Ar fi la fel de greşit să credem că obiectivele elaborate de aceste adunări ar

constitui nişte idealuri permanente, platonice, care plutesc undeva, într-o ţară metafizică
Inexistentă. Ele trebuie privite mai degrabă ca nişte indicatoare de direcţie cu caracter
temporar, nişte obiective largi valabile numai pentru o perioadă de timp limitată şi menite
să joace un rol consultativ pe lângă reprezentanţii politici aleşi ai comunităţii sau naţiunii.
Cu toate acestea, asemenea evenimente orientate spre viitor şi care formează
viitorul ar putea avea un impact politic uriaş. Într-adevăr, ele s-ar putea dovedi a fi
salvarea întregului sistem al reprezentării politice, sistem aflat în prezent într-o criză
acută.
Masa alegătorilor actuali este atât de departe de contactul cu reprezentanţii săi aleşi,
chestiunile abordate sunt atât de tehnice încât chiar şi cetăţenii instruiţi din rândul
burgheziei se simt excluşi fără speranţă din procesul de stabilire a obiectivelor. Din cauza
accelerării generalizate a vieţii, în intervalul dintre două alegeri se întâmplă atât de multe
lucruri şi cu o viteză atât de mare încât omului politic îi este din ce în ce mai greu să dea
socoteală „oamenilor de casă”. Şi, mai mult decât atât, aceşti oameni de casă se schimbă
şi ei fără încetare. În teorie, alegătorul nemulţumit de comportarea reprezentantului său
poate vota contra lui la alegerile viitoare. În practică însă, pentru milioane de oameni
chiar şi acest lucru este imposibil. Mobilitatea face ca mase întregi de oameni să
părăsească regiunea, lipsindu-se uneori chiar de drepturi civile. Numărul noilor veniţi în
regiune este de-a dreptul impresionant. Omul politic constată din ce în ce mai des că se
adresează unor figuri noi. S-ar putea să nu trebuiască niciodată să dea socoteală de faptele
sale sau de promisiunile făcute unei serii anterioare de alegători.
Şi mai dăunătoare pentru democraţie sunt limitele temporale ale jocului politic.
Orizontul politic al politicianului nu depăşeşte de obicei alegerile următoare. Congresele,
dietele, parlamentele, consiliile municipale – organismele legislative în general – nu
dispun de timpul, resursele sau formele organizatorice necesare pentru a gândi cu toată
seriozitatea la viitorul pe termen lung. Cât despre cetăţean, ultimele lucruri În legătură cu
care este vreodată consultat sunt obiectivele mal largi şi mal îndepărtate ale comunităţii,
ale statului sau naţiunii sale.
Se poate ca alegătorul să fie solicitat să-şi spună părerea despre diferite
chestiuni concrete, dar niciodată despre forma preferabilă de viitor. Într-
adevăr, nicăieri în viaţa politică nu există o instituţie prin care omul de pe stradă să-şi
poată exprima ideile sale despre modul cum ar trebui să arate viitorul îndepărtat.
Niciodată nu i se cere să se gândească la aceasta, iar în rarele ocazii când o face nu există

o cale organizată pentru ca el să-şi poată face cunoscute ideile sale în arena politică. Rupt
de viitor, el devine un eunuc politic.
Din aceste cuvinte, precum şi din altele, ne îndreptăm în goană spre o prăbuşire
fatală a întregului sistem al reprezentării politice. Pentru ca legislaturile să
supravieţuiască cât de cât, ele vor trebui să stabilească noi legături cu alegătorii lor, noi
legături cu viitorul. Adunările pentru viitorul societăţii vor putea furniza mijlocul de
stabilire a unei legături între legislator şi baza lui de masă, între prezent şi viitor.
Convocate la intervale frecvente şi regulate, asemenea adunări s-ar putea dovedi în
măsurarea voinţei poporului un instrument mai sensibil decât oricare altul existent în
prezent. Însăşi convocarea unor asemenea adunări ar atrage în circuitul vieţii politice
milioane de cetăţeni care în prezent o ignoră. Confruntându-i pe oameni cu viitorul,
cerându-le să se gândească cu cea mai mare seriozitate atât la propriile lor destine cât şi la
traiectoriile noastre publice în curs de accelerare, vom ridica o serie de aspecte etice
esenţiale.
