Sie sind auf Seite 1von 24

INFORMAŢIA RADIOFONICĂ

În domeniul ziaristicii, informaţia trebuie înţeleasă în dublu sens. Termenul este utilizat în accepţiunea de gen ziaristic,
dar toate modalităţile de exprimare în domeniul presei implică existenţa unei informaţii. Însă, informaţia a devenit un
termen sinonim celui de presă. Astfel, Bernard Voyenne, în “L’Information aujourd’hui”, defineşte informaţia drept
“procesul comunicării sociale şi instituţiile care asigură acest proces”. În ceea ce priveşte informaţia de radio, Daniel
Garvey şi William L. Rivers, în “News-writing for the Electronic Media” citează opinia unor cercetători în domeniul
comunicării – Serena Wade şi Wilbur Schramm – care cred că “Ştirile de radio sunt principala sursă de informaţii mai
ales pentru oamenii mai puţin educaţi, pentru femei, oameni de culoare, agricultori şi muncitori, în timp ce ştirea
tipărită este principala sursă de informaţie pentru oamenii cu educaţie înaltă, pentru albi,. pentru bărbaţi, pentru
oamenii cu funcţii de conducere şi pentru cei cu venituri mai mari”. În aceste condiţii, opinează autorii, redactorul de
ştiri de la radio trebuie să se îngrijească de conţinutul şi forma de prezentare a informaţiilor, astfel încât acestea să
corespundă nivelului cultural, de înţelegere şi de interese ale potenţialului public ascultător.
Definiţii

Deşi apreciem că definiţiile nu servesc scopului didactic practic urmărit în demersul pe care îl întreprindem, nu putem
eluda exprimarea sintetică a conţinutului unui gen publicistic de mare întindere în presa de toate tipurile, dar mai ales
la radio.
Toţi teoreticienii, dar mai ales practicienii, sunt de acord că ştirea este o relatare succintă a unor fapte reale. Alţii
adaugă elementele de neobişnuit, senzaţional sau măcar de abatere de la regula generală pe care trebuie să le conţină
ştirea. George Fox Mott în “New Surwey of Journalism” propune chiar o aritmetică a ştirii:
“1 om obişnuit + o viaţă obişnuită = 0
1 om obişnuit + o aventură extraordinară = o ştire
1 soţ obişnuit + o soţie obişnuită = 0
1 casier + o soţie + 7 copii = 0
1 casier – 10.000 de dolari = o ştire
1 soţ + o soţie + un scandal = o ştire
1 om + o maşină + un scandal = o ştire
1 bărbat + o realizare = o ştire”

Precizând că nu faptul în sine, ci relatarea despre fapt este informaţie, în teoria presei s-au lansat definiţii peste definiţii
care, în sine, nu prezintă mare importanţă decât în măsura în care pun în lumină elemente definitorii ale genului. Ken
Metzler, în manualul “Newsgathering”, apreciază că “ştirea este o relatare promptă, succintă a informaţiei factuale
despre evenimente, situaţii şi idei (inclusiv opinii şi interpretări) menită să intereseze o audienţă şi să-i ajute pe oameni
să facă faţă mediului inconjurător”.

Din realitatea înconjurătoare, reporterul selectează acele fapte despre care presupune că publicul său ar fi interesat.
Deci, subiectivitatea reporterului îl îndeamnă să culeagă de pe teren anumite fapte pentru a satisface setea de cunoaştere
a publicului său. Aceste fapte sunt, la rândul lor, selectate a doua oară de editor sau de realizator, care va hotărî ce
subiecte vor intra într-o anumită emisiune, ce întindere va avea fiecare relatare şi în ce moment din desfăşurarea
cronologică a radioprogramului se va difuza acel material. Trebuie să reţinem, deci, că informaţia de presă este
relatarea unui fapt selectat din realitate, interpretat şi ierahizat într-o succesiune de relatări. Responsabilitatea şi
profesionalismul reporterului sau editorului de radio constau în capacitatea de alege acele fapte care pot fi definitorii
pentru momentul respectiv din viaţa social-politică a ţării sau a localităţii unde funcţionează postul de radio respectiv.
Daniel Garvey şi William L. Rivers consideră că informaţia este o relatare (un raport) la timp a unor evenimente, fapte
şi opinii care interesează un număr semnificativ de oameni.
Sintetizând, putem propune ca definiţie a ştirii la radio următoarea formulare: o relatare concisă a unor fapte,
evenimente, idei reale, semnificative, de actualitate, noi, relatare ce prezintă interes pentru public.

Caracteristicele ştirii de radio sunt:

Noutatea. Ştirea sau informaţia de radio este relatarea unui fapt nou întâmplat. Spre deosebire de accepţia dată
termenului în alte domenii ale cunoaşterii umane, informaţia de presă presupune că undeva, într-un anumit moment, s-
a petrecut un eveniment despre care o masă mai mult sau mai puţin numeroasă de receptori ar fi interesată să afle. Nou
înseamnă, în presă, nou întâmplat şi nu nou aflat. Ca în toate activităţile umane, fiecare dintre noi are un orizont de
cunoaştere limitat, în fiecare clipă un om poate afla noi informaţii despre lucruri, evenimente, personalităţi deloc sau
puţin cunoscute. Ce este nou pentru ziarist nu este neapărat nou şi pentru alţi oameni. De aceea numai relatările despre
evenimente nou produse pot deveni ştiri de presă.

Unele evenimente sunt noutăţi absolute. Este vorba de marile şi importantele evenimente politice, economice, culturale,
ştiinţifice. Dar alte evenimente sunt mai puţin bătătoare la ochi şi atunci depistarea lor ca fapte nou întâmplate este mai
dificilă. Soluţia pentru gazetar, îndeosebi pentru începători, este de a se documenta mult în prealabil, atât pe teren, cât şi
la serviciile speciale pentru a afla toate amănuntele posibile despre evenimentul pe care ar trebui să-l prezinte.

Prezentarea noului este o condiţie a însăşi existenţei presei, pentru că ziarele, radioul şi televiziunea răspund unei nevoi
fireşti a omului modern de a fi la curent cu tot ce se întâmplă. Cerinţa de a prezenta noutăţile cele mai importante ale
zilei, ale orei chiar, este cu atât mai imperioasă la radio, deoarece, între componentele mass media, radioul are datoria
să anunţe primul un eveniment.

Operativitatea. Strâns legată de noutate se prezintă o altă calitate a informaţiei radiofonice: operativitatea, care
presupune scurtarea drumului dintre momentul producerii unui eveniment şi receptarea lui de către public. În presa
modernă, dezvoltarea fără precedent a mijloacelor tehnice de difuzare a mesajului a făcut posibilă difuzarea mesajului
publicistic cu maximum de operativitate. Acest punct maxim se traduce în limbajul presei audio-vizuale prin transmisia
directă. Timpul şi spaţiul se comprimă şi informaţiile ajung la receptor chiar în momentul desfăşurării evenimentului.
Transmisia directă îl transformă pe ascultător din simplu consumator de informaţie în participant la eveniment.

Interesul. Pentru a fi receptată, ştirea de radio trebuie să prezinte interes pentru o categorie de public. Aceasta cere, din
partea redacţiei, o bună cunoaştere a categoriilor de public cărora li se adresează pentru a putea răspunde intereselor şi
nevoilor lor de cunoaştere. Aşa cum menţionează Wilbur Schramm, în The Process and Effects of Mass Media
Communication, interesul şi receptarea informaţiei se pot exprima prin următorul raport:

(forţa utilităţii mesajului perceput) – (forţa de constrângere percepută)


Interesul = ---------------------------------------------------------------------------
cheltuiala de efort în percepere

Deci, cu cât utilitatea mesajului va fi mai mare sau cu cât cheltuiala de efort necesar receptării va fi mai mică,
interesul şi, în consecinţă, şi utilitatea mesajului vor fi mai mari. Forţa utilităţii mesajului se traduce prin valoarea
conţinutului. Aşadar, conţinutul mesajului este factorul determinant al interesului.

Interesul poate fi definit ca o nevoie de informaţie resimţită de oameni, ca indivizi şi, în acelaşi timp, în calitate de
membri ai diferitelor comunităţi sociale sau organizaţionale. Există interese generale, de grup şi personale. Un post de
radio, prin informaţiile pe care le difuzează, trebuie să ţină seamă de categoriile cărora le aparţin ascultătorii. Forţa de
constrângere despre care aminteşte raportul lui Wilbur Schramm trebuie concepută în sensul elementelor restrictive pe
care le conţine o informaţie. Conţinutul ştirii se poate adresa unei categorii de specialişti şi, astfel, ea nu va interesa
publicul larg sau îl va interesa mai puţin. Sau, de pildă, ştirea poate conţine prea mulţi termeni tehnici sau cuvinte rare
– neologisme, arhaisme, regionalisme – care vor diminua interesul receptorilor faţă de respectiva informaţie. Numitorul
acestui raport “cheltuiala de efort în percepere” - semnifică comoditatea receptorului,i care refuză să facă prea mari
eforturi pentru a primi şi stoca o nouă informaţie. Ca atare, ziaristul va face eforturi la redactarea, prezentarea şi
paginarea informaţiilor pentru a amplifica interesul publicului şi pentru a diminua efortul de receptare.

Interesul receptorilor faţă de informaţie poate fi stimulat de anumiţi factori:


a. Locul de unde provine ştirea. Cu cât evenimentul sau faptul relatat s-a desfăşurat într-un loc mai apropiat de
receptor, cu atât interesul lui faţă de fapt va fi mai mare. Aceasta este una din explicaţiile proliferării posturilor de radio
regionale şi locale, care emit pe unde ultra scurte şi care, cunoscându-şi foarte bine ascultătorii cărora li se adresează,
pot să le răspundă mai satisfăcător intereselor şi nevoilor lor de informare.
b. Locul unde se paginează ştirea. Ascultătorul de radio şi-a format anumite reflexe. El ştie că primele ştiri sunt cele
mai importante. De aceea va fi atent în primele 3-4 minute. Treptat, pe parcursul derulării emisiunii, interesul lui se va
diminua până la zero. Redactorii au grijă, de aceea, să rubricizeze emisiunile mai ample de ştiri, să introducă, din când
în când elemente distinctive – cortine sonore, formule de adresare directă către ascultători, ştiri de mare interes utilitar
(ora exactă sau buletinul meteo, de exemplu etc.), care au rolul de a stimula atenţia şi de a readuce interesul
ascultătorilor la cote maxime.
c. Conţinutul ştirii. Acesta este elementul determinant al interesului ascultătorului faţă de ştiri. În ultimii ani, ştirea
politică a căpătat tot mai mult teren, datorită complexităţii acestui domeniu şi datorită evenimentelor politice ce se
succed cu repeziciune, atât în plan intern, cât şi în viaţa internaţională. În acelaşi timp, şi alte tipuri de informaţii
captează interesul ascultătorului mai mult decât altădată. Este vorba de ştirile de interes social, de ştirile din domeniul
sportului, dar, mai ales, de ştirile utilitare, care aduc servicii mari ascultătorilor. Dar există şi o altă categorie de
informaţii, care poate capta interesul ascultătorilor, indiferent de categoria socială din care fac parte. Este vorba de
ştirea “fapt divers”, care satisface nevoia de senzaţional a oamenilor. Aşa se explică proliferarea ştirilor din viaţa
vedetelor, a ştirilor din culisele vieţii personalităţilor politice, artistice, sportive, a celor care vorbesc despre tot felul
de scandaluri din existenţa intimă a unor personalităţi publice, a ştirilor despre crime, violuri, accidente etc. Aceste ştiri
sunt, de multe ori, la periferia gazetăriei, pentru că spiritul morbid, bârfa, informaţiile neverificate şi care se
insinuează în viaţa privată a oamenilor fără acordul lor, prezentate uneori fără discernământ şi fără grija elementară faţă
de vocabularul folosit, nu au nimic comun cu gazetăria, cu decenţa sau cu respectul faţă subiectul şi obiectul
informării. Este de semnalat că aceste “bârfe” jurnalistice nu sunt agreate la radio şi că prezenţa lor în emisiuni, în
comparaţie cu presa scrisă sau cu televiziunea, este foarte redusă.

Actualitatea evenimentului. Prezenţa în actualitate este o condiţie a însăşi existenţei omului modern. Pentru a-şi
îndeplini cu adevărat menirea socială, ştirea de radio trebuie să prezinte fapte din actualitatea imediată. Actualitatea
unor evenimente poate fi întreţinută o perioadă mai lungă de timp prin campaniile de presă, în care, chiar dacă
evenimentul propriu-zis s-a consumat, efectele, consecinţele lui persistă şi a-l menţine în actualitate prin informaţii
referitoare la consecinţe şi implicaţii este nu numai util, dar chiar necesar.
2
Semnificaţia faptului sau evenimentului. Aceasta presupune din partea ziaristului o cunoaştere clară a evenimentului
pentru a-i putea descifra resorturile şi urmările sociale. Consecinţele unui fapt, implicaţiile sale, felul în care el poate
influenţa viaţa oamenilor nu se relevă în totdeauna de la sine. Descifrarea semnificaţiei unui fapt sau eveniment
înseamnă o documentare minuţioasă, capacitatea de a evalua dimensiunile lui sociale. Prin evidenţierea semnificaţiei
unui fapt, prin relevarea capacităţii lui de influenţare a altor fapte, precum şi a impactului asupra unor categorii
umane, ziaristul poate transforma un fapt, în aparenţă banal, în eveniment. Este o calitate ce se cere ziaristului aceea ce
a fi creator de evenimente prin descifrarea semnificaţiei faptelor cotidiene.
Interesul uman este elementul care generează succesul la public al unei informaţii. Ştirea este tratată ca un gen de
recompensă. Publicul este interesat de anumite fapte, iar de altele nu. Semnificaţia unui fapt sau eveniment este tocmai
acest grad de interes pe care o informaţie îl poate provoca pentru o categorie cât mai largă de receptori. În general
publicul va alege acele fapte care îl interesează şi pe care le-a inclus într-un sistem foarte personal de interese. Ceea ce
intră în acest cadru personal va fi lesne acceptat şi reţinut.

Continuitatea. La radio, aşa cum menţionam, informaţia asupra unui eveniment în desfăşurare este continuă. De la o
oră la alta, evenimentul este urmărit în desfăşurarea sa, adăugându-se elementele nou apărute. În emisiunile de bilanţ
ale zilei – radioprogramele de seară şi de noapte – sunt redactate ştiri de sinteză, care reamintesc momentele cele mai
importante ale evoluţiei evenimentului. În felul acesta sunt create condiţiile ca un număr mare de receptori să cunoască
evenimentul.

Efemeritatea. Ştirea de radio nu este perenă, cum este cea difuzată în presa scrisă. Conţinutul ei trebuie reţinut de la
prima ascultare. Nu se poate reveni asupra conţinutului dacă, de la prima audiţie, un cuvânt, un număr sau un nume nu
au fost înţelese. Pentru a remedia aceste deficienţe ce ţin de oralitate, elementul specific al mesajului, ştirile la radio se
reiau pentru a da posibilitate ascultătorilor care nu au înţeles mesajul să-şi completeze informaţiile. Dar, de la o oră la
alta, ascultătorii se schimbă şi, de aceea, dacă evenimentul este apreciat ca fiind foarte important, informaţiile se repetă

Irene Joanescu, în “Radioul modern. Tratarea informaţiei şi principalele genuri informative”, menţionează următoarele
caracteristici ale ştirilor:
• ştirile sunt factuale – conţin fapte adevărate;
• ştirile sunt noutăţi – conţin fapte la zi;
• ştirile sunt interesante pentru un număr semnificativ de persoane.
În aceste condiţii, autoarea defineşte ştirea ca fiind “ prezentarea unor evenimente, fapte şi opinii recente, care
interesează un număr semnificativ de persoane”. Alţi factori care influenţează valoarea unei ştiri sunt amploarea,
anvergura şi aspectele neobişnuite ale unui eveniment.

Daniel Garvey şi William L. Rivers consideră ca definitorii pentru informaţie în general, deci şi pentru cea de radio sau
tv, următoarele:

* informaţiile sunt factuale, adică au în centrul lor fapte. Ei consideră că sunt mai multe tipuri de fapte:
- simple fapte (cum ar fi, de exemplu, anunţarea temperaturii);
- evenimente – în general lucruri de importanţă deosebită;
- opinii. În acest caz, evenimentul este exprimarea opiniei şi este nevoie de o bună acoperire a prezentării
adevăratelor opinii, a celor noi, interesante şi importante pentru public. Există, în acest caz pericolul prezentării
unor “pseudo-evenimente” pentru simplul fapt că la adevăratele evenimente reporterii nu au fost prezenţi.
-
* informaţia este “la timp” şi trebuie să existe o justificare: în fiecare ştire sunt elemente ce o recomandă pentru a fi
difuzată într-o anumită zi şi oră, chiar dacă ştirea nu este strict la zi, din conţinutul ei trebuie să reiasă legătura ideii sau
faptului trecut cu un aspect al actualităţii;

* informaţia trebuie să intereseze un număr semnificativ de oameni.

