LIGIA BÂRZU

RODICA URSU NANIU FLORICA BOHÎLŢEA MIHUŢ

ISTORIA GRECIEI ANTICE

Ediţia a II-a
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
BÂRZU, LIGIA
Istoria Greciei antice / Ligia Bârzu, Rodica Ursu Naniu, Florica
Bohîlţea Mihuţ. – Ed. a 2-a. - Bucureşti, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2006
200 p.; 20,5 cm
Bibliogr.
ISBN 973-725-470-8

I. Ursu Naniu, Rodica

II. Bohîlţea Mihuţ, Florica

94(38)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

Redactor: Adela MOTOC

Tehnoredactor: Marcela OLARU
Coperta: Stan BARON

Bun de tipar: 17.02.2006; Coli tipar: 13

Format: 16/61×86
Splaiul Independenţei, Nr. 313, Bucureşti, S. 6, O. P. 83
Tel./Fax.: 316 97 90; www.spiruharet.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE ISTORIE

Prof univ. dr.LIGIA BÂRZU

Lect.univ.dr. RODICA URSU NANIU
Lect. univ. FLORICA BOHÎLŢEA MIHUŢ

ISTORIA
GRECIEI ANTICE
Ediţia a II-a

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2006
 CUPRINS

I. Câteva probleme de geografie istorică (L.Bârzu) ……… 7

II. Populaţii, limbi şi dialecte (L. Bârzu) …………………... 11
III. Culturi preistorice în Grecia (L.Bârzu) ………………... 15
IV. Creta şi Micene (R.Ursu Naniu) ………………….……. 19
V. Sistemul palaţial în Egeea şi Mediterană: Cipru, Creta,
Grecia Continentală (L.Bârzu) ………………….………. 28
VI. Continuitate şi discontinuitate în evoluţia culturilor
egeene la începutul mileniului I î. H. (L. Bârzu) ………... 33

VII. Formarea statelor greceşti. Tipuri de state (L.Bârzu)

VIII. Colonizarea greacă (L. Bârzu) ………………….……. 46
IX. Modele de guvernare în Grecia antică (L. Bârzu) ……... 55
X. Confruntări militare în lumea greacă în sec. V-IV
(F.Bohîlţea) ………………….……………………………. 70
1. Conflicte pentru controlul Mării Egee ………………….. 70
2. Războiul peloponesiac ………………….……………… 80
3. Criza polis-ului grec şi conflictele între cetăţile greceşti în
sec. IV î.H.(R Ursu Naniu, F.Bohilţea) ………………… 87

XI. Alexandru şi elenizarea Orientului (F.Bohîlţea) ……… 101

1. Campaniile lui Alexandru şi moştenirea sa ……………. 101
2. Perioada diadohilor …………………………………… 109
3. Modele de state elenistice ……………………………... 113
XII. Forme de asociere în lumea greacă (L.Bârzu) ………... 124

5
 XIII. Cultura greacă (R.Ursu Naniu , F. Bohîlţea) …………. 134
A. Aspecte ale religiei greceşti (F.Bohîlţea) ……………... 134
B. Evoluţia artei greceşti (R.Ursu Naniu) ……………….. 141
C. Creaţia literară (R.Ursu Naniu) ………………………. 173
D. De la cronică la istoriografie (R.Ursu Naniu) ………… 178
E. Filosofia (R. Ursu Naniu) …………………………….. 181
F. Ştiinţa (R.Ursu Naniu) ……………………………….. 196
Bibliografie selectivă ………………………………………… 199

6
 I. CÂTEVA PROBLEME DE GEOGRAFIE
ISTORICĂ

Ceea ce numim cu un termen global Grecia antică reprezintă, în

realitate, o multitudine de state autonome dispersate într-un areal
geografic foarte vast şi divers din punct de vedere al condiţiilor de relief
şi al mărimii. Zonele cele mai întinse sunt reprezentate de Grecia
continentală cu un relief accidentat şi fragmentat, cu două mari câmpii –
Tesalia şi Messenia – şi de litoralul micro-asiatic începând din Hellespont
şi Marea de Marmara şi sfârşind cu Peninsula Halicarnas. Se poate spune
că aceste două zone reprezintă spaţii continentale discontinue, dacă se ia
în calcul marea care desparte cele două regiuni. Cea de a doua mare arie
este cea insulară constituită, în marea majoritate a cazurilor, din insule de
natură vulcanică. Între aceste insule, unele mai mari cum este Eubeia
dublează ţărmul oriental al Aticii, altele precum Cipru, Creta şi Rodos, se
situează la marginea sudică şi sud-estică a lumii greceşti, în vreme ce
Lemnos, Lesbos şi Samos dublează, de la Nord spre Sud, ţărmul Asiei
Mici. Între acestea se află grupul de insule care formează arhipelaguri.
Cicladele care se distribuie în cerc, in jurul insulei Delos şi care au jucat
funcţia de punte de legătură între Pelopones şi Creta. Sporadele, de
dimensiuni variabile (cele mai mari fiind Samos şi Rodos) care sunt
risipite fără nici o ordine aparentă, dar care prin apropierea de Asia Mică
şi de lumea orientală, în general, sunt considerate că au jucat un rol
esenţial în transferul de populaţie şi de cultură dinspre Orient spre
Occident. De notat că, în secolul al XIX-lea, şi Aegina a fost cuprinsă în
acest grup al Sporadelor.
Funcţiile jucate de aceste zone din punct de vedere cultural,
economic şi politic pot fi reconstituite, în primul rând, pornind de la
mărturii arheologice. Pe baza acestora s-a putut stabili, pe de o parte, rolul
de punte între zone de civilizaţii diferite, inclusiv transferul de populaţie.

7
Pe de altă parte, este evident că relativul izolaţionism geografic explică
constituirea de civilizaţii particulare cum sunt cea minoică, cipriotă,
cicladică, continentală şi cea de tip troian (care include şi Lemnos-ul şi
Lesbos-ul). Existenţa coloniilor-aşezări şi a coloniilor de cetăţeni (vezi
Kythira, Santorin, Milet, Ay. Kosmas, pentru a nu opera decât cu câteva
exemple) demonstrează, însă, că izolarea nu este decât aparentă şi că, în
realitate, contactele între insule şi dintre insule şi continent nu au încetat
niciodată.
Cea mai importantă funcţie a insulelor poate fi considerată aceea de
a fi mijlocit transferul de civilizaţie dintre lumea Orientului Apropiat şi
Mijlociu şi sud-estul continentului european. O confirmă nu numai
influenţele culturale, ci şi structura antropologică a primilor locuitori din
insule, care, după toate datele de până acum, pot fi clasificaţi ca asianici.
Cel puţin în Cipru (vezi scheletele de la Khirokitia), ca şi scheletele din
culturi databile în bronzul timpuriu din aceeaşi insulă confirmă această
origine micro-asiatică a unor grupe de populaţie pătrunsă, se pare, în
zonă, în etape succesive. Aceasta înseamnă nu numai că din punct de
vedere cultural există un continuum, ci că şi rasial, poate şi etnolingvistic,
există o anumită unitate. Nu trebuie uitat însă că există un lanţ de insule şi
pe coasta Mării Ionice şi Adriatice şi că, cel puţin din epoca timpurie a
bronzului, unele din acestea se vor integra în istoria generală a zonei (vezi
descoperirile din Itaca şi din Lefkas). Fără nici o îndoială că unele date
arheologice pot sugera situaţii înşelătoare, dar aceste cazuri nu pot pune
sub semnul întrebării faptul real, istoric, în sine. Şi anume acela al
legăturilor dintre zone aparent izolate.
Nu trebuie uitat că atât istoriografia (v. Tucidide, I), cât şi geografia
antică au conservat, poate preluând mituri şi legende, ideea legăturilor
dintre cele două lumi. Această idee este susţinută de folosirea numelui de
carieni pentru locuitorii preheleni din Grecia continentală sau insulară.
Există şi alte argumente în favoarea vechimii şi importanţei legăturilor
dintre Orient şi zona în discuţie. Este vorba de texte (vezi Textele hurrite
de la Enkomi, arhiva de la Tell-el Amarna, unele texte hitite), monumente
de artă (vezi frescele cu destinaţie funerară din Egipt şi fresca navală din
„casa amiralului” din Santorin), existenţa unor cartiere creto-miceniene la
Minet-el-Beidha etc.
Mai există un aspect asupra căruia trebuie să se insiste. Este vorba
de orientarea spre mare a celor mai importante structuri, indiferent de
8
epocă şi indiferent dacă este vorba de Grecia continentală sau insulară.
Aceasta înseamnă că există o preferinţă pentru coastă, pentru zonele care
dispun de porturi naturale. Şi această alegere explică şi dezvoltarea
spectaculoasă a unor centre politice şi evoluţia lor quasi-simultană. Sigur,
trebuie făcute, în legătură cu acest aspect, şi unele corectări. Este vorba de
helladicul timpuriu şi de micenian, perioade din care se cunosc şi centre
palatiale importante situate în zone mai retrase, spre interior. Este cazul
Tebei şi chiar al Micenei. Nu se pot trage concluzii pripite însă din
această situaţie, întrucât lumea miceniană a devenit o forţă maritimă
foarte importantă. Va trebui să se stabilească prin cercetări viitoare cine a
avut iniţiativa în acest proces de afirmare şi care au fost punctele sau
zonele de contact dintre Orient şi Occident. În acelaşi timp, nu trebuie să
se uite că există numeroase dovezi care confirmă continuitatea legăturilor
cu lumea orientală şi în această perioadă. Când este însă vorba de oraşul
grecesc, nu poate exista nici un dubiu în ceea ce priveşte faptul că cele
mai importante gravitează spre coaste şi spre mare. În vreme ce zonele
care retardează sau care evoluează spre state de tip ethne sunt fără nici o
excepţie, structuri continentale (v. Tesalia).
În ceea ce priveşte direcţia mişcării, este natural să se ia în
consideraţie faptul că nu este vorba de o axă cu un sens unic. Dimpotrivă
este interesant să se urmărească existenţa, fie şi temporară, a unor axe cu
dublu sens sau chiar cu mai multe sensuri sau cu sens unic, în funcţie de
perioadă şi tip de cultură. Astfel, in epoca timpurie a bronzului axele sunt,
cu precădere, cu sens unic şi anume dinspre Troada (plus insulele
aferente) sau Ciclade spre Grecia continentală. Nu există dovezi ale unui
sens contrar (dinspre continent spre insule), decât în cazul celor două
insule din Marea Ionică (Itaca şi Lefkas). În epoca mijlocie a bronzului
(mesoeladic) continentul se izolează, în vreme ce unele civilizaţii insulare
(cretană şi minoică) exploatează şi dezvoltă contacte pe axe multiple, şi
dinspre centrele metropolitane, şi spre ele. Mai mult, se semnalează un
transfer de populaţie de exemplu din Creta spre Ciclade, spre coasta Asiei
Mici, spre Levant. Continentul îşi ia revanşa o dată cu înflorirea
civilizaţiei miceniene. De data aceasta, la axa Grecia –Orient se va
adăuga axa Grecia-Mediterana centrală. Sfârşitul civilizaţiei miceniene nu
echivalează cu încetarea legăturilor cu marea. O diasporă puternică va
atinge zone mai puţin afectate de prezenţa miceniană până acum (Cipru,
Cilicia, Palestina). Acest curent este urmat de două alte mari deplasări de
9
populaţie dinspre continent spre insule sau spre Asia Mică. Este vorba de
dispersarea celor trei mari grupe de vorbitori de dialecte greceşti: eolieni,
ionieni şi dorieni. Prin aceste mişcări s-a produs o nouă omogenizare, nu
numai culturală (ca în cazul cretanilor), ci şi etnolingvistică. Pornind de la
această realitate geografică, istorică şi etnolingvistică, Marea Egee poate
fi denumită şi Marea Greacă.

10
 II. POPULAŢII, LIMBI ŞI DIALECTE

Cine au fost creatorii diferitelor culturi sau civilizaţii din zona care
va deveni predominant grecească reprezintă o problemă la care nu este
uşor de dat un răspuns. Tradiţia istoriografică şi mitografică operează cu o
serie de etnonime care nu pot fi recuperate în nici o formă. De exemplu,
pentru Rodos sunt pomeniţi ca primi locuitori fie telchinii (de la o
denumire mitologică rezervată unor genii sau fiinţe supranaturale experte
în metalurgie, vrăjitorii şi vindecători de animale alungate de titani din
Pelopones şi instalate în Rodos, care s-a numit şi Telchinia şi unde ar fi
întemeiat Lindos, Camira şi Ialysos), fie carieni. Alte etnonime rezervate
populaţiilor prehelene sunt acelea de pelasgi şi lelegi.
Din păcate, noi nu avem siguranţa în ceea ce priveşte limbile
vorbite înainte de cca 1600 î.H., dată care este acceptată pentru
începuturile civilizaţiei miceniene, în legătură cu care nu există acum nici
un dubiu că este creaţia unor vorbitori de limbă greacă. Descifrarea
scrierii liniare B a adus lumina necesară în această problemă.
Ce a fost însă înainte de secolele XVI-XIV î.H., ce limbi s-au vorbit
continuă să fie o mare enigmă, deşi se cunosc mai multe sisteme de
scriere care au precedat scrierea liniară B. Este vorba de aşa numita
ciprominoică 1 care, după cunoştinţele actuale, trebuie să fi servit la
conservarea unor texte în ceea ce se numeşte dialectul eteocipriot. Din
Creta primelor palate se cunosc texte redactate cu o scriere hieroglifică,
nedescifrată până acum şi care pare să fi servit în administraţia palatială.
Din păcate, aceste semne descoperite pe tăbliţe şi pe un faimos disc, acela
de la Phaistos, se reduc, în cea mai mare parte, la câteva notaţii. Sunt deci
tăbliţe numerice. Doar pe discul de la Phaistos apar 45 de semne, unele cu
funcţie de sufixe, altele cu funcţie de prefixe (mai numeroase decât
primele). Această caracteristică l-a făcut pe J. Faucounau (1999) să reia
tentativa de a descifra discul de la Phaistos şi de a conchide, datorită
11
numărului mare de prefixe, că s-a notat cu acest sistem o limbă
flexionară. Faucounau merge foarte departe atunci când postulează nu
numai că limba discului de la Phaistos este o limbă greacă, dar chiar
pretinde că este vorba de un dialect proto-ionian. Până la o lămurire
definitivă este bine să se manifeste o oarecare prudenţă şi să se meargă pe
ideea mai veche, că nu se cunosc încă limbile sau dialectele care au
folosit CM 1, scrierea hieroglifică şi liniară A. Şi că nu există siguranţa
decât pentru textele redactate în liniara B.
Această concluzie nu rezolvă o problemă de fond şi anume data de
la care se poate admite prezenţa, în spaţiul egeo-mediteranian, a
vorbitorilor de limbă greacă.
Opinia quasi-unanimă este aceea că primii greci (sau aheii) au
pătruns de undeva din zona nord-dunăreană, în Peninsula Balcanică, în
ultimul sfert al mileniului III (cca 2150 î.H.), după datele C14 stabilite pe
nivelul de distrugere EH II de la Eutresis şi că dispersarea vorbitorilor
acestei limbi, în afara zonei continentale, trebuie asociată cu expansiunea
miceniană în Ciclade, Creta, Rodos, alte insule din Sporade şi chiar în
Cipru şi pe coasta Asiei Mici. Descoperiri arheologice şi arhive care
foloseau scrierea liniară B (Cnossos), ca şi surse hitite (v. scrisoarea
Milawata, informaţiile despre Ahhjawa şi Atarassiya, schimbarea
numelui insulei Rodos care devine Ahaia) dovedesc procesul general de
elenizare, ca urmare a aceste expansiuni şi a constituirii unui „imperiu”
continentalo-maritim micenian.
Cât priveşte limba textelor în scrierea liniară B, aceasta este, după
opinia lingviştilor, foarte aproape de limba epopeilor homerice. Această
afirmaţie presupune că undeva, în Grecia continentală, insulară sau în
zonele de refugiu al micenienilor, s-au păstrat, până în secolele VIII-VII
î.H. (secole în care se presupune că cele două epopei au fost elaborate)
grupuri care utilizau o limbă foarte apropiată de limba tăbliţelor de la
Pylos. În acest context nu socotim că este bine să se uite că, după tradiţie,
poemelor homerice li s-a dat o structură unitară în Atena lui Pisistrate,
adică în secolul VI î.H. Nu ştim în ce măsură această operaţie a afectat
sau nu limba celor două opere. Indiferent de acest aspect este necesar să
se adauge că, în general, se iau în consideraţie suprapunerea a cel puţin
două valuri de vorbitori de dialecte greceşti. Cel timpuriu, reprezentat de
aheeni şi un val, mai recent, databil între cca 1200-1050 î.H., reprezentat

12
de vorbitori ai dialectului doric a căror patrie este asociată cu spaţiul nord-
vestic al Greciei continentale.
Dincolo de aceste discuţii care nu beneficiază de unanimitatea
lingviştilor şi arheologilor, rămâne un fapt sigur, şi anume, existenţa mai
multor dialecte greceşti care în Antichitate se exclud din punct de vedere
geografic. Fără nici o îndoială, răspândirea acestor dialecte este rezultatul
unor migraţii.
Lingviştii deosebesc, pe baza textelor literare, textelor legislative şi
a inscripţiilor, mai multe dialecte:
1. Ionic vorbit în Atica, Ciclade, Eubeea, Nordul Sporadelor, Chios
şi coasta centrală a Asiei Mici.
2. Eolic vorbit în Tesalia, Beoţia, ţărmul nordic al Asiei Mici,
Dardanele, Lesbos.
3. Doric în Sudul Peloponesului (Laconia şi Messenia), Argolida,
Creta, Rodos, coasta sudică a Asiei Mici, Kos, Karpathos şi Kythira.
4. Greaca de nord-vest vorbită în nordul şi vestul Peloponesului
(Elida, Aigialeia) şi în părţi ale Greciei Centrale, adică în Focida, Locrida
şi Etolia.
5. În sfârşit, se consideră că ar fi existat un dialect arcado-cipriot
(înaintea dorienizării insulei), considerat a fi mai timpuriu, poate mai
aproape de aheană. Din păcate, descoperirile arheologice nu susţin o
prezenţă masivă miceniană, mai ales în Myc IIIC în Arcadia, care să
justifice o perpetuare a unor structuri lingvistice mai vechi, acolo.
Indiferent de deosebirile dialectale, este necesar să se sublinieze o
realitate care este specifică lumii greceşti. Este vorba de omogenitatea
etnolingvistică şi culturală care o diferenţiază de alte arii geografice ale
lumii mediteraneene antice. Aceasta înseamnă că şi în condiţiile
confruntării dintre comunităţi cu nivele de dezvoltare diferite (cele
protourbane din Ciclade şi Grecia continentală) şi cele urbane din Creta şi
Cipru şi cele aflate în stadii mai puţin evoluate cum erau cele ale
protogrecilor, până la urmă elementul grec a prevalat şi a absorbit tot ceea
ce reprezintă fond preindoeuropean. Nu numai în plan cultural, ci şi
lingvistic în asemenea măsură încât este extrem de dificil de recuperat
ceea ce reprezintă, din punct de vedere al vocabularului, o moştenire
rezultată din acest proces.
O problemă mult mai dezbătută este aceea a ordinii în care
purtătorii diferitelor dialecte au pătruns în Grecia. Dacă se dă crezare lui
13
Faucounau, atunci un dialect proto-ionic a fost cel mai devreme folosit în
zona egeeană. Cât priveşte pe dorieni, aceştia par să fie ultimii veniţi
dintr-o zonă mai puţin atinsă de civilizaţia miceniană. Întrebarea este dacă
mai înainte sau după prăbuşirea palatelor sau dacă pătrunderea lor
reprezintă unul din factorii care au contribuit la reruralizarea Greciei. Că
exista o ameninţare din partea unor grupuri pastorale o sugerează o frescă
de la Pylos, care înfăţişează o luptă între micenieni şi personaje îmbrăcate
în blăni de oaie. Dacă este vorba de un atac respins şi real, asta este greu
de stabilit. Sigur este doar faptul că în unele centre miceniene importante
(Tirynth, Argos, Asine) apar în asociere, în case de tip absidal, ceramică
lucrată cu mâna şi ceramică miceniană sau submiceniană. De aici ideea
convieţuirii a două grupe cu o cultură şi dialecte diferite. Acestui
argument i se adaugă o foarte importantă moştenire religioasă de epocă
miceniană, bănuită datorită naturii cultului lui Apolo de la Amyklai (care
se particularizează prin integrarea lui Hyakinthos), cultului Orthiei la
Sparta, precum şi unei serii de ceremonii religioase şi calendarului.
Aceste fenomene care se constată în Pelopones, în aria doriană, nu se pot
explica fără să fi avut loc o asemenea convieţuire între noii veniţi, ataşaţi
cultului lui Apolo Lykeios şi sărbătorii pastorale Karneia şi vechea
populaţie locală.

14
 III. CULTURI PREISTORICE ÎN GRECIA

Spre deosebire de ceea ce se întâmplă în epoca bronzului, în

perioada arhaică şi clasică distribuţia geografică a culturilor neolitice nu
urmează modelul la care ne-am fi aşteptat.
Primul fenomen şocant rămâne faptul că, în afară de Cipru şi Creta,
quasi-totalitatea insulelor greceşti rămân nepopulate. Doar în Dodecanez
şi în Kos (din Ciclade) se cunosc culturi neolitice târzii. În cazul
Dodecanezului, ca şi in Creta şi Cipru, este evidentă originea
microasiatică a celor dintâi locuitori. Această realitate apare cu atât mai
ciudată cu cât nu există nici un dubiu că, cel puţin Cicladele, erau vizitate
de continentali încă din mezolitic. Afirmaţia se bazează pe descoperirea
de piese din obsidiană în nivelele mezolitice din peştera Franchti din
Pelopones.
Cel de al doilea aspect interesant priveşte identificarea mai multor
nivele neolitice preceramice în trei zone aflate la distanţe apreciabile:
Tesalia, Cipru (Khirokhitia) şi Creta (Cnossos). Este important de
subliniat faptul că în toate aceste trei zone există o continuitate de evoluţie
(chiar de loc) de la neoliticul preceramic la neoliticul ceramic care
parcurge toate fazele de dezvoltare. Deosebirea esenţială între neoliticul
Tesalian (în principal, culturile cu ceramică pictată- Sesklo şi Dimini) şi
Creta şi Cipru ţine de discontinuitatea dintre neolitic şi culturile epocii
bronzului timpuriu. De asemenea, trebuie să se adauge că în vreme ce
neoliticul continental (Tesalian şi cel din Peninsula Calcidică) se află, în
toate fazele de evoluţie, în legătură cu lumea nord-balcanică şi nord-
dunăreană, Creta şi Cipru continuă neîntrerupt contactele cu Asia Mică.
Mai există un aspect interesant care trebuie pus în valoare. Este
vorba de curentul cu două direcţii - dinspre Tesalia, chiar la nivelul proto-
Sesklo spre Macedonia de vest şi peste Dunăre unde îl găsim la Cârcea
(Dolj) şi Gura Baciului (Cluj). Este fondul pe care se vor dezvolta
culturile cu ceramică pictată din Europa est-centrală. Cu neoliticul târziu
15
şi eneoliticul (Gumelniţa, Sălcuţa, Cernavodă) direcţia se modifică.
Elemente Gumelniţa-Sălcuţa, Cernavodă-Ezero le găsim în Calcidica şi în
Tesalia în nivele Rachmani şi Larissa. Tesalia şi Calcidica rămân zonele
cele mai active din acest punct de vedere. Există şi culturi neolitice în
Grecia centrală (v. chiar Atena) şi în Pelopones. Nu au însă strălucirea
neoliticului Tesalian.
În sfârşit, este obligatoriu să se atragă atenţia asupra lipsei de
continuitate dintre neolitic şi culturile epocii bronzului. Observaţia
priveşte, cu precădere, Grecia continentală unde, chiar şi în cazurile în
care o aşezare din epoca bronzului a fost întemeiată într-o zonă unde a
existat o aşezare neolitică, observaţiile stratigrafice şi trăsăturile culturale
nu au permis să se constate vreo legătură genetică între ele. Situaţia cea
mai frapantă rămâne cea de la Lerna unde s-a constatat că o aşezare
neolitică a fost nivelată, după care s-a structurat o aşezare nouă databilă în
bronzul timpuriu.
Fără ca ideea să fie absolutizată, se poate specula dacă nu cumva
zonele în care s-a observat nu numai o foarte mare vechime a vieţuirii
neolitice, ci şi o continuitate între faze şi perioade, au avut un ritm de
dezvoltare mai alert. De aici saltul mai timpuriu la structuri statale de tip
palatial. Este cazul Ciprului şi al Cretei unde, în bronzul mijlociu, se
constituie cele mai timpurii complexe palatiale. În vreme ce în zonele în
care s-au produs fenomene de discontinuitate sau acolo unde culturile
bronzului timpuriu sunt asociate cu fenomene de migraţie, dezvoltarea
este mai lentă. Cazul cel mai ilustrativ rămâne Grecia continentală unde
două posibile migraţii au provocat un recul şi explică, într-o măsură foarte
mare, diferenţa de cca 400 de ani între faza veche a palatelor cretane şi
începuturile formării culturii miceniene pe continent.
Cât priveşte epoca bronzului, aceasta are un dublu criteriu de
clasificare. Un criteriu de bază tripartit, care subdivide în trei perioade
principale (I, II, III), la rândul lor subdivizate (dacă este cazul, în subfaze,
v. cazul helladicului mijlociu şi târziu) pentru fiecare zonă în parte. Cel
de-al doilea criteriu este cel geografic care divide spaţiul egeo-
mediteranean în cinci mari zone: zona troiană (foarte importantă pentru
bronzul timpuriu), zona cicladică, zona cipriotă (cipriot), cretană
(minoică) şi cea continentală sau helladică. De notat că nu criteriul
geografic este fundamentul în această schemă, ci criteriul cultural, mai
exact, particularităţile trăsăturilor prin care pot fi definite aceste zone:
16
mod de aşezare, economie, ceramică, obiceiuri funerare, artă, credinţe,
podoabe corporale şi vestimentare, contacte culturale şi influenţe. De data
aceasta începe să funcţioneze principiul importanţei coastelor şi insulelor
în raport cu zonele continentale.
În ceea ce priveşte contactele între culturile insulare (cicladic,
cipriot, minoic) şi cele continentale (troian şi eladic), sunt de subliniat
agresivitatea, puterea de pătrundere şi chiar de colonizare a cicladicilor la
nivelul fazelor Cyc timpuriu II şi III. Se mişcă şi spre continent (v.
aşezările de la Lerna şi Ay. Kosmas), dar şi spre Creta (unde se pare că au
creat un mic spaţiu de colonizare pe coasta de Nord, definibil prin
predilecţia pentru piese de podoabă din argint şi din plumb şi prin vase şi
idoli tipici), şi chiar spre insulele din vestul Peloponesului (Itaca şi
Lefkas). În vreme ce ciprioţii din Cypriot timpuriu se mişcă, via Lefkas,
spre Sicilia (unde li se atribuie crearea culturii Castelluccio). Dinspre
Creta, la nivelul minoicului timpuriu, orientarea pare să fie tot spre
Mediterana centrală (Sicilia, Italia continentală şi Egipt).
Mişcarea cicladicilor spre nord-estul Mării Egee a fost blocată de
purtătorii culturii troiene care colonizează principalele insule ce dublează
ţărmul Asiei Mici - Lemnos, Lesbos, Samos şi care influenţează Calcidica
şi chiar regiuni mai nordice – nordul Peninsulei Balcanice şi chiar zone de
la nord de Dunăre. Influenţa troiană nu se reduce la această arie.
Importuri troiene apar şi în Grecia continentală şi în insulele din vestul
Peloponesului.
Cu epoca mijlocie a bronzului două culturi devin predominate: cea
cretană care chiar de la nivelul primelor palate (cca 2000 î.H.) dezvoltă o
politică de întemeiere de colonii (colonii-aşezări şi colonii de cetăţeni), pe
lângă exportul de obiecte de lux. Zonele vizate sunt Cicladele, coasta
centrală a Asiei Mici, insulele din apropierea Ciprului, zona Halicarnas.
În Thera şi Kythira sunt întemeiate veritabile colonii- aşezări. Aceste
insule au facilitat pătrunderea unor elemente de civilizaţie cretană în
Grecia continentală. O importantă colonie micro-asiatică este cea de la
Milet. Cea de a treia zonă de interes este Levantul şi Egiptul, poate şi
Mari pe Eufrat.
Problema cea mai importantă este aceea de a stabili proporţia între
factorii de evoluţie internă a culturii mesohelladice şi influenţele cretane
care au determinat constituirea civilizaţiei miceniene. Fără nici o îndoială,
o serie de inovaţii în arhitectura palatelor (faţada primului palat de la
17
Pylos, cu semne de ziduri cretane), mormintele cu cupolă (v. Peristeria),
tehnica ceramicii cu lustru, unele motive decorative (iedera, toporul
dublu), unele forme de vase (cupele tip Vapheio) se datorează contactelor
cu lumea cretană, mediată în special, de Kythira.
Trebuie spus însă că, dincolo de unele prezenţe copleşitoare care se
observă, mai ales, în Ciclade, există tendinţa de supravieţuire a unei părţi
a spiritului local. Cel mai bine se constată această tendinţă în tematica
frescelor din Thera care se diferenţiază de aceea a celor minoice propriu-
zise. Această preeminenţă cretană ia sfârşit în jur de 1450-1400 î.H.,
poate ca urmare a unui cutremur devastator care a provocat, între altele,
scufundarea flotei cretane. În aceste împrejurări lumea continentală care
atinsese până atunci o mare dezvoltare îşi ia revanşa preluând nu numai
vechile zone de colonizare, dar şi instalându-se în Creta însăşi.
Cât priveşte Ciprul, extrem de bogat în două resurse căutate în
Orientul Apropiat (arama şi opiul), acesta va domina în bronzul mijlociu
şi târziu Levantul şi Egiptul. Fără îndoială că legăturile cu lumea Greciei
continentale nu lipsesc, dar acestea vor căpăta un aspect particular abia în
condiţiile mişcărilor care au dus la prăbuşirea civilizaţiei miceniene şi la
declanşarea acelui fenomen de migraţie cunoscut din surse egiptene drept
„invazia popoarelor mării”.

18
 IV. CRETA ŞI MICENE

1. Cronologia
Începutul secolului XX a produs o adevărată senzaţie în lumea
ştiinţifică, prin descoperirile lui Arthur Evans de pe insula Creta. Miturile
despre regele Minos, războiul troian, bogăţia regilor micenieni au prin
contururi reale, dezvăluind omenirii mărturiile existenţei unor civilizaţii
înfloritoare, care au dominat bazinul egeean în mileniile III-II î.H. Este
vorba de civilizaţia creto-miceniană, în evoluţia căreia se desprind trei
etape mari (conform sistemului cronologic propus de Evans),
caracteristice în linii mari tuturor centrelor culturale din bazinul egean
(cultura minoică, cultura cicladică, cultura heladică (Grecia continentală):
I. Minoicul timpuriu (MT) (3000 –2100 î.H.), cu următoarele sub-
etape: MTi I (3000-2800), MTi II (2800-2400), MTi III (2400-2100);
II. Minoicul mijlociu (MM) (2100 – 1600 î.H.), cu următoarele sub-
etape MM I (2100-1900), MM II (1900-1750), MM III (1750-1580);
III. Minoicul târziu (MT) (1580 – 1200 î.H.), cu următoarele
perioade MT I (1580-1450), MT II (1450-1400), MT III (1400-1200).

2. Civilizaţia minoică
Apariţia aşezărilor urbane. Sistemul palatial
Avântul social-economic din prima jumătate a mileniului III î. H. a
fost determinat de câţiva factori decisivi: 1) poziţia geografică
avantajoasă, Creta aflându-se la distanţe egale de Europa, Asia şi Africa,
ceea ce explică complexitatea culturală a civilizaţiei minoice, în care s-au
„topit” mai multe influenţe străine. Această situaţie este fructificată prin
întreţinerea unei intense activităţi comerciale pe mare; 2) dezvoltarea
rapidă a meşteşugurilor, în special, a metalurgiei bronzului, în favoarea
căreia vorbesc numeroasele descoperiri de topoare, vârfuri de lance şi

19
pumnale din acest metal; 3) concentrarea de averi fabuloase în mâinile
unor familii, care reuşesc să–şi impună şi supremaţia politică (polarizarea
societăţii este reflectată şi de construcţiile funerare din sec. XIX-XVIII î.
H., unde numărul mormintelor individuale creşte în defavoarea celor
familiare). În consecinţă şi activitatea economică este administrată într-o
nouă formulă, care ia forma unor structuri palatiale cunoscute până acum
în câteva centre zonale (la Cnossos, Mallia, Phaestos, Kato Zakros,
Archanes), care se luptau pentru hegemonie în insulă (cercetările din
ultimul timp au permis o nouă precizare a limitelor cronologice pentru
cele două perioade ale palatelor cretane: 1925-1750 î.H.(„palatele vechi”)
şi 1750 –1425 î.H.(„palatele noi”). Aceste nuclee urbane se prezintă sub
forma unor centre teritorial –administrative, reşedinţe ale puterii politice,
economice şi religioase. După 200 de ani, Cnossos-ul reuşeşte să-şi
impună autoritatea şi să unifice teritorial, administrativ şi, într-o oarecare
măsură, politic insula, celelalte palate recunoscându-i supremaţia.
a. Din punct de vedere economic, palatul administrează întreaga
activitate, deţinând monopolul asupra celor mai profitabile ramuri ale
producţiei (descoperirea uriaşelor depozite de produse fiind o mărturie a
veniturilor regale atât în domeniul agricol, cât şi în cel meşteşugăresc, în
special, producţia metalurgică, producţia ceramicii de lux Kamares, care
era controlată prin sistemul „mărcii olarului”) şi, mai ales, în domeniul
comerţului pe mare. Dezvoltarea negoţului maritim a necesitat
organizarea unei puternice flote comerciale, capabile să asigure nu numai
mărfurile, ci şi ţărmurile de atacurile piraţilor. În afară de aceasta, fără o
flotă puternică ar fi fost imposibilă supremaţia politică a Cretei asupra
insulelor Cicladice şi a ţinuturilor de coastă ale Greciei continentale.
În ceea ce priveşte legăturile economice ale Cretei, acestea
cuprindeau nu numai porturile egeene (din Cipru, de exemplu, se aducea
arama, în schimbul ceramicii de lux) , ci şi cele mediteraneene, printre
care Byblos, Ugarit, iar de aici până în regatul Mari. Cele mai strânse
legături se stabiliseră cu Egiptul, de unde cretanii aduceau fildeş, uleiuri
parfumate etc. În concluzie, pentru a-şi asigura producţia, cretanii şi-au
stabilit pieţele de materie primă, unde îşi realizau, totodată, propria
producţie (în special, ceramica de lux, piese de podoabă ş.a.). Pentru a
înlesni relaţiile economice cu Grecia continentală, pe insula Kythira a fost
înfiinţată prima colonie minoică, adevărat popas, de unde vasele
comerciale ajungeau până în Laconia şi Argolida.
20
 b. Specializarea strictă a activităţilor meşteşugăreşti (producţia
ştampilelor din piatră, construcţia de nave, prelucrarea lemnului,
dulgheritul) a determinat apariţia unor noi profesii, cum ar fi corăbierii,
navigatorii, personalul calificat, negustori şi, respectiv, a unei noi
categorii sociale, care nu mai avea nimic cu vechea structură gentilică.
Astfel se modifică întregul sistem de relaţii sociale. Săpăturile din
apropierea centrului de la Malia (Cartierul Mu) sau Phaistos
(Monastiraki) au scos la iveală ruinele unor edificii impunătoare, diferite
de palat, care ar sugera existenţa unei birocraţii, din care făceau parte
funcţionarii ce gestionau activităţile economice la palat. Nu mai puţin
evidentă este această stratificare socială şi în cadrul necropolelor, unde se
cunosc câteva tipuri de morminte, printre care unele cu un bogat inventar
funerar (inclusiv, obiecte şi arme de lux, ca în cazul necropolei de la
Hysolakkos (Malia)). Se particularizează un corp de scribi specializaţi pe
cele două sisteme de scriere.
c. O altă caracteristică a sistemului palatial o constituie activitatea
edilitară, în special amenajarea acropolei, care cuprindea, pe lângă palatul
regal, depozitele regale, arhivele, pieţe publice, ateliere meşteşugăreşti,
vile impunătoare. La acestea se adaugă un şir de alte elemente ale
infrastructurii: construcţia de drumuri (de la Cnossos, spre sud, până la
golful Kommos), apeducte etc., care presupunea concentrarea unei
impunătoare forţe de muncă, aflată sub ascultare regală.
d. Nivelul înalt de dezvoltare al societăţii cretane este dat de
inventarea sistemelor de scriere, a cărei necesitate a fost determinată de
ducerea unei evidenţe contabile stricte, pe de o parte, şi de întreţinerea
legăturilor diplomatice, pe de altă parte. Au fost descoperite arhivele
palatului de la Cnossos, Pylos, care cuprind liste de inventar, evidenţe
contabile; de asemenea trebuie reţinute inscripţiile de pe vasele de ritual.
Astfel s-a constatat că în lumea egeeană au circulat 3 sisteme de scriere:
scrierea veche-hieroglifică (I jum. a mln. II î. H.) şi 2 tipuri de scriere
liniară, liniar A (sec. XVII –XIV î. H.) şi liniar B (sec. XIV-XIII î. H.).
Până la mijlocul secolului trecut, aceste surse epigrafice au rămas în afara
cunoaşterii şi abia în 1952 M.Ventris şi J.Chadwick au reuşit să
descifreze scrierea liniară B. Interpretarea inscripţiilor nu a fost prea
uşoară, dat fiind faptul că cele 88 de semne scrise nu puteau fi nici litere
(prea multe pentru un alfabet) şi nici cuvinte (prea puţine pentru o limbă).
Acestea se pretau mai mult unei scrieri silabice, fiecărui semn
21
corespunzându-i câte o silabă. S-a stabilit că inscripţiile au fost făcute în
limba greacă, înregistrându-se un şir de asemănări cu dialectele arcado-
cipriot şi eolic ale limbii vechi-greceşti, ceea ce vine să susţină originea
aheeană a primului val de migratori. Se pare că sistemul de scriere (liniar
B) a fost împrumutat de la populaţia pre-greacă, (care folosea şi liniarul
A) şi a fost adaptat cerinţelor fonetice ale limbii greceşti. Pe baza
descoperirilor de la Pylos şi Cnossos, liniarul B a fost în uz între cca
1450-1400 î. H.
e. În ceea ce priveşte viaţa religioasă, amenajarea unor spaţii
cultuale în incinta palatelor de la Cnossos şi Phaistos, cât şi reprezentările
murale cu motive ceremoniale, sugerează poziţia dominantă a regelui în
cadrul cultului.

3. Aspecte ale regalităţii cretane. Thalosacraţia minoică

(sec.XVII – XV î. H.) Decăderea Cretei (sec. XIV)
Dezvoltarea civilizaţiei cretane este întreruptă violent către 1700,
când sunt distruse toate structurile palatiale. Cauzele acestui fenomen au
fost puse pe seama unor cataclisme naturale (cutremur), nefiind excluse
nici alte explicaţii, legate de o eventuală invazie străină sau de rivalităţile
politice din insulă. Refacerea palatelor se produce destul de repede,
marcând începutul unei „ere noi”, de maximă strălucire, când Creta
reuşeşte să-şi impună statutul de mare putere. Înalţarea noilor palate la
Cnossos, Phaistos, Kato Zakros, Mallia, Gournia, Palaikastro este
asociată cu creşterea populaţiei urbane şi cu instituirea unei structuri
politico-administrative centralizate, susţinută de activitatea unui riguros
aparat birocratic. Impunerea unui sistem unic de măsuri şi greutăţi face
dovada acestei unificări.
Se pare că importanţa centrelor politico-administrative regionale nu
este aceeaşi. Mai multe elemente reflectă decăderea activităţii economico-
comerciale a palatului de la Mallia (depreciată şi de o oarecare scădere a
populaţiei), a celui de la Phaistos şi pledează pentru supremaţia politică şi
economică a palatului de la Cnossos. După o ipoteză, celelalte palate nu
ar fi fost decât reşedinţe temporare ale regelui cretan sau au avut funcţia
unor centre administrative speciale, aşa cum a fost, probabil, palatul de la
Kato Zakros, ridicat pe la 1600.

22
 a. Creşterea puterii politice şi economice a dinastiilor cretane a
determinat activizarea politicii externe a acestora, orientată spre
rezolvarea câtorva obiective majore:1) controlul politic şi supunerea unor
zone bogate în materii prime; 2) acapararea de pieţe noi de desfacere a
propriei producţii (de ex., în scrierile egiptene apare o ţară cu numele
Keftiu (identificată cu Creta), 3) controlul pe mare, pentru a asigura
securitatea transportului de mărfuri maritim. În interiorul unei case de pe
Akrotiri („Casa de Vest”) s-au descoperit un şir de fresce murale, pe care
apar câteva tipuri de corăbii şi ambarcaţiuni cretane („fresca amiralului”).
Nu în ultimul rând, tendinţa cretanilor de a se instala în noi teritorii
coincide şi cu un anumit spor demografic. În această perioadă, Creta
devine un adevărat imperiu maritim – stăpână a mărilor (thalassocraţie),
care îşi impune autoritatea politică şi economică asupra unui şir de insule
din marea Egee, fără a se putea vorbi de o colonizare propriu-zisă a
acestora. Despre politica regelui Minos relatează Tucidide, care
menţionează faptul că, după cucerirea insulelor Cicladice, regele cretan
şi-a numit fiii în calitate de dinaşti. Ca urmare a expansiunii către Grecia
continentală, aceasta este integrată cultural în spaţiul egeo-cretan.
b. Din punct de vedere administrativ se atestă o descentralizare a
sistemului de administraţie, care este asigurat, în numele palatului, de
marii funcţionari, rezidând, eventual, în impunătoare edificii din zonele
rurale: Haghia Triada (nu departe de Phaistos), Pyrgos, Zakros (casa A).
Acestea se prezintă sub forma unor vile, cu 20-30 încăperi, iar alături erau
amplasate hambarele, pivniţele, atelierele de producţie, care vin să
întregească imaginea unei gospodării bine puse la punct, orientată nu
numai spre consumul propriu, dar şi pentru schimb. Dat fiind nivelul lor
de organizare, nu este exclus ca, mai devreme sau mai târziu, proprietarii
acestor reşedinţe să fi aspirat la o anumită autonomie politică, în opoziţie
faţă de dinastia minoică.
c. Dezvoltarea economică a Cretei este reflectată şi de amploarea
activităţii edilitare, coordonată de administraţia regală de la Cnossos: a
fost reamenajat vechiul traseu care lega nordul de sud, de-a lungul căruia,
fiind amplasate puncte de pază, au fost construite noi drumuri. Aproape
toate localităţile de coastă erau prevăzute cu ziduri de apărare; tradiţia
arhitecturală cretană poate fi urmărită şi în Ciclade, iar anumite elemente
se regăsesc până şi construcţiile din Byblos şi Ugarit.

23
 Întreţinerea unei vieţi economice intense este confirmată şi de
descoperirea unui şir de tăbliţe, ce cuprind evidenţe contabile, cu trecerea
în revistă a tuturor tipurilor de produse, începând cu cele agricole (ulei,
vin, grâne) şi terminând cu cele meşteşugăreşti (ceramică, textile, aur,
fildeş, vase de piatră, sigilii); la fel şi existenţa unor lingouri de aramă
sugerează folosirea lor în calitate de monedă de schimb. În această
perioadă Creta se impune şi ca generatoare de idei artistice (cum ar fi
noile stiluri decorative în ceramică), la care vom reveni în capitolul
consacrat Artei cretane.
d. Se generalizează scrierea liniară A, fără a fi scoasă din uz
scrierea hieroglifică
În opinia unor cercetători, decăderea acestei civilizaţii înfloritoare
este cauzată de o catastrofă de proporţii, care s-a produs pe la 1450 î.H. şi
care a distrus definitiv centrele palatiale din insulă. Este vorba despre
erupţia unui vulcan din Thera, care a provocat un cutremur devastator,
urmat peste tot de incendii. S-ar putea, însă, ca acestea să fi fost provocate
de noii cuceritori – aheenii veniţi din Grecia continentală, care preiau
puterea la Cnossos, Creta devenind, astfel, o parte a lumii miceniene.
Există şi o a treia opinie, care atribuie unor conflicte interne cauza acestor
schimbări, venirea aheenilor fiind plasată pe la 1370 sau puţin după
această dată, când are loc o noua distrugere a Cnossos-ului. Asistăm la o
schimbare a raportului de forţe în Egeea, marcat de dispariţia civilizaţiei
cretane şi ascensiunea celei miceniene. La răscrucea veacurilor XII-XI
î.H., Creta este lovită de un nou val de migraţii, de data aceasta fiind
vorba de dorieni.

4. Civilizaţia miceniană
Descoperirea acestei civilizaţii se leagă de numele lui
H.Schliemann, care în anul 1876 inaugurează seria săpăturilor de la
Micene. Rezultatele cercetărilor au scos la iveală vestigiile unei lumi
vechi ale cărei începuturi urcă până spre sfârşitul mln. III î. H., când un
grup de păstori indo-europeni, veniţi din nordul Peninsulei Balcanice, se
instalează aici. Urmează un regres temporar (dat fiind faptul că la venire
aheenii au găsit aici structuri protourbane net superioare tipului lor de
organizare), situaţia schimbându-se abia peste câteva secole, când putem
vorbi despre perioada de vârf a structurilor palatiale miceniene
24
(1600-1200 î. H), care corespunde eladicului târziu. Acestea sunt inspirate
de modelul cretan, binecunoscut în urma numeroaselor contacte dintre
aristocraţia războinică aheeană şi familia dinastică cretană.
a.Spre deosebire de lumea cretană, ale cărei influenţe le-a cunoscut,
lumea miceniană este pătrunsă de o altă mentalitate, care s-a răsfrânt
asupra tuturor aspectelor vieţii politice, economice şi culturale. În primul
rând este vorba despre ridicarea unor centre politice şi religioase,
înconjurate de ziduri ciclopice, în incinta cărora se afla palatul regal (ex.:
Micene, Pylos, Tirynt) – centru politic şi administrativ. Descoperirea
cercului A de morminte cu un bogat inventar funerar de la Micene indică
cristalizarea unei categorii războinice cu un statut special, în fruntea
căreia se afla regele. Este vorba despre morminte tip tholoi (ex.: Tezaurul
lui Atreu) şi morminte cu puţ, care sunt circumscrise incintei palatului,
relevând prin aceasta poziţia – cheie a posesorilor lor (dinaşti, membri
marcanţi ai aristocraţiei). În ceea ce priveşte inventarul funerar, acesta
este deosebit de bogat şi cuprinde inclusiv vase şi bijuterii din aur şi
argint, arme de lux şi măşti de aur. Acumularea acestor bogăţii s-a făcut
în mare parte pe calea armelor, care este o altă caracteristică a lumii
miceniene.
b. În favoarea avântului economic din această perioadă pledează
mai mulţi factori:
1) După cum am relatat mai sus, inventarul mormintelor reflectă
gradul de prosperitate a societăţii miceniene. Cercetările arheologice au
scos la iveală ateliere de prelucrare a pietrei, a fildeşului, ateliere ceramice
(ceramica miceniană se particularizează prin noi forme, cum ar fi cupele
cu picior), ateliere de bronzuri (vase, arme) şi aur, descoperite în unele
centre palatiale cunoscute până acum în Messenia, Argolida, Atica,
Beoţia.
2) Adoptarea sistemului de scriere (către mij. sec.XV î.H., apar
primele tăbliţe în liniara B) şi constituirea unei categorii de scribi, care
aveau în sarcină gestionarea activităţii şi a producţiei agricole şi celei
meşteşugăreşti, controlul circulaţiei bunurilor (prin sistemul de sigilii) şi
evidenţa lucrătorilor (vezi în acest sens arhivele de la Pylos), vorbesc
despre atingerea unui nivel înalt de civilizaţie. Astfel, conform
informaţiilor cuprinse în tăbliţe, economia miceniană se baza pe trei
ramuri importante: agricultura, creşterea vitelor şi producţia
meşteşugărească. Spre exemplu, într-o evidenţă contabilă de la Cnossos,
25
care inserează mai multe tăbliţe, este dat numărul total de turme de oi,
cantitatea de lână produsă şi, în final, numărul bucăţilor de pânză.
Dezvoltarea metalurgiei la Pylos este reflectată de textele care atestă
activitatea celor 400 de fierari recenzaţi.
3) Dezvoltarea relaţiilor comerciale dintre structurile miceniene
continentale şi cele insulare, mai ales în ceea ce priveşte formele ceramice
(nu este întâmplător faptul că vase miceniene s-au descoperit în mai multe
locuri din Egipt, inclusiv în mormântul faraonului egiptean Akhenaton [a
II jum. a sec. XIV], oferind indicii sigure de sincronizare cronologică),
bronzuri sau fildeşuri (la Delos), descoperite atât în Mediterana orientală,
cât şi în cea occidentală.
c. În ceea ce priveşte structura socială, aceasta poate fi parţial
stabilită reieşind din datele furnizate de cercetarea ritului şi a ritualului
funerar. În afară de aceasta trebuie menţionat faptul că cristalizarea unei
aristocraţii militare este sugerată şi de descoperirea unor edificii
impunătoare, dar mai mici dimensional decât palatele regale, care nu erau
altceva decât reşedinţe. Un alt izvor îl reprezintă tăbliţele, care conţin
unele informaţii privind sistemul de taxe şi impozite, modalităţile de
percepere a acestora, ceea ce presupune existenţa unui corpus
funcţionăresc, capabil să aibă sub control veniturile statului. Dar şi aceste
informaţii sunt incomplete. Reieşind din sursele existente, societatea
miceniană se încadra în următoarea schemă funcţională:
− regele micenian, desemnat într-un şir de texte cu termenul de
Wanaka (dar nu este exlus să fie vorba despre un stăpân divin).
− funcţionarii palatului: lawagetas (cel mai înalt titlu după rege,
nu i se cunosc atribuţiile), personaje cu funcţii administrativ-
teritoriale (administratorii districtelor – korete, administratorii
provinciilor – damokoro şi duma)
− suita regală – equeta (formată din aristocraţi –militari, care par
să se constituie într-o nobilime ereditară)

Nu ştim statutul juridic al populaţiei ce muncea pentru palat, dar un

lucru este sigur: alături de persoanele libere din punct de vedere juridic se
aflau şi persoane dependente – sclavi, care, se pare, sunt prizonieri de
război. În câtva texte de la Pylos apare un nume etnic ce indică originea
est-egeeană a unor grupuri de femei. Paralel sunt menţionaţi lucrătorii

26
regali, ceea ce presupune existenţa unui domeniu regal, care cuprindea o
proprietate funciară (temenos-ul regal, adică pământul regal) şi ateliere
meşteşugăreşti.
Decăderea puterii miceniene şi dispariţia acestei civilizaţii este pusă
pe seama invaziilor doriene, populaţii din nordul Peninsulei Balcanice,
care reuşesc să-şi impună dominaţia în cea mai mare parte a Greciei
meridionale şi în insulele sudice din marea Egee (printre care Creta,
Rodos). Dar cercetările arheologice nu au confirmat această ipoteză; aşa
încât, nu se poate vorbi despre un nivel uniform de distrugere, care ar fi
perturbat grav, până la dispariţie, viaţa centrelor palatiale miceniene.
Astfel, distrugerea palatului de la Pylos, prima în rândul centrelor
miceniene, a fost urcată până la o dată apropiată de 1300. Micene este
mistuită de un incendiu către mijlocul secolului XIII; în aceeaşi perioadă
este distrusă parţial şi Teba. Alta este situaţia în cazul unor situri
nefortificate (Koraku, Orchomene, Nichoria), a căror dezvoltare n-a fost
deloc perturbată, ba chiar se poate vorbi despre un avânt economic.
Caracteristica acestei perioade este intesificarea construirii de fortificaţii
în spaţiul civilizaţiei miceniene. O nouă serie de distrugeri majore
intervine către sfârşitul secolului al XIII-lea, afectând grav cetăţile
miceniene. În concluzie, nu se poate vorbi despre o distrugere
generalizată şi brutală a civilizaţiei miceniene, ci despre o decădere
treptată.

27
 V. SISTEMUL PALAŢIAL ÎN EGEEA ŞI MEDITERANĂ:
CIPRU, CRETA, GRECIA CONTINENTALĂ

Sistemul palaţial în Orient presupune câteva caracteristici

principale: palatul este centrul vieţii economice, politice şi religioase, în
jurul lui funcţionând ateliere regale/stat; deţine controlul agriculturii,
comerţul intern (cât există) şi comerţul la mare distanţă; acest control
presupune o evidenţă riguroasă, o arhivă de stat, funcţionari
administrativi şi scribi; regele deţine puterea politică şi economică şi,
după caz, se bucură de graţia divină (este vicar al Zeului pe pământ sau
chiar epifanie a divinităţii); nu trebuie uitat că existenţa unei evidenţe
contabile la nivelul palatului nu presupune, în mod obligatoriu, o
administraţie riguroasă în teritoriu, unele state fiind definite ca
descentralizate, în sensul că, pentru rege, sunt suficiente fidelitatea şi
recunoaşterea autorităţii sale ca şi plata impozitelor (v. Asiria, Persia). În
rest, comunităţile locale păstrează o autonomie mai largă sau mai
restrânsă, după moment.
Descoperirile din zona egeo-mediteraniană justifică reataşarea
acestei zone sistemului palaţial şi considerarea ei drept limită occidentală
a acestuia. Problema este cu care dintre cele două tipuri de state avem de
a face: cu state centralizate (ca Ur-ul în timpul dinastiei a III-a sau
Egiptul) sau cu state descentralizate (tip regatul hitit sau asirian).
Într-o primă etapă a cercetării s-a optat pentru soluţia statului
centralizat în Creta (având drept centru Cnosos-ul) şi pe continent (cu
punct central la Micene). Fără nici o îndoială că există o serie de evidenţe
clare în ceea ce priveşte structura acestor societăţi: palatele sunt centre de
stocare de bunuri, ceea ce presupune şi producţie controlată şi perceperea
de taxe în natură; păstrează o evidenţă scrisă, de aici constituirea unor
arhive şi formarea scribilor; se dezvoltă un mod de viaţă şi un tip de
civilizaţie care se propagă în afara palatului şi care este imitat de
„provinciali”.

28
 Informaţia noastră nu este de egală valoare pentru cele trei arii
amintite. Nu poate exista nici un dubiu asupra naturii societăţii din Cipru.
Că regele era atotputernic se poate presupune pornind de la surse externe,
şi, anume, corespondenţa dintre regii egipteni şi cei din Alasiya (Cipru)
sau dintre regii din Ugarit şi cei din Cipru. De asemenea, este ştiut că,
pentru regii hitiţi, Ciprul era folosit ca loc de exil pentru persoanele
indezirabile. Fără îndoială, contau pe fidelitatea regilor de aici în funcţia
lor specială de gardieni. Din păcate, cu toate cercetările de anvergură din
Cipru nu au fost identificate palatul, anexele şi mai ales arhivele. Că
trebuie să fi existat arhive şi scribi o sugerează folosirea unui sistem de
scriere propriu. Se presupune doar că în faza târzie a epocii bronzului
capitala s-ar fi aflat la Enkomi. Atotputernicia şi aroganţa, ca şi respectul
particular cu care este tratat (v. scrisoarea lui Hammurabi al II-lea al
Ugaritului) se justifica prin aceea că regele era deţinătorul monopolist al
unor mărfuri foarte căutate, prin importanţa traficului maritim controlat
de Cipru şi prin bogăţia lui.
Nu se poate şti dacă regele de la Enkomi controla tot Ciprul şi dacă
atelierele şi minele erau individuale, familiale sau de stat.
În ce priveşte Creta, ideea de opulenţă, centralizare şi preeminenţa
Cnossos-ului asupra întregii insule este efectul unui anumit stadiu al
cunoaşterii realităţilor arheologice de aici. Situaţia a fost complicată prin
descoperirea mai multor palate şi prin redefinirea unor centre considerate
cândva doar simple vile regale (v. Haghia Triada, Mallia). Viziunea mai
nouă este mult modificată şi nuanţată. Cauza principală o constituie
descoperirea şi a altor palate pe lângă acelea de la Cnosos şi Phaistos.
Centre noi palaţiale au fost recunoscute la Galatos, Petras, Archanes,
Kato Zakros, ceea ce sugerează un mozaic politic şi un grad de
independenţă mai mare. La aceasta se adaugă încă o observaţie
importantă şi anume folosirea paralelă a mai multor sisteme de scriere –
liniară A şi hieroglifică. În sfârşit, analiza mai atentă a stilurilor ceramice
(v. Mallia şi Myrtos Pyrgos) sugerează evoluţii paralele particulare.
Din aceste motive se presupune (Antiquity, 74, 284, 200, p. 365 şi
urm.) că palatele majore au fost centrul unor state centralizate, dar, la
nivel local, mai ales în perioada primelor palate (cca 1925-1750 î.H). Nu
se poate nega acumularea de bunuri la scară mare, dovada o constituie
existenţa unor spaţii de depozitare (Cnosos, Mallia). Ca şi structurarea
micii birocraţii care foloseşte fie liniara A (Phaistos), fie hieroglifica şi
29
liniara A (Cnossos şi Mallia). Este bine însă să se reţină că la Mallia, de
pildă, cele mai multe semne hieroglifice sunt cele care apar ca mărci de
olar sau pe obiecte de metal. Tăbliţe (MM II) nu au fost descoperite decât
în număr de 5 şi numărul cel mai mare de semne de pe o tăbliţă este
de 14.
Problemele cele mai importante se pun pentru a doua fază palaţială
(cca 1750-1425 BC), când se constată o serie de fenomene derutante.
Dispar sau se restrâng spaţiile de depozitare din palate. Se presupune, în
acest context, apariţia unor centre de la doilea ordin (v. Nerokourou,
Myrtos Pyrgos, Monastiraki) care eventual preiau funcţiile de depozit.
Acest fenomen contrastează cu fenomene care par a sugera o centralizare
a administraţiei, de exemplu, se generalizează scrierea liniară A, apar
imitaţii ale stilului de la Cnossos (arhitectura, iconografia, fresca
figurativă, iconografia, sigiliile, administraţie). Acestei faze îi corespunde
o mai bună organizare a meşteşugurilor care încetează de a mai fi
familiale (v. cartierul Mu de la Mallia) şi se constituie în cartiere
specializate, dependente de palat, ca şi organizarea schimburilor la mare
distanţă cu obiecte de lux. Este drept că se constată şi în acest sector o
anumită specializare locală, de exemplu Kato Zakros pentru fildeş,
alabastru, lemn, ouă de struţ.
Este interesant să se adauge şi câteva lucruri legate de regalitate şi
funcţia religioasă a regelui. Până acum nu se cunosc, în afară de
Archanes, spaţii cultuale sau altare care să fi servit pentru îndeplinirea
obligaţiilor religioase ale regelui. Sacrificiile umane dovedite la Archanes
puteau intra în obligaţiile regelui.
Cât priveşte divinitatea asociată cu regele şi cu regalitatea, există un
indiciu interesant care îngroaşă numărul dovezilor privind caracterul
descentralizat al statului din Creta. Este vorba de faptul că se presupune
că divinitatea principală de la Cnossos era una care corespundea lui Zeus,
în vreme ce, la Kato Zakros ar fi fost adorată o divinitate marină
corespunzătoare lui Poseidon.
În sfârşit, se poate presupune că după 1425 î.H., când micenienii
devin stăpânii Cretei şi-şi instalează centrul puterii la Cnossos, unele
dintre aceste formaţiuni politice au dispărut şi au existat condiţiile unei
centralizări reale a insulei. Cu ce tradiţie veneau micenienii nu este chiar
aşa de simplu de stabilit.

30
 Sigur este faptul că la nivelul Myc IIIA există un număr foarte mare
de palate sau centre importante de al doilea rang – Micene, Tirynth, Ano
Engliano (Pylos), Malthi-Dorion, Atena, Teba, Orchomenos, Iolkos (pe
coasta egeeană a Tesaliei). Este perioada care coincide cu o expansiune
dincolo de mare. Sigur câteva centre transmaritime sunt constituite acum,
uneori prin desfiinţare sau cucerirea unei mai vechi colonii cretane –
Milet (=Milawata din textele hitite), Ay Irini (Keos) şi Naxos în Ciclade,
Ialyssos, Trianda Moschou şi Makria Vounara (Rodos). Se înregistrează
primele prezenţe importante în Lemnos, Lesbos şi Troia (începând cu
Troia V-VI), ca şi dincolo de Marea Ionică (în Sicilia, Italia, Sardinia şi
Malta), la fel ca şi Levant şi Egipt. După 1400 î.H. sunt prezenţi şi în
Creta. Trebuie notat că nu se poate preciza cine a avut iniţiativa în acest
proces de dispersie şi cucerire. Ceea ce se poate afirma este faptul că
existenţa mai multor palate, aproximativ de acelaşi nivel, exclude orice
idee de centralizare, la scară globală, pe continent. Se poate presupune că
centrele de peste mări sunt complet autonome şi desfăşoară propria
politică. Şi pe continent lucrurile trebuie să fi fost identice. Cel mult se
poate bănui un control la nivel strict local în relaţie cu un palat anume.
Numai că noi nu cunoaştem realităţile rurale din această zonă. Plauzibila
existenţă nu a satelor (eventual organizate pe sistemul comunităţilor de
obşte), ci a fermelor individuale este o pură speculaţie. Cât priveşte
existenţa unei administraţii unice, ea este greu de demonstrat în condiţiile
primelor dovezi care să ateste existenţa unor arhive de palat. De fapt,
exista o singură arhivă reală, nu prea mare, cea de la Pylos. Cele câteva
tăbliţe de la Teba sau Micene pot fi cel mult folosite ca argument în
favoarea tentativei de a crea o administraţie. Sigur, este important că s-a
inventat un sistem de scriere particular-liniară B şi că există un număr de
scribi (nu prea mare, judecând după amprentele identificate pe tăbliţele de
la Pylos). Nu trebuie uitat însă că în quasi-totalitatea lor, aceste tăbliţe
sunt numerice sau votive şi nu conţin informaţii cu privire la diferitele
structuri administrative şi politice. Unele asemănări între Creta şi Grecia
continentală pot fi însă stabilite în ceea ce priveşte controlul exercitat
asupra producţiei şi al schimbului de către palat. Astfel, şi la Pylos
atelierele regale sunt amplasate în afara palatelor, chiar la o distanţă
apreciabilă (v. Nichoria).

