării sau schimbului proprietăţii (direct sau indirect)
între persoanele interdependente;

• cheltuielile neachitate pentru care s-au format obligaţiuni cu privire la

persoane interdependente;

• cheltuieli legate de procurarea, administrarea şi întreţinerea oricărei

proprietăţi, venitul de pe urma căreia este scutit de impozit. Exemplu: nu se permite
deducerea cheltuielilor legate de obţinerea venitului de la hârtiile de valoare de stat.

• deducerea cheltuielilor neconfirmate documentar se efectuează conform

Hotărârii Guvernului nr.485 din 04.05.1998 "Cu privire la modul şi
cuantumul de deducere a cheltuielilor neconfirmate de contribuabil
documentar (MO nr. 62-65 din 09.07.1998);

• cheltuielile legate de investigaţie şi cercetări ştiinţifice referitoare la terenuri

şi alte bunuri supuse uzurii precum şi de orice alte cheltuieli achitate sau suportate
în scopul descoperirii sau precizării locului de amplasare a resurselor naturale,
determinării cantităţii şi calităţii lor;
• impozitul pe venit, penalităţile şi amenzile aferente lui, precum şi
amenzile şi penalităţile aferente altor impozite, taxe şi plăţi obligatorii la buget;
• impozitele achitate în numele unei persoane, alta decât contribuabilul (vezi
art. 88, 89, 90, 91 Cod fiscal).

În concluzie remarcăm faptul că deducerile cheltuielilor ordinare şi

necesare se permit doar în cadrul activităţii de antreprenoriat, care se practică de
persoanele juridice şi fizice în formele de organizare prevăzute de legislaţie. Orice
alte cheltuieli chiar şi necesare, suportate de contribuabili, dar care nu practică
activitatea de întreprinzător, la calcularea venitului impozabil, nu se deduc şi nu se
raportează la prevederile art.24 şi altor prevederi din Codul Fiscal privind
deducerile.
În practica judiciară deja s-au examinat cazuri de deduceri nejustificate de
cheltuieli de către persoanele fizice care nu practicau activitatea de întreprinzător,

529
dar care aveau cheltuieli necesare şi ordinare în cadrul executării diferitor contracte
încheiate cu alte persoane juridice (fizice).
De exemplu, persoana fizică A, proprietară a unui autocar, a încheiat un
contract de locaţiune a mijlocului de transport cu SRL “B”. Conform condiţiilor
contractului plata anuală pentru locaţia autocarului constituie 100 000 lei cu
întreţinerea stării tehnice din contul persoanei fizice. Cheltuielile de reparaţie pe
parcursul anului au constituit 40 000 lei, care nu pot fi deduse de persoana fizică A
din motivul că aceasta nu practică activitate de întreprinzător.
3.1.2. Impunerea veniturilor persoanelor fizice ce nu practică activitatea
de antreprenoriat.
Acest impozit este datorat de persoanele fizice care nu desfăşoară activitate de
antreprenoriat şi obţin venit pe parcursul anului fiscal din toate sursele conform
art. 18, art. 71 şi art. 80 Cod fiscal.
În cea ce priveşte rezidenţa persoanelor fizice, conform art. 5 alin. (5), pre-
vederile sunt următoarele:

a) are domiciliu permanent în Republica Moldova, inclusiv:

• se află la tratament sau la odihnă sau la învăţătură, sau în deplasare peste

hotare;

• este persoană cu funcţii de răspundere a Republicii Moldova, aflată în

exerciţiul funcţiunii peste hotare;

b) se află în Republica Moldova cel puţin 183 zile pe parcursul anului fiscal.

Unii subiecţi impozabili, de exemplu, jurişti, contabili, pot activa ca

prestatori de servicii în baza contractului civil încheiat între patron şi prestatorul de
servicii, în unele ţări, cum ar fi, de exemplu, SUA, unii patroni renunţă la angajarea
persoanelor în câmpul muncii şi preferă să încheie cu acestea contracte de prestări
servicii – pentru a evita salariile minime, indemnizaţii de concediere, influenta
sindicatelor etc. Dar, fie este vorba de un angajat, fie că nu, plata primită pentru

530
prestarea serviciilor sub formă de salariu sau câştig în baza contractului civil, plata
pentru serviciile prestate constituie venit impozabil.
În practica legislaţiei a statelor contemporane persoana angajată se identifică
prin termenul de prestator de servicii dependent.
în cea ce priveşte prestatorul de servicii în baza contractului de prestări servicii
acesta este determinat ca prestator de servicii independent (profesii libere).
Între aceste două categorii de contribuabili se poate constata o deferentă la
calcularea impozitelor. De regulă, angajatul declară salariul brut primit,
prestatorul de servicii independent trebuie să declare şi veniturile brute.
Impozitul angajatului este reţinut din salariu în baza art.88 Cod fiscal, operaţia
de reţinere executându-se la sursa de plată, în afară de salariul patronul este
responsabil de plata contribuţiilor la Fondul Social, în situaţia contractantului
independent, patronul reţine doar 5% din plata lui care este achitată la contul fiscal
al contribuabilului (conform art.90 Cod fiscal). Celelalte venituri impozabile
prestatorul de servicii independent le achită în baza declaraţiei fiscale la
întocmirea acesteia. Prestatorul de servicii independent trebuie să prezinte
declaraţia fiscală anual şi să plătească trimestrial impozitul estimat pentru că el
poarta răspundere personală privind achitarea impozitelor inclusiv contribuţia la
Fondul Social.
În venitul brut nu se includ veniturile prevăzute în art. 20 Cod fiscal.
În ceea ce priveşte scutirile personale acordate persoanei fizice, această
facilitate la impozit se prevede la art. art. 33, 34, 35 Cod fiscal.
Totodată, venitul impozabil al contribuabilului se determină fără a se lua în
considerare scutirile care se acordă prin lege.
Impozitul pe veniturile persoanelor fizice este stabilit în cote procentuale
progresive în funcţie de venitul realizat, prevăzute la art. 15 Cod fiscal şi în
bugetul de stat anual. Impozitul pe veniturile persoanelor fizice se stabileşte pe
baza declaraţiei de impunere, întocmită de contribuabil, sau pe baza elementelor
de care dispun organele fiscale (conform art. 83, 84, 85, 86, 87 Cod Fiscal).

531
 3.1.3. Impunerea veniturilor notarilor privaţi

Conform capitolului 10¹ din Codul Fiscal activitatea notarială a

notarilor privaţi nu constituie activitate de întreprinzător, iar obiect al impunerii
îl constituie venitul notarului privat (venitul brut), din care suma totală a
impozitului pe venit pentru notarul privat constituie 22% din venitul lunar
impozabil.
Mai multe discuţii au avut loc în practica judiciară pe marginea
litigiilor privind contribuţiile de asigurări sociale de stat obligatorii pentru
notarii privaţi.
În acest sens menţionăm că tarifele contribuţiilor de asigurări sociale de
stat obligatorii pentru notarii privaţi se stabilesc anual de către legile bugetelor
asigurărilor sociale de stat şi se execută în modul stabilit.
Astfel, prin legile menţionate pentru notarii privaţi au fost stabilite
următoarele tarife ale contribuţiilor de asigurări sociale de stat obligatorii:
- pentru anul 2000 - 10% din onorările primite pentru acordarea de
servicii şi 31% din fondul de retribuire a muncii şi alte recompense ale
salariaţilor angajaţi în baza contractelor de muncă. Deoarece noţiunea de
onorariu nu este sinonimă cu noţiunea de venit impozabil (venit brut) practica
judiciară referitor la achitarea contribuţiilor de asigurări sociale pentru anul
2000, în lipsa unei constatări clare în lege, a considerat ca onorariu suma
restantă după deducerea tuturor cheltuielilor necesare şi aferente activităţii de
notariat;
- pentru anul 2001 – 10 la sută din onorariile primite pentru acordarea
de servicii fără deducerea cheltuielilor şi 31 la sută la fondul de retribuire a
muncii şi alte recompense ale salariaţilor angajaţi în baza contractelor de
muncă. În sensul legii bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2001 şi
ulterior prin “onorariu” se subînţeleg toate sumele primite de notarii privaţi
pentru serviciile acordate (venitul brut);

532
 - pentru anul 2002 – 15 la sută din sumele primite pentru serviciile
prestate, după deducerea cheltuielilor aferente fondului de retribuire a muncii
salariaţilor, angajaţi în baza contractelor individuale de muncă şi contribuţiilor
de asigurări sociale calculate la acest fond;
- pentru anul 2003 – taxa lunară fixă calculată din tariful de 29% la
baza de calcul egală cu trei salarii medii lunare pe economie prognozate pentru
anul 2003;
- pentru anul 2004 – 10% din suma venitului lunar după scăderea
cheltuielilor aferente fondului de retribuire a muncii salariaţilor angajaţi în
bază de contract individual de muncă şi a contribuţiilor de asigurări sociale
calculate la acest fond, dar nu mai mult de taxa lunară fixă calculată conform
tarifului de 28% la baza de calcul egală cu 3 salarii medii lunare pe economie
prognozate pentru anul 2004 şi nu mai puţin de 60 lei lunar;
- pentru anul 2005 – 1374 lei anual pentru asigurarea individuală, care
se achită lunar câte 1/12 din suma anuală şi care asigură pensia minimă de
asigurări sociale de stat şi ajutorul de deces;
- pentru anul 2006 – 2013 lei anual pentru asigurarea individuală, care
se achită lunar a câte 1/12 din suma anuală şi care asigură pensia minimă de
asigurări sociale de stat şi ajutorul de deces.
O altă modalitate de achitare a contribuţiilor asigurării de stat
obligatorie, decât cea stabilită în legile anuale de asigurări sociale constituie
încălcare a legislaţiei fiscale cu consecinţele prevăzute de lege.

3.1.4. Impunerea pe circulaţia averii

A) Impunerea activelor de capital.

În categoria activelor de capital sunt incluse:

• acţiunile şi alte titluri de proprietate în activitate de întreprinzător;

titlurile de creanţă;

533
 • proprietatea privată nefolosită în activitatea de întreprinzător, care este
vândută la un preţ ce depăşeşte baza ei valorică ajustată:

• terenurile;

• opţionul la procurarea sau vânzarea activelor de capital

Suma creşterii sau pierderilor de capital, provenită din vânzare, schimb
sau din altă formă de înstrăinare (scoaterea din uz) a activelor de capital este
egală cu excedentul sumei încasate în raport cu baza valorică a acestor active.
Activele de capital sub forma acţiunilor şi altor titluri de proprietate se
individualizează în acţiuni deţinute de persoanele fizice şi juridice într-o
societate pe acţiuni sau cotele asociatului într-un SRL, întreprindere agricolă
etc.
În cea ce priveşte titlurile de creanţă, cel mai elocvent exemplu sunt
hârtiile de valoare de stat. Ministerul Finanţelor vinde hârtii de valoare pe
termen scurt băncilor prin intermediul Băncii Naţionale a Moldovei care apoi
le revând populaţiei. Dacă hârtia de valoare este vândută şi preţul de vânzare
poate fi mai mare decât cel de cumpărare, această deferentă este supusă
impunerii.
Proprietatea privată se materializează prin bunuri - clădiri, automobile
etc. care sunt supuse impunerii în cazul vânzării la un preţ mai mare decât baza
valorică a acestor bunuri. Deci se impune numai suma care trece peste baza
valorică a acestor bunuri.
Opţionul este caracterizat ca fiind dreptul de alegere (exemplu: "A" cumpără
de la "B" 10 tone de grâu la 01 ianuarie 2000 cu executarea contractului la 01
iulie 2000, la un preţ de un leu kg. La 01 iulie 2000 preţul unui kg de grâu
constituie 1,5 lei - creştere de capital 50 bani).
În ceea ce priveşte cotele de impunere asupra activelor de capital, trebuie de
menţionat că acestea se impozitează cu cota de 50% din suma excedentară a
creşterii de capital recunoscute peste nivelul oricăror pierderi de capital suportate
pe parcursul anului fiscal. Deci, creşterea de capital se impozitează cu 50% din
534
cotele de impunere prevăzute la art.15 Cod fiscal. Astfel, pentru calcularea
impozitului, operaţiunile de capital sunt supuse impunerii în proporţii de 50% şi
sunt incluse în venitul brut. Sporul sau pierderile de capital nu se recunosc în
cazul redistribuirii proprietăţii între soţi şi între foştii soţi, dacă o astfel de
distribuire (transmitere) rezultă din necesitatea împărţirii proprietăţii comune în
caz de divorţ (conform art.40 Cod fiscal). Soţul şi soţia sunt trataţi ca persoane
fizice impozabile separate în cazul operaţiunilor de capital. Transmiterile între
soţi nu sunt impozabile şi baza lor valorică rămâne neschimbată după transfer.
Divorţul prezintă probleme specifice, deoarece căsătoria poate fi desfăcută
înaintea momentului transmiterii unui bun. În mod obişnuit ar fi necesar să fie
impozitat transferul de proprietate între fostul soţ şi fosta soţie, dar atunci când
o astfel de tranzacţie este parte a procesului de împărţire a proprietăţii după
divorţ, acest transfer de bunuri mobile şi imobile nu cade sub incidenţa regulilor
de creştere şi pierderi de capital şi soţul (soţia) primeşte prin transfer proprietatea
de la celălalt soţ cu aceeaşi baza valorică.
La vânzarea, schimbul sau alte forme de înstrăinare a locuinţei de bază a
contribuabilului creşterea de capital realizată prin această tranzacţie este
impozabilă în această operaţiune pierderile de capital nu sunt luate în considerare.
Dacă contribuabilul a fost proprietarul unei locuinţe timp de cel puţin trei
ani şi aceasta a fost locuinţa lui principală pentru perioada respectivă de timp se
permit deduceri în suma de 10000 lei pentru fiecare din anii ce urmează după
anul 1998, pe parcursul căruia (sau cărora) contribuabilul a fost posesorul acestei
proprietăţi şi a folosit-o ca domiciliu de bază în decurs de cel puţin trei ani. De
exemplu: apartamentul cu două camere vândut de proprietarul acestuia, fiind
domiciliul de bază a vânzătorului timp de 4 ani de zile, a fost evaluat de Oficiul
Cadastral Teritorial Chişinău la o valoare de 300000 lei. Proprietarul
apartamentului a vândut apartamentul la un preţ de 390 000 lei. În acest caz,
creşterea de capital va fi calculată luând în considerare următoarele: din 390 000
scădem 300 000 lei, ceea ce constituie 90 000 lei creştere de capital. Din suma de
90 000 se va scădea 40 000 lei (10 000 lei pentru fiecare an domiciliat în
535
apartament (art. 41 Cod Fiscal), ceea ce va constitui 50 000 lei. Conform art. 37
alin. (7) Cod Fiscal, la impozitarea activelor de capital este aplicată o facilitate
care este egală cu 50 % din suma excedentară a creşterii de capital. În acest sens
suma rămasă impozabilă, adică 50 000 lei va constitui doar 25 000 lei, ceea ce
constituie creştere de capital supusă impozitării, care va fi inclusă în declaraţia de
impunere a persoanei fizice. Trebuie de menţionat, că impozitarea creşterii de
capital trebuie să fie pusă în aplicare odată cu intrarea în vigoare a titlului VI al
Codului Fiscal –„Impozitul pe bunurile imobiliare”, unde se prevede impozitarea
bunurilor imobiliare la preţul de piaţă. Impozitarea creşterii de capital a bunurilor
în statele contemporane a avut ca scop impozitarea tranzacţiilor imobiliare
speculative, unde bunul imobiliar era cumpărat cu un preţ şi vândut cu două sau
trei preţuri mai mare decât cel iniţial.
Vânzarea, spre exemplu, a unei vile, care nu este domiciliul de bază ci doar
unul ocazional, va fi o tranzacţie impozabilă fără deducere aplicate imobilelor cu
statut de domiciliu. Vânzarea locuinţei care este domiciliu de bază achiziţionată
de către contribuabil anul trecut, va fi de asemenea o tranzacţie impozabilă.
Vânzarea oricărei locuinţe, fie principală sau nu, se va deduce în contul
veniturilor de la alte tranzacţii.
În cazul când preţul apartamentului este mai mic decât cel de piaţă este
necesar de efectuat expertiza bunului pentru a calcula creşterea sau pierderea de
capital. De exemplu: apartamentul cu două camere a fost vândut la preţul Oficiul
Cadastral Teritorial Chişinău în sumă de 27 000 lei. În acest caz, inspectoratul
fiscal de stat teritorial trebuie să ceară expertiza unei structuri de evaluare (de
exemplu, agenţie imobiliară deţinătoare a licenţei respective) pentru a stabili
preţul de piaţă a bunului imobiliar vândut la preţul de 27 000 lei. În urma acestei
evaluări apartamentul evaluat va avea alt preţ din care şi se va scădea preţul
mediu pe piaţă, ivindu-se diferenţa ceea ce constituie creştere de capital. De
exemplu: după expertiza efectuată s-a stabilit că preţul apartamentului constituie
350 000 lei. Preţul mediu pe piaţă constituie 300 000 lei. În acest caz, creşterea
de capital constituie 50 000 lei. Deci art. 37 alin. 5 Cod fiscal menţionează de
536
excedentul de creştere şi pierdere de capital, adică diferenţa dintre preţul mediu
pe piaţă şi cel cu care s-a vândut apartamentul.
B) Impunerea donaţiilor.
În conformitate cu art.42 Cod fiscal persoana care face donaţie se consideră
că a vândut bunul donat la un preţ ce reprezintă mărimea maximă din baza lui
valorică ajustată sau preţul de piaţă la momentul donării. Calcularea bazei
valorice ajustate a proprietăţii la momentul donaţiei se efectuează ţinând cont de
uzura bunului donat şi a bazei valorice a activelor materiale şi se reflectă separat
pe fiecare obiect donat. Persoana care face o donaţie sub forma de mijloace
băneşti se consideră drept persoana care a obţinut venit în mărimea sumei
mijloacelor băneşti donate, în atare situaţie pot exista cazuri când acest venit
poate fi impozitat dublu, spre exemplu: sumele salariale care au fost deja
impozitate prin impozitul pe venit din veniturile salariale şi apoi donate, care
vor constitui surse de venit ale impunerii pe donaţii.
Trebuie de remarcat, că achitarea impozitului pe donaţii îi revine donato-
rului şi nu donatarului.
C) Impunerea din transmiterea proprietăţii ca urmare a
decesului (conform art. 43 Cod Fiscal).

Taxa pe Valoarea Adăugată.

Taxa pe Valoarea Adăugată este un impozit general de stat indirect care

reprezintă o formă de colectare în buget a unei părţi a valorii mărfurilor livrate,
serviciilor prestate, care sînt supuse impozitării pe teritoriul Republicii Moldova,
precum şi a unei părţi din valoarea mărfurilor, serviciilor impozabile importate
în Republica Moldova. Taxa pe Valoarea Adăugată se aplică la fiecare stadiu al
circuitului de producţie al produsului final, baza de calcul al acestui impozit
constituind valoarea realizată de producătorii intermediari şi de producătorul
final, inclusiv distribuirea mărfii până la înstrăinarea către consumatorul final.
Reglementarea juridică a Taxei pe Valoarea Adăugată sînt prevăzute în Titlul III

537
al Codului Fiscal, aprobat prin Legea pentru punerea în aplicare a Titlului III al
Codului Fiscal nr. 1417-XIII din 17.12.1997.
Subiecţi impozabili, conform articolului 94 Cod Fiscal, sânt:
• persoanele fizice şi juridice înregistrate sau ce urmează să fie înregistrate
în conformitate cu art. 112 Cod Fiscal.
• persoanele fizice şi juridice ce importă mărfuri, cu excepţia persoanelor
fizice ce importă mărfuri pentru necesităţile personale, valoarea cărora nu
depăşeşte limita stabilită în legea bugetului de stat pentru anul în curs.
• Persoanele juridice şi fizice ce importă servicii recunoscute ca livrări
impozabile efectuate de aceste persoane. Subiectul care desfăşoară
activitate de întreprinzător, cu excepţia autorităţile publice, instituţiilor
publice, specificate la art. 51 Cod Fiscal, şi deţinătorilor patentei de
întreprinzător, este obligat să se înregistreze ca contribuabil al Taxei pe
Valoarea Adăugată, dacă el, într-o oricare perioadă de 12 luni
consecutive, a efectuat livrări de mărfuri, servicii în sumă ce depăşeşte 200
000 lei, cu excepţia livrărilor scutite de Taxa pe Valoarea Adăugată.
Subiectul este obligat să înştiinţeze oficial Serviciului Fiscal de Stat,
completând formularul respectiv, şi să se înregistreze nu mai târziu de ultima
zi a lunii în care a avut loc depăşirea. Subiectul se consideră înregistrat din
prima zi a lunii lucrătoare celei în care a avut loc depăşirea. Trebuie de
menţionat, că 12 luni consecutive de livrări de mărfuri, servicii, nu trebuie
privite în sens restrâns – adică livrarea lor nu trebuie efectuată lunar, ci pe
parcursul celor 12 luni. În acest sens, în oricare perioadă de 12 luni,
subiectul depăşind 200 000 lei este obligat de a se înregistra ca subiect al
Taxei pe Valoarea Adăugată. De exemplu: în cazul în care un agent
economic va efectua livrări de mărfuri, servicii în primele trei luni ale
anului, iar a patra şi a cincia lună nu va efectua asemenea activităţi, acesta va
continua efectuarea livrărilor de mărfuri, servicii în celelalte şapte luni ale
anului, care pe parcursul a 12 luni va depăşi 200 000 lei. În acest caz,

538
 contribuabilul va fi înregistrat ca subiect al Taxei pe Valoarea Adăugată,
calculul depăşirii sumei de 200 000 lei va fi efectuat din prima lună a anului,
indiferent de faptul că în acele două luni din cele douăsprezece nu s-a
efectuat nici o livrare de mărfuri, servicii.
• Trecerea în cont a Taxei pe Valoarea Adăugată se efectuează pentru valorile
materiale, serviciile procurate, dacă subiectul impozabil dispune de factura
TVA (fiscală) la valorile materiale, serviciile procurate, pe care a fost
achitată furnizorului Taxa pe Valoarea Adăugată. Factura TVA trebuie să
includă toată informaţia conform prevederilor art. 117 Cod Fiscal şi să fie
eliberată de organele abilitate.
Trecerea în cont a sumei TVA la valorile materiale, serviciile procurate reprezintă
operaţia de reducere a obligaţiunilor subiectului impozabil faţă de buget
privind obligaţiile de achitare a TVA.
Restituirea sumei TVA către subiectul impozabil reprezintă o acţiune de transfer a
mijloacelor băneşti din bugetul de stat la contul subiectului înregistrat drept
plătitor TVA în cazurile şi în condiţiile prevăzute de Titlul III al Codului
Fiscal.
Trecerea în cont şi restituirea sumelor TVA sînt operativ distincte şi se înfăptuiesc
conform regulilor stabilite de legislaţie pentru fiecare caz în parte.
Astfel, subiectul impozabil:
Calculează TVA de la livrările efectuate, formând o datorie faţă de buget;
• Trece în cont sume TVA achitate sau care urmează a fi achitate
furnizorilor pentru valorile materiale, serviciile procurate, micşorând
datoria faţă de buget;
• Achită la buget diferenţa dintre sumele de TVA calculate şi sumele
TVA trecute în cont;
• În cazul depăşirii sumelor TVA trecute în cont asupra sumelor TVA
calculate suma depăşirii se raportează la următoarea perioadă fiscală
sau se restituie din buget în dependenţă de situaţia concretă în raport cu
legislaţia fiscală.
Drept temei legal pentru a trece în cont sumele TVA pe valorile materiale, serviciile procurate servesc (art. 101 alin. (6) Cod Fiscal):

a) factura fiscală, procurată de furnizor în modul stabilit de la organul

autorizat;
539
 b) documentul eliberat de autorităţile vamale, care confirmă achitarea
TVA la mărfurile importate;
Livrarea trebuie să fie efectuată de către furnizorul care a eliberat factura fiscală sau să fie importată de către subiectul impozabil.

Această regulă se referă la cazurile în care cumpărătorul primeşte documentul

justificat (factura fiscală), care corespunde cerinţelor prevăzute de art. 21 al Legii
contabilităţii şi nu vor exista probe care ar confirma faptul că cumpărătorul a ştiut
despre neautenticitatea documentului şi a datelor incluse de el.
Responsabilitatea pentru întocmirea calitativă a documentelor justificative o
poartă persoanele care întocmesc şi semnează aceste documente (art. 23 al Legii
Contabilităţii).
Trebuie de menţionat, că o tranzacţie de livrare-cumpărare a valorilor
materiale sau de procurare a serviciilor cu utilizarea facturilor TVA (fiscale), ce ar
permite trecerea în cont a TVA şi restituirea ulterioară a TVA din buget, se
consideră legală în cazul când:
• blancheta TVA (fiscală) este eliberată de organul autorizat legal;
• tranzacţia de livrare-cumpărare a valorilor materiale sau de procurare
a serviciilor este reală cu achitarea furnizorului de către cumpărător a
costului valorilor materiale sau serviciilor, inclusiv şi a sumei TVA;
• furnizorul este plătitor al TVA, a declarat şi achitat TVA la buget
sau/şi a micşorat sumele TVA, atribuite în cont de la alte procurări de
mărfuri sau servicii;
• nu se constată ilegalitatea documentelor privind cantitatea, costul
mărfii sau serviciilor livrate-procurate şi respectiv a sumelor TVA
calculate.
Trecerea în cont şi/sau restituirea TVA poate avea loc şi în cazurile când:

a) Blancheta TVA (fiscală) este eliberată de organul autorizat legal unui alt
agent economic, însă tranzacţia de livrare-procurare a valorilor materiale sau
serviciilor a avut loc în realitate, agentul economic care a procurat valori sau
servicii a achitat furnizorului costul acestora, inclusiv şi TVA nu cunoştea şi
nu putea să cunoască provenienţa facturii fiscale şi nici nu avea dubii privind
540
 factura fiscală la momentul executării tranzacţiei, furnizorul este plătitor al
TVA, a declarat şi a achitat sau urmează a achita TVA la buget şi/sau a
micşorat sumele TVA, atribuite în cont de la alte procurări de mărfuri sau
servicii, documentele tranzacţiei, inclusiv şi factura TVA (fiscală) redau
întocmai volumul tranzacţiei şi a sumei TVA tranzacţionale;
b) Blancheta TVA (fiscală) este de origine ilegală, adică nu provine de la
organul autorizat legal, despre ce cumpărătorul de valori sau servicii nu ştia
şi nu putea să ştie la momentul tranzacţiei, însă tranzacţia de livrare-
procurare a mărfurilor sau serviciilor a avut loc, sumele TVA sînt achitate
furnizorului, care le-a declarat ca plătitor TVA atribuite în cont de la
procurările de mărfuri sau servicii cu alţi agenţi economici;
c) Blancheta TVA (fiscală) este eliberată de organul autorizat legal, tranzacţia
a avut loc de fapt, cumpărătorul a achitat furnizorului costul valorilor sau
serviciilor procurate, inclusiv şi TVA, devenind astfel cumpărător de bună
credinţă, însă furnizorul, fiind plătitor al TVA la momentul tranzacţiei,
ulterior nu declară sumele TVA ca obligaţiune fiscală sau reţine achitarea
sumelor TVA la buget sau îşi sistează activitatea fără a achita sumele TVA,
încasate de la cumpărător şi/sau nu micşorează sumele TVA atribuite în cont
de la alte procurări de valori sau servicii.
Trecerea în cont cu restituirea sumelor TVA în asemenea cazuri se efectuează cu
condiţia că între agenţii economici – părţi în tranzacţia de livrare-procurare a
valorilor sau serviciilor – se exclud relaţii dubioase cu scopul diminuării TVA,
achitarea acesteia atât între ei, cît şi a vărsării sumelor TVA în buget.

Nu se admite trecerea în cont şi/sau restituirea sumelor TVA în cazurile când

tranzacţia de livrare-procurare a valorilor materiale sau serviciilor n-a avut loc în
realitate, dar care este bazată fie pe blanchete TVA (fiscale), fie pe alte
documente false, sau chiar sînt utilizate blanchete TVA fiscale, eliberate de
organele autorizate, însă prin alte probe se confirmă că tranzacţia între părţi n-a
fost executată. Sarcina probaţiei, neexecutării tranzacţiei ca confirmare a

541
refuzului restituirii sumelor TVA din buget urmează a fi pusă pe seama
organelor fiscale, care ca parte în proces, pe baza documentelor justificative, ar
demonstra ilegalitatea tranzacţiei (facturi false, contribuabili-fantome ilegali,
legătura cauzală între furnizor şi cumpărător prin aceleaşi adrese ale sediilor
firmelor, aceiaşi fondatori, aceleaşi persoane de conducere etc.).

Conform art. 5 Cod Fiscal contribuabilul este şi persoana care, conform

legislaţiei fiscale, este obligată să reţină sau să perceapă de la altă persoană şi să
achite la buget impozitele şi taxele obligatorii.

În acest caz, achitarea la buget a TVA, fiind o obligaţiune fiscală a vânzătorului,

nu poate fi pusă pe seama consumatorului de valori materiale şi servicii
procurate, odată ce ultimul ca cumpărător de bună-credinţă, concomitent cu
costul mărfurilor, serviciilor procurate, a achitat furnizorului şi TVA în
conformitate cu legislaţia în vigoare.

În ultima perioadă în practica judiciară sînt întâlnite des cazuri de solicitare de

către agenţii economici a trecerii în cont a sumelor TVA pe baza facturilor
fiscale constatate false (dublate, triplate etc.).

Menţionăm că şi în situaţia justificării trecerii în cont a TVA în temeiul

facturilor fiscale falsificate, se4 aplică aceleaşi reguli, enunţate mai sus. Fapt
este ca să se determine cu exactitate executarea tranzacţiei din partea
consumatorului cu achitarea sumelor pentru bunurile şi serviciile procurate, lipsa
legăturilor dubioase între furnizor şi consumator şi alte nuanţe ale tranzacţiei
între părţi. În cazul în care furnizorul parte în raporturile juridice de vânzare-
cumpărare există şi continuă să acţioneze, chiar şi lipsa dărilor de samă
respective, trecerea în cont la cererea consumatorului va fi admisă. Este mai
complicat atunci când furnizorul imediat devine delicvent după primirea
sumelor băneşti la cont şi nu prezintă dările de samă organelor fiscale. În acest
caz este necesar de verificat minuţios aspectul relaţiilor dintre părţi în contextul
expus mai sus, sarcina probaţiei fiind pe sama organelor fiscale.

542
 Acestea sunt doar unele aspecte ce ţin de aplicarea legislaţiei fiscale la
soluţionarea litigiilor din domeniul fiscal.

Legi şi Hotărâri ale Parlamentului:

• Constituţia Republicii Moldova;
• Codul fiscal, aprobat prin Legea 1163-XIII din 24.04.1997.
• Legea cu privire la administrarea impozitului pe venit şi pentru punerea în aplicare a titlurilor I şi II ale
Codului fiscal nr.1164-XIII din 24.04.1997;
• Titlul V. aprobat prin Legea nr.407-XV din 26.07.2001;
• Titlul III. Taxa pe Valoarea Adăugată aprobat prin Legea nr.1415-XIII din 17.12.1997;
• Legea nr.1417-XIII din 17.12.1997 pentru punerea în aplicare a titlului III al Codului fiscal;
• Titlul IV. Accizele aprobat prin Legea nr.1053-XIII din 16.06.2000;
• Legea nr.1054-XIII din 16.06.2000 pentru punerea în aplicare a titlului IV din Codul fiscal;
• Titlul VI. Impozitul pe bunurile imobiliare, aprobat prin Legea nr.1055-XIII din 16.06.2000;
• Legea nr.1056-XIII din 16.06.2000 pentru punerea în aplicare a titlului IV din Codul fiscal;
• Legea fondului rutier nr.720-XIII din 02.02.1996;
• Codul cu privire la contravenţiile administrative, aprobat prin Legea din 29.03.1985;
• Codul penal, aprobat prin Legea nr.985-XV din 18.04.2002;
• Titlul VII. Taxele locale, probat prin Legea nr.93-XV din 01.04.2004;
• Legea cu privire la Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei nr.1104-XV din
06.06.2002;
• Legea cu privire la tariful vamal nr.1380-XIII din 20 11.1997;
• Legea cu privire la patenta de întreprinzător nr.93-XIV din 15.07.1998;
• Regulamentul cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier, adoptat prin Hotărîrea Parlamentului
nr.893-XIII din 26.06.1996.
A se vedea punctul 3 din Hotărîrea Plenumului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Cu privire la
unele aspecte de aplicare a prevederilor legislaţiei fiscale la examinarea litigiilor despre urmărirea impozitelor şi
taxelor, aplicarea sancţiunilor de către organele fiscale”, nr.25 din 15.07.2002 („Culegere de hotărîri explicative”,
Chişinău, 2002, pag. 31, „Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova”, 2002, nr.10, pag.3).

Hotărârile Guvernului:
• Hotărîrea Guvernului nr.490 din 04.05.1998 despre aprobarea Regulamentului cu privire la modul de
divizare a veniturilor obţinute de către nerezidenţi din sursele din Republica Moldova şi a veniturilor
obţinute peste hotarele ei;
• Hotărîrea Guvernului nr.488 din 04.05.1998 despre aprobarea Regulamentului privind modul de calculare a
obligaţiilor fiscale în cazul efectuării operaţiunilor în valută străină;
• Hotărîrea Guvernului 315 din 20.03.1998 cu privire la aprobarea Listei tipurilor de servicii din plata care
urmează a fi reţinut la sursa de plată impozitul pe venit;
• Hotărîrea Guvernului nr.488 din 04.05.1998 despre aprobarea Regulamentului privind modul de calculare a
obligaţiilor fiscale în cazul efectuării operaţiunilor în valută străină;
• Hotărîrea Guvernului nr.892 din 28.08.2000 despre aprobarea Regulamentului cu privire la modul de
încheiere, aplicare şi reziliere a acordului privind creditul fiscal pentru subiecţii micului business;
• Hotărîrea Guvernului nr.483 din 04.05.1998 cu privire la modul deducerii cheltuielilor legate de formarea
rezervei de prime a asigurărilor pe termen lung şi a fondului de asigurare a pensiilor, a fondului de rezervă
pentru alte tipuri de asigurare (rezerve tehnice) şi a fondului măsurilor preventive;
• Hotărîrea Guvernului nr.485 din 04.05.1998 cu privire la modul şi cuantumul de deducere a cheltuielilor
neconfirmate de contribuabil documentar;
• Hotărîrea Guvernului nr.484 din 04.05.1998 cu privire la limitele cheltuielilor de asigurare ale persoanelor
juridice permise ca deduceri de cheltuieli aferente activităţii de întreprinzător pentru scopuri fiscale;
• Hotărîrea Guvernului nr.130 din 06.02.1998 cu privire la limitarea unor tipuri de cheltuieli permise spre
deducere din venitul brut;
• Hotărîrea Guvernului nr.489 din 04.05.1998 despre aprobarea Regulamentului cu privire la modul de
confirmare a donaţiilor pentru scopuri filantropice;

543
 • Hotărîrea Guvernului nr.332 din 02.04.2004 pentru aprobarea Regulilor de expunere spre vînzare la Bursa
Universală de Mărfuri a Moldovei a bunurilor sechestrate în scopul stingerii obligaţiei fiscale, a bunurilor
confiscate, fără stăpîn, sechestrate uşor alterabile sau cu termen de păstrare limitat, a corpurilor delicte şi a
bunurilor trecute în posesia statului cu drept de succesiune;
• Hotărîrea Guvernului nr. 591 din 20.05.2003 cu privire la aprobarea Regulamentului provizoriu de
funcţionare a Comisiei Republicane permanente pentru organizarea expertizei, evaluării şi comercializării
bunurilor sechestrate;
• Hotărîrea Guvernului nr. 1302 din 26.12.2000 despre aprobarea Regulamentului privind modul de restituire
de la buget a sumelor Taxei pe Valoarea Adăugată, achitate de misiunile diplomatice străine pe mărfurile
(lucrările, serviciile) procurate în scopuri de protocol, precum şi de membrii corpului diplomatic pentru
consumul personal.
4
Acte ale Băncii Naţionale ale Moldovei: Regulamentul cu privire la clasificarea creditelor şi formarea reducerilor
pentru pierderile la credite (fondul de risc), aprobat de Banca Naţională a Moldovei nr.158 din 26.06.1998.
5
Instrucţiuni şi Regulamente ale Ministerului Finanţelor:

• Instrucţiune cu privire la modul de calculare şi achitare a impozitului pe venit de către persoanele ce

practică activitatea de antreprenoriat, din 29.01.2001;
• Instrucţiune cu privire la modul de prezentare de către persoanele fizice a declaraţiei cu privire la impozitul
pe venit, din 29.01.2001;
• Instrucţiune nr.10-7-02/994-208 din 31.05.1996 cu privire la modul de restituire şi compensare a plăţilor în
plus şi a plăţilor calculate şi vărsate (urmărite) în plus;
• Instrucţiune din 27.11.2000 privind modul de ridicare a mijloacelor băneşti în numerar, inclusiv în valută
străină, care se află în seiful casei plătitorului sau într-o încăpere izolată a acestei case, precum şi în reţeaua
lui comercială şi modul de urmărire a sumelor debitoare ale plătitorului;
• Instrucţiune din 27.11.2000 privind modul de acordare a amânărilor şi eşalonărilor plăţilor la buget şi în
fondurile extrabugetare şi de anulare (scoatere din evidenţă) a plăţilor obligatorii compromise sau a celor a
căror urmărire este imposibilă;
• Instrucţiune nr.14 din 19.12.2001 cu privire la reţinerea impozitului pe venit la sursa de plată;
• Instrucţiune din 03.09.2002 privind aprobarea Regulamentului cu privire la procedura de încheiere,
acţiune şi reziliere a Acordului privind scutirea de plată a impozitului pe venit a agenţilor micului
business şi a gospodăriilor ţărăneşti (de fermier);
• Instrucţiune din 30.12.2002 privind restituirea Taxei pe Valoarea Adăugată;
• Instrucţiune privind restituirea sumelor TVA, Ordinul Inspectoratului Fiscal Principal de Stat nr.188 din
17.11.2005 (M.O. nr 1-4/06.01.2006);
• Instrucţiune din 01.11.1999 privind aprobarea Regulamentului cu privire la aplicarea Taxei pe Valoarea
Adăugată;
• Instrucţiune nr.03 din 16.08.2002 cu privire la modul de calculare şi achitare a accizelor;
• Instrucţiune din 07.12.1998 privind modul de percepere de la populaţie şi transferare la buget a impozitelor
şi taxelor locale.
6
A se vedea punctul 2 din Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Cu privire la unele
aspecte de aplicare a prevederilor legislaţiei fiscale la examinarea litigiilor despre urmărirea impozitelor şi taxelor,
aplicarea sancţiunilor de către organele fiscale”, nr.25 din 15.07.2002 („Culegere de hotărâri explicative”, Chişinău,
2002, pag. 31, „Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova”, 2002, nr.10, pag.3).
7
A se vedea Hotârărea Curţii Constituţionale nr.56 din 26.10.1999 pentru controlul constituţionalităţii art.67 din
Legea nr. 847-XIII din 24.05.1996 „Privind sistemul bugetar şi procesul bugetar”, publicată în M.O. nr.120-122 din
04.11.1999.
8
A se vedea art.73 Cod Fiscal şi Hotărîrea Guvernului despre aprobarea Regulamentului cu privire la Modul de
divizare a veniturilor obţinute de către nerezidenţi din sursele din Republica Moldova şi a veniturilor obţinute de
peste hotarele ei, nr.490 din 04.05.1998 (M.O. nr.62-63 din 09.07.1998).

544
 8.8. Litigii ce ţin de arendă, locaţiune, locative

Autorii: Gh. Chibac, A. Cobăneanu

În vechiul Cod civil al Republicii Moldova se utiliza termenul general de

„contract de închiriere a bunurilor” cu sensul de folosire temporară a unor bunuri
străine contra plată. Conform art.278 CC vechi, în baza contractului de închirierea
a bunurilor locatorul se obliga să transmită locatarului în folosinţă temporară
contra plată anumite bunuri. Termenul “Contractul de închiriere a bunurilor” era
reprodus din legislaţia fostei URSS. Acelaşi termen se folosea şi în codurile civile
ale altor foste republici unionale.
Termenul de “arendă” a fost legiferat prin Decretul Preşedintelui Sovietului
Suprem al RSS de la 7 aprilie 1989 “Cu privire la arendă şi relaţiile de arendă”, iar
ulterior prin Bazele legislaţiei URSS şi a republicilor unionale “Cu privire la
arendă” de la 23 noiembrie 1989i. În art. 1 al acestui act normativ se indica că
arenda reprezintă în sine o posesie şi folosinţă temporară, contra plată, bazată pe
contract, a terenurilor şi altor resurse naturale, a întreprinderilor şi altor complexe
patrimoniale, la fel şi altor bunuri, necesare arendaşului pentru exercitarea de sine
stătător a unei activităţi economice sau de altă natură.

545
 Conform acestei definiţii putem concluziona că termenul de “arendă” se
utiliza la posesiunea şi folosinţa temporară a unor anumite obiecte şi pentru
anumite scopuri. Primordial pentru utilizarea termenului de „arendă” era existenţa
unui obiect al relaţiilor juridico-civile atras într-o activitate economică sau de altă
natură cu scopul de a obţine anumite venituri.
Noţiunilor de “închiriere de bunuri” şi “arendă” li se atribuie un sens diferit
prin normele unor state europene, cum ar fi, spre exemplu, cele ale Germaniei şi
Elveţiei. Astfel, prin “arendă” se subînţelege contractul, în baza căruia se transmite
contra plată nu numai dreptul de posesiune a bunului, ci şi dreptul de a beneficia de
ele. În baza arendei sunt închiriate întreprinderi de comerţ şi industriale.2
O astfel de tratare şi aplicare a noţiunilor de “închiriere a bunurilor” şi
“arendă” a găsit şi-n noul Cod civil al Republicii Moldova de la 6 iunie 2003, 3 în
care se utilizează un termen nou în legislaţia naţională, pur român – contract de
locaţiune, fapt care poate fi considerat ca o reuşită a noului Cod Civil. Conform
art. 875 CC al RM prin contratul de locaţiune, o parte (locator) se obligă să dea
celeilalte părţi (locatar) un bun determinat individual în folosinţă temporară sau în
folosinţă şi posesiune temporară, iar acesta se obligă să plătească chiria. Prin
arendă, în baza art.911 CC al RM, subînţelegem contractul încheiat între o parte –
proprietar, uzufructuar sau un alt posesor legal de terenuri şi de alte bunuri agricole
(arendator) – şi altă parte (arendaş) cu privire la exploatarea acestora pe o durată
determinată şi la un preţ stabilit de părţi.
Prin urmare, aplicarea unui sau altui termen conform noii legislaţii naţionale
depinde de două criterii – obiectul contractului şi destinaţia sa. Începînd cu anul
1989 în toate domeniile economiei naţionale în activitatea de antreprenoriat, în acte
normative naţionale şi în practica judiciară termenul „închiriere” a fost înlocuit cu
termenul „arenda”, fapt care, după părerea noastră nu este prea corect. Termenul
universal de utilizare trebuie să fie cuvîntul „locaţiune”, termen care urmează a fi
aplicat ori de cîte ori este vorba despre închirierea unui bun. De la această regulă
generală se poate face doar o singură excepţie de ordin terminologic. Cînd obiectul
contractului este un teren sau un bun agricol, este necesar de aplicat termenul
546
„arenda”. Respectiv, urmează să fie aplicate şi normele de drept, fapt care va
exclude utilizarea greşită a termenelor juridice şi a normelor de drept material
respectiv. Numai în aşa mod poate avea loc aplicarea terminologiei corecte, care va
corespunde legislaţiei naţionale. Anume sub acest aspect vor fi folosiţi termenii
respectivi în acest capitol.
Totuşi, este necesar de menţionat că, conform alin.2, art. 911 CC al RM, prin
acordul părţilor, dispoziţiile cu privire la arendă se aplică şi la locaţiunea altor
imobile, adică fiind posibil de utilizat şi termenul de “arendă” şi invers,
contractului de arendă se aplică în modul corespunzător dispoziţiile cu privire la
locaţiune în măsura în care normele respective nu prevăd altfel (alin.3, art.911 CC
al RM.).
Pentru comparaţie, putem arăta că sistemele de drept al altor state, de
exemplu, ale Federaţiei Ruse, nu deosebesc noţiunea de “locaţiune” şi “arendă”.
Astfel, conform art.606 CC al FR, în baza contractului de arendă (locaţiune)
arendatorul (locatorul) se obligă să transmită arendaşului (locatarului) un bun
contra plată în posesiune şi folosinţă temporară sau în folosinţă temporară. Credem
că o astfel de abordare a acestor două noţiuni juridice este mai reuşită. În acelaşi
timp, utilizarea în legislaţia Republicii Moldova a diferitor termeni nu ridică mari
probleme. Principalul e de a determina corect ce termen trebuie de utilizat în
fiecare caz concret şi care norme materiale urmează a fi utilizate.
Scopul principal al aplicării corecte a termenelor juridici este utilizarea
corespunzătoare a normelor de drept material, fapt care este impus de
reglementarea diferită a raporturilor de locaţiune şi arendă atît în noul Cod civil, cît
şi alte acte normative.
La soluţionarea litigiilor ce ţin de locaţiune şi arendă este absolut necesar de
apreciat, de la bun început, natura juridică a raporturilor contractuale care se află în
litigiu şi care necesită o soluţionare pe cale judiciară. Acest lucru este absolut
necesar dat fiind faptul că în practică, în majoritatea cazurilor, în contractele civile
se utilizează termenul „arenda”, dar în realitate, în dependenţă de obiectul şi scopul
contractului, în majoritatea cazurilor are loc contractul de locaţiune.
547
 La soluţionarea litigiilor ce ţin dec locaţiune şi arendă este necesar să se ţină
cont de hotărîrile Plenarei Curţii Supreme de Justiţie, şi anume:
1. Hotărîrea nr.2 din 30.01.1996 „Cu privire la practica aplicării instanţelor
judecătoreşti a unor prevederi ale Constituţiei Republicii Moldova”;
2. Hotărîrea nr.2 din 29.05.1989 „Cu privire la practica aplicării de către instanţele
judecătoreşti a legislaţiei ce reglementează evacuarea cetăţenilor din casele
supuse demolării în legătură cu retragerea loturilor de pămînt pentru necesităţile
publice, reutilarea sau schimbarea destinaţiei speciale a caselor”;
3. Hotărîrea nr.3 din 30.01.1996 „Cu privire la unele chestiuni despre aplicarea de
către instanţele judecătoreşti a Legii privatizării fondului de locuinţe”;
4. Hotărîrea nr.36 din 20.12.1999 „Despre practica aplicării de către instanţele
judecătoreşti a unor dispoziţii ale Codului cu privire la locuinţe”;
5. Hotărîrea nr.24 din 10.07.1997 „Cu privire la practica aplicării legislaţiei despre
protecţia consumatorilor la judecarea cauzelor civile”;
6. Hotărîrea nr.18 din 222.04.2002 „Cu privire la aplicarea unor prevederi ale

legislaţiei în soluţionarea litigiilor izvorîte din raporturile de arendă5.

Pentru a evita repetări în prezenta publicaţie ne vom referi doar la unele
aspecte care nu şi-au găsit reflectare şi soluţie în hotărîrile Plenarei Curţii Supreme
de Justiţie în ultimii ani. De asemenea, în această publicaţie vor fi analizate unele
aspecte noi care sunt stipulate în noul Cod Civil.
Este necesar de menţionat faptul, că noul Cod Civil al RM nu conţine careva
norme speciale care ar reglementa contractul de locaţiune a spaţiului locativ. Acest
contract, în afară de Codul cu privire la locuinţe al RM şi alte acte normative
locative este reglementat din articolele Codului Civil, care se referă la locaţiune în
genere. Acest fapt poate fi demonstrat prin stipularea în unele articole din noul Cod
Civil dedicate locaţiunii careva prevederi direct orientate pentru contractul de
locaţiune a spaţiului locativ. Bunăoară, în alin.2 art.879 CC RM este stipulat, că în
cazul închirierii unei locuinţe convenţiile prin care se derogă de la norma cu privire
la locaţiune în privinţa reducerii chiriei din cauza viciului bunului închiriat în
defavoarea locatorului nu produc efecte.
548
 Forma contractului de locaţiune, după cum este stipulat în art.876 CC RM, a
unui bun imobil trebuie să fie întocmit în scris, iar a unuia asemenea bun pe un
termen ce depăşeşte trei ani trebuie înscris în Registrul bunurilor imobile.
Nerespectarea acestei reguli are ca efect inopozabilitatea contractului faţă de terţ.
Prin urmare, nerespectarea formei contractului nu afectează valabilitatea acestuia.
Această regulă se referă doar la bunurile imobile. Din conţinutul art.876 CC RM
putem face concluzia, că contractul de locaţiune asupra bunurilor mobile poate fi
încheiat în orice formă prevăzută de lege, inclusiv şi verbală.
Absolut o altă situaţie are loc în contractul de arendă. Potrivit art.912 CC
RM contractul de arendă se încheie în scris. Din această normă rezultă că forma
scrisă se referă la orice contract de arendă, indiferent de obiectul acestuia. Prin
urmare, în caz de litigiu, nerespectarea formei scrise a contractului de arendă poate
avea consecinţe prevăzute în art.art.210, 211 CC. La prima vedere soluţia nu e atît
de nefavorabilă pentru părţi, însă, cu părere de rău o regulă referitoare la
consecinţele nerespectării formei scrise a contractului de arendă este stipulată în
Legea cu privire la arendă în agricultură din 15 mai 20034. Astfel, potrivit alin.6 al
art.6 al acestei legi neincluderea în contractul de arendă a unei clauze esenţiale sau
nerespectarea formei scrise a contractului atrage nulitatea acestuia. Considerăm, că
această prevedere legală nu este cea mai reuşită pentru ţărani, care nefiind prea
cărturari au careva temeri (neîncredere) faţă de orice hîrţoagă, însă legea trebuie să
fie respectată cît de nereuşită nu ar fi. Altă problemă constă în faptul, că această
normă urmează să fie modificată.
Este necesar de menţionat faptul, că în contractul de arendă, reieşind din
natura şi importanţa acestuia, pot fi considerate esenţiale următoarele condiţii:
obiectul contractului, termenul şi preţul, iar după cum este stipulat direct în lege –
şi condiţia cu privire la forma scrisă a contractului.
Referindu-se la forma contractului de arendă este necesar de menţionat încă
un moment, care trebuie numaidecît să fie luat în consideraţie de instanţele
judecătoreşti, şi anume: la 30 ianuarie 2004 prin Hotărîrea Guvernului nr.72
privind implementarea Legii cu privire la arendă în agricultură au fost aprobate
549
contractele-model de arendă a terenurilor, de subarendă a terenurilor, de arendă a
bunurilor agricole, altele decît terenurile, care urmează să fie utilizate în practică.
Alt moment important de ordin practic este termenul contractului de
locaţiune. Potrivit art.877 CC RM acest contract nu poate fi încheiat pe un termen
mai mare de 99 de ani. Un principiu de bază a contractului de locaţiune este
folosinţa sau folosinţa şi posesiunea temporară (art.875 CC RM). Dat fiind faptul,
că noul Cod civil nu stipulează careva reguli cu privire la modul de stabilire a
termenului contractului acesta poate fi: de scurtă durată, de durată medie şi de
lungă durată, şi se stabileşte prin acordul părţilor. Acest termen poate fi determinat
sau nedeterminat. Posibilitatea stabilirii raporturilor contractuale pe un termen
nedeterminat este stipulată în alin.1 art.904 CC RM, unde se menţionează, că dacă
raporturile contractuale continuă în mod tăcit după expirarea contractului de
locaţiune, acesta se consideră prelungit pe un termen nedeterminat. Prin urmare,
iniţial la încheierea contractului de locaţiune se stabileşte un termen, însă deoarece
legea nu stabileşte careva interdicţii, putem conchide că şi de la bun început poate
fi încheiat un contract pe un termen nedeterminat. Unica condiţie legală este ca
termenul contractului să nu depăşească 99 de ani. Aceste reguli pot fi aplicate şi
faţă de contractul de închiriere a spaţiului locativ.
O altă situaţie referitoare la termenul contractului este în contractul de
arendă. În primul rînd, potrivit art.911 CC RM contractul de arendă urmează să fie
încheiat pe o durată determinată, iar termenul minim al acestui contract este de un
an (art.915 CC RM), iar termenul maximal este de 30 de ani (art.8 al Legii cu
privire la arendă în agricultură). În toate ţările civilizate asupra contractului de
arendă în agricultură se aplică regula generală, acest contract este de lungă durată
şi nu poate depăşi 99 de ani. O astfel de regulă este binevenită dat fiind faptul, că
în contractele de lungă durată sunt posibile investiţii serioase şi în raporturile
contractuale pot fi implicate două-trei generaţii de rude. Din aceste considerente
putem menţiona că termenul maximal de 30 de ani, stipulat în legislaţia naţională
nu este cel mai reuşit. După părerea noastră, contractul de arendă ar fi de dorit să
poată fi încheiat pe un termen de pînă la 99 de ani.
550
 În al doilea rînd, o altă regulă este stipulată pentru cazurile expirării
termenului iniţial al contractului. Astfel, potrivit alin.3 art.315 dacă termenul
arendei expiră, iar arendatorul nu cere să i se predea terenul şi arendaşul continuă
exploatarea lui, contractul de arendă se consideră prelungit cu un an. Această
regulă poate fi repetată ori de cîte ori este necesar.
E necesar de menţionat şi cîteva sugestii cu privire la obiectul locaţiunii,
care de asemenea, pot reprezenta careva interese pentru practica judiciară. Asfel,
legislaţia în vigoare admite locaţiunea în toate ramurile economiei naţionale fără
careva îngrădiri şi excepţii. Mai mult decît atît, pot fi închiriate bunuri sub orice
formă de proprietate. Această regulă pentru prima dată şi-a găsit elucidare în
normele de drept ale fostei URSS încă în 1989, ulterior fiind reflectată şi în
legislaţia naţională a Republicii Moldova.
În 1989 s-a lărgit simţitor a fost mărit cercul obiectelor lumii materiale ce
puteau fi închiriate. Astfel, pe lîngă bunurile de menire cultural-casnică, puteau fi
închiriate şi cele care sînt atribuite fondurilor fixe şi circulante. Practic au fost
înlăturate toate îngrădirile. Mai mult decît atît, pentru prima dată în perioada
exestenţei puterii sovietice a fost admisă locaţiunea pămîntului şi altor resurse
naturale de către toţi doritorii, inclusiv de persoanele fizice.
În ceea ce priveşte proprietatea publică, prin Decretul Preşedintelui
Republicii Moldova din 6 ianuarie 1994, a fost aprobată Lista întreprinderilor şi
organizaţiilor de stat a căror arendă nu se admite. La acestea se atribuie
- Banca Naţională a Moldovei;
- Rezervaţiile naturale de stat;
- Radioteleviziunea Naţională;
- Secţia comunicaţiilor speciale de pe lîngă Centrul de transportare a
Poştei;
- Camera Naţională a Cărţii din Republica Moldova;
- Întreprinderile din sistemul organelor afacerilor interne;
- Laboratorul specializat pentru combaterea bolilor deosebit de
periculoase;
551
 - Staţiile veterinare pentru combaterea bolilor la animale;
- Laboratoarele veterinare;
- Întreprinderile pentru producere şi congelarea spermei de taur;
- Întreprinderile specializate de executare a lucrărilor de exploatare
„Iumex”;
- Întreprinderile de alimentare cu apă şi canalizare, centrale şi reţelele
termice ale gospodăriei comunale.
În acelaşi decret a fost aprobată şi Lista bunurilor statului ce nu pot fi date în
arendă. La acestea se atribuie:
- Complexele de radiolocare;
- Mijloacele militarizate cu acţiuni antigrindină;
- Tehnica militară şi armamentul, echipamentul militar;
- Utilajul (echipamentul ) atomic;
- Utilajul Centralei electrice Raionale de Stat din Moldova şi al Centralei
electrice cu termoficare;
- Utilajul (echipamentul) pentru emisia banilor şi baterea monedelor,
emisia hîrtiilor de valoare şi a timbrelor poştale;
- Materialele de arhivă care ţin de competenţa organelor de stat ale
arhivelor;
- Utilajul (echipamentul) pentru controlul de stat medico-sanitar asupra
procesului tehnologic şi a calităţii produselor alimentare şi a producţiei
industriale;
- Utilajul (echipamentul) pentru fabricarea substanţelor narcotice cu efecte
puternice şi toxice;
- Utilajul radiologic;
- Utilajul cu izotopi radioactivi;
- Utilajul radiorenteghenologic;
- Utilajul special pentru serviciul de transfuzie a sîngelui;
- Utilajul special pentru operaţiile la inimă;

552
 - Armele de foc (de tip militar, calibru redus, sportive, pentru vînătoare cu
alice, pentru instruire), armele albe, dispozitivele de explodare;
- Utilajul (echipamentul) pentru fabricarea şi repararea diferitelor tipuri de
armament, muniţii, substanţelor explozive, dispozitivelor de explodare şi
pirotehnice64.
Un aspect pur practic poate avea şi o altă novaţie a CC în vigoare. Este
vorba de litigiile civile, care se pot isca în viitor, dar care nu erau cunoscute
legislaţiei vechi şi care în legislaţia nouă se referă la obligaţiile necontractuale.
Vorbind despre aceste categorii de obligaţii este necesar de menţionat, că ele nu se
încadrează în sistemul contractual al locaţiunii. Precizăm, nu este vorba de
raporturi delictuale, care iau naştere în rezultatul cauzării de daune, dar de alte
raporturi civile, care se încadrează în sistemul contractual al locaţiunii.
Primul moment se referă la norma stipulată în art. 889 CC din care rezultă,
că unul şi acelaşi bun poate fi dat în chirie concomitent mai multor locatari. În
asemenea situaţie fiecare locatar este obligat de a acţiona într-o manieră care să nu
împiedice folosirea normală a bunului de către alţi locatari. Prin urmare,
nerespectarea de către unul din locatari a acestei obligaţii poate avea ca efect
iniţierea unui litigiu civil între subiecţi, care direct nu se află în raporturi
contractuale, dar care fiind încadraţi într-un sistem de raporturi civile, care au la
temelie cîteva contracte de locaţiune, dar care se referă la unul şi acelaşi bun
închiriat, a obligaţiilor reciproce.
Nerespectarea de către unul din locatari a obligaţiei de a acţiona într-o
manieră care să nu împiedice folosirea normală a bunului de către alţi locatari are
şi consecinţe negative. Astfel, potrivit art.889 CC RM, locatarul care nu şi-a onorat
obligaţia respectivă este ţinut (obligat) faţă de locator şi de ceilalţi locatari
prejudiciul care poate rezulta din neexecutarea acestei obligaţii, fie că a fost produs
de el, fie de persoanele cărora le-a permis folosinţa bunului sau accesul la el.

64
Monitorul Parlamentului Republicii Moldova, 1994, nr.1.
553
 O altă consecinţă negativă a nerespectării acestei obligaţii legale poate fi
rezilierea contractului de locaţiune cu locatarul vinovat din iniţiativa locatorului
(alin.2 art.889 CC RM).
Un alt moment foarte important îl constituie faptul, că litigiile de natură
necontractuală se pot isca şi pe „verticală” – între sublocatar şi locator fără
participarea în litigiu a locatarului contractului de locaţiune de bază. Astfel,
potrivit art.897 CC RM, în cazul în care locatorul nu-şi exercită obligaţiile,
sublocatarul poate exercita drepturile locatarului pentru a-l obliga să-şi execute
obligaţiile.
O altă problemă de ordin practic, care se poate isca la soluţionarea litigiilor
cu privire la reducerea chiriei din cauza viciului bunului închiriat se referă la viciile
nesemnificative, care nu se iau în consideraţie la reducerea chiriei (art.879 CC
RM). După părerea noastră este considerat nesemnificativ acel viciu, care nu
influenţează esenţial la folosirea bunului în ansamblu, se referă doar la unele părţi
componente, detalii ale obiectului contractului şi pentru înlăturarea căruia nu se cer
cheltuieli însemnate.
Un interes de ordin practic se poate isca şi referitor la termenul „modul
rezonabil”, care se utilizează în art.891 CC RM. Astfel, potrivit acestui articol
locatorul pe parcursul locaţiunii are dreptul să verifice bunul închiriat, să efectueze
lucrări asupra lui, iar în cazul imobilului, să-l prezinte eventualelor cumpărători
sau locatari. Pentru a exercita aceste drepturi locatorul, în virtutea legii, este
obligat să respecte şi interesele locatarului, adică să-şi realizeze drepturile sale în
mod rezonabil. Considerăm, că locatarul trebuie să fie în prealabil înştiinţat despre
eventualele verificări, vizitări şi lucrări. Aceste acţiuni trebuie să fie efectuate în
perioadele de timp şi în modul convenit atît pentru locator, cît şi pentru locatar, şi
cu condiţia că ele nu vor crea incomodităţi pentru locatari în ce priveşte folosinţa.

554
 T I T L U L VI
1.10 – Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de apărarea onoarei,
demnităţii şi reputaţiei profesionale.

• Consideraţii generale;
• Elementele de procedură;
• Elemente esenţiale ale probaţiunii;
• Depăgubiri pentru prejudiciul moral şi material;
• Sediul materiei;

1. Consideraţii generale

În Republica Moldova apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale se

efectuează preponderent prin mijloace juridice civile. Această situaţie atestată şi
înnainte este absolut normală or, există mai multe considerente pentru care satatul
nu trebuie să intervină în mod tranşant în relaţia mass-mesdia şi persoana acestea
fiind : - independenţa organului de presă şi a instituţiei audiovizualului interesul
personal al subiectului de a-şi apăra bunul nume, tendinţa spre obiectivitate impusă
de normele etice şi legale, neamestecul în viaţa privată a persoanei etc.
Apărarea prin mijloace civile are loc exclusiv prin instanţa de judecată ca organ
de stat, în cadrul procesului civil intentat de persoană.
Protecţia onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale este un domeniu juridic
deosebit de complex. Există o multitudine de nuanţe care necesită a fi luate în
consideraţie în procesul aplicării legislaţiei. Dificultatea principală fiind ca la
555
aplicarea normelor de drept să nu se admită subiectivizm nejustifiacat, iar odată
aplicate să instituie un grad sporit de echitate.
Un aspect problematic la examinarea litigiilor ce ţin de apărarea onoarei ,
demnităţii şi reputaţiei profesionale este stabilirea unei graniţe echitabile între
dreptul la libertatea de exprimare şi dreptul la onoare, demnitate şi reputaţie
profesională, sau altfel spus, hotarul într permisibil şi blamabil. Trebuie de găsit
un mod de a proteja onoarea, demnitatea şi reputaţa profesională fără a aduce
atingere libertăţii de exprimare, care este baza societăţii democaratice.
În acest sens, regulile stabilite prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului trebuie să fie considerate un criteriu esenţial în aprecierea legitimităţii
aplicării unei restrîngeri în exercitarea libertăţii de exprimare. În procesul
examinării litigiilor privind libertatea de exprimare, Curte Europeană a Drepturilor
Omului a stabilit o serie de principii şi nuanţe, de care trebuise să ţină cont
instanţele judecătoreşti naţionale pentru a proteja interesul public acestea fiind
cercetarea rezonabilă şi buna credinţă a răspînditorului , rolul presei într-o societate
democratică, dreptul publicului de a primi informaţie s.a.
La emiterea hotărîrii judecătorul va lua în consideraţie aceste elemente. Dar
aceasta nu înseamnă că este obligatoriu de a aplica necondiţionat standartele
europene sau experienţa statelor cu un nivel de democratizare mai înnalt.
La aplicarea legii trebuie să se pună pe „cîntar” valorile care sunt protejate în
societatea noastră, la momentul repectiv şi în perspectivă.
Instanţele judecătoreşti se atenţionează asupra faptului că, dreptul la apărarea
onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale constituie un drept constituţional al
persoanelor fizice şi juridice şi concomitent constituie o garanţie a activităţii lor
efective. Acest drept este asigurat constituţional de art. 15 din Constituţie, iar
exercitarea acestuia nu trebuie să impieteze asupra drepturilor altor persoane.
Reieşind din acest fapt, instanţele judecătoreşti, la examinarea litigiilor
respective, trebuie să asigure echilibrul între dreptul la apărarea onoarei, demnităţii
şi reputaţiei profesionale, pe de o parte, şi apărarea altor drepturi garantate de
Constituţie şi celelalte acte normative cum ar fi – dreptul la libera exprimare, la
gîndire, la opinie, la informaţie, dreptul de a primi, transmite, difuza informaţia pe
căile legal admisibile, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, dreptul de
adresare în organele de stat etc. – pe de altă parte.
Conform art.32 al Constituţiei RM fiecărui cetăţean îi este garantată libertatea
gîndirii, a opiniei, precum şi libertatea exprimării în public prin cuvînt, imagine
sau prin alt mijloc posibil. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de
a primi sau de a comunica informaţii, ori idei fără amestecul autorităţilor publice.
Libertatea exprimării nu poate prejudicia onoarea, demnitatea sau dreptul altei
persoane la viziune proprie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Busuioc contra
Moldovei(hot.din 21.03.2005) a afirmat-„...dreptul la libertatea de expimare este
aplicabil nu numai în cazul unei „informaţii” sau „idei”care sînt primite în mod
favorabil sau privite ca inofensive sau ca o chestiune de indiferenţă dar şi cele care
ofensează,şochează sau deranjează Statul sau orice parte a
556
comunităţii.Adiţional,libertatea jurnalistică mai acoperă şi posibile recurgeri la
exagerări sau chiar provocări”.
Totodată, la soluţionarea cauzelor respective e necesar de a ţine cont de faptul
că în sensul art.10 al. (2) al CEDO şi Constituţiei RM exercitarea acestor libertăţi
poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrîngeri sau sancţiuni prevăzute de
lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea
naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică apărarea ordinii publice şi
prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a
drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau
pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Sunt interzise şi pedepsite prin lege contestarea şi defăimarea statului şi a
poporului său, îndemnul la război, la agresiune, la ura naţională, rasială sau
religioasă, încitarea la discriminare, la separatism teritorial, la violenţă publică,
precum şi alte manifestări ce atentează la regimul constituţional.
Omul reprezintă valoarea supremă a societăţii. Onoarea , demnitatea şi
reputaţia profesională sîn atribute fundamentale ale omului şi fără protecţia lor nu
putem concepe protecţia omului în societate sau , altfel spus a valorilor
fundamentale a societăţii. După cum însă judicios s-a observat, în practica
instanţelor judecătoreşti noţiunile de „onoare”, „demnitate” şi”reputaţie
profesională” utilizate de legislaţie deseori sîn interpretate în mod arbitrar, situaţie
ce impune necesitatea de a reflecta definiţiile acestor şi a altor noţiuni lansate de
doctrina juridică.
Instanţele judecătoreşti urmează să dea o apreciere corectă noţiunilor de
„onoare” ,” demnitate” şi „reputaţie profesională”.
„Onoarea” reprezintă aprecierea pozitivă care reflectă calitatea persoanei în
conştiinţa socială.
„Demnitatea” reprezintă autoaprecierea persoanei întemeiată pe aprecierea
societăţii.
„Reputaţia profesională” reprezintă reflectarea calităţilor profesionale ale
persoanei în conştiinţa socială, însoţită de aprecierea pozitivă a societăţii.
Deosebirea dintre “onoare” şi “demnitate” constă în faptul că onoarea este o
trăsătură socială obiectivă, iar la demnitate se studiază momentul subiectiv,
autoaprecierea.
Prin noţiunea “restricţie prevăzută de lege” (art. 10 al. 2 CEDO) se înţelege că
orice restrîngere a libertăţii de exprimare sau a dreptului la informaţie trebuie să fie
expres prevăzută de Constituţia RM şi de alte legi. Însăşi legea trebuie să fie
acceptabilă, să nu conţină ambiguităţi, să fie reflectată într-un domeniu clar
delimitat şi cu precizie, astfel încît să ofere persoanelor posibilitatea de a prevedea
dacă o anumită acţiune a lor este ilegală.
Restricţia trebuie să urmărească unul sau mai multe scopuri prevăzute în alin.
(2) art. 10 CEDO şi alin.(2) art. 32 din Constituţia RM, iar substanţialitatea acestor
restricţii este de strictă interpretare (Hotărîrea CEDO din 08.07.1999 pronunţată în
cauza Genger versus Turcia)

557
 Prin sintagma “necesară într-o societate democratică”, urmează să se înţeleagă
că în fiecare caz este necesar de a stabili dacă o anumită restricţie este sau nu
proporţională cu scopul legitim urmărit, concomitent ţinînd cont de importanţa
libertăţii de exprimare într-o societate democratică.În acest sens este elocventă
hotărîrea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 21 decembrie 2004 în cazul
„Busuioc contra Republicii Moldova”.Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
condamnat Republica Moldova pentru încălcarea dreptului la libertatea de
opinie(art.10 CEDO).Încălcarea s-a produs prin limitarea exesivă a dreptului
jurnalistului şi a presei scrise (ziarul”Express”)de a exprima opinii în probleme
publice.Limitarea exercitată nu a fost „necesară într-o societate democratică”.
Această proporţionalitate implică punerea în balanţa de apreciere, pe de o
parte, a interesului public protejat, şi pe de altă parte a dreptului la libera expunere
într-o societate democratică.

2. Elemente de procedură

Litigiile privind apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale se

examinează în corespundere cu regulile generale de procedură civilă, dar au şi o
serie de elemente specifice.
După competenţa materială, majoritatea litigilor sînt de competenţa
judecătoriilor de drept comun (art. 28 CPC)
Litigiile privind apărarea reputaţiei profisionale între persoanele juridice sînt de
competenţa instanţelor judecătoreşti economice (art. 29 CPC)
Dacă părţile în litigiu privind apărarea reputaţiei profesionale sînt persoane
juridice, activitatea cărora nu are legătură cu cea de antreprenoriat, competenţa
materială de soluţionare a litigiului va aparţine instanţei de drept comun.
Sub aspectul competenţei jurisdicţionale de regulă litigiile respective se judecă
în primă instanţă în cadrul judecătoriilor.
Acţiunile înaintate de către persoanele care sunt înregistraţi, de organele
competente, în calitate de antreprenori, şi practică activităţi de antreprenoriat
intentate către mijloacele de informare în masă privind apărarea reputaţiei
profesionale sunt soluţionate de către Curtea de Apel economică (art.36 al.1 lit. f
CPC RM).
Litigiile despre apărarea reputaţiei profesionale a gospodăriilor ţărăneşti şi de
fermieri, precum şi a persoanelor fizice autorizate de a desfăşura activitate de
întreprinzător, se soluţionează în aceeaşi ordine.