În aceeaşi lucrare, referindu-se la normele de selectare a ştirilor, autorii stabilesc mai multe criterii utile pentru
reporteri în procesul de decizie asupra oportunităţii alegerii unui subiect pentru a-l prezenta într-o informaţie :
• proximitatea. Cu cât evenimentul se petrece mai aproape de receptor, cu atât informaţia va prezenta mai mult
interes pentru el;
• consecinţele. Putem recunoaşte adevăratele informaţii chiar atunci când faptele se petrec la mare distanţă, dacă au
efecte şi asupra altora, inclusiv asupra noastră;
• proeminenţa. Este interesant pentru receptori ce face o anumită persoană sau ce suferă o anumită persoană
importantă, un vip;
• caracterul neobişnuit. Orice fapt ce se plasează în afara obişnuitului este interesant pentru public sub aspectul
noutăţii.Şi, totuşi, nu orice lucru neobişnuit este interesant. Reporterul trebuie să tragă o linie între evenimente şi
pseudoevenimente, pentru că unele fapte, deşi pot fi şocante, sunt numai extravaganţe, uneori chiar traivialităţi
sau de prost gust;
• noutatea interesează întotdeauna publicul. Dacă o ştire va conţine expresia “pentru prima oară” va fi mereu
interesantă pentru public; .

3
• conflictul. Orice disensiuni între oameni, grupuri sau naţiuni sunt interesante. Presupunerea că liniştea este
condiţia naturală a vieţii se pare că este greşită. Conflictele sunt cele ce ne reţin atenţia: Conflictele pot conduce la
schimbări, care ne pot afecta viaţa.;
• interesul uman. “Teoreticianul în domeniul comunicării Daniel Lerner a sugerat că diferenţa majoră între
societăţile primitive şi cele avansate este abilitatea membrilor societăţii empatia, adică capacitatea oamenilor de a
se plasa în locul altora. În societăţile tradiţionale, rolul fiecărei individualităţi era foarte rigid definit, fiecare
individualitate găsea aproape imposibil să-şi imagineze cum i-ar sta în altă ipostază socială decât aceea care îi
fusese predestinată. În societăţile mai avansate fiecare individ poate să vieseze. ‘Dacă aş fi fost preşedinte, i-aş fi
spus eu preşedintelui OPEC…’ Asemenea noţiuni sunt vise imposibile, dar sunt vise posibil a fi visate. Lerner
observă că empatia creşte şi datorită mass media” . Oamenii au tendinţa de a se plasa în locul celor despre care
citesc sau aud. Oameni care suferă, oameni care depăşesc adversităţi, oameni ale căror speranţe sunt distruse de o
soartă crudă – toţi sunt un material bun pentru pentru conţinutul unor ştiri, dacă sunt oameni cu care receptorii pot
schimba locurile. “Oamenilor le plac ştirile despre oameni. Nimic mai simplu”.
• sexul. “În ultimele două decenii, ne-am transformat, dintr-o societate care rar menţiona sexul, într-o societate care
pare că rar mai poate vorbi despre altceva” Dacă în ziare şi reviste aceasta este o temă deja veche, la radio şi la
televiziune informaţiile despre viaţa intimă a vip-urilor nu se bucură de mare atenţie din partea realizatorilor
pentru că informaţiile pe această temă rar sunt lipsite de trivialităţi şi vulgarităţi. Dar există şi alte tipuri de
emisiuni pe această temă. Este vorba, în primul rând, de emisiuni educative adresate, îndeosebi, diferitelor
categorii de ascultători tineri.

Profesorul Ken Blake de la Middle Tenesse State University propune un set de repere pentru orientarea culegătorului
de ştiri aproximativ asemănător:
• impactul – dacă evenimentul poate afecta un grup semnificativ de oameni, atunci relatarea trebuie prezentată
publicului;
• timpul care s-a scurs între desfăşurarea evenimentului şi momentul receptării relatării - cu cât este mai scurt, cu
atât ştirea va fi mai interesantă; această noţiune este relativă, fiind determinată de periodicitatea apariţiei
publicaţiilor, a difuzării unor emisiuni; în cazul radioului cea mai potrivită ştire este cea despre un eveniment
desfăşurat în ultima jumătate de oră;
• proeminenţa – informaţia va avea impact dacă în eveniment sunt implicate personalităţi, persoane sau instituţii
bine cunoscute;
• proximitatea – ştirea trebuie să relateze fapte petrecute în apropierea locului unde se află receptorul;
• conflictul – informaţia trebuie să prezinte fapte care să implice o contradicţie între două sau mai multe persoane;
acesta este motivul pentru care, într-o democraţie, publicul este deosebit de interesat de dezbaterile politice care
implică lupta de idei, confruntarea de programe şi orientări politice între personalităţi mai mult sau mai puţin
cunoscute;
• ciudăţenia – informaţia are succes dacă implică fapte neobişnuite sau stranii. Charles Dana, un faimos editor, a
spus odată: „Dacă un câine muşcă un om, aceasta nu este o informaţie. Dar, dacă un om muşcă un câine, aceasta
este o informaţie”. Dana sublinia, astfel, că oamenii sunt interesaţi de orice lucru ieşit din comun;
• continuitatea- dacă, după informaţie generală despre o anumită stare a unui sector din viaţa socială se difuzează
alta despre un fapt particular care confirmă informaţia generală, atunci ambele vor avea impact.

Andrew Boyd, faimos profesor de jurnalism radio şi tv la universităţile britanice şi redactor şi producător de programe
radio la BBC, în „Broadcast Journalism. Techinques of Radio and TV News”, menţionează următoarele elemente care
dau unei relatări valoarea unei informaţii interesante pentru public:
• proximitatea;
• relevanţa – cu cât efectul unei informaţii este mai mare asupra ascultătorilor, cu atât impactul ei va fi mai
important. Redactorul şi editorul de ştiri cunosc că un serviciu de ştiri câştigă audienţă dacă ştirile pe care le
difuzează au impact asupra unui număr cât mai mare de ascultători şi pe perioade cât mai lungi;
• scurtarea duratei între desfăşurarea evenimentului şi transmiterea lui către receptori;
• interesul. Producătorii programelor radiofonice de ştiri sunt dese ori criticaţi pentru că cedează gustului „popular”,
dar această critică este falsă. Radioul se adresează maselor, răspunde intereselor unor mase foarte mari de oameni
şi nu unor minorităţi;
• caracterul dramatic al unor evenimente;
• caracterul distractiv al unor evenimente. În această categorie sunt incluse ştirile tip „fapt divers”, care, de obicei, îi
fac pe oameni să zâmbească şi care sunt incluse, în general, la sfârşitul unei emisiuni de informaţii.

Ghid de selectare a faptelor pentru a le prezenta în informaţii

Daniel Garvey şi William L. Rivers menţionează şapte întrebări pe care fiecare reporter ar trebui să şi le pună atunci
când se confruntă cu evenimentele de pe teren:
l. Ar trebui ascultătorii mei să cunoască acest eveniment imediat pentru a-şi salva sănătatea sau economiile? (Dacă da,
atunci evenimentul trebuie prezentat în primul buletin de ştiri, iar informaţia trebuie repetată şi în alte emisiuni
ulterioare.)

4
2. Ar trebui ascultătorii mei să cunoască informaţia pentru a-şi orienta activităţile lor curente sau pentru a se manifesta
ca adevăraţi cetăţeni într-o societate democrată?
3. Relatarea este necesară ascultătorilor, dar trebuie comunicată imediat? (Relatări despre evenimente viitoare care
interesează ascultătorii trebuie difuzate, dar pot fi amânate, în cazul în care există alte evenimente la zi care au
prioritate.)
4.Relatarea este importantă pentru o parte semnificativă a ascultătorilor? (Reporterul trebuie să-şi cunoască bine
ascultătorii şi grupele de interes în cadrul acestora.)
5.Informaţia este importantă pentru ascultători, dar ar putea fi amânată? (Uneori informaţia, deşi este importantă, poate
fi amânată pentru un radioprogram de mai târziu, dacă nu este suficient timp pentru verificarea tuturor surselor sau
pentru pregătirea difuzării ei.)
6. Relatarea nu este esenţială, dar, totuşi, interesează un număr semnificativ de ascultători? (În multe situaţii,
evenimentele nu au un impact direct asupra ascultătorilor, dar ei sunt interesaţi de ştiri de senzaţie, despre viaţa vip-
urilor etc.)
7. Relatarea este distractivă? (Deşi programele de radio sunt foarte dense, există spaţii în care, ocazional, se pot difuza
ştiri care nu au alt scop decât să amuze.)

Documentarea. Culegerea informaţiilor. Citarea surselor.

Starea permanentă de căutare defineşte profesiunea de ziarist. Eşti ziarist 24 de ore din 24. Altfel nu se poate.
Descoperirea noului, a unor fapte sau evenimente ce pot interesa publicul este o preocupare de zi şi noapte a ziariştilor.
Andre Gide afirma. “Eu numesc ziaristică ceea ce va fi mai puţin interesant mâine decât astăzi”. Aceasta înseamnă că
nu numai opţiunea pentru un eveniment sau altul este esenţială în munca ziaristului, ci şi alegerea momentului optim
pentru a difuza o ştire, adică oportunitatea difuzării. Dintr-o mulţime de evenimente ce au loc în ţară şi în lume la un
moment dat, radio reporterul alege câteva pentru a le prezenta publicului la o anumită oră şi într-o anumită zi. .

Dintr-un eveniment care se desfăşoară într-o perioadă mai lungă de timp, ziaristul alege acele momente cheie care pot
configura o imagine asupra evoluţiei procesului şi care au capacitatea de a întreţine interesul ascultătorilor faţă de
eveniment. În aceste demersuri complicare, documentarea este esenţală.

Fie că este vorba de documentarea generală – din care fac parte acele cunoştinţe de cultură generală de factură
enciclopedică, informaţii la zi din actualitatea internă şi internaţională, datele despre profilul publicaţiei, rubricii sau
emisiunii la care lucrează, despre publicul pentru care lucrează – fie că este vorba de documentarea specială în legătură
cu evenimentul despre care urmează să redacteze o informaţie – acest moment al activităţii este esenţial în reuşita unui
act jurnalistic.

Documentarea unui reporter are două etape: în redacţie şi pe teren.


Culegerea informaţiilor pe teren, la faţa locului este momentul cel mai dificil din cariera unui reporter începător şi nu s-
ar putea spune că, ulterior, pe parcursul carierei, documentarea nu rămâne elementul crucial în realizarea unui material
publicistic, indiferent de genul abordat. Se cere unui reporter o calitate specială, din acest punct de vedere şi anume să
aibă “fler”. El trebuie să cunoască sursele de ştiri, să aibă legături bune cu departamentele sau cu sectoarele pe lângă
care a fost acredidat şi unde trebuie să aibă oameni de legătură. Mai mult. Reporterul trebuie să studieze actele
normative referitoare la problemele despre care va trebui să relateze, legile, hotărârile, normele de funcţionare a
instituţiei, să-şi procure o organigramă, astfel încât să cunoască structura instituţiei, cine sunt şefii pe domenii şi ce
competenţe au. În plus, trebuie să mai cunoască şi ce spune presa despre această instituţie din activitatea căreia va
furniza informaţii, care este imaginea ei în opinia publică.

Documentarea nu se realizează doar în momentul în care are loc un eveniment. Când ajunge la locul faptei, reporterul
trebuie sât mai multe sau măcar să aibă idee de ceea ce s-a întâmplat. Astfel, pregătit şi competent, reporterul va face o
bună impresie interlocutorilor, le va cuceri stima şi respectul. Comportamentul pe teren este decisiv pentru reuşita în
profesiune a unui reporter.

Dar, în timpul documentării pe teren, reporterul are obligaţia ca datele obţinute pe teren să le aducă la cunoştinţa
redacţiei pentru a se hotărî ce pondere va deţine subiectul propus de el în economia emisiunii. Frank Candlin, în
“Teach Yourself Journalism”, îi sfătuia pe tinerii gazetari: “Ţineţi contactul cu redacţia. Nimic nu supără mai mult pe
redactorul şef, decât faptul că un ziarist trimis pe teren, dispare ore întregi fără să dea vreun semn de viaţă sau fără să
comunice dacă progresează în investigarea subiectului abordat. Reţineţi că ştirile se referă, în primul rând, la oameni şi
nu la lucruri. Notaţi numele şi titlurile, adresele, numerele de telefon. Ori de câte ori este posibil, luaţi o declaraţie,
puneţi-i pe oameni să relateze ce au văzut, ce au gândit. Nimic nu dă mai multă credibilitate şi autenticitate unui
material ca o declaraţie a unui martor ocular. Să acţionaţi cu mult bun simţ. Cu cât veţi uita mai mult de voi înşivă, cu
cât veţi rămâne mai mult în umbră, cu atât veţi reuşi să culegeţi mai multe ştiri interesante. Încercaţi să vă dezvoltaţi
flerul pentru ştiri. În acest scop trebuie să cunoaşteţi îndeaproape oamenii şi problemele din raza voastră de acţiune,
precum şi din alte domenii, în aşa fel încât să recunoaşteţi, din primul moment, ceea ce este proaspăt şi original într-un
discurs sau într-un eveniment şi poate constitui subiectul unei ştiri. Urmăriţi până la capăt evenimentele. Fiţi prudenţi.

5
Vorbele greşite pot fi rectificate când sunt auzite de un număr redus de persoane; ceea ce se publică într-un ziar sau se
difuzează la radio se adresează tuturor şi nu mai poate fi revocat”.
Un moment important în elaborarea unei informaţii este menţionarea sursei care a furnizat ştirea. Sursele de informaţii
trebuie să fie menţionate pentru ca gradul de credibilitate a postului să crească. În aceste situaţii, sursele – fie că
sunt reporterii sau corespondenţii redacţiei, fie că sunt agenţii de presă, ziare, alte posturi de radio sau tv. - sunt
menţionate astfel încât şi răspunderea asupra adevărului informaţiei să revină chiar sursei. În acelaşi timp, o
multitudine de surse este o dovadă a seriozităţii postului.

Dar menţionarea surselor implică şi un alt aspect. Este vorba despre menţionarea sursei de informaţii în legătură cu
paternitatea unor declaraţii sau afirmaţii, exprimări de opinii, care întăresc încrederea ascultătorilor în seriozitatea,
onestitatea şi autoritatea redactorilor postului de radio respectiv. Faptul că ştirile sunt completate cu declaraţii, că nu
redactorii sunt autorii unor teze, ai unor exprimări de poziţii în probleme importante ale actualităţii adugă un spor de
credibilitate informaţiei. Citatele sunt menite să convingă ascultătorii asupra adevărului informaţiilor, dar şi asupra
credibilităţii postului. Citatele sunt redate în vorbire indirectă, dar pot fi însoţite şi de inserturi sonore., fragmente din
interviuri, declaraţii sau radioreportaje mai ample care s-au difuzat sau urmează să se difuzeze în alte emisiuni. Aceste
scurte declaraţii sau interviuri conferă un plus de veridicitate emisiunilor. Inserturile conţin mai ales opinii şi nu fapte.

Regimul întrebărilor în informaţie

Vom analiza regimul celor “5 W” (what, who, where, when, why) + “1 H” (how) specifice informaţiilor de presă, cu
referire, în principal, la informaţia de radio.
În 1948, sociologul american Harold Laswell, în lucrarea “The Communication of Ideas, stabilea un model al
comunicării prin mass media. El preciza că acest proces trebuie să conţină răspunsurile la întrebările: who says, what,
to whom, with what effect. Întrucât ştirea este una din modalităţile de bază în difuzarea unui mesaj prin presă, deci
prin una din componentele mass media, acest model a fost adaptat şi la presă. Lanţul comunicaţional stabilit de
Laswell ar putea fi redat grafic astfel:

------------ ------- ------- ---------- ---------


emiţător - mesaj – canal – receptor - impact
------------ ------- -------- ----------- ----------
Cine? Ce? Prin ce Cui? Cu ce
mijloace? efect?

Această schemă lineară, care disociază funcţiile emiţătorului de cele ale receptorului, prezintă comunicarea ca pe un
simplu fenomen de transmisie de la emiţător la receptor. Însă această schemă nu este suficientă pentru a explica
procesele informaţiei de presă.

