Diagnoza sociala – intemeietori,perspective si teorii

Manzatu Marius-Valentin

Studiul şi explicarea problemelor sociale şi a cauzelor acestora reprezintă preocuparea de

baza pentru cei mai mulţi sociologi din ziua de astăzi. Sociologii (dar şi asistenţii sociali) joacă
un rol central în identificarea unor situaţii sau condiţii particulare ca fiind probleme sociale şi in
formularea de politici şi programe publice pentru remedierea/ ameliorarea acestora. Explicarea
problemelor sociale şi dezvoltarea de programe/ acţiuni/ politici de combatere a acestora au
caracterizat sociologia încă de la fundamentarea ei ca disciplină de sine stătătoare in secolul XIX
in Europa, şi la începutul secolului XX în SUA.

Nu toţi sociologii sunt de acord asupra modalităţii de definire a unei probleme ca fiind
socială, şi, de asemenea, nu toţi sociologii studiază şi explică problemele sociale de o manieră
comună, uniformă. Sociologii folosesc in analizele lor asupra problemelor sociale cadre teoretice
şi metodologice extrem de variate, denumite paradigme în cadrul cărora ei dezvoltă diferite
teorii explicative. O paradigmă constă în credinţele, valorile asumpţiile şi tehnicile comun
împărtăşite de membrii unei comunităţi profesionale. Dicţionarul de sociologie (C. Zamfir,
1993:420) defineşte termenul „paradigmă” drept

1. Un set de concepte, propoziţii, metode de investigaţie, cu un pronunţat caracter normativ,

dezvoltat pentru a ghida cercetarea între-un anume domeniu specificat.

2. Totalitatea realizărilor dintr-un domeniu disciplinar, larg acceptate de comunitatea ştiinţifică

respectivă, care oferă modelul problemelor de cercetare şi a soluţiilor explorate.”

În ce fel diferă abordarea sociologică asupra problemelor sociale de abordările altor discipline?
Unul dintre cei mai influenţi sociologi ai secolului XX, C. Wright Mills , a argumentat că o
înţelegere completă a problemelor sociale şi a remediilor eficiente ale acestora solicită ca fiecare
individ – nu doar sociologii – să dezvolte ceea ce el a denumit imaginaţia sociologică. Imaginaţia
sociologică, scria el, face ca posesorii ei să înţeleagă experienţele şi dificultăţile individuale într-

1
un context istoric şi structural. Oamenii tind să gândească – şi sunt încurajaţi de către politicieni,
mass-media şi alţi creatori de opinie – că dificultăţile pe care ei le experimentează sunt de natură
individuală, probleme private individuale/ personale). Unele dintre acestea pot fi probleme
personale, individuale, dar imaginaţia sociologică ne permite să conectăm „necazurile personale”
cu „problemele publice”. Mills a folosit exemple precum şomajul, războiul, divorţul şi viaţa
urbană. Punctul de vedere pe care la formulat Mills releva faptul că deşi adesea experimentăm
probleme in cadrul situaţiilor individuale de viaţă, ele au in mod frecvent cauze sociale
structurale care le fac iremediabile prin angajarea de soluţii individuale. Imaginaţia sociologică,
prin capacitatea ei de a ne ajuta sa stabilim legăturile intre nivelul personal (micro) şi cel politic/
public (macro), ne abilitează să putem găsi atât cauzele cât şi soluţiile problemelor sociale în
structura socială.

În anii 1980 emergenţa curentelor politice conservatoare şi neo-conservatoare a condus la o

reducere drastică a fondurilor destinate programelor sociale (îndeosebi în ţări precum SUA şi
Marea Britanie) şi la o explozie in ceea ce priveşte popularitatea individualismului. Probleme
precum sărăcia, rasismul, sexismul, violenţa şi poluarea mediului sunt in mod tipic văzute ca
fiind produse de “oamenii răi”. In consecinţă, soluţiile invocate se referă la resocializarea sau
sancţionarea acestor indivizi. Unii autori precum Allan G. Johnson, aduc un argument extrem de
puternic împotriva reducţionismului psihologic în înţelegerea problemelor sociale si subliniază
că atâta timp cât noi facem apel la o abordare de tip individualist a vieţii sociale, ar trebui să nu
fim surprinşi că nimic nu merge atunci când încercăm să rezolvăm problemele sociale. În acest
sens el insistă să punem socialul înapoi în ceea ce definim probleme sociale.