558
 Din punct de vedere a competenţei teritoriale acţiunea poate fi intentată
exclusiv în instanţa unde se află domiciliul (locul de aflare ) a pîrîtului,- persoană
fizică şi unde se află sediul pîrîtului ,- persoană juridică (art. 38 CPC)
Acţiunea împotriva unei persoane juridice sau a unei alte organizaţii poate fi
intentată şi în instanţa de la locul de aflare a bunurilor acestora (art. 39 (2) CPC).
Atunci însă cînd sînt doi sau mai mulţi pîrîţi (redacţia şi autorul) reclamantul poate
alege fie instanţa din raza sediului redacţiei, fie instanţa din raza domiciliului
autorului (art. 42 CPC)
În aspect teritorial , în principiu , legea oferă părţilor şi posibilitatea de a se
înţelege în privinţa instanţei în care va avea loc procesul, încheind în acest sens o
convenţie (art. 41 CPC)
Litigiile privind apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale se judecă
de regulă în şedinţe de judecată publice, cu unele excepţii.
Potrivit (art. 23 (3) CPC) instanţa de judecată poate dispune judecarea pricinei
în şedinţă secretă pentru a preveni divulgarea unor informaţii care se referă la
aspectele intime ale vieţii , care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia
profesională ori alte circumstanţe care ar putea prejudicia interesele participanţilor
la proces, ordinea publică sau moralitatea.
La categoria de acţiuni privind apărarea onoarei , demnităţii şi reputaţiei
profesionale nu se aplică prescripţia, aceasta fiind „o garanţie a apăraării onoarei şi
demnităţii , independent de timpul intentării acţiunii”. Excepţii făcînd cerinţele
privind despăgubirea daunelor morale şi materiale.
Cererile cu privire la apărarea onoarei şi demnităţii, prin conţinutul său, trebuie
să corespundă dispoziţiilor art.166 CPC RM, acestea impunînde-se cu cuantumul
taxei de stat aferent cererilor cu caracter nepatrimonial.
În aceeaşi ordine se achită taxa de stat pentru acţiunile privind repararea
daunei morale, deoarece această daună, deşi este determinată de către instanţa
judecătorească în expresia bănească concretă, după conţinutul legii se consideră
nepatrimonială. Dacă se cere şi restituirea daunei materiale, această cerere se achită
cu taxa de stat stabilită pentru litigiile patrimoniale.
În cererea de chemare în judecată urmează să fie indicat: cine, şi în care
împrejurări, prin care acţiuni (inacţiuni) şi cînd a fost cauzat reclamantului dauna
morală; prin ce concret se exprimă dauna morală (care suferinţe fizice sau psihice),
ce sumă concretă în bani reclamantul cere de la pîrît ca daună morală, prin care
probe se confirmă argumentele invocate de reclamant (art. art.117-119 CPC).
Persoana despre care au fost răspîndite informaţii ce ponegresc onoarea,
demnitatea şi reputaţia profesională deţin calitatea procesuală de reclamant în
cauzele din această categorie.
Potrivit art. 58 CPC, acţiunea poate fi intentată doar de o persoană cu
capacitate de exerciţiu deplină (vîrsta 18 ani), sau de o persoană juridică.
Orice copil, adică persoana din momentul naşterii şi pînă la vîrsta de 18 ani are
dreptul la apărarea onoarei şi demnităţii în conformitate cu art. 7 al Legii privind
drepturile copilului, iar în cazurile prevăzute de lege, cînd copilul deţine calitatea

559
de salariat (art. 46 al. 2-3 C.M.), el dispune şi de dreptul la apărarea reputaţiei
profesionale.
În conformitate cu art.79 CPC RM în cazul răspîndirii informaţiilor
ponegritoare şi care nu corespund realităţii în privinţa copiilor (minorilor) sau
persoanelor incapabile, acţiunile privind apărarea onoarei şi demnităţii pot fi
înaintate de către părinţi, înfietori, tutori.
Legea privind drepturile copilului (art. 8 al. 3) acordă acestuia posibilitatea de
a fi audiat în cursul dezbaterilor judiciare fie direct, dacă copilul este capabil să-şi
formuleze opiniile, fie printr-un reprezentat sau organ respectiv.
În cazul încetării din viaţă a persoanei pînă la terminarea judecării cauzei
privind apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale, precum şi repararea
daunei morale, succesiunea în drepturi procesuale nu se admite, iar conform art.
265 lit. f) CPC se va dispune încetarea procesului prin încheiere susceptibilă de
recurs. În cazul în care una dintre cerinţe se referă la repararea daunei materiale,
raportul litigios admite succesiunea în drepturi, astfel că instanţa va dispune
suspendarea procedurii pînă la determinarea succesorului în drepturi, conform art.
260 al. 1 lit. a) CPC.
Ulterior, după determinarea succesorului, acesta va putea depune o cerere
privind apărarea onoarei şi demnităţii persoanei fizice după moartea acesteia,
conform art. 16 al. 4 CC
În cazul acţiunilor susmenţionate ale persoanelor juridice, raportul litigios
admite succesiunea în drepturi, în orice stadiu al procesului, iar în cazul în care
forma de încetare a existenţei persoanei juridice nu include existenţa unui succesor
(lichidarea), instanţa va dispune încetarea procesului conform art. 265 lit g) CPC.
Merită a se sublinia că în cazul în care prin publicitatea (neadecvată, neonestă,
etc.) expusă de către mass-media, s-a atentat la dreptul la onoare, demnitate şi
reputaţie profesională, persoanele îndreptăţite vor putea să înainteze acţiunile
respective în temeiul art. 16 CC coroborat cu art. 33 din Legea cu privire la
publicitate nr. 1227/1997.
Reieşind din prevederile art. 33 al. 2 din Legea nominalizată, persoanele cărora
li s-a adus atingere dreptului la onoare, demnitate şi reputaţie profesională, prin
publicitatea neadecvată, dispun de dreptul de a înainta acţiune privind apărarea
acestor drepturi nepatrimoniale, dezminţirea publică a publicităţii neadecvate şi
încasarea prejudiciilor cauzate prin publicitatea respectivă, inclusiv a prejudiciului
moral.
La examinarea cauzelor respective se vor atrage în calitate de copîrîţi şi
persoanele fizice sau agenţii economici ce conform art. 4 al Legii, deţin dreptul de
autor asupra informaţiei expusă ca reclamă în sursa de informare în masă.
Persoanele interesate (rudele, succesorii etc..) au dreptul de a se adresa pe calea
judiciară privind apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale a unei
persoane fizice după moartea acesteia.
Persoana interesată poate înainta asemenea acţiune şi în caz dacă în comunicare
(publicaţie) nu sunt indicate numele de familie şi denumirea concretă a persoanelor
la care se referă, însă, din context se vede că există indicii prin cere se poate
560
determina în mod indubitabil - la cine se referă (de exemplu, sunt indicate funcţia,
gradul, locul de muncă sau acţiunile săvîrşite într-o anumită perioadă).
Dacă identificarea persoanei care a difuzat informaţia ce lezează onoarea,
demnitatea şi reputaţia profesională a unei alte persoane este imposibilă (de
exemplu: informaţia a fost difuzată prin Internet sau prin aceeaşi modalitate au fost
expediate scrisori anonime persoanelor respective, fiind imposibilă identificarea
sursei de expediţie), aceasta din urmă este în drept să se adreseze în instanţa de
judecată cu o cerere în vederea constatării răspîndirii informaţiei şi declarării
informaţiei răspîndite ca fiind neveridică (art. 16 al. 9 CC RM), cerere care se va
examina în cadrul procedurii speciale (art.281 al. 2 lit. m) CPC). Dacă la
depunerea cererii sau la examinarea cauzei respective în cadrul procedurii speciale,
autorul devine cunoscut, instanţa va scoate cererea de pe rol, prin încheiere, şi va
explica petiţionarului, dreptul de a soluţiona cererea în cadrul instanţei de drept
comun (art. 280 al. 3 CPC)
Instituţia, întreprinderea, firma, cooperativa, comitetul sindical sau organizaţia
care deţin statut de persoană juridică pot înainta acţiunea în cazul în care
informaţiile ce ponegresc reputaţia profesională sînt răspîndite în privinţa acestor
categorii de subiecţi ce dispun de statutul de persoană juridică, conform legii.
Asociaţiile şi societăţile care nu au statut de persoană juridică, dar dispun de
organe de conducere proprii, au dreptul să se adreseze cu acţiune despre apărarea
onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale (al.2 art.59 CPC RM).
În cazul în care informaţia este răspîndită prin reţeaua Internet, la o sursă din
cadrul reţelei înregistrată în modul stabilit de lege în calitate de sursă mass-media,
în cadrul litigiilor de apărare a onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale, vor fi
incidente dispoziţiile Legii presei.
În litigiile despre apărarea onoarei , demnităţii şi reputaţiei profesionale
persoana fizică sau juridică care a răspîndit informaţii ce-l ponegresc pe reclamant
se consideră pîrît.
În acţiunea care conţine cerinţa despre dezminţirea informaţiilor, răspîndite în
mijloacele de informare în masă în calitate de pîrîţi figurează autorul şi organul de
informare în masă ( redacţia, editura, agenţie, alt organ, care realizează limitarea
informaţiei).
În cazul în care informaţia a fost răspîndită de către un angajat, în legătură cu
exercitarea obligaţiunilor de serviciu, în numele unităţii angajatoare la care acesta
activează (ex: în cadrul caracteristicii de la locul de muncă), în calitate de pîrît va
figura unitatea angajatoare, iar persoana fizică va putea fi atrasă în calitate de
intervenient accesoriu în interesele unităţii.
Dacă reclamantul înaintează acţiunea numai către unul din potenţialii
responsabili de răspîndire a informaţiei, în cazul în care informaţia a fost răspîndită
în comun de către aceştia, instanţa de judecată este în drept de a atrage în proces ca
copîrît pe celălalt potenţial responsabil, numai dacă examinarea cauzei este
imposibilă fără atragerea acestuia.
Dacă s-a constatat că autorul a utilizat în publicaţie informaţii primite dintr-o
sursă oficială, instanţa judecătorească va examina chestiunea despre atragerea în
561
proces în calitate de pîrît, a organizaţiei sau a persoanei cu funcţie de răspundere,
care a prezentat informaţii contestate de către reclamant, în faza pregătirii pricinii
pentru judecare conform art. 185 CPC.
În urma publicării informaţiilor fără semnarea numelui autorului (de exemplu:
în articolul redacţional), calitatea de pîrît, în cauză, este deţinută de organul de
informare în masă respectiv, care conform art. 2 din Legea presei are statut de
persoană juridică
Pentru reproducerea informaţiilor ce ponegresc onoarea şi demnitatea
reclamantului de către mai multe mijloace de informare în masă la cerinţa
reclamantului, ele pot fi atrase la participarea în cauză în calitate de copîrîţi.
La examinarea cererilor, înaintate către sursele de informare mass-media,
constituite ca persoane juridice conform legii, în mod singular sau solidar, se va
ţine cont de faptul că, în situaţia cînd sursa mass-media în care s-a publicat
informaţia defăimătoare şi-a încetat activitatea, pe parcursul examinării cauzei,
nefiind posibilă dezminţirea conform art. 16 al. 4 CC, instanţa va obliga pîrîtul să
dezminţească informaţia în cadrul altei surse de informaţii mass-media, pe contul
său. În cazul în care pîrît este numai persoana juridică şi există succesor în drepturi
(reorganizare),- succesorul va fi obligat la dezminţire pe contul său.În cazul cînd
nu există succesor în drepturi (lichidare), – procesul încetează conform art. 265 lit.
g) CPC.
La examinarea acţiunilor înaintate către redacţiile mass-media, autorul
informaţiei,sau redactor, trebuie ţinut cont de faptul că, în cazul în care, emisia
sursei respective de informaţii, în care au fost răspîndite informaţiile, este încetată
(suspendată) pe timpul examinării cauzei, instanţa dispune de dreptul de a obliga
pîrîtul la dezminţirea informaţiei în alt mijloc de informare în masă, pe cont
propriu.

3. Elemente esenţiale ale probaţiunii

La examinarea pricinelor civile intentate în ordinea art. 16 Cod Civil instanţele

judecătoreşti urmează să verifice dacă:
- informaţiile ce constituie obiect al dezminţirii s-au răspîndit;
- reclamantul poate fi identificat din contextul informaţiei răspîndite;
- informaţiile au fost răspîndite de pîrît care nu a dovedit că faptele din
informaţia răspîndită corespund realităţii;
- informaţia lezează reclamantul (are caracter defăimător potrivit normelor
etice unanim recunoscute).
Drept răspîndire a informaţiilor, în sensul art.16 CC RM, se consideră
publicarea în presă a informaţiilor ce ponegresc onoarea, demnitatea şi reputaţia
profesională a cetăţenilor, organizaţiilor sau a informaţiilor care nu corespund
realităţii, traducerea, difuzarea unor asemenea informaţii în emisiunile radiofonice
şi televizate, demonstrarea în programele de cronică cinematografică şi în alte
mijloace de comunicare, în caracteristicile de serviciu, precum şi în discursurile
562
publice sau comunicarea lor în altă formă, inclusiv şi orală, către una mai multe
persoane.
Răspîndire a informaţiilor se consideră, de asemenea, demonstrarea (afişarea )
în locurile publice a placardelor, lozincilor, fotografiilor, a altor opere, expunerea
acestor informaţii în foile volante, caricaturile difuzate, care prin conţinutul sau
forma lor, ponegresc onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională a cetăţenilor sau
organizaţiei.
Nu poate fi considerată răspîndire a informaţiei, dacă ea se comunică persoanei
la care se referă.
O altă condiţie pentru admiterea acţiunii ar fi ca reclamantul sa poată fi
identificat din contextul informaţiei răspîndite, în sensul că conţinutul informaţiei
răspîndite vizează direct personalitatea reclamantului.
În jurisprudenţă, art. 16 CC este interpretat ca fiind aplicabil doar în cazurile
cînd informaţiile defăimătoare se referă la persoane concrete sau identificabile, şi
nu la un grup care este determinat doar prin anumite trăsături generale. Astfel,
identificabilitatea este şi ea o condiţie a apărării dreptului la onoare , demnitate şi
reputaţie profesională. Pentru a vorbi despre o „persoană concretă” nu este necesar
ca acesteia să i se spună pe nume, e suficient ca ea să poată fi identificată fără greş
din contextul comunicării. Astfel nu se pot intenta procese pentru apărarea onoarei
şi demnităţii poporului, raionului şi populaţiei acestuia, grupului religios sau
social etc. Dreptul la onoare, demnitate şi reputaţie profesională se apără în mod
individual şi nu colectiv.
Expresiile alegorice prin care reclamantul presupune că sa avut în vedere
personalitatea dînsului nu pot fi luate în consideraţie de instanţă.
Pentru admiterea acţiunii se cere a fi dovedit cu certitudine că informaţia
defăimătoare a fost răspîndită de pîrîtul respectiv şi că ultimul nu a probat nici într-
un fel că faptele din informaţia răspîndită corespunde realităţii.
Pentru a decide dacă informaţia răspîndită are caracter defăimător potrivit
normelor etice unanim recunoscute , instanţa va lua în consideraţie că
ponegritoare sunt informaţiile care nu corespund realităţii şi care lezează onoarea şi
demnitatea cetăţeanului, organizaţiei în opinia publică sau în opinia unor cetăţeni
din punctul de vedere al respectării legilor, principiilor morale ale societăţii (de
exemplu, informaţiile despre săvîrşirea unei fapte nedemne, comportarea nedemnă
în colectivul de muncă, în familie, în viaţa cotidiană; informaţiile ce ponegresc
activitatea de producţie, de întreprinzător şi obştească, înclcarea normelor eticii
profesionale etc.).
Totodată, nu pot fi recunoscute fondate cerinţele privind dezminţirea
informaţiilor care corespund realităţii şi care conţin critica deficienţilor din lucru a
comportării nedemne în locurile publice, colectiv, viaţa cotidiană.
După examinarea circumstanţelor cauzei în şedinţa judiciară, instanţa
judecătorească concluzionează despre faptul dacă informaţiile sunt ponegritoare.
Nu se admite, fără judecare, refuzul de a primi cererea de chemare în judecată,
din motivul lipsei faptului de lezare a onoarea şi demnităţii.

563
 Sub incidenţa art.16 CC intră răspîndirea informaţiilor ce ţin de viaţa privată şi
familială, dacă aceste informaţii lezează onoarea şi demnitatea şi nu corespund
realităţii.
Instanţele de judecată trebuie să distingă cererile de apărare a onoarei,
demnităţii şi reputaţiei profesionale de alte cereri despre apărarea altor drepturi
nepatrimoniale, încălcate în legătură cu răspîndirea informaţiei, intangibilitatea
cărora este prevăzută prin Constituţie
Alte informaţii referitoare la viaţa privată şi familială pot fi protejate prin
prisma art.8 al CEDO, art.28 din Constituţia RM şi altor legi.
În particular, la soluţionarea litigiilor ce rezultă din răspîndirea informaţiei
despre viaţa privată a persoanei, se va lua în considerare că, în cazul în care a avut
loc o răspîndire a informaţiei care corespunde realităţii, fără acordul reclamantului
sau a reprezentanţilor acestuia, pîrîtul va putea fi obligat la repararea prejudiciului
moral, conform art. 1422 CC, cu excepţia cazurilor în care în mass-media a fost
răspîndită informaţia despre viaţa privată în scopul apărării intereselor publice
prevăzute la art. 4 din Legea presei.
Divulgarea unor fapte legate de condiţia fizică, sănătatea sau personalitatea
cuiva încalcă dreptul la viaţa privată, dar pot fi justificate în scopul prevenirii
crimelor.
Similar, prezentarea de fotografii intime drept probe într-un proces, precum şi
păstrarea de date, inclusiv documente, fotografii şi amprente legate de activităţi
infracţionale din trecut pot încălca dreptul la viaţă privată şi familială, ele însă pot
fi justificate prin interesul prevenirii faptelor penale şi al protejării ordinii publice.
Tot odată, persoanele “publice” trebuie să accepte ingerinţe în viaţa lor privată
în mai mare măsură decît persoanele obişnuite şi gradul accesibil de cercetare
mai atentă urmează să fie cu atît mai mare cu cît figura publică în cauză şi
informaţia ce se dezvăluie sunt mai importante.
Lipsa consimţămîntului persoanei de a publica informaţii privind viaţa privată
nu conduce automat la constatarea unui comportament ilegal.
La examinarea pricinilor civile intentate în ordinea art. 16 Cod Civil,instanţele
urmează a ţine cont de unele particularităţi specifice acestor litigii şi în funcţie de
caracterul informaţiei răspîndite, la aprecierea probelor, să facă o distinctă
diferenţiere între fapte şi judecăţi de valoare.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind libertatea de
exprimare atestă că s-au strabilit o serie de principii şi nuanţe cum ar fi cercetarea
rezonabilă şi buna credinţă a răspănditorului, rolul presei într-o societate
democratică şi dreptul publicului de a primi informaţie, criterii de care trebuie să
ţină cont judecătorul la emiterea hotărîrii pentru a proteja interesul public.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lingens versus Austria,
(hot.din 08.07.96 p. 164) a afirmat: - „trebuie făcută o distincţie clară între fapte şi
judecăţi de valoare . Existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul
unor judecăţi de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit. În ceea ce priveşe
judecăţile de valoare cerinţa de a le dovedi adevărul este imposibil de îndeplinit şi
constituie o încălcare a libertăţii de exprimare.”
564
 Dificultăţile apar din cauza că descrierea evenimentului şi exprimarea opiniei
în texte deseori se identifică şi, la prima vedere, par inseparabile. Deaceea
judecătorul trebuie să ţină cont că diferenţierea informaţiei factuale de cea
apreciativă necesită o analiză calificată.
Problema nu şi-a găsit deocamdată o soluţie definitivă , dar din practica
judiciară anumite criterii de diferenţiere se reliefează.
Judecătorul trebuie să se determine privind limbajul folosit în informaţia
respectivă. Este un limbaj concret, exact sau sînt utilizate expresii confuze şi
bombastice (pompoase, pretenţioase, nenaturale, umflate) .
În cazul în care materialul este scris, utilizîndu-se expresii clare, care vorbesc
depre lucruri concrete, articolul poate fi caracterizat drept conţinînd fapte. Dacă se
operează cu un limbaj emfatic sau expresii ceţoase, alegorice, atunci mai curînd
este vorba de opinie.
Un alt criteriu de deosebire a faptelor de opinie (judecată de valoare) constă în
posibilitatea de a verifica. Esenţa diferenţierii faptei de judecata de valoare este că
faptul se supune unei verificări obiective iar judecata de valoare se supune
aprecierii subiective, ea poate fi caracterizată doar după principiul „dreaptă sau
nedreaptă” şi această apreciere nu ţine de competenţa instanţei de judecată.
Opiniile, aprecieirle, interpretările prin naura lor nu sînt pasibile de verificare
directă prin confruntarea cu realitatea sau prin probe. Ele constituie aşa-numita
informaţie apreciativă (de valoare), al cărei conţinut nu poate forma un fapt.
Faptul poate fi demonstrat prin documente, pe cînd în cazul „judecăţii de
valoare” acest lucru este absurd.
Alt criteriu de diferenţiere este cel al contextului, de regulă el vizează locul
unde este plasat articolul în publicaţia respectivă. În sensul dacă articolul este
plasat pe pagina cu noutăţi, ca regulă el expune fapte, dacă articolul este plasat pe
pagina cu comentarii, în care de exemplu se face o trecere în revistă a altor
publicaţii, evenimente etc., atunci este vorba mai curînd de o opinie a autorului.
Este important şi limbajul în care a fost expusă informaţia în acest caz instanşţa
trebuie să se clarifice dacă cititorul conştientizează că în materialul publicistic
respectiv sînt folosite astfel de figuri de stil ca metafora, hiperbola, satira, sau
gluma, expresii alegorice şa. care sînt tipice exprimării de opinie şi nu de fapte.
Instanţa de judecată va mai ţine cont, la diferenţierea faptelor de opinii, că toate
materialele publicistice care conţin învinuiri politice sînt apreciate că exprimă
opinii. Politicienii şi analiştii politici, cei pentru care „a face politică” este o
profesie, necesită protecţie deosebită contra reacţiei excesive prin adresarea
frecventă în judecată.
În cazul în care atît reclamantul cît pîrîtul sănt politicieni, iar expresia
contestată ţine de domeniul politic pentru instanţă este dificil de a găsi o soluţie
asupra cazului în special în favoarea reclamantului, pentru că aici se întîlnesc nişte
principii de care ţine cont Curtea Europeană şi urmează să ţină cont şi instanţele
judecătoreşti.Acestea fiind:
- discuţia este politică;

565
 - reclamantul are statut special de politician care a acceptat implicit critica
vehementă;
- pîrîtul are şi el statut special fiind implicat profesional în luptă politică şi
avînd protecţia suplimentară respectivă.
După ce judecătorul sa determinat privind caracterul informaţiei răspîndite
(informaţie factuală sau judecată de valoare), în funcţie de aceasta, va întreprinde
următoarele acţiuni:
- în situaţia cînd în text se reliefează informaţie factuală (relatare de fapte) , va
stabili faptul dacă informaţia s-a răspîndit, va stabili faptul dacă persoana
care se consideră lezată este identificabilă din contextul informaţiei
răspîndite, va stabili caracterul neveridic al informaţiei răsîndite, va stabili
caracterul lezant al informaţiei prin prisma normelor etice unanim
recunoscute şi a particularităţilor individuale ale persoanei. În dependenţă de
stabilirea acestor circumstanţe instanţa va emite o hotărîre privind
dezminţirea infomaţiei răspîndite. Lipsa constatării unor premise din cele
enumerate conduce la respingerea acţiunii. În cazul admiterii acţiunii despre
apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale, prin prisma art. 16
CC, în dispozitivul hotărîrii se indică care informaţii sunt recunoscute
ponegritoare pentru onoarea şi demnitatea reclamantului, precum modul şi
termenul de dezminţire a lor. În cazurile necesare, instanţa judecătorească
poate expune conţinutul unei asemenea dezminţiri. Nu se admite redactarea
textului hotărîrii judecătoreşti sau comentarea lui de către organul de
informare în masă (pîrîţii în cauză), care prin conţinutul lor contravin
hotărîrii instanţei de judecată. Hotărîrea instanţei de judecată se consideră
neexecutată, dacă o asemenea redactare sau comentariu au fost admise de
pîrît. În cazul răspîndirii informaţiei prin mijloace de informare în masă,
instanţa va obliga pîrîtul să publice în mod gratuit şi în termenul stabilit de
alin.(4) art.16 CC RM, la acelaşi program, rubrică, pagină sau ciclu de
emisiuni – dezminţirea informaţiei. Este inadmisibilă cerinţa de exprimare a
scuzelor publice pentru informaţia ponegritoare răspîndită, deoarece acest
mijloc, nu este prevăzut de lege ca mijloc de apărare a dreptului
nepatrimonial respectiv, nici de textul general (art.11 CC) dar nici de cel
special în această materie (art. 16 CC).
- În situaţia cîn în textul contestat se reliefează judecata de valoare (relatare de
opinii) instanţa va stsabili faptul dacă informaţia sa răspîndit, va stabili
faptul dacă persoana care se consideră lezată este identificabilă din contextul
informaţiei răspîndite, va stabili caracterul lezant al aprecierilor cuprinse în
infomaţie,şi în dependenţă de constatarea acestor circumstanţe va emite o
hotărîre privind acprdarea dreptului la replică persoanei lezate. Alin.7 art.
16 CC stipulează în cazul cînd o persoană consideră că drepturile sau
interesele sale au fost lezate prin publicaţiile unui mijloc de publicare în
masă, acesta este în drept să publice replica sa în acest mijloc de publicare în
masă. Dar aceasta trebuie să fie indicat în hotărîrea instanţei judecătoreşti.
Prin posibilitatea obligării mijloacelor de informare îm masă de a publica o
566
 replică se pot soluţiona unele probleme existente în prezent, în primul rînd
cele legate de lezarea onoarei şi demnităţii persoanei prin judecăţi de
valoare. Dacă publicarea unor fapte inexacte, care lezează onoarea şi
demnitatea atrage după sine răspundere în formă de dezminţire, precum şi
repararea prejudiciului morale şi material cauzat, atunci publicarea unor
judecăţi de valoare contestabile însă poate atrage doar o replică a persoanei
lezate, cheltuielile pentru publicarea cereia vor fi suportate de mijlocul de
informare în masă.
Reşind din prevederile art. 118 CPC privind obligaţia probaţiunii în judecată, în
litigiile despre apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale părţilor li se
impun nişte cerinţe (obligatorii şi facultative) specifice acestei categorii de litigii.
Reclamantul obligatoriu trebuie să dovedească faptul că informaţia a fost
răspîndită . Pîrîtul, în funcţie de caz, poate dovedi că informaţia nu s-a răspîndit.
Dacă faptul răspîndirii informaţiei nu s-a dovedit acţiunea se respinge, dacă s-a
dovedit reclamantul trebuie să probeze că informaţia respectivă îl vizează personal,
concretizind elementele identificatoare din context.
Pîrîtul poate să pretindă (să dovedească ) că persoana vizată nu este
reclamantul , ultimul nefiind identificabil din context.
Dacă instanţa stabileşte că reclamantul nu este identificabil conform indicilor
contextului - acţiunea se respinge, dacă este identificabil, reclamantul poate dovedi
(facultativ) neveredicitatea informaţiei. Pîrîtul însă obligatoriu trebuie să
dovedească veredicitatea informaţiei rădspîndite în privinţa faptelor invocate sau
poate invoca faptul că informaţia răspîndită constituie o judecată de valoare. În
situaţia cînd pîrîtul dovedeşte veridicitatea factuală a informaţiei acţiunea se
respinge, dacă însă nu o dovedeşte sau o dovedeşte parţial , pîrîtul este în drept să
pretindă (să dovedească) că informaţia , deşi este neveridică, nu are un caracter
lezant, nu poate shimba opinia publică despre persoana respectivă în sens negativ,
nu are caracter defăimător.
Reclamantul poate să dovedească că informaţia răspîndită i-l lezează adică i-l
defăimează în ochii lumii dar aceasta este un element al probaţiunii pentru el
facultativ.
Dacă nu se stabileşte caracterul defăimător al informaţiei acţiunea se respinge.
În situaţia cînd se stabileşte caracterul ponegritor şi neveridic al informaţiei
factuale , instanţa de judecată va admite acţiunea obligînd pîrîtul să dezmintă
informaţia . Dacă din materialele cauzei se stabileşte că informaţia lezantă
reprezintă o judecată de valoare instanţa poate dispune prin hotărîre ca pîrîtul sa-i
acorde reclamantului dreptul la replică şi va respinge alte pretenţii ale
reclamantului.
Reclamantul, lezat prin informaţia neveridică factuală, este în drept să pretindă
repararea prejudiciului moral / material dar trebuie să dovedească existenţa lui.
Prejudiciul moral tre buie dovedit sub aspectul existenţei nu însăşi şi mărimea lui
exactă.
Judecătorul, la discreţia sa, determină mărimea satisfacţiei morale echitabile
ţinînd cont de circumstanţele individuale ale cazului conform intimei sale
567
convingeri şi ţinînd cont de faptul că trecerea timpului implică inerent diminuarea
daunei potenţial suportate de reclamant.
Mărimea prejudiciului material trebuie dovedit cu certitudine, prejudiciul
material se va repara doar în măsura în care existenţa şi mărimea acestuia au fost
dovedite prin probe incontestabile.

4. Despăgubiri pentru prejudiciul moral şi material

Dauna morală este reparată, conform hotărîrii instanţei judecătoreşti de către

mijlocul de informare în masă, precum şi de către persoanele oficiale şi cetăţeni în
cazul vinovăţiei lor, în expresie bănească şi în mărimea determinată de către
instanţa de judecată.
Cuantumul daunei morale se va încasa numai în favoarea reclamantului, nefiind
posibilă încasarea în favoarea altei persoane desemnate de către cel îndreptăţit
(cesiunea de creanţă)
În fiecare caz separat, cuantumul recuperării daunei morale cauzate persoanei,
se determină în dependenţa de caracterul şi conţinutul publicaţiei, informaţiilor
expuse (dacă conţinea atacuri vehemente în adresa cetăţeanului), sfera şi gradul de
răspîndire a lor (într-o ediţia raională, republicană sau într-un cerc restrîns de
persoane), gradul suferinţelor morale, precum şi de alte circumstanţe ce merită
atenţie în legătură cu răspîndirea informaţiilor.
Deoarece art. 16 CC prevede că „ orice persoană”, fără a se distinge, dispune de
dreptul la încasarea daunei morale, rezultă că atît persoanele fizice, cît şi
persoanele juridice, în cazul atingerii reputaţiei profesionale, va dispune de dreptul
la repararea daunei morale.
În conformitate cu art.40 din Legea audiovizualului, răspunderea pentru
conţinutul informaţiei transmise prin mijloacele de comunicare audiovizuală, care
a cauzat daune materiale sau morale, revine, după caz, realizatorului, autorului, sau
titularului licenţei de emisie. În acest caz afară de persoanele indicate, în calitate
de copîrît, este atrasă instituţia audiovizualului, care a pregătit, a creat şi a difuzat
emisiunile audiovizuale.
În cazul cînd persoana care se consideră lezată într-un drept al său într-un
interes legitim, moral sau material, printr-o comunicare audiovizuală, are dreptul
să ceară, conform legislaţiei despăgubirile respective, rectificarea corespunzătoare
sau să se folosească de replică.
Reclamantul dispune de posibilitatea de a solicita în mod alternativ: rectificarea
respectivă sau dreptul la replică, prin exercitarea personală sau prin reprezentant, în
cazul în care acţiunea privind apărarea onoarei şi demnităţii a fost admisă,
constatîndu-se lezarea drepturilor nepatrimoniale respective.
Rectificarea şi replica vor fi difuzate în aceleaşi condiţii în care a fost lezat
dreptul său, interesul reclamantului şi nu vor fi comentate de părţi.

568
 Răspunderea pentru difuzarea rectificării sau pentru asigurarea dreptului la
replică revine instituţiei audiovizualului prin care s-a produs prejudiciului .
Potrivit alin. 8 art. 16 Cod Civil orice persoană în a cărei privinţă a fost
răspîndită o informaţie ce îi lezează onoarea demnitatea şi reputaţia profesională
este în drept , pe lîngă dezminţire, să ceară repararea prejudiciului material şi
moral cauzat astfel dacă art. 71 Cod Civil (red. 1964) prevedea un plafon maxim şi
minim pentru cuantumul bănesc al compensaţiei, noul Cod Civil nu prevede
aceasta, reparaţiile urmînd să se stabilească de instanţa de judecată în funcţie de
particularităţile individuale ale fiecărui caz concret.
În general, lipsa unui plafon limită a cuantumului compensaţiei băneşti
contribuie la restabilirea mai echitabilă a drepturilor persoanei vătămate, totuşi
raportată la pîrît, este îngrijorătoare , riscă să afecteze substanţial libertatea de
exprimare. Stabilirea unei despăgubiri de proporţie poate reduce la tăcere orice
persoană, orice mijloc de informare în masă nedorit poate fi falimentat cu
uşurinţă.
Jurisprudenţa Curţii Europene privind compensaţiile exagerat de mari acordate
părţilor vătămate a stabilit că despăgubirile acordate pentru prejudiciile aduse
demnităţii sau onoarei altora pot constitui o ingerinţă în exercitarea libertăţii de
exprimare.
Stabilind faptul că cuantumul despăgubirilor civile însă-şi constituia o
încălcare a articolului 10 din Convenţie , Curtea Europeană a declarat: „... aceasta
nu înseamnă că juriul este liber să stabilească orice sumă pe care o crede
potrivită , întrucît , din perspectiva Convenţiei, trebuie să existe o relaţie de
proporţionalitate între acordarea despăgubirilor pentru calomnie şi gradul în care
reputaţia a fost lezată (cauza Miloslavsky versus Regatul Unit, 1995).
Curtea a mai declarat că amenzile şi cheltuielile de judecată pot constitui o
ingerinţă în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare în cazul în care
cuantumul acestora ridică problema supraveţuirii financiare a persoanei căreia i se
impune achitarea sumei.
Apreciind gradul suferinţelor morale şi fizice , instanţa trebuie să ia în
consideraţie circumstanţele de fapt ale cauzării prejudiciului moral,
particularităţile individuale ale vătămatului, alte circumstanţe concrete, ce
sugerează gravitatea suferinţelor suportate.
Potrivit legislaţiei în vigoare, vătămatul însuşi, subiectiv apreciază gravitatea
prejudiciului moral cauzat şi în acţiune indică o sumă conformă voinţei sale.
Dar la adoptarea hotărîrii privind repararea prejudiciului moral instanţa trebuie
să ia în consideraţie :
- aprecierea socială a dreptului încălcat (interesul lezat);
- gradul de vinovăţie al persoanei ce a răspîndit informaţiile, gravitatea
consecinţelor survenite, situaţia social economică a vătămatului, sfera de
răspîndire a informaţiilor necorespunzătoare realităţii, starea materială a
părţilor ş.a.
Prin art. 1423 se stabilesc expres criteriile de care trebuie să ţină cont instanţa
la determinarea cuantumului compensaţiei pentru prejudiciul moral .
569
 Acţiunea privind compensarea prejudiciului moral poate fi înaintată
concomitent cu cererea de chemare în judecată cu privire la apărarea onoarei ,
demnităţii şi reputaţiei profesionale precum şi în cursul examinării acţiunii în
şedinţa judiciară .
Cererea poate fi înaintată şi în cazul în care mijlocul de informare în masă a
publicat binevol dezminţirea sau replica care convine reclamantului . Obiectul
acestor pretenţii va fi doar repararea prejudiciului nu şi apărarea onoarei ,
demnităţii şi reputaţiei profesionale, deoarece veredicitatea informaţiei nu mai
constituie obiect de cercetare.
Deşi prejudiciul material nu este caracteristic litigiilor privind apărarea
onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale , el este posibil , în special atunci cînd
este vorba de lezarea reputaţiei profesionale a persoanei juridice, care după
răspîndirea informaţiei incorecte despre starea sa financiară instabilă , de exemplu,
poate rata anumite beneficii din cauza refuzului partenerilor de a încheia o
tranzacţie sau de a semna un contract deja pregătit.
Prin prejudiciu material înţelegem cheltuielile prin care persoana le-a făcut
sau va fi nevoită să le facă pentru restabilirea dreptului încălcat, recuperarea averii
pierdute sau deteriorate (prejudiciul real), precum şi veniturile ratate, pe care
persoana le-ar fi obţinut în condiţiile obişnuite ale circuitului civil, dacă dreptul
său nu ar fi fost încălcat. Dacă persoana care a încălcat dreptul a obţinut pe urma
acestui lucru venituri, persoana vătămată este în drept să pretindă pe lîngă
despăgubiri şi venitul ratat, în mărime nu mai mică de cît veniturile obţinute de
cauzatorul daunei. Atît persoana fizică, cît şi cea juridică poate benefecia de
dreptul la repararea prejudiciului material.
Judecătorul, stabilind răspunderea în forma reparării prejudiciului moral şi
material într-un caz de lezare a onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale, se va
ghida de secţiunea 1 („Dispoziţii generale cu privire la obligaţiile care nasc din
cauzarea de daune”) a capitolului XXXIV („ Obligaţiunile care nasc din cauzarea
de daune”) al Codului civil. În afară de temeiul şi condiţiile generale ale
răspunderii delictuale, termenul de prescripţie, în această secţiune sunt prevăzute
de norme aplicabile pentru diverse situaţii în care poate fi cauzat prejudiciu .
Compensaţiile pentru pierderi financiare reale, sau prejudicii materiale, cauzate
de afirmaţiile calomnioase trebuie acordate numai atunci cînd aceste pierderi au
fost stabilite efectiv.
Compensaţiile băneşti care acoperă în exces prejudiciile cauzate reputaţiei
trebuie să reprezinte măsuri excepţionale, aplicabile numai atunci cînd
reclamantul dovedeşte că pîrîtul a acţionat în cunoştinţă de cauză, conştient de
falsitatea afirmaţiilor sale şi cu intenţia directă de a aduce prejudicii reclamantului.

5. Sediul materiei.

Raporturile ce ţin de apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale

persoanelor fizice şi persoanelor juridice, sunt reglementate de art.32 din
570
Constituţia RM; art.16 Cod civil al RM; art.13 din Legea cu privire la petiţionare
din 19.07.1994, intrată în vigoare la 08.09.1994; art.4, 17, 18, 24 din Legea presei
din 26.10.1994; art.9, 27, 38 din Legea privind dreptul de autor şi drepturile
conexe din 23.11.1994; art.7 din Legea privind dreptul copilului din 15.12.1994;
art. 3, 28, 40 din Legea audiovizualului din 03.10.1995; art.7 din Legea securităţii
statului din 31.10.1995; art.10 din Convenţia Europeană pentru Apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, precum şi a altor acte
normative naţionale sau internaţionale tangenţiale cu materia respectivă.

Cadrul juridic stabilit de art.16 Codul civil al RM, urmează a fi aplicat prin
prisma art. art. 32, 34 al Constituţiei RM, Legii privind accesul la informaţie şi
art.10 al CEDO, ţinînd cont de faptul că, conform art.4 al. (2) din Constituţie şi art.
7 C.C., dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele internaţionale privitoare
la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi
legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale.
De asemenea, instanţele judecătoreşti naţionale, vor lua în considerare, la
examinarea cazurilor concrete, jurisprudenţa CEDO, pentru a oferi interpretarea
adecvată unor texte din dreptul intern, în conformitate cu rigorile convenţionale (de
exemplu: art. 4 din Legea presei, în privinţa limitelor de exprimare a jurnaliştilor,
se va aprecia ţinînd cont de concluziile CEDO în cazul Saviţchi versus Moldova,
Hotărîrea din 11.10.2005, similare cu concluziile Hotărîrii din 08.07.1986
pronunţată în cazul Lingens versus Austria, conform cărora, „ imputarea
răspunderii unui jurnalist, care a reprodus afirmaţiile unui terţ, ar limita serios
implicarea mass-media în treburile publice, iar dacă nu există motive temeinice,
asemenea măsuri nu trebuiesc aplicate”),cît şi cazul Busuioc vesus Moldova.
(hot.din 21.03.2005,publicată în Monitorul Oficial al RM din 09.06.2005,paj.9).

Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de repararea prejudiciului

moral

Una dintre funcţiile cele mai importante ale dreptului este aceea de a
reglementa ocrotirea Omului şi a personalităţii acestuia, de a sancţiona încălcarea
drepturilor personalităţii umane. Această funcţie se încadrează în funcţia mai
generală a dreptului, de apărare a orânduirii sociale şi a valorilor sale
fundamentale, ea fiind chemată „să asigure respectul drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, să garanteze statutul cetăţeanului în societatea civilă, drepturile şi
obligaţiile sale”, să-i dea „încrederea şi liniştea că poziţia lui în societate, locul pe
care îl ocupă este bine definit şi garantat pe plan juridic, împotriva oricăror
abuzuri”.
Dreptul contribuie, pe de o parte, la dezvoltarea multilaterală a
personalităţii umane, prin aceea că stimulează, prin reglementările sale, realizările
571
omului pe toate planurile, în viaţa socială, economică, politică, familială, iar pe de
altă parte, la ocrotirea personalităţii, prin aceea că reglementează drepturile
subiective inerente dezvoltării personalităţii umane şi le apără la nevoie, prin
mijloacele specifice dreptului.
La ocrotirea personalităţii umane contribuie întregul sistem al dreptului,
însă, totuşi, dreptul civil ocupă un loc de seamă, deoarece reglementează drepturile
personalităţii umane şi apărarea prin mijloace de drept civil a acestor drepturi ale
Omului.
Răspunderea civilă este una dintre categoriile fundamentale, cele mai
complexe, ale dreptului civil şi chiar ale dreptului în totalitatea sa, pe care o
determinăm ca una dintre formele răspunderii juridice ce constă în obligaţia pe
care o are orice persoană de a repara prejudiciul pe care l-a cauzat altuia.
Ca instituţie juridică, răspunderea civilă constă în ansamblul
reglementărilor legale – a principiilor şi regulilor care se degajă din acestea –
privitoare la transpunerea efectivă în viaţă, în raporturile sociale, a obligaţiei
generale pe care o are orice persoană de a repara prejudiciul pe care l-a cauzat
altuia. Astfel, se poate spune că, a răspunde din punct de vedere civil înseamnă a
repara prejudiciul cauzat altuia, iar a repara un prejudiciu înseamnă a răspunde din
punct de vedere civil.
Alături de răspunderea administrativă, penală, disciplinară, materială şi
ş.a., răspunderea civilă constituie una din formele cele mai importante ale
răspunderii juridice. Aceasta rezultă din faptul că, indiferent de forma sub care se
prezintă, delictuală sau contractuală, prin condiţiile pe care se întemeiază, prin
principiile sale de bază, răspunderea civilă contribuie direct şi într-o foarte mare
măsură la ocrotirea şi apărarea personalităţii umane, a principalelor drepturi şi
atribute prin care aceasta se defineşte.
Pentru ca o persoană să răspundă în temeiul răspunderii civile delictuale,
sunt necesare condiţiile de existenţă a cesteia, şi anume :
- să se fi săvârşit o faptă cu caracter ilicit;
- să se fi cauzat un prejudiciu altei persoane;
- între fapta ilicită săvârşită şi prejudiciul respectiv să existe un raport
direct de cauzalitate;
- autorul faptei cauzatoare a prejudiciului să fi fost în culpă (fără a fi
excluse cazurile de răspundere fără culpă, adică răspundere aşa-zis
obiectivă);
- în momentul săvârşirii faptei ilicite, care a cauzat prejudiciul, autorul
acesteia să fi avut capacitate delictuală.
În materia răspunderii civile, prin prejudiciu civil se înţelege rezultatul dăunător,
de natură patrimonială sau nepatrimonială, al atingerilor aduse prin fapte de orice
fel drepturilor persoanelor, valorilor pe care acestea le ocrotesc, rezultat care, în
conformitate cu legea civilă, atrage obligaţia de reparare din partea persoanei
responsabile.
Atât doctrina cât şi jurisprudenţa sunt unanime în a declara că nu poate să existe
răspundere fără pagubă.
572
Având în vedere importanţa reparării prejudiciului, este necesar, de îndată, să
precizăm principiile răspunderii civile, care sunt :
- principiul reparării integrale a prejudiciului;
- principiul reparării în natură a prejudiciului;
- principiul reparării prompte a prejudiciului.
Urmare a celor menţionate mai sus, distingem prejudicii patrimoniale şi prejudicii
nepatrimoniale (morale).
Prin însuşi faptul admiterii acestei diviziuni, atât doctrina cât şi practica judiciară
recunosc că, prejudiciul nepatrimonial (moral) constituie o formă distinctă a
prejudiciului civil în general şi, în consecinţă, un factor relativ independent de
declanşare a răspunderii civile.
Rolul pe care existenţa prejudiciului nepatrimonial îl are în determinarea
răspunderii civile scoate în evidenţă însemnătatea deosebită, nu numai teoretică,
dar şi practică, a explicării conţinutului şi sferei acestei noţiuni juridice. În această
privinţă, primele dificultăţi şi nedumeriri se datoresc faptului că pentru desemnarea
acestei forme a prejudiciului civil ser folosesc o varietate de termeni, expresii şi
denumiri.
Astfel, noţiunea de prejudiciu moral poate fi întâlnită atât în doctrină cât şi în
practica judiciară, sub diferite noţiuni, cum ar fi :
- prejudiciu :„nematerial”, „imaterial”, „extrapatrimonial”, „nepecuniar”,
„moral”, „personal nepatrimonial”;
- daună : „morală”, „nepatrimonială”, „personală nepatrimonială”;
- pagubă : „morală”, „nepatrimonială”, „personală nepatrimonială”, etc.
În acest context constatăm că, atât în doctrină cât şi în practica judiciară, termenii
prejudiciu moral, daună morală şi pagubă morală, care sunt sinonime, sunt
utilizaţi pentru a desemna una şi aceeaşi noţiune, care duce în consecinţă la
reparaţie materială (patrimonială) sau/şi morală.
Situaţia, asupra căreia vom statua în prezentul studiu este – prejudiciu moral –
reparaţie materială.
Pentru început, în opinia noastră, este necesar de determinat noţiunea de prejudiciu
moral, care poate fi definită în felul următor :
Prin prejudiciu moral se înţelege totalitatea suferinţelor psihice sau/şi fizice, cauzate prin
acţiuni sau inacţiuni, ce atentează la valorile nepatrimoniale ale persoanei (viaţă, sănătate,
onoare, demnitate, reputaţie profesională, nume, inviolabilitatea vieţii personale, secretul
personal şi de familie şi altele) sau la valorile patrimoniale ale acesteia.
Compensarea prejudiciului moral, de regulă, se reglementează prin următoarele acte
legislative:
Constituţia Republicii Moldova (art.53);
Codul civil (art.art.11; 16; 1398; 1404; 1422 );
Codul muncii (art.90, 329);
Codul familiei (art.44 alin.(3) lit.b));
Legea privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor
de cercetare penală şi de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti (MO
nr.50-51/359 din 04.06.1998);
573
 Legea privind protecţia consumatorilor (MO nr.126-131/507 din 27.06.2003);
Legea contenciosului administrativ (MO nr.57-58 din 18.05.2000);
Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe (MO nr.18-19 din 08.02.2003);
Legea cu privire la protecţia muncii nr.625-XII din 02.07.1991;
Legea audiovizualului (MO nr.70/798 din 14.12.1995);
Legea presei (MO nr.2/12 din 12.01.1995);
Legea privind drepturile copilului (MO nr.13/127 din 02.03.1995);
Legea securităţii statului (MO nr.10-11/117 din 13.02.1997);
Legea privind accesul la informaţie (MO nr.88-90/664 din 28.07.2000);
Legea instituţiilor financiare (MO nr.(1)59 din 01.01.1996);
Codul de procedură penală(art.6 p.32), art.524);
Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
După criteriul domeniului personalităţii umane încălcate, prejudiciile morale delictuale pot
fi clasificate în felul următor:
a) prejudicii cauzate personalităţii fizice;
b) prejudicii cauzate personalităţii afective, categorie în care intră suferinţele de categorie
psihică;
c) prejudicii cauzate personalităţii sociale (cinstea, onoarea, demnitatea, viaţa privată,
numele, pseudonumele, etc.);
d) prejudicii cauzate persoanelor juridice (răspândirea informaţiilor neadecvate; act
administrativ ilegal etc.).
În categoria largă a prejudiciilor corporale intră durerile fizice cauzate unei persoane prin
lovituri, vătămări, răniri, etc., durerile psihice consecutive vătămărilor corporale, provocarea
unei boli, slăbirea rezistenţei fizice la boli sau alte complicaţii, îngrijorarea pentru aceste efecte
ulterioare, epuizarea emoţională, pierderea unor plăceri (ideea de confort, anumite înlesniri, etc.).
Prejudiciile afective constau în suferinţe psihice cauzate prin lezarea sentimentelor de
acţiune şi cuprind: suferinţele psihice determinate de pierderea sau de rănirea, mutilarea,
desfigurarea sau îmbolnăvirea gravă a acestor persoane; pierderea locului de muncă; dezvăluirea
secretului familial sau a secretului medical; limitarea sau privarea temporară de anumite drepturi,
ca şi orice alte suferinţe psihice similare.
Între cele aduse onoarei, demnităţii, prestigiului sau reputaţiei profesionale unei persoane
sînt prejudiciile produse prin insulte, calomnii, defăimări, aprecieri nefavorabile, inclusiv cele
privind reputaţia profesională, apartenenţa la un grup etic socialmente mai defavorizat sau la o
anumită minoritate sexuală.
Prejudiciul moral, născut din cauzarea de daune (răspunderea civilă delictuală), se repară de cel
care a cauzat altuia printr-o faptă ilicită extracontractuală (art.616 alin.(2) CC şi art.219 alin.(4)
CPP), apare ca o sancţiune prevăzută de o regulă generală şi presupune:
- să se fi săvîrşit o faptă cu caracter ilicit;
- între fapta ilicită săvîrşită şi prejudiciul cauzat altei persoane să existe o legătură directă
de cauzalitate;
- autorul faptei cauzatoare de prejudiciu să fi fost în culpă;

574
 - autorul să fi avut capacitatea delictuală în momentul săvîrşirii faptei.
În răspunderea delictuală prejudiciul moral poate fi reparat şi în lipsa vinovăţiei, faptei ilicite, în
următoarele cazuri expres prevăzute de lege:
- a fost cauzat de un izvor de pericol sporit pentru lumea înconjurătoare (exploatarea
vehiculelor, a instalaţiilor, mecanismelor, folosirea energiei electrice, a substanţelor explozibile,
efectuarea lucrărilor de construcţii, etc.);
- a fost cauzat prin condamnarea ilicită, atragere ilegală la răspundere penală, aplicarea
ilegală a legii penale, aplicarea ilegală a arestului preventiv sau a declaraţiei scrise de a nu părăsi
localitatea, aplicarea ilegală în calitate de sancţiune administrativă a arestului şi în alte cazuri
prevăzute de lege;
- a fost cauzat în legătură cu lezarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale.
Trebuie de reţinut că, răspunderea contractuală pentru prejudiciile nepatrimoniale (morale) este
de aplicare particulară, sub aspectul ce priveşte numai anumite contracte şi numai unele dintre
obligaţii pe care aceste contracte le cuprind.
Asemenea contracte sînt mai ales cele de transport al persoanelor şi de valorificare a
drepturilor de autor şi inventator.
Potrivit contractului de transport al persoanelor, transportatorul îşi asumă pe lîngă obligaţia
expresă de a efectua transportul, ca obligaţie de rezultat, şi obligaţia implicată de a proteja viaţa
şi integritatea corporală a călătorilor, denumită, în contractul de transport, obligaţie de securitate.
Prejudiciul moral, născut din litigiile de muncă, se repară salariatului în următoarele cazuri:
- restabilirea la locul de muncă a salariatului transferat sau eliberat ilegal;
- cauzarea prejudiciului salariatului în legătură cu îndeplinirea de către acesta a obligaţiilor
de muncă sau ca rezultat al privării ilegale de posibilitatea de a munci, dacă Codul muncii sau
alte acte normative nu prevăd astfel;
- reducerea capacităţii de muncă sau decesului salariatului în urma accidentului de muncă
sau îmbolnăvirii profesionale.

Obligaţia de reparaţie a prejudiciului moral cauzat de un izvor de pericol sporit revine persoanei
care posedă izvorul de pericol sporit în baza dreptului de proprietate ori în alt temei legal sau
persoanei care şi-a asumat paza izvorului de pericol sporit.
Posesorul izvorului de pericol sporit nu răspunde pentru prejudiciul moral, dacă
demonstrează că izvorul de pericol sporit a ieşit din posesiunea lui ca urmare a acţiunilor ilicite
ale unor terţi. În acest caz, răspunderea revine persoanei care a dobîndit în mod ilicit izvorul de
pericol sporit. În măsură în care posesorul izvorului de pericol sporit este vinovat de faptul că
izvorul a ieşit din posesiunea lui, el va răspunde pentru prejudiciu în mod solidar cu persoana
care l-a dobîndit în posesiune în mod ilicit.
Prejudiciul cauzat posesorilor izvoarelor de pericol sporit ca rezultat al infracţiunii se
repară potrivit dispoziţiilor art.1398 Cod civil.
În cazul admiterii acţiunii în contenciosul administrativ, instanţa de contencios administrativ se
pronunţă şi asupra reparaţiei prejudiciului moral cauzat prin actul administrativ ilegal sau prin
neexaminarea în termenul legal a cererii prealabile, însă numai în cazul în care există cererea
persoanei vătămate.
În acest aspect este necesar să menţionăm discrepanţele care sunt între legislaţia civilă şi
anume art.1404 al.(2), din care urmează că numai persoanele fizice ar avea dreptul la

575
despăgubire morală în caz de contestare a unui act administrativ ilegal şi art.25 al.(3) al Legii
contenciosului administrativ, din care urmează că dreptul la repararea prejudiciului moral îl are
atât persoana fizică cât şi cea juridică.
Ţinem să menţionăm că dreptul la despăgubire morală, îl are totuşi atât persoana fizică cât
şi cea juridică, deoarece prin prisma art.6 al.(3) al Legii privind actele legislative, art.25 al.(3) al
Legii contenciosului administrativ, având un statut de lege specială, are prioritate în aplicare faţă
de art.1404 al.(2) Cod civil, care are un statut de lege generală.
Cu atât mai mult, în favoarea opiniei enunţate, aducem şi jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, care din 12 septembrie 1997 este obligatorie pentru Republica Moldova.
Articolul 41 al CEDO defineşte noţiunea de „reparaţie echitabilă” şi se aplică atât pentru
prejudiciile materiale, cât şi morale. Corelarea articolelor 41 şi 34 din Convenţie, dă naştere
concluziei că atât persoanele fizice, cât şi cele juridice au dreptul la compensarea daunelor
materiale şi morale, atunci când este cazul. Deşi Curtea Europeană a acordat în repetate rânduri
compensaţii morale persoanelor juridice, ea rareori a motivat acordarea sau refuzul acordării
acestor compensaţii, limitându-se la simpla invocare a principiului echităţii. La 6 aprilie 2000
însă, în cazul Comingersoll S.A. c.Portugaliei, Curtea nu numai că a motivat acordarea plăţilor
pentru daune morale, dar şi a analizat propria jurisprudenţă anterioară la acest capitol : „32.(...)
aceasta nu înseamnă în nici un caz că există o practică generală în ceea ce priveşte excluderea
compensaţiilor pentru prejudiciile morale suferite de persoane juridice. Curtea consideră că
trebuie decis în fiecare caz în parte dacă este cazul de a dispune compensarea. (...)35. (...) Curtea
nu poate exclude posibilitatea ca o companie comercială să poată beneficia de compensaţie
materială pentru prejudicii morale (nemateriale). Curtea repetă că Convenţia trebuie interpretată
şi aplicată în aşa fel, încât să garanteze drepturi care sunt practice şi eficiente. Astfel, odată ce
forma principală de reparaţie pe care o poate ordona Curtea este compensaţia pecuniară, aceasta
trebuie neapărat făcută. (...) Prejudiciile morale (nemateriale) suferite de către astfel de companii
pot include capete de cerere, care sunt într-o măsură mai mică sau mai mare „obiective” sau
„subiective”. Printre acestea, trebuie să se atragă atenţia asupra reputaţiei companiei,
incertitudinii în luarea deciziilor, problemelor în conducerea companiei, precum şi anxietăţii şi
inconvenientelor suportate de către membrii conducerii companiei.
Astfel, este în drept să depună cerere în instanţa de judecată despre repararea prejudiciului moral
nu numai persoana fizică, dar şi persoana juridică, însă numai în cazurile expres prevăzute de
lege, în care ea se consideră lezată prin afirmaţiile neadevărate făcute în presă sau vătămată în
drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat de a-i
rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege.
Obligaţia de reparaţie a prejudiciului moral cauzat consumatorului revine producătorului,
vânzătorului, prestatorului numai în cazul în care consumatorului i-au fost încălcate drepturile
prevăzute de Legea privind protecţia consumatorilor, precum şi de alte legi şi anume Legea
instituţiilor financiare.
Prejudiciul moral cauzat în urma acţiunilor ilicite a organelor de cercetare penală şi de anchetă
preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti este reparabil în următoarele cazuri:
- reţinerii ilegale, aplicării ilegale a măsurii respective de ţinere sub arest, tragerii ilegale la
răspunderea penală, condamnării ilegale;
- supunerii ilegale la arest administrativ;
- confiscării ilegale a averii, aplicării ilegale a amenzii.
Prejudiciul moral se repară indiferent de culpa persoanelor cu funcţii de răspundere din
organele de cercetare penală, de anchetă preliminară, ale procuraturii şi din instanţele de
judecată.

576
Dreptul la repararea prejudiciului moral cauzat în urma acţiunilor ilicite a organelor de cercetare
penală şi de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti apare în cazul:
- pronunţării sentinţei de achitare;
- clasării dosarului penal, date fiind absenţa faptului infracţiunii, a elementelor infracţiunii
în acţiunile săvârşite sau a probelor doveditoare că persoana fizică a participat la comiterea unei
infracţiuni;
- adoptării de către instanţa de judecată a hotărîrii cu privire la anularea arestului
administrativ sau în legătură cu reabilitarea persoanei fizice.
Prejudiciul moral cauzat în urma acţiunilor ilicite a organelor de cercetare penală şi de anchetă
preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti se încasează din bugetul de stat, şi,
după caz, din bugetul local, iar în legătură cu acest fapt ca reclamat la judecarea cererii de
reparaţie a prejudiciului moral, în afară de reprezentantul organului de drept, este obligat să
participe reprezentantul Ministerului Finanţelor sau administraţiei publice locale.
Prejudiciul moral nu se repară în cazul cînd persoana vătămată a contribuit intenţionat şi benevol
la producerea prejudiciului prin autodenunţ (art.1405 alin.(2) Cod civil).
Statul, autorităţile administraţiei publice locale, după repararea prejudiciului moral cauzat prin
acţiunile ilicite ale organelor de cercetare penală şi de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale
instanţelor judecătoreşti, sînt în drept (obligate) să înainteze persoanelor culpabile, în ordine de
regres, cererea de reparare a prejudiciului:
- integral – în cazul cînd culpa persoanelor cu funcţii de răspundere este dovedită prin
sentinţă definitivă;
- parţial – în baza şi condiţiile stabilite de lege.
În conformitate cu prevederile la art.38 alin.(4) lit.c) din Legea privind dreptul de autor şi
drepturile conexe, pentru violarea drepturilor personale (morale) autorul sau titularul drepturilor
conexe are dreptul să ceară prin judecată de la persoana, care le-a violat, repararea prejudiciului
moral.
În afară de cele menţionate, persoana culpabilă de nimicirea premeditată sau de nimicirea
prin neglijenţă a originalului operei de artă plastică, a manuscrisului sau a variantei definitive a
operei audiovizuale (negativul, înregistrarea originală), la cererea autorului sau a titularului
drepturilor conexe, este obligată să repare nu numai prejudiciul moral, dar şi cel material.
Soţul de bună – credinţă, conform art.44 alin.(1) lit.b) din Codul familiei, este în drept să ceară
repararea prejudiciului moral numai în cazul în care prin hotărîrea instanţei de judecată căsătoria
a fost declarată nulă din motivul că alt soţ la încheierea căsătoriei era deja căsătorit, despre ce nu
a indicat în declaraţia de căsătorie sau nu a avut intenţia de a crea o familie (căsătorie fictivă),
sau nu a informat soţul de bună-credinţă despre starea sănătăţii sale şi, astfel, în rezultatul acestor
acţiuni i-a cauzat soţului de bună-credinţă suferinţe psihice.
Direct în instanţa de judecată se înaintează cererea de reparare a prejudiciului moral în litigiile
despre apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale; răspunderea delictuală; privind
modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de cercetare penală şi
de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor de judecată; în consecinţele de declarare
a nulităţii căsătoriei; despre violarea drepturilor de autor şi conexe; despre restabilirea la locul de
muncă a salariatului transferat sau eliberat nelegitim din serviciu.
Cererile de reparare a prejudiciului moral se înaintează:
- în litigiile despre apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale împotriva
persoanei care a răspândit informaţia.

577
 Dacă informaţia care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională este răspândită
printr-un mijloc de informare în masă – împotriva autorului informaţiei şi mijlocului de
informare în masă.
- în litigiile delictuale împotriva autorului prejudiciului (persoană fizică sau juridică);
- în litigiile de muncă împotriva angajatorului;
- în litigiile despre protecţia consumatorilor împotriva producătorului, vânzătorului,
prestatorului;
- în litigiile care decurg din acţiunile ilicite ale organelor de cercetare penală, de anchetă
preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti împotriva Ministerul Finanţelor şi
organul republican de drept în sistemul căruia funcţionează autorul;
- în litigiile care decurg din Legea contenciosului administrativ împotriva autorităţilor
publice locale sau centrale.
Dacă prejudiciul moral este cauzat de către un organ de stat republican sau local -
împotriva acestui organ şi organul financiar respectiv.
- în litigiile care decurg din Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe împotriva
persoanei vinovate în încălcarea acestor drepturi.
Prejudiciul moral se compensează prin echivalent bănesc (art.1422 alin.(1) Cod civil).
Concomitent legislaţia în vigoare prevede că în lipsa conflictului şi la determinarea de către
părţi a prejudiciului moral, acesta poate fi reparat într-o altă formă materială (art.329 alin.(2)
Codul muncii).
Mărimea compensaţiei pentru prejudiciu moral se determină de către instanţa de judecată şi
anume –
- art.1423 al.(1) Cod civil – în funcţie de caracterul şi gravitatea suferinţelor psihice sau fizice
cauzate persoanei vătămate, de gradul de vinovăţie al autorului prejudiciului, dacă vinovăţia este
o condiţie a răspunderii, şi de măsura în care această compensare poate aduce satisfacţie
persoanei vătămate;
Caracterul şi gravitatea suferinţelor psihice sau fizice le apreciază instanţa de judecată, luând în
considerare circumstanţele în care a fost cauzat prejudiciul, precum şi statutul social al persoanei
vătămate;
- art.25 al.(4) al Legii contenciosului administrativ – independent de prejudiciul material, în
funcţie de caracterul şi gravitatea suferinţelor psihice sau fizice cauzate, de gradul de vinovăţie a
pârâtului, dacă vinovăţia este o condiţie a răspunderii, luându-se în considerare circumstanţele în
care a fost cauzat prejudiciul, precum şi statutul social al persoanei vătămate;
- art.219 al.(4) CPP – la evaluarea cuantumului despăgubirilor materiale ale prejudiciului moral,
instanţa de judecată ia în considerare suferinţele fizice ale victimei, prejudiciul agrement sau
estetic, pierderea speranţei în viaţă, pierderea încrederii în fidelitatea conjugală, pierderea
onoarei prin defăimare, suferinţele psihice provocate de decesul rudelor apropiate etc.
Astfel, instanţele judecătoreşti la determinarea mărimii compensaţiei pentru prejudiciul moral
trebuie neapărat să ia în consideraţie atît aprecierea subiectivă privind gravitatea cauzării părţii
vătămate a suferinţelor psihice sau fizice, cît şi datele obiective care certifică despre acest fapt, în
deosebi:
- importanţa vitală a drepturilor personal nepatrimoniale şi bunurilor (viaţa, sănătatea,
libertatea, inviolabilitatea locuinţei, secretul personal şi familial, onoarea, demnitatea şi protecţia
personală, etc.);

578
 - nivelul (gradul) suportării de către persoana vătămată a suferinţelor psihice sau fizice
(lipsirea de libertate, pricinuirea vătămării corporale, decesul persoanelor apropiate (rudelor),
pierderea sau limitarea capacităţii de muncă, etc.);
- felul vinovăţiei (intenţia, imprudenţa) persoanei care a cauzat prejudiciul, în cazul în care
repararea prejudiciului moral este necesar prezenţa ei.
Instanţele judecătoreşti, la determinarea mărimii prejudiciului moral prin echivalent
bănesc, sînt în drept să ia în consideraţie şi alte circumstanţe probatoare prin actele pricinii, în
particular, situaţia familială şi materială a persoanei care poartă răspundere pentru cauzarea
prejudiciului moral părţii vătămate.
Despăgubirile solicitate cu titlu de daune morale sunt acordate sub forma unor sume băneşti
concrete.
Termenul în interiorul căruia persoana poate să solicite instanţei de judecată repararea
prejudiciului moral este pe parcursul:
- a 3 ani în litigiile delictuale;
- a 1 an de la data cînd salariatul a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului său
(art.355 alin.(1) lit.a) CM);
- a 3 ani de la data apariţiei dreptului respectiv al salariatului, în situaţia în care obiectul
litigiului constă în plata unor drepturi salariale sau de altă natură, ce i se cuvin salariatului;
- a 3 ani de la data primirii răspunsului la cererea prealabilă sau data expirării termenului
prevăzut de Legea contenciosului administrativ pentru soluţionarea acesteia;
- a 3 ani – la produsele pentru care nu este prevăzută stabilirea termenului de valabilitate
sau duratei de funcţionare.
Obligaţia de a dovedi fapta pricinuirii prejudiciului moral (suferinţelor psihice sau fizice
suportate) o exercită partea vătămată, de aceea în cererea despre compensarea prejudiciului
moral trebuie să se indice de către cine, în ce circumstanţe şi în baza căror acţiuni (inacţiuni) i-au
fost cauzate suferinţe morale (psihice) sau fizice, prin ce se manifestă.
La pronunţarea hotărîrii prin care cererea de reparare a prejudiciului moral a fost admisă, instanţa
de judecată trebuie să ţină cont de faptul că în legătură cu îndeplinirea de către salariat a
obligaţiilor de muncă sau ca rezultat al privării ilegale a acestuia de posibilitatea de a munci,
angajatorul este obligat, şi nu în drept, să repare prejudiciul moral.
În afară de cele menţionate, în cazul restabilirii la locul de muncă a salariatului transferat
sau eliberat nelegitim din serviciu, instanţa de judecată la determinarea mărimii prejudiciului
moral trebuie să ţină cont de faptul că mărimea prejudiciului nu poate fi mai mică decît un
salariu mediu lunar a salariatului.
Prejudiciul moral poate fi reparat indiferent de existenţa şi întinderea prejudiciului material, cu
condiţia ca prejudiciul moral să fie expres prevăzut de lege.
În cazul în care cererea de reparare a prejudiciului moral a fost înaintată în instanţa de judecată
împotriva a doi sau mai mulţi pârâţi şi prin hotărîrea pronunţată aceasta a fost admisă, prejudiciul
moral se încasează aparte şi nu solidar.
La examinarea acţiunii civile privind repararea prejudiciului moral rezultat din săvîrşirea
infracţiunilor, înaintată de către persoanele fizice sau juridice, cărora le-au fost cauzate, pe lîngă
criteriile generale de evaluare, se vor lua în considerare criteriile specifice de evaluare a
cuantumului acestor despăgubiri prevăzute la art.219 alin.(4) CPP.
Este necesar de menţionat şi faptul că cererea de reparare a prejudiciului moral, în legătură cu
răspândirea informaţiei ce lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională, poate fi
579
înaintată şi în lipsa ultimei, fapt care urmează a fi dovedit în cadrul şedinţei de reparare a
prejudiciului.
În cumulul circumstanţelor menţionate, concluzionăm că problema abordată este de o importanţă
majoră. Or, tratarea diferită în doctrină şi practica judiciară, cauzează dificultăţi în elucidarea
acesteia, circumstanţă, care urmează a fi exclusă, pentru o aplicare unitară de către toate
instanţele judecătoreşti, şi obligatoriu, prin prisma normelor şi jurisprudenţei CEDO.

Unele particularităţi privind examinarea

dosarelor civile cu participarea persoanelor juridice

1. Dispoziţii generale
Noţiunea de persoană, în sens juridic, include nu numai indivizi, dar şi
persoane juridice, subiecte artificiale care servesc oamenilor ca instrumente
juridice de realizare a propriilor interese ideale sau materiale. În acest sens, art.2
alin.(4) din Codul civil, prevede că „subiecte ale raporturilor juridice sunt
persoanele fizice şi juridice” care în raporturile civile sunt pe picior de egalitate.
Persoana juridică este un subiect de drept, creat artificial de legiuitor,
pentru a permite colectivităţilor de oameni să se manifeste în raporturi juridice
580
similar unui individ. Deşi nu este perceptibilă simţurilor omului, ea este o realitate
cu voinţă proprie, distinctă de voinţa indivizilor care o fondează şi un participant
activ la viaţa juridică, contribuind esenţial la crearea şi punerea în circulaţie a
valorilor.
În literatura juridică s-a relatat că noţiunea teoretică de persoană juridică
permite evidenţierea unor particularităţi care fac conceptul de persoană juridică
mai accesibil. În acest sens, persoana juridică:
- este o organizaţie, şi implicit un subiect de drept, care există
independent de participanţii săi (fondatori, membri, asociaţi);
- are o voinţă independentă (proprie), diferită de cea a participanţilor săi;
- are un patrimoniu propriu, distinct de cel al participanţilor săi;
- poartă răspundere pentru obligaţiile asumate prin organele şi persoanele
sale cu funcţie de răspundere;
- este în drept să emane şi să încheie acte juridice;
- poate participa în organele jurisdicţionale în calitate de reclamant şi
pârât.

Structura organizatorică a persoanei juridice

Persoana juridică are o structură organizatorică proprie. Prin termenul
organizaţie expus în definiţie legiuitorul presupune o structură internă a persoanei
juridice, similară unui organism viu, cu „organe” proprii, legate indisolubil între
ele, prin care colectivul de participanţi (fondatorii, asociaţii, membrii, acţionarii
etc.), indiferent de număr formează şi manifestă o voinţă unitară, caracteristică
unui subiect de drept. Altfel spus, organizarea este structurarea colectivului de
oameni, astfel, încât aceştia să se manifeste în raporturile juridice ca unul singur.
Persoană juridică există numai dacă are o structură internă proprie care
presupune existenţa a cel puţin două organe obligatorii:
- organ suprem (adunarea generală a asociaţilor, a acţionarilor, a
membrilor, congresul, fondatorul, asociatul unic etc.) care formează voinţa
persoanei juridice ca subiect de drept şi determină limitele de exercitare a ei;
- organ executiv (administratorul, directorul, directorul general,
managerul, preşedintele etc.) care exprimă şi manifestă această voinţă în
raporturile juridice.
Atribuţiile principale ale fiecăruia din aceste organe sunt determinate de
lege. Organul suprem este în drept să stabilească unele norme obligatorii pentru
organul executiv, însă, fără a afecta atribuţiile legale ale acestuia.
Unele persoane juridice au o structură mai complexă. În special, societăţile
pe acţiuni de tip deschis trebuie să aibă pe lângă organele menţionate consiliul de
directori şi comisia de cenzori. În anumite condiţii, structuri mai complexe pot

581
avea şi cooperativele de producţie, cooperativele de întreprinzători, întreprinderile
de stat, partidele politice etc. Consiliul şi comisia de cenzori sunt organe formate
de organul suprem şi au competenţa de a supraveghea şi a controla activitatea
organului executiv.
Importanţa juridică a acestei structurări constă în aceea că persoana
juridică, fiind organism artificial, nu are raţiune şi voinţă naturală ca individul, ci
are o raţiune şi voinţă artificială generată de persoanele care formează organele ei
interne.
a) Organul suprem formează voinţa persoanei juridice. Expresie a voinţei
persoanei juridice sunt hotărârile sau deciziile organului suprem. Acestea privesc
modul de alegere şi desemnare în calitate de membru al organului executiv, al
consiliului directorilor, al comisiei de cenzori, de aprobare a bilanţului anual, de
împărţire a dividendelor, etc. Toate actele adoptate de organul suprem au forţă
juridică obligatorie pentru toate celelalte organe ale persoanei juridice, persoanele
cu funcţii de răspundere şi participanţii acesteia şi trebuie executate.
b) Organul executiv (administratorul) deţine atribuţii de organizare a
activităţii, de gestiune a patrimoniului şi de reprezentare a intereselor în raport cu
terţii. Acesta este unicul organ care, în temeiul legii, exprimă voinţa persoanei
juridice în raport cu terţii şi semnează în numele acesteia acte juridice fără procură.
Existenţa organului executiv asigură unicitatea expresiei de voinţă a persoanei
juridice şi exclude posibilitatea ca mai multe persoane să acţioneze ca
reprezentant legal în numele şi pe seama persoanei juridice. Din acest motiv,
persoana fizică desemnată ca administrator unipersonal sau conducător al
organului executiv colegial al persoanei juridice de drept privat trebuie să fie
înregistrată în Registrul de stat în care este înregistrată însăşi persoana juridică.

