„SMĂRĂNDIŢA” ŞI „SULTĂNICA”

– ÎNTRE PARODIE ŞI PASTIŞĂ –

Includerea elementelor de intertextualitate într-un text literar presupune, pe lângă un mare

efort ludic din partea autorului şi existenţa unui lector potrivit. Recunoaşterea pasajelor parodiate
sau a stilului pastişat al unui autor, precum şi originea unor citate asumate sau nu, reprezintă
elementele care alcătuiesc farmecul lecturii.
Din categoria prozelor care utilizează elemente para şi meta textuale face parte şi opera
Smărăndiţa de I.L.Caragiale. Astfel, asemănarea frapantă dintre Smărăndiţa şi Sultănica poate fi
recunoscută încă din titlu. Cele două prenume feminine sunt utilizate cu formă de diminutiv, de
asemenea numele au acceaşi iniţială şi sunt nume proprii specifice unei anumite epoci. Un prim
aspect important pentru textul parodie este acela de a face o trmitere exactă către textul supus
mijoloacelor de utilizare a intertextualităţii. De asemenea, este important ca această trimitere să
fie făcută încă de la începutul textului pentru a putea semnala lectorului textul original în care
trebuie căutate diversele semnale lansate prin diverse mijloace de realizare a intertextualităţii.
Paordia îşi face simţită prezenţa însă din primele fragmente, în care putem privi aproape
în paralel două portrete asemănătoare ale celor două eroine. Modalitatea de portretizare în
Smărăndiţa este o pastişare a stilului lui Delavrancea care presupune descrieri ample, minuţioase
şi frecvente trimiteri la natură. Chiar dacă punctul de plecare îl reprezintă stilul scriitorului
Delavrancea, Caragiale exagerează aceste trăsături ceea ce adaugă pastişei caracterul de parodie.
O primă asemănare frapantă între cele două texte este repezentată de modalitatea de
introducere în scenă a personajului central feminin: ,,Fata Kivului e cum arar se mai află sub
soare” . Idea de superlativ este preluată şi dezvoltată în formă parodică de către Caragiale: ,, Fata
mamii Ilinchii era bălană, plăviţă, cu părul galben-auriu ca spicul grâului copt, răscopt, tocmai
cum e bun de secerat, cum e pâinea a bună de mâncat şi-i place puiului golaş de pitpalac să-l
ciugulească şi să-l înghiţă pe nemestecate în guşa lui îmbrăcată în puf bogat, moale şi dulce.”

1
 Pentru a stabili cu claritatea orginii textului parodiat şi pastişat Caragiale introduce în
proza sa un ciatat neasumat: ,,Ochi negri ca mura``(Sultănica) vs. ,, Copila avea ochii negri,
negri ca mura” (Smărăndiţa). Comparaţia nu este aleatoriu aleasă de către Caragiale: este
parodiată de fapt o modalitate de descriere specifică epocii mult prea exploatată de scriitorii
vremii. Deosebirea dintre cele două texte intervine o dată cu dezvoltarea acestei comparaţii în
textul lui Caragiale cu puternice accente ludice, ironia rezultând tocmai din insistenţa asupra
celui de-al doilea element al comparaţiei: ,,Copila avea ochii negri, negri ca mura de pădure
coaptă, răscoaptă, cum e când e bună de mâncare, dulce şi acră; dulce, nu să te leşine pe inimă;
acră, nu să strepezească dinţii, ci dulce şi acră, acrişoară şi dulceagă cum îi place şi ursului, cât e
el de ursuz şi de nemulţumitor, s-o guste”. Insistenţa, evidenţierea, detalierea fiind modalităţi de
obţienere a unui text ironic întrucât ironia şi parodia sunt imposibil de separat in proza
caragialiană.
O altă trimitere directă către textul lui Delavrancea o întâlnim în enumerarea florilor care
atât în textul orginal cât şi în textul parodiat conduc la caracterizarea indirectă a personajului
principal. Acest detaliu intăreşte din nou ideea de pastişă a stiluilui lui Deavrancea: ,,Să se
îmbrebenească ea cu gălbenele şi bujori, cu creiţe şi cu ochiu-boului? Nu scrie la dânsa aşa
ţigănie. He, arareori, numai ce-o vezi cu câte-o brânduşe în păr, ori cu doi-trei didiţei între betele
ce-i încolăcesc mijlocul de patru ori.” (Sultănica) vs. ,,înflorită şi smăltată cu brebenei, viorele,
didiţei şi micşunele, galbene, roşii, albastre, pestriţe de toate neamurile şi de toate feţele.”
(Smărăndiţa). Floarea repetată în cele două enumerări este ,,didiţei”, suficientă pentru a stabili
originea textului şi stilului parodiat.
Legătura cu textul original este menţinută pe parcursul descrierii prin numeroase
semnale. Pentru a păstra doar trimiterile către textul lui Delavrancea, Caragiale construieşte
contexte diferite faţă de textul parodiat, urmând a lăsa fie pe seama unui cuvânt, fie pe seama
unei structuri ideea de semnalare a asemănării: ,,Şi ce vâlnic, şi ce năframă, şi ce cămaşe de
borangic, galbenă ca spicul şi subţire ca pânza păiajenului, încât i se simte tot sânul, pietros ca
poama pârguită, cum se bate când abia răsuflă de osteneală” (Sultănica) vs. ,, Şi muncea şi făcea
pânză în patru iţe, fote şi catrinţe bătute şi marame de borangic şi velinţe şi scoarţe în zece feţe şi
chilimuri pestriţe şi plocate flocoase şi altiţe cu cocoşei şi păsărele şi flori” (Smărăndiţa).
O altă asemănare cu textul lui Delavrancea o întâlnim la nivelul citării. Ce este important
de observat este că citarea în interiorul descrieii sau povestirii este făcută ca modalitate de citare