Sociologul, indiferent de paradigma dominantă în care activează şi teoria pe care o

îmbrăţişează, trebuie în primul rând să fie un critic social şi un activist social. În timp ce una
dintre sarcinile primare ale sociologului este aceea de a evalua în mod critic – pe baza datelor
empirice, verificabile – situaţii economice şi sociale particulare precum şi cine este avantajat sau
dezavantajat de către acestea, o sarcină cel puţin la fel de importantă este aceea de a sugera/ oferi
modalităţi de eliminare a situaţiilor nedrepte, dezavantajante şi de a acţiona în vederea punerii în
practică a acestor soluţii.

În încercarea lor de a înţelege mai bine fenomenele sociale sociologii şi cercetătorii încearcă să
găsească patternuri recurente şi diferite relaţii între diferite aspecte, situaţii pentru a unifica,

2
simplifica şi reuşi să explice realitatea socială (faptele studiate). Sociologii, prin focalizarea
asupra anumitor segmente sociale particulare şi a relaţiilor dintre ele (interacţiunile dintre
indivizi, dintre indivizi şi grupuri, dintre grupuri, sau dintre grupuri şi societatea în care ele
activează/ funcţionează) încearcă să identifice acele elemente care facilitează sau blochează
interacţiunea, şi consecinţele fiecăreia în parte. Cum însă nu toţi cad de comun acord asupra cărei
modalităţi de analiză este cea mai eficientă, putem considera că aceştia se împart în trei mari
categorii de analiză teoretică: interacţionismul simbolic, funcţionalismul şi teoria conflictului.
Aceste trei abordări nu sunt exclusive, dar ele prezintă în mod radical perspective diferite asupra
naturii realităţii sociale, sau cum ar trebui ea să fie studiată.

1. Interacţionismul Simbolic

Această paradigmă ,perspectivă teoretică argumentează că nici o condiţie/situaţie socială, cât

ar fi ea de perturbatoare/ insuportabilă, nu poate fi considerată în mod inerent sau în mod
obiectiv drept o problemă socială până când un număr semnificativ de oameni care deţin putere
politică în comunitatea/ societatea respectivă nu cad de comun acord că aceasta contravine
interesului public. Oamenii de ştiinţă, liderii etc. pot să cunoască faptul că un anumit factor
specific sau o condiţie/ situaţie are sau va avea un efect devastator asupra societăţii sau a unui
anumit grup din societate, însă până când ei nu reuşesc să-i convingă pe toţi cei care sunt în
poziţia de a controla sau corecta acea condiţie/ situaţie, aceasta nu este considerată a fi o
problemă socială. Cu alte cuvinte în prim plan nu avem acea condiţie socială (negativă), ci cum
această condiţie/ situaţie este definită şi de către cine este ea definită pentru a determina că
aceasta este sau o sa se transforme într-o problemă socială. Procesul social prin care o condiţie/
situaţie specifică ’migrează’ de la nivelul de îngrijorare/ preocupare individuală către nivelul de
îngrijorare/ preocupare socială poate fi unul foarte lung şi greoi, dar el poate fi de asemenea şi
unul foarte scurt.