Însuşi faptul de a pune asemenea probleme oamenilor se va dovedi salvator.
Procesul de evaluare socială va întări şi va purifica o populaţie plictisită de moarte de
discuţiile tehnice despre modul de a ajunge într-un loc în care nu este sigur că ea vrea să
ajungă. Adunările pentru viitorul societăţii ne vor ajuta să clarificăm deosebirile care ne
despart cu o forţă tot mai mare în societăţile noastre puternic fragmentate; de asemenea
vor identifica nevoile Sociale obişnuite – o bază potenţială pentru unităţi temporare. În
felul acesta vor strânge laolaltă diverse forme de organizare într-un cadru inedit, din care,
fără îndoială, vor rezulta noi mecanisme politice.
Dar cel mai important lucru este că adunările pentru viitorul societăţii vor contribui
la deplasarea culturii spre o viziune temporală cu un caracter supraindustrial mai
accentuat. Concentrând măcar o dată atenţia oamenilor asupra obiectivelor pe termen
lung, şi nu numai asupra programelor imediate, cerându-le să aleagă viitorul preferabil
dintr-un şir de variante posibile, aceste adunări ar putea dramatiza posibilităţile de
umanizare a viitorului, posibilităţi la care mult prea mulţi au şi renunţat, considerându-le
pierdute. Procedând astfel, adunările pentru viitorul societăţii vor putea descătuşa forţe
constructive puternice, forţele evoluţiei conştiente.
Tendinţa de accelerare declanşată de om a devenit în prezent cheia
întregului proces evoluţionist de pe glob. Ritmul şi direcţia evoluţiei altor specii,
supravieţuirea lor depind de hotărârile luate de om. Şi totuşi nimic nu este inerent în
procesul evoluţionist care să garanteze supravieţuirea omului.
În trecut, în succesiunea diverselor etape ale evoluţiei sociale, omul devenea
conştient de diversele evenimente de obicei după ce ele se produceau, şi nu înainte.
Schimbarea fiind lentă, el se putea adapta în mod inconştient, „organic”. În prezent
adaptarea inconştientă nu mai corespunde. Dispunând de puterea de a modifica genele, de
a crea noi specii, de a popula planetele sau de a depopula Pământul, omul trebuie acum să
controleze evoluţia în mod conştient. Evitând şocul viitorului pe parcursul schimbărilor,
el trebuie să domine evoluţia şi să modeleze viitorul pentru a satisface nevoile umane. În
loc să se revolte contra lui, el trebuie chiar din acest moment să-l anticipeze şi să-l
proiecteze.
Iată, aşadar, care este scopul final al prospectivei sociale, nu simpla depăşire a
tehnocraţiei şi înlocuirea ei cu o planificare mai umanizată, mai clarvăzătoareşi mai
democrată, ci supunerea procesului de evoluţie conducerii conştiente a omenirii. Căci
acesta este momentul suprem, hotărâtor din istorie, în care omul fie că învinge procesul
schimbării, fie că dispare, momentul în care dintr-o unealtă inconştientă a evoluţiei el
devine fie victima, fie stăpânul ei.
O provocare de asemenea proporţii ne cere o atitudine cu totul nouă şi mult mai
raţională faţă de schimbare. Cartea de faţă are drept protagonist schimbarea, mai întâi în
calitate de ticălos potenţial şi apoi de erou potenţial. Cerând moderarea şi regularizarea
schimbării, ea a cerut de fapt noi schimbări revoluţionare. Acest lucru este mai puţin
paradoxal decât pare. Schimbarea este esenţială pentru om, la fel de esenţială acum, în
cea de-a 800-a generaţie, ca şi în prima. Schimbarea înseamnă viaţă. Dar schimbarea
exagerată, nedirijată şi nestăpânită, schimbarea accelerată care nimiceşte nu numai
mijloacele de apărare fizică ale omului, dar şi procesele sale decizionale, o asemenea
schimbare este duşmana vieţii.
De aceea, primul lucru şi cel mai presant pe care trebuie să-l facem noi înainte de a
începe să dirijăm destinul nostru evoluţionist, înainte de a construi un viitor umanizat este
acela de a stăvili acceleraţia frenetică care supune mulţimile primejdiei şocului viitorului
şi care totodată intensifică toate problemele cărora trebuie să le facă faţă.
Nu există o cale uşoară de a trata această creştere năvalnică, acest cancer al istoriei.
