FACULTATEA DE INGINERIE ALIMENTARĂ

INGINERIE ŞI MANAGEMENT ÎN ALIMENTAŢIA

PUBLICĂ ŞI AGROTURISM

Student: Ana Maria Catargiu Profesor curs: Conf. dr. ing. I. Gontariu
Anul II Curs: Creşterea animalelor şi păsărilor

1
 CUPRINS

INTRODUCERE – AVANTAJELE CREŞTERII SUINELOR……. 3

I TEHNOLOGIA DE EXLOATARE ÎN ÎNGRĂŞĂTORIE…………… 5

1.1 Sisteme de îngrăşare – finisare ………………………….............. 5
1.1.1 Îngrăşarea pentru obţinerea porcului de carne…… 5
1.1.2 Îngrăşarea porcilor pentru producţia de bacon…… 6
1.1.3 Îngrăşarea porcilor pentru semiconserve…………… 6
1.1.4 Îngrăşarea porcilor pentru salamuri uscate………… 6

II
TEHNOLOGIA CREŞTERII ŞI EXPLOATĂRII SCROAFELOR 8
2.1 Tehnologia de creştere şi exploatare a scroafelor şi
scrofiţelor în perioada de pregătire pentru montă………….. 9
2.1.1 Alimentaţia scroafelor şi scrofiţelor în perioada de
pregătire pentru montă……………………………………… 10
2.1.2 Întreţinerea scroafelor şi scrofiţelor în perioada de
pregătire pentru montă………………………………… 12
2.2 Organizarea reproducţiei……………………………………………... 14
2.3 Tehnologia de creştere şi exploatare a scroafelor şi
scrofiţelor gestante……………………………………………………… 14
2.3.1 Alimentaţia scroafelor gestante…………………………. 14
2.3.1.1 Proteinele …………………………………………... 16
2.3.1.2 Substanţe minerale……………………………… 16
2.3.1.3 Asigurarea microelementelor……………….. 17
2.3.1.4 Vitaminele ………………………………………….. 17
2.3.1.5 Nivelul energetic………………………………….. 17
2.3.1.6 Nivelul de hrănire………………………………… 17
2.3.2 Întreţinerea scroafelor gestante…………………………. 19
III TEHNOLOGIA DE EXPLOATARE ÎN MATERNITATE…………… 23

IV TEHNOLOGIA DE CREŞTERE ŞI EXPLOATARE A

TINERETULUI SUIN……………………………………………………………. 24
4.1 Sisteme de întreţinere a tineretului suin în creşă…………… 24
4.1.1 Boxa de tineret pentru halele de tip pavilionar……. 25
4.1.2 Boxe de tineret pentru hale de tip comasat………... 26
4.1.3 Baterii pentru tineretul porcin…………………………….. 26
BIBLIOGRAFIA…………………………………………………………………….. 28

2
 INTRODUCERE – AVANTAJELE CREŞTERII SUINELOR

Necesarul de carne pentru consum este în continuă creştere, atât pe plan

mondial cât şi în ţara noastră, iar suinele participă, în mare măsură, la satisfacerea
acestui necesar. Aceasta se datorează unor însuşiri biologice şi productive deosebit
de favorabile, pe care le posedă această specie, în comparaţie cu celelalte animale
de fermă, dintre care amintim: fecunditatea suficient de ridicată, prolificitate mare,
energia sporită de creştere, valorificarea bună a diverselor furaje, randamentul sporit
la sacrificare şi posibilităţile variate de prelucrare a cărnii, întrevăzându-se
îmbunătăţirea multor însuşiri productive şi calitative. Foarte important este faptul că,
la suine, însuşi corpul animalelor reprezintă producţia principală, particularitate ce
înlesneşte practica de creştere şi uşurează aprecierea zootehnică a animalelor.
În urma sacrificării suinelor rezultă, faţă de celelalte animale de fermă, proporţii
relativ mari de ţesut adipos (slănină şi osânză), suficient de mari de carne, suculentă
şi cu valoare energetică ridicate şi proporţii reduse de oase şi subproduse, unele
mult întrebuinţate în diverse industrii alimentare, de nutreţuri combinate şi
farmaceutice.
Carnea de porc este producţia principală şi se caracterizează prin valoarea
energetică mare, în comparaţie cu cea rezultată de la alte specii, ca urmare a
prezenţei substanţelor grase. Conţinutul în substanţe grase îi conferă frăgezime şi
savoare.

Grăsimea este producţia secundară şi se compune, în principal, din slănină şi

osânză. Ambele sortimente sunt utilizate sub formă de preparate în alimentaţia
umană, iar topite se utilizează atât în hrana animalelor cât şi pentru diverse industrii.
Grăsimea constituie o componentă importantă în echilibrarea energetică a
alimentaţiei animale, deoarece posedă peste 8000 kcal/kg.

Subprodusele rezultate în urma sacrificării suinelor sunt utilizate în alimentaţia

umană, în industria alimentară şi în cea farmaceutică. Dintre subprodusele
comestibile, utilizate în alimentaţia umană, enumerăm: ficatul, creierul, inima, limba,
urechile, testiculele, rinichii, picioarele şi chiar pulmonii.

Subprodusele utilizate în diversele industrii sunt: pielea (4,5 kg), intestinele,

vezica urinară, sângele (3,3 kg), părul, extremităţile, unghiile, grăsimea rezultată de
la răzuirea pielii şi din curăţarea intestinelor şi chiar conţinutul aparatului digestiv.
Subprodusele utilizate în industria farmaceutică sunt: glanda tiroidă, timusul, pepsina
stomacală şi, uneori, glandele sexuale.

Pe lângă aceasta, din sau prin creşterea suinelor, rezultă şi alte avantaje,
deosebit de importante pentru zootehnie, pe care le prezentăm în continuare:

• suinele, fiind animale omnivore, consumă, pe lângă furajele concentrate, pe

care le valorifică foarte bine, şi alte resurse furajere : cartofii declasaţi de la
consumul uman, dovleceii, sfecla, masa verde etc., toate reducând cheltuielile
cu furajarea;

3
• gunoiul de grajd poate fi utilizat în fertilizarea terenurilor agricole calcaroase

• creşterea suinelor în unităţile mari, asigură o permanentizare a utilizării forţei

de muncă, iar în gospodăriile personale a constituit o activitate anexă, cu
implicaţii majore în asigurarea cărnii pentru un consum sigur şi îndelungat al
populaţiilor umane, mai ales în sezoanele răcoroase şi din emisfera nordică a
globului;

• creşterea suinelor asigură o rentabilizare a unităţilor zootehnice, atât în cele

cu exploatare industrială, cât şi în gospodăriile populaţiei, precum şi în diverse
sectoare anexe;

• specia suine se pretează la exploatarea în unităţile industriale cu flux

continuu, deoarece aceasta se poate reproduce în toate sezoanele anului, iar
procesele de producţie se pot mecaniza şi chiar automatiza.

4
 Capitolul I
TEHNOLOGIA DE EXLOATARE ÎN ÎNGRĂŞĂTORIE

În procesul de producţie, îngrăşarea porcilor constituie faza finală a

fluxului tehnologic, care se încheie cu livrarea animalelor către abator.
Sectorul de îngrăşare – finisare are rolul de a prelua tineretul porcin la o masă
corporală medie de 25 – 35 kg din creşă şi a-l întreţine şi îngrăşa (mai corect
”finisa”), până la masa planificată pentru livrare la abator.
Tehnologia de îngrăşare diferă, pe de o parte, în funcţie de direcţia
urmărită (porc pentru carne, porc pentru şuncă etc.), iar pe de altă parte, de
sistemul de îngrăşare practicat (intensiv, semi-intensiv, extensiv).
Deşi din punct de vedere tehnologic activitatea în îngrăşătorie este mai
puţin pretenţioasă decât în celelalte sectoare, acţiunile ce se desfăşoară fiind
mult mai reduse, în cazul urmăririi unor direcţii de îngrăşare, este necesară
aplicarea cu atenţie a tehnologiilor de furajare, a asigurării condiţiilor de
microclimat, a respectării programului etc. În condiţiile asigurării tuturor
cerinţelor biologice ale animalelor, în acest sector este posibil să se realizeze
maximum de spor în greutate, cu un consum minim de furaje. Îngrăşătoria
este sectorul care, dacă este condus cu competenţă, duce la obţinerea de
rezultate economice pozitive, de multe ori compensând unele rezultate din
celelalte sectoare.