Răspunderea persoanei juridice

Răspunderea persoanei juridice este asigurată graţie patrimoniului propriu,
asupra căruia creditorii au drept de gaj general. Persoana juridică, participând la
raporturi juridice, îşi asumă anumite obligaţii pe care trebuie să le respecte. Prin
actele încheiate în limita competenţei de către organele sale sau de persoanele
împuternicite, persoana juridică poate leza persoanele cu care contractează, precum
şi pe membrii săi proprii. De aceea, persoana lezată poate atrage persoana juridică
la răspundere pentru reparaţia prejudiciului suportat.
Persoană juridică răspunde cu toată averea care îi aparţine pentru
obligaţiile asumate de organele sale şi de persoanele care o reprezintă. Obligaţiile
unor persoane juridice sunt garantate atât cu activul patrimoniului lor, cât şi cu
întreaga avere a membrilor săi. Exemplu pot servi: societatea în comandită,
societatea în nume colectiv. Din dispoziţiile Codului civil rezultă că asociaţii
582
societăţilor în nume colectiv, comanditaţii şi fondatorii instituţiilor poartă
răspundere subsidiară dacă activele persoanei juridice nu ajung pentru satisfacerea
creanţelor. Creditorii cer mai întâi societăţii să execute obligaţia şi, numai în cazul
în care aceasta nu poate să-şi onoreze obligaţiile, se adresează către asociaţi.
Dispoziţiile privind răspunderea asociaţilor societăţii în nume colectiv şi a
comanditaţilor pentru obligaţiile societăţii sunt imperative, deoarece prin actul
constitutiv sau prin acord această răspundere nu poate fi diminuată sau înlăturată
(Codul civil, art.128 alin.(5)).
Preluând ideea din legislaţia statelor europene, legea naţională a introdus
răspunderea membrilor (fondatorilor) persoanei juridice, membrilor organelor
executive ale acesteia, precum şi a altor persoane care au dreptul de a da
indicaţii obligatorii persoanei juridice debitoare sau pot influenţa în alt mod
acţiunile acesteia. Ei poartă răspundere subsidiară faţă de creditori în măsura în
care bunurile persoanei juridice debitoare sunt insuficiente pentru satisfacerea
creanţelor (art. 27 din Legea insolvabilităţii, art.86 alin.(4), art.118 alin.(2) din
C.civ., art.9 alin.(6), art.74 din Legea nr.1134/1997).
În ceea ce priveşte răspunderea persoanelor juridice de drept
public, bunurile ce le aparţin cu drept de proprietate şi care fac parte din
domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, spre
deosebire de bunurile ce fac parte din domeniul privat care sînt supuse
regimului obişnuit al bunurilor.

Categorii de persoane juridice

Potrivit dispoziţiilor Codului civil, persoanele juridice sunt, în dependenţă
de scopul urmărit de fondatori, de drept public sau de drept privat. Cele de drept
privat, la rândul lor, pot avea scop lucrativ (comercial) ori scop nelucrativ
(necomercial). Potrivit art.57 din Codul civil, „persoanele juridice sunt de drept
public sau de drept privat care, în raporturile civile, sunt situate pe poziţii de
egalitate”.
La baza acestei clasificări se află interesul urmărit. Dacă promovează,
protejează şi realizează un scop general, al întregii colectivităţi (al tuturor
cetăţenilor din ţară sau al locuitorilor unei localităţi), persoana juridică aparţine
domeniului public, iar dacă promovează un interes particular, al fondatorilor
(asociaţilor, membrilor sau al unei categorii de persoane determinate sau
determinabile), persoana juridică aparţine domeniului privat.
a) persoana juridică de drept public Potrivit art.58 din Codul civil, sunt
persoane juridice de drept public: statul; unităţile administrativ-teritoriale; organele
de stat împuternicite prin lege să exercite o parte din funcţiile Guvernului; organele

583
de stat împuternicite prin actele autorităţilor publice centrale să exercite o parte din
funcţiile Guvernului dacă această posibilitate este prevăzută expres de lege.
Acestora li se aplică normele ce privesc persoanele juridice reglementate de Codul
civil, dacă contrariul nu rezultă din prevederile legilor speciale (Codul civil,
art.192 alin.2).
Statul delegă în unele cazuri exercitarea unor atribuţii către persoane
juridice formate de persoane private. Deşi îndeplinesc atribuţii de stat, adică
publice, acestea nu devin persoane juridice de drept public. Astfel de persoane
juridice sunt Camera de Comerţ şi Industrie, Uniunea Notarilor, Baroul Avocaţilor
etc.
Statul este o persoană juridică de drept public, participă la raporturile
reglementate de legislaţia civilă pe principiul egalităţii. S-a afirmat că statul este o
persoană juridică deosebită, deoarece nu îi sunt aplicabile „normele care
alcătuiesc fondul de principii esenţiale ale persoanelor juridice”65. Această
afirmaţie îşi are fundamentul în art.58 alin.(4) din Codul civil care arată că
articolele din capitolul II al cărţii întâi nu sunt aplicabile persoanelor juridice de
drept public. Altfel spus, statului nu îi sunt aplicabile dispoziţiile cu privire la
constituirea, reorganizarea, dizolvarea şi lichidarea persoanelor juridice,
reglementate în Codul civil.
Atribuţiile statului ca persoană juridică sunt exercitate de organele sale în
limitele competenţei lor. Organele statului, potrivit Constituţiei, sunt numite
autorităţi publice. Capacitatea civilă a statului se manifestă în exterior prin Guvern
şi organele centrale de specialitate ale statului. Organe centrale de specialitate ale
statului sunt ministerele, care conduc domeniile încredinţate şi care sunt
responsabile de activitatea acestora. Altfel spus, aceste organe realizează
capacitatea juridică a statului şi pot dobândi şi exercita drepturi şi obligaţii
patrimoniale şi personale nepatrimoniale în numele Republicii Moldova, intrând în
diverse raporturi juridice cu alte subiecte de drept. Deci, miniştrii, conducătorii de
departamente şi alte autorităţi publice ale statului sunt reprezentanţii statului, şi
contractele semnate de aceştia, în limitele stabilite, sunt obligatorii pentru stat.
Statul nu poate refuza de la actele juridice semnate de un ministru desemnat, decât
dacă acestea nu au fost anulate pentru temeiurile stabilite la art.216-233 Cod civil.
Organele centrale de specialitate ale statului reprezintă statul şi în
instanţele de judecată.
Ca subiect de drept civil statul intră în diverse raporturi juridice: de
proprietate, obligaţionale, succesorale etc. Statul răspunde faţă de persoanele fizice
şi juridice pentru prejudiciul cauzat de organele sale şi de persoanele cu funcţii de
răspundere.
65
C., Stătescu. Drept civil. Bucureşti, 1970, p. 469.
584
 Organele de stat – persoane juridice de drept public, împuternicite prin
lege să exercite o parte din funcţiile Guvernului, nefiind subordonate
Guvernului
Prin legi speciale, au fost fondate persoane juridice care îndeplinesc
anumite funcţii publice, care contribuie la exercitarea puterii executive în stat, dar
nu sunt structuri ale Guvernului, nici nu i se subordonează acestuia. Astfel de
persoane juridice sunt:
Banca Naţională a Moldovei, al cărui mod de constituire şi funcţionare
este reglementat prin Legea nr.548/1995 cu privire la Banca Naţională a Moldovei.
Legea stabileşte, la art.1, că Banca Naţională „este persoană juridică publică
autonomă şi este responsabilă faţă de Parlament”. Ea stabileşte, supraveghează şi
promovează politica monetară şi valutară în Republica Moldova.
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, care a fost constituită în temeiul
Legii nr.192/1998 privind Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, este persoană
juridică şi autoritate a administraţiei publice, efectuează reglementarea,
supravegherea şi controlul pieţei valorilor mobiliare şi al activităţii participanţilor
la ea, fiind învestită cu putere de decizie, de interdicţie, de intervenţie, de control şi
de sancţionare disciplinară şi administrativă. Autoritatea Comisiei Naţionale se
extinde pe întreg teritoriul Republicii Moldova.
Curtea de Conturi, care a fost constituită prin Legea nr.312/1994 privind
Curtea de Conturi, este organul suprem de control financiar în stat, persoană
juridică, care exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de
folosire a resurselor financiare publice, precum şi asupra modului de gestiune a
patrimoniului public.
Organele de stat – persoane juridice de drept public, împuternicite prin
actele autorităţilor publice centrale să exercite o parte din funcţiile Guvernului,
în cazul în care această posibilitate este prevăzută expres de lege
Organele care exercită o parte din atribuţiile Guvernului sunt ministerele,
departamentele şi alte organe fondate de acestea. Potrivit art.58 alin.(2) din Codul
civil, aceste organe au statut de persoană juridică doar dacă există o prevedere
legală expresă în acest sens. În Legea cu privire la Guvern nu este stabilit expres că
ministerele şi departamentele se formează ca persoane juridice şi nici nu se
prevede că Guvernul ar putea crea persoane juridice. Ministerelor şi
departamentelor li se atribuie statutul de persoană juridică prin Regulamentele
aprobate de Guvern şi, în această situaţie, ele trebuie privite ca organe ale unei
persoane juridice, adică ale statului, şi nu ca subiecte de sine-stătătoare. Această
afirmaţie se bazează pe faptul că ministerele şi departamentele nu au patrimoniu
distinct, deoarece bunurile de care se folosesc aparţin statului. Ministerele şi

585
departamentele nu au scop propriu, ele contribuind la realizarea scopului de către
stat. În lipsa unui patrimoniu distinct, nu poartă nici răspundere proprie. Exercitând
atribuţiile statului într-un anumit domeniu, angajează statul în anumite raporturi.
Prin urmare, statul este cel care răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor civile
asumate.
Personalitatea juridică a unor structuri ale Guvernului rezultă din
dispoziţiile unor legi speciale. De exemplu:
- Camera de Licenţiere, potrivit dispoziţiilor art.7 din Legea
nr.451/2001, are statut de persoană juridică;
- Agenţia Naţională pentru Reglementarea în Energetică este, potrivit
Legii nr.137/1998 cu privire la energia electrică, autoritate a administraţiei
publice cu statut de persoană juridică subordonată Guvernului;
- Agenţia Naţională pentru Reglementare în Telecomunicaţii şi
Informatică este, potrivit art.8 din Legea nr.520/1995, autoritate publică
centrală cu statut de persoană juridică;
- Agenţia Naţională pentru Protecţia Concurenţei este, potrivit Legii
nr.1103/2000 cu privire la protecţia concurenţei, autoritate a administraţiei
publice şi are statut de persoană juridică;
- Agenţia de Stat pentru Drepturile de Autor are, potrivit Legii
nr.293/1994 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, statut de
persoană juridică şi se subordonează Guvernului;
- Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova (Legea
nr.753/1999 privind Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii
Moldova66);
- Serviciul de Protecţie şi Pază de Stat (Legea nr.1457/1998 cu privire
la Serviciul de Protecţie şi Pază de Stat67);
- Administraţiile Zonelor Libere (Legea nr.440/2001 cu privire la
zonele libere68).
Pe lângă persoanele juridice enumerate, menţionăm şi Consiliul
Superior al Magistraturii69 şi Comisia Electorală Centrală, care nu se
încadrează în celelalte categorii, însă, care, de asemenea, au statut de
persoane juridice de drept public70.
Unităţile administrativ-teritoriale Potrivit art.58 din Codul civil, art. 3
alin. (2) din Legea nr. 764/2001 privind organizarea administrativ-teritorială a
Republicii Moldova, art.4 din Legea nr.123/2003 privind administrarea publică
66
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1999, nr.156.
67
Idem, 1998, nr.12-13.
68
Idem, 2001, nr.108-109.
69
Legea nr. 947/1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii. În: „Monitorul Oficial al Republicii
Moldova”, 1996, nr.64.
70
Codul electoral nr.1381/1997. În: „Monitorul Oficial al Republicii Moldova”, 1997, nr.81.
586
locală, unităţile administrativ – teritoriale sunt persoane juridice de drept public. În
Republica Moldova, unităţile administrativ-teritoriale sunt sub formă de; a) sate b)
oraşe, c) raioane d) UTA Găgăuzia. În totalitatea lor, unităţile administrativ-
teritoriale71 formează unitatea teritorială a ţării.
Unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice deosebite,
deoarece acestora, ca şi statului, nu le sunt aplicabile normele ce reglementează
statutul juridic al persoanelor juridice private. Formarea, desfiinţarea şi schimbarea
statutului juridic al unităţii administrativ-teritoriale se efectuează de către
Parlament. Unitatea administrativ-teritorială de sine-stătătoare se formează dacă
are cel puţin 1500 de locuitori şi dispune de mijloace financiare suficiente pentru
întreţinerea aparatului primăriei şi instituţiilor din sfera socială.
Capacitatea juridică a unităţii administrativ-teritoriale este exercitată de
autorităţile administraţiei publice locale, adică de consilii şi primari, în
conformitate cu competenţa stabilită prin lege.
În raporturile juridice civile, unitatea administrativ-teritorială se află pe
poziţie de egalitate cu persoanele fizice şi juridice.
b) persoanele juridice de drept privat
Sunt de drept privat persoanele juridice, constituite de persoane
private, care urmăresc un scop particular al fondatorilor (membrilor,
asociaţilor) sau al altor persoane determinate sau determinabile prin actul de
constituire.
Sunt de drept privat persoanele juridice cu scop lucrativ şi persoanele
juridice fără scop lucrativ. Principala deosebire dintre aceste două categorii
constă în scopul urmărit de fondatorii (asociaţii) acestor persoane juridice. La
constituirea societăţii comerciale, fondatorii urmăresc obţinerea şi împărţirea
de beneficii, iar la constituirea societăţilor necomerciale asociaţii urmăresc
satisfacerea necesităţilor lor spirituale, culturale, sociale precum şi, de regulă,
a necesităţilor comunităţii sau a păturilor defavorizate ale societăţii. În
societatea comercială, fondatorii şi asociaţii au drepturi patrimoniale
transmisibile faţă de ea, pe când, în cele necomerciale asociaţii, de regulă, nu
au drepturi patrimoniale transmisibile. Excepţie fac unele societăţi
necomerciale care comportă particularităţi de societate comercială, cum ar fi:
asociaţiile de economii şi împrumut, asociaţiile de locatari şi altele, în care
asociaţii au drepturi patrimoniale.
Potrivit legislaţiei Republicii Moldova, noţiunea de persoană juridică
cu scop lucrativ este mai largă decât noţiunea de societate comercială,
deoarece include şi cooperativele, întreprinderile de stat şi întreprinderile
municipale.
71
Lista unităţilor administrativ-teritoriale este anexată la Legea nr.764/2001 privind organizarea
administrativ-teritorială a Republicii Moldova.
587
 Persoane juridice cu scop lucrativ sunt: societatea comercială,
cooperativa, întreprinderea de stat şi întreprinderea municipală. Societăţile
comerciale sunt constituite pentru desfăşurarea activităţii de întreprinzător,
obţinerii de beneficii şi împărţirii lor cu titlu de dividend între asociaţi. Acelaşi
scop, în principiu, îl urmăresc şi membrii fondatori ai cooperativelor de
întreprinzător şi de producţie, precum şi fondatorii întreprinderilor de stat şi celor
municipale. Persoanele juridice cu scop lucrativ sunt numite frecvent întreprinderi.
Societatea comercială Societatea comercială poate fi definită ca o
persoană juridică fondată în baza actului de constituire prin care asociaţii
convin să pună în comun anumite bunuri pentru exercitarea activităţii de
întreprinzător în scopul obţinerii şi împărţirii de beneficii.
În legislaţia Republicii Moldova sunt reglementate 4 forme de societăţi
comerciale, cunoscute dreptului continental: societatea în nume colectiv, societatea
în comandită, societatea cu răspundere limitată şi societatea pe acţiuni.
Cooperativa Cooperativa sau societatea cooperatistă este o persoană
juridică, formată prin voinţa a cinci sau mai multe persoane exprimată în
actul de constituire, în care acestea convin să pună în comun anumite bunuri
pentru a desfăşura anumite activităţi şi care contribuie la obţinerea unor
beneficii sau la realizarea unor economii de către membri ei. Aceştia nu
răspund pentru obligaţiile cooperativei, ci suportă riscul activităţii ei în
limitele valorii cotei din patrimoniu deţinute.
Cooperativa este privită ca o persoană juridică care îmbină calităţi
ale societăţii comerciale şi calităţi ale societăţii necomerciale. Cooperativa se
poate constitui în una din următoarele forme: de producţie, de întreprinzător
şi de consum.
Întreprinderea de stat este persoană juridică ce desfăşoară, în baza
proprietăţii de stat date ei în gestiune, activitate de întreprinzător şi poartă
răspundere, cu tot patrimoniul său, pentru obligaţiile asumate. Bunurile
depuse în capitalul social al întreprinderii de stat aparţine statului cu drept de
proprietate. Întreprinderea de stat este fondată de Guvern sau de un alt organ
abilitat prin lege. Modul de constituire şi de funcţionare a întreprinderii de
stat este reglementat prin art.179 din Codul civil şi prin Legea nr.146/1994 cu
privire la întreprinderea de stat.
Întreprinderea municipală este persoană juridică, formată în baza
proprietăţii unităţii administrativ-teritoriale, care, prin utilizarea efectivă a
acestei proprietăţi, desfăşoară activitate de întreprinzător de producere a
mărfurilor, de executare a lucrărilor şi de prestare a serviciilor pentru
satisfacerea cerinţelor fondatorului şi pentru realizarea intereselor sociale şi
economice ale colectivului de muncă. Întreprinderea municipală are ca

588
 fondator unitatea administrativ-teritorială şi se constituie, la decizia
consiliului local, de către primar. Modul de constituire şi de funcţionare a
întreprinderii municipale se reglementează prin Regulamentul model al
întreprinderii municipale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.387 din 6
iunie 199472.
Persoanele juridice fără scop lucrativ sunt numite şi organizaţii
necomerciale sau organizaţii neguvernamentale. Acestea nu au scop lucrativ,
deoarece fondatorii, asociaţii şi membrii lor nu au scopul de a obţine profit
din activitatea acestor persoane juridice, ci au unul ideal, cel de a satisface
anumite interese spirituale, culturale, ştiinţifice, sociale etc. Fondatorii,
asociaţii şi membrii organizaţiei necomerciale nu deţin drepturi patrimoniale
faţă de această persoană juridică.
Potrivit dispoziţiilor Codului civil, există trei categorii de organizaţii
necomerciale: asociaţia, fundaţia şi instituţia.
Asociaţia este organizaţie necomercială constituită benevol de
persoane fizice şi persoane juridice, unite, în modul prevăzut de lege, prin
comunitate de interese care nu contravin ordinii publice şi bunelor moravuri,
pentru satisfacerea unor necesităţi nemateriale. Asociaţia poate avea forma de
asociaţie obştească, de partid politic sau de organizaţie social-politică, de
sindicat, patronat, de uniune de persoane juridice, de organizaţie religioasă
(cult), de asociaţie de economii şi împrumut sau de asociaţie de locatari în
condominiu etc.
Fundaţia se constituie în temeiul Legii nr.581/1999 cu privire la
fundaţii, reprezentând prin sine o persoană juridică – organizaţie
necomercială fără membri, înfiinţată în baza actului de constituire de către
una sau mai multe persoane fizice şi/sau juridice, dotată cu patrimoniu,
distinct şi separat de patrimoniul fondatorilor, care este destinat atingerii
scopurilor necomerciale prevăzute în statut.
Instituţia este o persoană juridică - organizaţie necomercială formată
de una sau mai multe persoane pentru exercitarea unor funcţii de
administrare, sociale, culturale, de învăţământ şi a altor funcţii cu caracter
necomercial. Fondatori sunt persoanele care formează patrimoniul iniţial al
instituţiei, care o finanţează, parţial sau integral, pe parcursul activităţii şi
care sunt responsabile de obligaţiile ei dacă activele sunt insuficiente pentru
stingerea obligaţiilor. Instituţia se poate constitui în două forme, şi anume în:
- instituţie publică - organizaţie necomercială formată de una sau mai
multe persoane juridice de drept public (de stat, unitate administrativ-
teritorială sau de o altă persoană de drept public) pentru exercitarea unor
funcţii de administrare, sociale, culturale, de învăţământ şi a altor funcţii cu
72
Vezi: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.2.
589
 caracter necomercial. Sunt instituţii publice: teatrele, circurile, organizaţiile
concertistice, muzeele, bibliotecile, şcolile, liceele, colegiile, universităţile,
policlinicile, spitalele şi alte persoane juridice formate în temeiul actelor emise
de autorităţile publice centrale sau locale. De asemenea, sunt instituţii publice:
Academia de Ştiinţe a Moldovei73, Casa Naţională de Asigurări Sociale74,
Compania „Teleradio-Moldova” 75, instituţiile penitenciare76 etc.
- instituţie privată - organizaţie necomercială formată de una sau mai
multe persoane private pentru exercitarea unor funcţii de administrare,
sociale, culturale, de învăţământ şi a altor funcţii cu caracter necomercial.
Persoanele private sunt în drept să creeze instituţii sub formă de muzee,
biblioteci, şcoli, licee, colegii, universităţi, policlinici, spitale, teatre, circuri,
organizaţii concertistice etc.

2. Aspecte procesuale privind examinarea dosarelor civile cu

participarea persoanelor juridice
Participarea persoanelor juridice la raporturile juridice de orice natură
trebuie privită ca o participare a unui simplu subiect de drept şi, participarea
acestora în cadrul unor procese judiciare, de regulă, nu evidenţiază particularităţi
de esenţă.
Astfel, legea procesuală nu face deosebire între participanţi la proces după
cum acestea sunt persoane fizice sau juridice, sau după cum persoanele juridice
sunt de drept public sau de drept privat.
Totuşi, luând în consideraţie specificul organizării persoanelor juridice,
diversitatea de tipuri de persoane juridice, multitudinea de reglementări speciale ce
privesc statutul lor, sunt totuşi anumite particularităţi ce ţin de participarea acestora
în instanţele de judecată în calitate de participant în proces, despre care ne vom
referi în continuare.

Competenţa
La stabilirea instanţelor competente de a soluţiona o anumită pricină sau o
categorie de pricini, legiuitorul a luat ca bază, de regulă, natura litigiului, nu
calitatea persoanelor antrenate în proces.
Astfel, regula generală stabilită de art. 28 din Codul de procedură civilă
este că pricinile civile cu participarea persoanelor fizice şi juridice, autorităţilor
73
Legea nr.1181/2000 cu privire la Academia de Ştiinţe a Moldovei. În: „Monitorul Oficial al Republicii
Moldova”, 2000, nr.141-143.
74
Legea nr.489/1999 privind sistemul public de asigurări sociale. În: „Monitorul Oficial al Republicii
Moldova”, 2000, nr.1-4.
75
Legea nr. 1320/2002 cu privire la instituţia publică naţională a audiovizualului Compania „Teleradio-
Moldova”. În: „Monitorul Oficial al Republicii Moldova”, 2002 nr.117-119.
76
Legea nr.1036/1996 cu privire la sistemul penitenciar. În: „Monitorul Oficial al Republicii Moldova”,
1997, nr.15.
590
publice, privind apărarea drepturilor încălcate sau contestate, libertăţilor şi
intereselor legitime, dacă apărarea nu se efectuează pe o altă cale judiciară, se
examinează de către instanţele de drept comun. Regula enunţată se referă şi la
pricinile cu participarea cetăţenilor străini, apatrizilor, organizaţiilor străine
organizaţiilor cu investiţii străine precum şi a organizaţiilor internaţionale.
Totodată, Codul de procedură civilă face o diferenţiere de competenţă după
natura litigiilor, atribuind competenţa de examinare a litigiilor economice unor
instanţe specializate - instanţelor judecătoreşti economice, iar a celor de contencios
administrativ – de către complete specializate din cadrul instanţelor de drept
comun sau de către instanţele economice în funcţie de natura cerinţelor înaintate.
Potrivit art. 29 din Codul de procedură civilă, instanţele judecătoreşti
economice vor examina litigiile economice ce apar din raporturi juridice civile,
financiare, funciare, din alte raporturi dintre persoane juridice.
Instanţele economice, de asemenea, vor examina litigiile apărute între
persoane juridice, persoane fizice care practică activitate de întreprinzător fără a se
constitui persoană juridică, care au dobândit statutul de întreprinzător individual în
temeiul art. 26 din Codul civil sau Legii nr. 93/1998 cu privire la patenta de
întreprinzător.
De asemenea, potrivit art. 29 alin. (3) din Codul de procedură civilă,
instanţele judecătoreşti economice judecă pricinile ce ţin de competenţa lor cu
participarea organizaţiilor şi cetăţenilor Republicii Moldova, precum şi a
organizaţiilor şi cetăţenilor străini, apatrizilor, organizaţiilor cu investiţii străine,
organizaţiilor internaţionale care practică activităţi de întreprinzător, dacă prin
lege, printr-un tratat internaţional la care Republica Moldova este parte sau prin
înţelegere a părţilor nu se stabileşte o altă modalitate de soluţionare a unor astfel de
litigii.
După cum se vede, principiul care a stat la baza delimitării competenţei
între instanţele judecătoreşti nu a este calitatea participanţilor la proces, ci natura
litigiilor. În acelaşi timp, o anumită categorie de litigii au fost atribuite Curţii de
Apel Economice spre examinare în primă instanţă, caz în care se poate spune că s-
a ţinut cont de calitatea participanţilor la proces şi anume: litigiile ce vizează
interesele statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale ce ţin de buget, precum şi
cele privind rezilierea contractelor ce lezează interesele statului.

Taxa de stat
Impunerea cu taxă de stat a persoanelor juridice se efectuează în condiţii
generale, conform prevederilor Codului de procedură civilă şi Legii taxei de stat
nr. 1216/1992, cu unele mici particularităţi.

591
 Astfel, dacă în baza art. 85 alin. (4) din Codul de procedură civilă,
persoanele fizice pot fi scutite de către instanţa judecătorească de achitarea taxei de
stat ţinând cont de starea materială a acestora, persoanele juridice nu pot beneficia
de o astfel de scutire.
Persoanele juridice, de rând cu cele fizice, de altfel, pot beneficia, la
decizia instanţei de judecată, de o amânare sau eşalonare a plăţii taxei de stat în
baza art. 86 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
Persoanele juridice declarate în stare de insolvabilitate, la introducerea în
instanţa de judecată a acţiunilor de urmărire a creanţelor debitoare, de anulare a
actelor juridice fictive sau frauduloase, a garanţiilor acordate, a tranzacţiilor
încheiate şi a actelor de transfer de proprietate, plătesc taxa de stat după
examinarea cauzei, dar nu mai târziu de 6 luni din data adoptării de către instanţa
de judecată a hotărîrii. Această amânare a taxei de stat, prevăzută de art. 86 alin.
(2) din Codul de procedură civilă, operează prin efectul legii, fără ca instanţa de
judecată, în acest caz, să poată modifica, restrânge sau lărgi termenul ori
cuantumul taxei de stat. Amânarea menţionată nu se aplică în cazul în care
persoana juridică declarată în stare de insolvabilitate operează în calitate de
mandatar al unei alte persoane.
Totodată, trebuie de remarcat, că la depunerea recursurilor împotriva
deciziilor instanţelor de apel, potrivit art. 437 alin. 2 din Codul de procedură civilă,
scutirile şi înlesnirile prevăzute de art. 86 din Codul de procedură civilă nu se
aplică.
Astfel, persoanele juridice declarate în stare de insolvabilitate vor achita
taxa de stat pentru examinarea litigiilor în faţa primei instanţe şi a instanţei de apel
în maximum 6 luni de la data adoptării hotărârii, iar la înaintarea recursurilor
împotriva deciziilor instanţelor de apel, taxa de stat va fi achitată pe baze generale.
La achitarea taxei de stat de către bănci, având în vedere că acestea
efectuează plăţile prin intermediul propriilor subdiviziuni, acestea urmează a
prezenta instanţei confirmarea plăţii de către Banca Naţională a Moldovei.

Tranşarea prealabilă a litigiului

Spre deosebire de prevederile Codului de procedură civilă din 1964, care
statua asupra obligativităţii măsurilor de tranşare prealabilă a litigiilor economice
(respectiv, majoritatea litigiilor cu participarea persoanelor juridice) înainte de
transmiterea spre examinare, noul Cod de procedură civilă nu mai conţine astfel de
prevederi.
Potrivit art. 167 alin. (2) lit. h) din Codul de procedură civilă, la cererea de
chemare în judecată urmează a fi anexate acte care confirmă respectarea procedurii
de soluţionare prealabilă a litigiului pe cale extrajudiciară, dacă pentru un astfel de

592
litigiu îndeplinirea acestei proceduri este prevăzută de lege sau de contractul
părţilor, iar potrivit art. 170 alin. (1) lit. a) din acelaşi Cod judecătorul restituie
cererea de chemare în judecată dacă reclamantul nu a respectat procedura de
soluţionare prealabilă a pricinii pe calea extrajudiciară, prevăzută de lege pentru
categoria respectivă de pricini sau de contractul părţilor.
Astfel, putem spune că legiuitorul a transferat chestiunea privind tranşarea
prealabilă a litigiului din sfera procesuală în sfera dreptului material şi a înţelegerii
dintre părţi.

Referinţa
Potrivit art. 186 alin. 2 din Codul de procedură civilă, în instanţele
judecătoreşti economice, depunerea referinţei este obligatorie. Nedepunerea ei în
termenul stabilit de instanţă atrage decăderea pîrîtului din dreptul de a mai propune
probe, cu excepţia:
- pricinilor dintre acţionar şi societatea pe acţiuni, între membrii altor
societăţi şi societate, indiferent de subiect, ce rezultă din activitatea economică a
societăţii respective;
- pricinilor privind declararea insolvabilităţii;
- pricinilor privind contestarea actelor administrative ce vizează dreptul
de proprietate asupra unor bunuri care au intrat în circuitul civil;
- pricinilor privind contestarea, în condiţiile legii, a hotărârilor arbitrale
şi eliberarea titlurilor executorii.
Totuşi, în cazul în care pîrîtul nu este reprezentat în judecată de un jurist,
instanţa poate acorda, la cerere, un termen pentru pregătirea apărării şi depunerea
referinţei.

Citarea, înştiinţarea şi comunicarea actelor de procedură

Citarea, înştiinţarea şi comunicarea actelor de procedură sunt menite să
asigure realizarea a două principii de bază în procesul civil: dreptul la apărare şi
contradictorialitatea.
Citarea, înştiinţarea şi comunicarea actelor de procedură se efectuează în
condiţiile art. 100-109 din Codul de procedură civilă, legea procesuală prevăzând
unele reguli specifice pentru persoanele juridice.
Astfel, în cazul când se citează statul, unităţile administrativ-teritoriale şi
autorităţile publice, citaţia şi înştiinţarea se expediază la sediul administraţiei, când
se citează persoanele juridice de drept privat, citaţia şi înştiinţarea se expediază la
sediul lor principal conform înregistrării de stat sau, după caz, la sediul
reprezentanţei sau al filialei.

593
 Citaţia sau înştiinţarea adresată unei persoane juridice se înmânează
persoanei cu funcţie de răspundere respective contra semnătură pe cotor, aceasta
fiind, de regulă, conducătorul persoanei juridice de drept public, organul executiv
al persoanei juridice de drept privat, iar în cazul persoanei juridice aflate în proces
de lichidare – lichidatorului sau administratorului procesului de insolvabilitate,
după caz. De asemenea, citaţia poate fi înmânată în acelaşi mod unui alt angajat, de
exemplu persoanei responsabile de primirea corespondenţei sau persoanei de
serviciu, considerându-se recepţionată de organizaţie.
Aceleaşi reguli se aplică în egală măsură şi în cazul comunicării actelor de
procedură, cum ar fi încheierile, hotărârile sau titlurile executorii.

Amânarea, suspendarea examinării cauzei

Conform art. 191, 206 (5) din Codul de procedură civilă, instanţa poate
stabili un alt termen de judecată din motive temeinice cum ar fi de exemplu,
imposibilitatea părţii de a se prezenta în şedinţă de judecată la data fixată din
motive ce nu depind de voinţa sa, neprezentarea în şedinţă de judecată a avocatului
(reprezentantului) sau a celui care acordă asistenţă părţii, sau a unui alt participant
la proces.
În legătură cu aceste prevederi ale legii procesuale, trebuie de avut în
vedere faptul, că persoanele juridice, care constituie o comunitate de persoane şi
care prin definiţie participă în circuitul civil exclusiv prin reprezentanţi, au mai
multe posibilităţi de a delega în faţa instanţei un reprezentant. În aceste condiţii,
concediul medical sau anual al directorului sau al reprezentantului prin procură a
persoanei juridice nu întotdeauna poate servi ca temei suficient pentru amânarea
examinării cauzei.
De asemenea, decesul sau pierderea capacităţii de exerciţiu, chemarea în
rândurile forţelor armate, căutarea conducătorului unei persoane juridice sau alte
situaţii similare prevăzute de art. 260 şi 261 din Codul de procedură civilă nu pot
duce la suspendarea examinării cauzei, deoarece parte pe dosar este persoana
juridică şi nicidecum nu persoana care o reprezintă. Suspendarea examinării
cauzelor cu participarea persoanelor juridice are loc sau poate avea loc doar în
temeiurile prevăzute de art. 260 lit. a), c) şi d) Cod de procedură civilă, precum şi a
celor prevăzute de art. 261 lit. c), d), e) şi h) Codul de procedură civilă.

Reprezentarea judiciară a persoanelor juridice

Având în vedere, că, după cum s-a menţionat mai sus, persoana juridică
este un subiect de drept creat artificial de legiuitor, pentru a permite colectivităţilor
de oameni să se manifeste în raporturi juridice similar unui individ, acesta participă

594
în circuitul civil, respectiv şi în cadrul unui proces civil, exclusiv prin
reprezentanţi.
În faţa instanţei de judecată, persoana juridică poate fi reprezentată atît de
către organele lor de administrare, care acţionează în limitele împuternicirilor
atribuite prin lege, prin alte acte normative sau prin actele lor de constituire,
precum şi de către reprezentanţii prin procură, în baza contractelor de mandat
încheiate în temeiul art. 1030-1052 din Codul civil.
Conducătorul organizaţiei îşi confirmă împuternicirile prin documentele
prezentate în judecată ce atestă funcţia sau calitatea lui de serviciu, în special, prin
extrasul din Registrul de stat ce confirmă funcţia de manager.
În caz de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice, interesele ei pot fi
reprezentate de administratorul din oficiu sau de lichidator, desemnaţi în condiţiile
legii.
In cazul reprezentării persoanei juridice de o altă persoană decât cele
indicate mai sus, aceasta urmează a-şi dovedi împuternicirile prin prezentarea unei
procuri eliberate de administrator sau lichidator, în care să-i fie consemnate
împuternicirile.
Trebuie de remarcat faptul, că în cazul recunoaşterii pretenţiilor de către
persoana juridică – pârât, sau renunţarea la acţiune de către persoana juridică –
reclamant, sau în cazul încheierii unei tranzacţii de împăcare, urmează a fi
verificate suplimentar împuternicirile reprezentantului persoanei juridice, fără
deosebire dacă acesta este administrator, lichidator sau reprezentant prin procură.
Astfel, împuternicirile lichidatorului sunt limitate la acţiunile ce au ca scop
înstrăinarea patrimoniului şi satisfacerea creditorilor, iar împuternicirile organului
executiv (administratorului) ar putea fi limitate prin lege sau actele de constituire.
De exemplu, potrivit art. 82, 83 din Legea 1134/1997 privind societăţile pe acţiuni
organul executiv al societăţii pe acţiuni nu poate încheia tranzacţii sau câteva
tranzacţii legate reciproc, efectuate direct sau indirect, în ceea ce priveşte
achiziţionarea sau înstrăinarea, punerea în gaj sau luarea de către societate cu titlu
de cauţiune, darea în arendă sau arendarea cu drept de răscumpărare a bunurilor a
căror valoare constituie peste 25% din valoarea activelor societăţii conform
ultimului bilanţ. De asemenea, împuternicirile organului executiv pot fi limitate şi
mai mult prin deciziile organelor ierarhic superioare ale societăţii pe acţiuni.
În concluzie, existenţa împuternicirilor reprezentantului care acţionează în
bază de procură urmează a fi verificată prin prisma art. 81 din Codul de procedură
civilă. Mai mult, urmează a fi verificate şi împuternicirile persoanei care a eliberat
procura. În acest sens, este de menţionat că împuternicirile reprezentantului nu vor
putea fi mai largi decât cele ale organului care a delegat împuternicirile privind
reprezentarea persoanei juridice.

595
 La încheierea unei tranzacţiei de împăcare, care va avea ca obiect
transmiterea unui imobil, reprezentantul prin procură va putea semna o astfel de
tranzacţie doar în temeiul unei procuri autentificată notarial, în virtutea art. 252
alin. (2) din Codul civil.

Andrei Bloşenco
doctor în drept, Nicolae Clima
profesor universitar judecător la Curtea
Supremă de Justiţie

596
 Litigii ce ţin de repararea prejudiciului în legătură cu cauzarea
daunei sănătăţii

I. Noţiuni generale

Integritatea fizică a persoanei este un atribut esenţial şi un drept fundamental al persoanei. În concordanţă cu acest principiu unanim admis,
în societatea noastră se impune o compensare bănească pentru orice vătămare corporală nu doar prin sistemul asigurărilor sociale.
În prezentul Cod civil răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii este
reglementată potrivit aceloraşi reguli, indiferent de existenţa sau lipsa raporturilor de muncă între persoana vătămată şi autorul faptei ilicite la
momentul săvârşirii ei. Cert este faptul că indiferent de domeniul în care a fost cauzat prejudiciul prin vătămare a integrităţii corporale sau
prin altă vătămare a sănătăţii (în legătură cu executarea obligaţiilor de serviciu sau în afara acestor raporturi), răspunderea se va angaja
potrivit normelor Codului civil. Aceasta se explică prin faptul că în caz de vătămare a integrităţii corporale sau altă vătămare a sănătăţii se
lezează drepturile absolute ale persoanei – viaţa şi sănătatea, şi, drept urmare, repararea prejudiciului cauzat se va face potrivit regulilor
răspunderii delictuale.
Reieşind din aceasta, instanţele de judecată vor examina cauzele ce vizează litigiile privind:
a) repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea sănătăţii salariaţilor în timpul şi în legătură cu executarea obligaţiilor de serviciu,
cetăţenilor încadraţi în muncă în baza contractelor de antrepriză şi de mandat:
b) repararea daunei cauzate cetăţeanului de către o organizaţie, indiferent de forma de proprietate cu care el nu se află în raporturi
de muncă, precum şi repararea daunei pricinuite de către un cetăţean, inclusiv de un cetăţean-antreprenor;
c) completarea cheltuielilor suplimentare cauzate prin vătămarea sănătăţii (cheltuielile pentru alimentaţie suplimentară, îngrijire
străină, de protejare, procurarea medicamentelor, reciclarea profesională, tratamentul la sanatoriu, inclusiv costul drumului
până la locul de tratament tur-retur pentru victimă, iar în cazurile necesare şi pentru persoana care o însoţeşte, procurarea
mijloacelor de transport special, reparaţia lor, procurarea benzinei ş.a.), dacă aceste feluri de ajutor nu au fost oferite victimei
gratuit; plata achitată victimei de către patron sub formă de indemnizaţie unică;
d) achitarea indemnizaţiei unice de către angajator victimei (salariatului) în legătură cu pierderea capacităţii de muncă sau
decesul salariatului în urma unui accident de muncă sau unei afecţiuni profesionale;
e) repararea daunei în legătură cu decesul întreţinătorului;
f) majorarea sau diminuarea cuantumului plăţilor calculate la repararea daunei în caz de schimbare a gradului de pierdere
capacităţii de muncă, de schimbare a numărului de persoane care dispun de dreptul la despăgubire a daunei în caz de pierdere a
întreţinătorului;
g) recalcularea despăgubirii daunei cauzate prin vătămarea sănătăţii în dependenţă de creşterea reală a salariului mediu pe ţară în
modul stabilit de lege;
h) acordarea plăţilor pentru repararea daunei cauzate prin vătămarea sănătăţii pe un termen nou după examenul medical;
i) repararea prejudiciului cauzat sănătăţii de către animale, prin surparea construcţiei sau prin scurgere din construcţie şi alte
cazuri.
Pentru angajarea răspunderii pentru prejudiciul cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin deces sunt necesare următoarele condiţii:
prejudiciul, fapta ilicită, raportul cauzal dintre faptă şi prejudiciu şi vinovăţia. Lipsa unei condiţii, potrivit regulii generale, exclude
răspunderea delictuală, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege când răspunderea delictuală se poate angaja şi în lipsa uneia sau unor
condiţii. Legislaţia civilă cunoaşte cazuri în care răspunderea delictuală se antrenează în lipsa caracterului ilicit al faptei dăunătoare (art. 1402
Cod civil) sau în lipsa vinovăţiei (art. 1405, 1410 Cod civil).
Pentru survenirea răspunderii angajatorului pentru dauna cauzată sănătăţii salariaţilor sînt necesare ca condiţii existenţa raporturilor de
muncă la momentul cauzării prejudiciului şi ca prejudiciul să fi fost cauzat salariatului în timpul şi în legătură cu executarea obligaţiilor de
serviciu.

Nu poate exista răspundere delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu. Prejudiciul

constituie consecinţele negative cu caracter patrimonial sau nepatrimonial (moral) ale
faptei ilicite, apărute ca urmare a lezării drepturilor subiective sau intereselor legale ale
persoanei. În dependenţă de posibilitatea evaluării băneşti, deosebim prejudiciu moral şi
prejudiciu patrimonial. Prejudiciul patrimonial poate apărea sub forma prejudiciului
efectiv şi a venitului ratat (vezi alin. 2, art. 14, art.1418 Cod civil).
Fapta ilicită este fapta prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, se lezează
drepturile subiective sau interesele persoanei. Fapta ilicită poate apărea sub forma acţiunii sau
inacţiunii. Fapta ilicită apare sub forma inacţiunii în acele situaţii când, potrivit legii, o persoană
este obligată să îndeplinească o activitate sau să săvârşească o anumită acţiune. Caracterul ilicit
al faptei angajatorului constă în crearea unor condiţii dăunătoare de muncă, în nerespectarea
normelor de protecţie a muncii şi a cerinţelor securităţii şi igienei muncii.
Potrivit art.1398 alin.(4) şi art.1401 alin.(1) Cod civil, caracterul ilicit al faptei se înlătură
în cazul în care prejudiciul a fost cauzat;

597
 a) la rugămintea sau cu consimţământul persoanei vătămate şi dacă fapta autorului nu vine
în contradicţie cu normele de etică şi morală;
b) de persoana care s-a aflat în stare de legitimă apărare dacă nu a depăşit limitele ei.
Printre împrejurările care înlătură caracterul ilicit al faptei şi, deci, răspunderea delictuală
legiuitorul a enumerat pentru prima dată consimţământul persoanei vătămate. Fapta
prejudiciabilă nu va avea caracter ilicit atunci când persoana vătămată a consimţit în prealabil la
săvârşirea unei fapte, ştiind că este posibil să i se cauzeze un prejudiciu. Suntem în prezenţa unei
clauze de nerăspundere (alin. 2, art. 603 indică un caz în care asemenea clauze nu se admit sub
sancţiunea nulităţii lor). Prin această clauză persoana îşi dă consimţământul nu la producerea
prejudiciului, ci la săvârşirea unei fapte, la desfăşurarea unei activităţi, care potenţial ar putea
produce un prejudiciu.
În acelaşi timp în cazul în care prejudiciul a fost cauzat la rugămintea sau cu
consimţământul persoanei vătămate exonerarea de răspundere poate avea loc numai cu condiţia
ca, înainte de producerea faptei, victima a fost de acord cu un anumit mod de a acţiona al
autorului şi dacă fapta prejudiciabilă a fost săvârşită cu o culpă uşoară şi nu în cazul când fapta a
fost săvârşită cu intenţie ori cu o culpă gravă. Astfel, clauza de iresponsabilitate în cazul
consimţământului persoanei vătămate la cauzarea de prejudiciu sănătăţii poate fi valabilă la
producerea vătămărilor lipsite de gravitate sau în măsura în care asemenea acţiuni ar fi
îndreptăţite prin scopul lor şi nu ar veni în contradicţie cu normele de etică şi morală.
Legitima apărare este o altă cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei şi, deci, obligaţia
de reparare a prejudiciului cauzat astfel. Legislaţia civilă nu defineşte legitima apărare, urmând
să apelăm la cea existentă în Codul penal. Prin cumul, în sensul prezentului studiu prin legitimă
apărare se va înţelege fapta săvârşită în scop de apărare a vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii,
libertăţii sau bunurilor celui care se apără sau a altei persoane, sau unui înţeles public împotriva
atacului ilicit al unei alte persoane, faptă prin care agresorului i se cauzează un prejudiciu.
În situaţia depăşirii limitelor legitimei apărări, prejudiciul cauzat se repară în mod
proporţional cu culpa apărătorului.
Cauzarea prejudiciului în caz de extremă necesitate, deşi este considerată licită, nu
înlătură obligaţia autorului faptei prejudiciabile de a-l repara. Aceasta se explică prin
faptul că se prejudiciază o persoană care nu săvârşeşte acţiuni ilicite şi care devine
persoană vătămată în virtutea unor împrejurări întâmplătoare.
Debitor în obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat în caz de extremă necesitate
este autorul faptei dăunătoare. În situaţia în care acţiunile prejudiciabile au fost săvârşite
în scopul ocrotirii intereselor altor persoane, legea oferă instanţei de judecată posibilitatea
de a adopta şi o altă soluţie. În acest caz instanţa poate obliga terţa persoană, în interesul
căreia a acţionat autorul prejudiciului, să repare dauna, sau poate exonera de răspundere,
integral sau parţial terţa persoană şi pe autorul prejudiciului.
Persoana care acţionează în stare de extremă necesitate şi cauzează prejudiciu în
legătură cu stingerea sau localizarea unui incendiu, se exonerează de obligaţia de reparare
a prejudiciului astfel cauzat. Sarcina reparării prejudiciului în asemenea caz revine
autorului incendiului.
Deşi persoana cu capacitate de exerciţiu, aflată în imposibilitatea de a conştientiza
sau dirija acţiunile sale nu răspunde pentru acţiunile sale, în cazul cauzării prejudiciului
vieţii sau sănătăţii aceasta poate fi obligată de instanţa de judecată, ţinând cont de starea
materială a persoanei vătămate şi a autorului prejudiciului, să repare integral sau parţial
prejudiciul cauzat conform prevederilor art.1418,1419 Cod civil.
Pentru antrenarea răspunderii delictuale este necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu să
existe un raport cauzal. Raportul cauzal este şi condiţia în funcţie de care se determină mărimea
despăgubirii. Se repară numai prejudiciul care este consecinţa directă a faptei ilicite.

598
 Pentru angajarea răspunderii delictuale este necesară, potrivit regulii generale, vinovăţia
autorului faptei ilicite. În materia răspunderii delictuale forma şi gradul vinovăţiei autorului
faptei ilicite, de regulă, nu prezintă importanţă pentru determinarea cuantumului despăgubirii,
fiind aplicabil principiul reparării integrale a daunei.
Pentru angajarea răspunderii delictuale sau stabilirea cuantumului despăgubirii prezintă
importanţă forma şi gravitatea vinovăţiei persoanei vătămate. Potrivit art. 1417 Cod civil,
prejudiciul cauzat din intenţia persoanei vătămate nu se repară.
În cazul în care persoana vătămată prin culpa sa gravă a contribuit la producerea
prejudiciului sau la agravarea lui, instanţa de judecată va reduce despăgubirea potrivit gradului
de vinovăţie a persoanei vătămate. Norma respectivă operează cu noţiunea „culpa gravă”, însă nu
dă o definiţie acesteia. În încercarea de a defini culpa gravă trebuie să apelăm la un criteriu
obiectiv – împrejurările concrete ale cazului ce nu depind de calităţile autorului – şi altul
subiectiv, care se referă la personalitatea autorului prejudiciului (starea lui fizică şi psihică,
vârsta, studiile, profesia, calificarea etc.). Aplicând aceste criterii putem afirma că în cazul culpei
grave se încalcă cerinţele obişnuite, elementare pe care nu le-ar fi încălcat nici persoana cu
diligenţa şi prudenţa cea mai mică, reieşind din împrejurările concrete ale cazului.
Culpa gravă nu constituie temei pentru reducerea despăgubirii în cazul în care
persoana vătămată este minor care nu a împlinit 14 ani sau persoană declarată incapabilă.
Aceasta se explică prin faptul că minorii care nu au împlinit 14 ani şi persoanele declarate
incapabile nu au capacitate delictuală şi de aceea fapta lor nu poate fi săvârşită cu culpă
gravă. Nici culpa gravă a persoanelor responsabile pentru prejudiciul cauzat de minorii
care nu au împlinit 14 ani şi de persoanele declarate incapabile nu constituie temei pentru
reducerea despăgubirii, deoarece art. 1417 are în vedere culpa gravă a persoanei vătămate,
şi nu pe cea a persoanelor obligate să repare prejudiciul cauzat prin fapta altuia.
În cazul prejudiciului cauzat prin erori judiciare şi de anchetă, culpa gravă a persoanei
vătămate, care a contribuit la producerea prejudiciului sau agravarea lui, nu constituie temei
pentru reducerea despăgubirii. În materia respectivă legea a instituit o împrejurare specială –
autodenunţul intenţionat – care exclude dreptul la repararea prejudiciului.
Potrivit art. 1403 Cod civil, comitentul răspunde de prejudiciul cauzat cu vinovăţie de

prepusul său în funcţiile care i s-au încredinţat.

Răspunderea comitentului se angajează în prezenţa condiţiilor generale ale

răspunderii delictuale (prejudiciul, fapta ilicită a prepusului, raportul cauzal între fapta
prepusului şi prejudiciu, vinovăţia acestuia), precum şi a unor condiţii speciale: a) existenţa
unui raport de subordonare între comitent şi prepus; b) cauzarea prejudiciului de către
prepus în cadrul funcţiilor încredinţate de comitent.
Raporturile de subordonare sunt acele raporturi în care comitenţii au dreptul să de
ordine, dispoziţii şi instrucţiuni prepuşilor în vederea îndeplinirii pentru ei a unor funcţii
sau activităţi, pe care executanţii se obligă să le realizeze. Pentru angajarea răspunderii
comitentului este necesar ca raportul de subordonare să existe la momentul săvârşirii
faptei prejudiciabile de către executant.
Izvorul principal al raporturilor de subordonare este contractul de muncă. În cazul
în care a avut loc o detaşare a salariatului la o altă întreprindere, pe o anumită perioadă de
timp, raportul de subordonare se stabileşte faţă de persoana care are dreptul de a da
indicaţii salariatului în vederea îndeplinirii lucrării respective. Prejudiciul se va repara de
persoana la care s-a făcut detaşarea, deoarece ea exercită efectiv supravegherea şi controlul
activităţii salariatului. Raportul de subordonare nu se naşte, de regulă, în baza unor
contracte civile. Pot exista excepţii de la această regulă. Astfel, mandatul poate genera

599
raporturi de subordonare în măsura în care în contract se stabileşte o subordonare deplină
a mandatarului faţă de mandant.
Prejudiciul se consideră cauzat de către prepus în cadrul îndeplinirii funcţiilor
încredinţate de comitent dacă prepusul a acţionat, atunci când a săvârşit fapta
prejudiciabilă, în interesul comitentului, în limitele funcţiilor şi însărcinărilor încredinţate
şi cu respectarea instrucţiunilor şi ordinelor date de comitent. Comitentul nu va răspunde
pentru prejudiciul cauzat de prepus prin faptele ce nu au nici o legătură cu funcţia
încredinţată, chiar dacă ele au fost săvârşite în timpul exercitării acesteia.

II. Prejudiciul cauzat de un izvor de pericol sporit.

La judecarea cauzelor privind repararea prejudiciului cauzat sănătăţii, instanţele vor ţine

cont că potrivit art. 1410 Cod civil persoanele a căror activitate este legată de un izvor de pericol

sporit pentru lumea înconjurătoare (exploatarea vehiculelor, a instalaţiilor, mecanismelor,

folosirea energiei electrice, a substanţelor explozibile, efectuarea lucrărilor de construcţii etc.) au

obligaţia să repare prejudiciul cauzat de izvorul de pericol sporit dacă nu demonstrează că

prejudiciul se datorează unei forţe majore (cu excepţia cazurilor în care dauna a survenit ca

urmare a exploatării navelor aeriene) sau din intenţia persoanei vătămate.

Legea nu dă o definiţie legală izvorului de pericol sporit şi nu conţine nici criterii exacte

în funcţie de care un bun sau o activitate s-ar atribui la izvorul de pericol sporit. Reieşind din

conţinutul art. 1410 Cod civil, putem defini izvorul de pericol sporit ca fiind obiectele lumii

materiale, ce dispun de însuşiri periculoase şi care în procesul exploatării nu pot fi controlate pe

deplin de către om, creând prin aceasta un grad sporit de cauzare a prejudiciului.

În principiu, toate izvoarele de pericol sporit pot fi împărţite în următoarele grupe:

- fizico-mecanice ( automobile, transportul feroviar, navele maritime şi cele fluviale, Utilajul

întreprinderilor industriale, echipamentul şi agregatele de tensiune înaltă, instalaţiile de
termoficare, instalaţiile de la şantierele de construcţie etc.);
- fizico-chimice (toate obiectele cu efect radioactiv);
- chimice (substanţe otrăvitoare, explozibile, inflamabile, inclusiv buteliile cu gaz etc.);
- biologice (microorganisme, animale sălbatice în captivitate).
Pericolul sporit al unor obiecte pentru lumea înconjurătoare poate avea loc în majoritatea

cazurilor în procesul lor de exploatare (vehicule, mecanisme, instalaţii etc.) sau în cazul când

unele din ele prin sine prezintă un pericol sporit pentru societate (obiectele radioactive,
600
explozive, inflamative etc.) în timpul păstrării, transportării sau utilizării lor, de aceea nu poate fi

considerat izvor de pericol sporit automobilul în stare de staţionare cu motorul funcţionând în

cazul otrăvirii cu gaze de eşapament a persoanelor aflate în el.

De asemenea, nu pot fi clasificate ca izvor de pericol sporit produsele farmaceutice în cazul

otrăvirii prin folosirea lor în cantităţi mari, armele aflate în dotare în mod legal, etc.

Debitor în cadrul obligaţiei de reparare a prejudiciului cauzat de un izvor de pericol sporit

este posesorul izvorului. Posesor este persoana care exploatează şi posedă izvorul de pericol

sporit în baza dreptului de proprietate sau în alt temei legal (drept de gestiune economică, de

administrare fiduciară, contract de arendă sau locaţiune, procură, în baza hotărârii organelor

competente cu privire la transmiterea izvorului de pericol sporit în folosinţă temporară). Actul

juridic în baza căruia proprietarul a transmis izvorul de pericol sporit altei persoane poate fi

întocmit verbal, iar în cazurile prevăzute de lege – în scris.

Astfel, dacă s-a constatat că posesorul administrează izvorul de pericol sporit în baza

uneia din circumstanţele indicate, adică îl posedă în mod legal în baza unui act juridic legal,

răspunzător pentru prejudiciul cauzat va fi posesorul izvorului de pericol sporit şi nu proprietarul

izvorului de pericol sporit.

În cazurile de transmitere neregulamentară a izvorului de pericol sporit altor persoane,

răspunzător va fi proprietarul bunului sau posesorul legal.

În sensul declarat, ca exemplu nu se va considera posesiune legală transmiterea unui

automobil unei persoane minore, care nu are dreptul de a conduce mijlocul de transport respectiv

sau transmiterea mijlocului unei persoane în stare de ebrietate, despre ce proprietarul sau

posesorul cu bună credinţă conştientizează şi cunoaşte.

Nu se consideră posesor al izvorului de pericol sporit persoana care efectuează

exploatarea acestuia în virtutea raporturilor de muncă. În cazul dat răspunzător de prejudiciu va

601
fi proprietarul sau posesorul izvorului de pericol sporit, salariatul ducând răspundere materială

faţă de angajator potrivit reglementărilor Codului muncii (art.337-339).

În situaţia în care izvorul de pericol sporit se află în proprietatea comună a două sau mai
multe persoane, debitor (posesor) va fi acel coproprietar, care îl poseda şi exploata în momentul
cauzării prejudiciului. Coproprietarii care nu exploatau izvorul de pericol sporit în momentul
cauzării prejudiciului nu trebuie obligaţi la repararea prejudiciului, deoarece lipseşte fapta lor
ilicită ca condiţie a răspunderii delictuale.
Similar se va proceda şi în cazul în care izvorul de pericol sporit este proprietate comună
în devălmăşie.
Potrivit art.366 Cod civil proprietatea proprietatea care aparţine concomitent mai multor
persoane fără ca vreuna dintre ele să fie titularul unei cote-părţi ideale din bunul comun,
proprietatea este comună în devălmăşie.
În situaţia în care prejudiciul adus sănătăţii este cauzat de un izvor de pericol
sporit proprietate în devălmăşie, răspunderea pentru dauna cauzată o poartă
posesorul de fapt al izvorului de pericol sporit la momentul cauzării daunei,
reieşind din prevederile legii că fapta ilicită este o condiţie necesară pentru
producerea răspunderii pentru prejudiciul cauzat şi răspunderea se angajează nu
pentru posedarea unei părţi din bunul indivizibil dar pentru cauzarea de prejudicii
în procesul exploatării lui. Astfel, soţul care nu a săvârşit fapta ilicită, nu poate fi
atras la răspundere pentru prejudiciul cauzat cu cota sa parte din proprietatea
comună în devălmăşie.
Determinarea debitorului, în situaţia în care prejudiciul a fost cauzat de un
izvor de pericol sporit deţinut de un posesor ilegal, se face diferit în dependenţă de
împrejurările în care acesta ieşit din posesia posesorului legal. Dacă izvorul de
pericol sporit a ieşit din posesia posesorului legal fără voinţa acestuia şi în lipsa
vinovăţiei lui, obligaţia de reparare a prejudiciului va fi pusă în sarcina posesorului
ilegal, care în procesul exploatării lui a cauzat prejudiciu. Pentru a fi exonerat de
răspundere posesorul legal va trebui să probeze nevinovăţia, şi anume: va trebui să
dovedească că a luat toate măsurile necesare pentru paza izvorului de pericol sporit
şi cu toate acestea a fost deposedat ca urmare a acţiunilor ilicite ale terţei persoane.
Dacă, însă, izvorul de pericol sporit a ieşit din posesia posesorului legal nu numai
ca urmare a acţiunilor ilicite ale terţei persoane, ci şi ca urmare a omisiunii
vinovate a posesorului legal, va fi angajată răspunderea lor solidară.
Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin interacţiunea a două izvoare de pericol sporit

se produce diferit, în dependenţă de faptul cine a fost prejudiciat. Astfel, în ipoteza în care în

urma coliziunii a două izvoare de pericol sporit s-a prejudiciat o terţă persoană, coautorii vor

răspunde în mod solidar. În situaţia în care în urma interacţiunii a două izvoare de pericol sporit

s-a cauzat prejudiciu numai posesorilor acestor izvoare, răspunderea se angajează potrivit

principiului vinovăţiei. În concluzie, dacă prejudiciul cauzat sănătăţii s-a produs în urma

coliziunii dintre surse de pericol sporit se va ţine cont de următoarele criterii:

602
 a) dauna cauzată unui posesor din vina altuia este reparată de cel vinovat;
b) în caz că este vinovat numai posesorul, căruia i s-a cauzat o daună, dauna
nu-i este despăgubită;
c) în cazul în care vinovaţi sînt ambii posesori, cuantumul despăgubirilor se
stabileşte proporţional cu gradul de vinovăţie al fiecăruia;
d) în cazul în care ambii posesori de surse de pericol sporit nu s-au făcut
vinovaţi de cauzarea reciprocă a daunei (indiferent de mărimea ei) nici unul dintre
ei nu are dreptul la despăgubire.

III. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, prin surparea

construcţiei şi scurgerea din construcţie.

Potrivit art. 1411 Cod civil, proprietarul unui animal sau persoana care se serveşte de
animal în timpul serviciului răspunde de prejudiciul cauzat de acesta, fie că se află în paza sa, fie
că a scăpat de sub pază.
Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale se aplică numai în cazul prejudiciului
cauzate de animalele care se află în paza juridică a unei persoane, asupra lor putând fi exercitată
o putere de direcţie, control şi supraveghere. Din această categorie fac parte animalele care pot fi
apropiate într-o formă oarecare şi care pot fi efectiv supravegheate, şi anume – animalele
domestice, indiferent de specie, precum şi animalele sălbatice care trăiesc în stare de captivitate,
din grădinile zoologice, circuri, etc.
Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale revine persoanei care la momentul
cauzării prejudiciului avea paza juridică a animalului. Prin paza juridică se înţelege puterea de
direcţie, control şi supraveghere pe care o persoană o poate exercita asupra unui animal, adică
posibilitatea de a-l stăpâni şi utiliza direct şi personal sau prin intermediul persoanelor.
Paza juridică decurge, de regulă, din dreptul pe care îl are o persoană de a se folosi de
animalul respectiv, care implică prerogativa de comandă, direcţie şi supraveghere asupra
animalului. Aici putem atribui proprietarul animalului ori persoana căreia proprietarul i-a
transmis folosinţa animalului în temeiul unui drept de uzufruct, al unui contract de locaţiune,
comodat etc. Există însă situaţii când un animal cauzează o daună aflându-se, de fapt, în puterea
de direcţie, control şi supraveghere a unei persoane fără nici un temei legitim, împotriva voinţei
păzitorului de drept al acestuia, cum ar fi cazul celui ce a furat animalul. În acest caz prejudiciul
va fi reparat de persoana care şi-a însuşit fără un temei juridic puterea de direcţie, control şi
supraveghere independentă a animalului altuia.
Proprietarul bunului este prezumat, în primul rând, păzitor al animalului, putând înlătura
această prezumţie dovedind că animalul, în momentul cauzării prejudiciului, se afla în paza
juridică, legitimă sau nelegitimă, a unei alte persoane. Proprietarul îşi menţine calitatea de paznic
juridic şi în cazul în care a pierdut animalul sau l-a abandonat, atât timp cît o altă persoană n-a
dobândit puterea de a exercita de direcţia, controlul şi supravegherea.
Dacă animalul aparţine în coproprietate, pe cote-părţi ori în devălmăşie, mai multor
proprietari, paza juridică se prezumă că aparţine solidar tuturor coproprietarilor. Răspunderea
lor, de asemenea, va fi solidară. Prezumţia că toţi coproprietarii sînt păzitori juridici ai
animalului poate fi înlăturată atunci când se dovedeşte că numai unul sau numai unii dintre ei au
603
exercitat de fapt puterea de direcţie, control şi supraveghere (de exemplu, atunci când prin acord
coproprietarii au transmis folosinţa animalului unuia din ei).
Persoana care deţine paza juridică a animalului răspunde pentru prejudiciul cauzat
indiferent de vinovăţia sa, deoarece art. 1411 Cod civil nu conţine o reglementare specială
privind posibilitatea acesteia de a proba contrariul, spre a înlătura temeiurile răspunderii. În
situaţia în care prejudiciul a fost cauzat de un animal domestic predestinat activităţii
profesionale, de întreprinzător sau obţinerii de mijloace pentru întreţinerea proprietarului,
legiuitorul instituie prezumţia de vinovăţie a acestuia. Proprietarul se poate exonera de
răspundere în acest caz dovedind că a manifestat grija cuvenită pentru supravegherea animalului
şi cu toate acestea dauna s-a produs.
Debitor în cadrul obligaţiei de reparare a prejudiciului este şi persoana, care deşi la
momentul cauzării prejudiciului nu avea paza juridică a animalului, era obligată să-l
supravegheze în temeiul unui contract încheiat cu posesorul animalului. În acest caz legea
instituie prezumţia vinovăţiei supraveghetorului. Acesta se poate exonera de răspundere probând
nevinovăţia sa.
Potrivit art. 1412 Cod civil, proprietarul este obligat să repare prejudiciul cauzat prin
surparea, în întregime sau a unei părţi, a construcţiei când surparea este rezultatul lipsei de
întreţinere corespunzătoare sau al unui viciu de construcţie.
Răspunderea survine în cazul surpării construcţiei ca urmare a întreţinerii
necorespunzătoare sau a unui viciu de construcţie. Prin surpare se înţelege dărâmarea completă
sau parţială a construcţiei, dezagregarea, desprinderea şi căderea din construcţie a unor elemente
componente ale acesteia. Surparea se poate produce datorită propriei greutăţi, a greutăţii
oamenilor sau a bunurilor aflate în construcţie sau sub acţiunea forţelor naturale.
Surparea construcţiei antrenează răspunderea proprietarului numai dacă este rezultatul
lipsei de întreţinere corespunzătoare sau a fost provocată de un viciu de construcţie.
Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin surparea unei construcţii revine, potrivit
regulii generale, proprietarului. În caz de coproprietate pe cote-părţi ori în devălmăşie,
răspunderea coproprietarilor va fi solidară.
În situaţia în care o terţă persoană s-a obligat prin contract faţă de proprietar să întreţină
construcţia (de exemplu, antreprenorul prin contractul de antrepriză) sau este obligată să o
întreţină în temeiul dreptului de folosinţă ce i s-a acordat (drept de abitaţie, de folosinţă născut
prin contractul de locaţiune etc.), această persoană va răspunde solidar cu proprietarul pentru
prejudiciul cauzat prin surparea construcţiei.
Potrivit art. 1413 Cod civil, dacă prejudiciul s-a produs prin faptul că din construcţie a
căzut ori a scurs ceva, răspunde persoana care are construcţia în posesiune. Răspunderea pentru
prejudiciul cauzat prin căderea sau scurgerea din construcţie revine posesorului construcţiei.
Posesorul se poate exonera de răspundere probând existenţa unor cauze străine care a dus la
cauzarea prejudiciului, şi anume: forţa majoră sau vina persoanei prejudiciate.
Potrivit art. 1414 Cod civil, dacă dauna a fost cauzată în comun de mai multe persoane,

acestea poartă răspundere solidară.

Caracterul solidar al răspunderii delictuale este condiţionat de cauzarea daunei prin fapta
comună a coautorilor. În cazurile expres prevăzute de lege răspunderea solidară se angajează în
lipsa faptei comune a coautorilor, de exemplu în cazul răspunderii solidare a posesorului legal şi
a posesorului ilegal al izvorului de pericol sporit.
Nu va fi angajată răspunderea solidară a părinţilor, tutorilor sau curatorilor şi a altor
persoane pentru prejudiciul cauzat de minori sau persoane incapabile, deoarece răspunderea
solidară se angajează numai atunci când prejudiciul a fost cauzat prin fapta comună a coautorilor,
şi nu prin cea a persoanelor obligate, potrivit legii, să repare prejudiciul.

604
 Poartă răspundere nu doar autorul faptei ilicite, dar şi instigatorul sau susţinătorul lui.
Instigator este persoana care, prin orice metode, determină o altă persoană să săvârşească o faptă
ilicită. Susţinător este persoana care contribuie la cauzarea prejudiciului prin sfaturi, indicaţii,
consultaţii, furnizarea de informaţii etc. Persoana care în mod conştient a beneficiat de un folos
în urma daunei cauzate altuia va răspunde de rând cu autorul. Cuantumul din despăgubire ce va
reveni acestor persoane va fi mai mic decât cel ce revine autorului faptei prejudiciabile, deoarece
fapta lor nu este cauza apariţiei prejudiciului, ci numai o condiţie care a contribuit la producerea
lui.
Răspunderea solidară are ca efect obligaţia fiecărui debitor de a repara prejudiciul în
întregime. Fiecare coautor al faptei ilicite poate fi chemat în judecată pentru a repara integral
prejudiciul, care constituie obiectul obligaţiei delictuale. Persoana vătămată poate cere repararea
prejudiciului de la acel debitor, pe care l-a ales. Repararea integrală a prejudiciului de către un
debitor îi eliberează de răspundere solidară pe ceilalţi debitori.
În situaţia în care, reieşind din împrejurările cazului, se poate de stabilit cu certitudine în
ce măsură fiecare coautor a contribuit la cauzarea daunei (în acest caz rezultatului dăunător nu
este indivizibil) prin fapta sa şi ţinând cont de gradul de vinovăţie, fiecare din ei va repara o cotă-
parte din prejudiciu. Dacă rezultatul dăunător este indivizibil, debitorii solidari vor repara
prejudiciul în cote egale.

IV. Răspunderea angajatorului pentru prejudiciul cauzat sănătăţii salariatului.

Deşi Codul civil nu prevede expres, atât în literatura de specialitate, cât şi în practica
judiciară se susţine că pentru angajarea răspunderii civile a angajatorului pentru prejudiciul
cauzat sănătăţii salariatului sînt necesare, în afară de condiţiile generale ale răspunderii
delictuale, şi unele condiţii speciale şi anume:
a) existenţa raportului de muncă între angajator şi salariat la momentul cauzării
prejudiciului;
b) cauzarea prejudiciului salariatului în timpul şi în legătură cu executarea obligaţiilor de
serviciu.
Trebuie de menţionat că vătămarea sănătăţii salariatului se consideră că a avut loc în

legătură cu executarea obligaţiilor de serviciu, dacă ea este rezultatul activităţii de producţie a

angajatorului şi a apărut în locul unde angajatorul era obligat să asigure condiţii inofensive de

muncă.

În acelaşi timp, vătămarea sănătăţii salariatului se consideră că a avut loc în

legătură cu executarea obligaţiunilor de serviciu, dacă ea este rezultatul activităţii
de producţie a angajatorului şi a apărut în locul unde angajatorul era obligat să
asigure condiţii de muncă inofensive, în special:
- pe teritoriul întreprinderii, instituţiei, organizaţiei, indiferent de faptul dacă
prejudiciul a fost cauzat salariatului la locul de muncă, în timpul executării
obligaţiilor de serviciu sau în alte împrejurări;
- în afara teritoriului, dar în timpul executării obligaţiilor de serviciu, dacă
angajatorul era obligat sa asigure condiţii inofensive de muncă;
- în timpul deplasării de la domiciliu la locul de muncă şi invers cu mijlocul de
transport al angajatorului.