31
 Stocajul este uneori asociat cu palatul ca la Pylos şi Teba, alteori se
află în imediata vecinătate în ceea ce s-a numit „oraşul de jos” la Micene
şi la Tirynth.
În ceea ce priveşte relativa uniformitate a civilizaţiei miceniene,
indiferent de răspândirea ei geografică, ea poate să aibă o dublă
semnificaţie – preeminenţa politico-ideologică a unui centru (poate din
Myc IIIB2, Micene însuşi) şi un efect de tip „Versailles”, datorat
prestigiului cetăţii care s-a putut reface după seria de atacuri şi catastrofe
la care a fost supusă.
În legătură cu natura regalităţii şi a persoanei regale se oscilează
între următoarele alternative. Regele este divinitatea încarnată şi orice
apariţie în public echivalează cu o epifanie. Este punctul de vedere
formulat de G.Saflund bazat pe studiul comparativ al sălilor tronului de la
Pylos şi Cnossos şi pe posibila prezenţă a regelui în libaţii şi sacrificii
sângeroase.
Cea de a doua opinie este susţinută de Mylonas şi L.Angel şi se
structurează în jurul conceptului de regalitate charismatică. Argumentele
sunt de natură antropologică. Şi anume este vorba de vârsta aproximativă
a morţilor de rang (36-37 ani) indiferent de tipologia mormintelor (cu puţ,
cu cupolă, cu cameră). De unde ideea morţii rituale în condiţiile pierderii
charismatismului. Poate că unele legende privitoare la asasinarea unor
regi să se lege de această credinţă. Lucrurile nu pot fi chiar aşa de simple
cum par. Fără nici o îndoială că moartea reală sau simbolică a unor regi se
cunoaşte şi de la alţi indo-europeni (indieni, hitiţi), ca şi ideea reîncărcării
cu puteri charismatice (v. Persia). Dar, în cazul lumii miceniene, cel puţin
pentru perioada mai timpurie, nu trebuie uitat obiceiul depunerii pe figură
a măştii din metal preţios, ca şi acela al decorării restului corpului cu plăci
preţioase. Practica a supravieţuit până mai târziu în Peninsula Balcanică şi
Asia Mică şi este considerată ca rezultând din credinţa că, după moarte,
aceste persoane vor căpăta puteri speciale care-i vor apropia de lumea
divină. Este poate o formă de eroizare a morţilor speciali, în cazul de faţă,
a regilor.
Se poate presupune şi o oarecare diferenţă între Creta şi lumea
continentală în ceea ce priveşte răspunderile regelui. În Creta obligaţiile
rituale ale regilor vizau, cu precădere, prosperitatea şi bunăstarea
supuşilor. În cazul Greciei continentale, regele garanta nu numai belşugul
şi bunăstarea, ci şi succesul militar.
32
 VI. CONTINUITATE ŞI DISCONTINUITATE
ÎN EVOLUŢIA CULTURILOR EGEENE
LA ÎNCEPUTUL MILENIULUI I Î.H.

Snodgrass, Coldstream şi Hiller formulând conceptul de „Renaştere

greacă” din secolul VIII î.H. şi sugerând criteriile definirii ei, se referă,
între altele, la redescoperirea lumii miceniene şi la apariţia diferitelor
forme de ataşament faţă de eroii micenieni, inclusiv mimarea, de către
aristocraţie, a unui mod de viaţă aidoma timpurilor eroice.
Diferenţa de fond între primii doi cercetători şi Hiller priveşte
modalitatea prin care, la sfârşitul epocii geometrice, trecutul micenian
este reînviat. Coldstream atribuie un rol deosebit, în acest proces,
literaturii epice, în vreme ce Hiller admite ideea perpetuării orale a
tradiţiei. Aceasta presupune două lucruri. Pe de o parte, supravieţuirea
unui corp însemnat de populaţie miceniană, fie în Grecia continentală, fie
în Asia Mică, fie în insule, populaţie care a conservat şi a exaltat trecutul.
Prin intermediul acesteia s-au transmis de la o generaţie la altă localizarea
exactă a marilor centre miceniene şi a faptelor regilor lor, a vechilor
contacte peste mări, a unor practici tradiţionale, amintirea unor expediţii.
Pe de altă parte, presupune fuziunea intimă a diverselor populaţii de pe
întinsul fostului „imperiu” micenian până la preluarea istoriei reale sau
mitice a uneia dintre ele.
Trebuie făcută precizarea că amintirea civilizaţiei miceniene nu s-a
păstrat numai prin intermediul literaturii orale. Există suficiente dovezi în
favoarea multiplicităţii formelor de transmisie a faptelor legate de lumea
miceniană. În primul rând, este de menţionat continuitatea efectivă de loc
din micenian până în geometric. Sunt avute în vedere nu atât cazurile cu
urme rare de locuire, ci situaţiile în care se înregistrează o prezenţă
masivă de populaţie şi o continuitate a funcţiei locului. De exemplu,
Nichoria rămâne, şi în geometric, o importantă aşezare messeniană
definită prin locuinţă de plan absidal. Situaţia este identică la Iria, Asine,
Eleusis, Dendra ca şi în cazul cimitirului de la Kerameikos. În cea mai

33
mare parte a cazurilor ce pare că tendinţa este de a schimba funcţia
locului, nu locul în sine. De pildă, nu există nici un dubiu privind
supravieţuirea unui număr important de locuitori în preajma Tirynth-ului.
Numai că aceştia trebuie să-şi fi întemeiat o aşezare nouă de vreme ce au
transformat „Oraşul de jos” micenian într-un loc de îngropăciune folosit
din submicenian până în geometric. Populaţia din jurul acestui centru
trebuie să fi fost destul de numeroasă întrucât un cimitir din epoca
geometrică a fost descoperit şi la Navplion. Situaţia Atenei este şi mai
complexă. Încetează funcţia de reşedinţă regală a Acropolei. Încetează
utilizarea cimitirelor miceniene din Agora şi de pe Areopag. În Agora se
instalează o aşezare şi un cimitir datate în proto-geometric şi geometric.
Un nou loc de cimitir este rezervat în zona ce va purta mai târziu numele
ceramiştilor. Chiar şi la Teba, după catastrofa care a dus la ruina celui de
al doilea palat, zona a fost transformată într-un cimitir cu o lungă durată
de folosire.
Trebuie să se admită ideea că acest proces de transfer de funcţii este
paralel cu acela al sacralizării unor vechi centre miceniene. De data
aceasta pare să fie vorba de un proces quasi-uniform care vizează, în
primul rând, fostele palate sau cetăţi de oarecare importanţă. Micene,
Tirynth, Prosymna, Argos, Atena au dezvoltat un centru sacru în jurul sau
pe locul ocupat altădată de o reşedinţă regală. Chiar dacă nu este vorba
totdeauna de construcţii de mare amploare cum sunt cele de la Atena şi
din Argos, şi chiar dacă nu este cu putinţă precizarea momentului exact
când s-a realizat acest transfer, ceea ce contează rămâne ideea în sine de a
asocia cele două lumi. Pentru alte localităţi devenite în epoca arhaică şi
clasică importante centre religioase, îndeplinind chiar funcţia de sanctuare
panhelenice există, de asemenea, indicii ale unei locuiri de epocă
miceniană. Sunt situaţiile de la Olimpia, Delfi, Milet, Delos, Argos.
Un alt aspect demn de semnalat şi care sugerează eventualitatea
apariţiei fenomenului eroizării unor şefi micenieni încă din secolele XII-
XI î.H. îl constituie descoperirea de ofrande sau înmormântări datând din
protogeometric şi geometric timpuriu în vechi morminte miceniene.
Astfel, în M.11 de la Dendra a fost găsită o mare parte dintr-un vas
protogeometric. La Asine morminte protogeometrice în ciste au fost
instalate în dromos-ul unui mormânt cu cameră (M.4) micenian. La
Akourthi (Messenia) zona cimitirului format din patru tholoi a devenit loc
de cult în geometric. Aceeaşi situaţie a fost observată la Volimidhia. Iar
34
într-un tholos de la Ano Engliano au fost descoperite aproximativ
cincizeci de vase din protogeometric. Pornind de la aceste constatări, se
poate afirma că acea reveranţă a grecilor faţă de strămoşii lor eroici, la
care se referea Coldstream, îşi are începuturile în protogeometric
(secolele XI-X) şi nu este o trăire din secolele VIII -VII î.H., provocată
doar de nevoia aristocraţiei de a-şi elabora o genealogie particulară. Se
poate admite cel mult o sporire a numărului manifestărilor de această
natură în epoca arhaică.
Un grup distinct de descoperiri se leagă de ideea perpetuării
amintirii unor vechi locuri de cult miceniene. Trebuie notat că numai în
mod excepţional este vorba de altare cum este acela de la Epidaur şi care
face parte din categoria altarelor de pe înălţimi. Ridicarea pe acelaşi loc a
unui templu dedicat lui Apolo Maleatas nu este, desigur, întâmplătoare.
Ay Irini (Keos) oferă un exemplu similar. În cea mai mare parte a
cazurilor, caracterul sacru al locului rezultă din descoperirea de vetre de
cult şi figurine şi din evoluţia lor în viaţa religioasă a cetăţilor greceşti.
Din acest punct de vedere sunt de amintit Egina, Perachora, Akourthi,
Amyklai, Aliartos, Kato-Symi. Aceasta explică, de altfel, perpetuarea
numelor creto-miceniene ale unor divinităţi, a vocabularului tehnic sacru,
a formelor de ritual, a funcţiilor sacerdotale, a unor mituri. Reanalizarea
unor descoperiri de la Ano Engliano sugerează şi alte elemente de
continuitate. Nu numai în ceea ce priveşte panteonul, ci şi sacrificiul
animal. Este vorba de cinci grupe de oase arse care oferă toate indiciile
(arse, alese-mandibulă, humerus, femur, cu carnea detaşată cu un cuţit
înainte de ardere, fără scoaterea măduvei-, specii-predomină bovinele) că
există o continuitate absolută şi din acest punct de vedere între epoca
bronzului şi epoca arhaică şi clasică (Antiquity, 2002). Descoperirea de
nivele protogeometrice şi geometrice în Ciclade, Cipru, Rhodes, Creta,
Asia Mică, Sicilia şi Italia cu toată variabilitatea stilurilor locale atestă
menţinerea, fie şi sporadică, a contactelor peste mări. Amintirea vechilor
trasee comerciale a făcut posibilă desfăşurarea celui de-al doilea mare val
de migraţie dinspre continent spre insule sau spre Asia Mică, determinând
difuziunea geografică a diferitor dialecte greceşti. Marea colonizare
greacă şi continuitatea de atitudine faţă de civilizaţiile orientale au
contribuit la adâncirea procesului de difuziune a stilurilor geometrice şi
arhaice, inclusiv în insule şi în Asia Mică.

35
 Aceste descoperiri sunt de neexplicat în afara răspândirii dialectelor
eolic, ionic şi doric în insulele din Egeea şi Mediterană şi pe litoralul
vestic al Asiei Mici. Un sector discutabil rămâne acela al tradiţiilor
tehnologice care leagă cele două etape istorice. Schimbarea radicală care
se înregistrează acum stă în dispariţia arhitecturii monumentale şi a
tehnicii de zidărie, ca şi a planului de tip megaron, destinat clădirilor de
caracter palaţial (v. Malthi). Excepţie fac templul Herei din Prosymna
datat în a doua jumătate a sec. VIII î. H.
Urmând această linie de gândire şi aceste dovezi, se admite că
recunoaşterea, în geometric, a epocii eroilor stă la originea unor culte
locale din Argolida. Ideea poate fi extinsă însă, căci este neîndoielnic că o
evoluţie analoagă a prezidat şi în elaborarea jocurilor organizate în jurul
sanctuarului de la Olimpia. Sugestia că înălţarea unor ziduri ca cele de la
Tyrins şi Micene au putut să fie atribuită unor fiinţe cu o forţă ieşită din
comun şi să constituie un model demn de imitat pentru nişte locuinţe
destinate nemuritorilor este plauzibilă. Numai în acest context se explică
şi transferul în sectorul sacru, a megaronului, şi revenirea în cazul
clădirilor laice la locuinţa de plan absidal, cunoscută din Grecia
continentală din HV şi H.M.
Cu toată sărăcia informaţiei, privind modul de locuire în perioada
postmiceniană, din ceea ce se cunoaşte până acum, atât din insule, cât şi
din Grecia continentală rezultă că, de regulă, aşezările sunt nefortificate,
iar structura lor nu respectă un plan riguros. Caracterizarea se referă, în
principal, la protogeometric, căci din epoca geometrică propriu-zisă
începe să se revină la ideea de arie fortificată, ilustrată, între altele, de
aşezarea de la Sphoungaras. Trebuie făcută menţiunea că din acest punct
de vedere se poate vorbi de o continuitate absolută între Myc III C:1 şi
mai ales Myc III C: 2, etape recunoscute, în nivele arheologice dispersate
şi de caracter modest. O creştere a suprafeţelor locuite, dublată de o
concentrare a populaţiei în structuri complexe se înregistrează abia în
secolele IX-VIII î.H..
În rest, adică cu excepţia edificiilor cu destinaţie specială, în toate
cazurile se constată revenirea la un sistem de construcţie premiceniană în
care prevalează lemnul şi lutul, cărămida crudă. Piatra, altădată
principalul material de construcţie, este mai rar folosită, în afara
fundaţiilor. Ea este începând cu secolele IX-VII î.H.. destinată înălţării
lăcaşurilor de cult sau altarelor.
36
 Fără îndoială că această evoluţie presupune decăderea şi reînvierea
meşteşugului zidăriei.
În metalurgie raportul dintre păstrarea tradiţiei şi inovaţie este în
favoarea aceleia din urmă. Constatarea este valabilă şi în cazul
orfevreriei, glipticii, lucrării sticlei, a pietrelor semipreţioase şi a
fildeşului. Abia în secolul VIII î.H. în strânsă legătură cu detaşarea unei
noi aristocraţii se înregistrează depăşirea acestei trăsături. Inventarul unor
morminte, cum este „mormântul-panoplie” de la Argos, ilustrează
revenirea la un mod de viaţă şi la o tradiţie de mult uitată. Dar este foarte
probabil că această renaştere a artei toreuticii s-a datorat mai puţin
fenomenului redescoperirii lumii miceniene, cât evoluţiei sociale
caracteristice epocii şi poate unor influenţe orientale, eventual asiriene. A
doua tendinţă importantă este dispariţia treptată a unor tipuri miceniene şi
larga difuziune a unor tipuri noi, cele mai multe de origine continentală.
Un aspect important îl constituie dezvoltarea metalurgiei fierului
fără ca aceasta să însemne eliminarea din uz a obiectelor de bronz.
Trebuie făcută chiar precizarea că în protogeometric şi geometric bronzul
prevalează asupra fierului.
Judecând după aceste date arheologice, se pot delimita mai limpede
sferele în care, alături de o literatură epică orală, s-au conservat tradiţiile
miceniene. Transmisia numelor cetăţilor, ale eroilor şi faptelor lor, a
sistemului de credinţe şi a ritualului, coincidenţa între vechi centre
miceniene, locuri de cult, în special, marile sanctuare panhelenice sau
oraşe de tip polis, amintirea unor locuri încărcate de puteri miraculoase
(Dodona, Didyme, Delfi, Epidaur etc.) nu ar fi fost posibile fără
supravieţuirea unei mase de populaţie miceniană, variabilă numeric în
funcţie de istoria mai mult sau mai puţin agitată a unei zone. De
ataşamentul faţă de propria-i civilizaţie, de capacitatea de absorbţie a
noilor veniţi şi de condiţiile istorice locale au depins păstrarea unor forme
de viaţă strămoşeşti, vehicularea sau elaborarea unor legende şi mituri
care au asigurat perpetuarea peste secole a imaginii unei lumi de mult
apuse.
În afara faptelor arheologice există o tentativă mai recentă (Thomas
Conant, Blamington, 1999) de a urmări procesul de trecere de la sistemul
palaţial la oraşul-stat luând ca modele posibile fapte de antropologie
socială şi făcând abstracţie de tot ceea ce înseamnă cultură materială. Se
porneşte în această analiză de la şase aşezări-cheie: Micene, Nichoria,
37
Atena, Lefkandhi (Eubeea), Corint, Askra. Trebuie totuşi subliniat că
alegerea nu este întâmplătoare. Toate cele şase cazuri reprezintă, în
realitate, aşezări în care s-a dovedit o continuitate culturală absolută. Cel
mult cei doi autori mută accentul de pe evoluţia stilistică (de la micenian-
submicenian la protogeometric şi geometric) la reconstituirea structurilor
sociale de după dispariţia administraţiilor palaţiale. Se operează cu ideea
de colaps al Micenei, urmat de societăţi în care apar persoane cu o poziţie
socială privilegiată de tipul „Big-man”. De fapt, fiind vorba de societăţi
egalitare, cred că Nichoria ar marca o asemenea etapă. Faza ar fi fost
destul de repede depăşită şi s-ar fi ajuns la o societate mai evoluată de
genul „şefiilor”, pentru care cred că au găsit cele mai bune exemple la
Atena şi Lefkhandi, unde descoperirile funerare sugerează o diferenţiere
socială marcată. Abia în a treia fază s-ar fi detaşat aristocraţiile arhaice
sesizabile la Corint, Askra şi Argos.
Deşi mimează o detaşare absolută faţă de izvorul arheologic, în
realitate, această schemă se deosebeşte doar prin terminologia neutră,
căci, în fapt, porneşte de la constatările din teren.
Există o serie de elemente care definesc lumea greacă. Indiferent de
fragmentarea politică, izolaţionism şi momente de agresivitate, dincolo de
elementele de discontinuitate frapează foarte marea unitate de limbă, în
primul rând. Li se adaugă tradiţii orale (mituri şi legende), chiar dacă
unele sunt personalizate (v. ciclu theban, troian, Peloponesiac), venerarea
locurilor şi eroilor micenieni (Tirynth, Micene, Sparta, Teba, Atena),
chiar asocierea cu unele mistere (v. Eleusis şi Livadia), organizarea de
jocuri (la origine funebre) în onoarea unor eroi şi personaje legendare (v.
Olimpia), existenţa de instituţii şi tradiţii politice comune (v. Wanax
basileia, magistraţi, demiurgi, ginţi regale, consiliu).
Se adaugă panteonul principal moştenit din vechiul fond indo-
european cu divinităţi nou integrate în perioada miceniană (v. Pothia
Theron = Artemis + Hyakhintos) sau postmiceniană (Apolo care lipseşte
în listele cu nume divine de la Pylos). Una din explicaţii trebuie căutată în
formarea acestor tradiţii sau în consolidarea lor în jurul unor centre
religioase foarte vechi (secolul X î.H.) cum sunt cele două centre dedicate
Herei (Heraionul din Argos şi cel din Sumos) şi centrul de la Olimpia.
Din secolul al IX-lea devin nuclee integratoare cele două sanctuare
dedicate lui Apolo (Delfi şi Delos).

38
 Aceste fapte sugerează că tot ceea ce înseamnă legătura cu trecutul
nu poate fi redus la „Renaşterea greacă” din secolul VIII î.H.. Din
secolele VIII-VII î.H. un loc foarte important a revenit sanctuarului de la
Delfi care prin funcţia oracolară trece în prim plan.
În consecinţă, comunitatea culturală şi de origine a precedat
structurarea statelor şi obliga la căutarea unor explicaţii relative la
fragmentarea politică, diferenţa de ritm de dezvoltare, diferenţa de
structură statală. Fără nici o îndoială că fragmentarea geografică a avut un
rol. Dar nu singură. Raporturile cu marea, natura ţărmurilor prevăzute cu
porturi naturale sau lipsite de ele (v. diferenţa între litoralul vestic şi cel
estic), existenţa unor zone de acostare intermediare au avut şi ele o mare
importanţă. Trebuie să li se adauge dimensiunile teritoriilor rurale (v.
situatia Aticii, Spartei, Corintului, Megarei, Sicyonei) care au obligat sau
nu la dezvoltarea unor activităţi adiacente.
Acest ultim aspect a determinat dezvoltarea alături de cerealicultură
şi creşterea vitelor a viticulturii şi plantarea măslinilor, a meşteşugurilor –
în primul rând olăritul (v. Atena, Corint, Calcidica, Eubeea, Rodos), apoi
prelucrarea fildeşului, metalurgia (pentru lucrarea de piese pentru
ofrande, la început trepiede şi obeloi) şi producerea armelor, ca şi
dezvoltarea navigaţiei. Evoluţia economică a mers paralel cu apariţia, mai
timpurie, a unor măsuri şi greutăţi standardizate (Egina şi Eubeea), a unor
mărfuri standard cu valoare monetară şi, în cele din urmă, la apariţia
monedei.

39
 VII. FORMAREA STATELOR GRECEŞTI.
TIPURI DE STAT

Formarea statelor greceşti, identificarea cauzelor care au determinat

acest fenomen, găsirea unor explicaţii la natura particulară a acestora în
comparaţie cu structurile miceniene şi postmiceniene nu constituie o
sarcină uşoară. Absenţa surselor scrise, altele decât cele poetice (Homer,
Hesiod), fie că este vorba de literatura cultă, fie că este vorba de opere
bazate pe o tematică legendară şi vehiculate, pe cale orală, prin aezi,
reprezintă una din explicaţii. Cea de a doua trebuie căutată în dependenţa
copleşitoare faţă de faptele arheologice, numeroase şi spectaculoase în
unele cazuri, dar insuficient de acoperitoare pentru aspecte esenţiale ale
lumii postmiceniene. Reflectarea parţială a societăţii „homerice” sau
geometrice prin sursele arheologice, ca şi natura subiectivă a interpretării
lor explică, în parte, divergenţele de opinii, ca şi ambiguitatea unor
interpretări.
O concluzie poate fi însă subliniată de la început. Secolele
fundamentale pentru maturizarea proceselor socio-economice şi politice
în lumea greacă rămân secolele IX-VIII î.H.. Aceasta înseamnă că acum
se produc mai multe procese paralele: apariţia celor două tipuri de state
greceşti, dispersia greacă în cadrul marii colonizări, treptata evoluţie spre
forme economice mai complexe caracterizate printr-un anumit grad de
diferenţiere ocupaţională, acumularea de progrese şi producerea de
mutaţii în plan psihologic care au făcut posibilă, în secolul următor, adică
în secolul VII î.H.. trecerea de la economia naturală la economia
monetară, evidenţiată de apariţia monedei adevărate şi a unor sisteme de
măsuri şi greutăţi standartizate.
Înainte de a analiza procesele istorice amintite este necesar să se
facă o precizare importantă. Îndeobşte, literatura de specialitate, pornind
de la o definiţie aristotelică consideră polis-ul forma naturală de stat din
Antichitatea grecească. Şi iarăşi, statul de tip polis este definit printr-o

40
relaţie nedistructibilă între o aşezare urbană şi un teritoriu rural delimitat
cu rigurozitate. Mai multe aspecte sunt de menţionat în legătură cu
această definiţie. Chiar şi acceptând ideea că statul de tip polis este de
neînţeles în afara unei complementarităţi între un centru în care
funcţionează instituţiile politice şi un teritoriu considerat a fi proprietatea
corpului cetăţenesc, nu trebuie să se piardă din vedere faptul că acest
punct focal al vieţii publice nu este, de la început, o aşezare urbană,
eventual fortificată. Ed. Will insistă chiar asupra faptului că, în
Antichitate, termenul prin care este definit oraşul propriu-zis este acela de
asty, şi nu de polis. Această observaţie atrage atenţia asupra înţelesului
mai complex al termenului de polis perceput, în primul rând, ca o
comunitate a locuitorilor care se bucură de cetăţenie, adică a acestor
politai. De altfel, aceasta este valoarea termenului la Aristotel. Alte texte
(v. Herodot VIII,61; Tucidide VII, 77,7) utilizează denumirea în sensul
strict aristotelic, independent sau chiar opus legăturii cu un teritoriu dat şi
o aşezare urbană. Se poate afirma chiar că la aceşti doi autori termenul are
o valoare mai profundă şi anume cea de patrie. De unde şi forma apolis
pentru individul privat de patrie, de exemplu, în caz de ocupaţie străină.
Dincolo de această discuţie rămân două trăsături definitorii pentru
astfel de structuri. Este vorba de autarhie (sau independenţă economică)
şi de autonomia politică. Ultima trăsătură presupune pe lângă proprietatea
asupra teritoriului, absenţa tributului, libertatea în fixarea formei de
guvernare şi a legilor, dreptul de liberă alegere a magistraţilor; existenţa
unei armate proprii, elaborarea politicii externe, viaţa religioasă
particulară (venerarea unor divinităţi poliade, înălţarea unor sanctuare de
graniţă şi de suveranitate). Mai trebuie adăugat că orice polis recunoaşte
atotputernicia nomos-ului. Aceasta înseamnă că forma prin care se
exprimă apartenenţa la o anume polis este respectul legii supreme de
esenţă divină, care este nomos-ul, respect care constituie şi baza
loialismului cetăţenesc.
Polis-ul este doar una din realităţile socio-politice ale Antichităţii
greceşti. O parte din spaţiul grec nu a participat la această evoluţie şi a
conservat structuri arhaice. Fie a perpetuat regimuri regale care domină o
lume rurală, fie a evoluat spre noile forme de asociere de tip amphycţionie
sau symmachie, fără ca natura originală, sătească să fie depăşită. Exemple
de acest tip rămân Epirul, Tesalia, unele arii din vestul Peloponesului.
Termenul cu care sunt definite este acela de stat-ethne.
41
 Este necesar să se sublinieze şi amănuntul că nici acele entităţi care
au atins stadiul de polis nu se prezintă uniform şi nu evoluează paralel,
deosebirile cele mai frapante fiind cele constatate între Atena şi Sparta.
Regula generală o reprezintă constituirea corpului cetăţenesc prin
unificarea satelor în cadrul unui proces numit synoekism şi a tendinţei de
a pune în practică un anumit ideal cetăţenesc marcat de homonoia
(concordia în vederea bunului comun), philia (iubirea de aproape) şi pistis
(încredere).
Fără a se intra în alte discuţii, este necesar să se precizeze cele
câteva trăsături care diferenţiază un oraş-polis de statul de tip ethne.
Un polis este:
a) Un grup uman care trăieşte în comun (în sens de viaţă politică
comună) pe un teritoriu politic.
b) Se defineşte juridic prin proprietatea asupra pământului care este
un privilegiu cetăţenesc cu titlu individual (ca realitate quasi generală) sau
cu titlu colectiv (uzufructuari ai pământului statului, ca la Sparta).
c) Autoritatea publică se exercită până la hotarele garantate de zei
(prin sanctuarele de suveranitate şi de graniţă şi alte forme de marcare
rituală a graniţelor, vezi stâlpii de hotar).
d) Dispune de un centru politic. Aici trebuie adăugată observaţia că
unele din aceste centre de tip polis s-au constituit în legătură cu o veche
structură palaţială miceaniană. Această constatare nu poate fi însă
absolutizată. Evidenţa cea mai clară este furnizată de Atena, unde s-a
putut urmări evoluţia neîntreruptă din epoca miceniană prin submicenian,
protogeometric şi geometric până în epoca arhaică. În alte cazuri se
constată abandonarea totală, ca zonă rezidenţială, a marilor centre
miceniene (Micene, Tyrinth, Ano Engliano, Orchomenos).
e) Elementul comun îl reprezintă vatra sacră în jurul căreia se
construiesc sediile instituţiilor publice. De notat că la Atena s-a produs
un transfer important. Vatra ceremonială a fost strămutată din sala
tronului din palatul de pe Acropole la poalele ei, adică în spaţiul care va
prelua funcţia rituală şi politică a palatului din perioada miceniană.
f) Există o anumită complementaritate între polis şi dezvoltarea
urbană, fără ca această evoluţie să fie absolut obligatorie şi fără ca, în
fiecare caz, să apară o singură aşezare urbană. Aşezarea urbană unică o
găsim la Megara sau la Sicyona. Dar Atena şi Corintul dezvoltă două

42
(exemplu Atena şi Pireu) sau trei nuclee urbane (Corint), dintre care doar
una are funcţie politică.
g) Faptul că aşezarea urbană, în sens strict, nu exprimă realităţile
politice este demonstrabil şi prin aceea că noţiunea generală care
dovedeşte participarea la o comunitate de cetăţeni este de tip ethne, adică
atenienii, argienii etc. şi nu se exprimă prin numele oraşului, adică Atena,
Argos. După cum există polis fără nucleu urban, ca în cazul Spartei.
În ceea ce priveşte dreptul de cetăţenie (adică politieia), este de
subliniat lipsa de universalitate, mai ales, în ceea ce priveşte natura lui
activă. În general, de cetăţenie activă nu pot beneficia decât bărbaţii
adulţi. Dar vârsta şi sexul nu reprezintă un criteriu unic. De la cetate la
cetate şi de la epocă la epocă intră în calcul şi alte criterii: naşterea (există,
de pildă, o ierarhie de naşteri, vezi agathoi, singurii care au cetăţenia
integrală), avere (în republicile plutocratice sau oligarhice), vârsta (în
principiu de la majorat, dar există şi constituţii gerontocratice ca la
Sparta), mod de a câştiga existenţa (la Teba erau excluşi de la cetăţenia
întreagă cei care lucrau, cu braţele, pământul), norme constituţionale (vezi
constituţia lui Clistene şi legea din 451 iniţiată de Pericle). Se cunosc şi
situaţii în care cetăţenia este pierdută definitiv (condamnare) sau parţial
(ocuparea teritoriului de o armată străină, vot de ostracism).
Participarea la un corp cetăţenesc presupune respectul celor două
serii de legi: legile nescrise, de origine divină, cuprinse sub termenul de
nomos sau themis şi legile elaborate de către instituţiile statului şi care,
spre deosebire de primele, sunt scrise.
Apariţia statelor greceşti sub cele două forme, oraşul-stat (polis) şi
statul de tip ethne este, aşa cum s-a menţionat mai sus, un proces care se
încheie în secolul VIII î.H.., un secol considerat de Coldstream, St. Hiller
şi alţii drept perioadă crucială şi pe care o definesc ca „renaşterea greacă”.
Există numeroase semne care atestă o oarecare prosperitate în
această perioadă: tendinţa de acumulare a bogăţiei, apariţia arhitecturii
sacre, culminând cu înălţarea marilor sanctuare panhelenice şi cele
dedicate divinităţilor poliade, intensificarea contactelor peste mări după o
perioadă de slăbire a acestora. Trebuie adăugate un spor demografic
semnificativ, calculat pentru Atica, Argolida şi Messenia la cca 4 %,
progresele importante în plan cultural (apariţia literaturii eroice şi a altor
genuri literare, redescoperirea scrierii şi naşterea artei figurative
monumentale). Această dezvoltare nu este uniformă şi nu este uşor să se
43
identifice dovezile care atestă atingerea unui anumit prag al evoluţiei.
Coldstream crede că elaborarea a ceea ce el numeşte „stiluri originale şi
creative” în geometricul târziu poate fi foarte bine corelată cu definiţia
aristotelică a polis-ului, bazat pe autonomie completă, în vreme ce
stilurile „derivate” ar corespunde statelor de tip ethne. Fără îndoială că nu
se poate absolutiza o asemenea distincţie pe criterii strict arheologice. Dar
nu se poate să nu se recunoască faptul că în secolul VIII î.H. s-au
acumulat o serie de fenomene între care se numără polarizarea bogăţiei şi
dezvoltarea paralelă a unui ethos bazat pe câştigul material, pe străduinţa
de a acumula bogăţie şi, prin ea, onoare şi statut. O bogăţie vizibilă, adică
etalată. De aici, interesul special pentru forme portabile de bogăţie
(bijuterii, obiecte de metal, arme) sau consumabilă. Acest fenomen se
amplifică în secolul VII î.H.. Una din formele de etalare a bogăţiei este
distrugerea ei, adică folosirea în scopuri neeconomice (ofrande funerare
somptuoase corelate cu apariţia a ceea ce s-a numit morminte „panoplie”)
creşterea proporţiei dedicaţiilor de obiecte din metal sau alte bunuri către
principalele sanctuare, mai ales, către cele panhelenice spre care sunt
transferate competiţiile sociale. Un loc excepţional în această întrecere îl
deţin vasele ceremoniale din bronz (trepiede) şi obeloi. Este necesar să se
adauge că grupurile sociale care se află în competiţie costisitoare şi care
îşi tranşează statutul prin ofrande rămân legate de agricultură şi de bogăţia
generată de acest sector economic. Căci, în ciuda unor progrese
tehnologice, meşteşugurile sunt încă slab dezvoltate. Argumentele
arheologice rămân identificarea unui număr mic de pictori care au lucrat
la Atena, nu numai în secolele VIII-VII î.H., dar chiar şi mai târziu.
Lucrurile se pun în aceiaşi termeni şi pentru metalurgie. La aceste
constatări se pot adăuga unele ştiri literare (Hesiod, Munci şi zile) care
menţionează că o parte din unelte erau lucrate în oikos. Absenţa monedei
nu făcea posibilă o dezvoltare a comerţului, iar schimbul continuă să
funcţioneze în sistemul darului şi contradarului la nivelul elitelor şi viza,
cu precădere, obiecte de lux. De altfel, „vânzarea” altor produse care
presupunea un excedent ocazional se petrecea extrem de rar, nu constituia
deci o activitate permanentă. Aceste date pledează pentru o societate prea
puţin divizată din punct de vedere ocupaţional. Ca urmare, singura zonă
în care acumularea se putea produce era agricultura, uzându-se de cele
trei soluţii posibile: alienabilitatea solului în afara genos-ului, sporirea
turmelor, dezvoltarea unor ramuri noi- viticultura şi horticultura
44
(măslinul). Cu alte cuvinte, prin extinderea dreptului de proprietate asupra
pământurilor necultivate (păşuni) sau a pământurilor neocupate. O
asemenea tentativă a avut consecinţe grave întrucât se corela, aşa cum s-a
văzut mai sus, cu un spor demografic semnificativ.
Creşterea bogăţiei şi concentrarea ei în mâna elitei au avut şi alte
consecinţe în plan social, ritual şi cultural. Pe măsură ce relaţiile de
rudenie şi reciprocitate îşi pierd valoarea şi apar grupe cu interese
divergente, locul vechilor ceremonii este luat de asociaţiile masculine (=
symposia) cu ritualuri speciale dedicate unor eroi şi descendenţilor lor.
În acest context se constituie cultul eroilor homerici care oferea, în
egală măsură, un model de viaţă şi legitimitatea poziţiei sociale nou
câştigate. Există indicii că un asemenea symposion aristocratic funcţiona
la Mytilene. Este posibil, de asemenea, ca locuinţele mari descoperite la
Zagora (Chios), Emporio (Chios) şi Kokkunnares (Paros) să fi servit ca
loc de adunare în acest scop. În sfârşit, se presupune că predominanţa
cupei şi bolului în inventarul formelor de vase din secolul VIII î.H. ar fi
legată tocmai de ceremonia băutului cu importantă funcţie rituală şi
socială. Nu este exclusă nici presupunerea ca organizarea grupelor de
vârstă (de exemplu, ephebia la Atena) să reprezinte o reacţie la aceste
asociaţii masculine aristocratice.
În cadrul acestui proces complex a luat naştere, prin încorporarea
unor grupuri elementare (sate) legate printr-o puternică solidaritate,
inclusiv religioasă, oraşul-stat caracterizat prin autarhie şi autonomie.

45
 VIII. COLONIZAREA GREACĂ

Pentru înţelegerea fenomenului marii colonizări greceşti este

necesar să se pornească de la menţionarea principalelor tipuri de colonii,
întrucât această operaţie face posibilă identificarea, mai sigură, a cauzelor
care au provocat un asemenea transfer de populaţie. De asemenea, oferă
indicii cu privire la motivele care au determinat alegerea unui loc sau
altul.
Analizând colonizarea greacă în Occident, G. Vallet distinge două
tipuri de colonii:
1. Colonii-aşezări sau de populaţie care sunt definite prin transferul
important de populaţie şi preocuparea pentru punerea în valoare a
teritoriului agricol. Acest tip de colonii se particularizează prin tendinţa
de a întemeia subcolonii, deci de a extinde teritoriul rural. Exemple de
asemenea colonii agrare rămân Megara Hyblaea, Siracuza, Gela,
Leontinoi, Metapont etc.
Condiţia esenţială pentru crearea unei colonii – aşezare o constituia
identificarea unui teren nelocuit sau foarte slab locuit, în care să nu existe
o populaţie indigenă capabilă să opună o rezistenţă faţă de noii veniţi. Cu
alte cuvinte, de la început, se stabilea o relaţie obligatorie între colonie
(apoikia) şi teritoriul său rural (chora). Se urmărea crearea condiţiilor
pentru controlarea teritoriului luat în proprietate. Nu este însă unica
condiţie necesară. Evoluţia coloniilor agrare, politica de întemeiere a
subcoloniilor arată că raportul colonişti-indigeni este, în realitate, mai
complex. Nu numai în Occident, dar şi în cazul coloniilor din Marea
Negară este evident că dincolo de teritoriul aflat în proprietatea apoikiei,
existenţa unei zone intens populate, care să ofere şansa unor contacte
comerciale permanente cu localnicii este obligatorie. Vallet operează cu
conceptul de retroterra pentru a defini acea „ţară” indigenă aflată în relaţie
specială cu colonia. Trebuie reţinut că asemenea „ţări” indigene nu
trebuiau să depăşească un anume grad de organizare, grecii evitând,
sistematic, zonele cu o structură politică înaltă cum erau Etruria sau
Egiptul.
46
 2. Colonii comerciale propriu-zise sau simple emporia (comptuare
comerciale) a căror întemeiere porneşte de la alte criterii şi se bazează pe
alte condiţii. Şi anume existenţa unor porturi naturale, situarea pe trasee
maritime ce trebuiau controlate, existenţa unor resurse naturale locale
căutate, existenţa unei populaţii indigene şi, mai ales, a unei categorii
suprapuse interesate de mărfuri greceşti. Coloniile întemeiate în
Propontida, Hellespont şi Pontul Euxin, ca şi o parte din coloniile
occidentale se înscriu în această categorie. Zancle, Rhegion şi, mai ales,
Massalia reprezintă modele de colonii comerciale. Şi în acest tip de
colonizare întemeierea de subcolonii este o caracteristică. Numai că rolul
acestor subcolonii este acela de a se structura într-o reţea de puncte
comerciale care să faciliteze transferul de bunuri între părţi şi nu de a
pune în valoare terenuri agricole. Trebuie subliniat că menţinerea unor
relaţii binevoitoare cu indigenii constituia o condiţie obligatorie în
supraveţuirea lor.
În sfârşit, este necesar să se atragă atenţia asupra faptului că
evoluţia mijloacelor de schimb este strâns legată de această lume
„colonială”. De exemplu, în Occident s-a putut dovedi, că, iniţial, unele
produse meşteşugăreşti au fost utilizate cu valoare monetară. Este vorba
de ceramica eubeo-cicladică (foarte frecventă în secolul VIII î.H.), pentru
ca, din secolul VII î.H., să se impună produse de serie corintiene. Vallet
crede că, înainte de apariţia monedei, ceramica Corintiană deţinea, cu
precădere, o funcţie monetară în principala operaţie comercială din zonă
şi care constă în cumpărarea de grâu. Crede că alegerea sau marea favoare
de care se bucură acest produs ar indica existenţa unui monopol al
comerţului cu grâu deţinut până în a doua jumătate a secolului VI î.H. de
către Corint. Un argument în plus în favoarea acestei idei este oferit de
coloniile şi subcoloniile corintiene întemeiate în Marea Ionică care
asigurau controlul traficului spre Sicilia.
3. Cel de al treilea tip de colonie nu se înscrie într-o politică
constantă. Este vorba, mai degrabă, de situaţii particulare, dar care pot să
fi fost, în Antichitate, mai numeroase decât se ştie astăzi. Este vorba de
mici aşezări piratereşti, în care existenţa comunităţii respective se scurge
între atacuri pe mare şi activităţi agrare modeste şi în care habitatul este
cu precădere urban, iar teritoriul rural este minuscul. Această situaţie este
caracteristică pentru faza de început a aşezării din insula Lipari, ai cărei
locuitori îndeplineau, prin rotaţie, operaţii piratereşti şi activităţi agrare.
47
 A. Din această sumară prezentare se poate deduce că fenomenul
colonizării este departe de a fi fost unitar. Se poate încerca să se găsească
unele explicaţii doar în ceea ce priveşte natura coloniilor, analizându-se
structura economică, socială şi politică a metropolelor în momentul
creării lor. Pornindu-se de la aceleaşi elemente, se pot căuta explicaţii la
politica raporturilor cu indigenii.
a) Astfel, de polis-ul „militarist” sunt asociate coloniile „doriene”
care ocupă, cu forţa, noi teritorii şi procedează fie la expulzarea, fie la
aservirea integrală a populaţiei locale (vezi Siracuza, Tarent).
b) De metropolele dominate de aristocraţii funciare sunt asociate
coloniile calcidiene definibile şi prin instalarea treptată a coloniştilor şi
prin toleranţa faţă de localnici (vezi Naxos, Catane, Leontinoi).
c) În sfârşit, de metropolele dominate de oligarhii comerciale s-ar
lega coloniile comerciale cum sunt cele din Pontul Euxin.
Trebuie atrasă atenţia asupra faptului că un asemenea model nu
funcţionează în absolut. De exemplu, încurajarea colonizării de către
Corint este legată nu numai de Bacchiazi, ci şi de Cypselizi. Pe de altă
parte, nu trebuie uitat că cea mai mare parte a coloniilor-aşezări ţin de
faza de început a procesului de roire a grecilor. În această situaţie cauza
principală a colonizării trebuie căutată în realităţile demografice şi agrare
din Grecia metropolitană. Motivele de natură politică şi acelea de natură
comercială ţin de faza mai nouă (secolele VII-VI î.H.), iar primele sunt
legate de situaţii întâmplătoare (vezi Sparta).
De asemenea, este necesar să se amintească că unele colonii s-au
transformat, şi-au schimbat natura. De pildă, în Marea Neagră, în secolul
IV î.H.. o parte din fostele colonii comerciale îşi schimbă natura şi devin
agrare.
B. Indiferent de tipul de colonie (în afară de cuiburile de piraţi şi de
emporia), întemeierea unei aşezări nu este rezultatul unei iniţiative
spontane, ci este urmarea unei decizii oficiale care urmează o procedură
standard. Prima operaţie este amintită în tratatul Despre divinaţie a lui
Cicero, care menţionează consultarea obligatorie a oracolului de la Delfi.
Ştiri asemănătoare ne parvin din Herodot, Polybiu şi Strabon.
Constituirea grupului de colonişti (bărbaţi, de regulă tineri, dintre cadeţi)
şi desemnarea întemeietorului (oikistes) sunt detalii care subliniază
aspectele oficiale şi religioase ale actului de fondare. Gestul cel mai
important îl constituie transferul cultului din metropolă în colonie –
48
operaţie încredinţată oikistului. Aceasta înseamnă că, în mod obligatoriu,
zeii principali din metropolă erau transferaţi în colonie. Trebuie să se
adauge şi detaliul că fixarea grupului de colonişti este asimilată ideii de
jertfă adusă divinităţii. Urmarea acestui statut explică interzicerea, sub
ameninţarea pedepsei cu moartea, a revenirii în metropolă a coloniştilor.
Nu trebuie uitat că numărul celor care pleacă (o zecime) poate, de
asemenea, să aibă o semnificaţie rituală.
Cea de a doua operaţie, şi ea cu profunde conotaţii religioase,
constă în delimitarea spaţiului urban, urmată, eventual, de prima lotizare a
teritoriului rural. Rolul exclusiv al metropolei în desemnarea unui
oikistes, este confirmat şi de faptul că metropola însărcinează un
întemeietor chiar şi atunci când este vorba de o subcolonie (vezi
Epidamnos sau Camarina). Importanţa actului de fundaţie şi rolul religios
al acestui oikistes (unele nume ne sunt cunoscute) explică tendinţa de
eroizare a acestor personaje şi organizarea unui cult special în onoarea
lor. Acest statut particular explică şi faptul că unii tirani sicilieni au
procedat la „reîntemeieri” de cetăţi numai din dorinţa de a adăuga un
element suplimentar la aura de sacralitate de care se înconjurau.
Situaţiile sunt mai complicate în cazul în care o colonie este
întemeiată de două sau mai multe metropole (vezi Rhegion în legătură cu
cei doi oikistes – Artimedes din Chalcis şi Antimnestos din Zancle). De
asemenea, apar situaţii speciale atunci când într-o veche colonie se
instalează grupe noi de imigranţi, cu care ocazie trebuie să se procedeze la
noi reamplasări şi la noi lotizări.
C. Legăturile dintre metropolă şi colonie sunt marcate, în primul
rând, de această dependenţă religioasă. De pildă, la Tarent, se întâlneşte
panteonul laconian (Poseidon, Apolo Carneios, Apolo Hyacynthos,
Dioscuri, Hercule, Ahile). Cultele noi vor fi adăugate acestui fond religios
originar. Cultura şi limba (mai exact, dialectul menţinut chiar în forme
arhaice), alfabetul, tradiţii artistice, literare, stiluri arhitecturale etc., ca şi
unele tradiţii meşteşugăreşti, de exemplu în ceramică, aparţin aceleiaşi
moşteniri. Este necesar să se adauge că, în ciuda acestei moşteniri, foarte
repede unele colonii, în special cele din Magna Grecia şi Sicilia au
devenit focare culturale foarte importante. Dincolo de aceste elemente,
legăturile dintre metropolă şi colonii ne par destul de firave. În primul
rând, în plan politic, legăturile sunt foarte slabe, neînregistrându-se (cu
unele vagi asemănări şi excepţii, v. Cirene, Tarent) transplant de instituţii
49
sau sistem politic. În mod obişnuit, sub raportul structurilor şi al formelor
de organizare coloniile evoluând de sine stătător. Nu se cunosc nici
intervenţii militare sau cazuri în care se acordă un sprijin militar sau
politic fie metropolei, fie coloniei. Excepţiile nu lipsesc. Se cunoaşte, de
pildă, apelul Siracuzei adresat Corintului şi Corcyrei în ajunul bătăliei de
la Heloros. Intervenţia nu vizează însă metropole, ci cetăţi interesate în
protejarea unor anumite trasee comerciale. Există o explicaţie elementară
la această realitate. Marea majoritate a metropolelor nu erau suficient de
puternice pentru a-şi impune autoritatea politică asupra coloniilor lor. Cât
de slabă era dependenţa faţă de metropolă, o dovedeşte situaţia Potideii,
colonie corintiană, ce primea un epistat, dar care era integrată în liga
delio-atică. Cât priveşte sprijinul militar, este de reţinut unicitatea
intervenţiei regelui Archidamos în favoarea Tarentului (în epoca
elenistică). Nici în planul legislaţiei nu se observa copierea modelelor
metropolitane. Dimpotrivă, se poate afirma că unele colonii au elaborat
legi care au fost imitate în Grecia metropolitană. Cel mai copiat model
rămâne acela a lui Charondas din Rhegion. Foarte probabil că această
cetate siciliană era considerată drept o sursă a dreptului, căci unele cetăţi
din Calcidica au făcut apel la un Androdamas din Rhegion pentru a le
pune la punct legislaţia. Chiar şi atunci când unele legi sunt imitate (vezi
legile lui Zaleucos din Locrii)se observă o mai mare rigoare decât în cazul
modelelor lor originale. Mai rămâne problema relaţiilor economice. În
legătură cu aceste aspecte trebuie să se reţină că traficul comercial,
indiferent de zone, nu se bazează, în mod special, pe relaţia dintre o
colonie şi metropola ei. Argumentul esenţial rămâne faptul că
îndeplinirea de către o colonie a rolului de intermediar în desfacerea unor
anumite categorii de bunuri rămâne o excepţie. Este cazul Spartei care
exportă, cu o anumită constanţă, produse spre Tarent. În general, însă,
avem de-a face cu oraşe care duc o politică comercială agresivă şi reuşesc
să impună un monopol asupra anumitor trasee. Câteva exemple sunt
suficiente pentru a justifica această afirmaţie. Astfel, până în jur de 540 î.
H. Corintul intermediază schimburile dintre lumea greacă metropolitană
şi coloniile din Marea Ionică şi Sicilia. Statutul de monopolist al
Corintului explică şi faptul că ceramica corintiană, de serie, a jucat din
secolul VII î.H. funcţia de marfă-etalon. Absenţa monedei explică natura
schimbului, prevalând comerţul cu obiecte de lux sau produse
meşteşugăreşti de serie contra grâne. Corintienii nu controlează însă
50
întreg spaţiul occidental. Miletul, deşi nu joacă nici un rol în calitate de
cetate –fondatoare, organizează, împreună cu Sybaris (colonie aheiană)
comerţul cu stofe fine sau ţesături de lână. La rândul lor, foceenii şi
atenienii (meticii din Atena) deţin controlul comerţului din Marea
Tireniană. Din secolul V î. H. Atena va monitoriza circulaţia prin
Hellespont şi Propontida şi va deţine chiar monopolul comerţului din
Marea Neagră, deşi între metropolele care au fundat coloniile din această
zonă nu se numără şi Atena.
D. Revenind la problema cauzelor care au determinat fenomenul
marii colonizări greceşti, este necesar să se reamintească că avem de-a
face cu un proces organizat şi dirijat. De asemenea, trebuie subliniat
faptul că începuturile colonizării se situează într-o lume profund rurală şi
agrară, în care oraşul-stat nu se consolidase încă, în care ramura
principală a economiei şi principala sursă de bogăţie este agricultura, în
care meşteşugurile şi comerţul joacă un rol minor, chiar nesemnificativ,
deci o lume dominată de economia naturală şi în care etaloanele (măsuri,
greutăţi, moneda) nu au fost încă elaborate. Faptul că o metropolă precum
Corintul din perioada sec. VIII- VII î. H. este, în realitate, nu o aşezare
urbană, ci o grupare de sate, fiecare cu necropola aferentă, reprezintă o
dovadă elocventă în favoarea afirmaţiei de mai sus. În asemenea condiţii
nu poate fi considerată drept o cauză a colonizării nevoia de a găsi
debuşee pentru o producţie meşteşugărească sufocantă. Cât priveşte
motivele politice, mai exact, răsturnările de regimuri politice sau
tentativele eşuate de modificare a acestora, acestea nu reprezintă decât
cazuri rarisime. De exemplu, Dicaiarchia şi Puteoli sunt asociate cu
refugiaţi politici din Samos. Iar fundarea Tarentului reprezintă o formulă
de eliminare a unui grup disident din Sparta. De regulă, cauzele politice
trebuie să fie considerate de importanţă minoră şi ele trebuie să fi condus
la mişcări spontane, urmate de apariţia unor emporia sau a unor puncte
piratereşti. Ultimul caz este oferit de faza de început a oraşului Zancle,
când piraţi din Cumae s-au instalat aici.
În consecinţă, cauza principală trebuie căutată nu atât în tipul de
economie (predominanţa agriculturii şi a creşterii vitelor), cât în
schimbarea regimului proprietăţii agrare. Descompunerea sistemului de
proprietate centrat în jurul „oikos”-ului, creşterea numărului indivizilor
lipsiţi de resurse de subsistenţă, concomitent cu un spor demografic
substanţial, adâncirea polarizării bogăţiei, degradarea solidarităţii de grup
51
au determinat acest fenomen numit de greci stenachoreia, adică lipsa de
pământ. Nu este însă o lipsă reală, deşi fenomene de degradare a solului
se cunosc, ceea ce a provocat, fără îndoială, o împuţinare a terenului
arabil. În realitate, stenachoreia este consecinţa concentrării pământului
(păşuni, aflate cândva în folosinţă comună şi rezerva de sol arabil) în
mâini tot mai puţine. Consecinţele sociale erau foarte grave: deposedarea
unui număr mare de persoane, cu care noii îmbogăţiţi ar fi trebuit să se
simtă solidari, apariţia unor tensiuni sociale, chiar violente. În asemenea
împrejurări statul şi-a asumat sarcina rezolvării problemei agrare prin
încurajarea şi organizarea fenomenului colonizării, în special, întemeierea
de colonii –aşezări sau colonii agrare.
E. Este evident că acest proces declanşat, în forţă, în sec. VII î. H.
nu ar fi putut avea loc fără acumularea de cunoştinţe (trasee navigabile,
porturi naturale, populaţii indigene, bogăţii, cunoscute prin călătorii
mitice sau istorice). În ce măsură aceste cunoştinţe reprezintă şi o parte
din moştenirea epocii miceniene şi a epocii „homerice” rămâne o
problemă de analizat. Sigur este doar faptul că unele aşezări de piraţi şi
amintirea unor contacte conservate prin legende (v. Argonauţii,
micenienii de la Metapont, aventura lui Ulise în Mediterana Occidentală)
furnizau informaţii importante. După cum este evident că, fără cunoştinţe
serioase în materie de navigaţie şi realizarea de ambarcaţiuni mai solide şi
de un tonaj mai mare, nu ar fi existat condiţii pentru realizarea unor
asemenea aventuri.
F. Câteva date în legătură cu direcţii, metropole şi colonii este
necesar să fie menţionate în încheierea acestui capitol. Principalele
direcţii rămân:
1. Estul şi Nord-Estul Mării Egee, adică Calcidica, Tracia, Marea
de Marmara, Hellespont şi Marea Meagră. Principalele metropole care au
colonizat această zonă rămân: Calcis şi Eretria (Eubeea), Megara,
Corintul şi Miletul. În mai mică măsură s-a simţit prezenţa altor insule, în
afara Eubeii (Naxos, Samos, Lesbos, Andros, Chios) şi a unor centre
microasiatice, altele decât Miletul (Clazomenai şi Kyme). Cele mai
importante colonii râmân: Cyzic (colonie milesiană), Selymbria,
Chalcedon, Byzanthion şi Heracleea Pontică (colonii sau subcolonii
megariene), cele peste 100 colonii milesiene din Pont, între care Histria,
Odessos, Sinope, Trapezunt, Olbia, Tyras. Marea Neagră, atât litoralul
vestic, cât şi cel nordic, ca şi Bosforul cimerian au interesat şi pe
52
megarieni sau pe alte colonii megariene, care au fundat oraşe precum
Messembria, Callatis, Chersones. Ca timp, colonizarea Mării Negre se
datează ceva mai târziu (cca sec. VII î. H.), prezenţele mai timpurii fiind
în Calcidica, Propontida şi Hellespont.
2. Direcţia vestică: Marea Ioniană, Sicilia, Italia, Corsica, Sardinia,
sudul Franţei, Spania. În legătură cu această zonă este de reţinut că
accesul grecilor a fost barat de prezenţa fenicienilor, etruscilor şi a
cartaginezilor. De asemenea, o parte din siculii din Sicilia atinsese un
grad mare de structurare politică şi au putut organiza o rezistenţă serioasă.
De fiecare dată (v. Siracuza) rezultatul a fost în favoarea grecilor şi a fost
urmat de impunerea stării de independenţă colectivă pentru populaţia
indigenă. Mai există încă o caracteristică interesantă. Deşi, la un moment
dat, se asistă la instituirea unor monopoluri comerciale, în faza primară,
care este foarte timpurie (sec. VIII î. H., poate sec. IX î. H.), se observă o
concurenţă foarte mare între mai multe metropole. De asemenea, se
constată o foarte mare densitate a aşezărilor întemeiate de greci (colonii şi
subcolonii), în pofida concurenţei cartagineze ilustrată de întemeierea
coloniilor Motye, Panarmos, Soleis şi Lylibeum şi a presiunii etrusce,
care nu au permis instalarea, pe durată, în insule (Elba, Sardinia, Corsica).
Se poate adăuga şi observaţia că drumul spre Occident a fost deschis prin
întemeierea de colonii şi subcolonii în insulele care dublează ţărmul
Greciei (Corcyra, Lefkas), pe litoralul vestic al Greciei (Etolia, Acarnania,
Epir), pe litoralul illyr. În sfârşit, reamintim diversitatea de tipuri de
colonii (aşezări comerciale, emporia, cuiburi de piraţi). Sunt de remarcat
şi numeroasele cazuri de asocieri de metropole. Cât priveşte metropolele
sunt de numit: Calcis şi Eretria, cu coloniile mai importante (Kyme,
Parthenope, Neapolis, Zancle, Leontinoi, Catane, Rhegion), Corint (cu
Siracuza, Akrai, Casmenai, Camarina), Megara (cu Megara Hyblaia,
Heraclea Minoa, Selinonte), Rodos şi Creta (cu Gela şi Akragas), Naxos
(cu Naxos), Laconia, Sparta (cu Tarent şi Heracleea), aheenii (cu Sibaris,
Crotona etc.), Colophon (cu Locri Epizephirion). În Franţa, Corsica,
Sardinia, Spania domină foceenii, cu cea mai îndepărtată colonie
Massalia, care la rândul ei a întemeiat 10 subcolonii. Prezenţa în Corsica,
Sardinia şi Spania este extrem de subţire. Câte o singură colonie în fiecare
din aceste zone. Cea din Corsica – Alalia fiind părăsită la 535 î. H., în
urma unei bătălii pierdute.

53
 3. Sudul nu a reprezentat o zonă favorabilă pentru instalarea
grecilor. Explicaţia simplă este existenţa unui stat puternic – Egiptul – sau
a unor condiţii climatice puţin atrăgătoare. În Egipt, în perioada saită, se
cunosc doar două situaţii: una provocată de practica merceneriatului şi de
prezenţa unor angajaţi de origine milesiană în slujba regelui egiptean.
Este vorba de aşa-numitele colonii militare (Daphnai, Stratopeda, zidul
Milesienilor). Prima colonie propriu- zisă „comercială” este Naucratis,
particularizată prin aceea că este panelenică.
În Libia - o foarte importantă colonie laconiană – Cirene prezintă
interes pentru comercializarea unei mărfi speciale – o plantă medicinală
Silphius, pentru sistemul constituţional transferat din metropolă
(regalitatea dublă) şi pentru un faimos templu dedicat Demetrei şi care
constituia obiectul unor pelerinaje cu adoranţi din întreaga lume greacă.

