Beruflich Dokumente
Kultur Dokumente
Şampania este un vin special caracterizat prin gust şi buchet specific şi cu proprietăţi
de spumant.Aceste însuşiri ale vinurilor sunt rezultatul aplicării unor tehnologii speciale care
constau in fermentaţii repetate in sticle ermetic închise sau rezervoare.
Cercetările efectuate in Franţa deşi au răspuns cerinţelor de şampanizare nu au reuşit
să găsească o rezolvare corectă a unor probleme legate de elaborarea unor metode
perfecţionate de producere a şampaniei.
De mai bine de 30 de ani se studiază proprietăţile fizico-chimice ale vinurilor
spumante iar cel care a pus bazele acestor studii a fost G.Agabaliante.Şcoala lui a emis o
teorie originala cu privire la procesul de şampanizare, teorie care explică deosebirea dintre
starea CO2 in vinurile şampanizate şi cele gazeificate.Eficienţa ideilor lui G. Agabalianti
reprezintă un sistem echilibrat al CO2 din vin, al cărui echilibru în cazul deschiderii sticlei şi
degajării lui din vin se strică.
Numeroase studii au demonstrat că dintre substanţele azotate cea mai mare importanţă
pentru vinurile spumante o reprezintă aminoacizii liberi.Vinurile conţin circa 20 de
aminoacizi iar levurile absorb cu predilecţie din mediu, dintre componentele azotate, azotul
amoniacal, anumiţi aminoacizi liberi - leucina, izolencina, cistina, glicina şi unele peptide.
La începutul fermentaţiei se produc formele de asimilaţie şi exsorbţie de către levuri.
Celulele levurilor eliberează prin intermediul enzimelor aminoacizi liberi şi nucleotide.Dintre
aminoacizi, arginina este absorbită în cantitatea cea mai mare, prolina este puţin consumată şi
sunt eliminate în mediu cistina şi lizina.
În faza de maturare a vinurilor spumante ce depăşesc 12 luni se produce o îmbogăţire
a vinului în aminoacizi liberi. A.Merjanian a explicat mecanismul proceselor de autoliză şi
influenţa favorabilă a acesteia asupra gustului şi buchetului vinului spumant. Creşterea
procentului de aminoacizi prin autoliză este in funcţie de conţinutul iniţial de aminoacizi din
vinul materie primă şi de durata de contact a vinului spumant cu depozitul de levuri.
Principalele produse obţinute prin autoliza levurilor sunt: azotul proteic, acizii graşi
liberi, nucleotidele care joacă un rol în gustul şi buchetul vinului spumant.
Dintre factorii care influenţează creşterea conţinutului în aminoacizi liberi din vinul
spumant amintim: durata şederii vinului spumant în recipiente închise pe propriul depozit de
levuri; agitarea spumantului în prezenţa levurilor, care grăbeşte creşterea conţinutului în
aminoacizi. Prin procesul de autoliză vinul se îmbogăţeşte in aminoacizi liberi, amide, fosfor
organic, nucleotide şi baze purinice, elemente favorabile unei evoluţii pozitive a calităţii
gustative şi aromate ale vinului spumant, maturat timp îndelungat de depozitul de levuri.
Din studiile efectuate rezultă că la un conţinut foarte ridicat în zahăr al vinului, de
exemplu 40g/1 creşte conţinutul în aldehide şi se scurtează durata fermentaţiei comparative
cu un conţinut normal în zahăr de 20g/1, când se constată un conţinut mai mic de aldehide şi
se prelungeşte perioada de fermentaţie.
De asemenea conţinutul în aldehide creşte în funcţie de conţinutul în SO2. Din
cercetările efectuate s-a ajuns la concluzia că doza de 22g/1 dă rezultate optime în ceea ce
priveşte transformarea zahărului în alcool. De asemenea tot la doze de 22g/1 zahăr se
constată cel mai mic conţinut în aldehide libere faţă de cele legate. Acest indicator
corespunde unor vinuri spumante de calitate.