1.1 SISTEME DE ÎNGRĂŞARE – FINISARE

1.1.1 îngrăşarea pentru obţinerea porcului de carne

Acesta este sistemul mai mult practicat în toate ţările, precum şi la noi.
El cuprinde toţi porcii care se trec la îngrăşat, urmărindu-se numai creşterea
masei corporale, de la stadiul de grăsun la stadiul de porc îngrăşat, respectiv
la peste 100 kg (105 – 110 – 115 kg).
Pentru obţinerea porcilor de carne pentru abator se folosesc fie porci
de rasă curată, în special în mica gospodărie, fie metişi F1 între două rase
materne sau una maternă şi una paternă, în fermele mixte şi în unele ferme de
porci, sau porci trirasiali rezultaţi din femele F1 şi vieri dintr-o rasă de carne.
În ţara noastră, conform programului de ameliorare, în abatoare
trebuie să ajungă numai porci rezultaţi din încrucişarea F1 cu vieri dintr-o rasă
de carne.
Furajarea porcilor destinaţi pentru carne se face, în funcţie de sistemul
de întreţinere practicat, cu nutreţ combinat cu 15,7% P.B. până la atingerea
unei mase corporale de 60 kg şi cu 13,7% P.B. până la 100 kg în unităţile de
tip industrial şi cu furaje concentrate completate cu masă verde, suculentă

5
etc., în fermele de tip gospodăresc, ritmul de creştere, cât şi durata de
îngrăşare fiind strâns corelate cu nivelul de furaje practicat.

1.1.2 Îngrăşarea porcilor pentru producţia de bacon

Baconul este o specialitate folosită în ţările nordice, mai ales în Anglia.

Pentru realizarea baconului se folosesc porci din rase cu strat subţire de
slănină, crescuţi până la 75 – 80 kg. Ţările care produc bacon folosesc rasa
Landrace, mai ales Landrace danez, care corespunde cerinţelor pentru
realizarea unii produs de calitate superioară.
Tehnologia de producere a porcului pentru bacon este apropiată de
cea pentru producerea porcului pentru carne, modificări fiind în ceea ce
priveşte rasa, respectiv se foloseşte, aşa cum s-a arătat, o rasă cu strat foarte
subţire de slănină, iar receptura de nutreţ combinat trebuie să conţină un
procent de proteină brută mai mare cu 1 – 2% decât în alte raţii şi cu un
conţinut mai mic de energie metabolizabilă, pentru a nu favoriza depunerile de
grăsime. De asemenea, la obţinerea masei corporale de 80 kg, porcii sunt
sacrificaţi şi prelucraţi în ”piese comerciale” specifice producţiei de bacon.
Din punct de vedere economic, creşterea şi îngrăşarea porcilor pentru
bacon este economică, animalele înregistrează sporuri mari până la masa de
80 kg, iar produsul finit este bine plătit la export.

1.1.3 Îngrăşarea porcilor pentru semiconserve

Cerinţele consumatorilor de semiconserve şi conserve de carne de

porc, realizate din anumite zone anatomice, în special din jambon, au dus la
”specializarea” creşterii porcilor pentru obţinerea acestor produse. În ţările
care produc şunca pentru conserve, cerinţa principală o constituie îngrăşarea
unui porc a cărui caracteristică principală o reprezintă jambonul foarte bine
dezvoltat şi lipsa miopatiei (carne exsudativă) care depreciază şi face
inutilizabilă carnea pentru acest produs.
Pentru semiconserve de şuncă se folosesc, în primul rând, rasele cu
slănină subţire şi dezvoltare bună a jambonului (Landrace belgian, german,
suedez, Pietrain etc.). La noi în ţară se pretează foarte bine şi constituie o
sursă importantă pentru semiconserve de şuncă, hibridul comercial de Periş.

1.1.4 Îngrăşarea porcilor pentru salamuri uscate

Industria de producere a salamurilor uscate foloseşte ca materie primă

carnea de porc cu anumite caracteristici. La noi în ţară, ”salamul de Sibiu”,
foarte apreciat atât de consumatorii interni cât şi de cei externi (produs pentru
prima oară în România cu circa 80 de ani înainte), s-a realizat, în principal, din
carne de porc de rasă Mangaliţa. Această rasă, ”specializată” pe consumul de
cereale, şi în primul rând de porumb, are în componenţa cărnii un procent mai

6
mare de grăsime faţă de rasele pentru carne. Caracteristic pentru carnea rasei
Mangaliţa este faptul că grăsimea se află intercalată printre fibrele musculare,
sub formă de grăunciori de dimensiunea unui bob de mei, uneori mai mari şi
care, la prelucrare, îşi păstrează forma şi dau calitatea salamului de Sibiu.
Tehnicile moderne de producere a salamului uscat folosesc astăzi şi
carnea animalelor adulte sin alte rase de porci, rasa Mangaliţa fiind crescută
numai în gospodăriile particulare şi nemaiputând asigura cantităţile solicitate
de industria producătoare de salam tip Sibiu.
În alte ţări, pentru salamurile uscate se folosesc numai porcine adulte,
fie porci îngrăşaţi până la masa de peste 136 kg, fie scroafe şi vieri reformaţi şi
apoi îngrăşaţi pentru această destinaţie.
Recepturile de nutreţuri combinate pentru animalele destinate
producerii de salamuri uscate sunt mai bogate în energie metabolizabilă cu
200 – 300 Kcal/kg nutreţ combinat, aceasta pentru a favoriza depunerile de
grăsime.

7
 Capitolul II
TEHNOLOGIA CREŞERII Ş EXPLOATĂRII SCROAFELOR

Scroafele de reproducţie reprezintă circa 10% din efectivul total de

suine, constituind categoria de bază prin care se asigură obţinerea purceilor
necesari pentru creştere şi îngrăşare. Prin intensificarea folosirii la reproducţie,
ponderea efectivului de scroafe se poate reduce până la circa 7% din efectivul
total de suine, ceea ce influenţează pozitiv eficienţa economică a creşterii
suinelor. Ţinând seama de importanţa acestei categorii de suine în realizarea
producţiei de carne, se impune atât o alegere riguroasă a scroafelor pentru
reproducţie, cât şi aplicarea unei tehnologii de creştere şi exploatare adecvată
scopului urmărit.
La alegerea scrofiţelor de reproducţie se va ţine seama de origine (în
special de producţia de purcei a ascendenţilor), de performanţele proprii
realizate în perioada de testare, de conformaţie şi constituţie, de starea de
sănătate.
În fermele de producţie, care nu ţin evidenţe zootehnice riguroase în
acest sens, alegerea scrofiţelor se face încă din perioada de purcei sugari, de
la scroafe care fată şi înţarcă un număr mare de purcei bine dezvoltaţi şi
uniformi. Pe parcursul creşterii şi dezvoltării se elimină din lotul de prăsilă
scrofiţele care nu au ritm de creştere şi dezvoltare corespunzător, precum şi
acelea la care se observă anumite defecte de conformaţie.
Ultima alegere a scrofiţelor se face înainte de introducerea la
reproducţie, când are loc şi bonitarea acestora. La bonitare, pe lângă celelalte
criterii, se ţine seama şi de conformaţia şi constituţia scrofiţelor. Acestea
trebuie să aibă o conformaţie armonioasă, tipică rasei din care fac parte şi o
constituţie robustă sau fină. La aprecierea conformaţiei, o atenţie deosebită se
va acorda mamelelor, care trebuie să fi în număr de cel puţin 12, simetrice şi
uniform dezvoltate. Alegerea definitivă a scroafelor se face după prima fătare,
când se ţine seama de producţia de purcei a acestora. Având în vedere că pe
parcurs, până la alegerea definitivă a scroafelor, o parte din scrofiţe se elimină
ca necorespunzătoare, la vârsta introducerii la reproducţie este indicat să se
reţină de 1,5 – 2 ori mai multe scrofiţe decât necesarul planificat să intre în
producţie.

