Altruism

Definiţie:Devotament faţă de celălalt care-i permite subiectului să iasă dintr-un conflict.

Discutarea definiţiei:
Este evident că altruismul, care se aplică fără distincţie celorlalţi (mai puţin în cazul plăcerii de
substituţie, după cum vom vedea în cele ce urmează), trebuie delimitat de prietenia sau iubirea
nutrite pentru o persoană anume. Devotamentul, chiar sacrificiul pentru o fiinţă iubită nu au
nimic de-a face cu această apărare.
Adevăratul altruism ca apărare se sprijină pe patru fundamente, legate fiecare de rezolvarea
unui conf1ict. Acest altruism poate fi:
— un tip special deformaţiune reacţională. Culpabilitatea care se leagă de agresivitatea sau
ostilitatea refulate este aici evitată graţie altruismului;
— un mijloc de a evita agresivitatea, sursă de conf1ict, la fel ca în cazul anterior. Soluţia este
însă diferită: în loc să fie refulată, agresivitatea este deplasată către scopuri „nobile”
(altruiste);
— o plăcere „prin procură „. Conflictul se leagă aici de o plăcere pe care subiectul şi-o
refuză lui însuşi, ajutându-i însă pe ceilalţi să o obţină. Subiectul altruist resimte astfel o
satisfacţie, graţie identificării cu persoana beneficiară;
— o manifestare a masochismului. Întrucât conf1ictul este legat de orice satisfacţie pe care şi-
o acordă subiectul, în acest caz sunt căutate sacrificiile legate de altruism.
În cazul altruismului ca formaţie reacţională, Freud susţine că s-ar produce „o transformare
a egoismului în altruism”, sub influenţa societăţii. Este vorba de o transformare iluzorie a
egoismului şi a cruzimii în contrariul lor: altruism şi compasiune. Pulsiunile ostile nu au dispărut,
dar ele sunt refulate şi menţinute active de tendinţele inverse. Împărtăşind acest punct de vedere,
A. Freud consideră că nu bunătatea, ci „răutatea inimii” se află la originea altruismului (Sandler,
1985/1989).
Iată care sunt principalele caracteristici ale altruismului ce o animă pe acea pacientă a Annei
Freud al cărei caz este raportat de Sandler (1985/1989). Unei exagerări caricaturale a reprimării
cruzimii i se asociază interesul pe care-l suscită la această pacientă agresivitatea refulată. În timp
ce, pe de o parte, ea împinge refuzul de a face vreun rău cuiva până acolo încât nu numai că
devine vegetariană, dar îşi propune să nu mai mănânce nici măcar legume (într-atât o doare
soarta lor!), pe de altă parte, ea resimte o fascinaţie deosebită pentru reportajele despre lagăre de
concentrare şi închisori. Acest lucru ne face să ne întrebăm dacă interesul ei morbid nu trădează
de fapt reizbucnirea, într-un cu totul alt domeniu, a cruzimii pe care ea se străduieşte să o
refuleze.
A. Freud a pus în evidenţă efectul benefic pe care-l poate avea altruismul ca mijloc de
evitare a agresivităţii. Acest mecanism permite crearea unui mijloc de a te debarasa de o
agresivitate pe care nu o accepţi. Dacă faptul de a te bate pentru altcineva este mai puţin
culpabilizant decât a te lupta pentru propriile interese, plăcerea poate fi totuşi aceeaşi.Astfel,
putem vedea o funcţionară, total dezinteresată în ceea ce o priveşte, apărând cu vehemenţă
drepturile unei colege; sau un binefăcător luptând din răsputeri să obţină bani pe care-i va dărui
altora.
