1.

1
1 ELEMENTE INTRODUCTIVE
ÎN MANAGEMENT–
Originea conceptului de management
1.2 Evoluţia managementului în devenirea sa ştiinţifică
1.3 Management între ştiinţă şi artă
1.4 Procesele şi relaţiile de management
1.5 Principiile generale ale managementului
1.6 Şcoli de management pe plan mondial

Obiective:
¾ Explicarea semnificaţiei conceptului de management;
¾ Înţelegerea managementului ca artă, dar mai ales ca ştiinţă;
¾ Definirea şi caracterizarea proceselor de management;
¾ Definirea relaţiilor de management şi explicarea triplei
determinări a acestora;
¾ Explicarea necesităţii şi definirea principiilor generale ale
managementului;
¾ Identificarea principalelor şcoli de management pe plan
mondial
 Management

1.1 Originea conceptului de management

Managementul - cu încărcătura sa de semnificaţii, cu rolul şi

funcţiile sale - este unanim acceptat, manifestându-se ca un element
dinamizator al progresului în diferite domenii.
În decursul timpului managementul a evoluat, devenind în mâna
unui întreprinzător sau a unui manager un instrument de o importanţă
particulară, care a favorizat, în mod decisiv, obţinerea unor rezultate
superioare şi orientarea întreprinderilor spre prosperitate, ale căror efecte
favorabile sunt resimţite de toţi componenţii unităţii. De altfel, pornind de la
modul în care se exercită funcţiile sale se încerca să se explice superioritatea
unor întreprinderi în raport cu altele şi, în general, a economiilor unor ţări
faţă de cele ale altor ţări.
Desigur că, rolul managementului în atingerea de către o unitate
economică a unui nivel de dezvoltare corespunzător, care să o situeze într-o
poziţie privilegiată faţă de altele, a făcut ca după anul 1900 şi, mai ales,
după 1940 să cunoască o largă aplicabilitate, îmbogăţindu-se mereu, ca efect
al experienţei pozitive dar şi negative a managerilor, a concluziilor
formulate în urma analizei a ceea ce s-a făcut bine sau rău în desfăşurarea
proceselor manageriale. S-au dobândit şi sistematizat, în mod necontenit,
noi cunoştinţe, imprimând managementului un tot mai puternic caracter de
disciplină ştiinţifică.
Originile etimologice ale managementului sunt căutate prin
întoarcerea în timpuri nu prea apropiate. O abordare din acest punct de
vedere evidenţiază faptul că managementul - cuvânt introductibil, considerat
astfel şi de ţări (Franţa, Germania) care manifestă infinite precauţiuni când
este vorba de adoptarea unor termeni străini este, se pare, de origine latină.
Elemente introductive în management

Management însemna conducere, dar, aşa cum se va vedea, este mai mult
decât atât. În Franţa, încercarea de a-l reda prin “gestion” a dovedit lipsa
unei identităţi totale între acest termen şi cel de management. Cât priveşte
originea sa latină se apreciază că, verbul englez “to manage” are aceeaşi
provenienţă cu substantivul încetăţenit în limba română de peste 100 de ani
manej, care la rândul lui vine din italiană, adică “managgio” şi se trimite la
latinescul “manus”. O influenţă hotărâtoare a avut-o verbul francez
“manager” (a folosi cu economie, a trata cu atenţie pe cineva etc.), ca
urmare a faptului că, o perioadă de timp în Anglia limba oficială a fost
franceza. Simultan s-a resimţit şi influenţa cuvântului francez, menage (din
care românii au făcut “menaj”), însemnând între altele: conducere,
administrarea unei case etc. Verbul englez “to manage” a rămas cu
conţinutul de a struni cai, cât şi unul abstract, redat prin “chibzuirea corectă
a relaţiilor cu diverse fiinţe sau lucruri în vederea obţinerii unui rezultat
corespunzător”.
Mult mai târziu, la începutul secolului al XX-lea a intrat în
economie, unde s-a extins mult şi unde a rămas definitiv.
Potrivit unor păreri se apreciază că impunerea managementului în
activitatea economică se datorează publicării în 1941 a lucrării “ The
managerial revolution”(Revoluţia managerială) elaborată de americanul
J. Burnham1. Între alte merite ale acestuia sunt subliniate: impunerea şi
definirea noţiunilor de “management” şi de “manager”, sublinierea rolului
esenţial al managerului, a faptului că orice societate, care vrea să prospere
din punct de vedere economic, are nevoie de manageri etc.

1
Ion Petrescu –Management, Editura Holding, Bucureşti, 1991, pag.10
 Management

Încărcătura de semnificaţii pe care o are conceptul de management,

a determinat o diversitate de opinii privind definirea sa. În acest context
prezentăm câteva din părerile unor autori care au definit acest concept 2.
William Newman defineşte managementul ca “importantă tehnică
socială, ca direcţionare, conducere şi control al eforturilor unei grupe de
indivizi în vederea realizării unui anumit scop comun. Este evidenţiat că un
bun conducător este acela care face ca grupa să-şi atingă scopurile sale, în
condiţiile unui minim de cheltuieli, de resurse , de eforturi”.
În concepţia lui J. Tezenas “managementul”, termen englezesc care
are semnificaţia generală: arta de a conduce, de a administra, funcţie de
conducere cu următoarea accepţiune: ştiinţa şi arta de a folosi mijloacele
materiale şi de a conduce oamenii ale căror funcţii sunt diferite şi
specializate, dar care cooperează în cadrul aceleiaşi întreprinderi pentru a
atinge un obiectiv comun”.
D. Carlson formulează aspectele esenţiale care trebuie avute în
vedere la definirea conceptului de management, acestea sunt: 1) prevederea
rezultatelor dorite, interpretarea cererii şi studierea pieţii, prevederea
tendinţelor importante şi identificarea problemelor majore; 2) fixarea
obiectivelor, politicilor, criteriilor şi normelor de randament, elaborarea
planurilor, prognozelor, bilanţurilor şi definirea mijloacelor de control
corespunzătoare; 3) precizarea rezultatelor aşteptate de la colaboratori,
conceperea şi menţinerea unei organizări corespunzătoare; 4) identificarea
căilor pentru perfecţionare, evaluarea rezultatelor, luarea deciziilor,
adoptarea măsurilor corective; 5) ajutorarea subordonaţilor pentru a
progresa, înţelegerea nevoilor şi aspiraţiilor personalului, inspirarea