54
 IX. MODELE DE GUVERNARE
ÎN GRECIA ANTICĂ

Aşa cum s-a menţionat mai sus, structurarea în secolele VIII-VII

î.H. a statelor greceşti este consecinţa disoluţiei lumii miceniene şi a
proceselor socio-economice şi demografice care i-au urmat. Nu trebuie
uitat însă că, în plan ideologic, secolul VIII î.H., poate şi secolul IX î.H.,
sunt marcate de exaltarea personajelor şi locurilor legate de epoca
miceniană. Unele probleme asociate acestui aspect vor fi reluate mai
încolo. Deocamdată este necesar să se precizeze că, poate şi datorită
acestei atitudini, forma cea mai timpurie de guvernare este regalitatea.
Există însă diferenţe majore între regii micenieni şi regii de la începuturile
perioadei arhaice a statelor greceşti.
A. G. Saflund a căutat să demonstreze prin corelarea faptelor
observate la Teba („casa lui Cadmos”), Micene (colţul de sud-vest al
clădirii din citatdelă), Cnossos şi Ano Engliano („palatul lui Nestor”)
natura sacră a regelui (eventual considerat drept epifanie a zeului), funcţia
triplă a palatelor ca centre administrative, spaţii de desfăşurare a unor
ceremonii (sacrificii sângeroase şi libaţii cu bere, vin şi ulei), dar şi ca loc
sacru în sine (palat plus spaţiul în care este instalat). Această ultimă
caracteristică este atestată de arhive şi de un epitet homeric (Iliada, 1,
252) care defineşte palatul cu termenul de egatheos („cel mai sfânt”) aflat
„sub protecţie divină”. Această natură este dată nu numai de funcţia
religioasă şi de protecţia divinităţii simbolizată prin leii sau grifonii
heraldici, coloană, fluture, securea dublă, octopus, ci de natura divină a
locuitorilor ei (regele şi regina). Prin aceste caracteristici regalitatea
miceniană este comparabilă cu unele tipuri de regalitate orientală. De aici
şi natura puterii, dimensiunile proprietăţii regale, centralizarea
administrativă a teritoriului foarte bine ilustrată de tăbliţele liniare B de la
Pylos şi de la Cnossos, ca şi în opoziţia frapantă dintre palat şi lumea

55
rurală. Se poate adăuga funcţia de coordonator şi beneficiar, în plan
economic, a palatului.
Nu sunt semne că puterea regelui ar fi fost contestată din interiorul
structurilor existente. Contestaţii şi conflicte se bănuie să se fi produs
între regii de statut mai mult sau mai puţin legal, până la triumful absolut
al Micenei.
B. Regalitatea postmiceniană nu are cu forma precedentă decât un
singur punct comun. Şi anume, universalitatea ei indiferent dacă este
vorba de Grecia metropolitană, insulară sau de centrele de pe coasta Asiei
Mici. Una dintre caracteristicile noului tip de regalitate o constituie
natura puterii. Deşi continuă să îndeplinească funcţii religioase, persoana
regelui, cu toate că este înconjurată de o oarecare charismă, nu este de
natură sacră, iar puterea lui nu este unică, ci împărţită. Un exemplu
elocvent pentru a ilustra această realitate nouă îl reprezintă Alkinoos care
este obligat să ţină seama de opiniile celorlalţi 12 regi ai feacilor (vezi
Odissea). Se poate adăuga deţinerea viageră a puterii şi transmiterea
ereditară, pe linie paternă.
C. Sunt greu de reconstituit împrejurările în care această formă de
guvernare este substituită de sisteme oligarhice. Hesiod, alte fragmente
din opere literare şi observaţiile arheologice sugerează natura
fenomenelor asociabile restrângerii structurilor de tip monarhic şi
marginalizării lor (de exemplu, în state de tip ethne, periferice, ca Elida,
Tesalia, Epir sau în colonii (ex.: Cirene) şi în unele insule (ca în Cipru),
paralel cu quasiuniversalizarea oligarhiei. Este vorba de creşterea bogăţiei
în alte segmente ale societăţii greceşti decât în genos-ul regal principal.
Şi anume trecerea de la concentrarea bogăţiei mobile (vite, cai, car)
la cea de natură funciară, reinstituţionalizarea ethos-ului darului,
importanţa stocării de bunuri portabile şi etalabile (bijuterii, obiecte de
metal) sau consumabile (stocuri de produse agricole). Se vorbeşte chiar
de un ethos puternic centrat pe câştigul material, pe străduinţa de a
acumula bogăţie şi, prin ea, onoarea şi statut.
În acest context nou, naşterea şi statutul întemeiat pe nobleţea
sângelui începe să conteze mai puţin decât bogăţia. Iar acei dintre
membrii comunităţii care reuşesc să-şi consolideze poziţia socială prin
acumularea bogăţiei, expunerea şi distribuirea ei calculată aspiră şi la
acapararea puterii politice şi, în mod fatal, la împingerea, în plan

56
secundar, a genos-urilor regale sărăcite sau incapabile să se integreze în
ethos-ul care domină această lume (vezi neleizii la Milet).
Structura aşezărilor şi comportamentul noilor îmbogăţiţi se
modifică. Noua elită nu mai duce o existenţă izolată, ci se integrează în
cuprinsul aceloraşi aşezări cu membrii de rând ai comunităţii. Statutul lor
este marcat de dimensiunile şi de tipul caselor. Este cazul aşezărilor de la
Zagora (Andros) şi Empario (Chios). Comunitatea grupului respectiv este
marcată şi prin folosirea aceluiaşi cimitir. Din nou ritul, tipul de mormânt,
dimensiunile acestuia, natura ofrandelor funerare marchează poziţia
socială. Mai multe necropole (Lefkhandi cu Euboia, Anavyssos în Atica,
Corint, Argos) înregistrează acest fenomen. Câteva exemple sunt
necesare pentru a ilustra acest lucru şi pentru a realiza etapele de
restrângere a numărului persoanelor care au acces la bogăţie. La
Lefkhandi din 147 morminte şi 80 ruguri, doar 31 morminte şi 33 ruguri
sunt fără ofrande. Distribuţia ofrandelor între rugurile şi mormintele
rămase merge de la 1-12-30 vase şi de la 5-19 obiecte de metal. Acelaşi
lucru se observă la Anavyssos. La Argos, ca şi în necropolele din sec.
VIII î.H. de la Corint, situaţia ne apare modificată. Doar 26,1 % din
morminte au inventar. Dacă se adaugă şi faptul că cele mai spectaculoase
morminte sunt cele numite „panoplie” (deţin întregul echipament militar),
descoperite la Argos, ca şi mormintele cu vase - stelă decorate cu scene
funerare provenind din Kerameikos (Atena), polarizarea bogăţiei ne apare
cu şi mai mare evidenţă. Acest proces de polarizare a provocat dispariţia
economiilor de tip „oikos”, acapararea pământului neîmpărţit şi a unei
părţi din pământul altădată proprietatea „oikos”-ului, prin formula
împrumutului garantat cu averea funciară. Nu este vorba însă de un
proces rapid, ci de o evoluţie de durată, determinată de menţinerea
obligaţiei reciprocităţii între membrii aceleiaşi comunităţi. Trebuie să se
adauge că momentul care marchează încheierea transferului de putere de
la rege la un grup de oameni puternici a fost precedat şi de o modalitate
particulară de tranşare a statutului unor familii. Este vorba de transferarea
competiţiei din interiorul unei colectivităţi spre o serie de sanctuare
federale (de exemplu Olimpia, Delfi, Delos), considerate de Fr. de
Polignac şi Rolley drept sanctuare de convergenţă. Polignac consideră că
în secolele IX-VIII î.H. sanctuarele în cauză devin teatrul unor rivalităţi
legate de putere, exprimate în numărul şi natura ofrandelor oferite. Între
aceste ofrande cele mai încărcate de valori simbolice rămân trepiedele din
57
bronz (simbolul puterii), acele votive, alte obiecte de metal, obiecte din
fildeş etc. Teatrul unor asemenea competiţii devine şi Heraionul din
Argos, unde s-a tranşat rivalitatea dintre „basileii” din acest centru.
Olimpia înregistrează cea mai timpurie competiţie între aspiranţii la
putere dintr-o arie mai largă – Messenia, Arcadia, Argolida. Elementul
justificator cel mai important în tendinţa de acaparare a puterii politice
rămâne dimensiunea şi numărul darurilor oferite acestor sanctuare.
Două alte fenomene însoţesc acest proces – funeraliile princiare şi
eroizarea membrilor noii aristocraţii. Mai ales ultimul aspect rămâne
extrem de important, întrucât reflectă o evoluţie nouă, anume nevoia de a
asocia averea şi puterea cu nobleţea sângelui, marea vechime a neamului,
obârşia eroică a genos-ului. Această nevoie este rezolvată prin elaborarea
unor genealogii fictive. Există şi exemple care demonstrează preocuparea
pentru împingerea, cât mai adânc în trecut, a începuturilor unor familii.
Un exemplu clasic citat de G.Glotz rămâne Hecataios din Milet care
numără 16 generaţii înaintea sa. Mai interesante sunt situaţiile în care sunt
precizaţi chiar şi fondatorii neamului respectiv. Este cazul unui arhonte
atenian (Hippocleides), care se pretindea descendentul lui Ajax şi număra
paisprezece generaţii înaintea sa.
Încă un aspect este necesar să fie reamintit în acest context şi
anume faptul că finalizarea procesului de apariţie a unor noi genos-uri
nobile coincide nu numai cu instaurarea regimurilor oligarhice, ci şi cu
apariţia statului însuşi. Trecerea în prim plan a acestui grup şi confiscarea
suveranităţii în favoarea instituţiilor oligarhice, marginalizarea vechilor
ginţi regale nu echivalează cu eliminarea lor fizică şi nici cu dispariţia
titlului regal. Excepţie fac acele zone unde regalitatea s-a păstrat întreagă
(Battiazii în Cirene, Aleauazii la Larissa şi Scopazii la Crannon, în
Tesalia). Li se poate adăuga un tip de regalitate diminuată cum este aceea
de la Sparta. Natura particulară a regalităţii spartane este dată de
împărţirea ei între două familii (Agizii şi Euripontizii) şi de controlul
exercitat asupra regilor de către cei cinci efori. În alte state ginţile regale
continuă să deţină, până târziu, un rol politic important (exemplu Neleizii
la Milet). În cea mai mare parte a cazurilor se păstrează doar titlul, dar
atribuţiile asociate titlului sunt modificate. Cu rarisime excepţii, încetează
natura ei viageră şi ereditară. Momentul decisiv în această evoluţie este
reprezentat de confiscarea titlului de la reprezentanţii vechii ginţi regale şi
transferarea lui spre noile familii puternice. Câteva exemple sunt utile
58
pentru a înţelege acest proces de modificare a funcţiilor regelui. La Atena,
titlul este transferat unuia dintre cei 9 arhonţi – basileus, dar atribuţiile lui
sunt de natură exclusiv religioasă, iar desemnarea sa nu este legată de un
genos anume, ci doar de ideea de avere şi de putere. La Argos, regele
(care supravieţuieşte până în secolul V î.H.) are numai funcţie militară.
Situaţia cea mai interesantă este oferită de Corint, unde o aristocraţie
comercială (a Bacchiazilor) reuşeşte să confişte titlul în favoarea ei,
conservându-i natura viageră şi ereditară, dar fără ca personajul investit
cu acest titlu să deţină putere reală, statutul rămânând strict onorific.
Cât priveşte regimurile oligarhice, ele pot fi subdivizate în funcţie
de natura puterii, grupul în favoarea căruia a fost confiscată, gradul de
acces la putere, instituţiile oligarhice şi a modalităţilor de funcţionare.
C1) Oligarhia „dinastică” definibilă prin deţinerea ereditară a
puterii într-un segment minuscul al corpului privilegiat, chiar o singură
familie posesoare a unor imense bogăţii (pământ arabil, turme şi păşuni,
forţă de muncă dependentă, în special, aserviţi).
C1a) Cazul cel mai ilustrativ îl reprezintă Larissa, unde Aleuazii,
bazaţi şi pe o structură „vasalică” de tip piramidal, pe o masă imensă de
dependenţi (penestai), controlează întreaga Thessalie.
C1b) Cel de al doilea model de oligarhie „dinastică” îl reprezintă
Corintul. Diferenţa majoră între cele două situaţii este dată de natura
averii. Bacchiazii din Corint, spre deosebire de Aleuazii, îşi datorează
bogăţia comerţului şi încurajării meşteşugurilor, în special, a olăritului. În
plus, practică endogamia, rezervându-şi, cu gelozie, puterea.
C1c) În sfârşit, cel de al treilea model este oferit de Elida, o
structură de tip ethne în care puterea era deţinută de o adunare formată din
90 de geronţi, desemnaţi pe criterii ereditare, adunare care alegea un
Hellanodike şi un demiurg, care controlau fratriile. Elida constituie şi un
exemplu pentru a arăta trecerea de la oligarhia „dinastică” la un nou tip de
oligarhie, în care accesul la putere este mai puţin restrictiv.
C2) Este vorba de regimurile oligarhice în care puterea este
împărţită între un grup mai mare de familii, dar nu foarte numeros.
Schimbarea semnificativă este legată de abandonarea principiului
eredităţii şi a naturii viagere a celor două instituţii (consiliul şi
magistraturile). Se caracterizează prin desemnarea în funcţii, prin
procedura tragerii la sorţi şi împărţirea puterii între „egali”. Acest tip de
oligarhie este constatat şi în colonii, de exemplu, la Massalia, unde este
59
menţionată existenţa mai multor instituţii: synedrion format din 600 de
timuci, numiţi, pe viaţă, pe criteriul vechimii titlului de cetăţean (cetăţeni
de trei generaţii); dintre membrii synedrionului se alegea un consiliu
restrâns format din 15 persoane cu funcţii specializate (de exemplu 3 cu
putere executivă, dar numai unul era şef efectiv). Aceste două instituţii
urmează unei perioade în care doar timucii desemnaţi dintr-un număr
restrâns de familii deţineau întreaga putere. Sunt oligarhiile cu două
nivele instituţionale. Accesul la putere continuă să fie totuşi foarte limitat,
redus la un număr mic de privilegiaţi.
C3) Oligarhii garantate de o constituţie în baza căreia puterea este
atribuită unui număr fix de cetăţeni. Cel mai adesea este vorba de 1000
cetăţeni, ca în cazul cetăţilor Kyme, Colophon, Opunte, ca şi al unor
colonii fondate de aceste metropole – Locri Epizephyrioi, Crotona,
Rhegion, Akragas. Cifra 1000 putea fi triplată sau încincită. Este cazul
Atenei unde, în baza constituţiei lui Theramene (411/410 î.H..), dreptul de
guvernare a fost atribuit la 5000 de cetăţeni capabili să participe cu
persoana şi averea la binele cetăţii.
C4) Oligarhiile timocratice sau censitare în care magistraturile
înalte sunt rezervate celor mai bogaţi şi unde accesul la putere este
condiţionat de aceste limite censitare. Fără nici o îndoială că nu există
condiţii identice. Căci şi constituţia soloniană era censitară. Dar, se poate
observa o anume gradare a accesului la funcţii. Cât priveşte dreptul de
participare la viaţa publică, acesta era garantat, cel puţin, în calitate de
participant la adunarea poporului. Aceasta presupune extinderea dreptului
de cetăţenie, chiar dacă accesul la magistraturi nu este egal şi este strict
legat de posibilitatea de a susţine material statul.
În alte zone decât Atena condiţiile censitare sunt mai restrictive. De
exemplu, în Beoţia, accesul la magistraturi era condiţionat nu numai de
proprietatea funciară, ci şi de neexercitarea unei meserii sau de efectuarea
de munci manuale, în general. Sparta se înscrie şi ea în sistemele
oligarhice censitare în sensul că drepturile cetăţeneşti sunt justificate de
posedarea unor resurse agrare minimale pentru a participa la masa
comună. Nu este singura condiţie. Ea este completată cu gradele de vârstă
şi parcurgerea treptelor de iniţiere etc.
C5) Organismele politice în sistemele oligarhice sunt: consiliile (cu
dimensiuni, atribuţii şi modalităţi de constituire variabile, de exemplu
Geroussia la Sparta, formată din 28 de membri sau areopagul la Atena,
60
boule în Creta, Synedrion; adunările (cu caracteristice variabile după
sistem), magistraţii (deosebirile fiind în funcţie de modalităţile de
desemnare, număr şi atribuţii, cu titluri variabile: probuloi, demiurgi,
archonţi, timuci, aisymneţi, prytan etc.).
Cât priveşte numărul magistraţilor, natura puterii lor, diferenţele
privesc natura puterii, ereditară şi viageră, numai viageră, anuală şi
electivă, cumulul de puteri, gradul de responsabilitate pentru modul în
care nu şi-au îndeplinit atribuţiile, regula fiind, în cea mai mare parte a
situaţiilor, lipsa oricărei răspunderi pentru actele săvârşite.
D. Tirania şi aisymnetat
Acceptarea sistemelor politice amintite nu se poate explica decât
prin absenţa unor categorii interesate în accederea la putere, în general, o
foarte slabă diferenţiere ocupaţională, recunoaşterea dreptului elitelor de a
guverna, găsirea unor formule, fie şi modeste, de redistribuire a bogăţiei.
Acest echilibru aparent este distrus prin sistemul acaparării, în folosul
unei elite, a teritoriului necultivat pentru extinderea ogoarelor, sporirea
turmelor, nevoia de mână de lucru-sclavi, dependenţi, angajaţi temporar
în perioadele agricole de vârf. Fenomenul este agravat de dezvoltarea
sistemului cămătăresc asociat cu pierderea loturilor individuale şi chiar a
libertăţii. Aceasta înseamnă, de fapt, suspendarea tipurilor de relaţii
bazate pe sistemul reciprocităţii şi întemeierea legăturilor intercetăţeneşti
pe criterii strict economice, ca şi suspendarea principiului inalienabilităţii
loturilor. În consecinţă, concentrarea pământului în mâinile unui grup de
persoane se transferă din zona pământului necultivabil şi neocupat în
zona pământurilor arabile, distribuite între diferite oikos-uri.
O realitate agravantă o constituie creşterea populaţiei într-o rată
foarte înaltă. De exemplu, în Atica şi Atena, Argolida şi Messenia rata de
creştere pentru a doua jumătate a secolului VIII î.H. a fost calculată la 4
% pe an.
Dacă se adaugă şi amănuntul că problemele litigioase intrau în
atribuţiile unor magistraţi care erau unicii cunoscători ai legii şi aveau
libertatea absolută de decizie, se înţelege starea de tensiune apărută în
diferite cetăţi şi recurgerea la soluţii violente sau paşnice pentru a le
rezolva.
Este vorba de încurajarea exodului de populaţie şi întemeierea de
colonii-aşezări, redactarea legilor sau facerea lor publică (vezi Dracon,
61
Licurg, Zaleucos, Charondas, Androdamas de exemplu), de reactivarea
instituţiei aisymnetatului sau de instaurarea de regimuri tiranice.
D1) Aisymnetat
La origine aisymnetul era expertul în materie de norme de
comportare, cunoscătorul obiceiurilor, al cutumelor. Cu vremea, funcţia
s-a permanentizat transformându-se într-o magistratură (chiar şi eponimă)
în Asia Mică (exemplu Milet, Kyme), în insule (Naxos, Lesbos). În
secolul VII î.H. această instituţie a fost acceptată într-o calitate nouă şi
anume aceea de mediere între părţile aflate în conflict luându-se în
considerare calităţile morale, comportamentul lipsit de părtinire,
cunoaşterea cutumelor şi legilor. Acest arbitraj a condus la evitarea
soluţiilor de forţă şi schimbarea formei de guvernământ sau măcar la
amânarea declanşării lor. Practic, aisymnetul exercita o formă de tiranie
moderată întrucât, pe perioada exercitării funcţiei, cumula întreaga putere,
iar celelalte magistraturi erau suspendate. Una din atribuţiile care revin
aisymnetului este aceea de a elabora o „constituţie” sau legile. Din acest
punct vedere există o trăsătură comună între Dracon, Zaleucos, Pittacos,
Solon sau Clistene.
Ceea ce deosebeşte pe aisymnet de tiran este durata funcţiei şi
modalitatea de desemnare. Aisymnetul este desemnat prin consens,
pentru o durată de timp limitată. Funcţia nu este viageră şi, cu atât mai
puţin, ereditară. Aceasta explică de ce Aristotel o defineşte drept tiranie
electivă.
D2). Tirania propriu-zisă este definibilă prin alte trăsături decât
acelea legate de sarcina de asymnet. În primul rând, prin modalitatea de a
lua şi de a exercita puterea. Cum s-a văzut mai sus, violenţa sau forţa
caracterizează acest act. În al doilea rând, este vorba de tendinţa de a
permanentiza puterea şi de a o transmite ereditar, cu alte cuvinte, de a se
constitui „case” sau „dinastii” de tirani. Este cazul Pisistratizilor,
Cypselizilor şi, mai ales, al unor tirani sicilieni (vezi Gela, Agrigente,
Siracuza). În al treilea rând, trebuie subliniată exercitarea puterii în afara
legii, mai exact, prin suspendarea legii şi impunerea unei autorităţi
personale şi discreţionare. Se adaugă asocierea la putere a rudelor, ca şi
nevoia de realizare a unor alianţe externe cu precădere, prin formula
căsătoriilor „dinastice” (vezi Sicilia). În sfârşit, este necesar să se atragă
atenţia asupra faptului că, dincolo de forţă, unii tirani au simţit nevoia
62
altei modalităţi de legitimare. Este vorba de spijinul divin (este cazul lui
Telines, străbunul Deinomenizilor şi al lui Pisistrate). Deţinerea unei
preoţii, de exemplu, hierophantia în familia Deinomenizilor se înscrie
perfect în acest efort.
Sublinierea valorii personale prin repurtarea de victorii la întrecerile
organizate la locurile sacre ale grecilor nu lipseşte nici ea. Sunt de amintit,
în acest context, odele lui Pindar care glorifică victoriile lui Hieron sau
Theron la Olimpia, Delfi şi Nemeea care constituie cea mai perfectă
ilustrare a acestei practici. Corolarul acestei preocupări îl constituie
promovarea unei propagande abile menite nu să glorifice persoana, ci
cetatea pe care tiranul o conducea. Este vorba de iniţierea de lucrări de
urbanistică (vezi Atena lui Pisistrate), de întemeierea de noi aşezări care
fac din tiran un erou-fondator, de atragerea unor artişti sau literaţi (vezi
Pindar, Eschil, realizarea unei ediţii scrise a poemelor homerice), de
crearea unor veritabile curţi strălucitoare prin fast şi prin figurile marcante
care erau atrase cu abilitate, prin promovarea unei politici externe
prestigioase (întemeierea de subcolonii, cuceriri, crearea de alianţe,
garantarea securităţii cetăţenilor).
O ultimă trăsătură importantă valabilă pentru tirania din perioada
arhaică şi clasică (mai puţin în cazul Siracuzei) este înscrierea tiranilor în
categoria demagogilor în sensul primar şi autentic al cuvântului, adică de
apărători ai demos-ului. Politica agrară, cea fiscală, confiscările de
pământ şi redistribuirea loturilor, unele facilităţi economice acordate
categoriilor de mijloc, inclusiv încurajarea colonizării sunt expresia
naturii demagogice a tiraniei vechi.
E. Alegerea Atenei drept model constituţional are o explicaţie
majoră. Atena este singurul polis care a cunoscut toate structurile
constituţionale începând cu regalitatea miceniană şi sfârşind cu un tip de
tiranie târzie, în epoca elenistică.
Capitolul de faţă nu-şi propune să facă un istoric al Atenei şi a
instituţiilor politice care s-au succedat aici, ci să marcheze, într-o formă
succintă, modul de funcţionare a acestui stat în perioada definită prin
formula democraţia ateniană. Câteva aspecte trebuie subliniate de la
început. Ceea ce este catalogat drept democraţie ateniană este rezultatul
unei elaborări treptate care cunoaşte reculuri (vezi tirania lui Pisistrate,
Atena până la lovitura lui Ephialte) sau schimbări de structură sub
presiune externă (Atena sub Xerxes, victoria lui Lisandru, presiunea
63
macedoniană). Se mai poate spune că democraţia „mai mult sau mai puţin
veritabilă” şi-a epuizat relativ repede forţa decăzând în ceea ce Polybiu
defineşte drept ochlocraţie.
Principiile democraţiei ateniene (care trebuie luate cu rezervele de
rigoare) rămân: libertatea individului (în principiu absolută), egalitatea
între cetăţeni exprimată prin isonomia (egalitatea în faţa legilor) şi
isegoria (dreptul egal la cuvânt), accesul la funcţii se face după merit (dar
există un loc deosebit pentru familiile prestigioase), statul se află în
serviciul cetăţeanului (vezi măsuri pentru protejarea săracilor, orfanilor,
invalizilor). Toate aceste drepturi nu exclud, ci presupun respectul legilor
scrise şi nescrise, respect obţinut nu prin constrângere, ci prin liber
consimţământ. În sfârşit, există un criteriu esenţial pentru a beneficia de
aceste drepturi- deţinerea cetăţeniei în conformitate cu prevederile
constituţiei lui Clistene şi, mai târziu, a lui Pericle, efectuarea educaţiei
prin sistemul ephebiei şi prestarea jurământului de credinţă faţă de patrie
la sfârşitul acestui stagiu, inexistenţa unor motive care să presupună
pierderea temporară sau definitivă a cetăţeniei.
Natura democratică a constituţiei ateniene este subliniată de puterea
suverană a adunării poporului (ecclessia) şi de competenţa acesteia, de
modul de constituire, de componenţa şi de atribuţiile consiliului (boule),
de modul de constituire şi de atribuţiile tribunalului popular (heliaia) şi de
modul de accedere la magistraturi, inclusiv la magistraturile mai înalte
(archontat, strateg, chiar prim strateg).
1. Suveranitatea demos-ului este exprimată, în primul rând, prin
„universalitatea” adunării în sensul că, în principiu, orice cetăţean care
îndeplineşte condiţiile amintite mai sus face parte din ea. În realitate,
această universalitate nu este niciodată atinsă din mai multe motive: nu
există un quorum obligatoriu cu excepţia celor două adunări „plenare”
care decid asupra cazurilor de ostracism sau de adeia (graţiere, amnistie)
şi care pretind o prezenţă minimală (6000 cetăţeni); şi când votarea nu se
făcea după maniera obişnuită (ridicarea de mâini), ci prin vot secret; în
consecinţă deciziile sunt luate de o infimă minoritate (cca 2-3 mii
persoane din totalul de aproximativ cca 42 000 cetăţeni presupuşi a exista
la 431 î.H.); nu toţi cetăţenii au drepturi active, ca atare, nu pot participa
la adunare; deşi, în principiu, există o libertate neîngrădită a cuvântului, în
fapt, ordinea la cuvânt trebuie să respecte o anumită procedură – vârsta, în
primul rând; în sfârşit, este necesar să se menţioneze şi faptul că nu toate
64
deciziile adunării sunt aduse la îndeplinire şi, mai ales, că nu toate sunt
rezultatul unei deliberări raţionale. Unele hotărâri sunt pur emoţionale şi,
ca atare, adunarea era convocată din nou, votul iniţial anulat şi se
procedează la un nou vot. Este cazul adunării din 428 î.H. care a decis
asupra soartei mitylenienilor. Existau şi alte motive pentru suspendarea
unei şedinţe. Este vorba de motive de natură religioasă (semne
nefavorabile, v. eclipsă, furtună, alte fenomene naturale considerate a fi
expresii ale dezacordului divin).
Atotputernicia adunării este subliniată de competenţa ei: numirea şi
verificarea gestiunii magistraţilor; relaţii externe (război, pace, alianţe,
primirea şi trimiterea de ambasade); votarea legilor (nomoi) şi a
decretelor (psephisma); atribuţii juridice (judecarea cazurilor de înaltă
trădare - eisangelia, de asebeia (nerespectarea normelor religioase), de
ostracism), în general, legate de cauze care atrag pedeapsa cu moartea,
exilul, cu sau fără confiscarea averii; atribuţii religioase (adoptarea de noi
culte, situaţiile de asebeia), atribuţii administrative (aprovizionarea,
apărarea).
2. Organul de lucru al adunării este sfatul (boule), format, după
reforma lui Clistene , din 500 de membri traşi la sorţi, câte 50 de fiecare
trib. De subliniat că erau desemnaţi prin aceleaşi modalităţi un număr egal
de supleanţi pentru situaţii de criză. Înainte de a arăta componenţa sfatului
sunt necesare două precizări. Sfatul celor 500 este rezultatul reformei
administrativo-politice a lui Clistene (510-509 î.H.). Aristotel asociază un
Sfat al celor 400 cu numele lui Solon. Informaţia a fost pusă la îndoială,
dar în ultima vreme sursa a fost reabilitată. Pe de altă parte, nu trebuie să
se piardă din vedere existenţa paralelă a două instituţii de acelaşi tip:
Areopagul moştenit din epoca arhaică, poate chiar regală, deposedat de
atribuţiile lui politice de către Solon prin crearea Sfatului celor 400 şi a
Heliaiei şi Boule ca emanaţie a adunării poporului. Fără îndoială că a
existat o competiţie între cele două instituţii, tranşată între 480-462/461
î.H. în favoarea Areopagului care şi-a asumat o serie de sarcini de natură
politică. Abia Ephialte la data amintită mai sus a smuls Areopagului
atribuţiile adăugate şi le-a redistribuit ecclessiei şi Heliaiei.
Se poate afirma că, deşi din punct de vedere numeric consiliul pare
un organism mic, în realitate, este instituţia cu adevărat reprezentativă,
întrucât se constituie din delegaţi ai tuturor triburilor (10), iar forma de
desemnare (tragerea la sorţi a membrilor) asigură participarea tuturor
65
celor care aveau dreptul (cetăţean ireproşabil, fapt dovedit prin
dokimasia). Trebuie precizat că şedinţele plenare şi neîntrerupte erau
legate de situaţii speciale (în caz de pericol). În mod normal, cele 10
subdiviziuni ale Sfatului (pritanii) preluau atribuţiile acestuia pe durata
unei luni. Şi tot pritanii, prin epistatul tras la sorţi zilnic, rezolvau sarcinile
curente, convocau şi prezidau consiliul şi ecclessia, supravegheau
tezaurul, arhivele şi sigiliul statului.
Principalele atribuţii ale consiliului erau convocarea şi prezidarea
şedinţelor adunării, pregătirea şi introducerea propunerilor de legi în
adunare, aplicarea (uneori şi completarea) legilor şi decretelor, controlul
magistraţilor, probleme de politică externă (primirea şi trimiterea de
ambasadori înainte de a fi prezentaţi adunării, fixarea tributului pentru
aliaţii din ligă, elaborarea de proiecte de interes federal); probleme
militare (apărare, controlul instituţiei efebice, controlul catalogului
efebilor, hopliţilor, organizarea cavaleriei; administraţia maritimă);
probleme financiare (buget, licitaţii, concesiuni, administrarea teritoriilor
sacre, recuperarea arieratelor în perceperea tributului; cheltuieli publice,
alocaţii, construcţii); supravegherea lucrărilor publice; modul de
administrare a cultului (în principal, organizarea marilor festivaluri
religioase); atribuţii de poliţie şi justiţie (dokimasia, falsificarea registrelor
demelor); jurisdicţia penală.
Pentru cuprinderea acestor atribuţii consiliul are la dispoziţie o serie
de comisii: Syllogeis, lexiarechii, tieropoioi, epimeloumenoi tou neoriou,
logistai, euthynes, hieropes, un secretar-arhivist asistat de o serie de
auxiliari (secretarul decretelor, syngrapheis, secretar-grefier), heralzi.
C. Ca şi consiliul, magistraţii deţin o putere delegată de la adunarea
suverană. Există câteva condiţii în ceea ce priveşte accederea la
magistraturi după abolirea constituţiei cenzitare a lui Solon. Desemnarea
magistraţilor se făcea prin tragere la sorţi sau vot deschis, atunci când era
vorba de competenţă sau de garanţia averii. Magistraturile erau colegiale
şi anuale; nu era permis cumulul de funcţii; criteriul averii şi ereditatea
vizau marile magistraturi neretribuite (militare, financiare, religioase);
indiferent de natura magistraturii candidaţii erau verificaţi (dokimasia) în
tribunal (cei 9 arhonţi) şi în consiliu, iar la începutul exercitării
mandatului se depunea, ca şi în cazul consiliului, un jurământ; în
exercitarea funcţiei colegii erau egali, solidari, cu responsabilitatea
financiară, morală şi politică şi se aflau sub supraveghere permanentă,
66
erau supuşi jurisdicţiei penale a consiliului tribunalului şi adunării, erau
verificaţi de logistai şi synegoreis şi puteau fi depuşi, acuzaţi şi chiar
condamnaţi la moarte (v. Alcidiade, strategii de la Argionou).
Trebuie subliniat că aceste reguli au început să fie încălcate.
Manevrele electorale, intrigile, declaraţiile false capătă treptat un rol tot
mai important. Uneori semne divine (v. eclipsa de soare din 424 î.H.) sunt
invocate pentru a amâna alegerea în funcţia de prim strateg a unei
persoane de condiţie modestă (v. Cleon). Asasinatul politic începe să se
practice şi la Atena (v. Ephialte). Paralel cu aceste fenomene se asistă şi la
o oarecare degradare a spiritului civic şi o lipsă de respect faţă de tradiţiile
religioase (v. Alcibiade). După cum reacţiile adunării încep să fie
controlate de demagogi, de data aceasta în înţelesul peiorativ al
termenului. Aceste aspecte negative ce se vor agrava în secolul IV î.H.
sugerează că democraţia ateniană evoluează spre o ochlocraţie. Indiferent
de aceasta constituţia ateniană oferă un model de democraţie directă.
F.Regalitatea elenistică
Pentru a realiza gradul de îndepărtare a ideologiei politice de epocă
elenistică de tradiţiile macedonene şi greceşti este necesar să se
sublinieze, în primul rând, natura regalităţii macedonene. O asemenea
analiză este justificată de faptul că după Alexandru au fost instituite case
dinastice, în principal, de obârşie macedoneană, mai rar, greacă. Este
vorba de consecinţele campaniilor lui Alexandru, cucerirea Orientului,
lupta pentru moştenirea lui Alexandru şi constituirea regatelor elenistice
succesoare (între 322-281 î.H.), urmate de o nouă structurare politică, în
care s-au împletit unele tradiţii macedonene, ceva din ideile politice
greceşti şi, mai ales, o puternică moştenire orientală. Regele macedonean
(inclusiv Filip al II-ea şi Alexandru) accede la putere prin drept ereditar
(prin primogenitură sau, în lipsă, prin cel mai apropiat agnat), dintr-o
gintă regală. Nu poate fi investit însă fără acceptul marii aristocraţii şi nici
nu poate conduce fără a ţine seama de opiniile consiliului. Este o
regalitate naţională, statut subliniat de titulatura de rege al
macedonenilor. Criteriul ereditar agnatic va rămâne moştenire şi în epoca
elenistică. Excepţiile de la acest principiu reprezintă cazuri rarisime (v.
Cleopatra). De asemenea, înconjurarea regelui de un consiliu constituit pe
criteriul loialităţii faţă de persoana sa poate fi şi el socotit ca o formă a
ataşamentului faţă de tradiţie. Corpul de hetairi grupaţi în jurul persoanei
67
dinastului este binecunoscut din timpul lui Alexandru. Instituţia pajilor pe
care o reîntâlnim în toate statele elenistice reprezintă şi ea o moştenire. Se
va vedea mai încolo până unde se va ajunge cu inovaţiile. Sigur, se insistă
foarte mult pe sacralizarea puterii şi a persoanei regale ca rezultat al
influenţei orientale. Nu trebuie uitate însă câteva mici detalii. Regalitatea
macedoneană este la origine charismatică, deci are atingere cu sacrul. Pe
de altă parte, nu numai Alexandru, ci şi Filip al II-lea îşi creează
genealogii divine sau eroice. Filip al II-lea se considera un Heraclid şi
această postură fusese acceptată de greci. Alexandru amplifică această
moştenire prin adăugarea, la obârşia heraclidică, a descendenţei din Ahile
(după mama sa).
Nu ştim în ce măsură mitul naşterii divine (prin Apolo) pe care-l
găsim la Plutarh este contemporan cu tinereţea lui Alexandru sau
reprezintă o prelucrare mai nouă. Sigur este că unii diadohi (Ptolemaios,
Seleucos), în funcţie de gradul de rudenie cu Alexandru, şi-au ales ca
strămoş mitic pe Hercule sau pe Apolo. Singurul principiu de origine
grecească este acela de arette în sensul de calităţi înnăscute şi curaj fizic
pe care le posedă regii şi care se manifestă prin fapte deosebite. Este însă
un concept lărgit în sensul că trimite la inspiraţia şi protecţia divină.
Ca şi regii macedoneni, regii elenistici au atribuţii religioase,
juridice şi militare. Numai că puterea pe care o deţin nu mai este
controlată de consilii, ci este absolută şi este definită în baza dreptului
sabiei (prin victorie, deci) ceea ce a dus la identificarea statului cu
persoana regelui, a eredităţii (provine dintr-o familie regală) şi a filiaţiei
divine (de la un erou sau zeu şi de la Alexandru eroizat de asemenea). În
virtutea acestei puteri absolute, regele concentrează întreaga autoritate,
ţara îi aparţine şi poate dispune de ea prin testament (v. Pergam), este şef
militar, şeful administraţiei, este judecător suprem şi legislator. Chiar mai
mult decât atât este legea încarnată. Acesta este principiul. Dar regele
poate delega o parte din aceste atribuţii unor persoane nu pe baza
pregătirii lor, ci în funcţie de loialitatea faţă de persoana sa, mai exact, în
funcţie de gradul de amiciţie cu suveranul. Singurul criteriu obiectiv în
această desemnare rămâne, în cazul funcţionarilor superiori (strategi,
cancelari, şeful administraţiei financiare, secretar) apartenenţa la
comunitatea greco-macedoneană.
Elaborarea cultului dinastic nu s-a realizat liniar şi nici imediat după
fragmentarea imperiului lui Alexandru. A depins de ţară, de structura
68
etnică şi culturală a regatului, de tradiţiile teologice locale. Uneori este
vorba de iniţiative populare sau determinate de nevoia de a căpăta
bunăvoinţa unor regi. De aceste fenomene se leagă adăugarea unor epitete
care subliniază natura specială a persoanei şi valoarea faptelor realizate
(v. Soter şi Everget). Semnul divinizării apare în formula de Neoi theoi
(=Zei noi), care beneficiază de onoruri divine după moarte (v. Seleucizii).
Regatele în care cultul regal a căpătat forme orientale rămân
excepţii. Este vorba de Egipt, unde Ptolemeu al II-lea a organizat cultul şi
a înălţat un templu pentru părinţii morţi (271-270 î.H.), pentru el însuşi şi
sora sa Arsinoe. Pentru ca prin decretul din Canope (237 î.H.), cultul să
devină de tip egiptean, iar din 196 î.H. Ptolemeu al V-lea să-şi aroge
titlurile şi atribuţiile unui faraon. În celelalte regate evoluţia este mai puţin
spectaculoasă, dar unii regi, precum Antioh al III-lea (223 -186 î.H.)
beneficiază de un cult în viaţă. Excepţie de la practica divinizării fac regii
Macedoniei elenistice.

69
 X. CONFRUNTĂRI MILITARE
ÎN LUMEA GREACĂ ÎN SECOLELE V-IV

1. Conflicte pentru controlul Mării Egee

1. Conflicte pentru controlul Mării Egee
Secolul al V-lea se caracterizează prin două mari confruntări
politico-militare care au opus, mai întâi, două tipuri de civilizaţie: cea
elenă şi cea orientală, apoi, în a doua jumătate a veacului, au cuprins
zone întinse ale Greciei şi ale teritoriilor colonizate de greci, în cadrul
Războiului Peloponesiac.
Cel dintâi conflict de amploare, aşa-numitele războaie medice, de
fapt greco-persane, se consumă chiar în primele decenii ale secolului al
V-lea, desfăşurarea evenimentelor întinzându-se din anul 499 până în
479, în principal, pacea fiind încheiată abia în anul 449, după acţiunile
militare ateniene conduse de Cimon în Cipru. Principalele izvoare scrise
pentru aceste evenimente sunt de sorginte greacă, cele mai cuprinzătoare
informaţii se găsesc la Herodot, în Istoriile sale, care au ca subiect tocmai
relatarea acestor războaie, apoi la Diodor, în cărţile a X-a şi a XI-a, la care
se adaugă cronicile din veacul următor precum şi operele unor
contemporani ai evenimentelor: atenianul Eschil, poeţii lirici Pindar din
Teba şi Simonides din Keos. Lipsa unor relatări persane nu îngăduie, din
păcate, introducerea în analiza acestei perioade şi a punctului de vedere
de la curtea Marelui Rege faţă de expediţiile care se consumau la
marginile imperiului său. De aceea trebuie avută în vedere precauţia faţă
de exagerările elene referitoare la consecinţele acestor războaie
transformate de propaganda grecească, mai cu seamă ateniană, în puncte
de reper în cadrul luptei elenilor pentru libertate şi al impunerii unor
principii greceşti dincolo de limitele cetăţii.

70
 Confruntările dintre greci şi perşi încep în anul 499, o dată cu
revolta ioniană a cetăţilor greceşti din Asia Mică. Supuşi ai lidienilor, în
vremea regelui Cresus (încă din jurul anului 560), grecii din această
regiune trec apoi sub dominaţie persană în anul 546, după victoria lui
Cirus asupra lui Cresus. Dintre toate cetăţile greceşti doar Miletul
beneficiază de privilegiatul statut de aliat. După venirea lui Darius I la
conducerea statului persan (în 522), imperiul ahemenid se extinde spre est
până la valea Indus-lui, spre nord, chiar dacă numai formal, până în
teritoriile locuite de traci, geţi şi sciţi, iar spre vest până în Libia, insulele
din Egeea: Lemnos (care este cucerit), Lesbos şi Chios (care acceptă
supunerea). Doar Naxos refuză să se predea până la finele veacului al VI-
lea. Dominaţia persană este una blândă, popoarele supuse fiind libere să
se conducă după voinţa proprie, păstrându-şi obiceiurile, cu condiţia
furnizării la nevoie a unor contingente militare şi a plăţii unui tribut care
se ridica la 400 de talanţi pentru Ionia, Eolida şi Caria şi 360 pentru
Hellespont şi Frigia (un talant echivala cu 60 de mine, adică 6000 de
drahme, iar o drahmă avea 6 oboli). Totuşi la începutul secolului al V-lea
cetăţile greceşti se revoltă în frunte cu Miletul condus la acea dată de
Aristagoras. Avându-se în vedere că, din punct de vedere, financiar plata
tributului era suportabilă şi că cercetările arheologice nu atestă existenţa
unui declin economic în această perioadă, nici în cetăţile implicate, nici în
zona hellespontică, cauzele acestei revolte trebuie căutate mai degrabă în
atitudinea politică a lui Aristagoras şi în schimbările politice care au loc în
cetăţile revoltate. Încercând să cucerească fără succes, spre beneficiu
persan, cetatea nesupusă încă a Naxosului, Aristagoras, pentru a-şi masca
eşecul, agită spiritele în Milet şi în alte cetăţi, multe dintre ele conduse de
regimuri tiranice, proclamând isonomia, înlăturându-i pe tirani, „pe unii
gonindu-i, pe alţii trimiţându-i în cetăţile lor de baştină” (Herodot, V, 37).
Dar noua formulă de conducere, prin magistraţi şi prin cetăţeni,
presupune înlăturarea dominaţiei persane. Astfel că, în cursul iernii
499/498, când încă perşii nu apucaseră să riposteze, Aristagoras pleacă la
Sparta pentru a cere ajutor. Refuzul clar al regelui spartan Cleomenes îi
îndreaptă apoi paşii spre Atena care-i furnizează 20 de vase (Herodot, V,
97), la care se vor adăuga 5 corăbii ale eretrienilor. În 498 ionienii
recuceresc, cu sprijinul grecilor de pe continent, Sardes-ul (mai puţin
citadela), prilej cu care îl incendiază, dând foc şi sanctuarului zeiţei
Cibele. Evenimentul ar putea explica similarul comportament persan din
71
timpul represaliilor viitoare şi în cazul incendierii Atenei din 480. Perşii
ripostează şi supun Efesul, moment în care trupele ateniene şi eretriene se
retrag. În 497 Darius îşi reinstaurează dominaţia în Hellespont, în numai 5
zile, ne spune Herodot (V, 117), apoi în Troada şi Propontida. Învinşi în
prima fază de carieni, perşii îi atrag de partea lor, în vreme ce Aristagoras
fuge din Milet şi este ucis în luptele împotriva tracilor. În 494 are loc
confruntarea navală din Insula Lade, din faţa Miletului, unde grecii opun
flotei persane (a cărei dimensiune, deşi exagerată de Herodot care
aminteşte de 600 de vase, era totuşi considerabilă) numai 353 de nave din
Chios, Lemnos, Lesbos şi Samos. Diplomaţia lui Darius reuşeşte să rupă
alianţa revoltaţilor, este cazul samienilor care se retrag, fiind apoi urmaţi
de cei din Lesbos şi o parte a ionienilor. Rămas doar cu aliaţii din Chios,
Miletul este asediat atât pe mare, cât şi pe uscat şi este nevoit să se predea
în toamna anului 494. Represaliile persane sunt în general dure, populaţia
fiind deportată, femeile şi copiii transformaţi în sclavi, iar o parte din
bărbaţi, care nu i-au urmat în sclavie, sunt ucişi. Cel mai crud episod se
petrece, cum era de aşteptat, la Milet. În 492, din ordinul Marelui Rege,
Mardonios dispune măsurarea teritoriului cetăţilor, reluarea plăţii
tributului şi stabilirea de acorduri juridice cu cetăţile greceşti. De
asemenea sunt luate o serie de măsuri în spiritul democratizării vieţii
interne a acestora (Herodot, VI, 43). Această politică pacifistă a lui
Mardonios continuă de fapt linia antecesorului său, Artaphernes, de a
reda grecilor „legile lor”, chiar dacă în unele cetăţi (Chios, Samos,
Lampsacos) se păstrau regimuri de conducere tiranice.
Liniştirea zonelor de margine ale imperiului depinde de campaniile
pe care Mardonios le va întreprinde dincolo de Hellespont, obţinând
supunerea Thasosului şi a Macedoniei. Succesul este însă unul limitat
(Herodot vorbeşte chiar de o eşuare a acestei expediţii terestre soldate cu
rănirea lui Mardonios de către byrgi, VI, 45) şi el trebuie dublat de o
acţiune navală. Sunt trimişi soli care cer supunerea oraşelor greceşti.
Atena, Sparta şi Plateea refuză, dar multe dintre cetăţi, printre care şi
Egina, acceptă propunerea persană. Naxosul este cucerit şi incendiat iar
prizonierii sunt transformaţi în sclavi. Debarcarea persană în Eubeea
(490) este însoţită de aceleaşi represalii. Ţinta principală aici este oraşul
Eritreea care dăduse ajutor revoltaţilor ionieni. Răspunsul atenian la
cererea de ajutor a eretrienilor se concretizează în trimiterea a 4000 de
cleruchi din Calcis care se înapoiază acasă fără să fi participat la luptă.
72
Eretria capitulează după un asediu de 5 zile şi este jefuită şi incendiată, iar
locuitorii ei sunt luaţi captivi. Pentru următorul pas, atacul contra Atenei,
perşii aleg debarcarea trupelor terestre, în care un rol important îl avea
cavaleria, pe plaja de la Maraton (septembrie 490). Conform planului
persan o parte a flotei urma să ocolească Atica, pînă în apropiere de portul
Phaleron şi să aştepte pentru debarcare semnalele favorabile ale
partizanilor lui Hippias (care îi însoţea pe perşi în speranţa revenirii sale
politice în Atena, într-un moment în care armata ar fi fost antrenată
departe de oraş, în câmpia Maratonului). La acea dată colegiul strategilor
dezbate intens problema purtării luptei departe de cetate al cărei adept era
Miltiade. De aceeaşi părere cu el este şi polemarhul Callimachos care
înclină balanţa votului pentru plecarea trupelor şi confruntarea cu
cavaleria persană. Contingentelor ateniene li se alătură doar 600 de
plateeni. Bătălia va consacra victoria grecilor a căror tactică de luptă,
atacul în fugă şi întărirea puternică a flancurilor, avea să ia prin
surprindere cavaleria şi trupele de arcaşi persani, chiar dacă „mai înainte,
chiar şi numele de mezi răspândea frică” printre greci (Herodot, VI, 112).
Se renunţă la debarcarea în Phaleron în pofida faptului că ajutorul cerut
Spartei nu sosise încă din motive religioase. La finele acestei campanii
perşii se puteau lăuda cu luarea Cicladelor şi pedepsirea Eretriei în vreme
ce la Atena victoria de la Maraton este supradimensionată. Dacă Herodot
putea să afirme în Istoriile sale că atenienii fuseseră „primii dintre toţi
grecii care au înfruntat inamicul în goană şi au suportat vederea
veşmântului persan”, în veacul al IV-lea Isocrates va numi Atena, în
Panegiricul său din 380, „şcoala Eladei” şi apărătoarea civilizaţiei elene.
Comportamentul politic atenian de după războiul din 490
mărturiseşte intenţiile sale de anvergură în bazinul egeean. Parosul este
atacat datorită colaborării cu perşii, dar acţiunea eşuează, iar la întoarcere
Miltiade, deşi rănit, este chiar amendat. La Atena au loc ostracizări ale
partizanilor lui Hippias (Hipparchos şi Megacles, apoi Xanthippos şi
Aristides). În 483-2 veniturile din minele de argint de la Laurion, a căror
exploatare abia începuse, sunt puse de către Temistocle în slujba
organizării flotei de război. În 481, ca urmare a ameninţării persane, este
convocat congresul panelenic de la Corint unde se pun bazele unei alianţe
(symmachia) antipersane ce încredinţează comanda operaţiunilor Spartei.
De cealaltă parte, noul rege persan Xerses I (486-465) hotărăşte
cucerirea grecilor. Fiind la început de domnie, Xerxes avea nevoie de
73
victorii pentru a-şi consolida o guvernare ce urma aceleia a unui mare
cuceritor, tatăl său Darius I. Întârziată de revoltele din Egipt şi Babilon,
expediţia contra grecilor este temeinic organizată pe două planuri. Pe de o
parte, înaintarea terestră spre Grecia prin sudul Traciei şi Macedoniei
(care sunt readuse sub ascultare) este asigurată prin baze de aprovizionare
şi tabere militare. Pe de altă parte, se urmăreşte limitarea pierderilor pe
mare (înregistrate de campaniile trecute în dreptul muntelui Athos) prin
construirea unui canal în Pen. Calcidică. De asemenea sunt amenajate
poduri de vase peste Bosfor şi Hellespont. Însuşi regele, însoţit de suita
sa, conduce această incursiune ceea ce mărturiseşte greutatea politică a
campaniei şi caracterul său expansionist spre deosebire de simplele
campanii de pedepsire ale lui Darius I.
Îndemnul la prudenţă al oracolului de la Delfi consultat de greci
(îngrijoraţi de aceste pregătiri persane) nu reuşeşete să impună predarea
fără luptă. Aşadar, reuniţi la Corint (481) grecii hotărăsc riposta sub
comanda Spartei şi trimit în trecătoarea Termopilelor (renunţându-se la
poziţii mai nordice situate în Tesalia) trupele conduse de regele Leonidas
pentru a stopa înaintarea persană spre centrul Greciei. Paralel cu aceasta
flota grecească urma să oprească corăbiile barbarilor la capul Artemision,
în nordul Eubeei. Rezistenţa grecească de la Termopile (480)
descumpăneşte în primă fază trupele persane, dar în cea de-a treia zi a
luptei grecii se văd înconjuraţi. Leonidas îşi opreşte alături pe spartani,
tebani şi pe cei din Thespiai, trimiţând spre Sud restul armatei. Însă
înfrângerea grecilor de la Termopile deschide perşilor drumul spre inima
Greciei în vreme ce thessalienii şi beoţienii trec de partea lor. Oraşul Delfi
este cruţat, iar înaintarea spre Atena este iminentă. După consultarea
zeilor, Temistocle ordonă prin decret retragerea atenienilor din cetate fie
la adăpostul cetăţii Troizen şi la Artemision, fie pe corăbii. Puţinii
apărători care rămăseseră baricadaţi pe Acropole sunt ucişi în momentul
ocupării şi incendierii cetăţii. Între aliaţii greci se deschid acum aprige
dispute privind organizarea rezistenţei. Sparta dorea amplasarea liniei de
apărare în istmul Corint-ului, în timp ce Atena, prin vocea lui Temistocle,
susţinea necesitatea unei bătălii navale prin atragerea flotei persane în
dreptul insulei Salamina. Prin meşteşugite manevre de culise acelaşi
Temistocle, temându-se de o dezagregare a alianţei elene, trimite în secret
soli la Xerses pentru a-l înştiinţa de retragerea aliaţilor provocând
mişcarea ofensivă precipitată a perşilor. Înghesuite în spaţiul strâmt dintre
74
insula Salamina şi continent, corăbiile persane nu pot executa manevrele
de luptă necesare (Herodot, VIII, 83-89). Eşecul naval din 23 septembrie
480 este agravat de decizia pripită a lui Xerses de a-i decapita pe
comandanţii fenicieni care-i acuzaseră pe nedrept pe ionieni, şubrezind
astfel coeziunea armatei regale. Cel ce rămâne, după plecarea regelui, să
reorganizeze trupele persane, stabilindu-şi tabăra de iarnă în Tesalia, este
Mardonios care îl trimite pe regele macedonean, Alexandru, la Atena cu
propuneri de supunere şi de încheiere a păcii. Atenienii refuză atât aceste
propuneri, cât şi pe cele ale Spartei de a suporta cheltuiala trupelor care
nu luptau pe întreaga perioadă a războiului. Atena este atacată din nou de
perşi şi incendiată în 479. Flota ateniană se retrage la Delos în vreme ce
flota persană ancorase la Samos. Apelurile ateniene repetate privind
trimiterea în ajutor a unor trupe spartane sunt în final satisfăcute. Sub
comanda regentului Pausanias 5000 de spartani, 35 000 de hiloţi şi 500 de
hopliţi perieci (Herodot, IX, 29) se deplasează în Beoţia. Tatonările şi
hărţuielile de la poalele muntelui Kiteron, unde se instalaseră grecii, dau
iniţial câştig de cauză lui Mardonios, dar uciderea acestuia din urmă
demoralizează armata barbară. Retraşi în spatele fortificaţiilor de lemn,
perşii sunt în final înfrânţi, doar o parte a armatei reuşeşte să se retragă în
marş forţat spre Asia Mică. Dincolo de importanţa sa militară intrinsecă,
victoria grecilor de la Plateea (479) capătă valoare de simbol, anual se fac
sacrificii în memoria celor căzuţi, iar la fiecare patru ani aici au loc
sărbătorile închinate libertăţii- Eleuteria.
Flota aliată a grecilor, aflată sub comanda regelui spartan
Leontychidas se îndreaptă spre Samos cu intenţia de a-l prelua de la perşi.
Răspândind vestea eliberării tuturor grecilor, Leontychidas reuşeşte să
provoace dezagregarea armatei persane care se vede nevoită să renunţe la
serviciile samienilor şi milesienilor. În timpul confruntării de la capul
Mycale (479) dezertează şi ionienii provocând înfrângerea iminentă a
trupelor Marelui Rege. După victorie se intenţiona şi distrugerea
podurilor de vase de peste strâmtori, dar, cum acestea fuseseră deja rupte,
spartanii se reîntorc în Pelopones, iar atenienii ocupă Sestosul.
Cauzele înfrângerii perşilor, cu mult mai numeroşi decât grecii,
rezidă, în principal, în calculele greşite ale lui Xerses şi în psihologia
greşită a acestuia. Totuşi evenimentele ulterioare vor arăta că acest
conflict era departe de a se fi încheiat. Lupta împotriva perşilor continuă
sub egida Atenei care proclamă deschis intenţia de a-i elibera pe toţi
75
grecii din Asia Mică de sub dominaţie persană. În acest scop se
înfiinţează alianţa maritimă cunoscută sub numele de Liga de la Delos
(478/477) alcătuită din cetăţile de coastă şi insulare ale Egeei la care
Atena va participa în calitate de membru fondator şi de „preşedinte”.
Primul succes notabil al acestei alianţe este repurtat la Eurymedon în 467
de către atenianul Cimon, fiul lui Miltiade, eroul de la Maraton. În 460, în
fruntea a 200 de corăbii, Cimon se îndreaptă spre Cipru, cucerind
Marion-ul şi Kition-ul, însă moartea lui va încheia capitolul victoriilor
relative în faţa perşilor. Expediţia dezastruoasă din Egipt afectează atât
poziţiile câştigate în bazinul est-egeean, cât şi bunele relaţii ale Atenei cu
aliatele sale din Ligă. Se deschid tratative de pace cu perşii, purtate în
numele Atenei de Callias. Fie că tratatul de pace s-a încheiat acum, în
449, fie că discuţiile s-au finalizat doar cu un acord verbal (Theopompos
consideră în fr. 153 şi 154 că alfabetul ionian care s-ar fi folosit la
redactarea documentului nu pătrunde în Atica mai devreme de anul 404),
cert este că atenienii nu mai trimit trupe în Egipt şi Cipru. Diodor
precizează că pacea aşa-numită a lui Callias stipula că „toate cetăţile
greceşti din Asia trebuie să fie autonome”, perşii nu aveau voie să se
apropie la o distanţă mai mică de trei zile de mers pe jos (o zi călare) şi se
stabilea o limită de înaintare a flotei persane pe linia Pharsaelis-Bosforul
tracic. În ceea ce-i priveşte pe atenieni, aceştia trebuiau să se abţină de a
mai ataca teritorii persane. Respectat iniţial, acordul este reînnoit în anul
423, însă, în timpul Războiului Peloponesiac Atena intervine, în 413, în
favoarea Sardes-ului care se revoltase împotriva perşilor. Drept răspuns
regele persan va încheia o serie de trei tratate cu Sparta, între 412/411, ce
proclamă reinstaurarea dominaţiei ahemenide pe coasta ionică în
schimbul ajutorului financiar şi naval (acesta din urmă rămânând doar la
stadiul de intenţie) acordat spartanilor aflaţi în război cu Atena.
***
Aceste conflicte au avut consecinţe importante atât în ceea ce
priveşte viitoarele raporturi ale grecilor cu lumea orientală, cât şi la
nivelul relaţiilor din interiorul lumii elene.
Victoria de la Salamina demonstrase, în opinia grecilor,
superioritatea lor în faţa perşilor şi în egală măsură spulberase mitul
invincibilităţii flotei regelui persan. Adeptă a unei politici de egalare a
prestigiului şi statutului spartan, Atena va iniţia un amplu program de
76
fortificaţii paralel cu înfiinţarea unei alianţe (symmachia) cu cetăţile din
Ciclade şi de coastele Mării Egee.
În ceea ce priveşte fortificaţiile, trebuie făcută precizarea că
atenienii vor construi timp de 35 de ani, începând cu 478, mai întâi un zid
de apărare a oraşului din cărămizi nearse aşezate pe un soclu de piatră
(atestat arheologic), pe o lungime de 6 km, întregit pe latura nordică a
acropolei în timpul lui Temistocle şi pe latura sudică în vremea lui
Cimon. Apoi, într-o a doua fază de construcţie, vor lega oraşul de mare:
de mai vechiul port Phaleron şi de Pireu cu cele trei porturi (Zea în centru,
Mounichia în est şi Kantaros în nord-vest). Ampla reţea de ziduri
permitea o rezistenţă îndelungată în caz de atac terestru datorită putinţei
de aprovizionare pe mare. După spusele lui Tucidide, I, 93, 6, în
concepţia artizanului acestei construcţii, Temistocle, mărimea şi grosimea
zidurilor aveau să contribuie la respingerea duşmanilor, în plus pentru
„pază (trebuia) să fie nevoie de oameni puţini, chiar dintre aceea care nu
sunt buni la nimic altceva, căci pe ceilalţi avea să-i îmbarce pe corăbii”.
Pireul căpăta o valoare mai mare decât „oraşul de sus” (Tucidide, I, 93, 7)
fiind considerat ca ultimul punct de rezistenţă în cazul cuceririi cetăţii.
Paralel cu aceste preocupări şi începând cu anul 479, Atena
fructifică situaţia postbelică în care se găseau membrii alianţei din 481 de
la Corint. Excesele spartanului Pausanias îi împinge pe foştii aliaţi să se
apropie de Atena ai cărei conducători (Cimon şi Aristides) erau destul de
populari, cu atât mai mult cu cât Sparta este adepta unei politici active
doar în Grecia continentală, şi îndeosebi în Pelopones, în timp ce Atena
părea dispusă să-şi asume responsabilitatea luptei pentru eliberarea
grecilor de sub autoritatea perşilor. Astfel, în primăvara anului 477, se
încheie în jurul Atenei, o alianţă în care Aristides jura „să aibă aceiaşi
prieteni şi aceiaşi duşmani ca şi ei (ionienii)”, jurământul fiind pecetluit
prin aruncarea unor blocuri de fier în mare (Aristotel, Constituţia
atenienilor, 23, 5; Plutarh, Aristides, 25,1). Flota ligii urma să fie
construită prin contribuţia comună a membrilor ei, stabilită per total la
460 de talanţi, după afirmaţia lui Tucidide (I, 96,2). Liga de la Delos
funcţionează ca o alianţă militară ofensivă şi defensivă, dar şi ca un
ansamblu politic (lipsit totuşi de coeziune) al cărui centru religios era
sanctuarul lui Apolo de la Delos unde se păstra şi tezaurul propriu. Atena
este hegemon (deţine conducerea), iar ceilalţi membri sunt autonomi,
votul atenian fiind, însă, egal cu cel al aliaţilor grupaţi într-un consiliu.
77
Strângerea fondurilor revine Atenei care se considera îndreptăţită să
intervină în cazul refuzului plăţii contribuţiei sau în caz de secesiune.
Aceste prevederi sunt de la început încălcate.
Sub pretexte religioase (aducerea acasă a osemintelor lui Tezeu,
unificatorul Aticii), Cimon pune stăpânire pe Insula Skyros şi transformă
populaţia ei în sclavi, înlocuind-o cu colonişti-militari atenieni numiţi
cleruchi. Trece apoi în Eubeea şi sileşte Carystosul să adere la ligă. Ca
urmare a acestor acţiuni şi a asedierii Naxosului (potrivit lui Tucidide, I,
98, 4 – prima cetate aliată aservită), Thasosul, care beneficia de veniturile
minelor din Pangeea avea o flotă importantă, încearcă ieşirea din alianţă
în 465. Abia după doi ani de confruntări Atena îl readuce la ascultare,
impunându-le tasienilor distrugerea fortificaţiilor, predarea flotei,
abandonarea posesiunilor din Tracia şi plata unei despăgubiri de război.
După 462 Atena îşi creşte influenţa în Ahaia, Delfi, Beoţia, Argos,
Megara. Apoi se lansează imprudent în campanii militare în teritorii
negreceşti. Este vorba de expediţia din Egipt dintre 459-454, extrem de
costisitoare şi soldată cu mari pierderi omeneşti într-un moment în care
acasă este antrenată alături de Megara în conflictul împotriva Corintului şi
Epidaurului. În 457 intervine în confruntarea dintre spartani şi focidieni,
în favoarea acestora din urmă, dar este înfrântă la Tanagra. Recuperarea
terenului pierdut în Focida şi Beoţia (mai puţin în oraşul Teba) va fi
urmată de expediţia în jurul Pelopones-ului când obţine aderarea la ligă a
Ahaiei şi semnarea păcii pe cinci ani cu Sparta. În 454 atitudinea
atenienilor se modifică radical. Ca urmare a eşecului din Egipt, tezaurul
ligii este mutat la Atena. Din aceste moment gestionarea efectivă a
tezaurului cade practic exclusiv pe seama atenienilor. Dar relaţiile cu
aliaţii se vor înrăutăţi mai cu seamă după semnarea păcii lui Callias care,
în opinia unora dintre membrii ligii, anula scopul existenţial al
symmachiei). Între 447-446 Pericle trebuie să facă faţă revoltelor din
Beoţia (unde doar Plateea rămâne fidelă), din Eubeea, Megara (sprijinită
de Corint), Sicyona şi Epidaur. În urma pătrunderii unei armate
peloponesiace în Atica, problemele din Eubeea sunt tranşate rapid aşa
cum pare să o dovedească textul epigrafic referitor la Calcis care se
angaja astfel: „nu mă voi separa de atenieni prin nici un vicleşug, vorbă
sau act, nu voi sprijini pe nimeni s-o facă; orice neregulă o voi anunţa
atenienilor, voi plăti atenienilor tribut cum am fost convins s-o fac, voi fi
cât mai mult posibil cel mai bun şi fidel aliat” (Meiggs-Lewis, GHI nr.
78
52). Cum Sparta nu insistă pentru moment în acţiunile sale din Atica, se
încheie o pace pe treizeci de ani în anul 446 (Tucidide, I, 115).
Reprimarea violentă a încercărilor de ieşire din ligă continuă şi în cazul
Samos-ului (membră fondatoare) din anul 440 (cele 8 luni de luptă au
costat Atena întreaga contribuţie pe anul în curs plus 1404 talanţi din
veniturile proprii). Deceniul 6 al secolului al V-lea este marcat şi de
încercări de reoganizare a Ligii delio-atice. În 447 decretul lui Cleinios
(IG I3, 34) stabilea sarcina exclusivă a Atenei de a strânge contribuţia (a
cărei plată se făcea în martie-aprilie, la Marile Dionisii), de a alcătui
consiliul, trimiţând magistraţi şi inspectori atenieni în cetăţile membre.
Sunt stabilite patru zone de percepere a taxelor: Ionia, Insulele, Tracia şi
Hellespontul, la care se adaugă o a cincea zonă – Caria. Cam în aceeaşi
perioadă decretul lui Clearhos impunea folosirea monedei, a greutăţilor şi
a unităţilor de măsură ateniene în toate cetăţile aliate. Tot acum Atena îşi
consolidează poziţiile pe coasta Traciei (înfiinţând Amfipolis în 437/36),
zonă bogată în mine de aur şi lemn de construcţie, pe de o parte, şi, pe de
altă parte, în Pontul Euxin (îşi impune controlul în Sinope unde atenienii
îşi împart casele şi domeniile tiranilor-Plutarh, Pericle, 20 şi stabileşte
cleruchi atenieni la Amissos, Nymphaion şi Astacanos). La finele anilor
treizeci ajunge să aibă relaţii cu cetăţi din Insula Sicilia (Segeste,
Rhegion, Leontinoi).
Această politică de anvergură pare să aibă două mari componente.
Una este dată de aspectul comercial al măsurilor luate de Clearchos şi de
consecinţele acestora. S-a vorbit de un „imperiu maritim comercial”
atenian, dar unificarea monetară şi comensurarea schimburilor pare legată
mai degrabă doar de activitatea care se desfăşoară în Pireu şi nu este
însoţită de o politică susţinută la nivelul relaţiilor comerciale dintre
celelalte cetăţi membre între ele; în plus Antichitatea clasică nu cunoaşte
existenţa unei (sau a unor) concepţii economice închegate. A doua
componentă rezultă din măsurile politice şi juridice. Atena susţine
regimurile democratice (fiind chiar exportatoare de democraţie- Tucidide,
II, 37, 1) din cetăţile aliate, instituie magistraţi temporari care
supraveghează aplicarea decretelor, protejarea atenienilor sau a străinilor
care aveau privilejii acordate de Atena. Pentru fiecare victimă ateniană se
percepea o amendă de 4 talanţi. Cleruchii colonizaţi în cetăţile membre
beneficiază de distribuţii locale de pământ cu păstrarea cetăţeniei ateniene
şi de aceea şi de tribunale proprii. Controlul exercitat de Atena se raporta
79
la propriii ei cetăţeni şi la opţiunea politicii externe a aliaţilor care ar fi
putut afecta hegemonia sa în ligă, astfel că nu se poate vorbi nici de
existenţa unui „imperiu teritorial” atenian. Coaliţia maritimă va lupta cu
sorţi de izbândă schimbători în Războiul Peloponesiac, pierderea acestuia
din urmă echivalând cu obligativitatea (impusă de spartani) de a desfiinţa
liga în anul 404.