605
 Conform p. 2 al Regulamentului privind modul de cercetare a accidentelor de muncă
adoptat prin hotărârea Guvernului nr. 706 din 05.06.2002, prin accident de muncă se înţelege
evenimentul care a produs vătămarea violentă a organismului salariatului (leziune, electrocutare,
arsură, degerare, asfixiere, intoxicaţie acută profesională etc.) ca urmare a acţiunii unui factor de
risc propriu unui element al sistemului de muncă, provocând pierderea temporară a capacităţii de
muncă, invaliditatea ori decesul salariatului, survenit în timpul:
a) îndeplinirii sarcinii de muncă sau îndatoririlor de serviciu;
b) înainte de începerea sau după încetarea lucrului, când salariatul se deplasează de la
intrarea în incinta întreprinderii, instituţiei, organizaţiei până la locul de muncă şi invers, îşi
schimbă îmbrăcămintea personală, echipamentul individual de protecţie şi de lucru, preia sau
predă locul de muncă şi mijloacele de producţie;
c) pauzelor stabilite, când salariatul se află pe teritoriul întreprinderii, instituţiei,
organizaţiei sau la locul său de muncă, precum şi în timpul frecventării încăperilor sanitaro-
igienice sau auxiliare;
d) deplasării de la domiciliu la lucru şi invers cu transportul oferit de întreprindere,
instituţie, organizaţie;
e) deplasării de la întreprinderea, instituţia, organizaţia, la care este încadrat salariatul,
până la locul de muncă organizat în afara teritoriului întreprinderii, instituţiei, organizaţiei sau
până la o altă întreprindere, instituţie, organizaţie sau până în altă localitate şi invers, pentru
îndeplinirea unei sarcini de muncă sau a îndatoririlor de serviciu, indiferent de modul de
deplasare sau mijlocul de transport utilizat;
f) acţiunii întreprinse din proprie iniţiativă pentru prevenirea sau înlăturarea unui pericol
sau pentru salvarea altui salariat de la un pericol.
Caracterul ilicit al faptei angajatorului constă în neasigurarea unor condiţii de muncă
sănătoase şi inofensive, ce ar corespunde standardelor, normelor şi regulilor de protecţie a
muncii (vezi art. 18-20 Legea cu privire la protecţia muncii din 02.07.1991).
În cazul în care prejudiciul a fost cauzat salariatului detaşat la o altă persoană cu care el
nu se află în raporturi de muncă, răspunderea se pune în sarcina persoanei din vina căreia nu au
fost asigurare condiţii de muncă inofensive.
În cazul în care prejudiciul sănătăţii a fost pricinuit salariatului din vina unor
terţe persoane care nu sînt angajate ale întreprinderii sau în rezultatul unui conflict
din motivul unor relaţii personale ostile, chiar şi în timpul de lucru în condiţii
obişnuite şi totodată s-a dovedit că administraţia a asigurat respectarea regulilor de
pază a întreprinderii, accesul special nu era prevăzut şi culpa administraţiei pentru
cele întâmplate nu a fost stabilită, nu de păgubirea daunei din contul angajatorului
va fi nejustificată.
În aceste cazuri răspunderea o poartă nemijlocit persoanele vinovate de
cauzarea daunei.
Alte evenimente care au produs vătămarea violentă a sănătăţii salariatului,
chiar dacă au survenit în timpul zilei de lucru la locul de muncă sau pe teritoriul
întreprinderii, instituţiei, organizaţiei ca urmare a unor activităţi sau fapte ce nu au
legătură cu îndeplinirea sarcinii de muncă sau îndatoririlor de serviciu, (joacă,
automutilare intenţionată, consumarea băuturilor alcoolice sau a drogurilor,
substanţelor toxice, folosirea mijloacelor de producţie în scopuri personale, în
timpul săvârşirii unui furt din avutul proprietarului - angajator), se consideră
accidente în afara muncii.

606
 V. Despăgubiri în caz de vătămare a integrităţii corporale sau de altă
vătămare a sănătăţii

Potrivit art. 1418 Cod civil, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau de altă
vătămare a sănătăţii, autorul prejudiciului are obligaţia să compenseze persoanei vătămate
salariul sau venitul ratat din cauza pierderii sau reducerii capacităţii de muncă, precum şi
cheltuielile suportate în legătură cu vătămarea sănătăţii – de tratament, de alimentaţie
suplimentară, de protezare, de îngrijire străină, de cumpărarea unui vehicul special, de reciclare
profesională etc.
Din conţinutul acestei norme rezultă că prejudiciul apare sub forma venitului ratat ca
urmare a pierderii sau reducerii capacităţii de muncă, precum şi sub forma daunei reale –
cheltuieli suplimentare suportate în legătură cu vătămarea sănătăţii.
Stabilirea prejudiciului sub forma venitului ratat se face diferit, după cum vătămarea
sănătăţii n-a avut consecinţe de durată sau a avut drept urmare pierderea ori reducerea capacităţii
de muncă. În situaţia în care vătămarea integrităţii corporale sau o altă vătămare a sănătăţii are
efecte de scurtă durată, persoana vătămată va primi diferenţa dintre veniturile obţinute şi sumele
primite pe durata concediului medical, ori retribuţia de care persoana vătămată a fost lipsită în
acest interval de timp.
În ipoteza în care vătămarea integrităţii corporale sau o altă vătămare a sănătăţii are ca
efect pierderea sau reducerea capacităţii de muncă, stabilirea prejudiciului se va face diferit, după
cum persoana vătămată este încadrată în muncă, sau este majoră, dar neâncadrată în muncă sau
este minoră. În cazul în care persoana vătămată este încadrată în muncă, ea va avea dreptul de a
obţine diferenţa dintre veniturile obţinute anterior şi cele primite după prejudicierea sa. Pentru a
determina corect această diferenţă este necesar de stabilit venitul lunar al persoanei vătămate
obţinut până la vătămarea sănătăţii. La determinarea venitului ratat trebuie să ţinem cont nu
numai de venitul pe care efectiv îl obţinea persoana vătămată anterior vătămării sănătăţii, dar şi
de venitul care cert putea fi obţinut (vezi alin.2, art. 607 Cod civil).
După determinarea venitului mediu pe care persoana vătămată îl primea sau putea să-l
primească, se determină nemijlocit venitul ratat în dependenţă de procentul de pierdere a
capacităţii profesionale de muncă.
În situaţia în care persoana vătămată era majoră neîncadrată în muncă, la calcularea
despăgubirii se va ţine cont de evoluţia previzibilă şi conform aşteptărilor raţionale a veniturilor
ei (alin. 2, art. 607 Cod civil). Astfel, dacă această persoană are o anumită specialitate, se poate
de ţinut cont de salariul pe care ea ar fi putut să-l obţină prin angajare. Dacă ea nu are o
specialitate, s-ar putea ţine cont de veniturile pe care le putea obţine desfăşurând o activitate
direct în interes propriu, de valoarea reală a prestaţiilor persoanei vătămate în gospodăria
casnică.
Dacă persoana vătămată era un minor care nu era angajat în muncă, acestuia i se repara
cheltuielile de tratament. Ulterior se pot stabili despăgubiri pentru pierderea ori reducerea
capacităţii de muncă a acestei persoane, ţinînd cont de posibilităţile angajării ei în cîmpul
muncii, de specialitatea dobîndită.
În cuantumul despăgubirii urmează a fi incluse şi cheltuielile făcute de reprezentanţii
legali ai minorului vătămat în timpul deplasărilor la spital, contravaloarea retribuţiei neîncasate
de ei pentru timpul afectat deplasărilor la spital, procuratură, instanţele de judecată etc.
Persoana vătămată are dreptul la repararea cheltuielilor suportate în legătură cu vătămarea
sănătăţii (cheltuieli suplimentare) – de tratament, îngrijire, alimentaţie suplimentară etc. În
situaţia în care persoana vătămată a pierdut integral capacitatea profesională de muncă, ea poate
pretinde de la autorul prejudiciului cheltuielile legate de reciclarea profesională.
În situaţia în care persoana vătămată este asigurată pe linia asigurărilor
sociale de stat, ea va primi pensie de invaliditate şi alte indemnizaţii. În actuala
reglementare pensia de invaliditate plătită persoanei vătămate nu are caracter de
607
despăgubire şi nu are ca scop repararea prejudiciului, deoarece cuantumul ei
depinde de gradul de invaliditate, şi nu de întinderea daunei. În consecinţă,
persoana vătămată va putea cumula despăgubirea primită de la persoana
responsabilă de cauzarea daunei cu pensia de invaliditate, indemnizaţia sau alte
sume plătite pe linia asigurărilor sociale de stat. Astfel, prin cele enunţate, spre
deosebire de prevederile legale anterioare din domeniu de până la adoptarea noului
Cod Civil, la determinarea mărimii salariului nerealizat ( venitului ratat) ca
despăgubire pentru prejudiciul cauzat sănătăţii nu se iau în consideraţie pensia de
invaliditate şi alte indemnizaţii, plătite persoanei vătămate pe linia asigurărilor
sociale de stat, acestea din urmă neavînd la recuperarea prejudiciului cauzat
sănătăţii o destinaţie compensatorie.
La recuperarea altor cheltuieli (tratament, alimentaţie suplimentară etc.) de
asemenea nu se iau în vedere pensia de invaliditate şi alte indemnizaţii din fondul
de asigurări sociale, percepute fiind integral sumele confirmate ca despăgubiri
pentru prejudiciul cauzat sănătăţii.
Art. 1419 Cod civil enumără persoanele ce au dreptul la despăgubire în cazul decesului persoanei ca urmare a vătămării grave a
integrităţii corporale sau a altei vătămări a sănătăţii. Acest drept îl au personale inapte de muncă care erau întreţinute de defunct la data
decesului acestuia (chiar dacă nu aveau dreptul la întreţinere din partea acestuia potrivit legii), precum şi persoanele inapte de muncă care,
deşi nu erau întreţinute de defunct la data decesului, întruneau condiţiile legale pentru a beneficia întreţinere din partea acestuia. De acest
drept beneficiază şi copilul persoanei decedate, care s-a născut după moartea ei.
La persoanele întreţinute se pot atribui membrii inapţi pentru muncă ai familiei decedatului întreţinător, care au sau nu au un
câştig de sine stătător sau care primesc pensie, dacă se constată că o parte din venitul defunctului ce revenea fiecărei persoană întreţinută
constituia sursa principală sau permanentă a mijloacelor de existenţă.
Dreptul de a primi despăgubire se păstrează pentru minori şi în cazul înfierii lor ulterioare sau atingerii majoratului dacă la
împlinirea acestei vârste ei au devenit invalizi, precum şi pentru soţul defunctului, în cazul recăsătoririi acestuia.

Persoanele apte de muncă care s-au aflat la întreţinerea defunctului nu au dreptul la

repararea prejudiciului, cu excepţia cazului în care au devenit inapte de muncă pe parcursul a 5
de la decesul lui.
Alin. 3, art. 1419 Cod civil prevede că determinarea cuantumului despăgubirilor pentru
prejudiciul cauzat prin decesul persoanei se efectuează conform legii. La moment nu există un
act normativ care ar conţine reguli în vederea determinării cuantumului despăgubirilor ce
urmează a fi acordate persoanele prejudiciate prin decesul persoanei.
Persoana care efectiv a suportat cheltuielile de înmormântare necesare are dreptul la
repararea lor de la persoana responsabilă, dacă aceste cheltuieli nu au fost acoperite prin sumele
primite pe calea asigurărilor sociale de stat.
Potrivit art. 1420 Cod civil, plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin vătămare a

integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces se efectuează în rate lunare.

Despăgubirile se acordă sub formă de prestaţii periodice, deoarece întinderea totală a

prejudiciului este imposibil de stabilit cu anticipaţie.

Prin excepţie, instanţa de judecată poate stabili despăgubirea pentru prejudiciul cauzat
prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces sub forma
unei sume globale, dar nu mai mult decât pentru 3 ani, dacă există motive întemeiate invocate de
creditor. Asemenea motive pot fi: plecarea creditorului sau debitorului peste hotare pentru o
perioadă îndelungată, starea materială grea a persoanei vătămate, obţinerea veniturilor
neconstante de către debitor etc. În asemenea ca instanţa de judecată trebuie să ţină cont şi de
posibilităţile materiale ale persoanei responsabile.

608
 Potrivit regulii generale persoana vătămată are dreptul la recuperarea cheltuielilor
suplimentare suportate în legătură cu refacerea sănătăţii şi confirmate corespunzător. Deseori, în
virtutea stării materiale dificile, persoana vătămată nu poate efectua aceste cheltuieli, deşi ele
sunt necesare. În asemenea cazuri instanţa poate dispune compensarea cu anticipaţie a
cheltuielilor suplimentare pe care persoana vătămată cu certitudine urmează să le suporte.
Necesitatea suportării unor asemenea cheltuieli se confirmă prin avizul organului medical
abilitat.
În caz de deces a debitorului persoană fizică sau reorganizare a persoanei juridice

obligaţia de plată a ratelor lunare trece la succesorii juridici. Dacă debitorul persoană juridică se

lichidează, ratele lunare se capitalizează (vezi Legea cu privire la capitalizarea plăţilor periodice

din 30.07.1998). Capitalizarea plăţilor periodice presupune transferul datoriilor debitorului la

fondul social în cazul lichidării acestuia, din contul patrimoniului debitorului. Suma ce se

capitalizează se determină în funcţie de mărimea plăţilor periodice efectuate în folosul persoanei

vătămate şi de termenul pentru care aceste plăţi au fost stabilite (Regulamentul cu privire la

modul de calculare a plăţilor periodice capitalizate adoptat prin hotărîrea Guvernului din

15.02.2000).

La acest compartiment se va mai ţine cont şi de faptul că, prin prevederile

dispoziţiilor finale şi tranzitorii din Legea asigurării pentru accidente de muncă şi
boli profesionale despăgubirile pentru accidente de muncă şi boli profesionale,
stabilite până la intrarea în vigoare a legii menţionate (23 septembrie 2000, legea a
intrat în vigoare după 6 luni de la data publicării, publicată în M.O., nr.31-33/142
din 23.03.2000), se păstrează în cuantumurile stabilite şi se plătesc de către
întreprinderile şi organizaţiile vinovate de producerea accidentului de muncă ori de
survenirea bolii profesionale, sau de succesorii acestora, iar în lipsa lor de către
organele teritoriale ale CNAS din mijloacele bugetului de stat, cu drept de indexare
în conformitate cu legea.
Astfel, în cazul lichidării angajatorilor, inclusiv şi prin procesul de privatizare,
în lipsa succesorilor de drept, despăgubirile persoanelor îndreptăţite se acordă din
sistemul public de asigurări sociale prin intermediul CNAS.
Nu este de prisos a menţiona că întreprinderile, organizaţiile şi instituţiile,
indiferent de formele lor de proprietate şi de activitate economică, având în vedere
răspunderea materială a acestora pentru prejudiciile cauzate angajaţilor de
accidentele de muncă sau afecţiunile profesionale, în afară de despăgubirile care se
efectuează în modul stabilit de lege, au obligaţia, conform art.32 din Legea cu
privire la protecţia muncii, să plătească şi o indemnizaţie unică.
Mărimea indemnizaţiei unice se determină din calculul unui salariu mediu
lunar valabil în Republica Moldova pe luna premergătoare lunii pierderii

609
capacităţii de muncă pentru fiecare procent de pierdere a capacităţii profesionale de
muncă, dar nu mai puţin de un salariu mediu anual al persoanei vătămate.
În cazul decesului angajatului, survenit în urma unui accident de muncă sau a
unei afecţiuni profesionale, cuantumul indemnizaţiei unice pentru persoanele care
beneficiază de acest drept se stabileşte în suma rezultată din înmulţirea salariului
mediu anual al celui decedat cu numărul de ani compleţi pe care acesta nu i-a
supraveţuit până la vârsta de pensionare, dar nu mai puţin decât zece salarii medii
anuale.
În cadrul examinării cauzelor privind recuperarea daunei, cauzate de apariţia
la lucrător a unei afecţiuni profesionale, este necesar să se ţină cont de faptul că
afecţiunea profesională se consideră intervenită din vina angajatorului, dacă acesta
nu va dovedi că dauna nu a fost cauzată din vina lui. Concluzia despre faptul că
îmbolnăvirea depistată la victimă este profesională are competenţă să o dea numai
Consiliul Republican de Maladii Profesionale al Spitalului Clinic Republican, iar
gradul de invaliditate ce poate fi acordat în urma unei afecţiuni profesionale şi
procentul de pierdere a capacităţii de muncă profesională sînt stabilite de organele
de expertiză medicală a vitalităţii.
În unele cazuri aparte, suplimentar la actul de examinare, poate fi solicitată
concluzia inspectorului tehnic al sindicatului cu privire la factorii tehnici ce au
contribuit la apariţia afecţiunii profesionale.
Despăgubirile stabilite pentru repararea prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii

corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii se consideră a fi provizorii şi se menţin neschimbate

atât timp cît nu se schimbă capacitatea de muncă a persoanei vătămate. Capacitatea persoanei

vătămate poate, însă, să se amelioreze sau să se agraveze faţă de previziunile făcute în momentul

adoptării hotărîrii. Această agravare sau diminuare dă dreptul persoanei interesate să se adreseze

în instanţa de judecată cu o nouă acţiune, pentru a obţine după caz majorarea, micşorarea sau

sistarea despăgubirilor acordate.

În cazul agravării sănătăţii, iniţiativa revizuirii despăgubirii revine persoanei

vătămate. Persoana vătămată va trebui să probeze că capacitatea ei de muncă a scăzut
ulterior faţă de capacitatea existentă la data stabilirii despăgubirii şi că reducerea are ca
cauză aceeaşi faptă ilicită. Agravarea prejudiciului presupune un prejudiciu anterior
evaluat, care ulterior se agravează.
În cazul ameliorării capacităţii de muncă persoana responsabilă are dreptul să
ceară reducerea corespunzătoare a despăgubirii.
Sumele datorate pentru repararea prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii
corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces vor fi indexate conform legii. De
fapt aceste sume se indexează în dependenţă de rata inflaţiei (alin. 5, art. 609 Cod civil).
Vătămarea integrităţii corporale sau o altă vătămare a sănătăţii ori decesul
persoanei, datorită gravităţii sale, are drept urmare nu numai un prejudiciu patrimonial, ci
şi o daună morală. Dreptul la compensarea bănească a prejudiciului moral îl au nu numai
610
persoanele prejudiciate direct, ci şi persoanele apropiate acesteia. Este posibil de a acorda
despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral afectiv cauzat terţelor persoane apropiate
persoanei vătămate, legate de aceasta printr-o relaţie afectivă, familială.
Potrivit art. 1423 Cod civil, mărimea compensaţiei pentru prejudiciu moral se
determină de către instanţa de judecată în funcţie de caracterul şi gravitatea suferinţelor
psihice sau fizice cauzate persoanei vătămate, de gradul de vinovăţie al autorului
prejudiciului, dacă vinovăţia este o condiţie a răspunderii, şi de măsura în care această
compensare poate aduce satisfacţie persoanei vătămate.
Stabilind cuantumul compensaţiei pentru prejudiciul moral, instanţa de judecată
trebuie să evalueze atât despăgubirea destinată reparării acestuia, cît şi prejudiciul moral
suferit de persoana vătămată (caracterul şi gravitatea suferinţelor fizice sau psihice).
Evaluarea prejudiciului moral nu presupune determinarea „preţului suferinţelor
fizice şi psihice”, ci aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale
prejudiciului şi-a implicaţiilor acestora pe toate planurile vieţii sociale ale persoanei
vătămate. Trebuie să se aprecieze ce a pierdut persoana vătămată pe plan fizic, psihic,
social, profesional şi familial atât pentru moment, cît şi pentru viitor.
La determinarea compensaţiei pentru prejudiciul moral trebuie să ţinem cont de
importanţa valorii morale lezate pentru persoana vătămată. În cazul suportării unui
prejudiciu moral fiecare persoană vătămată acordă o preţuire diferită valorilor lezate.
Persoana vătămată preţuieşte acele valori sau activităţi, care îi satisfac anumite necesităţi
sau aspiraţii. La aprecierea importanţei prejudiciului moral trebuie să avem în vedere
vârsta, profesia, funcţia, nivelul de pregătire şi de cultură generală al persoanei vătămate,
tocmai datorită faptului că fiecare individ acordă valorilor o preţuire diferită în funcţie de
aspiraţiile sale.
Cuantumul compensaţiei acordate depinde şi de durata menţinerii consecinţelor
vătămării. Prejudiciile morale pot fi temporare sau permanente. Leziunile sau vătămările
permanente sînt resimţite de persoana vătămată toată viaţă şi de aceea sînt mai grave.
Intensitatea durerilor fizice sau psihice, de asemenea, pot determina cuantumul
despăgubirii.
Stabilind cuantumul compensaţiei pentru prejudiciul moral, instanţa de judecată
trebuie să ţină cont de măsura în care această compensaţie poate acorda persoanei
vătămate o anumită satisfacţie. Despăgubirea are şi rolul unei satisfacţiuni oferite
persoanei vătămate, care prin intermediul sumei alocate poată să procure altă satisfacţie
agreabilă, capabilă să înlocuiască pierderea suferită. În asemenea caz instanţa va trebui să
aprecieze posibilitatea pe care o are persoana vătămată de a-şi procura satisfacţii mai mult
sau mai puţin echivalente, care astfel vor compensa suferinţele suportate.
La stabilirea despăgubirii băneşti instanţa de judecată trebuie să ţină cont de gradul
de vinovăţie a autorului prejudiciului. Acest criteriu va avea o aplicare limitată în materia
respectivă, deoarece neglijează regulile şi principiile răspunderii delictuale. Potrivit acestui
criteriu, persoana care a suportat un prejudiciu moral minim va primi o despăgubire
considerabilă, dacă autorul a comis fapta cu vinovăţie gravă, în timp ce altă persoană va
primi o despăgubire mică, deşi a suferit un prejudiciu moral mare, dacă autorul a comis
fapta cu o vinovăţie mai uşoară.
Statutul şi mediul social din care persoana vătămată face parte, influenţează
prejudiciul moral suferit. Educaţia, cultura, standardul de moralitate care sînt specifice
unor categorii de persoane, grupuri fac mai puţin suportabil un prejudiciu care ar putea
trece neobservat pentru o altă categorie de persoane.

611
 În practica judiciară diferit se soluţionează chestiunea privind dreptul de a primi
despăgubire pentru prejudiciul moral de către moştenitori în cazul decesului persoanei
vătămate.
Potrivit art. 1424 Cod civil, acţiunea în reparare a prejudiciului se prescrie în
termen de 3 ani începând cu momentul în care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia
să cunoască existenţa prejudiciului şi persoana obligată să-l repare. Termenul de
prescripţie de 3 ani se referă atât la prejudiciul patrimonial, cît şi la cel moral.
Atunci când fapta ilicită generează prejudicii succesive, trebuie să deosebim între
daunele certe şi daunele viitoare eventuale. Pentru daunele certe se naşte un singur drept la
acţiune a cărui prescripţie curge de la data când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia
să cunoască prejudiciul şi persoana responsabilă. În ce priveşte daunele viitoare şi
eventuale, fiecare prejudiciu dă naştere unui drept la acţiune de sine stătător care se
prescrie începând cu data când persoana vătămată a cunoscut efectiv sau trebuia să
cunoască producerea daunei.
În cazul în care persoana obligată să repare prejudiciul şi persoana prejudiciată
negociază asupra prejudiciului care urmează să fie reparat, cursul prescripţiei se suspendă
până când una din părţi nu va renunţa la negociere.
Acestea sînt unele din aspectele privind aplicarea legislaţiei la soluţionarea litigiilor
ce ţin de recuperarea prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau altă
vătămare a sănătăţii ori prin deces.

Acte normative aplicabile la soluţionarea litigiilor privind recuperarea prejudiciului

cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau altă vătămare a sănătăţii ori prin deces:

- Codul civil adoptat prin Legea nr.1107-XV din 06.06.2002 - art.1398-1424

(M.O., nr.82-86/661 din 22.06.2002);
- Codul muncii adoptat prin Legea nr.154-XV din 28.03.2003 - art.196, 222-
244, 248, 255, 327-328 (M.O., nr.159-162 din 29.07,2003);
- Legea cu privire la protecţia muncii nr.625 din 02.07.1991, cu modificările
şi completările ulterioare;
- Legea privind modul de recalculare a sumei de compensare a pagubei
cauzate angajaţilor în urma mutilării sau a altor vătămări ale sănătăţii în timpul
exercitării obligaţiunilor de serviciu nr.278-XIV din 11.02.1999 (M.O., nr.24-
25/107 din 11.03.1999);
- Regulamentul cu privire la plata de către întreprinderi, organizaţii şi
instituţii a indemnizaţiei unice pentru pierderea capacităţii de muncă sau decesul
angajatului în urma accidentului de muncă sau unei afecţiuni profesionale, aprobat
prin hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.513 din 11.08.1993 cu
modificările şi completările ulterioare (M.O., nr.8/24 din 30.08.1993);
- Acordul privind recunoaşterea reciprocă a drepturilor la repararea
prejudiciului cauzat lucrătorilor în urma unei boli profesionale sau a altei vătămări
a sănătăţii legate de executarea de către ei a obligaţiilor de serviciu, ratificat prin
612
hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova la 16 martie 1995, nr.403 (în vigoare
de la 07 octombrie 1995) - M.O., nr.23/238 din 27.04.1995);
- Legea cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală nr.1585-XIII
din 27.02.1998 (M.O., nr.38-39/280 din 30.04.1998);
- Legea ocrotirii sănătăţii nr.411-XIII din 28.03.1995, art.19 (MO., nr.34/373
din 22.06.1995);
- Legea privind Inspecţia Muncii nr.140 din 10.05.2001 (M.O., nr.68-71/505
din 29.06.2001);
- Legea asigurării pentru accidente de muncă şi boli profesionale nr.756-XIV
din 24.12.1999 (M.O., nr.31-33/197 din 23.03.2000);
- Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova despre aprobarea Regulamentului
privind modul de cercetare a accidentelor de muncă nr.706 din 05.06.2002 (M.O.,
nr.74/800 din 11.06.2002);
- Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova privind aprobarea Modului de
calculare a salariului mediu nr.426 din 26.04.2004 (M.O., nr.73-76/570 din
07.05.2004);
- Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea
Contractului-tip de acordare a asistenţei medicale (de prestare a serviciilor
medicale) în cadrul asigurării obligatorii de asistenţă medicală nr.1636 din
18.12.2002 (M.O., nr.178-181/1792 din 27.12.2002);
- Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la reorganizarea
Inspectoratului de Stat pentru Protecţia Muncii pe lângă Ministerul Muncii şi
Protecţiei Sociale nr.1481 din 27.12.2001(M.O., nr.9-10/61 din 15.01.2002);
- Norme pentru elaborarea şi realizarea măsurilor de protecţie a muncii,
aprobate de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale la 16.08.2001, nr.40 (M.O.,
nr.33-35/70 din 07.03.2002);
- Norme pentru elaborarea Instrucţiunilor de protecţie a muncii, aprobate de
Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale la 08.11.2001, nr.54 (M.O., nr.33-35/71
din 07.03.2002);
- Norme pentru organizarea instruirii în materie de protecţie a muncii a
personalului din întreprinderi, instituţii, organizaţii, aprobate de Ministerul Muncii
şi Protecţiei Sociale la 01.10.2001, nr.49 (M.O., nr.131-132 din 31.10.2001).

613
614
 Cu privire la unele particularităţii ale contractului de vînzare-cumpărare

I M PO R TAN ŢA

Alături de contractul de schimb, contractul de vînzare-cumpărare pretinde a fi

unul din cele mai vechi contracte cunoscute civilizaţiei umane. Reglementarea
raporturilor de vînzare-cumpărare comportă o perioadă de dezvoltare de
aproximativ patru mii de ani.

Din punct de vedere economic vînzarea se prezintă ca o variantă mai evoluată

a schimbului, din care îşi trage rădăcinile. Cunoscînd o evoluţie multiseculară,
contractul de cumpărare-vînzare reprezintă şi astăzi una din instituţiile tradiţionale
principale ale dreptului civil. În prezent contractul de vînzare-cumpărare este cel
mai răspîndit contract ce asigură atît circuitul civil, cît şi cel comercial. Existenţa şi
utilitatea acestuia este determinată de acţiunea legilor economice ale societăţii ce
se reduc la circulaţia bunurilor de la producător/proprietar la consumator.
Instrumentul juridic principal de realizare a circulaţiei bunurilor rămîne a fi
contractul de vînzare-cumpărare.

Importanţa deosebită a instituţiei vînzării-cumpărării rezidă în domeniul larg

de aplicare a contractului de vînzare-cumpărare. Prin intermediul acestui contract
se satisfac atît necesităţile materiale şi spirituale ale cetăţenilor, cît şi necesităţile
agenţiolor economici.

Contractul de vînzare-cumpărare este pe larg utilizat în toate tipurile de

business. Pentru desfăşurarea activităţii oricărei organizaţii, indiferent de forma
organizatorico-juridică, acest contract este instrumentul principal prin intermediul
căruia se realizează asigurarea întreprinderii cu materie primă şi se îmbunătăţeşte
baza tehnico-materială a acesteia.

615
 Progresul tehnico-ştiinţific, diversificarea vieţii economice a societăţii,
procesul de globalizare nu numai că conturează noi forme juridico-civile, dar
concomitent influenţează aşa instituţii tradiţionale precum este vînzarea-
cumpărarea. În această ordine de idei este de menţionat faptul că înstrăinarea cu
titlu oneros a hîrtiilor de valoare, brevetelor de invenţii, know-how-urilor etc. la fel
îmbracă forma vînzării-cumpărării.

Contractul de vînzare-cumpărare se prezintă la fel şi ca instrument principal

de perfectare a raporturilor ce formează circuitul internaţional de bunuri şi valori.
Avînd o importanţă ce nu poate fi subapreciată vînzarea internaţională îşi găseşte
tendinţa de unificare pe plan internaţional. Astfel, în anul 1980 la Viena se
semnează Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra contractelor de vînzare
înternaţională de mărfuri. Convenţia a fost ratificată de Republica Moldova la 13
octombrie 1994. Prevederile convenţiei se aplică contractelor de vînzare de mărfuri
încheiate între părţi care îşi au sediul în state diferite în cazurile cînd aceste state
sunt state contractante, sau cînd normele de drept internaţional privat conduc la
aplicarea legii unui stat contractant.

Caracterul internaţional al contractului de vînzare-cumpărare comportă

aderenţe cu cel puţin două sisteme de drept şi, prin urmare, necesită soluţionarea
conflictelor de legi în cazurile cînd părţile nu au făcut referinţe la dreptul aplicabil,
excluzînd concometent prevederile Convenţiei ONU asupra contractelor de vînzare
înternaţională de mărfuri. Uniformizarea reglementărilor în materie conflictuală
privind vînzarea-cumpărarea internaţională s-a produs prin adoptarea Convenţiei
privind legea aplicabilă contractelor de vînzare internaţională de mărfuri (Haga
1986), ratificată de Republica Moldova la 26 septembrie 1997.

616
 Contractul de vînzare-cumpărare se prezintă ca un concept generic în raport
cu alte varietăţi ale acestuia cum ar fi: contractul de vînzare-cumpărare a bunurilor
pentru consum, contractul de vînzare-cumpărare a bunurilor imobile, contractul de
vînzare-cumpărare a întreprinderii ca un complex patrimonial unic, contractul de
furnizare a gazelor naturale şi a energiei electrice, vînzarea la licitaţie et.c.

Sediul relementării juridice în materie de vînzare-cumpărare îl găsim atît în

Codul Civil, adoptat prin Legea nr.1107-XV din 06.06.2002 cît şi în alte legi
speciale.

Reglementînd varietăţile contractelor de vînzare-cumpărare legiuitorul

stabileşte atît semnele calificative ale acestora, cît şi regulile speciale de aplicare
prioritară. Cu titlu subsidiar însă, în cazul cînd se depistează vreo lacună în
reglementarea varietăţilor contractelor de vînzare-cumpărare, se recurge la
analogia legii alin.(1) art. 5 CC, adică se aplică norma legislaţiei civile care
reglementează raporturi similare.

În baza alin.(1) art. 3 CC legislaţia civilă constă în prezentul cod, în alte legi,
în ordonanţe ale Guvernului şi în acte normative subordonate legii, care
reglementează raporturile prevăzute la art. 2 şi care trebuie să fie în concordanţă
cu Constituţia Republicii Moldova. În această ordine de idei menţionăm faptul că
existenţa reglementărilor speciale în ceea ce priveşte unele categorii de vînzare
cumpărare, cum ar fi bunăoară Legea privind bursele de mărfuri din 26 februarie
1997, Legea achiziţiei de mărfuri, lucrări şi servicii pentru necesităţile statului din
30 aprilie 1997 ş.a. nu poate servi drept temei pentru a concepe respectivele
contracte altfel decît contracte de vînzare-cumpărare, în caz de necesitate
aplicîndu-se faţă de ele dispoziţiile generale cu privire la vînzare-cumpărare art.art
753-785 CC.

1. NOŢIUNE ŞI CARACTERE JURIDICE

617
Prin contractul de vînzare-cumpărare, o parte (vînzător) se obligă să predea un bun
în proprietatea celeilalte părţi (cumpărător), iar aceasta se obligă să preia
bunul şi să plătească preţul convenit alin.(1) art. 753 CC.

Bunuri în baza art. 285 CC sunt recunoscute toate lucrurile susceptibile apropierii
individuale sau colective precum şi drepturile patrimoniale.

Deşi CC se referă la predarea unui bun în proprietate, adică la strămutarea

proprietăţii unui bun al vînzătorului asupra cumpărătorului, urmează să fie
calificat vînzare-cumpărare şi contractul prin care se transmite în schimbul
unui preţ şi alt drept decît dreptul de proprietate, deoarece, după cum se
remarcă în doctrină transmiterea proprietăţii nu este de esenţa, ci numai de
natura contractului de vînzare-cumpărare77.

Prin urmare, în baza contractului de vînzare-cumpărare poate fi transmis, de

exemplu, dreptul de superficie, deoarece superficia, după cum rezultă din
prevederile alin.(1) art. 443 CC este un drept real alienabil. În aceeaşi
ordine de idei prin contractul de vînzare-cumpărare poate fi transmis şi un
drept de creanţă sau un drept din domeniul proprietăţii intelectuale. În
primul caz această posibilitate este prevăzută în dispoziţia alin.(1) art. 556
CC în care se menţionează faptul că o creanţă transmisibilă şi sesizabilă
poate fi cesionată de titular (cedent) unui terţ (cesionar) în baza unui
contract. Vorbind despre drepturile din domeniul proprietăţii intelectuale
menţionăm că regulile specifice privind transmiterea dreptului de autor se
analizează în cadrul materiei Dreptului proprietăţii intelectuale, pe cînd cele
generale, în cazul cînd drepturile de autor se transmit cu titlu oneros, se
conţin în reglementările vînzării-cumpărării.
Din definiţia legală a contractului rezultă că vînzarea-cumpărarea este un
contract sinalagmatic cu titlu oneros, consensual, comutativ şi translativ de
prprietate.
77
Francisc Deak, Stanciu Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Lumina Lex, Bucureşti 1993, p.11.

618
 Conform prevederilor alin.(1) art. 704 CC un contract este sinalagmatic
dacă fiecare dintre părţi se obligă reciproc, astfel încît obligaţia fiecăreia din ele
să fie corelativă obligaţiei celeilalte.
Caracterul sinalagmatic al contractului de vînzare-cumpărare denotă faptul
că odată fiind încheiat acesta dă naştere la obligaţii reciproce şi interdependente
pentru ambele părţi contractante, fiecare obligaţie a uneia din părţi avîndu-şi cauza
juridică în obligaţia respectivă a celeilalte părţi. Pornind de la cele menţionate
vînzătorul se obligă să predea bunul care formează obiectul vînzării-cumpărării
cumpărătorului, transmiţind cumpărătorului dreptul de proprietate asupra acestuia,
iar cumpărătorul se obligă în schimb să preia bunul şi să plătească cumpărătorului
preţul convenit.
Fiind după natura sa sinalagmatic, contractului de vînzare-cumpărare i se
aplică prevederile speciale pentru contractele sinalagmatice art.art. 704-711 CC
cum ar fi bunăoară rezoluţiunea pentru neexecutarea sau executarea în mod
necorespunzător a obligaţiilor contractuale sau excepţia de neexecutare a
contractului. Astfel, de exemplu, conform prevederilor alin.(1) art. 708 CC dacă
una din părţi nu execută sau execută în mod necorespunzător o prestaţie scadentă
decurgînd dintr-un contract sinalagmatic, cealaltă parte poate, după expirarea fără
rezultat a unui termen rezonabil pe care l-a stabilit pentru prestaţie sau remediere,
să rezoluţioneze contractul dacă debitorul trebuia să-şi dea seama, în baza
termenului de graţie, de iminenţa rezoluţiunii. Acestă reglementare se aplică atît în
cazul cînd este vorba despre neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a
obligaţiilor ce decurg din clauzele esenţiale ale contractului de vînzare-cumpărare
cum sunt: obligaţia de predare a bunului vîndut sau obligaţiile de plată a preţului şi
preluare a bunului, cît şi în cazul cînd este vorba despre neexecutarea clauzelor
opţionale ale contractului pe care părţile sunt libere să le stabilească în contract în
baza alin.(1) art. 667 CC.
În cazul cînd una din părţi, fiind obligată prima să execute obligaţiile,
solicită îndeplinirea obligaţiilor corelative de către cealaltă parte, înainte de a-şi
îndeplini propriile obligaţii, aceasta din urmă are dreptul să nu-şi îndeplinească
619
obligaţiile invocînd excepţia de neexecutare a contractului. Alin.1 art. 705 CC
menţionează la acest capitol faptul că persoana obligată în baza unui contract
sinalagmatic este în drept să refuze executarea propriei obligaţii în măsura în
care cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă dacă nu s-a obligat să
execute prima sau dacă această obligaţie nu rezultă din lege sau din natura
obligaţiei. Aşadar, cumpărătorul este îndreptăţit în cazul suspendării plăţii preţului
atunci cînd din contract rezultă că vînzătorul întîi de toate este obligat să predea
bunul. În acelaşi sens vînzătorul este îndreptăţit în acţiunile sale de amînare a
transmiterii bunului în cazul cînd din condiţiile contractului rezultă faptul că
cumpărătorul este ţinut primul să execute obligaţia de achitare a preţului. Este însă
de menţionat faptul că partea obligată să presteze prima este îndreptăţită în refuzul
de a executa obligaţiile contractuale numai în cazul cînd, după încheierea
contractului, are suspiciuni întemeiate că cealaltă parte nu-şi va onora în mod
corespunzător obligaţiile corelative. Dealtfel, alin.(1) art.706 CC prevede că
partea obligată să presteze prima poate refuza executarea obligaţiei dacă, după
încheierea contractului, apar indicii că dreptul sau la contraprestaţie este
periclitat de imposibilitatea executării obligaţiei de către cealaltă parte. Astfel
cumpărătorul poate suspenda plata preţului atunci cînd are motive întemeiate să
considere că vînzătorul nu va executa sau va executa în mod necorespunzător
obligaţia de predare a bunului, iar vînzătorul este îndreptăţit în amînarea predării
bunului dacă are temei pentru a considera că nu-şi va primi preţul scontat.
Vînzarea-cumpărarea este un contract cu titlu oneros. Este cu titlu oneros
actul prin care se procură unei părţi un folos patrimonial pentru obţinerea în
schimb a unui alt folos patrimonial alin. (2) art. 197 CC.
Caracterul oneros al contractului de vînzare-cumpărare denotă faptul că
fiecare parte urmăreşte să obţină în urma încheierii contractului un interes
patrimonial (folos, echivalent) în schimbul prestaţiei la care se obligă, cauza
juridică a obligaţiei fiecărei părţi contractante incluzînd ca element esenţial
contraprestaţia la care se obligă cealaltă parte. Astfel, contraprestaţia rezidă în
faptul recepţionării de către cumpărător a bunurilor în proprietate (administrare
620
economică)78 şi primirii de către vînzător a unei recompense în formă bănească din
partea cumpărătorului (preţul bunului vîndut).
Contractul de vînzare-cumpărare este consensual, deoarece se consideră
valabil încheiat din momentul în care părţile contractante au realizat un acord în
privinţa tuturor clauzelor esenţiale ale contractului. Potrivit prevederilor alin. (2)
art. 679 CC sînt esenţiale clauzele care sînt stabilite ca atare prin lege, care reies
din natura contractului sau asupra cărora, la cererea uneia din părţi, trebuie
realizat un acord. Prin urmare, momentul perfectării contractului nu ţine de
predarea bunului către cumpărător79, deoarece legea nu atribuie transmiterea
bunului condiţiilor esenţiale ale contractului. Condiţiile esenţiale ale vînzării-
cumpărării sunt condiţiile referitoare la obiectul obligaţiei şi preţul acestuia. Cît
priveşte predarea bunului în proprietatea cumpărătorului, această condiţie
caracterizează dinamica contractului, adică executarea prestaţiei la care se obligă
vînzătorul, existenţa căreia este determinată de prezenţa unui contract valabil
încheiat. În aşa fel, atunci cînd momentul perfectării contractului de vînzare-
cumpărare coincide cu predarea de facto a bunului avem de a face cu executarea
contractului în momentul încheierii acestuia şi nici de cum nu putem vorbi despre
caracterul real al contractului de vînzare-cumpărare în cazuri speciale.
Vînzarea-cumpărarea este un contract comutativ. Codul civil stabileşte un
atare caracter juridic contractual. Cu toate acestea legiuitorul, la capitolul
caracterele juridice ale contractului, s-a limitat doar la enumărarea acestora,
reglementînd separat doar contractul sinalagmatic art.art. 704-711 CC, deşi alin.
(3) art. 666 CC stipulează că contractul poate fi de adeziune sau negociat,
sinalagmatic sau unilateral, comutativ sau aleatoriu şi cu executare instantanee
sau succesivă, precum şi de consumator.
Caracterul comutativ al contractului de vînzare-cumpărare presupune faptul
că existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor sunt cunoscute de către
78
Dreptul de administrare economică presupune posesia, folosinţa şi dispoziţia bunurilor şi veniturilor, în ordinea
determinată de proprietar sau de organul împuternicit de el în corespundere cu legislaţia Republicii Moldova. (art.
34 Legea Republicii Moldova cu privire la proprietate 1991). Monitorul oficial al RM, 1991, nr.3-6.
79
Брагинский М.И., Витрянский В.В. Договорное право. Книга вторая: Договоры о передаче имущества. –
М.: «Статут», 2000, p.15.
621
acestea la încheierea contractului şi nu depind de producerea în viitor a vre-unui
eveniment incert dar posibil. Prin urmare, cunoscînd prestaţiile la care se obligă,
părţile pot aprecia valoarea acestora chiar la încheierea contractului.
5. Contractul de vînzare-cumpărare este translativ de proprietate. Acest
caracter juridic al contractului presupune faptul că odată fiind realizat acordul de
voinţă al părţilor contractante şi, potrivit reguluii generale, predat bunul, are loc
transferul dreptului de proprietate de la vînzător la cumpărător.
Potrivit alin.(1) art. 321 CC dreptul de proprietate este transmis
dobînditorului în momentul predării bunului mobil, dacă legea sau contractul nu
prevede altfel. Observăm că norma respectivă are caracter dispozitiv, ceea ce
înseamnă că prin acordul de voinţă părţile contractante pot stabili un alt moment la
care se va produce trecerea dreptului de proprietate de la vînzător la cumpărător.
Cît priveşte bunurile imobile, legea stabileşte în mod imperativ dobîndirea
dreptului de proprietate asupra acestora la data înscrierii în registrul bunurilor
imobile alin.(2) art.321 CC.
De momentul dobîndirii de către cumpărător a dreptului de proprietate ţine
şi momentul trecerii pe seama acestuia a riscului pieirii sau deteriorării fortuite a
bunului – obiect al obligaţiei de vînzare-cumpărare. Întradevăr, din momentul
dobîndirii dreptului de proprietate (predării bunului mobil, dacă legea sau
contractul nu prevede altfel sau înscrierii în registrul bunurilor imobile, cu
excepţiile revăzute de lege), cumpărătorul suportă şi riscul pieirii sau deteriorării
bunului, potrivit principiului res perit domino. Potrivit alin.(1) art. 759 CC riscul
pieirii sau deteriorării fortuite a bunului este transferat cumpărătorului în
momentul în care vînzătorul şi-a executat obligaţiile contractuale privind punerea
bunului la dispoziţia cumpărătorului dacă contractul nu prevede altfel. Conform
prevederilor alin.(1) art. 760 CC obligaţia de predare a bunului se consideră
executată în momentul: a) predării bunului către cuimpărător sau către persoana
indicată de el; b) punerii bunului la dispoziţia cumpărătorului sau a persoanei
indicate de el dacă bunul urmează a fi predat la locul aflării lui. Dacă din
prevederile contractului nu rezultă obligaţia vînzătorului de a asigura transportarea
622
bunului sau predarea lui la locul aflării cumpărătorului, potrivit alin.(2) art. 760
CC obligaţia vînzătorului de a preda bunul se consideră executată şi, respectiv,
cumpărătorul dobîndeşte dreptul de proprietate din momentul predării bunului
către cărăuş sau oficiul poştal pentru a fi transportat la cumpărător dacă
contractul nu prevede altfel.
De cele mai dese ori contractul de vînzare-cumpărare implică însă
transportarea bunurilor de la vînzător la cumpărător, mai cu seamă cînd contractul
de vînzare-cumpărare se încheie între persoane ce practică activitate de
antreprenoriat. În cazul vînzării-cumpărării ce implică transportarea bunului, legea
permite părţilor să stabilească prin acordul lor de voinţă locul predării bunului şi,
respectiv momentul trecerii la cumpărător a riscului pieirii sau deteriorării fortuite
a acestuia.
În cazurile cînd părţile contractante nu decid asupra locului predării bunului,
fiind vorba de cumpărare-vînzare ce implică transportul, riscul va fi transferat
cumpărătorului în momentul transmiterii bunului primului cărăuş pentru
transportate. Dacă prin contractul de vînzare-cumpărare vînzătorul este obligat să
predea bunul cărăuşului într-un loc anumit, atunci riscul pieirii sau deteriorării
fortuite a bunului trece de la vînzător la cumpărător după remiterea bunului către
cărăuş în acel loc. alin.(2) art.759 CC. În caz contrar se va considera că vînzătorul
nu a executat obligaţia contractuală privind punerea bunului la dispoziţia
cumpărătorului, deci nu a avut loc transmiterea dreptului de proprietate şi,
respectiv, riscul va fi suportat de către vînzător. Mai mult ca atît, vînzătorul va fi
obligat să-l despăgubească pe cumpărător pentru prejudiciul astfel cauzat prin
neexecutarea obligaţiei de predare, dacă nu va dovedi că neexecutarea obligaţiei de
remitere a bunului către cărăuş într-un loc anumit nu-i este imputabilă alin.(1) art.
602 CC.
Potrivit alin.(2) art. 602 CC neexecutarea include orice încălcare a
obligaţiilor, inclusiv executarea necorespunzătoare sau tardivă. Tot astfel, dacă
cumpărătorul a dat vînzătorului instrucţiuni asupra modului de transportare, iar

623
vînzătorul s-a abătut de la ele fără motiv întemeiat, atunci el este obligat să repare
prejudiciul cauzat astfel alin.(2) art.759 CC.
În cazul vînzării bunurilor pe parcurs (vînzare realizată în special prin
transmiterea conosamentului sau a unui alt document de dispoziţie asupra bunului),
riscurile pieirii sau deteriorării acestora sunt puse pe seama cumpărătorului în
momentul încheierii contractului, adică în momentul cînd părţile au ajuns la un
acord comun în privinţa clauzelor esenţiale ale contractului, dacă acesta nu
prevede altfel alin.(3) art. 759 CC. Dacă contractul a fost încheiat după ce a avut
loc predarea bunului de către vînzător cumpărătorului, riscurile cunoscute
vînzătorului sau a căror existenţă acesta nu putea să nu o cunoască la încheierea
contractului rămîn ale vînzătorului alin.(4) art. 759 CC.
În cazul în care obiect al obligaţiei de vînzare-cumpărare este un bun
determinat generic, riscul nu trece la cumpărător anterior individualizării
bunului alin.(5) art. 759 CC, deoarece în acest caz, în primul rînd, nu se cunoaşte
bunul care urmează să fie efectiv dobîndit de către cumpărător, iar în al doilea rînd
bunul de gen nu poate pieri. Amintim în acest sens că potrivit alin.(2) art. 294 CC
al RM bunul determinat generic se consideră bunul care posedă semnele
caracteristice tuturor bunurilor de acelaşi gen şi care se individualizează prin
numărare, măsurare, cîntărire.
Aşadar, în cazul vînzării bunului determinat generic, riscul pieirii sau
deteriorării fortuite al lui trece de la vînzător la cumpărător numai odată fiind
individualizat. De regulă, individualizarea bunului – obiect al obligaţiei de vînzare-
cumpărare, se face prin predarea acestuia către cumpărător. Nu trebuie însă de
confundat conceptul predării cu cel al individualizării, ultimul presupunînd şi alte
metode care asigură identificarea bunului cum este bunăoară ambalarea,
etichetarea coletelor, numărarea, cîntărirea etc.

2. CONDIŢII DE VALABILITATE

624
 Potrivit alin.(2) art. 666 CC contractului îi sunt aplicabile normele cu privire
la actul juridic. Prin urmare, condiţiile esenţiale pentru valabilitatea contractului de
vînzare-cumpărare sunt enumerate în cartea I, titlul III, capitolul II al CC. Printre
ele legiuitorul menţionează: consimţămîntul, obiectul actului juridic, cauza actului
juridic şi forma actului juridic.
În opinia noastră capacitatea de a contracta la fel se prezintă drept condiţie
esenţială pentru valabilitatea contractului. Impactul acesteea cît priveşte validitatea
actului juridic se reglementează în cartea I, titlul III, capitolul III al CC al RM.
Prin urmare, pornind de la cele menţionate mai sus condiţiile de valabilitate
ale contractului de vînzare-cumpărare sunt: capacitatea părţilor de a contracta;
consimţămîntul valabil exprimat; obiectul contractului; cauza contractului;
forma contractului.

- Capacitatea părţilor de a contracta

Capacitatea juridică civilă este una din condiţiile esenţiale cerute de lege
pentru valabilitatea oricărui contract. Prin ea înţelegem în primul rînd aptitudinea
persoanei fizice sau juridice de a fi subiect al raporturilor juridice civile şi de a
încheia acte juridice civile, urmărind scopul de a deveni titular de drepturi şi
obligaţii civile. De regulă toate persoanele au capacitate civilă de exerciţiu, cu
excepţia celor pe care legea le declară restrînse în această capacitate sau lipsite de
ea.
În privinţa capacităţii de exerciţiu se aplică regulile generale privind
subiectele dreptului civil. Astfel, în cazul în care partea este restrânsă sau lipsită de
capacitate de exerciţiu, contractul de vînzare-cumpărare se încheie cu respectarea
prevederilor art. 21-22, 33, 34, 42 CC.
Pentru contractul de vînzare-cumpărare, legislaţia în vigoare prevede
anumite incapacităţii speciale. Aceste incapacităţi sunt interdicţii de a vinde şi
cumpăra sau de a vinde, după cum urmează:
- tutorele şi curatorul, soţul şi rudele acestora până la gradul al patrulea
inclusiv nu au dreptul să încheie convenţii (inclusiv contracte de vînzare-
625
 cumpărare) cu care persoana pusă sub tutelă sau curatelă (alin. (3) din
art. 43 CC). Încălcarea acestei interdicţii are ca efect nulitatea
contractului de vînzare-cumpărare;
- reprezentantul (mandatarul) nu are dreptul să încheie acte juridice în
numele reprezentantului(mandatantului) cu sine însuţi, nici în nume
propriu, nici în calitate de reprezentant al unui terţ, cu excepţia cazurilor
când în mod expres este împuternicit să încheie acte juridice sau cînd
mandantul cunoaşte faptul şi nu obiecteze împotriva lui (art. 251, 1039
CC);
- potrivit art. 6 alin. (1) din Legea cu privire la preţul normativ şi modul
de vînzare-cumpărare a pământului nu pot cumpăra terenuri agricole şi
din fondul silvic persoanele străine, iar în cazul primirii unor asemenea
terenuri prin moştenire le pot înstrăina doar persoanelor fizice şi juridice
ale Republicii Moldova ;
- potrivit art. 30 alin. (1) din Legea cu privire la migraţiune, persoanelor
străine li se permite cumpărarea bunurilor imobiliare în conformitate cu
legislaţia în vigoare, numai dacă dispun de adeverinţă de imigrant
permanentă sau confirmare de repatriere în Republica Moldova, adică
orice bunuri imobile, cu excepţia terenurilor agricole şi celor din fondul
silvic, iar alin. (2) al acestui articol nu exclude posibilitatea dobândirii
dreptului de proprietate asupra imobililor prin donaţie sau prin alte
modalităţi;
- judecătorii, avocaţii, notarii, procurorii şi executorii judecătoreşti nu pot
dobândi drepturi litigioase sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 801 CC).
Din sensul normei indicate rezultă, că această categorie că această
categorie de persoane nu poate cumpăra bunuri litigioase pe întreg
teritoriul ţării, etc.

Consimţămîntul

626
 Consimţămîntul constituie alt element esenţial al contractului de vînzare-
cumpărare care exprimă acordul de voinţă al părţilor de a încheia contractul
respectiv.
Prin consimţămînt se înţelege manifestarea exteriorizată de voinţă a
persoanei de a încheia un act juridic alin.(1) art. 199 CC. Dacă am face o
interpretare literală a conceptului de consimţămînt am ajunge la concluzia că
pentru existenţa unui contract nu este necesar decît un singur consimţămînt al
persoanei care se obligă nu însă şi al partenerului contractual. Potrivit alin.(1) art.
666 CC contract este acordul de voinţă realizat între două sau mai multe persoane
prin care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice. În aşa fel sensul
tehnico-juridic al conceptului de consimţămînt în materie contractuală nu poate fi
decît acel, de manifestare, exteriorizată, reciprocă de voinţă a părţilor contractante
care exprimă acordul părţilor de a încheia contractul respectiv.
Consimţămîntul ca condiţie de valabilitate a contractului trebuie să fie valabil
exprimat. În acest sens potrivit alin.(2) art 199 CC consimţămîntul este valabil
dacă provine de la o persoană cu discernămînt, este exprimat cu intenţia de a
produce efecte juridice şi nu este viciat.
Părţile contractului de vînzare-cumpărare, la fel ca şi părţile oricărui contract,
sau subiectele oricăror acte juridic trebuie să aibă discernămînt, adică să fie
conştiente şi capabile de a concepe însemnătatea efectelor produse de contract,
deliberînd în cunoştinţă de cauză, să dorească apariţia acestor efecte şi să manifeste
exteriorizat voinţa nealterată de careva vicii de consimţămînt (eroare, dol, violenţă,
leziune).
Spre exemplu, în cazul în care hotărârea de a încheia un act juridic este luată
în urma constrângerii prin violenţă fizică sau psihică , consimţământul nu poate fi
considerat conştient şi liber, nefiind valabil şi, ca urmare, nu poate să producă
efecte juridice.
Potrivit art. 229 alin. (2) Codul civil violenţa constituie temei de anulare a
actului juridic numai în cazul în care se demonstrează că este de natură să

627
determine o persoană să creadă că ea, soţul sau o altă rudă apropiată ori
patrimoniul lor sunt expuşi unui pericol iminent.
Astfel, violenţa constă în faptul de a insufla unei persoane, prin ameninţare cu
un rău, o temere, sub imperiul căreia ea îşi dă consimţământul la încheierea actului
juridic. Victima violenţei este conştientă că nu ar trebui să încheie actul juridic, dar
preferă să o facă pentru a nu i se pricinui ei sau persoanelor enumerate un rău.
Temerea, adică starea psihologică insuflată autorului actului de constrângere
exercitată asupra sa, trebuie să prezinte o anumită gravitat pentru a vicia
consimţământul.
Astfel, într-un litigiu de declarare a nulităţii contractului de vânzare-
cumpărare, instanţele de judecată au reţinut, că reclamantul C.E., fiind bolnav şi
bătrân în urma constrângerii morale exercitate asupra sa de către pârâta B.M. a
încheiat cu acesta un contract de vânzare-cumpărare al apartamentului.
Din speţă, rezultă în mod evident, că toate mijloacele de care s-a
diagnosticului în momentul autentificării contractului, izolarea totală a bolnavului
şi neacordarea ajutorului de care avea nevoie şi a asistenţei medicale au fost de
natură de a vicia consimţământul acestuia, prin constrângere morală, la încheierea
contractului de vânzare-cumpărare.
Prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare, în temeiul art. 229 CC, a fost
anulat.
Contractul de vânzare-cumpărare, spre deosebire de alte acte juridice, conţine
unele elemente specifice legate de consimţământ, cum ar fi : opţiunea
(promisiunea) de vânzare-cumpărare, consimţământul (acordul) prealabil al
terţului, dreptul de preemţiune şi dreptul de răscumpărare.
a) opţiunea (promisiunea de a încheia un contract de vânzare-cumpărare)
Potrivit art. 792 CC părţile pot conveni asupra dreptului unilateral al
cumpărătorului de a achiziţiona un bun până la un anumit moment(opţiunea de
cumpărare) sau asupra dreptului vânzătorului de a vinde în aceleaşi condiţii un bun
cumpărătorului (opţiunea de vânzare). În privinţa contractelor de opţiune se aplică
normele de vânzare-cumpărare dacă părţile nu convin altfel.
628
 Reieşind din sensul acestor prevederi legale, rezultă că opţiunea este o
promisiune de a contracta, care nu poate produce efecte unui contract de vânzare-
cumpărare, deoarece nu transferă dreptul de proprietate, ci dă naştere numai unor
obligaţii cu caracter personal pentru una sau ambele părţi.
Opţiunea de a contracta este, de fapt, un antecontract, care este reglementat în
art. 679 alin. (3) CC şi care stipulează că : prin contract se poate naşte obligaţia de
a se încheia un contract.
Astfel, antecontractul (opţiunea) de a contracta, ca act juridic constituie
acordul de voinţă prin care una dintre părţi (promitentul) sau ambele părţi se obligă
să încheie în viitor un contract, al cărui conţinut esenţial este determinat prin
prezentul antecontract.
Opţiunea (promisiunea) de a contracta poate fi unilaterală şi bilaterală.
În cazul opţiunii (promisiunii) unilaterale de a vinde, promitentul se obligă
faţă de cealaltă parte (beneficiar) să-i vândă un bun la un preţ şi un termen
determinat dacă beneficiarul îşi va manifesta consimţământul său de a cumpăra
bunul.
Spre exemplu, locatorul promite locatarului să-i vândă imobilul închiriat la
expirarea contractului de locaţiune sau la un alt termen stabilit, iar beneficiarul
(locatarul) în intervalul termenului de opţiune acceptă promisiunea.
Dacă în contractul de opţiune (promisiune) nu s-a prezentat nici un termen,
promisiunea este valabilă pe durata termenului de prescripţie de drept comun.
Promisiunea unilaterală poate fi asumată şi de către cumpărător, fiind
aplicabile aceleaşi reguli.
Opţiunea (promisiunea) bilaterală reprezintă obligaţia reciprocă a ambelor
părţi de a vinde şi de a cumpăra, adică de a încheia în viitor un contract de vânzare-
cumpărare.
Opţiunea (promisiunea) bilaterală de a contracta este, de asemenea, un
antecontract de vânzare-cumpărare care nu este susceptibil de a transfera dreptul
de proprietate, însă acordă oricărei din părţi dreptul de a cere încheierea în viitor a
contractului de vânzare-cumpărare.
629
 În cazul în care una din părţi refuză de a autentifica contractul, pentru care se
cere forma autentificată, cealaltă parte are dreptul de a cere în justiţie executarea
obligaţiilor asumate, prin înaintarea unei acţiuni de declarare a contractului de
vânzare-cumpărare valabil încheiat. În acest caz, hotărârea judecătorească ţine
locul de act autentificat notarial, nefiind nevoie, ulterior, de a autentifica contractul
(art. 213 alin. (3) CC).
Totodată, beneficiarul are dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin
nerespectarea opţiunii (promisiunii) de a contracta (art. 213 alin. (2) şi 703 CC).
Pentru admiterea acţiunii, în temeiul art. 213 alin. (1) CC trebuie să fie
întrunite următoarele condiţii:
- să existe o promisiune de vânzare-cumpărare (antecontract) valabil
încheiat (art. 792 CC);
- promisiunea de vânzare-cumpărare să fie executată total sau parţial;
- una din părţi să se eschiveze de la autentificarea contractului de vânzare-
cumpărare propriu-zis;
- contractul de vânzare-cumpărare să nu contravină legii;
- promitentul-vânzător să fie proprietarul, iar promitentul-cumpărător să
fie capabil de a dobândi bunul vândut.
Într-o speţă, s-a constatat că printr-un înscris sub semnătură privată întitulat
„recipisă” proprietarul unei case de locuit s-a obligat să-i vândă cumpărătorului
casa la preţul de 2500 dolari SUA, dintre care cumpărătorul a achitat în calitate de
avans 1000 dolari SUA, concomitent, i-a fost transmis în posesia bunul,
cumpărătorul efectuând în aşa fel şi reparaţii capitale a casei în litigiu. Ulterior,
vânzătorul a renunţat să autentifice contractul de vânzare-cumpărare pe motiv, că
preţurile la imobile s-au majorat, iar cumpărătorul nu şi-a onorat obligaţiunea de a
achita în termen restul sumei.
Prima instanţă a admis acţiunea cumpărătorului cu privire la declararea
valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare, recunoscând că recipisa prezentată
de reclamant constituie o promisiune (opţiune) de vânzare-cumpărare, iar
vânzătorul nejustificat se eschivează de la autentificarea contractului. Instanţa, de
630
asemenea, a reţinut că din recipisă nu rezultă, că cumpărătorul trebuia să achite
integral preţul bunului până la autentificarea contractului, iar majorarea, ulterioară,
a preţului la imobile nu poate produce efecte retroactive asupra clauzelor esenţiale
stabilite în antecontract.
Considerăm, că hotărârea judecătorească este legală şi temeinică, deoarece
recipisa menţionată constituie o promisiune (opţiune) de vânzare-cumpărare,
părţile contractante având obligaţia să încheie în viitor contractul de vânzare-
cumpărare, iar neîndeplinirea obligaţiei de către vânzător a îndreptăţit
cumpărătorul, care şi-a executat obligaţiunile asumate, să ceară, în temeiul art. 213
alin. (1) CC, declararea valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare.
Practica judiciară demonstrează, că actele sub semnătură privată, independent
de denumire (recipisă, contract provizoriu, antecontract, etc.) sunt recunoscute
drept promisiuni (opţiuni) de vânzare-cumpărare, dacă sunt stabilite clauzele
esenţiale ale unui contract de vânzare-cumpărare propriu-zis, însă instanţele de
judecată, uneori, nu ţin cont de prevederile art. 679 alin. (3) CC care stipulează că
forma stabilită pentru contract se aplică şi pentru antecontract, iar art. 792 CC
reglementează că în privinţa contractelor de opţiune se aplică normele de vânzare-
cumpărare, dacă părţile nu au convenit altfel. Astfel, dacă contractul de vânzare-
cumpărare se încheie în forma autentică şi antecontractul trebuie încheiat în
această formă, dacă părţile nu vor dispune în antecontract altfel.
Este necesar de a face distincţie dintre opţiunea de a contracta (antecontract)
şi ofertă, menţionînd,
că oferta constituie o propunere de contracta, adresată uneia sau mai multor
persoane, care conţine toate
elementele esenţiale ale viitorului contract şî care reflectă voinţa ofertantului de a
fi legat prin acceptarea ofertei (art.681 CC), pe cînd promisiunea (opţiunea) de a
contracta constituie o obligaţie unilaterală sau după caz, bilaterală de a încheia în
viitor un contract civil.
Spre deosebire de ofertă, promisiunea (opţiunea) de a contracta are funcţie
obligatorie între părţi nu poate fi revocata în mod unilateral pînă cînd beneficiarul
nu-şi manifestă opţiunea în interiorul termenului fixat în acest scop, în timp ce
631
 oferta poate fi revocată înainte de acceptarea ei de către persoana căreia i-a fost
adresată.
In cazul în care promitentul încalcă promisiunea de a contracta şi vinde
bunul altei persoane, beneficiarul nu poate cere anularea contractului şi
transmiterea bunului, însă el poate cere repararea prejudiciului cauzat. Dacă terţul
care a cumpărat bunul este de rea-credinţă, atunci poate fi angajată şi răspunderea
acestuia pentru prejudiciul cauzat beneficiarului.
b) acordul terţului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Potrivit art. 315 (1) CC proprietarul are drept de posesiune, de folosinţă şi
de dispoziţie asupra bunului. Astfel, dreptul de dispoziţie, ca atribut al dreptului
de proprietate, constă, deci în posibilitatea pe care o are titularul dreptului de a
dispune liber de bunul care-i aparţine, inclusiv de al înstrăina prin încheierea
contractului de vînzare-cumpărare.
In cazul proprietăţii comune pe cote pârţi, pentru ca înstrăinarea să producă
efecte depline, este necesar acordul tuturor coproprietarilor, deoarece fiecare dintre
ei, avînd numai un drept limitat asupra bunului, exprimat printr-o eotă-parte care
nu este determinată în materialitatea sa, ci doar ideal, nu poate dispune valabil
decît în limitele dreptului său.
Ari.351 (1) CC interzice înstrăinarea bunurilor proprietate comună pe cote-
părţi, sau încheierea altor acte judiciare de dispoziţie fără acordul tuturor
coproprietarilor.
Acordul coproprietarilor, reieşind din sensul prevederilor art. 202 (2) CC
poate fi exprimat în orice formă şi nu necesită să îmbrace forma stabilită pentru
actul juridic care urmează a fi încheiat.
In cazul în care acordul nu a fost expres exprimat, însă din
comportamentul (acţiunile concludente) coproprietarului rezultă vădit
consimţămîntul lui de a încheia actul juridic se va considera că acordul lui a fost
obţinut, concluzie ce decurge din prevederile art.208 (3) CC.
Contractul de vînzare-cumpărare a bunului proprietate comună pe eote-părţi
fără acordul celorlalţi v coproprielairi este lovii de nulitate dacă se demonstrează
că terţul este de rea-credinţă, fapt ce rezultă din prevederile art, 352 (2) CC. Prin
urmare, valabilitatea sau nulitatea acestui contract depinde de faptul dacă
dobînditorul a fost de bună sau rea-credinţă.

632
 Dacă dobînditorul este de bună-credinţă, coproprietarii sînt în drept să
ceară despăgubiri de la coproprietarul care a vîndul bunurile fără acordul lor.
Coproprietarii, potrivit art.204 (1) CC, deasemenea, îşi pot exprima
acordul ulterior pentru încheierea actului juridic. În acest caz, acordul ulterior,
arc efect retroactiv din momentul încheierii actului juridic (art.204 (I) CC).
Potrivii art.365 (1) CC în cazul în care dreptul de proprietate aparţine
concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre ele să fie titularul unei
cote-părţi ideale din bunul comun, proprietatea este comună în devălmăşie.
Constituie proprietate comună în devălmăşie şi bunurile soţilor dobîndite
în timpul căsătoriei (art.371 CC şi art, 19 Codul Familiei),
Reieşind din sensul prevederilor art.369 (1) CC şi art.21 (3) din Codul
Familiei oricare dintre coproprietari devâlmaşi, exereitînd dreptul de dispoziţie
asupra bunurilor comune în devălmăşie se consideră că are consimţămîntul
celuilalt coproprietar (soţ). Astfel, prevederile legale menţionate
instituie în favoarea coproprietarilor devălmaşî prezumţia mandatului tacit
reciproc pentru exercitarea drepturilor asupra bunurilor comune mobile,
excepţie făcînd bunurile imobile. Potrivit alin.(2) al art. 369 (I) CC şi ari.21 (5)
din Codul Familiei pentru actele de dispoziţie asupra bunurilor imobile
proprietate comună în devălmăşie este necesar acordul scris al tuturor
coproprietarilor devălmaşi. Prin urmare, în cazul în care bunul imobil a fost
vîndut farâ acordul coproprietarilor devălmaş contractul va putea fi declarat
nul, dacă se va dovedi reaua-credinţă a dobînditorului, în sensul că a ştiut sau
trebuia să ştie despre acordul care limitează dreptul de dispoziţie, despre faptul
că ceilalţi coproprietari devălmaşi sînt împotriva încheierii actului juridic sau
că nu s-a cerut acordul la înstrăinarea imobilelor (art 369 CC).
Autorizarea prealabilă a vînzărîi.
Valabilitatea contractului de vînzare-cumpărare, în unele cazuri, este
condiţionată şi de obţinerea unor acorduri (autorizaţii, încuviinţări) prealabile
ale unor terţe persoane.
Acordul (autorizaţia) poate fi solicitată în scopul protejării unor interese
publice sau a unei părţi care participă la încheierea actului juridic.
Spre exemplu, în conformitatie cu prevederile art.42 CC fără permisiunea
prealabilă a autorităţii tutelare, tutorile nu este în drept să încheie, iar curatorul
să încuviinţeze încheierea actelor juridice de înstrăinare (inclusiv de donaţie),
de schimb, sau de închiriere (arendă), de folosinţă gratuită sau de depunere în
633
 gaj a bunurilor, a actelor juridice prin cure se renunţă la drepturile persoanei
puse sub tutelă sau curatela, a convenţiilor de partajare a averii sau a cotelor-
părţi ale persoanei puse sub tutelă sau curatelă şi a oricăror altor acte juridice
care duc la micşorarea averii acestuia.
Potrivit art.21 (1) CC minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani poate
încheia acte juridice cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau a curatorilor, iar în
cazurile prevăzute de lege şi cu încuviinţarea autorităţii tutelare, cu excepţia
celor prevăzute de alin.(2) CC aceluiaşi articol.
Nu se admite vînzarea imobilelor privatizate, fără acordul prealabil ai
autorităţii tutelare, în cazul în care la privatizare a participat şi minorul (art.15
(2) din Legea privatizării fondului locativ nr. 1324/1993).
În conformitate cu art.4 (2) din Legea privind preţul normativ şi modul de
vînzare-cumpărare a Pâmîntului nr.l308-XIII din 25 iulie 1997, vînzarea-
cumpărarea terenului proprictate publică (cu excepţia terenurilor care se află în
folosinţa membrilor întovărăşirilor pomicule şi fondului de rezervă destinat
necesităţilor sociale ale localităţilor), în fiecare caz concret, se efectuează de
autorităţile administraţiei publice locale cu autorizaţia Guvernului sau a
autorităţii împuternicite de el.
Prin lege sînt prevăzute şi alte cazuri de vînzare a bunurilor cu autorizarea
autorităţilor publice.
Nerespectarea condiţiei de autorizare prealabilă, în dependenţă de natura
interesului ocrotit prin instituirea ei poate fi sancţionată cu nulitate absolută
sau relativâ.
d) dreptul de preemţiune.
Potrivit art.352 CC, în cazul vînzării unei cote-pârţi din bunurile
proprietate comună pe cote-părţi, cu excepţia vînzârii la licitaţie, ceilalţi
coproprietari au dreptul preferenţial de a cumpăra cota la preţul cu care se
vinde şi în aceleaşi condiţii, iar din sensul prevederilor arl.793-797 CC rezultă
eă prin lege sau convenţie unele persoane pot beneficia de dreptul preferenţial
de a cumpăra anumite bunuri.
Spre exemplu, în conformitate cu art. 15 (4) din Legea cu privire la arendă în
agricultură arendaşul beneficiază de dreptul de preemţiune în cazul înstrăinării de
către proprietar a bunurilor date în arendă, iar art. 447 CC stipulează că în caz de
înstrăinare (vindere) a construcţiei de către superficiar, proprietarul terenului are
dreptul de preemţiune.