2
Ion Petrescu, opere citate, pag.11-16
Elemente introductive în management

încrederii, stimularea muncii participative, menţinerea respectului,

disciplinei şi a eticii.
A. Marteau se referă la fundamentele teoretice a căror esenţă
constă în: 1) a obţine rezultate prin alţii, asimilându-se însă
responsabilitatea pentru aceste rezultate; 2) a fi orientat spre mediul
înconjurător; 3) a lua decizii direct legate de finalitatea întreprinderii; 4) a
acorda încredere salariatului în procesul muncii prin încredinţarea de
responsabilităţi, recunoaşterea dreptului de a greşi şi primirea favorabilă a
iniţiativelor sale; 5) a descentraliza sistemul organizatoric şi a judeca
salariaţii după rezultatele obţinute în muncă; 6) a asigura mobilitatea
structurilor şi a oamenilor.
M. Dumitraşcu, definind managementul a arătat că acesta
reprezintă “ştiinţa prin care se asigură conducerea tuturor proceselor şi
unităţilor economice şi din celelalte sectoare de activitate, în toate
funcţiunile acestora, având în prim plan omul, participarea motivată a
acestuia şi care presupune rezolvarea problemelor sub raport previzional,
organizatoric, de conducere, de luare a deciziilor şi de control, cu
concretizarea acestora în creşterea eficienţei economice”.
Din cele precizate mai sus rezultă diversitatea abordării conceptului
de management în literatura de specialitate. Acest fenomen se datorează
faptului că majoritatea autorilor au abordat, sau au dezvoltat, numai anumite
componente ale managementului, ajungându-se la această diversitate.
Desigur, complexitatea conţinutului conceptului de management creează
această dificultate în sintetizarea conţinutului ansamblului componentelor
sale într-un tot unitar. Este de aşteptat ca şi în viitor să apară noi abordări în
acest domeniu atât de important.
 Management

3
Ion Petrescu, referindu-se la acest concept precizează :
“managementul este ansamblul activităţilor, disciplinelor, metodelor,
tehnicilor care înglobează sarcinile conducerii, gestiunii, administrării şi
organizării societăţii comerciale (regiei autonome) şi vizează ca prin
adoptarea deciziilor optime în proiectarea şi reglarea proceselor
microeconomice să antreneze întregul colectiv de salariaţi pentru a
întreprinde şi a lucra cât mai profitabil, pentru a organiza schimbări capabile
să asigure creşterea performanţelor pe plan economic şi social”. Prin modul
de sintetizare a fenomenelor şi proceselor economico-sociale, considerăm că
este mult mai cuprinzătoare această definiţie a managerului, având drept
argumente următoarele: reuneşte principalele elemente definitorii într-un
sistem unitar; rezultă cu claritate contextul în care sunt abordate funcţiile
managementului spre realizarea obiectivelor unităţii; abordarea previzională
a activităţii care fac obiectul conducerii unităţii, cu scopul creşterii
performanţelor economice şi sociale ale acesteia.

1.2 Evoluţia managementului în devenirea sa ştiinţifică

Fie şi numai din cele arătate în ceea ce priveşte formarea termenului

de management şi a definirii conceptului, se poate trage concluzia că acestea
au parcurs un timp îndelungat. Nu-i mai puţin adevărat însă că în formele
sale incipiente, empirice, managementul l-a însoţit pe om, am putea spune,
în decursul istoriei sale. Fenomenul este firesc dacă ne gândim la faptul că
pentru a supravieţui, pentru a putea obţine cele necesare existenţei, pentru

3
Ion Petrescu, opere citate, pag.16
Elemente introductive în management

a-şi îmbunătăţii traiul, omul a trebuit să-şi pună întrebări de felul: ce să facă?,
cum să facă?, etc.
Managementul l-a ajutat să obţină răspunsul la aceste întrebări, chiar
dacă el a fost mai mult sau mai puţin cunoscut. S-a dedus, totuşi, că există
“ceva” care bine stăpânit permite unor oameni să obţină rezultate mai bune
decât al altora. Acest “ceva” perceput de către om s-a conturat sub forma
unor elemente de conducere. Cu timpul deşi ele au constituit un anumit
secret, considerate ca atare de către cei care le receptaseră şi le sesizaseră
importanţa, au început să devină cunoscute, să constituie “apanajul” multora
dintre cei care manifestau iniţiativă în domeniul economic, dar nu numai în
acesta. Totodată, elementele respective au început să fie studiate de către
oamenii de ştiinţă, teoretizate şi s-au elaborat lucrări ştiinţifice. A avut loc
desigur, în timp, un proces foarte lent, dar oricum continuu, de trecere spre
managementul ştiinţific, care l-a înlocuit tot mai mult pe cel empiric.
Generalizările, teoretizările, formularea de metode şi tehnici i-au
imprimat managementului un caracter ştiinţific şi , mai apoi, pornind de la
acest aspect s-a constatat că poate fi disciplină de învăţământ.
Etapizarea managementului în devenirea sa ştiinţifică a fost abordată
de mulţi oameni de ştiinţă, după criterii diferite, desigur, s-a ajuns la
concluzii variate 4.
Philip W. Shay face referiri importante la procesul dezvoltării
gândirii despre management şi stabileşte patru etape, astfel:
Prima etapă se referă la metoda conducerii ştiinţifice, în care se
înscriu lucrările F. W. Taylor, M. Fayol, H. Gantt etc. Etapa se
caracterizează prin următoarele: managementul ştiinţific pune accent pe

4
Ion Petrescu, opere citate, pag.66-79
 Management

obţinerea unor rezultate maxime cu minimum de efort; managementul

utilizat până în anul 1920 s-a bazat pe experimentarea, stabilirea normelor
de muncă, planificarea muncii şi respectarea normelor stabilite, iar după
1920 se apelează la cercetarea managementului, la normativele manageriale,
controlul managerial şi colaborarea între manageri şi executanţi.
Etapa a doua; metoda organizatorică cuprinde anii 1930, când
cercetarea managementului a fost axată cu precădere pe probleme de
organizare. Practica organizatorică se realizează prin metoda de a organiza
de sus în jos, de a asigura cu precădere diviziunea muncii şi repartizarea
răspunderilor. Iniţiativa şi aportul de idei, aprofundarea deciziilor erau
neglijate.
Etapa a treia, managementul bazat pe obiective, cuprinde perioada
anilor 1940, când concepţia asupra managementului a evoluat spre
considerarea acestuia ca un proces orientat, în general, spre alegerea şi
realizarea obiectivelor unei întreprinderi. În această etapă managementul are
în vedere şi alte funcţiuni: asigurarea circulaţiei mărfurilor, finanţarea şi
politica economică. Perioada se caracterizează prin creştere interesului
pentru planificare, pentru fundamentarea ştiinţifică a deciziilor şi se practică
o organizare de tip descentralizat.
Etapa a patra, se referă la apariţia unei teorii generale a
dezvoltării. Este perioada care începe după anul 1960 când, pe baza
sintetizării conceptelor de management care au fost formulate şi dezvoltate
în etapele anterioare, a început elaborarea unuicadru conceptual al unei
teorii generale a managementului.
Elemente introductive în management