2. Războiul Peloponesiac
Al doilea mare conflict în care au fost antrenate cetăţile greceşti, de
data aceasta între ele, a fost Războiul Peloponesiac. Lumea greacă
cunoscuse apogeul în momentul izbucnirii acestui conflict. Atena îşi
definitivase democraţia, mai mult chiar, o „susţinea” cu succes şi în alte
cetăţi, dacă este să dăm crezare spuselor lui Pericle prin grija lui Tucidide;
Sparta încremenise în regimul său oligarhic, deşi corpul de cetăţeni
spartan nu este nicidecum static, chiar pare că „se primeneşte” având în
vedere amintirea de către Xenofon a acelor neodamodeis (noii cetăţeni) şi
hypomeiones (inferiorii) în evenimentele tulburi din anul 397.
Protagoniste ale unui conflict care se va întinde pe mai bine de un sfert de
veac, cele două cetăţi nu vor mai fi la fel la finele lui, în pofida revenirilor
din punct de vedere economic şi a refacerii unei oarecare stabilităţi
interne a regimului politic. Nu-i mai puţin adevărat că, datorită calităţii lor
de conducătoare ale unor alianţe de cetăţi (Sparta ca lider al Ligii
Peloponesiace, iar Atena ca hegemon al Ligii maritime de la Delos),
conflictul ateniano-spartan este de fapt un conflict între două „blocuri
politico-militare”.
Cele mai importante informaţii privind acest război le obţinem de la
istoricul Tucidide care în lucrarea sa despre Războiul Peloponesiac oferă
analiza pertinentă a primilor douăzeci de ani ai conflictului pe care
Xenofon în cărţile I şi a II-a din Helenicele îl continuă până la final. Date
despre personalităţile implicate în aceste conflict-maraton, de o factură
mai mult morală, şi oarecum de ordin secundar, dată fiind perioada lor de
redactare (secolul al II-lea p. H.) se pot găsi la Plutarh (în biografiile unor
personalităţi marcante ale epocii: Pericle, Nicias, Alcibiade, Lisandru).
Mai puţin numeroase sunt informaţiile oferite de Aristotel în lucrarea sa
Statul atenienilor (sau Constituţia ateniană) şi de Pseudo-Xenofon, Statul
atenienilor (sau Pamfletul bătrînului oligarh).
80
 Tucidide insistă pe larg asupra cauzelor generale subliniind
rivalitatea dintre cele două ligi: Liga Peloponesiacă şi Liga maritimă de la
Delos. Participant la aceste evenimente, Tucidide operează clar distincţia
între aceste cauze de ordin general şi altele particulare precum şi faţă de
simplele pretexte. În cea de pe urmă categorie ar intra o serie de conflicte
între Atena şi aliaţi ai Spartei.
Astfel în 435 î.H. Epidamnos-ul, colonie a Corcyrei cere ajutor
acesteia în legătură cu invaziile barbarilor din împrejurimi aliaţi ai
oligarhilor de curând răsturnaţi de la putere. Interese politice şi
comerciale o împiedică pe Corcyra, care avea la acea dată tot un regim
oligarhic, să intervină. În acest moment Epidamnos-ul apelează la Corint,
metropolă a Corcyrei. Corcyreienii asediază Epidamnos-ul şi reuşesc să
înfrângă şi flota corintiană trimisă în ajutor. Contraatacul corintian care
urma să se desfăşoare va determina cetatea Corcyra să ceară ajutor Atenei
în anul 433. Se destrăma astfel pacea de treizeci de ani care fusese
stabilită între atenieni şi corintieni (membrii ai Ligii Peloponesiace), iar
bătălia navală de la Sibote din acelaşi an va da câştig de cauză, pe
moment, Corcyrei şi Atenei, chiar dacă aceasta din urmă nu distruge, deşi
avusese ocazia, flota corintiană. În aceeaşi perioadă relaţiile dintre Atena
şi Megara (aliată a Spartei) se înrăutăţesc datorită măsurilor economice
luate de Pericle. Este vorba de două decrete: unul care hotăra confiscarea
mărfurilor megariene deja existente pe pieţele atice, din raţiuni religioase,
iar cel de-al doilea care intrezicea negustorilor megarieni să mai pătrundă
în Atica. În fine, un ultim pretext al conflictului spartano-atenian îl
constituie afacerea Potideei. În 432 î. H. Potideea, colonie a Corintului,
dar membră a Ligii de la Delos, este nevoită să ceară ieşirea din Ligă la
instigarea regelui macedonean, Perdiccas. Atena ripostează şi o obligă să-
şi dărîme zidurile, conflictul, inevitabil, implică deopotrivă intervenţia
corintienilor şi a atenienilor. Ambasadele trimise de Sparta la Atena
indică faptul că spartanii nu erau încă pregătiţi să intre în conflictul care
deja începuse. Cum demersurile diplomatice nu se vor încheia cu un
rezultat pozitiv războiul va începe efectiv în primăvara anului 431 î. H. şi
va cunoaşte două mari etape.

81
 I. Prima etapă – 431-421 î. H. – războiul lui Archidamos
Între 431-427 au loc cele dintâi confruntări pe uscat. Prima atacată
este mai vechea aliată a Atenei, Plateea, de către cetatea Tebei, asociată a
Ligii Peloponesiace. Atacul este respins de populaţia plateeană, mai mult
chiar, prizonierii tebani sunt ucişi fără a se mai încerca negocieri cu Teba.
În acest moment Sparta va porni să atace Atica. Atena ripostează, Pericle
pune în practică strategia „zidurilor lungi” invitând locuitorii de la ţară să
se retragă în oraş. Din păcate, acum izbucneşte în cetate o epidemie
(provocată probabil de un virus adus de o corabie egipteană) generatoare
de pierderi masive şi de nemulţumiri generale în urma cărora Pericle este
destituit. În 429 Pericle este reales strateg, dar moare curînd. Reculul
militar al Atenei este imediat. Totuşi, strategii reuşesc să înfrîngă la
Naupactos, graţie lui Phormion, trupele corintiene, în vreme ce Plateea
trebuie să facă faţă asediului regelui spartan Archidamos. După doi ani, în
427, Plateea cade pradă spartanilor şi, în pofida promisiunilor unei
judecăţi drepte, cei rămaşi în viaţă (cca 200) sunt masacraţi, în amintirea
tebanilor ucişi cu 4 ani înainte. Cetatea este distrusă din temelii, iar solul
este cedat Tebei. O puternică lovitură este dată Atenei prin revolta cetăţii
Mytilene (principalul oraş al I-lei Lesbos), care, în 428, încearcă fără
succes (chiar face apel la Sparta) să iasă din Liga delio-atică. Locuitorii
din Myttilene sunt înfrânţi, iar solul cetăţii este împărţit coloniştilor
atenieni-cleruchilor. În aceste condiţii, Atena (protagoniştii pe plan intern
erau Cleon, cu o poziţie mai radicală, Demostene, şi, ulterior, se va
remarca Nicias, cu vederi pacifiste) decide încercuirea Peloponesului şi
atacarea unor zone de coastă vestice (se încerca să se ajungă din nou, pe
mare, în ajutorul Corcyrei, prin ocolirea sudică a Peloponesului): flota
condusă de Demostene face o escală la Pylos (425) care se fortifică iar
spartanii trimişi în ajutorul Pylosului sunt luaţi prizonieri şi ţinuţi în Insula
Sfacteria. Se încearcă şantajul schimbului de prizonieri. Sparta propune
încheierea păcii, dar Atena (mai sigură pe ea din pricina demonstraţiilor
navale din jurul Sfacteriei) refuză. După ce atenienii pierd controlul
asupra Beoţiei (lupta de la Delion), Sparta se hotărăşte (424) să atace
Amphipolis-ul, unul din punctele de aprovizionare cu lemn şi alte
materiale de război ale rivalei sale şi totodată colonie ateniană în Tracia.
Generalul Brasidas organizează un marş forţat până în Tracia, cu o viteză
care ia prin surprindere logistica ateniană. Strategul Tucidide (istoricul)
82
nu reuşeşte să ajungă la timp pentru apărarea Amfipolis-ului şi este exilat
(se retrage şi începe să scrie istoria acestui conflict). În 422 Cleon moare
sub zidurile Amphipolis-ului, încercînd zadarnic să-l recucerrească, dar
şi spartanii îl pierd pe Brasidas. Se cere de ambele părţi pacea.
Cele două strategii plănuite în debutul operaţiunilor aduseseră
cetăţilor combatante în egală măsură pierderi. Pericle plănuise să ducă un
război de uzură al inamicului, concetăţenii săi, aprovizionaţi pe mare,
fiind feriţi la adăpostul „zidurilor lungi”. În vremea aceasta Sparta
concepuse o strategie de invadare continuă a spaţiului rural al Aticii şi de
provocare a cât mai multor pierderi adversarei sale. Cu toate acestea, între
427-422 nu au existat decît cinci asemenea invazii spartane în zona agrară
a Aticii: 431, 430 – cea mai lungă, de 40 de zile, 428, 427 – cea mai
violentă, 425- de scurtă durată ca urmare a evenimentelor militare de la
Pylos. Astfel că ogorul atic este aproape în permanenţă cultivat. Oricum,
la capătul a zece ani de lupte, ambele tabere, obosite, sunt înclinate să
ceară pace. În 421 pacea, aşa numită a lui Nicias, se încheia pe o perioadă
de 50 de ani cu revenirea la statutul dinainte de război: teritoriile cucerite
şi prizonierii trebuiau să fie restituiţi de către ambele tabere, se prevede
accesul liber în sanctuarele panelenice, cu garantarea independenţei
sanctuarului de la Delfi.

II. A doua etapă: 421-404 î. H.

În perioada imediat următoare, 421-416, condiţiile păcii nu sunt
respectate de nici una din părţi, mai mult, Corintul, Elisul, Teba şi Megara
(toate aliate ale Spartei) refuză să semneze acest tratat. Pe scena politică
ateniană îşi face apariţia Alcibiade, nepot al lui Pericle şi elev al lui
Socrate, care promovează o politică violentă, de reluare a ostilităţilor. În
consecinţă, este iniţiată o strategie de alianţă cu Argosul pentru a
dezintegra Liga Peloponesiacă. Operaţiunile se desfăşoară în Arcadia, iar
spartanii obţin o mare victorie la Mantineea, în august 418. În 416
locuitorilor din Insula Melos li se impune, de către Atena, intrarea în Liga
maritimă, dar, ca urmare a refuzului lor, sunt masacraţi. Atena votează, în
pofida opoziţiei lui Nicias, plecarea în expediţia costisitoare din Sicilia,
între 415-413, pretextând că oferă ajutor la chemarea cetăţii Segeste,
atacată la rândul său de Selinonte şi de Siracuza. După perioada tiraniilor,
a influenţei şi hegemoniei siracuzane Insula Sicilia trecea printr-o serie de
83
modificări de regimuri politice. Este vorba, în principal, de instaurarea
unor regimuri democratice şi resorbirea unor conflicte interne între vechii
cetăţeni şi mercenarii care-i sprijiniseră pe tirani şi care primiseră în
schimb drepturi civice. Totuşi Siracuza nu renunţase la pretenţiile sale
hegemonice, de aceea atacul din anul 416 asupra Segestei va prilejui
manifestarea spiritului belicos pentru Alcibiade. În ajunul plecării, statuile
de la răspântii ale zeului Hermes sunt mutilate; făcut răspunzător,
Alcibiade (care reuşise să ridice ancora în drumul său spre Sicilia, în
calitate de comandant alături de Nicias şi Lamachos) este rechemat în
patrie, dar fuge şi se retrage la Sparta unde divulgă o parte din pregătirile
militare ale Atenei. El sfătuieşte Sparta să ocupe colina Deceleia din
apropierea Atenei pentru a dobândi un important punct strategic în Atica;
totodată sunt pierdute de atenieni minele de argint de la Laurion.
Expediţia din Sicilia se dovedeşte a fi un mare dezastru.
Incapacitatea lui Nicias de a profita de victoriile iniţiale repurtate asupra
Siracuzei, ezitările sale de retragere atunci când încă mai putea să o facă
în siguranţă permit Spartei, sosită în ajutorul siracuzanilor şi corăbiilor
acestora din urmă (echipate cu o proră de tip corintian cu care vor
spinteca navele ateniene, Tucidide VII, 34, 5 şi 36, 2-5) să răstoarne
complet situaţia în perioada august 414-august 413 şi să captureze
întreaga armată rivală. Conducătorii atenieni, Nicias şi Demostene care
sosise mai târziu în Sicilia, sunt executaţi, iar soldaţii fie transformaţi în
sclavi, fie ucişi. Consecinţele acestui dezastru sunt importante, Atena
pierde cca 50 000 de oameni dintre care 12 000 de atenieni şi mai mult de
200 de vase.
Se impunea refacerea flotei, dar resursele erau mai mult decât
insuficiente. Este nevoie să se apeleze la fondul de rezervă de 1000 de
talanţi constituit de Pericle la începutul războiului în timp ce strângerea
contribuţiei membrilor Ligii delio-atice este aproape imposibilă din cauza
revoltei acestora şi a încercării de a ieşi din alianţă. Cetăţile din Ionia trec
de partea Spartei (acum aliată a statului persan ca urmare a efortului
diplomatic al lui Alcibiade) care preia, în vara anului 412, controlul
asupra coastelor Asiei Mici colaborând cu satrapii persani. Deşi Atena
ripostează folosindu-şi baza navală pe care şi-o crease în Samos, reuşeşte
să-şi mai păstreze doar Lesbosul, restul căzând, inclusiv Rodosul, în
mâinile spartanilor conduşi la această dată de Alcibiade. Dificultăţile
atenienilor se înmulţesc ca urmare a crizei politice din interior. Acum
84
(411) are loc în Atena o lovitură de stat care provoacă răsturnarea
regimului democratic şi reinstaurarea regimului oligarhic al celor
400.Vechea constituţie este abolită, indemnizaţiile (misthoi) sunt
desfiinţate, mai ales pentru judecători, iar puterea în cetate este
încredinţată unui sfat alcătuit din 400 de membri aleşi astfel: 5 cetăţeni
alegeau 100 de membri care la rândul lor mai cooptau alţi 300. Este
înfiinţată o nouă adunare a poporului alcătută din 5000 de persoane,
adunare pe care noul sfat o putea întruni „atunci când va găsi de cuviinţă”
(de altfel, aceasta nu va fi nicicând reunită). Noul regim nu reuşeşte să
obţină nici ajutorul perşilor, nici să încheie pacea cu Sparta. În interiorul
celor 400 se nasc divergenţe de opinie, pe de o parte, exista gruparea
concentrată în jurul lui Theramenes care dorea încredinţarea puterii celor
5000 şi refuzau să trădeze interesele Atenei, pe de altă parte, cea
influenţată de Peisandros, Antiphon şi Phrynichos care erau gata să
plătească orice preţ pentru a se menţine la putere. La finele verii lui 411
cei 400 cedează puterea celor 5000 ca urmare a presiunilor hopliţilor, iar
perioada imediat următoare se caracterizează prin efortul Atenei de a
reveni la un regim democratic. Vechii protagonişti sau simpli partizani ai
regimului oligarhic sunt fie asasinaţi (cazul lui Phrynichos), fie
condamnaţi fără judecată la moarte sau exil cu pierderea drepturilor
civice.
După dezastrul militar din Eubeea, Alcibiade se reîntoarce acasă şi
reorganizează rezistenţa navală. De asemenea, „drumul pîinii”, spre sudul
Traciei şi Pont, este restabilit prin victoriile ateniene la Kynossema,
Abydos şi Cyzic. Ultima victorie navală a Atenei (cu un efort militar
deosebit- sunt înrolaţi chiar şi metecii în schimbul promisiunii de
acordare a cetăţeniei) este cea de la Arginuse (406), dar, din păcate,
numărul mare de naufragiaţi atenieni, rezultaţi din această luptă, este
capul de acuzare pentru condamnarea generalilor victorioşi întorşi în
Atica. Pe fondul acestor intransigenţe şi tulburări interne, Sparta
(avându-l pe Lisandru, drept comandant al flotei), ajutată de flota persană
(a regelui Cirus cel Mic), reuşeşte să câştige controlul Hellespontului prin
victoria de la Aigos Potamos (405). Fără putinţa alimentării pe mare, cu
un teritoriu agrar devastat, cu un sistem de alianţe devenit nefuncţional şi
o situaţie internă tulbure, Atena este nevoită să încheie pacea în 404 în
condiţii extrem de dezavantajoase: era obligată să-şi dărâme zidurile,
inclusiv din jurul Pireului, să renunţe la flota de război, păstrându-şi doar
85
12 vase de comerţ (de fapt aceasta echivala cu destrămarea ligii
maritime), să cedeze prizonierii, să predea exilaţii, să aibă de prieteni doar
pe cei ai spartanilor, „să urmeze pe lacedemonieni pe uscat şi pe mare
oriunde i-ar conduce” (Xenofon, Hellenicele, II, 2, 20). Sparta îşi instaura
garnizoane militare în toate cetăţile cucerite, conduse de harmostoi,
sprijinind instaurarea unor regimuri oligarhice (Diodor, XIV, 10, 11), iar
hegemonia sa (asigurată şi prin plata unui tribut anual de 1000 de talanţi)
este susţinută de statul persan.
Analiza evenimentelor care se vor petrece după capitularea Atenei
impune distincţia între consecinţele imediate ale acestei îndelungi
perioade de confruntări militare şi cele care apar pe o perioadă mai mare
de timp, marcând practic toată prima jumătate a secolului al IV-lea. În
ceea ce priveşte consecinţele imediate, trebuie spus că, pe plan extern,
Atena pierde poziţia sa de hegemon al lumii egeene, în favoarea Spartei,
în vreme ce pe plan intern face faţă unor noi modificări de regim politic.
În martie-aprilie 404 cu sprijinul direct al spartanului Lisandru se instituie
aşa-numitul regim al celor 30 de tirani. Excesele acestora însă vor
pecetlui soarta acestui regim tiranic, democraţii exilaţi se reîntorc în
Phyle, apoi se fortifică în rada Pireului sub conducerea lui Trasybulos.
Tiranii sunt alungaţi, iar în Atena funcţionau practic trei grupări politice,
cea a democraţilor din Pireu, tiranii refugiaţi şi fortificaţi la Eleusis şi
oligarhii moderaţi- cei rămaşi în cetate. Regele Pausanias intervine în
favoarea instaurării democraţiei la Atena, august-septembrie 403, şi a
împăcării taberelor politice. Din punct de vedere economic, imediat după
război se face simţită în ambele tabere o criză agrară, dar este vorba de o
criză de scurtă durată totuşi, la fel ca şi fenomenul de migrare a populaţiei
către spaţiul urban, resimţit imediat după război, de exemplu în Atena,
unde statul va trebui să susţină prin fonduri speciale (misthoi) pe săraci.
Pe termen îndelungat condiţiile de război prelungit au prilejuit
importante transformări ale armatei: apelul la mercenari, expediţii de
lungă durată şi la distanţe mari, modificări ale tehnicii militare şi tacticii
de luptă (se renunţă la falanga grea în favoarea celei uşor înarmate, mai
mobilă, au loc specializări ale tehnicii de asediu, se generalizează
fenomenul merceneriatului). Lumea greacă va cunoaşte pulverizarea
valorilor comune civice, tot mai des se apelează la subsidiile acordate de
particulari, paralel cu conturarea unor cariere publice (militar-politice)
individuale (cazul lui Cleon, Alcibiade – la atenieni, Lisandru – la
86
spartani). Din punct de vedere social au loc importante mutaţii: un mare
număr de prizonieri de război aleg, ca apatrizi, altă cale de supravieţuire
ulterioară, în afara valorilor agrare ale cetăţii lor de origine- mai ales în
cazul Atenei, iar pe plan intern istoriografia modernă vorbeşte de
înlocuirea lui homo politicus din secolul la V-lea cu homo oecumenicus,
mai aplecat, aşadar, către activităţile lucrative. Sub aspect politico-militar
se redeschide problema raporturilor dintre lumea greacă şi statul
ahemenid, iar în ceea ce priveşte relaţiile dintre diferitele poleis-uri
greceşti se instituie o situaţie de război cvasi-permanent în prima jumătate
a sec. al IV-lea î. H., prilejuind cucerirea lor de către macedoneni.

3. Criza polis-ului grec şi conflictele

între cetăţile greceşti în sec. IV î.H.
A. Criza polis-ului grec
Urmările Războiului Peloponesiac s-au făcut simţite atât în plan
intern, cât şi în cel extern, cel puţin în prima jumătate a secolului IV î.H.
Această perioadă s-a impus ca una de profundă criză care a atins toate
aspectele vieţii social-economice şi politice şi care s-a soldat cu dispariţia
polis-ului ca formă de stat. Lupta pentru hegemonie dintre Atena şi Sparta
a cuprins întreaga Eladă, provocând „atâtea nenorociri (….), cum nu s-au
mai întâmplat altele într-un spaţiu egal de timp. Căci niciodată atâtea
cetăţi cucerite n-au fost prefăcute în ruine, (….) niciodată atâţia oameni
exilaţi şi atât măcel, fie din cauza a însăşi războiului, fie din a revoltelor”
scria Tucidide, unul din martorii acelor timpuri (Războiul Peloponesiac, I,
23, 1-3). Este frânt echilibrul sistemului autarhic al polis-ului, care intră
într-o adâncă criză. Astfel, aproape tot teritoriul agricol din Atica a fost
pustiit, iar cea mai mare parte din cultivatori îşi părăsesc loturile, în lipsa
mijloacelor necesare de muncă. În aceste condiţii asistăm la concentrarea
proprietăţilor funciare (cumpărarea pământului pe preţ de nimic de la
familiile sărăcite) în mâinile unui grup limitat de cetăţeni avuţi, in special
în zonele agricole, cum ar fi Tesalia, Beoţia, Sparta. Acapararea
pământului în Sparta a fost accelerată de o lege (promulgată de un efor cu
numele Epitadeus) privind dreptul de testare şi donare (cca 400 î. H.),
care practic legaliza înstrăinarea acestuia, transformându-i pe foştii
proprietari în hipomeioni (cea mai joasă categorie de cetăţeni) şi
pulverizând în ritm galopant societatea „egalilor”, care în prima jumătate
a sec. IV î. H. a fost redusă la 1500 de persoane, iar în a doua jumătate –
la 1000. În Politica (II, 6, 10-11), Aristotel remarcă această stare de fapt,
87
menţionând că „Pământul (în Sparta) este în mâna câtorva indivizi…pe
lângă aceasta două cincimi ale pământului sunt concentrate în mâinile
femeilor”. În Tesalia se consolidează o nouă categorie socială, cea a noii
aristocraţii funciare. Specializarea pe culturi mai intensive, cum ar fi viţa
de vie, pomi fructiferi, a contribuit la creşterea puterii economice a
acesteia. Xenofon (Istoria Greciei, VI, 4, 29) ne face cunoscut cazul lui
Iason, unul din cei nou împroprietăriţi, care sacrifică pentru templul de la
Delfi 1000 de boi, 10.000 oi şi alte vite într-o singură tranşă.
Pauperizarea accentuată a populaţiei a determinat scăderea micii
producţii meşteşugăreşti şi a volumului tranzacţiilor comerciale.
Fenomenul este cauzat şi de concurenţa marilor ateliere, care au apărut ca
urmare a creşterii mâinii de muncă ieftine. Astfel, în atelierul de scuturi al
lui Lisias munceau 120 de sclavi, iar în atelierele de armurărie ale tatălui
lui Demostene – 63 de sclavi. Se pare că şi statul a folosit munca
persoanelor aservite în defavoarea celor libere, în special la construcţii,
aşa cum reiese din inscripţii (ex.: Erehteionul, a cărui construcţie s-a
terminat în 407 î.H., sanctuarele Demetrei şi Persefonei de la Eleusis) .
Astfel, pauperizarea a atras după sine diminuarea treptată a categoriilor de
mijloc (proprietari mici şi mijlocii, meşteşugari) şi, respectiv, a rolului pe
care-l aveau în economie, în favoarea muncii sclavilor, folosiţi, de altfel,
şi în agricultură. Dintr-o comedie a lui Aristofan, „Plutus”, rezultă că
negoţul cu sclavi luase amploare. La întrebarea Zeiţei sărăciei: „De unde
avea-vei tu robi?”(pentru muncile câmpului, pentru construcţia de vase
etc- n.n.), Plutus, Zeul bogăţiei, răspunde: „Ei, Doamne, îi voi cumpăra
pe parale…/O veni din Tesalia, vreunul din cei ce trăiesc din negoţul cu
sclavi” (Aristofan, Plutus, 510-522)
Paralel cu procesul de sărăcire accentuată a populaţiei de rând are
loc îmbogăţirea fabuloasă a unor înalţi funcţionari, regi, efori, geronţi,
navarhi, harmoşti (de ex.: averea lui Diotimos, strateg în anul 338, era de
40 de talanţi, cea a lui Stephanos – de 50 de talanţi, iar despre Iscomachos
se ştia că are 70 de talanţi). Sursele de îmbogăţire se constituie din prăzi
de război, tezaurele templelor şi a oraşelor jefuite, subsidiile primite de la
perşi şi se compun din monede (inclusiv dareicii, care ajung o monedă de
circulaţie curentă), bijuterii (de ex. Lisandru a fost însoţit spre casă de un
şir lung de care încărcate cu cununi de aur), vase de cult şi statui votive
din metale preţioase (de ex: vasele de aur şi statuile zeiţei Nika din
Parthenon au fost topite). Folosite abil, aceste fonduri băneşti au fost
plasate în diverse tranzacţii comerciale şi afaceri cămătăreşti, aducând
proprietarilor venituri fabuloase din specula cu grâu, materii prime (în
special, fier) sau pământ. Nu se mai iau măsuri pentru stabilirea preţurilor
88
maxime, nici pentru verificarea sistemului de măsuri, ceea ce permite
speculanţilor să creeze artificial situaţii de criză, comparative, după Lisip,
cu ce cele de asediu. Acesta susţine că „..interesele lor sunt cu totul
contrarii intereselor celorlalţi. Ei se îmbogăţesc din cale afară atunci
când, aflând despre vreo nenorocire a statului, urcă preţul la grâne.
Atâta plăcere le procură nenorocirile voastre, încât uneori află despre
ele înaintea tuturor, iar alteori le scornesc chiar ei, ba că ni s-au înecat
corăbiile în Pont, ba că spartanii au pus mâna pe ele la ieşirea din
Hellespont, ba că porturile sunt blocate, ba că armistiţiul va fi rupt. Şi
tocmai atunci când piere lumea după grâne, ei vi le iau de la gură şi nu
mai vor să le vândă, pentru ca nici noi să nu mai discutăm la preţ şi să
fim fericiţi că le putem cumpăra oricât de scumpe ar fi …Uneori, chiar în
aceeaşi zi, ajung să vândă cu o drahmă mai scump.” (Cuvântare
împotriva negustorilor de cereale (12-16). În aceste condiţii nu este de
mirare ascensiunea unor indivizi, de la cea mai joasă condiţie socială la
prosperi oameni de afacere, deţinători de „bănci”, cum ar fi cazul lui
Pasion din Atena, fost sclav sau Formion.
Amplificarea circulaţiei monetare, în special a monedei de aur
(dareici), a determinat o relativă inflaţie, marcată de scăderea raportului
dintre preţul aurului şi al argintului. De altfel, trebuie menţionat faptul că
nu toate averile au fost plasate în activităţi productive, o mare parte fiind
destinate distracţiilor (banchete, întreţinerea curtezanelor) şi achiziţionării
bijuteriilor. În Republica (561, c), Platon prezintă exemplu unui mod tipic
de viaţă parazitară: ”Trăieşte acest om zi de zi, satisfăcându-şi orice
dorinţă ce îi trece prin minte: când petrece aducându-şi flautiste, când
bea apă şi face o cură de tămăduire împotriva obezităţii, când face tot
felul de exerciţii fizice, când zace leneş, străin de orice fel de preocupări,
când, dintr-o dată începe să se dea drept savant.” Gravele discrepanţe
sociale transpar şi în una din comediile lui Aristofan, „Adunarea
femeilor”, care, din cauza situaţiei existente, decid să pună mâna pe
putere, pentru ca „ să nu fie pe lume bogat şi sărac, unul să aibă un ogor
cât toate zilele, iar celălalt să nu aibă nici un petic pentru mormânt, unul
să fie servit de o gloată de sclavi, iar celălalt să nu aibă nici măcar un
copilandru ca slugă”.
Luxul, traiul obedient, desfrâul celor bogaţi au dus la alterarea
valorilor morale şi estetice ale grecilor, dezvoltând un anume
individualism. Schimbările grave petrecute la nivelul mentalităţii se
reflectă în tendinţa de a plasa interesele individuale deasupra celor
colective. Nerespectarea tradiţiilor şi a legilor sacre sunt capete de

89
acuzare în cazul unor procese faimoase de asebie, cărora le-au căzut
victime Alcibiade, Socrate.
Pierderea simţului civic, a stării de armonie dintre cetăţenii unui
polis au dat naştere unor fenomene ca cosmopolitismul (=cetăţean al
lumii) şi mercenariatul (înrolarea grecilor în armatele altor ţări, cum ar fi
de ex.cea a Egiptului). Se rupe legătura dintre stat şi cetăţean. Unul din
exemple este sistarea construcţiilor publice, din lipsă de resurse, care
asigurau locuri de muncă pentru un şir de persoane. Era evident faptul că
polis-ul nu mai era capabil să facă faţă acestei situaţii de criză, epuizându-
şi toate mijloacele de redresare. În aceste condiţii, reacţiile în plan social
nu au întârziat să apară. Se impunea cu stringenţă o schimbare a
structurilor politice şi înlocuirea lor cu o altă formă de guvernare,
capabilă, prin măsuri concrete, să depăşească dificultăţile cu care se
confrunta lumea greacă.
Au fost propuse un şir de soluţii, toate utopice, de altfel, pentru
ieşirea din criză. Acestea se regăsesc în scrierile timpului, la Xenofon,
Isocrate, Lisias, Platon, Aristotel ş.a. Pornind de la reîmpărirea pământului
şi iertarea datoriilor, transformarea societăţii în una comunitară, egalizarea
în drepturi a femeilor şi bărbaţilor (Aristofan „Adunarea femeilor”,
„Plutos”) la elaborarea unor constituţii utopice, cum ar fi cea a lui Phales
din Calchedon, care porneşte de la ideea egalităţii de avere. După Aristotel,
Phales considera că „bazele oricărui stat sunt egalitatea de avere şi
egalitatea de educaţie”(Politica, II, 4,6); în ceea ce priveşte producţia,
aceasta urmează să fie împărţită de stat cetăţenilor în mod egalitar. Un alt
model de constituţie a fost elaborat de Platon.
Lucrurile nu s-au oprit numai la elaborări teoretice, criza sec. IV
generând un şir de conflicte sociale. Platon, în Republica (423 a),
defineşte foarte clar această situaţie: „Oricât de mic ar fi, fiecare din ele
(polis-urile – n.n.) cuprinde în sine două state, care se duşmănesc între
sine: unul al săracilor, celălalt al bogaţilor, şi în acestea amândouă sunt
altele şi mai multe”. În Istoria Greciei (III, 3, 5, 11), Xenofon aminteşte
despre complotul lui Cinadon din Sparta (a. 397 î.H.), îndreptat împotriva
marilor proprietarilor funciari. „Cei care urzeau complotul ştiau că
planurile lor corespund cu speranţele tuturor hiloţilor, neaoddamilor,
hipomeionilor şi periecilor”. Deşi crunt reprimată, revolta lui Cinadon
oferă o imagine generală despre situaţia socială tensionată nu numai în
Sparta, ci şi în alte regiuni ale Greciei. Se pare că doar în cazul Atenei s-a
reuşit evitarea unor confruntări deschise, prin restabilirea sistemului de
recompense şi compensaţii sociale. Din anul 392, la propunerea lui
90
Argireus, s-a reintrodus retribuirea pentru frecventarea adunărilor
poporului (iniţial 1 obol, iar mai târziu 2 oboli), fapt ce a contribuit, într-
un fel, la detensionarea situaţiei.
Starea generală de criză este amplificată şi de conflictele dintre
polis-urile greceşti, agravate de prezenţa garnizoanelor spartane.
Trebuia găsită o soluţie pentru a pune capăt războaielor fratricide,
iar acest lucru se putea face numai prin unirea grecilor în jurul unei idei
comune. Problema unităţii elenice o regăsim mult mai înainte, la diverşi
autori, printre care Herodot, care insistă asupra trăsăturilor comune de
limbă, religie, de civilizaţie care unesc pe toţi grecii. În tragedia Persii
(reprezentată în anul 472), Eschil menţionează că victoria a fost asigurată
prin munca întregii Grecii.
Tendinţa de unire a grecilor se regăseşte, parţial, în raţionamentul
creării ligilor, fie că este vorba de Liga delio-atică, fie de cea
peloponesiacă. Dar politica de dominare a Atenei, în primul caz, şi a
Spartei, în cel de-al doilea, a generat tendinţe centrifuge, care au dus la
destrămarea lor.
În condiţiile secolul IV î.H., necesitatea unirii lumii helenice se
făcea tot mai des invocată, discuţiile purtându-set în jurul problemei
privind forţa sau autoritatea capabilă realizării acestui ideal. Printre
soluţiile propuse se numără şi ideile lui Platon, care vedea misiunea
Atenei în lupta împotriva Spartei şi împotriva barbarilor, în cazul de faţă,
imperiul persan.
Un alt gânditor al timpului, mult mai realist în demersurile sale,
Isocrate, împărtăşeşte acelaşi ideal – concilierea grecilor (pacea cu orice preţ)
şi unirea lor sub egida unui conducător. Argumentându-şi aversiunea faţă de
perşi, care de la natură sunt făcuţi pentru a fi sclavi, Isocrate insistă pe ideea
opoziţiei dintre greci şi perşi, dintre civilizaţie şi barbarie, prin care s-ar
legitima începerea războiului împotriva Marelui Rege. Se urmărea, astfel,
lichidarea despotismului persan în Asia şi eliberarea oraşelor greceşti din
această zona; nu în ultimul rând se dorea îmbogăţirea grecilor prin cucerirea
Asiei (Panegiric, 133-134). Preocupat de problema găsirii unei forţe capabile
să realizeze acest obiectiv, Isocrate ajunge, în cele din urmă, la concluzia că
nici una din cetăţile greceşti nu este capabilă să-şi asume misiunea de
hegemon în procesul de unificare a lumii greceşti. Soluţia va fi găsită în
afara Greciei, în persoana lui Filip II, regele Macedoniei.

91
 B. Conflictele între cetăţile greceşti în secolul al IV-lea
Secolul al IV-lea cunoaşte în prima sa jumătate o perioadă marcată
de consecinţele Războiului Peloponesiac. Se pot distinge trei mari etape:
a) din 404 până în 371 hegemonia Spartei, victorioasă asupra Atenei,
prezintă o evoluţie sinuoasă depinzând de raporturile cu Persia şi
ingerinţa ahemenidă în relaţiile dintre cetăţile greceşti; b) între 371 şi 362
Teba preia contolul asupra Beoţiei, având o relativă preeminenţă în
Grecia centrală în vreme ce Atena îşi refăcuse potenţialul maritim şi
sistemul alianţelor şi c) perioada de până la bătălia de la Cheroneea, din
338, când Macedonia îşi impune controlul asupra poleis-urilor greceşti.
Dominanta acestei prime jumătăţi de secol o constituie starea de război
aproape permanent din lumea greacă pe fondul efortului de definire a
unor concepte politico-propagandistice, cum este cel de autonomie, în
condiţiile în care cetăţile cunosc acum cel mai puţin libera iniţiativă ca
urmare a schimbărilor succesive de raporturi de forţă.
a. Instituită cu ajutor persan imediat după Războiul Peloponesiac,
stăpânirea spartană pe coastele Asiei Mici are în general un caracter
brutal. În cea mai mare parte a cetăţilor se constituie regimuri oligarhice –
decarhii – care duc o politică arbitrară şi în folosul Spartei. Foarte curând
se va naşte nostalgia regimului de dominaţie „blândă” ateniană. Evoluţia
prezenţei spartane în Asia depinde de interesul Marelui Rege în zonă.
Relaţiile spartano-persane se ţes în jurul personalităţii lui Lisandru care
întreţine bune raporturi cu perşii, în special cu fiul cel mic al regelui
Darius al II-lea, Cirus cel Tânăr. Prietenia dintre cei doi merge până într-
acolo încât Sparta ajunge să îi ofere lui Cirus sprijin militar în încercarea
lui din 401 de a-l detrona pe fratele său mai mare şi moştenitor legitim
urcat pe tron încă din 404, Artaxerxes al II-lea Mnemon. Revolta lui
Cirus, la care participă trupe de mercenari greci, este însă înfrântă la
Cunaxa (martie 401), iniţiatorul însuşi găsindu-şi sfârşitul. Grecii
participanţi la această campanie se văd lipsiţi de conducător în mijlocul
unui imperiu ostil şi sunt nevoiţi să se organizeze singuri pe drumul de
întoarcere în patrie (este vorba de expediţia aşa-numită a celor 10 000
descrisă de Xenofon în lucrarea Anabasis). Îndepărtarea lui Cirus readuce
un control mai ferm al Persiei asupra coastelor Asiei Mici. Grecii de aici
cer ajutor militar Spartei, care prin acceptul dat în anul 400 intră practic în
război împotriva lui Artaxerses al II-lea. Fără ca luptele purtate să decidă
92
clar vreun învingător, negocierile de pace sunt deschise, fără rezultat însă,
încă din 397. Ostilităţile continuă, dar Sparta este nevoită să-şi
concentreze atenţia asupra unor probleme interne: criza succesiunii la tron
din 398 când Agesilaos, fratele defunctului Agis, este contestat de
pretinsul fiu al regelui, Leontychidas, şi încercarea (eşuată) de lovitură de
stat condusă de Cinadon din 397. Relatarea acestui din urmă eveniment
de către Xenofon în Hellenicele sale este foarte preţioasă pentru istoria
evoluţiei sociale a Spartei din această perioadă. Precizarea lui Xenofon
despre participarea la complot a unor noi cetăţeni – neodamodeis – şi a
inferiorilor – hypomeiones – stă mărturie despre profundele transformări
care avuseseră loc în ultima parte a veacului al V-lea la nivelul statutelor
juridice şi al regimului proprietăţii (sursa principală a participării la
mesele comune garante ale cetăţeniei spartane).
Că noii cetăţeni nu sunt deloc în marginea funcţionării cetăţii o
dovedeşte participarea lor la expediţia lui Agesilaos în Asia din 396.
După victoria terestră de lângă Sardes, regele spartan preia comanda
flotei (dar, din nefericire pentru el, o încredinţează mai puţin priceputului
Peisandros cu care era cumnat) pregătindu-se pentru a ocupa Anatolia. În
acest moment statul persan iniţiază o amplă campanie de instigare a
grecilor de pe continent la revoltă împotriva lacedemonienilor. Astfel că
în 395 ostilităţile în Europa sunt deschise de Teba aliată cu Atena, Argos
şi Corint. Bătălia de la Haliartos, din Beoţia, se termină dezastruos pentru
spartanii conduşi de Lisandru (care de altfel piere în luptă). Imediat la
coaliţia antispartană mai aderă şi alte cetăţi în cadrul discuţiilor purtate la
Corint. Acest război (numit şi al Corintului) ameninţa serios hegemonia
de acasă, aşa încât Agesilaos este nevoit să părăsească zonele asiatice.
Până la sosirea sa spartanii recuperează teren prin victoria de la Nemeea,
iar regele însuşi învinge pe aliaţi la Coroneea (394). Pierderea bătăliei
navale de la Cnidos de către Peisandros în faţa atenianului Conon
(chemat de perşi) anihilează însă supremaţia asiatică lacedemoniană. În
multe dintre cetăţile ionice se revine la regimuri democratice ostile
spartanilor, deşi Conon este îndepărtat ca urmare a uneltirilor abilului
Antalchidas care urmărea încheierea unui tratat favorabil Spartei cu
Persia. În Grecia continentală confruntările continuă în jurul Corintului
(unit acum într-o sympolitie cu Argosul), Sparta este înfrântă la Lechaoin
în 390, în vreme ce Atena consideră potrivit momentul pentru refacerea
vechilor sale baze din Egeea prin alianţele stabilite de Trasybulos. Acesta
93
din urmă, acuzat de Sparta în faţa Marelui Rege că ar dori refacerea Ligii
maritime, este ucis din ordin persan, ceea ce dovedeşte cât de mare era
libertatea de acţiune ahemenidă în zonă şi faţă de relaţiile grecilor între ei.
În 386 se încheie în sfârşit pacea cu Persia cunoscută sub numele de
„pacea regelui” (uneori şi „pacea lui Antalchidas”): „Regele Artaxerses
hotărăşte că este drept ca oraşele din Asia să fie ale lui, ca şi insulele
Clazomenai şi Cipru, iar celelalte oraşe eline, mici şi mari, să le lase
autonome, afară de Lemnos, Imbros şi Skyros; acestea să rămână ale
atenienilor, aşa cum au fost şi în trecut. Iar aceia care nu vor primi această
pace să ştie că le voi face război, alături de cei care primesc această
înţelegere: şi pe uscat şi pe mare, şi cu corăbii şi cu bani!” (Xenofon,
Hellenicele, V, 1, 31). Acest ultimatum de fapt echivala cu dizolvarea
tuturor sistemelor de alianţe, a confederaţiilor greceşti existente (cea
beoţiană, mai cu seamă). Sparta se va erija în apărătoarea aplicării
întocmai a tratatului şi intervine în Beoţia deteriorându-şi relaţiile cu Teba
şi se pronunţă împotriva unificării argiano-corintiene din cadrul
sympolitiei. Acasă, în Pelopones, litera tratatului este dată uitării, mai
mult, pentru dezamorsarea tensiunilor interne spartanii participă la nu mai
puţin de patru campanii împotriva Olinthului care refuza acceptarea păcii
regelui, încercând chiar atragerea de noi cetăţi în confederaţia calcidică.
Excesele spartane, ca şi ocuparea rapidă şi fără motiv a Cadmeei, din
Beoţia, atrag atenţia grecilor asupra caracterului real al comportamentului
politic lacedemonian.
La finele deceniului al 2-lea al secolului al IV-lea Isocrate amintea
Eladei întregi de serviciile aduse în trecut de către Atena (Panegiricul
publicat în 380), îndemnându-i pe greci să se unească sub egida
protectoare ateniană. În aceeaşi vreme Teba înlătură conducerea
filospartană din interior şi începe să se reorganizeze din punct de vedere
militar sub conducerea lui Pelopidas şi a lui Epaminonda. Reacţia Atenei
este imediată şi promptă. Mai întâi se reface incinta Pireului, iar celor doi
strategi Timotheos, fiul lui Conon, şi Callistratos li se încredinţează
sarcina refacerii armatei şi a flotei. Pe plan intern se instituie eisphora,
contribuţie excepţională în caz de război proporţională cu veniturile
fiecăruia şi sunt refăcute alianţele. În 377 se înfiinţează a doua Ligă
maritimă (atestată epigrafic – IG II2, 43) cu scopul de a determina Sparta
„să-i lase pe greci să trăiască în pace, libertate şi independenţă, şi pentru
ca ei să-şi stăpânească în siguranţă intergritatea teritoriului şi pentru ca
94
pacea generală, pe care grecii şi regele au jurat-o conform înţelegerilor, să
rămână reală”. Spre deosebire de prima ligă care era îndreptată împotriva
statului persan, această a doua symmachie se ridică împotriva hegemoniei
spartane. Decretul de înfiinţare stipula abţinerea Atenei de la excese, de la
colonizările militare şi de la ingerinţele pe plan intern în cetăţile aliate. În
consiliul Ligii toţi membrii aveau vot egal, dar hotărârile lui trebuiau
supuse spre aprobare ecclesiei ateniene. Se renunţă la tribut, dar se percep
aşa-numitele contribuţii – „syntaxeis”.
b. Aflată în plin proces de refacere a poziţiilor sale în Egeea, Atena
nu doreşte înlocuirea hegemoniei spartane cu cea a Tebei care se întărise
mult în anii 70. De aceea Atena acceptă noua pace comună stabilită în
371 să recunoască stăpânirea spartană pe uscat în schimbul afirmării
superiorităţii sale pe mare, de asemenea sunt preluate clauzele păcii
Marelui Rege. Cum Teba are pretenţia de a participa la acest tratat comun
în numele tuturor beoţienilor, Sparta trimite pe Cleombrotos să invadeze
Teba acum total izolată din punct de vedere diplomatic. Dar bătălia de la
Leuctra (371) este fatală spartanilor, o treime dintre cetăţeni pierind sub
loviturile armatei tebane (Xenofon, Helenicele, VI, 4, 17) care vine cu un
factor surpriză, este vorba de întărirea flancului stâng de luptă contrar
întregii tradiţii de purtare a războiului în lumea greacă. Atena profită de
această situaţie şi se autointitulează protectoarea păcii din 386. Noua pace
comună reafirma revenirea politică externă a Atenei, dar şi noul raport de
forţe în Grecia continentală.
Cel care stânjeneşte mişcările tebane imediat după Leuctra este
tiranul din Pherai, Iason (prin politica sa de anvergură este numit tagos –
comandant militar al Thessaliei, organizată la acea dată pe baze
confederative) care înlesneşte retragerea trupelor rămase ale lui
Cleombrotos. Dar, după asasinarea lui Iason în timpul Jocurilor Pythice
de la Delfi, în vara lui 370, Teba, scăpată de acest vecin primejdios, îşi
impune supremaţia în Beoţia învingând şi rezistenţa cetăţii Orchomenos.
Apoi se aliază cu focidienii, locrienii, malienii şi proaspăt ieşiţii din
confederaţia ateniană, acarnanienii şi eubeenii, pregătindu-se să atace
Peloponesul unde controlul spartan era mult slăbit. Regimuri democratice
înlocuiseră oligarhiile filo-spartane în Argos şi Mantineea. La Tegeea
izbucnise chiar un război civil în urma căruia oligarhii sunt alungaţi cu
sprijinul mantineenilor. Mobilizarea antispartană este remarcabilă, chiar
dacă Atena se abţine, la ea participând şi cei mai de seamă beotarhi:
95
Pelopidas şi Epaminonda, care încep în iarna 370-369 invadarea
Laconiei. Situaţia Spartei este cu atât mai dramatică cu cât la tulburările
interne se adaugă primirea triumfală în calitate de eliberatori ai tebanilor
de către messenieni. Sparta cere ajutor Atenei dar tergiversările lui
Ificrate înlătură posibilitatea unei confruntări directe tebano-ateniene. În
primăvara lui 369 Pelopidas şi Epaminonda se reîntorc la Teba. Cum
funcţia lor de beotarhi expirase în iarnă, acţiunea din Pelopones este
interpretată ca o depăşire a atribuţiilor, însă procesul intentat lor nu face
altceva decât să le mărească capitalul politic. Anii 60 cunosc, pe de o
parte, preocupările Tebei de a-şi întări hotarul nordic, prilej cu care
campaniile sunt purtate până în Tesalia şi Macedonia, dar şi, pe de altă
parte, deteriorarea relaţiilor cu aliaţii recenţi din Pelopones. Câştigând de
partea sa suportul persan Teba ajunge să pozeze ca noua protectoare a
„păcii regelui” (367-366) dar intră în conflict cu Atena pentru controlul
M. Egee (Diodor, XV, 78, 4). Mai mult, Epaminonda încheie o alianţă cu
cetăţile care părăsesc alianţa ateniană; Bysantion, apoi Chios şi Rodos.
Tot acum au loc revolte în Naxos şi Keos iar colonizările militare
ateniene din Samos nu fac decât să sporească neîncrederea aliaţilor.
Totuşi aventura maritimă tebană este de scurtă durată, menţiunile despre
corăbiile tebane dispar aproape complet din surse către anul 363. Din
cauza tulburărilor interne din Arcadia şi a existenţei pericolului de a
pierde susţinerile de aici, Teba este nevoită să purceadă la o nouă
campanie. Epaminonda se instalează la Tegeea şi curând are de înfruntat
ofensiva spartană. Bătălia are loc la Mantineea (362) în care tactica
stângii dă din nou sorţi de câştig tebanilor. Însă, moartea comandantului
teban stârneşte panică şi confuzie generală „deoarece ambele tabere
spuneau că au învins nici unii nu se alegeau cu nimic mai mult pentru
ţara, statul sau puterea lor şi au rămas cum erau înainte de luptă. Ba încă
mai mult, după luptă, s-a produs o dezordine şi o tulburare mai mare
decât era înainte în Ellada” (Xenofon, Helenicele, VII, 5, 27). Se încheie
o nouă pace comună (362-361), la care de data aceasta regele persan nu
mai are nici un cuvânt de spus. Messenia este acceptată ca partener la
pace (motiv pentru care Sparta nu va mai participa la acest tratat), iar
Teba înţelege să renunţe la dimensiunea Peloponesiacă a politicii sale
externe. Totuşi în numai câţiva ani rolul politic general al Tebei se va
diminua într-atât, încât nici nu se mai aminteşte în surse despre
hegemonia sa.
96
 c. Ameninţarea reală a libertăţii grecilor atât de trâmbiţată la toate
discuţiile „păcilor comune” avea să vină din afara spaţiului grec propriu-
zis, din nordul ei unde se va dezvolta statul macedonean într-o zonă de
cultură situată la marginea civilizaţiei greceşti. Deşi dinastia conducătoare
a Ageazilor de origine greacă (ne-o spune Herodot) este de dată relativ
recentă (informaţiile despre macedoneni transmise de părintele istoriei şi
confirmate de Tucidide nu trec dincolo de secolul al V-lea), ea reuşeşte să
bună bazele unui stat care se va afla deseori în conflict cu vecinii săi ilirii,
tracii şi grecii. Teritorial Macedonia este alcătuită din trei regiuni:
Macedonia sudică, zonele dintre Strymon şi Axios, în general, dificil de
controlat în veacul al V-lea şi Macedonia nordică anexată pe principii
confederative. Inexistenţa unui principiu dinastic clar şi „poligamia”
familiei regale prilejuiesc nu o dată crize de putere care-şi pun amprenta
asupra evoluţiei globale a statului. De aceea până la Filip potenţialul
economic şi geografic este în general puţin exploatat. De asemenea,
potrivit surselor de care dispunem, actul de conducere internă aparţinea
regelui şi suitei regale cu obligativitatea supunerii, spre aprobare, a
deciziilor în faţa soldaţilor. De asemenea înscăunarea unui nou rege
presupune acordul armatei.
Între 399 (moartea regelui Archelaos) şi 369 (dispariţia lui
Perdiccas al III-lea) Macedonia se confruntă cu ameninţarea ilirică (339 şi
338) căreia îi face face faţă cu ajutorul confederaţiei chalcidice (cu care
intră în conflict în urma refuzului acesteia de a mai preda teritoriul
eliberat), pe de o parte, şi, pe de altă parte, cu opoziţia militară tebană
datorită intervenţiei macedonenilor în Tesalia. În 365 interesele Atenei în
golful Thermaic aduc armatele lui Timotheos până la Pydna şi Methone.
Ucis în bătălia contra ilirilor din 360, Perdiccas al III-lea lasă locul lui
Filip al II-lea într-un moment în care exista o triplă ameninţare externă:
din nou din partea ilirilor, apoi a peonilor şi a tracilor odrizi conduşi de
Cotys. Înlăturându-şi propriii rivali la domnie, Filip încheie o pace cu
Atena (359) cedându-i controlul asupra zonei calcidice şi retrăgându-şi
garnizoana din Amfipolis. Se preocupă apoi de organizarea după model
teban a armatei în care trupelor de infanterie – pezhetairoi – echipate mai
uşor decât hopliţii greci şi dotate cu o suliţă de patru metri – sarissa – le
adaugă corpul de elită – hypaspistes – cu sarcina de a proteja persoana
regelui. Reuşeşte să-i învingă pe peoni şi pe iliri, asediază şi cucereşte
Amfipolis-ul (357) impunându-şi clauzele în faţa Atenei apoi ocupă
97
Pydna. În acest moment Atena are de înfruntat revolta aliaţilor din
confederaţie (instigaţi şi de perşi) sub conducerea cetăţilor Rodos, Chios,
Kos. Înfrângerea navală a atenienilor de la Embata şi presiunile perşilor
determină încheierea păcii din 355: Atena îşi păstrează confederaţia, din
care se consimte ieşirea revoltatelor cetăţi ce-şi câştigă libertatea şi, prin
acordul cu Bysantion, are încă asigurat drumul grâului prin Bosfor. În
plan intern, însă, opoziţia la politica sa maritimă costisitoare creşte
continuu, iar funcţionarea armatei lasă de dorit. La mijlocul secolului al
IV-lea se vehiculau (Xenofon, Despre venituri, Isocrate, Despre pace)
ideile de renunţare la imperialismul maritim, de preocupare pentru
exploatările miniere de la Laurion, de încurajare a comerţului, de
primenire a corpului civic prin acordarea cetăţeniei metecilor. Mai mult,
în preajma marilor confruntări cu Filip Isocrate propunea detensionarea
internă prin colonizări dincolo de Egeea în spaţiul barbar al perşilor.
Reorganizarea financiară a Atenei propusă de Eubulos, prin folosirea
surplusului militar ca fond de asistenţă socială şi de plată pentru
participarea la spectacole a celor fără venituri suficiente (înfiinţarea
totodată şi a unui colegiu de administrare a acestor fonduri) nu are
menirea să resoarbă tensiunile din cetate, ba chiar o îndepărtează de la
preocupările sale militare. Sarcastic, Demostene se adresa astfel
atenienilor: „de ce credeţi că sărbătoarea Panateneelor şi cea a Dionisiilor
se desfăşoară totdeauna la timpul fixat, fie că sunt pricepuţi fie că sunt
nepricepuţi cei care sunt desemnaţi cu organizarea acestor sărbători
pentru care se cheltuiesc atâţia bani cât pentru una din flotele noastre iar
pe de altă parte de ce credeţi că flotele noastre ajung întotdeauna prea
târziu, ca la Maraton, Pagasai şi Potideea? Fiindcă primele sunt orânduite
prin legi şi fiecare din voi, cu multă vreme înainte, ştie ce are de făcut
(…); însă cu privire la război şi pregătirea acestuia totul este în
neorânduială, neprevăzut şi necontrolat „(Filipica I, 35).
În acest timp, Filip cucereşte Potideea (357), apoi intervine în
al III-lea război sacru izbucnit între focidieni care ocupă sanctuarul lui
Apolo de la Delfi şi ceilalţi membri ai amficţioniei. După relativa
înfrângere a focidienilor aceştia atacă şi invadează Tesalia care cere ajutor
lui Filip. Suveranul macedonean este iniţial înfrânt în 353 de focidianul
Onomarchos, dar în primăvara anului următor revine în forţă impunând
deopotrivă eliberarea Tesaliei şi controlul propriu. Pune apoi stăpânire pe
cheia Greciei centrale – strâmtoarea Termopilelor şi începe anexarea unor
98
teritorii thrace pentru a-şi asigura ieşirea la mare. În 350 distruge Stagira,
Olinthul îi cade victimă doi ani mai târziu, supunând Pen. Calcidică fără
ca Atena să i se poată opune. Pacea care survine în 346 zisă şi a lui
Filocratos (Filip semnează tratatul cu reprezentanţii filo-macedoneni din
Atena: Filocratos şi Eschine) decide menţinerea statu quoului şi primirea
Macedoniei în amficţionia de la Delfi. După 344 Filip intervine în
Pelopones recunoscând independenţa Messeniei şi Arcadiei, apoi ocupă
Eubeea şi încheie un tratat cu suveranul persan Artaxerxes al III-lea prin
care obţine mână liberă în Asia. De asemenea include în sfera sa de
influenţă Epirul (una din soţiile sale, Olimpiada, mama lui Alexandru
fiind prinţesă epirotă) şi-şi supune toată Tracia. În 339 Filip intervine în
cel de-al IV-lea război sacru pentru pedepsirea Amphissei acuzată de
sacrilegiu, dar curând va avea de înfruntat o coaliţie tebano-ateniană care
urmărea alungarea macedonenilor din Grecia. Cucerirea Elateei se
doreşte un serios avertisment dat grecilor dar tebanii, ca şi atenieni de
altfel, nu se lasă intimidaţi. În primăvara anului 338 regele macedonean
ocupă Amphissa, Naupactos, Delfi şi învinge coaliţia grecilor la
Cheroneea. La această confruntare va participa şi tânărul Alexandru care
va zdrobi trupele tebane. Pacea încheiată acum reflectă puternic
decăderea ateniană. Deşi Atica nu este invadată şi nu sunt stabilite
garnizoane macedonene aici, Atena este nevoită să-şi desfiinţeze cea de-a
doua confederaţie rămânând totuşi cu cleruchiile din Samos, Imbros,
Skyros şi Lemnos plus administrarea sanctuarului de la Delos. În acelaşi
an Filip invadează Laconia şi îi invită pe toţi grecii (mai puţin pe spartani)
să participe la Corint la proclamarea păcii comune (koinè eirene). Textul
tratatului (IG II2, 236) garanta integritatea teritorială a participanţilor şi
independenţa lor formală, căci din punctul de vedere al evoluţiei interne
se interzice împărţirea de pământuri, ştergerea datoriilor sau eliberarea
sclavilor cu scopul pregătirii vreunei revolte. Pacea era asigurată de un
Consiliu (synedrion) şi de un comandant militar (hegemon) care nu va fi
altul decât Filip. El declară oficial începutul expediţiei asiatice împotriva
Marelui Rege, dar asasinarea sa în 336 va întârzia această campanie cu
doi ani.
Cauzele trecerii lumii greceşti sub dominaţie macedoneană ţin, pe
de o parte, de abilitatea politico-militară a lui Filip, dar, pe de altă parte,
mai ales de lipsa de organizare eficientă a unei rezistenţe greceşti. Desele
modificări de alianţe (în secolul al IV-lea coexistă mai multe tipuri de
99
stabilire a unor raporturi între cetăţile greceşti, care se vor perpetua în
epoca elenistică: alianţele federative de tipul symmachiilor cu caracter
politico-militar, uniunile de tipul sympolitiilor şi asociaţiile amphicţionice
care alătură cetăţi legate de un spaţiu sacru) şi de raporturi de forţe au
impus căutarea unui echilibru, a unui element de contrapondere oridecâte
ori se ridica vreo cetate pentru a-şi impune hegemonia asupra celorlate.
Aceasta i-a permis lui Filip să se infiltreze relativ uşor ca partener de
dialog politic sau ca aliat militar. Totodată forţa combativă a Spartei în
Pelopones, a Atenei în cadrul imperiul său, sau a Tebei în Beoţia nu mai
are vigoarea de altă dată. La Atena, spre pildă, Demostene, într-unul din
virulentele sale discursuri rostite împotriva lui Filip, îşi mustra astfel
concetăţenii: „dacă i s-ar întâmpla ceva (lui Filip), voi îndată vă veţi crea
un alt Filip, în cazul în care vă veţi ocupa la fel de puţin de treburile
publice. Într-adevăr, Filip şi-a extins atât de mult puterea nu din cauza
forţei pe care o reprezintă ci din cauza nepăsării voastre” (Filipica I, 11).
La acestea se adaugă mutaţiile profunde prin care trece societatea greacă
în veacul al IV-lea la nivel economic şi social care canalizează capacitatea
corpului civic mai puţin spre expediţii militare, apelându-se în general la
serviciul mercenarilor de unde şi nevoia continuă de resurse de plată, şi
mai mult spre preocupări comerciale aducătoare de câştiguri imediate şi
individuale, spre noi comportamente politice, mai îndepărtate de valorile
tradiţionale ale dezbaterilor comune din agora. Existenţa factorului
persan ca element de intruziune în lumea greacă îşi are şi ea ponderea sa
în explicaţia cedării libertăţii în mâinile macedonenilor.

100
 XI. ALEXANDRU ŞI ELENIZAREA ORIENTULUI

ALEXANDRU ŞI ELENIZAREA ORIENTULUI

Epoca lui Alexandru şi perioada care i-a urmat pot fi studiate pe
baza unui material informativ scris şi arheologic vast. Din categoria
surselor scrise amintim jurnalele de campanie ale contemporanilor lui
Alexandru: Aristobul din Cassandreea, Ptolemaios al lui Lagos, Chares
din Myttilene, Onesicritos din Astypaleia, pe baza cărora mai târziu şi-au
redactat operele de prezentare a faptelor lui Alexandru Curtius Rufus,
Arrianus şi Plutarh. Pentru raporturile din interiorul lumii elenistice, pe de
o parte, şi aceasta şi Roma, pe de altă parte, extrem de preţioase sunt
Istoriile lui Polybios şi Biblioteca istorică a lui Diodor din Sicilia.
Dispunem de importante arhive regale egiptene redactate pe papiri şi un
imens material epigrafic care permit studierea organizării interne a
regatelor elenistice, a articulării relaţiei dintre centrul de conducere
politică şi punctele din teritoriu.

1. Campaniile lui Alexandru şi moştenirea sa

Născut la Pella, capitala regatului macedonean, în iulie 356, ca fiu
al lui Filip şi al epirotei Olimpiada, Alexandru va beneficia de o educaţie
în spiritul culturii greceşti. De timpuriu el îl are ca dascăl (între 343-340)
pe marele filosof Aristotel (384-323) din Stagira, în cadrul şcolii acestuia
de la Mytilene (din Insula Lesbos). Încă din 340 Alexandru este asociat la
conducerea statului de către tatăl său, iar în 338 participă efectiv la
campania militară de la Cheroneea unde dă măsura capacităţilor sale
deosebite de comandant. În 337, ca urmare a căsătoriei pentru a şaptea
oară a tatălui său, se exilează împreună cu mama sa în Epir, în semn de
protest, iar ulterior va stârni mînia lui Filip prin tratativele separate şi
secrete pe care le întreprinde el însuşi cu satrapul Cariei, Pixodoros,
101
cerând mâna fiicei acestuia. Cei mai buni prieteni ai săi sunt exilaţi din
ordinul regelui sub motiv că l-au sfătuit rău pe tânărul prinţ. În vara lui
336, în timpul propriei ceremonii de căsătorie, Filip este asasinat de un
nobil macedonean, Pausanias. S-a spus adesea, în Antichitate ca şi mai
târziu, că Alexandru nu este străin de acest eveniment. Dincolo de orice
speculaţie trebuie remarcat că, imediat după moartea tatălui său,
Alexandru jură răzbunarea acestuia, prilej cu care se debarasează de o
serie de rivali la tronul Macedoniei. Moartea lui Filip şi vârsta lui
Alexandru (numai 20 de ani) nasc speranţe de libertate în rândul grecilor.
Tânărul rege este nevoit să descindă în Grecia şi să reînnoiască la Corint
pactul din 338 stabilit de tatăl său. Apoi stabilizează graniţa nordică a
statului şi frontiera ilirică, dar zvonul despre moartea sa provoacă o nouă
revoltă a grecilor. În numai 13 zile Teba este luată cu asalt şi arsă până în
temelii, iar Atena este nevoită să accepte condiţiile lui Alexandru.
Opozanţii săi greci, ca şi rivalii îndepărtaţi de la Pella, se retrag la curtea
Marelui Rege.
Este momentul când Alexandru se pregăteşte să invadeze Orientul
continuând, de fapt, planul tatălui său. Se pot distinge două mari etape ale
expediţiilor sale: prima, până în 330, când acţionează oficial în numele
Ligii de Corint unde se proclamase eliberarea tuturor grecilor din Asia şi
represiunea contra statului ahemenid şi a doua etapă, începută în 330
după asasinarea regelui persan, în care scopul expansiunii macedonene
declarat de Alexandru este de a-l răzbuna pe Darius al III-lea, în calitate
de moştenitor al imperiului persan.
Debarcarea în Asia are loc în primăvara lui 334 şi va prilejui un
prim succes în faţa perşilor pe râul Granicos. Această victorie i-a permis
lui Alexandru să mărşăluiască de-a lungul coastei Asiei Mici şi să
elibereze cetăţile greceşti, pedepsind pe cei care îi opun rezistenţă.
Sardes-ul este uşor cucerit, în schimb Halicarnas-ul, fortificat de
Oronthobates şi grecul Memnon, se opune cu succes. La Milet (vara lui
334) Alexandru îşi concediază flota şi decide să lupte pe uscat. În iarna
334/333 cucereşte toată coasta lyciniano-pamphyliană creând o nouă
satrapie pe care o încredinţează prietenului său Nearchos. Apoi urcă în
interiorul Asiei Mici, în Pisidia şi Frigia Mare, iar Antigonos cel Chior
(Monophtalmos) este numit satrap al acestei din urmă satrapie. În
primăvara lui 333 se stabileşte la Gordion unde se consumă faimosul
episod al tăierii cu sabia de către Alexandru a nodului ce lega jugul
102
carului regelui Gordios, episod care, aşa cum prezisese un oracol, avea să
fie exploatat de propaganda macedoneană explicând ambiţiile
universaliste ale urmaşului lui Filip. În anul 333 Cilicia şi Capadoccia
Occidentală sunt supuse şi organizate ca satrapii (la Tars, capitala Ciliciei,
Alexandru chiar emite monede) şi învinge răsunător armatele persane la
Issos, capturând familia regală şi o mare parte din tezaurul lui Darius al
III-lea Codomanul. Victoria de la Issos îi deschide drumul spre Fenicia
unde oraşele, cu excepţia Tyrului, nu-i opun rezistenţă. Asediul
îndelungat (7 luni – până în primăvara lui 332) şi cucerirea puternicei
cetăţi a Tyrului (populaţia este masacrată şi trimisă în sclavie) vor scoate
trupele feniciene de sub comanda lui Darius, văduvind flota persană de
acest ajutor preţios. Spre finele asediului cetăţii Tyr soseşte o a doua
ambasadă persană (prima eşuase în negocierile de pace imediat după
Issos) cu propunerea de a-i ceda lui Alexandru, potrivit surselor greceşti,
Asia până la Halys. Ostilităţile însă continuă şi, după supunerea violentă a
Gazei, Alexandru coboară în Egipt pe care-l primeşte de la satrapul lui
Mazaces izolat fiind de restul imperiului. Iarna lui 332/331 Alexandru şi-o
petrece pe malul Nilului începând construcţia Alexandriei şi vizitând
oracolul lui Amon din oaza Siwa. Acest din urmă eveniment are o
importanţă covârşitoare cu consecinţe multiple la nivelul
comportamentului politico-militar al lui Alexandru. Este momentul în
care urmaşul lui Filip începe să se considere şi, deci, să acţioneze ca atare,
drept o persoană de esenţă divină, pe deplin îndreptăţită să aspire la o
conducere de factură orientală.
În primăvara lui 331 Alexandru se putea lăuda cu cucerirea Asiei
Mici, a Feniciei şi a Egiptului, dar siguranţa spatelui frontului constituie
pentru el o permanentă problemă, iar desele ameninţări cu revolta ale
Spartei (sub comanda lui Agis al III-lea) creează tensiuni între grecii de
acasă. Între timp Darius al III-lea îşi reface forţele şi-l aşteaptă pe regele
macedonean la Gaugamela (1 oct. 331). Nedecisă vreme îndelungată,
bătălia va pecetlui, în final, victoria macedonenilor, Darius părăseşte
câmpul de luptă şi se retrage pentru o nouă repliere a forţelor la Ecbatana.
Marile capitale persane: Babilon, Susa (cu întregul tezaur persan),
Persepolis, Pasargade, cad în mâinile lui Alexandru (331-330), în vreme
ce acasă, în Grecia, Antipatros zdrobeşte rezistenţa spartană la
Megalopolis (331).