S-a ajuns la concluzia că componentul aromatic care variază cel mai mult în vinurile
spumante este lactatul de etil. Lactatul de etil creşte proporţional cu calitatea vinurilor
spumante.Sintetizarea lactatului de etil este catalizată de către esterozele levurilor în timpul
şederii prelungite a vinului spumant pe depozitul de levuri.
În perioada fermentaţiei a doua se constată o diminuare a acidităţii totale cu 0,5-
0,7g/1 şi aceasta se datorează mai multor cauze şi anume:
- scăderii acidului malic în procesul fermentaţiei malolactice, dacă această fermentaţie
nu s-a produs imediat după fermentaţia alcoolică a vinului materie primă
- levurile deshidratează acidul malic în acid acetoxalic care la rândul lui se
decarboxilează şi trece in acid piruvic.
- acidul piruvic se transformă în acetil coenzimă care se condensează cu o nouă
moleculă a acidului acero-oxalic formând acid citric.
Procesul transformării acidului malic în acid citric joacă un rol important în
îmbunătăţirea calităţii întrucât prin aceasta se diminuează gustul crud şi apare un gust
catifelat şi fin în vinul spumant.În acelaşi timp în perioada fermentaţiei a doua şi a maturării
se produce o diminuare neînsemnată a acizilor tartane, malic, succinic pe seama esterificării
lor.Creşterea conţinutului în esteri influenţează favorabil buchetul vinului spumant.
Dioxidul de carbon din vinul spumant natural este de origine endogenă, însuşirile
senzoriale ale dioxidului de carbon: excită zonele senzitive ale gurii şi nasului, intensificând
anumiţi constituenţi ai buchetului vinului atenuează asprimea acidităţii ridicate, presiunea
ridicată din buteliile de vin este un element de conservare care menţine fructuozitatea,
prospeţimea şi culoarea deschisă cu aspect scânteietor.
Proprietăţile de perlare şi spumare sunt cele mai importante caracteristici ale vinului
spumant, ele fiind determinate de regimul degajării CO2 la deschiderea buteliei şi la turnarea
vinului spumant in pahare.Degajarea continuă cu bule mici, fine de CO2 şi formarea unui strat
de spumă care se reînnoieşte continuu, este proprietatea cea mai caracteristică a vinului
spumant de calitate.Proprietăţile de perlare se caracterizează prin cinetica procesului de
degajare a CO2.Viteza de creştere a bulelor depinde de gradul de concentraţie a CO2, de
valoarea coeficientului schimbului de masă minus CO2 din bule.
Degajarea CO2 în timpul scurgerii din butelie în pahare este urmată de formarea
spumei. Aceasta spumă se formează astfel: bulele de CO2 care se ridică spre suprafaţa vinului
nu dispar brusc, ci formează un guler de spumă care se reînnoieşte continuu.
Dacă formarea noilor bule este mai intensă decât dispersia lor, atunci creşte volumul
spumei şi se produce o efervescenţă care se datorează spargerii bulelor de gaz. După A.
Merjanian formarea spumei la vinurile spumante se caracterizează prin trei stadii şi anume:
- degajarea cu intensitate a anhidridei carbonice.
- un proces dinamic de stabilizare a spumei când viteza de destrămare a spumei şi cea
de formare sunt egale şi este de dorit ca acest stadiu să dureze cât mai mult.
- o viteză redusă de formare a spumei mai mică decât cea de destrămare a acesteia
Starea dioxidului de carbon in vinurile spumante
Din dioxidul de carbon care se formează prin fermentaţia a doua a vinului spumant în
butelii, o parte se dizolvă în vin până la suprasaturarea acestuia, o altă parte se află în stare
gazoasă în spaţiul gol al buteliei, iar o altă parte este combinată chimic sub diverse forme, cu
unii constituenţi ai vinului.Diversele forme sub care se găseşte CO2 în vinul spumant nu sunt
în întregime cunoscute şi identificate, astfel că pe lângă combinaţiile certe au fost emise şi
unele ipoteze. Se ştie că CO2 de natură endogenă fiind dispersat foarte fin formează cu apa în
primul rând acid carbonic care nefiind stabil se disociază în ioni care apoi intră în combinaţie
chimică cu alcoolul etilic şi aldehida acetică dând naştere la diverşi esteri şi acetaţi.