Nu există un leac magic pentru a vindeca boala fără precedent pe care o poartă pe urmele
sale: şocul viitorului. Eu am sugerat

16
Lumea a început să fie „ordonată” prin intermediul formelor de mo-delare, reflectare sau
reproducere a realităŃii, graŃie exerciŃiului facultăŃilorcognitive. Pe fondul logicii noŃionale
devenită clasică, către începutulsec. XX s-au instituit treptatşi alte discipline precum logica
simbolică,matematică sau cea speculativă, fiecare propunând un limbaj specific5.
Limbajul simbolic (al logicii matematice) se referă la realitateaimediat înconjurătoare, la
obiectele sale aflate în diferite raporturi princare alcătuiesc stări de fapt6. Prin precizarea
alcătuirilor desemnate destările de fapt, lucru posibil prinmodelarea realităŃii (în care
există obună corespondenŃă între elementele stării de faptşi cele ale modelului),se răspunde
la întrebarea cum este realitatea.
Spre deosebire, limbajul noŃional, propus de logica tradiŃională,nu se mai referă la
raporturile dintre obiecte, ci la ceea ce este fiecareobiect, la esenŃa sa. Acest limbaj permite
reflectarea realităŃii, proces încare corespondenŃa dintre elementele realităŃiişi cele reflectate
estediluată în raport cu formele de modelare, pe măsură ce nivelul degeneralizareşi
abstractizare creşte, concomitent cu trecerea de lareflectarea perceptivă, la cea
reprezentativă ş i la cea noŃională. NoŃiu-nea, element fundamental al limbajului noŃional,
reflectă esenŃa obiectu-lui prin faptul că s-a îndepărtat considerabil de obiectele
individuale(până când nu mai corespunde nici unuia, ci tuturora), conservând dinfiecare ceea ce
este structural.
În cele din urmă, limbajul categorial, al logicii speculative, per-mite surprinderea
prefacerilor, a dinamicii în care sunt angajate obiec-tele, prin intermediul formelor de
reproducere exprimate prin categorii.Din perspectivă logică, categoria reproduce dinamic,
constitutiv,totalităŃi nedeterminate prezente, trecute sau viitoare, răspunzând laîntrebarea cum
a fost, cum esteşi cum va fi un obiect.
Prin urmare, cunoaşterea, din perspectivă logică, presupune „recons-trucŃia” cognitivă a
realităŃii, prin intermediul intelectului, al raŃiunii sauspeculaŃiunii. Acest lucru presupune
translatarea obiectelor realităŃii în„interior” fie prin model (în care se încearcă o
corespondenŃă totală întrelumeşi produsul cognitiv), fie prin noŃiune sau categorie,
adică recons-trucŃia lumii prin diferite grade de îndepărtare de individual, unicşi
5 Vezi A. Surdu, Gândirea speculativă, Paideia, Bucureşti, 2000.
6 SituaŃia în care unui obiect i se recunoaşte o determinaŃie (calitateşi relaŃie) cu alt obiect.
17
apropiere de categorial, întreg. Acest exerciŃiu a devenit posibil datorităaceloraşi surse antice, a
gânditorilor greci, prin Plotinşi discipolul Porfircare descrie ascensiunea sau coborârea în raport cu
Unicul. EsenŃa„arborelui” porfirian – un continuum logic desfăşurat între individualşicategorial
– face inteligibile sursele diferenŃelor dintre perspectiveleasupra lumii. De exemplu, un cercetă-
tor care foloseşte în special limbajulsimbolic nu va înŃelege fenomenul transcendenŃei, în timp
ce un meta-fizician nu va putea reproduce în laborator, graŃie limbajului categorial,
oanumită reacŃie chimică. Filosofia limbajului pune problema complemen-tarităŃii, darşi a
compa-tibilităŃii dintre facultăŃile gândirii implicate înlimbaj, în comunicare. Sub acest aspect s-
a instituit relativismul culturalgraŃie expertizei lingvistice ale lui Benjamin L. Whorf (vezi infra).
Forma în care un individ comunică este deseori determinantăasupra conŃinutului. Sub
aspect logic, limbajul oricărui individ reflectăbalansul dintre cele trei facultăŃi ale gândirii a
căror dezvoltare estedeterminată de întreaga istorie a personalităŃii sale. De aceea,
perspectivalogică asupra gândiriişi limbajului sunt fenomene maximal intricateşiconstituie un
important filon de cercetare al psihologiei comunicării.