E. Dale împarte perioada formării ştiinţei managementului în trei

etape:
Prima etapă reprezintă conducerea empirică - corespunzătoare
perioadei în care activitatea de conducere se baza pe experienţă şi intuiţie.
Această etapă este legată de începuturile sale, până la apariţia lucrărilor
elaborate de clasicii managementului.
Ce de-a doua etapă - începuturile managementului ştiinţific -
cuprinde perioada în care apar şi se consolidează conceptele generale ale
managementului şi este marcat de publicarea lucrărilor lui F. W. Taylor şi
M. Fayol.
Etapa a treia - managementul ştiinţific - se referă la perioada
contemporană.
Această etapizare a ştiinţei managementului are, desigur, un caracter
convenţional, pentru că în fiecare etapă se regăsesc elemente specifice
celorlalte.
Începuturile managementului ştiinţific se regăsesc în prima etapă.
Aceasta rezultă din enumerarea câtorva lucrări apărute înaintea celor
elaborate de clasici (Taylor şi Fayol), care reprezintă graniţa dintre cele
două etape analizate. Astfel, Charles Bobage căruia i se atribuie primele
preocupări pentru determinarea timpului de lucru, în lucrarea sa
“Comparative View of the various Institutions for the Assurance of Life”,
Londra, 1827, formulează previziuni ale managementului modern,
prezentând idei şi principii care se aseamănă cu unele puncte de vedere ale
lui F. Taylor şi ale succesorilor săi.
Hanry Metcalfe a publicat o carte în anul 1885 “Costul
manufacturilor şi administraţia atelierelor publice şi private”, în care se
afirmă că există o ştiinţă a administraţiei fondată pe principii care pot fi
 Management

aplicate la un număr mare şi variat de cazuri. Aceste principii pot fi

descoperite cu ajutorul observaţiilor şi experimentelor.
Emanuel Ion Nichifor publică, în 1837, la Braşov, lucrarea “Pravila
comercială”, care poate fi apreciată ca un manual de management pentru
perioada respectivă.
Managementul empiric corespunde perioadei sale de început. Aşa
după cum au subliniat diverşi autori ideile existau, dacă oamenii coordonau
anumite activităţi, dar în stare latentă, fără o formă concretă, bazându-se pe
elemente care ţineau de bunul simţ, de experienţă, de intuiţie, al căror rol nu
trebuie negat. Elementele amintite mai sus aveau rolul decisiv în procesul
decizional, în organizarea proceselor economice, în coordonarea şi controlul
rezultatelor activităţilor ce se desfăşurau în unităţile economice. De astfel,
chiar condiţiile dimensionale în care se derulau activităţile favorizau
manifestarea unui asemenea tip de management. Întreprinderile nefiind de
mare amploare, într-o asemenea situaţie, funcţiile managementului erau
exercitate de proprietarii întreprinderilor. Proprietarul capitalului era şi
manager, ceea ce nu se mai întâmpla în cazul societăţilor pe acţiuni.
Proprietarul apărea ca o persoană polivalentă, care trebuia să manifeste
preocupări şi pricepere în toate domeniile de activitate ale întreprinderii.
Procesul de concentrare şi centralizarea capitalului a determinat creş-
terea mărimii unităţilor, a facilitat aplicarea în practică a progresului şti-
inţifici şi tehnici, ceea ce a făcut imposibilă cumularea celor două calităţi -
proprietar şi manager. În această etapă are loc un proces de formarea unei
noi meserii, cea de manager, care nu mai este proprietarul capitalului.
Apariţia managementului ştiinţific a fost precedată de o etapă al
cărei conţinut l-a constituit începuturile acestuia, teoria managementului
fiind în curs de formare şi consolidare. Este vorba de o acumulare continuă
Elemente introductive în management

de idei, de formularea unor concepte, de principii, de metode şi tehnici

specifice, care imprimau managementului un pronunţat caracter ştiinţific.
Managementul ştiinţific este urmarea şi a ceea ce s-a acumulat în
perioada precedentă aplicării sale şi, cu atât mai mult, a creării şi dezvoltării
unei metodologiei ştiinţifice, care să faciliteze aplicarea în practică a
elementelor de noutate din domeniul tehnicii şi alte domenii adiacente
activităţii întreprinderilor. Contribuţii semnificative în acest domeniu au
avut: cercetările operaţionale, teoria sistemelor, cibernetica, informatizarea,
psihologia, sociologia, ergonomia, etc.
Specific acestei perioade este faptul că a avut loc o creştere a
numărului de lucrări ştiinţifice în domeniul managementului, se amplifică
importanţa informaţiei, a crescut nivelul tehnico-ştiinţific al proceselor
manageriale.
Bazele managementului ştiinţific au fost puse de americanul
F. Taylor, autor al lucrărilor “Principiile conducerii ştiinţifice” şi
“Conducerea atelierelor” şi de francezul H. Fayol prin lucrarea
“Administraţia industrială şi generală”.
Managementul se afirmă ca o cale ştiinţifică de soluţionare a
problemelor puse sistemului managerial în anumite condiţii. Managementul
este privit ca o acţiune, artă sau manieră de conduce o organizaţie, de a
organiza, de a dirija, de a planifica dezvoltarea sa, de a controla şi se aplică
tuturor domeniilor de activitate 5.
Managementului unei unităţi îi revine ca sarcină să identifice
problemele adevărate care ţin de această activitate şi să le înlăture pe cele
false, să le formuleze în mod concret, să stabilească scopul, obiectivele

5
Thetart,R.A, - Management, Ediţia a IV a, Paris, pag.5
 Management

şi priorităţile. Un rol însemnat revine, în acest sens, persoanelor cuprinse în

sistemul managerial, potrivit treptei ierarhice pe care se găsesc şi care
trebuie să utilizeze teorii, concepte, metode şi tehnici de management.
Unitatea fiind un sistem complex, dinamic, imprimă o anumită varietate
activităţilor cât şi problemelor care revin specialiştilor din fiecare domeniu
de activitate.
Managementul apare ca o ştiinţă economică cu caracter de “graniţă”,
care utilizează metode şi tehnici proprii altor ştiinţe, adaptându-le la
specificul ei. Abordarea interdisciplinară, deci, din diferite unghiuri de
vedere a unei probleme, oferă şanse mult mai mari pentru soluţionarea sa
optimă. Cel sau cei chemaţi să acţioneze în acest sens, privesc în
interdependenţă diferitele componente ale problemei, care sunt diferite şi au
consecinţe variate (economice, sociale, etc.), urmând să găsească soluţia
care să se reflecte pozitiv toate laturile sistemului pe care le vizează.

