TEHNICĂ FARMACEUTICĂ

CURS NR 5

CLASIFICAREA SOLUŢIILOR

1. După compoziţie pot fi:

a. Soluţii simple – conţin o singură substanţă activă (alcool
mentolat, alcool iodat).
b. Soluţii compuse – conţin 2 sau mai multe substanţe active
(Fervex – paracetamol, vitamina C, fenilefrină; Coldrex).
2. După formulare pot fi:
a. Soluţii lichide – alcool iodat, alcool mentolat.
b. Soluţii solide – din care se obţin soluţii extempore (comprimate
efervescente sau pulberi).
Exemple: Eferalgan, Calciu efervescent, Calciu pliculeţe,
Magneziu pliculeţe.
3. După modul de preparare:
a. Prin dizolvare:
- Simplă:
• la rece – smecta, calciu;
• la cald – fervex şi coldrex.
- Prin intermediar:
• pasta cu apă conţine anestezină, însă nu este
solubilă în apă. Ca urmare aceasta se solubilizează
într-o cantitate mică de alcool de 3 – 5 mililitri.
b. Prin amestecare:
- Soluţia Burow – care se obţine prin dizolvarea fiecărui
comprimat într-o cantitate de apă şi apoi amestecarea
celor 2 soluţii.
4. După modul de condiţionare:
a. Soluţii multidoză – clorocalcin, bromhexin.
b. Soluţii unidoză – Magne B6 (fiole buvabile), fervex.
5. După modul de administrare:
a. Cu măsuri dozatoare (mensura – concentraţia) – este
condiţionată de ambalajul primar.
b. Soluţii administrate în picaturi – otalgin, cistenal (ataşat
obligatoriu pipetă sau dop picurător).
c. Soluţii administrate sub formă de pensulaţii sau fricţiuni – alcool
mentolat, carmol.
6. După calea de administrare:
a. Extern – carmol, mentol, clavusin, rinofug. Soluţiile care se
aplică pe mucoase sunt soluţii de uz extern – colire, erine, ape
de gură.
b. Intern.
Prepararea soluţiilor:
Se realizează prin dizolvarea substanţelor active în solventul respectiv.
1
 1. Dizolvarea – este operaţia fizică ce constă în dizolvarea substanţei la
starea moleculară şi transferul ei într-un solvent. Dizolvarea depinde
de solubilitatea substanţei şi conduce la o fază unică care este soluţia
finală.
2. Solubilitatea – este proprietatea unei substanţe de a se dizolva în altă
substanţă numită solvent sau într-un amestec de solvenţi.
Solubilitatea poate fi:
- Simplă – care se mai numeşte completă sau totală;
- Extractivă – care se mai numeşte parţială , lasă reziduu.
3. Polaritatea – este starea prezentată la unele substanţe, în molecula
cărora există o separare parţială a sarcinilor electrice (+ cu -).
Polaritatea se produce prin 2 modalităţi:
- Prin ionizare – prin disocierea în ioni a particulelor încărcate
electric.
- Prin polaritate – datorită afinităţii dintre grupele funcţionale ale
solventului şi a substanţei de dizolvare.
Funcţie de polaritatea substanţei poate avea caracter:
a. Hidrofil – afinitate pentru apă sau afinităţile acesteia pentru
substanţele apoase.
b. Lipofil – afinitate pentru substanţe grase.
4. Substanţe medicamentoase polare sau ionizate – sunt solubile în
solvenţi polari (apă, alcool, acetonă, acid acetic, acid formic).
5. Soluţie saturată – este soluţia în care solventul este în echilibru cu
faza solidă. Dizolvarea unei substanţe într-un solvent se raportează
prin intermediul coeficientului de solubilitate.
6. Coeficientul de solubilitate – reprezintă numărul de părţi de solvent
exprimat în volume necesare pentru a dizolva o parte din substanţa
considerată, dizolvarea efectuându-se la o temperatură de 200 C ± 20
C.
Farmacopeea Română X prezintă următoarele tipuri de coeficienţi de
solubilitate:
- foarte uşor solubil;
- uşor solubil;
- solubil;
- puţin solubil;
- foarte puţin solubil;
- greu solubil;
- foarte greu solubil;
- practic insolubil.
Miscibilitatea – este proprietatea unei substanţe de a se amesteca în
orice proporţie cu solventul revăzut. Raportul dintre cantitatea de substanţă
dizolvată şi cantitatea de solvent reprezintă concentraţia soluţiei.
Concentraţia soluţiilor se poate exprima:
a. Procentuală – prin concentraţia molară.
b. Normală.
a. Concentraţia procentuală – reprezintă cantitatea de substanţă
activă raportă la cantitatea de solvent.
2
 Exemplu: O soluţie 2% înseamnă 2 grame de substanţa activa +
98 grame de solvent.
Aspectul soluţiilor – trebuie să fie limpezi şi incolore sau să prezintă
culoarea componentelor, obligatoriu lipsa particulelor insolubile.
Pentru a se obţine aceasta situaţie se elimină reziduul prin:
1. Decantare.
2. Filtrare (cea mai utilizată).
3. Centrifugare.
Filtrarea – constă în separarea fazei solide dintr-un lichid prin traversarea
unui material poros, material al căror pori formează canalicule ce realizează
filtrarea cu ajutorul unei diferenţe de presiune. Filtrarea presupune existenţa
concomitentă a 3 procese fizice:
a. Capilaritate.
b. Adsorbţie.
c. Adeziune.
Filtrarea poate fi de 2 feluri:
a. Clarifiantă – scopul ei este obţinerea unor soluţii simple.
b. Sterilizantă – concomitent cu filtrarea se realizează şi sterilizarea
soluţiei.
