Sie sind auf Seite 1von 62

CURSUL:

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI


- De la proiect la machetă -

Repere comunicaţionale

Profesor univ. dr.


Dumitru Titus Popa
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

CUPRINS

PARTEA ÎNTÂI
PROIECTUL COMUNICAŢIONAL
(realitate, context, mesaj)
- Ziarul – o creaţie subiectivă
- Ce nu poate lipsi “actorilor” comunicării (în presa scrisă)
- Intenţia informaţională în conceperea şi elaborarea ziarului
- Ziarul – un mesaj contextual

PARTEA A DOUA
OPŢIUNEA REDACŢIONALĂ
- “Un ziar pentru cine?”
- “Un ziar pentru a spune ce?”
- “Un ziar cu cine?”
- Tipuri de organigrame redacţionale
- Ziarul şi comportamentul comunicaţional
- Cadrul (tipic) de organizarea şi funcţionarea ziarului
- Câteva date de management comunicaţional

PARTEA A TREIA
VIZUALIZAREA MESAJULUI
(Elemente principale de machetare şi punere în pagină)
- Machetarea şi structura publicaţiei
- Distribuirea pe pagini a textelor şi imaginilor
- Realizarea propriu-zisă a machetei
• Calibrarea şi cotarea textelor
• Calibrarea şi cotarea titlurilor
• Calibrarea şi cotarea fotografiilor
- Litera de ziar
- Punerea în pagină – criterii şi tehnici uzuale
- Culoarea şi mesajul publicistic
- Reguli utile privind redactarea
- De la şedinţa de machetă la închiderea ediţiei

2
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

PARTEA ÎNTÂI
PROIECTUL COMUNICAŢIONAL
(Realitate, context, mesaj)

ZIARUL – O CREAŢIE SUBIECTIVĂ

Actul efectiv de concepere şi elaborare a ziarului configurează, sugestiv, caracterul


intelectiv al produsului mediatic, în general, al ziarului, în cazul de faţă.
- În expresie concentrată, ziarul constituie un proiect şi un rezultat al unei bine gândite
acţiuni (“strategii”) comunicaţionale.
- O acţiune care îşi propune, în chip deliberat, construcţia unei “realităţi informaţionale”
particularizatoare (de echipă), prin gestionarea coerentă şi controlată, în nume propriu, a mesajului
propus.
- Scopul urmărit şi, de obicei, precizat în preambulul oricărui proiect publicistic, este de a
convinge: de a obliga mintea la consimţire. (1
- Caracterul deliberat al mesajului, trăsăturile particularizatoare relevă, fără echivoc,
dimensiunea subiectivă explicită a produsului mediatic – a ziarului – în substanţa şi efectele
informaţionale preconizate şi finalizate.
- Produsul mediatic (ziarul) este o creaţie, cu toate particularităţile specifice acesteia:
originalitate de interpretare şi stil (“stilul casei”), impact cognitiv şi emoţional, determinarea unor
atitudini civice, politice, morale, de adeziune sau respingere a unor idei, opinii, programe
economice, doctrinare/ideologice sau iniţiative cu relevanţă publică.

Spunem, astfel, că un proiect mediatic bine gândit, trebuie să definească, argumentat şi


credibil, percepţia subiecţilor comunicării (“orientarea publicaţiei”) asupra realităţii faptelor,
evenimentelor, opiniilor; mai precis, poziţia “actorilor” comunicării faţă de realitatea de fapt şi, în
aceeaşi măsură, faţă de realitatea percepută de publicul ţintă. Sociologii şi specialiştii în comunicare
relevă, în context, configurarea a trei tipuri de realităţi, de care un proiect comunicaţional realist
trebuie să ţină seama: a) realitatea de fapt (“obiectivă”), b) realitatea publicistică (preconizată şi
finalizată de echipa redacţională); c) realitatea publicului (percepţia nemijlocită “a vieţii trăite”).
(1
G.Călinescu: “Un articol nu trebuie să fie o piesă de retorică, ci o demonstraţie suficientă, care să
oblige mintea la consimţire”. Alte aprecieri şi formulări memorabile, în “Gîlceava înţeleptului cu
lumea” (I-II), Ed. Minerva, Bucureşti, 1974.

3
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

- Rezultă, în consecinţă, un concurs de realităţi, cărora proiectul şi produsul comunicaţional


trebuie să le găsească punctul de convergenţă, plauzibil şi convingător, pentru a asigura acceptarea
şi succesul actului de informare şi comunicare, a ziarului/publicaţiei.
- “Actorii” comunicării sunt obligaţi să ţină seama şi să-şi onoreze rolul de intermediari ai
mesajului, rol ce le impune corectitudine şi onestitate în identificarea, prelucrarea şi publicarea
faptelor de presă.
- Cu atât mai mult se impune comportamentul comunicaţional corect şi onest cu cât unii
ziarişti, de reală probitate profesională, dobândesc un statut exponenţial, de “voci ale publicului”;
acelaşi statut îl poate dobândi şi ziarul, ca instituţie comunicaţională, când profesează, cu rigoare şi
perseverenţă, adevărul faptelor, evenimentelor, fără nici un fel de discrimnare sau alt tip de
diferenţiere, de ordin social, politic, ierarhic etc. (A fost o vreme, scria J.F. Mansfield, când ziarul
“The Times” constituia probă indubitabilă în justiţie.).
- Cinstea profesională este criteriul esenţial de asigurare a credibilităţii şi prestigiului
ziariştilor şi ziarelor, cauza situării, de fapt, a presei în poziţia de a patra putere în stat, cu mari
resurse de echilibrare a deciziei politice, legislative, executive sau judecătoreşti. (Este bine să
reţinem situarea mai mereu a mass media, în aprecierile publicului exprimate în sondaje sau alte
investigaţii sociologice, în imediata apropiere a bisericii şi armatei.).
- “Cinste şi gramatică” le cerea I.L. Caragiale ziariştilor vremii sale, idee valabilă şi azi când
bătălia profesională se dă între cuvântul cinstit şi “cuvântul poruncit” (T. Arghezi), între realitatea
de fapt (“obiectivă”) şi realitatea publicistică, prin natura ei, personalizată, subiectivă. Exigenţele
unei astfel de “construcţii” sunt bine precizate.
- “Mediile de masă construiesc realitatea în producţia lor, la fel cum fiecare dintre noi a
construit, de la naşterea sa, propria sa imagine despre lume şi îi dă un sens potrivit cu experienţele şi
observaţiile sale. În schimb, când aceste observaţii ne parvin prefabricate de media, în conţinuturi
de diferite forme, putem spune că acestea contribuie la construcţia propriei noastre realităţi”
(s.ns.).(2
- “Capacitatea de a influenţa a media constă într-o <<putere construcţionistă>>; din simpli
<<observatori>>, apoi <<martori>> ai evenimentelor, jurnaliştii devin <<creatori>> ai actualităţii,
aşa cum există ea pentru public” (s.ns.). (3