Ce comunică mijloacele de comunicare de masă? Fără discuţie că nu propriul lor mesaj, ci, dimpotrivă, ceea ce s-a
întâmplat chiar publicului. Principala sursă de ştiri este, de cele mai multe ori, chiar publicul, el îndeplinind atât rolul
de emiţător cât şi de receptor al informaţiei de presă. Graţie mijloacelor moderne de comunicare, informaţia este
produsă şi difuzată pentru un auditoriu de vaste dimensiuni. Mesajele, ca sisteme de informaţie, sunt materializate pe
un suport dat (limbaj scris, vizual, audio) şi devin documente.

În presa radiofonică elementul cel mai important este ce s-a întâmplat, conţinutul faptului sau evenimentului.
Răspunsul la întrebarea “ce” este însuşi conţinutul evenimentului. În publicistica radiofonică, acest răspuns este cel mai
important, mult mai important decât autorul evenimentului, desemnat prin răspunsul la întrebarea “cine” . De aceea
într-o ştire de radio este preferabil, ca, de la început, să se spună “ce s-a întâmplat” şi apoi să se răspundă la alte
întrebări. Această structură specială a ştirii de radio este determinată de trăsăturile specifice ale tipului de publicistică.
La radio, calitatea receptării, depinzând numai de auz, este mult mai dificilă, auzul nefiind unul din simţurile foarte
fine, cum este văzul, de pildă. S-a constatat că numai prima parte a mesajului se reţine. De aceea este foarte important
ca elementul esenţial al mesajului – relatarea conţinutului evenimentului – să fie aşezată în prima parte a relatării pentru
a avea garanţia că va fi reţinut.

O ştire de tip „ce” (ce s-a întâmplat) se referă la evenimente importante, care trebuie reţinute de cât mai mulţi
receptori. Un asemenea text va avea următoarea structură:
- ce s-a întâmplat? - prima frază relatează pe scurt conţinutul evenimentului;
- cum s-a întâmplat? - explicaţia împrejurărilor sau contextului;
- amplificarea introducerii – desfăşurarea principalelor aspecte în ordinea importanţei lor;
- finalul relatării, care poate cuprinde răspunsurile la întrebările: cine?, ce?, când?, unde?, de ce ?, cum? – derulate
în ordinea apreciată ca fiind necesatră.

Ştirile de fapt divers, ştiri de interes uman cum mai sunt denumite (features) sunt concepute în alte modalităţi.
Ascultătorul trebuie introdus în atmosfera evenimentului – fie că este tragic, amuzant sau palpitant. Scopul unor
asemenea informaţii fiind acela de a distra, de a-l deconecta pe ascultător, ele pot începe cu o introducere în care să i se
explice acestuia de ce îi este oferită relatarea. Se apelează la comparaţii cu fenomente sau evenimente asemănătoare –
toate pentru a emoţiona.
6
Răspunsul la întrebarea “unde” este foarte important în ştirea de radio, ca de altfel în toate tipurile de presă. Publicul
este interesat să afle unde a avut loc evenimentul. Proximitatea evenimentului este un mijloc deosebit de atractiv în
presă. Cu cât evenimentele relatate se desfăşoară într-un loc mai apropiat de ascultători, cu atât interesul lor este mai
mare. Aşa se explică interesul ascultătorilor pentru ştirile difuzate de posturile de radio locale şi regionale, în general
pentru acest tip de presă, pe care o resimt ca fiindu-le mai apropiată.

Răspunsul la întrebarea “când” nu este foarte important la radio pentru că, după cum se ştie, în programe,
evenimentele sunt “la zi”, la oră chiar. În toate informaţiile dintr-un radioprogram ar trebui să se repete adverbul “azi”.
Menţionarea momentului de desfăşurare a evenimentul nu se face decât în cazul informaţiilor retrospective, care se
transmit, în general, în primele emisiuni ale zilei, când se face o trecere în revistă a evenimentelor din ziua precedentă,
ca şi cazul celor anticipative. În cazurile în care se intenţionează să se scoată în evidenţă faptul că, de la producerea
evenimentului până la momentul difuzării informaţiei, a trecut un timp scurt se menţionează “în urmă cu puţin timp”,
“azi- dimineaţă”, “acum câteva minute” etc.

Cine este autorul evenimentului este un element important, care apare, de asemenea, în informaţie. Orice eveniment
are un autor. Cu excepţia acţiunilor impersonale care se referă la evenimente meteorologice – “ninge”, “plouă”, “tună”
etc. – orice acţiune are un autor. (De aceea, formele de reflexiv impersonal ale verbelor sunt, sau ar trebui să fie, în
general, evitate în presă. Formulări de tipul “se zice”, “se afirmă”, “se realizează”, “se obţine” etc. nu ar trebui să apară
în ştirea de presă, pentru că îi dă receptorului o imagine trunchiată şi vagă a evenimentului, nespunându-i şi cine este
autorul unui fapt sau eveniment.)
La radio, numele autorului, dacă nu este vorba de o personalitate, poate fi eludat, mult mai importantă decât numele
fiind menţionarea funcţiei sau a calităţii în care este autorul sau participant la eveniment.
Dacă, în multe cazuri “numele fac ştirea”, relatarea unor evenimente însoţită de înşiruirea numelor autorilor lor
dăunează reţinerii sau chiar înţelegerii mesajului pentru că ascultătorii vor fi tentaţi să se oprească asupra numelor
proprii întrebându-se “cine or fi şi ăştia?”. Blocarea interesului asupra unor nume necunoscute dăunează înţelegerii
mesajului, făcând inutil demersul comunicării.

Răspunsurile la întrebările “de ce” şi “cum” nu sunt obligatorii în informaţia de radio. Investigarea cauzelor unui
eveniment, ca şi prezentarea modului de desfăşurare a evenimentului sunt lăsate pe seama altor tipuri de presă sau a
altor tipuri de materiale.

Dacă ştirea este importantă şi redactorul consideră necesar şi util pentru înţelegerea semnificaţiei conţinutului se mai
poate răspunde şi la întrebarea ce înseamnă acest lucru, prin care se subliniază, chiar se explică semnificaţia
informaţiei.

De reţinut că la radio orice întrebare care se pune trebuie să primească un răspuns ferm. La radio numai „vremea” este
„probabilă”, celelalte informaţii sunt sau trebuie să pară foarte sigure pentru acest mijloc de comunicare de masă nu
admite erate. Niciodată nu se va putea şti cine, cât şi când a ascultat un program, cât şi ce a reţinut. Asupra ştirii nu se
poate reveni cu o corectură, chiar dacă o informaţie se reia de mai multe ori pe parcursul a 24 de ore şi este completată
şi, sigur, corectată dacă este cazul. Dar ascultătorii nu mai sunt aceiaşi de la o oră la alta şi ca atare fiecare difuzare
trebuie tratată ca şi cum ar fi unică

Lead-ul

Fraza de început a unei ştiri radiofonice este esenţială pentru captarea interesului ascultătorului. Prima frază la radio
are şi rolul de titlu. De fapt primele 20-30 de cuvinte sunt cele care atrag şi reţin atenţia. Între aceste cuvinte sunt
incluse numerele, nume importante şi foarte bine cunoscute de receptori, alte cuvinte cu putere de seducţie – cum ar fi :
accident, discurs, guvern, catastrofă, calamitate, război, atentat, aventură etc – aceşti termeni devin cuvinte cheie şi vor
fi reţinute imediat de ascultători. Ele sunt cuvinte simple, directe, cunoscute de toţi receptorii, nu neologisme
sofisticate.

John Chancellor, prezentator de ştiri la NBC, citat în manualul “Radioul modern” de Irene Joanescu, care, la rândul
său, preia citatul din Broadcast Writing as a Liberal Art, autor Seth Finn concepe lead-urile drept “ideile fundamentale,
uverturile, loviturile la ţintă ale scriiturii ştirilor. Compus corect, lead-ul răspunde la întrebări înainte ca ele să fie puse
şi promite mai multe răspunsuri în continuare” .

Lead-ul răspunde la cele patru întrebări esenţiale: ce s-a întâmplat, cine sunt autorii, unde şi când s-a produs
evenimentul.

Capacitatea unui text de deschidere a unei informaţii de a şoca ascultătorul este una din şansele textului de a fi reţinut
şi “gustat” de receptor. Dacă ştirea de radio nu este receptată de la început, ea nu mai are nici o şansă de a fi reţinută pe
parcurs pentru că sunt suficiente şi numai câteva secunde, deci câteva cuvinte, de lipsă de interes pentru ca textul
informaţiei să nu mai ajungă la ascultător sau să fie înţeles distorsionat.

La radio există obişnuinţa – cum menţionam mai sus - de a se începe prin precizarea a ce s-a întâmplat. Ascultătorul
trebuie să reţină că s-a întâmplat ceva care ar trebui să-l intereseze. Important este evenimentul în sine, elementul nou
7
întâmplat. Celelalte elemente pot fi completate în timp; dacă ascultătorul va considera că evenimentul este cu adevărat
nou şi interesant el îşi va căuta ulterior elementele legate de autorul evenimentului, locul şi timpul producerii sau se va
interesa, dacă este mai curios, de cauzele şi circumstanţele în care evenimentul s-a desfăşurat. Dar, desigur, se poate
începe şi cu răspunsurile la celelalte întrebări: unde, cine, când şi chiar de ce sau cum, cu condiţia ca elementele
cuprinse în răspunsurile la aceste întrebări să fie cele mai importante aspecte ale informaţiei.

Apelând la literatura de specialitate, Irene Joanescu menţionează, următoarele tipuri de lead-uri:


• lead-ul standard sau direct, care înseamnă o expunere explicită, dar şi selectivă, în funcţie de importanţă, a
faptelor,
• lead-ul de fapt divers (soft) . pentru ştirile cu impact mai puţin serios şi prin care se subliniază interesul uman al
informaţiei;
• lead-ul întârziat (sau aruncat sau structural) care aduce mult cu anunţul,
• lead-ul umbrelă, care precede două sau mai multe ştiri pe aceeaşi temă.

Cuprinsul ştirii

Stilul conversaţional trebuie să domine atât lead-ul cât şi restul ştirii. Dacă lead-ul poate cuprinde punctul culminant
sau chiar deznodământul unui fapt, în corpul ştirii elementele se înlănţiue, de obicei, cronologic, amănuntele oferite de
reporter fiind necesare pentru înţelegerea dimensiunilor, importanţei, consecinţelor şi pentru plasarea în spaţiu şi timp a
unui eveniment. Dar o abundenţă de amănunte, în loc să facă evenimentul mai inteligibil şi mai demn de interes, îi
diluează conţinutul, ascultătorii reţinând, de multe ori, detalii nesemnificative şi mai puţin importante şi uitând adesea
chiar evenimentul în sine. Evident, structura informaţiei, compoziţia se adaptează conţinutului.

Ştirile la radio pot conţine inserturi sonore – scurte declaraţii ale unor personalităţi sau persoane implicate în
evenimentul narat de informaţie. Dacă informaţia radiofonică începe, de obicei, cu prezentarea faptului, a
evenimentului de către reporter sau prezentatorul de buletin de ştiri, insertul conţine opiniile despre eveniment ale
protagonistului evenimentului sau un fragment dintr-un radioreportaj realizat la locul de desfăşurare a
evenimentului, într-o ambianţă sonoră adecvată. Ştirea nu începe şi nu se sfârşeşte cu un insert. Nici emisiunea de
ştiri nu se termină niciodată cu o informaţie cu insert pentru că se poate întâmpla ca spaţiul alocat buletinului de
ştiri să fie depăşit şi să se renunţe exact la acest material.

Regulile redactării informaţiilor la radio. Probleme de stil.

• Nu se folosesc metafore, epitete, hiperbole sau alte figuri de stil pentru că îngreunează textul şi pot provoca reacţii
de respingere din partea ascultătorilor cu mai puţin simţ poetic sau pot distrage atenţia de la adevăratul conţinut al
relatării. De asemenea, figurile de stil califică un obiect, o persoană, o întâmplare şi ştirbesc, în acest fel,
obiectivitatea relatării.
• Trebuie preferate cuvintele cât mai scurte, atunci când există sinonime.
• Timpul verbelor, cum mai precizam, este bine a fi prezentul, iar din formele trecutului este de preferat perfectul
compus pentru că apropie în timp o acţiune trecută şi pentru precizia pe care o prezintă.
• Dacă scurtăm o ştire nu reducem numărul cuvintelor, ci eliminăm o parte din amănuntele considerate în plus ale
relatării.
• Este bine să fie evitaţi termenii ştiinţifici, specializaţi şi, ca atare, cunoscuţi de o masă limitată de ascultători
• Frazele sunt mai scurte şi cu mai puţine şi mai clare subordonări. Ascultătorul trebuie să realizeze de la primul
contact auditiv relaţia dintre elementele comunicării. Pentru aceasta, între elementele mesajului trebuie să existe o
relaţie clară, uşor de descifrat. Orice dificultate în înţelegerea mesajului poate duce la renunţarea la recepţie.
• Propoziţiile trebuie, de asemenea, să fie scurte şi corect construite, păstrându-se topica obişnuită din gramatica
limbii române.
• Termenii utilizaţi trebuie să fie cunoscuţi de toţi vorbitorii. Se apelează, în general, la lexicul din fondul principal
de cuvinte, compartimentul de bază al limbii. Nu-şi au locul în ştirile difuzate la radio cuvintele arhaice,
regionalismele sau neologismele prea stridente, barbarismele. Radioul este un mijloc de promovare a limbii
literare. Această situaţie implică din partea celor ce vorbesc la microfon şi o mare răspundere, pentru că modul lor
de exprimare este perceput de ascultători ca model şi normă lingvistică.
• Numele proprii la început de ştire nu-şi au locul la radio; primele cuvinte care trebuie auzite sunt cele denumesc
funcţia sau calitatea în care personajul este prezent în informaţie. Nici apelativele comune – “domnul”, “doamna”
etc – nu se utilizează într-o informaţie de radio. Însă abuzul de nume proprii dăunează conţinutului unei ştiri
pentru că seriile de nume de persoane, denumiri de localităţi, ţări etc. fac imposibilă memorarea măcar a unuia
dintre aceste substantive.
• Numerele, de obicei, se rotunjesc, pentru că numerele mari, cu mai multe cifre nu se pot reţine. De asemenea, nu
se pot reţine fracţiile, mai curând se reţin procentele însă, de obicei, procentele nu comunică mare lucru
ascultătorului obişnuit. Lui nu-i spune mai nimic dacă i se comunică, de exemplu, că salariul minim pe economie
creşte cu 3%. Mult mai mult înseamnă pentru un receptor detaliul că acest salariu creşte cu 300.000 de lei. Dacă,
de asemenea, există într-o ştire o formulare de tipul ‘s-a înregistrat o creştere de 65 la sută’, este mai bine să
scriem ‘s-a înregistrat o creştere de două treimi’.
• Nu se utilizează nici simbolurile sau abrevierile, decât atunci când este vorba de instituţii foarte cunoscute (ONU,
NATO, de exemplu).
8
• De menţionat că, ştirea pentru radio se scrie complet. Nici un cuvânt nu se prescurtează, nu se folosesc simbolurile
matematice (de exemplu: 1+1 = 2 se scrie într-o ştire radio: 1 plus 1 este egal cu 2).
• Nu este recomandabilă utilizarea prea frecventă a pronumelor personale ‘el’, ‘ea’, ‘ei’, ‘ele’ sau demonstrative
‘acesta’, ‘aceasta’, ‘aceştia’, acestea’, care mai apar din dorinţa redactorului de a nu repeta prea des nume proprii.
Pronumele pot induce în eroare denaturând chiar sensul unor declaraţii.
• Se impune – ca o regulă de bază a scrierii pentru radio – respectarea strictă a punctuaţiei, chiar dacă textul „nu se
vede”. Semnele de punctuaţie îl avertizează pe prezentator asupra intonaţiei în frază, asupra pauzelor mai mici sau
mai mari, asupra accentelor. Virgula, de pildă, îi indică o pauză mai scurtă, iar cratima îi va semnaliza o pauză mai
mare. Crainicii, prezentatorii îşi fac propriile lor semne pe texte, care să le indice frazarea. Ei îşi subliniază, de
asemenea, numele proprii, cuvintele mai dificile, cifrele sau numerele, pentru a fi atenţi la lectură.
• Unele posturi de radio sau tv. utilizează anumite semne pe pagină care să indice dacă ştirea respectivă poate fi
citită pe un ton sobru sau, dimpotrivă, se recomandă a fi citită cu zâmbetul pe buze. Astfel, pentru a veni în
ajutorul prezentatorilor, pe colţul fiecărei pagini se aplică semnul cu masca plângând sau, dimpotrivă, râzând. În
acest fel crainicul îşi va adapta lectura la conţinutul informaţiei.