a. Filtrarea clarifiantă – se poate realiza prin:
• Material textil – tifon sau vată hidrofilă = GOSYPIUM
DEPURATUM.
• Materiale stratificate – hârtia de filtru, plastomeri, filtre
asociate.
• Filtre poroase – sticla friptată, porţelan poros,
membrană poroasă.
• Filtre tip membrană.
• Pulberile filtrante.
Apa – este solventul cel mai utilizat, este bine suportat de ţesuturi şi uşor
de asimilat. Nu prezintă toxicitate, este cel mai economic solvent şi prezintă o
mare capacitate de dizolvare pentru substanţe cu caracter ionic şi caracter
polar. Se prepară din apă potabilă. Conform Farmacopeea Română X prin apă
se înţelege apă distilată. Apa distilată se obţine cu ajutorul distilatorului care
elimină impurităţile solubile (săruri, substanţe organice rezultate din
metabolismul microorganismelor moarte) şi eliminarea impurităţilor mecanice
ce pot fi atât de natură organică cât şi anorganică. Prin apă proaspătă, fiartă şi
răcită se înţelege că înainte de folosire, apa distilată trebuie fiartă timp de 3 – 5
minute şi răcită la temperatura camerei. Prin expresia alcool se înţelege alcool
de 960. În celelalte situaţii se specifică concentraţia alcoolului. Conform
Farmacopeea Română X apa distilată trebuie să fie un lichid limpede, incolor,
fără miros, fără gust, pură din punct de vedere chimic şi microbiologic
(OBLIGATORIU TREBUIE SĂ FIE LIPSITĂ DE ORGANISME PATOGENE). În
100 mililitri apă nu trebuie să apară germeni de ESCHERICHIA COLI.
Prepararea soluţiilor în farmacie se realizează:
- soluţii magistrale;
- soluţii oficinale;
- diluări de soluţii industriale concentrate.
3
 Exemple: Soluţii magistrale – R. P.
Soluţii oficinale – apă oxigenată, soluţie de rivanol.
Soluţii industriale concentrate – perhidrol, apele de gură,
betadine soluţie 10%.
Betadinele este o soluţie apoasă de iod realizată prin intermediul
complexului POLIVIDON IOD.
Aparatura utilizată:
1. Sticlărie de laborator:
- pahare Berzelius;
- flacoane Erlenmaier;
- cilindri gradaţi;
- pipete, baghete, sticle de ceas şi pâlnii;
- recipiente din oţel inoxidabil sau metal emailat;
- spatule şi linguriţe.
2. Recipiente din plastomeri:
- linguriţe (iodul se manipulează cu linguriţa din plastomeri
deoarece atacă = oxidează metalele).
3. Ca aparatură se foloseşte:
- balanţa tehnică;
- balanţa analitică;
- cântarul electronic;
- etuva şi moara electrică pentru pulverizare.
Fazele preparării soluţiilor:
1. Verificarea reţetei – se verifică toate datele de pe reţetă şi dacă
acestea sunt corect formulate.
2. Verificarea dozelor terapeutice maxime – după Farmacopeea Română
X.
Calculul dozelor – se poate efectua după mai multe formule:
1. Doza pe kilogram corp – se raportează media aritmetică a substanţei
active din prospectul medicamentului (adultul de 70 kilograme) la
numărul de kilograme al pacientului nostru.
2. Formula lui Clark d = G * D * F / 70 unde:
G – masa corporală a copilului (în kilograme);
D – doza terapeutică pentru adult (în prospect);
F – factori de corecţie a masei corporale.
F – poate avea valorile:
- 2 – pentru masa corporală între 10 – 16 kilograme;
- 1.5 – pentru masa corporală sub 36 kilograme;
- 1.25 – pentru masa corporală sub 56 kilograme.
Formula lui Clark se aplică pentru copii mai mari de 2 ani.
3. Doza calculată funcţie de suprafaţa corporală:
d = D * 70 * s / 1.73 * m
D – doza terapeutică pentru adult (în prospect);
s – suprafaţa corporală exprimată în metri pătrati;
1.73 – suprafaţa corporală la adult în metri pătrati.
s – se calculează conform tabelelor, funcţie de masa corporală a
copilului (m).
4
4. Alegerea metodei de preparare – se stabileşte ordinea dizolvării
substanţelor. Pentru o formulare de o soluţie cu mai multe substanţe
active se dizolvă întâi cele în cantitate mică. Funcţie de calea de
administrare preparatul va fi etichetat cu etichetă roşie în cazul
soluţiilor de uz extern şi etichetă albastră pentru soluţiile de uz intern.
5. Cântărirea şi măsurarea substanţelor active – pentru substanţele
folosite în cantităţi mici se foloseşte sticla de ceas. Pentru cantităţi mai
mari de substanţă activă se utilizează hârtia pergaminată (cerată):
1. De a nu interacţiona cu substanţa activă.
2. De a facilita transferul substanţei aproape total în recipientul de
dizolvare.
Se foloseşte spatula, excepţie pentru iod, azotat de argint, fenol şi
permanganat de potasiu. Pentru măsurarea solventului se utilizează
cilindrul gradat (Erlenmaier, Berzelius, pipetele gradate sau picurătorul
normal) pentru cantităţi mai mici de 4 mililitri. Pentru substanţele
vâscoase acestea se cântăresc în recipiente mici sau hârtie de filtru
pentru extractele vegetale moi.
6. Dizolvarea şi omogenizarea – se stabileşte ordinea de dizolvare
funcţie de natura substanţei, solubilitatea substanţei şi cantitatea
substanţei.
TEMĂ: Farmacopeea Română X – pagina 1261 – desenaţi şi citiţi despre
picurătorul normal.