8
 Durata folosirii la reproducţie a scroafelor este influenţată de rasă,
constituţie corporală, vârsta primei monte, condiţii de întreţinere, intensitatea
utilizării la reproducţie şi de particularităţile individuale. În general, se
recomandă folosirea scroafelor la reproducţie până la fătarea a 6 – 7-a, adică
până la vârsta de 4 – 41/2 ani, deoarece după această vârstă prolificitatea şi
numărul purceilor înţărcaţi încep să scadă. În complexele industriale, în care
se practică folosirea intensivă a scroafelor la reproducţie (2,0 – 2,2 fătări
anual), durata exploatării scroafelor este mai redusă, de numai 4 – 5 fătări în
medie, adică până la vârsta de circa 3 ani. Ţinând seama de durata folosirii la
reproducţie, rezultă că, anual, din efectivul de scroafe trebuie să se reformeze
30 – 35% în fermele de tip gospodăresc şi până la 50% în complexele
industriale.
Tehnologia de creştere şi exploatare a scroafelor în sectorul de montă
şi gestaţie este diferită în funcţie de starea fiziologică a acestora: perioada de
pregătire pentru montă şi perioada de gestaţie.

2.1 TEHNOLOGIA DE CREŞTERE ŞI EXPLOATARE A

SCROAFELOR ŞI SCROFIŢELOR ÎN PERIOADA DE
PREGĂTIRE PENTRU MONTĂ

Categoria de scroafe şi scrofiţe în perioada de pregătire pentru montă

cuprinde scrofiţele care intră pentru prima dată la reproducţie şi scroafele în
perioada de la înţărcare până la montă.
În această perioadă, printr-o hrănire şi îngrijire corespunzătoare, se
urmăreşte ca scroafele şi scrofiţele să intre în călduri într-o perioadă cât mai
scurtă de timp. Se ştie că desfăşurarea normală a ciclului sexual, deci şi
maturarea foliculilor de Graaf şi ovulaţia, este influenţată, pe lângă factori

9
interni, şi de factori externi: alimentaţie, întreţinere, regim de mişcare, regim de
exploatare, climă etc.
Pregătirea pentru montă a scroafelor şi a scrofiţelor are drept scop
realizarea condiţiei de reproducător, deoarece de starea de întreţinere a
femelelor depinde în mare măsură eliberarea unui număr mare de ovule din
ovare şi fecundarea lor.

2.1.1 Alimentaţia scroafelor şi scrofiţelor în perioada de pregătire pentru

montă

Pregătirea pentru montă a scrofiţelor constă, în principal, de creşterea

corespunzătoare scopului urmărit, pentru reproducţie. Prin creşterea
corespunzătoare se înţelege asigurarea condiţiilor optime de hrănire şi
întreţinere în vederea dezvoltării normale a scrofiţelor, astfel ca la vârsta de
circa 8 luni să poată fi introduse la reproducţie. Se evită suptraalimentaţia,
care duce la îngrăşarea scrofiţelor, cu repercusiuni negative asupra funcţiei de
reproducţie manifestată prin: dereglări hormonale, degenerări ovariene,
absenţa ovulaţiei, fecunditate scăzută etc. În cazul scrofiţelor provenite din
unităţile de testare, unde au fost furajate până la vârsta de 6 luni la discreţie,
dacă acestea sunt grase, este necesar să li se aplice o furajare restricţionată
până la vârsta introducerii la reproducţie, în vederea realizării condiţiei de
întreţinere de reproducător.
În general, indiferent de provenienţa scrofiţelor, este indicat ca înainte
de montă cu circa 2 săptămână să se aplice acestora o furajare suplimentară
în vederea stimulării intrării în călduri, a dezvoltării foliculilor ovarieni şi a
fecundării unui număr cât mai mare de ovule.
În unităţile de creştere a suinelor de la noi din ţară, scrofiţele de prăsilă
de la vârsta de 6 luni se hrănesc cu un amestec de furaje concentrate sau cu
furaj combinat 0 – 5, care are un nivel proteic de 14,5% proteină brută. Până
la intrarea la reproducţie se aplică scrofiţelor o hrănire restricţionată,
administrându-se zilnic cantitatea de 2 – 2,5 kg furaje concentrate în funcţie de
dezvoltarea corporală şi starea de întreţinere. La vârsta de circa 8 luni şi la
greutatea de 105 – 110 kg, când scrofiţele intră la reproducţie (începe
depistarea celor care manifestă călduri), se aplică o hrănire stimulativă cu 3 –
3,5 kg concentrate (unii autori recomandând în această perioadă chiar o
hrănire şa discreţie). Raţia se administrează sub formă uscată sau umedă. Pe
timp de vară se recomandă introducerea în hrana scrofiţelor a furajelor verzi,
în special a lucernei, în cantitate de 2 – 3 kg, iar pe timp de iarnă 2 kg
suculente (morcovi, sfeclă) sau 0,2 – 0,3 kg făină de lucernă. Atât furajele
verzi, cât şi morcovii au influenţă favorabilă asupra funcţiei de reproducţie a
scrofiţelor.
Alimentaţia scroafelor multipare. Pregătirea pentru montă a scroafelor
multipare îmbracă aspecte diferite în funcţie de sistemul înţărcării purceilor
(vârsta de înţărcare), de starea de întreţinere în care se află scroafele şi de
intensitatea folosirii la reproducţie a acestora.

10
 Perioada de timp necesară pentru realizarea unei stări de întreţinere
corespunzătoare pentru montă este condiţionată de starea de întreţinere în
care se află scroafa după înţărcarea purceilor. În cazul în care lactaţia a
solicitat în mare măsură organismul scroafei, datorită fie unei producţii mari de
lapte sau lactaţii prelungite, sau din cauza unei alimentaţii necorespunzătoare
în timpul lactaţiei şi la înţărcare scroafa este slăbită, perioada necesară pentru
restabilirea condiţiei de reproducător este mai îndelungată. Dacă organismul
scroafei este într-o stare bună de întreţinere, pregătirea pentru montă necesită
un timp mai scurt.
În general, scroafele înţărcate la 30 – 35 zile după fătare şi hrănite
raţional în perioada de alăptare se menţin într-o stare bună de întreţinere şi nu
necesită o pregătire deosebită pentru montă, este intrând în mod obişnuit în
călduri la 5 – 7 zile de la înţărcare. Scroafele care în perioada de alăptare au
scăzut în greutate mai mult de 15 – 20% faţă de greutatea avută după fătare
necesită, în mod obligatoriu, pregătirea pentru montă. Aceste scroafe, de
regulă, nu intră în călduri, iar dacă intră au o ovulaţie redusă, mortalitatea
embrionară ridicată şi, în final, produc un număr mic de purcei la fătare. Pentru
a preveni acest neajuns, scroafele cu o stare de întreţinere slabă se supun
unei alimentaţii corespunzătoare depunerii unui spor mediu zilnic de 800 –
1000 g, timp de circa 20 zile (durata unui ciclu sexual), perioadă în care
recuperează 50 – 60% din greutatea pierdută în timpul lactaţiei, şi numai după
aceea vor fi date la montă.
În complexele de tip industrial, scroafele în pregătire pentru montă
sunt hrănite cu nutreţ combinat 0 – 6, care are un nivel proteic de 13,5%
proteină brută, uneori administrându-se şi nutreţ combinat 0 – 5 cu un nivel
proteic de 14,5%. În fermele de tip gospodăresc se administrează scroafelor în
pregătire pentru montă un amestec de furaje concentrate, care trebuie să aibă
un conţinut în substanţe nutritive asemănător cu nutreţul combinat 0 – 6.
Cantitatea de furaje concentrate care se administrează depinde de
perioada în care se găsesc scroafele după înţărcare. În ziua înţărcării este
indicat ca scroafele să nu primească nici un fel de hrană în vederea
întreruperii secreţiei glande mamare pentru prevenirea mamitelor. În acelaşi
scop, în următoarele 2 – 3 zile se administrează cantităţi mai reduse de hrană,
de 2 – 2,2 kg. Din ziua a 3-a, a 4-a de la înţărcare şi până la montă se
recomandă hrănirea stimulativă cu 3 – 3,5 kg concentrate.
În hrana scroafelor în pregătire pentru montă se mai recomandă 4 – 5
kg de lucernă verde sau suculente (morcovi, sfeclă), ori 0,3 – 0,5 kg făină de
lucernă.
Cantitatea de hrană administrată depinde de starea de întreţinere şi de
vârsta scroafelor. Datorită acestui fapt, când se aduc scroafele înţărcate din
maternitate, la lotizarea pe boxe se va ţine seama de masa corporală a
scroafelor (care reflectă vârsta acestora) şi de starea lor de întreţinere.
Hrana se administrează sub formă umedă sau uscată, asigurându-se
un front de furaje de minimum 40 cm pentru fiecare scroafă. Apa pentru
alăptare se asigură prin adăpări automate sau în jgheaburi, în care caz
adăparea se va face de cel puţin 3 ori pe zi.