634
 In scopul exercitării dreptului de preemţiune vînzătorul este obligat să
notifice coproprietarul sau după caz, persoana îndreptăţită despre intenţia sa şi
condiţiile vînzării (art.352 (2) şi 799 CC), iar acestea pot exercita dreptul de
preemţiune sau renunţa la el în termen de o lună în cazul imobilelor si în termen
de 10 zile în cazul bunurilor mobile, dacă prin acordul părţilor nu este prevăzut
altfel (art.352 şi 795 CC).
Aceste termene încep să curgă de la data primirii notificării de către titularul
dreptului de preemţiune.
Termenele de exercitare a dreptului de preemţiune sînt termene de decădere
şi nu pot fi suspendate, întrerupte sau repuse. Astfel, după expirarea termenului
stabilit, vînzătorul poate să vîndă cota-parte din proprietatea comună pe cote părţi
sau după caz, alte bunuri terţei persoane.
Dacă titularul dreptului de preemţiune acceptă cumpărarea bunului (cotei-
părţi), atunci contractul de vînzare -cumpărare se încheie potrivit regulilor cu
privire la actul juridic şi contractul de vînzare-cumparare.
Potrivit art.352 (3) CC în cazul în care cota-parte se vinde fără respectarea
dreptului de preemţiune, oricare coproprietar poate intenta, în decursul a 3 luni,
acţiune în instanţa de judecată pentru a i se atribui drepturi şi obligaţii de
cumpărător.
Aceste dispoziţii sînt aplicabile si în alte cazuri, cînd se încalcă dreptul de
preemţiune.
Se consideră că dreptul de preemţiune a fost încălcat nu numai atunci cînd
titularul îndreptăţit nu a fost înştiinţat, dar şi în cazul în care bunul (cota parte) a
fost vîndut pînă la expirarea exercitării acestui drept.
Reieşind din dispoziţiile legale menţionate termenul de 3 luni pentru apărarea
dreptului încălcat este un termen de prescripţie care curge de la data cînd cel
îndreptăţit a cunoscut sau trebuia să cunoască despre încheierea contractului de
vînzare-cumpărare eu încălcarea dreptului de preemţiune. Fiind un termen de
prescripţie extinctiv, el poate fi suspendat, întrerupt şi repus, în condiţiile art.276-
279 CC.
In căzul înaintării unei acţiuni de atribuire a drepturilor şi obligaţiilor de
cumpărător, instanţa va dispune substituirea titularului dreptului de preemţiune în
locul cumpărătorului fără anularea contractului de vînzare-cumpărare.

635
 Dreptul de preemţiune, fiind un drept personal nu poate fi transmis de către
persoana îndreptăţită
altor persoane.
În cazul în care mai mulţi coproprietari acceptă să cumpere cota parte care se
vinde, potrivit prevederilor art. 352 (2) din Codul civil, vînzătorul are libertatea de
a alege cărui din coproprietari să vîndă cota sa parte.

Obiectul contractului
Potrivit alin.1 art. 206 CC obiect al actului juridic este obligaţia persoanei
care a încheiat actul juridic. Totodată legea foloseşte şi noţiunea de obiect al
contractului, ultimului fiind aplicabile, după cum am mai remarcat, normele cu
privire la actul juridic. În această ordine de idei art. 670 CC stipulează că este nul
contractul al cărui obiect reprezintă o prestaţie imposibilă. Aşadar, obiect al
contractului desemnează prestaţia la care se obligă părţile contractante. Avînd
drept efect naşterea, modificarea sau stingerea obligaţiilor, obiect al contractului îl
prezintă obligaţia apărută, modificată sau stinsă.
Conform regulii generale, pentru ca un act juridic să fie valabil este necesar ca
obiectul actului juridic, respectiv - obiectul contractului să întrunească anumite
condiţii. De aici concluzia că obiectul contractului de vînzare-cumpărare trebuie să
fie licit, să se afle în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil cel puţin în
specia sa alin.(2) art. 206 CC al RM) şi să reprezinte prin sine o prestaţie posibilă
art. 670 CC. În aşa fel dacă obiectul obligaţiei vînzătorului sau cumpărătorului nu
îndeplineşte condiţiile legale, contractul de vînzare-cumpărare nu poate fi
considerat valabil încheiat.
Obiectul contractului este reprezentat de prestaţiile la care se obligă părţile
contractante, adică de obligaţiile acestora. Fiind un contract sinalagmatic, vînzarea-
cumpărarea dă naştere la două obligaţii reciproce ce se referă la bunuri. Obligaţia
vînzătorului are ca obiect bunul vîndut, iar obligaţia cumpărătorului are ca obiect
preţul acestuia. În cazul cînd aceste elemente ale contractului de vînzare-cumpărare

636
lipsesc sau dacă ele nu îndeplinesc condiţiile legale contractul de vînzare-
cumpărare nu poate fi considerat valabil încheiat.
Obiectul contractului de vînzare-cumpărare este o condiţie esenţială a
acestuia, esenţială fiind şi clauza contractuală ce se referă la obiect. Se consideră
respectată clauza cu privire la obiect în cazul cînd din prevederile contractuale se
poate determina denumirea şi cantitatea bunului – obiect al vînzării-cumpărării.
Astfel, potrivit alin.(4) art. 774 CC în cazul în care nu este stabilită cantitatea
bunului sau modul de determinare a acesteia, contractul este nul. Observăm că
legiuitorul nu se referă nemijlocit la denumirea bunului, ci invocă doar cantitatea
acestuia. Este de menţionat faptul că cerinţa în privinţa denumirii bunului se
prezumă de către legiuitor, deoarece nu poate fi indicată cantitatea bunului sau
stabilit modul de determinare a acesteia fără a se şti despre ce bun este vorba.
Pentru valabilitatea contractului bunul vîndut, în sensul obiectului material
al contractului, trebuie să întrunească anumite condiţii legale. Astfel, bunul trebuie
să fie licit, să se afle în circuitul civil, să existe în momentul încheierii contractului,
să fie determinat sau determinabil cel puţin în specia sa şi să reprezinte prin sine o
prestaţie posibilă.
Bunul vîndut este ilicit dacă actul juridic în privinţa lui încalcă dispoziţiile
legale privind ordinea publică sau contravine bunurilor moravuri. Această axiomă
poate fi dedusă din prevederile alin.(2) art. 220 CC conform căreia actul juridic
sau clauza care contravin ordinii publice sau bunelor moravuri sînt nule.
În principiu condiţia bunului – obiect material al contractului de vînzare-
cumpărare de a fi licit acoperă şi condiţia în ceea ce priveşte aflarea acestuia în
circuitul civil, deoarece, potrivit regulii generale, un bun ilicit nu poate fi obiect al
circuitului civil. Trebuie însă de menţionat faptul că în calitate de obiecte ale
vînzării-cumpărării pot apărea şi bunurile care fac parte din categoria celor
neinterzise în circuitul civil, avînd însă o provenienţă ilegală. În aceste cazuri
respectivele se consideră a fi ilicite. Astfel de exemplu obiectul neinterzis în
circuitul civil este ilicit, dacă provine dintr-un act de contrabandă, este contrafăcut
etc.
637
 În funcţie de criteriul admisibilităţii la circuitul civil bunurile pot fi
convenţional divizate în trei categorii după cum urmează: bunuri excluse din
circuitul civil; bunuri, admise condiţional în circuitul civil (bunuri, pentru
participarea la circuitul civil al cărora este necesar îndeplinirea unor condiţii
legale); bunuri admise fără restricţii la circuitul civil.
Nu constituie obiecte ale circuitului civil bunurile inalienabile care fac parte
din bunurile domeniului public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale
(proprietate exclusivă a statului). Potrivit art. 127 al Constituţiei sînt excluse din
circuitul civil bogăţiile de orice natură a subsolului, spaţiul aerian, apele şi pădurile
folosite în interes public, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului
continental, căile de comunicaţie, precum şi alte bunuri stabilite de lege care sînt în
proprietatea exclusivă a statului. Redând, în principiu, această normă
constituţională alin.(4) art. 296 CC prevede faptul că bunurile domeniului public
sînt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Dreptul de proprietate asupra
acestor bunuri nu se stinge prin neuz şi nu poate fi dobîndit de terţi prin
uzucapiune. Aşadar respectivele bunuri nu pot fi obiect al contractului de vînzare-
cumpărare. La rîndul său bunurile care aparţin domeniului privat al statului sau al
unităţilor administativ-teritoriale, fiind supuse dispoziţiilor de drept comun, pot fi
liber înstrăinate, adică pot fi obiect al contractului de vînzare-cumpărare dacă legea
specială nu prevede contrariul.
După cum am menţionat, obiecte ale vînzării-cumpărării pot fi şi bunurile,
pentru participarea la circuitul civil al cărora este necesar îndeplinirea unor condiţii
legale. Aceste cerinţe se instituie de către legiuitor din motive de respectare a
ordinii publice. La categoria acestora se atribuie, de exemplu, armamentul,
muniţiile, substanţele explozive ş.a. În această ordine de idei, potrivit p.3 al
Regulilor cu privire la comercializarea, achiziţionarea, păstrarea, purtarea,
aplicarea şi transportarea armelor individuale şi muniţiilor eferente, aprobate
prin HG RM din 18.01.1995, comercializarea tuturor tipurilor de armament şi
muniţii aferente constituie monopolul statului şi se exercită de magazinele de stat

638
specializate în baza licenţelor şi permisiunilor Ministerului Afacerilor Interne80.
Celelalte bunuri ce nu se referă la primele două categorii specificate participă fără
restricţii la circuitul civil.
Potrivit regulii generale, bunul- obiect material al contractului de vînzare-
cumpărare trebuie să existe în momentul încheierii contractului, deoarece obligaţia
vînzătorului este lipsită de obiect în cazul în care acesta nu există. Necătînd la
aceasta, contractul se consideră valabil încheiat şi în cazul cînd obligaţiile părţilor
se referă la un bun care nu există la momentul încheierii contractului, dar poate
exista pe viitor (de exemplu utilajul ce urmează a fi confecţionat, opera literară
comandată, fructele viitoare etc). Într-adevăr, potrivit alin.(3) art. 206 CC pot
constitui obiect al actului juridic şi bunurile viitoare. Însă nu toate bunurile
viitoare pot constituie obiectul unui contract. Excepţia o prezintă bunurile ce
formează o moştenire nedeschisă. Astfel, potrivit prevederilor alin.(1) art. 675 CC
contractul asupra moştenirii unui terţ încă în viaţă este nul. Nul este şi contractul
asupra cotei-părţi legale sau a legatului din succesiunea unui terţ încă în viaţă.
O altă condiţie în privinţa bunului pentru validitatea contractului este ca
bunul să fie determinat sau determinabil. Respectiva condiţie este expres formulată
în alin.(2) art. 206 CC cu referinţă la actul juridic în general, dar nu numai cu
privire la contractul de vînzare-cumpărare, şi presupune faptul că, în afară de a fi
licit, a se afla în circuitul civil, obiectul actului juridic trebuie să fie determinat sau
determinabil cel puţin în specia sa. Aşadar, pentru a fi valabil contractul de
vînzare-cumpărare, clauzele acestuia trebuie să determine care este obiectul
vînzării.
Determinarea poate fi făcută în mod precis la momentul încheierii
contractului cînd este vorba despre un bun prezent, sau să fie îndeplinite condiţiile
acesteia prin indicarea unor elemente ce ar permite identificarea bunurilor viitoare.
Toate condiţiile referitoare la obiectul contractului analizate mai sus, precum
şi interesul părţilor faţă de acesta sînt condiţionate de posibilitatea existenţei lui.

80
Monitorul oficial al RM, 1995, nr.14.; Legea privind controlul asupra armelor individuale din 18.05.1994,
Monitorul oficial al RM, 1994, nr.4.
639
Menţionăm faptul că obiectul contractului trebuie să fie posibil atît de facto, cît şi
de jure. Un obiect imposibil atrage după sine nulitatea contractului, dar numai în
cazul cînd imposibilitatea obiectului este obiectivă. De altfel, obiectul trebuie să fie
imposibil pentru oricine în mod absolut. În cazurile cînd obiectul este imposibil
doar pentru o singură parte contractantă, contractul este valabil. La fel
imposibilitatea obiectului trebuie să existe chiar în momentul încheierii
contractului. Imposibilitatea ulterioară încheierii contractului nu constituie drept
temei pentru invocarea nulităţii acestuia.
Aşadar, pentru a fi valabil încheiat şi pentru a produce efectele juridice
scontate de părţi obiectul contractului de vînzare-cumpărare trebuie să reprezinte
prin sine o prestaţie posibilă81. Astfel, potrivit prevederilor art. 670 CC este nul
contractul al cărui obiect reprezintă o prestaţie imposibilă. Este şi firesc să fie aşa,
deoarece ad impossobilium nulla obligatia (nimeni nu poate obliga la imposibil).
O condiţie esenţială a contractului de vînzare-cumpărare constituie preţul
bunului. Preţul reprezintă prin sine suma de bani pe care o datorează cumpărătorul
în schimbul bunului transmis de către vînzător. De altfel, preţul reprezintă obiectul
contraprestaţiei pe care urmează să o facă cumpărătorul.
Un contract de vînzare-cumpărare se consideră valabil încheiat dacă preţul –
obiect al contraprestaţiei cumpărătorului întruneşte anumite condiţii şi anume: a) să
fie exprimat în bani; b) să fie determinat sau determinabil. Aceste condiţii pot fi
deduse din dispoziţiile art. 756 CC.
În contractele de vînzare-cumpărare echivalentul obligaţiei de predare a
bunului nu poate fi exprimat decît în plata sumei de bani datorată. În această ordine
de idei alin.(1) art.756 CC prevede că preţul bunului trebuie să fie exprimat în
bani. Stabilirea preţului bunului vîndut sub forma unui echivalent bănesc ţine de
esenţa vînzării-cumpărării, deoarece dacă preţul bunului ar fi stabilit într-un alt
echivalent decît cel bănesc (de exemplu un alt bun), am avea de a face cu un
contract de schimb art. 823 CC. Tot astfel, dacă în schimbul unui bun se promite

81
Toader Toma. Drept civil. Contracte. Editura fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1998, p.22.

640
prestarea unei întreţineri, avem de a face cu un contract de înstrăinare a bunului cu
condiţia întreţinerii pe viaţă art. 839 CC.
Se consideră îndeplinită condiţia cu privire la determinarea preţului atunci
cînd părţile contractante au convenit asupra cuantumului acestuia în mod expres
sau implicit printr-o dispoziţie care permite să fie determinat. Astfel potrivit
prevederilor alin.(3) art. 753 CC dacă preţul nu este indicat direct în contractul de
vînzare-cumpărare, părţile pot conveni asupra modului de determinare a lui (de
exemplu preţul care va fi stabilit la cotaţia de bursă sau preţul mediu stabilit pe
piaţă într-o perioadă determinată de timp).
Clauza contractuală referitoare la preţ nu poate fi lăsată pentru o apreciere
ulterioară a lui, deoarece în acest caz nu se consideră îndeplinită condiţia preţului
de a fi determinat sau determinabil şi, respectiv, nu este clară contraprestaţia
cumpărătorului. În aşa caz nu are loc acordul de voinţă al părţilor asupra condiţiilor
esenţiale ale contractului şi contractul de vînzare-cumpărare nu se consideră a fi
încheiat.
Alin.(2) art. 756 CC prevede modalitatea de determinare a preţului în cazul
cînd în contractul de vînzare-cumpăareare încheiat între comercianţi preţul bunului
nu este determinat în mod expres sau implicit printr-o dispoziţie care permite
determinarea lui. Astfel, în cazul cînd este vorba de vînzare-cumpărare comercală
şi părţile nu au stabilit preţul sau modalitatea lui de determinare, în lipsa unor
prevederi contrare se va considera că părţile s-au referit tacit la preţul practicat în
mod obişnuit în momentul încheierii contractului în ramura comercială respectivă
pentru aceleaşi bunuri vîndute în împrejurări comparabile. În cazul în care
contracte similare nu există, se va considera, în lipsa unor prevederi contrare, că
părţile s-au referit în mod tacit la un preţ practicat la data predării bunurilor. Prin
dispoziţia alin.(2) art. 756 CC Codul civil redă prevederile legislaţiei uniforme în
vederea vînzării-cumpărării internaţionale de mărfuri şi anume art. 55 al
Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra contractelor de vînzare
internaţională de mărfuri Viena 1980, facilitînd într-o măsură oarecare circuitul
comercial prin liberarea părţilor de elaborarea unor prevederi contractuale
641
minuţioase, ceea ce corespunde exigenţelor actuale ale comerţului. Aşadar, dacă în
vînzarea-cumpărarea civilă condiţiile esenţiale ale contractului sînt acele cu privire
la bunul vîndut şi la preţul acestuia, atunci în vînzarea-cumpărarea comercială
condiţia cu privire la preţ nu este obligator de a fi respectată, preţul prezumîndu-se
a fi stabilit în modul prevăzut la art. 756 CC.
Legislaţia în vigoare nu defineşte vînzarea-cumpărarea comercială, dat fiind
faptul că sub aspect structural aceasta este asemănătoare vînzării-cumpărării civile.
Într-adevăr, atît vînzarea-cumpărarea civilă, cît şi vînzarea-cumpărarea
comercială82 presupune transmiterea bunului şi proprietăţii asupra acestuia în
schimbul unui preţ. Însă, după cum se remarcă în doctrină, ceea ce deosebeşte
vînzarea-cumpărarea comercială de cea civilă este funcţia economică a contractului
83
.
Prin mijlocirea contractului de vînzarea cumpărare, mărfurile ajung de la
producător la consumator. De cele mai dese ori, însă, vînzarea-cumpărarea
comercială este folosită în vederea aprovizionării cu materie primă necesară
desfăşurării procesului de producţie.
Dacă contractul de vînzare-cumpărare civilă se încheie între participanţii
circuitului civil pentru satisfacerea necesităţilor personale, atunci vînzarea-
cumpărarea comercială se încheie în vederea exercitării activităţii de antreprenoriat
a participanţilor la circuitul comercial (comercianţi), cu scop lucrativ, adică în
vederea desfăşurării activităţii întreprinderilor sale.
Referindune în continuare la condiţia preţului în contractul de vînzare-
cumpărare menţionăm că în unele cazuri statul poate interveni în acest domeniu
privat prin esenţa sa, stabilind preţuri legale obligatorii pentru părţi. Cu toate că
tranziţia la o economie de piaţă presupune stabilirea liberă a preţurilor în
contractele de vînzare-cumpărare, statul îşi păstrează după sine această prerogativă
mai cu seamă în cazul produselor deficitare sau social-importante, asigurînd într-o

82
D. Cărpenaru, Faptele de comerţ în dreptul comercial român, în Dreptul Nr. 10-11/1991, p.10-11.; I.L. Georgescu,
Drept comercial român, Vol.I, Ed. Socec, Bucureşti 1946, p.204.
83
Francisc Deak, Stanciu Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Lumina Lex, Bucureşti 1993, p.258.
642
măsură oarecare protecţia păturilor social vulnerabile ale populaţiei. Astfel, în
scopul limitării creşterii exagerate a preţurilor libere Guvernul Republicii
Moldova, prin Hotărîrea cu privire la măsurile de coordonare şi reglementare de
stat a preţurilor din 4 august 1995 a stabilit lista mărfurilor social-importante,
comercializate la preţuri libere cu aplicarea adaosului comercial în mărime de pînă
la 20% din preţul liber de livrare84. La ele se atribuie printre altele: pîinea,
produsele de panificaţie, făina, produsele lactate, zahărul etc.
Cauza contractului
După cum am remarcat, unul din principalele elemente pentru formarea şi
valabilitatea oricărui contract este consimţămîntul. Fiind un concept complex,
consimţămîntul întruchipează nu numai voinţa exteriorizată a părţilor contractante,
dar şi scopul pe care acestea îl urmăresc exteriorizîndu-şi voinţa. Scopul însă poate
fi imediat şi mediat. Scopul imediat este un element constant al contractului, fiind
determinat în prealabil pentru diferite categorii de acte juridice. În cazul
contractului de vînzare-cumpărare transmiterea dreptului de proprietate de către
vînzător are drept cauză achitarea preţului de către cumpărător şi invers. Scopul
mediat este subiectiv şi poate varia chiar în cadrul aceleiaşi categorii de contracte.
De exemplu, vînzînd anumite bunuri o persoană poate urmări scopul îmbunătăţirii
situaţiei materiale, eliberării depozitului de marfă, verificării credibilităţii
partenerului contractual etc.
În materia ce ne preocupă scopul imediat pe care îl urmăresc părţile
contractante şi în vederea căruia îşi dau consimţămîntul manifestîndu-şi voinţa de a
intra în raporturi contractuale este cauza în sensul condiţiei de valabilitate a
contractului, pe cînd scopul mediat este nu altceva decît motivul ce-l determină pe
subiect de a-şi asuma anumite obligaţii, acesta variind de la caz la caz în
dependenţă de împrejurări şi neavînd impact la capitolul valabilitatea contractului.
Potrivit alin.(1) art. 207 CC actul juridic încheiat fără cauză ori fondat pe o
cauză falsă sau ilicită nu poate avea nici un efect. După cum observăm, indiferent

84
Monitorul oficial al RM. – 1995. Nr. 53-54.

643
de obiectul contractului, cauza trebuie să îndeplinească anumite condiţii stabilite
de legiuitor şi anume: 1. să existe, 2. să fie reală, 3. să fie licită.
În primul rînd cauza trebuie să existe. Nu există cauză în cazul cînd lipseşte
contraprestaţia în contractele sinalagmatice, din care face parte şi contractul de
vînzare-cumpărare. Existenţa cauzei nu trebuie confundată însă cu faptul de a fi
expresă. Întradevăr, potrivit alin.(2) art. 207 CC cauza actului juridic se prezumă
pînă la proba contrară. Respectiv, invocarea lipsei de cauză trebuie să fie dovedită
de partea interesată. În al doilea rînd cauza trebuie să fie reală, adică nu trebuie să
fie falsă. Este falsă cauza atunci, cînd rezultatul obţinut în urma încheierii
contractului este altul decît cel la care s-ar fi ajuns, dacă părţile ar fi avut în vedere
adevărata cauză. În această ordine de idei este nul actul juridic încheiat fără
intenţia de a produce efecte juridice (actul juridic fictiv) alin.(1) art. 221 CC. La
fel este nul actul juridic încheiat cu intenţia de a ascunde un alt act juridic (actul
juridic simulat) alin.(2) art. 221 CC. În cel de-al treilea rînd cauza trebuie să fie
licită, adică să nu contravină legii, ordinii publice, sau bunurilor moravuri alin.(3)
art. 207 CC. Potrivit alin.(1) art. 220 CC actul juridic sau clauza care contravin
normelor imperative sunt nule dacă legea nu prevede altfel. La rîndul său actul
juridic sau clauza care contravin ordinii publice sau bunelor moravuri sunt nule
alin.(2) art. 220 CC.

Forma contractului

Potrivit prevederilor art. 680 CC dacă pentru valabilitatea contractului legea

stabileşte o anumită formă sau dacă părţile au prevăzut o anumită formă,
contractul se consideră încheiat în momentul îndeplinirii condiţiei de
formă. Drept condiţie de valabilitate a contractului forma acestuia se
analizează la capitolul “condiţiile de valabilitate ale actului juridic”.
Potrivit alin.(2) art. 208 CC forma este o condiţie de valabilitate a actului
juridic numai în cazurile expres prevăzute de lege. În funcţie de tipul şi
obiectul contractului de vînzare-cumpărare forma acestuia poate fi
diferită. Condiţiile referitor la forma contractului de vînzare-cumpărare
644
 sunt determinate de două circumstanţe şi anume: 1. necesităţile
asigurării condiţiilor optimale pentru desfăşurarea circuitului civil şi 2.
necesitatea evidenţei şi stabilirii controlului asupra legalităţii
contractelor de vînzare-cumpărare cu impact asupra intereselor
societăţii în general sau a unor persoane în parte.
Potrivit alin.(1) art. 208 CC actul juridic poate fi încheiat verbal, în scris sau
în formă autentică, iar alin.(3) art. 208 CC prevede că actul juridic care poate fi
încheiat verbal se consideră încheiat şi în cazul în care comportamentul persoanei
arată vădit voinţa de a-l încheia. Pornind de la această idee, menţionăm că
contractul de vînzare-cumpărare poate fi încheiat în una din cele trei forme şi
anume: verbală, scrisă, şi prin săvîrşirea acţiunilor concludente. Este de menţionat
faptul că forma autentică este o derivată a formei scrise simple, care presupune
autentificarea notarială ulterioară a contractului.
Verbal sau prin acţiuni concludente pot fi încheiate contractele de vînzare-
cumpărare a) pentru care legea sau acordul părţilor nu stabileşte formă scrisă sau
autentică, b) care se execută chiar la încheierea lui art. 209 CC. În formă scrisă,
potrivit regulii generale, se încheie contractul de vînzare-cumpărare dintre
persoanele juridice, dintre persoanele juridice şi persoanele fizice şi dintre
persoanele fizice dacă valoarea obiectului actului juridic depăşeşte 1000 de lei, iar
în cazurile prevăzute de lege, indiferent de valoarea obiectului art.210 CC.

3. OBLIGAŢIILE PĂŢILOR CONTRACTULUI DE VÎNZARE-CUMPĂRARE

Efectele contractul de vînzare-cumpărare se prezintă prin două categorii de

obligaţii: obligaţiile vînzătorului şi obligaţiile cumpărătorului. Dat fiind faptul că
vînzarea-cumpărarea este un contract sinalagmatic (bilateral) obligaţiile
contractuale ale părţilor se află într-un raport de interdependenţă, fiecare din
acestea avîndu-şi cauza juridică în cealaltă.

Obligaţiile vînzătorului

Transmiterea bunului
645
 Transferarea dreptului de proprietate asupra bunului vîndut este un efect firesc
al contractului de vînzare-cuzmpărare şi, la prima vedere, ar părea că se produce
din momentul realizării acordului de voinţă. Este de menţionat însă faptul, că de
regulă, dreptul de proprietate este transmis dobînditorului în momentul predării
bunului, dacă este vorba de un bun mobil, şi dacă legea sau contractul nu prevede
altfel. În cazul cînd obiect material al vînzării-cumpărării îl constituie un bun
imobil, dreptul de proprietate asupra acestuia se dobîndeşte la data înscrierii în
registrul bunurilor imobile, cu excepţiile prevăzute de lege art. 321 CC. În limitele
legale ale libertăţii contractuale, părţile contractante pot stabili de comun acord că
transferul proprietăţii se va face la împlinirea unui termen, în momentul
individualizării bunului sau la realizarea unei anumite condiţii.

Astfel, vînzătorul este obligat să transmită bunul cumpărătorului la data

prevăzută în contractul de cumpărare-vînzare, iar în cazul cînd părţile nu au
stipulat data în contract, atunci transmiterea bunului trebuie să se facă la data care
poate fi dedusă din contract sau într-un termen rezonabil, calculat de la data
încheierii contractului, în celelalte cazuri.

Dacă contractul nu prevede altfel, atunci vînzătorul este obligat ca la

transmiterea bunului să remită şi documentele referitoare la bun, prevăzute de lege
(art.753 al.2 Cod Civil). Dintre documentele pe care vînzătorul este obligat să le
transmită putem menţiona documentele de transport, documentaţia tehnică,
certificatul de calitate, certificatul de conformitate, poliţa de asigurare, etc.

Există cazuri cînd contractul de vînzare-cumpărare conţine clauze de

executare strict la data stabilită. Potrivit alin.(2).art.757 CC, contractul de
vînzare–cumpărare se consideră încheiat cu clauze de executare strict la data
stabilită, dacă din contract rezultă clar că, la încălcarea acestui termen,
cumpărătorul pierde interesul faţă de executarea contractului. Prin urmare,
vînzătorul nu are dreptul de а executa contractul cu clauze de executare strict la
data stabilită, pînă la acest termen sau după expirarea lui, fără acordul
cumpărătorului.
646
 Referitor la momentul executării obligaţiei de transmitere а bunului de către
vînzător el poate fi stabilit în mai multe moduri:

- dacă în contract se stipulează obligaţia vînzătorului de а asigura

transportarea bunului atunci momentul executării va fi considerat
momentul predării bunului cumpărătorului sau reprezentantului
împuternicit să preia bunul;
- dacă bunul urmează să fie predat la locul aflării acestuia atunci obligaţia
se va considera executată în momentul punerii la dispoziţia
cumpărătorului sau а reprezentantului acestuia. Bunul se consideră pus la
dispoziţia cumpărătorului dacă este individualizat prin marcare, sau în
alt mod şi dacă este pregătit de predare în termenul stabilit, iar
cumpărătorul este informat despre aceasta potrivit clauzei contractuale;
- dacă din contract nu rezultă obligaţia vînzătorului de а asigura
transportarea bunului, sau predarea lui la locul aflării cumpărătorului ,
obligaţia vînzătorului de а preda bunul se consideră executată de la data
predării bunului către cărăuş sau oficiului poştal pentru а fi transportat la
cumpărător dacă contractul nu prevede altfel. art. 760 CC.
Nerespectarea obligaţiei vînzătorului de а remite bunul în termenele stabilite
îi va oferi posibilitatea cumpărătorului de а invoca excepţia de neexecutare а
contractului (dacă cumpărătorul însuşi nu şi-а îndeplinit obligaţiile sale), de а cere
plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat, sau să ceară transmiterea bunului în
natură etc.

Trebuie să menţionăm, că cheltuielile legate de predarea bunului mobil ce ţin

de măsurare, cîntărire, ambalare vor fi suportate de către vînzător, iar cumpărătorul
va suporta cheltuielile legate de primirea şi transportarea bunului din locul
încheierii contractului de vînzare cumpărare în alt loc, dacă contractul nu prevede
altfel. Prin urmare, părţile pot stabili în contract că atît cheltuielile de predare cît şi
cele de preluare să fie puse în sarcina vînzătorului, sau în sarcina cumpărătorului.

647
 Dacă, în conformitate cu contractul, vînzătorul predă bunul către un
cărăuş, şi dacă bunul nu este clar individualizat, potrivit contractului, prin
aplicarea unui semn distinctiv pe el, prin documentele de transport sau prin orice
alt mijloc, vînzătorul trebuie să transmită cumpărătorului un aviz de expediţie
care specifică bunul art.758 CC.

În cazul în care potrivit contractului vînzătorul а fost obligat să efectuieze

transportul bunurilor, atunci el va fi obligat să încheie contractele necesare ca
transportul bunurilor să fie efectuat pînă la destinaţia prevăzută, cu mijloacele de
transport adecvate şi în condiţiile necesare efectuării unui astfel de transport.

Părţile pot conveni în contract şi asupra clauzelor referitoare la asigurarea

bunurilor pe timpul transportării. Astfel, dacă vînzătorul nu este obligat să asigure
bunul pe timpul transportării atunci, el va transmite cumpărătorului toată
informaţia necesară pentru ca cel din urmă să poată încheia contractul de asigurare.

Asigurarea dobîndirii dreptului de proprietate asupra bunului

În legătură cu asigurarea dobîndirii dreptului de proprietate asupra bunului,

putem menţiona, că vînzătorul este obligat să predea cumpărătorului bunul liber de
orice sarcini (se au în vedere cazurile cînd bunul а fost gajat, cînd asupra bunului а
fost instituit un drept de servitute, etc). Excepţie de la această regulă sunt cazurile
cînd cumpărătorul а fost de acord să primească bunul cunoscînd drepturile
persoanei terţe asupra bunului.

Dacă un terţ, în temeiul dreptului său asupra unui bun apărut înainte de
încheierea contractului de vînzare – cumpărare, intentează o acţiune de evicţiune
împotriva cumpărătorului, acesta din urmă este obligat să atragă în calitate de
copîrît pe vînzător şi poate opune terţului toate excepţiile care le-ar fi putut opune
vînzătorul. Neatragerea vînzătorului în calitate de copîrît îl eliberează pe acesta
de răspundere faţă de cumpărător dacă va dovedi că atragerea sa ar fi prevenit
evicţiunea cumpărătorului art.766 CC.

648
 Vînzătorul răspunde pentru evicţiunea care provine din fapta terţei persoane,
dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

а) fapta terţei persoane să fie o tulburare de drept;

b) cauza evicţiunii să fie anterioară vînzării;

c) cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător.

Fapta terţei persoane constituie o tulburare de drept în cazul cînd persoana

consideră că are un drept legitim asupra bunului.

Persoana terţă poate invoca că dispune de un drept real asupra bunului (de
exemplu, dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct, dreptul de servitute), sau un
drept de creanţă (de exemplu în cazul locatarului care opune cumpărătorului
dreptul de folosinţă asupra bunului pe care îl deţine pe baza contractului de
locaţiune încheiat cu fostul proprietar, adică vînzătorul) 85.

Vînzătorul nu poate fi făcut răspunzător decît de drepturile născute anterior

vînzării în favoarea terţului evingător. Pentru cele născute după încheierea
contractului de vînzare – cumpărare, răspunzător va fi cumpărătorul însuşi.
Excepţie de la această regulă sunt cazurile cînd vînzătorul vinde din nou bunul
unei alte persoane şi aceasta reuşeşte să îşi facă mai întîi opozabil actul de
dobîndire (fie intrînd în posesia bunului cu bună – credinţă, dacă este vorba de un
mobil, fie îndeplinind mai întîi formele de transcriere sau întabulare, dacă este
vorba de un imobil)86

Răspunderea vînzătorului pentru evicţiune va surveni doar în cazul cînd în

momentul încheierii contractului cumpărătorul nu а cunoscut faptul că o persoană
terţă are dreptul asupra lucrului cumpărat.

În cazul cînd cumpărătorul а cunoscut cauza evicţiunii, se presupune că el şi –

а asumat riscul ce ţine de pierderea sau afectarea dreptului de proprietate.

85
Iosif R.Urs, Smaranda Angheni, Drept civil, Contracte civile, Vol.3, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1988, pag.37
86
Dan Chirică, Drept civil, Contracte speciale, Ed. Lumina Lex, 1999, pag. 74

649
 Trebuie să menţionăm, că obligaţia de garanţie contra evicţiunii există nu
numai faţă de cumpărător ci şi faţă de succesorii acestuia.

Dacă evicţiunea s-а produs, atunci vînzătorul este obligat să-l despăgubească
pe cumpărător.

Evicţiunea poate fi de două feluri: totală sau parţială. Evicţiunea totală se

caracterizează prin faptul că cumpărătorul pierde în întregime proprietatea bunului
cumpărat ca urmare а admiterii acţiunii. Vînzătorul, în acest caz, va fi obligat:

- să restituie cumpărătorului preţul primit de la acesta, chiar dacă valoarea

bunului s-а micşorat din cauze fortuite sau din neglijenţa cumpărătorului;
- să restituie valoare fructelor pe care cumpărătorului le-а predat terţului
evingător;
- să plătească sporul de valoare dobîndit de lucru în momentul încheierii
contractului şi data producerii evicţiunii;
- să achite cheltuielile de judecată ale cumpărătorului în procesul cu terţul
evingător precum şi în procesul dintre cumpărător şi vînzător;
- alte cheltuieli necesare şi utile suportate de cumpărător.
În cazul evicţiunii parţiale, cumpărătorul pierde numai în parte dreptul de
proprietate, ori suferă o restrîngere а acestui drept, ca urmare а existenţei asupra
aceluiaşi bun, а unor drepturi de uzufruct, uz sau abitaţie, ori а unor servituţi
neaparente şi declarate etc.87

Ca urmare а evicţiunii parţiale, cumpărătorul va avea dreptul de а cere

rezilierea contractului de cumpărare – vînzare sau menţinerea contractului cu
condiţia ca vînzătorul să-i plătească anumite despăgubiri.

Respectarea condiţiilor cu privire la cantitatea bunului

Potrivit art. 774 CC vînzătorul este obligat să transmită bunul în cantitatea

stabilită în contractul de vînzare–cumpărare. Prin urmare, părţile sunt obligate să

87
Toader Toma, Drept Civil, Contracte, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1998, pag. 31
650
stipuleze în contract cantitatea bunului sau modul de determinare а acesteia.
Nerespectarea acestei prevederi legale va atrage după sine nulitatea contractului.
Dacă se constată că vînzătorul i-а transmis cumpărătorului bunuri într-o
cantitate mai mică decît cea prevăzută în contract, atunci cumpărătorul poate să
refuze recepţionarea bunului. Dacă totuşi el primeşte bunul în cantitate mai mică,
atunci cumpărătorul va plăti proporţional preţul contractual.
Dacă vînzătorul i-а transmis o cantitate mai mare de bunuri decît cea
prevăzută de contract, cumpărătorul poate primi bunul într-o astfel de cantitate,
fiind obligat să plătească proporţional preţului stabilit în contract sau să preia
numai cantitatea prevăzută în contract, iar surplusul să-l restituie din contul
vînzătorului alin.(3) art.774 CC.
Respectarea condiţiilor cu privire la calitatea bunului

În contractul de vînzare – cumpărare, vînzătorul este obligat să predea

cumpărătorului bunuri de o calitate ce corespunde prevederilor contractuale sau
destinaţiei stabilite în contract. Dacă părţile nu au stabilit clauze referitoare la
calitatea bunurilor, atunci se consideră că bunul trebuie să corespundă utilizării
obişnuite şi să prezinte caracteristici, care există în mod obişnuit la bunuri de
acelaşi fel şi pe care cumpărătorul le poate aştepta ţinînd cont de felul bunului.
Potrivit alin.(2) art.763 CC la aceste caracteristici se includ şi cele pe care
cumpărătorul le poate aştepta conform specificaţiilor publice ale vînzătorului,
producătorului sau аle reprezentanţilor acestora, îndeosebi prin reclamă, cu
excepţia cazului în care specificaţiile nu pot influienţa decizia de cumpărare.

La vînzarea unui bun după un model sau după o descriere, vînzătorul este
obligat să transmită cumpărătorului bunul care corespunde modelului sau
descrierii. Modelul este un articol etalon, caracteristicile căruia stabilesc cerinţele
la calitatea mărfii, care urmează să fie predată cumpărătorului. Descrierea
reprezintă o listă anumită de caracteristici de utilizare а bunului care se transmite

651
cumpărătorului. Ea poate fi însoţită de fotografia mărfii, reprezentarea grafică,
etc.88

În cazul cînd pentru anumite bunuri, sunt cerinţe obligatorii referitoare la

calitate, stabilite pe cale legislativă, atunci vînzătorul are obligaţia de а preda
bunuri care corespund acestor cerinţe. Cerinţele obligatorii sunt stabilite de
standardele naţionale, aplicarea cărora are drept scop protecţia intereselor
consumatorilor, ale statului prin asigurarea calităţii produselor, proceselor şi
serviciilor, caracterului inofensiv al acestora pentru viaţa şi sănătatea oamenilor,
bunurile lor şi pentru mediul înconjurător, asigurarea competivităţii bunurilor pe
piaţa mondială, asigurarea compatibilităţii tehnice şi informaţionale etc.89

Un rol deosebit de important îl au şi normele referitoare la garanţiile calităţii

bunurilor şi la termenul de valabilitate. Astfel, potrivit art.772 CC în cazul în care
vînzătorul, producătorul sau un terţ garantează caracteristicile unui bun,
cumpărătorul beneficiază, fără а aduce atingere drepturilor prevăzute de lege, de
drepturile din garanţie în condiţiile indicate în declaraţia de garanţie şi în
reclama respectivă, faţă de cel care а acordat garanţia. În măsura în care а fost
preluată o garanţie, se prezumă că din garanţie se nasc drepturi în cazul unui
viciu apărut în perioada de garanţie.

Referitor la termenul de garanţie, legiuitorul stipulează că acesta începe să

curgă din momentul predării bunului de către vînzător, dacă contractul nu prevede
altfel. De asemenea, trebuie să menţionăm că garanţia este aplicabilă atît pentru
bunurile principale, cît şi pentru bunurile accesorii, dacă contractul nu prevede
altfel.

Prin urmare, dacă în decursul termenului de garanţie, cumpărătorul а

descoperit careva neajunsuri la bunul sau accesoriul transmis, atunci vînzătorul, la
cererea cumpărătorului va fi obligat să schimbe bunul sau accesoriul, stabilind
88

М.И. Брагинский, В.В. Витрянский, Договорное право, Книга вторая, Договоры о передачи имущества, Изд.
Статут, Москва, 2000, c. 29
89
Vezi: art. 3 din Legea cu privire la standardizare din 22.09.1995, M.O. al R.M. nr. 11-12/116 din 22.02.1996
652
pentru bunul schimbat un termen de garanţie echivalent cu termenul pentru
produsul procurat iniţial, dacă contractul nu prevede altfel.

Termenul de valabilitate а calităţii bunurilor este stabilit fie prin lege,

standarde sau alte dispoziţii obligatorii. După expirarea termenului de valabilitate
bunul este considerat nesusceptibil de utilizare.

Legiuitorul, în alin. (2) art 773 CC prevede obligaţia vînzătorului de а de а

transmite bunul, în privinţa căruia este stabilit un termen de valabilitate, astfel încît
cumpărătorul să îl poată utiliza la destinaţie pînă la expirarea acestui termen.

Potrivit art.763 CC vînzătorul este obligat să predea bunul fără vicii

materiale. Există vicii materiale în cazul cînd vînzătorul sau persoana
împuternicită de către acesta а efectuat asamblarea convenită contractual în mod
defectuos, precum şi în cazul cînd bunul trebuie să fie asamblat de către
cumpărător şi acesta îl asamblează defectuos din cauza indicaţiilor de asamblare
eronate.

De asemenea, există viciu material şi în cazul cînd vînzătorul predă numai o

parte а bunului, un alt bun, bunul într-o cantitate mai mică decît cea convenită sau
cînd este viciată numai o parte а bunului, cu excepţia cazurilor cînd viciul nu
exercită o influienţă substanţială asupra utilizării bunurilor alin. (4) art.763 CC.

Respectarea condiţiilor cu privire la asortiment, completivitate, garnitură sau

ambalaj

Potrivit art. 775 CC vînzătorul este obligat să transmită bunul în asortimentul

stipulat în contract, iar în lipsa lui, în asortimentul ce corespunde necesităţilor
cumpărătorului, dacă vînzătorul le cunoştea la data încheierii contractului, sau să
refuze executarea contractului.

În cazul cînd vînzătorul îi predă cumpărătorului bunuri într-un asortiment

diferit de cel indicat în contract, atunci este în drept să refuze primirea acestor
bunuri şi să nu plătească preţul, iar dacă preţul а fost plătit să ceară restituirea lui.
În situaţia cînd în afară de bunurile în asortimentul indicat în contract vînzătorul îi
653
transmite cumpărătorului şi alte bunuri, atunci acesta din urmă poate refuza
primirea bunurilor nestipulate în contract, sau le poate primi, plătind costul
acestora la preţul convenit cu vînzătorul art.776 CC.
Bunurile care nu corespund asortimentului se consideră primite dacă
cumpărătorul nu l-а anunţat pe vînzător într-un termen rezonabil despre refuzul
primirii aceastora.
Vînzătorul este obligat să transmită cumpărătorului bunurile conform
contractului de vînzare – cumpărare în completivitatea asortimentului. În cazul
cînd nu este stabilită completivitatea asortimentului, atunci vînzătorul este obligat
să transmită cumpărătorului bunuri în completivitatea determinată de uzanţele
circuitului de afaceri sau de alte cerinţe înaintate tradiţional art. 777 CC.
În cazul cînd vînzătorul este obligat să transmită cumpărătorului o garnitură
completă de bunuri, atunci obligaţia se va considera executată la data predării
tuturor obiectelor din garnitură. Nerespectarea acestei prevederi îi oferă dreptul
cumpărătorului de а cere completarea bunurilor în termen rezonabil sau reducerea
preţului. Dacă însă vînzătorul nu а completat bunurile în termenul rezonabil sau а
refuzat reducerea preţului atunci cumpărătorul este în drept să ceară schimbarea
bunurilor necomplete cu bunuri complete, sau poate invoca excepţia de
neexecutarea а contractului, şi să ceară restituirea sumelor plătite pentru bun.
Referitor la ambalaj, putem menţiona că, de regulă, vînzătorul trebuie să
predea bunurile ambalate. Drept excepţie sunt cazurile cînd, după caracterul lor,
anumite bunuri nu necesită ambalare. În dependenţă de caracterul bunurilor, există
diferite cerinţe referitor la ambalare, care pot fi stabilite în contract sau sunt
stabilite de uzanţe. Reguli referitoare la ambalaj mai pot fi stabilite şi de standarde.
Dacă contractul nu conţine expres prevederi referitoare la ambalarea bunului,
atunci se prezumă că bunul trebuie ambalat în mod obişnuit, într-un ambalaj care
să asigure integritatea bunurilor în condiţii de păstrare şi transportare obişnuite
pentru acest tip de bunuri.
În cazul în care bunul care trebuie ambalat este predat cumpărătorului fără
ambalaj ori în ambalaj defectuos, cumpărătorul este în drept să ceară vînzătorului
654
ambalarea bunului dacă din esenţa obligaţiei sau din caracterul bunurilor nu rezultă
altfel art.779 CC. De asemenea, cumpărătorul poate înainta vînzătorului şi alte
pretenţii care rezultă din predarea unui bun cu vicii (de exemplu, reducerea preţului
bunului într-un volum echivalent chu cheltuielile necesare pentru remedierea
viciului, rezilierea contractului, etc.)
În cazul în care cumpărătorul are careva obiecţii ce ţin de încălcarea
clauzelor contractului referitor la calitatea, cantitatea bunului, asortiment,
completivitate, garnitură sau ambalaj, atunci el va trebui să-l informeze pe vînzător
despre aceasta nu mai tîrziu de termenul prevăzut de contract. Dacă în contract nu
este stipulat un astfel de termen atunci pretenţiile pot fi înaintate în cel mult 6 luni
din ziua predării bunului – în cazul bunurilor mobile, iar în privinţa bunurilor
imobile în cel mult un an. În cazul imposibilităţii stabilirii zilei de predare а
bunului care urmează să fie înregistrat sau dacă bunul este predat cumpărătorului
înainte de încheierea contractului, termenul de înaintare а pretenţiilor se calculează
din ziua înregistrării bunului în modul stabilit alin.(3) art.783 CC.
În cazul cînd pentru bunul vîndut este stabilit un termen de garanţie, atunci
pretenţiile referitoare la viciile depistate trebuie să fie înaintate în acest termen.
Dacă bunul cu termen de garanţie а fost transmis în posesiunea cumpărătorului
înainte de încheierea contractului, şi este imposibil de determinat data predării,
atunci termenul de înaintare а pretenţiilor va fi stabilit de la data încheierii
contractului, iar dacă bunul а fost transportat, de la data expedierii lui la adresa
cumpărătorului art.784 CC.
Dacă pentru accesoriile bunului au fost stabilite prin contract termene de
garanţie mai mici decît ale bunului principal, atunci cumpărătorul va avea dreptul
de а înainta pretenţii referitoare la viciile accesoriilor în perioada de garanţie а
bunului principal. Dacă termenul de garanţie а accesoriilor este mai mare decît а
bunului principal, atunci pretenţiile asupra viciilor accesoriilor vor fi înaintate în
decursul termenului lor de garanţie art.784 CC.
Referitor la acţiunea cu privire la viciile bunului, legiuitorul prevede că ea
poate fi intentată în termen de un an de la data înaintării pretenţiilor, iar în cazul
655
cînd nu au fost înaintate pretenţii sau este imposibil de а stabili data la care ele au
fost înaintate, atunci acţiunea va putea fi intentată după expirarea termenului de 6
luni în cazul bunurilor mobile, şi а termenului de 1 an în cazul bunurilor imobile.

Obligaţiile cumpărătorului
Principalele obligaţii ale cumpărătorului sunt: а) Plata preţului; b) Preluarea
lucrului cumpărat şi verificarea calităţii acestuia; c) Plata cheltuielilor vînzării.
Obligaţia de plată а preţului
Cumpărătorul are obligaţia de а plăti preţul în momentul predării lucrului
cumpărat, dacă contractul nu conţine alte prevederi referitor la data şi locul plăţii
preţului.
Obligaţia cumpărătorului de а plăti preţul include în sine şi luarea unor
măsuri sau respectarea unor formalităţi care ar putea fi necesare în conformitate cu
contractul sau legislaţia, pentru а putea face posibilă efectuarea plăţii (deschiderea
unui acreditiv prevăzut de contract, oferirea unei garanţii bancare etc.)90.
De obicei, preţul bunului este stipulat în contractul de cumpărare-vînzare.
Dacă preţul nu este indicat în contract, atunci se consideră că părţile s-au referit
tacit la preţul practicat în mod obişnuit în momentul încheierii contractului în
ramura comercială respectivă pentru aceleaşi bunuri vîndute în împrejurări
comparabile alin.(2) art.756 CC.
Părţile pot stabili plata preţului printr-o prestaţie unică sau prin prestaţii
succesive (în rate). În cazul achitării costului bunului în rate, contractul va conţine
menţiuni referitoare la modul, termenele şi mărimea plăţilor efectuate. Contractul
poate prevedea clauze referitoare la vînzarea bunului în credit. În acest caz, la
expirarea termenului prevăzut în contract, cumpărătorul va fi obligat să achite în
totalitate bunul. De asemenea, în contract poate fi prevăzută clauza referitor la
plata anticipată а bunului.

90
М.И. Брагинский, В.В. Витреанский, op.citată, pag. 38

656
 Neexecutarea obligaţiei de plată а bunului de către cumpărător îi oferă
posibilitatea vînzătorului de а întreprinde una din următoarele măsuri: а) cererea
executării în natură а obligaţiei b) invocarea excepţiei de neexecutare а
contractului (în cazul cînd vînzătorul nu şi-а îndeplinit obligaţia de predare а
bunului vîndut) c) rezilierea contractului.
Preluarea lucrului cumpărat şi verificarea calităţii acestuia
Cumpărătorul este obligat să ia în primire lucrul cumpărat la termenul în
care vînzătorul este obligat să-l predea. În vederea îndeplinirii acestei obligaţii
cumpărătorul va trebui să întreprindă diferite acţiuni care i-ar permite vînzătorului
să-i predea bunul (să indice adresa unde va prelua bunul, să pună la dipoziţia
vînzătorului mijlocul de transport pentru transmiterea bunului, dacă acest fapt este
prevăzut de contract, să-şi trimită reprezentantul pentru preluarea bunului, etc.).
Dacă cumpărătorul nu recepţionează sau refuză să recepţioneze bunul atunci
vînzătorul este în drept să refuze executarea contractului art.761 CC.
Referitor la obligaţia cumpărătorului de а verifica bunul, trebuie să
menţionăm, că cumpărătorul trebuie să verifice calitatea şi cantitatea bunului
reieşind din datele indicate în marcaj, actele de transport şi însoţitre а mărfii care
confirmă calitatea si cantitatea, etc.91
Potrivit art.765 al CC cumpărătorul care este comerciant trebuie să
verifice sau să pună pe cineva să verifice bunul într-un termen atît de scurt cît
permit împrejurările, iar în cazul constatării viciilor, să-l informeze neîntîrziat pe
vînzător. Dacă cumpărătorul nu l-а informat pe vînzător într-un termen rezonabil
din momentul în care а constatat sau trebuia să constate viciul, atunci el va pierde
dreptul de а invoca viciul, cu excepţia cazului cînd vînzătorul а trecut sub tăcere în
mod dolosiv viciul.
De asemenea, cumpărătorul nu va putea să-şi revendice drepturile în privinţa
viciilor, dacă se constată că în momentul încheierii contractului el а cunoscut
viciile.
91
În acest sens vezi: Regulamentul cu privire la recepţionarea mărfurilor conform cantităţii şi calităţii în
R.Moldova, adoptat prin Hotărîtea Guvernului RM din din 20 octombrie 2000, M.O. nr 137-138, 2000

657
 În cazul cînd cumpărătorul а descoperit careva vicii, şi l-а informat în
termen pe vînzător, atunci el poate cere fie remedierea acestora, solicitînd
înlăturarea viciului sau livrarea unui bun fără viciu, fie rezilierea contractului, sau
reducerea preţului într-un volum echivalent cheltuielilor de remediere а viciului.
Dacă cumpărătorul а primit bunurile, dar din motive obiective (descoperirea
unui viciu, necorespunderea calităţii, etc.) doreşte să le restituie, atunci el are
obligaţia de а conserva bunurile. Legislaţia prevede dreptul cumpărătorului de а
reţine bunul pînă în momentul în care vînzătorul îi plăteşte cheltuielile rezonabile
alin.(2) art.780 CC.

Plata cheltuielilor vînzării

Cumpărătorul este obligat să suporte toate cheltuielile legate de primirea şi
transportarea bunului mobil din locul încheierii contractului de cumpărare –
vînzare în alt loc, dacă contractul nu prevede altfel.
În cazul în care contractul de vînzare – cumpărare а unui bun mobil trebuie
autentificat şi înregistrat, cumpărătorul suportă costul autentificării notariale, al
înscrierii în registrul public respectiv şi al transferului proprietăţii alin.(2) art.754
CC.
De asemenea, în cazul cumpărării unui teren sau а unui bun imobil,
cheltuielile legate de autentificarea notarială şi de înscriere а contractului de
vînzare cumpărare în registrul bunurilor imobile, precum şi cheltuielile de preluare
а documentelor necesare, vor fi puse în sarcina cumpărătorului.

Pascari Anastasia,
judecător la Curtea Supremă de Justiţie

658
 Alexandru Rotari,
judecător la Judecătoria economică
de circumscripţie Chişinău, doctor în drept

Proprietatea intelectuală

I. Prevederi generale

În conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare, la momentul actual în

Republica Moldova se acordă protecţie următoarelor obiecte de proprietate
intelectuală:
- invenţiilor;
- modelelor de utilitate;
- modelelor şi desenelor industriale;
- mărcilor de fabrică şi de comerţ;
- denumirilor de origine a produselor;
- soiurilor de plante;
- topografiilor circuitelor integrate;
- operelor de artă;
- operelor literare;
- operelor ştiinţifice.
Protecţia obiectelor menţionate este asigurată în temeiul următoarelor legi
speciale:
1. Legea nr. 461-XIII privind brevetele de invenţie (adoptată la 18.05.1995
şi intrată în vigoare la 28.12.1995);
2. Legea nr. 588-XIII privind mărcile şi denumirile de origine a produselor
(adoptată la 22.09.1995 şi intrată în vigoare la 08.05.1996);
3. Legea nr. 991-XIII privind protecţia desenelor şi modelelor industriale
(adoptată la 15.10.1996 şi intrată în vigoare la 13.02.1997);
4. Legea nr. 915-XIII privind protecţia soiurilor de plante (adoptată la
11.07.1996 şi intrată în vigoare la 28.11.1996);

659
 5. Legea nr. 655-XIV privind protecţia topografiilor circuitelor integrate
(adoptată la 29.10.1999 şi intrată în vigoare la 06.01.2000);
6. Legea nr. 293-XIII privind dreptul de autor şi drepturile conexe (adoptată
la 23.11.1994 şi intrată în vigoare la 01.03.1995);
7. Regulamentul provizoriu cu privire la protecţia proprietăţii industriale în
Republica Moldova, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 456 din 26.07.1993.
Examinarea cazurilor ce ţin de proprietatea intelectuală este realizată în limitele
principiilor şi normelor legii speciale care reglementează raporturile de drept ce ţin
nemijlocit de obiectul aflat în litigiu. La examinarea cazurilor, pentru aplicarea
corectă a normelor materiale, instanţa va concretiza obiectul litigiului şi motivele
invocate. În special, se va ţine cont de următoarele aspecte:

II. Mărcile şi denumirile de origine a produselor

Legea nr. 588 din 22 septembrie 1995 privind mărcile şi denumirile de
origine a produselor (în continuare - Legea nr. 588) conţine atît norme de
procedură, în ceea ce priveşte depunerea, examinarea şi înregistrarea mărcilor şi
denumirilor de origine a produselor, cît şi norme de drept material care stabilesc
regimul juridic al mărcilor şi denumirilor de origine a produselor, precum şi
raporturile de drept vizînd titularul acestora.
Orice persoană este în drept, în termen de 3 luni de la data publicării datelor cu
privire la cererea de înregistrare a mărcii sau denumirii de origine a produsului să
depună o contestaţie la Comisia de Apel a AGEPI împotriva înregistrării mărcii
sau denumirii de origine a produsului, conform prevederilor art. 17 al Legii
nr. 588.
Înregistrarea la fel poate fi atacată de către solicitant în cazul în care acesta nu
este de acord cu decizia luată ca rezultat al examinării, în acest caz cererea la
Comisia de Apel a AGEPI va fi depusă în termen de 3 luni din data primirii
deciziei, conform prevederilor art. 14 al Legii nr. 588.
Anularea înregistrării poate fi realizată şi după eliberarea titlului de protecţie, în
perioada termenului de valabilitate a înregistrării, în temeiul art. 26 al Legii nr. 588
dacă:
1) înregistrarea a fost efectuată cu încălcarea prevederilor legii menţionate;
2) folosirea mărcii induce în eroare consumatorul;
3) s-au schimbat factorii naturali în zona geografică înregistrată ca denumire de
origine a produsului;
4) produsul pentru care este folosită o denumire de origine nu mai posedă
calităţi deosebite specificate;
5) au apărut alte motive întemeiate.
Anularea înregistrării, de asemenea, poate fi realizată la cererea persoanei
interesate, dacă marca înregistrată nu a fost folosită o perioadă neîntreruptă de 5
ani, precum şi în cazul cînd se constată existenţa unei mărci notorii în Republica
Moldova.

660
 Cererea de anulare a înregistrării, conform prevederilor art.17 din Legea
nr.588, se depune la Comisia de Apel AGEPI.
Comisia de Apel a AGEPI este organ administrativ extrajudiciar care
examinează cererea în termen de 3 luni de la depunerea acesteia. Procedura de
examinare este reglementată conform prevederilor Regulamentului Comisiei de
Apel a AGEPI aprobat prin ordinul Directorului General nr. 95 din 23 septembrie
2005.
Deciziile Comisiei de Apel pot fi atacate în instanţa judecătorească în
termen de 6 luni.
Se atenţionează că, potrivit prevederilor art.33 din Codul de procedură civilă,
competente de a examina litigiile ce ţin de apărarea drepturilor de autor conexe,
drepturilor asupra invenţiilor, mărcilor de produs şi mărcilor de serviciu,
indicaţiilor geografice, desenelor şi modelelor industriale, soiurilor de plante,
topografiilor circuitelor integrate, reprimării concurenţei neloiale, indiferent de
calitatea persoanei, adică fie fizică sau juridică, se examinează de curţile de apel.
De asemenea, curţile de apel au competenţă de a examina contestaţiile
împotriva deciziilor Comisiei de Apel a AGEPI.
În cazul în care decizia AGEPI este atacată direct în instanţa de judecată,
judecătorul va adopta o încheiere prin care, în temeiul art.170 al.(1) lit.a) din Codul
de procedură civilă, va dispune restituirea cererii din motivul nerespectării de către
reclamant a procedurii de soluţionare a litigiului pe cale prealabilă, iar dacă cererea
a fost primită, instanţa va adopta o încheiere de scoatere a cererii de pe rol (art.267
lit.a) din Codul de procedură civilă).
La examinarea cauzei privind anularea înregistrării mărcii în temeiul
prevederilor art. 26 pct. (1) „ca fiind efectuată cu încălcarea legii speciale”,
instanţa va verifica în temeiul dosarului mărcii înregistrate, corectitudinea
respectării procedurii de înregistrare, în special, va fi analizată respectarea
prevederilor art. 7 şi 8 ale Legii nr. 588. Se va examina, dacă la momentul
depunerii cererii nu existau temeiuri pentru respingerea acesteia, aceste temeiuri
necesită a fi examinate în strictă corespundere normelor din lege, cu constatarea
corespunzătoare în cazul în care există suficiente probe.
În special, va fi necesară constatarea dreptului de autor în cazul în care se
invocă drept temei acest drept. La fel se va proceda în cazul în care se

661
argumentează prin faptul că marca sau denumirea de firmă este bine cunoscută sau
notorie.
De regulă, aceste motive fac obiectul unei cereri separate de examinare unde
ca obiect este constatarea unui fapt cu valoare juridică, implicînd în acest sens
părţile interesate şi urmînd procedura stabilită.
În cazul în care drept temei se invocă denumirea de firmă, instanţa va
examina acest motiv separat cu constatarea, în temeiul căreia denumirea de firmă
este bine cunoscută, ca fapt cu valoare juridică. Este importantă data la care s-a
cerut să fie constatat faptul, probele examinate trebuie să fie anterioare acestei
date, iar această dată nu trebuie să fie ulterioară datei de înregistrare a mărcii.
Factorul probatoriu trebuie să fie raportat la consumatorul mediu într-un segment
de public relevant. Activitatea nemijlocită a firmei în teritoriul Republicii
Moldova, precum şi înregistrarea acesteia nu influenţează constatarea faptului de
binecunoscută. Cît priveşte stabilirea notorietăţii, aceasta va fi realizată în temeiul
prevederilor Regulamentului privind recunoaşterea notorietăţii mărcilor de produs
şi/sau de serviciu aprobat prin ordinul Directorului General al AGEPI nr.94 din
22.07.2003.
Instanţa nu va da apreciere acestor motive decît după constatarea lor în
procedura specială.
Un alt motiv, care necesită examinarea în procedură specială este actul de
concurenţă neloială. Acest motiv nu poate fi examinat decît cu participarea părţilor
concurente şi doar prin constatarea existenţei autorităţii unuia, corespunzător
subminarea acesteia în urma acţiunilor neloiale ale celeilalte părţi independent de
prezenţa sau lipsa înregistrării mărcii sau altor obiecte de proprietate intelectuală.
De asemenea, se va ţine cont dacă existenţa acestor motive a fost constatată
pînă la apariţia drepturilor în baza înregistrării.
Un alt motiv care des este invocat la anularea înregistrării este acela cînd
marca solicitată pentru înregistrare este identică sau similară şi poate fi confundată
cu marca protejată în privinţa altor persoane sau cerută anterior pentru înregistrare
pentru produse sau servicii identice.
662
 La examinarea acestui motiv se va ţine cont de prevederile art. 6 pct. (1) şi
anume faptul că în cazul folosirii unui semn identic pentru o produse sau servicii
identice, existenţa riscului de confuzie va fi prezumtivă, în această situaţie
produsele şi serviciile vor fi examinate doar în limita celor pentru care marca a fost
înregistrată.
Situaţia se complică în cazul în care semnele sau produsele nu sunt identice.
Aici în special se va examina dacă există riscul de confuzie. Riscul de confuzie va
fi examinat cu referire la consumatorul mediu atît în privinţa produselor, cît şi a
producătorului. La examinarea riscului de confuzie se va ţine cont de prevederile
art. 6 pct. (3) „Dreptul exclusiv nu se extinde asupra elementelor mărcii care, în
conformitate cu prezenta lege, nu pot fi înregistrate independent în calitate de
mărci, cum ar fi termenii descriptivi, cu condiţia folosirii loiale a acestor elemente
şi respectarea intereselor legitime ale titularilor mărcii şi ale terţilor.” De
asemenea, se va ţine cont de faptul că în afara termenilor descriptivi nu se bucură
de protecţie şi acele semne care se regăsesc în mărcile înregistrate după diferiţi
titulari. Tot aici se va lua în consideraţie şi faptul că unul şi acelaşi cuvînt poate fi
înregistrat de către diferiţi producători ca marcă figurativă şi protejat doar în forma
în care acesta este expus, în acest caz dreptul exclusiv nu se va extinde asupra
semanticii acestui cuvînt.
Următorul motiv este conform art. 26 pct. (1) b „dacă folosirea mărcii
induce în eroare consumatorul”.
La examinarea acestui motiv necesită a fi constatat dacă eroarea s-a produs
de fapt, dacă consumatorul a fost înşelat atît în privinţa produsului (categoria,
destinaţia, valoarea, originea etc.), cît şi în privinţa producătorului. Acest motiv
poate genera alte conflicte cum ar fi, act de concurenţă neloială, utilizare cu rea
credinţă sau înregistrare efectuată cu încălcarea legii pentru care în cadrul
examinării necesită a fi aplicate normele expuse anterior.
Referitor la prevederile art. 26 pct. (1) c) şi d) aceste motive ţin de
denumirea de origine a produsului. Conform prevederilor art. 8 pct. (6) f) conform
căruia „pentru înregistrarea denumirii de origine a produsului se prezintă o
663
confirmare legalizată a faptului că produsul provine din zona geografică respectivă
şi că însuşirile deosebite ale acestuia sunt determinate de factorii naturali şi/sau
etnografici caracteristici zonei geografice respective”. De regulă, această
confirmare este întocmită de către ministerele de resort sau alte organe
împuternicite corespunzător, din care motive soluţionarea cauzei poate fi realizată
prin solicitarea acestei confirmări de la organul care a realizat-o la momentul
înregistrării denumirii de origine a produsului.
Conform prevederilor art. 26 al Legii, pot exista şi alte motive întemeiate
pentru anularea înregistrării. La acest capitol de obicei se invocă motive cu referire
la Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale cum ar fi art. 5; 6;
8 şi 10.
În cazul invocării prevederilor art. 5 din Convenţie „Desenele şi modelele
industriale vor fi protejate în toate ţările uniunii”, se va ţine cont de faptul că
această normă este declarativă cu referire la sistemul naţional de protecţie.
La examinarea acestui motiv instanţa va aprecia probele reeşind din dubla
protecţie a acestui obiect.
a) Din partea autorului sau succesorului lui de drepturi în temeiul
prevederilor Legii privind dreptul de autor şi conexe constantîndu-se însăşi
calitatea de autor şi limita de drepturi determinată pentru obiectul concret aflat în
litigiu. Conform Legii menţionate acest obiect reprezintă opera de artă decorativă
şi aplicată cu termenul de protecţie de 25 de ani din momentul emiterii în public.
b) Din partea titularului modelului sau desenului industrial înregistrat în
temeiul Legii privind protecţia desenelor şi modelelor industriale, în acest caz se
va verifica existenţa înregistrării, limita de drepturi în baza certificatului de
înregistrare eliberat de AGEPI.
Se va ţine cont că modelul şi desenul industrial care nu are înregistrare în
Republica Moldova nu are protecţie juridică.
În cazul invocării prevederilor art. 6 din Convenţie, instanţa va ţine cont de
toate prevederile acestui articol luat în întregime, divizarea lui în părţi cum ar fi 6
bis; 6 ter etc. este realizată pentru o mai bună percepere. Ca exemplu, la invocarea
art. 6 quinquies „admiterea înregistrării mărcii întocmai aşa cum este ea
înregistrată reglementar în ţara de origine” instanţa va ţine cont de prevederile pct.
b a acestui articol care prevede în ce cazuri aceste mărci nu pot fi admise pentru
664
înregistrare independent de înregistrarea lor în ţara de origine. Aceste prevederi le
regăsim în art. 7 al Legii nr. 588, corespunzător ele nu pot fi interpretate altfel,
decît cum a fost menţionat anterior la examinarea motivelor conform art. 26 din
Legea nr. 588.
Ca exemplu, marca constituită doar dintr-o indicaţie geografică va fi
refuzată de la protecţie conform prevederilor art. 7 pct. (1) 2) d) care stabileşte că
„sunt excluse de la protecţie şi nu pot fi înregistrate semnele care constituie o
indicaţie geografică”. Totodată, în temeiul prevederilor art. 6 quinquies al
Convenţiei de la Paris litera a) pct. 1) această înregistrare poate fi admisă întocmai
cum a fost realizată în ţara de origine cu condiţia dacă conform prevederilor literei
b) pct. 2) această înregistrare în Republica Moldova nu serveşte în comerţ pentru a
indica locul de origine a produselor sau conform pct. 3) din acelaş articol cînd este
de natură să înşele publicul referitor la originea produsului sau alte caracteristici
ale produsului.
Dacă în teritoriul în care se cere protecţia există astfel de motive sau altele
conform articolului menţionat, marca solicitată pentru înregistrare în baza
principiului (telle quelle) va fi refuzată de la protecţie.
O situaţie specifică apare în cazul invocării art. 6 septies atunci cînd agentul
sau reprezentantul titularului unei mărci într-una din ţările uniunii va cere fără
autorizaţia acestui titular înregistrarea pe propriul său nume a mărcii respective. La
examinarea acestui motiv instanţa va concretiza dacă persoana indicată este
agentul sau reprezentantul titularului, precum şi faptul în baza căror acte se
confirmă aceste împuterniciri.
O situaţie aparte o constituie înregistrarea cu rea credinţă, efectuată de către
persoanele care nu sunt agenţi sau reprezentanţi ai producătorului, dar cunosc
activitatea acestuia şi bunul renume sau chiar au careva relaţii comerciale. În acest
caz accentul probatoriu va fi pus pe acţiunile solicitantului efectuate cu rea
credinţă.
Referitor la motivul invocat în temeiul art. 8 al Convenţiei de la Paris care
de asemenea este declarativ şi anume „Numele comercial va fi protejat în toate
665
ţările uniunii, fără obligaţia de depunere sau de înregistrare, indiferent de faptul
dacă el face sau nu parte dintr-o marcă de fabrică sau de comerţ.”
La examinarea acestui motiv instanţa va ţine cont de două aspecte:
1) dacă numele comercial este bine cunoscut în Republica Moldova.
2) dacă prin utilizarea de către concurenţi a numelui comercial şi
corespunzător a mărcii se induce în eroare consumatorul, în acest caz motivul va fi
examinat conform procedurii prevăzute pentru examinarea actelor de concurenţă
neloială.
Şi ultimul subiect care necesită o interpretare este stipulat în art. 10 bis a
Convenţiei de la Paris conform căruia „Ţările uniunii sunt obligate să asigure
cetăţenilor uniunii o protecţie efectivă împotriva concurenţei neloiale.”
După cum a fost menţionat anterior, la examinarea cazurilor de concurenţă
neloială instanţa va ţine cont de prevederile Legii nr. 1103 din 30.06.2000 cu
privire la protecţia concurenţei, este necesar ca părţile implicate în proces să fie
concurenţi.
În acest sens instanţa va examina dacă părţile concurente desfăşoară
activitatea în acelaşi domeniu, produc sau prestează aceleaşi servicii.
Va fi probată prezenţa autorităţii precum şi faptul subminării acesteia prin
acţiunile întreprinse de concurent.
În cazul în care concurenţa neloială s-a produs ca rezultat al unui act de
concurenţă neloială se va determina legătura dintre aceste acţiuni şi subminarea
autorităţii în favoarea concurenţilor, de asemenea va fi corect apreciat actul de
concurenţă neloială pentru a nu se admite confruntarea cu acţiunile de încălcare a
dreptului exclusiv unde pe prim plan vine înregistrarea şi dreptul exclusiv, pe cînd
într-un act de concurenţă neloială accentul se pune pe subminarea autorităţii prin
orice mijloc.
La soluţionarea cazurilor ce ţin de încălcarea dreptului exclusiv conform
prevederilor art. 25 din Legea nr. 588 instanţa va verifica prezenţa certificatului de
înregistrare sau extrasului din registru mărcilor înregistrate, de asemenea, se va
verifica termenul de valabilitate, se va solicita expertiza semnului utilizat de către
reclamant cu imaginea semnului înregistrat al reclamantului. Examinarea va fi

666
realizată doar în limita claselor de produse pentru care marca a fost înregistrată, cu
excepţia art. 4 pct. (5).
În cazul în care semnul înregistrat va fi regăsit integral (întocmai cum a fost
înregistrat) în marca utilizată conform art. 6 pct. (1) existenţa riscului de confuzie
va fi prezumtiv.
În cazul în care se va utiliza doar o parte a mărcii înregistrate sau expusă
într-o altă manieră, instanţa va examina reieşind din probarea riscului de confuzie
la fel cum a fost menţionat anterior.
În cazul în care la cerere vor fi invocate alte motive ele vor fi concretizate şi
supuse procedurii de examinare reieşind din specificul acestora conform procedurii
expuse în prezentul capitol, acest fapt reiese din prevederea art. 25 pct. (1) şi (3),
constatarea gradului de confuzie este necesară din motivul că nu în toate cazurile
de similitudine a mărcilor există confuzie, corespunzător nu sunt lezate drepturile
titularului, dacă nu sunt prezentate alte dovezi şi probe care ar confirma că prin
prezenta utilizare se submină autoritatea titularului sau se diminuează volumul de
protecţie prin diluarea mărcii, acest fapt necesită a fi examinat reieşind din
prevederile art. 6 pct. (3).