Irene Joanescu enunţă şapte puncte relevante pentru întreaga scriitură a ştirilor:
“1. Scriitura pentru ştiri este scurtă şi conversaţională.
2. Fiecare ştire începe cu cel mai important fapt, deşi stilul audio permite variaţiuni pe această temă.
3. În radio, ştirile sunt deseori scrise astfel încât să poată încorpora interviuri înregistrate ale surselor. Încercăm să
scriem ştirea aşa încât să nu se repete cuvânt cu cuvânt ceea ce spune interlocutorul, sau, invers, înregistrarea să repete
ceea ce spune ştirea.
4. Vom compune un text ce poate fi citit uşor cu voce tare. Aceasta înseamnă că nu vom folosi un ‘lead rezumativ’ cum
apare în ziare, în care cine, ce, unde, când, cum sunt deseori înghesuite în prima frază – nimeni nu poate citi cu uşurinţă
atâta informaţie. De asemenea, ne asigurăm că toate cuvintele pe care le scriem se pronunţă uşor.
5. Ştirile radio sunt scrise pentru a fi auzite, deci trebuie să fie absolut clare. Ascultătorii nu se pot întoarce să
descifreze ceva ce nu au înţeles.
6. Ştirile radio urmează unele convenţii standard privind structura frazei – inclusiv plasarea numelui sursei, indicarea
acesteia, la începutul frazei în loc de sfârşit.
7. Ştirile audio se concentrează pe cele mai noi întâmplări. Trebuie să ne înnoim scriptul frecvent pentru a fi siguri că
nu rămânem în urmă cu evenimentele. Ascultătorii doresc să ştie ce se întâmplă acum. De aceea cele mai multe ştiri
sunt scrise la prezent”.

Repetiţie şi redundanţă

Sunt două aspecte ce ţin de structura compoziţională şi stilistică a informaţiei. Teoreticienii în domeniul presei sunt de
acord că repetiţia este chiar necesară, îndeosebi în presa electronică, pentru a facilita înţelegerea şi fixarea conţinutului
unei informaţii. Repetiţia înseamnă a spune mai mult decât o dată un detaliu, un amănunt din conţinutul ştirii. Se poate
recurge la acest procedeu pentru a fi siguri că publicul a înţeles mesajul. O veche axiomă spune că, pentru a fi înţeles,
un lucru trebuie spus de trei ori. Dacă de trei ori ar fi prea mult, de două ori o repetiţie este admisă în presa radiofonică,
ca, de altfel, şi într-o conversaţie obişnuită.

Dacă faţă de repetiţie există o oarecare înţelegere, faţă de redundanţă nu se poate arăta nici o clemenţă. Redundanţa
înseamnă utilizarea mai multor cuvinte sau expresii pleonastice. Deşi redundanţa apare în stilul conversaţional, ea nu
poate fi admisă în scrierea pentru radio şi, ca atare, elementele redundante trebuie eliminate.

Tipologie

În teoria presei sunt frecvene încercările de stabilire a unei tipologii a ştirilor. Criteriile de clasificare sunt diverse. De
pildă, în funcţie de conţinut, ştirile sunt economice, politice, culturale, sociale, sportive, “fapt divers”.

Andrew Boyd propune următoarele grupe de interese care îl pot ghida pe reporterul începător în abordarea unor
instituţii şi domenii ce prezintă maximum de interes pentru ascultători:
• Urgenţe. Serviciile de urgenţă reprezintă puncte ale unor drame umane, care prezintă cel mai mare interes pentru
receptori – accidente, catastrofe naturale, incendii;
• Crime – creşterea ratei criminalităţii reprezintă o sursă de informaţii. Crimele, răpirile, violurile, jafurile îi
interesează pe oameni, care vor să ştie tot ce se întâmplă în afara căminului lor. Prezentarea unor asemenea
evenimente se face în mai multe faze – de la desfăşurarea întâmplării, la opiniile poliţiei şi, eventual, la
pronunţarea verdictului. Oricum, ziaristul are datoria să amintească şi pedepsele ce se aplică în cazurile de fapte
antisociale.
• Activitatea administraţiei centrale şi locale – orice acţiune a administraţiei centrale sau locale interesează publicul.
Dar buletinele de ştiri nu trebuie să devină emisiuni ale primăriilor sau ale guvernului. De aceea, se impune o
selectare a acelor noutăţi care interesează în cel mai mare grad cetăţeanul şi anume fapte, hotărâri care mai mult
sau mai puţin îi afectează viaţa lui şi a familiei sale.
• Planificare şi dezvoltare. Publicul este dornic să afle ce se pune la cale pentru creşterea nivelului său de confort –
drumuri, construcţii de locuinţe, magazine, şcoli, spitale etc.
• Conflicte şi controverse - confruntarea de idei, de poziţii pro şi contra interesează totdeauna ascultătorii.

9
• Acţiuni ale grupurilor de presiune. Anumite persoane se asociază în grupuri care au anumite revendicări. Faptele şi
cererile lor – greve, marşuri, mitinguri, alte forme de protest, precum şi reacţiile oficialităţilor la aceste acţiuni pot
constitui subiecte de informaţii de mare interes.
• Industria – marea majoritate a oamenilor îşi are sursa de trai din salariile obţinute din industrie. De aceea, orice
acţiune – dezvoltarea unor întreprinderi sau, dimpotrivă, închiderea sau reducerea activităţii într-un anumit sector
sunt subiecte de ştiri apreciate de ascultători.
• Sănătate – orice problemă de sănătate poate constitui subiect de informaţie.
• Interesul uman - această categorie de informaţii se referă la lucruri deosebite care li se întâmplă unor oameni
obişnuiţi.
• Personalităţi – faptele persoanelor publice pot fi oricând subiecte de ştiri.
• Sportul – mulţi ascultători suportă un buletin de ştiri pentru că ştiu că, la sfârşit, li se vor oferi câteva informaţii
din lumea sportului preferat.
• Informaţii de sezon – legate de anumite sărbători, de anotimpuri şi de vacanţe intră în preferinţele ascultătorilor.
• Ştiri de interes local – acestea nu pot lipsi din buletinele de informaţii difuzate de staţiile locale, pentru că oamenii
sunt interesaţi mai ales de ceea ce se întâmplă în imediata lor apropiere.
• Vremea – companiile de radio şi de televiziune cheltuiesc mulţi bani pentru a obţine informaţii meteorologice cât
mai exacte. De obicei, informaţiile despre vreme sunt prezentate la sfârşitul emisiunilor, dar, în momentele
producerii unor evenimente meteo deosebite, acest gen de ştiri ţine capul de afiş al emisiunilor.
• Trafic – după vreme, al doilea lucru pe care ascultătorii doresc să-l afle este cum se circulă prin oraş, în zona în
care locuiesc sau prin ţară. Redactorii de ştiri ţin seamă de faptul că mai toate automobilele şi camioanele posedă
aparate de radio. De aceea, audienţă pe mijloacele de circulaţie auto este foarte mare. Unele posturi de radio şi-au
creat chiar canale speciale pentru conducătorii auto.
• Animale – numărul iubitorilor de animale este tot mai mare în lume şi cuprinde toate categoriile de vârstă sau
profesionale. De aceea, pentru ei, din programele de informaţii nu trebuie să lipsească acele ştiri despre
respectarea sau nerespectarea legislaţiei de ocrotire a animalelor, faptele nostime sau tragice ale cător protagonişti
sunt cei ce nu cuvântă.

În funcţie de structura lor, ştirile sunt:


• simple enunţuri (flash-uri);
• explicative (se pune accentul pe răspunsul la întrebarea „de ce?”) ;
• contextuale (background – ce permite cititorului cunoaşterea antecedentelor evenimentului);
• de sinteză (un rezumat al etapelor de desfăşurare a evenimentului).

Mai trebuie să adăugăm acestor tipuri de clasificări şi alte observaţii. În dorinţa de a capta interesul ascultătorilor şi de a
face faţă concurenţei pe undele hertziene, realizatorii de programe de informaţii caută acele subiecte bombă cu care să-
şi deschidă programele. Conţinutul ştirii reclamă difuzarea urgentă pentru ca postul să-şi menţină calitatea de a fi
primul care difuzează o informaţie extrem de importantă. Uneori asemenea informaţii se difuzează prin transmisie
directă şi prin întreruperea altor programe.. Spre deosebire de acest tip de informaţii denumite şi „hard news” sau
„breaking news”, există şi ştiri care pot fi difuzate şi mai târziu fără ca nimeni să piardă ceva. Acestea sunt ştirile soft.
Dar mai există şi ştiri perene, care pot fi difuzate oricând, deoarece ideea sau problema pe care o tratează nu-şi pierde
actualitatera.

În prezent, ştirea de radio a devenit starul serviciilor de informaţii. Oamenii aşteaptă de la radio – în acest moment când
concurenţa televiziunii este tot mai puternic resimţită – în primul rând, muzică şi ştiri. Ştirile cele mai rapide pot fi
transmise numai prin radio. Datorită rapidităţii, ştirile radio au o mai mare credibilitate în rândul receptorilor decât cele
difuzate prin alte tipuri de presă. Superioritatea radioului constă în prioritatea transmiterii ştirilor, iar prioritatea măreşte
totdeauna credibilitatea.

Se afirmă în teoria presei că succesul este asigurat dacă anunţi primul ştirea. Potrivit unor sondaje, la care ne-am mai
referit, jumătate dintre americani află de la radio ştirile despre evenimente importante. Prioritatea în relatarea
evenimentelor este o calitate determinată de mobilitatea programelor, costurile mai reduse de transmitere, mijloacele
tehnice mai puţin sofisticate decât cele ale televiziunii.

Grupajul. Rubricizarea

Din totdeauna şi în toate domeniile, omul a avut şi are tendinţa de a-şi drămui eforturile. În raţionalizarea strădaniilor
lui de a gândi sau de a se exprima, el şi-a născocit unelte proprii. A apărut de mult, poate chiar de la începuturile presei,
tendinţa de a grupa tematic subiectele pentru a-i da receptorului posibilitatea să-şi găsească mai rapid informaţiile
preferate.

Caracterizată prin unitatea de conţinut, de titlu şi de stil, precum şi de spaţiul fix în pagina de ziar, rubrica a început să
fie răspândită şi în radio programe. Rubricile au mare căutare şi se difuzează în toate emisiunile. Grupajele de ştiri din
domeniul sportului, informaţii meteo, rubricile de ştiri culturale, utilitare, reclamele etc. – toate au aceleaşi ore de
difuzare, în fiecare zi sau în aceleaşi zile, cu aceleaşi semnale de introducere şi de final. În acest fel, ascultătorul ar
putea chiar să-şi potrivească ceasul după rubricile preferate pe care le urmăreşte.

10
Recomandări

• Ştirea trebuie să fie obiectivă sau să pară cât mai obiectivă. De aceea nu trebuie să cuprindă nici un fel de aprecieri
personale ale autorului sau autorilor.
• Nu sunt utile în emisiunile consacrate drept “serioase” – buletinde de ştiri, radiojurnale – bârfele, oricât de picante
ar fi. Viaţa intimă a personalităţilor, scandaluri, alte ştiri de senzaţie mai ales negative pot fi incluse în rubrici
speciale.
• Nu este obligatorie divulgarea surselor unor informaţii, numai că acestea trebuie temeinic verificate. În general,
acele informaţii din surse care doresc să-şi păstreze anonimatul nu se difuzează, ci sunt păstrate în carnetele de
notiţe personale ale reporterilor până la confruntarea cu alte surse sau până la confirmarea producerii
evenimentului. Cei ce se grăbesc cu anunţarea unui eveniment de senzaţie urmând datele furnizate de surse
neverificate riscă să se compromită – şi ei şi postul de radio pentru care lucrează – şi mai sunt în primejdie să
suporte rigorile justiţiei.
• Orice informaţie trebuie verificată cel puţin din două surse. Cine se grăbeşte şi utilizează o singură sursă de
informare, riscă fie să prezinte faptele trunchiat, lipsite de componentele relevante, fie să cadă sub influenţa
opiniei subiective a celui ce culege informaţia.
• Reporterul aduce de pe teren mult mai multe date decât cele i-ar fi necesare pentru redactarea unei informaţii.
Datele suplimentare pe care le deţine îi sunt utile pentru alte materiale sau îi pot fi solicitate de editor pentru a
rescrie ştirea.

Camera ştirilor – News Room

Sistemul de organizare a producţiei de ştiri are, la radio, o configuraţie aparte prin “Camera ştirilor – News Room”,
al cărei model este preluat de la BBC. Principiul după care funcţionează acest compartiment este acela ca toţi
cei implicaţi în procesul de culegere, redactare, difuzare şi prezentare a informaţiilor şi în elaborarea şi
difuzarea emisiunilor informative – buletine de ştiri, radiojuranale – să lucreze într-o echipă puternic sudată,
în care comunicarea, conlucrarea, chiar solidarizarea să atingă cote maxime. Existenţa şi funcţionarea
spiritului de echipă este condiţia esenţială în reuşita acestui demers gazetăresc, de maximă importanţă pentru
orice post de radio.

Mai mult, spiritul de echipă la Camera ştirilor are chiar o componentă concretă, materială. Toţi membrii unei echipe
trebuie să se afle împreună, în aceeaşi încăpere pentru a putea comunica mai operativ, pentru ca orice repartizare de
sarcini şi atribuţii, modificări de atribuţii, modificări de emisiuni prin aparţia unor noi evenimente în spaţiul orar al zilei
acoperit de echipă să se producă cu maximum de operativitate şi de eficienţă, fără discuţii şi căutări inutile. Deci, în
aceeaşi încăpere se află redactori, editori, comentatori, realizatori de emisiuni şi prezentatori. Ei lucrează în ture pentru
a acoperi întreaga durată a programului de emisie. Fiecare tură are un coordonator, unul sau mai mulţi editori, unul
sau mai mulţi comentatori, mai mulţi prezentatori.

La unele posturi de radio calităţile de redactor realizator şi aceea de prezentator sunt întrunite de aceeaşi persoană. Se
realizează în acest fel o economie de personal, dar şi o calitate superioară a emisiunilor pentru că prezentatorul nu mai
este un simplu crainic-lector, ci el cunoaşte bine evenimentul pe care îl prezintă în informaţia pe care o citeşte la
microfon.

Şeful de echipă sau coordonatorul alcătuieşte sumare, repartizează membrilor echipei subiectele, veghează asupra
paginării informaţiilor, se preocupă de realizarea comentariilor ce vor fi incluse în emisiune, de corespondenţele din
ţară şi din străinătate, de interviurile sau de alte materiale ce urmează a fi incluse în emisiuni.

Fiecare radioprogram are un realizator, care colaborează strâns cu şeful de tură din Camera ştirilor şi îşi procură de la
acesta materialele necesare, se preocupă de modificarea, rescrierea şi corectarea lor, stabileşte cine şi ce prezintă pe
post.

În Camera ştirilor se mai află şi toate sursele de ştiri: terminale pe telexuri sau pe e-mail ale principalelor agenţii de
ştiri, colecţii de ziare, televizoare fixate pe canalele de ştiri .

Accesul în aceste încăperi este foarte limitat. În afara echipei de serviciu, celorlalţi redactori nu le este permisă intrarea
în Camera ştirilor decât dacă sunt chemaţi de şeful de tură pentru lămuriri suplimentare sau pentru a “livra” ştirile
aduse de pe teren.

Camera ştirilor este “inima” unei redacţii de informaţii. Aici se ştie tot, se produce fiecare informaţie ce va fi difuzată
pe post. Aici se primesc informaţii de la reporteri de teren, cei numiţi de americani “foot reporters”. Ei transmit
informaţiile în Camera ştirilor pentru a fi rescrise şi pentru a le da o formă menită să le facă apte spre a fi difuzate pe
post. Acest proces de rescriere - “rewriting” – este un proces dificil şi plin de răspundere. În Camera ştirilor cei ce
rescriu textele informaţiilor au datoria să verifice fiecare detaliu.
11
În lumea presei radiofonice există o lege: nici o ştire nu se difuzează dacă nu este confirmată de cel puţin două surse.
Cei ce lucrează la Camera ştirilor au obligaţia de a face această confruntare între surse şi de a menţiona eventualele
diferenţe constatate la diferitele surse consultate.

Pentru a rescrie o ştire şi a o propune spre difuzare, redactorii din Camera ştirilor trebuie să fie persoane foarte
informate, la curent cu toate evenimentele interne şi internaţionale, astfel încât ei să fie capabili să selecteze şi să
ierarhizeze informaţiile. Tot redactorii de la Camera ştirilor hotărăsc ce şi unde, pe parcursul unei emisiuni, se introduc
inserturile de interviuri, declaraţii, radioreportaje. Ei ascultă, scurtează, redactează textele de prezentare a benzilor.