1.3 Management între ştiinţă şi artă

Raportul dintre caracterul de ştiinţă şi cel de artă care se atribuie

managementului constituie un domeniu de dispută între specialişti, faţă de
care se exprimă păreri diverse. Aceste dispute sunt generate, în principal, de
conţinutul termenilor cât şi dintr-un conflict de opinii. În acest context,
literatura de specialitate oferă grupări ale autorilor având drept criteriu ideile
referitoare la raportul dintre ştiinţă şi artă în management . În baza acestui
criteriu autorii au fost cuprinşi în trei grupe: 1) cei ce manifestă rezerve
chiar în privinţa utilizării cuvântului “artă” a managementului, având drept
argument faptul că s-ar refuza recunoaşterea conţinutului ştiinţific al
managementului, făcând concesii empirismului şi spontaneităţii în această
Elemente introductive în management

activitate; 2) o altă grupă de specialişti este formată din cei care susţin că
managementul are atât o dimensiune ştiinţifică, cât şi una care ţine de
domeniul artei. Potrivit opiniei acestor autori latura ştiinţifică a
managementului se referă la principiile şi metodele elaborate, iar domeniul
ce se referă la artă are în vedere individualitatea managerilor care aplică
diferenţiat conceptele, metodele, tehnicile oferite de ştiinţa managementului
având în vedere şi intuiţia, experienţa, curajul, etc.; 3) cea de-a treia
categorie de autori îi cuprinde pe cei care abordează procesul managerial ca
fiind atât ştiinţă, cât şi artă, cu precizarea că în perspectivă, pe măsura
sistematizării informaţiilor exacte despre management, acestea au menirea
să acopere, prin generalizare, un câmp larg de fapte, iar ştiinţa va ocupa,
încetul cu încetul, locul artei.
O întoarcere în timp permite să se aprecieze că managementul este o
artă veche. Popoarele civilizaţiei antice - sumerienii, egiptenii, babilonienii,
romanii, etc. - au organizat şi au condus diverse activităţi, lucru care poate
atesta caracterul de artă al managementului.
Printre altele se menţionează că sumerienii foloseau documente
scrise pentru a uşura operaţiile guvernamentale şi comerciale, romanii
conduceau imperiul folosind comunicaţii eficiente şi un control centralizat.
De astfel, majoritatea îndeletnicirilor omeneşti au fost la început arte. Cu
timpul, s-au transformat în ştiinţe folosind metode, elaborând principii şi
teorii, putând fi transmise şi învăţate, înlocuind intuiţia, vocaţia, talentul. Pe
măsura acumulării de noi cunoştinţe se dezvoltă şi teoria mijloacelor
specifice managementului.
Managementul ca ştiinţă presupune elaborarea unor concepte,
principii metode şi tehnici de lucru cu caracter general, a căror utilizare
 Management

trebuie să asigure folosirea optimă a potenţialului uman, material şi

financiar din unitatăţile economice.
Desigur, pe măsura dezvoltării şi îmbogăţirea teoriei mana-
gementului şi arta de a conduce înregistrează progrese semnificative. Pentru
acest motiv, mulţi specialişti pledează pentru dezvoltarea unei teorii
“complet integrate” a managementului.
Referindu-se la motivele care pledează pentru dezvoltarea teoriei
6
integrate a managementului, Philip W. Shey precizează următoarele :
a) în domeniul managementului, teoria rămâne un cadru conceptual de
referinţă şi prezintă o importanţă crucială pentru activitatea practicată care
foloseşte aspecte din numeroase şi diverse ştiinţe, precum şi nenumărate
instrumente şi tehnici; b) teoria este necesară pentru orientarea cercetării
manageriale, prin evidenţierea lacunelor existente în acest domeniu,
precum şi prin oferirea de ipoteze pentru dirijarea eforturilor şi eşalonarea
lor judicioasă; c) absenţa unei astfel de discipline ar face imposibilă
predarea sau învăţarea managementului, iar managerii nu ar putea să-l
utilizeze ca îndreptar al activităţii manageriale; d) numai cu ajutorul unei
teorii adecvate a managementului poate fi înţeleasă întreprinderea modernă
şi activitatea ei; e) cu ajutorul teoriei managementului se formează
managerii capabili să conducă întreprinderile şi celelalte instituţii, se
asigură progresul în libertate şi demnitate umană şi se previne împingerea
spre centralism excesiv.
În condiţiile în care managementul se foloseşte de cunoştinţe de
bază organizate (principii, metode, tehnici) este ştiinţă . Când acestea
sunt aplicate potrivit unor condiţii specifice, pentru a obţine rezultate

6
Ion Petrescu, opere citate, pag.26
Elemente introductive în management

dorite, atunci el devine artă. Se poate considera că în cazul aceloraşi

cunoştinţe deţinute de două persoane aplicarea şi efectele acestora sunt
diferite, în funcţie de abilitatea fiecăruia, de tactul sau de gradul în care
cunoaşte situaţia concretă, etc.
Capacitatea de a utiliza metodele, tehnicile şi principiile oferite de
ştiinţa managementului, de a le aplica, de a le combina reprezintă, de fapt,
tocmai arta de a conduce. Intervine, desigur, ceea ce este cunoscut sub
forma raportului dintre teorie şi practică. rezultatele obţinute de practicieni
vor fi diferite în funcţie de măsura în care vor apela, potrivit cu condiţiile
existente, la elemente teoretice şi ştiinţifice de bază din management, şi mai
puţin la ceea ce au făcut, la intuiţie care, deşi importante nu pot înlocui ,
totuşi, ştiinţa. Ei vor fi, în acest fel “mai oportuni”, intervenţiile lor având
şanse mai mari de reuşită, se pot concretiza în rezultate mai bune. Tot atât
de adevărat este şi faptul că simpla însuşire a metodelor, a principiilor, a
instrumentelor de management nu poate asigura succesul deoarece este
necesar să se ştie când şi cum se folosesc acestea.
Trecerea la economia de piaţă impune schimbări de fond, inclusiv în
ceea ce priveşte concepţia managerială. Este necesar un proces de asimilare
de cunoştinţe care să permită abordări şi soluţionări pentru problemele ivite,
ceea ce a fost are tot mai puţină importanţă. O unitate cu autonomie deplină
presupune mai multă autoritate pentru manager, dar, cel puţin în aceeaşi
măsură, şi responsabilitate faţă de deciziile proprii.
Cunoştinţele sistematice de management contribuie la realizarea a
ceva care reprezintă mult mai mult decât o simplă pricepere, adică o cultură
în acest domeniu, s-ar putea spune chiar o stare de spirit. Cel care deţine o
asemenea cultură, se “mişcă” într-o lume aparte a ideilor privind
organizarea, coordonarea, antrenarea şi motivarea grupurilor umane care
 Management

acţionează într-o unitate. El este chemat să-i spijine pe oameni, să-i

coordoneze în atingerea scopurilor proprii şi a obiectivelor organizaţiei. Se
desprinde, implicit necesitatea de a se asigura utilizarea potenţialului uman,
tehnic şi financiar de care se dispune, de a combina optim aceşti factori de
producţiei şi, în general, de a face să funcţioneze şi să supravieţuiască
sistemul pe care unitatea îl reprezintă.
Cu timpul, alături de cunoştinţe vor creşte experienţa şi abilitatea
managerilor, ceea ce le va permite să acţioneze tot mai eficient în condiţiile
economiei de piaţă.