Aptitudinea ziariştilor de a retranscrie realitatea cât mai aproape de substanţa ei veridică


constituie regula elementară a profesiei. Realitatea “aşa cum există ea pentru public” este un demers
obligatoriu, dar, aşa cum spuneam mai la început, nu coincide, de multe ori, cu realitatea de fapt sau
cu cea publicistică. Prin mijloace comunicaţionale specifice, oneste, publicul poate fi implicat în
descoperirea adevăratei realităţi mai favorabilă propriei sale evoluţii şi opţiuni.
Problema care se pune, în conceperea şi elaborarea ziarului, este una a maximei lucidităţi
morale şi profesionale şi mai puţin una a entuziasmului şi orgoliului de a direcţiona cu tot
dinadinsul opinia publică (expresia consacrată este “direcţie de conştiinţă”). Desigur, entuziasmul şi
orgoliul (profesional) nu trebuie să lipsească, dar numai cu atât publicaţia riscă să dispară după
două-trei numere. (4

4
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

Propunem aceste prime formulări generale şi, în general, cunoscute, întrucât se regăsesc,
într-o formă sau alta, în premisa oricărui proiect mediatic – de concepere şi elaborare a ziarului. Ele
implică, de fiecare dată acut, conştiinţa şi voinţa de a face (“de a informa/comunica”) ale
comunicatorilor/ziariştilor, fie că sunt la început de carieră, fie că sunt profesionişti experimentaţi.
(2
Michel Martin – Communication et medias de masse, pag.8, Ed. Presses de l’Université du
Quebec, 1991 (apud prof. Ioan Drăgan, în Paradigme ale comunicării de masă; vezi pct.3).
(3
Ioan Drăgan – Paradigme ale comunicării de masă, Casa de editură şi presă “ŞANSA” SRL,
Bucureşti, 1996; pag.240.
(4
Louis Guery et Pierre Lebedel – Comment créer et animer une publication, Ed. C.P.F.J., Paris,
1991; pag.12.

Gândirea mediatică (5 este o stare şi o obligaţie de situare continuă, a


ziaristului/comunicatorului pe “traseul” Emiţător-Canal-Receptor, mai precis, pe traseul de la “fapt
public” la “publicul de fapt”, pentru a asigura integritatea/veridicitatea mesajului şi corecta lui
receptare. Dar gândirea mediatică, aşa cum vom vedea în paginile ce urmează, este validată nu
numai de talentul de a investiga, esenţializa şi redacta mesajul, ci şi de vizualizarea lui în paginile
publicaţiei. Cu aceste precizări am numit cele două condiţii decisive ale unui bun proiect de
concepere şi elaborare a ziarului: lizibilitatea şi vizibilitatea.

Atât despre lizibilitate, cât şi despre vizibilitate vom vorbi pe larg la timpul cuvenit. Acum,
precizăm doar că sensul lizibilităţii indică nu numai strădania de a asigura citirea fără dificultăţi a
textului, printr-o atentă utilizare a sintaxei, termenilor sau literei “tipografice” (caracter, corp de
literă aflat în fonturile calculatorului), ci şi veridicitatea celor relatate/comunicate. Lizibilitatea
apare, într-o asemenea interpretare ca scriitură şi sens; ştim că sensul (curat, nedistorsionat) este
legitim numai dacă respectă adevărul faptului.(6 În acest fel, considerăm lizibilitatea ca o facilitare a
lecturii, dar şi ca o modalitate de relevare a autenticităţii mesajului. Să reamintim că “a (te)
informa”, la origini, însemna “a intra în forma realităţii”, ne spune Lucian Blaga(7, semn simbolic al
tentativei de cunoaştere nemijlocită; iar pentru Norbert Winner(8 definea informaţia: “dimensiune a
unui conţinut obţinut din lumea exterioară în procesul adaptării noastre la ea”, cunoscutul
cibernetician subliniind, prin “conţinut obţinut”, obligaţia cunoscătorului de a acţiona în lumea
exterioară (şi asupra ei) pentru a o cunoaşte şi a te adapta la ea… A intra în forma realităţii şi/sau a
ţi-o apropia, pentru a trăi sau a comunica o realitate certă/veridică constituie acţiuni certe ale
clarităţii (“lizibilităţii”) ariei evenimentelor, faptelor, opiniilor de referinţă. Se spune pe bună
dreptate că ziaristul/comunicatorul trebuie să ştie cum să intre în forma realităţii – cum să preia
publicistic realitatea – să vadă şi dincolo de aparenţele realităţii, să ştie ce şi de ce comunică, în
beneficiul cui şi cu ce efecte. (Încă la începutul gazetăriei moderne, la jumătatea secolului al XIX-
lea, unui ziarist englez trimis corespondent de front, în războiul Crimeei, din 1852, redactorul său
şef i-a spus: transmite ceea ce vezi, dar şi ceea ce nu se vede; caută în spatele (“culisele”)
evenimentelor cauzele care le-au determinat, pentru a şti care sunt adevărate şi care sunt provocate,

5
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

cine şi cu ce scop se comportă astfel. Ziaristul era sfătuit să vadă dincolo de aparenţe, “să intre în
forma realităţii”.).

(5
Expresie ce sugerează existenţa, de fapt, a unor criterii şi principii specifice ariei mediatice de
analiză şi comunicare (Bernard Miège propune conceptul de “gândire comunicaţională”, cartea cu
acelaşi titlu, apărută la Ed. Cartea românească, 1998.
(6
Când se vorbeşte de “adevărul ziaristic”, spre deosebire de adevărul filosofic, matematic, se
subliniază particularitatea jurnalismului: de a respecta faptul, de a nu-l altera prin desprinderea din
context, interpretare etc. Faptele, informaţiile/ştirile sunt evaluate conform “criteriilor adevărului”
(vezi “comportamentul comunicaţional”).
(7
Lucian Blaga – Elanul insulei, Ed. Dacia, 1977
(8
Norbert Wiener – Cibernetica sau ştiinţa comenzii şi comunicării la fiinţe şi maşini, Ed. ştiinţifică,
1966.

Legat de vizibilitate, vom preciza acum doar câteva caracteristici ce ţin de obişnuit. Este
vorba de ceea ce constructorii ziarelor moderne numesc vizualizare – prin machetare şi punere în
pagină – a textelor, titlurilor şi imaginilor rezultate din munca redacţională. Arta relaţionării text-
titlu-imagini, în structura unei pagini de ziar şi în ansamblul ziarului, sporeşte forţa de impact a
mesajului. Expresivitatea grafică are, azi, un rol precumpănitor în realizarea comunicării publice.

