Lucian Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii  lumină de-atunci - cine ştie?

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii Lumina ce-o simt năvălindu-mi 

şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
Lumina  "Sunt rob în temniţă!"
în piept când te vad - minunato,
e poate ca ultimul strop 
din lumina creată în ziua dintâi.
Vreau să joc! 
O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!
Să nu se simtă Dumnezeu
în mine
un rob în temniţă - încătuşat.
Pământule, dă-mi aripi:
săgeată vreau să fiu, să spintec
nemărginirea,
să nu mai văd în preajmă decât cer,
deasupra cer,
şi cer sub mine -
şi-aprins în valuri de lumină
să joc
străfulgerat de-avânturi nemaipomenite
ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,
să nu cârtească:

Lumina ce-o simt  Pământul 

năvălindu-mi în piept când te vad, 
oare nu e un strop din lumina  Pe spate ne-am întins în iarbă: tu şi eu.
Văzduh topit ca ceara-n arşiţa de soare
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă? curgea de-a lungul peste mirişti ca un râu.
Tăcere apăsătoare stăpânea pământul
Nimicul zăcea-n agonie  şi-o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund.
când singur plutea-ntuneric şi dat-a 
un semn Nepătrunsul:  N-avea să-mi spună
nimic pământul? Tot pământu-acesta
"Să fie lumină!"
neindurător de larg şi-ucigător de mut,
nimic?
O mare 
şi-un vifor nebun de lumină 
Ca să-l aud mai bine mi-am lipit
facutu-s-a-n clipa:
o sete era de pacate, de-aventuri, de doruri, de glii urechea - indoielnic şi supus -
şi pe sub glii ţi-am auzit
de patimi,
o sete de lume şi soare. a inimei bătaie zgomotoasă.

Dar unde-a pierit orbitoarea  Pământul răspundea.

1
Lucian Blaga

Gorunul  Din părul tău 

În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn Înţelepciunea unui mag mi-a povestit odată
cum bate ca o inimă un clopot de-un val prin care nu putem străbate cu
şi-n zvonuri dulci privirea,
îmi pare păienjeniş ce-ascunde pretutindeni firea,
că stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de de nu vedem nimic din ce-i aievea.
sânge.
Şi-acum, când tu-mi îneci obrajii, ochii 
Gorunule din margine de codru, în părul tău,
de ce mă-nvinge eu, ameţit de valurile-i negre şi bogate
cu aripi moi atâta pace visez 
când zac în umbra ta ca valul ce preface-n mister
şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă? tot largul lumii e urzit 
din părul tău -
O, cine ştie? - Poate că şi strig, 
din trunchiul tău îmi vor ciopli şi strig, 
nu peste mult sicriul, şi-ntâia oară simt 
şi liniştea întreaga vrajă ce-a cuprins-o magul în
ce voi gusta-o între scândurile lui povestea lui.
o simt pesemne de acum:
o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet - La mare 
şi mut
ascult cum creşte-n trupul tău sicriul, Viţe roşii,
viţe verzi sugrumă casele-n lăstări sălbatici
sicriul meu,
cu fiecare clipă care trece, şi vânjoşi-asemenea unor plopi ce-şi
strânâg în braţe prada.
gorunule din margine de codru.
Soarele în răsărit-de sânge-şi spală-n mare
lancile, cu care a ucis în goană noaptea ca pe-o
Mugurii  fiară.
Eu
Un vânt de seară stau pe ţărm şi-sufletul mi-e dus de-acasa.
aprins sărută cerul la apus S-a pierdut pe-o cărăruire-n nesfârşit şi nu-şi
şi-i scoate ruji de sânge pe obraji. gaseşte
Trântit în iarbă rup cu dinţii- drumul înapoi.
gândind aiurea-mugurii
unui vlastar primavăratic. Noi şi pământul 

Îmi zic: "Din muguri Atâtea stele cad în noaptea asta.

amari înfloresc potire grele de nectar"
şi cald din temelii tresar
de-amarul tinerelor mele patimi.
Demonul nopţii ţine parcă-n mâni pământul
şi suflă peste-o iască
năprasnic să-l aprindă.
În noaptea asta-n care cad
atâtea stele, tânărul său trup
de vrăjitoare-mi arde-n braţe
ca-n flăcările unui rug.

2
Lucian Blaga

Nebun, căldura voastră capul plin de visuri,

ca nişte limbi de foc eu braţele-mi întind, aşa îmi veţi ţinea odată
ca să-ţi topesc zăpada umerilor goi, şi urna cu cenuşa mea.
şi ca să-ţi sorb, flămând să-ţi mistui
puterea, sângele, mândria, primăvara, totul. Visez:
În zori când ziua va aprinde noaptea, frumoase mâni, când buze calde îmi vor sufla
Când scrumul nopţii o să piara dus în vânt cenuşa,
de-un vânt spre-apus, ce-o s-o ţineţi în palmi ca-ntr-un potâr,
în zori de zi aş vrea să fim şi noi veţi fi ca nişte flori,
cenuşa, din care boarea-mprăştie - polenul.
noi şi - pământul.
Şi plâng:
Liniste  veţi fi aşa de tinere atunci, frumoase mâni.