Pentru adepţii interacţionismului simbolic, faptul că anumite condiţii sociale nocive există
şi afectează negativ o parte semnificativă a populaţiei nu reprezintă în mod necesar un motiv
suficient pentru ca acestea să fie considerate probleme sociale (recunoscute). Mai degrabă
problema reală este aceea de a înţelege ce determină ca o condiţie specifică să fie evaluată ca şi
problemă socială. Pentru aceştia întrebările legitime sunt:

3
a) Cum se întâmplă ca unele condiţii specifice să fie definite ca probleme sociale în timp ce
altele nu sunt/ nu vor fi definite în acelaşi sens?

b) Cine, în orice societate, poate legitima considerarea unei condiţii specifice ca fiind
problemă socială?

c) Ce soluţii reies/ sunt găsite şi cum sunt găsite acestea pentru probleme sociale specifice?

d) Ce factori există în cadrul oricărei societăţi care inhibă sau facilitează rezolvarea
problemelor sociale?

Ca şi o concluzie putem constata că perspectiva interacţionismului simbolic subliniază

faptul că problemele sociale nu există în mod independent de felul în care oamenii definesc
societatea lor, lumea în care trăiesc. Problemele sociale sunt construite social funcţie de
dezbaterile oamenilor dacă sau nu o anumită condiţie socială reprezintă o problemă socială şi
decid ce să facă în legătură cu aceasta. Tema centrală se referă la semnificaţiile pe care le are
problema respectivă pentru toţi cei afectaţi, şi nu la impactul pe care îl are aceasta asupra lor.

2. Funcţionalismul

Funcţionalismul (cunoscut şi sub denumiri precum perspectiva structuralist-funcţionalistă,

teoria consensului) este asociat îndeosebi cu numele lui T. Parsons şi R.K. Merton . Conform
acestei perspective, cele mai multe norme/ reguli şi aranjamente sociale pot fi explicate în bună
măsură în termeni de utilitate a lor pentru societate, deci ele îndeplinesc o funcţie. Uneori
utilitatea sau funcţiile aranjamentelor sociale sunt extrem de vizibile, alteori ele rămân nevăzute.
Funcţiile care sunt foarte evidente sunt numite funcţii manifeste, iar cele care nu sunt evidente
sunt numite funcţii latente. De multe ori obiectivele formulate şi urmărite (expresie a funcţiilor
manifeste) produc rezultate nedorite şi neintenţionate (se generează funcţii latente) şi în fapt
acţionează împotriva eforturilor şi capacităţilor grupului în acţiunea de atingere a scopurilor sale.
Exemplu . O asumpţie importantă a funcţionalismului o constituie noţiunea de interdependenţă.
Societatea este privită ca un sistem în care orice segment al ei este cumva relaţionat la altul.

4
Datorită acestei interdependenţe, schimbarea într-un punct al sistemului poate determina efecte
în tot sistemul, efecte care la prima vedere pot să apară ca totalmente nerelaţionate (individuale).
O altă asumpţie importantă este aceea că fiecare parte a sistemului (social) îndeplineşte o funcţie
pentru societate. Modelul care emerge deci dintr-o asemenea perspectivă este acela al unui
sistem de părţi interrelaţionate fiecare dintre acestea venind în întâmpinarea unei anumite nevoi a
societăţii, contribuind la eficientizarea sistemului social, sau, într-un alt mod, contribuie la
menţinerea unităţii sistemului (la ţinerea părţilor lui împreună). Drept urmare se creează o
puternică tendinţă de realizare a unei stabilităţi înalte în sistem, iar schimbarea socială este
posibilă numai în anumite condiţii. O idee adiţională a perspectivei funcţionaliste este aceea că
societatea tinde spre consens (basic consensus) - în orice societate există un set comun de valori
şi credinţe general acceptate. Funcţionaliştii văd aceasta ca fiind necesar deoarece natura
interdependentă a societăţii impune cooperarea – fundamentul solidarităţii sociale. Consensul şi
solidaritatea socială (o identitate comună cu grupul) sunt părţi importante ale oricărei societăţi
efective.