103
 Retras în inima imperiului său, Darius va încerca zadarnic să
închege o armată capabilă de rezistenţă. În pofida marşului de urmărire,
Alexandru nu reuşeşte să-l prindă în viaţă pe Marele Rege care este
arestat şi apoi asasinat de satrapul Bactriei, Bessos. Se deschide acum una
dintre cele mai dificile perioade ale campaniei orientale a macedonenilor.
În vreme ce Alexandru se angajase să răzbune moartea regelui ahemenid,
proclamându-se moştenitorul său (Bessos este prins şi executat din
ordinul lui Alexandru), conducerea armatelor sale în zonele orientale ale
statului persan va prilejui un şir de campanii extrem de grele în condiţii
climatice greu de suportat de către soldaţi. Cucerirea Bactriei, a
Drangianei, Arachosiei şi Paropamissadei, în condiţiile unor permanente
lupte de hărţuială care zdruncină moralul armatei macedonene, nu este
nici pe departe una sigură. Alexandru ia acum măsuri de fondare a
numeroase cetăţi şi colonii militare pentru controlul principalelor puncte
strategice şi pentru supravegherea populaţiilor din satrapii şi de la
frontiere, punând în practică o politică de colaborare cu şefii locali
iranieni, care sunt numiţi satrapi într-un număr tot mai mare (dar după ce
făcuseră dovada fidelităţii faţă de regele macedonean). Armata care-l
însoţise în această inedită şi îndelungată expediţie începe însă să-şi
manifeste dubla nemulţumire faţă de durata campaniilor (aşteptând de
mult să se bucure în condiţii de pace de prăzile luate) şi faţă de
comportamentul din ce în ce mai îndepărtat de tradiţiile de acasă al
conducătorului lor. Alexandru se căsătoreşte în 327 cu Roxana, fiica lui
Oxyartes, prinţ în Sogdiana şi permite iranienilor să-i aducă onoruri
persane (ritualul de îngenunchiere, precum şi formula de adresare
specifică regilor orientali). Toate acestea vor genera o stare de
nemulţumire şi chiar de revoltă (este vorba de procesul lui Philotas,
uciderea lui Parmenion, moartea lui Cleithos).
În vara lui 327 Alexandru pregăteşte cucerirea zonelor învecinate
ale Indiei, apoi face joncţiunea pe Indus cu armatele lui Perdiccas şi
Hephaistion (care plecaseră mai înainte din Bactra) şi se confruntă direct
cu regele Poros (Puru) pe Hydaspes (iulie 326). Aici macedonenii fac
pentru prima oară cunoştinţă cu un nou procedeu de luptă în care sunt
folosiţi elefanţii. Iniţial speriaţi, macedonenii sunt înfrânţi, dar ulterior
reuşesc să încline balanţa victoriei în favoarea lor. Alexandru dorea
continuarea drumului spre est, înspre Gange, dar se loveşte de refuzul clar
al soldaţilor şi este nevoit să se întoarcă. Drumul înapoi spre Babilon pe
104
trei direcţii (Crateros prin nord, prin Arachosia, Alexandru prin Gedrosia
şi Carmania, iar Nearchos, în fruntea flotei, coboară pe Indus, apoi de-a
lungul coastelor iraniene până în Babilonia) prilejuieşte reprimarea
violentă a populaţiilor întâlnite şi luarea în stăpânire a unor puncte
strategice şi a rutelor maritime care legau India de Golful Persic. Ultimii
doi ani de viaţă (324 şi 323) sunt marcaţi de punerea la cale a unui plan de
dominare a Golfului Persic prin construirea unei flote, a unui port la
Babilon şi prin dragarea canalelor din Babilonia, prin noi impuneri ale
hegemoniei sale asupra unor populaţii insuficient cucerite, prin celebrele
căsătorii (10000 la număr) desfăşurate la Susa între soldaţii săi şi
localnice. Sursele antice vorbesc şi de un plan vestic al lui Alexandru
legat de cucerirea bazinului vest-central al Mediteranei, dar aceste
proiecte „italice” sunt puse la îndoială de înşişi autorii antici.
Consecinţele acestei faimoase campanii pot fi asociate cu ceea ce,
în general, este numită „moştenirea lui Alexandru”. La moartea sa,
survenită în 13 iunie 323 la Babilon, Alexandru stăpânea întregul imperiu
ahemenid al lui Darius I (de altfel unii istorici moderni au reliefat
similitudinile dintre expediţiile lui Alexandru şi campaniile lui Darius I
atât în partea estică – până la Indus – cât şi în partea vestică – până în
Egipt – pe care le organizase când a purces la crearea statului său). Dar
dominaţia macedoneană era precară pe un atât de vast teritoriu (autorii
antici nu se sfiesc să o recunoască), Alexandru nu apucase să organizeze
sistematic ceea ce cucerise.
În principiu, toate teritoriile supuse ţin, în virtutea „dreptului
lăncii”, direct de rege. Dar rapiditatea campaniilor şi complexitatea găsită
în teren au determinat existenţa unui triplu statut: zone de administrare
satrapică cu o autoritate directă a regelui, zone concedate unor şefi locali,
păstraţi de Alexandru în funcţie şi unde, prin urmare, autoritatea sa se
manifestă indirect şi cetăţile greceşti asiatice care au un statut separat,
asemănător centrelor urbane europene.
În ceea ce priveşte prima categorie de teritorii, Alexandru păstrează
întreaga administraţie persană, în special satrapiile ale căror graniţe (cu
câteva excepţii) nu le modifică. Iniţial sunt numiţi în funcţii de conducere
doar macedoneni (de regulă mai mulţi ocupau acelaşi post împărţindu-şi
competenţele), şi doar în satrapiile occidentale, unde pericolul revoltelor
este permanent, satrapii îşi menţin şi puteri militare. Atribuţiile financiare
ale satrapilor rămân aceleaşi ca pe vremea perşilor.
105
 A doua categorie de teritorii, guvernate indirect, au obligaţia de a
duce o politică favorabilă regelui, (uneori constituie un permanent focar
de nelinişte: Capadoccia şi Armenia, Bythinia, cetăţi din Pisidia şi
Isauria), furnizând la nevoie contingente militare (cazul Paphlagoniei).
Oraşele feniciene îşi conservă instituţiile şi regii lor (mai puţin Sydon-ul
unde Alexandru îl înlocuieşte pe regele filospartan Straton cu
Abdalonymos). Cât priveşte India, statutul său este ambiguu. Organizată
în trei satrapii (India Superioară, India de Mijloc şi India Inferioară,
ulterior, în 325, ultimele două vor fi unite), cu o structură de frontieră
preluată de la ahemenizi, zona aceasta are prinţii săi locali secondaţi de
macedoneni cu puteri militare. Regatele lui Abisares şi Poros rămân în
afara imperiului lui Alexandru, primul considerându-se reprezentantul
personal al regelui macedonean, iar cel de-al doilea plătind tribut.
Tot un statut ambiguu au şi cetăţile greceşti din Asia Mică
„eliberate” de armatele lui Alexandru, ca şi cele de pe continent
considerate, în virtutea proclamaţiei de la Corint, „aliate” ale Macedoniei.
Până în 330 Alexandru cere grecilor din Liga corinthiană să participe cu
contribuţii de război, susţinând financiar campaniile asiatice, dar după
această dată el îi concediază pe grecii din propria armată şi nu mai cere
sau nu mai permite participarea grecilor la planul său de cucerire.
Totodată generali macedoneni vor supraveghea menţinerea ordinii
favorabile lui Alexandru în fiecare cetate grecească. Oricum, invocarea
Ligii nu fusese făcută decât de două ori: în 332 Insula Chios este redată
oligarhilor, iar synedrion-ul Ligii trebuise să judece cazurile de trădare şi
în 331, când acelaşi consiliu este chemat să hotărască soarta Spartei
recent învinsă de Antipatros. În 324 Alexandru impune prin decret
întoarcerea proscrişilor şi primirea lor de fiecare cetate, cu restituirea
vechilor proprietăţi, ceea ce va crea un şir de tensiuni interne ce vor
izbucni la moartea lui Alexandru.
În toate aceste teritorii Alexandru a încercat menţinerea controlului
prin înfiinţarea de noi oraşe (cca 20) cu o dublă funcţie: de apărare a
teritoriului sau a frontierelor (Alexandria Eschata de pe Iaxartes, azi râul
Sâr-Daria) şi de funcţionare ca nuclee economice; dacă unele erau chiar
porturi maritime, cum este cazul Alexandriei Egiptului, altele se găseau la
întretăierea drumurilor comerciale: Alexandria-Arat (Herat de azi),
Alexandria din Drangiana (sau Prophtasia), Alexandria-Arachosia
(Kandahar) şi Alexandria Caucazului (Hindukuş). La acestea se adaugă
106
numeroase colonii militare şi fortăreţe, mai ales în partea orientală a
imperiului (de pildă, reşedinţa regelui Musikanos este fortificată pentru a
supraveghea barbarii din vecinătate, sau Media este înconjurată de cetăţi
pentru a înspăimânta şi a ţine la respect pe barbarii vecini – Polybios, X, 27).
Sub aspect economic Alexandru a fost preocupat de menţinerea, la
acelaşi nivel, a producţiei agricole şi a schimburilor comerciale din
considerente mai degrabă militare decât pur economice. S-a spus deseori
că el ar fi iniţiat ample măsuri de tip colonial (J.G. Droysen, R. Cohen sau
Ul. Wilken), dar faptele sale, atât cât ne sunt transmise de surse, nu
mărturisesc o „politică economică” globală şi coerentă, ci preocuparea ca
impozitele să fie strânse în mod regulat, pentru ca în zonele în care urma
să înainteze să aibă suficiente resurse pentru alimentarea armatei sale (P.
Briant). Este dificil să i se atribuie o viziune economică, mai degrabă
proprie secoleleor XIX-XX decât Antichităţii, doar pornind de la câteva
expediţii de recunoaştere organizate în zona Caucazului şi a Arabiei. În
ceea ce priveşte politica monedară, primele emisiuni datează chiar din
333 la Tars, urmate de alte monede bătute după luarea în stăpânire a
monetăriilor feniciene (Arados, Byblos, Sydon, Ake, Myriados).
Activitatea de emitere, care se amplifică după capturarea tezaurului
persan, nu are darul de a elimina complet monedele locale (Cilicia şi
Babilonia emit propriile monede şi după 331-330), iar unele zone
păstrează chiar practicile comerciale prin echivalente de schimb şi troc
(Babilonia).
Din punct de vedere social trebuie subliniat că modificări majore de
statute nu au loc la nivelul categoriilor de jos şi de mijloc. Izvoarele
greceşti menţionează păstrarea sistemului fiscal ahemenid şi a statutelor
juridice. Singura categorie amintită în surse cu care Alexandru stabileşte
un „dialog” aparte pentru asigurarea hegemoniei sale este aristocraţia
locală din imperiu. Păstrată în vechile sale structuri, această aristocraţie
este promovată în funcţii de conducere (dar nu militare unde sunt plasaţi
greci şi macedoneni) cu foarte mare prudenţă, mai ales în ceea ce o
priveşte pe aristocraţia iraniană. De asemenea, tot din raţiuni de securitate
Alexandru recrutează înainte de plecarea spre India 30 000 de tineri
iranieni din satrapiile orientale pe care intenţionează să-i antreneze în
spirit macedonean şi să-i iniţieze în cultura greacă cu scopul de a-i integra
apoi în falangă. În acelaşi spirit se încheie şi căsătoriile de la Babilon care
în plus aveau menirea să creeze noi familii, noi generaţii a căror fidelitate
107
faţă de noul regim putea fi mai uşor controlată. Ctitoriile de oraşe şi
cetăţi, populate în cea mai mare parte cu veteranii proprii, vor implementa
structuri de viaţă şi de gândire europeană în plin imperiu persan. Aşa
încât, sub acest aspect, activitatea lui Alexandru seamănă mai mult cu o
încercare de asimilare a zonelor cucerite decât cu o „fuziune”.
Deşi sursele greceşti relatează primirea entuziastă (ca „eliberator”)
de care ar fi avut parte Alexandru la intrarea în Egipt sau Babilon,
tăbliţele cuneiforme (publicate în 1990 de P. Bernard şi A. Kuhrt) nu ezită
să-l numească „distrugător de religie” şi „invadator”. Explicaţia atenţiei
pe care urmaşul lui Filip a dat-o cultelor orientale şi refacerii unora dintre
temple este de asociat cu ideologia şi strategia învingătorului, pe de o
parte, şi de împlinire a visului său, pe de alta. Preluarea insemnelor
imperiale ale lui Darius al III-lea era un lucru relativ simplu, dar apariţia
în ochii supuşilor ca suveran legitim necesita manevre abile şi eficiente.
Trebuia să se adreseze noilor populaţii cucerite „pe limba lor”.
La nivelul instituţiei regale mixtura între elemente orientale şi
greco-macedonene este mai lesne de urmărit. Ca eroii greci de altădată
Alexandru (şi apoi urmaşii săi) este „ridicător şi restaurator de ziduri”,
este un erou militar prin excelenţă, conducător al unor armate
învingătoare. El este „protector”, „liberator”, „salvator”. Gândirea politică
grecească construise deja o teorie a puterii regale ca sursă a dreptului
chiar în veacul al IV-lea (Aristotel, Isocrate) pe care Alexandru o pune în
aplicare. Baterea monedelor rămâne un atribut regal. Diadema şi casca de
luptă amintesc de învingătorii atleţi, ele, ca şi coroana de altfel, sunt sacre
şi sacralizante. Veşmântul de purpură, întregul ritual de curte şi palatul
regal sunt împrumuturi orientale. În epoca elenistică suita regală se va
dezvolta pe baza anturajului regal în care alături de conducători politici şi
militari se întâlnesc oameni de cultură căci, asemeni lui Alexandru,
urmaşii lui vor fi protectori ai culturii, ai artelor şi ai ştiinţelor. Consiliul
celor zece însoţitori care forma garda personală a regelui macedonean se
va transforma într-un veritabil stat-major care dezbate probleme de război
şi de încheiere a păcii. Incipienta „cancelarie regală” pe care a înjghebat-o
Alexandru, în fruntea căreia Eumenes avea sarcina de a ţine un jurnal de
campanie, va cunoaşte o organizare sistematică abia după 323. Înstituţia
armatei rămâne în principal de factură macedoneană, dacă judecăm soarta
recrutării celor 30 000 de tineri iranieni. Totuşi, spre finele vieţii,
Alexandru preia de la perşi funcţia de hiliarhos, care la origine însemna
108
comandant al 1000 de soldaţi ce păzeau persoana sa dar, ulterior, capătă
atribuţii sporite (recrutarea armatei şi lăsarea la vatră).
Toate aceste aspecte au avut consecinţe covârşitoare în timp. Este
vorba, în principal, de iradierea culturii şi civilizaţiei greceşti într-un
spaţiu extrem de larg, proces desemnat încă din 1836 de către
J. G. Droysen prin conceptul de „elenism”.

2. Perioada diadohilor
La moartea lui Alexandru imperiul său, încă nedeplin pacificat şi,
practic, fără o administraţie temeinic organizată, nu avea un conducător
desemnat. Anturajul lui Alexandru (hiliarhul Perdiccas, comandantul
pedestrimii Meleagros, cel al cavaleriei Seleucos, conducătorul
Macedoniei şi al Greciei Antipatros şi fiul său Cassandros, Ptolemaios,
fiul lui Lagos şi Crateros) dezbate problema succesiunii. După îndelungi
discuţii controversate s-a stabilit ca succesor al lui Alexandru fratele
vitreg al acestuia (copil încă şi debil mintal), Filip Arridaios, deşi Roxana,
soţia recentului dispărut, îi purta în pântece un copil (viitorul Alexandru al
IV-lea). Imperiul a fost împărţit însă în zone de conducere repartizate
între generalii lui Alexandru Macedon (denumiţi şi diadohi): Macedonia
şi Grecia reveneau lui Antipatros, singurul general al lui Filip al II-lea
rămas în viaţă, Crateros ca prostatès primea în grijă pe regele copil şi pe
Alexandru al IV-lea; Ptolemaios primea Egiptul, Eumenes (singurul grec
din anturajul regal) – zonele nepacificate, dificil de controlat din Asia
Mică – Capadoccia şi Paphlagonia; Antigonos o parte a Asiei Mici şi
Asia mijlocie; Lisimah – sudul Dunării.
Această distribuţie nu avea nimic durabil. Rivalităţile dintre
diadohi, precum şi tensiunile şi revoltele din imperiu vor face imposibilă
punerea în practică a ideii de menţinere a unităţii imperiului lui
Alexandru. Semnalul de revoltă al grecilor este dat de Atica şi va
cuprinde aproape întreaga Grecie peninsulară (mai puţin Sparta). Asediat
în fortăreaţa de la Lamia (de aceea acest război se numeşte şi lamiac),
Antipatros angajează negocieri cu grecii până la venirea ajutorului asiatic.
Grecii pierd teren pe uscat, Lamia este despresurată, iar Antipatros se
repliază în Macedonia. Pe mare Cleithos învinge alianţa grecească la
Evetion. Ultima confruntare de la Crannon (322, în Tesalia) pecetluieşte
victoria macedoneană. Pacea este încheiată separat cu fiecare dintre cetăţi,
109
obligate să primească garnizoane macedonene. Vechea autonomie a
oraşelor greceşti devine o amintire. Doar etolienii reuşesc să se constituie
într-o puternică ligă.
Abia fuseseră încheiate aceste acţiuni, când în Asia izbucneşte
neînţelegerea dintre diadohi. Întărirea lui Ptolemaios în Egipt provoacă în
321 reacţia lui Perdiccas. Antipatros şi Crateros descind în Asia (ultimul
va fi înlăturat de Eumenes). Aliat cu Antigonos, Antipatros trece de
partea lui Ptolemaios, împreună cu Lisimah contra lui Perdiccas. Acesta
din urmă va fi ucis de Seleucos în timpul înaintării sale înspre Egipt (la
Pelusion, în 321). La Triparadeisos, în nordul Siriei, are loc o nouă
împărţire a sferelor de autoritate: Antipatros preia sarcina de a veghea
asupra celor doi regi Micăi, Ptolemaios rămâne în Egipt, Antigonos este
numit strategos în Asia, Seleucos răsplătit cu satrapia Babilonului, iar
Lisimah păstrează Tracia. Fiul lui Antigonos, Demetrios, supranumit
curând Poliorcetul (doborâtorul de cetăţi), porneşte contra lui Eumenes.
Tot acum s-a stabilit ca regalitatea să fie reprezentată de cei doi copii şi să
aibă centrul în Macedonia.
În 319 octogenarul Antipatros se stinge din viaţă, lăsând
însărcinarea sa nu lui Cassandros, cum s-ar fi aşteptat, ci lui Polyperchon.
Aceştia intră curând în conflict. Cu Cassandros se aliază Ptolemaios şi
Antigonos. Polyperchon o recheamă pe Olimpiada din Epir, sperând să o
utilizeze ca factor de presiune, iniţiază alianţe cu grecii (prin decret
hotărăşte rechemarea exilaţilor şi instaurarea de regimuri democratice) şi
se aliază cu Eumenes. În 317 Filip Arridaios este ucis în urma uneltirilor
Olimpiadei (care va cădea şi ea victimă în timpul asediului Pydnei). La
finele anului 317 Cassandros devine stăpân peste Macedonia şi Grecia, în
vreme ce Polyperchon este nevoit să se retragă la etolieni. În acelaşi an
Antigonos reuşeşte să-l captureze şi să-l ucidă pe Eumenes, singurul care
mai sprijinea unitatea imperiului după modelul şi în numele lui
Alexandru. Din 317 Antigonos încearcă menţinerea imperiului unificat în
propriul beneficiu, luptând pe mai multe fronturi (Egipt, Balcani, zona
strâmtorilor) împotriva celorlalţi diadohi. Rezultatele incerte de pe
câmpul de luptă, ca şi revenirea lui Seleucos la Babilon (fusese alungat de
Antigonos) cu sprijinul lui Ptolemaios duc la noi tratative în 311.
Alexandru al IV-lea este recunoscut rege şi pus sub tutela strategului din
Europa, Cassandros, Lisimah păstrează Tracia, Ptolemaios – Egiptul şi
câteva regiuni din Libia şi Arabia. Cetăţilor greceşti li se recunoaşte
110
independenţa de către Antigonos. La Amfipolis, unde erau prizonieri,
Roxana şi fiul ei sunt însă asasinaţi.
Tema libertăţii grecilor va constitui prilej de confruntări între
diadohi începând cu 308. Campaniile duse în Grecia continentală de către
Ptolemaios (sub pretextul reînvierii Ligii corintiene) şi de Demetrios (ca
eliberator şi salvator) împotriva lui Cassandros vor prilejui îndepărtarea
acestuia din urmă. Antigonizii ajung să controleze Cicladele şi Cipru,
Rodosul păstrându-şi privilegiatul statut de oraş independent, prosperând
economic din pricina aşezării la întretăierea drumurilor comerciale.
Înfrângerea lui Ptolemaios în apele Ciprului îl determină pe Antigonos (şi
pe fiul său) să-şi ia titlul de „rege”, refăcând în formulă restrânsă (fără
Siria, Egiptul şi zonele iraniene) statul euro-asiatic al lui Alexandru.
Dinastia Argeadă din Macedonia este înlocuită cu cea a antigonizilor
(care se va menţine până la cucerirea romană), cu acordul armatei în
spiritul tradiţiei macedonene. Gestul lui Antigonos este repetat (305) de
ceilalţi diadohi pe rând: Ptolemaios (ca suveran al Egiptului), Lisimah (ca
rege al Traciei), Seleucos. În 302, sub conducerea antigonizilor oraşele
greceşti vor forma o symmachia cu scopul asigurării libertăţii şi
autonomiei (în realitate Antigonos dorea să-i folosească pe greci
împotriva lui Cassandros). În toamna lui 302 o coaliţie formată din
Cassandros, Lisimah, Seleucos şi Ptolemaios îl va înfrânge pe Antigonos
(care moare pe câmpul de luptă) la Ipsos. Demetrios este nevoit să se
retragă în Grecia, Ptolemaios va mai ocupa sudul Siriei (Coele-Siria) şi
părţi din Licia, Pisidia şi Pamphilia, restul Siriei revenindu-i lui Seleucos.
Lisimah îşi adaugă părţi din Asia Mică.
Fără Antiogonos Monophtalmos, care-i strunea temperamentul
vulcanic, Demetrios se aliază pentru scurtă vreme cu Seleucos (care-i
devine socru) apoi, după moartea lui Cassandros (297), porneşte la
recucerirea Greciei. Dar Seleucos trece de partea lui Ptolemaios şi a lui
Lisimah şi ocupă posesiunile antigonizilor din Asia. Criza internă prin
care trece Macedonia (296) întârzie planul lui Demetrios de a reface statul
tatălui său. În 289 pregătirile erau aproape finalizate pentru o nouă
campanie în Asia. Ptolemaios, Seleucos şi Lisimah (îl atrag de partea lor
şi pe regele Epirului Pyrrhos) se opun simultan lui Demetrios. Obligat să
lupte pe mai multe fronturi, antigonidul cedează, se retrage la Cassandreia
(287), apoi atacă Atena. Dar coaliţia rivală se dezmembrează din cauza
disensiunilor dintre Ptolemaios şi Lisimah. Pyrrhus încheie rapid o
111
înţelegere cu Demetrios care se angajează să renunţe la Macedonia în
schimbul unor regiuni din Tesalia şi Grecia centrală. Eliberat de presiunea
din Balcani, Demetrios debarcă la Milet unde cetăţile greceşti îl primesc
pline de speranţe (sătule de abuzurile fiscale ale lui Lisimah). Urmărit de
Agatocles (fiul regelui Traciei) şi hărţuit de Seleucos, Demetrios se predă
acestuia din urmă, în 285, şi moare în închisoare. Cadavrul este înapoiat
fiului său, Antigonos Gonatas, pe care Demetrios îl lăsase în Balcani la
plecarea în expediţie.
Prin bătălia de la Ipsos (301) Lisimah reuşise să pună mâna pe
întinse teritorii micro-asiatice, între 288-287 supune Macedonia de Nord,
iar acum moartea lui Demetrios îi înlesneşte înlăturarea influenţei epirote
şi ocuparea Macedoniei întregi şi a regiunilor de la Dunărea de Jos.
Aceasta nu putea fi pe placul celorlalţi regi care-l vor înfrunta la
Kouroupedion (281) unde Lisimah îşi pierde viaţa. Spre finele verii
aceluiaşi an Seleucos este ucis de Ptolemaios I Soter (numit ulterior şi
Fulgerul – Keraunos) în pofida ajutorului acordat regatului egiptean de
către regele seleucid. Ptolemaios Keraunos intră-n stăpânirea Macedoniei
şi a fostului regat al lui Lisimah. Chiar şi acum, după moartea ultimului
diadoh, liniştea nu se aşterne peste imensul teritoriu care adusese faima
lui Alexandru Macedon. Noi rivalităţi se nasc între fiii diadohilor, aşa
numiţii epigonoi, începând cu anul 280, dar ele trec pentru câţiva ani pe
plan secundar ca urmare a două evenimente. Primul este invazia celţilor
în Europa şi apoi în Asia Mică (280), iar al doilea îl reprezintă complexul
proces de apariţie de noi state în zona anatoliană, proces impulsionat de
dispariţia autorităţii lui Lisimah (este vorba de regatul Bitiniei şi al
Pontului). În plus cetăţile greceşti tind să formeze noi coaliţii: oraşele din
nordul Egeei şi din strâmtori – Liga Nordului, la care se adaugă mai
vechea Ligă Etoliană şi apoi Liga Aheeană. Atenţia lui Pyrrhos este
îndreptată acum spre vest, unde întreprinde costisitoarele campanii în
Italia sudică şi Sicilia. La întoarcere piere în bătălia din Argolida contra
lui Antigonos Gonatas, aliat al grecilor din zona istmului Corintului.
La mai bine de trei decenii de la moartea lui Alexandru statul său,
realizat cu preţul atâtor eforturi umane şi financiare, evoluase ireversibil
spre fărâmiţare. Lungul şir de campanii militare expuse deja se prezintă
ca un ansamblu de argumente în favoarea acestei evoluţii. În plus,
căsătoriile politice realizate între familiile diadohilor se adaugă aceleiaşi
concluzii mărturisind vremelnicia alianţelor politice şi matrimoniale.
112
Aceasta se datorează nu numai factorului uman, ambiţiilor personale ale
generalilor lui Alexandru, ci şi complexităţii şi diversităţii istorice ale
teritoriilor euro-asiatice cucerite cândva de fiul lui Filip. Spre pildă,
grecilor le era suficientă amintirea sloganului libertăţii pentru a se ridica
la revoltă (folosiţi mai mult ca mase de manevră de către primii regi
elenistici), iar orice slăbire a controlului asupra zonelor est-iraniene era
fructificată de localnici. Cât priveşte India, aceasta iese foarte curând din
calculele împărţirii stăpânirilor.
Ptolemaios Keraunos, Antigonos Gonatas şi Antioh (fiul lui
Seleucos) rămân moştenitorii principali ai celor trei regiuni importante în
care se divizase statul lui Alexandru: Egiptul, Grecia şi Macedonia şi
respectiv Siria.

3. Modele de state elenistice

A. Regatul antigonizilor
Dinastia antigonidă se va confrunta de-a lungul existenţei sale cu
două serii de probleme: menţinerea autorităţii asupra Greciei şi raporturile
cu Roma (de-a lungul a patru războaie).
Încă din 290 în vestul Greciei se înfiinţează pe baze federative, în
jurul populaţiilor muntene ale Etoliei, Liga Etoliană. Ea dispune de o
adunare care stabileşte numărul şi statutul magistraţilor federali şi ai
consiliului Ligii (synedrion) care elaborează acte cu caracter de lege.
Adunarea decide pacea şi războiul, alianţele şi orice alt dialog extern.
Liga se întruneşte de două ori pe an. Treptat membrii adunării sunt
înlocuiţi cu o Comisie de reprezentanţi (în număr de 30) ai tuturor
membrilor Ligii, prezidată de un strategos cu atribuţii civile şi militare.
Sub comanda sa activa comandantul cavaleriei (hipparchos) precum şi un
reprezentant al cancelariei federale. Liga etoliană se menţine ca partener
de dialog politic şi militar până la cucerirea romană din sec. al II-lea.
Regii Macedoniei vor ţine întotdeauna seamă de existenţa acestui
organism.
În 280 sistemul de alianţe ale grecilor este îmbogăţit cu apariţia în
Pelopones (în partea sa nordică) a Ligii Aheene, coaliţie de 10/12 cetăţi
reunite cu scopul de a instaura regimuri democratice şi antimacedonene în
Pelopones şi de a organiza o ripostă contra Macedoniei. Centrul politic al
Ligii aheene era în nordul Ahaiei, în marele sanctuar al lui Zeus. Această
113
asociaţie dispunea de Adunarea generală (synodos) şi de cea restrânsă
(syncletos) unde lucra un colegiu de 10 strategi federali (demiurgoi) ce
pregătea şedinţele adunării. Cea mai puternică perioadă de existenţă a
acestei ligi se datorează lui Aratos, fiul lui Cleinias din Syciona, care
doreşte împământenirea de regimuri democratice în Pelopones şi
eliminarea stăpânirii macedonene.
În 280 invazia celţilor în Balcani provoacă mari tulburări:
Ptolemaios este ucis în 279 în lupta împotriva acestor invadatori, iar
sanctuarul de la Delfi prădat. Lupta contra celţilor şi salvarea sanctuarului
(în cinstea căreia s-au instaurat sărbătorile „salvării” – Soteria) uneşte
forţele grecilor, conduşi de Liga Etoliană, cu cele ale lui Antioh şi
Antigonos Gonatas. Respinşi în 278 din Grecia, celţii cutreieră
Macedonia ameninţând strâmtorile. Regele Bitiniei, Nicomede I, le
permite trecerea şi stabilirea, pe baza unui pact de alianţă, în Asia Mică
unde vor fi cunoscuţi sub numele de galaţi.
Departe de a-şi găsi liniştea după alungarea celţilor din Macedonia,
Antigonos Gonatas se vede nevoit să înfrunte o nouă revoltă a grecilor în
267 (războiul chremonidiac), pe care o înăbuşe (265) impunând cetăţilor
o autoritate macedoneană mult mai severă. Ampla activitate de
reorganizare a Macedoniei este plină de succes, dar relaţiile cu grecii vor
oscila de la confruntările militare la încheierea unor alianţe cu garantarea
autonomiei. În deceniul al 5-lea al veacului al III-lea Macedonia pierde
controlul asupra Peloponesului (Liga Aheeană preia în 243 Corint-ul,
apoi Megalopolis-ul în 235 şi Argos-ul în 229). Între 237 şi 229 cele două
ligi greceşti se aliază contra antigonizilor. În vremea aceasta Sparta trece
printr-un proces de reforme democratice (iniţiate de Agis al IV-lea şi
continuate de Cleomenes al III-lea) care stârneşte rivalitatea celorlalţi
greci. Oligarhii oraşelor şi Liga aheeană cer ajutor Macedoniei contra
Spartei. Cu aceste prilej este înfiinţată Liga elenică, iar regele Antigonos
al III-lea reuşeşte să se impună în Laconia (stopând procesul reformator)
prin victoria de la Sellasia (222). Acum, însă, în orizontul politic balcanic
intervine Roma.
Cu domnia lui Filip al V-lea (221-179) Macedonia inaugura o
politică orientată pregnant spre exterior. Alianţa lui Hannibal cu regele
macedonean provoacă primul război cu Roma (215-205) încheiat cu
pacea de la Phoinike fără vreo modificare importantă a statu-quoului.
Tratativele secrete al lui Filip al V-lea cu Antioh al III-lea privind
114
împărţirea între ei a Egiptului, precum şi campaniile de ocupare a Traciei
şi a unor zone micro-asiatice, inclusiv ameninţarea suveranităţii
Rodosului, aduc Roma în Marea Egee la chemarea Pergamului.
Neînţelegerile de la masa tratativelor vor conduce spre al doilea război
romano-macedonean (200-197). Aliată cu Pergamul, Rodosul şi Liga
etoliană, Roma se impune în bătălia de la Kynoskephalai (197)
obligându-l pe Filip să renunţe la cuceririle din Grecia, Tracia şi Asia
Mică, să cedeze o parte a flotei de război şi să plătească despăgubiri de
război (1 000 de talanţi).
Consolidarea puterii reluată de către fiul lui Filip, Perseu, nu
rămâne fără ecou la Roma, înştiinţată îndeaproape de către Pergam. Cel
de-al treilea război (171-168) care opune macedonenilor centuriile
romane aducea înfrângerea zdrobitoare de la Pydna (168) a trupelor lui
Perseu, el însuşi capturat şi purtat în fruntea prizonierilor în cadrul
ceremoniei de triumf de la Roma. Macedonia este împărţită în patru
districte cărora li se interziceau legăturile comerciale între ele şi cele de
căsătorie. Ultimul episod se consumă în 146 când, în urma revoltei
antiromane a lui Andriscos, Roma ia hotărârea de a transforma
Macedonia în provincie romană. Aceeaşi soartă au avut-o atunci şi grecii,
înfrânţi la Skarpheia, Leucopetra şi Corint. Înşelate în aşteptările lor de
promisiunile făcute încă din 196 în plin teatru al Jocurilor istmice de la
Corint de către T. Quintius Flamininus, privind redarea libertăţii tuturor
grecilor, oraşele greceşti vor suferi o dură represiune în 146, Corint-ul
este ras de pe faţa pământului în urma participării Ligii aheene la răscoala
antiromană a Macedonei. Noua provincie romană va purta numele de
Achaia.
Pe perioada menţinerii dinastiei antigonide cadrele de funcţionare
statală ale Macedoniei rămân cele fixate de Filip al II-lea şi Alexandru.
Regalitatea stabilită prin acordul soldaţilor deţine controlul fiscal,
administrativ şi militar în teritoriu, cu subzistenţa organizării de tip polis.
Sub aspect militar se cuvine precizat că şi Macedonia se va vedea
obligată, dar într-o proporţie mai mică decât în Orient, să apeleze la trupe
de mercenari. În caz de conflict militar cetăţile greceşti aflate sub
hegemonie macedoneană aveau oricum obligaţia să participe cu trupe şi
fonduri.
În ceea ce priveşte cetăţile greceşti, acestea îşi păstrează vechile
structuri. Ele erau libere să-şi organizeze instituţiile proprii, să acorde cui
115
doresc cetăţenia şi dreptul la azil (asylum). O caracteristică generală a
vieţii interne este continua căutare a unor formule de rezolvare a
problemei proprietăţii, a nevoilor celor sărăciţi paralel cu o polarizare mai
accentuată a corpului civic. Pe plan extern cetăţile greceşti vor iniţia
alianţe politice (Liga nesiotă, Liga etoliană, Liga aheeană) de a căror
organizare şi funcţionare nu vor da socoteală în faţa regelui Macedonean.
Astfel că imperativele Romei privind cum să-şi aleagă propriii magistraţi
în adunările generale sau reprezentative (este cazul Ligii aheene în 148-6)
nu puteau decât să-i contrarieze pe greci. Opţiunea aceasta de dialog
comun pe plan extern în cadrul ligilor va avea drept consecinţă pe termen
lung omogenizarea de civilizaţie şi cultură în spaţiul vorbitor de limbă
greacă dublând rolul aparte pe care l-au avut sanctuarele panelenice în
dezvoltarea acestui fenomen.

b. Regatul Lagid al Egiptului

Ptolemeii vor încerca cu succes să menţină cât mai extinse
frontierele statului în Asia ajungând până în Siria sudică, iar în Africa
până în Cirenaica. Nu puţine au fost ingerinţele dincolo de mare, în
Balcani, când sprijină revoltele grecilor împotriva antigonizilor şi în
spaţiul seleucid, în cazul intervenţiei în favoarea uzurpatorului Antioh
Herax. De altfel între regatul seleucid şi cel lagid va exista o zonă
fierbinte – Siria de sud sau Coele Siria – generatoare de permanente
conflicte. Nu mai puţin de şase războaie (274-271, 267-261, 246-241,
221-217, 201-195, 170-168) se duc pentru stăpânirea acestei regiuni
intrată încă din 301 sub autoritatea ptolemaică. Veacul al II-lea
marchează începutul declinului, vizibil în plan extern prin înfrângerile
suferite în faţa seleucizilor. Este momentul când Roma intervine în
ajutorul Egiptului, iar ambasada romană condusă de C. Popilius Laenas îl
obligă pe Antioh al IV-lea, în pofida victoriei repurtate asupra armatelor
egiptene (practic doar Alexandria rămăsese necucerită), să se retragă. Din
acel moment Roma se erijează în protector al Egiptului (şi arbitru al lumii
elenistice), statut consfinţit de pacea de la Apameea din 188. În 116, la
moartea lui Ptolemeu al VIII-lea Egiptul este împărţit în trei regiuni:
Egiptul propriu-zis, Cirenaica (care devine provincie romană în 96) şi
Cipru (transformat în 58 în provincie romană). Ingerinţa romană în
conflictele dinastice interne se amplifică în secolul I î. H. până într-atât
116
încât Roma impune candidaţii favoriţi sau formule de conducere
favorabile ei. În 48 C. Iuliu Cezar debarcă în Egipt pentru a o ajuta pe
Cleopatra a VII-a să-şi recapete tronul, căreia Octavianus îi va declara
oficial război în 31; un an mai târziu Egiptul devine provincie de rang
imperial.
Din punctul de vedere al organizării interne, domnia ptolemeilor
consolidează un sistem ideologic, administrativ-fiscal şi judecătoresc de
tip central, în bună măsură moştenit din epoca saită. Astfel, Ptolemaios,
fiul lui Lagos şi al Arsinoei, preia vechiul statut al faraonilor, consideraţi
descendenţi ai zeilor (Ra, Osiris sau Amon-Ra). De asemenea, transformă
cultul lui Alexandru iniţiat la Memfis, unde fusese depozitat trupul
neînsufleţit al cuceritorului Orientului, în religie de stat, înfiinţând şi un
colegiu de preoţi care deserveau acest cult. Cel care însă instituie un cult
al defuncţilor pentru tatăl său (care conţinea Jocuri funebre din cinci în
cinci ani), al regilor în viaţă şi al reginelor este Ptolemaios al II-lea
Philadelphul (iubitor de soră) care reia practica mariajului între fraţi (sora
sa, Arsinoe îi devine soţie).
Regele era proprietarul întregului pământ al Egiptului şi stăpân
absolut al supuşilor săi. Secondat de un Consiliu de sfătuitori, ca şi regele
macedonean, regele elenistic al Egiptului avea totuşi, spre deosebire de
cel macedonean, o putere cu caracter teocratic. Vechea împărţire
administrativă este păstrată, districtele (nomoi) erau subîmpărţite în
cantoane (topoi) şi în sate (komai). Aparatul de conducere este unul
extrem de birocratizat, alcătuit din funcţionari regali (respectiv, nomarhul,
toparhul şi komarhul, cu puteri civile şi strategul cu atribuţii militare) care
au ca sarcină cadastrarea pământului – basilikè chora – şi înregistrarea
supuşilor şi a contribuţiilor lor (pentru localnici se stabileşte un impozit
pe cap de locuitor – syntaxis).
Întreaga activitate din stat era direct supravegheată de rege.
Monopolurile regale cuprindeau emiterea monedei, difuziunea şi
circulaţia ei, precum şi a monedelor străine, activităţile lucrative,
circulaţia bunurilor. Corespondenţa, păstrată pe papiri, a lui Apolonios,
care îndeplineşte (în jurul anului 258) funcţia de şef al departamentului de
finanţe sub Ptolemeu al II-lea Philadelphul, arată grija suveranului pentru
întărirea puterii de circulaţie a monedei interne de aur, mai uşoară decât
cea a negustorilor străini, şi strângerea de metal preţios în visteria regală,
adus din Nubia şi India. De asemenea, acelaşi Apolonios, care primise în
117
folosinţă de la rege o proprietate la Philadelphia (la Fayoum), pune la
punct un sistem de exploatare fiscală extrem de minuţios care presupunea
o activitate bazată pe contracte încheiate, cu liste de preţuri şi chitanţiere
la zi. Reglementarea monopolurilor regale (pe producţia de untdelemn,
vin, şofran, papirus) este reglementată în anul 259; cu toate acestea,
abuzurile funcţionarilor regali nu sunt stopate. Nu puţine au fost cazurile
de revoltă sau de „retragere” a indivizilor pe pământurile templelor (care
aveau drept de acordare a azilului) unde puteau scăpa de corvoadele
fiscale.
Armata este alcătuită în primul rând din elementele sociale non-
egiptene, structura (falangă, trupe de cavalerie, infanterie grea şi uşoară)
şi tactica de luptă fiind de tip macedonean.
Sectorul juridic mărturiseşte prin structura sa preocuparea de a se
ţine seama de diversitatea problemelor. Exista o punere în aplicare a
legilor corespunzătoare fiecărui sector economic şi specific, la început,
fiecărui grup de populaţii, ţinându-se cont de limba vorbită de cei
implicaţi în procese. Ptolemeu al III-lea Evergetul instituie obligativitatea
formulării plângerilor şi judecării proceselor în limba greacă. Sistemul
juridic era condus de un dioiketes ajutat de oikonomoi şi de specialişti în
domeniul financiar-fiscal.
Fenomenul urban este puţin răspândit, de aceea principala
caracteristică a economiei regale este cea rurală. Totuşi, puţinele oraşe
sunt fie mai vechile centre urbane, subordonate aparatului central, fie
cetăţi de tip polis care au un regim autonomic, dar care colaborează strâns
cu monarhia sub aspect militar, fiscal şi religios. Deseori oraşele
beneficiază de scutiri de taxe, ajutoare pentru îmbunătăţiri funciare,
privilegii vamale. Cea mai dezvoltată aşezare urbană rămâne Alexandria,
principala reşedinţă a regilor lagizi, care o însestrează cu importante
monumente, palate, temple, muzeu, bibliotecă, fiind iubitori de cultură, în
spiritul exemplului pe care Alexandru îl oferise.
Preponderent agrară, economia lagidă este totuşi bine reprezentată
la nivelul meşteşugurilor şi comerţului, de asemenea aflate sub
supravehere regală (fie în cadrul unui monopol, fie, pentru meseriile care
nu făceau parte dintr-un asemenea sistem, prin pârghii fiscale, căci exista
un impozit global, diferit de la o regiune la alta). La rândul său, regele
ajuta atelierele, indiferent de mărimea lor, cu materii prime. Nilul devine
axă comercială importantă pentru produsele venite din inima Africii, (mai
118
ales din Nubia: mirodenii, metal preţios, fildeş, piei de animale), iar
Alexandria eclipsează mai vechile porturi ale Mediteranei sau rivalizează
puternic cu ele prin lucrările de amenajare portuară de anvergură
întreprinse de Ptolemei. Schimbul mărfurilor era concesionat unor
funcţionari care plăteau o bună parte din câştigul lor trezoreriei regale, iar
prin grija lui Apolonios exista obligativitatea convertirii tranzacţiilor în
moneda internă (ceea ce a adus profituri imense statului, adică regelui).
Cât priveşte structura socială, ea cuprinde alături de localnici şi
străinii aşezaţi o dată cu venirea Ptolemeilor, în marea lor majoritate
militari sau veterani macedoneni şi greci. Dintre aceştia vor fi recrutaţi cei
care vor conlucra cu familia regală pentru conducerea statului, populaţia
băştinaşă nefiind implicată decât foarte târziu în activităţi de organizare şi
conducere. Astfel, funcţionarii mărunţi şi mijlocii care activau pe lângă
reprezentanţii regelui erau recrutaţi din rândul aristocraţiei egiptene.
Cleruchii veniţi îndeplineau mai ales sarcini militare, ei beneficau de un
lot (kleros) de pământ acordat de către rege pentru întreţinerea lor şi a
familiei. În principiu, loturile erau viagere (ele putând fi date altori
cleruchi la moartea primului beneficiar) şi neînstrăinabile. La nivelul
acestui segment social funcţionează asociaţiile etnice care asigură
individualitatea etno-culturală şi religioasă, dar şi asistenţă juridică şi
financiară membrilor lor.
Stat prin esenţa sa teocratic, Egiptul lagid acordă o importanţă
deosebită religiei. Casta preoţească riguros ierarhizată beneficia de un
respect deosebit. Pământul templelor, considerat sfânt, intra totuşi în
acelaşi regim fiscal de supraveghere regală. Fiecare templu avea un
consiliu de preoţi, care nu aveau libertatea de a administra după voie
propriile venituri, trebuind să ţină seama de voinţa regală. Totuşi regii
ptolemei duc o politică de protejare a clerului pentru a-şi asigura baza
religioasă a puterii lor politice. Pe ansamblu se produce un sincretism la
nivelul cultelor şi o fuziune a divinităţilor egiptene şi străine, pe baza
competenţelor asemănătoare. Mai mult, ultimele veacuri de existenţă ale
Egiptului cunosc o difuziune a divinităţilor locale, mai ales Isis şi Osiris,
în spaţiile de cultură greacă şi apoi romană.
c. Regatul Seleucid
Întemeiat de Seleucos I în 312, acest regat cuprindea vaste teritorii
lipsite de omogenitate etno-culturală şi istorico-materială. Centrul politic
119
al statului este mutat, din considerente de securitate, de la Babilon la
Seleucia, pe Tigru, apoi, pentru a avea deopotrivă o mai strânsă şi rapidă
legătură cu Asia Mică şi cea Centrală, la Antiohia (în Siria), cetate
întemeiată de Antioh I, în anul 300. Dintre cele trei state elenistice care se
vor forma pe ruinele imperiului lui Alexandru, Regatul Seleucid este cel
care şi-a modificat cel mai mult frontierele datorită condiţiilor politico-
militare din est (unde sunt părăsite satrapiile orientale), pe de o parte, şi
datorită expansiunii în vest şi nord-vest, ca urmare a politicii dusă de
urmaşii lui Seleucos. În sud, graniţa cu Egiptul lagid va fi fixată
nestatornic în sudul Siriei.
La moartea fondatorului, regatul seleucid este preluat de fiul
acestuia, Antioh I (281-261) care duce, în principal, o politică de
consolidare internă şi de urbanizare pe scară largă. Moştenind rivalitatea
cu antigonizii, Antioh I este nevoit însă să încheie un prim tratat de
neagresiune cu Macedonia (279-8), ca urmare a presiunilor create de
invazia celţilor. Prin acest tratat seleucidul renunţa la pretenţiile asupra
Macedoniei în schimbul retragerii lui Antigonos Gonatas din Asia Mică.
În primul sfert al veacului al III-lea se inaugurează seria războaielor cu
Egiptul pentru recuperarea sudului Siriei, dorinţă îndeplinită abia spre
finele secolului (în timpul operaţiunilor militare Egiptul victorios
dobândeşte pentru câtva timp şi posesiuni pe litoralul thrac şi în zona
micro-asiatică). Una dintre cele mai înfloritoare perioade este domnia lui
Antioh al III-lea (223-187) care practică o politică expansionistă atât în
est (recuperând Armenia, Bactria şi recentul stat al parţilor) cât şi înspre
Europa unde ocupă Tracia. Retragerea lui Hannibal, duşmanul prin
excelenţă al Romei, la curtea lui Antioh al III-lea este folosită drept
pretext pentru implicarea militară romană în zona strâmtorilor. În realitate
întărirea puterii seleucide era o ameninţare directă pentru securitatea
Balcanilor de care deveniseră interesaţi romanii. Pergamul, Rodosul, Liga
etoliană şi cea aheeană cer ajutor Romei. Debarcarea lui Antioh al III-lea
în Grecia este respinsă la Thermopile (191), fiind urmată de înfrângerile
sale navale de la Corykos, Side şi Myonesos, apoi de pierderea bătăliei de
la Magnesia (în Lidia, în 190). Stăpânirea seleucidă este eliminată din
Armenia, iar înaintarea spre Egipt se va lovi tot de intervenţia Romei,
astfel că, la Apameea (188), regatul seleucid pierde teritorii micro-asiatice
în favoarea Pergamului, este obligat să cedeze flota de război, să se
retragă din Egipt şi să plătească despăgubiri de război romanilor.
120
 A doua jumătate a secolului al II-lea debutează cu un regres
generalizat al statului măcinat de crize dinastice şi economico-financiare,
ca şi de defecţiuni în apărarea frontierelor (de exemplu parţii reuşesc să
ocupe Mesopotamia în timpul regelui Demetrios al II-lea, care este
capturat şi ţinut prizonier în 125). Confruntările cu parţii (organizatorii
unui stat puternic care va rivaliza cu Roma ajungând, în timpul lui
Augustus, după expresia lui Trogus Pompeius, să împartă cu Imperiul
roman lumea) vor fi tranşate definitiv între 130-125: seleucizii se retrag în
zona siriană. O nouă criză dinastică izbucnită în 115 năruie aproape total
capacitatea de apărare a statului, ajuns sub controlul Armeniei.
Dezorganizat pe plan intern din punct de vedere administrativ şi fiscal,
regatul seleucid cunoaşte o perioadă de „colaborare” cu Roma (care-l
ajută pe Antioh al XIII-lea să-şi recupereze tronul), apoi va fi transformat
în provincie romană în 63, de către Cn. Pompeius Magnus.
Monarhia seleucidă, dezvoltată într-un spaţiu istoriceşte eterogen,
sintetizează cel mai elocvent mixtura elenistică-orientală la care se
gândise Alexandru. Curtea regală era alcătuită din prieteni, sfetnici şi
garda personală a regelui, funcţionari, oameni de cultură. Regele este
stăpânul a toate, cel puţin teoretic. El nu beneficiază de un cult regal, ca-n
Egipt, regalitatea este doar de natură divină, abia după moarte regele
putea fi divinizat şi asociat unui cult.
Administraţia satrapică este menţinută paralel cu o activitate de
urbanizare şi colonizare cu mult mai intensă decât în Egipt. Oraşe ca:
Douras – Europos, Perinthos, Maroneia – în Siria, Tanagra – în Persia,
Gerrha, Larissa în golful Arabiei sunt organizate după modelul cetăţilor
greceşti, în vreme ce alte întemeieri urbane de mari proporţii (Antiohia,
Seleucia de pe Tigru, Apameea de pe Orontes) seamănă ca organizare cu
centrele urbane macedonene, având un „sfat al bătrânilor” în conducerea
lor şi beneficiind de statutul de oraşe „libere” cu regimuri „democratice”.
Altor centre li s-a modificat numele. Oraşele beneficiau de o „autonomie”
organizatorică, din punct de vedere administrativ, fiscal şi juridic, dar
privilegiilor fiscale, dreptului de a acorda cetăţenia şi azilul politic li se
adăuga obligaţia de a primi garnizoane şi funcţionari regali. Şi în acest
spaţiu este cunoscută tendinţa centrelor urbane de a se organiza în uniuni
– sympolitii – judecând după mărturiile epigrafice (de pildă între Mylasa
şi Douras – Europos). Satrapiile, împărţite la rândul lor în eparhii şi
hyparhii, beneficiau de o viaţă economico-socială proprie, având faţă de
121
centru obligativităţi fiscale. Nu o dată, mai ales în est, puterea lor
economică şi potenţialul socio-militar au îndemnat la secesiuni,
determinându-i pe regii seleucizi să se mulţumească cu o autoritate
formală sau chiar cu existenţa unor alianţe.
Ieşirile multiple la căile maritime (Egeea, Mediterana, Marea
Neagră, golful Arabiei) şi dimensiunile extinse au creat condiţiile unei
dezvoltări comerciale şi implicit ale unei dezvoltări economice
considerabile. Efes-ul, dar şi Milet şi Smirna sunt oraşe-porturi de prim
rang, Byzantion-ul şi Sinope controlează traficul prin strâmtori,
impunându-şi propriile lor regimuri vamale (ajungând în conflict cu
Rodosul, un alt punct comercial maritim de amploare şi centru urban
independent).
Sub aspect social există o pluralitate de statute, lipsa unei evidenţe
minuţioase împiedică însă decriptarea în detaliu a acestor statute, mai ales
pentru populaţiile rurale. Se ştie că ele puteau ţine de domeniul regal sau
de teritorii urbane. Proximitatea urbană arunca şi asupra locuitorilor rurali
privilegiile concedate oraşelor respective de către monarh. Izvoarele
epigrafice menţionează deopotrivă posibilitatea donaţiilor de terenuri cu
tot cu locuitorii lor (de exemplu, donaţia lui Seleucos I către
Mnesimachos) sau, dimpotrivă, stipulează independenţa sătenilor în unele
cazuri de transfer de proprietate (cum este situaţia ţăranilor din Petra aflaţi
pe pământul primit de la rege de către Aristodikos din Assos), aşa încât
postularea unei reguli generale conduce la simplificări eronate.
***
La capătul a trei secole de existenţă statele elenistice reuşiseră să
determine difuziunea şi convieţuirea a două modele de organizare: cel
regal şi cel de tip polis. Postulatele lui Droysen despre sinteza de
populaţie şi de cultură petrecute în epoca elenistică trebuie, însă,
reconsiderate. Demografic vorbind, nu există nici o dovadă despre
mixturi de populaţie, epigrafia face distincţia clară între politai şi
barbaroi. De asemenea, este semnalată prezenţa aşa numiţilor periokoi în
cetăţi de rang inferior. Existenţa textelor bi- şi chiar trilingve nu este decât
o manieră oficială de redactare, chiar dovedind necesitatea eficientizării
transmiterii de mesaje către segmente sociale foarte diferite. Cleruchiile
de militari ce primesc pământuri pe tot cuprinsul statelor elenistice sunt
obediente faţă de interesele regale, dar în oraşele de coastă sau în unele
122
din interior izvoarele epigrafice dovedesc nealterarea instituţiilor clasice
ale unei polis. Sub aspect economic, dezvoltarea este inegală chiar în
interiorul fiecărui stat elenistic. În ansamblu, totuşi, dacă în vremea lui
Alexandru metalele preţioase luaseră drumul Europei, în secolele ce au
urmat morţii acestuia direcţia de mişcare a aurului capătă sens invers. Sub
aspect cultural şi religios se poate vorbi de o difuziune a limbii greceşti
(limbă de cancelarie în toate regatele elenistice), a modelelor de gândire
greacă, dar şi de o influenţă orientală. Aceasta din urmă se poate decela la
nivelul credinţelor şi practicilor religioase şi al ideologiei regale.

123
 XII. FORME DE ASOCIERE ÎN LUMEA GREACĂ

Pentru cea mai mare parte a istoriei lor grecii nu au fost în stare să
depăşească decât rareori şi cu mare dificultate fragmentarea politică.
Adversitatea, tendinţele hegemonice au putut să ducă nu numai la
rivalităţi, ci şi la războaie fratricide. Şi aceasta în pofida comunităţii de
limbă şi a unităţii religioase. Aceasta nu înseamnă că în condiţiile de criză
(de exemplu războaiele greco-persane) sau din considerente de natură
religioasă starea de izolare nu a fost depăşită, realizându-se mai multe
tipuri de alianţe:
1) amphicţionii sau ligi cultuale, de exemplu, pentru administrarea
sanctuarului de la Delfi, Liga ioniană (legată de templul lui Poseidon de
la Mycale);
2) symmachii (alianţe militare) cu sau fără organisme federale
(Liga delio-atică, Liga peloponesiacă, Liga beotiană, Liga aheană şi Liga
etoliană) unele evoluând în sensul federalizării, adică al creării unei
3) sympoliteia, cu sau fără drept de cetăţenie comună (vezi Liga
acheeană şi cea etoliană).
Nu toate aceste ligi sau federaţii au avut o istorie identică. În vreme
ce unele au evoluat în direcţia creării de state federale cu reprezentare
egalitară a intereselor statelor membre şi prin acordarea dublei cetăţenii
(Liga aheiană), altele au alunecat în hegemonism. Este cazul primei ligi
delio-attice care s-a transformat treptat dintr-o symmachie într-un imperiu
atenian, fără recurgere la război vizând exploatarea economică (tezaur,
cleruhii) a partenerilor.
În ciuda tendinţelor izolaţioniste, după încetarea Războiului
Peloponesiac, în tot cursul secolului al IV-lea î.H. viaţa politică în spaţiul
grec începe să fie dominată de ligi, nu de cetăţi. De altfel, o serie de voci
(vezi Isocrate) şi-au făcut o misiune din a susţine ideea unităţii lumii
greceşti începând cu celebrul discurs panegiric din 380 î.H.

124
 Câteva detalii în legătură cu tipologia acestor asocieri libere, în
principiu, între cetăţi având statuat sau subînţeles dreptul la autonomie
politică:
A. Amphyctionii sau ligi cultuale organizate în jurul unui sanctuar.
Două asemenea amphyctionii pot fi amintite:
A.1.Liga ioniană (secolul VIII î.H.) care lega 12 cetăţi autonome în
jurul templului lui Poseidon de la Mycale. În secolul V î.H. amphictionia
a evoluat căpătând unele conotaţii economico-politice marcate de o
emisiune monedară proprie;
A.2. Liga de la Delfi cu o structură mai elaborată prin organizarea
de întruniri bianuale, existenţa unui consiliu şi a unei forţe militare de
protecţie a sanctuarului.
Şi aici numărul aliaţilor este de 12 (poate un număr cu funcţie
magică) şi de asemenea s-a ajuns la folosirea Ligii ca instrument politic în
cazuri de arbitraj. Liga de la Delfi, prin prestigiul pe care-l conferea
membrilor ei, a devenit un spaţiu de manevre politice, mai ales, în cazul
consiliului, transformându-se treptat într-o unealtă de presiune în favoarea
unora dintre membri – Sparta, Tesalieni, Teba, Filip II.
A.3. amphyctionii zonale, care reunesc sate, nu oraşe. Este cazul
Ligii arcadiene. Originea se află în solidarizarea a 43 de sate pentru
protejarea centrului religios dedicat Despoinei de la Lycosoura şi lui Zeus
Lycaios. Numai că această amphicţionie a evoluat spre o symmpolitie.
În 475 î.H. există deja o confederaţie care emite o monedă proprie
cu efigia lui Zeus Lycaios şi a Despoinei şi cu legenda Ar, Arca, Arcadion
şi care se constituie pe acest nucleu religios iniţial. Această ligă va intra
într-un con de umbră prin ridicarea altor ligi în Pelopones.

B. Symmachiile sau alianţele militare reprezintă forma normală de

asociere în lumea greacă. Şi în acest caz se pot distinge mai multe situaţii.
B.1. Symmachii în care principiul autonomiei este respectat.
B.1.a. Liga peloponesiacă. Se constituie treptat începând probabil
cu mijlocul secolului VII î.H. De notat că liga a mers în trepte şi are ca
nucleu alianţa dintre Sparta şi Tegeea. La sfârşitul secolului VII î.H. o
parte a unor cetăţi din estul Peloponesului (Sicyona, Megara, Epidaur) au
aderat la această ligă. Trebuie să se atragă atenţia asupra faptului că nu
există un tratat comun de constituire. Liga peloponesiacă, în realitate, a
rezultat dintr-o serie de tratate bilaterale încheiate între Sparta şi cetăţile
125
afiliate. Modul de constituire explică şi gradul mare de autonomie, faptul
că nu există organizare federală propriu-zisă, că reuniunile Ligii nu erau
decât ocazionale. Singura condiţie majoră o reprezintă acceptarea
conducerii militare a Spartei şi dreptul Spartei de a propune declanşarea
unor conflicte. Will crede că scopul iniţial al Ligii a fost evitarea ridicării
Argosului şi a messenienilor.
B.1.b. Liga lacedemoniană a fost creată mai târziu, în mod sigur,
după cucerirea Messeniei şi înfrângerea Argosului. Din nou este vorba de
o structură originară căreia i s-au alăturat cetăţi foarte importante din estul
Peloponesului, după încetarea regimurilor tiranice (Corint şi Megara).
Relaţia specială dintre Sparta şi aliaţii ei rezultă din numele oficial al Ligii
(„a lacedemonienilor şi a aliaţilor”).
Din vechea ligă s-a conservat sistemul de tratate bilaterale în raport
cu Sparta, întărite de obligaţii mutuale între toate cetăţile. Deşi nu există
nici un element de drept federal, hegemonia Spartei era recunoscută, de
asemenea şi rolul de arbitru, ca şi dreptul la autonomie a aliaţilor (regim
politic, legi, administraţie, justiţie proprie). În ciuda acestei idei
proclamate, Sparta încurajează, fără intervenţii directe, regimurile
oligarhice. Spre deosebire de Liga peloponesiacă, cea lacedomoniană are
şi organisme federale – un consiliu ce se reunea la Istm şi era convocat
ocazional în caz de situaţii grave (război, tratate, pace, probleme
comune), reuniuni extraordinare (syllogos) în cazuri de excepţie (vezi
adunarea iniţiată de Corint la 432 î.H.).
Tendinţa este ca acel consiliu originar să fie înlocuit de strategi care
se constituie într-un consiliu de război. Rolul Spartei s-a întărit datorită
funcţiei de arbitru, ca urmare a faptului că acel consiliu al strategilor era
prezidat de un rege spartan ca şi de împrejurarea că deciziile reuniunilor
extraordinare trebuiau confirmate de o şedinţă prezidată de efori. Se
adaugă şi practica ca lacedemonienii să-şi asume răspunderea pentru
îndeplinirea deciziilor.