11
 Atât în cazul scroafelor, cât şi al scrofiţelor se va evita aducerea
acestora într-o stare de întreţinere de îngrăşare, mai ales a acelora care intră
în călduri târziu după înţărcare (după 18 – 21 zile de la înţărcare), sau care
repetă căldurile (nu rămân gestante după două cicluri de călduri). Scroafele şi
scrofiţele grase manifestă slab căldurile, realizează o fecunditate şi o
prolificitate scăzute şi au o producţie mică de lapte.

2.1.2 Întreţinerea scroafelor şi scrofiţelor în perioada de pregătire pentru

montă

În perioada de pregătire pentru montă scroafele şi scrofiţele sunt

cazate în grup, în boxe comune. În unităţile cu efective mici şi mijlocii, boxele
pentru aceste scroafe se găsesc în adăposturile în care se cazează şi
scroafele gestante, iar în unităţile cu efective foarte mari, cum sunt complexele
industriale, scroafele şi scrofiţele în pregătire pentru montă se cazează în
adăposturi destinate numai acestei categorii de animale.
Numărul de scroafe cazate într-o boxă diferită în funcţie de mărimea
boxei, afectându-se pentru fiecare scroafă o suprafaţă de 1,3 – 1,5 m2. De
obicei, în fermele de tip gospodăresc, într-o boxă se cazează toate scroafele
înţărcate dintr-o maternitate, adică 24 – 30 scroafe, sau acestea pot fi
împărţite în două boxe, câte 12 – 15 scroafe într-o boxă. În unităţile de tip
industrial, unde compartimentele din maternitate sunt mai mari, într-o boxă se
cazează de la 14 – 15 până la 20 – 25 scroafe sau scrofiţe în pregătire pentru
montă. Este foarte important ca scroafele să fie lotizate în boxe în funcţie de
vârstă şi starea lor de întreţinere, iar scrofiţele să fie cazate în boxe separate,
în vederea furajării diferenţiate.
Amenajarea interioară a boxelor este asemănătoare cu a boxelor
pentru întreţinerea în comun a vierilor de reproducţie.
În prezent, în cele mai multe complexe industriale pardoseala boxei, în
cea mai mare parte, este din grătar de beton armat, pardoseala continuă fiind
doar pe o zonă cu lăţimea de 1 – 1,5 m spre aleea de serviciu, care constituie
zona de furajare unde sunt amplasate hrănitorile. În acest fel se uşurează mult
efectuarea curăţeniei în boxă, dejecţiile căzând prin interspaţiile grătarului în
canalul de colectare prevăzut cu pernă de apă. Pereţii despărţitori ai boxelor,
înalţi de 1,10 – 1,20 m, sunt construiţi din prefabricate de beton armat, cu
interspaţii între ele, ceea ce asigură o bună ventilaţie în interiorul boxei. Uşa
boxei, construită din ţevi metalice, are o lăţime de 80 cm.
În figura 1 se prezintă schiţa amenajării interioare a boxei pentru
scroafe în pregătire. Într-o astfel de boxă se cazează 14 scroafe, revenind 1,3
m2 pentru fiecare scroafă.

12
 Figura 1 – Schiţa amenajării interioare a boxei pentru scroafe în pregătirea-montă: 1 –
hrănitori; 2 – pardoseală continuă din beton; 3 – pardoseală din grătar cu interspaţii de 2 –
2,5 cm şi bare din beton late de 7 – 7,5 cm; 4 – adăpători tip suzetă

Pentru a asigura un microclimat corespunzător, temperatura optimă în

adăpost trebuie să fie de 15 – 18oC, umiditatea relativă de 70 – 75% iar
concentraţia aerului în gaze nocive să nu depăşească 0,3% CO2 şi 0,03%o
NH3. Aceste condiţii de microclimat se realizează printr-o curăţenie şi ventilaţie
corespunzătoare. Viteza curenţilor de aer nu trebuie să depăşească în timpul
iernii 0,2 – 0,3 m/s. În zilele de vară cu temperaturi foarte ridicate, pentru
asigurarea căldurii şi a umidităţii optime se va efectua o ventilaţie maximă, de
până la 1 m/s şi se va pulveriza apă în adăpost cu ajutorul unor aspersoare
sau se va stropi pardoseala.
Plimbarea sau mişcarea în padoc, în aer liber, este obligatorie atât
pentru scroafe, cât şi pentru scrofiţe, indiferent de starea lor de întreţinere şi
de nivelul alimentaţiei aplicate. Plimbarea are un efect favorabil asupra intrării
în călduri a scroafelor şi scrofiţelor, asupra fecundităţii şi prolificităţii acestora.
De aceea, este indicat ca adăposturile să fie prevăzute cu padocuri pentru
mişcarea scroafelor şi a scrofiţelor în aer liber. Suprafaţa de padoc
recomandată este de circa 5 m2 pentru fiecare animal.

2.2 ORGANIZAREA REPRODUCŢIEI

13
 Organizarea reproducţiei şi modul de desfăşurare a acesteia au o
importanţă deosebită pentru unităţile de creştere şi exploatare a suinelor.
Indiferent de metoda de creştere (în rasă pură sau prin încrucişare),
după înţărcare scroafele sunt trecute în sectorul de montă pentru a intra într-
un nou ciclu de reproducţie, excepţie făcând acelea care se reformează la
înţărcare. În sectorul de montă sunt cazate şi scrofiţele de prăsilă care, atunci
când ajung la vârsta şi masa corporală corespunzătoare, sunt introduse la
reproducţie, intrând, de fapt, în grupa de pregătire pentru montă.
Căldurile apar la scroafe în primele zile după înţărcare, mai devreme
sau mai târziu, în funcţie de starea de întreţinere, nivelul de hrănire şi durata
perioadei de alăptare (vârsta înţărcării purceilor). În general, se consideră că
cu cât înţărcarea se face mai devreme, cu atât căldurile apar mai târziu după
înţărcare. După Krider şi colab. (1982), căldurile apar la 4 – 10 zile după
înţărcare, în funcţie de durata perioadei de alăptare. Indiferent de vârsta
înţărcării purceilor, în mod normal, căldurile ovulatorii nu apar mai repede de
20 – 21 zile de la data fătării.
Apariţia căldurilor după înţărcare este influenţată şi de sistemul de
creştere şi exploatare. Astfel, în sistemul de creştere gospodăresc, unde
animalele beneficiază de mişcare, la scroafele înţărcate la 6 – 8 săptămâni
după fătare căldurile apar în mod normal în cel mult 10 zile după înţărcare,
procentul mediu zilnic de intrare în călduri fiind de circa 10%.
În sistemul de creştere şi exploatare intensiv – industrial, unde se
practică o folosire mai intensă a scroafelor la reproducţie, iar plimbarea
animalelor în aer liber este foarte redusă sau lipseşte cu desăvârşire, pe baza
observaţiilor făcute până în prezent o grupă de scroafe înţărcate intră în
totalitate în călduri într-o perioadă de circa 24 zile după înţărcare.

2.3 TEHNOLOGIA DE CREŞTERE ŞI EXPLOATARE A

SCROAFELOR ŞI SCROFIŢELOR GESTANTE

După efectuarea montei are loc fecundaţia, scroafele intrând în starea

de gestaţie, caracterizată prin modificări morfofuncţionale şi neurohormonale
menite a crea condiţii optime pentru dezvoltarea embrionilor, respectiv a
fetuşilor.