Holismul, în abordarea fenomenelor comunicării, se poateconstrui pe o viziune
funcŃionalistă asupra lumii, similară celei dinmatematică. Matematica esteştiinŃa care se
ocupă cu studiul relaŃiilordintre entităŃişi nu cu natura acestora – de aceea se
întemeiază pefacultatea intelectuluişi limbajul simbolic. Din această perspectivă,
încomparaŃie cu un număr (care desemnează o mărime concretă) ovariabilă nu are
semnificaŃie în sine; are sens doar în raport cu altăvariabilă. FuncŃionalismul matematic
susŃine că nu obiectele în sinecreează realitatea ci relaŃiile dintre ele, funcŃiile acestora, cele
carealcătuiesc esenŃa percepŃiilor (după cum mişcarea nu poate fi perceputădecât ca funcŃie
între două puncte). Regăsim în această viziune esenŃaconcepŃiei intersubiectiviste, conform
căreia subiectivitatea are sensnumai în interiorul contextului relaŃional. Nici un individ nu
poateexista decât în raport cu figura celuilalt. Alter-ul reprezintă punctul
dereferinŃă „aristotelic” în definirea propriei persoane. Însă, dacă sineşialter se constituie
reciproc, cum se poate cunoaşte celălaltşi sensulcomportamentului său f ără o cunoaştere
simetrică de sine? Dupăcumun individ scos din contextul său nu poate fi înŃeles în
coordonatele
18
personalităŃii sale, comportamentul acestuia scos din contextul săurelaŃional apare ca aberant.
Pentru a face predicŃii asupra comportamen-tului unui subiect este nevoie de date reperabile,
dar mai ales repetabile.RepetiŃia constituie redundanŃa, iar fără redundanŃă fenomenele
exteri-oare par a avea o desfăşurare stocastică. Fără un model bazat pe redun-
danŃă eşuează orice încercare de înŃelegere a comportamentului uman.Prin urmare, orice
model al comunicării se fundamentează pe redun-danŃa conŃinută de fenomen. Simptomul,
spre exemplu, este un segmentcomportamental cu influenŃă asupra anturajului pacientului:
simptomuleste o funcŃie a anturajului.
Prin urmare, holismul în comunicare pune problema „câmpuluiaperceptiv” pe care
cercetătorul îl foloseşte ca fundamentşi mediator încercetarea fenomenului. Fenomene ne-
inteligibile ale comunicării suntcele raportate la câmpuri aperceptive înguste, astfel încât să nu
permităemergenŃa unor factori care ar ordona schimbul dintre surse. Teoriahaosului7şi
paradigmele holografice asupra universului8 indică necesi-tatea unor amenajări aperceptive
adecvate, chiar dacă acestea suntdeseori dificil de realizat sau chiar imposibil. Psihologia
comunicăriidesfăşoară ab initio o perspectivă holistică în care fenomenul manifeststudiat este
o fracŃiune, decupată deseori într-o manieră arbitrară, dinrealitatea în care se încadrează cu
necesitate. Concepte precum cel de
inconştient, stări ale Eului, analogicşi digital sunt construite pentru a
lua în considerare fenomenul global al comunicării.
Însă chiar dacă dobândim, graŃie redundanŃei, cunoaşterea com-portamentului celuilalt,
nu deŃinem conştiinŃa acestei cunoaşteri. Cu-noaştem sensul comportamentului celuilalt
fără a cunoaşte faptul că îl
cunoaştem – în consecinŃă modul în care îl cunoaştem. În aceste con-
diŃii, cunoaşterea implicită este ceea care ne guvernează, fără drept decontrol,
comportamentul. Acest fapt este valabil pentru orice gen decunoştinŃă dobândită despre
celălaltşi priveşte în mod special comu-nicarea.
Constituie, în consecinŃă, o necesitate de fondşi obiect de studiu
prin excelenŃă al psihologiei comunicării comunicarea asupra comuni-
cării, comunicarea asupra modalităŃii în care comunicăm.Pentru
7 J. Gleick, La théorie du Chaos, vers une nouvelle science, Flammarion, 1991.
8 M. Talbot, Universul holografic, Cartea Daath, Bucureşti, 2004.