Altruismul de tipul plăcerii de substituţie arată, după cum subliniază A. Freud, că acest
mecanism poate avea o funcţie de suplinire: ea constă în a-i facilita altcuiva obţinerea unei
plăceri pe care subiectul şi-o refuză sieşi, obţinând astfel o satisfacţie pe cale ocolită. Unii
părinţi, remarcă A.Freud (1936/1993), speră că descendenţii lor, mai dotaţi decât ei, vor accede
la reuşita, in special,care ei o visau pentru ei înşişi, dar care nu şi-a găsit împlinirea.Pot scăpa de
sentimentul de frustrare graţie succesului obţinut de fiii lor. Freud (1914/1985) face o remarcă
asemănătoare atunci când notează că, nu de puţine ori, copilul este destinat să împlinească visele
nerealizate ale părinţilor: „El are să fie un om mare, un erou, în locul tatălui; ea se va căsători cu
un prinţ, aducând o compensaţie târzie la dezamăgirile mamei (...). Iubirea arătată de părinţi, atât
de emoţionantă şi, în fond, atât de copilărească, nu este altceva decât o formă de narcisism”.
Altruismul ca manifestare a masochismului. Pornind de la constatarea că altruismul poate fi
cauza unor sacrificii dureroase, A. Freud şi-a pus întrebarea dacă masochismul nu este cumva o
componentă a acestuia (este vorba de masochismul moral descris de Freud, 1924b/1974, şi nu de
masochismul sexual). Ea are în vedere cazul unei persoane având o părere aşa de proastă despre
sine, încât îşi refuză dreptul la vreo plăcere şi preferă ca o altă persoană — mai bună decât ea —
să obţină această satisfacţie (Sandler, 1985/1989). Iată o situaţie care aminteşte de plăcerea „prin
procură” (subiectul îi facilitează altcuiva obţinerea unei plăceri pe care ar dori-o pentru sine şi
obţine o anumită satisfacţie din această atitudine). Spre deosebire de masochism, în acest caz este
urmărită suferinţa (imposibilitatea de a obţine plăcerea), şi nu satisfacţia de substituţie. Baza
altruismului este aşadar alta.
Biografia Madeleinei, pacientă pe care Janet a studiat-o îndelung în De l‘angoisse â l‘extase
(1926/1975, vol. I), se constituie într-un exemplu de altruism bazat pe masochism. Pe când era
foarte tânără, într-o noapte, Madeleine a fost avertizată de o voce că va trebui „să sufere de toate
durerile celorlalţi oameni”. Timp de douăzeci de ani ea îşi va da toată silinţa în această direcţie.
Sub titlul Idealul nefericirii, Janet descrie rătăcirile acestei femei care nu are decât un scop: să le
vină în ajutor celor sărmani, „fiind mai săracă decât săracii” şi gustând „voluptatea lipsurilor”. În
cele din urmă, va fi internată la spitalul parizian Salpétrière, suferind, după cum ne spune Janet,
de un delir psihastenic însoţit de îndoieli şi obsesii.
Clivaj (al eului, al obiectului)

Definiţie:Acţiunea de separare, de divizare a eului (clivajul eului) sau a obiectului (clivajul

obiectului) sub influenţa unei ameninţări angoasante, acţiune având ca rezultat coexistenţa
celor două părţi astfel separate care nu se cunosc între ele, în condiţiile în care formaţia de
compromis este imposibilă.
Discutarea definiţiei:
Fie că are loc în interiorul eului sau se produce în raport cu obiectul, mecanismul clivajului
răspunde unei nevoi a subiectului de a-şi domina angoasa prin două reacţii simultane şi opuse,
una căutând satisfacerea, cealaltă ţinând cont de realitatea frustrantă. Acest procedeu care
serveşte ca soluţie în caz de ambivalenţă conflictuală este în general reversibil şi temporar,
apărând în mod normal încă de la începuturile vieţii psihice. El joacă un rol organizator
important, dar, împins Ia extrem, poate avea un caracter destructurant şi periculos.