2.3.1 Alimentaţia scroafelor gestante

În perioada de gestaţie este necesar să se aplice scroafelor o

alimentaţie raţională, în vederea asigurării cerinţelor de substanţe nutritive şi
energie, pentru: întreţinerea funcţiilor vitale; aducerea şi menţinerea
organismului scroafei într-o stare bună de întreţinere; dezvoltarea produşilor
de concepţie; asigurarea unor rezerve de substanţe nutritive în ţesuturile
organismului scroafei, rezerve necesare pentru lactaţia viitoare; asigurarea

14
substanţelor nutritive necesare pentru creşterea şi dezvoltarea organismului
propriu, dacă scroafele nu au ajuns la maturitatea somatică.
Aşadar, în organismul scroafei au loc acumulări însemnate de
substanţe organice şi minerale, atât pentru creşterea şi dezvoltarea produşilor
de concepţie, cât şi pentru refacerea organismului scroafei slăbit în urma
lactaţiei anterioare, refacere necesară pentru buna desfăşurare a gestaţiei şi a
lactaţiei următoare.
Paralel cu acumulările de substanţe organice şi minerale la nivelul
uterului se dezvoltă şi fetuşii, încât la diferite vârste au lungimea şi masa
corporală arătate în tabelul.
Tabelul 1
Masa corporală şi lungimea fetuşilor la diferite vârste
După Marrable După Braude, După Pomeroy
Vârsta (1967) Citat de Gligor (1969) (1960)
(zile) Lungimea Masa Lungime Masa Masa
(mm) (g) (mm) (g) (g)
26 20,4 0,9 - - -
27 20,5 1,2 - - -
30 - - 25,4 1,68 -
32 28,2 2,9 - - -
42 58,9 16,7 - - 15,0
45 - - - - 17,3
51 90,6 49,3 - - 51,0
59 133,6 119,6 - - -
60 - - 114,3 92,4 -
66 152,5 192,1 - - -
68 - - - - -
74 - - - - 303,4
76 192,7 393,1 - - -
80 - - 203,2 329,0 -
85 206,6 521,0 - - -
86 - - - - 556,8
90 - - 220,9 675,0 -
95 239,2 798,0 - - -
97 - - - - 789,0
104 - - - - 1082,8
106 - - 240,3 1120,0 -
109 266,8 962,2 - - -
110 - - - - 1296,8
114 - - 289,4 1327,0 -

În perioada de gestaţie se urmăreşte, de asemenea, sporirea în

greutate a organismului scroafei. Acest spor de creştere în greutate în
perioada de gestaţie (exclusiv masa uterului şi a produşilor de concepţie) este
în mod obişnuit de 20 – 22 kg. Scrofiţele primipare, precum şi scroafele tinere
care se află la gestaţia a II-a, deci care nu au ajuns la maturitatea dezvoltării
corporale, trebuie să realizeze sporuri de creştere în greutate mari în perioada
de gestaţie, în vederea creşterii şi dezvoltării lor normale. Baker (1970)
consideră că, în cazul scrofiţelor, sporul de creştere în greutate a organismului
propriu trebuie să fie de minimum 34 – 35 kg.

15
 Pe baza celor arătate, rezultă că în organismul scroafei se produc
transformări profunde, ceea ce face ca însuşi metabolismul bazal să se
modifice, devenind tot mai ridicat, astfel că în ultima săptămână de gestaţie să
fie mai mare cu circa 43% faţă de acela din starea de negestaţie.
Se desprinde concluzia că pentru creşterea şi dezvoltarea normală a
produşilor de concepţie, precum şi pentru pregătirea organismului scroafei în
vederea gestaţiei o alimentaţie raţională, corespunzătoare aducerii şi
menţinerii lor într-o stare bună de întreţinere. Aplicare unei alimentaţii
deficitare cantitativ sau calitativ este dăunătoare, influenţând negativ atât
creşterea şi dezvoltarea embrionilor şi a fetuşilor, cât şi producţia de lapte din
lactaţia viitoare. Alimentaţia abundentă, care duce la îngrăşarea scroafelor
este, de asemenea, dăunătoare, atrăgând după sine o fătare grea, număr
redus de purcei la fătare şi cu greutate mică şi o producţie scăzută de lapte în
lactaţia viitoare, ceea ce influenţează negativ creşterea şi dezvoltarea
purceilor. Se impune, deci o alimentaţie normală, restrictivă, cu hrană care să
conţină toate substanţele nutritive la un nivel optim.

2.3.1.1 Proteinele. Din punct de vedere calitativ, conţinutul hranei în

proteine este deosebit de important, deoarece atât creşterea şi dezvoltarea
produşilor de concepţie, cât şi sporul de creştere în greutate al organismului
scroafei se realizează, în principal, pe seama proteinelor din hrană.
Administrarea unor raţii cu un conţinut insuficient de proteine poate duce la
obţinerea la fătare a unor purcei subdezvoltaţi şi cu vitalitate scăzută.
După majoritatea autorilor, rezultă că 14% proteină brută este un nivel
proteic corespunzător pentru hrana administrată scroafelor în perioada de
gestaţie. Acest nivel proteic este adecvat numai în cazul în care valoarea
biologică a proteinelor este corespunzătoare, adică asigură necesarul de
aminoacizi esenţiali, care are importanţă nu numai pentru creşterea şi
dezvoltarea normală a embrionilor şi a fetuşilor, ci şi pentru producţia de lapte
a scroafelor în lactaţia viitoare.

2.3.1.2 Substanţele minerale, în special calciul şi fosforul, sunt

absolut necesare şi în cantităţi suficiente, mai ales în partea a II-a a gestaţiei,
pentru formarea scheletului fetuşilor. Fosforul se asigură mai uşor în hrana
scroafelor, deoarece furajele de bază sunt concentratele, care în general au
un conţinut destul de ridicat în fosfor. Asigurarea necesarului de calciu se face
prin adăugarea în amestecul de concentrate a unor: săruri de calciu, în mod
obişnuit a carbonului de calciu şi a fosfatului dicalcic. Adeseori, datorită
neasigurării necesarului de calciu în raţie, se obţin purcei morţi la fătare sau
purcei slab dezvoltaţi, neviabili. De asemenea, datorită insuficienţei în
substanţe minerale a raţiilor, pot apărea atonii uterine şi retenţii placentare.
Cerinţele de calciu sunt de circa 0,75%, cele de fosfor de 0,50%, iar cele de
clorură de sodiu de 0,50% din amestecul de concentrate.

2.3.1.3 Asigurarea microelementelor în hrana scroafelor are, de

asemenea, importanţă deosebită. În perioada de gestaţie fierul trebuie

16
asigurat atât pentru formarea hematiilor, cât şi pentru formarea şi anemia
purceilor nou-născuţi. Carenţa în iod, determină fătări tardive şi purcei care
mor imediat după naştere, iar carenţa în mangan mortalitatea embrionară
ridicată.

2.3.1.4 Vitaminele au un rol deosebit de important în desfăşurarea

normală a gestaţiei. Vitamina A are un rol important în menţinerea funcţiilor
placentei, lipsa ei din hrană putând fi cauza principală a resorbţiei embrionare.
Carenţa în vitamina E cauzează modificări degenerative ale placentei,
resorbţia precoce a embrionilor şi fătarea unor purcei care au un mers rigid şi
care manifestă lipsa de coordonare a mişcărilor, ca urmare a distrofiei
musculare. Vitamina D, fiind implicată în metabolismul calciului şi fosforului,
are rol important în dezvoltarea scheletului fetuşilor. Vitamina B12 este
indispensabilă creşterii şi dezvoltării produşilor de concepţie, insuficienţa ei în
hrană ducând la obţinerea unor purcei cu vitalitate scăzută. Vitamina B 1
influenţează tonusul şi amplitudinea contracţiei fibrelor musculare, contribuind,
astfel, la expulzarea fetuşilor şi a învelitorilor fetale, precum şi la involuţia
uterină. Carenţa în colină determină obţinerea unor purcei care prezintă
nesiguranţă în mers şi lipsa de coordonare a mişcărilor.

2.3.1.5 Nivelul energetic adecvat al hranei administrată scroafelor

gestante este de 3100 – 3200 Kcal E.M./kg nutreţ concentrat. Unii autori
recomandă un nivel energetic mai ridicat în lunile călduroase de vară, datorită
faptului că scroafele au un consum voluntar de hrană mai redus.

2.3.1.6 Nivelul de hrănire al scroafelor gestante este mult discutat în

literatura de specialitate, deoarece într-o perioadă scurtă de timp scroafa trece
prin stări fiziologice diferite, în care metabolismul ei este profund schimbat,
atrăgând după sine şi o schimbare a necesarului de hrană.