Dintre esterii acidului carbonic menţionăm:
- carbonul monoetilic care este foarte instabil în condiţii normale de temperatură şi
presiune, descompunându-se în alcool etilic şi dioxid de carbon.
- carbonatul dietilic care este un compus destul de stabil.
- esterul dietilic al acidului pirocarbonic care la destuparea buteliei prin reducerea
suprapresiunii se decarbonizează formând carbonat dietilic şi dioxid de carbon, compuşi care
influenţează pozitiv proprietăţile de perlare şi spumare.
Capacitatea de absorbţie a vinului faţă de dioxidul de carbon. De valoarea
coeficientului capacităţii de absorbţie a CO2 depinde intensitatea procesului de şampanizare,
presiunea CO2 în sticle, precum şi însuşirile spumante ale şampaniei. A. Merjanian a elaborat
o metodă pentru măsurarea directă a capacităţii de absorbţie cu exactitate până la 0,01. Datele
obţinute au revelat dependenţa coeficientului de absorbţie a vinului în raport cu CO 2 de
compoziţia chimică şi de temperatură.
Formula empirică propusă permite să se calculeze valoarea coeficientului de absorbţie
a CO2 pentru vinurile cu compoziţie diferită la temperaturi diferite.
Bt=B0 -at + b,
unde:
Bt = coeficient de absorbţie a vinului faţă de CO2 la temperatura de 1°C
BO = coeficient de absorbţie a vinului faţă de CO2 la temperatura de 0°C
a şi b = coeficienţi empirici care sunt în funcţie de conţinutul in etanol şi
zahăr din vin,
t-temperatura în grade C
Deci coeficientul capacităţii de absorbţie a vinului depinde în principal de temperatura
şi de compoziţia chimică a vinului.
Din literatura de specialitate se cunoaşte ca zahărul reduce coeficientul de absorbţie a
vinului. Capacitatea de absorbţie a vinului influenţează presiunea şampaniei.
Pt=Q/Bt
Q= cantitatea de CO2 format
Pt= presiunea CO2 la temperatura t°C
Cu cât coeficientul Bt este mai mare cu atât mai mică va fi presiunea. Creşterea
temperaturii vinului influenţează negativ capacitatea de absorbţie, care scade întrucât o parte
din CO2 se separă în sticle în spaţiul de deasupra vinului. În cazul scăderii temperaturii o
parte din CO2 aflat în spaţiul de deasupra vinului în sticlă se dizolvă iar capacitatea de
absorbţie a vinului creşte.
Vinurile spumante naturale franceze se obţin printr-o tehnologie ale cărei elemente de
baza sunt următoarele: aceste vinuri au drept însuşiri definitorii aroma mai intensă sau mai
discretă în funcţie de provenienţă, soi şi tehnologie, grad alcoolic scăzut, conţinut ridicat în
zahăr şi capacitatea de spumare intensă prin fermentarea zahărului provenit din struguri.
Prepararea acestui vin spumant creează probleme deosebite pentru că este foarte
dificil ca după obţinerea presiunii dorite( 5-6 atm) să se realizeze starea fermentaţiei alcoolice
în condiţiile în care în vin sunt încă 50-100g/1 zahăr nefermentat, tăria alcoolică a vinului
este scăzută
(5-9% vol).
Această metodă elimină impurităţile prin remuaj rezolvând prepararea drojdiei prin
filtrare izobarică, dublând astfel capacitatea de fermentare. Sticlele puse la fermentare sunt
închise prin capsare. După fermentare sunt puse pe o masă carusel cu poziţie înclinată care
ţine şi sticlele în poziţie înclinată. Fiecare sticlă este racordată la un rezervor central de inox
cu CO2. În interiorul racordului se mişcă un cui care strânge capsa şi şampania este golită
într-un rezervor unde se adaugă licoarea de expediţie. Tot vinul de aici este filtrat izobaric şi
se îmbuteliază din nou în aceleaşi sticle, spălate între timp, în care a fermentat.