1.4 Procesele şi relaţiile de management

1.4.1 Procese de management

În activitatea oricărei unităţi economice se întâlnesc două tipuri de

procese: procese de execuţie şi procese de management.
Procesele de execuţie se caracterizează prin faptul că forţa de muncă
acţionează direct asupra obiectelor muncii prin intermediul mijloacelor de
muncă sau indirect, cu ajutorul unor categorii speciale de mijloace de
muncă, având drepte rezultat obţinerea unor produse, de un anumit grad de
prelucrare sau servicii, corespunzător naturii proceselor de producţie
implicate şi obiectivelor prestabilite.
Procesele de management se caracterizează, în general, prin faptul
că o parte din forţa de muncă existentă în unitate acţionează asupra celeilalte
părţi majoritare cu scopul de a atrage în mod organizat la realizarea
obiectivelor prestabilite ale unităţii. În acest context procesul de
management reprezintă un ansamblu de intervenţii prin care managerul
exercită funcţiile managementului.
Elemente introductive în management

În general, procesul de management poate fi definit prin “ansamblul

fazelor, a proceselor, prin care se determină obiectivele unităţii şi ale
subsistemelor încorporate, resursele şi procesele de muncă necesare
realizării lor şi executanţii acestora, prin care se integrează şi controlează
munca personalului, folosind un complex de metode şi tehnici în vederea
îndreptării cât mai eficiente a raţiunilor ce au determinat înfiinţarea
respectivei unităţi” 7.
Din conceptul de mai sus rezultă că, în esenţă, el constă în
exercitarea funcţiilor managementului, structurate într-o succesiune logică
pe trei faze.
Prima fază cuprinde procesele de muncă care vizează stabilirea
obiectivelor unităţii şi ale subdiviziunilor sale organizatorice, cât şi cele
necesare realizării scopului propus. Această fază se caracterizează prin
preponderenţa activităţilor previzionale, deci exercitarea funcţiei de
previziune, cât şi prin asigurarea manifestării celorlalte funcţii ale
managementului într-o viziune prospectivă. Sfera de cuprindere şi
intensitate a acestor procese se manifestă, cu precădere, la eşalonul superior
al sistemului de management, în consecinţă, deciziile strategice şi tactice au
prioritate.
Cea de-a doua fază cuprinde activitatea de “operaţionalizare” în care
se manifestă, cu prioritate, funcţiile managementului: de organizare, de
coordonare şi antrenare. După ce s-au definit obiectivele unităţii - în prima
etapă - este firesc să se adopte decizii menite să asigure realizarea acestora,
impunându-se o activitate intensă de organizare a proceselor de muncă,

7
Ovidiu Nicolescu, Ion Verboncu – Management, Editura Economică, Bucureşti, 1995,

pag. 19
 Management

coordonarea activităţilor pe fiecare componentă structurală a unităţii şi pe

ansamblul său, fără a neglija aplicarea tuturor modalităţilor de antrenare a
personalului la realizarea obiectivelor prestabilite. În general, activităţile
sunt specifice managementului operativ, au o pondere mare în activitatea
managerului deciziile curente.
Cea de-a treia fază, denumită şi faza finală de control - evaluare,
cuprinde activităţile cu privire la cuantificarea rezultatelor şi compararea cu
cele prestabilite, analiza şi interpretarea acestora, formularea unor concluzii
privitoare la ciclul de management viitor.
Desigur, evaluarea rezultatelor nu se realizează numai la sfârşitul
procesului de management, cât şi pe parcurs prin exercitarea funcţiei de
control - evaluare, când anumite situaţii impun adoptarea de decizii
corective.
Calitatea procesului de management este definită prin următoarele
trăsături caracteristice: dinamism, stabilitate, continuitate, consecvenţă,
ciclicitate.
Caracterul dinamic al managementului se manifestă ca urmare a
influenţelor factorilor interni şi externi ai unităţii economice ce presupun
mutaţii importante în parametrii de funcţionare a sistemului de management,
care la rândul său, adaptează unitatea la noile condiţii.
Stabilitatea este generată de faptul că în realizarea procesului de
management se utilizează numai anumite canale de comunicare, prin
mijlocirea cărora se formează baza structurală a sistemului de management,
care se consemnează în acte organizatorice, asigurându-i astfel stabilitatea.
Continuitatea se regăseşte în funcţie de nivelul de exercitare a
managementului şi de particularităţile procesului de producţie din unitate.
Elemente introductive în management

Consecvenţa este una din trăsăturile definitorii ale procesului de

management şi constă în perseverenţa cu care acţionează pentru realizarea
fazelor sale, astfel ca fiecare dintre ele (faze) să joace un rol esenţial în
creşterea eficienţei activităţii de management.
Ciclicitatea este subliniată de faptul că fiecare act de influenţare se
termină prin trecerea subsistemului condus la o nouă stare, ceea ce
marchează necesitatea stabilirii unui nou scop a procesului de management
sau nevoia de a corecta ori completa scopul precedent şi pentru realizarea
căruia este necesar un nu act de influenţare.
Ca orice activitate umană, procesul de management se impune să fie
organizat. Prin organizarea procesului de management se înţelege formarea
sistemului de management în timp şi spaţiu în concordanţă cu necesitatea
punerii în acord a muncii componenţilor unităţii cu performanţele
prestabilite. Activitatea de organizare a procesului de management
presupune structurarea activităţilor pe etape şi după anumite criterii,
normarea şi reglementarea desfăşurării lor, stabilirea termenelor de execuţie,
introducerea cerinţelor obligatorii în realizarea acestui proces.
Perfecţionarea procesului de management se referă, în principal, la
următoarele grupe de probleme: adaptarea permanentă a structurii
funcţionale la cerinţele impulsurilor factorilor interni şi externi unităţii;
perfecţionarea sistemului informaţional în ansamblul său şi a fiecărei
componente în parte astfel încât procesul decizional să se desfăşoare în
condiţii normale; raţionalizarea cheltuielilor privind desfăşurarea proceselor
de management.
 Management

1.4.2 Relaţiile de management

Relaţiile de management reprezintă cea de-a doua componentă

definitorie a conceptului ştiinţei managementului.
Relaţiile de management pot fi definite ca raporturile care se
stabilesc între componenţii unui sistem şi între aceştia şi componenţii altor
sisteme în procesele previzionării organizării, coordonării, antrenării şi
control - evaluării activităţii unităţii.8
Relaţiile de management au o triplă determinare: social - economică,
tehnico-materială, umană.
Determinarea social-economică rezultă din dependenţa relaţiilor de
management, de natura relaţiilor de producţie. Prin această dependenţă se
asigură aceleaşi caracteristici economico-sociale esenţiale unităţilor
economice bazate pe aceeaşi formă de proprietate. În acest context, se poate
afirma că la acelaşi tip de unităţi, principalele activităţi sunt fundamentate
pe aceleaşi principii de management, utilizarea anumitor metode de
previziune, organizare, motivare a personalului, adoptarea unor modalităţi
de management participativ sunt identice sau asemănătoare.
Determinarea tehnico-materială constă în dependenţa trăsăturilor
managementului de caracteristicile muncii şi mijloacelor de muncă ce
constituie suportul tehnico-material al încadrării unităţilor economice în
ramuri şi subramuri. În virtutea condiţionării tehnico-materiale, relaţiile de
management reflectă specificitatea ramurilor sau subramurilor din care fac
parte unităţile economice.