Cercetările ştiinţifice au stabilit că nivelul de hrănire în timpul gestaţiei

nu trebuie să fie prea ridicat, deoarece sporirea acestuia nu influenţează
pozitiv numărul şi greutatea purceilor la naştere, ci numai creşterea în greutate
a organismului propriu al scroafei. Se consideră, însă, că este mai economic
să se aplice o furajare completă în timpul alăptării, când scroafa transformă
substanţele nutritive din furaje direct în lapte, decât să se asigure acumularea
substanţelor nutritive sub formă de rezerve în organism în timpul gestaţiei şi
apoi în perioada de lactaţie să fie transformate în lapte.
Hrănirea la un nivel mai scăzut se bazează şi pe faptul că în perioada
de gestaţie scroafele valorifică mult mai bine substanţele nutritive din hrană,
adică în această perioadă se manifestă efectul anabolic al stării de gestaţie;
acest lucru se datorează, probabil, faptului că în această perioadă placenta
elaborând hormoni gonadotropi, estrogeni şi progesteron, concentraţia
diferiţilor hormoni şi raportul dintre aceştia în organism se schimbă faţă de
starea de negestaţie. Aceşti hormoni, pe lângă acţiunea specifică pe care o au
asupra aparatului genital, au un rol deosebit şi în metabolism. Astfel,

17
estrogenii favorizează reţinerea apei şi a sodiului în organism şi eliminarea
potasiului; favorizează absorbţia intestinală a calciului şi o bună fixare a
acestuia şi sunt implicaţi în stimularea sintezei proteice. Progesteronul
influenţează metabolismul, favorizând anabolismul proteic, creşterea glicemiei,
retenţia apei şi a sodiului şi eliminarea potasiului.
Pe baza celor prezentate rezultă că nu este indicată o hrănire
abundentă a scroafelor în perioada de gestaţia, pentru că aceasta ar duce la
îngrăşarea scroafelor şi ar influenţa negativ producţia de purcei a acestora.
Scroafele trebuie să se găsească într-o stare bună de întreţinere, fără însă a
se urmări formarea unei rezerve prea mari de substanţe nutritive pentru
lactaţia viitoare. Nicio furajare la un nivel prea scăzut nu este indicată, pentru
că aceasta ar influenţa, de asemenea, negativ producţia de purcei.
Cantitatea de nutreţuri concentrate recomandă a se administra
scroafelor gestante în unităţile de producţie de la noi din ţară este, în medie,
de circa 2,5 kg pe zi. Pe parcursul gestaţiei, astfel: în prima lună de gestaţie,
sau numai în primele 10 zile după montă (în funcţie de starea de întreţinere a
scroafelor), se administrează 2,6 – 3,0 kg; în lunile a II-a şi a III-a de gestaţie,
2,0 – 2,2 kg; în luna a IV-a, cu excepţia ultimelor 2 – 3 zile de gestaţie, 2,6 – 3
kg, iar în ultimele 2 – 3 zile de gestaţie 2,0 – 2,2 kg. Limitele minime sau
maxime se aplică în funcţie de starea de întreţinere a scroafelor pe parcursul
gestaţiei. Se recomandă, deci, o hrănire stimulativă în prima lună de gestaţie,
în vederea refacerii organismului scroafei şi asigurării unei bune nidaţii,
precum şi în ultima lună de gestaţie, când intensitatea de creştere a fetuşilor
este foarte ridicată. În figura 2 se prezintă nivelul de hrănire al scroafelor
gestante ce se practică în unităţile de producţie din ţara noastră.
În complexele de tip industrial se administrează scroafelor în perioada
de gestaţie nutreţul combinat 0 – 6, care are un nivel proteic de 13,5%
proteină brută. În fermele de tip gospodăresc se alcătuiesc amestecuri de
concentrate care trebuie să aibă un nivel proteic de 13,5 – 14% proteină brută.
Nutreţurile concentrate se pot administra sub formă uscată sau
umedă, proporţia furaj : apă fiind de 1 : 1 sau 1: 1,5. Hrana se administrează
în mod obişnuit în unul sau două tainuri pe zi, asigurându-se pentru fiecare
scroafă un front de furaje de 40 – 50 cm.
În hrana scroafelor gestante se recomandă a se administra, pe lângă
furajele concentrate, şi prin substituirea acestora (în funcţie de starea de
întreţinere şi de posibilităţile unităţii), 3 – 4 kg furaje verzi pe timp de vară, sau
3 – 4 kg de suculente pe timp de iarnă, indicaţi fiind morcovii pentru conţinutul
lor în caroten. Dacă unitatea nu dispune de suculente, sau tehnologia de
exploatare nu permite administrarea acestora, se pot administra 0,3 – 0,5 kg
făină de lucernă. După unii autori (Krider şi colab. 1982), scroafelor gestante li
se pot administra şi 4 – 5 kg porumb – siloz de foarte bună calitate, completat
cu un supliment de concentrate cu un conţinut ridicat de proteine, vitamine şi
săruri minerale, Oliver (1987) a constatat că substituirea unei treimi din raţia
de concentrate ci porumb-siloz nu a influenţat numărul şi greutatea purceilor la
înţărcare, dar sporul de creştere în greutate al scroafelor în perioada de
gestaţie a fost mai mic de 18 kg, comparativ cu al scroafelor hrănite numai cu

18
concentrate. Nu se recomandă hrănirea cu nutreţuri verzi sau suculente în
ultima lună de gestaţie.

Figura 2 – Schema de hrănire a scroafelor de reproducţie

Adăparea scroafelor gestante se face cel puţin trei ori pe zi. Indicat
este ca scroafele să aibă în permanenţă apa pentru adăpare la dispoziţie, prin
adăpări automate. Consumul de apă, după N.R.C., este de 7 – 8 1/100 kg
masă corporală.

2.3.2 Întreţinerea scroafelor gestante

Se face în grup, în boxe comune. Ca amenajare interioară,

adăposturile pentru scroafele gestante pot fi împărţite în compartimente,
fiecare având un anumit număr de boxe.
Capacitatea adăposturilor este în funcţie de efectivul unităţii şi de
sistemul de creştere şi exploatare. În fermele de tip gospodăresc adăposturile
au o capacitate de cazare de până la 300 scroafe gestante, iar în complexele
industriale mari o hală poate adăposti 1200 – 4500 scroafe. Boxele pot fi
aşezate pe unul, două sau mai multe rânduri, în funcţie de lăţimea
adăpostului.
Referitor la capacitatea de cazare a unei boxe, unii autori recomandă
întreţinerea a 40 – 50 scroafe într-o boxă în prima parte a gestaţiei şi
reducerea numărului la 10 – 15 scroafe în partea a II-a a gestaţiei.
Considerăm că această tehnologie de întreţinere nu este corespunzătoare, din
următoarele motive:
- ierarhia de grup se stabileşte greu într-o boxă cu 40 – 50 scroafe,
conflictele severe durând o perioadă lungă de timp, cu repercursiuni
negative asupra fecundaţiei, nidării zigoţilor şi sănătăţii scroafelor;