De asemenea, funcţionaliştii argumentează că dacă un anume tip de comportament sau o

instituţie persistă (continuă să existe/ să se manifeste), atunci înseamnă acesta/ aceasta vine în
întâmpinarea unei nevoi prezente în cadrul societăţii respective. Doar prin definirea unui
comportament particular ca fiind o problemă nu este asigurată şi dispariţia lui. Pentru eliminarea
oricărui tip de comportament cercetătorii/ societatea trebui în primul rând să identifice ce funcţii
îndeplineşte acesta şi apoi să determine ca acest comportament să devină disfuncţional, şi drept
urmare va genera dispariţia lui. Cum însă o serie de probleme cum ar fi sărăcia, criminalitatea şi
inegalitatea (şi care sunt asociate cu diferite comportamente) există şi persistă în orice societate,
sarcina sociologului este aceea de a descoperi de ce şi cum persistă. Cu alte cuvinte persistenţa
lor indică faptul că probabil ele îndeplinesc o funcţie pentru societate, eliminarea lor putând fi
realizată tocmai prin transformarea comportamentelor asociate lor în caracteristici disfuncţionale.
Herbert J. Gans arată că de pe urma sărăciei beneficiază o proporţie semnificativă a populaţiei,
cu alte cuvinte sărăcia are o serie de funcţii pozitive, relevate de faptul că încurajarea eradicării
sărăciei este neutralizată de o serie de beneficii specifice în folosul non-săracilor. Iată câteva
dintre cele 13 funcţii ale sărăciei identificate de Gans:

5
a) Prezenţa sărăciei asigură faptul că „muncile murdare” ale societăţii vor fi realizate.
Sărăcia furnizează o forţă de muncă slab calificată şi deci slab remunerată care este dispusă – sau
mai degrabă nu este în postura de a refuza – să realizeze „muncile murdare” la un preţ scăzut.

b) Deoarece săracii sunt nevoiţi să lucreze pentru salarii mici, ei subvenţionează în acest fel
o varietate de activităţi economice de care beneficiază cei înstăriţi.

c) Sărăcia creează locuri de muncă pentru o serie de ocupaţii şi profesii care servesc şi
„deservesc” pe cei săraci, sau protejează restul societăţii de aceştia – de exemplu profesii precum
asistent social, poliţist, gardieni.

d) Săracii cumpără o serie de bunuri pe care alţii nu le doresc, extinzând astfel utilitatea
economică a unor asemenea bunuri – cum ar fi pâinea veche de o zi, fructe şi legume care altfel
ar fi aruncate la gunoi, îmbrăcăminte second-hand, automobile şi locuinţe deteriorate.

e) Săracii, fiind lipsiţi de putere, pot fi forţaţi să absoarbă costurile generate de creştere şi
schimbare (cu referire la societatea americană). De exemplu liniile feroviare ale trenurilor de
mare viteză sunt localizate în cartierele sărace.

f) Condiţiile vitrege în care trăiesc săracii dau naştere în unele situaţii la diferite forme de
artă (blues-ul de exemplu).

Deoarece multe dintre alternativele funcţionale la diferitele probleme vor fi disfuncţionale pentru
membrii înstăriţi şi cu putere din societatea respectivă, există o serie de „stimulente” care fac ca
respectivul comportament să persiste.

Funcţionaliştii pun accent pe inter-relaţiile dintre variatele părţi ale sistemului şi cred că
schimbările realizate într-o parte a sistemului (sub-structură) va avea implicaţii semnificative în
alte părţi ale sistemului. Cu alte cuvinte orice problemă socială particulară reprezintă doar o parte
dintr-un „tot” mai mare şi unitar şi funcţional. Aceasta înseamnă că pentru a înţelege o problemă
socială, aceasta trebuie plasată într-un context analitic mult mai larg. O problemă socială este o
consecinţă a felului în care părţile unui sistem social sunt puse laolaltă/ interacţionează.