CE NU POATE LIPSI “ACTORILOR” COMUNICĂRII


(în presa scrisă)

Să fiu de acord cu profesioniştii comunicării mediatice când susţin că, pentru evitarea
subiectivizării excesive, arbitrare, a actului publicistic, editorii, redactorii, vizualiştii presei se află
mereu în situaţia de a proba calităţi profesionale şi morale specifice. Între acestea, trei sunt
considerate în primul rând necesare şi la îndemână:

a) Un avizat discernământ comunicaţional, care presupune, între altele:


- perceperea, selectarea şi prelucrarea corectă a faptelor, evenimentelor, opiniilor cu
relevanţă publică;
- capacitatea de a identifica relaţia cauză-efect în producerea şi derularea
evenimentelor, cum şi comportamente individuale sau colective: atitudini şi
mentalităţi, acţiuni şi scopuri etc.;
- aptitudinea de contextualizare, în folosul clarităţii mesajului, a faptelor publice, atât
stilistic, cât şi grafic (machetă, design, culoare…).

6
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

b) Vocaţia “de a vedea adevărul” faptelor:


- “actorii” comunicării (editori, ziarişti, “vizualişti”) nu trebuie să se mulţumească
doar cu o imagine impresionistă (constatativă/cantitativă) asupra faptelor,
evenimentelor (chiar dacă, de multe ori, este tot ce pot obţine);
- permantizarea obligaţiei profesionale de a depăşi, cu asumarea oricărui risc
profesional, aparenţele, pentru a face cunoscute adevărurile conţinute de evenimente,
fapte, atitudini;
- faţă de tot ce vezi şi ţi se spune, formulează consecvent întrebarea cauzală: - “De
ce?”, pentru a ajunge la mesajul veridic al realităţii investigate; pentru a ajunge la
înţelesul şi viaţa oamenilor pentru care publici.

O vorbă cunoscută a marelui scriitor latin, Martial, ne vine în ajutor: “Citeşte cartea aceasta, despre
care Viaţa poate spune: e a mea! N-ai să găseşti în ea nici Centauri, nici Gorgone, nici Harpii:
rândurile mele miros a om.”

Ar fi cum nu se poate mai bine să putem începe o confesiune personală cu propoziţia:


“Citeşte publicaţia aceasta…”

c) Talent de gazetar. Precizarea “de gazetar” apare ca necesară. Pentru că “talent” nu are
acelaşi sens pentru scriitori, muzicieni, plasticieni şi pentru… ziarişti. În cazul primilor, vorbim de
un “talent artistic” (creaţie exclusiv personală, originală, legitimată, pe baza unor judecăţi estetice,
de valoare etc.), pe când, “talentul de gazetar” mizează pe claritatea şi accesibilitatea (până la un
nivel elementar) textului. Se şi spune: când scriitorul intră într-o redacţie de cotidian, pentru a se
ilustra publicistic, lasă talentul literar la intrare. Lumea scriitorului este, de multe ori, mică, insolită,
simbolică – oricum, nu neapărat reală, nemijlocită – pe când lumea gazetarului este reprezentată de
realitatea evenimentelor, este veridică, constatabilă, analizabilă (psihologic, sociologic,
comunicaţional). Talentul de gazetar este menit să surprindă realul, să-l relateze şi să-l comenteze.
Robert Hennard(9, specialist în pregătirea tinerilor ziarişti spunea: “Acum şi în viitor funcţia
esenţială a ziasitului este de a povesti ce se întâmplă; a explica ce se întâmplă şi, nu foarte des, a
comenta cele întâmplate”. Opinie nu foarte diferită de formula comunicării propusă de H. Laswell:
“Cineva spune ceva despre altcineva”.

Înţelegem, astfel, că talentul de gazetar constă în: - aptitudinea de a relata cele văzute şi
investigate şi de a le reda într-o formă narativă simplă, accesibilă, onestă; - prioritatea
evenimentului în raport cu stilul sau disponibilităţile “abstractizante” ale autorului; - capacitatea de

7
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

a spune mult în puţine cuvinte (non multa sed multum), expresie a talentului, dar şi a respectului
faţă de citi-

(9
Profesor şi, mulţi ani, în fruntea centrului european de pregătire şi perfecţionare a ziarişrilor, de la
Lille (Franţa).
tor: se poate vorbi chiar de un canon al scriiturii gazetăreşti, recomandându-se utilizarea cuvintelor
pline (substantive, verbe) în raport cu cele simple (prepoziţii, conjuncţii, adverbe); o frază de 40 de
cuvinte nu se reţine, “iar cele de 50-60 de cuvinte ar trebui repudiate din scriitura gazetărească”.
Stilul şi timpul scriiturii/lecturii trebuie considerate cu mare atenţie în orice tip de proiect
comunicaţional (pe suport de hârtie) sau în finalizarea intenţiei informaţionale. Dacă în legătură cu
scriitura am reţinut câteva reguli, precizările referitoare la timpul lecturii nu sunt mai puţin
sugestive. Sociologi francezi au stabilit că o perssană acordă aproximaativ 20 de minute pentru
citireaa unui cotidian şi aproximativ 60 de minute pentru o revistă de tip magazin.

Calul fuge…

O mică anecdotă a făcut oarece succes, la un moment dat. Un text “frumos” a ajuns pe masa
redactorului şef. A citit primul paragraf: “În zarea unui pustiu părelnic, pe câmpia netedă, sărutată
de răcoarea amurgului, când noaptea sta la pândă în orizontul spectral, fin, ca părul indefinit al
îngerilor – un tretin argintat de omătul lunii se-ndepărta, dispărea în ezitarea clipei fragile…”.
Redactorul şef s-a înfiorat, dar n-a ezitat: a tăiat paragraful şi în locul “frumoasei” imagini a scris
doar atât: “Calul fuge…”.
Scurt, expresiv şi exact. Ca pentru presă.

INTENŢIA INFORMAŢIONALĂ ÎN CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

Câteva precizări sunt necesare. În sensul obişnuit, intenţia este similară cu “a orienta”, “a
dirija”. În aria comunicării, intenţia (intenţionalitatea) semnifică acţiunea de “a adapta la viitorul
imediat anumite conţinuturi ale conştiinţei”. În sociologie, foarte lapidar vorbind, intenţia vizează
premisele, cauzele şi consecinţele acţionale sau monacţionale ale persoanei, colectivităţii sau
instituţiilor, în raport şi faţă de realitatea (socială, politică, morală) de referinţă. Cercetarea
sociologică îşi poate propune, raportată la timp, o investigare unidimensională (în prezent); bi sau
tridimensională (prezent – trecut - viitor). Întrebări de tipul: 1). Care sunt, după părerea dvs.,
cauzele creşterii alarmante a violenţei şi criminalităţii, în momentul de faţă, în România? 2). Ce
credeţi că a determinat o atât de accentuată disoluţie a autorităţii statale şi a unor instituţii publice,
cu rol nemijlocit în asigurarea respectării legii şi a statului de drept? 3). Cine şi cum credeţi că
trebuie să acţioneze, pentru a înlătura, în viitorul imediat, teama şi nesiguranţa în care trăim?