Datorită avantajelor certe pe care le reprezintă mai ales in privinţa realizării unei
productivităţi superioare şi al unui preţ de cost mai scăzut, producerea vinurilor spumante
prin fermentare în recipiente metalice s-a dezvoltat considerabil în ultimele decenii, atât în
Franţa cât şi în unele ţări ca Italia, Rusia etc. Se apreciază că în Franţa această metodă de
vinificaţie nefiind supusă unor prescripţii legale severe ca metoda Champenoise tinde să se
extindă în continuare.
Tehnologia de fabricaţie - cupajele sunt introduse în acrotofor unde li se adaugă
licoarea de tiraj, maiaua de drojdii selecţionate şi substanţele pentru limpezire, după care
întreaga masă de lichid se omogenizează prin agitare. Fermentarea vinului se face la o
temperatură de 18°C care este menţinută constantă. Mersul fermentaţiei este evidenţiat prin
intermediul manometrelor şi termometrelor. Procesul de fermentare durează 10-15 zile şi
vinul se saturează în CO2 rezultat prin descompunerea zaharului de către drojdii. După
terminarea fermentaţiei vinul spumant este răcit până la 5°C. După răcire şi limpezire vinul
este tras in cisterne izoterme închise unde este menţinut un timp îndelungat pentru asimilarea
CO2 în vin. Din aceste cisterne vinul spumant este trecut prin filtrare izobară în grupul de
îmbuteliere. Prin fermentare în cisterne metalice se evită efectuarea celor mai grele operaţiuni
ale tehnicii Champenoise, remuajul şi degorjarea.
În unele ţări metoda fermentării în rezervoare a fost substanţial ameliorată,
ajungându-se la un sistem nou de fermentare în flux continuu. Vinul se introduce în tancuri
de oţel aşezate vertical şi încărcate cu inele de masă plastică ce oferă o suprafaţă mai mare
pentru fixarea celulelor de drojdie şi vinul circulă în flux continuu dintr-un tanc în altul.
Acest sistem prezintă certe avantaje economice şi calitatea produsului se apropie de cea a
vinului obţinut prin fermentarea în sticlă.
În Germania se foloseşte o metodă care este o combinaţie între metoda clasică şi cea
de fermentare în cisterne metalice. Fermentarea se face în butelii cu capacitatea de 1,51 la
temperatura de 10-12°C. Maturarea pe drojdie are loc timp de 1-2 ani iar conţinutul sticlelor
este absorbit izobaric într-un rezervor metalic unde se introduce licoarea de expediţie şi se
face stabilizarea cu frig şi filtrarea izobarică. Această metodă are şi ea anumite avantaje faţă
de metodele pe care le combină iar astfel sticlele necesită un spaţiu de depozitare mai mic, iar
contactul cu depozitul de drojdii este mai îndelungat, ceea ce aduce spor de calitate, sunt
eliminate operaţiunile de remuaj şi degorjare, calitatea vinului spumant obţinut pare a fi
intermediară cu cel obţinut la cele două metode separate.
CAPITOLUL II
Este reprezentat prin depozite neogene de gresii nisipuri şi argile mărnoase, care se
succed şi au o uşoară deviere stratigrafică sud-vestică. Pe alocuri se mai întâlnesc şi argile
colmatate care au o evoluţie spre soiurile brune de pădure, depozitate şi chiar spre soiurile
negre de fâneaţă.
Pe versanţii sud-vestici ai Şimleului, datorită pantei mai mari, a erodării mai
accentuate apar la zi nisipurile cimentate apoi gresiile alternând cu marnele, mai ales pe
cumpenele colinelor şi dealurilor Măgurii Şimleului.