6
 3. Conflictualismul

Perspectiva conflictualistă îşi trage seva îndeosebi din teoria socială dezvoltată de Karl Marx.
Dezvoltări şi contribuţii importante la această perspectivă au avut Ralf Dahrendorf şi C. Wright
Mills, ambii examinând în special rolul pe care îl joacă puterea în societate. Asumpţiunea de
principiu a acestei perspective este aceea că resursele din societate – cum ar fi bunăstarea şi
puterea – sunt limitate. Limitarea şi raritatea acestor resurse face ca ele să fie distribuite inegal în
societate, drept pentru care unele grupuri de oameni deţin mai mult (din aceste resurse) decât alte
grupuri. Această situaţie creează un conflict al intereselor personale sau de grup între diferitele
persoane/ grupuri din societate. O asumpţie importantă a acestei perspective este cea legată de
relaţia dintre putere şi structura socială: grupurile avantajate au mai mult decât o cotă parte/
(participare) la putere, fiind singurele care controlează societatea şi folosind acest control, într-un
mod conştient sau inconştient, aceste grupuri fac ca societatea să acţioneze şi să servească
propriilor lor interese; deci societatea ia acea formă care serveşte cel mai bine interesele grupului
de oameni dominant din acea societate (spre deosebire de funcţionalişti care susţin că societatea
ia forma care serveşte cel mai bine intereselor ei ca întreg). Teoreticienii conflictualişti cred că
grupurile dominante exercită control nu doar asupra valorilor şi credinţelor, ci şi asupra
practicilor/ rutinelor şi a organizării societăţii. Ca urmare tendinţa de lungă durată a societăţii
este una îndreptată spre perpetuarea conflictului şi deci spre schimbare socială. Mai devreme sau
mai târziu, spun conflictualiştii, opoziţia intereselor va determina apariţia/ manifestarea
conflictului în societate. Mai mult, perspectiva conflictualistă spune că acest conflict îşi are
originea în interiorul societăţii şi de cele mai multe ori conduce la schimbare socială, deoarece
societatea este o combinaţie de grupuri cu interese nu doar diferite ci şi conflictuale.

4. Perspectiva conflictului de valori

Această perspectivă îşi are originea în teoria conflictului social, fiind de fapt o sinteză a
teoriilor americane şi europene asupra conflictului, promovate la începutul secolului XX. La
origini se află însă teoria lui Marx care a văzut întreaga istorie a omenirii în termenii “luptei
între clase” (lupta de clasă), şi a lui Georg Simmel care a analizat conflictul ca formă a
interacţiunii sociale.

7
 Analiza problemelor sociale din perspectiva conflictului de valori a fost pusă cu adevărat
în evidenţă de către Richard R. Myers şi Richard C. Fuller, care au publicat în 1941 două
articole în care arată că întâlnim un conflict de valori în toate fazele celor mai multe probleme
sociale. Ei argumentează că orice problemă socială are o “istorie naturală” care cuprinde trei
stadii: conştientizarea, stabilirea/ determinarea politicii, reformarea/ corectarea/ îmbunătăţirea –
şi în fiecare din aceste stadii valorile şi interesele diferitelor grupuri se ciocnesc.

Definiţia după care operează perspectiva conflictului de valori este următoarea:

”problemele sociale sunt condiţii sociale ce sunt incompatibile cu valorile unui anumit grup ai
cărui membri reuşesc să facă publică o chemare la acţiune” (Rubington & Weinberg, 1989:92).

Problemele sociale îşi trag seva din conflictele de valori şi de interese. Diferite grupuri având
interese diferite se regăsesc în opoziţie. O dată cristalizată această opoziţie într-o stare/ situaţie
de conflict, putem spune că problema socială şi-a făcut apariţia. Condiţiile-suport care
influenţează apariţia, frecvenţa, durata şi rezultatul problemelor sociale sunt competiţia şi
contactul dintre grupurile sociale. Când două sau mai multe grupuri se află în competiţie şi în
modalităţi particulare/ specifice de contact cu un alt grup, un conflict nu poate fi evitat. Un
număr de tipuri de probleme sociale apare sub astfel de condiţii, iar o dată apărută problema,
grupurile în competiţie pot de asemenea să fie în conflict – subiectul fiind modalitatea de
rezolvare a problemei.