III. Brevetele de invenţie şi modelele de utilitate

Protecţia juridică a invenţiilor este asigurată de prevederile Legii nr. 461 din
18 mai 1995 privind brevetele de invenţie (în continuare – Legea nr. 461). Aceleaşi
principii de protecţie sunt aplicabile pentru modelele de utilitate (brevet de invenţie
de scurtă durată) cu unele excepţii expres prevăzute în lege.
La momentul actual baza juridică pentru protecţia modelelor de utilitate o
constituie Regulamentul provizoriu cu privire la protecţia proprietăţii industriale în
Republica Moldova, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 456 din 26.07.1993
În temeiul legii menţionate acordarea protecţiei invenţiilor poate fi atacată în
de către orice persoană la etapa desfăşurării procedurii de acordare a brevetului în
667
termen de 6 luni de la data publicării în BOPI a datelor privind acordarea
brevetului, dacă nu este îndeplinită cel puţin una din condiţiile prevăzute la art. 4-
8.
Brevetul la fel poate fi declarat nul în temeiul art. 28 al Legii nr. 461 după
acordarea lui în decursul termenului de valabilitate cînd:
a) invenţia protejată nu îndeplineşte condiţiile de brevetabilitate stabilite
prin lege;
b) în revendicări există elemente care au lipsit în documentele iniţiale ale
cererii;
c) esenţa invenţiei nu a fost dezvăluită deplin şi clar în descriere;
d) în brevet nu a fost indicat corect inventatorul sau titularul.
În temeiul articolelor menţionate atît contestaţia împotriva acordării
brevetului cît şi cererea de anulare a acestuia se depun iniţial la Comisia de Apel a
AGEPI, procedura de examinare fiind stabilită conform prevederilor
Regulamentului Comisiei de Apel a AGEPI.
În conformitate cu prevederile art. 36 pct. (6) persoanele care nu sunt de
acord cu hotărîrea Comisiei de Apel a AGEPI, sunt în drept în termen de 3 luni de
la data expedierii hotărîrii să se adreseze Curţii de Apel, conform prevederilor art.
33 din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova.
La examinarea cauzei privind anularea brevetului în temeiul prevederilor art.
28 litera a) cînd „invenţia protejată nu îndeplineşte condiţiile de brevetabilitate”
instanţa va verifica în temeiul dosarului de acordare a brevetului corectitudinea
respectării procedurii de examinare conform art. 16, în special, vor fi analizate
respectarea prevederilor art. 4-8. Motiv suficient pentru anulare se va considera
neîndeplinirea a cel puţin una din condiţiile stipulate la aceste articole.
Respectarea prevederilor din art. 5 (Noutatea), 6 (Activitatea inventivă) şi 7
(Aplicabilitatea industrială) sunt examinate şi reflectate conform raportului de
documentare realizat de către AGEPI la etapa examinării.
În caz dacă conform art. 16 pct. 9 brevetul a fost eliberat pe răspunderea
solicitantului instanţa va suspenda examinarea cauzei şi va solicita părţii interesate
prezentarea Raportului de documentare în baza căruia va fi concretizat obiectul şi
limitele de drepturi.
668
 Dacă la etapa realizării de către AGEPI a raportului de documentare va fi
constatat că invenţia nu întruneşte condiţiile de brevetabilitate. Agenţia din oficiu
va anula decizia de acordare a brevetului cu emiterea unei decizii de anulare
(anulare parţială sau anulare totală) a acestuia, în acest caz instanţa va clasa
procesul din motivul refuzului la acţiune.
Independent de faptul la ce dată, în ce perioadă a valabilităţii a fost atacat
brevetul în temeiul art. 28 nulitatea acestuia va fi stabilită cu efect retroactiv din
momentul depunerii cererii. Astfel oricare acţiuni realizate în baza brevetului vor fi
considerate nule.
Examinarea condiţiilor de brevetabilitate poate fi realizată doar în temeiul
actului de expertiză (raportului de documentare) realizat în cadrul AGEPI sau în
cadrul oricărei alte instituţii specializate, inclusiv internaţionale abilitată în acest
sens de către Biroul internaţional.
În cazul în care părţile implicate în proces nu sunt de acord cu rezultatele
examinării, acestea pot solicita instanţei efectuarea unui nou raport de documentare
în una din instituţiile menţionate mai sus.
La examinarea cauzei în temeiul art. 28 litera b) cînd în revendicări există
elemente care au lipsit în documentele iniţiale ale cererii, instanţa va verifica
aceste revendicări în temeiul dosarului de acordare a brevetului, precum şi în
temeiul publicaţiilor oficiale ale AGEPI, inclusiv solicitînd copii din Registrul
Naţional de Cereri de Brevet de Invenţie şi Registrul Naţional de Brevete.
Modificarea ilegală a revendicărilor influenţează considerabil limita
protecţiei, fapt pentru care instanţa va examina minuţios acest motiv.
Anumite dificultăţi apar la examinarea cauzei de nulitate a brevetului unde
se invocă art. 28 litera d) cînd în brevet a fost indicat incorect inventatorul sau
titularul.
La examinarea acestor temeiuri instanţa va solicita suficiente probe pentru a
constata calitatea de autor, în acest sens se va ţine cont de prevederile art. 9 în
special se va clarifica dacă invenţia nu a fost creată de către mai mulţi inventatori
precum şi faptul dacă această invenţie nu a fost creată de salariat în exercitarea
669
atribuţiilor sale de serviciu, conform prevederilor Regulamentului privind obiectele
de proprietate industrială create în cadrul exercitării atribuţiilor de serviciu aprobat
prin Hotărîrea Guvernului nr. 1609 din 31.12.2003, precum şi art. 27 „Dreptul de
folosire anterioară”, cînd invenţia a fost creată independent de mai mulţi
inventatori fapt pentru care brevetul nu va fi considerat nul, iar drepturile
inventatorilor vor fi realizate în limitele prevederilor articolului sus-menţionat.
La fel instanţa va ţine cont de prevederile art. 34 „încălcarea drepturilor
inventatorilor”, în cazul în care vor exista suficiente probe în acest sens, pentru a
invoca răspunderea conform articolului menţionat.
În cadrul examinării motivului menţionat pot apărea alte temeiuri cum ar fi
falsificarea documentelor, act de concurenţă neloială etc. în acest caz, instanţa va
ţine cont de procedura specială de examinare a acestor motive. Fapt pentru care vor
fi concretizate cerinţele cererii de chemare în judecată sau va fi solicitată iniţierea
acestei proceduri prin cerere separată.
Un subiect aparte de discuţie îl constituie încălcarea dreptului exclusiv,
invocat în temeiul art. 35.
La examinarea cazurilor de încălcare a dreptului exclusiv instanţa va
concretiza dacă încălcarea se încadrează în prevederile art. 23, precum şi vor fi
verificate valabilitatea brevetului şi lipsa temeiurilor de anulare prevăzute conform
art. 28, în cazul în care sunt invocate astfel de temeiuri acestea necesită a fi
examinate în primul rînd conform procedurii menţionate anterior.
Pentru examinarea corectă instanţa va analiza întinderea protecţiei, conform
brevetului, în temeiul prevederilor art. 25, corespunzător, se va verifica dacă
obiectul care constituie încălcarea de drepturi întruneşte, fără excepţii, conţinutul
revendicărilor invenţiei protejate în cazul în care vor fi depistate careva abateri se
va solicita o expertiză specializată în cadrul căreia se va determina dacă astfel de
modificări sunt esenţiale şi depăşesc nivelul tehnic determinat de invenţia
brevetată.
La aplicarea corectă a normei materiale instanţa va ţine cont de prevederile
art. 24 unde sunt stipulate acţiunile nerecunoscute drept încălcare a dreptului
670
exclusiv protejat prin brevet. Precum şi de prevederile art. 27 „dreptul de folosire
anterioară” şi art. 31 „dreptul de folosire posterioară”.
La interpretarea corectă a principiului de folosire anterioară se va ţine cont
de faptul că invenţia a fost creată independent de autorul invenţiei brevetate, care
presupune că la crearea invenţiei nu s-a ştiut de existenţa sau activitatea altui
inventator, precum şi lipsa posibilităţii de a se informa din careva surse despre
activitatea acestuia.

VI. Desenele/modelele industriale şi dreptul de autor

Protecţia desenelor şi modelelor industriale este asigurată în Republica

Moldova în temeiul Legii nr. 991 din 15 octombrie 1996 privind protecţia
desenelor şi modelelor industriale (în continuare – Legea nr. 991). Prevederile
prezentei legi nu exclud protecţia acordată prin dreptul de autor, conform Legii nr.
293-XIII privind dreptul de autor şi drepturile conexe (în continuare – Legea nr.
293), acest obiect obţine protecţie din momentul emiterii în public ca operă de artă
decorativă şi aplicată. La examinarea cazurilor ce ţin de obiectul menţionat mai sus
vor fi aplicate aceleaşi principii şi limite de protecţie independent de faptul în
temeiul cărei Legi a fost invocat dreptul cu excepţiile stabilite de norma materială
desfăşurate în prezentul capitol.
În cazul în care protecţia este solicitată în temeiul prevederilor Legii nr. 991,
la fel ca şi în situaţia obiectelor examinate precedent, înregistrarea poate fi atacată
de către orice persoană interesată în temeiul art. 18 în termen de 6 luni de la data
publicării hotărîrii de înregistrare în BOPI, dacă nu este îndeplinită cel puţin una
din condiţiile prevăzute la art. 4-8 a Legii nr. 991.

671
 Certificatul de înregistrare la fel poate fi anulat pe tot parcursul termenului
de valabilitate în temeiul art. 29 în cazul cînd:
a) desenul sau modelul industrial protejat nu îndeplineşte condiţiile de
protecţie stabilite prin legea specială;
b) în desenul sau modelul industrial există elemente care au lipsit în cererea
depusă iniţial şi fotografiile sau reprezentările grafice ale desenului sau modelului
industrial;
c) în certificat nu a fost indicat corect autorul sau titularul.

În temeiul articolelor menţionate, atît contestaţia împotriva hotărîrii de

înregistrare cît şi împotriva certificatului se depun şi sunt examinate iniţial la
Comisia de Apel a AGEPI, procedura de examinare fiind stabilită conform
prevederilor Regulamentului Comisiei de Apel a AGEPI.
În conformitate cu prevederile art. 35 pct. (6) persoanele care nu sunt de
acord cu decizia Comisiei de Apel au dreptul să sesizeze instanţa judecătorească în
termen de 3 luni de la data primirii notificării privind decizia Comisiei de Apel.
Conform prevederilor art. 33 din Codul de procedură civilă al Republicii
Moldova Curtea de Apel este instanţa competentă de soluţionare a litigiilor ce ţin
de drepturile asupra modelului sau desenului industrial.
La examinarea cauzei privind anularea certificatului în temeiul prevederilor
art. 29 litera a) cînd desenul sau modelul industrial protejat nu îndeplineşte
condiţiile de protecţie, stabilite prin lege, instanţa va examina dacă în perioada
desfăşurării procedurii de înregistrare au fost respectate prevederile; art. 4 unde se
va verifica dacă obiectul aflat în litigiu întruneşte condiţiile caracteristice pentru
determinarea acestuia ca model sau desen industrial; art. 5 se va verifica dacă la
momentul înregistrării modelul sau desenul industrial era nou adică nu era
cunoscut nicăieri în lume, această prevedere se va examina sub rezerva
prevederilor art. 8 unde este menţionat în ce cazuri divulgarea nu este opozabilă
stabilindu-se şi termenul de 12 luni în care această prevedere este valabilă; art. 6
unde se va determina funcţia utilitară precum şi art. 7 care stabileşte expres în ce
cazuri obiectul solicitat pentru protecţie nu poate fi înregistrat. De asemenea, va fi
verificată calitatea de autor în temeiul art. 9 precum şi faptul dacă corect a fost
672
menţionat în titlul de protecţie titularul şi nu în ultimul rînd valabilitatea titlului de
protecţie.
De regulă, aceste prevederi sunt verificate la etapa examinării în temeiul art.
16 şi în acest sens există anexat la dosarul de înregistrare a modelului sau
desenului industrial raportul de examinare. În temeiul acestui dosar instanţa poate
verifica respectarea altor proceduri în caz de divergenţe poate fi solicitată
efectuarea unor expertize specializate.
Nerespectarea a cel puţin uneia din condiţiile menţionate mai sus conduce la
anularea certificatului cu efect retroactiv din data depunerii cererii.
Instanţa va ţine cont de faptul că anularea certificatului nu exclude protecţia
asigurată prin Legea nr. 293-XIII privind dreptul de autor şi drepturile conexe. În
cazul în care este invocat acest drept instanţa va solicita suficiente probe pentru a
constata momentul apariţiei dreptului de autor, precum şi însăşi calitatea de autor
sau succesor în drepturi a părţii implicate în proces.
În temeiul art. 4 din Legea privind drepturile de autor şi drepturile conexe,
autorul beneficiază de dreptul exclusiv de autor asupra operei sale, aceasta
rezultînd din însuşi faptul creării ei. Pentru apariţia şi exercitarea dreptului de autor
nu se cere înregistrare, alte proceduri speciale sau respectarea altor formalităţi.
Momentul care necesită a fi clarificat este în temeiul art. 6 al legii privind
dreptul de autor şi drepturile conexe, însăşi obiectul dreptului de autor din care
reiese limita de drepturi ca exemplu, art. 17. În dependenţă de obiect stabileşte
termenul de protecţie sau prevederile art. 22 unde citarea fără plata remuneraţiei de
autor se permite în volumele:
- un fragment (proză) pînă la 400 de cuvinte;
- poezie pînă la 40 versuri, cu condiţia ca acest fragment nu constituie mai
mult de o pătrime din opera în versuri citată, etc.
Corespunzător absolut alte limite se vor referi la obiectele de pictură,
sculptură, arhitectură etc., unde drept încălcare va fi considerat contrafacerea
acestor obiecte.
La examinarea cazurilor de încălcare a dreptului de autor instanţa va ţine
cont, de asemenea, de faptul că legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe
673
asigură protecţia autorilor doar în cazul în care obiectul litigiului îl constituie o
operă literară, operă de artă sau operă ştiinţifică în sensul art. 6, de asemenea se va
ţine cont de prevederile art. 7 şi anume creaţiile care nu constituie obiecte ale
dreptului de autor în sensul legii menţionate precum şi art. 2 reproducerea operelor
în scopuri personale.
De asemenea, se va verifica dacă au fost respectate prevederile art. 18 şi
anume crearea operei ca urmare a îndeplinirii unei misiuni de serviciu.
În afara drepturilor de autor pentru obiectele menţionate mai sus legea mai
acordă protecţie drepturilor conexe care se referă la interpreţi, producători de
fonograme şi organizaţiile de difuzare. Drepturile conexe se exercită fără a
prejudicia drepturile de autor. În privinţa apariţiei, valorificării instanţa va aplica
norma materială în limitele drepturilor atribuite conform capitolului V din Legea
privind dreptul de autor şi drepturile conexe.
Referitor la examinarea cazurilor de încălcare a drepturilor exclusive ale
titularului conform art. 34 al Legii nr. 991 instanţa va verifica dacă acţiunile
reclamatului se încadrează în limitele de drepturi, în special, reeşind din
prevederile art. 23. De regulă, încălcare pentru acest obiect constituie realizarea
unei copii a obiectului înregistrării. Anumite probleme apar în cazul în care
obiectul încălcării conţine anumite diferenţe faţă de original. Această situaţie în
practică se apreciază în dependenţă dacă obiectul la care se face referinţă în
ansamblu creează impresia unei copii. În aceasta situaţie instanţa va aprecia dacă
lipseşte în acţiunile reclamatului elemente de concurenţă neloială, precum şi dacă
acesta a acţionat cu bună credinţă, acestea fiind constatate în limitele procedurilor
speciale menţionate anterior la alte capitole.
Se va ţine cont de faptul că obiectele de proprietate industrială înregistrate
pe cale internaţională urmează aceeaşi procedură de examinare, ca şi obiectele
solicitate pentru înregistrare direct la oficiul naţional. Pentru toate aceste obiecte
temeiurile de refuz sau anulare sunt identice, cu excepţia principiului (telle-quelle),
referitor la mărci în limita prevederilor examinate la capitolul corespunzător,
precum şi invenţiile înregistrate prin sistemul eurasiatic, care include proceduri
speciale de examinare şi eliberare a titlului de protecţie nefiind legat în acest sens
de sistemul naţional.

674
 În cazul divergenţilor apărute între legislaţia naţională şi prevederile
tratatelor şi convenţiilor internaţionale vor fi aplicate normele acestor tratate, doar
în limita acelor norme obligatorii care nu oferă statelor membre libertate pentru
aplicarea sau interpretarea lor. Acest fapt reiese din însăşi norma respectivă care
necesită a fi examinată de către instanţă în întregime fără a se admite segmentarea
ei şi denaturarea sensului la interpretare.
Urmează de menţionat că, potrivit prevederilor art.85 al.(1) lit.a) din Codul
de procedură civilă, reclamanţii în litigiile ce decurg din dreptul de autor şi din
drepturile conexe, din dreptul asupra invenţiilor, desenelor şi modelelor industriale,
soiurilor de plante, topografiilor circuitelor integrate, precum şi din alte drepturi
asupra proprietăţii intelectuale, sunt scutiţi de la plata taxei de stat.
Termenul de prescripţie în litigiile ce apar din raporturile reglementate de
legislaţia proprietăţii intelectuale se calculează în modul prevăzut de capitolul II al
Codului civil.
Acţiunile privind apărarea drepturilor nepatrimoniale ale autorilor (dreptul la
nume, dreptul la paternitate) sunt imprescriptibile, dacă legea nu prevede altfel.
La examinarea litigiilor privind copaternitatea, instanţele judecătoreşti
urmează să verifice dacă persoanele ce pretind la dreptul de coautor au luat parte la
crearea operei şi să stabilească care a fost aportul intelectual creativ adus la opera
creată în colaborare, deoarece confirm prevederilor art.11 al Legii, copaternitatea a
duă sau mai multe persoane asupra unei opere apare în cazul cînd fiecare din ei,
după înţelegere reciprocă a adus la creaţia respectivă aportul său. Dreptul
coautorilor apare concomitent cu apariţia operei.
Dacă contractul nu prevede altceva, remuneraţia de autor pentru
valorificarea operei se împarte între coautori în părţi egale.
Copaternitatea poate fi recunoscută indiferent de faptul dacă această operă
constituie un tot unitar sau este formată din părţi. Nu poate fi considerat aport
creativ acordarea ajutorului tehnic, material şi de executare sau alte activităţi
auxiliare (dactilografierea, corectura, copierea notelor, etc.).

675
 Nu se consideră operă creată în copaternitate nici crearea unei opere pe baza
alteia, deja existente. De exemplu, crearea scenariului pentru film în baza unui
roman preexistent. Nu se consideră copaternitate munca traducătorului la
traducerea operei într-o altă limbă.
Potrivit prevederilor art.13 al Legii, dreptul de autor asupra operei integrante
(culegeri care conţine opere şi materiale ocrotite şi/sau neocrotite de dreptul de
autor) aparţine alcătuitorului acestei opere dacă el a supus materialele incluse în
culegere la o selectare şi sistematizare creative.
Alcătuitorul operei integrante ce include opere protejate de dreptul de autor
beneficiază de dreptul de autor cu condiţia că el a respectat drepturile autorilor
operei folosite.
Autorul operei derivate poate beneficia de dreptul de autor de sine stătător
cu condiţia că la crearea operei derivate el a respectat drepturile autorilor operelor
iniţiale. Crearea şi/sau valorificarea operei derivate (traduceri, prelucrări,
aranjament) cu încălcarea dreptului autorului operei originale nu generează pentru
creatorul ilicit drepturi şi, din contra este susceptibilă atragerii la răspundere
administrativă penală sau civilă, după caz.
Programele pentru computer sunt ocrotite ca opere literare indiferent de
forma şi modul de exprimare. Autorul unui program pentru computer beneficiază
de toate drepturile personale şi patrimoniale prevăzute de articolele 9, 10, 17 ale
Legii.
Bazelor de date li se va acorda protecţie dacă ele corespund următoarelor
criterii: reprezintă o culegere de materiale, informaţii, opere ocrotite sau neocrotite
de dreptul de autor, constituie un rezultat al muncii intelectuale creatoare privind
selectarea şi sistematizarea materialelor cuprinse în culegere.
Dacă asupra reclamatului sunt prezentate suficiente probe pentru a
presupune că el este violatorul drepturilor de autor sau conexe, atunci judecătorul,
pînă la examinarea cauzei în fond este în drept să emită în mod individual o
încheiere prin care să-i interzică efectuarea anumitor acţiuni (confecţionarea,
reproducerea, vînzarea, darea în chirie, împrumutul şi altele).
676
 De asemenea, judecătorul este obligat să pronunţe o încheiere privitor la
sechestrarea tuturor exemplarelor operelor sau fonogramelor presupuse că sunt
contrafăcute, cît şi a materialelor şi echipamentelor destinate pentru confecţionarea
lor, iar la adoptarea hotărîrii de recunoaştere a drepturilor de autor ca violate să
dispună confiscarea lor.
Ar fi binevenit ca judecătorii la examinarea litigiilor ce decurg din dreptul
proprietăţii intelectuale să utilizeze Hotărîrile Plenului Curţii Supreme de Justiţie
din 09 noiembrie 1998 şi 24 decembrie 2001, respectiv „Despre practica aplicării
de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei privind dreptul de
autor şi drepturile conexe” şi „Despre practica aplicării de către instanţele
judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei privind protecţia proprietăţii
industriale şi activităţii de raţionalizare”.

677
 Indexarea sumelor adjudecate

Mihai Poalelungi, Oleg Efrim

Generalităţi

Fenomenul inflaţiei este iminent unei economii de piaţă în curs de devenire.

Consecinţele proceselor inflaţioniste se manifestă prin deprecierea puterii de
cumpărare a banilor. Dreptul civil, de rând cu alte ramuri de drept care
reglementează obligaţii de achitare a sumelor băneşti (drept fiscal, dreptul muncii
etc) utilizează principiul nominalismului monetar. Esenţa acestuia constă în
ignorarea schimbării valorii banilor: cel care datorează 1000 lei, va trebui să achite
această sumă, inclusiv şi în baza unei hotărâri judecătoreşti. În acelaşi timp,
reducerea puterii de cumpărare a banilor, în special în cazul neexecutării
obligaţiilor cauzează prejudiciu creditorului. Dreptul, pornind de la funcţiile sale,
nu poate ignora acest fapt şi prevede posibilitatea acoperirii acestui prejudiciu prin
diferite metode: încasarea prejudiciului efectiv şi a venitului ratat, calcularea şi
încasarea clauzei penale, încasarea dobânzilor de întârziere. Un caz particular de
acoperire a eventualelor daune cauzate creditorului prin deprecierea puterii de
cumpărare a banilor este reglementat de art.253 al Codului de procedură civilă,
întitulat indexarea sumelor adjudecate. Potrivit normei menţionate, la cererea
creditorului sau debitorului, instanţa care a soluţionat pricina poate, printr-o
încheiere, să efectueze, în funcţie de situaţia de la momentul executării hotărârii,
indexarea sumelor adjudecate prin hotărârea pronunţată. Indexarea, potrivit
Dicţionarului explicativ al limbii romane reprezintă acţiunea de corelare a variaţiei
unei valori, cu valoarea elementului de referinţă (ex. a corela salariile cu nivelul
preţurilor). Respectiv, art.253 Cod de procedură civilă, în scopul protejării
drepturilor creditorului în legătură cu deprecierea puterii de cumpărare a sumelor
atribuite prin hotărâri judecătoreşti, oferă un mecanism de corelare a acestor sume
678
raportat la nivelul inflaţiei. Debitorul va putea adresa o cerere de ajustare a sumelor
adjudecate în situaţia inversă, când în perioada dintre pronunţarea hotărârii
judecătoreşti şi până la executarea ei puterea de cumpărare a banilor a crescut.
Conchidem că indexarea sumelor atribuite prin hotărâri judecătoreşti reprezintă o
modalitate procesuală simplificată (fără a se depune o nouă cerere de chemare în
judecată) de încasare a sumelor de bani atribuite într-o mărime mai mare sau mai
mică de cît s-a dispus prin hotărâre, drept rezultat al reducerii sau creşterii puterii
de cumpărare a banilor în perioada de până la executarea hotărârii.

Examinarea cererilor de indexare a sumelor adjudecate. Aspecte de

procedură

Cererea de indexare a sumelor atribuite prin hotărâri judecătoreşti poate fi depusă

doar atunci când instanţa a dispus încasarea sumelor băneşti şi doar după
executarea hotărârii judecătoreşti. Aceasta concluzie rezultă nemijlocit din
prevederile art.253 Cod procedură civilă. Instanţa de judecată apreciază
deprecierea sau creşterea puterii de cumpărare a banilor pentru perioada de timp
care s-a scurs dintre momentul când hotărârea de judecată a devenit executorie şi
până în momentul executării ei şi dacă sunt premisele cerute de lege, dispune
corectarea sumei adjudecate. În cazurile în care hotărârea nu a fost executată,
instanţa de judecată va refuza să admită indexarea sumelor atribuite, explicând
dreptul de a se adresa cu o cerere în mod repetat, după executarea hotărârii. Dacă
hotărârea a fost executată parţial, instanţa de judecată va indexa sumele adjudecate
doar în partea în care hotărârea a fost executată. La dispunerea indexării sumelor
adjudecate instanţa de judecată va ţine cont de comportamentul creditorului şi a
debitorului. În cazul în care va constata rea-credinţă din partea creditorului sau
debitorului, instanţa de judecată va fi în drept să dispună indexarea de timp pentru
o perioadă de timp mai scurtă. Astfel, dacă va constata că creditorul intenţionat nu
a prezentat titlul executoriu spre executare, instanţa va dispune indexarea nu din
momentul când hotărârea a devenit executorie, ci din momentul când creditorul a
solicitat executarea hotărârii. Similar va proceda cu cererea debitorului de a ajusta
sumele atribuite atunci când s-a eschivat de la executarea hotărârii.
Potrivit prevederilor art.253 Cod de procedură civilă cererea de indexare a
sumelor adjudecate se depune la instanţa de judecată care a soluţionat pricina.
Componenţa completului de judecată care examinează cererea de indexare poate fi
diferită de cea care a examinat cererea în fond. Dacă hotărârea prin care s-a dispus
încasarea sumelor băneşti a fost modificată sau casată prin decizia instanţei
ierarhic superioare cu emiterea unei noi hotărâri, cererea va fi depusă la instanţa
care a soluţionat pricina în fond. Menţionăm că depunerea cererii cu privire la
indexarea sumelor atribuite nu reprezintă un litigiu aparte şi nu se intentează o
procedură separată. Din acest considerent, la depunerea cererii de indexare nu se
cere achitarea taxei de stat.
Cererea de indexare a sumelor adjudecate se examinează în şedinţă de
judecată. Participanţilor la proces urmează să li se comunice locul, data şi ora
679
şedinţei. Neprezentarea participanţilor la proces nu împiedică examinarea cererii
cu privire la indexare.
Partea care cere indexarea sumelor adjudecate prin hotărâre judecătorească
va trebui să dovedească faptul deprecierii sau creşterii puterii de cumpărare a
banilor în perioada pentru care se cere indexarea. Aceasta se va proba prin
certificatul emis de Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova, care va
certifica indicele de variaţie a preţurilor de consum. Suplimentar, partea va trebui
să dovedească executarea totală sau parţială a hotărârii, prezentând copia de pe
titlul executoriu cu menţiunea despre executare. La examinarea chestiunii cu
privire la indexarea sumelor adjudecate prin hotărâri judecătoreşti se va aplica în
condiţiile legii termenul general de prescripţie, care se calculează din momentul
executării totale sau parţiale a hotărârii.
Menţionăm că nu trebuie de confundat indexarea cu încasarea penalităţilor
şi/sau a dobânzilor de întârziere şi atragem atenţia că vor putea fi indexate doar
sumele băneşti care au fost adjudecate prin hotărâre judecătorească. Concomitent,
dacă debitorul nu execută hotărârea judecătorească prin care a fost obligat la
achitarea unei sume băneşti, el va putea fi obligat printr-o nouă hotărâre la
achitarea dobânzilor de întârziere, în conformitate cu prevederile art.619 Cod civil.
Dobânzile de întârziere nu vor reprezenta o indexare a sumelor atribuite ci o
sancţiune pentru debitor aplicată în legătură cu neexecutarea unei obligaţii
pecuniare. Concluzia respectivă este fundamentată şi prin hotărârea Curţii
Europene pentru Drepturilor Omului, în cauza Roşca versus Republica Moldova
din 22.03.2005, prin care Curtea a statuat „...Curtea consideră că reclamantul a
suferit un prejudiciu material ca rezultat al imposibilităţii de a dispune şi a se
folosi de banii acordaţi, prin hotărârea judecătorească definitivă din 17 aprilie
2001...În continuare Curtea notifică, că este posibil ca în conformitate cu
legislaţia naţională să se ceară compensaţie pentru inflaţie. Totuşi aceasta nu
constituie un motiv de a elibera pretenţia pentru prejudiciul material, din
considerentul că compensaţia acordată de către Curte nu vizează inflaţia”.
Pentru a putea pretinde dobânda de întârziere, creditorul va depune o nouă
cerere de chemare în judecată, cu achitarea taxei de stat în modul corespunzător.
Instanţa de fond dispune indexarea sumelor atribuite printr-o încheiere
motivată. În partea rezolutivă a încheierii urmează să fie indicat valoarea sumelor
indexate, care urmează să fie încasate. În conformitate cu alin.3, art.253 Cod de
procedură civilă, încheierea cu privire la indexarea sumelor adjudecate este
susceptibilă de recurs.

680
Ordinea de examinare a cererii de indexare a sumelor adjudicate (art.253 CPC)

681
 Indexarea sumelor adjudicate se
examinează de instanţa care a soluţionat
fondul cauzei

Cererea creditorului sau debitorului se examinează în

şedinţă de judecată

Participanţii la proces sunt înştiinţaţi despre examinarea cererii însă neprezentarea

lor nu împiedică soluţionarea indexării

pornind de la coeficientul de
inflaţie pentru perioada
dintre momentul cînd
hotărîrie a devenit
executorie şi pînă a fost
Instanţa de executată
judecată este în
să dispună indexarea
drept:
sumelor adjudecate prin
hotărîrea instanţei de
judecată

Soluţionînd cererea de indexare a sumelor adjudecate instanţa emite o încheiere:

despre satisfacerea refuz de satisfacere

cererii de indexare a cererii

Indexarea se dispune din momentul când hotărârea a devenit

executorie şi până în momentul executării totale sau parţiale

Încheierea poate fi atacată cu recurs

Materialele cu privire la indexarea sumelor adjudecate se anexează la materialele

dosarului

Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de îmbogăţirea fără justă cauză

682
 Mihai Poalelungi, Oleg Efrim

Noţiuni
Obligaţia potrivit cărei nimeni nu trebuie să se îmbogăţească în dauna altuia
îşi are originea în dreptul roman. Romanii au sesizat caracterul anormal al
îmbogăţirii fără justă cauză (condictio sine causa), considerând-o contrară
echităţii, oferindu-i posibilitatea celui care a suferit o diminuare nejustiifcată a
patrimoniului, să solicite restituirea de la cel care a realizat îmbogăţirea fără a fi
îndreptăţit. Regulile instituite de romani reprezintă fundamentul instituţiilor
contemporane de îmbogăţire fără justă cauză, cunoscute tuturor sistemelor de
drept.
Potrivit prevederilor art.8 al Codului civil al Republicii Moldova
îmbogăţirea fără justă cauză este un fapt juridic licit, care generează drepturi şi
obligaţii civile, chemat să împiedice creşterea patrimoniului unei persoane drept
rezultat al diminuării corelative a patrimoniului altei persoane, fără ca prima să
fie în drept să pretindă o astfel de majorare. Instituţia îmbogăţirii fără justă cauză
contribuie la apărarea drepturilor patrimoniale prin restabilirea echilibrului
patrimonial, or nimeni nu se poate îmbogăţi în detrimentul altuia, fără a avea un
temei legal.
Obligaţiile ce se nasc din îmbogăţirea fără justă cauză sunt reglementate de
art.1389 – 1398 ale Codului civil. În conformitate cu art. 1389, cel care, fără temei
legal sau contractual, a dobândit ceva ca urmare a executării unei prestaţii de către
o altă persoană sau a realizat în alt mod o economie din contul altuia, este obligat
să restituie acestei alte persoane ceea ce a primit sau economisit.
Persoana care a dobândit ceea ce nu are dreptul să reţină, este numită
acceptant, iar cel, care este împuternicit să pretindă restituirea – prestator. În
calitate de prestator şi acceptant poate să apară orice persoană, indiferent de
capacitatea sa civilă (inclusiv minorii sau incapabilii), or, deseori realizarea
îmbogăţirii fără justă cauză nu depinde de voinţa prestatorului sau acceptantului
(transferul din greşeală a unei sume băneşti pe contul bancar al unui minor,
culegerea de către un incapabil a roadei de pe terenul vecinului etc).

Condiţiile realizării îmbogăţirii fără justă cauză.

Pentru a fi în prezenţa raportului de îmbogăţire fără justă cauză, trebuie să se
întrunească următoarele condiţii:
a) să existe o diminuare a patrimoniului prestatorului;
b) să existe o creştere a patrimoniului acceptantului din contul patrimoniului
prestatorului;
c) creşterea patrimoniului acceptantului să nu fie justificată de un temei legal
sau contractual.
Majorarea patrimoniului va fi recunoscută fără justă cauză de fiecare dată
când nu este fundamentată pe o prevedere legală sau contractuală. Prevederile
art.1389 urmează a fi interpretate în sens larg, astfel încât, atunci când creşterea
patrimoniului se realizează în baza unui temei prevăzut la art.8 al Codului civil,
683
majorarea va fi justificată şi respectiv, nu vom putea vorbi despre îmbogăţire fără
justă cauză.
Există situaţii, când deşi la momentul realizării prestaţiei exista temei legal,
prestatorul va putea solicita restituirea ei, întemeindu-şi acţiunea pe prevederile
normelor cu privire la îmbogăţire fără justă cauză. În conformitate cu alin.2, art.
1389, persoana care pentru executarea unei obligaţii a efectuat altuia o prestaţie,
este împuternicit să solicite restituirea prestaţiei în următoarele două cazuri:
• temeiul raportului obligaţional a decăzut ulterior; Temeiul raportului
obligaţional se va considera decăzut, dacă după efectuarea prestaţiei, temeiul
generator de obligaţii al prestatorului a fost înlăturat. Cu titlu de exemplu,
menţionăm anularea hotărârii instanţei judecătoreşti executate, recunoaşterea
contractului drept neîncheiat, declararea nulităţii actului juridic.
• obligaţia este blocată de o excepţie care exclude pe termen lung posibilitatea
executării ei. Aici atribuim cazurile când după efectuarea prestaţiei intervine
o excepţie, care împiedică executarea obligaţiei corelative de către
acceptantul prestaţiei. Astfel, agenţii economici care au achitat în avans
livrările de vinuri moldoveneşti sunt în drept să solicite restitutuirea
prestaţiilor efectuate în baza normelor de la îmbogăţirea fără justă cauză, or
posibilitatea de livrare a vinurilor pe piaţa din Rusia este blocată prin decizie
administrativă, pentru o perioadă nedeterminată.
Datorită caracterului protector subsidiar caracteristic normelor cu privire la
îmbogăţirea fără justă cauză, aplicarea acestora se exclude, dacă cel, patrimoniul
căruia s-a diminuat, are posibilitate de aşi întemeia acţiunea de restituire în baza
altor norme civile.
De fiecare dată când prestaţia a fost efectuată pentru executarea unui contract
valabil, acţiunea trebuie întemeiată pe normele care guvernează contractul. Astfel,
în cazul în care locatarul utilizează bunul închiriat peste termenul contractului de
locaţiune, acţiunea de încasare a plăţii de chirie trebuie întemeiată pe normele de la
contractul de locaţiune şi nu pe cele care reglementează îmbogăţirea fără justă
cauză. Similar, dacă bunul este determinat individual şi sunt prezente celelalte
condiţii pentru revendicarea bunului, acţiunea trebuie întemeiată în baza art. 374-
375 ale Codului civil. Restituirea unui bun determinat individual în baza normelor
cu privire la îmbogăţirea fără justă cauză este posibil doar dacă nu sunt întrunite
condiţiile necesare pentru aplicarea normelor cu privire la revendicare, cum este în
cazul când bunul a fost transmis în baza unui contract, care ulterior a fost
recunoscut neîncheiat.
Dacă diminuarea patrimoniului reprezintă consecinţa unei acţiuni ilicite, se vor
aplica normele care guvernează răspunderea delictuală. Prin derogare, în
conformitate cu prevederile art. 1391 Cod civil, dacă constrângerea sau
ameninţarea au fost realizate de un terţ, altul decât acceptantul prestaţiei şi dacă
acceptantul nu va dovedi că are un drept asupra prestaţiei, el va fi obligat să
restituie ceea ce a primit în baza normelor cu privire la îmbogăţirea fără justă
cauză.

684
Cazuri de îmbogăţire fără justă cauză
Din conţinutul articolului 1389 Cod civil desprindem că îmbogăţirea se poate
realiza prin două căi:
• dobândirea bunurilor de către acceptant drept rezultat al prestaţiei altei
persoane (prestatorului) – situaţie în care sporirea patrimoniului
acceptantului este însoţită de diminuarea concomitentă a patrimoniului
prestatorului (ex. achitarea repetată a mărfii, supraplata etc);
• realizarea de către acceptant a unei economii din contul prestatorului.
Economia va reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză atunci când
acceptantul trebuia să suporte anumite cheltuieli însă aceasta nu s-a
întâmplat fie din considerentul că au fost suportate de o altă persoană, fie că
ele nu au fost achitate în general (folosirea de către creditorul gajist a
obiectului gajului fără acordul debitorului gajist; folosirea bunului
depozitarului fără acordul deponentului.
Îmbogăţirea fără justă cauză se poate produce în rezultatul celor mai diverse
fapte juridice. Ea poate fi rezultatul acţiunilor acceptantului (culegerea din greşeală
a roadei de pe terenul vecinului), rezultatul acţiunilor prestatorului (executarea
repetată a unei obligaţii deja executate) sau rezultatul acţiunilor terţelor persoane
(înmânarea încărcăturii de către transportator altei persoane decât destinatarul).
Îmbogăţirea fără justă cauză se poate produce şi în rezultatul evenimentelor, cum
este în cazul amestecării roadei a doi vecini drept urmare a inundaţiilor, separarea
cărei nu este posibilă. Datorită multitudinii şi diversităţii faptelor juridice care pot
da naştere raportului de îmbogăţire fără justă cauză, potrivit art.1389 Cod civil, la
aplicarea normelor de la îmbogăţire fără justă cauză nu este relevant dacă
îmbogăţirea s-a realizat drept efect al comportamentului uneia din părţi, a unui terţ
sau ca urmare a unei cauze independente de voinţa lor.

Efectele îmbogăţirii fără justă cauză

Raportul de îmbogăţire fără justă cauză generează o obligaţie de restituire în
sarcina acceptantului, chemată să restabilească dezechilibrul patrimonial, rezultat
din mărirea nejustificată a patrimoniului său în detrimentul patrimoniului
prestatorului. Obligaţia generală de restituire este prevăzută de art. 1389 Cod civil.
Conţinutul concret al obligaţiei de restituire se determină de fiecare dată pornind
de la caracterul şi natura îmbogăţirii realizate.
Regula generală cu privire la executarea obligaţiei de restituire este
formulată în art.1392 Cod civil, care prevede că bunul dobândit fără justă cauză
urmează a fi restituit în natură. În cazurile în care bunul este individual determinat
şi nu se întrunesc condiţiile de revendicare a lui, acceptantul va fi ţinut să restituie
acelaşi bun, aşa cum la primit de la prestator, ţinând cont de uzura lui normală.
Dacă este vorba de bunuri fungibile, acceptantul va fi obligat să restituie bunuri de
aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate.
Imposibilitatea de restituire a bunului în starea în care le-a primit de la
prestator generează obligaţia de reparare a daunelor cauzate prestatorului prin
lipsuri sau deteriorări ale bunului, doar dacă acestea au survenit după ce
685
acceptantul a aflat sau trebuia să afle despre lipsa justei cauze pentru prestaţia
primită. Menţionăm că după ce a aflat despre lipsa justei cauze, acceptantul va fi
responsabil de orişice daună cauzată bunului, inclusiv prin fapta terţelor persoane,
precum şi drept urmare a cazului fortuit. Pornind de la prezumţia bunei credinţe
instituite de art. 9 al Codului civil, momentul când acceptantul a aflat sau trebuia să
afle despre lipsa justei cauze a îmbogăţirii realizate va trebui dovedit de prestator
(înştiinţare din partea prestatorului, somaţie de restituire etc).
Pentru lipsurile sau deteriorările bunului care au survenit până a afla despre
lipsa justei cauze a îmbogăţirii, acceptantul va fi responsabil doar dacă acestea au
fost rezultatul intenţiei sau culpei sale grave (alin.2, art.1392 Cod civil).
Restituirea bunului în natură presupune şi restituirea accesoriilor acestui
bun, precum şi a documentelor care au fost transmise.
Imposibilitatea de a restitui în natură bunul obţinut fără justă cauză (din
cauza înstrăinării, consumării, deteriorării, pieirii etc) generează, potrivit art.1393
Cod civil, obligaţia acceptantului de a restitui prestatorului valoarea bunului la
preţul din momentul dobândirii. Determinând preţul bunului pe care trebuie să-l
restituie acceptantul se va ţine cont de preţurile medii existente pe piaţă pentru
bunuri similare. Aceasta regulă se va aplica chiar şi în cazul când acceptantul a
vândut bunul la un preţ mai mic sau l-a înstrăinat cu titlu gratuit. Restituirea valorii
bunului urmează a fi realizată imediat ce acceptantul a aflat despre lipsa justei
cauze a prestaţiei primite. Dacă întârzie să achite preţul bunului imediat ce a aflat
despre lipsa justei cauze pentru prestaţia acceptată, acceptantul se consideră de
drept în întârziere şi va fi ţinut să repare prejudiciul cauzat prin diminuarea
ulterioară a preţului. Prejudiciul se poate manifesta prin creşterea preţului la
bunurile respective, prin fluctuaţia cursului valutar etc. Deoarece este vorba de o
obligaţie pecuniară, acceptantul va datora suplimentar dobânda de întârziere,
calculată potrivit prevederilor art.619 Cod civil.
Atunci când îmbogăţirea fără justă cauză se realizează prin economie,
acceptantul este dator să achite prestatorului ceea ce a economisit. Potrivit alin.2,
art.1393 Cod civil, persoana care s-a folosit temporar şi fără justă cauză de bunul
altuia fără intenţia de a-l procura sau de servicii străine, trebuie să remită
prestatorului ceea ce a economisit în urma acestei utilizări, la preţul existent în
momentul şi în locul încheierii utilizării. Acceptantul poate realiza economia prin
utilizarea utilajului prestatorului pentru fabricarea propriei producţii, fără temei
legal sau contractual, prin utilizarea bunului gajat fără acordul debitorului gajist,
prin utilizarea bunului depozitat fără acordul deponentului etc. Economia se poate
realiza şi drept urmare a utilizării serviciilor contractate şi achitate de altă persoană
(irigarea terenului, servicii de audit etc). În situaţiile descrise, acceptantul va fi
ţinut să restituie prestatorului tot ceea ce a economisit în urma utilizării bunului sau
serviciilor, la preţurile existente în momentul în care utilizarea fără temei a încetat.
Pentru a putea pretinde compensarea costurilor folosirii bunului sau serviciilor
prestatorul va trebui să probeze faptul utilizării de către acceptant. Acceptantul va
fi dator să achite costul utilizării chiar şi atunci când va putea demonstra că
prestatorul nu era să folosească bunul sau serviciul respectiv. Aceasta se datorează
686
faptului că scopul protector al normelor cu privire la îmbogăţirea fără justă cauză
nu se reduce doar la compensarea diminuării patrimoniului prestatorului, ci mai
este şi în a atribui ceea ce a economisit acceptantul celui care este îndreptăţit să
realizeze o creştere a patrimoniului drept rezultat al utilizării bunului – prestatorul.
În cazurile în care obiect al îmbogăţirii fără justă cauză a servit un drept,
restituirea îmbogăţirii are unele particularităţi, determinate de prevederile art. 1394
Cod civil. Astfel, persoana care a transmis unei alte persoane, prin cesiune de
creanţă sau în alt mod, dreptul său în temeiul unei creanţe inexistente sau
nevalabile este în drept să ceară restabilirea situaţiei anterioare, precum şi
restituirea documentelor care certifică dreptul transmis. Transmiţătorul dreptului
va avea calitatea de prestator, iar dobânditorul – ceea de acceptant. Obligaţia de
restituire survine atunci când transmiterea dreptului a avut loc în temeiul unei
creanţe inexistente (care nu exista la momentul transmiterii) sau nevalabile (care a
fost declarată nulă ulterior). Restabilirea situaţiei anterioare se va realiza prin
anularea actului prin care s-a transmis dreptul. Suplimentar, acceptantul va fi
obligat să restituie documentele originale care certifică dreptul transmis.
Realizarea îmbogăţirii fără justă cauză este posibil şi în rezultatul dispunerii
de un bun fără a fi împuternicit. Astfel, potrivit art. 1397 Cod civil, dacă o
persoană a dispus de un bun, iar actul de dispoziţie este opozabil persoanei
îndreptăţite (proprietarul bunului), atunci persoana care a dispus de bun este
obligată să restituie tot ceea ce a primit în urma actului de dispoziţie. În scopul
securizării circuitului civil şi a protejării drepturilor dobânditorilor de bună
credinţă, legea civilă recunoaşte în anumite cazuri efectele translative de drepturi
în baza unor acte încheiate de persoane neautorizate. Este cazul dobândirii
dreptului de proprietate de către dobânditorul de bună credinţă asupra bunurilor
mobile, banilor şi titlurilor de valoare la putător şi asupra bunurilor înstrăinate la
licitaţie, chiar şi atunci când bunul a fost înstrăinat de o persoană care nu era
proprietarul lui (art.331 cod civil), dobândirii bunului în baza actului juridic fictiv
de către un terţ de bună credinţă (art.221 cod civil), dispunerii de u bun proprietate
comună pe cote-părţi cu încălcarea modului prevăzut (art.351 cod civil).
Consecinţele dispunerii de un bun de către o persoană neautorizată sunt diferite,
după cum actul de dispoziţie are un caracter oneros sau gratuit. În primul caz,
îmbogăţirea fără justă cauză se realizează în patrimoniul persoanei care a dispus
neautorizat de bun şi, respectiv, aceasta va avea calitatea de acceptant şi va trebui
să restituie ceea ce a primit în urma actului de dispoziţie. Menţionăm că este vorba
nu de valoarea reală a bunului, ci de contraprestaţia obţinută de acceptant. În
situaţiile în care preţul înstrăinării este disproporţionat de mic, se va pune la
îndoială buna credinţă a dobânditorului.
Atunci când actul de dispoziţie este cu caracter gratuit, calitatea de acceptant al
îmbogăţirii fără justă cauză o va avea dobânditorul bunului, care va trebui să
restituie tot ceea ce a obţinut prestatorului.
Atât timp cît acceptantul nu ştie şi nu poate şti despre lipsa temeiului care ar
justifica prestaţia primită, acesta poate fi obligat doar la restituirea prestaţiei, or
este ilegală îmbogăţirea fără justă cauză şi nu acţiunile acceptantului. Din moment
687
ce acceptantul a aflat sau trebuia să afle despre lipsa justei cauze care ar
fundamenta reţinerea prestaţiei, nerestituirea îmbogăţirii realizate atestă un
comportament vinovat. Potrivit art. 1395 Cod civil, persoana care a dobândit un
bun fără justă cauză este obligată să transmită sau să compenseze valoarea
fructelor pe care le-a obţinut sau trebuia să le obţină din momentul când a aflat sau
trebuia să afle despre lipsa temeiului prestaţiei acceptate. Bunurile care reprezintă
prestaţia acceptată pot fi generatoare de fructe civile datorită naturii lor (livadă,
vie) sau în rezultatul actelor juridice încheiate (închirierea bunurilor). Perioada de
timp cît acceptantul este de bună credinţă, el se comportă cu bunurile obţinute ca
un adevărat proprietar, suportând cheltuielile de întreţinere a bunului şi beneficiind
de fructele civile obţinute. Din momentul în care află sau trebuie să afle despre
lipsa temeiului pentru prestaţia acceptată, fructele obţinute, cît şi cele neobţinute,
dar care trebuia să le obţină în rezultatul unui comportament diligent urmează a fi
transmise în natură prestatorului. În caz de imposibilitate, acceptantul este dator să
compenseze valoarea fructelor în bani, potrivit regulilor instituite de art. 1393 Cod
civil. Pentru sumele de bani datorate de acceptant prestatorului, acceptantul va
datora dobânzi de întârziere, calculate potrivit art.619 Cod civil din momentul când
primul a aflat despre lipsa justei cauze pentru prestaţia acceptată.
Obligând acceptantul să restituie prestaţia pentru a cărei reţinere nu are
temeiuri suficiente, pentru a evita o îmbogăţire fără justă cauză în patrimoniul
prestatorului, legea oferă posibilitatea acceptantului de a compensa cheltuielile
aferente bunurilor susceptibile de restituire. În conformitate cu art.1396 Cod civil,
o dată cu restituirea bunurilor obţinute fără justă cauză sau cu recuperarea valorii
lor, acceptantul este în drept să ceară prestatorului compensarea cheltuielilor utile
şi necesare pentru întreţinerea şi păstrarea bunurilor, suportate din momentul când
a aflat sau trebuia să afle despre lipsa justei cauze pentru a reţine prestaţia.
Acceptantul poate cere compensarea cheltuielilor cu respectarea condiţiilor de mai
jos:
• Solicitarea compensării să aibă loc concomitent cu restituirea bunurilor
obţinute fără justă cauză sau cu recuperarea valorii lor. Acceptantul nu va
putea pretinde compensarea cheltuielilor suportate până la momentul când a
aflat sau trebuia să afle despre lipsa justei cauze, or până în acest moment,
acceptantul beneficiază şi de toate veniturile aduse de bunul primit. Dacă
acceptantul nu a solicitat compensarea cheltuielilor concomitent cu
restituirea bunurilor sau a valorii lor, el va putea pretinde restituirea acestor
cheltuieli în temeiul normelor generale cu privire la îmbogăţirea fără justă
cauză (art.1389 Cod civil).
• Acceptantul va putea înainta spre compensare doar cheltuielile utile şi
necesare pentru întreţinerea şi păstrarea bunurilor. Se consideră necesare şi
utile cheltuielile care au contribuit la menţinerea calităţilor utile şi a stării
funcţionale ale bunului (efectuarea reparaţiilor curente şi capitale), precum şi
cele necesare pentru păstrarea bunului (conservarea substanţei, paza,
parcarea etc). Deşi sunt utile, nu vor fi compensate cheltuielile care sporesc

688
 valoarea bunului, însă nu sunt necesare. Sarcina de a proba utilitatea şi
necesitatea cheltuielilor este pusă în sarcina acceptantului.
Compensarea se va efectua cu respectarea normelor prevăzute de art.651-659 Cod
civil, ţinând cont de beneficiile realizate de acceptant. Dacă acceptantul reţine
intenţionat bunurile care trebuie restituite, el pierde dreptul de a pretinde
compensarea cheltuielilor suportate.

Îmbogăţirea fără justă cauză nesusceptibilă de restituire

Dacă sunt întrunite condiţiile de recunoaştere a îmbogăţirii fără justă cauză,
pentru a putea pretinde restituirea prestaţiei, urmează de verificat dacă nu suntem
în prezenţa condiţiilor care exclud restituirea prestaţiei, prevăzute de alin.3, art.
1389 Cod civil. Deşi reprezintă o îmbogăţire pentru acceptant, prestatorul nu va
putea solicita restituirea prestaţiei dacă:
a) Prestaţia a corespuns unei obligaţii morale. Potrivit prevederilor art.517 Cod
civil, obligaţia morală este obligaţia, care, datorită naturii ei, deşi nu poate fi
cerută silit, trebuie, în opinia comună, să fie considerată ca executare a unei
prestaţii datorate unei alte persoane. Pentru a putea respinge restituirea
prestaţiei în baza temeiului menţionat, se cere a dovedi existenţa unei
obligaţii morale a prestatorului faţă de acceptant şi corespunderea prestaţiei
acestei obligaţii. Astfel, sumele achitate de nepot unchiului care necesită
întreţinere nu vor putea fi restituite, or, în lipsa unei obligaţii civile de
întreţinere, există una morală, considerată de lege drept temei juridic
suficient pentru reţinerea prestaţiei efectuate.
b) Acceptantul va dovedi că prestatorul ştia despre inexistenţa obligaţiei, dar a
executat totuşi prestaţia. Astfel, plăţile efectuate de locatar fostului
proprietarului care a înstrăinat bunul închiriat după ce a fost înştiinţat despre
înstrăinare cu indicarea datelor noului proprietar, vor putea fi reţinute de
acceptant. Pentru a putea reţine prestaţia pe motivul menţionat, urmează să
fie demonstrată intenţia prestatorului de a plăti ştiind că nu datorează această
prestaţie. Orice greşeală de fapt sau de drept din partea prestatorului exclude
dreptul acceptantului de a reţine prestaţia.
c) Acceptantul va dovedi că prestatorul a prestat în scopuri filantropice sau de
binefacere. Scopurile filantropice se determină potrivit prevederilor art.2 al
Legii nr.1420/2002 Cu privire la filantropie şi sponsorizare.
d) Pretenţia de restituire a celor prestate întru executarea unui contract nul ar
contraveni scopului protector al normei care a instituit nulitatea. Această
situaţie reprezintă o sancţiune pentru încălcarea prohibiţiilor legale.
Potrivit prevederilor art. 1390 Cod civil nu este susceptibilă de restituire nici
prestaţia condiţionată, făcută nu pentru executarea unei obligaţii, ci cu intenţia,
recunoscută de acceptant, de a-l determina pe acesta la o anumită conduită în
cazurile în care ultimul nu a avut conduita urmărită din considerentele de mai
jos:
• atingerea scopului era imposibilă de la început şi prestatorul cunoştea
acest lucru;
689
 • prestatorul, contrar principiului bunei credinţe a împiedicat atingerea
scopului.

Dumitru Stăvilă
Nicolae Clima
Inspector General de Stat al Muncii judecător la Curtea
Supremă de Justiţie

Soluţionarea conflictelor colective de muncă

Noţiune. Definiţie. Cazurile de excludere a conflictului colectiv de muncă.

Potrivit art. 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 43 din

Constituţia Republicii Moldova orice persoană are dreptul la muncă, la libera
alegere a muncii sale, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la
ocrotirea împotriva şomajului. Orice persoană are dreptul de a întemeia sindicate şi
de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
Republica Moldova fiind membră a Organizaţiei Internaţionale a Muncii a
ratificat Convenţia nr. 87 privind libertatea asocierii şi protecţia dreptului la
organizaţie (Hotărîrea Parlamentului nr. 593 – XIII din 26.09.1995), care potrivit
art. 2, lucrătorii şi cei ce angajează beneficiind de aceleaşi drepturi, pot crea, la
propria alegere, organizaţii fără autorizaţie prealabilă, precum şi vor intra în astfel
de organizaţii sub rezerva să respecte statutele acestora. Astfel Parlamentul
republicii a adoptat legislaţia naţională – Legea patronatelor nr. 976 – XIV din
11.05.2000 şi Legea sindicatelor nr. 1129 – XIV din 07.07.2000.
Raporturile stabilite între salariaţi (reprezentanţii salariaţilor), angajatori
(reprezentanţii angajatorilor) şi autorităţile publice respective în procesul
determinării şi realizării drepturilor şi intereselor sociale şi economice reprezintă
parteneriatul social.
Organele parteneriatului social potrivit art. 25 din Codul Muncii sunt:
a) la nivel naţional – Comisia Naţională pentru consultări şi negocieri
colective;
b) la nivel ramural – comisiile ramurale pentru consultări şi negocieri colective;
c) la nivel teritorial – comisiile teritoriale pentru consultări şi negocieri
colective;

690
 d) la nivel de unitate – comisiile pentru dialog social „angajator - salariaţi”.

Formarea şi activitatea comisiilor la nivel naţional, ramural şi teritorial se

reglementează prin lege organică, iar a comisiilor la nivel de unitate – prin
Regulamentul – tip aprobat de Comisia naţională pentru consultări şi negocieri
colective.
Una din formele de bază a parteneriatului social este negocierea colectivă
privind elaborarea proiectelor de contracte colective de muncă şi de convenţii
colective şi încheierea acestora pe baze bi-sau tripartite prin intermediul
reprezentanţilor săi.
Pe această cale Parlamentul republicii a ratificat Convenţia OIM nr. 98
privind aplicarea principiilor dreptului de organizare şi negociere colectivă
(ratificată prin Hotărârea Parlamentului nr. 593 – XIII din 26.09.1995) racordând
la aceasta şi legislaţia naţională.
În procesul determinării şi realizării drepturilor şi intereselor sociale şi
economice angajatorul (patronatul) şi salariaţii (sindicatele sau reprezentanţii aleşi)
pot fi în dezacord. Astfel de condiţii creează premize reale pentru declanşarea
conflictelor colective de muncă.
În definirea noţiunii de conflict colectiv de muncă – mai precis, în stabilirea
conţinutului obiectului posibil al unui conflict colectiv de muncă legiuitorul în mod
expres a indicat că acestea sunt conflicte în legătură cu drepturile şi interesele
profesionale cu caracter economic şi social ale salariaţilor. Astfel art. 357 din
Codul Muncii expres defineşte, că prin conflicte colective de muncă se înţeleg
divergenţele nesoluţionate dintre salariaţi (reprezentanţii lor) şi angajatori
(reprezentanţii lor) privind stabilirea şi modificarea condiţiilor de muncă (inclusiv
a salariatului), privind purtarea negocierilor colective, încheierea, modificarea şi
executarea contractelor colective de muncă şi a convenţiilor colective, privind
refuzul angajatorului de a lua în consideraţie poziţia reprezentanţilor salariaţilor în
procesul adoptării, în cadrul unităţii, a actelor juridice ce conţin norme ale
dreptului muncii, precum şi divergenţele referitoare la interesele economice,
sociale, profesionale şi culturale ale salariaţilor, apărute la diferite niveluri între
partenerii sociali.
Conflictul colectiv de muncă dintre părţi se poate isca şi în cazul în care în
contractul colectiv de muncă, convenţia colectivă au fost stipulate clauze care
înrăutăţesc situaţia salariaţilor în comparaţie cu legislaţia muncii, tratatele,
convenţiile, acordurile sau alte acte internaţionale la care Republica Moldova este
parte.
Art.12 şi art. 13 din Codul Muncii stipulează că, clauzele contractelor
colective de muncă şi convenţiilor colective care înrăutăţesc situaţia salariaţilor în
comparaţie cu legislaţia muncii sunt nule şi nu produc efecte juridice, iar dacă prin
tratatele, convenţiile, acordurile sau alte acte internaţionale la care Republica
Moldova este parte sunt stabilite alte prevederi decât cele cuprinse în legislaţia
muncii, au prioritate reglementările internaţionale.

691
 Nu pot face obiectul conflictelor colective de muncă şi nu pot constitui
conflicte colective de muncă:
a) Litigiile dintre salariaţi şi unitate (angajator) a căror soluţionare este
supusă unor alte reglementări legale decât cele prevăzute la art. 357 Codul
Muncii
Art.354,355 Codul Muncii prevede soluţionarea litigiilor individuale de
muncă. Acestea sunt litigii de muncă ce se ivesc între părţile contractului
individual de muncă, cu privire la drepturile şi obligaţiile corelative pe care acest
contract le generează. Gama litigiilor de muncă individuale este foarte largă fiind
reprezentată de multitudinea situaţiilor în care salariatul se poate adresa organelor
de jurisdicţia muncii, pentru a solicita soluţionarea unor divergenţe dintre salariat
şi angajator cu privire la încheierea contractului individual de muncă; executarea,
modificarea şi suspendarea contractului individual de muncă, încetarea şi
nulitatea, parţială sau totală, a contractului individual de muncă; plata
despăgubirilor în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a
obligaţiilor de către una din părţile contractului individual de muncă şi alte litigii
ce decurg din raporturile individuale de muncă. În consecinţă salariaţii care ar
pretinde ca unul sau mai multe litigii individuale de muncă să fie soluţionate în
cadrul unui conflict colectiv de muncă – conciliere sau chiar declanşarea grevei
pentru acest considerent – se plasează în afara prevederilor legale pentru
soluţionarea conflictelor colective de muncă. În cazul încetării lucrului sub formă
de grevă, acesta ar putea fi declarată ca ilegală, iar salariaţii în cauză ar risca să fie
obligaţi la plata de despăgubiri către angajator, pentru pagubele ce s-au produs
acestuia prin declararea şi desfăşurarea nelegală a grevei.
b) Revendicările salariaţilor pentru a căror rezolvare este necesară
adoptarea unei legi.
Termenul „lege” trebuie înţeles în sens larg, urmând ca prin lege să
avem în vedere orice act normativ, indiferent de forţa juridică pe care i-o dă
organul emitent. Deducem din examinarea prevederilor art. 357 alin. 1 şi art.
358 alin. 1 din Codul Muncii, că pot fi supuse procedurii de conciliere şi se
poate declara grevă, dacă nu se realizează stingerea conflictului colectiv de
muncă prin această procedură – numai acele conflicte cu privire la interesele
profesionale cu caracter economic şi social ale salariaţilor, care rezultă din
aplicarea dispoziţiilor legale existente.
Din moment ce conflictul colectiv de muncă se poate ivi numai între
salariaţi şi angajatori şi numai în legătură cu interesele profesionale cu
conţinut economic şi social ale acestora, rezultate din desfăşurarea
raporturilor de muncă, este absolut normal ca, în cadrul acestui conflict,
angajatorului să i se pretindă să facă doar ceea ce este în puterea sa să
realizeze, adică să se conformeze unor dispoziţii legale care reglementează
desfăşurarea raporturilor juridice de muncă.
Potrivit art. 2 din Convenţia nr. 98 OIM privind aplicarea principiilor
dreptului de organizare şi negociere colectivă, organizaţiile de muncitori şi
de patroni (angajatori) trebuie să beneficieze de o protecţie adecvată
692
 împotriva oricăror acte de ingerinţă ale unora faţă de celelalte, fie direct, fie
prin agenţii sau membrii lor, în formarea, funcţionarea şi administrarea lor.
Angajatorului – ca partener social – nu i se poate pretinde de către
colectivul de salariaţi – celălalt partener social – să facă altceva decât ceea
ce legea în vigoare îi permite. Cu alte cuvinte, angajatorului nu i se poate
pretinde să schimbe sau, după caz, să înlăture reglementarea legală existentă
pentru ca această operaţiune nu stă în puterea sa, ci este de competenţa
organelor de stat prevăzute de lege pentru a iniţia şi a adopta acte normative.
Cu toate acestea, fără a ne afla în prezenţa unui conflict colectiv de
muncă, suntem de părere că salariaţii şi angajatorul pot negocia asupra unei
intervenţii legislative în legătură cu interesele profesionale cu caracter
economic şi social al salariaţilor. Dar rezultatele negocierilor trebuie să fie
depuse organelor care au iniţiativă legislativă în domeniu – însoţite de
fundamentarea necesară care să justifice solicitarea modificării unui act
normativ existent sau adoptarea unui nou act normativ – urmând ca organele
competente să se pronunţe asupra solicitării respective.
c) Realizarea unor scopuri politice.
Greva ca urmare a conflictului colectiv de muncă nu poate urmări
realizarea unor scopuri politice. Greva trebuie să aibă un caracter profesional
şi să nu urmărească interese politice, altă cale, prevăzută de lege. Astfel, se
consideră că are caracter politic acea grevă care urmăreşte o schimbare pe
cale violentă a ordinii sociale, tinde să cuprindă toate ramurile de activitate,
să paralizeze întreaga viaţă economică a ţării.
Dreptul la grevă este un mijloc esenţial aflat la dispoziţia salariaţilor,
pentru promovarea şi apărarea intereselor economice şi sociale ale acestora,
dar nu numai pentru obţinerea unor condiţii mai bune de muncă sau pentru
susţinerea revendicărilor colective de ordin profesional, ci, în acelaşi timp, şi
pentru găsirea soluţiilor la chestiunile de politică economică şi socială în
problemele de muncă ce interesează direct pe salariaţi. Cu alte cuvinte,
interesele profesionale ale salariaţilor – care pot fi apărate prin exercitarea
dreptului lor la grevă – nu se limitează la condiţiile de muncă şi
revendicările colective de ordin profesional, ci înglobează, în mod egal,
chestiuni de politică economică şi socială, fără ca grevele pur politice să
intre sub incidenţa aplicării principiilor libertăţii sindicale şi protecţiei
dreptului sindical cuprinse în Convenţia nr. 87 şi alte documente ale OIM.
Este necesar de menţionat la acest capitol că greva ca o formă a
conflictului colectiv de muncă, despre care se va relata ulterior, se
deosebeşte de greva ca formă de întrunire, prevăzută în Legea cu privire la
Organizarea şi desfăşurarea întrunirilor ( nr.560-XIII din 21 iulie 1995, M.O.
nr.61 din 2 noiembrie 1995). Ultima constituie o manifestare a exercitării
libertăţii dreptului la întruniri, care se organizează în afara unităţii
economice şi în condiţiile legii sus-indicate.
d) Solicitarea anulării măsurii încadrării în unitate a unor persoane.

693
 Reglementarea interdicţiei grevei în această situaţie se fundamentează pe
ideea că încadrarea în unitate a unei persoane este un atribut – de competenţa
excusivă şi necenzurabilă – a angajatorului. O imixtiune în modul de
exercitare a drepturilor sale, conferite de calitatea de angajator – prin
posibilitatea ivirii unui conflict colectiv de muncă şi a declanşării grevei ce ar
urmări anularea măsurii încadrării în unitate a unor persoane – ar fi de natură
să constituie o gravă atingere adusă competenţelor (şi drepturilor)
angajatorului, în calitatea sa de subiect de drept distinct în parteneriatul social,
şi o perturbare a exerciţiului atribuţiilor de organizare a producţiei şi a muncii,
care-i incumbă în exclusivitate.
e) Solicitările salariaţilor care ar viza modificarea clauzelor contractului
colectiv de muncă, a unui acord realizat anterior sau a unei decizii
obligatorii a comisiei de conciliere, prin care s-a soluţionat anterior un
conflict colectiv de muncă, pe toată durata de aplicare a acestora (art. art.
33, 38 şi 359 alin.8 din Codul Muncii).
Raţiunea acestei reglementări, este aceea de a conferi stabilitate raporturilor
juridice de muncă, prin recunoaşterea efectelor depline ale contractelor colective
de muncă, acordurilor încheiate şi hotărârilor definitive ale comisiei de conciliere,
pe toată durata de aplicare a acestora. Aşa fiind, este absolut normal ca subiectul de
drept – ce este colectivul de salariaţi – să fie obligat să le respecte pe toată durata
aplicării acestora, şi să nu mai reia formularea aceloraşi revendicări decât numai la
expirarea duratei pentru care aceste acorduri au fost încheiate.
De regulă, practica demonstrează că, la încheierea contractelor colective de
muncă la nivel de unitate şi a convenţiilor colective la nivel ramural, se stipulează
că, în cazul în care angajatorul, pe de o parte, în perioada de valabilitate a acestora
le va realiza, sindicatul, pe de altă parte, se va abţine de la declanşarea acţiunilor de
protest.

Părţile conflictului colectiv de muncă

Părţile conflictului colectiv de muncă potrivit Codului Muncii sunt

„salariaţii” pe de o parte, şi „angajatorul (angajatorii)” pe de altă parte.
În cadrul parteneriatului social, inclusiv la soluţionarea conflictelor colective
de muncă, interesele salariaţilor sunt reprezentate de organele sindicale la nivel
naţional, teritorial, ramural şi de unitate, împuternicite în conformitate cu statutele
sindicatelor şi cu legislaţia în vigoare, iar a angajatorului (angajatorilor) sunt
reprezentate de conducătorul unităţii sau persoanele împuternicite de acesta sau
patronate, după caz. (art. 20 şi art. 23 din Codul Muncii)
Numai în cazul în care nu există constituit un sindicat, salariaţii neorganizaţi
în sindicat sunt reprezentaţi de salariaţii aleşi de aceştia în cadrul adunării generale
(conferinţei) a salariaţilor, cu votul a cel puţin jumătate din numărul total al
salariaţilor (delegaţilor) din unitate. Salariaţii care nu sunt membri de sindicat, în
unităţile în care există sindicat, au dreptul să împuternicească organului sindical să
le reprezinte interesele în raporturile de muncă cu angajatorul, inclusiv în
694
conflictele colective de muncă (art. art. 21, 357 alin. 2 şi 358 alin. 1 din Codul
Muncii).
Conform art. 1 din Codul Muncii prin noţiunea de „unitate” se înţelege
întreprinderea, instituţia sau organizaţia cu statut de persoană juridică indiferent de
tipul de proprietate, de forma juridică de organizare şi de subordonarea
departamentală sau apartenenţa ramurală, iar prin noţiunea de „angajator” se
înţelege persoana juridică (unitatea) sau persoana fizică care angajează salariaţi în
baza de contract individual de muncă încheiat conform prevederilor legale.
Astfel, oricare ar fi statutul juridic al „unităţilor” ca părţi în conflictele
colective de muncă, observăm că în toate situaţiile, acestea au calitatea de „acela
care angajează”, de „angajator”, fiind întotdeauna, partea cu care este încheiat
contractul individual de muncă cu fiecare salariat. Aceasta este raţiunea pentru care
considerăm că una din părţile conflictului colectiv de muncă – şi anume aceea
căreia i se solicită satisfacerea anumitor revendicări – este „angajatorul” şi în
consecinţă, această denumire am folosit-o şi o vom utiliza în continuare pentru
desemnarea „unităţii”.
Cealaltă parte a conflictului colectiv de muncă o constituie „salariaţii”,
organizaţi sau neorganizaţi în sindicate şi în totalitatea lor fie numai o parte, sau
toţi sunt de acord cu formularea unor revendicări faţă de angajator. Se pot constitui
ca partea unui conflict colectiv de muncă şi salariaţii unei subunităţi, salariaţii
dintr-un compartiment funcţional al unităţii sau, după caz, salariaţii care exercită
aceeaşi meserie sau profesie în serviciul angajatorului.