8
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

Intenţia şi finalizareaa sociologică configurează o imagine cât mai realistă (“obiectivă”) a


momentului social investigat; rezultatul sociologic este/poate fi legitimat prin
răspunsurile/argumentele oferite de “conştiinţele implicate”. Prin consecinţă, “spaţiul sociologic”,
subiectiv şi el, fireşte, tinde să fie cât mai obiectiv, (cât mai) coincident cu realitatea de fapt şi,
adesea, chiar este (cu excepţia cazurilor în care sociologia nu poate înfrânge… ideologia).

Cel puţin două observaţii se impun: realitatea sociologică încearcă să descopere realitatea de
fapt şi s-o descrie structural, în cauza ei profundă; pe când realitatea publicistică se raportează la
realitatea de fapt, dar în mod selectiv, reţinând “efectele combinatorii” semnificative, cu relevanţă
publică; de interes public; forţând termenii, am putea spune că sociologia vizează, cu precădere,
aspectele procesuale ale organismului social, pe când presa, cea cotidiană mai ales, vizează
fenomenul (fapt, persoană, întâmplare, evoluţie, efect “care surprinde prin calităţi şi noutate” (10).
Nu este vorba, cum bine ştim, de “o clasificare” tranşantă; atât sociologia (mai des), cât şi ziaristica
(mai rar) analizează/comentează realitatea din perspectivă procesuală şi fenomenală
(fenomenologică) deopotrivă.
Precizări utile ne înlesneşte şi sensul juridic al intenţiei. Se ştie, spre exemplu, că unul din
elementele definitorii ale infracţiunii/delictului (inclusiv de opinie) este vinovăţia, sub cele două
forme ale sale: intenţia şi culpa(11. Intenţia constituie elementul subiectiv al delictului (infracţiunii);
probează voinţa şi conştiinţa de a produce răul. Intenţia în actul de presă are o natură cu totul aparte.
Actul de presă este un act de gândire. Practic, nu poate fi calificat (şi clasificat) ca un fapt oarecare,
“de drept comun”. Ca act/fapt de gândire, actul de presă (text, fotografie, desen etc.) nu poate fi
alăturat unui fapt de drept comun: ziaristul comunică, simte un fapt imaterial, abstract, cu
consecinţe de ordin aperceptiv (efecte psiho-afective, de imagine, viaţă personală, onoare,
reputaţie); în faptele/crimele de drept comun (viol, crimă, tâlhărie) consecinţele pot fi ireversibile,
abominabile; vătămările produse de actul publicistic sunt reversibile: cel ce se consideră lezat într-
un interes sau un drept al său poate solicita un drept la răspuns/replică, în care să fie dezavuate, ca
neadevărate, faptele ce i-au fost atribuite. Concluzia preliminară: ziaristul nu este şi nu poate fi un
infractor, în rând cu tot felul de borfaşi, violatori, criminali. Practic, ziaristul nu poate fi
învinuit/inculpat decât ca o excepţie de la principiul libertăţii de exprimare, şi numai atunci când se
probează indubitabil că a vrut şi a comis delictul de presă, că a făcut acte/acţiuni care să determine
producerea faptului delictual şi a consecinţelor acestuia. (Vezi şi “Ziarul şi comportamentul
comunicaţional”, în “Partea a doua” a lucrării de faţă.)

(10
Vezi şi “Informaţia combinatorie” (Dimensiunea socială), în Dreptul comunicării, de dr. D.T.
Popa, Ed. Norma, 1999, pag.27.
(11
Art.19, Cod Penal (“Vinovăţia”).

9
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

ZIARUL – UN MESAJ CONTEXTUAL

Faptele, evenimentele publicistice au loc şi se desfăşoară în anumite circumstanţe


(împrejurări): de loc, de timp, dar şi psihologice, emoţionale, sociale, politice, civice. Sensul şi
valoarea lor comunicaţională sunt configurate, în substanţă, de aptitudinea ziaristului
(“comunicatorului”) de a identifica şi analiza cauzele şi tensiunile determinate, cum şi relaţiile de
consecinţă operaţionale în contextul dat.
Cauzele şi tensiunile determinate, precum şi consecinţele/efectele, regăsite în mesajul
publicistic, se petrec, fireşte, în contexte diferite; sau pot fi mai bine soluţionate comunicaţional,
pornind de la existenţa mai multor tipuri de contexte. Înainte de a le enumera pe cele considerate
mai importante, să precizăm că acţiunea de contextualizare a mesajului este o componentă
obligatorie a profesiei – de redactor, secretar de redacţie sau vizualizator – şi un reper, acceptat şi
necesar, în conceperea şi elaborarea produsului mediatic (ziarul). Tipurile de contexte ce urmează
au tocmai rolul de a valida oportunitatea gândirii contextuale, în situaţii diferite, adesea puternic
emoţionale, dificil de decriptat.
Pentru exemplificare, am reţinut cinci tipuri de contexte: - faptic; - paradigmatic; -
emoţional; - radicalizant; - al vizualizării (macheta, punerea în pagină).

Contextul faptic (“cadrarea”) pretinde ziaristului/comunicatorului să păstreze conţinutul şi


sensul faptelor, în funcţie de contextul şi cauzele care i-au determinat valoarea de fapt public
semnificativ. Dislocate, desprinse din împrejurările “genezice”, faptele să nu sufere deformări,
truncheri, distorsionări. Aceeaşi atenţie relativă la integritatea faptelor trebuie avută în vedere şi în
momentul “prelucrării” redacţionale (scriitură, stil, gen publicistic). Calitatea mesajului depinde,
cum observăm, de capacitatea ziaristului/comunicatorului de a păstra şi prelua întocmai faptul – în
cauza şi semnificaţia sa comunicaţională. În triada “fapt – context – redactare” nu se poate face,
practic, o ierarhizare contributivă. Cele trei componente menţionate sunt la fel de importante. Spre
exemplu: Desprinderea arbitrară a faptului din contextul determinant anulează, moral şi
comunicaţional, atât scriitura (“redactarea”), cât şi criteriile de selectare. Efecte asemănătoare pot
apărea şi în cazul unei proaste redactări sau al unei neinspirate selecţii a faptelor cu relevanţă
publică. Desprinderea din context a faptului, fără a-i afecta conţinutul şi sensul, constituie o fază
esenţială a comunicării mediatice.