Relieful cu formele sale este un element foarte important pentru cultura viţei de vie, el
influenţează alături de ceilalţi factori pedoclimatici calitatea şi cantitatea recoltelor de
struguri, determinând direcţia de producţie în cazul unei podgorii sau zone viticole.
În general, pentru cultura viţei de vie sunt indicate terenurile de pe dealuri şi coline,
iar în cazul podgoriei Silvaniei, formele de relief întâlnite in cultura viţei de vie sunt
reprezentate de dealurile şi văile care despart anumiţi versanţi, precum şi câteva platouri.
Dealurile sunt larg ondulate în unele centre, iar în altele ca de exemplu la Şimleul
Silvaniei sunt mai neuniforme, au o pantă mai mare, de altfel ca şi la altitudinea lor foarte
variabilă care oscilează între 340 şi 597 m, iar panta lor între 15 şi 45% motiv pentru care s-
au efectuat uriaşe lucrări de amenajare a terenului.
În urma acestor lucrări de amenajare prin terasare, panta rezultată în lungimea
teraselor permite efectuarea mecanizării tuturor lucrărilor de întreţinere din podgorie, mai
puţin întreţinerea taluzurilor, care se poate face doar manual.
Concluziile rezultate în urma studiului efectuat de O.J.V.V. arată că pe măsură ce
cultura viţei de vie se deplasează spre nord reuşita ei este tot mai strâns legată de folosirea
unor terenuri în pantă. Plantaţiile viticole fiind în general amplasate pe un relief nu prea
variat, situat la poalele celor 2 munţi, se poate trage următoarea concluzie:
Centrele situate in apropierea munţilor Meseş care sunt mai înalţi, beneficiază de o
cantitate mai mare de precipitaţii pe parcursul perioadei de vegetaţie - influenţa munţilor se
exercită pe o suprafaţă mai mare decât a dealurilor care au mai mult o influenţă locală, iar pe
formele de relief convexe - îngheţurile şi brumele târzii de primăvară sunt mai rar întâlnite
comparativ cu relieful de forme concave. Acest lucru este datorat amplitudinii variaţiilor
diurne a temperaturilor mai reduse.
Văile menţin curenţii reci care se scurg din amonte şi creează o umiditate relativă a
aerului mai mare in vii, fapt care favorizează atacul bolilor criptogamice.
Panta joacă un rol însemnat în diferenţierea topoclimatului, atât sub raportul umidităţii
şi al luminii, dar mai ales al temperaturii, de exemplu pe un teren situat în pantă neterasat
temperatura solului pe o adâncime de la 0 la 40 cm este mai mare cu 15-20% faţă de acelaşi
teren pe pantă, dar terasat.
Deci, amenajarea prin terasare a terenului este neeconomică, ea îşi justifică prezenţa
doar pentru faptul că permite mecanizarea lucrărilor de întreţinere în vii şi cele de combatere
a eroziunii solului, pentru care până în prezent nu sunt alte soluţii mai bune, mai eficiente.
2.1.3. Solul
În podgoria Silvaniei, datorită diversităţii factorilor naturali se pot cultiva soiuri foarte
variate pe suprafeţe relativ restrânse.
Privit în ansamblu, din punct de vedere a solurilor formate în procesele de
pedogeneză, reiese că în teritoriul centrului viticol se întâlneşte un mozaic de soluri, începând
de la solurile coluviale in zonele cu pante mici şi depresionare, pană la regosoluri de eroziune
cu procese foarte pronunţate. Pe dealurile Măgurii Şimleului se întâlnesc broncigurile (brun,
roşcate, litice) iar la Bădăcin s-au constituit porţiuni de soluri cu tendinţe de evaluare spre
tipul nisip cenuşiu de pădure. Această varietate de soluri este caracteristică şi sub aspectul
fertilităţii şi a pH-ului care variază de la soluri sărace în elemente nutritive la soluri bine
aprovizionate cu elemente nutritive precum şi de la soluri acide la soluri bazice, unde se
produc procese de clorizare la anumite specii.