Concilierea conflictelor colective de muncă

Conform art. 358 din Codul Muncii, în toate cazurile în care într-o unitate
există premisele declanşării unui conflict colectiv de muncă, reprezentanţii
salariaţilor au dreptul să înainteze angajatorului revendicările lor privind stabilirea
unor noi condiţii de muncă sau modificarea celor existente, purtarea negocierilor
colective, încheierea, modificarea şi executarea contractului colectiv de muncă.
Revendicările salariaţilor sunt înaintate angajatorului (reprezentanţilor
acestuia) în formă scrisă. Acestea trebuie să fie motivate şi să conţină referiri
concrete la normele încălcate ale legislaţiei în vigoare.
Angajatorul este obligat să primească revendicările înaintate şi să le
înregistreze în modul stabilit.
Copiile revendicărilor pot fi remise, după caz, organelor ierarhic superioare
ale unităţii, patronatelor, sindicatelor de ramură, autorităţilor publice centrale şi
locale.
Cu toate acestea până la înaintarea revendicărilor, reprezentanţii salariaţilor
se află în raport cu angajatorul în cadrul unei concilieri directe. În acest caz ei nu se
află propriu-zis în prezenţa unui conflict colectiv de muncă, ci numai a existenţei
premizelor declanşării unui conflict colectiv de muncă. Conflictul colectiv de
695
muncă se consideră declanşat în momentul în care angajatorul a comunicat
hotărârea privind refuzul total sau parţial de a îndeplini revendicările salariaţilor
(reprezentanţii lor) înaintate în modul stabilit.
Cerinţa legii referitoare la formularea sesizării scrise, cu conţinutul arătat,
precum şi cu privire la primirea şi înregistrarea acesteia, se consideră a fi
îndeplinită şi atunci când revendicările salariaţilor, motivarea acestora şi
propunerile de soluţionare sunt prezentate de către sindicat şi reprezentanţii
salariaţilor, cu ocazia întrevederilor acestora cu angajatorul (reprezentantul
angajatorului) şi dacă discuţiile purtate au fost consemnate într-un proces-verbal.
Primind sesizarea sau consemnând într-un proces-verbal discuţiile purtate,
angajatorul este obligat, în continuare, potrivit prevederilor art. 358 alin. 5 din
Codul Muncii, să răspundă în scris organului sindical şi/sau reprezentanţilor
salariaţilor în termen de 5 zile lucrătoare de la data înregistrării revendicărilor.
Potrivit art. 357 alin. 2 din Codul Muncii momentul declanşării conflictului
colectiv de muncă reprezintă data la care a fost comunicată hotărârea angajatorului
(reprezentanţilor săi la diferite niveluri) sau, după caz, autorităţii publice respective
privind refuzul, total sau parţial, de a îndeplini revendicările salariaţilor
(reprezentanţilor lor) ori data la care angajatorul (reprezentanţii săi) sau autoritatea
publică respectivă urma să răspundă la aceste revendicări, ori data întocmirii
procesului-verbal privind divergenţele în cadrul negocierilor colective.
Unul din principiile de bază ale parteneriatului social prevăzut la art. 17 din Codul
muncii este prioritatea metodelor şi procedurilor de conciliere şi efectuarea
obligatorie de consultări ale părţilor în probleme ce ţin de domeniul muncii şi al
politicilor sociale, de asemenea adoptarea de decizii şi întreprinderea de acţiuni în
limitele regulilor şi procedurilor coordonate de părţi.
Potrivit art. 357 alin. 3 din Codul Muncii prin procedură de conciliere se
înţelege examinarea conflictului colectiv de muncă, în scopul soluţionării lui, în
cadrul unei comisii de conciliere.
Soluţionarea conflictelor colective de muncă de către comisia de conciliere
constituie o etapă obligatorie.
Procedura de conciliere conform art. 359 din Codul Muncii se desfăşoară
între părţile conflictului, în cadrul unei comisii de conciliere. Aceasta din urmă se
constituie ad-hoc, ori de câte ori apare un conflict colectiv de muncă dintr-un
număr egal de reprezentanţi ai părţilor conflictului, la iniţiativa uneia din ele, în
termen de 3 zile calendaristice din momentul declanşării conflictului colectiv de
muncă. În componenţa comisiei de conciliere nu pot face parte alţi reprezentanţi,
de cât cei definiţi ca parte a conflictului colectiv de muncă, de nivelul respectiv.
În cazul în care într-o unitate sunt organizate mai multe sindicate, în scopul
soluţionării unui conflict colectiv de muncă, fiecare din acestea, după caz, îşi vor
desemna reprezentanţii săi.
Drept temei pentru constituirea comisiei de conciliere servesc ordinul
(dispoziţia, decizia, hotărârea) angajatorului (reprezentanţilor acestuia) şi hotărârea
(decizia) respectivă a reprezentanţilor salariaţilor.

696
 Modele
de acte de dispoziţie ale angajatorului şi
a organului sindical privind înaintarea
reprezentanţilor în comisia de conciliere

FEDERAŢIA SINDICATELOR DIN CONSTRUCŢII ŞI

INDUSTRIA MATERIALELOR DE CONSTRUCŢIE
„SINDICONS”

COMITETUL SINDICAL AL SOCIETĂŢII PE ACŢIUNI „MONOLIT”

20 septembrie 2005 or. Chişinău

HOTĂRÎREA
Comitetului sindical „Monolit” SA

S-A ASCULTAT: Despre înaintarea reprezentanţilor din partea salariaţilor

(membri de sindicat) Societăţii pe acţiuni „Monolit” în
componenţa comisiei de conciliere.

Informaţia a fost prezentată de către preşedintele comitetului sindical

„Monolit” SA Rusu Tudor care a adus la cunoştinţa
membrilor comitetului sindical refuzul angajatorului în
persoana directorului general Leonid Cerescu nr. 56-d
din 20 septembrie 2005 de a îndeplini revendicările
salariaţilor societăţii înaintate la 15 septembrie 2005.

S-A HOTĂRÂT: 1.A înainta în componenţa comisiei de conciliere

următorii salariaţi:
- Rusu Tudor - preşedinte al Comitetului sindical
„Monolit” SA;
- Popescu Svetlana- economist;
- Railean Vasile - şef al brigăzii complexe nr.1;
- Rotaru Ion -betonist cat. IV, membru al
comitetului pentru protecţia muncii.
2. Preşedintele comitetului sindical să aducă la cunoştinţă
angajatorului în persoana directorului general
componenţa membrilor comisiei de conciliere din partea
salariaţilor.

697
Preşedintele comitetului sindical Rusu Tudor
Secretarul şedinţei Popescu Svetlana

SOCIETATEA PE ACŢIUNI „MONOLIT”

22 septembrie 2005 or. Chişinău

„Cu privire la înaintarea reprezentanţilor

în componenţa comisiei de conciliere
din partea angajatorului”

ORDIN nr. 75-A

Societatea pe acţiuni „Monolit” în calitate de angajator la revendicările

salariaţilor societăţii reprezentaţi de comitetul sindical, înaintate la data de 15
septembrie 2005 directorului general (reprezentant al angajatorului) şi înregistrate
sub numărul 41-c, deciziei (dispoziţiei, hotărârii) directorului general nr. 56-d din
20 septembrie 2005 privind refuzul total de a îndeplini revendicările înaintate şi
iniţiativei comitetului sindical „Monolit” SA din 20.09.2005, privind înaintarea
reprezentanţilor din partea salariaţilor în componenţa comisiei de conciliere,

ORDON:

1. A înainta în componenţa comisiei de conciliere din partea angajatorului

(Societatea pe acţiuni „Monolit”) 4 persoane:
- Placinta Vasile – director economic;
- Păduraru Ion – şef Serviciu protecţia muncii;
698
 - Ciobanu Valeriu – şef Serviciu resurse umane;
- Calistru Irina – contabil-şef adjunct.
2. În perioada desfăşurării dezbaterilor comisiei de conciliere, persoanele
indicate la p.1 al prezentului ordin, de asemenea persoanele înaintate de către
comitetul sindical în calitate de membri ai comisiei de conciliere prin Hotărîrea
comitetului sindical „Monolit” SA din 20.09.2005:
- Rusu Tudor – preşedinte al Comitetului sindical „Monolit” SA;
- Popescu Svetlana – economist;
- Railean Vasile – şef al brigăzii complexe nr. 1;
- Rotaru Ion – betonist cat. IV, membru al comitetului pentru protecţia
muncii.
se eliberează de la munca de bază cu menţinerea salariului mediu.
3. Activitatea comisiei de conciliere se va desfăşura în oficiul central al
„Monolit” SA.

Temei : art. 359 din Codul Muncii;

Iniţiativa comitetului sindical „Monolit” SA din 20.09.2005.

Director General „Monolit” SA Leonid Cerescu

Legea nu defineşte expres termenul de desfăşurare a procedurii de conciliere

a conflictului colectiv de muncă. Acesta se va stabili de către comisie la momentul
derulării concilierii cu condiţia că, angajatorul va crea toate condiţiile normale de
lucru a comisiei de conciliere şi va pune la dispoziţia acesteia informaţiile necesare
soluţionării conflictului colectiv de muncă.
În cadrul concilierii părţile conflictului aflate pe poziţii de egalitate juridică
şi exercitând parteneriatul social, încearcă să încheie un act juridic bilateral pentru
a stinge conflictul de muncă şi a realiza pacea socială.
Alături de principiile fundamentale al dreptului muncii (art. 5 Codul
Muncii), concilierea este guvernată şi de principii specifice acestei instituţii
juridice:
- principiul egalităţii juridice a părţilor;
- principiul libertăţii contractuale (părţile conflictului sunt libere să încheie
sau nu un acord de soluţionare a divergenţelor şi să configureze conţinutul acestui
acord);
- principiul dialogului social (concilierea constituie o formă a dialogului
social);
699
 - principiul purtării negocierilor cu bună-credinţă (tendinţa părţilor de a
ajunge la consens, purtarea sinceră şi constructivă a negocierilor);
- principiul realizării păcii sociale (obiectivul esenţial al concilierii vizează
obţinerea păcii sociale ca urmare a stingerii conflictului colectiv de muncă).
E de menţionat, că prevederile art.359 din Codul Muncii nu se referă la
toate aspectele legate de procedura soluţionării conflictului colectiv de muncă în
cadrul comisiei de conciliere. În aceste condiţii prezintă o utilitate deosebită
aprobarea de către părţi a Regulamentului cu privire la comisia de conciliere şi
ordinea examinării conflictului colectiv de muncă.
Ţinând cont de faptul, că conflictele colective de muncă pot apărea de la caz
la caz, iar Comisia de conciliere se constituie ad-hoc, ori de câte ori apare
conflictul colectiv de muncă, părţile (angajatorul, salariaţii reprezentaţi de
sindicate sau/şi de către cei desemnaţi de către salariaţii neorganizaţi în sindicate)
pot adopta un Regulament permanent al comisiei de conciliere şi ordinea
examinării conflictului colectiv de muncă din timp şi/sau ca parte integrantă a
contractului colectiv de muncă.
După ce părţile şi-au înaintat reprezentanţii săi în număr egal în comisia de
conciliere, aceştia din urmă fac parte din comisia de conciliere şi la prima şedinţă
aleg preşedintele comisiei de conciliere cu majoritatea voturilor. Alegerea
preşedintelui comisiei de asemenea se efectuează prin consens, fiindcă în caz de
paritate de voturi s-ar bloca activitatea comisiei de conciliere. În situaţia
imposibilităţii atingerii concesului la alegerea preşedintelui comisiei de conciliere,
s-ar putea alege doi copreşedinţi ai comisiei câte unul din partea fiecărei părţi
implicate în conflict.
Dezbaterile comisiei de conciliere sunt consemnate într-un proces-verbal
întocmit în 2 sau mai multe exemplare, după caz, în care se vor indica măsurile
generale sau parţiale de soluţionare a conflictului, asupra cărora au convenit părţile
(art.359 alin. 7 din Codul Muncii).
În cazul în care membrii comisiei de conciliere au ajuns la o înţelegere
asupra revendicărilor înaintate de reprezentanţii salariaţilor, comisia va adopta o
decizie obligatorie pentru părţile conflictului, pe care o va remite acestora în
termen de 24 de ore din momentul adoptării. Decizia în cauză se va referi numai la
revendicările soluţionate.
Dacă membrii comisiei de conciliere nu au ajuns la consens pe problemele
abordate (revendicările înaintate) sau pe unele din ele, preşedintele comisiei va
informa în scris despre acest lucru părţile conflictului în termen de 24 de ore.
În comisia de conciliere nu este reglementată procedura soluţionării litigiului
colectiv de muncă. Aceasta permite de a convoca şedinţe deschise, de a alege
preşedintele sau copreşedinţii cu majoritatea voturilor ai membrilor comisiei, a
invita şi a asculta concluziile specialiştilor, experţilor, consultanţilor. La şedinţă se
întocmeşte un proces-verbal, unde se includ membrii prezenţi ai comisiei,
aprobarea împuternicirilor lor, alegerea preşedintelui şedinţei(e posibilă prezidarea
pe rând din fiecare parte), se fixează părerea părţilor referitor la discuţiile privind
litigiul.
700
 Această reglementare are o valoare de principiu de mare importanţă, în
sensul că, pe toată durata stabilită de către părţi în acordul încheiat pentru
soluţionarea conflictului colectiv de muncă, nu mai este posibil ca revendicările
astfel soluţionate (conciliate), să mai fie reiterate şi să mai constituie obiectul unui
nou conflict colectiv de muncă.
În cazul în care decizia comisiei de conciliere nu se referă la toate
revendicările înaintate spre conciliere, sau nu s-a ajuns la o înţelegere salariaţii în
scopul soluţionării conflictului colectiv de muncă declanşat se pot adresa pentru
soluţionarea conflictului colectiv de muncă în instanţa de judecată în conformitate
cu art.360 Codul Muncii şi/sau pot declara grevă.
Potrivit art. 363 alin. 1 din Codul Muncii înainte de declanşarea grevei în
unitate, respectarea procedurii de conciliere (art. 359 din Codul Muncii) este
obligatorie sau cu alte cuvinte greva se declară dacă au fost epuizate toate căile de
soluţionare a conflictului colectiv de muncă în cadrul procedurii de conciliere.
Spre deosebire de legislaţia altor ţări, legislaţia Republicii Moldova (art. 357
– 359 Codul Muncii) prevede numai o singură treaptă extrajudiciară de soluţionare
a conflictelor colective de muncă prin intermediul comisiilor de conciliere
constituite din reprezentanţi ai părţilor conflictului.
În majoritatea ţărilor din Europa Centrală (România, Polonia, Republica
Cehă, Slovacia) autorităţile publice centrale de specialitate au mai multe atribuţii în
domeniul soluţionării conflictelor colective de muncă. De exemplu, în România
prima fază a procedurii obligatorii de conciliere a conflictului colectiv de muncă
este aceea a concilierii directe angajator-salariaţi (reprezentanţii săi). La această
fază conflictul colectiv de muncă nu se consideră declanşat. Declanşarea lui are loc
în cazul în care angajatorul nu a răspuns la toate revendicările formulate sau, deşi a
răspuns, nu s-a realizat un consens cu privire la modalitatea de soluţionare a
acestora.
A doua fază a procedurii de conciliere, prin care se încearcă soluţionarea
unui conflict colectiv de muncă, se desfăşoară în organizarea Ministerului Muncii
şi Solidarităţii Sociale sesizat prin direcţiile de muncă şi protecţie socială.
Legislaţia Cehiei şi Slovaciei prevede, că părţile conflictului colectiv de
muncă la concilierea conflictului pot să-şi aleagă un mediator, iar în cazul în care
nu şi-l pot alege intervine Ministerul Muncii (organul administraţiei publice
centrale de specialitate), care numeşte un mediator.
În Regatul Belgia spre exemplu în cadrul Ministerului Federal al Muncii şi
Solidarităţii Sociale sunt încadraţi permanent mediatori, conciliatori care convoacă
părţile conflictului colectiv de muncă în scopul soluţionării lui şi numai după
aceasta este posibilă declararea grevei.

Soluţionarea conflictelor colective de muncă în instanţa de judecată

701
 În situaţia în care părţile conflictului nu au ajuns la o înţelegere sau nu sunt
de acord cu decizia comisiei de conciliere, fiecare din ele este în drept să depună,
în termen de 10 zile calendaristice de la adoptarea deciziei sau primirii informaţiei
respective (art. 360 alin.1), o cerere de soluţionare a conflictului în instanţa de
judecată.
Cererile privind soluţionarea conflictelor colective de muncă referitoare la
constatarea nulităţii contractului colectiv de muncă, a convenţiei colective sau a
unor clauze ale acestora pot fi depuse de părţi la instanţele de judecată începând cu
data semnării contractului colectiv de muncă sau a convenţiei colective (art. 361
alin. 1).
Cererea de soluţionare a conflictului va fi înaintată în instanţa de judecată
conform prevederilor Codului de procedură civilă al Republicii Moldova.
Conform art.38 CPC acţiunea se înaintează în instanţa de la domiciliul sau
de la locul de aflare a pârâtului.
Ţinând cont de faptul că părţile într-un conflict colectiv de muncă sînt
salariaţii (reprezentanţii lor) şi angajatorul (unitatea) acţiunea privind soluţionarea
conflictului colectiv de muncă, indiferent de faptul care parte din conflict solicită
soluţionarea pe cale judiciară, se va depune în instanţa de la locul unde se află
angajatorul (unitatea, persoana juridică), deoarece de fapt şi cealaltă parte în
conflict – salariaţii se află de fapt în acelaşi loc.
În cazul în care o parte a conflictului colectiv de muncă sînt salariaţii unei
filiale sau reprezentanţe a unei persoane juridice, acţiunea poate fi înaintată de
salariaţii (reprezentanţii lor) în instanţa de la locul unde filiala sau reprezentanţa îşi
are sediul.
În cazul în care ca parte a conflictului este o unitate (angajator) - autoritate
publică cererea de soluţionare a conflictului va fi înaintată în instanţa de contencios
administrativ competentă potrivit prevederilor Legii contenciosului administrativ şi
Codului de procedură civilă al Republicii Moldova.
Se specifică că cerinţele privind declararea ilegalităţii unei greve, conform
art.33 CPC, sînt de competenţa Curţilor de Apel şi în cazul în care salariaţii solicită
soluţionarea conflictului colectiv de muncă în instanţa de la locul aflării
angajatorului, iar angajatorul înaintează o acţiune de declarare a grevei, declanşată
într-acelaşi conflict colectiv de muncă, ca ilegală, competentă să judece cerinţa de
declarare a grevei ilegale va fi Curtea de Apel în raza de activitate a angajatorului.
Astfel, cerinţele urmează a fi desjungate cu strămutarea pricinii după competenţă.
La cererea de soluţionare a conflictului în instanţa de judecată în mod
obligatoriu se vor anexa decizia comisiei de conciliere şi/sau informaţia în scris a
preşedintelui comisiei privind nesoluţionarea conflictului colectiv de muncă în
cadrul comisiei de conciliere, procesele verbale ale şedinţelor comisiei de
conciliere, revendicările salariaţilor înaintate angajatorului (reprezentanţilor
acestuia) în formă scrisă şi înregistrate de către acesta în modul stabilit, ordinul
(dispoziţia, decizia, hotărârea) angajatorului (reprezentanţilor acestuia) şi hotărârea
(decizia) respectivă a reprezentanţilor salariaţilor privind constituirea comisiei de

702
conciliere şi alte documente referitoare la concilierea conflictului colectiv de
muncă.
Atunci când prin cererea privind soluţionarea conflictului colectiv de muncă
se va solicita constatarea nulităţii contractului colectiv de muncă, a convenţiei
colective de muncă, anexarea acestor documente la cererea de chemare în judecată
este obligatorie.
Este necesar de menţionat că conflictele colective de muncă pot lua naştere ca
urmare a diverselor încălcări de către angajator a legislaţiei muncii ce ţin, spre
exemplu, de:
- nerespectarea condiţiilor generale şi speciale de încheiere a contractelor
individuale de muncă, executarea, modificarea, suspendarea, încetarea
contractelor individuale de muncă etc;
- nerespectarea măsurilor de protecţie socială privind încadrarea persoanelor în
vârstă de până la 18 ani la munci grele, periculoase şi vătămătoare;
- nerespectarea garanţiilor sociale în privinţa femeilor gravide şi persoanelor care
au copii în vârstă de până la 18 ani;
- nerespectarea de către unitate a perioadei de probă;
- neachitarea de către unitate a prestaţiilor suplimentare pentru clauza de
mobilitate cuprinsă în contractele colective de muncă;
- nerespectarea de către angajator a regimului de muncă, a repausurilor zilnice şi
săptămânale obligatorii, a duratei concediilor anuale etc;
- nerespectarea legislaţiei privind şomajul tehnic, achitarea compensaţiei în
timpul şomajului tehnic;
- nerespectarea normelor de drept privind salarizarea şi normarea muncii, salariul
minim garantat, achitarea salariilor etc;
- încălcarea legislaţiei privind protecţia muncii, nerespectarea drepturilor
salariaţilor de formare profesională etc.
Acestea sînt doar unele din motivele pentru care se pot declanşa conflicte
colective de muncă, de aceea la primirea oricărei acţiuni de soluţionare a
conflictului colectiv de muncă instanţa va soluţiona la primirea cererii sau pe
parcursul examinării cauzei documentele respective ce ţin de revendicările
solicitate.
Instanţa de judecată, cu condiţia depunerii cererii în modul stabilit va
convoca părţile conflictului în timp de 10 zile calendaristice de la data înregistrării
cererii (art. 360 alin. 2 din Codul muncii).
După cum s-a menţionat mai sus, părţile într-un conflict colectiv de muncă
sînt salariaţii (reprezentanţii lor) şi angajatorul, de aceea la convocarea părţilor în
instanţă se vor cita reprezentanţii salariaţilor, aleşi în comisia de conciliere în
modul stabilit şi descris mai sus şi reprezentanţii angajatorului. În şedinţa de
judecată reprezentanţii angajatorului vor participa în baza procurilor, date de
angajator şi vor avea împuternicirile respective, prevăzute de lege şi descrise în
procură. Reieşind din faptul că salariaţii (reprezentanţii lor) într-un conflict
colectiv de muncă sînt ca parte în proces, reprezentanţii lor, aleşi în comisia de

703
conciliere, vor putea participa la judecarea cazului în instanţă fără procuri şi vor
avea toate împuternicirile unei părţi în proces.
În cazul în care în procesul judiciar vor participa ca reprezentanţi alte
persoane decât cele alese în comisia de conciliere, prezentarea unui document de
reprezentare (hotărârea adunării generale ale salariaţilor) este obligatorie.
Examinând cererea de soluţionare a conflictului colectiv de muncă instanţa
de judecată va verifica în mod obligatoriu dacă revendicările înaintate constituie
obiect al conflictului colectiv de muncă şi acestea la momentul înaintării au fost
motivate şi conţineau referiri concrete la normele încălcate ale legislaţiei în
vigoare.
Instanţa de judecată în cazul examinării cererii de soluţionare a conflictului
colectiv de muncă nici într-un caz nu se va implica în concilierea conflictului între
părţi, de asemenea nu se va manifesta în calitate de mediator sau arbitru. Or, acesta
este principiul de bază a parteneriatului social privind procedurile de conciliere şi
efectuarea obligatorie de consultări ale părţilor în probleme ce ţin de domeniul
muncii şi al politicilor sociale manifestat prin negocieri, iar ca formă prin dialog
social.
În acelaşi timp, este posibil ca partea care a înaintat acţiunea să renunţe la
acţiune, sau părţile să solicite încheierea unei tranzacţii de împăcare (art.212 CPC).
În asemenea cazuri instanţa va acţiona conform prevederilor art.212 CPC,
ţinând cont de faptul că tranzacţia între părţi poate fi aprobată doar dacă prin
condiţiile tranzacţiei nu se încalcă în continuare legea, încălcare prin care a apărut
conflictul colectiv de muncă.
Astfel, dacă se respinge renunţul la acţiune sau dacă nu se confirmă
tranzacţia părţilor, instanţa judecătorească pronunţă în acest sens o încheiere
motivată şi examinează pricina în fond.
Potrivit art. 360 alin. 3 din Codul Muncii cererea de soluţionare a
conflictului colectiv de muncă va fi examinată de către instanţa de judecată în
termen de cel mult 30 de zile calendaristice cu emiterea unei hotărâri cu drept de
atac conform Codului de procedură civilă, adică cu apel în instanţele de apel.
Ulterior, partea care nu este de acord cu decizia instanţei de apel, va putea depune
recurs la Curtea Supremă de Justiţie în condiţiile legii.
Hotărârile, în care angajatorul este o autoritate publică, vor putea fi atacate
cu recurs în instanţa competentă.
Hotărârea instanţei de judecată cu privire la soluţionarea conflictului colectiv
de muncă va cuprinde toate elementele unei hotărâri, prevăzute de art.241 CPC,
prin care se va da una din următoarele soluţii:
- se va admite acţiunea cu declararea nulităţii integre sau parţiale a contractului
colectiv de muncă, a convenţiei colective de muncă sau a unor clauze din aceste
acte;
- se va respinge acţiunea înaintată ca neîntemeiată;
- se va obliga angajatorul de a înlătura încălcările de lege, care au stat la baza
conflictului colectiv de muncă, de a efectua diferite achitări, de a respecta
anumite norme, anumite drepturi prevăzute de lege etc.
704
 În fiecare caz hotărârea trebuie să fie bine motivată cu trimiterea la normele
concrete de drept, cu descrierea concretă a încălcărilor şi modalitatea de înlăturare
a lor.
Instanţa de judecată va remite hotărârea sa părţilor în termen de 3 zile
calendaristice de la data emiterii (art. 360 alin. 3 din Codul Muncii), iar după ce va
devine executorie, se va executa în conformitate cu normele Codului de executare.

GREVA

Greva este o acţiune colectivă a angajaţilor constând în retragerea convenită

de la munca lor, în general, este îndreptată împotriva patronilor cu excepţia
cazurilor de grevă politică.
Potrivit art. 362 alin. 1 din Codul Muncii greva reprezintă refuzul benevol al
salariaţilor de a-şi îndeplini total sau parţial, obligaţiile de muncă, în scopul
soluţionării conflictului colectiv de muncă declanşat în conformitate cu legislaţia în
vigoare.
În timpul desfăşurării grevei negocierile privind soluţionarea conflictului
colectiv de muncă continuă.
Grevele se clasifică în mai multe categorii în dependenţă de mai multe
criterii:
- în funcţie de respectarea prevederilor legale care le reglementează,
grevele pot fi clasificate în greve licite şi greve ilicite;
- după nivelul de organizare – nivel de unitate, nivel teritorial, nivel de
ramură şi nivel naţional;
- din punct de vedere al participării la grevă a salariaţilor grevele se împart
în greve totale (la care aderă întregul personal al unităţii), greve parţiale (la care
participă o parte a acestui personal sau colectivul de salariaţi dintr-o subunitate) şi
greve prin rotaţie , care constau în stoparea succesivă a lucrului în diferite
sectoare sau de către diferite grupuri de angajaţi în acelaşi loc de muncă sau
întreprindere, greve selective când angajaţii care opresc munca sunt cei care
efectuează sarcini fără de care întregul proces de producţie al întreprinderii trebuie
să fie oprit;
- din punct de vedere al duratei lor grevele pot fi limitate în timp (declarate
pe o anumită perioadă de avertisment) şi nelimitate în timp (până la soluţionarea
revendicărilor).
După caracterul lor de asemenea sunt cunoscute grevele:
- de solidaritate – acţiune grevistă efectuată de un grup de angajaţi pentru a
sprijini poziţiile de muncă deţinute într-o dispută de muncă care îi afectează în
mod direct sau imediat;
- sălbatică – acţiune grevistă neaşteptată sau fără a fi anunţată din timp,
greve urmate de acte de violenţă, greve care violează acordul ce prevede
nerecurgerea la grevă.
705
 Potrivit Codului Muncii, prin procedura de conciliere, care se instituie ca o
modalitate de soluţionare a conflictelor colective de muncă, se poate ajunge la
concluzia că, în sistemul din Republica Moldova greva de solidaritate şi sălbatică
sunt nelegale din statutul lor.
În toate cazurile greva poate fi declarată numai în situaţia în care au fost
respectate căile de soluţionare a conflictului colectiv de muncă în cadrul procedurii
de conciliere prevăzute la art. 359 din Codul Muncii. Adresarea părţilor
conflictului, sau uneia din părţi în instanţa de judecată în scopul soluţionării
conflictului colectiv de muncă în termenul stabilit nu îngrădeşte dreptul salariaţilor
(reprezentanţilor lor) de a declara grevă sau a continua greva declanşată după
epuizarea căilor de conciliere, dar până la adresarea în instanţa de judecată.
Potrivit art. 362 alin. 4 din Codul Muncii hotărârea privind declararea grevei
se ia de către reprezentanţii salariaţilor, cu acordul a cel puţin jumătate plus unu
din numărul acestora şi se aduce la cunoştinţa angajatorului cu 48 de ore înainte de
declanşare.

Model
de hotărâre de declanşare a grevei

FEDERAŢIA SINDICATELOR DIN CONSTRUCŢII ŞI

INDUSTRIA MATERIALELOR DE CONSTRUCŢIE
„SINDICONS”

COMITETUL SINDICAL „MONOLIT” SA

27 octombrie 2005 mun. Chişinău

Organizaţia sindicală „Monolit” SA

în prezent numără - 555 membri;
Membrii comitetului sindical – 15 persoane;
La şedinţă asistă - 14 persoane.

ORDINEA DE ZI

Cu privire la declararea grevei

706
S-a ascultat:
Informaţia preşedintelui comitetului sindical dl. Rusu Tudor cu privire la
rezultatele examinării conflictului colectiv de muncă de către comisia de
conciliere, care n-a ajuns la consens şi, prin urmare, la soluţionarea lui.

Au luat cuvântul:
Victor Mocanu – a susţinut părerea despre necesitatea declarării grevei ca
unica soluţie de a exercita o presiune asupra angajatorului în scopul soluţionării
conflictului.
Alexandru Voitic – şi-a exprimat opinia despre oportunitatea desfăşurării
grevei. Nesoluţionarea revendicărilor înaintate vizează toţi membrii de sindicat,
inclusiv şi pe acei care nu sunt membri de sindicat.

S-a hotărât:

1. A declara greva salariaţilor (membri de sindicat) „Monolit” SA pe un

termen nelimitat începând cu data de 01 noiembrie 2005 încredinţându-i
organizarea şi conducerea acesteia comitetului sindical.
2. A aduce la cunoştinţă în scris directorului general „Monolit” SA prezenta
hotărâre nu mai târziu de 29 octombrie 2005 de asemenea a remite totodată şi
copia procesului-verbal al şedinţei în cauză.
3. A remite copii ale prezentei hotărâri privind declararea grevei în adresa
comitetului executiv al Federaţiei „ Sindicons ”, Federaţiei Patronatului din
Construcţii şi Producerea Materialelor de Construcţii şi Primăriei mun. Chişinău.
4. A stabili că participarea lucrătorilor întreprinderii la grevă este benevolă.
5.Pe perioada desfăşurării grevei comitetul sindical, în comun cu
angajatorul, îşi asumă obligaţia să întreprindă, acţiuni privind asigurarea păstrării
(protejării) patrimoniului „Monolit” SA, funcţionării utilajului şi instalaţiilor, a
căror oprire ar putea pune în pericol viaţa şi sănătatea oamenilor sau ar putea cauza
prejudicii irecuperabile atât unităţii cât şi societăţii.
6. A înainta demers către comitetul executiv al Federaţiei „ Sindicons ”
privind susţinerea materială a salariaţilor pe perioada desfăşurării grevei din
contul mijloacelor fondului de Solidaritate al Federaţiei „ Sindicons ” şi altor
mijloace. 7. A obliga comisia de conciliere din partea salariaţilor pe perioada
desfăşurării grevei să continue negocierile de comun cu comisia de conciliere din
partea angajatorului în scopul soluţionării conflictului colectiv de muncă apărut. În
caz că se va ajunge la înţelegere - a înceta greva.

Au votat:

„pro” - 10 membri ai comitetului sindical;

„contra” - 4 membri ai comitetului sindical;
„s-au abţinut” - 0 membri ai comitetului sindical.
707
Preşedintele comitetului sindical Rusu Tudor

Secretarul şedinţei Popescu Svetlana

Copiile hotărârii privind declararea grevei pot fi remise, după caz şi

organelor ierarhic superioare ale unităţii, patronatelor, sindicatelor, autorităţilor
publice centrale şi locale.
Spre deosebire de legislaţia Republicii Moldova, legea pentru soluţionarea
conflictelor colective de muncă din România (art. 20) prevede că, declararea grevei
se ia de către sindicate, cu acordul a cel puţin jumătate din numărul membrilor.
În conformitate cu art. 369 din Codul Muncii greva ca mijloc de soluţionare
a conflictului colectiv de muncă este interzisă în perioada calamităţilor naturale, a
izbucnirii epidemiilor, pandemiilor, pe durata instituirii stării excepţionale sau a
stării de război.
Legislaţia muncii stipulează anumite categorii de salariaţi a căror participare
la grevă este interzisă, astfel potrivit art. 369 alin. 2 din Codul Muncii nu pot
participa la grevă:
- personalul medico-sanitar din spitale şi serviciile de asistenţă medicală
urgentă,
- salariaţii din sistemele de alimentare cu energie şi apă;
- salariaţii din sistemul de telecomunicaţii;
- salariaţii serviciilor de dirijare a traficului aerian;
- persoanele cu funcţii de răspundere din autorităţile publice centrale;
- colaboratorii organelor ce asigură ordinea publică, ordinea de drept şi
securitatea statului, judecătorii instanţelor judecătoreşti, salariaţii din unităţile
militare organizaţiile sau instituţiile Forţelor Armate;
- salariaţii din unităţile cu flux continuu;
- salariaţii din unităţile care fabrică producţie pentru necesităţile de apărare a
ţării.
Nomenclatorul unităţilor, sectoarelor şi serviciilor, salariaţii cărora nu pot
participa la grevă conform art. 369 alin 2 din Codul Muncii, este aprobat prin
Hotărârea Guvernului nr. 656 din 11.06.2004.
În cazul în care greva este interzisă conform art. 369 alin 1 şi 2 din Codul
Muncii, conflictele colective de muncă se soluţionează de organele de jurisdicţie a
muncii conform art. 360 din Codul Muncii, iar grevele declarate de categoriile de
salariaţi enumerate se declară ilegale de către instanţele de judecată.
Pentru ca exercitarea dreptului la grevă să fie considerată ca fiind făcută cu
respectarea tuturor prevederilor legale aplicabile în materie, apreciem că este
necesar ca aceasta să se circumscrie următorilor parametri:
- greva să aibă un caracter profesional – să urmărească numai realizarea unor
interese profesionale ale salariaţilor, cu caracter economic şi social, fără a urmări
scopuri pur politice;
708
 - greva să fie declarată cu respectarea prevederilor legale referitoare la
parcurgerea obligatorie a procedurii de conciliere, instituită cu scopul de a se
încerca soluţionarea pe această cale a conflictului colectiv de muncă ivit;
- declararea grevei să întrunească adeziunea numărului necesar de salariaţi
(reprezentanţi ai salariaţilor) pentru a hotărî încetarea colectivă a lucrului şi să ia
sfârşit de îndată ce această condiţie nu mai este întrunită, ca urmare a renunţării la
grevă;
- greva să se desfăşoare cu respectarea prevederilor legale referitoare la
protejarea bunurilor ce aparţin angajatorului, a instalaţiilor şi utilajelor a căror
oprire ar prezenta pericol de deteriorare sau pentru viaţa şi sănătatea oamenilor,
precum şi protejarea intereselor salariaţilor care, neparticipând la grevă, voiesc să
continue lucrul;
- greva să înceteze, definitiv ori temporar, ori de câte ori sunt întrunite
condiţiile prevăzute de lege pentru încetarea sau suspendarea acesteia.
Organizatorii grevei pot hotărî liber, fără nici o ingerinţă din afară, dacă
greva se face pe durată determinată sau pe durată nedeterminată, dar în toate
cazurile au obligaţia de a încunoştiinţa despre aceasta pe angajator în termenul
stabilit la art. 362 alin. 4 din Codul Muncii. Pe parcursul desfăşurării grevei
organizatorii ei pot reveni la hotărârea iniţială şi să precizeze că:
- o grevă pe durată nedeterminată va avea loc pe durată determinată,
stabilind şi durata acesteia;
- o grevă pe durată determinată ar urma să se desfăşoare pe durată
nedeterminată;
- durata determinată a grevei – stabilită la declararea ei – se modifică,
scurtând sau majorând durata iniţială.
Pentru aducerea la cunoştinţa angajatorului a hotărârii de modificare a
duratei grevei, după începerea acesteia, observăm că legislaţia nu conţine o
reglementare expres, atât pentru obligaţia în sine, cât şi pentru termenul înăuntru
căruia aceasta trebuie să fie îndeplinită. În orice situaţie, hotărârea luată de către
organizatori cu privire la modificarea duratei grevei stabilite iniţial trebuie
notificată angajatorului de către organizatori cu 48 de ore înainte de a se pune în
aplicare noua hotărâre, aşa cum este prevăzut la art. 362 alin. 4 din Codul Muncii.
Astfel, în cazul unei greve, declarate la început pe durată determinată,
organizatorii au obligaţia de a aduce la cunoştinţă angajatorului despre prelungirea
duratei grevei pe încă o perioadă determinată (ce o vor preciza) sau de prelungirea
grevei pe durată nedeterminată. Or, neaducerea la cunoştinţă despre modificarea
duratei grevei ar prejudicia angajatorul, care în perioada desfăşurării grevei suportă
anumite cheltuieli privind măsurile de protecţie a bunurilor unităţii şi de asigurarea
continuării funcţionării utilajelor şi a instalaţiilor a căror staţionare ar constitui un
pericol pentru viaţa sau sănătatea oamenilor, ori ar putea cauza pagube ireparabile.
Greva declanşată poate înceta, deşi aceasta nu este reglementată de
prevederile Codului Muncii. Totodată putem deduce în mod virtual, următoarele
situaţii de încetarea grevei:

709
 a) prin renunţare. Adică, dacă salariaţii implicaţi în declararea grevei
renunţă la grevă, aceasta trebuie să înceteze;
b) prin acordul părţilor. În timpul grevei, organizatorii acesteia continuă
negocierile cu angajatorul în vederea satisfacerii revendicărilor care au
constituit motivele încetării colective a lucrului. În acest caz, negocierile
cu angajatorul se pot concretiza într-un acord. În consecinţă, greva
încetează – şi acordul realizat în acest sens rămâne obligatoriu pe întreaga
durată stabilită – iar organizatorii grevei au obligaţia de a aduce acest
acord la cunoştinţa greviştilor pentru ca aceştia să reînceapă lucrul la data
convenită.
c) prin hotărâre judecătorească. Acest caz de încetare a grevei se iveşte în
situaţia în care angajatorul, conducându-se de prevederile art. 360, 361
din Codul Muncii, a înaintat cererea privind soluţionarea conflictului
colectiv de muncă, referitor la constatarea ilegalităţii grevei în instanţa de
judecată, şi revendicările formulate în această cerere au fost satisfăcute ca
fiind întemeiate de către instanţa de judecată.
La iniţiativa reprezentanţilor salariaţilor greva declanşată poate fi suspendată
şi reluată activitatea de muncă cu aducerea la cunoştinţă despre aceasta
angajatorului în orice timp. În asemenea caz declararea şi organizarea grevei în
temeiul aceloraşi revendicări poate avea loc în condiţiile prevăzute de art. 362, 363
din Codul Muncii, adică cu respectarea întocmai a procedurii prevăzute de lege.
Pe durata aflării salariaţilor în grevă interesele lor în relaţiile cu angajatorul,
patronatele, autorităţile publice centrale şi locale, precum şi în instanţele de
judecată, în cazul procedurilor civile şi penale sunt reprezentate de către
reprezentanţii lor, aleşi în modul stabilit în comisiile de conciliere.
Conform art. 363 alin. 4,6 din Codul Muncii participarea la grevă a
salariaţilor este liberă. Nimeni nu poate fi constrâns să participe la grevă, iar pe
durata grevei angajatorul nu poate fi împiedicat să-şi desfăşoare activitatea de către
salariaţii aflaţi în grevă. Din aceste prevederi rezultă dreptul recunoscut oricărui
salariat de a participa la grevă, în mod liber, de a se retrage când doreşte din rândul
participanţilor la grevă, de a refuza atunci când este solicitat să adere la un conflict
colectiv de muncă.
Dacă condiţiile tehnologice, de securitate şi igienă a muncii o permit,
salariaţii care nu participă la grevă îşi pot continua activitatea la locul lor de
muncă. (art. 363 alin. 5 din Codul Muncii).
Participarea la grevă sau organizarea ei cu respectarea prevederilor legale nu
constituie o încălcare a obligaţiilor de muncă şi nu poate avea consecinţe negative
pentru salariaţii aflaţi în grevă, cu alte cuvinte nu pot fi atraşi la răspundere
juridică, totodată angajatorul nu poate angaja pe perioada grevei persoane care să-i
înlocuiască (art. 363 alin. 7,8 din Codul Muncii). Pe durata grevei salariaţii îşi
menţin toate drepturile ce decurg din contractul individual şi cel colectiv de
muncă, din convenţiile colective, precum şi din legislaţie, cu excepţia drepturilor
salariale (art. 363 alin. 9 din Codul Muncii).

710
 Salariaţii care nu participă la grevă şi staţionează pe motivul desfăşurării
acesteia vor fi retribuiţi în condiţiile prevăzute la art. 80 din Codul Muncii (şomaj
tehnic). În asemenea caz organizatorii grevei (reprezentanţii salariaţilor) trebuie să
nominalizeze toţi salariaţii care participă la grevă notificând despre aceasta
angajatorul.
Greva se desfăşoară, de regulă, la locul de muncă permanent al salariaţilor.
În cazul nesatisfacerii revendicărilor salariaţilor timp de 15 zile calendaristice,
greva poate fi desfăşurată şi în afara unităţii (art. 367 alin. 2 din Codul Muncii).
Dacă greva urmează să fie desfăşurată în locuri publice (adică, în afara unităţii
economice), organizatorii grevei trebuie să se conducă şi să respecte prevederile
Legii Republicii Moldova cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor.
Astfel, ţinând cont de prevederile art. 11 alin. 1 din Legea nominalizată,
organizatorul grevei va depune la organul administraţiei publice locale (primăriei),
cel mai târziu cu 15 zile înainte de data întrunirii, o declaraţie prealabilă.
Primăria oraşului (municipiului), satului (comunei) examinează declaraţia
privind desfăşurarea grevei în locul public cel mai târziu cu 5 zile înainte de data
desfăşurării ei.
După examinarea declaraţiei prealabile primăria emite una din următoarele
decizii şi o aduce la cunoştinţa organizatorului întrunirii:
a) privind eliberarea autorizaţiei întrunirii;
b) privind refuzul de a elibera o astfel de autorizaţie.
Refuzul Primăriei de a elibera autorizaţia privind desfăşurarea grevei în afara
unităţii poate fi atacat în instanţa de contencios administrativ competentă.
Odată cu soluţionarea chestiunii privind eliberarea autorizaţiei, primăria cu
acordul reprezentanţilor salariaţilor, va stabili locurile publice sau, după caz,
încăperile în care urmează a se desfăşura greva (art. 367 alin. 3 din Codul Muncii).
Este necesar de a deosebi grevele organizate în locurile publice ca metode
de soluţionare a conflictelor colective de muncă de orice alte întruniri, organizate
conform legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor.
Pentru grevele care au ca scop soluţionarea conflictelor colective de muncă,
organizate în locuri publice, este necesar de respectat procedura de autorizare a
desfăşurării grevei în locuri publice, în rest greva se petrece având scopul propus
fără a i se atribui careva conotaţii politice.
În conformitate cu prevederile art. 368 alin. 1 din Codul Muncii, angajatorul
poate solicita suspendarea grevei, pe un termen de cel mult 30 de zile
calendaristice, în cazul în care aceasta ar putea pune în pericol viaţa şi sănătatea
oamenilor sau atunci când consideră că greva a fost declarată ori se desfăşoară cu
încălcarea legislaţiei în vigoare.
În vederea suspendării grevei, angajatorul trebuie să înainteze în instanţa de
judecată cererea de suspendare a acesteia.
Cererea de suspendare a grevei se înaintează în Curtea de Apel din raza de
activitate a angajatorului conform Codului de procedură civilă.

711
 Înaintarea cererii de suspendare a grevei nu are ca efect, direct şi imediat
suspendarea începerii sau continuării grevei. Numai hotărârea instanţei de judecată
are efect suspensiv.
Instanţa de judecată după primirea cererii va stabili termenul de examinare a
ei, care nu poate fi mai mare de 3 zile lucrătoare, şi va dispune citarea părţilor.
Termenul de soluţionare a cererii privind suspendarea grevei nu poate fi mai
mare de 2 zile lucrătoare, după care instanţa de judecată pronunţă o hotărâre prin
care, după caz:
a) respinge cererea angajatorului;
b) admite cererea angajatorului şi dispune suspendarea grevei.
Instanţa de judecată va remite hotărârea sa părţilor în termeni de 48 de ore
din momentul pronunţării (art. 368 alin. 5 din Codul muncii).
Hotărârea pronunţată de instanţa de judecată nu este definitivă; ea este
pasibilă contestării cu recurs conform Codului de procedură civilă.

Răspunderea juridică pentru organizarea şi desfăşurarea grevei ilegale

Potrivit art. 370 alin. 1 din Codul Muncii, pentru declararea, organizarea şi
desfăşurarea grevei ilegale, persoanele vinovate poartă răspundere disciplinară,
materială, administrativă şi penală în conformitate cu legislaţia în vigoare.
În cazul în care prin hotărârea instanţei de judecată s-a constatat ilegalitatea
declarării şi organizării grevei sau angajatorul consideră că, greva a fost declarată
şi organizată ilegal este în drept să înainteze în instanţa de judecată o cerere prin
care va solicita constatarea ilegalităţii grevei, de asemenea obligarea persoanelor
vinovate să repare prejudiciul material şi cel moral cauzat conform legislaţiei în
vigoare.
Cererea se înaintează în Curtea de Apel din raza de activitate a
angajatorului, care potrivit art.33 CPC este competentă să judece asemenea cerinţe.
Greva poate fi declarată ilegală, în principiu, în aceleaşi temeiuri de
suspendare a grevei şi în cazurile dacă a fost declarată în perioada calamităţilor
naturale, epidemiilor, pandemiilor, stării excepţionale sau stării de război. De
asemenea este ilegală greva declanşată de persoanele care nu sînt în drept să
participe la grevă.
În cazul în care instanţa de judecată va constata ilegalitatea grevei va obliga
organizatorii ei să înceteze greva, să repare prejudiciul material şi cel moral cauzat
angajatorului conform Codului Muncii şi altor acte normative în vigoare.
Unii teoreticieni nu sunt de acord cu legiuitorul care concepe răspunderea
persoanelor vinovate de declanşarea şi organizarea grevei ilegale drept una de
natură materială ce ţine de dreptul muncii. Ea nu poate fi o răspundere materială,
deoarece paguba adusă unităţii nu are legătură cu activitatea de muncă a
persoanelor implicate în declararea şi organizarea grevei, ci cu inactivitatea lor. În
afară de acesta sunt cazuri de declarare şi organizarea grevei, organizatorii căreia
nu se află în raporturi de muncă cu angajatorul, iar reprezentanţii salariaţilor nu
organizează şi conduc greva în temeiul contractului lor individual de muncă
(organizarea grevei la nivel teritorial, de ramură şi naţional, art. art. 364,365,366
712
din Codul Muncii). În acest caz organizatorii grevei, declarate sau organizate în
mod nelegitim suportă răspunderea civilă delictuală. Adică, dreptul angajatorului
la despăgubiri în cazul încetării colective a lucrului se întemeiază pe dispoziţiile
art. 1398 alin. 1,2 şi 3 din Codul civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea
Nr. 1107 – XV din 6 iunie 2002.
Răspunderea materială reglementată de dreptul muncii a salariaţilor
participanţi la grevă poate să intervină în cazul organizării unei greve spontane,
fără respectarea procedurii de conciliere sau continuarea grevei după ce instanţa de
judecată a dispus încetarea ei ca fiind ilegală. În asemenea cazuri, angajatorul
poate să aplice faţă de participanţii la grevă şi sancţiuni disciplinare potrivit art.
206 din Codul Muncii.
În cazul în care greva a fost declarată şi organizată în mod ilegal angajatorul
este în drept să ceară tragerea la răspundere administrativă a organizatorilor ei în
temeiul art. 41/1 al Codului cu privire la contravenţiile administrative din 29
martie 1985. În acest caz faţă de organizatorii grevei se aplică sancţiunea
administrativă sub formă de amendă în mărime de până la 75 unităţi convenţionale.
Potrivit art. 357 alin 1,2 din Codul penal al Republicii Moldova adoptat prin
Legea Nr. 985 – XV din 18 aprilie 2002 persoanele vinovate de organizarea sau
conducerea unei greve ilegale, precum şi împiedicarea activităţii întreprinderii,
instituţiei ori organizaţiei în condiţiile stării de urgenţă poartă răspundere penală şi
se pedepsesc cu amendă în mărime de până la 500 unităţi convenţionale sau cu
muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 100 la 240 ore, sau cu închisoare
de până la 3 ani.
Aceleaşi acţiuni săvârşite în perioada formelor speciale de administrare se
pedepsesc cu închisoare de la 1 la 5 ani.
În sfârşit, în ceea ce priveşte răspunderea administrativă sau penală, este
absolut firesc şi normal ca aceasta să intervină ori de câte ori în timpul grevei
organizatorii şi participanţii la grevă săvârşesc fapte care întrunesc elementele
constitutive ale unor delicte, infracţiuni prevăzute de Codul cu privire la
contravenţiile administrative şi Codul penal al Republicii Moldova.

713
 Acţiunea oblică şi acţiunea pauliană.

Dispariţia statului totalitar a pus începutul unor transformări importante şi

radicale în toate domeniile vieţii în Republica Moldova, iar odată cu întrarea în
vigoare a noului cod civil al Republicii Moldova a fost reglementată o nouă
reglementare a protecţiei dreptului la executarea obligaţiei.
Pe lângă mijloacele de executare, legea a organizat în favoarea creditorilor şi
anumite mijloace de conservare a patrimoniului debitorului, cu scopul de a acorda
creditorilor posibilitatea să împiedice pierderea bunurilor acestui patrimoniu, care
în doctrină şi în sistemele legislative ale altor state este cunoscut ca gajul comun al
creditorilor, fiind organizate măsuri propriu-zis conservatorii. (art.598 CC).
Astfel, în caz de deces sau de faliment al debitorului, creditorii pot cere
punerea de sigiliu şi întocmirea unui inventar, pentru a împiedica dosirea sau
sustragerea valorilor şi a bunurilor mobiliare, iar în alte cazuri creditorul este în
drept să intervină în afacerile şi în litigiile debitorului, pentru ca acesta să nu fie
încheiat în frauda şi prejudiciul creditorilor.

714
 În acest sens, creditorul este în drept să exercite în sumele debitorului
acţiunile pe care debitorul neglijează să le exercite şi acest drept constituie acţiunea
oblică a creditorilor (art. 599 CC), iar în alte state legea mai dă creditorului dreptul
să atace şi să ceară anularea actelor făcute de debitor în frauda drepturilor
creditorilor, ce constituie acţiunea pauliană a creditorilor (este necesar de a indica legea
acestor ţări).
Comun aceste două acţiuni au scopul şi baza lor juridică, care se manifestă
prin conservarea patrimoniului debitorului, iar în baza juridică este aşa – numitul
drept de gaj general al creditorilor asupra patrimoniului debitorului.
Totodată aceste acţiuni diferă între ele prin importante caractere.

Acţiunea oblică

Orice debitor răspunde pentru îndatoririle sale cu întreg patrimoniu al său

atât prezent cât şi în viitor, până la stingerea obligaţiei şi această regulă constituie
dreptul de gaj general al creditorilor asupra patrimoniului debitorului.
Dreptul de gaj general nu are ca obiect bunuri individuale determinate şi nu
duce la deposedarea debitorului de bunurile sale, dar este un drept a creditorului de
a urmări oricare din bunurile sau valorile active, care se află în patrimoniul
debitorului, în scopul realizării creanţei sale devenite (exegibilă), fără a-l putea
opri să le înstrăineze înaintea începerii urmăririi.
Cu alte cuvinte dreptul de gaj general nu are ca obiect bunuri individuale
determinate şi nu duce la deposedarea debitorului de bunurile sale.
Creditorul are un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului şi
acest drept acordă posibilitatea de a urmări bunurile debitorului pe calea executării
silite.
Creditorii care beneficiază de această garanţie generală sunt creditori
chirografari.
Pot exista situaţii când, ca debitorul să devină insolvabil, să-şi micşoreze
elementele active ale patrimoniului său prin aceea că din neglijenţă, nepăsare sau
nepricepere, sau cu rea-credinţă nu-şi exercită anumite drepturi pe carele are
împotriva unor terţe persoane.
În acest caz, legea acordă creditorului chirografar posibilitatea ca aceste
drepturi să fie exercitate de el, în numele debitorului său.
Art.599 CC prevede că „creditorul a cărui creanţă este certă, lichidă şi
exigibilă poate, în numele debitorului său, exercita drepturile şi acţiunile
acestuia în cazul în care debitorul, în dauna creditorului, refuză sau omite să
le exercite.
(2) Creditorul nu poate exercita drepturile şi acţiunile care sunt exclusiv
personale debitorului.”.
(3) Creanţa trebuie să fie lichidă şi exigibilă cel târziu la momentul
examinării acţiunii.

715
 Temeiul exercitării acţiunii oblice are la baza sa, după cum am menţionat şi
mai sus, dreptul pe care creditorul îl deţine asupra întregului patrimoniu al
debitorului, adică dreptul general de gaj. Atunci, cînd debitorul, prin neglijenţă sau
rea credinţă, ar lăsa să se micşoreze patrimoniul său prin faptul că nu exercită
drepturile ce-i aparţin, creditorul s-ar afla în pericol de a nu-şi putea realiza creanţa
sa. De aceea, legea dă creditorului dreptul să se substituie debitorului neglijent şi
inactiv, şi să exercite drepturile debitorului în numele acestuia.
Spre exemplu, un debitor are o acţiune în revendicare împotriva unui terţ,
care este pe cale să-i uzucapeze un bun şi neglijează să intenteze acţiunea; i-a fost
cauzat un prejudiciu şi nu urmăreşte vinovatul pentru repararea lui.
În aceste cazuri, dreptul subiectiv care se valorifică, aparţine debitorului,
însă, deoarece debitorul nu acţionează direct pentru valorificarea lui, aceasta o va
face creditorul, pe calea acţiunii oblice, în numele debitorului, adică indirect.
Astfel, acţiunea oblică este posibilitatea creditorului a cărui creanţă este
certă, lichidă şi exigibilă poate să înainteze în instanţa de judecată o acţiune în
numele debitorului (subrogare legală) pentru valorificarea drepturilor şi acţiunilor
lui, pe care acesta refuză sau omite să le exercite, în scopul readucerii debitorului
la starea de solvabilitate.
Subieţii acţiunii oblice.
Din prevederile expuse mai sus, reiese că participanţi la raportul juridic din
care i-a naştere acţiunea oblică sunt creditorii (care de fapt vor întruni calitatea de
reclamant), debitorii (care vor fi atraşi ca copârâţi) şi terţii (pârâţii, faţă de care
debitorul are o creanţă şi nu o exercită). Practica judiciară din ţările, în care acest
mecanism de protejare a intereselor creditorilor, este reglementat de secole
demonstrează că pentru admisibilitatea acţiunii oblice, atât subiecţii cît şi obiectul
acţiunii trebuie să întrunească anumite condiţii92.

Calitatea de reclamant în cadrul acţiunii oblice.

Reieşind din prevederile art.599 CC, rezultă că calitatea de reclamant a
acţiunii oblice o poate avea creditorul care are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.
Creanţa trebuie să fie certă, adică fermă, existenţa ei să nu dea naştere la discuţii,
lichidă, adică să aibă un cuantum determinat, ajunsă la scadenţă, şi nu suspendată
printr-un termen sau printr-o condiţie. Nu este nevoie ca creanţa să fie anterioară
dreptului pentru care creditorul vrea să-l exercite în numele debitorului, deoarece
dreptul de gaj al creditorului, se extinde şi asupra bunurilor viitoare, adică acelea
întrate în patrimoniul debitorului după naşterea creanţei.
De asemenea, creditorii trebuie să aibă un interes de a exercita acţiunea. Mai
mult decît atît, acest interes trebuie să fie serios şi legitim. Se consideră că interesul
creditorului este serios şi legitim dacă, prin neglijenţa sau refuzul de a exercita
drepturile, debitorul este ameninţat de insolvabilitate sau îşi agravează
insolvabilitatea existentă.

92
C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu „Tratat de drept civil romîn” Bucureşti 2002, pag.346-347.
716
 Astfel, reclamantul N.V. a înaintat acţiunea împotriva Primăriei oraşului C. prin care s-a
solicitat amenajarea locuinţei repartizate pârâţilor M. prin hotărârea Consiliului local C.. Şi-au
întemeiat acţiunea pe faptul că sunt proprietari tabulari al imobilului ocupat în prezent de pârâtul
M. Prin decizia primei instanţe s-a dispus evacuarea pârâtului M. din locuinţa reclamantului,
urmând să fie mutat într-un alt imobil din aceiaşi localitate după amenajarea lui (prin transferare
din spaţiu de producţie în spaţiu de locuit) de către Primăria or. C. Însă, spaţiul de locuit
repartizat pârâtului M. nu a fost amenajat, motiv din care pârâtul M. refuză evacuarea.
Pârâtul M. a rămas în pasivitate şi nu acţionează Primăria privind obligarea acesteia de
amenajare a spaţiului de locuit repartizat. În acest context, reclamantul N.V. a formulat acţiunea
oblică subrogându-se în dreptul debitorului M. pârâtul Primăria C. a invocat că reclamantul are
dreptul de a cere doar evacuarea pârâtului M. şi nicidecum nu se pot subroga în dreptul acestuia
de a cere executarea obligaţiei de „a face” constând în amenajarea spaţiului repartizat.
Instanţa a ajuns la concluzia că acţiunea este fondată, deoarece reclamantul a dovedit
existenţa unui interes legitim în promovarea acţiunii care tinde să-i apere dreptul de proprietate
a cărui exercitare este condiţionată de realizarea obligaţiei de amenajare a spaţiului atribuit
pârâtului M., obligaţie ce aparţine Primăriei C.

În cazul unui debitor solvabil, nu există interesul creditorului de a se subroga

în locul debitorului, deoarece refuzul celui din urmă de a exercita dreptul său nu
provoacă nici o pagubă creditorului.
Acţiunea oblică, de regulă, este exercitată de creditorii chirografari. Însă,
luând în consideraţie faptul că art.599 CC nu face nici o distincţie între categoriile
de creditori, acţiunea oblică poate fi exercitată atât de creditorii chirografari cât şi
de creditorii ipotecari, gajişti în cazul în care aceştia nu şi-au satisfăcut creanţa
integral în temeiul exercitării dreptului de gaj sau de ipotecă.

Calitatea de reclamat
(terţii). În cadrul acţiunii oblice sunt atraşi ca pârât terţii, adică persoanele
faţă de care debitorii au o acţiune, cum ar fi: o acţiune în revendicarea unui bun, o
acţiune în plata unei creanţe, pe care nu o exercită şi care se află pe calea de a se
pierde.
debitorii. În ce priveşte debitorii, legea nu prevede expres că aceştia trebuie
să fie atraşi în proces, deşi practica arată că pentru ca hotărârea să fie opozabilă
debitorului, ultimul trebuie să fie atras în proces. Reclamantul trebuie să
dovedească că debitorul este inactiv, adică neglijează sau refuză exerciţiul
drepturilor sale. Numai o asemenea atitudine justifică implicarea creditorului în
afacerile debitorului. Însă, în eventualitatea că debitorul îşi schimbă atitudinea şi
devine activ ca urmare a demersurilor creditorului, continuarea exercitării acţiunii
oblice nu are nici o justificare.
De asemenea, el trebuie să fie insolvabil, fiindcă numai în asemenea cazuri
există interesul intervenţiei creditorului prin acţiunea oblică. În practică, debitorul
trebuie să fie atras în proces, deoarece hotărârea pronunţată în urma examinării
acţiunii oblice este opozabilă debitorului numai dacă acesta a fost atras în proces.

Obiectul acţiunii oblice.

717
 Legea nu specifică care drepturi şi acţiuni ale debitorului le poate exercita
creditorul pe calea acţiunii oblice. În principiu, creditorul poate exercita pe calea
acţiunii oblice toate drepturile şi acţiunile care fac parte din patrimoniul
debitorului, deci acelea care au un conţinut economic. Trebuie însă să stabilim
limitele acestui drept al creditorului. Astfel, prin „drepturi şi acţiuni” trebuie să
înţelegem drepturile pe care debitorul le poate exercita în contra terţilor, şi care se
află în pericol de a se pierde din cauza că debitorul neglijează să le exercite. Cu
alte cuvinte, creditorul poate exercita numai drepturile debitorului ce constau într-o
acţiune împotriva unui terţ, de pildă acţiune în revendicarea unui bun, sau o acţiune
în plata unei creanţe pe care el nu o exercită. Numai în acest caz creditorul se poate
substitui debitorului neglijent. De la această regulă există însă şi excepţii, de ex:
1. Substituirea creditorului în acţiunea de administrare a patrimoniului
debitorului deşi are un conţinut economic, ar constitui un amestec şi ar răpi
debitorului orice libertate de acţiune, fapt ce ar echivala cu declararea debitorului
drept incapabil. Însă o persoană nu poate fi declarată incapabilă numai pentru
faptul că are datorii. Astfel, debitorul este singurul în măsura să încheie acte de
administrare şi de dispoziţie cu privire la bunurile şi la drepturile sale.
2. De asemenea, alin.(2) art.599 CC prevede că, creditorul nu poate exercita
acţiunile şi drepturile patrimoniale care au caracter exclusiv şi strict personal.
Acestea sunt acţiunile care pe lângă caracterul lor pecuniar mai pun în joc şi un
interes moral, a cărui apreciere aparţine numai debitorului, cum ar fi: dreptul
soţilor de a cere separarea bunurilor, dreptul de a cere revocarea unei donaţii
pentru ingratitudine, dreptul de a cere despăgubiri pentru un delict sau cvasidelict
îndreptat împotriva persoanei debitorului etc.
3. Creditorii nu pot exercita pe calea acţiunii oblice şi drepturile patrimoniale
neurmăribile. Într-adevăr, exercitarea lor nu va aduce nici un folos creditorului,
deoarece creditorul nu va putea urmări bunul pe care acţiunea tinde a-l conserva în
patrimoniul debitorului. De ex: creditorul nu va putea cere în numele debitorului o
pensie de întreţinere, deoarece acest drept este inalienabil şi neurmăribil.

Efectele acţiunii oblice.

Pentru creditor. În cazul în care acţiunea oblică este admisă, creditorul evită
micşorarea patrimoniului debitorului. Prin urmare, toţi creditorii beneficiază de ea,
chiar dacă nu au intervenit în instanţă. Creditorul reclamant nu are nici un drept de
preferinţă la valoarea pe care a conservat-o pe calea acţiunii oblice. Datorită
gajului comun al tuturor creditorilor bunul reîntors în patrimoniul debitorului va
putea fi urmărit de oricare din creditori. Iar, creditorul care a intentat acţiunea
oblică va trebui să sufere concurenţa tuturor celorlalţi creditori.
Pentru debitor (pârât) – hotărârea pronunţată în urma exercitării acţiunii
oblice este opozabilă debitorului numai când el a fost atras în proces.
Pentru terţi (pârât). La examinarea acţiunii terţii vor avea dreptul să opună
creditorului toate mijloacele de apărare, care le-ar fi putut opune debitorului,
deoarece creditorul exercită un drept al debitorului.
718
 Înainte de a finisa cu acţiunea oblică, trebuie să observăm că întrebuinţarea
ei în practică este destul de rară (cu excepţia cazului de partaj) chiar şi în ţările
unde acest institut este de secole. Aceasta se explică prin faptul că în majoritatea
cazurilor dreptul debitorului împotriva terţului este o creanţă ce are ca obiect o
sumă de bani. Luând în consideraţie faptul că, acţiunea oblică este o măsură de
conservare a patrimoniului, creditorul nu este interesat de a reintroduce suma de
bani în patrimoniul debitorului, pentru că ultimul ar putea să o sustragă sau să o
cheltuie.

Acţiunea pauliană.

1. Noţiune şi scop.
Acţiunea pauliană este acea acţiune prin care creditorul solicită revocarea
sau desfiinţarea judiciară a actelor juridice încheiate de debitor în frauda
drepturilor sale.93
Astfel, spre deosebire de acţiunea oblică, acţiunea pauliană permite
împiedicarea debitorului să-l prejudicieze pe creditor prin acte juridice frauduloase,
ce au ca scop sustragerea de la plata creanţelor.
Legislatorul RM nu a prevăzut expres instituţia acţiunii pauliene, deşi în
art.218 Cod civil stipulează că „nulitatea relativă a actului juridic poate fi invocată
doar de persoana în al cărui interes este stabilită sau de succesorul ei, de
reprezentantul legal sau de creditorii chirografari ai părţii ocrotite pe calea acţiunii
oblice.” Prin urmare, norma expusă acordă dreptul creditorilor chirografari de a
invoca nulitatea relativă a actelor juridice pe calea acţiunii oblice. Această referinţă
este însă ambiguă, deoarece face o confuzie între acţiunea oblică şi acţiunea
pauliană. După cum am menţionat mai sus, scopul acţiunii pauliene constă în
împiedicarea debitorului de a-l prejudicia pe creditor prin încheierea actelor
juridice frauduloase, iar prin acţiunea oblică se urmăreşte protejarea creditorului de
inacţiunea debitorului. Reieşind din cele expuse, dreptul creditorilor chirografari
de a invoca nulitatea actelor juridice frauduloase încheiate de către debitori săi
poate fi exercitat doar pe calea acţiunii pauliene, şi nu a celei oblice.
Necătând la ambiguitatea acestui articol, importanţa practică a acţiunii
pauliene este foarte mare, deoarece numeroşi debitori caută a sustrage patrimoniul
lor urmăririi creditorilor, prin înstrăinări şi acte încheiate cu terţii. Mijloacele
întrebuinţate în acest scop sunt foarte variate şi formele sub care creditorii sunt
fraudaţi sunt nenumărate: donaţiile unor rude apropiate, înstrăinări de imobile
pentru a le înlocui prin sume de bani mai uşor de sustras, vânzări aparente,
separarea de patrimonii frauduloase etc. Acţiunea pauliană permite a se obţine
revocarea tuturor acestor acte.
În consecinţă, înlăturarea confuziei prevederilor art.218 cod civil şi
împlinirea lacunii legii îi va reveni instanţelor de judecată prin stabilirea unei
practici cu reguli amănunţite de aplicare a instituţiei acţiunii pauliene. În suportul
93
M.N.Costin, M.Mureşan, V.Ursa, dicţionar de drept civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980,
P.28
719
acestei concluzii sunt şi prevederile art.5 alin.(4) CC, conform căreia instanţa de
judecată nu este în drept să refuze înfăptuirea justiţiei în cauzele civile pe motivul
că norma juridică lipseşte sau este neclară.

Subiecţii acţiunii pauliene.

Raportul juridic în legătură cu care se naşte dreptul de a intenta acţiunea

pauliană este un raport în care părţile sunt creditorul şi debitorul. Pentru a face
posibilă exercitarea acţiunii pauliene, atât subiecţii: reclamantul (creditorul),
pârâtul (terţul dobânditor, debitorul), cît şi obiectul (actul făcut de debitor) trebuie
să întrunească anumite condiţii.
Reclamant. Calitatea de reclamant în cadrul acţiunii pauliene o are
creditorul, care dovedeşte că are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, precum şi
faptul că creanţa este anterioară datei actului atacat. Proba privind existenţa unei
astfel de creanţe se poate face prin hotărâre judecătorească irevocabilă privind
încasarea unei creanţe, precum şi printr-un titlu executoriu
Acţiunea pauliană poate fi introdusă numai de creditorii anteriori actului a
cărui revocare se cere, deoarece în momentul încheierii sale, creditorul posterior nu
avea un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului. Se presupune că un
act anterior al debitorului, în general nu poate fi prejudiciabil şi nici fraudulos faţă
de creditorii posteriori încheierii sale.
De la această regulă se admite că există şi o excepţie în situaţia cînd
debitorul a perfectat actul anterior cu intenţia de a-i lipsi pe viitorii creditori de
garanţiile pe care ei, fără să cunoască încheierea actului respectiv le-au avut în
vedere atunci cînd s-au hotărât să contracteze cu debitorul. În asemenea cazuri,
actul fraudulos de înstrăinare a unui bun săvârşit în scopul de a-l sustrage de la
confiscare sau de la urmărire silită este revocabil, chiar dacă a fost încheiat înainte
de începerea urmăririi, dar după săvârşirea faptei care a dus la confiscarea averii
făptuitorului sau la plata de despăgubiri. Dovada caracterului anterior al creanţei
debitorului faţă de momentul încheierii actului a cărui revocare se cere poate fi
făcută prin orice mijloace de probă.
Reclamat (terţul dobânditor) Acţiunea pauliană nu se îndreaptă împotriva
debitorului, ci împotriva terţului cu care debitorul a încheiat actul, deoarece
debitorul fiind în genere insolvabil, obligaţia de a repara prejudiciul se
concentrează asupra terţului dobânditor. În privinţa terţilor dobânditori este
important de diferenţiat actele cu titlu oneros de cele cu titlu gratuit.
În cazul în care creditorul cere revocarea unui act cu titlu oneros încheiat de
debitorul său cu un terţ, trebuie dovedită complicitatea terţului dobânditor la
frauda debitorului, adică că a fost de rea credinţă. Complicitatea terţului constă în
dovada faptului că şi-a dat seama că prin acel act creditorii debitorului sunt
prejudiciaţi, datorită insolvabilităţii acestuia din urmă.
În cazul actelor cu titlu gratuit, condiţia complicităţii terţului nu este
necesară. Prin revocarea actului terţul, chiar şi de bună credinţă, nu are nimic de
pierdut, de vreme ce nu a plătit vre-un echivalent.
720
 Astfel, între interesul creditorului prejudiciat şi interesul terţului, constând în
apărarea unui avantaj patrimonial cu care s-a îmbogăţit, din motive de echitate se
acordă protecţie creditorului.
Reclamat (debitorul). Cum este şi firesc, acţiunea pauliană este îndreptată şi
contra debitorului viclean. Pentru ca actul debitorului să poată fi atacat de creditori
trebuie dovedită frauda debitorului. Dovada fraudei debitorului este în sarcina
creditorului, care o poate stabili prin toate mijloacele de probă admise de lege. La
aprecierea întrunirii unei asemenea condiţii este necesar de demonstrat „simpla
cunoştinţă pe care o are debitorul că actul său aduce un prejudiciu creditorilor,
provocând sau mărind insolvabilitatea sa.” Frauda pauliană este deci frauda prin
cunoştinţa prejudiciului, şi nu frauda prin intenţia specială de a vătăma.
Ex: reclamantul a solicitat revocarea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului situat în
mun. Constanţa, motivând că frauda debitorului se dovedeşte prin faptul că ştiind că este urmărit a
înstrăinat imobilul la rude de gradul unu (fiu şi noră), care nu au nevoie de locuinţă, ei locuind într-o vilă
din care nu s-au mutat, imobilul vândut lor fiind în continuare locuit de pârâtul debitor.
Deşi este folosită expresia de „fraudă”, în cazul acţiunii pauliene, aceasta nu
echivalează cu „dolul”. Cu toate acestea, între frauda pauliană şi intenţie sau dol nu
există incompatibilitate. Este posibil ca ea să îmbrace uneori forma dolului94.
Condiţia fraudei este generală, ea fiind necesară atât pentru actele cu titlu
oneros, cât şi pentru acele cu titlu gratuit.