8
Ovidiu Nicolescu, opere citate, pag.21
Elemente introductive în management

Determinarea umană constă în faptul că o apreciabilă influenţă

asupra relaţiilor de management o are şi componenţa colectivităţii fiecărei
unităţi economice şi cultura sa organizaţională. Personalitatea managerilor,
specialiştilor, muncitorilor etc., care-şi desfăşoară munca îşi pune amprenta
asupra relaţiilor de management.
Principalii factori care influenţează relaţiile de management într-o
unitate economică sunt: natura proprietăţii, dimensiunea sa, complexitatea
proceselor de producţie, dispersarea teritorială a subdiviziunilor
organizatorice, gradul de autonomie, potenţialul uman etc.

1.5 Principiile generale ale managementului

La baza conceperii şi exercitării managementului unităţilor

economice se află un ansamblu de principii.
Principiile generale exprimă nivelul de dezvoltare al ştiinţei
managementului şi fundamentele teoretice preconizate pentru modelarea de
ansamblu a sistemelor de management ale unităţilor economice, alcătuind
împreună un sistem a cărui cunoaştere şi aplicare este indispensabilă pentru
toţi managerii şi pentru personalul de specialitate implicat în managementul
unităţii economice9. Principiul asigurării concordanţei dintre para-
metrii sistemului de management al unităţii economice şi
caracteristicile sale esenţiale şi ale mediului ambiant. “Funcţionalitatea
şi competitivitatea unităţii economice implică o permanentă corelare,
perfecţionare, adaptare a sistemului de management la situaţia efectiv

9
Ovidiu Nicolescu, opere citate, pag. 35-38
 Management

existentă în cadrul său şi în contextul socio-economic în care-şi desfăşoară

activitatea”.
Conţinutul acestui principiu rezultă din dinamismul fenomenelor şi
proceselor economice care se desfăşoară în unităţile economice. Din
conţinutul definiţiei prezentată mai sus, rezultă cel puţin două componente
majore: 1) necesitatea asigurării unei concordanţe cât mai depline între
parametrii sistemului de management şi caracteristicile întreprinderii;
2) realizarea acestei concordanţe la un nivel cât mai înalt de dezvoltare a
ambelor aspecte, nivel cerut de creşterea performanţelor economice a
procesului de management şi, implicit, ale unităţii economice. Apariţia unor
neconcordanţe generează disfuncţionalităţi şi în final, performanţe
economice nesatisfăcătoare.
Principiul managementului participativ. Exercitarea celor mai
importante şi complexe procese şi relaţii de management în cadrul unei
unităţi economice este necesar să se bazeze pe implicarea unor grupe de
manageri, specialişti şi reprezentanţi ai proprietarilor.
Necesitatea aplicări acestui principiu la nivelul unităţii economice
decurge din: complexitatea şi dinamismul activităţilor de management,
mutaţiile rapide şi semnificative a unor componente majore ale mediului
ambiant, rapiditatea evoluţiilor ştiinţifice, tehnice, comerciale, organi-
zatorice, nivelul ridicat de pregătire a majorităţii personalului, etc.
Formele de participare a componenţilor unităţii, a unor specialişti
din afara acestora şi a reprezentanţilor proprietarilor se reglementează prin
acte normative sau documente organizatorice elaborate de unitatea
economică.
Principiul motivării tuturor factorilor implicaţi în activitatea
unităţii. Rezultatele de producţie şi economice ale oricărei unităţi sunt
Elemente introductive în management

determinate decisiv şi formele de exercitare a proprietăţii, de concepţia pe

care se bazează luarea lor în considerare, prin utilizarea unui ansamblu de
pârghii economice şi motivaţionale.
“Motivarea ca principiu de management al unităţii economice,
exprimă necesitatea unei asemenea stabiliri şi utilizări a stimulentelor
materiale şi morale de către factorii decizionali încât să asigure o împletire
armonioasă a intereselor tuturor părţilor implicate.”
Manifestarea acestui principiu în activitatea de management necesită
identificarea şi evaluarea motivaţiilor care se manifestă atât la nivelul
componenţilor compartimentelor, a întregului personal cuprins în sistemul
managerial al unităţii economice, cât şi acţionarilor, furnizorilor, etc. Un rol
însemnat îl are sistemul de salarizare practicat de unitatea economică,
modalităţile de repartizare a profitului şi a modului de utilizare a fondurilor
create, a comisioanelor, etc., care să asigure un maxim de contribuţie la
realizarea obiectivelor prestabilite.
Principiul eficienţei. “Dimensiunea, structura şi combinarea
tuturor proceselor şi relaţiilor de management este necesar să aibă în
vedere maximizarea efectelor economico-sociale cuantificabile şi
necuantificabile ale unităţii economice în vederea asigurării unei
competitivităţi ridicate”. Acest principiu exprimă necesitatea asigurării
funcţionalităţii sistemului de management al unităţii economice, astfel încât
să se realizeze performanţe economice superioare, şi pe acest fundal, să
obţină produse sau să presteze servicii competitive.
Transpunerea în practică a acestui principiu implică folosirea unor
metode, tehnici şi instrumente economice şi de management adecvate,
bazate pe analiza lucidă a contextului real în care îşi desfăşoară activitatea
unitatea economică.
 Management

1.6 Şcoli de management pe plan mondial

Evoluţia teoriei în domeniul managementului, rămâne foarte

puternică, existând o adevărată explozie a lucrărilor care îi sunt consacrate.
Dezvoltarea cercetării ştiinţifice, abordarea problemelor din diverse
unghiuri de vedere, aplicarea în studiile elaborate a unor metode de
investigare din diferite ştiinţe au imprimat cercetărilor şi concluziilor,
teoriilor formulate o diferenţiere specifică, apărând adevărate şcoli de
management.
Şcolile de management reflectă nivelul de dezvoltare a ştiinţei
managementului la un moment dat, gradul în care aceasta apelează la
metode din alte domenii ale ştiinţei (matematica, statistica, sociologia,
psihologia, etc.), dar şi importanţa acordată unora sau altora din
componentele sale. Se poate spune că progresele în management sunt legate,
într-o anumită măsură, şi de cele din domeniile de ştiinţe de la care şi-a
integrat diverse metode, şi pe care le foloseşte într-o manieră specifică.
Sunt prezentate, în lucrările de specialitate, numeroase clasificări ale
şcolilor de management, care s-au cristalizat de-a lungul timpului, criteriile
fiind variate. În majoritatea lucrărilor de specialitate se prezintă o clasificare
care are la bază mai multe criterii cumulative cum ar fi: conceptele şi
metodele utilizate cu precădere; prioritatea acordată unor funcţii ale
managementului şi a unor funcţiuni ale unităţilor economice s-au conturat
patru şcoli mai importante: clasică-tradiţională; comportistă; cantitativă şi
sistemică.
Această delimitare a şcolilor de management poate fi importantă şi
prin faptul că prezintă indirect şi modul cum a evoluat managementul din
punct de vedere teoretic, cum s-a îmbogăţit continuu cu metode din alte
Elemente introductive în management