B.1.c. Symmachii care evoluează spre arche.

Cazul este unic şi este ilustrat de evoluţia Ligii delio-attice aflată
sub hegemonia ateniană spre un imperiu predominant maritim, al Atenei.
Trebuie notat că Liga delio-attică s-a structurat pe fondul pierderii ţelului
comun care a coalizat cea mai mare parte a statelor greceşti în perioada
războaielor greco-persane. Este vorba de diminuarea şi îndepărtarea
126
primejdiei persane şi de prestigiul dobândit de Atena după victoria de la
Salamina (478 î.H.). Spre deosebire de quasitotalitatea situaţiilor noi,
cunoaştem şi personalitatea politică care poate fi considerată artizanul
noii alianţe – Aristide. Nu este vorba de o structură realizată dintr-o dată.
Noul sistem reunea iniţial o serie de insule importante (Samos, Chios,
Lesbos), poate unele cetăţi din Ionia şi Eolida şi o singură cetate (colonie
corinthiniană) –Potidea din Chacidica. Ulterior alianţa s-a extins la restul
Ioniei, cea mai mare parte a insulelor din Egeea, a cetăţilor din Tracia şi
Hellespont. Există o serie de trăsături care definesc structura noii ligi în
viziunea lui Aristide:
1) jurământ de fidelitate prestat începând cu a.481 î. H.
2) recunoaşterea autonomiei cetăţilor aliate, al căror cuvânt se
exprimă printr-un singur vot, în consiliu (Koine Synodos).
3) acceptarea hegemoniei Atenei, care deţine comanda militară şi
gestionează tezaurul comun constituit printr-un vărsământ (phoros),
impus fiecărei cetăţi aliate.
4) punerea alianţei sub un patronaj religios – Sanctuarul lui Apolo
din insula Delos, apoi Atena. Datorită acestui transfer, Atena devine
divinitate federală, onorată de toţi aliaţii la Marile Panatenee. Acest
transfer al sediului şi al patronului divin a avut loc în jur de 454/453 î. H.
într-un cadru ceremonial aparte.
Începând cu această dată, se asistă la o treptată „aservire” a aliaţilor,
deci la treptata pierdere a autonomiei care tinde să devină pur nominală ca
în cazul Lesbosului, Chiosului, Samosului.
Expresia concretă a dependenţei faţă de Atena o reprezintă:
1) transferul sediului Ligii de la Delos la Atena;
2) transferul din Delos la Atena (gest suplimentar în condiţiile în
care trezorierii-hellenotames – erau totdeauna atenieni) al tezaurului
federal;
3) organizarea sistemului contribuţiilor şi preluarea operaţiilor de
impunere şi percepere a phorosului de către boule şi ecclessia.
Funcţionari special desemnaţi percepeau şi tezaurizau tributul (logistai,
hellenotames), listele platnicilor sau rău platnicilor erau prezentate
ecclessiei, plata avea loc la data fixă – la Dionisiile Mari (numai phoros-
ul sau şi dobânda pentru întârziere); în caz de urgenţă tributul era
perceput direct de către strategi;

127
 4) instalarea unor magistraţi atenieni (episkopoi/archontes) în
cetăţile aliate;
5) stabilirea de garnizoane (phrourai) în unele cetăţi aliate
concomitent cu asumarea de către Atena a controlului mărilor, a
strâmtorilor prin flota formată din cele 300 trireme (deci controlul
drumului spre Marea Neagră) prin hellespontophylakes;
6) confiscarea de teren (mergându-se până la expulzarea
localnicilor) şi întemeierea de cleruhii (în fapt cleruhii erau soldaţi-
rentieri);
7) pierderea autonomiei juridice şi transferarea unor cauze (crime
antrenând pedeapsa cu moartea, exilul, atimia nu numai a situaţiilor care
trebuie judecate în conformitate cu principii de drept internaţional) la
Atena. Ecclessia ateniană, sfatul şi heliaia îşi extind atribuţiile şi asupra
cetăţilor aliate;
8) presiuni politice vizând structura internă şi intervenţii militare
în caz de tentativă de părăsire a Ligii (vezi Samos, dar mai ales Mytilene);
9) obligaţii religioase suplimentare (mai ales la Panatenee), dar şi
faţă de divinităţile onorate la Eleusis;
10) apariţia unor fenomene legate de pierderea autarhiei:controlul
asupra căilor de navigaţie; larga folosire a monedei ateniene, încetarea
unor emisiuni monedare locale .
Liga va fi lichidată ca urmare a victoriilor lui Lisandru şi a ocupării
Atenei în 404 î.H.

c. Symmpolitii sau confederaţii

Caracterul definitoriu al acestui tip de asociere îl constituie
existenţa unor organisme federale cu funcţie permanentă inclusiv a unei
armate federale şi, uneori, acordarea cetăţeniei duble.
Există câteva modele interesante de symmpolitii.
1. Ligile tebane
C.1.a.) Ca şi în alte cazuri menţionate, primul embrion al unei ligi
tebane se structurează în jurul sanctuarului lui Poseidon de la Onchestos.
Aici avea loc o reuniune anuală, în vreme ce o ceremonie specială –
Panboiotia – se organiza la Coroneea. Din prima jumătate a secolului VI
î.H. se adoptă un simbol federal –scutul beotian care este figurat pe
monede.

128
 În situaţii speciale se constituie o armată hoplitică comună
comandată de beotarhi. În cadrul acestei faze Teba manifestă doar
tentativa de a deveni capitala acestui organism.
C.1.b.) Dizolvată după bătălia de la Plateea (479 î.H.) Liga tebană
se reface, într-o formulă nouă, între 469-447 î.H.
O constituţie particulară stabilea drepturile şi obligaţiile cetăţilor
aliate, natura şi atribuţiile instituţiilor federale şi grupa cetăţile într-o serie
de districte.
Natura acestei constituţii este oligarhică, întrucât condiţiona dreptul
de cetăţenie activă, de deţinere a unei proprietăţi agrare suficiente pentru a
permite procurarea echipamentului de hoplit. Se poate adăuga corolarul
acestei condiţionări şi anume, obţinerea bogăţiei doar prin activităţi agrare
şi interzicerea practicării comerţului pentru cetăţenii activi.
Trăsăturile cele mai importante rămân:
1) gruparea cetăţilor în 11 districte (mere), fiecare furnizând un
număr de delegaţi în consiliul federal;
2) consiliul federal era divizat în patru secţiuni care îşi exercitau
atribuţiile prin rotaţie;
3) reunirea celor patru secţiuni (boulai) echivalează cu adunarea
federală;
4) legile erau, în mod obligatoriu, adoptate în adunare şi
constituiau obiectul unui decret;
5) consiliul rezida la Teba şi membrii lui primeau o îndemnizaţie
zilnică din tezaurul federal;
6) problemele grave legate de încălcarea pactului federal,
neascultarea şi conflictele dintre cetăţi erau deferite unei Înalte Curţi de
Justiţie;
7) fiecare district era reprezentat într-un organism federal format
din 11 persoane (beotarhi)) aleşi de boulai cărora le reveneau atribuţii
militare şi de politică externă şi care erau subordonaţi consiliului;
8) armata federală este creată prin ridicarea, în fiecare din cele 11
districte, a 1000 de hopliţi şi 100 de cavaleri;
9) tezaurul federal se constituia din contribuţiile fiecărui district
(eisphorai);
10) statutul Tebei în cadrul acestei structuri este marcat de faptul că
sediul consiliului este la Cadmeea şi de asocierea, pe emisiunile

129
monedare federale a două simboluri – simbolul federal – scutul beoţian
şi legenda Th/The/Teba.
C.1.c). A treia ligă beotiană este realizată după victoria asupra
spartanilor în 370 î.H.
Noua constituţie conţine unele inovaţii faţă de Liga anterioară.
1) Se recunoaşte autonomia cetăţilor aliate cu acceptarea formulei
de cetăţenie dublă (locală plus federală).
2) Impunerea hegemoniei tebane.
3) Dispariţia unor districte şi reducerea lor la 7.
4) Hegemonia tebană este subliniată de faptul că: a) din cei 7
beotarhi, 4 sunt tebani; b) în consiliu, reprezentarea cetăţilor nu mai este
proporţională cu importanţa oraşelor; c) consiliul are şedinţe în zile fixe la
Teba şi se compune, în majoritate, din tebani.
5) Toate problemele militare şi de politică externă erau rezolvate de
către beotarhi şi adunare (domos).
6) Înalta curte judecă pe magistraţii federali.
Liga tebană va reuşi o vreme să-şi impună autoritatea asupra
Peloponesului ca urmare a victoriilor de la Leutra şi Mantineea, în
perioada mandatelor lui Pelopidas şi Epaminonda.
II. Liga aheiană (ca şi Liga etoliană) sunt adevăratele symmpolitii
caracterizate prin existenţa unor organisme federale (strategi, consilii, alţi
magistraţi federali, adunări, tezaur federal) care funcţionează permanent
sau quasipermanent, prin alte fenomene care marchează tendinţa de
unificare (moneda comună, sistem de măsuri şi greutăţi unitar, dreptul
federal de cetăţenie suprapus dreptului de cetăţenie locală).
Există unele deosebiri esenţiale între cele două symmpolitii. Dar
există şi unele trăsături comune: 1) în ciuda aparenţelor, în realitate, cele
două ligi oscilează între factori de putere externă (Macedonia, Regatul
lagid sau cel seleucid; 2) manifestă o atitudine ostilă faţă de Sparta,
atitudine ce va culmina cu umilirea acestui stat în urma victoriei de la
Sellassia (222 î.H.); 3) acceptarea de alianţe între aceste două ligi, alianţe
care au avut o eficacitate temporară sau ocazională; 4) perioada în care
Liga acheniană şi cea etoliană au atins apogeul coincide cu epoca
elenistică.
II.1. Liga aheiană îşi are începuturile în secolul V î.H. şi asocia,
originar, cetăţi din Ahaia, părţi din Argolida şi Arcadia, cu templul lui
Zeus Amarios ca centru spiritual. Devine importantă abia după 281 î.H.
130
şi, mai ales, după ce este desemnat, ca strateg, o personalitate politică şi
militară – Aratos.
Structurile acestei ligi sunt:
1. adunare federală (synkletos).
2. Un consiliu (synodos).
3. Un nucleu executiv format din:
a) doi strategi + un hipparh + un hippostrateg
b) un secretar;
c) trezorieri.
4. Li se adaugă o serie de alte trăsături:
1) legi federale;
2) trupe federale;
3) măsuri şi greutăţi unice;
4) moneda proprie;
5) cetăţenie federală;
6) centru (capitala federală) = Megalopolis.
Această structură este rezultatul mai multor inovaţii şi anume:
a) în 255 î.H. când puterea executivă este împărţită între un număr
mai mare de funcţionari federali;
b) în 243 î.H. Artos este desemnat strateg autocrator sau hegemon.
În ciuda evoluţiilor oscilante, Liga aheiană va supravieţui până la
transformarea Greciei în provincie romană.

III. Liga etoliană se constituie în Grecia centrală şi va duce o

politică distinctă manifestându-se cu precădere în favoarea Macedoniei şi
Spartei.
Ca şi Liga acheniană, Liga etoliană îşi are începuturile în perioada
clasică, dar va cunoaşte două momente de reorganizare: a) în 322 î.H. şi
b) în 275 î.H. când se adoptă o constituţie democratică. Perioada de mare
putere a acestei ligi se situează între 270-220 î.H. Pierderea locului
particular în lumea greacă este rezultatul mai multor factori – ascensiunea
Ligii acheene sub Artos; intervenţia romană.
Instituţiile Ligii sunt;
1. Adunarea federală (panetolică şi thermică) reunită de două ori pe
an şi luând decizii în legătură cu războiul şi pacea, stabilirea de alianţe,
primirea de noi membri, alegerea magistraţilor, trimiterea şi primirea de
ambasadori: adoptarea de legi.
131
 2. Consiliu federal (synedrion);
3. Curte de justiţie constituită din delegaţi federali;
4. comisie permanentă de politică externă formată din 30 de
apokletoi.
5. magistraţi federali –1 strateg eligibil + 1 hipparh + 1 secretar
+ 1agonothet +7 tamiai (trezorieri);
6. tezaur federal constituit prin: contribuţii normale şi sume pretinse
pentru acordarea de protecţie (contra jafului =asylie şi contra pirateriei =
asphaleia);
7. armata federală
8. există o capitală federală la Thermi.
Toate aceste ligi au o trăsătură comună: iniţiativa organizării lor
este greacă şi indiferent de înclinaţiile politice de moment, hegemonia
aparţine unor greci. Se mai poate adăuga ca, în principiu, de fiecare dată
asocierea era între cetăţi.
Două ligi se singularizează prin: a) faptul că iniţiativa organizării
lor vine din partea unor regi macedonieni (Filip II şi Antigon Doson);
b)hegemoni sunt recunoscuţi regii iniţiatori; c) sunt ligi panhelenice şi se
constituie de fapt nu din cetăţi, ci din ligi zonale. Este vorba de Liga de la
Corint (337 î.H. şi Liga de la Aigion (224 î.H.) care recunoştea ca
hegemon pe Antigon Doson.

IV. Liga de la Corint (337 î.H.) se constituie ca urmare a

intervenţiei lui Filip II în „războiul sacru” şi după victoria sa de la
Cheroneea. Liga reprezintă şi încununarea politicii abile a lui Filip II de
imixtiune treptată în lumea greacă (arhonte în Tesalia, loc, în calitate de
Heraclid, în amplictionia de la Delfi). Şi prin structura organizatorică se
voia a se introduce o serie inovaţii. Originar, Liga de la Corint cuprindea
toate statele greceşti, cu excepţia Spartei care va fi admisă ceva mai
târziu, după desfiinţarea Ligii peloponesiace.
Principiile de organizare constau în:
1) Autonomia cetăţilor, inclusiv păstrarea constituţiilor proprii;
2) Libertatea statelor era garantată de absenţa garnizoanelor
macedonene şi de renunţarea la contribuţiile băneşti în favoarea unui
tezaur federal; de asemenea, nu existau trupe federale.
3) Garantarea libertăţii de navigaţie şi a comerţului.
4) Liga pretindea o anume pace socială realizabilă prin:
132
 a) interzicerea execuţiilor;
b) interzicerea exilului;
c) interzicerea confiscărilor de avere, a partajului de pământ;
d) interzicerea abolirii datoriilor;
e) interzicerea eliberării, în masă, a sclavilor.
5) În caz de conflict arbitrajul revenea regelui macedonean în
calitate de hegemon.
6) Sediul Ligii era la Corint.
7) Organismele ligii erau:
a) consiliul (Synedrion) hellenilor, în care numărul şi valoarea
voturilor nu erau egale. Consiliul lua decizii în legătură cu
problemele federale, pace şi război, efectua controlul politic şi
social asupra cetăţilor;
b) un tribunal special format din magistraţi care judeca cazurile de
violare a pactului federal şi de trădare;
c) scopul proclamat al Ligii era obţinerea libertăţii grecilor din
Asia.

V. Restabilirea influenţei macedonene în Pelopones este urmarea

succeselor lui Antigon Doson, care în 224 î.H. ajunge în regiunea
istmului şi ocupă Corintul. Ca urmare, Consiliul federal reuneşte
adunarea de toamnă de la Aigion (septembrie 224 î. H.), care-l proclamă
pe regele macedonean hegemon.
Liga de la Aigion se particularizează prin:
1. Liga reuneşte nu cetăţi, ci ligi sau federaţii (aheiană, epiroţi,
focideeni, beotieni, acarnanieni, locrieni, eubeeni, thessalieni).
Fenomenul indică tendinţa de adâncire a federalizării.
2. Se recunoaşte autonomia cetăţilor.
3. Organismul Ligii era Consiliul federal (synedrion) convocat şi
prezidat de rege. Consiliul nu avea competenţă decât asupra problemelor
externe – război şi pace, admitere de noi membri. Hotărârile consiliului
nu deveneau obligatorii decât după ratificarea lor de către fiecare stat în
parte.
4. Principalele obiective ale ligii erau reprezentate de eliminarea lui
Cleomenes, abolirea măsurilor lui sociale, slăbirea Ligii etoliene şi
organizarea rezistenţei împotriva expansiunii romane în Grecia. Primul
obiectiv a fost atins prin victoria de la Sellassia (222 î.H.).
133
 XIII. CULTURA GREACĂ

A. Aspecte ale religiei greceşti

Fenomenul religios grec a suscitat un amplu interes în rândul
specialiştilor şi nespecialiştilor de-a lungul vremii, cunoscând pe rând
abordări comparatiste, de tip evoluţionist, sociologice şi psihanalitice,
antropologice şi structuraliste. Metodologia de cercetare a manifestărilor
religioase specifice grecilor urmăreşte, aşadar, îndeaproape evoluţia
metodelor de cercetare a istoriei în ansamblul său. Concluziile prezente
mărturisesc legătura indisolubilă dintre religie, politică şi viaţă socială în
spaţiul grecesc, după expresia lui J. P. Vernant religia greacă este o
„religie civică” lipsită de dogme şi de redemţiune.
Pantheonul grec este politeist, zeilor li se adaugă eroii şi daimonii
(după clasificarea lui Tales din Milet din veacul al IV-lea). Dacă zeii sunt
priviţi ca entităţi nemuritoare, dar nu eterne, căci miturile povestesc
naşterea lor, cu competenţe specifice, eroii sunt oameni cu calităţi ieşite
din comun, întemeietori de cetăţi şi de ordini socio-politice sau semizei.
Cât despre daimoni, aceştia fac legătura între oameni şi zei, fiind văzuţi
ca elemente când pozitive, când negative sau ca fiinţe interioare naturii
umane. Tot ei supraveghează morţii. Lumea zeilor, aşa cum o transmite
mitul grec, este ierarhizată, neferită de tulburări şi conflicte. În timpuri
istorice a doua generaţie de zei (Zeus şi fraţii săi) şi a treia guvernează
universul. Zeus este zeul suprem, sursă a dreptăţii şi a ordinii, patron al
cerului şi al fenomenelor naturale. Fraţii săi îşi împart marea (Poseidon) şi
lumea subpământeană (Hades). Apolo este zeu al luminii şi al războiului
drept, dar şi patron al muzicanţilor; Afrodita –zeiţa iubirii şi a frumuseţii,
Hera ocroteşte familia, Demeter oblăduieşte activităţile agrare, Hefaistos
– pe cele meşteşugăreşti alături de zeiţa înţelepciunii, Atena iar negustorii
şi călătorii revin lui Hermes. Hestia este zeiţa căminului şi a focului sacru
al fiecărei cetăţi. Dionysios este asociat viţei de vie, vinului şi vieţii
134
neîncorsetate de bariere sociale schematizante. Artemis protejează
vânătoarea şi vietăţile din sălbăticie. Atestate în veacurile arhaice (o bună
parte dintre ei chiar din epoca bronzului: Zeus, Hera, Dionysios apar în
tăbliţele cu linear B) aceste divinităţi provin din fondul vechi indo-
european. Lor li se adaugă zeităţi orientale (Isis, Osiris din Egipt, Adonis
din spaţiul siriano-fenician, Mama Zeilor – Cibele din Asia Mică) venite
pe canalele de contact comercial şi politic.
Spaţiul de adorare a zeilor, fie el simplu altar, templu ori sanctuar,
este cu grijă amenajat şi amplasat fie în interior, fie la marginea zonei
locuite de comunitatea adoratoare. De altfel încă din epoca bronzului sunt
atestate locuri consacrate depozitelor ritualice de figurine umane şi
animaliere sau diferite ofrande, iar în aria minoică şi miceniană apar şi
construcţii mai elaborate. Utilizarea acestor lăcaşuri este uneori
neîntreruptă din epoca bronzului şi până la reapariţia fenomenului urban
în lumea grecească (sec. al VIII-lea). De pildă, sanctuarul micenian
închinat zeilor Hermes şi Afrodita este folosit din 1 600 până în epoca
arhaică. În epoca homerică se desăvârşeşte concepţia arhitecturală a
templelor (planul absidal), care puteau fi înconjurate sau nu de şiruri de
coloane exerioare. În epoca istorică ansamblurile mai elaborate cuprind
deopotrivă altare sacrificiale şi temple (întotdeauna altarul – bõmos – este
exterior templului, căci ceremoniile nu se desfăsoară înăuntrul templelor,
ci în faţa lor, unde stau oficianţii şi participanţii). Templele pot fi
rectangulare – sekoi – sau rotunde – tholoi; primele sunt alcătuite din
pronaos, naos sau cella unde sălăşuieşte statuia divinităţii şi camera de
depozitare a tezaurului şi a obiectelor sacre – opisthodom, în vreme ce
templele rotunde au o navă centrală. Trei sunt stilurile arhitecturale de
realizare a construcţiilor sacre, după criteriul de fabricare a coloanei: stilul
doric, sobru, specific epocii arhaice, stilul ionic dezvoltat în epoca clasică
şi stilul corinthic care convieţuieşte cu cel ionic în epoca elenistică şi
romană.
Actul de adorare a unui zeu începe cu o rugăciune pronunţată cu
voce tare, însoţită de libaţii, depunere de ofrande şi sacrificii. Grecii
sacrifică îndeobşte animale domestice care sunt în prealabil minuţios
pregătite prin stropire cu apă purificatorie. Uciderea animalului destinat
zeului este obedientă unor reguli precise, gâtul victimei este îndreptat în
sus, dacă divinitatea este uraniană, sau înspre pământ, în cazul unui zeu
chtonian. Oasele mari şi grăsimea sunt oferite zeului prin arderea pe altar.
135
Restul victimei este tranşată în părţi egale şi împărţită, în cadrul
banchetului post-sacrificial, tuturor participanţilor la ceremonie. Aceasta
din urmă garantează apartenenţa fiecărui participant la comunitatea care a
săvârşit sacrificiul, mai direct spus, în cazul unei ceremonii civice, celui
care îşi pierde dreptul de cetăţenie i se interzice participarea la ceremonie,
fiind considerat un intrus, iar cu prilejul acestor sărbători toate elementele
sociale (inclusiv femeile, copiii sau categoriile de drept diminuat) sunt
integrate în comunitatea participanţilor. Ceremoniile religioase sunt fie
periodice, stabilite la date fixe şi asociate activităţilor agrare, militare,
comemorărilor de evenimente care au marcat puternic viaţa cetăţii, fie
spontan organizate din raţiuni imediate. Şi aceasta pentru că destinul
oamenilor stă în mâinile zeilor ce trebuie consultaţi ori de câte ori este
nevoie. La elementele de ritual deja menţionate se adaugă dansurile,
cântecele şi competiţiile sportive şi muzicale (ca, de pildă, în cazul
festivalurilor organizate din patru în patru ani la Olimpia în onoarea lui
Zeus sau din doi în doi ani în cinstea lui Apolo, la Corint).
Conducerea unui act religios public cade în sarcina oficianţilor
cultelor. Preoţii sunt desemnaţi de cetate pe perioade determinate (rar se
întâlnesc sacerdoţii viagere) şi trebuie să supravegheze corectitudinea
ceremoniei, pietatea (eusebeia) tuturor, competenţă care se exercită în
spaţiul limitat de temenos (incinta sacră). Nu există criterii de sex sau
vârstă care impun alegerea sacerdoţilor, dar de regulă preotesele
deservesc zeiţe, iar preoţii – cultele închinate divinităţilor masculine. Pe
perioada sacerdoţiului se poate locui şi în incinta sacră a templului, fără
ca aceasta să constituie un imperativ. Preoţii greci duc o viaţă „normală”
din punct de vedere social, se pot căsători, pot avea preocupări politice şi
militare. Ei beneficiază de anumite privilegii (părţi din victima de
sacrificiu le revin uneori, primesc sume de bani sau le sunt concesionate
unele venituri). Sacerdoţii sunt ajutaţi de un personal auxiliar numeros
(printre care amintim hieropizii care se ocupau de organizarea
ceremoniilor, epimeleţii care suportă cheltuiala acestor manifestări,
mageiroi cei care înjunghie efectiv victimele). Exegeţii interpretează
legile sacre, iar chresmologii decriptează mesajele zeilor. Există şi
delegări ale personajelor politice sau magistraţilor în servicii de natură
religioasă. Cea mai bine cunoscută este situaţia Atenei unde arhontele
basileu are un cumul de funcţii organizatorice, dar şi practice: sacrifică în
cadrul cultelor strămoşeşti, supraveghează respectarea calendarului
136
religios şi judecarea cazurilor de impietate, precum şi conflictele dintre
preoţi, prezidează Misterele şi Leneenele. Din epoca tiraniilor arhontele
eponim se îngrijeşte de Marile Dionysii, de ambasada sacră de la Delos,
de procesiunea închinată lui Asklepios sau cea care îl onorează pe Zeus
Soter, instituită după războaiele medice, de Thargheliile în onoarea lui
Apolo de la Delfi. Arhontele polemarh aduce sacrificii Artemidei
Agotera, organizează jocurile funerare ale defuncţilor din campaniile
militare, ceremonia Maratonului. La Sparta cei doi regi au şi atribuţii
religioase.
Un fenomen de o importanţă aparte în lumea greacă este existenţa
sanctuarelor panelenice care reunesc mai multe cetăţi, prin urmare pe
vorbitorii de grai elen. Ele sunt complexe arhitecturale exterioare
cetăţilor, alcătuite din temple, altare, camere de tezaur, stadioane, teatre.
Cele mai importante sunt cele de la Delfi pentru Apolo, Epidaur în cinstea
lui Asclepios, Dodona, Olimpia, în onoarea lui Zeus. Ceremoniile din
aceste sanctuare presupun încetarea ostilităţilor militare pe perioada lor,
pentru ca armistiţiul proclamat să permită tuturor participarea fie ca
organizatori, fie ca simpli participanţi sau competitori. Sanctuarul de la
Delfi găzduieşze celebrul oracol în care preoteasa zeului Apolo, Pythia,
transmite mesajele zeului răspunzând întrebărilor puse de vizitatori. Acest
oracol este consultat frecvent în timpul colonizărilor, dar şi ulterior în
cazuri diverse: tulburări interne, războaie externe, epidemii. În secolele
VII-IV în jurul acestui sanctuar funcţionează amphicţionia de la Delfi
care reuneşte cetăţi din Tesalia şi Grecia centrală ca organism religios şi
de administrare a sanctuarului, dar şi cu o puternică amprentă politico-
militară.
Religia greacă este o religie cu izvoare mitologice. Miturile cele
mai importante sunt cele referitoare la geneza lumii, la locul omului în
univers (dobândirea focului în mitul prometeic). O variantă a mitului
despre naşterea lumii este transmisă de Hesiod, poet din secolul al VIII-
lea în Theogonia, unde se succed generaţii de zei ce iau în stăpânire
lumea. Ordinea suverană şi dreaptă, precum şi ordonarea lucrurilor cade
în sarcina celui mai puternic dintre zei: cronidul Zeus. Locul oamenilor
este explicat prin mitul vârstelor (Hesiod, Munci şi Zile): o genealogie
alcătuită din 5 generaţii de oameni asociate cu aurul şi argintul (primele
două), urmate în ordine de vârsta eroilor şi succedate de oamenii din
bronz şi fier. Prima perioadă, a oamenilor de aur corespunde cu pacea
137
edenică şi opulenţa desăvârşită de dinainte de Cronos. Această epocă va
funcţiona ca un reper mitic în întreaga istorie a grecilor. Veacurile de
trudă, în care hrana zilelor trebuie cu sudoare agonisită, corespund
oamenilor de bronz, cei mai puţin perfecţi dintre toţi oamenii (în viziunea
lui Hesiod este perioada pe care el însuşi o trăieşte). În ceea ce priveşte
dobândirea prin vicleşug a focului, furat de Prometeu de la zei, mitul
transmite strădania de participare a omului la civilizaţie şi partajarea
existenţei cu zeii.
Mentalitatea greacă se articulează în jurul unor cupluri antinomice:
bine-rău, măsură-lipsa de măsură, dreptate-injustiţie, civilizaţie-sălbăticie.
Stările tranzitorii cu încărcătura lor emoţională şi implicaţia lor socială nu
sunt explicabile pe de-a-ntregul, dar sunt acceptate. Astfel că drumul până
la identificarea cu o stare perfectă, de natură divină sau cu divinul însuşi
reprezintă axa de închegare a unor manifestări cu caracter religios
cunoscute ca mistere. Ele sunt patronate de zei (misterele eleusine şi
Dionysiile) sau semizei (orfismul). Misterele de la Eleusis (sanctuar
panelenic din Atica) sunt închinate zeiţelor Demeter şi fiicei acesteia,
Persefona. Aceste ceremonii sunt desfăşurate în două etape (Micile
Mistere cu caracter agrar din primăvară) şi Marile Mistere (septembrie-
octombrie care au un caracter iniţiatic). Cultul deservit de sanctuar cade
în sarcina a două familii: Kerikes şi Eumolpides care oferă principalii
oficianţi: hierofantul – preotul principal al cultului, preotul altarului şi
purtătorul de torţă. Există şi o preoteasă din familia Philleides, cel mai
vechi personaj religios care apare atestat în surse. Aceşti patru demnitari
sunt aleşi pe viaţă şi beneficiază de înalte onoruri şi locuri speciale la
spectacolele de teatru. Din veacul al V-lea obiectele sacre depozitate în
sanctuar sunt păzite de epistaţi. Dacă Micile Mistere presupun doar rituri
de purificare, specifice anotimpului primăvara când natura şi oamenii se
pregătesc pentru un nou ciclu anual de viaţă, Marile mistere sunt
desfăşurate de-a lungul a 10 zile şi presupun o ceremonie solemnă cu un
alai ce se deplasează din Atena la Eleusis de unde sunt scoase obiectele
sacre şi purtate înapoi înspre oraş, în vreme ce candidaţii la iniţiere
săvârşesc ceremonii de purificare. Întoarcerea la Eleusis precede iniţierea
propriu-zisă a candidaţilor care pătrund în sanctuar, mai exact în
Telesterion (sala de iniţiere), unde le sunt arătate obiectele sacre. Aici are
loc modificarea stării de spirit prin mimarea de roluri şi incantaţii
ritualice, ceea ce trimite la experienţa trăită de Demeter în căutarea fiicei
138
sale răpită de Hades. Deşi faimoase, ceremoniile de iniţiere sunt puţin
cunoscute, întregul alai, sacrificiile, afişarea obiectelor sacre şi
manipularea lor sunt asociate cu evocarea hierogamiei, cu practici de
fertilizare şi fecunditate, cu dorinţa de a fi iluminat în lumea tenebrelor a
lui Hades.
Sărbătorile închinate lui Dionysios reînnoiesc mitul despre dubla
naştere a zeului, despre experienţele trăite de acesta. S-a crezut multă
vreme că acest zeu este adus din spaţiul trac sau oriental. Descifrarea
tăbliţelor liniare B a dovedit adorarea lui Dionysios încă din epoca
miceniană, ceea ce anulează mai vechile teorii despre zeul „străin al
grecilor”. Divinitate agrară şi a vegetaţiei, Dionysios reprezintă frenezia,
starea de nebunie şi lipsa măsurii în anume contexte. Cercetarea istorică
din ultimii 20 de ani a identificat două tipuri caracteriale ale zeului: în
spaţiul teban avem de a face cu un Dionysios simbol al violenţei, iar în
spaţiul attic cu unul care consumă violenţa spre binele cetăţii.
Ceremoniile închinate lui Dionysios (Oschoforiile, Dionysiile rurale,
Leneenele, Antesteriile – din februarie-martie, trec drept cele mai vechi –
şi Marile Dionysii din martie-aprilie) nu alcătuiesc un ciclu anual. Ele
presupun sacrificii şi banchete în care vinul curge din abundenţă, cu
onorarea statuii zeului. La Marile Mistere (în cele şapte zile de sărbătoare
instituite la Atena de Pisistrates) intervine ceremonia falusului şi au loc
reprezentaţii teatrale. La fiecare trei ani pe muntele Parnas se desfăşoară o
ceremonie nocturnă în care femeile despletite joacă rolul Baccantelor,
cântând în acompaniament de flaut şi consumând vin, alăptând pruncii
fiarelor sălbatice şi apoi sfâşiindu-i (reeditarea mitului sfârtecării lui
Dionysios-copil de către titani). În epoca elenistică sărbătorile închinate
lui Dionysios devin foarte populare, mai mult chiar, asociaţiile culturale
dionysiace beneficiază de un statut cvasi-independent în cadrul cetăţii.
Aceşti thiasoi, alcătuiţi din actori şi adoratori ai zeului (cu un tezaur
propriu), pot avea un rol socio-politic important căci adună elementele
nonconformiste dintr-o cetate dar, prin reprezentaţiile teatrale pe care le
oferă dincolo de cadrele cetăţii, îndeplinesc şi roluri de ambasadori.
Cât priveşte orfismul, acesta este mai mult o filosofie de viaţă şi o
etică decât un simplu curent religios. Doctrina orfică se raportează la
adoptarea unui nou mod de viaţă (în care puritatea, asceza şi
vegetarianismul ocupă locuri centrale) în scopul pregătirii pentru
reîntregirea universului perfect din părţile sale componente (ce nu sunt
139
altceva decât lucrurile acestei lumi create de Principiul care guvernează
totul). Această reîntregire este aşteptată la a şasea generaţie, când
Dionysios orfic trebuie să vină printre oameni. Acest mod de gândire şi
de raportare religioasă porneşte de la mitul despre Orfeu, poetul-cithared
din Tracia şi fiu al lui Apolo, sfâşiat de Menadele care-i risipesc trupul la
îndemnul lui Dionysios. Capul său este folosit ca oracol după ce ajunge în
Lesbos.
Credinţele funerare ale Grecilor evoluează în strânsă legătură cu
organizarea socio-politică. Epoca bronzului cunoaşte înmormântările
individuale, cu evidenţierea prin inventarul funerar a statutului avut în
timpul vieţii de cel decedat. În perioada geometrică se face saltul către
cimitire comune, în care defuncţii sunt aparţinătorii aceleiaşi comunităţi
fără vreo altă subliniere a statutului avut cândva în cetate. De altfel, atât la
Sparta, cât mai ales la Atena încă de timpuriu (pentru Atica este vorba de
reformele lui Solon de la începutul sec. al VI-lea) se iau măsuri împotriva
luxului, atât al celor în viaţă, cât şi al ceremoniilor în onoarea defuncţilor.
Când însă cetatea traversează perioade mai îndelungate de criză, cum este
veacul al IV-lea, reapar mormintele de familie. Din perspectivă publică
cetatea organizează jocuri în cinstea eroilor săi căzuţi pe câmpul de luptă
(de ex. Antesteriile din Atena). Atunci sunt invocaţi Tanatos, fiul nopţii,
Hades, stăpânul celuilalt tărâm şi Hermes, cel care îi conduce pe defuncţi
până la porţile lumii subpământene a lui Hades, pe unde pătrund în
Câmpiile Elysee traversând râul Styx. În afară de sectele orfice care
aşteptau o reîncorporare a sufletului celui mort în armonia întregului, a
principiului a-toate-întemeietor, nu există manifestări greceşti care să
conţină pregătirea în faţa morţii. Când aceasta intervine, ea reprezintă o
trecere din lumea lui Zeus în cea a lui Hades. Cele două rituri de
înmormântare (înhumaţia şi incinerarea) coexistă. Corpul defunctului este
depus la intrarea în casă unde este deplâns de bocitoare plătite.
Înmormântarea are loc în cimitirul extramuros în timpul nopţii unde se
fac libaţii şi se aduc ofrande. Locuinţa în care a murit un membru al
familiei se purifică după înmormântare prin stingerea şi apoi reaprinderea
focului în vatra casei, prin curăţirea ei.
În epoca elenistică intervin, în principal, două mari elemente de
noutate. Este vorba în primul rând de demitizarea panteonului grecesc
paralel cu pătrunderea din spaţiul oriental a unor culte şi divinităţi noi.
Aceasta din urmă are drept consecinţă o asociere între divinităţile vechi
140
greceşti cu cele orientale pe baza atributelor comune (de exemplu Zeus-
Horos, Demeter-Isis, Atena-Neith, cât despre Dionysios, el este adorat
până la hotarele regatului Seleucid ca zeu al vegetaţiei, viţei de vie şi al
sălbăticiunilor).
În al doilea rând, existenţa unei puteri centrale de tip regal modifică
relaţia politică-religie, mai ales în spaţiile orientale. Regele elenistic este
benficiarul unui cult, de regulă cel al salvatorului şi eliberatorului,
primind epitete ca soter-salvator, epiphane-ilustru, theos-zeu prezent. Ca
binefăcător al supuşilor săi, regele primeşte o statuetă de cult în interiorul
templului – agalma – şi o statuie în picioare sau ecvestră – eikôn –
aşezată în piaţa publică sau în interiorul sanctuarelor. Nu lipsit de
importanţă este cultul înaintaşilor defuncţi care se constituie într-un
veritabil cult dinastic, fiind un vector de promovare a divinizării regelui
încă în viaţă fiind. În Egipt monarhia este teocratică datorită realităţilor
tradiţionale pe care Ptolemeii şi le-au însuşit, de aceea naşterea din zei
este permisă atât regelui, cât şi reginelor. Totodată regele elenistic are o
relaţie specială cu templele, cărora le poate face diverse donaţii, iar în
Egipt raporturile cu aristocraţia sacerdotală joacă, mai mult decât oriunde
în lumea elenistică, un rol de prim ordin în elaborarea ideologiei regale.

B. Evoluţia artei greceşti

I. Arta creto-minoică
Cercetările întreprinse de Arthur Evans la începutul sec. XX pe
insula Creta au scos la iveală urmele uneia din cele mai vechi civilizaţii
din bazinul Mediteranei, care a înflorit în mileniile III-II î.H.
Originalitatea acestei civilizaţii a fost determinată de poziţionarea fericită
a insulei, după aprecierea lui Aristotel, aflată la distanţă aproape egală de
Europa, Asia şi Africa. Treptat Creta devine nu numai un important nod
de comunicaţie, unde se întretăiau toate căile maritime comerciale, dar şi
un creuzet, în care s-au „topit” diverse influenţe culturale. Dintr-o
oarecare omogenitate culturală a spaţiului mediteranean – locul de
confluenţă a celor două culturi, occidentală şi orientală – la răscrucea
mileniilor IV şi III î. H. s-au sintetizat trei fenomene culturale distincte:
civilizaţia cretană, cu centru în Creta, civilizaţia cicladică din insule şi
civilizaţia eladică, în Grecia continentală.

141
 În dezvoltarea sa, arta cretană sau minoică (după numele regelui
legendar Minos) parcurge câteva etape: minoic timpuriu (3000 –2200 î. H.),
minoic mijlociu (2200 –1600 î. H.) şi minoic tardiv (1600 –1100 î. H.).
Prima etapă corespunde începutului epocii bronzului şi se
caracterizează printr-o dezvoltare înfloritoare a populaţiilor din insulele
Mediteranei, care a fost perturbată de invazia din nord a triburilor
aheienilor. Au fost distruse vechile civilizaţii ale Greciei continentale,
doar Creta reuşeşte să evite dezastrul. Mai mult decât atât, începe o
perioadă de avânt politic, economic şi cultural, cunoscută cu termenul de
„epoca primelor palate” (1925-1750 î. H.). Este vorba de palatele de la
Cnossos, Phaistos, Mallia, cel de pe insula Thera, care se constituie în
puternice centre politice, economice, religioase şi culturale.
a. Arhitectura
Elaborarea unor structuri palaţiale atât de complicate desemnează
una din trăsăturile distinctive ale artei cretane – monumentalitatea
arhitecturală, la care se adaugă şi pictura în frescă. Ruinele palatului de la
Cnossos fac dovada unei construcţii impunătoare, cu o suprafaţă de circa
2 ha. Nu a existat un plan bine definit al edificiului, acesta „crescând” şi
extinzându-se pe măsura ce construcţia avansa. Organizarea spaţiului se
făcea în jurul unei curţi interioare de proporţii, împrejmuită de ziduri
oarbe, de-a lungul căreia se înşiruiau camerele de locuit. Accesul se făcea
prin numeroasele coridoare şi scări ce legau parterul cu încăperile de la
etaj. Uneori în jurul curţii se amenaja o colonadă din lemn cu baze din
piatră, aşa cum se poate presupune în cazul palatului din Phaistos sau cel
din Mallia. Constituindu-se în principala piesă a întregului sistem
arhitectural, în curte se consumau cele mai importante momente din viaţa
palatului, în special ritualurile religioase (procesiuni religioase, sacrificii).
Organizarea spaţiului se făcea pe module funcţionale (cancelaria, sala
tronului, sălile de cult, sanctuarele, magaziile, atelierele, depozitele). De
obicei, sălile de locuit erau amenajate la etaj. Nici una din încăperile
palatului nu semănau între ele, comune erau doar coridoarele ce le legau
şi care se ramificau în diferite direcţii şi niveluri. Această originală
concepţie arhitecturală reflectă o anumită filozofie a vieţii, specifică
cretanilor şi anume tendinţa spre mişcare, schimbare, transformare. Spre
deosebire de arta arhitecturală egipteană, supusă unui şir de canoane şi
rigori, arta cretană se dezvoltă liber, spontan, fără constrângere, evitând
142
unghiurile drepte şi înclinând mai mult spre eleganţă şi confort. S-au găsit
soluţii ingenioase pentru iluminarea fiecărei încăperi, aşa-numitele „curţi
de lumină”, pentru amenajarea spaţiilor de refugiu, destinate odihnei,
întreaga structură arhitectonică adaptându-se perfect specificului
climateric al insulei.
În ceea ce priveşte arhitectura funerară, continue să persiste
construcţiile cu plan circular, caracteristice epocii anterioare. Paralel, se
ridică şi construcţii dreptunghiulare, aşa cum o demonstrează osuarul
monumental de la Chryssolakkos, de lângă Malia. Din cea de-a doua
epocă a palatelor provine mormântul-templu de la Cnossos, prevăzut cu
curte şi portic.
b. Frescă
Pline de vivacitate – efect obţinut şi prin folosirea culorilor vii
(roşu aprins, verde, albastru, maro, alb şi negru) -, fresca reprezintă o
importantă sursă de cunoaştere a activităţii, moravurilor şi stilului de viaţă
cretan, cunoscând un avânt remarcabil în cea de-a două epocă a palatelor
(1750-1425 î. H.), când are loc reconstruirea acestora după cutremurul
devastator din jurul anului 1700 î. H. Descoperirile de la Cnossos şi
Haghia Triada fac dovada proporţiei pe care a luat-o activitatea edilitară.
Sala tronului (sau cu grifoni), Megaronul reginei, Sala cu duble haşuri
sunt denumiri inspirate de compoziţiile murale ce înfrumuseţează
interiorul încăperilor palatului de a Cnossos. Motivele compoziţionale
sunt inspirate atât din lumea animală terestră, cât şi din cea subacvatică
(delfini, caracatiţe, moluşte), însă în centrul preocupărilor artistice se afla
omul. Regăsim aici ilustrate diverse aspecte ale vieţii de la curte, care ţin
atât de sfera sacrului (Dansul sacru executat de câteva femei cu fuste
lungi, cu volănaşe, care duc în mâini rhyton-uri, „preoteasa” cu o secure
dublă (labrys) în mână – simbol cultic; Procesiunea sacră, ce cuprinde o
suită de participanţi, printre care Purtătorul de rhyton), cât şi cea a
profanului (Prinţul cu flori de crini, Culegătorul de şofran, Pescarul cu
peşti albaştri, „Fetiţele” boxere sau vestita Pariziancă). În ceea ce
priveşte scenele de acrobaţie cu taurul (Taurimahia), acestea ar putea fi
clasificate mai degrabă ca scene de ritual, dat fiind faptul că cretanii
venerau taurul (=fecunditate), al cărui motiv (Minotaurul) se regăseşte în
mitul despre regele Minos.

143
 Compoziţiile acopereau uneori pereţi întregi, cum ar fi Fresca
maimuţelor albastre şi Fresca Primăverii din palatul de la Thera. Tradiţia
picturii în frescă se regăseşte şi în spaţiul mortuar, astfel pe un sarcofag de
calcar de la Haghia Triada apar câteva motive circumscrise tematicii
funerare, dar asemănătoare ca stil celor cunoscute în palatele cretane:
sacrificarea unui taur, aducerea de ofrande şi libaţii mortului.
Dacă pentru Prima epocă a palatelor pictura murală este
caracterizată de realism, cea de-a Doua epocă se particularizează printr-o
puternică tendinţă de stilizare, aşa cum se poate constata urmărind
motivul grifonilor din Sala tronului de la Cnossos.
Bucuria de a trăi caracterizează spiritul unui epoci pline de eleganţă
şi rafinament, când Creta a dat strălucire unei civilizaţii înfloritoare din
bazinul Mediteranei, până când aceasta nu este cucerită definitiv de
triburile aheenilor, pe la 1400 î. H.
c. Plastica
În legătură directă cu ceremoniile religioase, care se desfăşurau în
curtea centrală a palatului, se află şi descoperirea celor două statuete mici
din faianţă la Cnossos, în depozitul unui sanctuar. Acestea reprezintă
imaginea unei zeiţe, înalte de cca 30 cm, ce ţine în mâini doi şerpi –
simbol al regenerării naturii. Importanţa pe care o atribuie artistul
costumului, care este unul de ceremonie (jupa lungă cu volănaşe, corsetul,
ce-i lasă descoperiţi sânii, tiara de pe cap, deasupra căreia se află un
leopard) nu ţine numai de rafinamentul ce caracterizează ţinuta
vestimentară şi pieptănătura femeilor cretane. E vorba de imaginea unei
zeiţe a fecundităţii, al cărei cult era larg răspândit în insulă, aceasta fiind,
probabil, cea mai adorată divinitate feminină. În faţa zeiţei se aflau câteva
figuri umane, reprezentând, probabil, adoratorii acesteia, majoritatea
dintre ele fiind figurine masculine din bronz.
Una din cele mai reuşite sculpturi din această perioadă este motivul
acrobatului de pe o oglindă de la Cnossos, un fragment dintr-o compoziţie
chryselefantină, care cuprindea şi figura taurului, actualmente pierdută.
Dibăcia acrobatului, tensiunea mişcării este degajată de reprezentarea
uşor alungită a corpului, gata de săritură.

144
 d. Ceramica
Formele şi decorul vaselor de ceramică se caracterizează prin
aceeaşi fineţe şi rafinament, specifice artei cretane. De la începutul
apariţiei ei (pe la finele mln. III î. H.), producţia ceramică şi, în special,
decorul acesteia devin una din formele cele mai interesante de exprimare
a spiritului minoic. Craterul cu flori de cactus aplicate, descoperit la
Phaistos sau Vasul cu caracatiţă de la Gornia sunt doar două din
multiplele exemple de vase de tip Camares (ceramică foarte fină, cu
pereţii subţiri, ca de coajă de ou), care oferă dovada unor soluţii originale
atât pentru forma recipientelor, cât şi pentru decor. Subiectele sunt
inspirate din lumea vegetală terestră (palmieri, flori, printre care nuferi) şi
cea maritimă (delfini, caracatiţe, moluşte, alge), dar nu lipsesc nici
motivele antropologice. Pe un bol de la Phaistos apare o primă imagine a
unei scene de cult – un dans ritualic în jurul unei zeiţe cu şerpi. Treptat,
stilul realist cedează locul unei tendinţe de stilizare a decorului, cunoscut
ca „stilul palatelor”. Inspirate din aceleaşi surse, în special lumea
vegetală, motivele decorative îşi pierd naturaleţea, fiind supuse unei
stilizări accentuate. Reprezentative în acest sens sunt amforele cu
înălţimea de până la 2 m, destinate păstrării uleiului de măsline şi a
vinului. Întreaga suprafaţă a acestora a fost acoperită cu benzi decorative
orizontale, compuse din motive geometrice, cum ar fi spiralele, şi motive
vegetale, mult schematizate.
e. Arta metalelor
Gustul estetic al cretanilor s-a făcut remarcat şi în cazul bijuteriilor,
al pieselor de decor sau al celor de cult din metal (aur, argint, bronz), aşa
cum s-a putut remarca, îndeosebi, în cadrul descoperirilor din necropolele
regale ale palatelor din Creta. În muzeul din Iraklion se păstrează
pandantive din aur de forma unor albine, frunze şi flori, toate provenind
din necropola de la Chryssolakkos, lângă Mallia. Fineţea execuţiei în
filigran vorbeşte despre înalta specializare a meşterilor aurari, capabili să
reprezinte la fel de bine naturalismul subiectelor tratate sau să recurgă la
schematizarea lor.
f. Arta pietrei
Cele mai cunoscute piese sculptate în piatră sunt: rhyton-ul din
cristal de stâncă decorat cu aur de la Zakros, rhyton-ul din steatită neagră
145
în formă de cap de taur, cu ochii din cristal de stâncă şi jasp şi coarnele
din lemn placat cu aur, de la Cnossos. Pe un pahar din steatită verzuie de
la Haghia Triada apare un tânăr prinţ, ce ţine în mână o prăjină.
O altă categorie de piese o reprezintă vasele de piatră cu scene
sculptate. Decorul în relief cuprinde grupuri de secerători, soldaţi, care ar
putea fi încadrate unor scene de cult. Foarte interesante sunt ştampilele de
vase de diverse forme, descoperite într-un depozit de la Zakros, care
cuprind un şir de motive fantastice (grifoni înaripaţi, demoni cu cap de
capră, femei cu cioc de pasăre).
II. Arta miceniană
În raport cu lumea cretană, semnalăm câteva deosebiri majore, în
ceea ce priveşte organizarea spaţiului urban, arhitectura civilă sau cea
funerară. În lumea miceniană, graţie caracterului ei războinic, acropola se
identifică cu cetatea, fiind încercuită cu ziduri puternice numite ziduri
ciclopice. În interiorul acestora apare un alt zid circular, care delimita, de
data aceasta, spaţiul afectat megaronului – palatului, aşa cum se poate
observa la Tyrhint. S-au descoperit şi ruinele palatelor de la Micene şi
Pylos, care reprezintă o construcţie dreptunghiulară, formată din două
încăperi: pronaosul şi megaronul propriu-zis (o sală de ceremonii, în
mijlocul căreia se afla focul sacru).
În ceea ce priveşte arhitectura funerară, micenienilor le este
caracteristic mormântul cu tholos (ex: Tezaurul lui Atreu, cel al
Clitemnestrei), reprezentat printr-o construcţie circulară cu boltă falsă, de
formă conică, care avea alăturat o altă încăpere – camera funerară
propriu-zisă, unde s-au descoperit binecunoscutele tezaure de aur, ce
cuprindeau vase de ofrandă, arme şi, nu în ultimul rând, măştile de aur.
Legătura dintre lumea pământeană şi cea de dincolo de mormânt era
făcută de un dromos – coridor cu ziduri şi acoperiş în două ape (Poarta
leilor). Micenienii au dezvoltat sculptura în piatră şi fildeş. De la minoici
preiau arta picturii, dar subiectele tratate se deosebesc radical de cele ale
civilizaţiei minoice, fiind predominante scenele circumscrise tematicii
războinice.

146
 III. Grecia veacurilor întunecate (1025 – sec.VIII î. H.)
a. Arta ceramicii
Invazia dorienilor dinspre nord de la sfârşitul mileniului II î. H. a
contribuit la treptata transformare a civilizaţiei miceniene, aruncând
Grecia într-o perioadă obscură a existenţei sale, numită Grecia veacurilor
întunecate, caracterizată prin restrângerea vieţii economice şi sistarea
legăturilor comerciale. În consecinţă, asistăm la un proces de schimbare a
stilurilor, în principal, în domeniul ceramicii. Astfel, ceramica reprezintă
cea mai importantă sursă arheologică de cunoaştere a acestei perioade,
fiind bine atestată atât în aşezări, cât şi în necropole. Se evidenţiază mai
multe centre ceramice, printre care Atena joacă rolul principal,
impunându-se printr-o manieră deosebită de decor.
Caracteristica fundamentală a ceramicii din această perioadă o
constituie simplitatea decorului, care constă din elemente simple, liniuţe
oblice, cercuri, semicercuri, romburi, pătrate, „tablă de şah”, cruci de diferite
forme, triunghiuri, meandre ordonate în una sau mai multe benzi orizontale,
care au şi inspirat denumirea de stil geometric (sec. IX –VIII î.H.).
În evoluţia acestuia se pot distinge 3 faze: a) perioada „veche” sau
„severă” (sec.X-IX î. H.), b) geometricul mijlociu (I jum. sec. VIII î. H.)
şi c) geometricul tardiv sau recent (II jum. a sec. VIII î. H.).
Spre deosebire de arta creto-miceniană, arta geometrică reprezintă
un regres în ceea ce priveşte reproducerea fidelă a formelor naturale, însă
ea reflectă o viziune net distinctă asupra actului artistic. Îmbinarea
elementelor decorative tinde să creeze o armonie internă sobră, raportată
la suprafaţa şi conturul vasului. Repertoriul formelor ceramice este
funcţional şi echilibrat: amfore cu toarte orizontale sau verticale,
oenochoe, urcioare cu toartă, cratere pentru amestecul vinului, cupe, vase
miniaturale pentru parfumuri.
Geometricul mijlociu este caracterizat de prima reapariţie a
figurii umane în arta greacă. Impresionează, de asemenea, şi noul tip de
vase, care prin dimensiunea şi funcţia lor conferă ceramicii o alură
monumentală. Cercetările arheologice din necropolele de la Dipylon
(poarta dublă) sau Kerameikos din Atena au scos la iveală un şir de vase
(cratere, amfore, hydrii) cu decor figurativ. Acestea aveau dimensiuni
impresionante – cca 1.55 m şi erau plasate pe mormânt în calitate de
monument funerar, fiind folosite şi în cadrul ritualurilor de comemorare a
147
defunctului. Întreaga suprafaţă a vaselor era acoperită cu registre
orizontale, având ca temă centrală scene funerare, care cuprind
momentele-cheie ale ceremoniei mortuare, de la deplângerea defunctului
de către rude la însoţirea acestuia spre mormânt, cortegiul fiind urmat de
bogate care funerare. Deşi figurile sunt mult schematizate, imaginea nu
este lipsită de profunzime. Personajele umane au corpurile reprezentate în
formă de triunghiuri cu vârful în jos, iar picioarele, mâinile şi gâtul sunt
reprezentate prin linii drepte. Capul este oval sau rotund, cu nasul
proeminent. Se respectă legea „profilului absolut”, când mâinile,
picioarele şi capul sunt luate din profil, iar toracele şi ochii – din faţă.
Pentru a sugera numărul animalelor ce se vrea a fi reprezentat, artistul
recurge la dublarea liniilor de contur, exploatând, astfel, într-o formă
naivă principiul profunzimii. Din teamă faţă de „spaţiu gol” sau din
motive ce răspundeau unor principii estetice, meşterul a umplut cu decor
orice spaţiu liber. Astfel întreaga suprafaţă a vasului se prezintă ca o
ţesătură, în care benzile figurative alternează cu cele geometrice
În cea de-a treia fază a stilului geometric, cunoscută şi prin
termenul de stil protoattic, asistăm la o diversificare a motivelor
decorative, care nu se limitează numai la tematica funerară, fiind, uneori,
de inspiraţie mitologică. Drept exemplu ne este oferit vasul ce reprezintă
lupta dintre un grec şi un centaur. Cu toate că acţiunea este sacrificată în
favoarea stilizării, integritatea scenei este asigurată de armonia liniilor şi a
volumelor. În afară de scenele mitologice, pe vasele ceramice din a doua
jumătate a secolului VIII î. H. apar şi alte motive decorative, cum ar fi
scenele de vânătoare sau cursele de care.
b. Plastica
Ca şi în cazul decorului de pe vasele ceramice, reprezentările
plastice urmează principiile esteticii geometrice. Sunt cunoscute câteva
categorii de piese, printre care remarcăm personajul feminin cu o tiară pe
cap, prevăzută cu coarne şi braţele ridicate în atitudine de rugă, imagini
de bărbaţi aruncând lancea (descoperirile de la Delfi şi Olimpia),
reprezentări de animale (tauri, berbeci, cai), numărul acestora crescând
considerabil în a doua jum. a sec. VIII î. H. Astfel, unele vase sunt
împodobite cu figurine de cai, montate pe torţi sau servind în calitate de
apucător pe mânerul vasului; apar un şir de piese din ceramică pictate şi
statuete din bronz. Este interesant de remarcat apariţia unor compoziţii ce
148
cuprind două sau trei personaje (ex.: omul şi centaurul, reprezentaţi faţă-n
faţă; grupul unei iepe cu mânzul ei). Aceleaşi principii de simplitate,
armonie severă, echilibru interior caracterizează şi reprezentările plastice.
În cazul figurinelor de animale sunt subliniate articulaţiile, uneori se
recurge şi la un decor sumar incizat. În ceea ce priveşte plastica din bronz,
aceasta este prezentată de bărbaţi. Figurine feminine din bronz se cunosc
în sanctuarul de la Olimpia, atitudinea lor (goale, cu mâinile înlănţuite)
exprimând săvârşirea unui ritual. În acest context R.Ginouves presupune
şi existenţa unor statui mai mari, care ar fi reprezentat divinitatea (acele
xoana despre care tradiţia a păstrat mărturie), la început aniconice, iar mai
târziu luând chip antropomorf.
Imaginea templelor din această perioadă este sugerată de câteva
modele miniaturale, care par să imite forma megaronului – sala centrală
dreptunghiulară a palatelor miceniene.
c. Arhitectura
Tabloul general al vieţii cotidiene din perioada secolelor obscure
este reflectat de modestia tipurilor de construcţii şi de lipsa unor modele
arhitecturale, caracteristice perioadei anterioare. Invazia doriană a pus
capăt unei tradiţii arhitecturale somptuoase, marcată de câteva tipuri
definitorii pentru societatea miceniană (palate cu megaron, construcţii
funerare de tip tolos). În timp se remarcă tendinţa de renaştere a planului
megaronului, pe care o regăsim în arhitectura templelor şi a „tezaurelor”.
Care a fost factorul decisiv în reînnoirea tradiţiei arhitecturale miceniene
rămâne încă o problemă nerezolvată. Unii cercetători împărtăşesc ideea
unor impulsuri externe, alţii înclină spre evidenţierea rolului tradiţiei
locale.
Forma dominantă a arhitecturii religioase o constituie construcţia
dreptunghiulară care reprezenta lăcaşul unei divinităţi. S-au făcut prea
puţine cercetări pentru această epocă (săpăturile de la Thermos, Etolia şi
cele din templul lui Apolo din Eretria), dar se pare că aceste edificii
reprezintă prototipul templului grecesc din secolele următoare. Spaţiul
consacrat cinstirii zeului întrunea două structuri: casa divinităţii, de
proporţii modeste, unde se păstra statuia din lemn sau piatră a acesteia şi
unde avea acces doar personalul de cult şi spaţiul amenajat în aer liber,
unde se desfăşurau ceremoniile ritualice (libaţii, sacrificii), la care
participa toată comunitatea. La Termos aşa-zisul templu al lui Apolo este
149
cunoscut cu numele de „megaronul B”, care se suprapune pe o
construcţie anterioară, în formă de potcoavă, numită „megaron A”. Deşi
în linii mari se păstrează acelaşi plan al construcţiei, pereţii „megaronului
B” sunt aproape rectilinii, iar în jurul lor arheologii au descoperit dale din
piatră care reprezintă baze de coloane. E vorba de un peristasis, care
înconjura templul.

IV. Arta secolului VII î.H. Caracteristicile generale

Secolul VII este marcat de un fenomen ce a revoluţionat lumea
greacă prin deschiderea pe care a oferit-o acesteia în toate sferele vieţii
materiale şi spirituale: marea colonizare. Fiind determinată de un şir de
cauze atât economice, politice, cât şi demografice, colonizarea s-a
constituit într-un fenomen organizat de „expatriere” în grupuri a grecilor,
care, prin întemeierea oraşelor – colonii, se „conectează” la pulsul noilor
pieţe de desfacere. Cerinţele mereu crescânde atât faţă de bunurile de
consum, cât şi pentru producţia artistică au impulsionat apariţia unor noi
forme de creaţie, spărgând tiparele consacrate. Interferenţele artistice din
această perioadă sunt caracterizate de un proces de orientalizare a artei,
ilustrată cel mai bine de producţia de ceramică şi artele minore.
Intensitatea acestui fenomen nu a fost uniformă în cazul tuturor centrelor
de producţie, aşa cum ne-o demonstrează particularităţile decorului din
diferite centre meşteşugăresti. Graţie poziţiei geografice, Corintul este cel
mai „expus” influenţelor orientale, nemaivorbind de litoralul Asiei Mici,
Ciclade, spre deosebire de alte regiuni (Atica)
Orientalitalizarea a fost determinată de preluarea unor tehnici de
prelucrare a metalelor şi a fildeşului şi a unei iconografii semi-fantastice
(motivul grifonului, a sfinxului, a sirenei ş.a.) – semi-naturaliste (flori de
lotus, palmete, rozete ş.a), preluate creativ de artizanii greci, care au reuşit
să creeze compoziţii originale, proprii universului lor mitologic.
a. Ceramica
Ceramica protocorinthică este una de mare seducţie, cum apreciază
R.Ginouves. Se constată proliferarea unor forme de vas derivate din cea a
unui vas mic, cu gâtul foarte îngust – aryballos, folosit în păstrarea şi
transportatrea uleiului parfumat, atât de apreciat de tinerii atleţi. Se
ajunge, în final, la tipul globular, care era cel mai comod de ţinut în mână.