Contextul paradigmatic are în vedere relaţia semantică prestabilită între Emiţător şi


Receptor, de care autorii proiectului comunicaţional trebuie să ţină seaama; şi care se va regăsi în
scriitură, lexic, “stilul casei”, gândit şi finalizat în paginile publicaţiei preconizate/realizate. Este,
aici, vorba de preluarea unui principiu de bază al ştiinţei comunicării, sugestiv formulat: Emiţătorul
şi Receptorul trebuie să se afle în aceeaşi arie a sensului, pentru a avea loc o comunicare reală.
Ambii poli ai comunicării – în cazul de faţă, “redacţia” şi “publicul” – utilizează acelaşi “cod”
comunicaţional; conţinutul, sensul, utilizarea cuvintelor, conceptelor, expresiilor recurente sunt

10
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

familiare pentru cei ce transmit şi cei ce receptează mesajul. Este normal să stabileşti cui comunici,
dar tot atât de normal este să stabileşti şi cum comunici.

Contextul emoţional (“psihologic”) vizează, cu precădere, reacţia psiho-mentală a


publicului, dar şi a ziaristului, în faţa unor situaţii, stări, evenimente “neaşteptate”, “senzaţionale”,
“terifiante” etc. Dacă publicul este de aşteptat să aibă o reacţie emoţională puternică, ziaristului nu
este firesc să i se întâmple acelaşi lucru. “A nu fi surprins de nimic face parte din însăşi calificarea
reporterului”, ne spune J.F. Mansfield. Într-adevăr, pare cu totul nefiresc să priveşti pe ecranele
televizoarelor teribila catastrofă provocată de cutremurul din Salvador şi să-l asculţi pe reporter cum
înşiră, parcă fără nici un fel de emoţie, câţi morţi, câţi dispăruţi, câţi răniţi, câţi fără adăpost, câţi
scoşi de sub ruine, ce şanse de supravieţuire mai au cei prinşi sub dărâmături şi tot aşa – de parcă ar
fi vorba de discursul unui statistician, fie el şi al dezastrului.
Cum adesea constatăm, “contextul emoţional” poate fi constatat, dar poate fi şi supralicitat,
estompat, provocat, ocultat etc. “Ingineria” emoţională nu-şi propune, deci, descoperirea şi
cunoaşterea adevărului faptelor publice (nu, în primul rând, aceasta!), ci provocarea sau evitarea
reacţiilor psihologice, emoţionale, în funcţie de interese şi împrejurări evenimenţiale (conflicte
armate, confruntări sociale, electorale, concurenţiale etc.)… Este cunoscută replica fostului
preşedinte George Bush, când a instituit cenzura militară (permisă în timp de război) în timpul
confruntărilor cu armata irakiană care invadase Kuweitul: Nu vreau să câştig războiul pe teren şi să-
l pierd la televizor! În fapt, preşedintele avea în vedere reacţia emoţională a poporului american la
vederea inevitabilelor tragedii, de o parte sau de alta a frontului. În aceeaşi arie a exemplelor
emoţionale putem situa şi campania electorală, spaţiu tipic psiho-emoţional, în cadrul căruia
opţiunea/angajarea/implicarea afectivă (“a sensibilităţii”) blochează în bună măsură resursele
lucidităţii şi realismului. Rămâne de referinţă concluzia liderului Partidului Liberal australian, în
1993, care spera ca minciuna (instrument emoţional curent) să nu prevaleze în campania
electorală… “După alegeri, a explicat insuccesul partidului său zicând: <<Am fost prea cinstit.>> (12
De unde deducerea că cinstea este o virtute şi un argument emoţional.

Contextul radicalizant apare, cum sugerează şi formularea, în momentele unor confruntări


“pe viaţă şi pe moarte” între grupuri politice sau de interese, în interiorul unui sistem/regim politic
(ex. Evenimentele radicale româneşti din dec. ’89), între sisteme, ţări, culturi etc. Să observăm cum,
în zilele confruntărilor decembriste de la noi, comunicarea normală, informaţia veridică au fost
enclavate, dislocate din contextul lor natural şi adaptate “spaţiului psihologic” al confruntărilor;
rupte de “realitatea înconjurătoare”. Apărea, astfel, ceea ce unii analişti numesc o altă realitate
informaţională/comunicaţională, caracteristică schimbărilor sau destructurărilor violente:
a) informaţia este subiectivizată până la paroxism (golită de realitate, de adevărul faptelor,
“joacă” un rol);
b) informaţia urmează logica unor scenarii (construcţii arbitrare, pentru o cauză şi nu pentru
o evoluţie organică);
- informaţia este determinată de criteriul pasional şi nu de cel raţional.

11
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

Ca profesionişti sau viitori profesionişti ai comunicării suntem obligaţi să constatăm cum


contextul radicalizant poate fi un fapt real, dar şi “un haos bine organizat”, în care informaţia
(dirijată, prelucrată, enclavată) poate atinge o efici-

(12
Revista “Memoria”, nr.26, martie/1993, pag.92 (vezi volumul “Sociologia minciunii”, Ed.
Institutul European, Iaşi, 1998).
enţă semnificativă.

Contextul radicalizant impune o altă logică a adevărului faptelor, alte criterii de calificare şi
utilizare a datelor, faptelor, evenimentelor. Iar când schimbarea radicală vizează mentalităţi sau
structuri de tip paradigmatic (“noua ordine”) rezultatele pot fi cu adevărat surprinzătoare. Exemplu,
celebru de-acum: relaţia nepotrivită dintre Bill Clinton şi stagiara de la Casa Albă, Monica
Lewinski.
Personalitate şi personaj charismatic, fără prejudecăţi, Bill Clinton nu părea “prăbuşit” din
cauza încurcăturii, comentată la nivel planetar. Culmea poveştii a fost atinsă când sondajele de
opinie indicau o creştere spectaculoasă a încrederii populare în preşedinte, în chiar zilele
scandalului şi ca efect al acelui scandal. Reacţii pro-Clinton s-au înregistrat şi în alte ţări, inclusiv în
România, astfel că love-story-ul clintonian a devenit un business mondial (“global”). Surpriză şi nu
tocmai. Important este să reţinem o mutaţie sugestivă a percepţiei publicului, radical schimbată faţă
de o perioadă anterioară nu prea îndepărtată. Efectul Clinton indică un context nou al percepţiei şi
mentalităţii, pragmatic, realist, funcţional: preşedintele a fost ales pentru a aduce binele (“fericirea”)
şi rezultatele economice şi sociale au fost apreciate ca remarcabile. În fond, un preşedinte nu mai
apare, azi, ca “părinte/tătuc” al semenilor săi, ci, mai degrabă, ca exponentul unui “proiect”
(economic, politic, civic). Dacă ceea ce ai promis ai realizat, ai şanse să fii iertat pentru alte efecte
colaterale.
Un proiect comunicaţional trebuie să ţină seamă de toate tipurile de mutaţii – petrecute la
nivel individual, de grup sau instituţional, la nivel social sau mental, local sau global – aşa cum apar
ele, într-un moment sau altul al evoluţiilor şi confruntărilor, inerente lumii pe care tocmai o
parcurgem.