19
 - un lot de scroafe ”integrat” (înfrăţit) nu se recomandă a fi dezmembrat şi
reorganizat în loturi mai micim pentru că ar duce la noi conflicte între
scroafe până la restabilirea unei noi ierarhii de grup şi, drept urmare, pot
avea loc avorturi, mai ales că scroafele se găsesc într-un studiu avansat
de gestaţie;
- suprafaţa boxelor nu se poate modifica în funcţie de stadiul de gestaţie
a scroafelor şi, drept urmare, în ultima parte a gestaţiei, revenind o
suprafaţa prea mare de boxă pentru fiecare scroafă, s-ar face risipă de
spaţiu construit. Acest ultim neajuns se poate elimina dacă în unitate
există două tipuri de boxe pentru scroafe gestante;
- boxe pentru scroafe în prima perioadă, cu suprafaţă mare şi boxe pentru
scroafe în perioada a II-a de gestaţie, cu suprafaţă mică.
La stabilirea numărului de scroafe întreţinute într-o boxă în perioada de
gestaţie, trebuie să se ţină seama că între numărul de scroafe dintr-o boxă
(sau din mai multe boxe) din sectorul de gestaţie şi numărul de boxe de fătare
din maternitate trebuie să existe o strânsă corelaţie. În unităţile de tip
gospodăresc, unde de obicei maternităţile au circa 24 – 30 boxe de fătare,
numărul scroafelor gestante cazate într-o boxă se recomandă să fie de 24 –
30 scroafe sau de 12 – 15 scroafe astfel ca scroafele din una sau două boxe
de gestaţie să poată popula în întregime o maternitate. În unităţile de tip
industrial, unde compartimentele din maternitate au un număr mai mare de
boxe de fătare (circa 60 sau chiar peste 90 de boxe de fătare într-un
compartiment), într-o boxă din sectorul de gestaţie se cazează maximum 20 –
22 scroafe gestante, un compartiment din maternitate populându-se cu
scroafe din mai multe boxe din sectorul de gestaţie.
Numărul de scroafe gestante cazate într-o boxă este determinat şi de
suprafaţa boxei, ţinând seama că pentru o scroafă gestantă este necesară o
suprafaţă de 1,3 – 1,5 m2. În general, este recomandat ca într-o boxă să se
cazeze până la 20 scroafe gestante.
Scroafele cazate în boxe individuale au fecunditatea şi prolificitatea
superioare celor cazate în boxe comune mari de 20 – 22 scroafe; scroafele
cazate în boxe comune mici, de 8 scroafe, au performanţele de reproducţie
asemănătoare cu ale celor cazate în boxe individuale, motiv pentru care se
recomandă cazarea scroafelor gestante în boxe colective mici, de 7 – 8
scroafe.
Pereţii despărţitori dintre două boxe sunt mobili (demontabili), astfel că,
la nevoie, din două boxe a 8 scroafe se poate amenaja o boxă pentru 16
capete, iar scrofiţele şi scroafele tinere în boxe de 8 locuri. După eliminarea
scroafelor care nu au rămas gestante, în boxă rămân 6 – 7, respectiv 12 – 14
scroafe, revenind 1,1 – 1,3 m2/scroafă. În aceste boxe furajarea scroafelor se
face individual, prin dozatoare, jgheabul de furajare fiind compartimentat.
În general, pereţii despărţitori ai boxelor sunt construiţi din zidărie, ţevi
metalice sau prefabricate din beton cu interspaţii, au o înălţime de 1,10 m, iar
uşa de acces în boxă are o lăţime de 80 cm. Pardoseala, construită din
cărămidă sau beton, trebuie să aibă o înclinaţie de 2 – 3% spre rigola sau
canalul de colectare a dejecţiilor. În complexele de tip industrial, o parte din

20
pardoseală este din grătar de beton armat aşezat peste canalul de colectare a
dejecţiilor, care este prevăzut cu pernă de apă. Elementele grătarului au o
lăţime de 6,5 – 7,0 cm, iar interspaţiile 2 – 2,5 cm.
Scroafele care se cazează în aceeaşi boxă trebuie să fie cât mai
uniforme în privinţa vârstei, stării de întreţinere şi stadiului de gestaţie în care
se găsesc. Ca regulă generală, scrofiţele gestante sun cazate în boxe, aparte
de scroafele multipare.
Lotizarea scroafelor în funcţie de stadiul gestaţiei este absolut necesară,
atât în vederea aplicării unei alimentaţii diferenţiate, cât şi pentru evitarea
avorturilor ce pot fi provocate de scroafele care, nefiind gestante, intră în
călduri şi încalecă scroafele gestante în lunile a III-a şi a IV-a.
Temperatura optimă pentru scroafele gestante este de 15 – 18oC,
umiditatea relativă de 70 – 75%, iar concentraţia maximă a aerului în gaze
nocive de 0,3% CO2, 0,03%o NH3 şi 0,002%o SH2. Aceste condiţii de
microclimat se asigură prin curăţenie şi ventilaţie corespunzătoare, fără ca
viteza curenţilor de aer să depăşească 0,2 – 0,3 m/s pe timpul iernii la nivelul
animalelor. În perioadele cu căldură excesivă se va asigura o ventilaţie
maximă, viteza curenţilor de aer putând ajunge până la 1 m/s, iar în
adăposturile în care se găsesc scroafe în primele 10 – 20 zile după montă se
va asigura o temperatură optimă şi o umiditate relativă minimă de 65%, prin
pulverizarea de apă şi prin stropirea pardoselei. Ventilaţia se asigură, de
obicei, prin coşurile de ventilaţie şi prin geamuri, dar în halele cu deschidere
mare, când situaţia o impune, se pun în funcţiune ventilatoarele, mai ales în
perioada de caniculă.
În cadrul îngrijirii raţionale a scroafelor gestante o atenţie deosebită
trebuie acordată mişcării, plimbării acestora în aer curat, în afara adăpostului,
în padocuri, rezervând pentru fiecare scroafă o suprafaţă de 4 – 5 m 2.
Mişcarea scroafelor în timpul gestaţiei se resimte favorabil atât asupra
sănătăţii şi condiţiei de reproducător a acestora, cât şi asupra produşilor,
obţinându-se purcei viguroşi care cresc şi se dezvoltă bine după fătare.
În fermele de tip gospodăresc este indicată plimbarea scroafelor
gestante pe o păşune, cu care ocazie, pe lângă mişcarea şi acţiunea razelor
solare, scroafele beneficiază şi de nutreţ verde bogat în proteine, săruri
minerale şi vitamine. Întreţinerea scroafelor gestante pe păşune este
avantajoasă şi din punct de vedere economic, deoarece scroafele consumă o
cantitate mai mare de nutreţ verde (circa 5 – 7 kg), iar concentratele se pot
reduce la 1 kg în mod obişnuit şi 1,5 kg în perioadele de hrănire stimulativă. La
întreţinerea pe păşune se poate utiliza cu succes gardul electric. Trebuie
menţionat că păşunarea scroafelor se face numai dimineaţa şi seara pe timp
răcoros, evitându-se perioadele cu temperaturi foarte ridicate. De asemenea,
pentru odihna scroafelor pe timp de arşiţă, sunt necesare umbrare unde se
asigură şi apa pentru adăpare. Atenţie deosebită trebuie acordată scroafelor
din rasele nepigmentate, care fac foarte uşor eritem solar.
În sectorul de gestaţie, o importanţă deosebită are depistarea scroafelor
care nu au rămas gestante. Depistarea se poate face în felul următor: cu
ajutorul vierilor încercători din ziua a 16 – 17-a până în ziua a 75-a după

21
montă, identificându-se în acest fel atât scroafele care iniţial nu au rămas
gestante, cât şi scroafele care au avortat în prima parte a gestaţiei şi intră în
călduri; cu ajutorul aparatului cu ultrasunete, în zilele a 35-a la toate scroafele
şi a 56-a după montă la cele stabilite dubioase la primul control; prin inspecţie,
la 90 zile după montă.
Scroafele care se depistează că nu sunt gestante se scot din lotul celor
gestante şi se introduc în lotul scroafelor în pregătire pentru montă, sau se dau
imediat la montă în cazul în care manifestă călduri. Nu se mai dau la montă ci
se reformează scroafele care după 3 cicluri de călduri, deşi au fost montate,
nu au rămas gestante.
Periodic, de cel puţin 2 ori pe săptămână, se verifică toate boxele ce
scroafe gestante pentru depistarea acelora care sunt slăbite sau bătute de
celelalte scroafe. Acestea se izolează în boxe aparte pentru tratamente şi
refacere.
Cu 7 – 10 zile înainte de fătare, în fermele de tip gospodăresc, şi cu cel
puţin 2 – 4 zile antepartum, în complexele industriale, scroafele gestante se
trimit în maternitate pentru fătare. Înainte de maturarea în maternitate
scroafele sunt spălate şi deparazitate prin stropire cu soluţie de Lindavet
3,5%o. După eliberarea boxelor se face curăţenia şi dezinfecţia acestora.
Periodic, se curăţă geamurile, uşile, instalaţiile şi echipamentul de mecanizare
a lucrărilor, iar cel puţin o dată pe an adăposturile se văruiesc în interior şi
exterior.