Obiectul acţiunii pauliene

Prin acţiunea pauliană poate fi cerută desfiinţarea oricărui act juridic, cu titlu
oneros sau gratuit, prin care debitorul a micşorat gajul general al creditorului, cum
ar fi: înstrăinări de bunuri, cesiuni de drepturi, constituirea unei ipoteci, tranzacţii,
etc.
Actul trebuie să fie încheiat în frauda drepturilor creditorului, adică să-i fi
cauzat un prejudiciu. Prejudiciul constă în faptul că prin acel act debitorul şi-a
provocat o stare de insolvabilitate sau şi-a agravat insolvabilitatea existentă.
Dovada insolvabilităţii trebuie făcută de creditor. Prejudiciul nu există decât în
cauză de insolvabilitate a debitorului. Atât timp cît debitorul este solvabil, actele
sale chiar frauduloase nu prejudiciază pe debitori.
Ex: Reclamanta ADMINISTRAŢIA FINANŢELOR PUBLICE DEVA a solicitat în
contradictoriu cu pârâtele SA „Mintia” şi SA „A3000”, revocarea contractului de vânzare-cumpărare
autentificat în 18 februarie 2002 încheiat între cele două pârâte şi restabilirea situaţiei anterioare în sensul
înscrierii dreptului de proprietate al SA „Mintia” asupra celor două imobile ce au făcut obiectul
înstrăinării în cartea funciară. În motivarea cererii reclamanta a arătat că pârâta debitoare SA „Mintia”
fiind debitoare la bugetul statului, la data de 18.02.2002 şi-a înstrăinat prin contractul de vânzare-
cumpărare a cărui revocare se solicită două imobile situate în municipiul Deva către pârâta SA „A3000”,
prin aceasta mărindu-şi starea de insolvabilitate. Caracterul fraudulos al contractului de vânzare-
cumpărare încheiat între cele 2 pârâte reclamanta l-a motivat prin faptul că reprezentanţii celor 2 societăţi
care au convenit la vânzarea-cumpărarea imobilelor sunt rude de gradul unu (tată şi fiu), precum şi preţul
derizoriu al vânzării raportat la rata inflaţiei.
Tribunalul Hunedoara prin sentinţa nr.2154 din 12 septembrie 2003 a respins acţiunea, reţinând în
motivare sentinţei că prin vânzarea celor două imobile, reclamanta nu a fost prejudiciată, deoarece pentru
recuperarea creanţei reclamanta a sechestrat bunuri ale debitoarei în valoare de peste 18 miliarde lei,
94
L.Pop Drept civil „Teoria generală a obligaţiilor” ediţia „Chemarea” Iaşi 1994, pag.411
721
valoare ce depăşeşte cu mult creanţa. Astfel că reclamantul nu a dovedit că înstrăinarea atacată l-a
prejudiciat, adică i-a provocat insolvabilitatea debitorului vânzător. Cu atât mai mult că creditorul nu a
contestat că în patrimoniul debitorului există şi alte bunuri, deja sechestrate a căror valoare depăşeşte
valoare creanţei.
Prin urmare, pentru a putea fi atacat, debitorul trebuia să fi pricinuit sau să fi
agravat insolvabilitatea sa. Proba insolvabilităţii se face în genere prin urmărirea şi
executarea bunurilor debitorului. Altfel spus, acţiunea pauliană este admisibilă
numai după ce creditorul a recurs, fără rezultat la celelalte mijloace prevăzute de
lege pentru a obţine realizarea creanţei. Astfel, deşi acţiunea pauliană nu este un
act de executare, dar pentru revocarea actului juridic fraudulos, existenţa unui titlu
executoriu este o condiţie necesară, pe motiv că acel creditor care nu a recurs la
procedura executării silite, nu va putea dovedi insolvabilitatea debitorului. Aşa dar,
necesităţi de ordin practic, impun ca dreptul de creanţă să fie constatat printr-un
titlu executoriu.
Creditorul nu trebuie să dovedească insolvabilitatea debitorului numai atunci
cînd aceasta din urmă este în stare de faliment sau de insolvabilitate notorie, sau
deşi debitorul este solvabil, urmărirea bunurilor sale prezintă multe dificultăţi, fiind
litigioase, aflate într-o altă ţară sau datorită uzurii fizice şi morale n-ar putea fi
valorificate prin vânzare silită95.
Este important de menţionat că insolvabilitatea debitorului trebuie să fie o
consecinţă directă şi exclusivă a actului atacat. Acţiunea pauliană ar fi inadmisibilă
dacă insolvabilitatea a fost provocată de un caz fortuit posterior încheierii acelui
act, chiar dacă respectivul caz nu ar fi fost suficient pentru a produce această
consecinţă în patrimoniu debitorului.
Prin acţiune pauliană pot fi atacate şi hotărâri judecătoreşti rămase
definitive, prin care debitorul s-ar fi lăsat obligat în urma unei înţelegeri
frauduloase încheiate cu adversarul său. Acţiunea revocatorie este admisibilă şi
împotriva actelor juridice care privesc drepturi patrimoniale neurmăribile, cînd ele
au fost încheiate de debitor cu intenţia de a frauda interesele creditorului. Spre ex.
în cazul unui contract de întreţinere prin care debitorul îşi asumă o obligaţie
excesivă ce depăşeşte vădit nevoile beneficiarului. În acest caz obligaţia
debitorului va putea fi redusă prin acţiune pauliană în limitele normale ale
nevoilor de întreţinere a terţului.
De asemenea, creditorii unui moştenitor pot cere revocarea actului de
renunţare la moştenire, precum şi a actului de acceptare a unei succesiuni
insolvabile, făcut în frauda drepturilor lor.
Ex: Prin cererea depusă la 14.03.2003 la judecătoria Braşov, reclamanta T. a chemat în judecată
pe pârâţii C., A., şi E. solicitând revocarea declaraţiei de renunţare la succesiunea pârâtei C. şi a
certificatului de moştenitor nr.7 din 11.03.2003. În motivarea cererii reclamanta a motivat că actele
menţionate mai sus îi este creat un prejudiciu, în sensul că prin încheierea lor debitoare C. îşi măreşte
starea de insolvabilitate, menţinându-se astfel imposibilitatea recuperării creanţei stabilite prin sentinţa
civilă nr.5458 din 18.03.1998 a judecătoriei Braşov.
Instanţa a considerat că acţiunea este fondată, motivând că acţiunea întruneşte condiţiile
obligatorii ale acţiunii pauliene, şi anume: prejudiciul creditorului şi caracterul fraudulos al actului.
Prejudiciul nu există decât în cazul insolvabilităţii debitorului, iar proba insolvabilităţii se dovedeşte prin
mai multe dosare execuţionale, ultim ul fiind cu nr.345/2001.

95
C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu „Tratat de drept civil romîn” Bucureşti 2002, pag.353
722
 De asemenea, instanţa a apreciat că tranzacţia a avut un caracter fraudulos, deoarece debitoarea C.
a avut cunoştinţa rezultatului păgubitor al renunţării la moştenire faţă de creditoarea T., deoarece
executarea silită împotriva sa începuse la 2iulie 2001, nefiind finalizată din lipsă de bunuri.

În schimb, actele prin care debitorul refuză să se îmbogăţească, nu pot fi

revocate, cum ar fi de ex. neacceptarea unei donaţii.
Nu pot fi revocate pe calea acţiunii pauliene actele care privesc drepturi
personale nepatrimoniale; actele privitoare la drepturile patrimoniale care implică
o apreciere personală de ordin subiectiv, acte referitoare la acte patrimoniale
neurmăribile.
De asemenea, nu pot fi revocate pe calea acţiunii pauliene actele prin care
debitorul angajează noi datorii, actele de împărţeală a unei succesiuni.

Efectele acţiunii pauliene. Dacă acţiunea pauliană se admite, actul juridic

contestat va fi revocat.
Faţă de creditor: Revocarea are loc numai în limitele necesare dreptului de
creanţă al creditorului reclamant. Astfel, în cazul în care prejudiciul este inferior
valorii obiectului acelui contract, „terţul are dreptul de a păstra bunul dobândit,
oferindu-i creditorului plata creanţei. În schimb dacă terţul a dobândit bunul cu
titlu gratuit, el are obligaţia de restituire a acestuia.
Faţă de ceilalţi creditori acţiunea pauliană nu produce nici un efect, deoarece
aceasta are un caracter individual. Aceasta se explică prin faptul că cel care a depus
acţiunea pauliană exercită un drept propriu şi individual. El nu reprezintă nici pe
debitor şi nici pe ceilalţi creditori ai debitorului.
Faţă de debitor, actul revocat continuă să rămână în fiinţă şi să-şi producă
efectul în raporturile sale cu terţul contractant. Revocarea actului operează exclusiv
în raporturile dintre creditor şi terţ. În consecinţă, ceea ce excede nevoilor de plată
ale creditorului aparţine definitiv terţului.
Faţă de terţul dobânditor: Faţă de terţa persoană care a încheiat actul juridic
fraudulos cu debitorul, fundamentul juridic al acţiunii pauliene diferă în
dependenţă dacă actul este cu titlu oneros sau gratuit. Cînd actul juridic este cu
titlu gratuit, acţiunea pauliană îşi are fundamentul pe principiul conform căruia
nimănui nu-i este permis a se îmbogăţi pe nedrept în detrimentul altuia şi va avea
ca urmare revocarea actului, indiferent că terţul este de bună sau de rea credinţă.
Cu toate acestea în urma admiterii acţiunii pauliene, terţul dobânditor cu titlu
gratuit va putea fi urmărit numai până la concurenţa valorii cu care s-a îmbogăţit.
Iar, cînd actul este cu titlu oneros, revocarea poate fi dispusă numai dacă
terţul dobânditor este de rea credinţă. Fiind de rea credinţă acţiunea pauliană se
întemeiază pe principiul răspunderii civile delictuale.
De asemenea, terţul dobânditor cu titlu oneros se va putea îndrepta împotriva
debitorului printr-o acţiune în regres pentru a obţine ceea ce a plătit creditorului.
Aşa dar şi într-un caz şi în altul acţiunea pauliană este menită să asigure
repararea prejudiciului cauzat creditorului.
Faţă de terţii subdobânditori. În unele cazuri terţul dobânditor poate
înstrăina între timp bunul ce i-a fost transmis, altei persoane. În asemenea situaţii,
723
subdobânditorul va avea acelaşi tratament juridic ca şi dobânditorul. În consecinţă,
actul va fi anulat dacă ei au dobândit cu titlu gratuit, indiferent de buna sau de rea
credinţă, sau dobândind cu titlu oneros, a fost de rea credinţă, adică a cunoscut
frauda săvârşită de înstrăinător.
De asemenea, în cazul că actul încheiat între primul dobânditor şi debitorul
este un act împotriva căruia acţiunea pauliană nu este admisă, ea va fi inadmisibilă
şi faţă de subdobânditor.

Particularităţile examinării litigiilor ecologice.

I. Drepturile şi interesele legitime ecologice ale persoanelor.

Legislaţia privind protecţia mediului şi utilizarea raţională a resurselor naturale (în

continuare – legislaţia de mediu) conţine un şir de stipulări referitoare la drepturile şi interesele
ecologice ale persoanelor.
Astfel, conform art. 30 din Legea privind protecţia mediului înconjurător nr. 1515-
XII din 16 iunie 1993, statul recunoaşte tuturor persoanelor fizice dreptul la un mediu sănătos,
în care scop asigură, în conformitate cu legislaţia în vigoare:
a) accesul deplin, operativ şi liber la informaţiile privind starea mediului şi starea sănătăţii
populaţiei;

724
 b) dreptul de a se asocia în organizaţii, partide, mişcări, asociaţii de protecţie a mediului, de a
adera la cele existente;
c) dreptul de a participa la dezbaterea proiectelor de legi, diverselor programe economice
sau de alta natura ce vizează direct sau indirect protecţia mediului şi folosirea resurselor
naturale; dreptul la
informare şi consultare asupra proiectelor de amplasare şi construire a obiectelor cu efecte
negative asupra mediului, de refacere şi amenajare a teritoriului, a localităţilor urbane şi rurale;
d) dreptul de a interveni cu demersuri la instanţele de stat, pentru suspendarea temporara sau
definitiva a activităţii agenţilor economici care aduc daune ireparabile mediului; dreptul de a
solicita efectuarea expertizei obiectivelor şi de a participa la efectuarea expertizei obşteşti;
e) dreptul de a organiza referendumuri naţionale şi locale în probleme majore de protecţie
a mediului;
f) dreptul la educaţie şi instruire ecologică;
g) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul unor organizaţii, partide, mişcări,
asociaţii, autorităţilor pentru mediu, administrative sau judecătoreşti pentru a sista acţiunile
care aduc daune mediului, indiferent dacă agenţii economici vor fi sau nu prejudiciaţi în
mod direct; dreptul de a trage la răspundere persoanele, care au comis contravenţii sau infracţiuni
ecologice;
h) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit cu urmare a poluării sau a altor acţiuni
de afectare a mediului, precum şi pentru prejudiciul adus sănătăţii oamenilor;
i) dreptul de a beneficia de facilităţile prevăzute de legislaţie pentru investiţiile capitale,
care au drept scop ameliorarea calităţii mediului.
De asemenea, semnificative sunt şi drepturile prevăzute de art. 10 şi 11 din Legea
privind expertiza ecologică şi evaluarea impactului asupra mediului înconjurător nr.851-
XIII din 29 mai 1996.
Astfel, în domeniul organizării expertizei ecologice obşteşti cetăţenii şi asociaţiile
obşteşti au dreptul:
a) sa înainteze organelor sistemului expertizei ecologice de stat propuneri şi obiecţii privind
proiectele obiectelor economice concrete, noile activităţi şi tehnologii;
b) sa solicite organelor sistemului expertizei ecologice de stat informaţii privind rezultatele
expertizării noilor obiecte şi activităţi economice preconizate;
c) sa organizeze expertiza ecologică obştească a documentaţiei de proiect şi planificare
pentru obiectele economice noi şi potenţial periculoase pentru mediul înconjurător;
d) sa primească de la beneficiar, în volum deplin, documentaţia de proiect şi documentaţia
privind evaluarea impactului asupra mediului înconjurător (în continuare - E.I.M.I), iar în cazul
în care aceasta conţine secrete comerciale şi/sau alte secrete apărate de lege (cu excepţia
secretelor de stat), în volumul care nu permite divulgarea acestor secrete;
e) sa ia cunoştinţă de documentaţia tehnico-normativă cu privire la efectuarea expertizei
ecologice de stat;
j) sa participe, prin reprezentanţii săi, la şedinţele comisiilor de experţi la care se iau în
dezbatere avizele expertizei ecologice obşteşti.
Legislaţia de mediu prevede şi alte drepturi şi interese legitime de mediu care pot fi
apărate (restabilite) în instanţa de judecată

II. Reglementări legale în materia accesului la justiţie în probleme de mediu.

Deşi Constituţia Republicii Moldova nu conţine reglementări legale directe referitoare

la accesul liber la justiţie în probleme de mediu, această oportunitate uşor se deduce din
conţinutul art. 20 alin.1 din legea fundamentală, care oferă oricărei persoane dreptul la satisfacţie
eficientă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva care violează drepturile,
libertăţile şi interesele sale legitime.

725
 Este firesc, că prevederile acestui articol sunt aplicate şi în cazul încălcării normelor
constituţionale, în special, art. 37 (dreptul la un mediu înconjurător sănătos), art.34 (dreptul la
informaţie) şi art. 52 (dreptul la petiţionare).
Drept urmare, art.20 alin.2 al Constituţiei stipulează, că nici o lege nu poate îngrădi
accesul la justiţie, iar art. 26 îi garantează fiecărui cetăţean dreptul să reacţioneze independent
prin mijloace legitime la încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale.
Accesul liber la justiţie şi-a găsit o reflectare şi dezvoltare continue în Codul de
procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30 mai 2003. Astfel, art. 5 garantează
oricărei persoane interesate dreptul de a se adresa în instanţa judecătoreasca, în modul stabilit
de lege, pentru a-şi apăra drepturile încălcate sau contestate, libertăţile şi interesele legitime. În
acest context, nici unei persoane nu i se poate refuza apărarea judiciară din motiv de
inexistenta a legislaţiei, de imperfecţiune, coliziune sau obscuritate a legislaţiei în vigoare. Iar
renunţarea la dreptul adresării în instanţa judecătorească nu are efect juridic daca acest act
contravine legii ori încalcă drepturile, libertăţile sau interesele legitime ale persoanei.
În afara prevederilor constituţionale şi procesual civile referitoare la accesul la justiţie în
probleme de mediu, posibilitatea adresării persoanelor fizice în organele abilitate şi instanţa de
judecată în vederea apărării drepturilor şi intereselor legitime este reglementată şi de legislaţia
ecologică naţională. Astfel, în conformitate cu art. 30 al Legii privind protecţia mediului
înconjurător nr. 1515-XII din 16 iunie 1993, statul recunoaşte şi asigură tuturor persoanelor
fizice dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul unor organizaţii, partide, mişcări,
asociaţii, autorităţilor pentru mediu, administrative sau judecătoreşti pentru a sista acţiunile
care aduc daune mediului, precum şi dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit cu
urmare a poluării sau a altor acţiuni de afectare a mediului, precum şi pentru prejudiciul adus
sănătăţii oamenilor. Tot odată, art. 94 a aceiaşi legi (în redacţia Legii din 13 iunie 2003), litigiile
in domeniul protecţiei mediului, care nu pot fi rezolvate în condiţiile unei concilieri amiabile
între părţile interesate, sînt supuse spre rezolvare instanţelor de judecata conform
legislaţiei în vigoare. Iar actele administrative prin care se lezează drepturile sau interesele
legitime prevăzute de legislaţia în domeniul protecţiei mediului pot fi atacate în instanţa de
contencios administrative potrivit Legii contenciosului administrativ.

Conform art. 12 din Codul procesual civil, instanţa judecătorească soluţionează

pricinile civile în temeiul Constituţiei, legilor, etc., precum şi a tratatelor internaţionale la care
Republica Moldova este parte. În acest context, un rol şi o importanţă deosebită pentru
asigurarea accesului la justiţie în probleme de mediu revine Convenţiei de la Arhus, care în
opinia Secretarului General al Organizaţiei Naţiunilor Unite Kofee Anann „este cel mai ambiţios
pas în domeniul «democraţiei ecologice» dintre toţi cei care au fost întreprinşi vreodată sub
egida Organizaţiei Naţiunilor Unite.”
Convenţia Comisiei Economice Europene CEE/ONU privind accesul la informaţie,
justiţie şi participarea publicului la adoptarea deciziilor în domeniul mediului este cunoscută sub
denumirea de “Convenţia de la Arhus”, după denumirea oraşului danez, în care aceasta a fost
adoptată la 25 iunie 1998 la cea de-a patra conferinţă a miniştrilor “Mediul ambiant pentru
Europa”, din Danemarca. Convenţia Arhus a fost ratificată prin Hotărârea Parlamentului
Republicii Moldova din 7 aprilie 1999.
Obiectivele Convenţiei sînt:
• să asigurare reprezentanţilor publicului un acces mai deschis la informaţia
ecologică pe care o au la dispoziţie autorităţile de stat, sporind astfel gradul deschiderii
şi răspunderii guvernului;
• să ofere cetăţenilor posibilitatea de a-şi spune opinia şi îngrijorarea în privinţa
problemelor ecologice şi asigurarea evidenţei respective a lor de către persoanele
responsabile pentru adoptarea deciziilor;

726
 • să ofere publicului acces la procedurile examinării cauzelor privind încălcarea
drepturilor lor la informare şi participare, iar, în unele cazuri, să le dea posibilitate de a
înainta acţiuni în privinţa încălcării legislaţiei ecologice cu caracter mai general.
Convenţia se bazează pe trei principii fundamentale ale participării publicului:

I. Accesul la informaţie de mediu (Articolul 4 şi 5).

Prevederea fundamentală privind accesul la informaţie impune un şir de obligaţii
autorităţilor de stat. Aceste obligaţii presupun, pe de o parte, prezentarea informaţiei în urma
solicitării, iar pe de altă parte, difuzarea activă a informaţiei. Pentru aceste principii
fundamentale, cît şi pentru alte, Convenţia nu numai că oferă indicaţii metodice concrete ţărilor,
dar şi pune în sarcina lor obligaţia de a elabora de sine stătător un sistem transparent şi eficient
de difuzare a informaţiei şi de prezentare a acesteia în urma solicitării.
II. Participarea publicului la luarea deciziilor de mediu ( Articolul 6-8).
Cel de-al doilea principiu fundamental al Convenţiei ţine de minimul obligatoriu de
proceduri de participare a publicului la procesul de adoptare a deciziilor de mediu. În dependenţă
de gradul solicitat al participării, acest compartiment poate fi divizat în trei categorii.
Prima categorie (adoptarea deciziilor pe genuri concrete de activităţi) conţine o
reglementare mai strictă a participării publicului, începând cu lista genurilor de activităţi şi
criterii aplicate, care cad sub incidenţa acestor proceduri, şi terminând cu procedurile de
revizuire a acestor decizii.
Pentru cea de-a doua categorie – deciziile de ordin strategic – se prevede, că majoritatea
detaliilor practice vor fi reglementate de procedurile elaborate în cadrul ţării. Totodată, prin
trimiterile la Articolul 6, aici sînt prevăzute anumite obligaţii concrete. Afară de aceasta, ţărilor li
s-a impus obligaţia de a elabora reguli concrete, transparente şi judicioase de participare a
publicului la procesul de adoptare a deciziilor de ordin strategic la nivel naţional şi nivel local.
A treia categorie, care ţine de dispoziţiile executive şi actele normative, nu presupune
obligaţii strict reglementate, însă recomandă autorităţilor de stat să asigure participarea eficientă
a publicului la elaborarea regulamentelor, actelor normative şi proiectelor de legi de către
autorităţile executive.
III. Accesul la justiţie în probleme de mediu (Articolul 9).
În sfârşit, al treilea principiu fundamental prevede mecanismul de asigurare a realizării
obligaţiilor şi drepturilor stabilite de Convenţie. În corespundere cu acest principiu, Părţile se
obligă să garanteze mecanismele necesare ale justiţiei şi protecţiei juridice a persoanelor, ale
căror drepturi şi obligaţii prevăzute de Convenţie au fost lezate.

III. Condiţii generale de examinare a cauzelor de mediu.

Motivele adresării publicului în judecată pot fi divizate în două categorii principale:

a) de procedură, cînd reclamantul depune o contestaţie pe motiv că a fost încălcată procedura
şi astfel a fost lezat dreptul său (de exemplu, e imposibil să aibă acces la documentele legate
de procesul EIMÎ).
b) materiale, cînd reclamantul contestă conţinutul deciziei sau al unui act, în baza faptului că
un atare conţinut lezează drepturile sale ecologice ori contravine legislaţiei ecologice în
general. Drept motiv material poate servi şi faptul cauzării de prejudicii patrimoniului, vieţii
sau sănătăţii de către terţe persoane ca rezultat al nerespetării (încălcării) legislaţiei
ecologice.

În general, există trei categorii de situaţii, cînd publicul poate apela la justiţie conform
Articolului 9 al Convenţiei de la Arhus:

1. Încălcarea dreptului de acces la informaţie de mediu (Articolul 9.1) .

727
 ◊ Informaţia a fost oferită, dar ea nu este completă şi/sau nu are nici o legătură cu
solicitarea;
◊ Solicitarea privind acordarea unei informaţii a fost respinsă;
◊ Răspunsul la solicitare a sosit mai târziu de termenul stabilit (1 (+1) lună ).

2. Încălcarea dreptului de participare (Articolul 9.2):

◊ Nu este făcută înştiinţarea cu privire la adoptarea deciziei de mediu.
◊ Mijloacele aducerii la cunoştinţă sînt insuficiente, pentru ca înştiinţarea să ajungă pînă la
destinatari.
◊ Înştiinţarea e publicată la o etapă avansată a procedurii.
◊ Înştiinţarea nu conţine minimul necesar de informaţie.
◊ Imposibilitatea obţinerii unei informaţii mai detaliate privind proiectul, programul sau
planul respectiv.
◊ Procedura nu prevede prezentarea comentariilor.
◊ Comentariile nu ţin cont, în măsura cuvenită, de următoarele:
• persoana care ia decizia nu poate să dea o explicaţie clară a motivelor ce au
determinat neglijarea unei obiecţii concrete la adoptarea deciziei;
• decizia nu este dată publicităţii;
• decizia dată publicităţii nu conţine nici o motivare logică.

3. Nu este respectată legislaţia cu privire la protecţia mediului (Articolul 9.3):

• Se contestă acţiunile sau inacţiunile persoanelor particulare ce încalcă legislaţia din
domeniul protecţiei mediului.
• Se contestă acţiunile sau inacţiunile autorităţilor de stat ce încalcă legislaţia din domeniul
protecţiei mediului.

Articolul 9 al Convenţiei acordă ONG-urilor de mediu un statut special, recunoscând interesul

lor în procesele vizând accesul la justiţie în baza dreptului participării la adoptarea deciziilor,
respectiv, capacitatea lor juridică de procedură de a intenta acţiuni în asemenea cazuri.
A) Procedurile extrajudiciare.
Adresarea în judecată poate necesita o perioadă îndelungată de timp şi, deseori, cheltuieli
semnificative. O metodă mai operativă, mai simplă şi mai puţin costisitoare este contestarea
deciziei incorecte sau a procedurii în ordine extrajudiciară. Există trei metode de bază de a face
acest lucru, totodată şi eficienţa lor va fi diferită în fiecare caz concret :

1. Contestarea deciziei adoptate într-o autoritate de stat ierarhic superioară sau pe numele
funcţionarului public ierarhic superior.
2. Depunerea contestaţiei, împotriva deciziei adoptate, pe numele ombudsmanului (în
continuare – avocatul parlamentar).
3. Depunerea contestaţiei pe numele procurorului.

1. Contestaţia depusă pe numele funcţionarului public sau al instanţei de stat

ierarhic superioare.
Acest lucru înseamnă că în cazul în care persoane nu este satisfăcută de decizia adoptată
de un funcţionar public sau autoritate statală, este în drept să vă adresaţi în organul ierarhic
superior sau persoanei cu funcţie de răspundere ierarhic superioară.

În Republica Moldova procedura depunerii contestaţiilor şi termenele adoptării deciziei

de către instanţele ierarhic superioare sînt reglementate de Legea nr. 190-XIII din 19 iulie 1994
cu privire la petiţionare.

728
 Prin petiţie înţelegem oricare cerere, contestaţie, propunere, depuse în organele
competente, inclusiv cererile preliminare, prin care se contestă un act administrativ care lezează
un drept sau un interes legal de mediu sau neexaminarea solicitărilor în termenele prevăzute de
lege.

Potrivit unei reguli generale, cererile preliminare se adresează în organul care a emis
decizia respectivă. Dacă organul care a emis decizia, se supune unui organ ierarhic superior,
cererea preliminară poate fi adresată în organul ierarhic superior, sau, la dorinţa reclamantului, în
organul care a emis decizia respectivă.
Organul ierarhic superior este în drept să respingă cererea preliminară sau să o accepte
pentru examinare şi să anuleze parţial sau integral actul administrativ respectiv, să impună
organul subordonat să repună în drepturi persoana respectivă sau, luînd în consideraţie
circumstanţele, să anuleze actul administrativ, emis cu acordul său.

2. Ombudsmanul (avocatul parlamentar).

Instituţia ombudsmanului îşi are începuturile în Scandinavia şi în traducere înseamnă
“reprezentantul poporului”. Ombudsmanul reprezintă interesele poporului în faţa instituţiilor de
stat. În Republica Moldova activitatea ombudsmanului este reglementată de Legea nr. 1349 din
17 octombrie 1997 cu privire la avocaţii parlamentari.
Ombudsmanul cercetează presupusele încălcări ale drepturilor omului, ca rezultat al
acţiunii sau inacţiunii autorităţilor de stat şi îşi expune opinia asupra încălcărilor respective;
totodată, opinia ombudsmanului nu este obligatorie pentru executare.
Activitatea avocaţilor parlamentari este menită să asigure garantarea respectării
drepturilor constituţionale şi a libertăţilor omului de către autorităţile centrale şi locale ale
administraţiei publice, întreprinderi, instituţii şi organizaţii, indiferent de tipul de proprietate,
precum şi de către persoanele cu funcţii de răspundere de toate nivelurile.
Printre sarcinile de bază ale avocatului parlamentar vom enunţa:
◊ examinează cauzele în baza materialelor prezentate de public;
◊ examinează cauzele la solicitarea parlamentului;
◊ examinează cauzele din proprie iniţiativă;
◊ examinează sesizările cetăţenilor, ale căror drepturi şi interese legitime au fost lezate;
◊ examinează contestaţiile împotriva deciziilor, acţiunilor (sau inacţiunilor) autorităţilor
centrale şi locale ale administraţiei publice, întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor,
indiferent de tipul de proprietate, asociaţiilor nonguvernamentale şi ale persoanelor cu
funcţii de răspundere de toate nivelurile care, în opinia reclamantului, i-au încălcat
drepturile şi libertăţile constituţionale;
Cererea poate fi depusă pe numele avocatului parlamentar nu mai tîrziu de un an din
ziua presupusei încălcări a drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale reclamantului sau din ziua
în care reclamantul a aflat despre aceasta.
În baza rezultatelor examinării contestaţiei, avocatul parlamentar este în drept:
a) să adreseze în instanţa de judecată o cerere pentru protecţia intereselor reclamantului,
ale cărui drepturi şi libertăţi constituţionale au fost lezate;
b) să adreseze organelor respective un demers cu privire la intentarea unei proceduri
disciplinare sau a unui dosar penal persoanei cu funcţii de răspundere care a comis
încălcarea ce a generat lezarea drepturilor şi libertăţilor omului;
c) să intenteze o procedură administrativă în privinţa persoanelor care au comis o
infracţiune;
d) să atragă atenţia persoanelor cu funcţii de răspundere de toate nivelurile asupra cazurilor
de neglijenţă în executarea obligaţiunilor de serviciu, încălcare a eticii profesionale,
formalism şi birocratism.

729
 Avocatul parlamentar nu este un organ judiciar. În pofida faptului că avizele sau
concluziile sale deseori sînt similare deciziilor şi hotărârilor judecătoreşti, ele nu sînt obligatorii
pentru executare.

3. Sesizarea procuraturii.
Una din metodele extrajudiciare de protecţie a drepturilor (inclusiv drepturile ecologice,
dreptul la informaţie, dreptul la participare etc.) este instituţia procurorului. În Republica
Moldova atribuţiile procuraturii sînt reglementate de Legea nr. 118-XV din 14 martie 2003 cu
privire la procuratură. Sarcinile acesteia, ce vizează realizarea Articolului 9 al Convenţiei de la
Arhus, sînt:

◊ Anchetarea infracţiunilor, apărarea drepturilor şi libertăţilor omului de la atentatele

criminale;
◊ Apărarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor prin examinarea şi soluţionarea cererilor şi
contestaţiilor;
◊ Realizarea măsurilor preventive.
Avantajele, pe care le oferă sesizarea procuraturii sînt:
◊ La fel ca şi în cazul cererilor administrative, depunerea cererii în procuratură nu necesită
mult timp.
◊ Depunerea cererii în procuratură nu implică cheltuieli financiare.
◊ Cererea prezentată în procuratură nu trebuie neapărat însoţită de explicaţii juridice
voluminoase şi referinţe la încălcările prevederilor legislaţiei (spre deosebire de cererea
de chemare în judecată).
Atribuţiile procurorului în cazul legării drepturilor şi intereselor de mediu:
◊ cere de la persoanele juridice, indiferent de tipul de proprietate, precum şi de la
persoanele fizice, prezentarea unor documente, materiale, date statistice, altor informaţii;
◊ numeşte organul responsabil pentru efectuarea controlului, reviziei activităţii agentului
economic, indiferent de tipul de proprietate, sau a altor persoane juridice;
◊ antrenează specialişti pentru elucidarea unor întrebări ce apar în procesul de exercitare a
atribuţiilor; ordonează efectuarea expertizei, controlul materialelor, informaţiilor,
comunicărilor;
◊ cheamă prin citaţie orice persoană cu funcţie de răspundere sau cetăţean şi cere de la ei
explicaţii orale sau în scris cu privire la faptele lezării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului;
◊ intentează, în limitele competenţei sale, acţiuni civile în instanţele de judecată pentru
apărarea drepturilor şi intereselor statului şi societăţii, care vizează:
- recunoaşterea nevalabilităţii, în condiţiile legii, a actelor normative ale
autorităţilor de stat, ale altor organe şi organizaţii, persoane cu funcţii de răspundere
sau funcţionari publici;
- protecţia mediului, inclusiv compensarea prejudiciului cauzat mediului;
◊ înaintează proteste, la cererea cetăţenilor şi în conformitate cu legea, împotriva actelor
nelegitime adoptate de autorităţile administraţiei publice centrale sau locale, de către
conducătorii unor întreprinderi şi alte persoane juridice, precum şi actele şi acţiunile
persoanelor oficiale;
Afară de aceasta, procurorul are dreptul şi obligaţia de a reprezenta drepturile şi
interesele cetăţeanului în cazurile în care reclamantul nu este în măsură (din cauza stării sănătăţii,
din motive financiare şi de altă natură) să-şi apere de sine stătător interesele.
Conform art. 71, alin.3, lit. h) CPC procurorul este in drept sa adreseze in judecata o
acţiune sau o cerere în apărarea drepturilor si intereselor statului si ale societăţii ce ţin de
protecţia mediului înconjurător. În acest context, procurorul participă la judecarea pricinilor

730
civile în prima instanţă în calitate de participant la proces cu condiţia, că el însuşi l-a pornit în
condiţiile legii.
Acţiunea în apărare a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime poate fi intentată
de către procuror numai la cererea scrisa a persoanei interesate dacă aceasta nu se poate adresa
în judecată personal din cauza de sănătate, vârsta înaintată, incapabilitate sau din alte motive
întemeiate. In cazurile prevăzute de lege, procurorul este în drept sa se adreseze în judecata
în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unui număr nelimitat de
persoane. (spre exemplu, când are loc poluarea mediului de o sursă de poluare care afectează
starea sănătăţii unui număr nelimitat de persoane).

B) Contestaţia în ordine de contencios administrativ.

În Republica Moldova procedura depunerii contestaţiei este reglementată de Legea
contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10 februarie 2000.
Contenciosul administrativ, în calitate de instituţie judiciară, are drept scop
contracararea abuzurilor si exceselor de putere ale autorităţilor publice, apărarea
drepturilor persoanei in spiritul legii, reglementarea activităţii autorităţilor publice, asigurarea
ordinii de drept.
Conform art. 1, alin. 2 al legii nominalizate, orice persoană care se consideră lezată în
unul din drepturile sale legitime (inclusiv a celor de mediu) de către o autoritate publica,
printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate
adresa în instanţa de contencios administrativ, pentru a obţine anularea actului, recunoaşterea
dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzata.
Obiect al acţiunii în contenciosul administrativ sînt actele administrative cu caracter
normativ şi individual, care lezează vreunul din drepturile legitime de mediu ale persoanei,
inclusiv al unei terţe părţi şi sînt emise de:
а) autorităţile publice şi autorităţile asimilate acestora în sensul prezentei legi;
b) subdiviziunile autorităţilor publice;
с) funcţionarii structurilor specificate în punctele а) şi b).
În contenciosul administrativ obiect al acţiunii poate fi şi nesoluţionarea în termenele
stabilite de lege a unei cereri care vizează un drept legitim al reclamantului.
Procedura de examinare a acţiunii în instanţele de contencios administrativ.
Persoana care consideră că actul administrativ i-a lezat vreunul din drepturile sau
interesele sale legitime de mediu, este în drept, în decurs de 30 de zile din momentul
familiarizării cu conţinutul actului, să remită autorităţii publice care a emis actul, o cerere
preliminară, solicitând anularea integrală sau parţială a actului respectiv.
Dacă organul care a emis actul administrativ se supune unei instanţe ierarhic superioare,
cererea preliminară poate fi prezentată la alegerea reclamantului, atît în organul care a emis actul
administrativ, cît şi în cel ierarhic superior, dacă, desigur, legislaţia nu prevede alte măsuri.

Cererea preliminară este examinată de organul care a emis actul administrativ sau de
către cel ierarhic superior, în termen de 30 de zile din momentul înregistrării acesteia, iar
reclamantul este înştiinţat imediat despre hotărârea adoptată pe marginea cererii.
După examinarea contestaţiei, organul care a emis actul administrativ, este în drept:
a) să respingă cererea preliminară;
b) să satisfacă cererea preliminară şi, în funcţie de circumstanţe, să anuleze actul
administrativ sau să opereze modificările necesare.
La rândul său, organul ierarhic superior este în drept:
a) să respingă cererea preliminară;
b) să satisfacă cererea preliminară, să anuleze actul administrativ în întregime sau parţial
şi să oblige organul ierarhic inferior să repună în drepturi persoana respectivă sau, în funcţie de
circumstanţe, să anuleze actul administrativ emis cu acordul ei.

731
 Persoana care consideră că vreunul din drepturile sale legitime a fost lezat prin actul
administrativ şi nu este satisfăcută de răspunsul primit la cererea sa preliminară, sau care nu a
primit răspuns în termenul prevăzut de lege, este în drept să prezinte în instanţa de contencios
administrativ competentă o cerere privind anularea, integrală sau parţială, a actului respectiv şi să
ceară compensarea pagubelor cauzate.
Trebuie să ţinem cont de faptul că, la înaintarea cererii de chemare în judecată,
reclamantul persoană fizică achită taxa de stat în mărime de un salariu minim, iar
reclamantul persoană juridică în mărimea de douăzeci de salarii minime.
Cererea de chemare în judecată cu privire la anularea actului administrativ sau
recunoaşterea dreptului se înaintează de reclamant în termen de 30 de zile, dacă legea nu
prevede altceva.
Concomitent cu cererea de chemare în judecată, în instanţa de contencios administrativ
poate fi înaintată cererea privind suspendarea executării actului administrativ contestat sau
interzicerea efectuării lucrărilor de construcţie.
Dacă aveţi suficiente dovezi ale inevitabilităţii cauzării prejudiciilor, atunci, pentru a
preveni cauzarea lor, instanţa de contencios administrativ poate emite din oficiu o decizie cu
privire la suspendarea executării actului administrativ (sau interzicerea construcţiei).
În cazul examinării în instanţă a cererii de chemare în judecată cu privire la actul
administrativ contestat, obligaţia de prezentare a probelor este pusă în sarcina pîrîtului, adică a
reprezentantului autorităţii de stat sau al funcţionarului public, pe cînd în cazul examinării cererii
privind compensarea prejudiciului cauzat probele trebuie prezentate de ambele părţi.
Examinînd cererea de chemare în judecată, instanţa de contencios administrativ poate
emite una din următoarele hotărâri:
а) a respinge acţiunea ca fiind nefondată sau depusă cu încălcarea termenului de prescripţie;
b) a satisface acţiunea şi a anula în întregime ori parţial actul administrativ contestat; a-l
obliga pe pîrît să emită actul administrativ solicitat de reclamant sau să elibereze un certificat, o
adeverinţă, oricare alt extras, sau să înlăture încălcările comise de pârât, precum şi să repare
prejudiciul cauzat reclamantului prin executarea cu întârziere a hotărârii contenciosului
administrativ.
În cazul satisfacerii acţiunii, instanţa de contencios administrativ, în baza cererii, poate să
emită o decizie privind repararea prejudiciului material şi moral, cauzat reclamantului prin
actul administrativ nelegitim sau prin încălcarea termenelor prevăzute de lege pentru examinarea
cererii preliminare. În acest caz mărimea prejudiciului moral este stabilită de instanţă, indiferent
de prejudiciul material şi luînd în consideraţie caracterul şi gravitatea suferinţelor psihologice şi
fizice cauzate, gradul de culpabilitate a pîrîtului (dacă culpabilitatea este o condiţie a
responsabilităţii), circumstanţele, în care a fost cauzat prejudiciul, şi statutul social al victimei.
Efectele juridice ale actului administrativ anulat în întregime sau parţial încetează din
momentul rămânerii definitivă a hotărârii contenciosului administrativ. Ţinând cont de
circumstanţele concrete şi de posibilitatea producerii unor urmări juridice negative, instanţa de
contencios administrativ poate, prin decizia sa, să abroge efectele juridice ale normelor anulate
ale actului administrativ din ziua emiterii acestuia.
Hotărârea instanţei de contencios administrativ cu privire la cererea de chemare în
judecată, examinată în fond, poate fi contestată în ordine de recurs, în termen de 15 zile de la
data pronunţării ei sau de la data familiarizării părţii, care nu a fost prezentă la proces, cu textul
integral al hotărârii, dacă legea nu prevede altfel. Contestarea hotărârii judecătoreşti sistează
executarea ei.

III-a. Capacitatea juridică de procedură a persoanelor fizice.

Pentru a intenta un proces în orice instanţă de judecată, reclamantul va trebui
demonstreze că el într-adevăr, este interesat de această cauză (că i-au fost încălcate unul sau mai
multe drepturi şi interese legitime). Pentru a stabili dacă reclamantul dispune sau nu de

732
capacitate juridică de procedură, urmează să determinam dacă contestaţia răspunde uneia dintre
rigorile de mai jos:
Accesul la justiţie în legătură cu accesul la informaţie (Convenţia de la Arhus. Articolul
9.1).
Este suficient ca reclamantul să demonstreze că a solicitat o informaţie la care a primit un
răspuns care, în opinia lui, nu este satisfăcător sau suficient de satisfăcător ori nu a primit nici un
răspuns.
Accesul la justiţie în legătură cu participarea publicului (Convenţia de la Arhus. Articolul
9.2).
Întrucât condiţia preliminară de participare la procesul de adoptare a deciziilor particulare sau
strategice constă în corespunderea categoriei de public interesat, reclamantul urmează să
demonstreze, că decizia respectivă într-adevăr îl afectează într-un mod sau altul (de exemplu,
locuieşte în aşa-numita zonă de protecţie sanitară a obiectivului presupus sau pe teritoriul, pentru
care se eliberează o autorizaţie sau pe care se va realiza planul adoptat).
Aplicarea legislaţiei ecologice.
Majoritatea ţărilor nu recunosc dreptul persoanei fizice sau juridice de a transmite în
judecată dosarele, care nu-l vizează direct, în scopul prevenirii încălcării legislaţiei cu privire la
protecţia mediului.
În Republica Moldova, în cazurile prevăzute de lege, organizaţiile şi persoanele fizice pot
să depună în instanţă o cerere de chemare în judecată pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi
intereselor legitime ale altor persoane, la solicitarea acestora, sau întru apărarea drepturilor,
libertăţilor şi intereselor legitime ale unui cerc nedefinit de persoane. Organizaţiile sau
persoanele fizice, care au deschis dosare privind apărarea drepturilor altor persoane, se bucură de
drepturile de procedură şi execută obligaţiunile de procedură ale reclamantului, cu unele
excepţii.
Practica demonstrează că în unele ţări, inclusiv în Republica Moldova, instanţele de
judecată adoptă hotărâri, potrivit cărora orice persoană fizică este cointeresată de protecţia
mediului în virtutea atît a dreptului constituţional la un mediu sănătos, cît şi a obligaţiunii sale
de a proteja acest mediu.
Accesul la justiţie în scopul protecţiei drepturilor ecologice sau civile.
Cauzele ce se referă nemijlocit la dreptul civil sau la delictele civile vor necesita dovezi în
susţinerea faptului că în urma acţiunilor pîrîtului au fost lezate sănătatea, drepturile materiale
şi de proprietate ale reclamantului. Acestea sînt cazurile privind plata compensaţiilor sau
restabilirea stării de altădată (de exemplu, cînd reziduurile industriale ale întreprinderii, care
depăşesc limitele stabilite au un impact negativ asupra sănătăţii, implicând cheltuieli
suplimentare pentru serviciile medicale).

III-b. Capacitatea juridică de procedură a ONG-urilor.

Articolul 9 al Convenţiei de la Arhus investeşte ОNG-urile cu o capacitate de
procedură deosebită în cazurile privind accesul la justiţie legate de participarea publicului.
Conform acestei prevederi, orice ОNG este recunoscută “public interesat” deci, este interesată
de cauză, indiferent de faptul, dacă au fost sau nu lezate nemijlocit interesele acesteia sau ale
membrilor săi, cu condiţia întrunirii de către ONG-ul respectiv a următoarelor criterii:

1. Să fie recunoscută drept ONG conform legislaţiei naţionale (adică să

fie înregistrată în calitate de organizaţie nonguvernamentală
/obştească).
Pentru ca ONG-ul să posede capacitate de procedură şi să fie recunoscută drept “public
interesat”, Convenţia Arhus nu prevede înregistrarea oficială a ONG-ului. Însă, în definiţia
ONG-ului Convenţia face trimitere la legislaţia internă a statelor. În practică acest lucru
semnifică faptul că în Republica Moldova organizaţia în cauză trebuie să fie înregistrată,
conform Legii nr. 837 din 17 mai 1996 cu privire la asociaţiile obşteşti.
733
2. Fixare unui dintre obiectivele principale ale ONG-ului protecţia mediului ambiant. De
exemplu, statutul organizaţiei defineşte protecţia mediului drept una din sarcinile sale
principale.
Prezentarea copiei statului va fi necesară pentru a demonstra capacitatea juridică de procedură în
cazurile legate de participarea publicului la procesul de adoptare a deciziilor.
Împuternicirile reprezentantului urmează să fie formulate în procura (delegaţia), eliberată
şi autentificată de notar. Procurile persoanelor domiciliate în localităţile, unde nu există birouri
notariale, se autentifică de autorităţile administraţiei publice locale.
Conform art. 80 alin. (7) al Codului de procedură civilă, împuternicirile reprezentantului
se atestă şi prin declaraţie orală prezentată în judecată de către reprezentat, consemnată în
procesul-verbal al şedinţei de judecată şi semnată de acesta din urma, sau printr-o cerere
scrisa, care se anexează la dosar.
IV. Particularităţile examinării acţiunilor civile cu caracter ecologic.

Principalul act legislativ care reglementează aceste particularităţi este Codul de

procedură civilă al Republicii Moldova
Orice persoană care îşi revendică un drept împotriva unei alte persoane ori are un interes
pentru constatarea existenţei sau inexistentei unui drept de mediu trebuie să depună în
instanţa competentă o cerere de chemare in judecata.
În cererea de chemare în judecată se indică:
◊ Instanţa căreia îi este adresata;
◊ Numele şi adresa reclamantului şi pârâtului, numele reprezentantului reclamantului, în
cazul în care acesta există;
◊ Fondul acţiunii, în ce constă încălcarea pericolul de încălcare a drepturilor, libertăţilor
sau intereselor legitime ale reclamantului, pretenţiile lui;
◊ Circumstanţele de fapt şi de drept pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile,
◊ Probele în susţinerea cererii de chemare în judecată;
◊ Pretenţiile reclamantului către pârât;
◊ Informaţia despre respectarea procedurii de soluţionare prealabilă a litigiului pe cale
extrajudiciara, dacă pentru un astfel de litigiu respectarea procedurii este prevăzută
de lege sau de contractul părţilor;
◊ Referinţe la legi şi regulamente în susţinerea cererii de chemare în judecată în judecată;
◊ Valoarea acţiunii (pentru cazurile de infracţiuni civile şi alte acţiuni, bazate pe dreptul
civil);
◊ Semnătura reclamantului;
◊ Data prezentării cererii;
◊ Lista documentelor anexate la cerere.
La cerere de chemare în judecată trebuie anexate documentele care confirmă împrejurările
pe care îşi întemeiază pretenţiile sale reclamantul. Acestea pot fi: diferite înscrisuri (documente)
ce confirmă activitatea ilegală a pricinuitorului daunelor, actul expertizei ecologice de stat, actul
administraţiei publice, care este în contradicţie cu legislaţia ecologică, documentaţia de proiect în
cazul construcţiei unor obiecte imobiliare, etc.
Setul de documente originale trebuie însoţit de seturile de copii pentru fiecare pîrît ce
figurează în proces.

A) Competenţa generală (materială) în judecarea pricinilor privind încălcarea

legislaţiei ecologice.
Acţiunile privind încălcarea legislaţiei ecologice se înaintează instanţelor judecătoreşti de
drept comun, judecătoriilor economice, instanţelor contenciosului administrativ în dependenţă
de:

734
 a) caracterul raportului juridic material;
b) subiecţii acestui raport juridic.
Judecătoriile de drept comun vor fi competente în soluţionarea litigiilor privind
încălcarea legislaţiei ecologice dacă raportul juridic material litigios este legat de cauzarea
prejudiciului mediului prin poluarea acestuia ori folosirea neraţională a resurselor naturale.
Acţiunea va fi înaintată instanţei de judecată nu numai în cazul cauzării prejudiciului, ca acţiune
terminată, dar şi în cazul efectuării acţiunilor (inacţiunilor) care ar putea cauza prejudicii
mediului în viitor.
Dacă litigiul a apărut în legătură cu adoptarea unui act administrativ, adică a unii
manifestări de voinţă din partea unei autorităţi publice în vederea organizării executării sau
executării în concret a legii, acest litigiu va fi de competenţa instanţei de contencios
administrativ.
Astfel de litigii pot apărea în legătură cu adoptarea actelor administrative, care contravin
legislaţiei ecologice, acte, realizarea cărora ar putea cauza prejudicii mediului.
De competenţa judecătoriilor de drept comun vor fi litigiile privind cauzarea prejudiciului
mediului dacă acest prejudiciu a fost cauzat de către un cetăţean. Adică, litigiul privind
încălcarea legislaţiei ecologice va fi de competenţa judecătoriilor de drept comun, dacă acţiunea
a fost intentată, pre exemplu la cererea Inspectoratului Ecologic de Stat pîrîtului - persoana fizică
(cetăţean).
În conformitate cu art. 35 CPC RM, instanţele judecătoreşti economice judecă litigiile
economice ce izvorăsc din raporturile juridice civile, administrative şi din alte raporturi dacă
aceste litigii au apărut între persoanele juridice.

B) Competenţa jurisdicţională în judecarea pricinilor privind încălcarea legislaţiei

ecologice.
Competenţa jurisdicţională reprezintă competenţa instanţelor judecătoreşti concrete din
cadrul sistemului judecătoresc în soluţionarea litigiilor ecologice.
Acţiunea urmează a fi înaintată instanţei judecătoreşti concrete, abilitate cu dreptul de examinare
şi soluţionare a litigiilor. Judecătorul va verifica dacă, conform Codului de procedură civilă,
cauza respectivă ţine de competenţa instanţei sale. Instanţa de judecată în care urmează a fi
depusă cererea se determină conform diviziunii teritoriale administrative. În principiu, cererile
ordinare de chemare în judecată se depun la instanţele de fond, la locul de trai al pîrîtului.
Cererea de chemare în judecată faţă de o persoană juridică sau o altă organizaţie se
depune la instanţa de judecată de la locul de reşedinţă a organizaţiei sau a organului său
administrativ; precum şi în instanţa de judecată de la locul aflării bunurilor acestora.
Conform art. 40 a CPC acţiunile cu privire la dreptul asupra terenurilor, subsolurilor,
fâşiilor forestiere, plantaţiilor perene, resurselor acvatice izolate, asupra unor case,
încăperi, construcţii, altor obiective fixate de pământ, precum se intentează în instanţa de
la locul aflării acestor bunuri. Daca bunurile ce constituie obiectul acţiunii sunt situate în
circumscripţia mai multor instanţe, cererea se depune în orice instanţa în a cârei rază teritorială
se afla o parte din bunuri.
Acţiunea în reparaţie a prejudiciului cauzat mediului înconjurător se intentează împotriva
proprietarilor (posesorilor) de utilaje în instanţa de la locul instalării utilajului, cu excepţia
cazurilor când acesta este instalat în străinătate.
Acţiunea în contenciosul administrativ se va înainta după caz judecătoriilor de sector
(municipale), Curţii de Apel, Curţii Supreme de Justiţie (art.6 al Legii contenciosului
administrativ).
La cererile de chemare în judecată înaintate împotriva unei persoane juridice (şi
subiecţilor asimilaţi) precum şi la cererile de chemare în instanţa de contencios administrativ
trebuie anexate actele ce confirmă întreprinderea măsurilor pentru soluţionarea prealabilă a
litigiului.

735
 Astfel în litigiile împotriva unei persoane juridice la cerere trebuie de anexat copia
pretenţiei înaintate înainte de adresare în instanţa de judecată. La cererea de chemare în instanţa
de contencios administrativ trebuie de anexat copia cererii prealabile adresate autorităţii publice
emitente a actului administrativ ori organului ierarhic superior organului emitent.
C) Obiectul şi temeiul acţiunii în cazurile ecologice.
Cererea de chemare în judecată trebuie să conţină elementele acţiunii – temeiul şi
obiectul acţiunii. În conformitate cu art.166 CPC RM, în cererea de chemare în judecată
reclamantul trebuie să indice motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea, precum
şi dovezile pe care se sprijină fiecare pretenţie.
Aceste motive formează temeiul acţiunii. Motivele de fapt sunt împrejurările care dau
naştere, modifică sau sting drepturile şi obligaţiunile părţilor sau împiedică naşterea, modificarea
sau stingerea drepturilor şi obligaţiunilor.
În acţiunile privind repararea prejudiciului cauzat mediului aceste împrejurări sunt:
activitatea ilegală a pârâtului, cauzarea unui prejudiciu real mediului ambiant, legătura cauzală
între activitatea ilegală şi cauzarea prejudiciului, vinovăţia pricinuitorului prejudiciului, etc.
În acţiunile în contencios administrativ motivele de fapt sunt: adoptarea unui act
administrativ de către o autoritate publică, acest act este în contradicţie cu legislaţia ecologică,
executarea actului administrativ cauzează sau poate cauza în viitor prejudiciu mediului, etc.
În cererea de chemare în judecată trebuie de arătat şi motivele de drept, adică norma
(normele) dreptului material pe care se bazează cerinţele din acţiune. Acestea sunt normele
legislaţiei de mediu, legislaţiei civile, funciare, administrative ş.a.
Obiectul acţiunii este pretenţia material-juridică concretă care este înaintată de către
reclamant pârâtului şi urmează a fi examinată de către instanţa de judecată. Articolul 166 CPC
RM, indică expres că cererea de chemare în judecată trebuie să conţină pretenţiile reclamantului.
Aceste pretenţii pot fi spre exemplu: repararea prejudiciului cauzat mediului, patrimoniului,
vieţii, sănătăţii prin nerespectarea legislaţiei de mediu, anularea în tot sau în parte a actului
administrativ, suprimarea acţiunilor prin care se încalcă drepturile ecologice sau se creează
pericolul încălcării lor, impunerea la executarea obligaţiei în natură, etc.
La cerere de chemare în judecată trebuie anexate documentele care confirmă
împrejurările pe care îşi întemeiază pretenţiile sale reclamantul. Acestea pot fi: diferite înscrisuri
(documente) ce confirmă activitatea ilegală a pricinuitorului daunelor, actul expertizei ecologice
de stat, actul administraţiei publice, care este în contradicţie cu legislaţia ecologică, documentaţia
de proiect în cazul construcţiei unor obiecte imobiliare, etc.
La fel, la cerere de chemare în judecată trebuie anexate copiile cererii după numărul
pârâţilor.
D) Asigurarea acţiunilor în cazurile ecologice.
În conţinutul cererii de chemare în judecată, ori într-un demers aparte înaintat instanţei de
judecată poate fi solicitată aplicarea măsurilor de asigurare a acţiunii.
Aceasta este necesar mai ales în acţiunile privind repararea prejudiciilor cauzate mediului
înconjurător.
Asigurarea acţiunii este un mijloc de garantare a executării ulterioare a hotărîrii
judecătoreşti. Măsurile de asigurare a acţiunii pot fi aplicate în situaţia în care neluarea acestor
măsuri ar putea îngreuia sau ar putea face imposibilă executarea hotărîrii instanţei de judecată
(art.135 CPC RM).
În baza art.175 CPC RM, în vederea asigurării acţiunii instanţa de judecată
sau judecătorul poate aplica următoarele măsuri:
1. să ordone punerea unui sechestru pe bunurile sau pe sumele de bani care aparţin
pârâtului şi care se află la el sau la alte persoane.
2. să interzică pârâtului de a săvârşi anumite acte.
3. să interzică altor persoane de a transmite bunuri pârâtului sau de a îndeplini faţă de el
alte obligaţii.

736
 4. să suspende vânzarea bunurilor sechestrate, dacă se face cererea de ridicare a
sechestrului pus pe ele.
5. să suspende urmărirea ce se face pe baza unui document investit cu formulă
executorie, contestat de debitor prin acţiune, dacă asemenea contestaţie este admisă de legislaţie.
Instanţa de judecată poate admite mai multe forme de asigurare a acţiunii cu condiţia că,
suma lor totală să nu depăşească valoarea acţiunii.
Legislaţia nu conţine indicaţii privitoare la faptul care măsura de asigurare a acţiunii
trebuie aplicată în situaţiile concrete. De aceea instanţa de judecată trebuie să se conducă de
împrejurările concrete ale pricinii la aplicarea măsurilor de asigurare a acţiunii.
E) Probele.
Conform regulii generale cuprinse în art. 17 CPC , probele în pricinile civile sînt
elementele de fapt, dobândite în modul prevăzut de lege, care servesc la constatarea
circumstanţelor ce justifică pretenţiile şi obiecţiile părţilor, precum şi altor circumstanţe
importante pentru justa soluţionare a pricinii.
In calitate de probe se admit elementele de fapt constatate din explicaţiile părţilor şi ale
altor persoane interesate în soluţionarea pricinii, din depoziţiile martorilor, din înscrisuri,
probe materiale, înregistrări audio-video, din concluziile experţilor.
Obligaţia probaţiunii în judecată este pusă în sarcina părţilor.
Printre probele enunţate, la judecarea cauzelor ecologice o importanţă specifica au
următoarele mijloace de probaţiune:
Înscrisurile:
a) act de control al respectării legislaţiei de mediu, întocmit de inspectorul de
stat de mediu, prin care se atestă situaţia reala a stării mediului în cadrul
subiectului supus controlului, precum şi abaterile de la legislaţia de mediu;
b) act de preluare a probelor, prin care se atestă starea de fapt a unor obiecte
naturale (ca spre exemplu, categoria şi concentraţia poluanţilor în apele
reziduale deversate, sau concentraţia de noxe în aerul atmosferic pe teritoriul
agentului economic);
c) act de atestare a unor evenimente ( spre exemplu, actul de constatare a
pierii peştelui în lacul poluat cu ape reziduale);
d) avize, cu expunerea unor concluzii, prezentate de organe specializate (spre
exemplu, Avizul Staţiunii de Cercetări Ştiinţifice în domeniul Pisciculturii
prin care se atestă, că „existenţa formaldehidei în peşte, confirmă existenţa
acesteia în apă. Pieirea peştelui în rezultatul înăduşirii nu este posibilă”, sau
concluziilor Centrului de diagnostică veterinară, prin care se atestă prezenţa
substanţelor nocive în peşte etc.,);
e) scheme, hărţi, planuri, proiecte etc.
Probe materiale:
a) arme, unelte de vânătoare, de pescuit, producţia de vânătoare şi de pescuit,
ambalajul produselor etc.;
b) produsele lemnoase dobândite ilicit, elemente ale florei şi faunei.
Înregistrările audio-vedeo – caseta video cu secvenţe , prin care se atestă faptul poluării
lacului, pierii peştelui, tăierile ilicite, produsele braconajului etc.
Rapoartele de expertiză:
a) rapoartele expertizelor judiciare, numite la iniţiativa părţilor sau a instanţei;
b) avizele expertizelor ecologice, efectuate în conformitate cu prevederile Legii
privind expertiza ecologică şi evaluarea impactului asupra mediului
înconjurător;
Concluziile experţilor date în instanţă, referitoare la expertizele efectuate cu participare
lor;
Concluziile specialiştilor din domeniile specializate, date în instanţă.

737
 Conform art. 130 CPC, fiecare proba se apreciază de instanţă privitor la pertinenţa,
admisibilitatea, veridicitatea ei, iar toate probele în ansamblu, privitor la legătura lor
reciproca şi suficientă pentru soluţionarea pricinii.

J) Cheltuielile de judecată.
Deşi costul poate deveni un obstacol serios, de exemplu, în cazul în care se depune o
acţiune cu privire la recuperarea unor prejudicii considerabile, majoritatea cauzelor intentate în
cadrul Convenţiei de la Arhus nu vor fi însoţite de cheltuieli mari.
La cheltuielile legate de examinarea cauzei se referă sumele băneşti, percepute de la
participanţii la proces pentru remunerarea persoanelor care au acordat ajutor instanţei de judecată
în exercitarea justiţiei pe marginea cauzei date, precum şi pentru recuperarea cheltuielilor
suportate de instanţa de judecată în cadrul desfăşurării procesului.
La cheltuielile legate de examinarea cauzei se referă:
а) sumele ce urmează a fi achitate martorilor, experţilor şi specialiştilor;
b) cheltuielile pentru realizarea cercetării pe teren;
с) cheltuielile pentru înştiinţarea şi citarea părţilor în instanţa de judecată;
d) cheltuielile pentru deplasare şi cazare, suportate de către părţi şi alţi participanţi la
proces în legătură cu prezentarea în instanţa de judecată;
е) cheltuielile pentru achitarea serviciilor prestate de către traducători, interpreţi, suportate
de către cetăţenii străini şi apatrizi, în cazul în care acordurile internaţionale la care
Republica Moldova este parte nu prevăd altfel;
f) cheltuielile pentru căutarea pîrîtului;
g) cheltuielile pentru efectuarea expertizei;
h) cheltuielile pentru executarea actelor judiciare;
i) cheltuielile pentru acordarea ajutorului juridic;
k) alte cheltuieli necesare, suportate de către instanţa de judecată şi participanţii la proces.
Reclamantul poate să se adreseze în instanţă cu cerere de a fi scutit de achitarea taxei, să
i se prelungească termenul de achitare sau să i se permită achitarea taxei în rate. De regulă,
această problemă ţine de competenţa judecătorului, în cazul în care el decide asupra admiterii
cauzei spre examinare. În calitate de motiv pentru scutirea de plata taxei poate servi situaţia
materială precară a reclamantului.
Legislaţia în vigoare stipulează anumite înlesniri privind achitarea taxei de stat.
Astfel, conform art.85, alin.1 lit.a) CPC, de plata taxei de stat în instanţa de judecată pot fi
scutiţi:

1) reclamanţii – în cazul acţiunilor cu privire la repararea prejudiciilor cauzate sănătăţii

prin prin vătămarea integrităţii corporale sau prin alta vătămare a sănătăţii
ori prin deces, ca urmare a încălcării legislaţiei de mediu;
2) reclamanţii – în cazul acţiunilor de reparare a prejudiciilor cauzate prin poluarea
mediului înconjurător şi utilizarea iraţională a resurselor naturale.
Un alt motiv tipic pentru scutirea de achitarea taxei de stat poate servi faptul de acţionare
a reclamantului în interesul societăţii, aşa cum se întâmplă în cazurile de aplicare directă a legii,
în cazul în care cetăţeanul sau ONG-ul intentează acţiunea pentru a obţine respectarea legislaţiei
de mediu.
Taxa de stat, de a cărei achitare este scutit reclamantul este percepută de la pârât,
proporţional cerinţelor satisfăcute ale acţiunii.
De menţionat, că distribuirea între părţi a cheltuielilor judiciare are loc în felul următor:
instanţa de judecată obligă partea care a pierdut procesul să achite părţii, în folosul căreia a fost
pronunţată hotărârea, să achite toate cheltuielile suportate de către aceasta în legătură cu procesul
judiciar. În cazul în care acţiunea a fost satisfăcută parţial, atunci cheltuielile judiciare sînt

738
recuperate reclamantului proporţional cerinţelor acţiunii care au fost satisfăcute, iar pârâtului –
proporţional cerinţelor respinse ale reclamantului.
Şedinţa de judecată, în cadrul căreia are loc examinarea pricinii civile are patru părţi
componente:
1. Partea pregătitoare a şedinţei de judecată;
2. Judecarea pricinii în fond;
3. Susţinerile verbale;
4. Adoptarea şi pronunţarea hotărârii.
Hotărârile instanţei de fond pot fi contestate cu apel. Hotărârile instanţei de apel pot fi
contestate cu recurs.

V. Participarea Inspectoratului Ecologic de Stat în cadrul examinării pricinilor

privind încălcarea legislaţiei ecologice.
A) Temeiul şi scopul participării Inspectoratului Ecologic de Stat în procesul civil.
În conformitate cu prevederile art.16 lit. ”i”, art.27 lit. ”b”, ale Legii Republicii Moldova
privind protecţia mediului înconjurător, Inspectorul de Stat pentru ecologie poate înainta acţiuni
civile împotriva organelor de stat, întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor şi persoanelor
fizice, care au cauzat daune statului prin poluarea mediului şi folosirea neraţională a resurselor
naturale.
Aşadar, Inspectoratul Ecologic de Stat (IES) poate adresa instanţei de judecată
competente acţiuni civile în cazul cauzării daunelor mediului înconjurător prin poluarea acestuia
şi folosirea neraţională a resurselor naturale.
Apărarea drepturilor ecologice prin intermediul acţiunilor civile poate avea loc atît în
scopul reparării prejudiciului cauzat mediului, ca rezultat al poluării lui şi folosirii neraţionale,
cît şi în scopul prevenirii cauzării acestui prejudiciu (art.3, lit. „c” al Legii privind protecţia
mediului înconjurător). Deci, acţiunea civilă poate fi adresată instanţei de judecată nu numai în
cazul cauzării prejudiciului, ca acţiune terminată, dar şi în cazul efectuării acţiunilor
(inacţiunilor), care ar putea cauza prejudicii mediului în viitor.
O atare concluzie rezultă atît din actele normative menţionate, cît şi din prevederile
Codului civil al Republicii Moldova (în continuare CC RM).
La rând cu alte metode de apărare a dreptului, art.11 CC RM, adoptat la 6 iunie 2002,
enumără de asemenea repararea prejudiciilor cauzate (lit. ”g”), şi suprimarea acţiunilor prin care
se încalcă dreptul sau se creează pericolul încălcării lui (lit. ”b”).
În conformitate cu art.1400 CC, pericolul cauzării în viitor a unui prejudiciu, dă temei
interzicerii faptelor care pot genera un astfel de pericol.
Dacă prejudiciul este o consecinţă a exploatării întreprinderii, instalaţiei sau a unei
activităţi de producţie, ce continuă să cauzeze daune sau să ameninţe cu producerea unui nou
prejudiciu, instanţa de judecată poate să oblige pârâtul, pe lângă repararea prejudiciului, să-şi
înceteze activitatea dacă încetarea nu contravine interesului public.
Acţiunea în apărarea drepturilor ecologice este înaintată de către IES în baza art.art.7
alin.2, 73 al Codului de procedură civilă al Republicii Moldova. Este necesar de menţionat că
principala formă de participare în cadrul procesului civil al IES este apărarea drepturilor şi
intereselor altor persoane care sunt subiecţi ai raportului juridic material, adică a intereselor
statului şi societăţii. IES poate participa în cadrul procesului şi în calitate de parte (reclamant ori
pârât), atunci când este subiect al raportului juridic material litigios, adică când este titularul
nemijlocit al drepturilor şi intereselor apărarea cărora este adresată instanţelor judecătoreşti.
Participarea în cadrul procesului civil a IES în forma apărării drepturilor şi intereselor altor
persoane, adică a statului şi societăţii, are unele particularităţi, fapt ce a determinat reglementarea
aparte în legislaţia procesual-civilă.
IES, ca organ statal, face parte din cercul participanţilor la proces care au o cointeresare
procesuală în soarta procesului. Acest organ participă la proces din numele propriu, dar în

739
apărarea intereselor statului şi societăţii. Scopul participării este contribuţia pe care o aduce acest
organ la adoptarea unei hotărîri mai favorabile pentru subiectul în interesul căruia participă.
IES participă în instanţa de judecată în virtutea competenţei sale, stabilite de lege (este
vorba de actele normative, care reglementează activitatea IES).
IES participă în apărarea altor persoane (a statului şi societăţii) în temeiul obligaţiilor
stabilite prin normele legislaţiei ecologice.
Deci, ca temei pentru participarea IES în cadrul procesului civil serveşte cointeresarea în
soluţionarea legală a litigiului, reieşind din funcţiile şi obligaţiile stabilite de lege şi alte acte
normative, care determină competenţa IES.
În conformitate cu art.26, alin.1 al Legii privind protecţia mediului înconjurător, IES are
funcţia de exercitare a controlului de stat asupra respectării legilor şi altor acte normative în
problemele protecţiei mediului şi folosirii resurselor naturale.
IES în persoana Inspectorului principal de Stat al Mediului şi Inspectorilor principali zonali
ai mediului, iar în absenţa lor adjuncţii lor au dreptul (dar şi obligaţia) de a înainta pretenţii
persoanelor fizice şi juridice, inclusiv străine, pentru repararea prejudiciilor cauzate mediului ca
rezultat al poluării lui şi folosirii neraţionale a resurselor naturale (art.27, alin.1, lit.”b” al Legii
cu privire la protecţia mediului). Reieşind din această funcţie IES, ca organ împuternicit de către
stat în vederea protecţiei mediului şi folosirii resurselor naturale, înaintează instanţelor
judecătoreşti competente acţiuni civile din nume propriu, dar în interesul statului ori de câte ori
are loc încălcarea drepturilor ecologice.
B) Înaintarea acţiunii
Acţiunile privind repararea prejudiciului cauzat mediului pot fi înaintate de către IES,
Agenţiile Ecologice Teritoriale, iar cererile de chemare în judecată prin care se oformează aceste
acţiuni urmează a fi semnate respectiv, de către Inspectorul principal de Stat al mediului,
inspectorii principali zonali ai mediului, iar în absenţa lor, de către adjuncţii lor, fără care-va
împuterniciri.
Alte persoane – inspectorii superiori de stat, inspectorii de stat, inspectorii superiori zonali
şi inspectorii zonali ai mediului pot semna cereri de chemare în judecată, numai dacă această
împuternicire este prevăzută de procura eliberată în modul corespunzător de către Inspectoratul
Ecologic de Stat ori Agenţiile Ecologice Teritoriale.
La înaintarea acţiunii de către IES urmează a fi respectate cerinţele legislaţiei procesuale.
Înaintarea acţiunii, privind repararea prejudiciului cauzat mediului se efectuează prin depunerea
cererii de chemare în judecată în conformitate cu prevederile CPC RM.

740
741
742
i1
Ведомости Верховного Совета СССР.-1989. - №25.
2
Vezi Гражданское право капиталистических государств / Под. ред. Е.А.Васильева. - Москва, -1993, р.335
3
Monitorul Oficial al Republicii Moldova.-2002.-nr.82-86
4
Monitorul Oficial al Republicii Moldova.-2003.-nr.163-166
5
Curtea Supremă de Justiţie. Culegere de hotărîri explicative. – Chişinău, 2002.