Contextul vizualizării reprezintă concretizarea soluţiilor redacţionale şi secretariale pentru a


obţine efectul comunicaţional preconizat. Vizualiştii (vizualizatorii), cum sunt numiţi adesea
oamenii redacţiei specializaţi în realizarea unor relaţii comunicaţionale incitante între texte, titluri şi
imagini, nu sunt simpli tehnicieni ai unor operaţiuni stereotipe. Cu atât mai mult cu cât presa
asistată de calculator (PAO) face posibilă implicarea publicistică, inclusiv a operatorilor nemijlociţi,
ai procesării publicaţiei. (De multe ori, în cazul periodicelor, operatori şi machetatori sunt şi
redactori.).
Vizualizarea este direct legată de intenţia informaţională, dar şi de formatul, periodicitatea şi
destinaţia (“publicul de referinţă”) publicaţiei. Există, astfel, diferenţe de vizualizare între cotidiane
populare, independente (ex. Adevărul, România liberă) şi cotidiane specializate (ex. Economistul,

12
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

Ziarul financiar); între ziare de scandal (“jelow press”) şi cele oneste, de opinie şi analiză; între
cotidiane şi periodice… Diferenţele în funcţie de format – format mare (ex. Evenimentul zilei) şi
format tabloid (ex. Libertatea) impun şi anumite reguli relative la dimensiunea textelor, punerea în
pagină, “spectacolul grafic” al primei pagini. În general, tabloidele recurg la “pagina vitrină”, în
care sunt prezentate, cât mai subliniat, evenimentele, opiniile, interviurile din interiorul publicaţiei.
Prevalente sunt titlurile şi imaginile, însoţite de scurte explicaţii (ex. Libertatea, Formula AS, dar şi
Pro-Sport). Să observăm cum şi ziarele de format mare, cum este “Pro-Sport”, recurg la pagina
vitrină şi la specularea atentă a manşetei şi frontului paginii I. Sunt ziare de mare tiraj (Evenimentul
zilei, Naţional) care îmbină sobrietatea cu spectacolul “vitrină”. Astfel că prima parte a paginii I
este de tip vitrină (fotografii, titluri şi culori de efect; partea a doua a paginii este relativ sobră, cu
titluri şi texte de mai mari dimensiuni. Este un stil impus probabil de “piaţa informaţiei”: la chioşc
sau pe tarabe, ziarele sunt expuse (“împăturite”) astfel încât apare la vedere numai prima parte a
paginii întâi. Sigur este, însă, că echipa redacţională şi-a propus din start (din proiect) un astfel de
“stil al casei”; un astfel de context al vizualizării.

13
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

PARTEA A DOUA
OPŢIUNEA REDACŢIONALĂ

Proiectul comunicaţional în discuţie – ziarul – structurează nu numai “spaţiul subiectiv” ce


configurează mesajul de transmis (intenţia informaţională şi interpretarea contextuală), ci şi anumite
funcţii/conlucrări în interiorul redacţiei. Doi remarcabili specialişti în materie, Louis Guery şi Pierre
Lebedel(13, stabilesc o relativ precisă traiectorie a conceperii şi elaborării nemijlocite (concrete) a
ziarului: de la gândul de a face un ziar până la organigramă, stil de conducere şi difuzare. Este vorba
de soluţionarea punctuală a unor operaţiuni succesive, cum sunt:
“- Un ziar pentru cine?”
“- Un ziar pentru a spune ce?”
“- Un ziar cu cine?”
La care se poate adăuga:
- Criteriile de constituire a echipei redacţionale.
- Stilul de lucru al comitetului/consiliului director.
- Comportamentul comunicaţional (profesional şi normativ).
Răspunsurile şi argumentele solicitate de întrebările şi acţiunile tipic redacţionale formulate
imediat mai sus ne obligă să constatăm cum problematizarea subiectivă de până aici se regăseşte şi
în etapa operativă a construcţiei ziarului.

“Un ziar pentru cine?” – impune, înainte de toate, stabilirea “publicului ţintă”, în funcţie de
obiectivele prestabilite ale proiectului. Iniţiatorii şi realizatorii ziarului decid dacă se adresează
propriilor militanţi (dacă este vorba de o asociaţie, un organism politic, profesional, civic etc.),
aderenţilor sau publicului larg. Aceleaşi precizări sunt necesare şi în cazul unui “ziar de
întreprindere”: se va adresa numai cadrelor de conducere/coordonare sau tuturor salariaţilor?; sau în
cazul unui ziar municipal: destinat numai personalului de decizie sau “masei” de cetăţeni?
Concluzia autorilor citaţi: “Este important să se formuleze răspunsuri clare la această primă serie de
întrebări, pentru că, în funcţie de răspunsuri, se realizează de fiecare dată un ziar diferit. Diferit în
privinţa alegerii subiectelor, în maniera de a le trata, în forma de redactare: scriitura, vocabularul,
inclusiv în ce priveşte prezentarea: titraj (titrare), ilustraţii, punere în pagină.” (14 Recomandabil ar fi
realizarea unui număr zero (“pilot”), cu texte, titluri, imagini reale. Numărul zero să fie, apoi,
distribuit unor cititori avizaţi care, după lectură, să-şi spună părerea, să facă observaţii de care
echipa redacţională să ţină seama.

(13
Louis Guery et Pierre Lebedel, op.cit., pag. 12-22.

14
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

“Un ziar pentru a spune ce?” – este considerată întrebarea cheie a oricărui proiect
comunicaţional. “Cert, dacă se gândeşte elaborarea unui ziar, aceasta înseamnă că există un mesaj
de transmis, informaţii de publicat, opinii de apărat.” (15 … Ceea ce obligă la stabilirea clară a
liniei/orientării redacţionale, “înainte de a lua decizii definitive”.