2
indirectă la Delavrancea caracteristică preluată şi de Caragiale ceea ce întăreşte ideea de pastişă
parodică. Astfel, monologul capătă rolul de a caracteriza psihologic personajele celor două
proze: „La şezători s-a dus o singură dată de când e fată mare, dar de atunci să nu-i mai
pomeneşti: "Cui îi arde de zbenguit e săritoare pentru aşa treabă".” (Sultănica) vs. ,,Helbet!
Dumnezeu o fi bun şi cu noi!” (Smărăndiţa)
Privite în ansamblu cele două fragmente de descriere a personajelor principale sunt
asemănătoare, trimiterile către opera lui Delavrancea sunt fără îndoială uşor de recunoscut, spre
satisfacţia lectorului. Aportul lui Caragiale este rezultatul tendinţei de exagerare cu rolul de a
ironiza şi parodia dincolo de stilul unui anumit scriitor, stilul unei întregi epoci. Descrierile prin
comparaţie cu elemntele naturale, florale sunt superficiale şi îndelug folosite în aşa fel încât
ajung să devină puncte de referinţă pentru scriitorii epocii respective. Mai mult decât atât,
utilizate în mod frecvent aceste tipuri de descrieri şi comparaţii conduc la banalizarea
expresivităţii. De asemnea, Caragiale atrage atenţia asupra faptului că descrerile lungi şi detaliate
nu numai că pot fi lipsite de importanţă dar pot deteriora şi capacitatea textului de a menţine
lectorul în suspans.
In ceea ce priveşte cel de-al doilea pasaj parodiat, în textul lui Delavrancea, Stana, mama
Sultăniţei îi povesteşte fetei sale despre tatăl său, iar în textul parodiat caracterizarea unui
personaj apare ca fiind o poveste. Acesta este un prim indiciu că avem a face cu o pastişă a
textului originar. De asemenea, descrierile ample de natură care apar în textul originar, relaţia
omului cu elementele naturii şi cu animalele sunt pastişate: „Aveam şi noi, pe vremea Kivului,
rod şi vite cu duiumul; pătulele gemeau de pline; bătătura nu mai încăpea de vite şi lighioi.
Mugeau de zguduiau casa vacile. Şi ce te pomeneai că se aruncau pe răsfăţ. Rupeau pământul cu
fuga, de la un gard la altul, cu coada în sus, cletănată ca o măciucă”. Caragiale nu vrea doar să
aducă în lumină aceste elemente, dar intensifică cu totul rolul acestora în interiorul fragmentului:
„Era bogat, că avea cuprinsul lui, tocmai de colo, vezi tu? Unde e moara lui moş Tănase şi până-
n aria a veche şi până-n dealul de dincolo de dealul ăsta al ciocoiului; şi avea slugi douăzeci şi
patru, şi douăsprezece pluguri oţelite şi şapte vaci, Lunaia, Mărtica, Miercana, Joiana, Vinerica,
Sâmbotina şi Dumana, şi paisprezece boi, că nu-i mai ţiu minte pe nume, şi patru mii de capete
de oi şi capre şi porci, şi poştalion cu şase cai, şi un buiestraş care zbura ca rândunica, de puteai
face cinci poştii cu el fără să-l adăpi, şi să fi ţinut paharul ras în palmă, nu se vărsa măcar o
picătură, atât de lin zbura când se aşternea la drum ca şi iarba câmpului la suflarea vântului”. De