În Camera ştirilor se află şi secretarii de emisie, care au în grijă „bucătăria” întregii emisiuni: verificarea textelor, a
paginării, întocmirea sumarelor pentru fiecare emisiune, preluarea apelurilor telefonice. Tot secretarii de emisie
urmăresc emisiunea atunci când se difuzează pe post şi sesizează în scris greşelile.

Producţia programelor de ştiri

Sistemul de organizare a producţiei de programe de informaţii este la fel de precis pusă la punct ca şi într-o organizaţie
militară. Fiecare membru al echipei îşi cunoaşte perfect îndatoririle, le execută fără nici un fel de comentariu, predă
materialele la timp şi imediat reia lucrul pentru următoarea emisiune.

La începutul fiecărei ture, în camera ştirilor se desfăşoară o şedinţă de sumar. Sunt anunţate principalele evenimente ale
tronsonului orar acoperit de echipă, cine va merge pe teren pentru procurarea informaţiilor pentru ce emisiuni, ce
dimensiuni va avea fiecare relatare. Şedinţa este condusă de editorul de serviciu şi la ea asistă toate compartimentele
redacţionale implicate în programele de informaţii. Multe dintre evenimente sunt cunoscute din ziua precedentă,
întrucât reporterii, pe teren, au aflat de la persoane sau instituţii competente despre ele. Aceste evenimente sunt doar
reconfirmate şi li se adaugă elementele nou aflate în legătură cu desfăşurarea lor.

Unul din redactorii din camera ştirilor are îndatorirea de a citi în permanenţă informaţiile difuzate de agenţiile de presă
sau de alte surse – ziare, serviciile proprii de monitorizare etc. Aceste informaţii sunt verificate cu mare atenţie. La
aflarea unui subiect important, reporterii sunt trimişi pe teren pentru a afla şi alte detalii interesante despre respectivul
eveniment.

Următoarea etapă a acestui proces este echilibrarea subiectelor. Într-o emisiune de informaţii trebuie cuprinse toate
tipurile de subiecte care îi interesează pe ascultători – politice, economice, sociale, fapt divers, sport etc. Ponderea
fiecăreia dintre aceste grupaje este stabilită de editor.
Este stabilită, totodată, modalitatea publicistică ce va fi folosită: informaţia propriu-zisă, instantaneul, un scurt
interviu, nota etc. În fiecare program de informaţii este necesară alternanţa mijloacelor de expresie publicistică, pentru
că ştirile citite de crainici pot plictisi ascultătorul, oricât de interesante ar fi subiectele. Dimpotrivă, vocile
protagoniştilor implicaţi în evenimente, scurte secvenţe sonore realizate la faţa locului, în ambianţa specifică a
întâmplărilor prezentate, stârnesc interesul şi conving ascultătorii.

Orice întâmplare are mai multe unghiuri de interpretare. Fiecare protagonist sau martor al unei întâmplări poate avea
propria sa versiune în prezentarea faptelor. Ştirile de importanţă naţională sunt mai simplu de lămurit pentru că se
referă la evenimente importante în sine, fie că stârnesc reacţii pro sau contra. Faptele cuprinse în acest gen de informaţii
implică interesele unor mase largi de ascultători şi nu au nevoie de mai multe unghiuri de abordare, ci doar de opinii
care să exprime adeziunea sau delimitarea de asemenea fapte. Ştirile de interes uman sau de interes local sunt mai
dificil de apreciat. În acest caz, reporterul va prezenta evenimentul aşa cum s-a desfăşurat şi va solicita şi opiniile,
punctele de vedere ale celor implicaţi sau ale martorilor, care vor prezenta, de multe ori, versiuni originale asupra
desfăşurării evenimentelor. De ce sunt necesare aceste mărturii, chiar dacă nu aduc elemente inedite de cunoaştere ?
Pentru că sporesc credibilitatea informaţiilor, conving ascultătorii că faptele narate chiar au avut loc, la locul şi ora
indicate de reporter.

Principala dificultate pentru reporter este găsirea persoanelor celor mai indicate pentru a acorda aceste scurte declaraţii
sau pentru a răspunde la câteva întrebări. El nu trebuie să-şi piardă timpul solicitând declaraţii unor oficialităţi minore,
ci trebuie să insiste în a aduce în emisiune cele mai credibile persoane, oameni cu atribuţii importante în sectorul
respectiv. În aceste cazuri, o relaţie bună cu purtătorii de cuvânt ai instituţiilor respective poate fi de un real ajutor,
pentru că aceştia sunt obligaţi, prin statutul lor profesional, să răspundă întrebărilor ziariştilor sau să-i îndrume către cea
mai competentă persoană în domeniul respectiv.

Pentru a economisi timp şi energie, reporterul nu trebuie să se lase impresionat de o secretară sau de un şef de cabinet.
El trebuie să fie tenace şi să nu renunţe prea uşor atunci când i se spune că demnitarul pe care îl caută vorbeşte la
telefon pe altă linie sau tocmai a intrat într-o şedinţă. Reporterul va aştepta, va insista, va reveni cu un nou apel pentru
că rar se întâmplă ca secretara sau şeful de cabinet să-l caute, în momentul când demnitarul va avea o clipă de răgaz. În
cel mai rău caz el se va interesa ce altă persoană îl poate înlocui în problema respectivă pe şeful mult prea ocupat şi va
apela la serviciile acesteia.

FORMATE PUBLICISTICE IN RADIO


12
Termenul „format” este de origine anglo-saxonă şi reprezintă un proiect comunicaţional, deci o manieră de
alegere şi asamblare de conţinuturi prin care se caută personalizarea canalului, întărirea capacităţii de a atrage şi reţine
publicul.
Formatul unui program priveşte un anumit tip de produs mediatic, cu formă, conţinut şi durată determinată,
elaborat pe baza unei scheme repetitive şi recognoscibile.
Multiplicarea după 1990 a posturilor de radio de diferite tipuri: locale, regionale, teritoriale, naţionale
specializate a determinat o mutare a accentului de redactare din punct de vedere jurnalistic. În primul rând s-a pornit de
la capacitatea de viteză a informaţiei atât ca circulaţie, cât şi ca perimare, pe de altă parte s-a luat în calcul radio-
ascultătorul, care şi el este prins într-o altă viteză de desfăşurare a activităţii atât în familie, cât şi în societate. Genurile
redacţionale şi formatele publicistice trebuie să ţină cont de normele de difuzare ale CNA. În acelaşi timp CNA
monitorizează şi forma de exprimare din punct de vedere al corectitudinii limbii române folosite şi se fac atenţionări
posturilor care nu respectă normativul gramatical acceptat de Academia Română. În comparaţie cu presa scrisă, presa
radio şi televiziune are reglementări determinate de CNA, care administrează şi supraveghează spaţiul audio-vizual.
Spaţiul audio-vizual înseamnă totalitatea din frecvenţe de radio şi TV prin care se obţin licenţe de emisie. În
cadrul licenţelor de emisie fiecare post de radio şi TV îşi asumă un program editorial care dă specificul postului.
Posturile generaliste, de regulă, trebuie să conţină până la 25-30% emisiuni informative, restul fiind acoperite cu
emisiuni formative şi de divertisment.
În momentul în care licenţa este obţinută pentru un post specializat, atunci formatele (tipurile, structurile)
trebuie să fie în cadrul structuriiobţinute din licenţă. De ex.Pro Tv CINEMA, care are ca licenţă specializarea pe filme,
dar foloseşte în momentele de pauză caseta cu informaţii de la MEDIA FAX care fac parte din acest grup. Formatul din
pauză este reclama postului şi informaţiile zilei.
La posturile de radio formatele emisiunilor în care sunt incluse genuri jurnalistice sunt determinate de aceeaşi
licenţă obţinută şi de condiţiile pe care şi le-a asumat la depunerea licenţei.
Formatele radio s-au dezvoltat pe piaţa concurenţială a posturilor de radio american în FM care au trebuit să-
şi adapteze programele pentru supravieţuire. O dată cu apariţia şi la noi în ţară a posturilor de radio private s-a simţit
nevoia adaptării la un anumit tip de format. Succesul însă, depinde de dibăcia manifestată în alegerea formatului
adecvat specificului pieţei.
Copia fidelă a unui format care s-a bucurat de succes pe o piaţă nu poate fi aplicată altei pieţe, decât dacă pe
cele 2 pieţe există o serie de condiţii asemănătoare. Dacă formatul emisiunii este cumpărat din altă ţară, se plăteşte
licenţa formatului. Plata licenţei presupune doar plata ideii.
Ca să facă faţă concurenţei, formatele emisiunilor s-au structurat pe informaţii scurte, concise. Apariţia
telefonului mobil şi a aparaturii radio mobilă (uşor de transportat oriunde) au făcut ca formatele emisiunilor să includă
relatarea telefonică. Ea dă oricărei emisiuni nota de autenticitate, credibilitate şi sentimentul participativ al radio-
ascultătorului.
Specializarea canalelor, staţiilor de radio a făcut ca formatul emisiunilor să aibă secvenţe aproape abligatoriu
de interactivitate, radio-ascultătorul, publicul având capacitatea să intre în direct în timpul desfăşurării emisiunii. Pe de
altă parte, prin apariţia internetului şi transmisiunii on-line ex.RADIO ROMÂNIA TINERET. Radio-ascultătorul poate
accesa programul radio şi chiar dacă a pierdut un buletin de ştiri de la 13.00, el şi-l poate scoate spre ascultare din
memoria site-ului şi îşi poate crea din banca de date a radioului programul pe care îl doreşte să îl asculte.

TIPOLOGIA EMISIUNILOR DE RADIO

Criterii:
1.Simultaneitatea sau decalajul relatării cu faptul real:
-emisiuni în direct
-emisiuni înregistrate
2.Locul de filmare:
-emisiuni în interior
-emisiuni de exterior
3.Natura mesajului:
-emisiuni de tip publicistic-informativ (ştiri, reportaj documentar, anchetă, interviu, dezbatere)
-emisiuni de tip artistic, cu scenariu, interpreţi, pe baza unor formate create sau achiziţionate.
4.După structura formală:
-emisiuni unitare
-emisiuni complexe
5.După provenienţă:
-emisiuni de producţie proprie
-emisiuni realizate în coproducţie
-emisiuni achiziţionate
6.După adresabilitate:
-emisiuni generaliste
-emisiuni specializate

EMISIUNEA COMPLEXĂ

13
În componenţa sa, alături de folosirea tuturor genurilor publicistice mai apar şi: orchestra de suport pentru
mesajul muzical şi publicul de platou.
În prezent, emisiunea complexă de radio de tip clasic ex. Radio-jurnalul de la 7, 13, 10, 22 sau o altă
emisiune a cărei întindere este între 60-120 de minute se caracterizează prin existenţa ei pe o grilă de programe cu o
frecvenţă ritmică în aceeaşi zi, oră, durată, moderator, voce, care se impregnează în memoria publicului prin prezenţa ei
ca un partener de existenţă.
Din punct de vedere jurnalistic o astfel de emisiune se constituie după un sumar care conţine tema ediţiei,
secvenţele sonore, înregistrările, interviurile, participarea în direct, muzica ca ilustraţie şi potenţial sonor şi comperajul
(suma de idei pe care se brodează un text pentru a face legătura dintre două locuri diferite ca transmisie sau două
materiale, subiecte r-tv, pentru a fi incluse într-o emisiune de sine stătătoare) sau prezentare, însă noţiunea de
prezentare nu are decât ideea de „ceea ce urmează”.
Pe aceste structuri din interiorul unei emisiuni complexe se dezvoltă genurile jurnalistice. Pot fi folosite şi
comentarii, interviuri, reportaje, relatări.
Etapele principale în realizarea unei emisiuni sunt: planificarea, producţia şi difuzarea.
Alte clasificări:
-tema emisiunii
-genericul
-documentarea
-sumarul
-înregistrarea materialului
-montajul
-comperajul
-desfăşurătorul
-emisia (difuzarea)
La formatele emisiunilor de radio care sunt de divertisment – ex. Teatru radiofonic – ele se încadrează în
metoda strictă a transpunerii radiofonice.
În emisiunile de divertisment, pamfletul, schiţa satirică, poezia satirică, cântecul satiric, toate însoţite de
imaginea sonoră constituie un mozaic publicistic specific acestui format. În aceste formate complexe de radio se pot
folosi accentele sonore, diferitele forme de atragere a atenţiei: râsete, alte tipuri de coloane sonore, care să creeze
reacţiile la ceea ce se înregistrează în emisiune, reacţie care să inducă ascultătorul în starea de participare şi să obţină
aceeaşi reacţie.
Mai târziu, în 1990, o astfel de tehnică a fost folosită în serialele americane prin introducerea benzii de râs pe
fundalul filmului pentru a obţine aceeaşi reacţie din partea telespectatorului.

EMISIUNEA INTERACTIVĂ

Emisiunea interactivă de radio are ca particularitate tipul de format care determină natura contribuţiei
financiare. Dacă este o emisiune umanitară, atunci postul de radio acceptă apelul telefonic al ascultătorului gratuit, dacă
ia ascultătorul drept finanţator, atunci apelul telefonic costă.
Unele posturi folosesc această tehnică pentru a-şi promova imaginea: intrarea în direct a ascultătorului este
gratuită, altele pe tipul de interactivitate participativă.
Intrarea ascultătorului în direct într-o emisiune care crează starea de interactivitate are riscuri: telefoanele nu
pot fi triate decât foarte puţin, în sensul nu al cenzurii, ci în sensul apropierii interesului ascultătorului de subiectul
emisiunii radiofonice. În momentul în care jurnalistul de radio este în direct cu ascultătorul, capacitatea lui de reacţie
trebuie sa fie mobilizată pentru a face faţă şi la un refuz ferm al dialogului, atunci când acesta a depăşit mijloacele
decenţei conversaţiei, să fie pregătit să aibă răspunsuri care să nu închidă dialogul şi nici să nu jignească ascultătorul. În
concluzie, moderatorul trebuie să aibă o mare mobilitate de comunicare.
Emisiunea interactivă presupune existenţa pe durata ei a mai multor genuri publicistice, în funcţie de
subiectul care se dezbate: ştire, relatare etc.
În cadrul grilelor de program, ca un specific al ultimilor ani, în spaţiul audio-vizual au apărut programe de
shopping (cumpăraturi) sau pentru televiziune – teleshopping. Dincolo de aspectul pur financiar, comercial, specialiştii
le acordă acestor programe şi valoarea informativă şi formativ-educativă, argumentând că în zonele care sunt departe de
viaţa trepidantă a unui oraş sau acolo unde presa scrisă nu reuşeşte să ajungă, aceste programe suplinesc în mediul rural
absenţa publicităţii stradale care în accepţiunea specialiştilor ar avea şi valenţe de informare şi formare.
În cadrul emisiunilor complexe care sunt specializate pe medii de ascultători diferite, ex. VIAŢA SATULUI,
emisiunile pentru armată, terminologia şi limbajul folosit conţin cuvintele care sunt specifice celor care practică
profesiunile în domeniul respectiv.

UTILIZAREA GENURILOR PUBLICISTICE DE RADIO ÎN EMISIUNI COMPLEXE

ŞTIREA
I.Definiţie
Literatura de specialitate conţine o gamă vastă de definiţii. Melvin DeFleur şi Everette Dennis, definesc informal ştirea
ca „o imagine a realităţii obţinută repede în circumstanţe dificile”.
Profesorul de jurnalism de la Universitatea din Oregon, Ken Metzler, oferă o altă definiţie: ştirea este o relatare
promptă, succintă a informaţiei factuale despre evenimente, situaţii şi idei (inclusiv opinii şi interpretări) calculată să
intereseze o audienţă şi să-i ajute pe oameni să facă faţă mediului înconjurător”.
14
Thomas Franklin oferă o definiţie mai extinsă: „orice expunere de întâmplări actuale, nepărtinitoare, corecte, afectând
interesele, viaţa şi bunăstarea persoanelor care citesc, ascultă sau privesc acea prezentare”.
Prin urmare, orice întâmplare ce poate interesa sau afecta oamenii este ştire.