domenii de ştiinţă pe măsura dezvoltării acestora şi a preocupărilor de

aplicare a lor în economie, într-un mod indirect şi al documentării şi al
pregătirii celor care activau în acest domeniu.
Şcoala clasică-tradiţională este nemijlocit legată de activitatea
creatorilor ştiinţei managementului: F. Taylor şi H. Fayol. Ea prezintă
anumite trăsături în ceea ce priveşte: studiile sale, abordarea relaţiilor de
management, cristalizarea managementului ca ştiinţă. Este de semnalat,
lucru firesc, de altfel, având în vedere că managementul se aplica
domeniului economic, ca în studiile aparţinând acestei şcoli se utilizează, cu
precădere, concepte şi instrumente economice (profit, cheltuieli, investiţii,
etc.) al căror rol în funcţionarea, dezvoltarea şi propăşirea unei unităţi este
arhicunoscut, ne mai putând fi vorba de a le mai adânci.
Dată fiind importanţa operelor clasicilor apreciem oportună o
prezentare, fie şi succintă, a unor elemente definitorii din opera lor care au
contribuit la conturarea şi consolidarea managementului ca ştiinţă. Ne
referim numai la Frederick Winslow Taylor şi Henri Fayol.10
F. W. Taylor (1856-1915), inginer american, promotor al curentelor
de raţionalizare a muncii în scopul intensificării ei. În sistemul de salarizare
„în acord”, F. W.Taylor a introdus două trepte de plată: o plată pentru
piesele normate şi o altă plată pentru piesele obţinute peste normă. Modul de
calcul simplu a făcut ca acest mod de salarizare să se extindă rapid în multe
întreprinderi. Această formă de salarizare, pe lângă efectele benefice privind
raţionalizarea cheltuielilor cu salariile a avut efecte mult mai profunde
asupra productivităţii muncii. Lucrătorul fiind stimulat să-şi folosească cât
mai raţional timpul de muncă pentru a obţine un număr cât mai mare de

10
Ion Petrescu, opere citate, pag.55-60
 Management

piese, obţinând, pe această cale, venituri suplimentare. De reţinut, faptul că,

pe această cale, productivitatea muncii a crescut ca efect a intensificării
muncii.
În anul 1911, F. W. Taylor a publicat “Principiile managementului
ştiinţific”, lucrare ce a devenit bază în abordarea ştiinţifică a
managementului.
Referindu-se la principalul obiectiv a managementului, autorul arată
că acesta constă în a asigura maximum de prosperitate pentru salariaţi. În
acest scop concepe cele patru principii ale managementului ştiinţific:
dezvoltaţi o “ştiinţă” pentru fiecare loc de muncă, aceasta include reguli de
mişcare, realizarea unei munci standardizate şi condiţii de lucru adecvate;
selecţionaţi cu grijă lucrătorii ce au aptitudinile adecvate pentru locul de
muncă respectiv; pregătiţi cu grijă lucrătorii să-şi exercite munca, oferiţi-le
stimulente adecvate pentru a coopera cu ştiinţa locului de muncă; sprijiniţi
aceşti lucrători, planificându-le munca şi atenuând problemele ce li se ivesc
în exercitarea muncii lor.
Idei deosebit de valoroase şi actuale în materie de organizare se
regăsesc în lucrările lui F.W.Taylor “ Organizarea atelierelor” (1906),
“Managementul atelierelor” (1913).
Se recomandă şi se aplică pentru prima dată sistemul de stat major în
industrie. El a propus înfiinţarea unor posturi de ajutor al şefului de atelier şi
al maistrului, pentru ca aceştia să fie degrevaţi de anumite lucrări şi în
special de cele de rutină, dar fără a submina unitatea de conducere.
Confruntat cu anumite dificultăţi, a emis teoria muncii în echipă. “La baza
managementului şi a organizării muncii, F.W.Taylor a aşezat următoarele
elemente: imagine clară despre fiecare element; crearea unui fundament
ştiinţific care să înlocuiască metodele vechi tradiţionale; studierea ştiinţifică
Elemente introductive în management

a fiecărui element; alegerea celor mai potriviţi muncitori pentru fiecare

operaţie; antrenarea şi instruirea lor ulterioară; întărirea şi dezvoltarea
colaborării reciproce dintre administraţie şi muncitori; repartizarea uniformă
a muncii şi conturarea responsabilităţii între administraţie şi muncitori;
separarea muncii de concepţie de cea de execuţie; eliberarea muncitorilor, în
special de muncile de pregătire a producţiei şi calcule, preluarea acestora de
către funcţii speciale etc.”
Henri Fayol (1841-1925), inginer şi geolog francez, a condus
numeroase întreprinderi miniere, afirmându-se ca principalul exponent şi
promotor al mişcării europene de management al întreprinderilor. Deşi
iniţial a fost adversarul lui F.W.Taylor, la Congresul de la Bruxelles din
anul 1925 a declarat că “cei care vor să găsească vreo contradicţie între
perceptele sale manageriale şi cele tayloriste comite o eroare.”
Principala sa operă este “Administration industrielle et générale,
Pervoyance organisation, comandament, coordination contrôle” Paris 1916.
Meritul deosebit a lui: H.Fayol constă în faptul că a încercat să
analizeze şi trateze întreprinderea în întreaga ei complexitate tehnică şi
social-economică. El a împărţit operaţiile de management în şase grupe:
tehnice (producţie); comerciale (aprovizionare, vânzare, schimb); financiare;
de evidenţă (contabilitate, statistică); de asigurare; administrative
(previziune, organizare, coordonare, control, comandă). De subliniat că
Fayol considera conducerea propriu-zisă numai ultima din cele şase grupe
de operaţii - administrativă. Cele cinci atribuite (funcţii) ale conducerii
formulate de Fayol îşi menţin valabilitatea şi în zilele noastre, cu unele
ajustări, reprezentând un tot unitar al activităţii de management. Sintetic,
contribuţia lui H. Fayol la dezvoltarea managementului, poate fi formulată
astfel: pe baza unui analize temeinice a organizării managementului
 Management