Graţie capacităţii de discriminare şi de atenţie pe care o dezvoltă, clivajul permite organizarea
emoţiilor, a senzaţiilor, a gândurilor sau obiectelor, condiţie prealabilă a oricărui proces de
integrare şi socializare. Mecanism ce elimină confuzia, întrucât instaurează o primă separare,
clivajul ocupă un loc special de-a lungul întregii vieţi, fiind implicat, de pildă, în posibilitatea de
a observa o emoţie sau de a o da pur şi simplu deoparte pentru a putea gândi sau pentru a
construi o judecată. Mai mult decât în cazul altor mecanisme de apărare, rolul său este
eminamente pozitiv în structurarea vieţii psihice, ca şi în instaurarea de moduri relaţionale.
Proces de separare, clivajul inaugurează demarcaţia dintre un aparat psihic diferenţiat şi
primele relaţii obiectuale marcate de ambivalenţă.
Propunem două exemple, primul destinat să ilustreze clivajul eului, iar al doilea, clivajul
obiectului
Un „om obişnuit”, soţ şi tată exemplar, muncitor bun, despre care nu se ştia să aibă vreun
trecut psihiatric sau judiciar, a strangulat mai multe prostituate într-un interval de câteva luni,
„după care s-a autodenunţat, în speranţa că astfel va pune capăt coşmarurilor în care i se
arătau acele femei, vii. A fost arestat imediat, spre marea Iui mirare, întrucât nu credea să fi
săvârşit o faptă gravă”. Acest bărbat avusese carenţe familiale infantile şi trecea prin unele
probleme conjugale, ceea ce nu lămurea însă cu nimic motivaţiile unor asemenea crime, pe
care nici el nu le cunoştea.
Clivajul eului poate explica parţial această conduită agresivă exagerată şi absurdă. Se
observă aici coexistenţa a două poziţii antagoniste ce rămân străine una alteia: prima ţine cont de
realitate, iar cealaltă, sub influenţa pulsiunilor, „desprinde eul de realitate” (Freud, 1938/1987).
În concluzie, există două persoane în una singură, persoane care se ignoră reciproc: cea care
trece la act, în cea mai brutală realizare pulsională a sa, şi cea care, ţinând cont de realitate,
trăieşte „ca toată lumea” şi, hăituită în vis de imaginea victimelor sale, se prezintă la organele de
poliţie. Cu prilejul proceselor sau expertizelor judiciare, mulţi subiecţi mărturisesc că nu se
recunosc în actul criminal, ca şi cum ar fi vorba despre o cu totul altă persoană, fapt care
depăşeşte cu mult limitele unei deculpabilizări utilitare.
 Pentru a ilustra clivajul obiectului, să ne inspirăm din rezumatul clinic al terapiei aplicate
unui copil (Winnicott, 1977/ 1980):
Gabrielle (doi ani şi patru luni) are o soră mai mică, în vârstă de şapte luni. „The Piggle”
(„Chip frumos”), cum o supranumeşte cu afecţiune familia, îşi îngrijorează anturajul prin
timiditate, tulburări de somn şi „frământări” care o ţin trează toată noaptea: după spusele fetiţei,
o „mamă neagră” vine şi o persecută, vrea s-o alunge din pat, s-o arunce în toaletă.
Gabrielle explică foarte bine coexistenţa în ea a unei mame binevoitoare alături de mama „cu
faţa neagră, tare, tare urâtă”. La întrebarea psihanalistului dacă fetiţa detestă acest personaj
malefic, ea răspunde: „Mama ştie bine”, apoi adaugă: „Nu ştiu ce mi se-ntâmplă. Doamne, sunt
alungată din pat de mama neagră şi am un pat aşa de bun (nice). Nu, Piggle, n-ai un pat bun. Nu,
Piggle, n-ai un pat bun”. Winnicott remarcă faptul că, în timp ce face această evocare, Gabrielle,
înfuriată împotriva mamei, se află în lumea ei imaginară.