II.Caracteristici
Suntem confruntaţi cu nenumărate posibilităţi de ştiri în fiecare zi. Unele situaţii sunt în mod clar ştiri, altele nu. Mulţi
cercetători şi jurnalişti au realizat clasificări care se referă la reprezentarea aspectelor fundamentale ale aprecierii
ştirilor.
În primul rând, ştirile sunt factuale. Aceasta înseamnă, după câte ştiu cei care le pregătesc, că ştirile conţin fapte
adevărate. Totuşi există mai multe feluri de fapte: există fapte importante, adică evenimente şi există opinii. Prezentarea
unei opinii cu impact social poate fi considerată o altă formă de prezentare a evenimentelor, evenimente rezultând din
prezentarea opiniilor. Elementul factual în prezentarea evenimentelor şi opiniilor, este că evenimentele s-au întâmplat şi
că opiniile au fost exprimate.
Ştirile sunt noutăţi. Mulţi dintre noi sunt interesaţi de întâmplările recente. Uneori acest interes în ştirile noi este o
funcţie a curiozităţii, în timp ce alteori este o necesitate directă de a cunoaşte informaţia de ultimă oră.
Ele sunt interesante pentru un număr semnificativ de persoane – deşi număr semnificativ este o cantitate foarte incertă.
Avem astfel definiţia a ceea ce constituie în general o ştire: ştirea este prezentarea unor evenimente, fapte şi opinii
recente, care interesează un număr semnificativ de persoane.
Amploarea şi anvergura unui eveniment au un impact direct asupra valorii sale de ştire.
Aspectele neobişnuite ale unui eveniment reprezintă o altă caracteristică pentru mărimirea valorii de ştire. Stereotipul
omului care muşcă un cîine se menţine adevărat în ştiri. Ştirea este generată când se întâmplă ceva ieşit din comun.
Evenimentul nu trebuie să fie neapărat cutremurător, el poate fi de-a dreptul stupid.
Trebuie de asemenea să stabilim graniţa dintre evenimente şi pseudo-evenimente.
Conflictul. Orice luptă între oameni, grupuri sau naţiuni poate fi interesantă. Conflictul este cel care ne atrage atenţia,
poate duce la schimbare, iar schimbarea ne poate afecta viaţa.
Dacă ar fi să facem o comparaţie, între un cotidian, o emisiune de ştiri de televiziune şi un buletin de 5 minute de ştiri
radio, am putea spune că de fapt toate tratează aceleaşi evenimente. Limitările de timp obligă însă radioul la două
restricţii importante: în primul rând ştirile radio sunt mult mai selective; folosesc mai puţine din temele zilei decât o
face un ziar.
În al doilea rând, ştirile radio sunt mai puţin detaliate decât cele tipărite. Ele trebuie să fie mai scurte, iar această
reducere este realizată mai ales prin eliminarea detaliilor.
Se poate argumenta că se pot oferi mai multe detalii în comunicarea radio utilizând scrierea mai concentrată, scăzând
mai degrabă numărul de cuvinte decât cel de amănunte. Abordarea fundamentală a unei ştiri radio o reprezintă
menţinerea numărului de fapte şi detalii la nivelul minim. Trebuie să tăiem cuvintele inutile, cum am face-o în orice tip
de scriitură de presă.

III.Tipuri de ştiri
Jurnaliştii occidentali utilizează termenii de ştiri „hard” şi ştiri „soft” pentru a descrie materialele pe care le produc.
Cei mai mulţi jurnalişti sunt de acord cu principiile care fac o ştire să fie „hard”. Ea este un text conţinând o idee
puternică, dramatică, ce va stârni instantaneu interesul publicului. Ştiri despre dezastre, crime şi război; ştiri despre
evenimente politice majore; ştiri despre personalităţi.
Cu cât este mai proeminentă o personalitate, cu atât este mai importantă ştirea. Un eveniment care afectează o mie de
persoane înseamnă o ştire mai puternică decât un eveniment care afectează numai zece.
Ştirile hard sunt noutăţi, deşi nu este necesar ca ele să se petreacă exact în momentul în care sunt prezentate pentru a fi
calificate ca atare.
Termenul de ştire soft poate induce în eroare. El dă impresia că ştirea nu este bine focalizată, că este mai puţin
importantă decât un hard. Soft nu înseamnă neimportant. Ştirile pot fi umoristice şi sarcastice, dar acest lucru nu
înseamnă că nu ating subiecte serioase.
O ştire soft există sub multe aspecte. În unele cazuri, soft, este sinonim cu „interes uman”, însemnând o ştire care
apelează la emoţiile umane fundamental, chiar dacă nu este un subiect nou, de impact. Cercetătorii au aflat că publicul
preferă să afle informaţii despre oameni, mai degrabă decât despre lucruri. Astfel, ştirile soft sunt deseori latura umană
a ştirilor hard.

IV.Organizarea şi structurarea ştirilor


Tipuri de structură a ştirii
Indiferent de tipul de lead, cele mai multe dintre elementele de bază – cine, ce, când, unde, cum, de ce – trebuie incluse
în ştire dar nu le putem include pe toate într-o singură frază simplă, coerentă, pentru lead; le alegem deci pe acelea care
sunt cele mai importante pentru ştire. Cele mai utilizate sunt:
Unde: fiindcă posturile de radio au o atât de mare audienţă, localizare unui eveniment este foarte importantă.
Cine: identificaţi un vorbitor prin funcţie înainte de a-i da numele.
Când: aproape toate ştirile din radio se petrec astăzi, evitaţi folosirea a.m. şi p.m.
Există patru tipuri de structuri obişnuite pentru construirea unei ştiri radio:
Problemă-soluţie. Cea mai obişnuită structură începe cu prezentarea problemei, oferă sprijin prin inserturi sonore şi
fapte, dă contextul şi discută soluţiile dacă ele există.

15
Succesiunea temporală. O ştire poate duce ea însăşi la ordonarea ideilor în funcţie de timp. Cum ştirile radio trebuie să
fie cât mai actuale, secvenţa de timp este de obicei o cronologie inversă care începe cu acţiunea prezentă, merge spre
trecut, şi sfârşeşte cu un element viitor.
Clepsidra. Aceasta structură este tot un fel de succesiune temporală. Se începe cu un lead rezumativ şi apoi se
construieşte ştirea cronologic.
Circular. Imaginaţi-vă ştirea ca un cerc. Punctul principal este lead-ul. Toate punctele de sprijin ar trebui să fie legate
de ideea din lead. Spre deosebire de piramida inversată unde ideile sunt plasate în ordinea descrescătoare a importanţei,
într-o construcţie circulară fiecare parte a ştirii este egal importantă. Sfârşitul se poate referi la ideea din lead.

Insertul sau tăietura


Reprezintă echivalentul utilizării citatelor în presa scrisă. Dar există o diferenţă. În jurnalistmul tipărit, citatele întăresc
ideile principale ale ştirii. În radio, insertul duce ştirea mai departe.
O ştire bună de radio va combina inserturile şi scriptul pentru a da un material complet de la început şi până la sfârşit.
Într-o primă etapă trebuie alese inserturile, iar scriptul construit în jurul acestuia, şi nu invers. Alegerea tăieturilor de
bandă este prin ea însăşi o artă. În timp ce sunt alese tăieturile ziaristul trebuie să conştientizeze în fiecare clipă ce vrea
să transmită: Care sunt faptele? Care sunt evenimentele importante care au avut loc? Care sunt ideile principale?
Un mod simplu de eficientizare a acestor operaţiuni este conceperea unei liste cu detalii. Un lucru foarte important de
reţinut pentru acela ce redactează ştirea este următorul: „nu sacrificaţi conţinutul pentru formă!”
Dacă scriitura de ziar este structurată într-o piramidă inversată – ceea ce înseamnă că informaţia cea mai importantă
este inclusă în lead, urmată de cele mai importante detalii, scriitura radio este liniară; are un început, un cuprins şi o
încheiere.

Inserturile sonore
Este bine să utilizăm inserturi sonore atunci când:
Interviul înregistrat exprimă mai multă opinie decât fapte concrete. Jurnaliştii pot transmite faptele de obicei mai bine
decât persoana intervievată, dar nu pot surprinde savoarea vorbelor cuiva. Există altceva în segmentul de interviu care
dă autoritate sau interes suplimentar tăieturii (sirene în fundal sau zgomotul unei zone în construcţie).
Segmentul de interviu reprezintă drama umană.
Inserturile nu trebuie să fie cutremurătoare pentru a fi eficiente. Orice oferă comentariu, un plus de claritate, sau un
unghi interesant merită folosit. Inserturile sunt eficiente când conţin sunetele evenimentului.
Jurnaliştii radio exploatează inserturile la maximum atunci când lasă sunetul – sunetul singur, cunoscut şi ca sunet brut
– şi vocile să spună ştirea. Un alt lucru important: nu începeţi şi nu sfârşiţi ştirea cu un insert. Se începe ştirea cu
propria voce, şi insertul este mutat ceva mai jos.

Lansările şi anunţurile
În redactarea unei ştiri pentru jurnalele de actualităţi complexe, începutul unei ştiri nu înseamnă primele cuvinte ale
reporterului. Sunt primele cuvinte ale gazdei, prezentatorul. Punctul de plecare este numit lansare sau introducere
gazdă.
Lansarea ar trebui să dea faptele de bază ale ştirii şi să spună ascultătorului de ce ştirea este importantă. Ar trebui scrisă
astfel încât să conducă direct la partea de text a reporterului.
Lansările pot preceda şi pachetul de ştiri al unui reporter. Acestea sunt scrise mai mult ca un lead dar nu trebuie să
repete lead-ul reporterului.
Un anunţ înseamnă câteva propoziţii care au rostul de a ispiti ascultătorul să rămână pe post pentru ştirea ce va veni
după publicitate sau următorul buletin.

V.Scrierea ştirilor
Bazele scriiturii unor ştiri de radio
Există 7 puncte relevante în redactarea unei ştiri de radio:
Scriitura pentru ştirile audio este scurtă şi conversaţională. Fiecare ştire începe cu cel mai important fapt astfel încât să
poată încorpora interviuri înregistrate ale surselor. Vom compune un text ce poate fi citit uşor cu voce tare.
Ştirile radio sunt scrise pentru a fi auzite, deci trebuie să fie absolut clare.
Ştirile radio urmează unele convenţii standard privind structura frazei – inclusiv plasarea numelui sursei, indicarea
acesteia la începutul frazei în loc de început.
Ştirile radio se concentrează pe cele mai noi întâmplări. Ştirile sunt scrise la prezent.

Lead-ul
Lead-ul este semnalul ca audienţa să înceapă să asculte, de aceea nu trebuie să conţină detalii importante. Nu este lead-
ul din presa scrisă: cine – ce – unde – cum – de ce? La una sau două din aceste întrebări tradiţionale se poate răspunde,
dar nu la toate.
Orice detalii includem într-un lead difuzat pe calea undelor, ele ar trebui plasate spre finalul acestuia. Trebuie să
presupunem că audienţa nu va da atenţie primelor câteva cuvinte ale lead-ului.
Jurnaliştii radio şi-au dezvoltate propriul lor stil de scriere a lead-ului, unul ce a atras atenţia ascultătorului, l-a introdus
uşor în subiect cu unul sau două fapte importante. Fraza de început într-o ştire radio este asemănătoare unui titlu de
ziar.
Din cele 6 întrebări, cele două la care este posibil să răspundem în lead sunt „Ce?” şi „Unde?”. „De ce?” este o
întrebare la care nu se răspunde aproape niciodată într-un lead radio.
Cele mai multe lead.-uri pot fi grupate în patru tipuri fundamentale:
16
Lead-ul standard (direct) – este o expunere explicită a faptelor, utilizându-le pe acelea care vor fi mai sigure pentru
atragerea atenţiei ascultătorului. Este forma cea mai obişnuită de lead.
Lead-ul de fapt divers (soft) – pentru ştirile cu impact mai puţin serios şi imediat pot fi mai multe posibilităţi de alegere
în scrierea lead-ului. De pildă se poate alege un lead ce prezintă un unghi de interes uman al ştirii, un unghi de
prevedere a viitorului sau un lead ce leagă ştirea de alte subiecte.
Lead-ul întârziat – numit uneori şi lead aruncat sau structural, această formă reprezintă un adevărat anunţ pentru
audienţă. El spune puţin despre faptele din ştire, dar introduce o afirmaţie sau o întrebare provocatoare, la care audienţa
răspunde „Oare despre ce e vorba” şi rămâne pe recepţie.
Lead-ul umbrelă – uneori două sau mai multe ştiri pot fi strâns legate între ele, sau pot fi de o asemenea importanţă
încât fraza lead a jurnalului trebuie să acopere mai mult decât o ştire. În acest caz va fi necesar să scrieţi un lead
umbrelă, numit uneori şi trecerea în revistă.

Tipuri de organizare a corpului ştirii


Lead-ul va fi urmat de corpul ştirii. Există câteva abordări folosite în mod obişnuit în prezentarea informaţiilor:
Succesiunea cronologică – folosită pentru ştirile în care există o succesiune a evneimentelor. Este comună pentru ştirile
despre crime, dezastre, accidente etc
Succesiunea efect – cauză
Succesiunea acţiune – reacţiune – folosită mai ales pentru ştirile în care există mai mult de un singur punct de vedere

Nume de persoane
„Numele fac ştiri” este o axiomă banală pentru jurnalişti, dar adevărată pentru toate tipurile de ştiri – fie ele pentru
ziare, reviste, radio sau televiziune.
În textul de ziar, numele din lead este cel care atrage atenţia. Dar în ştirile radio, dacă începem cu un nume, ascultătorul
nu este gata să-l audă, şi probabil nu-l va auzi, petrecând restul timpului ştirii întrebându-se despre cine vorbim. De
aceea este necesar să „indicăm” ascultătorului că va apărea un nume în ştire. Acest lucru se face printr-o frază
descriptivă.
Regula generală este amânarea celor mai multe nume sau denumiri până în a doua sau a treia frază. Dacă numele este
larg cunoscut şi este un instrument de atragere a atenţiei prin el însuşi, atunci este posibil ca el să înceapă ştirea.
Dar dacă începem cu un nume, trebuie să ne asigurăm că el este cunoscut bine de toţi ascultătorii. Sunt cazuri în care nu
este indicată utilizarea numelor, mai ales când ştirea nu include persoane locale. De exemplu prezentarea unui accident
aviatic în Florenţa care a ucis 125 de pasageri este importantă, dar numele lor nu are nicio semnificaţie pentru
ascultătorii care nu sunt din Florenţa. Este suficient să dăm numele lor.

Citatele directe
În scriitura radio, citatele care apar în script – nu cele care sunt înregistrate – sunt în general parafrazate. Aceasta
înseamnă că ele sunt rescrise, dar reflectă cu acurateţe ceea ce a spus persoana implicată în eveniment. Există două
motive principale pentru a face acest lucru: este dificil de citit un text care conţine citate exacte, nu există un mod
convenabil de a indica un citat. Ghilimelele nu servesc la nimic în textul difuzat. Nu se uitilizează „citez” şi „am
încheiat citatul” sau astfel de indicaţii pe post, cu excepţia cazului când citatul este atât de important sau bizar încât
vrem să ne asigurăm că ascultătorii înţeleg perfect că acestea sunt cuvintele interlocutorului şi nu ale prezentatorului.
Putem alege să construim o ştire povestită parafrazând citatul, în loc să-l difuzăm direct. Un lead anunţ ar merge în
astfel de situaţii. Situaţiile sunt multiple, este imposibil să existe o regulă de aur în ceea ce priveşte utilizarea citatelor,
există însă câteva linii generale:
Nu folosiţi citate directe lungi. Este imposibil pentru un ascultător să urmărească o afirmaţie lungă, complexă. Este
mult mai eficient să le rupeţi în citate indirecte prin parafrazarea sursei.
Dacă este necesar să folosiţi un citat lung, rupeţi-l prin numirea sursei de mai multe ori în timpul citatului.
Indicaţi întotdeauna exact audienţei când începe şi când se termină citatul.

Selectarea ştirilor
Redactorii şefi şi editorii de rubrică pot utiliza următoarele criterii pentru a alege dintre ştirile existente:
Audienţa – o ştire trebuie să fie relevantă pentru audienţa sa
Oportunitatea – ca jurnalişti trebuie să găsim un unghi ce dă ştirii o anumită oportunitate
Impactul – impactul ştirii depinde de cât de multă audienţă este afectată, cât de direct este efectul, şi cât de imediat este
acesta
Proeminenţa – numele sunt importante în ştiri, bineînţeles cele care sunt uşor de recunoscut, proeminente
Proximitate – oamenii sunt interesaţi de evenimentele care se întâmplă cât mai aproape de ei, sau în care poate fi
dezvoltat un unghi local. Acest criteriu este strâns legat de impact, fiindcă ştirile locale vor avea un impact mai mare
asupra audienţei locale
Conflictul – publicul va rămâne atent la astfel de teme atâta timp cât rezultatul este incert.

INTERVIUL
Definiţie
Interviul este genul ce constituie inima jurnalismului audio-vizual. Succesiune de întrebări şi răspunsuri într-o
întrevedere solicitată de ziarist, el reprezintă o conversaţie mediatizată. Interviul este genul jurnalistic cel mai utilizat,
atât ca modalitate de colectare a informaţiei cât şi ca element de sine stătător în conţinutul unei emisiuni.