“Un ziar cu cine?” – Pe lângă răspunsurile la întrebările “pentru cine” şi “pentru a spune
ce”, alte două întrebări solicită răspunsuri tot atât de importante: “Cu cine? şi “Cum?”. În sens
obişnuit “cu cine?” vizează echipa redacţională. În funcţie de periodicitatea şi aria de
răspândire/acoperire a ziarului, componenţa şi numărul componenţilor echipei sunt diferite. Pentru
un periodic, echipa redacţională poate fi formată doar din câţiva angajaţi permanenţi
(director/redactor şef, secretar de redacţie, două-trei persoane la corectură, unul sau doi operatori,
eventual o secretară tehnică). În acest caz. Publicaţia se realizează, în principal, cu
ziarişti/colaboratori (permanenţi sau ocazionali). În cazul unui cotidian de mare tiraj şi acoperire
(teritorială), echipa redacţională este mult mai numeroasă; poate ajunge la sute de angajaţi
(redactori, corespondenţi, personal tehnic, economic-administrativ, auxiliar). Dar întrebarea “cu
cine?” cere un răspuns şi la ceea ce numim coerenţa comunicaţională a echipei. Componenţii
redacţiei vizează un anumit tip de mesaj, în realizarea căruia se angajează şi moral, şi profesional, şi
contractual.

(14
Louis Guery et Pierre Lebedel, op.cit., pag.13.
(15
Idem, pag.15.

Un mesaj contrar (în mod voit contrar) celui proiectat şi realizat de echipa redacţională poate
prejudicia credibilitatea şi, în ultimă analiză, tirajul publicaţiei. Nu excludem, fireşte, opiniile în
divergenţă ale redactorilor, ale colaboratorilor sau ale publicului, cu condiţia să fie astfel anunţate,
în paginile ziarului, pentru a oferi şi alte variante de interpretare publicului ţintă. În general, însă,
echipa redacţională profesează ideile şi stilul de comunicare stabilit în proiect sau în “statutul” de
funcţionare, păstrându-se astfel “stilul casei” – filosofia de informare şi comunicare proprie. Un
exemplu: - În anii ’70, un cunoscut ziarist francez, Olivier Todd, a trecut de la “Le Nouvelle
Observateur” (publicaţie a socialiştilor francezi) la “l’Express” (publicaţie condusă de un lider al
partidului radical francez). Într-o întâlnire la “Biblioteca franceză” din Bucureşti, el preciza că
trecerea de la “stânga” la “centru” a fost, într-adevăr, radicală. Astfel că s-a înscris imediat în noul
stil şi-n noua orientare a celor de la l’Express”. Exemplul francez ne oferă răspunsuri şi la “cu
cine?” şi la “cum?”. Ziarul se realizează cu o echipă constituită (şi) pe relaţii elective (şi de idei) şi
pentru realizarea unui mesaj, aşa cum a fost formulată în proiectul comunicaţional şi-n produsul
mediatic finalizat.

Constituirea echipei redacţionale – În cazul conceperii şi elaborării unui ziar nou, oportună
se consideră a fi numirea în fruntea echipei a unui profesionist care ştie cum să organizeze o

15
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

redacţie, cum să-i imprime o funcţionare operativă, promptă, cum să repartizeze obligaţiile
publicistice pe oameni, în raport de aptitudini, talent de investigare şi redactare, utilizarea surselor
de informare… În cazul ziarelor cu vechime pe piaţa mediatică problema nu mai este a constituirii,
ci a completării echipei cu noi redactori, iar, în anumite situaţii, cu reînnoirea semnificativă a
corpului redacţional. Problema, în acest caz, este a asimilării noilor angajaţi, prin cunoaşterea
opţiunii lor comunicaţionale, a ideilor şi convingerilor pe care le profesează şi “compatibilitatea”
(eventual – complementaritatea) acestora cu obiectivele comunicaţionale ale redacţiei. Problema
este de aderare deliberată, în perfectă cunoştinţă de cauză, la stilul de informare şi comunicare
manifest al ziarului şi al echipei care-l realizează… Nu se pune nici un moment restricţionarea
profesională a noilor angajaţi şi, în nici un caz, limitarea libertăţii de exprimare. Opţiunea pentru un
ziar este liberă; cum liber este refuzul de a opta pentru un ziar sau altul. În practica redacţională
poate deveni operaţională şi o instituţie juridică specifică presei: clauza de conştiinţă. Ea se referă la
ziariştii angajaţi cu contract; de obicei, în contractul colectiv de muncă (acolo unde există) sau în
contractul individual sunt/pot fi specificate şi anumite principii şi norme comunicaţionale (obiective
informaţionale, mesajul etc.), care devin obligaţii pentru părţile contractante. În situaţia în care
redacţia, spre exemplu, îşi schimbă profilul comunicaţional (alte idei, alt tip de mesaj; de la stânga,
să zicem, trece la extrema stângă, de la dreapta la extrema dreaptă) ziaristul poate cere desfacerea
contractului de muncă, invocând clauza de conştiinţă; incompatibilitate a convingerilor sale cu cele,
tocmai schimbate, ale redacţiei. În acest caz, ziaristul beneficiază de toate facilităţile şi drepturile
cuvenite celor disponibilizaţi – ajutoare sociale, de şomaj, continuitate în muncă etc. În plus,
beneficiază de favoarea morală şi profesională a celor consecvenţi şi intransigenţi cu convingerile şi
ideile lor, în raporturile de comunicare publică/publicistică.

Stilul de lucru al comitetului/consiliului de redacţie: - Aşa cum vom vedea ceva mai încolo,
redacţiile sunt coordonate (“conduse”) operativ de un organism colectiv format dintr-un număr
restrâns de persoane (3-5-7), cifra optimă dovedindu-se a fi cinci (ex. “Adevărul”). Denumirea
organismului coordonator respectiv diferă de la redacţie la redacţie (la noi, azi) sau corespunde unei
tradiţii redacţionale (ex. Franţa). La noi întâlnim denumiri, cum sunt: “Comitet director”, “Consiliu
director”, “Comitet de redacţie” (semnalat şi pentru Franţa de Guery şi Lebedel). La unele ziare,
cum sunt “România liberă” şi “Cotidianul”, în caseta tehnică nu este specificată existenţa şi
componenţa “Comitetului” sau “Consiliului”, dar se nominalizează preşedintele Consiliului de
administraţie sau directorul executiv, redactorul şef, adjuncţii, secretarul general de redacţie.
Deosebirile sunt de stil de conducere. Spre exemplu: “Adevărul” este condus de “Consiliul
director”, în care directorul ziarului are un rol important (întâmplător este şi preşedintele Consiliului
de administraţie); la “România liberă” rolul cel mai important îl are “directorul executiv al
Societăţii R”. Ceea ce nu înseamnă că “România liberă” nu are un organism operativ de lucru; în
practică, acesta este format din directorul executiv, redactorul şef, redactorul şef adjunct, secretarul
de redacţie coordonator şi, după caz, şefii de secţie. Dar despre forme şi structuri de
conducere/coordonare redacţională vom vorbi în capitolul următor. Acum este necesar să facem
precizări relative la principiile şi normele comunicaţionale (publicistice) de conducere a ziarului. În
primul rând, trebuie lămurită o problemă de limbaj. În aria presei, a comunicării publice de tip