150
Se întâlnesc de asemenea oenochoe, skyphoi, pixide, cea mai mare parte a
producţiei fiind orientată spre export, în special, în Etruria. Majoritatea
vaselor sunt de talie mică şi mijlocie, obligând la un decor miniatural,
care sporeşte şi mai mult strălucirea artei corintiene. Artizanii corintieni
sunt primii care realizează desenul cu figuri negre. O deosebită atenţie se
acordă detaliilor musculaturii, ale celor de vestimentaţie, care sunt
incizate pe suprafaţa acoperită cu firnis înainte de ardere, astfel apar mai
deschise la culoare. Se remarcă predilecţia pentru precizia desenului, iar
retuşurile sunt făcute cu culorile alb şi roşu. Vitalitatea scenelor este
sugerată atât de dinamica sobră a personajelor umane şi a animalelor, cât
şi de galbenul-cald al carnaţiei (ex.: vasul-urcior Chigi, descoperit în
Etruria (Roma, vila Giulia). Este un moment de vârf al ceramicii
corintiene, care, însă, este urmat de o decădere marcată de stereotipul
scenelor cu animale (ex. sfinxi în atitudine heraldică, lei, pantere, tauri),
determinată, probabil, de „industrializarea” producţiei (producţie de
serie).
Paralel cu ceramica corintiană se răspândeşte şi cea attică, care,
însă, a fost foarte puţin influenţată de arta orientală. Stilul protoattic se
prezintă ca o evoluţie firească a geometricului târziu, atât în ceea ce
priveşte formele ceramice, cât şi decorul. Dispar vasele mari funerare
(vezi descoperirile de la Dipylon), iar în morminte apar forme elegante
mai mici de tip loutrophore cu mai multe derivate (loutrophore –amfore,
cu gâtul înalt şi două toarte verticale) care conţineau libaţia oferită
defunctului. Forma vaselor vorbeşte despre funcţionalitatea acestora în
viaţa de zi cu zi: cratere pentru amestecul vinului, hydria – pentru
transportul şi păstrarea apei. Nu se atestă schimbări majore în ceea ce
priveşte stilul decorului, care se caracterizează, în continuare, prin
sobrietate şi prin adaptarea perfectă a decorului la forma vaselor. Dar
intervin elemente noi, legate atât de motivul iconografic evocat, cât şi de
modul de stilizare a figurilor, care este mai puţin aspru.
O capodoperă a stilului protoattic îl constituie loutroforul de la
Luvru CA 2985. Astfel scenele funerare dispar, fiind înlocuite de alte
motive figurative, cum ar fi corul (dansatori?) de bărbaţi şi femei, susţinut
de un flautist (registru mijlociu), defilarea carelor (registrul inferior) şi
registrul superior cu cei doi sfinxi, care fac parte din repertoriul oriental.
Spaţiul dintre acestea este umplut cu frize pur decorative, compuse din
elemente vegetale şi geometrice. Figurile umane au pielea acoperită cu o
151
pastă albă, care contrastează puternic cu suprafaţa roşie – pământie a
vasului, generând stilul numit de englezi „Black and White”.
În a doua jumătate a secolului VII î.H. apare şi se dezvoltă „stilul cu
figuri negre”, care înlocuieşte concepţia şi tehnica liniară de reprezentare
a figurii umane, eliberându-se de geometrismul rigid. Reprezentările sunt
mai aproape de realitate, iar elementele decorative de umplutură sunt
plasate într-o lumină mai discretă. Se observă influenţa Corintului în
adoptarea unor tehnici, cum ar fi folosirea retuşului, a inciziilor sau a unor
elemente decorative (ex. rozete din puncte). Sunt abordate teme de
inspiraţie mitologică (ex. lupta dintre Herakles şi centaurul Nessos de pe
o amforă, în Muzeul Naţional din Atena, Perseu urmărit de Gorgone pe o
amforă de la Eleusis).
În afară de Corint şi Atena, pictura ceramică orientalizată cunoaşte
o evoluţie interesantă în centrele de producţie ioniene (Rodos, Samos),
printre care Miletul are un rol remarcabil.
b. Plastica. Sculptura statuară
Umanizarea artei ceramice, prin abordarea tot mai frecventă în
decor a personajelor umane, a determinat evoluţia spectaculoasă a
principiilor de reprezentare ale acestora, bazate pe un studiu tot mai
aprofundat al anatomiei umane şi nu numai. Inepuizabilul tezaur
mitologic grecesc oferea spre a fi ilustrate un şir de motive care
cuprindeau deopotrivă oameni, zei, animale, păsări, creaturi hibride.
Aceste noi preocupări îşi găsesc o reflectare în primele apariţii
sculpturale, inspirate, după cum se pare, de pe modele orientale. În acest
sens Creta a jucat rolul predominant în preluarea şi transmiterea
influenţelor orientale. Apariţia unei serii de figurine din lut la Gortyna,
care se detaşează categoric de tradiţia geometrică, reprezintă imagini de
femei cu pieptănătură înaltă, îmbracate în rochie ajustată, cu mâinile de-a
lungul corpului. Un alt exemplu îl conferă reprezentările în basorelief de
pe o friză din templul Prinias: personaje masculine dinamice, dar
minuscule sunt asociate unor animale imense, maiestoase (cai).
c. Arhitectura
Secolul VII î. H. marchează începutul unei tradiţii arhitecturale în
piatră, care începe să fie folosită din plin la construcţia edificiilor publice
începând cu palate, temple, teatre şi terminând cu hale comerciale, băi
152
publice sau grajduri. Cel mai reprezentativ edificiu pentru Grecia antică
devine templul din piatră, care întruneşte atât principiile religioase, cât şi
interesele economice şi politice ale comunităţii respective. Spre sfârşitul
sec. VII î. H. se cristalizează caracteristicile majore ale templului grecesc
clasic: planul dreptunghiular + cele trei părţi constitutive: fundament,
coloane şi acoperiş.
Cele mai vechi construcţii religioase din această perioadă s-au
descoperit la Prinias (templul A), Thermos (clădirea C), Olimpia (templul
Herei). O dată cu îmbogăţirea cetăţilor şi, respectiv, a sanctuarelor,
elementele din lemn şi teracotă sunt înlocuite cu cele din piatră.

V. Arta arhaică din sec. VI î.H.

a. Tradiţia urbană
Schimbările din viaţa politică a cetăţilor greceşti din secolul VI î. H.
marchează începutul unei noi etape în dezvoltarea artei, care se află de
acum încolo, până la impunerea unor regimuri politice democratice, sub
oblăduirea tiranului. Chemat să asigure echilibrul social şi politic în
cetate, acesta este iniţiatorul unor ample proiecte edilitare, care urmăresc
linia unei ordonanţe şi funcţionalităţi urbanistice (principiul hippodamic,
cu ordonarea paralelă şi perpendiculară a străzilor). Astfel, viaţa cetăţii
gravitează între două poluri: acropola şi agora.
Acropola reprezintă o cetăţuie amplasată în punctul cel mai înalt al
oraşului. În afară de protecţia pe care o acorda, în caz de primejdie,
orăşenilor şi locuitorilor din împrejurimi, acropola concentra cele mai
semnificative edificii şi monumente de cult, în special templele
consacrate divinităţilor poliade sau altor zei. Dacă acropola era un spaţiu
oarecum rezervat ceremoniilor religioase, agora reprezenta mecanismul
ce punea în mişcare întreaga viaţă a cetăţii. Aceasta se prezenta sub forma
unei pieţe publice, de formă patrulateră, de-a lungul căreia se înşirau
„halele” comerciale, templele divinităţilor cu funcţii economice, sediile
instituţiilor judecătoreşti, monumente comemorative sau statui ale eroilor
cetăţii. Aici se întruneau cetăţenii în şedinţe, actele adoptate (decretele)
fiind gravate pe o piatră şi plasate lângă zidurile templelor.
În afară de cele două elemente obligatorii structurii urbane,
acropola şi agora, oraşul grecesc cuprindea şi alte ansambluri
arhitecturale de un funcţionalism aparte, a căror edificare presupunea
153
adaptarea perfectă la anumite forme de relief. Este vorba de teatrul antic
şi stadionul.
b. Arhitectura
Pentru arta arhitecturală a acestei perioade templul este elementul
cel mai reprezentativ. Sincretizarea şi generalizarea principiilor de
construcţie ale acestuia (plan dreptunghiular, fundamentul, coloanele şi
acoperişul), nu înseamnă neapărat proliferarea unor forme identice.
Elementul de noutate îl constituie elaborarea celor două ordine
arhitectonice, doric şi ionian care, deşi folosesc, în mare, aceleaşi
elemente, conferă o particularitate deosebită construcţiei. Ordinul doric –
sobru, maiestuos, este preferat mai mult în Grecia continentală, Sicilia şi
Magna Grecia, pe când cel ionic – suplu, elegant, ornamental – în
insulele egeene şi pe coasta de est a Mediteranei.
În cazul templelor dorice sunt omise unele detalii arhitecturale (de
exemplu, coloana nu este prevăzută cu bază, fiind compusă doar din fus şi
capitel şi se sprijină direct pe stilobat [platformă de piatră]). Pentru a
degaja din greutatea antablamentului (o friză, pe care alternează
metopele, acoperite cu bazoreliefuri şi triglifele) şi respectiv a
acoperişului, coloana avea formă uşor tronconică, cu suprafaţa canelată.
Capitelul e simplu şi are în partea superioară un abac (dală de piatră pe
care se sprijină arhitrava). În tradiţia ordinului doric se înscrie Heraionul
din Samos, reconstruit de către Polycrates, templul lui Apolo de la
Ortygia, Olimpionul (Siracusa), templul Herei de la Olimpia, „Basilica”
din Paestum (Italia), templul C de pe acropola de la Selinus, templul lui
Apolo din Corint, vechiul templu al Atenei, „Tezaurul” atenienilor şi
„Tezaurul” celor din Siciona (Pelopones) de la Delfi.
Stilul ionic se particularizează printr-o căutare de elemente şi forme
decorative. Supleţea coloanei era conferită de un număr mai mare de
caneluri; aceasta se înălţa pe o bază din discuri suprapuse şi susţinea în
partea superioară un capitel, format din câte două volute simetrice,
orientate în jos, peste care se suprapune abacul împodobit cu ove. Spre
deosebire de templul doric, friza se desfăşoară pe întreg perimetrul
construcţiei, fără a fi divizată în metope şi triglife. Sunt folosite din plin
elemente sculpturale decorative (perle, ove, palmete, flori de lotus), care
vin să sublinieze sau să pună în valoare anumite părţi ale construcţiei.
Printre cele mai cunoscute edificii care aparţin acestui ordin se numără
154
templul Artemidei de la Efes, templele 4 şi 5 consacrate Herei din Samos
sau „Tezaurul” celor din insula Siphnos la Delfi (loc unde se păstrau
darurile pentru Apolo).
Mai trebuie concretizate câteva lucruri în legătură cu arhitectura
templului grecesc. Structura lor cuprindea două sau mai multe încăperi
dispuse axial: pronaos, naos, unde era expusă statuia divinităţii şi
opysthodomos (partea din spate). În ceea ce priveşte coloanele, acestea
erau ordonate fie pe o singură latură (cea mică, pe unde era şi intrarea în
templu), fie pe două laturi sau de jur – împrejur. Grecii au desemnat cu
termeni separaţi fiecare model (prostil, amfiprostil, peripter).
Dimensiunile templului se aflau într-o relaţie de echilibru aproape
perfectă cu numărul şi înălţimea coloanelor. În calitate de material de
construcţie se folosea, în special, marmura, din care se realiza şi placajul
pereţilor.
c. Arta reliefului răspunde în primul rând necesităţilor de decorare
a templului şi pune în evidenţă însăşi logica construcţiei: friza cu
compoziţii decorative ample (altorelieful, cu figurile puternic reliefate)
împodobeşte ca o cunună edificiul, oferind spectacolul unui subiect
mitologic, ce se desfăşoară pe întreaga ei suprafaţă, cum e în cazul
templelor ionice sau pe un şir de metope, cum e în cazul templelor dorice
(ex.: monumentul doric de la Delfi, ridicat către anul 570 î. H., cuprinde
câteva scheme mitologice, printre care Vânătoarea mistreţului din
Calydon, Debarcarea argonauţilor). La acestea se mai adaugă şi
grupurile statuare de pe frontoane (ex.: compoziţia heraldică a Gorgonei
alergând de pe templul lui Artemis din Palaepolis (insula Corfu), flancată
de două pantere culcate, care a fost inspirată de motivul „stăpânei
animalelor” din arta orientală; motivul Gigantomahiei (lupta dintre zei şi
giganţi). Din Acropola ateniană o serie de fragmente de frontoane din
calcar, care întregesc câteva scene decorative, unele de inspiraţie
mitologică: doi lei devorează un taur, lupta dintre Herakles şi Tryton.
d. În arta statuară tipurile dominante sunt kouros (tânăr nud) şi
kore (tânără înveşmântată), care întruchipau idealul grec în ceea ce
priveşte virilitatea şi frumuseţea, iar reprezentarea acestora a preocupat
mai multe generaţii de artişti. Producţia artistică din secolul VI î. H. este
asigurată de câteva centre de creaţie, care se identifică în adevărate şcoli
de sculptură, cum ar fi cel din Argolida, din partea de nord-est a
155
Peloponesului. De aici vin şi statuile nude ale celor doi fraţi Kleobis şi
Biton, semnate de sculptorul Polimedes, dăruite sanctuarului de la Delfi.
Asistăm la o transpunere în plastică a concepţiei stilului doric, marcat de
forţă şi stăpânire de sine.
O noutate în arta sculpturală o constituie turnarea în bronz a
statuilor în atelierele din Samos, practică generalizată în scurt timp în
toată partea de nord a Peloponesului.
O viziune net diferită transpare dintr-o altă operă celebră a timpului
– Curosului de la Tenea (localitate de lângă Corint, cunoscută după
piesele din bronz), care oferă un amestec de robusteţe şi fineţe, exprimat
printr-un şir de particularităţi: surâsul de pe chip, eleganţa membrelor,
muşchi puternici ş.a.
În ceea ce priveşte tradiţia ionică, aceasta se particularizează prin
forme mai greoaie, îmbrăcate în veşminte, care lasă ascunse, în mare
parte, formele corpului (ex.: statuia Herei din Samos, Luvru). Situaţia se
schimbă mult în cazul unui grup familial compus din 5 personaje, semnat
de Geneleos, unde apar elemente de naturalism.
În ceea ce priveşte imaginile feminine, kore, acestea oferă
prototipul coloanelor-cariatide (ex.: cariatidele care susţin arhitrava
„Tezaurului” celor de pe insula Siphnos la Delfi). Ţinuta lor este mai
degajată, chiar cochetă; trupul, înveşmântat în chiton, sugerează o coloană
perfectă. Drept prototip au servit acele tinere fete, slujitoare ale
divinităţii, care purtau de grijă templului, cum a fost şi în cazul templului
zeiţei Atena de pe Agora ateniană.
e. Arta ceramică
Pentru această perioadă deosebim câteva curente stilistice în
decorul ceramicii, printre care stilul figurilor negre promovat de Atena şi
ornamentul policrom corinthian. Pentru a crea un contrast de culoare între
fond şi imagine, meşterii olari aplicau pe suprafaţa vasului o pastă
colorată, cu nuanţe ce variau de la un centru ceramic la altul (de ex.:
roşietică, pentru Atena, portocaliu, pentru Corint). Desenul este creat prin
incizii, iar pentru a pune în valoare figurile, contururile acestora sunt
retuşate cu pastă albă.
În linii mari, ceramica cu figuri negre adoptă un ritm de desfăşurare
alert, axat pe motive compoziţionale mai puţin sobre, atât prin tematică
(ex.: dansuri, banchete, jocuri), cât şi prin atitudinea personajelor. Un
156
prim exemplu în acest sens îl reprezintă craterul de tip dinos (vas fără
picior, ce se aşeza pe un suport) de la Luvru, care cuprinde motivul
decapitării Meduzei de către Perseu, ce se desfăşoară sub privirile lui
Hermes şi ale Atenei. Pe un alt vas s-a păstrat imaginea cursei cu
cvadrige, care a însoţit funeraliile lui Patrocle, aşa cum sunt descrise în
poemele homerice. Este interesant de menţionat apariţia unei inscripţii cu
numele pictorului – Sofilos, fapt ce demonstrează apariţia conştiinţei
artistice. Celebrul vas de la Florenţa – Vasul Francois (numit aşa după
numele celui care l-a descoperit), semnat de meşterul olar Ergotimos şi de
pictorul Citias, excelează prin exuberanţa compoziţională a motivelor
abordate, care se încadrează unor cicluri epico-mitologice (Vânătoarea
mistreţului din Calydon, Războiul troian, Întoarcerea lui Teseu, Nunta lui
Peleu cu Thetis, Lupta pigmeilor împotriva cocorilor ş.a) şi prin rigoarea
desenului.
În ceea ce priveşte ceramica corintică, aceasta se află în concurenţă
directă pe piaţă cu cea attică. Sunt abordate practic aceleaşi teme
mitologice, cărora meşterii corintieni încearcă să le confere o alură vie,
bogat colorată. Legile pieţei au determinat predilecţia pentru producţia
vaselor mici pentru uleiuri parfumate. Creşte interesul pentru
reprezentările umane, care conduce la umanizarea motivelor (de exemplu,
curse de cai sau scena banchetului pe un crater de la Vatican; aspecte de
la ceremoniile organizate în cinstea lui Dionysios, care se desfăşoară în
special pe vase mari, de tipul craterelor „cu colonete”). Cu toate acestea,
în condiţiile unei concurenţe acerbe cu vasele attice, producţia corintică
scade mult, până ajunge să dispară la mijlocul sec. VI î. H.
Puţin după începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului VI î. H. se
va produce o schimbare revoluţionară în tehnica decorului, care deschide
noi perspective în tratarea cât mai naturistă a figurilor, în special a
fizionomiei, a configuraţiei musculare, a pliurilor, a corpurilor prezentate
în racursiu. Este vorba de stilul cu figuri roşii, care, pe un fon negru,
păstrează culoarea argilei pentru imagini. Se diversifică mult tematica,
care iese, uneori, din cadrul strict mitologic, axându-se pe scene din viaţa
de zi cu zi (femei la fântână, toaleta efebilor ş.a.)
VI. Arta în perioada clasică (sec. V–IV î. H.) marchează perioada
de vârf a artei greceşti, care se subdivizează în două etape: secolul lui

157
Pericle (480-420 î.H.), supranumit şi secolul de aur şi secolul al IV î. H.
sau secolul marii triade (Praxiteles, Scopas, Lisip, 420-330 î. H.)
Pe parcursul a circa 50 de ani, care s-au scurs între sfârşitul
perioadei arhaice (525 î. H.) şi începutul celei clasice (480 î. H.), în
Grecia se dezvoltă stilul sever sau preclasic, care este o proiecţie a
evenimentelor timpului. Criza politică, care a dus la căderea Pisistrazilor,
frământările sociale din Atena, până la alegerea lui Clistene, reformele
democratice ale acestuia, invazia persană şi războaiele greco-persane,
cucerirea Atenei (a. 480 î. H.), însoţită de profanarea şi distrugerea
templelor de pe Acropole – sunt explicaţiile pentru apariţia acelui stil de
austeritate, care a însemnat, totodată, naşterea unei viziuni noi în filozofia
artei, a idealurilor acesteia. În pofida evenimentelor politice nefaste
pentru destinul lumii greceşti, artele plasice înregistrează forme
interesante. Totodată, are loc procesul de unificare a artei, aşa cum o vom
putea urmări în epoca clasică.
a. Arhitectura
Primele manifestări ale stilului preclasic apar în domeniul
arhitectural, unde se desăvârşesc formele templului doric. Se
reconstruieşte Heraionul din Samos de către Policrates; mai târziu, spre
sfârşitul secolului VI – începutul sec. V î.H. are loc restaurarea templului
Atenei şi celui al lui Zeus pe Acropola ateniană. Efortul atenienilor se
concentrează şi pentru îmbogăţirea sanctuarului lui Apolo de la Delfi,
unde se va ridica un portic cu 8 coloane ionice, ce adăpostea prada de
război dedicată zeului. Iar după bătălia de la Maraton, grecii vor înălţa, pe
un loc de prestigiu, „Tezaurul” atenian într-o frumoasă tradiţie dorică: o
cellă simplă precedată de pronaos cu 2 coloane în antis, iar între naos şi
opistodom se afla încă o încăpere – adyton, unde se consulta oracolul.
Decorul îl constituie ansamblul metopelor sculptate, care reprezintă scene
din lupta dintre greci şi amazoane (aluzie a luptei dintre „barbarie” şi
civilizaţie, aşa cum au fost concepute de greci războaiele cu perşii) şi
faptele de vitejie ale lui Herakles şi Tezeu. Mai târziu, pe un postament
lung din stânga intrării, vor amplasa 16 statui de zei şi eroi, printre care şi
pe cea a lui Miltiadate.
Dimensiunile uriaşe ale unor edificii, cum ar fi templul dedicat lui
Zeus Olimpianul din Agrigente, Sicilia, au determinat elaborarea unor
soluţii arhitecturale noi privind susţinerea antablamentului, care depăşea
158
posibilităţile coloanelor. Astfel cele 7 coloane ale faţadelor şi 14 ale
laturilor lungi au fost unite printr-un perete-ecran, devenind semicoloane.
La jumătatea intervalului dintre semicoloane, în partea superioară a
pereţilor, au fost ataşate figuri enorme de giganţi, care susţineau cu capul
şi cu braţele arhitrava; de aici şi numele de „Templul Giganţilor”. Şi în
interior, coloanele care delimitau naosul au fost unite printr-un perete-
ecran. În structura coloanei se atestă prezenţa unei baze, element străin
stilului doric, care reflectă o influenţă a stilului ionic, determinată de valul
de populaţie care a invadat Grecia continentală şi coloniile ei, fugind din
faţa perşilor.
Un alt element de noutate îl constituie ridicarea celei de-a doua
colonade peste antablamentul susţinut de prima colonadă, ce prezenta
naosul, aşa cum se poate vedea în cazul templului dedicat Ahaiei de pe
insula Egina, ridicat între anii 495-485 î. H.
b. Sculptura acestei perioade este deteminată de numărul
impunător de kore şi efebi. Se caută în continuare procedee de animare a
figurii, cum ar fi reprezentarea amplă a pieptănăturii sau a pliurilor în
caneluri ale vestimentaţiei (chiton şi himation), care scot în evidenţă
formele corpului, mişcarea mâinii care ridică uşor marginea hainei, cum
este cazul statuilor femenine. Alteori se încearcă personificarea figurii,
care se particularizează prin anumite trăsături (părul despărţit în două
deasupra frunţii, nasul care continuă linia frunţii, bărbia fermă, aşa cum se
remarcă în cazul korei supranumită Bosumflata, care are şi un
corespondent masculin – Efebul blond). Statuile masculine inspiră o
tensiune a mişcării (Apolo din bronz de la Pireu, kuros-ul lui
Aristodikos). Rigiditatea canoanelor este spartă prin încercarea de
degajare a atitudinei, care anunţă orientarea spre naturalism, cum este
cazul kuros-ul lui Crition sau cel al grupului statuar al Tiranoctonilor
(ucigaşii tiranuluui Hipparh – Harmodios şi Aristogiton), opera lui
Kritias şi Nesiotes.
c. În ceea ce priveşte arta ceramicii, stilul cu figuri roşii cucereşte
vertiginos teren, în defavoarea celui cu figuri negre. Perfecţionarea
tehnicilor de lucru a dus la sintetizarea unor principii generale ale artei
grafice. Noi talente se fac remarcate prin precizia şi eleganţa desenului,
cât şi prin abordarea curajoasă a unor racursiuri, care modifică mult
optica compoziţiei, oferindu-i perspectivă. Este vorba despre autorul
159
anonim al compoziţiei Herakles luptând împotriva Cerberului în prezenţa
Atenei, Eutimides, autorul scenei „înarmării lui Hector, flancat de Priam
şi Hecuba” sau Euphronios, cu „lupta dintre Herakles şi Anteu”. Sunt
elaborate noi forme ceramice: cupă cu picior, stamnos şi pelike.
A. Perioada dintre anii 480 – 420 î. H. corespunde secolului lui
Pericle, a cărui personalitate dă culoare şi strălucire Atenei, ce-şi atribuia
la acea dată rolul de lider al lumii elene. Aşa cum menţiona Tucidide,
Atena devine o „şcoală a Greciei”, prin emulaţia artistică şi cea a gândirii
filosofice, care ating apogeul dezvoltării. Căutarea unor forme noi de
expresie artistică a deschis drumul unor inovaţii în toate genurile de artă,
care au ridicat pe noi culmi puterea spiritului grec. Acumulate în timp şi
mereu îmbunătăţite, acestea s-au constituit în principiile clasice, adică
canonice. În arhitectură acestea privesc raportul dintre părţile componente
ale templului grec – cea mai reprezentativă construcţie religioasă a lumii
antice. Astfel proporţiile unui plan clasic sunt de 2n+1 (numărul
coloanelor de pe latura mare cuprinde dublul numărului celora de pe
latura mică +1), raportul dintre diametrul inferior şi înălţimea coloanei
apropiat de valoarea 4,5.
Printre construcţiile remarcabile ale acestei perioade menţionăm
templul lui Zeus de la Olimpia, însă punctul forte al acestuia rezidă în
ansamblurile sculpturale de pe frontoane şi metope. Sunt abordate
binecunoscute subiecte mitologice (biografia eroică a lui Herakles, cu
cele 12 munci, întrecerea dintre Pelops şi Oinomaos, lupta dintre lapiţi şi
centauri), unele dintre ele fiind reprezentate în maniera stilului arhaic,
axat pe acţiune, altele – focalizate pe crearea unor profiluri psihologice,
care sunt încadrate în unele scene aparent liniştite, dar de o emoţionantă
încărcătură (pregătirea întrecerii dintre Pelops şi Oinomaos sau Herakles
după uciderea leului din Nemeea).
a. Acropola ateniană
Cu toată măreţia templului de la Olimpia, opera inegalabilă a artei
greceşti o reprezintă ansamblul arhitectural al Acropolei ateniene.
Refacerea acesteia, după dezastrul pe care l-au pricinuit perşii, s-a
constituit într-o cauza „naţională” a tuturor grecilor, într-o datorie morală
care a animat cele mai strălucite minţi şi talente. „Blazonul” acestui
centru al civilizaţiei greceşti devine Acropola, a cărei refacere a fost
percepută ca o sarcină de importanţă „naţională”. Pentru acest proiect au
160
fost alocate uriaşe sume financiare (care ulterior au reprezentat capete de
acuzare în procesul intentat lui Fidias şi implicit lui Pericle), iar în
realizarea lui au fost antrenate cele mai strălucite minţi şi valori în materie
de artă (sculptorul Fidias, arhitectul Ictinos). Conotaţia spirituală a
acestui important ansamblu cultural se explică nu numai prin valoarea lui
artistică şi religioasă. El este o proiecţie a spiritului grec, liber şi
independent.
Din punct de vedere funcţional, Acropola a fost structurată pe
câteva repere arhitecturale, care urmau traseul căii procesionale pe colina
sacră a Atenei. Intrarea se făcea pe versantul vestic, prin Propilee (opera
lui Mnesicles, ridicată între anii 437-431 î.H.), care se constituie într-o
construcţie tip colonadă, flancată de două aripi (cea de sud găzduia
Pinacoteca, iar cea de nord, mai restrânsă – arhivele cetăţii). Soluţia
propusă de Mnesicles se încadra perfect în cadrul natural, iar coloanele
(dorice în exterior şi ionice în interior) nu făceau decât să degajeze
spaţiul, lăsând să pătrundă liber lumina. Cele două porticuri de acces
ofereau privitorului deschiderea spre o piaţă, situată între Erehteion şi
Partenon, unde se înălţa statuia uriaşă, de bronz, a zeiţei Atena Promachos
(luptătoare), cu lancea în mână şi scutul la picioare. Dimensiunea statuii
(cca 15m), cât şi strălucirea coifului şi a suliţei o făceau vizibilă de
departe. Trecând de Propilee, procesiunea religioasă se îndrepta spre
Partenon, ocolindu-l dinspre dreapta (intrarea se făcea prin partea de NE),
iar după vizitarea templului se îndrepta spre incinta lui Zeus Polieus, după
care se întorcea la Erehteion. Drumul sacru se abătea uşor spre Casa
Arreforilor, înainte de a ajunge la statuia Atenei, iar de acolo, înapoi, spre
Propilee.
În partea de sud, în imediata apropiere a Propileelor, se ridica o
construcţie cochetă de marmoră, de dimensiuni mici, operă a arhitectului
Calistrates – templul Atenei Nike. Acesta era decorat cu o friză ionică ce
cuprindea scene de luptă între greci şi perşi şi cu o balustradă a victoriilor.
În interior se înălţa statuia zeiţei Nike legându-şi sandaua.
Cea mai desăvârşită construcţie a Antichităţii, care domina şi
încununa, totodată, Acropola era Partenonul. Construcţia va dura 15 ani
(447 – 432 î. H.), răstimp în care s-au căutat şi pus în aplicare cele mai
ingenioase soluţii arhitecturale, menite să ofere spaţiul şi deschiderea
necesară unui vast proiect sculptural, care va împodobi friza şi
frontoanele acestui impunător monument doric. Cu 8 coloane pe latura
161
mică şi 17 pe cea mare, Partenonul avea o lungime de circa 70 m şi
respectiv 31m, fiind ridicat în totalitate din marmură de Pentelic. În cella
se înălţa statuia gigantică a Atenei Partenos, înaltă de cca 10m. La fel de
impunătoare este şi concepţia decorativă, pentru care nu se cunosc
similitudini. Pe lângă elementele caracteristice – friză şi metope –
Partenonul a fost împodobit cu o friză sculptată care se desfăşura, ca o
cunună, pe toate cele patru laturi ale templului. Întreaga compoziţie era
subordonată ideii de glorificare a zeiţei Atena şi a poporului pe care-l
proteja.
O altă construcţie originală o reprezintă Erechteionul, construit
între anii 420 şi 406î. H., în partea de nord a Acropolei. Ridicat în stilul
atico-ionic, templul a pus mari probleme de construcţie din cauza
reliefului nepotrivit, necesitând amenajări suplimentare. Acestui fapt i se
datorează o construcţie atipică, prevăzută cu două faţade (una frontală şi
alta laterală), care unea într-un tot întreg mai multe clădiri, legate de
cultul mai multor divinităţi. În centru se afla templul Atenei Polias, unde
exista şi o încăpere consacrată lui Erechteu, regele legendar al Atenei,
identificat ulterior cu Poseidon. Sub podeaua vestibulului se afla un izvor
cu apă sărată, care a ţâşnit în urma loviturii de trident a lui Poseidon, în
timpul disputei acestuia cu Atena pentru stăpânirea Aticii. Conform
tradiţiei legendare, în subteran, sub cellă, trăia un şarpe care-l personifica
pe un alt rege al Atenei – Erichthonimos, întemeietorul cultului zeiţei
Atena Polias. Ansamblul arhitectural al Erechteionului mai cuprindea şi
sanctuarul lui Creops (primul rege legendar al Atenei) şi al zeiţei
abundenţei – Pandrosa. Tot aici se afla şi unul din simbolurile Aticii –
măslinul sacru, dăruit de zeiţa Atena.
De o eleganţă deosebită este porticul de sud, unde coloanele sunt
înlocuite cu figurile unor tinere fete, care susţin cu capul antablamentul,
inspirate de modelul fecioarelor din cortegiul slujitoarelor zeiţei Atena.
Din aceeaşi perioadă datează şi alte construcţii, atât din Atena
(Hefaistionul (449–444 î.H.), Odeionul (edificiu pentru audiţii muzicale)),
cât şi din alte oraşe (Templul lui Apolo din Phigalia (Arcadia), proiectat
de Ictinos, care este şi autorul Telesterionului de la Eleusis (sala unde se
desfăşurau adunările celor iniţiaţi în mistere).

162
 b. Sculptura. Generaţia lui Fidias
Exponent strălucit al generaţiei epocii de aur a lui Pericle, Fidias si-
a creat opera sub semnul principiului „Omul este măsura tuturor
lucrurilor”. Cele mai impresionante opere ale sale au oferit o valoare nouă
concepţiei privind idealul de civilizaţie al grecilor, care cuprindea
deopotrivă atât frumuseţea morală, cât şi cea fizică (Kalocagatia = kalos
(frumos) + agatos (bun). Cu participarea directă a lui Fidias s-a ridicat
ansamblul arhitectural al Acropolei, conceput astfel încât să pună în
valoare statuia Atenei Promarchos, ocrotitoarea oraşului, înaltă de 15m,
care domina nu numai platoul Acropolei, ci şi împrejurimile. O altă
statuie a zeiţei – Atena Partenos –, înaltă de 10 m, a fost expusă în cella
Partenonului. Maiestoasă, echipată cu scut şi coif, Atena întruchipează
spiritul eroic al epocii, sugerat şi de Victoria din mâna dreaptă a zeiţei.
Sub aspect filosofic, aceasta reflecta triumful raţiunii asupra naturii,
supremaţia spiritului apolinic asupra instinctelor dionisyace. În acelaşi
spirit este concepută şi statuia crysoelefantină (combinaţie de aur şi fildeş)
a lui Zeus tronând din Olimpia, una dintre cele şapte minuni ale lumii.
Un alt punct de referinţă al operei lui Fidias îl reprezintă ansamblul
sculptural al Partenonului. Acesta cuprindea cele 92 metope de pe friza
dorică (cea care decora colonada exterioară a templului), friza ionică –
Friza panateneelor (deasupra colonadei interioare) şi cele două frontoane,
cu statui în ronde-bosse. În deplin acord cu rigorile ordinului doric,
subiectele de pe metope sunt pline de dramatism, fiind inspirate din
mitologia greacă: gigantomahia (partea de est), lupta dintre lapiţi şi
centauri (partea de sud), lupta atenienilor cu amazoanele (partea de vest),
căderea Troiei (partea de nord). Din nou asistăm la transpunerea plastică a
confruntării celor două principii: apolinic – dionysiac, bine – rău, raţiune
– instincte, civilizaţie – barbarism, grecesc – negrecesc. Triumful raţiunii
– o adevărată Odă a bucuriei – defineşte starea de armonie şi echilibru
dintre zei şi oameni de pe friza Panateneelor, creând o atmosferă ideală,
animată de circa 400 de personaje. Imaginile surprind momentul când
întreaga suflare a vechii Elade venea să aducă un omagiu zeiţei
protectoare. Dispunerea în acelaşi spaţiu optic a puternicilor Olimpului,
care sporovăiesc vesel între ei, aşezaţi pe o banchetă şi a muritorilor (vezi
întreaga procesiune a purtătorilor de daruri: fecioarele ce duc peplos-ul
zeiţei, purtătorii de ofrande şi animalele de sacrificiu, urmaţi de cavaleria
163
ateniană) dezvăluie întreaga concepţie filosofică a operei lui Fidias, care
ridică omul, prin virtuţile acestuia, la înălţimea nemuritorilor. Frontonul
de est şi cel de vest cuprindeau figuri de zei şi se refereau la naşterea
zeiţei Atena.
O viziune nouă asupra ideii antropocentrice transpare din opera
unui alt mare sculptor al timpului – Policlet, autorul Doriforului şi al
Diadumenului, două figuri de atleţi, unul – purtător de lance, iar celălalt –
legându-şi diadema. Pentru generaţiile următoare de artişti Doriforul
reprezintă canonul armoniei clasice a proporţiilor corpului uman
(înălţimea capului se cuprinde de 7 ori în înălţimea restului corpului).
Din aceeaşi pleiadă de artişti face parte şi Alcamene, discipolul lui
Fidias, căruia îi aparţin Cariatidele Erehteionului. Pătrunse de influenţele
stilului doric, operele lui Alcamene păstrează din robusteţea şi gravitatea
acestuia. Introducerea unui gen nou, cel al „naraţiunii psihologice”,
caracterizează reliefurile de pe Altarul celor 12 zei, de pe Acropola
ateniană, semnate, probabil, de acelaşi autor. Drama lui Orfeu şi Euridice
se consumă în câteva scene pline de dramatism interior, întruchipând, în
cele din urmă, forţa implacabilă a destinului, dar şi pe cea a pasiunii
mistuitoare. O altă lucrare a lui Alcamene este binecunoscuta Afrodita în
grădină.
Într-o manieră absolut originală îşi gândeşte opera Myron,
predecesorul lui Fidias, preocupat de redarea mişcării în toate ipostazele
ei. Imaginea aruncătorului de disc (Discobolul) vine să întruchipeze
această obsesie a artistului, care a reuşit să capteze forţa gimnastului, ce
pare să se dezlănţuie din moment în moment.

B. Arta secolului IV î. H.
a. Arhitectura
Căutările artistice ale noii epoci se materializează atât în
modificările pe care le suferă structura decorativă a unor tipuri
arhitectonice tradiţionale (ex.: templul doric al lui Asclepeion din
Epidaur), cât şi în elaborarea unor forme arhitectonice noi, cum ar fi
construcţiile circulare cu colonadă tip tholos (ex:. templul circular din
sanctuarul lui Apolo de la Delfi, Tholos-ul din Epidaur, cu diametrul de
cca 23 m.). Succese remarcabile se înregistrează şi în domeniul
proiectelor de urbanistică, fiind iniţiate ample lucrări de amenajare în
164
centre precum Eleutheres, Messena, Priene. Sub aspect filosofic,
sistematizarea urbanistică este o proiecţie a structurii lumii, iar la baza
actului de creaţie stătea raţionamentul logic. În acest sens trebuie amintit
numele lui Hippodamos, arhitectul -filosof, care a reuşit să impună
raţionamentul urbanistic în faţa spontaneităţii, punând bazele oraşului-
modern cu străzi drepte, spaţii funcţionale bine delimitate, principiu care
se regăseşte şi în amenajările interioare. Aceluiaşi arhitect îi aparţine şi
planul de amenajare a portului Pireu.
Începând cu a doua jumătate a sec.IV î. H., în ansamblul urbanistic
al oraşelor greceşti un loc important îl ocupă teatrul – edificiu destinat
desfăşurării spectacolelor dramatice. Iniţial, teatru era numit convenţional
locul din jurul altarului lui Dionysios, unde se desfăşurau ceremoniile
religioase închinate acestei divinităţi. Se improviza temporar orkestra
(spaţiu circular rezervat corului), urmat de scenă (skeene) şi estrada, în
faţa cărora se aflau băncile pentru spectatori. Dezvoltarea artei dramatice
a ridicat impetuos problema conceperii unui edificiu special, care ar fi
întrunit, din punct de vedere compoziţional, toate elementele arhitectonice
necesare realizării unui spectacol şi ar fi oferit, totodată, posibilitatea
găzduirii unui public cât mai numeros. S-a preferat, în special, panta
dealurilor, pentru a putea fi amenajate mai uşor locurile pentru spectatori.
Primul edificiu de piatră a fost început la Atena pe la 500 î. H., iar
lucrările de construcţie s-au întins mai mult de jumătate de secol. Totuşi,
despre o concepţie arhitectonică unitară, armonioasă şi, totodată,
funcţională, nu putem vorbi mai devreme de mijlocul secolului IV î. H.,
când este construit teatrul din Epidaur. Cu o capacitate de cca 15.000 de
spectatori, edificiul se prezenta sub forma unui evantai cu o deschidere de
120 m, format din cercuri concentrice. Pentru a crea imagini plastice cât
mai apropiate de subiectul spectacolului, erau creaţi special pereţi mobili
decorativi.
Secolul IV î. H. este marcat de grandoarea unei artei arhitecturale
cu caracter funerar, Mausoleul din Halicarnas constituind un exemplu
elocvent în acest sens. Inspirat din tradiţia orientală, cu elemente atât
anatoliene, cât şi egiptene, acest tip de edificiu se circumscrie şi unei
viziuni tipic orientale privind eroizarea defunctului după moarte şi
divinizarea lui în calitate de erou fondator (e vorba despre Mausolos şi
soţia sa Artemisia). Detalii privind această construcţie impozantă din
marmoră, cu o înalţime de cca 50 m, care domina împrejurimile
165
Halicarnasului găsim la Pliniu cel Bătrân. Acoperişul avea forma unui
trunchi de piramidă în trepte, în vârf aflându-se un grup statuar
reprezentându-l pe Mausolos şi soţia sa într-o cvadrigă, operă a
sculptorului Pytheos. Între coloanele dorice au fost amplasate mai multe
figuri sculpturale, semnate de Scopas şi de colaboratorii săi. Descrierea
acestui impunător edificiu o regăsim la Pliniu cel Bătrân .
b. Sculptura. Secolul marii triade (Praxitele, Scopas, Lisip)
Pornind de la principiul că „omul este măsura tuturor lucrurilor”, se
produce o umanizare a raportului dintre arta sculpturală şi lumea
înconjurătoare. Elaborarea unor tipuri psihologice, de o mare sensibilitate
artistică, are o dublă semnificaţie: facilitează înţelegerea mesajului şi
apropie omul de formele existenţei divine (zeii sunt reprezentaţi în
atitudini familiare, pline de senzualitate, mai înţelegători faţă de
problemele muritorilor).
De compoziţiile sculpturale ale mausoleului din Halicarnas, una din
cele şapte minuni ale lumii, se leagă numele unor artişti bine cunoscuţi ai
timpului: Scopas, Leochares, Timotheos, Bryaxis. Monumentalitatea
construcţiei denotă fastul oriental, pe care sculptorii greci încearcă să-l
ordoneze. Menţionăm aici Amazonomahia de pe friza principală ,cu
figurile dezlănţuite în luptă, „o învălmăşeală furioasă,…care face să
alerge de-a lungul naraţiunii un fel de tensiune teribilă şi continuă”, aşa
cum aprecia R.Ginoaves. Într-o altă categorie se înscriu figurile statuare
ale membrilor familiei dinastului, grupul statuar de pe acoperiş (o
cvadrigă cu statuile regelui şi ale reginei), care se caracterizează prin
tensiunea formelor şi, totodată, printr-un anumit patos.
O proiectare plină de dramatism a forţei instictului, pasiunii,
elanului şi trăirilor sufleteşti caracterizează Menada dezlănţuită (Bacanta),
lucrarea consacrată a lui Scopas. Surprinderea menadei în timpul
dansului extazic, ce presupunea mişcări bruşte, chiar violente, a fost
realizată cu succes de Scopas, care a reuşit prin structuri compoziţionale
propice să redea întreaga tensiune a momentului. Expresivitatea pe care o
conferă artistul operelor sale riscă să spargă, însă, unitatea şi echilibrul
compoziţiei, fapt ce deosebeşte compoziţiile sale de cele ale lui Fidias sau
Policlet.
Într-o manieră originală, ce evocă o nouă viziune artistică asupra
mişcării, care de data aceasta este mlădioasă şi armonioasă, îşi concepe
166
opera un alt sculptor vestit al timpului – Praxiteles, autorul lucrărilor
Hermes cu copilul Dionysios în braţe, Afrodita din Cnidas (primul nud
feminin grecesc) sau Apolon Sauroctonul (Omorâtor de şopârle), le
conferă chiar şi celor mai virile figuri masculine forme feminizate.
Atitudinile joviale ale acestora conferă compoziţiilor un aer de seninătate
şi de senzualitate, care dau o nouă valoare estetică operei lui Praxiteles.
Idealul de frumuseţe severă al secolului V î. H., exprimat de figura
atletului –luptător este treptat înlocuit de reprezentările erotice şi
senzuale.
Ultimul mare artist al acestei perioade este Lisip, care era
specializat în sculptura în bronz şi căruia îi sunt atribuite mai mult de 100
de lucrări. Preocupările sculptorului pentru dezvăluirea laturii psihologice
a personajelor sale l-au consacrat şi ca un mare portretist, acesta fiind
desemnat în funcţia de portretist al curţii regelui macedonian de însuşi
Alexandru cel Mare, căruia îi realizează un portret. Lui Lisip îi aparţin
statui de atleţi (Agias, Hercule, Apoxiomenos), sculptorul fiind preocupat
de căutarea canonului privind proporţia corpului uman. În acest sens Lisip
l-a depăşit pe Policlet, optând pentru forme mai alungite şi mai robuste,
cuprinse în formula opt capete şi jumătate (opt şi jumătate înălţimi ale
capului pentru înălţimea restului corpului). Această nouă orientare în artă
este surprinsă de Pliniu, care remarcă faptul că, spre deosebire de artiştii
precedenţi, care reprezentau omul aşa cum este el în realitate, Lisip îl
reprezintă aşa cum ar trebui să fie acesta.
O altă categorie a sculpturii o reprezintă plastica măruntă,
cunoscută în această perioada ca sculptura de Tanagra (o localitate din
Beoţia). Fiind larg răspândită atât în Grecia continentală şi insulară, cât şi
în colonii, statuetele de Tanagra impresionează prin spontaneitatea şi
coloritul atitudinilor şi a atributelor personajelor, inspirate sau chiar
„decupate” din cotidian (ex. statueta unui bătrân, Paris, Luvru; compoziţia
sculpturală „Învăţătorul şi discipolul”, Berlin).
c. Pictura
Se pare că ceramica rămâne în continuare cea mai cuprinzătoare
pentru definirea universului artistic grecesc, fiind preferată deopotrivă
pentru ilustrarea miturilor şi a epopeilor eroice, dar şi a scenelor din
cotidian (vezi ceramica cu figuri roşii de la Atena, stilul „Kerci”, şcolile
de ceramică din sudul Italiei (stilul de la Paestum, stilul campanian, stilul
167
tarentin ş.a). În acest sens sunt de notorietate câteva dintre mulţimea de
vase pictate, printre care cupa Pentheseleei din gliptoteca de la München,
craterul cu scene de teatru al lui Asteas sau hidria cu „Faun şi femeile din
Lesbos”, semnat de pictorul lui Meidias.
În ceea ce priveşte pictura murală, exemplele ne parvin nu atât din
spaţiul grec, cât din cel aflat sub directa influenţă a artei greceşti: câteva
morminte macedoniene (ex.: mormântul de la Pella [Macedonia] şi
tracice (cel de la Kazanlyk [Bulgaria], al căror interior a fost decorat cu
frize picturale. Impresionează scena centrală de pe tavanul în formă de
cupolă a mormântului de la Kazanlyk, care se circumscrie tematicii
banchetului funerar. Complexitatea compoziţiei i-a determinat pe unii
cercetători să afirme că este vorba despre o hierogamie (căsătorie sacră).
Antichitatea a consemnat numele unor mari pictori ai timpului, cum
ar fi Apelles, Athenodoros, Zeuxis, care, prin lucrările lor, au dat culoare
şi personalitate epocii în care au trăit. Nu se cunosc originalele, iar ceea
ce cunoaştem sunt în mare parte copii romane. Apelles a fost pictorul
oficial al lui Alexandru cel Mare, una din operele sale celebre „ Bătălia de
la Issos, lupta lui Alexandru cu Darius” s-a păstrat într-o copie pe un
mozaic din Casa Faunului din Pompei. Portretul lui Alexandru s-a păstrat
şi în câteva variante semnate de Lisip, fără a fi cunoscut originalul.
Tematica subiectelor picturale gravitează atât în jurul temelor
cotidiene (vezi „Nunta Aldobrandina” din Vatican, „Pedepsirea lui
Dirke”), dar şi a celor mai puţin expuse înţelegerii publicului larg (vezi
picturile murale din Villa dei Misteri, Pompei), care cuprind o galerie
întreagă de chipuri umane şi de zei în diferite ipostaze. De pe toate
transcend diverse stări sufleteşti şi trăiri interioare, dublate artistic de
clarobscurul compoziţiei, profunzimea planurilor, fermitatea liniilor.

V. Arta în epoca elenistică (sec. III –I î. H.)

a.Trăsături generale
În esenţa sa, lumea elenistică reprezintă una din cele mai fascinante
experienţe ale omenirii, ce a marcat toate sferele vieţii social-economice
şi culturale. Visul lui Alexandru de a crea un nou imperiu, cu ştergerea
hotarelor dintre Occident şi Orient nu numai în aspect geografic, dar, în
primul rând, cultural, s-a realizat, chiar dacă pentru puţin timp. Prăbuşirea
sistemului politic şi administrativ instituit de Alexandru nu a mai putut
168
stăvili acel proces complex de influenţe, interferenţe, suprapuneri şi
simbioze culturale între diferitele popoare, puse în mişcare de lumea
greco-macedoniană, proces definit de istoricul german Droysen în 1830
cu termenul de elenism. Difuzarea culturii greceşti şi a limbii greceşti pe
un spaţiu enorm, cuprins între Italia, la vest şi India, la est, a determinat o
simbioză culturală inedită. În esenţa sa putem vorbi despre o artă
cosmopolită, în care asistăm la o omogenizare a aspiraţiilor şi tendinţelor
artistice diferite, dar care se raportează în continuare la idealurile estetice
ale clasicismului grec. Dar nu mai putem vorbi în continuare despre
frumuseţea severă a artei clasice, de păstrarea echilibrului şi a simţului
măsurii, de unitatea compoziţională, care acum este segmentată în părţi
care se „autoprezintă”. Este o stare de spirit a epocii, ce se caracterizează
prin nesiguranţă, agitaţie, tendinţa de a duce lucrurile până la extremă.
b. Urbanism şi arhitectură
Opera de întemeiere a oraşelor iniţiată de Alexandru a prins
rădăcini. Astfel în tot imperiul sunt cunoscute peste 30 de Alexandrii.
Constituirea unora dintre ele în centre de putere a dat naştere unor
rivalităţi politice, care au avut şi un caracter benefic, stimulând toate
forţele creatoare în ambiţia de a se constitui în ceva cu adevărat maiestos.
Concentrarea elitei intelectuale în noile centre urbane – Alexandria
egipteană, Milet, Pergam, Delos, Rodos – a marcat deplasarea centrului
cultural de greutate din partea occidentală a lumii antice în cea orientală.
Suflul noii epoci si-a găsit reflectare într-o nouă concepţie urbanistică a
Alexandriei elaborată de arhitectul Deinocrates din Rodos şi inspirată de
pe modelul Miletului, în care tradiţia geometrică grecească s-a îmbinat cu
cea a edificiilor monumentale, reprezentative pentru monarhiile orientale.
Astfel, spiritul practic şi modern s-a impus în ordonarea funcţională a
cartierelor, legate de străzi ce întretăiau în unghi drept artera principală a
oraşului, cu o deschidere de cca 100 de picioare (30m). Acestea alternau
cu construcţii de mare anvergură (temple, palatul regal, agora, portul) şi
cu locurile destinate agrementului (parcuri, grădini, teatre). Capitala
lagizilor se identifică cu una dintre cele mai impresionante construcţii ale
lumii antice – Farul din Alexandria (Pharos), construit de Sostratos din
Cnid în sec. III î. H. Înalt de 120 m, acesta putea fi văzut pe o rază de
cca 60km.

169
 Dar edificiile care au consacrat oraşul ca pe o adevărată metropolă
intelectuală a lumii elenistice au fost Biblioteca regală cu colecţia sa de
peste 700.000 de volume, care a atras cele mai strălucite minţi ale epocii,
constituindu-se într-un prestigios centru academic şi Museionul, care era
centrul cercetării ştiinţifice.
Celălalt pol al lumii elenistice se deplasează în zona estică a coastei
egeene, unde oraşele ioniene, prin efortul conjugat al arhitecţilor,
constructorilor şi artiştilor plastici, se întrec în strălucire şi fast. Colosul
din Rodos, Sanctuarul celor 12 zei din Delos, Altarul lui Zeus din
Pergam, Templul Artemisei (Artemisionul) din Efes,refăcut, Biblioteca şi
Teatrul din Efes, Sanctuarul de la Didima, consacrat lui Apolon (arhitecţi
Paionios din Efes şi Daphnis din Milet) sunt doar câteva mărturii
impresionante ale gloriei artei inginereşti, arhitecturale şi sculpturale din
epoca elenistică, caracterizată prin combinarea de stiluri, suprapuneri de
niveluri, etajarea colonadelor, ceea ce conferea construcţiei un spor de
monumentalitate. Fiecărui oraş îi corespunde o concepţie urbanistică
proprie, adaptată formelor specifice de relief (Pergamul – pe o stâncă
terasată, cu înălţimea de cca 300m, fiind supranumit „cuib de vulturi”,
Efesul – pe platou, având cel mai bogat port din Asia Mică, Miletul –
zămislit de Hippodamos, după dezastrul din anul 495 î. H., într-o manieră
originală, raportată la forma ortogonală), fapt ce a impus căutarea unor
soluţii originale atât pentru amplasarea, cât şi pentru edificarea
ansamblurilor arhitecturale. De exemplu, în cazul Pergamului, teatrul a
fost amplasat la o înălţime considerabilă, în depresiunea muntelui, oferind
astfel spectatorului o panoramă inconfundabilă.
Elementele –cheie ale ansamblurilor urbanistice din perioada
elenistică continuă să fie acropola şi agora, la care se adaugă palatele
regale, teatrele, odeoanele, gimnaziile, stadioanele, casele cu peristil, toate
dispuse de-a lungul unor axe stradale sau în pieţe. Această sistematizare
urbanistică exprimă tendinţa spre raţiune, atât de caracteristică grecilor.
c. Sculptura
Ca o tendinţă generală, se remarcă întoarcerea spre valorile
clasicismului, care, conform observaţiei lui R. Ginouves, devin clasice,
iar „masa cea mai importantă a producţiei elenistice ţine de domeniul
academismului”. Această raportare la valorile academismului a
determinat apariţia unui şir de copii, care, de cele mai multe ori, sunt
170
singurele mărturii despre original (vezi suita de Afrodite). Dar lucrurile
nu se opresc aici, în spiritul tradiţiei clasice sunt create două dintre
operele celebre ale Antichităţii elenistice: Venus din Milo (sec. II î. H.) şi
Victoria din Samotrace (Luvru, Paris).
Se dezvoltă câteva centre de artă (Alexandria, Pergam, Rodos)
distincte atât prin tematica abordată, cât şi prin stilul de reprezentare.
Căutările artiştilor gravitează în jurul subiectelor eroice şi patetice, fie că
sunt inspirate din mitologie (friza Altarului din Pergam, reprezentând
confruntarea dintre zei şi giganţi, compoziţia statuară Laocoon şi fiii săi)
sau din confruntările reale, aşa cum se prezintă cele două opere celebre,
Gal murind şi Gal ucigându-şi soţia. În cazul celor două ex-voto-uri, se
pare că este vorba de un grup statuar din bronz amplasat în templul
Atenei, ce glorifica victoria grecilor asupra barbarilor şi din care s-au
păstrat doar două copii de marmură, Grupul Ludovisi (Muzeul Naţional
din Roma) şi Gal murind (Muzeul Capitoliului). Scenele impresionează
prin tragismul lor, care se vrea, totodată, un imn adus libertăţii, sentiment
ce se identifică cu însuşi spiritul grec, dar şi un omagiu adus virtuţilor
unui adversar demn.
Transpunerea unor stări sufleteşti de maximă intensitate (groază,
frică, furie, dorinţa de libertate, milă, pasiune, bucurie) implică
exploatarea tuturor procedeelor artistice în căutarea unei exprimări cât
mai realiste. Inegalabilă în originalitate este în acest sens friza de 120m de
pe Altarul lui Zeus şi al Atenei din Pergam, care cuprinde pe toate cele
patru laturi scene din lupta zeilor cu giganţii – Gigantomahia – o aluzie
subtilă la victoria dinastiei regale a Pergamului asupra galilor. Figurile,
înalte de cca 2,8 m se îmbină într-un tragic spectacol al vieţii şi morţii, al
binelui şi al răului, al luminii şi întunericului, sporit de contorsionarea
trupurilor şi formele monstruoase ale giganţilor.
d. Portretul
Din punct de vedere artistic, dezvoltarea pe care o înregistrează
acest gen de artă în perioada elenistică este în concordanţă cu tendinţa de
umanizare a reprezentărilor umane, caracteristică artei portretistice din
secolul IV î. H. Totodată, nu se poate nega şi o anumită tentă de
idealizare a portretului, de înnobilare a trăsăturilor, pornind şi de la
convingerea că nu oricine poate fi imortalizat, ci doar acel care prin
activitatea sau opera sa a câştigat acest drept. Printre lucrările acestei
171
perioade recunoaştem figurile unor filosofi (Socrate, Platon), poeţi tragici
(Euripide) sau oameni politici (Demostene).
În perioada elenistică, registrul subiecţilor trataţi se diversifică,
Pugilistul Satiros sau Filosoful cinic (autor Silanion) sunt doar câteva
exemple.
e. Pictura
Ca şi sculptura, pictura în frescă din perioada elenistică este axată
pe descifrarea tipologiilor şi a caracterelor psihologice, fiind circumscrisă
curentului realist. Se cunosc prea puţine opere originale din această
epocă, iar materialul de care dispunem este concentrat în jurul a o serie de
fresce descoperite la Pompei şi Herculanum, în special, care sunt copii ale
unor celebre opere greceşti. Marele mozaic din Villa Faunului din
Pompei, cu Bătălia de la Ipsos, reprezintă o copie fidelă a unei fresce
murale de la sfârşitul sec. IV î. H. care a împodobit palatul regilor
macedoneni de la Pella. O altă serie de lucrări au fost inspirate din
mitologie, cum ar fi Răpirea Europei, Judecata lui Paris sau Satir şi
nimfe, toate parvenite prin copii de epocă romană. Destinate decorului
interior al unor case bogate, picturile sunt executate într-o manieră
elegantă, cu compoziţii armonioase, care îmbină reprezentările umane cu
o bogată ornamentaţie vegetală.
O categorie separată o constituie portretele descoperite în oaza
Faium din Egipt (înc. sec. I d.H.), caracterizate de o individualitate
marcantă. Chipul Băiatului (Muzeul Naţional din Atena) este relevant în
acest sens: ochii mari, uşor migdalaţi denotă curiozitatea şi, totodată,
sensibilitatea sufletească îmbinată cu natura visătoare a acestui
adolescent.
Cu toate că arta elenistică nu s-a ridicat la nivelul creator al artei din
epoca clasică, ea a avut meritul său în istoria civilizaţiei. Creşterea valorii
individuale a modificat radical concepţia antică despre om, accentuând şi
mai mult ideea antropocentrică a universului. Începuturile anunţate în
toate genurile artistice îşi vor găsi finalitate abia în arta romană, care se
constituie pe o puternică tradiţie elenistică.

172
 C. Creaţia literară
a. Poezia epică, didactică, lirică
Cea mai valoroasă operă literară a grecilor – Iliada şi Odeseea –
adevărata Biblie a acestora, oferă imaginea unei creaţii complexe, în care
mitologia se împleteşte cu istoria legendară începând din sec. VIII î. H.
După Platon, Homer a educat întreaga Eladă pe exemplul virtuţilor
morale şi al faptelor de vitejie ale eroilor greci, iar până pe la mijlocul
secolul V î.H. instruirea şi educaţia tinerilor se făcea pe baza „eroului
ideal” din poemele homerice. Din secolul VI î. H. poemele homerice
devin opere „oficiale”, fiind recitite în întregime în timpul Panateneelor,
fapt ce scoate încă o dată în evidenţă funcţia lor didactică şi pedagogică.
Participarea zeilor la acţiunea eroilor conferă sacralitate textelor Iliadei şi
Odiseii, iar această dublă codificare a mesajului se adresează celor două
categorii de cititori: primei, care caută să descopere sensul sacral al
naraţiunii şi celei de-a doua, care vede înainte de toate exemple etice sau
aventuri captivante.
În afară de poemele homerice, în lumea greacă se vehiculează un
şir de epopei epice, care aveau la bază o istorie sacră, legată, în special, de
întemeierea unui sau alt polis sau de victoriile repurtate, care se constituie
în cicluri epice (ciclul troian, ciclul teban etc.). Tematica acestora este
permanent îmbogăţită cu noi subiecte dramatice, inspirate din faptele de
vitejie ale lui Tezeu, Herakles etc.
Dat fiind valoarea sacră a acestor mituri, cât şi importanţa poemelor
epice pentru fiecare regiune în parte (vânătoarea mistreţului din Calydon
[Etolia], peregrinările corăbiei Argo [Tesalia]), exigenţele faţă de rapsod
(artistul recitator) erau deosebit de înalte (memorie foarte bună, talent),
astfel încât apariţia şcolilor de rapsozi în Grecia ridică arta recitării la
nivelul profesionalismului. Concursurile de poezie devin un atribut al
vieţii culturale a cetăţii, iar rapsozii au menirea de a cultiva spiritul critic
al ascultătorilor. Poezia recitată era inseparabilă de muzică, fiece
spectacol de poezie fiind însoţit de acompaniamentul unui sau mai multor
instrumente muzicale cu coarde (phorminx, liră) sau de suflat (flaut),
executat de muzicieni profesionişti, iar participarea cetăţilor la
festivalurile de recitat se transformau în adevărate sărbători ale spiritului.