22
 CAPITOLUL III
TEHNOLOGIA DE EXPLOATARE ÎN MATERNITATE

Sectorul de maternitate reprezintă a doua treaptă în cadrul fluxului

tehnologic în unităţile cu circuit închis şi constituie spaţiul în care se continuă
procesul de producţie început în sectorul care produce în permanenţă un
număr relativ constant de purcei înţărcaţi, necesari pentru sectorul de creşă.
Din punct de vedere al dotării, maternitatea de scroafe are cea mai
complexă dotare, faţă de celelalte sectoare. Necesitatea dotării este impusă
de faptul că aici scroafele trec prin diferite stări fiziologice (ultimele zile de
gestaţie, fătare, alăptare) şi tot aici se produce actul parturiţiei, iar purceii,
începând cu prima zi de viaţă şi terminând cu ziua înţărcării, necesită condiţii
de mediu, în special de temperatură, adecvate vârstei lor. De aceea,
compartimentele de maternitate, atât vara dar mai ales iarna, prin asigurarea
pe care artificială (mecanică, electrică, electronică) a unor condiţii de mediu
constante, sunt scoase în totalitate de sub influenţa fluctuaţiei factorilor de
mediu externi. În acest sens, acest sector este dotat cu încălzire atât a
mediului din compartiment, cât şi local, pentru zona de odihnă a purceilor.
Este, de asemenea, dotat cu sistem de ventilaţie mecanică proprie, care
asigură o rată normală de aer proaspăt pentru scroafe şi purcei, cu sisteme
mecanizate de administrare a furajelor pentru scroafe (manual, pentru purcei),
de administrare a apei de băut, de colectare şi evacuare a dejecţiilor.

CAPITOLUL IV

23
 TEHNOLOGIA DE CREŞTERE ŞI EXPLOATARE A
TINERETULUI SUIN

Purceii care nu mai folosesc în hrana zilnică laptele matern şi sunt

despărţiţi de scroafe, indiferent de vârsta lor, intră în categoria ”tineret
înţărcat”.
Spaţiul de cazare destinat pentru tineretul porcin poartă denumirea de
creşă şi este astfel dimensionat încât poate prelua în totalitate, pe serii de
producţie, purceii înţărcaţi din maternitate, asigurând în acelaşi timp livrarea
tineretului la vârsta de 90 – 105 zile şi masa corporală de 25 – 35 kg către
îngrăşătorie sau testare.
Stabilirea capacităţii totale de cazare pentru tineretul porcin se face în
funcţie de numărul de purcei care se înţarcă anual, de durata de întreţinere în
creşă şi de numărul de serii ce se cresc anual. Dimensionarea
compartimentelor de creşă are în vedere numărul de purcei pe care îi preiau,
pe serie, din maternitate şi de suprafaţa ce se alocă pe cap de purcel.
Mărimea optimă a compartimentului de tineret porcin este aceea care
asigură preluarea unei serii de purcei înţărcaţi, respectiv preluarea tuturor
purceilor dintr-un compartiment de fătare. În practică însă, dimensionarea
compartimentelor de tineret este astfel concepută încât fiecare compartiment
de creşă preia purceii înţărcaţi din două compartimente de fătare.
Ca şi la maternitate, în creşă, unitatea funcţională o reprezintă
compartimentul (253 tineret înţărcat), popularea şi depopularea lui făcându-se
pe principiul ”totul plin, totul gol”.

4.1 SISTEME DE ÎNTREŢINERE A TINERETULUI SUIN ÎN

CREŞĂ

Sistemele de întreţinere a tineretului înţărcat se pot clasifica în

următoarele:
- întreţinerea tineretului în boxe şi compartimente amenajate special
pentru această categorie de porcine;
- întreţinerea tineretului înţărcat în boxe de fătare din care au fost scoase
scroafele;
- întreţinerea tineretului porcin de la înţărcare în boxe comune cu alte
categorii de porcine, sistem folosit în creşterea tradiţională, la membrii
cooperatori sau la unele ferme mixte.
Sistemul de întreţinere a tineretului porcin în spaţiu special amenajat
este cel mai larg răspândit atât în ţară cât şi în străinătate, având însă o mare
diversitate de soluţii constructive şi tehnologice.

24
 Ţara noastră fiind una din primele ţări care a trecut la producerea cărnii
de porc în sistem industrial, a înregistrat şi pentru acest sector o evoluţie
pozitivă, folosind de la boxe de mare capacitate (30 – 40 cap.), cu pardosea
completă pe toată boxa, până la baterii pentru tineret cu o dotare tehnică
completă şi apoi boxe cu încălzire în pardosea.
Principalele soluţii tehnologice ce s-au folosit sau se mai folosesc şi în
prezent în complexele industriale sunt prezentate în subcapitolele următoare.

4.1.1 Boxa de tineret pentru halele de tip pavilionar

A fost introdusă o dată cu înfiinţarea primelor complexe industriale de

creşterea porcilor (1962 – 1964) la Caracal, Ulmeni, Brăila, Căzăneşti şi
Palota, având o suprafaţă de 19,38 m2. Lotul de tineret pe boxă era de 30
capete având asigurat 0,65 m2/cap. Ulterior în aceeaşi boxă s-au prevăzut a fi
introduse 42 capete tineret (0,46 m2/cap), apoi 54 capete (0,36 m2/cap).
Compartimentul de tineret avea lăţimea de 9 m şi lungimea de 24,0 m, avea
un număr total de 10 boxe fiecare cu lăţimea de 2,40 m şi adâncimea de 8 m.
Boxele erau amplasate lateral în compartiment, aleea de furaje fiind amplasată
lângă un perete (fig. 3).
Figura 3 – Compartiment tip pavilion pentru tineret porcin

Acest
tip de boxă
avea iniţial

avantajul asigurării unei suprafeţe mari pe cap de tineret (0,65 m2/cap), dar în
schimb avea o serie de dezavantaje:
- la aducerea tineretului din maternitate, spaţiul era folosit numai o treime
(circa 0,2 m2/cap);
- neavând zonă de defecare cu grătar, atât productivitatea muncii cât şi
microclimatul din compartiment erau necorespunzătoare;
- adăpătoarea tip cupă cu presiune, deşi asigura o apă corespunzătoare
din punct de vedere al igienei, avea pierderi foarte mari în timpul
adăpării animalelor.
O dată cu modernizarea adăposturilor şi cu introducerea unor soluţii
constructive mai noi, acest tip de boxă a fost înlocuit în toate unităţile.

25
 4.1.2 Boxa de tineret pentru hale de tip comasat

A fost construită începând cu anii 1966 – 1969. boxa avea lăţimea de

2,2 m şi adâncimea de 8,4 m, cu o suprafaţă totală de 18,38 m2 şi era
prevăzută cazarea a 34 capete tineret, revenind 0,54 m2/cap (fig. 4).
Compartimentele pentru tineret aveau lungimea de 24 m şi lăţimea de 17,70
m, cele 20 boxe fiind amplasate pe două rânduri cu o alee de serviciu pe
centrul halei.
Boxele erau dotate cu hrănitori liniare metalice, cu zonă de defecare,
fără grătar pe lăţimea de 1 m în spatele boxei şi cu o gură de canal de 0,25 x
0,25 m acoperită cu grătar de fontă. Pentru adăpare boxa era dotată cu o
adăpătoare tip cupă cu presiune. Această boxă a avut aceleaşi avantaje şi
dezavantaje ca şi cea din halele de tip pavilionar.

Figura 4 – Compartiment pentru tineret porcin în hala tip comasat

4.1.3 Baterii pentru tineretul porcin

O dată cu perfecţionarea tehnologiilor de creştere şi îngrăşare a

porcinelor şi de folosire cât mai eficientă a spaţiului construit, au fost elaborate
şi pentru sectorul de tineret tehnologii care au avut la bază folosirea bateriilor
metalice, la început cu un nivel şi apoi cu 2 sau 3 nivele.
Tehnologia de creştere a tineretului porcin în baterii a revoluţionat, în
etapa respectivă, creşterea acestei categorii de porcine atât prin posibilitatea
dublării efectivului ce se putea creşte în spaţiile deja construite, cât şi prin
reducerea considerabilă a mortalităţii la tineret şi creşterea indicilor de
producţie, în special a sporului mediu zilnic. Ţara noastră a introdus creşterea
tineretului porcin în baterii începând cu anii 1975 – 1976, pentru ca în anul
1978, datorită avantajelor pe care le avea, această tehnologie să fie
generalizată prin introducerea ei în proiectele pentru adăposturile de porcine.

26
27
 BIBLIOGRAFIE

• Stan Tr., 2001 – Tehnologia creşterii suinelor.Curs. Edit. Vasiliana’98,

Iaşi;
• Dinu I., Stan Tr. şi colab., 1986 – Probleme speciale de ameliorare şi
exploatare a suinelor, Edit. Did. şi Ped. Bucureşti

28