17
Tipuri de interviu
După modul de realizare:
Interviu instantaneu – este folosit mai ales ca ilustraţie audio în buletinele de ştiri, pentru că adaugă credibilitate prin
introducerea surselor în comunicarea directă cu ascultătorii.
Interviul pregătit – folosit pentru obţinerea de informaţii, opinii, explicaţii etc. şi poate fi folosit atât ca bază pentru
realizarea altor tipuri de emisiuni (reportaje, buletine de ştiri, anchete, comentarii, emisiuni complexe), cât şi ca
material de sine stătător.
În funcţie de circumstanţele realizării:
interviuri prin întâlnire directă – reporterul şi interlocutorul aflându-se faţă-n faţă, într-un loc ales de comun acord
dinainte (în cazul unui interviu pregătit) sau la locul evenimentului (în cazul întâlnirilor neprevăzute)
interviuri la faţa locului – realizate în timpul producerii evenimentului sau imediat după eveniment şi difuzate în
următorul buletin de ştiri
interviuri la o conferinţă de presă – este mai bine ca interviul luat unui purtător de cuvânt la o conferinţă de presă să fie
luat la sfârşitul întâlnirii. De cele mai multe ori, ritmul cuiva care vorbeşte la o conferinţă de presă este lent şi poate fi
iritant pentru radio. Totuşi, în unele cazuri, cuvintele înregistrate în prima variantă a rostirii lor fac ştirea mai
interesantă.
Interviuri în direct – inserturile de interviuri live dau senzaţia de participare directă a ascultătorului la emisiune, dar au
dezavantajul că reporterul pierde un anumit control asupra situaţiei.
Interviuri prin telefon
După conţinut:
interviul informativ – este tipul de interviu cel mai obişnuit şi poate constitui un material factual pentru ştiri sau poate fi
porcesat pentru a deveni un material de sine stătător. Ordinea întrebărilor este importantă pentru ca detaliile să fie clare.
O discuţie preliminară este utilă pentru a puncta informaţia necesară şi pentru a da timp interlocutorului să-şi
amintească sau să consulte unele date. Tot în această categorie intră interviul – descriere, care este o mărturie dar nu din
partea actorului însuşi, ci din partea celui care asistă sau a asistat la evenimente şi care transmite ştirea – un alt jurnalist,
un observator, un simplu martor.
Interviul interpretativ – este cel în care reporterul furnizează faptele şi cere interlocutorului să le comenteze sau să le
explice. Scopul este de a expune raţionamentul acestuia şi de a permite ascultătorului să judece prin prisma valorilor
sau priorităţilor lui.
În această categorie intră trei subtipuri de interviu:
interviul de analiză – este interviul în care interlocutorul încadrează evenimentul sau situaţia într-un cotext precis, într-o
perspectivă dată, şi răspunde la întrebarea-cheie „de ce?”
interviul de comentariu – se bazează pe întrebarea „care este părerea dvs despre...?”
itnerviul de opinie – poate fi numit şi interviu de controversă. Este cazul omului politic care răspunde adversarului sau
a omului de ştiinţă care susţine sau respinge o teorie. Scopul este de a afla ce gândesc cei în cauză referitor la subiect.
Interviul afectiv – are scopul de a oferi o viziune generală asupra interlocutorului, a.î. ascultătorul să înţeleagă mai bine
situaţia în care este implicat intervievatul, în termeni umani. Exemple specifice sunt sentimentele rudelor minerilor
îngropaţi într-un accident. Puterea sentimentului prezent este mai importantă decât raţiunea.
Durata conversaţiei preliminare diferă considerabil în funcţie de circumstanţe; ea poate fi un proces îndelungat, dar
există un moment propice pentru a începe înregistrarea şi este important ca reporterul să fie atent să nu piardă acest
moment, deoarece o asemenea situaţie nu lasă posibilitatea de reluare.
interviul de personaitate – înseamnă întâlnirea cu un individ remarcabil sau celebru, în măsură să-şi facă bilanţul
carierei, o vedetă sau o stea a sportului care îşi povesteşte drumul în viaţă. Unele interviuri au însă ca obiectiv doar
atragerea atenţiei publicului asupra unui fapt excepţional. În asemenea cazuri, jurnaliştii sutn chemaţi să joace un rol de
promovare a acestor fapte mai ales când sunt implicaţi bani publici, prin finanţare directă sau subvenţii.
Aceste categorii de interviu pot apărea împreună cu pregătirea unui material pentru o anchetă, un documentar sau un
reportaj.
Etapele sunt următoarele: mai întâi faptele, informaţia de background sau ordinea evenimentelor; apoi interpretarea,
semnificaţia sau implicaţiile faptelor; efectul lor asupra oamenilor, o reacţie personală la temă.
Fiecare interviu este diferit, dar două principii rămân fundamentale pentru reporter: să asculte atent şi să întrebe mereu
„De ce?”.

Etapele realizării interviului


Alegerea temei şi a interlocutorului
Reporterul trebuie să ştie mai întâi ce vrea să afle şi apoi să determine de la cine. Este esenţial să fie bine pregătit, ceea
ce înseamnă o muncă de cercetare în intervalul de timp pe care îl are la dispoziţie, astfel încât să ştie de unde să ia
informaţia necesară cât mai repede.
Jurnalistul trebuie în astfel de situaţii să fie un bun psiholog, să dea dovadă de înţelegere şi răbdare atunci când este
cazul.
Reporterul are la îndemână câteva criterii de ghidare:
Celebritatea, personalitatea individului
Autoritatea informaţiei deţinute
Realizările deosebite
Implicarea într-un eveniment inedit
Simţul umorului sau capacitatea de a crea atmosferă.

18
Documentarea
Jurnalistul trebuie să studieze pe cât posibil totul în legătură cu personajul pe care îl va intervieva, pentru că numai
astfel îşi poate formula corect întrebările. Înainte de a merge la interviu, reporterul trebuie să fie sigur că posedă mereu
următoarele informaţii: numele întreg al interlocutorului, activitatea sa, titlul său oficial.
El trebuie de asemenea să aibă fixat foarte bine scopul interviului şi implicit tehnicile pe care doreşte să le folosească.
Există o relaţie directă între cât de multe ştie reporterul înainte de interviu şi cât va afla în timpul acestuia.
Este bine ca jurnalistul să cunoască dinainte:
Contextul istoric al temei, de la evenimentele anterioare importante la situaţia actuală
Argumentele aduse în mod obişnuit atât pentru, cât şi împotriva unor aspecte ale temei
Subtilităţile temei, reporterul să fie atent să nu simplifice excesiv lucrurile, în încercarea de a face subiectul mai uşor de
înţeles
Liderii sau avocaţii temei, precum şi pe oponenţii ei.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească reporterul înainte de a porni la realizarea interviului sunt:
Să obţină suficientă informaţie asupra subiectului şi interlocutorului, astfel încât să poată deţine controlul interviului;
Să cunoască în detaliu ceea ce trebuie să scoată în evidenţă interviul;
Să-şi fixeze întrebările cheie.

Pregătirea întrebărilor
Baza interviului o constituie întrebarea. Calitatea întrebărilor determină calitatea răspunsurilor. De aceea, exprimarea
concisă a ideilor, simplitatea, formularea la obiect sunt calităţi esenţiale pentru construirea unor întrebări eficiente.
Pregătirea unui interviu presupune şi realizarea unor liste de întrebări. Ea serveşte doar ca linie de orientare şi pentru a
menţine interviul alert, în cazul unei pauze de discuţie. Este de asemenea o modadlitate de verificare la final, pentru a
vedea dacă au fost acoperite toate punctele vizate.
Un interviu este o conversaţie cu un scop. De aceea întrebările pot fi clasificate, în diferite categorii:
În funcţie de scop:
- Întrebări factuale sau de informaţie – care oferă date concrete
- de opinie – cand se cere punctul de vedere unui specialist
- de mărturie – se urmăreşte să se obţină confirmarea unei informaţii
- de motivaţie – pentru a afla cauzele unei acţiuni sau decizii
- de urmărire – pentru a detalia sau clarifica un punct discutat anterior
- de completare – puse în special la sfârşitul interviului.

După rolul lor:


de atac – prima întrebare şi cea mai importantă, mai ales în cadrul interviului folosit ca insert în ştire, care nu are decât
una sau două întrebări
de sprijin – pentru a-l ajuta pe interlocutor să-şi precizeze afirmaţiile, să fie clar sau pentru a-l constrânge să răspundă,
dacă jurnalistul simte că interlocutorul ascunde o informaţie esenţială pentru interviu
de relansare – dacă interlocutorul se abate de la linia prevăzută a interviului, el trebuie readus la subiectul discuţiei
de punctare – pentru un interviu mai lung, jurnalistul trebuie din când în când să puncteze subiectul. El va sintetiza cele
spuse de interlocutor până atunci, pentru ca ascultătorul să poată urmări mai uşor interviul şi principalele idei
vehiculate
de insistenţă – este indicat ca, din când în când, reporterul să includă anumite date cum ar fi – nume, funcţie, calitate –
şi în alte întrebări pe parcursul interviului
de obiecţie – dacă, intenţionat sau nu, interlocutorul devine evaziv sau divaghează, reporterul nu are voie să-i treacă cu
vederea greşelile sau să lase să se strecoare incertitudini ori enormităţi, el trebuie să ceară explicaţii
de controversă – uneori (deşi rar) poate fi necesar ca interlocutorul să fie contrazis. Întrebarea de controversă îl poate
forţa pe acesta să admită un element de la care ar fi dorit să se sustragă.
După forma răspunsului cerut:
întrebări deschise – sunt cele care necesită un răspuns elaborat
întrebări închise – pot căpăta un răspuns într-un singur cuvânt.
Mai există de asemenea Întrebări de întindere – introduc ideea lăsării răspunsurilor la latitudinea interlocutorului, care
alege dintr-o gamă largă de posibilităţi.
Un alt tip de întrebare, care de asemenea pare de ajutor, este cea de tipul sau – sau.
Întrebările trebuie formulate scurt şi simplu, iar reporterul trebuie să aibă grijă ca întrebările să-i fie clare mai întâi lui
însuşi. Ocazional, jurnaliştii întreabă dacă pot pune întrebări. Acest lucru este, desigur, inutil, din moment ce acceptarea
interviului reprezintă acceptarea faptului de a răspunde la întrebări.

Interviul prin telefon


Reporterii de radio au dezvoltat o specie de interviu deosebită, prin telefon, acesta fiind cel mai rapid şi cel mai simplu
mod de a lua un interviu pentru acest canal.
Există însă şi dezavantaje:
este cel mai uşor de ocolit de către cel vizat
reporterul nici nu poate fi sigur că discută cu persoana dorită
calitatea sunetului nu este cea mai bună pentru folosirea acestui tip de interviu în buletinele de ştiri şi, cu excepţia
urgenţelor înregistrările de acest tip nu se folosesc dacă se poate aranja un alt tip de interviu
posibilitatea interlocutorului să înţeleagă greşit întrebarea este mai mare, deci formularea lor trebuie făcută cu mai
multă atenţie.
19
Persoana căutată trebuie neapărat informată că discuţia se înregistrează, iar la sfârşitul interviului reporterul trebuie să
întrebe dacă poate reveni pentru informaţii adiţionale.
Legile interviului radiofonic

Prima şi cea mai importantă este alegerea intervievatului. În strînsă legătură cu această cerinţă este aceea a adecvării
întrebărilor la persoana intervievată. Formulele stereotipe nu-şi au locul în interviu. Întrebările nu trebuie să repete
prezentarea făcută de realizatorul emisiunii. În interviurile “live” - din ce în ce mai frecvente în emisiuni - misiunea
reporterului este mult mai complicată. El trebuie să fie atent la desfăşurarea în timp a discuţiei, astfel încât să nu se
depăşească timpul alocat. Mai trebuie să aibă grijă ca, în derularea discuţiei, să nu se producă pauze, să intervină
operativ pentru acoperirea oricăror hiaturi sau ezitări ale invitatului.

Locul de desfăşurare a interviului este, de asemenea, deosebit de important. Ideal este ca interviul să fie luat în mediul
ambiant specific interlocutorului, pentru ca el să se comporte cât mai firesc, să nu se simtă stresat de atmosfera
ultratehnică a unui studiou de radio sau de prezenţa la discuţie a unor persoane necunoscute (tehnicienii din studio).

Ani de-a rândul interviurile pentru radio erau concepute mai întâi pe hârtie şi apoi erau citite pe două voci – reporter şi
intervievat -, înregistrate, fonotecate şi, în sfârşit, difuzate. Se mima, de multe ori cu succes, dar de şi mai multe ori
fără, stilul oral, încercându-se o interpretare a textului. Era şi dificil, şi nespecific unei prese orale prin definiţie.
Procedeul era preferat din cauza fricii, în primul rând. Frică de interlocutor, care ar fi putut să spună cine ştie ce pe
post, frică de reporter, care şi el ar fi putut scăpa de sub controlul mai marilor săi şi să ofenseze vreo persoană sus pusă.
Interviul inregistrat, fonotecat, ascultat , cenzurat şi vizat de mai marii redacţiei era prezentat în emisiuni. Dar, în acest
fel nici interlocutorul, nici reporterul nu mai aveau nici un fel de personalitate, nu se mai putea face vreo distincţie
între interlocutori şi reporteri. Totul era anost, oamenii citeau ca nişte automate texte ce nu le aparţineau.
Vorbirea liberă a înviorat emisiunile de radio. Mai mult, vorbirea “în direct”, de la faţa locului, cu emoţia specifică, le
conferă emisiunilor un plus de autenticitate şi de interes.

Concluzii:

• Radioreporterul, autor de interviuri, trebuie să se pregătească foarte bine, să-şi alcătuiască o documentare
minuţioasă asupra interlocutorului şi asupra temei, să-şi conceapă foarte atent întrebările, astfel încât, în orice
moment al conversaţiei, când interlocutorul este în pană de inspiraţie sau dă un răspuns mai succint, să fie gata să
intervină cu o altă întrebare sau cu un comentariu care să ducă mai departe discuţia.
• Reporterul este, de fapt, purtătorul de cuvânt al ascultătorilor săi. Este un fel de broker, a cărui misiune este să
acţioneze în numele şi în interesul „clienţilor săi” – ascultătorii. De aceea, vorbind în numele lor, el trebuie să-i
ceară invitatului său acele răspunsuri pe care receptorii ar dori să le audă.
• Intonaţia cu care sunt rostite întrebările şi răspunsurile sunt esenţiale pentru conferirea sensului dorit unei discuţii.
Elementele nonlingvistice – tonul, accentul, punctele de suspensie, suprapunerea de voci, exclamaţiile, interjecţiile
– pot sublinia sensul dorit, exprimat prin cuvinte sau, dimpotrivă, pot da un înţeles contrar unei fraze. Controlul
asupra acestor elemente nonlingvistice trebuie să aparţină în totalitate reporterului. El trebuie să-şi controleze nu
numai fiecare cuvânt, dar şi modul cum îl rosteşte şi, de asemenea, trebuie să sesizeze orice inflexiune a vocii
interlocutorului, care ar putea denatura sensul discuţiei şi să solicite o explicaţie. (De pildă se poate adresa
interlocutorului cu intervenţii de genul: “remarc în vocea dumneavoastră o undă de îndoială”, “sesizez o notă
ironică în felul cum prezentaţi lucrurile” etc.)
• Reporterul trebuie să-i dea şansa interlocutorului să răspundă prezentând informaţiile pe care le deţine. Întrebările
trebuie să-i ofere această posibilitate. Un reporter care vorbeşte mai mult decât interlocutorul, dându-i acestuia
posibilitatea doar să rostească nişte răspunsuri monosilabice sau să nu-şi termine nici o frază nu este un
profesionist. În aceste situaţii prezenţa interlocutorului nu se justifică, dar nici reporterul nu va avea zile multe de
lucru în continuare în redacţia respectivă.
• Întrebările la care trebuie să răspundă interlocutorul sunt cele adresate în interviu, pe care le-au auzit şi
ascultătorii. Ceea ce s-a discutat înainte de începerea interviului reprezintă o discuţie particulară, iar, dacă
reporterul consideră utilă prezentarea unor informaţii aflate în afara interviului propriu-zis, atunci el va adresa
întrebările şi va primi răspunsurile aşteptate, fără referiri la discuţiile din afara interviului.
• Reporterul nu se miră pe parcursul interviului, nu aprobă şi nu dezaprobă, indiferent de răspunsurile pe care i le
invitatul său. El nu rămâne un ascultător pasiv al răspunsurilor, ci, urmărindu-le cu atenţie, este gata oricând să
intervină cu o întrebare suplimentară sau cu sublinierea unei idei exprimate de interlocutor.