173
 Ca şi arta, poezia exprima starea de spirit a epocii, aşa cum se
întâmplă în cazul poemului „Munci şi zile” al lui Hesiod, care are şi o
pregnantă funcţie didactică (conţine indicaţii privind lucrările câmpului).
În această perioadă se formează şi poezia lirică, inspirată din fondul
religios, inclusiv din vechi practici rituale, cât şi din ciclul epic. Se
procedează la o restrângere a volumului, hexametrul fiind înlocuit cu
dimetrul elegiac, vers de patru picioare. Printre cele mai răspândite specii
de imnuri religioase, cele mai răspândite sunt pianul (imn de mulţumire
adus unui zeu, dar care putea fi şi un imn cântat la banchete) şi ditirambul
(cântec coral specific cultului lui Dionysios). Apogeul acestui gen literar
este atins în secolul VI î. H., când, după aprecierea A. Piatkowski, se
„resimte pe deplin triumful individualismului, fie că el îmbracă înfăţişarea
de comentariu politic din opera lui Solon sau se manifestă prin accente
pasionate ale poetei Safo”.
Printre numele celebre ale poeţilor elegiaci şi iambici din secolul
VII î. H. se numără Callinos, Arhiloh din Paros, Mimnerm, Tirteu,
după care urmează Solon, cunoscut şi ca o personalitate politică marcantă
a secolului VI î. H., pentru care elegia devine expresia liniei politice
democratice, pe care o promova. În ceea ce-l priveşte pe Archiloh din
Paros, acesta este considerat a fi primul poet liric al Antichităţii, care prin
mijloace absolut originale, reuşeşte să cuprindă în poezia sa lumea
interioară a omului, cu preocupările sale şi cele mai intime sentimente.
Sfârşitul secolului VII este marcat de opera lui Alceu, care era şi un
muzicant remarcabil. El este întemeietorul cântecului de banchet (Skolia),
însă cea mai valoroasă parte a operei sale este reprezentată de poemele
politice (Polemika) şi versurile satirice la adresa adversarilor (Stasiotika).
Poezia de dragoste a lui Alceu – Erotika – nu este depăşită decât de cea a
unei mari poetese, Safo (a. 630 – 570 î. H.), întemeietoarea unei şcoli de
poezie pe insula Lesbos. Remarcată de critica timpului pentru diversitatea
imaginilor folosite, dar şi ironizată pentru personalitatea ei
neconvenţională, Safo a cultivat simţul frumosului sub aspectul fizic şi
moral şi dragostea ca formă a armoniei între oameni. „Cine este frumos,
este frumos pe dinafară; Cine este bun nu va întârzia să fie şi frumos”
afirma poetesa din Lesbos. S-a păstrat integral doar un imn închinat
Afroditei, restul operei fiind cunoscută doar fragmentar. Atât Alceu, cât şi
Safo au fost introduşi în canonul celor 9 poeţi lirici, întocmit de către
exegeţii alexandrini.
174
 Sfârşitul secolului VI a dat Greciei un alt nume sonor – Pindar (a.
522/518 – 442 î.H.), autorul unei poezii rafinate şi iscusit alcătuite, a cărui
creaţie a fost pusă în slujba proslăvirii principiului arette – a bărbăţiei,
nobleţei, eroismului, curajului. Talentul lui a fost înalt apreciat, Pindar
fiind plasat în fruntea canonului alexandrin al celor 9 poeţi lirici. Din
opera lui au supraveţuit doar câteva ode dedicate învingătorilor la jocurile
panelenice de la Olimpia, Delfi, Nemeea, Istmos. Din celelalte creaţii
(imnuri, ditirambi, peani) nu s-au păstrat decât fragmente.
Urmările cuceririi persane au lăsat o amprentă dureroasă în
conştiinţa grecilor, aşa cum se poate observa în elegiile semnate de
Anacreon din Teos (sec. VI î.H.), scrise în cinstea compatrioţilor săi
ucişi. Aceluiaşi autor îi sunt atribuite un şir de cântece erotice, imnuri,
ode, poezii satirice. Prieteniile pe care le-a cultivat cu câţiva din oamenii
influenţi ai timpului, cât şi talentul său l-au adus în graţiile unor tirani
cum ar fi Policrate din Samos, Pisistratizii din Atena, asigurându-i un trai
decent şi lipsit de griji. Opera sa s-a bucurat de o înaltă apreciere a
exegeţilor alexandrini, Anacreon din Teos fiind inclus în canonul celor 9
poeţi lirici.
După războaiele greco-persane, tot mai mult câştigă teren genul
dramatic. Abia în perioada elenistică poezia lirică revine în forţă, fiind
elaborat chiar un canon al poeţilor lirici.
b. Naşterea tragediei şi apariţia teatrului grecesc
Apariţia dramei ca gen literar a fost determinată de răspândirea
religiei dionysiace, căreia îi erau caracteristice improvizaţiile. Conform
părerii lui Aristotel, tragedia s-a născut din ditiramb (imn interpretat de
satiri în cinstea lui Dionysios). De un profund caracter religios la început,
„spectacolul” se transferă în sfera vulgarului, când schimbul de replici se
face într-o manieră departe de a fi elevată, între un personaj şi restul
participanţilor (corul). Laicizarea spectacolului presupune şi sustragerea
subiectului din sfera sacrului. Astfel se naşte tragedia (tragodia = cântecul
ţapului), care se constituie într-o reprezentaţie dramatică, inspirată din
vechile rituri legate de cultivarea viţei de vie. Prima punere în scenă a
tragediei a avut loc în 530 î. H., în timpul celei de-a 61 Olimpiade.
Treptat, se modifică scenografia spectacolului: apare orchestra (incintă,
loc de dans), unde era amplasat corul; ulterior se produce dinamizarea
reprezentaţiei prin succesiunea scenelor jucate de actori. Într-o atmosferă
175
literar-muzicală şi mimetică, tragedia se prezintă drept una din cele mai
mari realizări ale geniului grec.
Părintele acesteia este considerat a fi Eschil (525 – 456 î. H.), a
cărui operă este marcată profund de războaiele medice. A scris peste 70
de tragedii, din care s-au păstrat doar 7 (Perşii, Orestia, Cei şapte
împotriva Tebei, Agamemnon, Prometeu înlănţuit, Rugătoarele ş.a.). În
ceea ce priveşte tragedia Perşii, aceasta făcea parte dintr-o trilogie, iar
punerea ei în scenă (plata actorilor,a corului, execuţia artistică) a fost
finanţată de Pericle. Subiectul este inspirat de evenimentele războaielor
greco-persane, la care a participat şi Eschil, luând parte la bătăliile de la
Maraton şi Salamina. Pe parcursul celor 4 părţi se poate urmări drama
perşilor, de la presimţirile reginei Atossa, soţia lui Darius şi mama lui
Xerxes, până la înfrângerea militară şi morală a lui Xerxes şi, în persoana
lui, a întregii Persii. Treptat, se dezvăluie cauzele care au condus la acest
dezastru, fie că e vorba de cele umane (orgoliul nemărginit a lui Xerxes,
credinţa în atotputernicia sa şi a armatei sale, pe de o parte, şi eroismul,
dar şi viclenia oşteanului grec, pe de altă parte) sau divine (gelozia zeilor,
setea lor de răzbunare, moartea care face ravagii în rândurile armatei
persane). Elementul novator la care recurge Eschil, un artificiu – umbra
vorbitoare a lui Darius – vine să sporească şi mai mult tragismul acestei
situaţii, deoarece lui Darius îi aparţine judecata privind cauzele groaznicii
înfrângeri. Piesa se încheie cu lamentările lui Xerxes (Cum mă mai rabzi,
o, Soare,/Când a pierit pe mări şi pe pământuri/Puterea mea?).
Eschil a introdus al doilea actor, iar o dată cu Sofocle (495-405 î.
H.), care introduce al treilea actor, tragedia atinge perfecţiunea. Tot
Sofocle lărgeşte participarea corului, care acum comentează acţiunea
scenică. Firul roşu care trece prin toată opera lui Sofocle (Edip regele,
Antigona, Electra ş.a) este susţinut de conflictul dramatic dintre om şi
soarta implacabilă a acestuia ce-i este hărăzită de zei. Însă Antigona (din
tragedia cu acelaşi nume) sparge acest lanţ al predestinărilor şi alege legea
Firii, în locul celei trecătoare, omeneşti, reprezentată de Creon, regele
Tebei („Aş îndura orice, oricât, ca viaţa-n slavă să-mi sfârşesc”).
Nesocotirea legilor străbune (Creon interzice să fie înmormântat trupul lui
Polinike) este plătită de răzbunarea zeilor: se sinucide Hemon, fiul lui
Creon şi după el şi mama-sa, Eurydike. Încăpăţânarea i-a fost fatală lui
Creon: „Eu sunt, / Dar nu, eu nu mai sunt nimic!”, însă lipsa voinţei de a

176
acţiona şi de a schimba lucrurile, lipsa echilibrului, împinge existenţa spre
noi nenorociri.
Cel de-al treilea corifeu al dramei antice este Euripide (480-406 î.
H.), care a scris 92 de piese, din care s-au păstrat doar 18, printre care
Medeea, Troienele, Rugătoarele. Aristotel îl apreciază ca fiind cel mai
tragic poet şi aceasta pentru că la baza operei lui Euripide se află
subiectele generate de perioadele de criză. Observăm, însă, o schimbare
radicală faţă de problema destinului. Spre deosebire de personajele lui
Sofocle, care sunt nişte marionete în mâna destinului, eroii lui Euripide îşi
lasă amprenta personalităţii asupra sorţii.
Tragedia Troienele este cea mai lirică dintre tragediile acestui
autor, fiind abordată tema destinului crunt al troienelor, unele „menite
prin sorţi unui stăpân”, „celelalte ce nu-s supuse sorţilor, menite/ Ca
roabe căpitanilor oştirii.” Impresionează soarta reginei Hecuba,
zguduitoare prin dramatismul ei: după ce cade cetatea („marea cetate/
Cetatea care-a fost, perit-a/ Nu mai e Troia”) şi trece în nefiinţă Priam
(Priame, esti mort, /Fără mormânt, fără prieteni./ Nu ştii durerea mea.”),
aheenii îşi împart prăzile, inclusiv femeile celor ucişi, pe care le aşteaptă
drumul necunoscut al robiei. Ultima picătură în paharul suferinţei este
moartea fiului său, Astyanax („Nefericita mamă ce prin tine/ Şi-a
spulberat nădejdea vieţii sale /Cea mare.”). Rămasă singură şi la propriu
şi la figurat, umilită, Hecuba îşi duce destinul omului care a pierdut tot:
regatul, soţul, fiul şi credinţa în dreptatea zeilor. Rămâne doar cu
convingerea că soarta este imprevizibilă chiar şi pentru învingători:
„Nebun e printre muritori acela/ Care se bucură crezând că fericirea /
Lui e fără capăt, căci ursita/ În jocurile ei e ca paiaţa/ Ce saltă ici şi
acolo. Nimeni nu-i / Într-una fericit”.
c. Aristofan şi comedia greacă
Originea acestui nou gen literar este obscură; sensul cuvântului
comoidia ar fi „cântec de ospăţ”. Îmbinarea acestor cântece cu scenele
dramatice, cu caracter comic au dat naştere comediei. Abia în ultimul
pătrar al secolului V î. H., comedia este oficializată şi introdusă în
concursurile dramatice din Atena. Cel mai ilustru reprezentant al acesteia
este Aristofan (a.a. 445 – 386/380 î. H.) – comediograful grec al tuturor
timpurilor, autor a peste 40 de comedii, dintre care s-au păstrat doar 11
(Acarnienii, Adunarea femeilor, Broaştele, Norii, Cavalerii, Viespile,
177
Păsările, Pacea, Lisistrata, Femeile la sărbătoarea zeiţei Demeter,
Ploutos). Fantezia bogată se îmbină aici cu satira usturătoare şi
nemiloasă, care nu iartă nimic: de la umorul grosolan şi moravurile
decăzute la luarea în derâdere a zeilor (Hercule, Dionysios), oamenilor
politici (Pericle, Cleon). Aristofan atacă cu vehemenţă noile principii de
educaţie, susţinute de sofişti şi Socrate; în cele din urmă critică chiar
democraţia. Opera sa este îndreptată în direcţia reformării moravurilor
Atenei şi a instituţiilor politice ale acesteia (de ex.: în Cavalerii şi Viespile
este criticat Cleon şi politica lui demagogică), inclusiv cauza păcii
(Acarnienii, Pacea, Lisistrata).

D. De la cronică la istoriografie
Începuturile istoriei ca ştiinţă sunt marcate de activitatea lui
Herodot din Halicarnas (484-424 î. H.), numit părinte al istoriei, care şi-
a petrecut o bună parte din viaţă călătorind. Se pare că peregrinările sale
au fost condiţionate şi de prigonirile la care a fost supus Herodot, după ce
participase la luptele politice împotriva tiranului din oraşul natal. După
ani, Herodot se stabileşte la Atena, unde face parte din cercul lui Pericle,
fiind un adept convins al democraţiei ateniene. Duşman aprig al tiraniei,
Herodot aspiră la un regim politic ideal, bazat pe egalitatea tuturor
cetăţenilor în faţa legii şi pe participarea tuturor la treburile statului. În a.
444 î. H. a participat la întemeierea unei colonii din sudul Italiei –
Thurioi.
Lucrările lui Herodot (cele 9 Istorii, denumite cu numele celor 9
muze) îmbină observaţiile făcute privind geografia, natura, obiceiurile şi
moravurile oamenilor din locurile vizitate (Asia Mică, Mesopotamia,
Media, Libia, Egipt, Tracia, stepele nord-pontice), cu reflecţiile asupra
unor evenimente politice, pe care încearcă să le relateze într-un spirit cât
mai realist. Astfel, prima carte (Istorie) este dedicată Lydiei şi Persiei
(până la Cambyse), cea de-a doua – Egiptului, a treia continuă istoria
Persiei până la urcarea pe tron a lui Darius, iar expediţia acestuia în Sciţia
este cuprinsă în cartea a 4-a. Partea a doua a Istoriilor (cărţile 5-9) este
dedicată războaielor medice şi cuprinde cronologic perioada cuprinsă
între 500 – 479 î. H. Astfel, pentru multe din evenimentele relatate,
inclusiv războaiele greco-persane, Herodot rămâne izvorul de primă
mână. Pe lângă bogăţia informaţiei, trebuie să menţionăm câteva din
178
principiile de studiu, pe care le-a respectat Herodot în demersul său de a
întruni într-un tot întreg un material cuprinzător, subordonat unei vaste
teme – conflictele dintre greci şi lumea „barbară”: detaşarea propriei
opinii de informaţia culeasă în legătură cu un eveniment sau altul,
încercarea de a explica evenimentele, expunerea propriei viziuni asupra
unui sau altui personaj istoric. Dar, cu toate acestea, nu se respectă
regulile criticii istorice, fiind luate de bune date contradictorii, ceea ce
face dificilă plasarea în spaţiu şi timp a unor evenimente. Situaţia se
explică nu numai prin lipsa unor principii clare privind culegerea şi
ordonarea materialului istoric, dar şi prin faptul că înseşi izvoarele
folosite de Herodot nu erau în totalitate sigure. Desprinderea mitului de
realitate reprezintă instrumentul metodic şi al predecesorului lui Herodot,
Hecateu din Milet (550 – 489 î. H.), autorul Genealogiilor în 2 cărţi,
care adună la un loc cunoştinţele despre Europa, Asia, Egipt şi Libia.
Dar analiza evenimentelor se apropie cel mai mult de sensul
contemporan al acestui termen în opera atenianului Tucidide (460 – 395
î. H.) Istoria războiului peloponesiac în 8 cărţi. Activitatea sa politică
culminează cu alegerea, în 424 î.H., în funcţia de strateg şi trimiterea sa,
în plină desfăşurare a războiului peloponesiac, să apere litoralul tracic
împotriva spartanilor. Dar, la puţin timp, este acuzat de trădare (n-a reuşit
să asigure la timp cu ajutoare oraşul Amfipolis) şi exilat. Revine la Atena
abia după 20 de ani. Intenţia sa de a se documenta şi a scrie o cronică a
războiului peloponesiac nu se realizează decât parţial, firul naraţiunii
rupându-se la anul 411, rămânând neacoperiţi încă 7 ani.
La începutul demersului său, Tucidide se vede obligat să sublinieze
faptul că a „obţinut acest rezultat cercetând cu osteneală cele mai sigure
dovezi „ şi că „n-am socotit că trebuie să le scriu cum le-am auzit de la
cel dintâi venit, nici după impresia mea personală, ci şi acelea la care eu
însumi am fost martor şi cele spuse de alţii, le-am scris după ce am cer-
cetat cu toată rigurozitatea posibilă fiecare lucru în parte” (I, 21, 1; 22, 2)
Nu simpla descriere a evenimentelor, ci cauzele care au determinat
izbucnirea conflictului („lacedemonienilor începuse să le fie teamă de
creşterea puterii ateniene” (I, 23.5)) fac obiectul de studiu al acestui prim
istoric analist al Antichităţii, care îşi motivează demersul prin
convingerea că o cunoaştere corectă a evenimentelor este utilă, dat fiind
faptul că ele, în virtutea caracterului nostru uman, „se vor produce în
viitor, în mod analog”. Cercetând un vast material documentar (tratate,
179
inscripţii), Tucidide îşi completează cunoştinţele vizitând locurile
bătăliilor şi dialogând cu participanţii la acestea. Cartea este structurată în
8 cărţi. Sunt relatate consecutiv motivele conflictului, fapt pentru care
Tucidide face un scurt istoric al dezvoltării Atenei (de la sfârşitul
războaielor medice până la izbucnirea celui peloponesiac), evenimentele
militare din anii 421-415, expediţia din Sicilia, războiul de la Decelea,
lovitura de stat oligarhică de la Atena (a. 411).Expunerea riguroasă a
campaniilor militare alternează cu discursurile oamenilor politici ai
timpului, care nu reproduc întocmai modelele, după cum avertizează
cititorul chiar Tucidide, ci sunt alcătuite „cum mi se părea mie că trebuie
să vorbească mai potrivit cu necesităţile momentului”(I, 22,1). Astfel aici
regăsim o parte din viziunile politice ale lui Tucidide.
Continuatorul lui Tucidide a fost Xenofon (445/430 – 359/350 î. H.),
care face cronica celorlalţi 8 ani de război (de la a. 411, unde s-a oprit
Tucidide, până la a. 403, când în Atena este răsturnat regimul celor 30 de
tirani şi se instaurează regimul democratic) în prima parte a „Istoriei
Greciei”. În cea de-a doua parte a lucrării, care cuprinde evenimentele
până la a. 362, când a avut loc bătălia de la Mantinea, Xenofon alunecă
deliberat pe panta subiectivismului, tratând (sau, uneori, omiţând să
trateze lucrurile) potrivit propriilor opţiuni politice. Pentru a înţelege
cauzele care au generat o asemenea atitudine (adept înflăcărat al Spartei,
potrivnic înverşunat al Tebei) trebuie să luăm în considerare biografia
neobişnuită a acestui istoric-luptător, care a trecut printr-o condamnare la
moarte pentru trădare, care i-a fost ulterior ridicată, când Atena devine
aliată Spartei împotriva Tebei. O altă lucrare importantă a aceluiaşi autor
– Anabasis (Expediţia celor 10 mii), constituie un izvor de primă mână în
reconstituirea evenimentelor ce ţin de expediţia din a. 401 î.H. a celor
10.000 de mercenari greci înrolaţi în armata prinţului persan Cyrus, fiul
cel mai mic a lui Darius, care porneşte împotriva fratelui său Artaxexe
Mnemon, urmaşul lui Darius la tron. Xenofon a inaugurat seria romanului
istoric prin Cyropedia (Educaţia lui Cyrus)) şi a celui biografic, prin
Agesilaos.
Istoria regimurilor politice de la Atena (din sec. VII până în sec. IV î.H.),
cât şi criza polisului grecesc din sec. IV î. H. sunt reflectate în studiul lui
Aristotel, Constituţia Ateniană, descoperit la sfârşitul sec. XIX în Egipt.
Partea istorică a lucrării se îmbină cu cea juridică (sunt prezentate 158
modele de constituţii, caracteristice statelor greceşti şi câtorva state
180
negreceşti). Istoria politică a Atenei din sec. IV î. H. este marcată de
grave conflicte sociale şi politice, din care motiv Aristotel devine un
adversar înverşunat al regimului democratic, optând pentru introducerea
censului de avere drept criteriu determinant în vederea susţinerii unei
activităţi politice. Concepţiile politice ale lui Aristotel sunt expuse şi în
opera sa de proporţie „Politica”, care cuprinde un şir de aspecte privind
apariţia şi dezvoltarea statului.
În epoca elenistică renaşte tradiţia istoriografică prin Polibiu din
Megalopolis (207/200 – 125 î. H.), care tratează istoria Romei în paralel
cu cea a Greciei şi a ţărilor elenistice în ale sale Istorii – o istorie
universală în 40 de cărţi. Autorul încearcă să explice cauzele care au dus
la dezvoltarea şi decăderea statelor antice, încercând să se debaraseze de
retorism şi să introducă aspectul politic al fenomenelor istorice. Nu
trebuie uitat nici Diodor din Sicilia, istoric din sec. I î. H., care semnează
Biblioteca istorica în 40 de cărţi, pierdută în mare parte. Istoricul sicilian
concepe o lucrare de proporţii, în care foloseşte un şir de izvoare
necunoscute şi mai puţin cunoscute ale predecesorilor săi (inclusiv pe
Euphoros), pentru o expunere paralelă a istoriei mai multor civilizaţii:
Roma, Grecia şi Orientul.
Istoria Romei este tratată şi de Dyonisios din Halicarnas (sec. I
î.H. – a.10 e.n.), iar Apian din Alexandria (100 – 170 î. H.) a tratat
Istoria romană de la origini până la Traian. În ceea ce priveşte
informaţiile despre oamenii politici ai timpului, acestea se cuprind într-o
serie de 23 de biografii (Vieţi paralele) alcătuită de Plutarh (46 – 127 d.H.).
O istorie în 7 cărţi a expediţiei lui Alexandru cel Mare – Anabasis – este
relatată de Arrian din Nicomedia (95 – 175 d.H.), care se caracterizează
prin rigurozitatea cu care este prezentată figura lui Alexandru.
Un şir de date privind istoria Greciei se regăsesc în opera
geografului şi călătorului Strabon (sec. I î.H – sec. I d.H) în lucrarea sa
Geografia. Sec. II d.H. readuce în circuit opere literare dispărute,
integrate de Pausanias (115 – 180 d.H.) în Descrierea Eladei. Aceste
impresii de călătorie constituie o sursă inedită de in formaţii privind, în
special, istoria culturală a Greciei.
E. Filosofia
Contribuţia greacă la istoria culturii rezultă, între altele, din faptul
că a prelucrat influenţele străine, adaptându-le propriei sale filosofii de a
181
fi. Hegel a numit acest spirit „ al libertăţii şi frumuseţii”. Contactele
permanente cu lumea înconjurătoare le-a determinat grecilor apariţia
conştiinţei propriei valori, care îi situa în antiteză cu lumea „barbară”. Nu
atât modul de percepere a realităţii, unde divinului îi era atribuit rolul
primordial, ci al încadrării omului în acest sistem. În conştiinţa greacă
omul avea propriul lui destin, pe care urma să-l împlinească. Deşi
intervenţia divină în anumite împrejurări era inevitabilă, omul nu era o
simplă jucărie în faţa sorţii, iar caracterul necontractual al religiei greceşti
(spre deosebire de cea romană) îi dădea acestuia o oarecare libertate de
mişcare şi gândire.
Dacă într-o primă fază mitul a reuşit să satisfacă nevoia de
cunoaştere a omului, oferindu-i răspunsurile legate de originea şi structura
Universului, descoperirea spiritului a fascinat lumea greacă, ridicând la
un nivel nou cunoaşterea. Explicaţiile mitului nu mai satisfăceau
curiozitatea umană, iar primele încercări de spargere a orizontului mitic
au împins cunoaşterea de sine a omului mult înainte. Are loc un proces de
raţionalizare a experienţei umane şi a celei universale, care treptat ia
conturul unei cercetări sistematice, care se constituie într-o ramură
separată a cunoaşterii numită filosofie. Începuturile acesteia coboară până
în secolul VI î. H., fiind marcată de activitatea reprezentanţilor şcolii
milesiene, iar istoria filosofiei greceşti cuprinde trei mari etape: 1)
preclasică; 2)clasică; 3) elenistică.
1. Premisele apariţiei filozofiei la greci
Speculaţiile legate de fenomenele lumii şi ale existenţei umane au
circulat în societatea greacă şi până la apariţia filozofiei ca ştiinţă. Le
regăsim într-o formă poetică expuse în Iliada şi Odiseea, unde Homer
încearcă să dea o primă imagine a universului, aşa cum a fost perceput de
lumea greacă. Pământul apare în forma unui disc plat, înconjurat de
fluviul Okeanos. Pe bolta cerească, susţinută de o coloană, trăiesc zeii
cosmici şi Soarele, iar dedesubt se află Hadesul şi Tartarul. Toate apar din
unirea lui Okeanos (apă veşnică, ce curge permanent) cu Tethis, care dau
naştere zeilor. Grecii i-au conceput cu chip antropomorf, aidoma
oamenilor, cu comportament asemănător.
Zeilor le erau caracteristice atât virtuţile, cât şi defectele umane, iar
intervenţia lor, uneori iraţională, îi scoate din sfera intangibilă a
perfecţiunii. Mai există un lucru comun oamenilor şi zeilor: destinul
182
(moira) ca o necesitate implacabilă, de la care nu te poţi sustrage. Însă
conştientizarea acestui fapt nu avea un efect inhibator (vezi exemplul lui
Ahile), ci oferă posibilitatea alegerii unei morţi demne, eroice, atât de
glorificată în lumea greacă. Nevoia unui adăpost mirific, a unui tărâm
unde nu-şi mai au locul frustrările, a dat naştere Câmpiilor Elisee ca
subiect mitologico-religios, formulat pentru prima dată de Homer.
Implicit apare şi problema binomului corp-suflet, reieşind din afirmaţiile
lui Homer că la moarte „ca visul / se –naripează sufletul şi zboară”.
O concepţie diferită de cea a lui Homer formulează Hesiod în opera
sa vestită „Theogonia”. Poetul formulează ideea apariţiei ordinei din
neordine, a raţionalului din neraţional („Haos a fost la început”). Din
Haos apare pământul, Gaia, care dă naştere „cerului cu stele-mpânzit”,
„mării vrăjmaşe”, munţilor, iar din unirea Pământului cu Cerul se naşte
Okeanos. Hesiod stabileşte ordinea apariţiei şi evoluţiei Universului,
zeilor şi oamenilor, personificând forţele naturii. Iar în „Munci şi zile” îşi
continuă demersul încercând să raţionalizeze şi istoria umană, care trece
prin 5 categorii de vârstă: vârsta de aur, de argint, de aramă, de bronz şi
de fier. Caracteristicile fiecăruia dintre aceste metale (în viziunea grecilor)
sugerează involuţia societăţii şi, deci, a omului. Dar, în accepţiunea lui
Hesiod, degradarea nu este un fenomen ireversibil, redresarea se poate
face doar prin muncă, îndeosebi cea agricolă.
O nouă culme în procesul cunoaşterii omului şi a posibilităţilor
acestuia o înregistrează doctrina orfică. Esenţa mitului lui Orfeu ţine de
puterea de cunoaştere a omului, de forţele spirituale ale acestuia. Prin însu-
şiri magice (muzică şi dans) s-a reuşit dominarea naturii. Este un act care
ridică omul pe culmi nebănuite şi-l pune, oarecum, în concurenţă cu zeii.
Coborârea lui în Infern, după iubita sa Euridice, are semnificaţia
unui hybris conştient, a unei încălcări deliberate a ordinii stabilite de zei.
Învăţând să iubească şi să creadă în forţa dragostei, Orfeu vizează
nemurirea, iar mitul lui rămâne până astăzi un imn al omului, capabil să-şi
schimbe soarta prin forţa gândirii.

2. Filosofia preclasică
a. Şcoala ionică
Obiectul de studiu al acesteia l-a constituit identificarea elementelor
care au stat la baza universului, mai mult a raţionamentului existenţei
183
acestuia. În locul zeilor şi al voinţei lor este formulată ideea unei realităţi
„fizice”, a unui principiu fizic care a stat la baza lumii. Primul care
concepe o asemenea idee este Tales din Milet (624 – 546 î. H.), cunoscut
şi prin cercetările sale în domeniul astronomiei, geometriei şi fizicii.
Conform teoriei acestuia, elementul primordial necreat l-a constituit apa:
din ea au apărut toate lucrurile şi ea se conţine în toate câte sunt.
Relevând pentru prima dată unitatea lumii în diversitatea formelor pe care
le-a creat, Tales susţine perfecţiunea principiului arche, deci, al apei, care
este necreată şi veşnică („Apa este principiul tuturor lucrurilor”).
Continuatorul lui Tales a fost Anaximandros (610 –546 î. H.),
pentru care principiul lumii – arche – îl constituie apeiron-ul –
nedeterminativul infinit, ne-material, aflat în permanentă mişcare.
Aceasta presupune apariţia materiei din ne-materie, a formei din ne-
formă. Veşnică este doar mişcarea, care, după Anaximandros, îşi are
cauza în existenţa şi lupta contrariilor. În şirul de transformări
Anaximandros încearcă să intercaleze apariţia vieţii. Conform acestuia,
omul este rezultatul vieţii lui anterioare, adică ar putea proveni şi din alte
fiinţe decât cele umane.
Spre deosebire de profesorul său, Anaximenes (cca 585 – 525 î. H.)
refuză ideea materialităţii principiului primordial, considerând că aerul
întruneşte perfect calităţile acestuia. Argumentaţia se bazează pe
infinitatea de forme pe care o poate lua aerul, capacitatea de transformare
şi mişcare care-l defineşte ca pe un element perfect, care se cuprinde în
tot şi în care se cuprind toate.
Ceea ce a consacrat şcoala din Milet, dându-i valoare şi prestigiu, a
fost faptul că, pentru prima dată, s-a pus problema unei cercetări raţionale
a naturii, o cercetare „fizică”, care substituie bazele mitului prin
elaborarea unor principii fundamentale, pe care ulterior s-a edificat
întreaga filozofie antică şi modernă
Principiul veşnicii deveniri stă la baza concepţiei filosofice a lui
Heraclit din Efes (536 – 470 î. H.), căruia îi aparţin afirmaţiile „Nimic nu
apare din nimic”, „nu te scalzi de două ori în apa aceluiaşi fluviu”. Cu
alte cuvinte, este sugerată ideea mişcării veşnice şi continue, care naşte
forme şi fenomene. La baza acesteia, ca şi în cazul lui Anaximandros, stă
lupta contrariilor. Interpretând lumea ca pe un tot întreg, Heraclit
argumentează, în acelaşi timp, esenţa ei dublă, formată din fenomene
contradictorii, care nu se exclud, ci se condiţionează reciproc,
184
determinând dezvoltarea perpetuă. În viziunea heracliteană, în centrul
Universului se află focul ca principiu fizic, din care derivă toate lucrurile.
Acesta este veşnic, echivalând cu devenirea, transformarea; focul se
conţine în toată substanţa lumii materiale, el este esenţa veşnică a lumii.
Din foc face parte şi sufletul, despre care filosoful credea că este „o
scânteie de esenţă solară” (afirmaţia îi este atribuită lui Heraclit de
Aristotel, în lucrarea De anima I, 2, 19), lipsindu-l, astfel, de aura divină.
Doar raţiunea umană este divină, fiind unicul criteriu al adevărului.
În opoziţie cu ideea heracliteană a devenirii se află doctrina lui
Parmenide.
b. Şcoala eleată
Exponentul acestei şcoli este Parmenide (născut pe la 515 î. H.),
căruia Platon îi atribuie epitetul „cel mare”, numindu-l „părintele nostru
Parmenide” (Platon, Sofistul, 241d). Precursorul acestei doctrine este
Xenophanes din Colophon, Ionia /570 –475 î. H.), care susţinea ideea
existenţei unui Tot unic, ne-născut şi neschimbat, „care este Unul şi
Totul”. Criticând cu înverşunare mitologia populară pentru felul în care îi
prezintă pe zei aidoma oamenilor, cu viciile şi calităţile acestora,
Xenophanes îl atacă pe Homer şi Hesiod pentru concepţia lor despre zei.
Doctrina lui Xenophanes susţine existenţa unei realităţi neschimbătoare,
necreate, veşnice, nemişcate, care se identifică cu însăşi divinitatea.
Existenţei unei singure Fiinţe veşnice, ne-create este susţinută şi
dezvoltată de Parmenide în unul din poemele sale, Despre natură.
Caracterul atotcuprinzător al Fiinţei („Nu există nimic în afara Fiinţei şi
nu va exista nimic în afara ei”) implică negarea cu vehemenţă a Nefiinţei,
demostrată şi pe calea deducţiei logice. Cunoaşterea adevărată a Fiinţei,
care se identifică cu realitatea, ne-o dă doar cugetul („e totuna a gândi şi
gândul că „ceva” este”, deci a gândi înseamnă a fi). Asta presupune că
Fiinţa şi gândul sunt unitare şi identice ca natură, iar calea adevărului este
calea raţiunii. Elevul lui Parmenide – Zenon, eleatul, contrapune
percepţiilor senzoriale adevărul despre fiinţă, care nu poate fi descoperit
decât pe calea gândirii.
c. Şcoala pitagoreică şi principiile moralităţii
Ideea creării unei şcoli filosofice, cu scop de reformă a moravurilor
şi religiei, i-a aparţinut lui Pitagora (născut în Samos, pe la 571 î. H.).
Concepută în cadrul unei societăţi închise, mai degrabă un ordin cu trepte
185
de iniţiere şi reguli de comportare, unde domneau cele trei principii-cheie:
ascultarea, tăcerea şi supunerea, la care se adaugă şi păstrarea secretului,
şcoala lui Pitagora are menirea să fi contribuit la perfecţiunea morală a
individului, cultivând simţul prieteniei, curajul, respectul pentru zei,
pentru părinţi, pentru legi.
În ceea ce priveşte contribuţia lui Pitagora la elucidarea
problemelor ontologice, aceasta se cuprinde în Teoria numărului ca
principiu al universului, care explică lumea în totalitatea formelor şi a
aspectelor pe care le-a generat. După Pitagora, tot ce este, este număr,
adică totul provine din număr şi este compus din număr. Numărului îi
corespunde o anumită expresie corporală, o existenţă fizică. Astfel,
Universul (Kosmos) este exprimat de numărul 10, care reprezintă
perfecţiunea şi este echivalent cu tetraktysul (1+2+3+4) – „număr ce
cuprinde izvorul şi rădăcina veşnic curgătoarei naturi”; acesta exprimă
ordine, măsură şi perfecţiune. De exemplu, numărul 5 defineşte calitatea
şi culoarea, 6 – principiul însufleţirii, 7 – inteligenţa, sănătatea, 8 –
dragostea, prietenia, 9 – apa, 11 – focul, 13 – aerul. Hegel menţiona că
importanţa gândirii pythagoreice constă în faptul că a îndrăznit să susţină
că principiul nu trebuie să fie neapărat o substanţă materială, ci şi un
produs al gândului.
Un loc important în doctrina phytagoreică îl are definirea sufletului.
Deoarece este muritor, sufletul cunoaşte un şir de reîncarnări (concepţia
metempsihozei), care sfârşesc prin revenirea în om.
Contribuţia acestei şcoli este remarcabilă în domeniul matematicii
(ex.: Teorema lui Pitagora), al astronomiei, al armoniei muzicale.
d. Empedocle
Personalitate marcantă, dar şi contradictorie a timpului său,
Empedocle pare să fi realizat o sinteză a gândirii filosofice de până la el,
îmbinând într-un sistem filosofic propriu şi teoriile înaintaşilor săi. Astfel,
este susţinută ideea materialităţii principiului primordial, care la
Empedocle este reprezentat de 4 elemente: apa, aerul, pământul şi focul.
În viziunea empedocleană, principiile sunt fixe, imobile, acestea nu se pot
naşte prin ele însele. Trebuia căutată motivaţia, cauza mişcării, care se
află în afara lor, şi aceasta a fost Philia (prietenie, dragoste) şi Nekos (ura,
dezbinarea) – două principii contrare şi contradictorii, care determină
mişcarea, devenirea şi diversitatea lumii într-o relaţie de succesiune. De
186
aici şi şirul alternativ de apariţiii/amestec, asociere şi dispariţie/disociere,
caracteristic naturii, societăţii, psihicului uman. Originalitatea concepţiei
lui Empedocle este conferită şi de ideea însufleţirii tuturor lucrurilor,
reieşind din faptul că fiecare din cele patru elemente constitutive ale
Universului (apa, focul, aerul şi pământul) reprezintă un suflet. În ceea ce
priveşte sufletul omului, acesta este alcătuit din aceleaşi 4 principii
nemuritoare; în concluzie, sufletul este nemuritor, fiindu-i caracteristică
migrarea.
e. Anaxagoras
Prieten şi susţinător al lui Pericle, Anaxagoras din Clazomenia
(500/496 – 428/427 î. H.) a fost martorul celui mai strălucite etape din
istoria Atenei, marcată de triumful Raţiunii. Apropierea de cel mai
influent om politic al cetăţii a determinat, într-un anumit fel, „ridicarea”
convingerilor filosofice ale lui Anaxagoras la nivelul unei filosofii
„oficiale”, care a teoretizat puterea Raţiunii, dar totodată neformale,
pentru că se afla în contradicţie cu tradiţia „adevărurilor” despre zei. Fiind
învinuit de impietate, pentru că punea la îndoială originea şi natura zeilor,
Anaxagoras a fost condamnat la moarte de două ori.
La baza concepţiei sale filosofice se afla principiul pluralităţii: tot
ce există îşi are identitatea sa, substanţa sau principiul său. După cum
existenţele sunt infinite, aşa şi principiile sunt infinite. Astfel, fiecărui
lucru sau fenomen, fiecărei existenţe îi corespunde o substanţă – particulă
specifică, care prevalează, numită de Anaxagoras homeomerii (de ex.: în
oase prevalează homeomerii de oase, în floare – homeomerii de floare).
Homeomerii sunt corporali, imobili şi eterni (nu sunt creaţi şi nu pot
pieri). La început era doar haosul, iar în urma unei mişcări de rotaţie,
homeomerii s-au separat pentru a se uni între ei după asemănare şi dând,
astfel, naştere lumii. Originea acestei mişcări, numită Nous, vine din afara
lor şi este una de sine stătătoare. Nous este spiritul, raţiunea, intelectul,
care se află în natură, el este raţiunea lumii, cauza apariţiei ei. Nu prin
activitatea zeilor se explică „facerea lumii”, ci prin fenomene naturale.
În ceea ce priveşte esenţa vieţii umane, Anxagoras susţine că
aceasta constă în contemplaţie – unica sursă adevărată de fericire, pentru
că din contemplaţie se naşte libertatea – libertatea spiritului.

187
 f. Omul în concepţiile filosofice ale epocii clasice
„Secolul lui Pericle” este şi secolul de aur al filozofiei greceşti,
marcat de activitatea unei pleiade de filosofi: Democrit, Socrate,
Prodicos, Gorgias, Hippias, Hipocrat, Antiphon Sofistul, Thrasymachos,
Critias, Hellanikos, Phaleas din Chacedon, Andokides, urmaţi de Platon
şi Aristotel.
Dezvoltarea concepţiilor filosofice trebuie puse în relaţie cu
particularităţile dezvoltării politice, economice şi culturale a societăţii
ateniene a secolului V î. H., fiind un ecou al problemelor şi tensiunilor
existente, legate în special de aspectele vieţii sociale, care necesitau
explicaţii, pentru a putea fi depăşite. Astfel, reflecţia filosofică trece din
sfera cosmologiei în cea socială, iar filosofia naturii este înlocuită cu cea a
naturii şi existenţei umane, „descoperind omul în toate ipostazele:
conştiinţa de sine care gândeşte, care dă semnificaţii, fiinţa istorică
naturală, natural-artistică, fiinţă activă, fiinţă a cetăţii, zoon politikon,
universal-individual sau universal. – specific, fiinţa care pune sau dă
valoare lumii, fiinţa care cunoaşte Universul, care descoperă adevărul,
care instituie Norma, frumosul, legea etc. Răsar acum, datorită filosofiei,
omul conştiinţei sale şi conştiinţa de sine a omului ca ceea ce creează
universul, ca fiind chiar creatoare de universal, permanent, neschimbător”
(Gh. Al. Cazan, p.153).
Una din minţile enciclopedice ale Antichităţii a fost Democrit din
Abdera, care împreună cu Leucippos se înscrie în primul eşalon al
filosofilor „presocratici”. S-au păstrat foarte puţine fragmente din imensa
lui operă, păstrată mai mult în comentariile antice ale textelor sale, dar
care permit întregirea unei imagini despre contribuţia pe care a avut-o
acest învăţat în domeniul logicii, eticii, educaţiei, literaturii, muzicii,
picturii, astronomiei, matematicii, fizicii, chimiei etc.
În căutarea principiului creator al lumii, Democrit concepe Teoria
atomistă, conform căreia principiile sunt atomii şi vidul (golul, spaţiul).
Atomii sunt clasificaţi drept particule mici, fizic indivizibile,
indestructibile, infinite, reale, care, în cuplu cu vidul (spaţiul), constituie
materia lumii. Vidul se caracterizează prin aceleaşi particularităţi ca şi
atomul: este necreat, infinit, nepieritor, dar, spre deosebire de atomi, nu
are substanţialitate. Procesul creaţiei implică conexiunea celor două

188
principii, atomii existând doar în spaţiu. Aceştia sunt diferiţi ca formă,
mărime, ordine şi poziţie reciprocă şi se mişcă prin spaţiul etern.
Orice formă a existenţei este rezultatul unei necesităţi, Democrit
negând cu vehemenţă întâmplarea; doar naşterea universului a fost
întâmplătoare, pe când apariţiile ulterioare au fost necesare, deci se
înscriu în parametrii legilor ştiinţifice. În ceea ce priveşte sufletul, acesta
se prezintă ca parte a realităţii, fiind alcătuit din atomi cu o formă
specială. Cunoaşterea sufletului nu se poate face decât pe cale raţională.
Filosoful consideră că există două căi de cunoaştere, calea simţurilor (a
percepţiei), pe care o depreciază şi cea a intelectului (a raţiunii), pe care o
preamăreşte. Cu toate acestea, Democrit relevă faptul că cele două forme
de cunoaştere sunt indisolubile, fiind complementare
g. Sofiştii, Socrate şi problemele educaţiei
Apărut ca o necesitate a societăţii democratice ateniene din secolul
V î. H., un răspuns la problemele cetăţii privind educarea şi instruirea
cetăţeanului, curentul filosofic, etic, politologic al sofiştilor se remarcă
prin transferul obiectului cercetării din sfera naturii, a cosmosului în cea a
existenţei pământene. Sofiştii au pus pentru prima dată problema instruirii
şi educaţiei ca un tot întreg, ce urma să se desfăşoare după un anumit
program şi cu concursul unor dascăli profesionişti. Credinţa în forţa
instruirii ca element capabil să schimbe soarta omului, care era
predestinat de la naştere, a stârnit reticenţa unora faţă de curentul sofistic,
în care vedeau o mişcare „eretică”, ce submina normele morale şi
religioase tradiţionale. Pe de altă parte, cetatea avea nevoie de oameni
instruiţi, buni profesionişti în treburile statului, capabili să ia decizii şi să
poarte răspunderea pentru ele. Nu este întâmplător faptul, că printre
prietenii lui Pericle se număra şi Protagoras din Abdera (481-411 î. H.),
sofist, autor de constituţii. De la el au rămas mai multe lucrări, printre
care Despre zei, Despre existenţă, Adevărul ş.a., în care autorul îşi expune
atitudinea faţă de preocupările dintotdeauna ale omului, susţinând că
„Omul este măsura tuturor lucrurilor”, un adevăr profund, care a marcat
spiritul creator al acestui veac de aur, constituindu-se într-un elogiu adus
omului.
Un alt sofist celebru este Prodicos din Ceos, ambasador al cetăţii
sale la Atena. A teoretizat termenul de Virtute, ca fiind valoarea supremă
pentru om; practicarea acesteia îl ajută pe om să se realizeze ca fiinţă
189
înzestrată cu raţiune. Prodicos neagă implicarea zeilor în oricare acţiune
umană, tocmai pentru faptul că sunt creaţi de oameni, deci nu pot avea
puteri supranaturale. În concluzie, zeii nu mai sunt zei.
Din pleiada sofiştilor trebuie amintit şi Gorgias din Leontinoi, care
a fost şi el ambasadorul cetăţii sale la Atena. Concepţiile lui filosofice par
a pune la îndoială întreaga gândire filosofică de până la el privind
naşterea Universului. Pentru Gorgias nu există nimic; dacă ar exista ceva,
nu ar putea fi cunoscut, iar dacă ar putea fi cunoscut n-ar exista.
Demonstrarea acestor judecăţi se bazează pe erori de logică, iar întreaga
gândire a lui Gorgias alunecă într-o stare de nihilism total.
Dar strălucirea acestei epoci este dată de personalitatea lui Socrate
(– 399 î. H.) – cel mai înţelept dintre greci, conform oracolului de la Delfi
– care continuă să rămână la fel de misterioasă timp de aproape două
milenii şi jumătate, iar scurgerea timpului nu face decât să confirme
adevărata valoare a operei acestui mare filosof al Antichităţii, care poate
fi pusă sub semnul propriei cunoaşteri, cu alte cuvinte a cunoaşterii
omului. Nu a acceptat să-şi scrie opera, iar fragmente din numeroasele
discuţii pe care le-a purtat cu concetăţenii săi au fost consemnate în
lucrările discipolilor săi, printre care Platon, Xenofan s.a.
În ceea ce priveşte raportul cu divinitatea, Socrate vede lumea ca o
creaţie a zeilor; dar acţiunea lor nu este una pur mecanică: zeii veghează
ca cele existente să-şi ducă la bun sfârşit menirea pentru care au fost
create. Omul face parte din şirul creaţiei, fiind treapta ei supremă; după
Socrate, omul este de aceeaşi esenţă cu zeii, care-i conferă prin aceasta
parte din natura lor divină. Scopul întregii activităţi umane trebuie să fie
îndreptat spre cunoaşterea sinelui.
În domeniul eticii Socrate a susţinut ideea că omul este în totalitate
responsabil de faptele sale, iar instanţa supremă pentru acesta este propria
conştiinţă, privită ca o virtute. Dezbaterile despre Virtute vor constitui
nucleul gândirii socratice. Virtutea se identifică cu raţiunea, un produs al
sufletului, care este nemuritor. De aici decurg logic şi celelalte afirmaţii:
raţiunea este nemuritoare şi virtutea de asemenea.
Ideile lui Socrate au fost preluate şi valorificate de elevii lui, printre
care cel mai de seamă a fost fără îndoială Platon, supranumit şi Marele
socratic. În opoziţie cu acesta se situează „micii socratici”, a căror
contribuţie în dezvoltarea filosofiei nu a fost atât de substanţială, dar nici

190
de neglijat. Să menţionăm doar câteva curente, printre care se numără
cinicii, cirenaicii şi megarienii.
h. Şcolile post-socratice şi aspectele etice ale existenţei umane
Şcoala cinică a cultivat ideea independenţei individului faţă de
orice constrângere, de orice natură. Nu au negat legea (ordinea, măsura)
în esenţa ei; au considerat doar ca aceasta trebuie să vină deliberat din
interiorul fiecăruia. S-au abandonat sărăciei (pentru a se elibera de orice
fel de dependenţe faţă de lucruri) şi au renunţat la lume, pe care au tratat-
o cu indiferenţă, inclusiv ştiinţele şi cultura. Cele mai proeminente figuri
ale acestui curent au fost Antisthenes din Atena şi Diogene din Sinope, cel
ce trăia într-un butoi şi despre care tradiţia a consemnat întâlnirea
memorabilă cu Alexandru cel Mare, când bătrânul filosof a refuzat să-i
ceară altceva în afară de a se da la o parte pentru a nu-i acoperi soarele.
Reprezentanţii şcolii cirenaice se plasează la polul opus al viziunii
cinicilor, făcând din plăcere principii ale filosofiei lor. În viziunea acestor
filosofi, printre care se evidenţiază Aristippos din Cirene (435-350 î. H.),
Hegesias, Theodoros, Anniceris, senzaţiile trec drept metodă de
cunoaştere, ele determinând, totodată, comportamentul uman. Prin
aducerea în prim-planul filosofiei lor a senzaţiilor, cirenaicii au pus, într-
un anumit fel, problema dublei existenţe umane, caracterizată atât prin
raţiune, cât şi prin plăceri, ambele constituindu-se în principii ale
cunoaşterii..
i. Platon şi Aristotel
Dar abia cu Platon filosofia îşi defineşte conştiinţa de sine ca una
universală, de esenţă divină. În căutarea ştiinţei ştiinţelor, care i-ar fi adus
omului fericirea, deci împlinirea superioară, Platon descoperă ştiinţa
despre Realitatea supremă, absolută, ca ştiinţă a săvârşirii şi folosirii a
ceea ce s-a săvârşit. În Charmides ea apare cu numele de ştiinţă a Binelui,
în Euthidemos Platon îi zice filosofie. În continuare filosoful se află în
căutarea obiectului acestei ştiinţe, a metodelor prin care ea poate fi
cunoscută de om şi a modului în care acesta poate să-i folosească
adevărurile.
Nucleul filosofiei platoniene îl constituie concepţia despre natura,
structura şi funcţia ideilor. Descoperind Ideea ca o reflectare a esenţei
unui fenomen, un criteriu de distingere a ceva de altceva, gânditorul îi
191
atribuie o existenţă de sine stătătoare, constantă, identică cu sine însăşi,
asemenea fiinţei parmenidiane. Ideile se constituie într-o lume unică,
nemişcată: lumea ideilor, care se opune lumii sensibile, dialectice, supusă
devenirii, transformărilor, mişcării. Dacă lumii ideilor i se atribuie
realitate obiectivă, lumea sensibilă nu este decât o lume a umbrelor, o
lume a proiecţiei ideilor (Mitul peşterii). Existenţa celei din urmă este
explicată de Platon numai în legătura cu lumea ideilor, care este. Deci
Ideea determină existenţa lumii. Pentru a explica relaţia dintre cele două
existenţe diferite, amândouă reale, Platon a admis existenţa unui spaţiu
intermediar, unde „are loc devenirea”(Timaios, 50 c,d) (un spaţiu, o
matrice a formelor, a lucrurilor) şi a recurs la numere ideale, figuri ideale
şi cantitative, care serveau drept căi de comunicare între lumea ideilor şi
cea a lucrurilor.
În ceea ce priveşte omul, Platon vorbeşte despre două realităţi
diferite, încadrate într-o relaţie dualistă: corpul (material, schimbător,
muritor) şi sufletul (spiritual, neschimbător, nemuritor, inteligibil). Pentru
a învinge trupul, este necesară purificarea, iar forma supremă a acesteia o
constituie filosofia, care nu este apanajul tuturor. Cunoaşterea lumii, a
adevărului este posibilă doar în cazul omului care a conştientizat efemerul
existenţei în care este lăsat de zei să trăiască. Astfel, omul dobândeşte o
viziune multidirecţională, care-l ajută să depăşească graniţele acestei lumi
limitate şi să-şi împlinească libertatea dorită.
Concepându-şi opera sub formă de dialoguri (28 din 34 sunt
autentice), Platon caută cu înverşunare adevărul despre esenţa lumii,
structurile generale ale existenţei, locul omului în sistemul cosmic,
posibilităţile acestuia de a cunoaşte adevărul, de a ajunge în imperiul
Binelui. În perspectiva demonstrării convingerii că filozofia poate deveni
un instrument politic, că ea are o importanţă majoră nu numai în viaţa
omului, ci şi a statului (Republica), Platon face cele trei călătorii în
Siracuza, cu intenţia de a putea influenţa tiranii în practicarea virtuţii şi
legii, încercare care s-a soldat cu eşec. A rămas însă una din cele mai
frumoase idei utopice, ca filosofia să devină realitate prin intermediul
politicii. Spre sfârşitul vieţii, Platon scrie Legile, în care-şi revizuieşte
radical poziţiile privind structura şi infrastructura statului ideal. Acesta
urma să se întemeieze pe comunizarea averilor, urmând ca întreaga viaţă
şi activitate a cetăţenilor să se afle sub controlul puterii. Deoarece omul

192
nu este în măsură să conducă treburile de stat, Platon vorbeşte despre o
societate „închisă”, condusă de lege.
Cel mai celebru elev al lui Platon, Aristotel (384 –322 î. H., născut
în Stagira, nordul Greciei), vine să încununeze căutările de mai bine de
trei secole ale gândirii filosofice greceşti, erijându-se într-un adevărat
deschizător de drumuri, într-un geniu atotcuprinzător prolific. Opera sa
vastă cuprinde contribuţii esenţiale în domeniul fizicii (Fizica, Despre
cer, Despre generare şi distrugere, Meteorologia), biologiei (Istoria
animalelor, Părţile animalelor), logicii (Organon), retoricii, eticii (Etica
Nicomahica, Marea Etică, Etica lui Euden), esteticii (Poetica, Retorica),
filosofiei (Metafizica), psihologiei (Despre suflet, Parva Naturalia),
politologiei (Politica), economiei politice etc. Despre această
enciclopedie a Antichităţii, cum a fost supranumit Aristotel, Hegel scria
că „ a fost unul din cele mai bogate şi cuprinzătoare genii ştiinţifice care
au apărut vreodată; a fost un bărbat alături de care nici o epocă nu poate
pune unul care să-l egaleze.” (p. 562).
Este imposibil de a rezuma în câteva fraze întreaga operă
aristotelică, atât de complexă, încât ne vom rezuma doar la câteva din
concepţiile acestui titan al gândirii umane. Fiind preocupat de explicarea
unităţii lumii în diversitatea ce o caracterizează, Aristotel susţine că toate
ştiinţele sunt filosofii, adică demersul filosofic este fundamentul tuturor
ştiinţelor (filosofia primă). Astfel, conform raţionamentului aristotelic,
sursele de cunoaştere şi percepere a lumii se află în afara omului, spre
deosebire de Platon, care susţinea ideea autocunoaşterii ca punct de
pornire. În esenţa lor, fiecare ştiinţă se ocupă de cercetarea unor aspecte
ale Fiinţei /Universului, adică a ceea ce este (Metafizica). Identificarea
cauzelor apariţiei/dispariţiei /transformărilor acestora, a multiplelor lor
proprietăţi nu face decât să ne dezvăluie elementele comune ale tipurilor
de fiinţe şi ale particularităţilor acestora. În rândul celorlalte ştiinţe,
superioritatea o deţine teologia, pentru că „are ca obiect Fiinţa cea mai
vrednică de slavă din toate” – Divinitatea.
În ceea ce priveşte filosofia, aceasta este „ştiinţa adevărului”, care
se ocupă de cercetarea „principiilor celor veşnic existente”. Aristotel
afirmă că principiul este cauza primară a lucrurilor, motivul pentru care
acestea sunt. Nu se poate vorbi despre un singur principiu (=cauză), ci de
mai multe (numărul acestora oscilează între 4 şi 6), dintre care 4 revin
mereu în opera lui Aristotel: cauza materială, formală, eficientă şi finală.
193
 Astfel, la baza fenomenelor naturii se află cauza materială, cauza
formală şi privaţiunea, care sunt universale şi comune tuturor lucrurilor.
Substanţa primă a lucrurilor este materia, iar însuşi lucrul este privit ca o
unitate a materiei şi formei.
În ceea ce priveşte problema sufletului, Aristotel divizează
corpurile naturale în însufleţite şi neînsufleţite. Sufletul nu se identifică cu
corpul, cu toate că el nu există în afara corpului. În viziunea aristotelică
sufletul există sub două forme: sufletul sensitiv şi sufletul intelectiv
(intelectual), care are capacitatea de a judeca imaginile pe care i le oferă
simţurile. Această capacitate este de origine divină, astfel omului din când
în când îi este dat să poarte pecetea divinităţii. Psihologia, etica, morala
au menirea să ajute omul să descopere specificul esenţei umane, atât viaţa
practică, cât şi cea „inteligibilă”. Scopul vieţii, după Aristotel, este
dobândirea fericirii. Aceasta depinde de un anumit mod de viaţă specific
omului, care constă „în activitatea sufletului şi în actele care se
conformează raţiunii”.
Concepţiile politice ale lui Aristotel se subscriu preocupărilor
privind cunoaşterea activităţilor politice ale omului, menită să transforme
binele în bine social. Astfel, filosoful fundamentează noţiunea de stat,
analizează cauzele apariţiei acestuia şi funcţiile pe care le împlineşte. În
optica aristotelică, statul este necesar cetăţeanului, asigurând drepturile
tuturor prin instituirea legii. Analizând diverse forme de stat, Aristotel
ajunge la concluzia că forma perfectă este statul democratic, care se
bazează pe respectul legii.
Un alt aspect interesant al vieţii şi activităţii lui Aristotel ţine de
contribuţia pe care a avut-o acesta în instruirea lui Alexandru Macedon.
Deschiderea profesorului pentru toate ştiinţele – ca unica metodă de
cunoaştere raţională a lumii s-a materializat în deschiderea învăţăcelului
către toate culturile. Opera lui Alexandru – o simbioză între culturile
Occidentului şi cele ale Orientului, între greco-macedoneni şi restul lumii,
lucrare inimaginabilă până atunci, este expresia unei cuprinderi filosofice
inspirate de profesorul său.
k. Şcolile filosofice elenistice
În general, epoca elenistică este marcată de contradicţii acute atât
pe plan social-politic şi economic, cât şi în plan individual-uman.
Nesiguranţa individului în justiţie, în morala polisului a determinat
194
proliferarea ideilor mistice şi a unor idei filosofice, care veneau să
răspundă întrebărilor omului legate de dobândirea libertăţii, fericirii,
dreptăţii. În majoritatea lor este vorba despre explicaţii şi practici
iraţionale, care câştigă tot mai mult teren, mai ales în rândul păturilor
defavorizate şi care cultivau retragerea individului în sine, căutarea
fericirii şi a liniştii interioare.
Principiile vieţii în viziunea scepticilor, stoicilor, epicureilor
Ceea ce deosebeşte curentul sceptic de celelalte două curente din
epoca elenistică este totala negaţie a cunoaşterii şi, de aici – a ştiinţelor şi
a oricăror valori. Totul este pus la îndoială, orice adevăr este supus unei
critici. Deasupra tuturor lucrurilor trebuie să se aştearnă indiferenţa, atât
teoretică, cât şi practică. Nimic nu poate fi definit, judecat, deoarece ceea
ce percepem nu sunt decât fenomene/lucruri/corpuri închipuite; în realitate
ele sunt altfel. Pe mormântul lui Pyrrhon din Elis (cca360 –270 î. H.),
întemeietorul şcolii sceptice, contemporanii i-au scris următoarele: „Aici
odihneşte Pyrrhon, căruia îi pare că a murit”. Această atitudine
indiferentă, iar în cel mai bun caz – neîncrezătoare faţă de ştiinţe, a
determinat elaborarea unei atitudini critice a cunoaşterii, adusă de sceptici
până la extremă: refuzul cunoaşterii.
Cea de – a doua şcoală filosofică este cea a stoicilor, întemeiată de
Zenon din Citon (336 – 264 î.H.) Cultivarea unor virtuţi ca răbdarea,
cumpătarea, echilibrul interior au făcut din filosofia stoică o artă de a trăi
sub îndemnul raţiunii şi în armonie cu natura. Fiecare om îşi are soarta sa,
pe care trebuie s-o urmeze şi în care trebuie să se încredinţeze.
Stoicismul a exercitat o influenţă considerabilă asupra
creştinismului timpuriu. Printre cele mai cunoscute figuri ale acestui
curent filosofic se numără Zenon din Citon, Persaios din Cition, Ariston
din Chios. La baza tuturor fenomenelor stă principiul sau logos-ul ca
principiu universal al lumii, identificat şi cu legea generală a universului,
cu divinitatea, cu focul, cu raţiunea, care există în toate. Acesta este un
principiu activ, care creează toate celelalte elemente, cum ar fi apa, focul,
aerul, pământul. Acestea, la rândul lor, alcătuiesc materia, principiu pasiv,
fără de care ar fi fost imposibilă apariţia lucrurilor şi a fenomenelor. Toate
legăturile şi raporturile dintre acestea nu pot exista în afara raţiunii, iar
scopul omului este de a vieţui în raport cu natura sau cu cosmosul, ceea
ce înseamnă în final a fi în acord cu sine însuşi. Etica stoicilor este una a
195
datoriei: datoria de a trăi în concordanţă cu legile naturii. În acest sens,
omul trebuie să-şi înfrângă pasiunile (plăcerea, poftele, durerea, mila,
ruşinea ş.a.), care sunt iraţionale şi să le înlocuiască cu „stări bune”.
Ulterior, ideile stoicilor au fost îmbrăţişate de un şir de personalităţi
romane, printre care Seneca, împăratul Marc Aureliu, Epictet ş.a.
Un alt curent filosofic l-a constituit epicureismul, care a avut
contribuţii importante în domeniul fizicii, eticii, canonicii. Reprezentantul
său cel mai de seamă, care şi dă denumirea curentului, a fost Epicur (341
– 271 î. H., născut pe insula Samos), a cărui operă, aşa cum menţionează
Diogenes din Laertios, era una din cele mai vaste ale Antichităţii greceşti.
Filosoful a recunoscut existenţa adevărului, care poate fi cunoscut numai
prin cercetare senzorială şi intelectuală. În ceea ce priveşte problema
ontologică, la baza lumii se află atomii şi vidul. Aceştiea, combinându-se,
dau naştere lucrurilor/fenomenelor. Până şi sufletul este alcătuit din
atomi, deci el este muritor. Numai zeii sunt nemuritori. În ceea ce priveşte
omul, scopul vieţii umane îl constituie plăcerea. Dar pentru aceasta,
individul trebuie să-şi înfrângă durerea, groaza, frica, pentru a putea
dobândi liniştea interioară.
F. Ştiinţa
Grecilor le revine meritul de a ridica cunoştinţele empirice, în mare
parte preluate de la orientali, la nivelul unor sisteme ştiinţifice, fiind
consideraţi, pe bună dreptate, inventatorii ştiinţelor. O particularitate a
civilizaţiei greceşti o constituie faptul că dezvoltarea sistemelor ştiinţifice
nu s-a făcut sporadic, ci în cadrul şcolilor filosofice, fiind în strânsă
legătură cu problemele ontologice. Treptat cercetările au căpătat un
caracter practic, experimental, îndepărtându-se de filozofie. Astfel a
apărut şi s-a dezvoltat fizica, matematica, geometria, astrologia, de care
sunt legate nume ilustre ale Antichităţii, printre care Tales din Milet,
autorul teoremei circumferinţei, cel care a calculat înălţimea piramidelor;
Pitagora (teorema lui Pitagora privind lungimea laturilor unui triunghi
dreptunghic); Euclid (a sintetizat într-un tratat de matematică toate
cunoştinţele din domeniu acumulate în lumea greacă până în acea
perioadă, tratat care a stat la baza ştiinţei europene), Arhimede (un
inventator fără egal, astronom, fizician, matematician, care a stabilit
formulele după care se calculează suprafaţa şi volumul sferei, lungimea

196
cercului; a pus bazele hidrostaticii; a prefigurat calculul integral; a
inventat o sumedenie de lucruri practice (şurubul, scripetele compus ş.a.).
Abia cu Aristotel ştiinţele par să se sustragă preocupărilor
filosofice şi să se dezvolte de sine stătător. O importanţă majoră au avut-o
cele două instituţii rivale, Academia lui Platon şi Liceul lui Aristotel
(Lykeion), care s-au constituit în şcoli ce funcţionau pe baza unor sisteme
de instruire, ce prevedeau nu numai însuşirea unor cunoştinţe, ci şi
aprofundarea cercetărilor ştiinţifice (v. Observatorul astronomic sau
grădina botanică din cadrul Academiei lui Platon).
De domeniul medicinii este legat numele lui Hipocrat din Kos
(460 –377 î.H), considerat a fi părintele acestei discipline. Până în prezent
Jurământul lui Hipocrat constituie esenţa deontologiei medicale. S-au
păstrat fragmente dintr-un şir de tratate, printre care cele cu privire la
igienă, anatomie, terapeutică, patologie, epidemii. Detaşându-se de
explicaţiile magico-religioase privind apariţia şi dezvoltarea unei sau altei
boli, Hipocrat pune accentul pe cercetarea amănunţită şi continuă a
simptomelor, pentru a putea explica natura bolii, care nu este altceva
decât reacţia organismului la acţiunea factorilor exteriori. Tot Hipocrat a
stabilit, pe baza observaţiilor, cele 4 tipuri umane: coleric, sanguin,
limfatic şi melancolic.
Recunoscut drept spiritul enciclopedic al epocii elenistice,
Eratostene din Cirene (a.284-202 î. H.) s-a impus prin aportul său la
dezvoltarea unui şir de ştiinţe, printre care astronomia, matematica,
geografia, filologia, istoria. Este considerat a fi întemeietorul geografiei
ştiinţifice (scrie tratatul Geographika în 3 cărţi); a reuşit să calculeze
circumferinţa pământului (252 000 stadii = 39 690 km, rezultatul fiind
foarte apropiat de cifra actuală 40 075 km).

197
198
 Bibliografie selectivă

Amouretti, M.-Cl., Ruzé, Fr., Le monde grec antique, Paris, 1990

Bengston, H., Griechische Geschichte von den Anfängen bis in die
römische Kaiserzeit, Munchen, 1960
Briant, P., De Cyrus à Alexandre. Une Histoire de l’Empire Achéménide,
Paris, 1996
Carlier P., Secolul al IV-lea grec, Editura Universitas, Bucureşti, 1998
Cazan, Gh. Al., Filosofia antică, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2001
Chamoux, Fr., Civilizaţia greacă în epocile arhaică şi clasică, 2 vol.,
Editura Meridiane, Bucureşti, 1985
Chamoux, Fr., Civilizaţia elenistică, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985.
Charbonneaux, J., Martin, R., Villard, E., Grèce classique, L’Univers des
Formes, Gallimard, Paris, 1983
Charbonneaux, J., Martin, R., Villard, E., Grèce hellenistique, L’Univers
des Formes, Gallimard, Paris, 1970
Filosofia greacă până la Platon, vol. I-II, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1979
Ginouves, R., Arta greacă, Bucureşti, Editura Meridiane, 1992
Glotz, G., Cetatea greacă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987
Gramatopol, M., Civilizaţia elenistică, Editura Orientul Latin, Bucureşti,
1974
Hegel, G.W., Prelegeri de istorie a filosofiei, vol. I, Editura Academiei,
Bucureşti, 1963
L’histoire de l’art, sous la direction de A.Chatelet, B.-F. Groslier,
LAROUSSE, 1995
Lévy E., Grecia în secolul al V-lea, de la Cleisthenes la Socrates, Editura
Universitas, Bucureşti, 1998
Levecque Pierre, Aventura greacă, 2 vol., Editura Meridiane, Bucureşti,
1985
199
Petre, Z., Cetatea greacă, Editura Nemira, Bucureşti, 2000.
Piatkowski, A., O istorie a Greciei antice, Editura Albatros, Bucureşti
1988
Piatkowski, A., Istoria epocii elenistice, Editura Albatros, Bucureşti,
1996
Poursal, J.-C., Grecia preclasică, de la origini până la sfârşitul secolului
VI, Teora, 1998
Preaux, C., Le monde hellénistique. La Grèce et l’Orient de la mort
d’Alexandre à la conquête romaine, Paris, 1975
Springer, Ant., Ricci, C., Manuale di storia dell’arte, I, Arte antica,
Instituto italiano d’arti grafiche, Bergamo, 1927
Vernant, J.-P., Problèmes de la guerre en Grèce ancienne, Haga, 1985
Idem, Mit şi gândire în Grecia antică, Editura Meridiane, Bucureşti,
1995
Vidal-Naquet, P., Economies et sociétés en Grèce ancienne, Paris, 1973
Idem, Vânătorul negru, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985
Walbank, F. W., The Hellesnistic World, Londra, 1981
Will. E., Histoire politique du monde hellénistique (323-30), 2 vol.
Nancy, 1966-1967

200