Excesul de îndatorare externă și implicațiile lui

În cadrul echilibrului economic general la nivel macroeconomic un loc aparte îl ocupă echilibrul
financiar și, în cadrul acestuia, echilibrul financiar public, reprezentat de concordanța între necesitățile
financiare ale statului (cheltuielile publice) și sursele de finanțare ale acestuia (veniturile publice). Acest
echilibru nu se poate rezuma însă la o simplă comparare și egalitate a veniturilor și cheltuielilor, el fiind
rezultatul acțiunii unui complex de factori care stau la baza constituirii și utilizării resurselor financiare și
se realizează în diferite condiții sociale și economice. Dezechilibrul financiar public este rezultatul cererii
prea mari de resurse financiare publice în comparație cu fondurile ce se pot constitui la nivelul statului,
acest decalaj reprezentând deficitul bugetar, ce are repercursiuni directe asupra capacității investiționale a
unui stat.

Stabilitatea macroeconomică, satisfacerea cererii agregate din economie prin atingerea unui nivel
adecvat al ofertei agregate, în condiţiile în care aceasta nu poate fi asigurată din producţia internă,
revendică finanţarea economiei din alte surse, aşa cum sunt împrumuturile contractate pe pieţele
financiare externe. Împrumuturile externe permit unei ţări să investească şi să consume peste limita
capacităţii sale interne de producţie şi, prin urmare, să finanţeze formarea de capital nu numai prin
mobilizarea economiilor interne, ci şi prin atragerea de resurse din ţările cu surplus de capital.
Împrumuturile prezintă atât o serie de avantaje, precum costuri mai scăzute, ţinând seama de
marja suportată pe piaţa privată de ţările percepute ca având un risc mai ridicat, perioada de graţie mai
lungă și o durată totală mai lungă – ceea ce diminuează efortul de rambursare, dar, după cum este
cunoscut, şi dezavantaje: volumul disponibil este limitat, iar apelul pe scară largă la acest tip de finanţare
transmite un mesaj puţin încurajator pentru investitorii străini, întrucât finanţarea excepţională este
destinată acoperirii deficitului contului curent şi sprijinirii eforturilor de ajustare structurală a economiei,
în context, semnalul respectiv având semnificaţia unor eforturi de reformare a economiei niciodată duse
până la capăt.
Contractarea unui împrumut extern cere în mod imperativ organizarea activităţii de administrare a
datoriei externe într-un cadru eficient, sub incidenţa unei strategii bine conturate de îndatorare, integrată
în programul de dezvoltare economico-socială a ţării. Pentru a se ajunge la o creștere economică
sănătoasă, banii obținuți din împrumut trebuie investiți cu iscusință, astfel încât organismul economic să
își poată produce singur ”sângele” de care are nevoie pentru a funcționa independent de aparatele externe
de susținere la care e conectat. În condiţiile în care sunt utilizate pentru finanţarea activităţilor
neproductive sau pentru contrabalansarea exporturilor excesive de capital, împrumuturile externe nu
contribuie nici pe departe la creșterea economică. Dimpotrivă, în acest caz, împrumuturile respective ar
putea chiar agrava presiunile ce se exercită asupra balanţei de plăţi. În plus, chiar dacă deficitul balanţei
de plăţi este generat de factori permanenţi, finanţarea îndelungată a acestuia prin împrumut extern poate

1
întârzia ajustările necesare şi poate agrava problemele fundamentale ale balanţei de plăţi. Devine evident
faptul că o utilizare ineficientă a intrărilor de capital străin perpetuează contractarea de împrumuturi şi
provoacă în final o criză a datoriei.
Țara noastră are o istorie destul de lungă în ceea ce privește contractarea de împrumuturi externe
de la organisme precum FMI sau Banca Mondială. Deşi la începutul anului 1990, după înlăturarea
regimului comunist, România nu întregistra datorii externe şi dispunea de rezerve valutare de circa 1,5
miliarde de dolari, această situaţie era rezultatul politicilor economice iraţionale de forţare a exporturilor
şi amputare exagerată a importurilor. Ulterior, neconcordanţa dintre mecanismul de alocare a resurselor şi
performanţa economică, reglarea forţată, “încordată” a echilibrului din economie, au condus la
discrepanţe grave în cadrul sistemului, atribuind economiei o stare “normală” de “dezechilibru stabil”
(cauzat în fond de restricţia de ofertă). Tabloul iluzoriu al cifrelor favorabile s-a deteriorat an de an,
dezechilibrul structural al economiei adâncindu-se şi antrenând deficite continue şi în bugetul de stat.
Evaluarea priorităţilor nu a fost întotdeauna foarte exactă – iar ca urmare capitalul străin a cam ocolit,
destui ani, economia românească, contribuind astfel la închiderea cercului vicios resurse puţine – politici
suboptimale – resurse şi mai puţine. Astfel, încă din 1991 România a încheiat acorduri de finanțare cu
mecanismele externe, neștiind însă să utilizeze eficient banii primiți.
Așadar, atât excesul de îndatorare externă, cât și cel de îndatorare publică s-au adâncit, economia
națională atingând un punct critic, de unde doar niște măsuri foarte stricte și bine puse la punct o mai pot
ridica. Se presupune astfel restructurarea completă a întregului sistem public, pentru a reduce cheltuielile,
dar și încurajarea masivă atât a investițiilor, cât și a exporturilor spre țări precum Brazilia, China, Rusia și
țări din America Latină. Banii obținuți din împrumuturile externe nu trebuie ținuți la BNR cu așa –
numitul ”scop” de a ajuta moneda națională să se aprecieze ci trebuie investiți în proiecte sustenabile, pe
termen lung și foarte lung, pentru a o ajuta pe aceasta să se autosusțină prin dezvoltarea economiei reale și
a competitivității sistemului productiv.
Menţinerea vechilor structuri în economie este costisitoare şi fără orizont. Schimbarea lor şi
alinierea, în timp, la standardele europene este desigur sustenabilă pe termen lung, dar şi mai costisitoare
pe termen scurt. Infuzii masive de capital sunt necesare pentru a depăşi moştenirea unui regim ce a eşuat
în toate modurile posibile, în toate obiectivele declarate. Nu există resurse suficient de mari să
compenseze politici suboptimale urmate prea multă vreme. Lentoarea schimbărilor structurale a fost
compensată temporar cu ajutorul deficitului extern. Această lecţie a fost înţeleasă relativ târziu de
autorităţile române – după acumularea unor datorii externe relativ însemnate şi doar după ce s-a dovedit
că, în locul “reformei fără durere” gradualismul excesiv a oferit doar “durere fără reformă”.

Cazacu Codrina
grupa 1702, seria A, an I, Marketing