întreprinderii a formulat funcţiunilor acesteia şi diviziunea muncii la nivelul

conducerii; a determinat funcţiile managementului; a definit importanţa
relativă a capacităţilor care constituie valoarea personalului întreprinderii; a
pus bazele principiilor generale de administrare a întreprinderilor.
Desigur, şcoala clasică-tradiţională a reunit numeroşi oameni de
ştiinţă, din anumite raţiuni, am prezentat numai pe cei doi care au pus bazele
acestei şcoli.
În ansamblul său, şcoala clasică-tradiţională are merite deosebite
pentru că a pus bazele constituirii ştiinţei managementului, fenomenele şi
procesele de management, economice şi rezultatele finale au fost tratate în
contextul legăturilor, interacţiunilor şi interdependenţelor ce există între ele
şi care stau la baza creării şi dezvoltării fiecărei întreprinderi. Reprezentanţii
acestei şcoli au elaborat cercetări valoroase în care principalele concepte
economice (profit, cheltuieli) au fost analizate într-o manieră analitică,
favorizând înţelegerea mai bine a cauzelor care au determinat o situaţie
anume.
Modalităţile de organizare practicate au contribuit la creşterea
substanţială a productivităţii muncii şi deci, a eficienţei sistemului de
management.
Un aport deosebit a avut în ceea ce priveşte crearea unei baze
ştiinţifice a managementului, care să facă posibilă înlocuirea metodelor
vechi de muncă şi a deprinderilor tradiţionale.
Selecţionarea ştiinţifică a muncitorilor, formarea şi dezvoltarea
cooperării în procesul muncii reprezintă o contribuţie de bază a
reprezentanţilor acestei şcoli.
Una din problemele deosebit de importante şi tot atât de actuală,
abordată de reprezentanţii şcolii clasice, se referă la delimitarea precisă
Elemente introductive în management

a responsabilităţilor între munca de conducere şi cea de execuţie, dar şi o

colaborare între lucrătorii şi conducătorii ierarhici ai acestora.
Şcoala comportistă (behavioristă) porneşte, în abordările sale, de
la rolul deosebit care revine resurselor umane într-o întreprindere, a
comportamentului lor, a modalităţilor de influenţare a acestora etc. Ca
urmare, se recurge la utilizarea prioritară - ceea ce constituie caracteristica
sa principală - a unor concepte şi metode de natură sociologică şi
psihologică, cum ar fi: sistemul de valori, motivaţia, dinamica de grup,
sociograma, teste, aptitudini şi altele. Cu ajutorul lor se studiază funcţiile de
coordonare, de organizare, de antrenare - motivaţie şi de control - evaluare,
privite la nivelul unităţii al funcţiunii a producţiei şi, mai nou, în domeniul
cercetării, al dezvoltării şi al personalului.
În ceea ce priveşte contribuţia sa cea mai de seamă se afirmă că este
legată de faptul că, situând pe prim plan resursele umane în procesul de
conducere, stabileşte prin cercetare, cu metodele amintite, o serie de
principii, reguli, cerinţe, menite să asigure punerea în valoare a potenţialului
uman, obţinerea aportului acestuia la atingerea obiectivelor unităţii.
Şcoala cantitativă s-a cristalizat şi s-a dezvoltat prin folosirea în
management a unor metode matematice şi statistice, care ajută la obţinerea
soluţiilor optime în rezolvarea diferitelor probleme pe care le ridică, în
special, în manifestarea funcţiilor de previziune şi de organizare. Studiile
pun accent pe activitatea de producţie, dar şi, în ultimul timp , pe funcţiunea
comercială şi pe cea de cercetare dezvoltare dintr-o unitate.
Este de remarcat, în privinţa meritului principal al acestei şcoli,
contribuţia sa la adaptarea metodelor matematice şi statistice în domeniul
vieţii economice, imprimându-le un caracter aplicativ accentuat, cu
consecinţe pozitive pentru rigoarea ştiinţifică a soluţiilor oferite diferitelor
 Management

probleme care apar în activitatea unei unităţi. Dacă utilizării acestor metode
i se asociază apelarea la metode moderne de tratare a informaţiilor, nu
numai că se obţine soluţia optimă pentru problema supusă rezolvării, ci se
reduce şi timpul în care are loc acest proces, ceea ce are rol important în
luarea unor decizii la momentul oportun.
Şcoala sistemică este consecinţa firească a unui mod de abordare a
unităţii - sistemic, interdisciplinar, utilizând metode din: analiza economică,
finanţe, matematică, sociologie, psihologie, drept. Această şcoală apare
deci, ca o sinteză a precedentelor.
Abordarea sistemică a proceselor şi fenomenelor fiind de dată
recentă îi imprimă şcolii sistemice atributul de tinereţe, dar şi pe cel de
complexitate.
Fiind vorba de o abordare sistemică, se asigură un echilibru în
realizarea acestuia în cazul relaţiilor de management, acordându-se totodată,
atenţie egală tuturor funcţiilor lui.
Funcţiunile unităţii sunt abordate ca subsisteme ale acesteia, iar pe
prim plan este situată finalitatea ei economică. Trăsăturile care o
caracterizează o impun ca pe o şcoală cu largi perspective de dezvoltare şi
aplicare.

Cuvinte şi noţiuni cheie:

• originea managementului;
• evoluţia managementului;
• management empiric;
• management ştiinţific;
• procese de management;
• relaţii de management;
Elemente introductive în management

• principii generale ale managementului;

• şcoli de management;

Verificarea cunoştinţelor:
1. Care este originea etimologică a managementului?
2. Cine sunt înteiemetorii managementului ştiinţific?
3. Managementul este ştiinţă sau artă? Argumentaţi.
4. Care sunt fazele procesului de management? Explicaţi-le.
5. Definiţi relaţiile de management.
6. În ce constă tripla determinare a relaţiilor de management?
7. Din ce rezultă determinarea socio-economică?
8. Care sunt principiile generale ale managementului?
9. Enumeraţi principalele şcoli de management pe plan
mondial?
10. Care este prima carte românească, care la timpul respectiv
putea fi considerată ca un manual de management?

Teste de autoevaluare:
1. În faza de operaţionalizare a procesului de management se
manifestă cu precădere funcţiile managementului:
a) previziune, organizare, antrenare;
b) organizare, control-evaluare, antrenare;
c) organizare, coordonare, antrenare;
d) control-evaluare, previziune, antrenare;
e) antrenare, previziune, coordonare.

2. Prin ce trăsături caracteristice este definită calitatea

procesului de management?
a) dinamism şi discontinuitate;
 Management

b) ciclicitate şi continuitate;
c) nestabilitate şi consecvenţă;
d) consecvenţă şi staticitate;
e) discontinuitate şi ciclicitate.

3. Ce determinare rezultă din dependenţa relaţiilor de

management, de natura relaţiilor de producţie?
a) umană;
b) materială;
c) tehnico-materială;
d) socio-economică;
e) economică.

4. Ce şcoală de management s-a cristalizat şi s-a dezvoltat

prin folosirea în management a unor metode matematice
şi statistice?
a) matematică;
b) clasică;
c) comportistă;
d) neoclasică;
e) cantitativă.

5. În cadrul cărei şcoli de management, funcţiunile unităţii

sunt abordate ca subsisteme ale acesteia?
a) clasică;
b) sistemică;
c) comportistă;
d) cantitativă;
e) neoclasică.