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud Nu-mi presimţi? 

cum se izbesc de geamuri razele de lună.
Nu-mi presimţi tu nebunia când auzi
În piept cum murmură viaţa-n mine
mi s-a trezit un glas străin ca un izvor
şi-un cântec cânta-n mine-un dor năvalnic într-o peşteră răsunătoare?
ce nu-i al meu.
Nu-mi presimţi văpaia când în braţe
Se spune că strămoşii cari au murit fără de îmi tremuri ca un picur
vreme, de roua-îmbrăţişat
cu sânge tânăr înca-n vine, de raze de lumină?
cu patimi mari în sânge,
cu soare viu în patimi, Nu-mi presimţi iubirea când privesc
vin, cu patima-n prăpastia din tine
vin sa-şi trăiasca mai departe şi-ţi zic:
în noi O, niciodata n-am vazut pe Dumnezeu
viaţa netrăita. mai mare!?

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud Lumina raiului 

cum se izbesc de geamuri razele de lună.
O, cine ştie - suflete,-n ce piept îţi vei cânta
şi tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
pe harfă de-ntuneric - dorul sugrumat
şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie? 
Cine ştie?
Frumoase mâni  Sfânto,
Presimt:
frumoase mâni, cum îmi cuprindeţi astăzi cu
Spre soare râd!
Eu nu-mi am inima în cap,
nici creieri n-am în inimă.
Sunt beat de lume şi-s pagân!
Dar oare ar rodi-n ogorul meu
atâta râs făr'de căldura raului?
Şi-ar înflori pe buza ta atâta vrajă,
de n-ai fi frământată, 
de voluptatea-ascunsă a păcatului?
Ca un eretic stau pe gânduri şi mă-ntreb:
De unde-şi are raiul -

3
Lucian Blaga

lumina? - Ştiu: Îl luminează iadul ce nimenea nu ştie,

cu flăcările lui! nici Dumnezeu chiar.

Trei feţe  Izvorul nopţii 

Copilul râde: Frumoaso,

"Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!" ţi-s ochii-aşa de negri încât seara
Tânărul cântă: când stau culcat cu capu-n poala ta
"Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!" îmi pare
Bătrânul tace: că ochii tăi, adânci, sunt izvorul
"Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!" din care tainic curge noaptea peste văi
şi peste munţi şi peste seşuri
Martie  acoperind pământul
c-o mare de-ntuneric.
Din caier încălcit de nouri Aşa-s de negri ochii tăi,
toarce vântul lumina mea.
fire lungi de ploaie.
Flusturatici fulgi de nea Ghimpii 
s-ar aşeza-n noroi,
dar cum li-e silă - Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam
se ridică iar odată trandafiri sălbatici.
şi zboară sa-şi găsească Aveau atâţia ghimpi,
cuib de ramuri. dar n-am vrut să-i rup.
Vânt şi-i frig - credeam că-s muguri-
iar mugurii şi-au să înflorească.
prea lacomi de lumină
işi zgulesc acum Te-am întâlnit apoi pe tine.
urechile în guler. O, câţi ghimpi, câţi ghimpi aveai!
dar n-am voit să te despoi -
Eva  credeam c-o să-nflorească.

Când şarpele intinse Evei mărul, îi vorbi Azi toate astea-mi trec 
c-un glas ce răsună pe dinainte şi zâmbesc.
de printre frunze ca un clopot de argint. Zâmbesc şi hoinăresc prin văi
Dar s-a întâmplat că-i mai şopti apoi Zburdalnic în bătaia vântului.
şi ceva la ureche Eram copil.
încet, nespus de încet,
ceva ce nu se spune în scripturi. Stalactita 

Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a şoptit anume Tăcerea mi-este duhul -
cu toate că asculta şi el. şi-ncremenit cum stau şi paşnic
Şi Eva n-a voit să-i spuna nici lui Adam. ca un ascet de piatră,
De-atunci femeia ascunde sub pleoape o taină îmi pare
şi-şi miscă geana parca-ar zice că sunt o stalactită într-o grotă uriaşă,
că ea ştie ceva, în care cerul este bolta.
ce noi nu ştim, Lin,

4
Lucian Blaga
lin,
lin - picuri de lumină
şi stropi de pace - cad necontenit
din cer
şi împietresc - în mine.
Dorul  Şi altoită pe fiinţa mea imensa lume
Seţos iţi beau mirasma şi-ţi cuprind obrajii
cu palmele-amândouă, cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.
Şi totuşi tu-mi şopteşti: "Mi-aşa de dor de
tine!"
Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi
pribeag pe-un alt pământ.
Femeie,
ce mare porţi în inimă şi cine eşti?
Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău,
să te ascult
şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,
din care înfloresc aievea - veşnicii.
Vei plânge mult ori vei zâmbi?  mă simt azi cel mai singuratic suflet,
Eu  Un singur rând mi-e rază şi putere:
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
"Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund
cresc nuferi?"
Melancolie 
Un vânt răzleţ îşi şterge lacrimile reci pe
geamuri.
Plouă.
Tristeţi nedesluşite-mi vin, dar toată durerea,
ce-o simt n-o simt în mine,
în inimă,
în piept,
ci-n picurii de ploaie care curg.
cu toamna şi cu seara ei
mă doare ca o rană.
Spre munţi trec nori cu ugerele pline.
Şi plouă.
Stelelor 
C-o mare de îndemnuri şi de oarbe năzuinţi
în mine
mă-nchin luminii voastre, stelelor
şi flăcări de-adorare
îmi ard în ochi, ca-n nişte candele de jertfă.
Fiori ce vin din ţara voastră îmi sărută
cu buze reci de gheaţă trupul.
şi-nmărmurit vă-ntreb:
spre care lumi vă duceţi şi spre ce abisuri?
Pribeag cum sunt,
şi străbătut de-avânt alerg, dar nu ştiu - unde.
o, stelelor nici voi n-aveţi
în drumul vostru nici o ţintă,
dar poate tocmai de aceea cuceriţi
nemărginirea.