3
asemenea, în textul lui Delavrancea animalele nu au niciun nume în schimb, din dorinţa de a
ironiza, Caragiale le dă animalelor nume, fiecare provenind de la o zi a săptămânii.
Această exagerare este anunţată încă de la începutul pasajului când întreaga naraţiunea
capătă aspectul unei poveşti şi oferă textului caracterul de parodie: „— A fost odată ca niciodată
că de n-ar fi nu s-ar povesti; a fost odată un om frumos şi cuminte şi bogat.” Observăm astfel
modalitatea abilă prin care Caragiale anunţă publicul că ceea ce urmează va căpăta un aspect
ludic, că întreaga acţiune şi descriere va căpăta forme fantastice unde totul este minunat,
miraculos. Astfel, întreaga istorisire este o pastişare a stilului autorului pusă pe seama unui
adevărat basm.
Delavrancea are în prim plan satul de odinioară, în care boierul era muncitor şi se simţea
legat de moşia sa: „Bietul tat-tău se uita mândru la bogăţia lui cinstită. Parcă-l văz, c-o mână în
şerparu-i civit, alergând de colo-colo. Ce hărnicie de om!”. Putem observa de asemenea
preferinţa pentru înfăţişarea pitorească a satului şi a tuturor elementelor rurale; animalele au un
rol important în descrieri, alături de natură care se află în strânsă legătură cu omul.
Caragiale, prin descrierile de natură mult mai ample şi mai detaliate, parodiază şi ăn
acelaşi timp inonizează stilul semănătorist al lui Delavrancea: „şapte vaci, Lunaia, Mărtica,
Miercana, Joiana, Vinerica, Sâmbotina şi Dumana, şi paisprezece boi, că nu-i mai ţiu minte pe
nume, şi patru mii de capete de oi şi capre şi porci, şi poştalion cu şase cai”. De asemenea, în
ceea ce priveşte portretul eroului din povestea sa, întânim multe elemente parodiate prin acelaşi
exces de conglomerare a elementelor descriptive şi diversificare a procedeelor de caracterizare.
Acesta fie prezintă un personaj fantastic, care are doar calităţi pozitive: „a fost odată un om
frumos şi cuminte şi bogat.”, „Era frumos şi voinic şi mândru de nu se putea asemăna cu el
nimenea cu numai din satul lui”, „Omul lui Dumnezeu, suflet creştinesc şi pace bună!” fie unul
care se preocupă de moşia sa, de bunurile sale şi de familia sa: „Ş-aşa, mamă dragă, omul trăia
pe moşiile lui fericit, şi era ferice de toţi câţi s-apropiau de el; că nu venea sărac ori neputincios
ori nevolnic la casa lui să nu plece miluit şi ajutat;”. În ambele situaţii, Caragiale parodiază stilul
foarte descriptiv al lui Delavrancea şi de asemenea ideile sale semănătoriste.
Atât în descrierea personajului feminin cât şi în a celui masculuin Delavrancea utilizează
foarte des descrieri ample de natură ceea ce îi oferă lui Caragiale un material bun pentru a pastişa
şi mai ales de a parodia stilul acestuia. De asemenea, elementele rurale: satul, animalele, moşia,
legătura puternică între membrii familiei sunt aduse în prim plan de autorul operei Sultăniţa, care

4
îşi organizează întrega povestire în jurul lor. Pentru Caragiale toate acestea sunt elemente uşor
imitabile ceea ce dă un caracter parodic textului său. Aşa cum am putut observa, acestea nu doar
că sunt imitate, dar descrierea lor excesivă este ironizată de către Caragiale ceea ce face ca textul
său să conţină de asemenea elemente pastişate.
În concluzie, Sultănica şi Smărăndiţa sunt două texte foarte asemănătoare, iar elementele
parodiate şi cele pastişate sunt uşor identificabile de către cititor nu doar în aceste două
fragmente ci în întregimea ambelor texte. Caragiale imită chiar şi o anumită rimă internă a
frazelor care poate fi remarcată la Delavrancea datorită numărului mare de epitete, în special a
adjectivelor, dar şi a enumeraţilor folosite în orice descriere. Având in vedere procedeele pe care
le foloseşte (exagerarea numărului de epitete şi enumeraţii, ironizarea locurilor comune şi a
clişeelor care apar pe tot parcursul operei lui Delavrancea, tocmai pentru a atrage atenţia asupra
deficienţelor stilului acestuia), Caragiale reuşeste atât pastişarea operei lui Delavrancea, cât mai
ales, parodierea acesteia.