Numeroşi sociologi au arătat că problemele sociale se compun dintr-o condiţie obiectivă şi o

definire subiectivă a unei situaţii. Condiţia obiectivă este contactul şi competiţia între diferite
grupuri; definirea subiectivă reflectă diferite moduri de definire şi evaluare a contactului,
competiţiei şi distribuirea bunurilor şi drepturilor. Problema socială, deci, rezultă din “mixtura
volatilă” a unei condiţii obiective şi a unei definiri subiective. Soluţiile propuse de această
perspectivă pentru rezolvarea conflictului de valori sunt consensul, negocierea şi puterea brută .
Dacă părţile pot rezolva conflictul în numele unui set de valori semnificative împărtăşite de
ambele părţi, atunci consensul este cel care a eliminat problema. Dacă părţile pot negocia, atunci
are loc un schimb de valori, toate în spiritul procesului democratic. Dacă nici consensul nici
negocierea nu au loc, atunci grupul ce deţine mai multă putere câştigă/ preia controlul.

8
 5. Perspectiva critică

Perspectiva critică s-a manifestat în câmpul analizei problemelor sociale începând cu anii
’70. Principalul punct de pornire în dezvoltarea acestei perspective l-a constituit readucerea în
atenţia sociologilor a teoriei sociale dezvoltată de Marx. Cei care au scris din această perspectivă
au subliniat că economicul şi instituţiile economice reprezintă cel mai important factor de
influenţă asupra oamenilor. Drept urmare, în cadrul instituţiilor economice nu există decât două
“poziţii” disponibile: cei care deţin sau controlează instituţiile economice şi cei care desfăşoară
activităţi în beneficiul primilor. Aceste două “clase” sunt într-o relaţie antagonistă, şi prin
dinamica relaţiilor dintre ele pot fi prevăzute tipurile de probleme sociale care vor apărea. Dintre
acestea, cele mai importante sunt considerate dominanţa de clasă şi conflictul. Grupul economic
dominant îşi impune propriile interese (deoarece prin controlul economic ei exercită un control
considerabil şi asupra legislativului), intrând astfel în conflict cu grupul dominat. Această
perspectivă a fost dezvoltată ca o profundă critică la adresa societăţii şi culturii capitaliste,
văzând problemele sociale ca fiind endemice societăţii capitaliste. Astfel, conflictul de clasă
rezultă din sistemul dominaţiei de clasă care perpetuează inegalitatea socială.

Conform acestei abordări, o problemă socială este o situaţie rezultată din exploatarea de
către cei ce deţin puterea, a celor ce nu deţin suficientă putere (a “clasei muncitoare”). Cauza
principală a manifestării celor mai multe probleme sociale o constituie forma de organizare
socială produsă de societatea capitalistă. Drept consecinţă, dezvoltarea capitalismului aduce cu
sine şi amplificarea problemelor sociale. Soluţiile avute în vedere pentru rezolvarea problemelor
sociale sunt activismul, reforma sau revoluţia – sau cu alte cuvinte, clasa muncitoare trebuie să
câştige “lupta de clasă” şi apoi să “producă” a societate egalitară, fără clase sociale.

Bibliografie:

Mills, C. Wright, 1975, Imaginaţia sociologică, Ed. Politică, Bucureşti

Pop, Luana Miruna, 2002, Dicţionar de politici sociale, Ed. Expert, Bucureşti.
Zamfir, C., Vlăsceanu, L., (coord), 1993, Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, Bucureşti.
Zamfir, Elena, Preda Marian (coord.) 2002, Diagnoza problemelor sociale comunitare, Ed.

9
 Expert, Bucureşti.
Boudon Raymond (coord.) 2009 , Dictionar al gandirii sociologice,Ed.Polirom,Iasi
Lallement Michel,2001,Istoria ideilor sociologice,Ed.Antet,Bucuresti

10