Este uşor să recunoaştem clivajul obiectului (aşa cum l-a descris M. Klein) ca urmare a fricii
de obiectul matern în chiar această reprezentare a unei „mame negre”, aspect „rău” contopind
mama imaginară cu cea reală, partea „rea” separată de partea „bună” cu care copilul este în
măsură să păstreze în mod real un contact pozitiv în cotidian. Copilul judecă bine, distingând-o
în discursul său pe adevărata mamă, care „ştie” de înfiorătoarea mamă imaginară. Putem nota
justa intuiţie a copilului, care simte că această mamă „rea” este o producţie a propriei sale vieţi
psihice, de vreme ce, într-o scrisoare a mamei ce reda spusele fetiţei, „mama neagră trăieşte în
burta copilului, putem vorbi cu ea la telefon, de multe ori este bolnavă şi se însănătoşeşte greu”.
Astfel este necesar un „obiect bun”, salvator, care, în persoana lui Winnicott, ajută copilul să-şi
constituie nişte bune imagini parentale. Pe măsură ce starea copilului se va îmbunătăţi, vom
asista la disiparea proiecţiilor acestor personaje fantasmatice înspăimântătoare rezultând din
clivaj, care parazitau relaţia mamă — copil.
Prin procesul clivajului, terapeutul poate deveni purtătorul unor aspecte negative ale
obiectului, în scopul protejării părintelui „bun”, extern sau intern. Declaraţiile Melaniei Klein
(1932/1978), evocând experienţa sa de terapeut cu micuţa Ruth, sunt revelatoare în această
privinţă: „Când era lăsată singură cu mine, i se părea că mama cea «bună» o abandona, iar
spaima faţă de mama «care o pedepsea» trecea asupra mea”. Meltzer (1967/ 1971) subliniază că,
în anumite momente, tocmai din cauza acestui profund clivaj al obiectului, „psihanalistul este
doar un W.C.” (toiled-breast, adică un sân-toaletă), în vreme ce toate elementele „bune” vin din
partea mamei, a stăpânului, a fraţilor şi surorilor, precum şi din partea prietenilor copilului.
Aceste diferite exemple tind să arate în ce măsură ambivalenţa iubire —ură este la originea
clivajului obiectului, oricare ar fi el.
Formaţiunea reacţională

Definiţie:Modificare a caracterului permiţând o economie a refulării, având în vedere faptul că

unor tendinţe inacceptabile le sunt substituite tendinţe care devin permanente. (Termenul se
foloseşte atât la singular, cât plural.)
Discutarea definitiei:
Scrierile lui Freud permit alcătuirea unei liste aproape complete de trăsături de caracter
reacţionale. Între ele găsim ceea ce Freud (1905/1987) numeşte „contra-forţe psihice” sau „diguri
psihice” împotriva tendinţelor sexuale perverse care se manifestă la individul aflat în perioada
primei copilării. Este vorba de dezgust, pudoare şi morală, precum şi de o serie de trăsături legate
de „caracterul anal”, altfel spus de „triada curăţeniei”, descrisă de Freud (1908a/1974) astfel:
anumite persoane „sunt extrem de ordonate, de econome şi de încăpăţânate (...). Caracterul
econom poate evolua spre avariţie; încăpăţânarea se transformă în sfidare, de care se ataşează cu
uşurinţă tendinţa spre furie şi spiritul vindicativ (...); aceste trei trăsături de caracter, într-un fel
sau altul, sunt interdependente”.
Într-adevăr, formaţiunile reacţionale citate de Freud au un punct comun: sunt valorizate de
societate. Această caracteristică a fost evidenţiată de Bergeret (1972/1986), care precizează că
formaţiunea reacţională se dezvoltă „în folosul valorilor promovate de contextele istorice, sociale
şi culturale”. Rămâne să precizăm că nu orice trăsătură de caracter este datorată acestui
mecanism de apărare (la fel cum nu orice uitare este datorată refulării).
Freud utilizează pentru prima dată termenul „formaţiune reacţională” în 1905, în Trei studii
privind teoria sexualităţii. El evocase însă deja, în primele sale lucrări dedicate nevrozei
obsesionale (1896/1974), scrupulozitatea, ruşinea şi neîncrederea în sine observate la pacienţii
săi.