De aceea la înfiinţarea plantaţiilor de vii s-au întocmit studii pedologice şi
agrochimice aprofundate care să fundamenteze ştiinţific fiecare amplasament care să
garanteze buna reuşită a plantaţiei, atât sub aspectul solurilor şi a măsurilor ce trebuie luate
pentru corectarea unor neajunsuri, cât şi sub aspectul microclimatului.
În general, predomină solurile brune de pădure în diferite grade de podzolire, efect, pe
de-o parte a gradului de aciditate a rocii mame, pe de altă parte a timpului de când terenurile
respective au ieşit de sub influenţa pădurii. Pe aceste terenuri trebuie luate măsuri de
corectare a acidităţii solului.
Regosolurile se întâlnesc în special pe versanţii cu expoziţie sudica şi cu pantă mare,
cultivaţi cu prăşitoare, unde procesele de eroziune s-au manifestat puternic. In general, aceşti
versanţi pentru a putea fi plantaţi cu viţă de vie necesită a fi terasaţi, presupunând mari
mişcări de terasamente, aducându-se la zi roca mamă. In aceste condiţii se impune o
fertilizare cu îngrăşăminte naturale de peste 100 de tone/ha cât şi cu îngrăşăminte chimice.
Aceste îngrăşăminte trebuie aplicate atât înainte de desfundarea terenului cât şi la groapa de
plantare.
Solurile coluviale şi negre de Camara sunt situate în zonele depresionare de pe versant
sau spre baza versanţilor. Sunt soluri mai fertile, însă suferă de exces de umiditate, ce
determină unele neajunsuri pentru cultura viţei de vie. În aceste soluri se impun lucrări de
diminuare a excesului de umiditate prin drenuri închise.
Au fost prezentate doar câteva grupe mari de soluri, cu cea mai mare pondere în
suprafaţa cultivată cu viţa de vie, celelalte unităţi de sol au o pondere mai redusă.
Prin lucrările de amenajare a terenurilor pentru plantaţii de vii, s-a căutat să se înlăture
toate aceste neajunsuri amintite mai sus, asigurându-se condiţii de dezvoltare a viţei de vie in
condiţii optime.
In privinţa texturii solului, viţa de vie se poate adapta uşor la o gamă foarte variată de
categorii textuale, de la argile până la nisipuri, dar rezultatele cele mai bune le dă pe texturi
medii (lutoase).
Pe soluri cu texturi mai fine se obţin vinuri mai bogate în tanin, substanţe azotoase şi
mai sărace în substanţe aromate (Reynand E. 1969) iar strugurii se coc mai târziu (se întârzie
maturarea boabelor) deci o prelungire a fenofazelor ciclului anual al viţei de vie. In schimb pe
texturi uşoare (pe nisipuri) soiurile pentru vin prezintă minusuri sub raportul potenţialului
alcoolic al acidităţii totale, al extractivităţii şi intensităţii coloraţiei, dar boabele se maturează
mai repede, deci o scurtare a fenomenului ciclului anual al viţei de vie.
În podgoria Silvaniei pe dealurile Măgurii Şimleului, datorită prezenţei materialului
scheletic pe profilul solului, viţa de vie întâlneşte condiţii optime pentru creştere şi
dezvoltare, iar recoltele care se obţin an de an dau posibilitatea obţinerii unor vinuri de
calitate şi bine echilibrate.
2.1.5. Clima
Pentru caracterizarea climei din zonă s-au folosit datele climatice de la Staţiunea
Meteorologică Zalău.Din interpretarea acestor date, rezultă un climat temperat umed cu veri
calde şi ierni mai puţin geroase.
Temperatura medie anuală este de 9,6ºC, iar începând din luna mai până în octombrie
temperatura medie lunară depăşeşte 10ºC.
Temperaturile minime din iarnă rareori ating valori de -19ºC, sau mai scăzute, ceea ce
ar dăuna culturii viţei de vie. In aceste condiţii de temperatură există posibilitatea culturii
viţei de vie fără să fie îngropată peste iarnă, fiind exclus pericolul de îngheţ. Constanta
termică pe intervalul martie-octombrie este de 3321ºC, iar pe intervalul mai - octombrie
2915ºC, ceea ce corespunde pretenţiilor viţei de vie.