REPORTAJUL
Definiţie
„Specie publicistică apelând adesea la modalităţi literare de expresie, care informează operativ asupra unor realităţi,
situaţii, evenimente de interes general sau ocazional” (Mic Dicţionar Enciclopedic).
„Etimologic, un reportaj este un raport, şi unul şi celălalt informează. Dar scopurile lor sunt diferite. Raportul este un
mijloc de comunicare între iniţiaţi. Reportajul este un mod de comunicare ce descrie marelui public spectacolul unui
eveniment”.
„Prin definiţie un reportaj raportează ceea ce se întâmplă şi ceea ce s-a întâmplat. El prezintă un eveniment, o situaţie,
expune fapte”.

20
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române adaugă la această definiţie faptul că informaţiile sunt „culese de obicei de la
faţa locului”
Ideea
Munca reporterului este una creativă. Ca reporter eşti mereu în căutare de subiecte. Cum să le găseşti?
Fii atent la poveştile spuse de cei din jur. Pot fi o sursă de subiecte.
Nu neglija subiectele care vin spre tine.
Altă sursă de idei sunt ziarele, posturile de televiziune sau de radio.
Uneori ideile vin pur şi simplu din întâmplările trăite de reporter. De aceea trebuie spirit de observaţie şi o atenţie
veşnic trează.
Subiectele îţi pot fi date din redacţie.

Documentarea
Ce informaţii cauţi atunci când te documentezi?
Pierre Ganz consideră că după ce te-ai decis asupra subiectului, reporterul trebuie să obţină cât mai multe informaţii
despre:
informaţii despre eveniment. În cazul în care evenimentul este spontan, nu se pot găsi informaţii în serviciul de
documentare. În schimb dacă evenimentul este previzibil, de regulă reporterul ar trebui să găsească mai multe
informaţii în baza de date a instituţiei în care lucrează.
Informaţii despre protagonişti. Reporterul trebuie să cunoască suficiente date despre protagonişitii evenimentului
pentru a-i înţelege şi a-i prezenta
Informaţii despre cadrul în care se desfăşoară evenimentul. Detalii despre topografia locului, detalii geografice sau care
privesc arhitectura.
Informaţii despre contextul evenimentului (background). Fără aceste informaţii, reporterul riscă să nu înţeleagă sau să
înţeleagă doar într-o mică măsură evenimentul.
Un truc – caută evenimente similare şi vezi cum au decurs, ce probleme au apărut pe parcursul desfăşurării lor.

Modalităţi şi surse de documentare


Observaţia directă – cele mai convingătoare relatări sunt cele ale faptelor pe care jurnalistul le observă în mod direct.
Intervievarea – de cele mai multe ori jurnalistul nu se află la faţa locului, aşa că este nevoit să-şi construiască reportajul
bazându-se pe relatările unor persoane care deţin informaţii despre evenimentul produs. Aceştia sunt:
Martorii oculari – ajuns la locul unde s-a produs evenimentul,reporterul trebuie să discute în primul rând cu martorii. În
discuţia cu aceştia un rol important îl au flerul reporterului şi capacitatea sa de a evalua oamenii.
Organizatorii – pot da cele mai sigure informaţii în cazul evenimentelor anunţate. Discuţia trebuie purtată cu persoana
cea mai autorizată să dea lămuriri în problema care ne interesează.
Autorităţile
Protagoniştii – îţi pot da informaţii de primă mână. Trebuie să fii atent la informaţiile pe care le ceri.
Jurnaliştii aflaţi la faţa locului – este posibil ca alţi colegi de presă să fi ajuns înaintea ta la locul evenimentului, să aibă
surse mai bune sau să fie specializaţi în domeniul respectiv. Trebuie însă să-i cunoşti destul de bine încât să ai încredere
că au înţeles exact despre ce este vorba, că sursele lor sunt credibile şi că nu au niciun motiv să distorsioneze
informaţia.
Specialiştii – în multe situaţii reporterul are nevoie de ajutorul specialiştilor, care să dea anumite explicaţii. Specialiştii
sunt „o sursă de informaţii dificilă pentru ascultătorii care nu lucrează în domeniu”. Limbajul lor constituie un real
handicap pentru canalul mediatic ce difuzează informaţia pentru un public larg.
Reporterul – Ganz consideră că reporterul este el însuşi o sursă. „Reporterul nu este o maşină de înregistrat sunete şi
imagini”. Ceea ce vede este un lucru subiectiv, dar constituie, în egală măsură o sursă. El trebuie să scrie despre ceea ce
vede, ce aude, despre ceea ce i se spune, să fie atent la mirosuri, la sunete de fond: cele cinci simţuri ale sale sunt în
alertă”. Reporterul trebuie să aibă el însuşi o părere.
Cercetarea documentelor oficiale – orice instituţie de presă ar trebui să aibă un serviciu de documentare. Aici se găsesc
colecţiile ziarelor, precum şi dosare tematice.
Presa – dacă instituţia la care lucrezi nu are documentare, sau dacă reporterul este prea grăbit să ajungă la documentare,
poate folosi informaţiile apărute în ziare sau difuzate de posturile de radio – tv.
Documente oficiale şi acte – titluri de proprietate, testamente, certificate de căsătorie, certificate de deces, rapoarte de
autopsie, diplome, citaţii, mandate de arestare, dări de seamă, autorizaţii declaraţii, stenograme etc.
Internetul – este util atunci când organizatorii evenimentului au o bază de date care poate fi consultată. Sau când faci un
reportaj tematic (de ex despre violenţa în familie) poţi intra în legătură cu organizaţii care combat violenţa în familie,
cu potenţiali interlocutori.
Mape de presă, comunicate – sau orice alte materiale puse la dispoziţie de organizatori.
Cărţile de specialitate, enciclopediile, dicţionarele.

Important de reţinut!

• dacă ai timp documentează-te cât mai mult cu putinţă asupra evenimentului la care urmează să participi
• fii atent la utilizarea informaţiilor „neoficiale” şi a celor off the record
• evită intoxicările
• verifică din două surse informaţiile pe care le obţii, foloseşte documentarea pentru a cunoaşte lucrurile în
profunzime
• nu neglija documentarea zilnică
21
• cel mai preţios serviciu de documentare este memoria
• notează corect numele. Notează cu atenţie funcţiile
• notează cifrele exacte
• foloseşte-ţi spiritul de observaţie

Alegerea unghiului de abordare.


Uneori unghiul de abordare se stabileşte din redacţie. Alteori redactorul este cel care trebuie să-l aleagă. Pierre Ganz
numeşte mai multe criterii după care se face alegerea unghiului de abordare:
• actualitatea, noutatea informaţiei
• faptele observate şi elementele de care reporterul dispune
• publicul căruia îi este destinat reportajul
Se întâmplă ca, în momentul în care ţi se cere să faci un reportaj să te gândeşti deja la un unghi de abordare, dat în urma
documentării să-ţi schimbi compelt optica asupra subiectului. Sunt cazuri în care unghiul de abordare se stabileşte din
redacţie.
De multe ori, alegerea unghiului de abordare arată maturitatea jurnalistică la care a ajuns reporterul.

Important de reţinut!
Orice reportaj trebuie să aibă un unghi de abordare
Un subiect se poate aborda din mai multe unghiuri. Important este ca după ce îl identifici, să îl alegi pe cel mai
convenabil.
Uneori unghiul de abordare rezultă din documentare, alteori el apare pe măsură ce se derulează evenimentul. Nu trebuie
ezitată schimbarea unghiului de abordare dacă în timpul înregistrării, reporterul simte că a găsit un alt unghi, mai
pertinent, din care poate fi privit subiectul.

Construcţia reportajului
Pentru construcţia reportajului, reporerul are de parcurs patru etape principale:
Alcătuirea planului de reportaj.
Manualul pentru ziariştii din Europa Centrală şi de Est precizează că în timp ce în presă majoritatea articolelor
informative sunt scrise conform stilului piramidei inversate, în radio se foloseşte unitatea dramatică: punctul culminant,
cauza şi efectul.
Punctul culminant oferă ascultătorului esenţa materialului, cauza spune de ce s-a întâmplat, împrejurările în care s-a
produs evenimentul; partea cu efectul oferă ascultătorului contextul şi eventual şi câteva sugestii despre consecinţele
evenimentului în viitor.

Planul de reportaj trebuie să:


• Îţi ordoneze logic ideile
• Să fie o proiecţie a celui mai bun mod în care informaţia jurnalistului poate să ajungă la ascultător
• Să distribuie unitar şi logic informaţia a.î. ea să fie receptată în mod optim de ascultător
• Să includă toate punctele de vedere care vor trebui prezentate în reportaj
• Să facă inventarul celor mai importante informaţii pe care va trebui sa le contina reportajul
• Selectarea inserturilor sonore
Inserturile cuprind de regulă: informaţii esenţiale; decizii; apeluri; acuzaţii grave, dure; declaraţii foarte importante;
declaraţii şocante; declaraţii contradictorii; declaraţii amuzante; puncte de vedere; opinii; concluzii; mărturii.
Durata inserturilor: în medie insertul trebuie să aibă între 12 şi 20 de secunde. Această regulă este valabilă pentru
reportajele de ştiri sau pentru cele care urmează a fi difuzate în emisiunile de actualităţi, reportaje care de regulă au
unul sau două minute. Un insert mai lung de 25 de secunde plictiseşte. Este indicat ca un insert de 30 de secunde să fie
fragmentat în două inserturi a câte 15 secunde. Alternanţa insert – vocea reporterului – insert dă dinamism textului.
Inserturi scurte: există cazuri în care insertul are 3 secunde. De cele mai multe ori, aceste inserturi scurte au un impact
mai puternic decât inserturile de 12-15 secunde.
Inserturile lungi: în anumite situaţii inserturile sunt mai lungi de 20 chiar 30 de secunde. Există două posibilităţi:
difuzezi insertul integral şi contezi pe faptul că povestea este atât de interesantă, încât ascultătorul nu-şi va pierde
atenţia: sau spargi insertul cu muzică pentru a-i da ascultătorului timp să respire.
Scopul folosirii inserturilor: credibilitatea
Scrierea textului
Scriptul trebuie să respecte regulile de bază ale scriiturii de radio: fraze scurte, cuvinte simple, exprimare clară, concisă
etc.
O parte foarte importantă a scriptului este introducerea (atacul), care trebuie să capteze atenţia ascultătorului, să incite,
să „vândă reportajul”. Prima frază trebuie să indice unghiul care va fi abordat în reportaj. Ea va conţine cele mai noi,
mai puternice şi mai incitante elemente şi trebuie să dea indicii asupra ambianţei, asupra analizei care va fi făcută sau
dezvoltată în reportaj.
Introducerea nu trebuie să vândă mai mult decât oferă reportajul. Prima frază este folosită pentru „pregătirea terenului”.
Langlois menţionează trei reguli pentru redactarea unui bun atac: fiţi scurt, captaţi atenţia ascultătorilor, includeţi un
element cheie al ştirii. Scriptul trebuie să includă:
Informaţii principale (altele decât cele din inserturi) – acestea trebuie prezentate corect, într-o ordine logică.

22
Parafrazarea – de regulă se foloseşte în script pentru a reda o nuanţă exactă din discursul vorbitorului sau pentru a
atrage atenţia asupra unei anumite sintagme folosite de acesta. Parafrazarea conferă dinamism scriptuli şi apropie tonul
acestuia de cel al insertului.
Descrierea – reporterul de radio trebuie să compună imagini în mintea ascultătorului, iar descrierea este una din
modalităţile prin care realizează acest lucru. De aceea trebuie să fie foarte atent la detalii.
Impresiile – opiniile reporterului – scriptul include impresiile, opiniile reporterului în calitatea sa de participant direct
la evenimente. Acest lucru nu poate însă să afecteze neutralitatea materialului. A exprima o opinie nu înseamnă a fi
părtinitor sau a da verdicte. Exprimă-ţi trăirile dar nu le lăsa să te domine.
Finalul – trebuie construit cu multă atenţie. El poate să exprime concluzia la care au dus faptele – declaraţiile despre
care s-a vorbit în reportaj. Finalul reportajului poate formula o întrebare sau poate lansa un subiect de meditaţie care să
dea posibilitatea ascultătorului să tragă singur concluzia. În unele situaţii, în cazul reportajelor care oferă informaţii
utile, finalul poate fi o informaţie care să-i ajute pe cei interesaţi să afle mai multe despre subiect.
„Finalul este punctul de rezonanţă al reportajului. El închide unghiul. Dar această concluzie nu trebuie să capete forma
unei morale. Ea poate să ofere o deschidere către alt subiect sau către un punct rămas în suspensie la momentul
redactării reportajului” (Ganz)
De asemenea mai trebuie ţinut cont şi de următoarele aspecte:
Exprimarea trebuie să fie clară. Scriptul trebuie să conţină cuvinte simple, comune, uşor de înţeles şi de pronunţat.
Textul trebuie să pară vorbit;
Alăturaţi cuvintele astfel încât să fie uşor de exprimat;
Exprimarea trebuie să fie adecvată genului de reportaj pe care îl faci;
Nu cădea în patima exprimărilor „preţioase”. Nu folosiţi cuvinte pe care nu le înţelegeţi.
Evitaţi abundenţa de adjective, numerale, superlative. Folosiţi verbe dinamice şi preferaţi verbele şi cuvintele concrete
celor abstracte;
Evitaţi să repetaţi în mod deranjant un cuvânt. Este indicată folosirea sinonimelor;
În prima frază în care trebuie să aminteşti despre vorbitor, îi spui numele complet şi funcţia.
Înregistrarea scriptului, montajul şi fonotecarea
Jaques Larue-Langlois defineşte montajul „tăiere a unui text înregistrat”. El enumeră următoarele tipuri de mesaj:
Montajul de reducere – are drept scop reducerea unui material sonor prea lung sau a unui material în care vorbitorul nu
se exprimă clar;
Montajul de curăţire – prin care se elimină repetiţiile, pauzele, zgomotele, respiraţiile care se aud deranjant, sunetele
parazitare;
Montajul artistic – prin care se îmbunătăţeşte calitatea artistică a reportajului, prin adăugarea unor ilustrări sonore, a
unor sunete de fond, a unui fond muzical;
Montajul de scenariu – prin care asamblează părţile reportajului într-o anumită ordine, dorită de redactor.

Câteva tipuri de reportaj

După modalităţile tehnice de realizare: reportajul în direct, reportajul înregistrat.


Reportajul în direct – de regulă nu are inserturi, presupune o mare putere de concentrare şi rapiditate în obţinerea
informaţiilor; presupune asumarea de către reporter a deciziilor de difuzare şi ierarhizare a informaţiilor; descrierea
atmosferei are un rol foarte important în reportaj; de cele mai multe ori nu are script; presupune o mare putere de
adaptare a reporterului la orice situaţie; atenţie distributivă.
Reportajul înregistrat – reporterul trebuie să fie atent la modalităţile tehnice de înregistrare; capacitate de a sintetiza şi
de a lucra rapid materialul sonor; dă reporterului posibilitatea de a-şi folosi simţul artistic; au o durată stabilită de
regulă de realizatorul emisiunii sau de redactorul şef; permite ierarhizarea informaţiilor şi eliminarea eventualelor
greşeli:
După tematică: politic, social, cultural, economic, sportiv, de investigaţie, de război, de divertisment, special.
Reportajele tematice sunt difuzate în emisiuni specifice, în buletinele de ştiri, sau în emisiuni de actualitate.
După mesajul pe care îl transmite:
Reportaj informativ (transmite informaţii) – are scopul de a informa ascultătorul, este scurt şi dinamic, este cel mai
folosit tip de reportaj folosit în buletinele de ştiri
Reportaj afectiv (transmite ştirea) – transmite o anumită stare, are o durată mai mare decât cel informativ, adesea este
susţinut de muzică şi sunete de fond
Reportaj interpretativ – ajută ascultătorul să interpreteze informaţiile primite, include opinii ale specialiştilor
Reportaj de personalitate (transmite informaţii despre personalitatea interlocutorului)
Reportaj de atmosferă (descrie atmosfera în care s-a desfăşurat un eveniment)
Reportaj de analiză (transmite un punct de vedere)

RELATAREA
Spre deosebire de „materialul produs”, relatarea nu conţine inserturi de niciun fel. Este un text prezentat. Acest gen
publicistic este cel mai întâlnit în corespondenţele radiofonice, transmise prin telefon sau circuit special.
Relatările pot fi prezente atât în emisiunile de tip magazin, cât şi în rubrici, ele fiind des introduse de către prezentator.
Durata relatărilor nu este limitată, ea are în general cam aceleaşi dimensiuni ca şi materialele produse.
Dar trebuie ţinut cont de faptul că aceste texte, care sunt prezentate de către un singur prezentator şi nu conţin zgomote
de fond sau alte înregistrări la faţa locului au o putere de atracţie mult mai limitată asupra ascultătorilor.
Ca atare, întotdeauna se va încerca să se acorde prioritate unui material produs faţă de o relatare simplă.

23
24

Bewerten