Termenul revine de mai multe zeci de ori în scrierile lui Freud. În Compendiu de psihanaliză
(1940/1967), Freud aminteşte că tendinţele sexuale eliminate (tendinţele pregenitale) formează
trăsături de caracter. Toate studiile ulterioare despre mecanismele de apărare integrează
formaţiunea reacţională, cu câteva mici imprecizii (semnalate mai sus) în definirea ei.
Să analizăm cazul unei fetiţe de 10 ani, Isabelle, caz studiat de Corman în mai multe scrieri
ale sale. La Isabelle, mecanismul formaţiunii reacţionale a apărut brusc, în urma unei cenzuri
parentale prea severe. S-a produs astfel un efect de blocaj, în timp ce, în mod normal, schimbarea
caracterului unui copil care se socializează are loc progresiv. Corman estimează că acest caracter
instantaneu este indiciul unei formaţiuni reacţionale patologice (1973).
Isabelle a manifestat încă de la 5 ani anumite „tendinţe erotice foarte accentuate, atingându-
se fără nici o pudoare şi mergând până la a-i cere mamei să o mângâie pe pântece. Era vioaie, dar
dezordonată şi murdară. La şapte ani, s-a schimbat brusc, spălându-se foarte des pe mâini şi
manifestând obiceiuri de ordine şi curăţenie ce contrastau în mod straniu cu felul ei anterior de a
fi. Să subliniem că, dacă înainte se arăta fără pudoare goală în faţa celorlalţi, mai târziu a
dobândit un sentiment acut al ruşinii, ajungând să spună: „Nu vreau să mai fac treaba mare
pentru că-i un lucru murdar; aş vrea să nu trebuiască deloc să o fac” sau „Aş vrea ca toată partea
corpului dintre buric şi genunchi să nu existe, pentru că ea nu serveşte decât la lucruri murdare”
(1974). Isabelle nu-şi mai dădea jos chiloţelul pentru că-i era silă să-l atingă, îşi mustra aspru
surioara dacă uita să şi-l pună pe al său şi-i spunea că săvârşeşte păcatul necurăţeniei (1972).
Putem evidenţia, în acest caz, o formaţiune reacţională intensă împotriva pulsiunilor erotice.
Or, Isabelle şi-a surprins în repetate rânduri părinţii făcând dragoste în plină zi, ceea ce explică
senzualitatea sa trezită înainte de vreme. La şcoală, în ciuda unui bun nivel intelectual, ea nu
obţine decât rezultate medii, fiind neîncetat distrasă şi tulburată de nevroza de scrupul care s-a
dezvoltat ca reacţie la tendinţele sale erotice primitive.
Nu putem vorbi însă de patologie şi în cazul următor, prezentat de Marc (1987), care arată că
pulsiunile refuzate (aici, agresivitatea) izbucnesc din când în când intempestiv. Autorul redă
mărturia unui bărbat de 30 de ani care, după 4 ani de psihanaliză, a conştientizat caracterul
reacţional al inalterabilei sale amabilităţi:
„Am descoperit, în timpul analizei, cât de tare îmi reprimam agresivitatea. Înainte, toată lumea
mă vedea ca pe o persoană foarte amabilă, foarte blândă; eram practic incapabil să zic «nu», să
mă opun direct cuiva, eram terorizat de violenţă; totodată, aveam uneori accese de violenţă şi de
furie incontrolabilă, care mă lăsau descumpănit, cu un sentiment intens de culpabilitate”.
Analizatul îşi continuă reflecţia despre el însuşi, remarcând că acum reuşeşte să-şi apere
punctul de vedere fără angoasă şi că, în paralel, accesele sale de furie sunt mai rare. De
asemenea, el se simte mai dinamic, întrucât energia pe care o utiliza în reprimarea agresivităţii îi
stă acum la dispoziţie.