Cantitatea medie anuală de precipitaţii este de 654,4 mm. Lunile cele mai bogate în
precipitaţii sunt: mai, iunie şi iulie, iar cea mai săracă în precipitaţii este luna februarie.
Precipitaţiile deşi repartizate neuniform, satisfac cerinţele plantelor de cultură, inclusiv a viţei
de vie.
O importanţă deosebită o au precipitaţiile scăzute in perioada 15 august -15
septembrie, perioada corespunzătoare maturării strugurilor, deoarece o cantitate de
precipitaţii mai mare de 100 mm în această perioadă duce la crăparea boabelor şi implicit la
apariţia atacului de mucegai cenuşiu, cum s-a întâmplat în anul 2008 când în perioada
maturării strugurilor au căzut mai mult de 103 mm precipitaţii.
Ploile cu caracter torenţial apar in timpul verii şi produc eroziuni de suprafaţă pe
terenurile întreţinute ca şi ogor negru, de asemenea produc viituri şi inundaţii, de scurtă
durată pe văile înguste. Anii secetoşi sunt cu totul excepţionali.
Umiditatea optimă din sol pentru viţa de vie este 60-75 % din capacitatea de câmp iar
pe teritoriul podgoriei Silvaniei aceasta cerinţă este satisfăcută. În condiţiile climatice ale
podgoriei Silvaniei umiditatea relativă a aerului de aproximativ 40% este considerată ca prag
inferior pentru fecundarea florilor, sub această valoare a higroscopicităţii aerului, procesul de
fotosinteză este stingherit iar dacă scade sub 25% în perioada înfloritului, se produce
deshidratarea şi pierderea stigmatelor florilor.În general în centrul viticol Şimleu Silvaniei,
umiditatea relativă a aerului este cuprinsă între 65% şi 80%, valorile mai scăzute se întâlnesc
în luna aprilie, iar cele mai ridicate in noiembrie - decembrie.
Vânturile au influentă asupra viţei de vie prin direcţia şi intensitatea lor, de exemplu
cele care bat din direcţia nordică sunt domolite de formele de relief existente in podgorie,
care le (obligă să ocolească sau să copieze relieful, astfel ca efectul lor nefavorabil este
transformat într-o influenţă pozitivă asupra viţelor. In general viteza vânturilor în podgoria
Silvaniei nu este mare, rare sunt cazurile când apar vânturi puternice care pot provoca
neajunsuri, iar direcţia lor dominantă este nord-vestică sau vestică, ce aduc vara influenţă
oceanică, excepţie de la această regulă face centrul Boghiş, unde vara apar vânturi puternice
asociate cu căderi de grindina, care produc pagube însemnate. Vânturile înspre nord-vest
aduc iarna zăpadă, ele sunt mult atenuate de munţii Meseşului.
În podgoria Silvaniei, primele brune timpurii de toamnă apar în luna septembrie în
intervalul 10-20 septembrie, în anii mai răcoroşi iar prin 25 oct. - 5 nov. în anii mai buni, cu
toamne mai lungi, iar brumele târzii de primăvară apar in a 2-a jumătate a lunii aprilie şi
începutul lui mai (20 IV-10 V), rare sunt cazurile când acestea apar în a 2-a jumătate a lunii
mai (după 20 V¬25V) îngheţurile brumele târzii de primăvară fiind destul de rare, nu exclud
posibilitatea cultivării viţei de vie în zonă, constituind o tradiţie, atât pentru unităţi cât şi
pentru locuitorii din cadrul centrului viticol Şimleu. Numărul zilelor cu grindină în podgoria
Silvaniei este redus (0,93) in ultimii 10 ani. Deşi relativ frecventă, grindina are un caracter
local, iar frecvenţa cea mai mare se înregistrează în lunile iunie, iunie, august, dar fără
pierderi mari de producţie.