16
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

mediatic, în general, cuvântul propriu este coordonare şi nu conducere; ceea ce vrea să însemne
estomparea aspectului executiv sugerat de verbul “a conduce”. Într-adevăr, comunicarea şi
informarea în aria mass media (inclusiv în presa scrisă) este călăuzită de principiile libertăţii de
exprimare, aşa cum au fost ele stabilite în documentele fondatoare (Declaraţia Drepturilor Omului şi
Cetăţeanului – 1789; Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – 1948) şi preluate în alte
documente internaţionale (universale sau europene), cum şi în constituţii şi reglementări legislative
naţionale (ex. Constituţia României din 1991). Să adăugăm elaboratele normative din interiorul
redacţiilor, în care sunt stabilite şi raporturi de muncă (ex. Contractul individual), dar şi raporturi de
comunicare (ex. Codul deontologic, statutul redacţiei); există, apoi, reglementări normative mai
generale la care publicaţia a aderat sau a contribuit la elaborarea şi aprobarea lor (ex. Codul
deontologic al Clubului Român de Presă). Observăm că limbajul utilizat în organizarea, conducerea
şi realizarea presei (“a ziarului”) nu poate şi nu trebuie să fie de tip administrativ. Necesar este un
limbaj al libertăţii şi conştiinţei libertare, în care personalitatea comunicaţională să fie respectată şi
acceptată. Este impropriu să existe diferenţe autoritariste între redactori, editori şi patroni. Acolo
unde există, democraţia comunicării este încălcată, în dispreţul normelor, practicilor şi uzanţelor
caracteristice lumii moderne. Aceste necesare principii şi norme ale comportamentului
informaţional trebuie specificate clar în proiectul publicistic şi respectat pe tot parcursul realizării
lui; şi pe întreaga sa durată de apariţie. Comitetul/Consiliul director, ca şi oricare alte forme de
conducere/coordonare au atribuţii de un fel special – de a armoniza conştiinţe, individualităţi (în
formare sau consacrate) şi nu de a le supune unor interese, altele decât cele referitoare la dreptul de
a informa şi de a fi informat corect, onest. Aceleaşi norme sunt valabile şi când este vorba de relaţia
dintre editori, patroni şi ziarişti. Părţile menţionate sunt chemate “să îşi desfăşoare activitatea
împreună”, cum specifică Rezoluţia 1003 (1993). (16 Ce înseamnă împreună ne precizează rezoluţia
tocmai menţionată, în subcapitolul “Dreptul la informaţie” ca drept fundamental al omului – editori,
patroni şi ziarişti”:
(16
Document al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptat şi de Camera Deputaţilor a
Parlamentului României, în septembrie 1994, recomandată şi ziariştilor români.

10. Trebuie avut în vedere faptul că ziaristica se sprijină pe mijloacele de informare în masă,
care, la rândul lor, au la bază o structură de întreprindere în cadrul căreia trebuie făcută
distincţia între editori, patroni şi ziarişti. În acest sens, pe lângă libertatea mijloacelor de
informare în masă, trebuie asigurată şi protejată de presiuni interne libertatea în cadrul
(s.ns.) mijloacelor de informare în masă…
13. În cadrul acestor organizaţii, editorii şi ziariştii trebuie să îşi desfăşoare activitatea
împreună, ţinând seama de faptul că respectul legitim faţă de orientarea ideologică a
editorilor sau a patronilor este limitat de imperativul absolut al corectitudinii în cazul ştirilor
şi al onestităţii în cazul opiniilor. Este un element esenţial al respectării dreptului
fundamental la informaţie…

17
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

15. Nici editorii, nici patronii, nici ziariştii nu trebuie să considere că informaţia este un bun
personal. Organizaţiile care se ocupă de difuzarea informaţiei nu trebuie să o trateze ca pe o
marfă, ci ca pe un drept fundamental al cetăţeanului…”

Principii şi norme comunicaţionale – de comportament mediatic – se regăsesc în Constituţia


României (art.30 şi art.31), în legi organice (Legea 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea
Radiodifuziunii şi Televiziunii publice, Legea 48/1992 privind audiovizualul), în reglementări ale
organizaţiilor profesionale, ale redacţiilor şi instituţiilor de presă.
Concluzia este logică: organismul de coordonare operativă a redacţiei, oricare ar fi
denumirea sau componenţa lui, trebuie să respecte principiile şi exerciţiul libertăţii de informaţie,
un drept fundamental al omului, care nu poate fi gestionat discreţionar/autoritar nici de cei care
asigură resursele economico-financiare (patroni, editori), nici de cei care elaborează şi transmit
mesajul (ziarişti, redactori şefi, directori de publicaţii). A conduce, în presă, înseamnă a media şi a
intermedia corect, cu bună-credinţă, în aria comunicării publice; în nici un caz şi indiferent de
presiuni (interne sau externe), ziaristul/comunicatorul să nu cedeze prerogativa libertară de care
dispun, garantată de norme şi reguli comportamentale interne şi internaţionale. Orice tip de limitare
a dreptului la informaţie şi comunicare trebuie expres prevăzut de lege şi numai atât cât legea
stabileşte (ex. art.30 din Constituţie – alin.(6) şi (7) referitoare la demnitate, viaţa privată, propria
imagine, defăimarea ţării şi a naţiunii, xenofobia, extremismul, obscenităţile publice). Limitările
sunt excepţii de la regula comunicării nelimitate a ideilor, opiniilor, gândurilor, judecăţilor de
valoare, creaţiilor. (17

(17
Vezi şi Dreptul comunicării (menţionat la pct.10), pag.182 şi următoarele.

TIPURI DE ORGANIGRAME REDACŢIONALE

Structura şi amploarea organigramei redacţionale diferă în funcţie de periodicitatea, aria de


răspândire, numărul de pagini, tiraj, eficienţă informaţională şi economico-financiară. Un periodic
(săptămânal sau lunar) poate avea o organigramă foarte simplă, de tipul:

DIRECTOR

Serviciul
economic-
REDACTOR ŞEF administrativ

Distribuţia

3-5 redactori permanenţi Secretar de redacţie Corectura


Reprezentare
+ colaboratori

18
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

O asemenea organigramă simplă a avut săptămânalul “Românul”. Într-o asemenea structură


rolurile redacţionale nu sunt “fixe”. Redactorul şef stabileşte linia publicaţiei, “stilul casei”, dar se
implică şi în elaborarea şi definitivarea machetei fiecărui număr. De asemenea, lucrează direct şi cu
tipografia (“imprimeria”), împreună cu secretarul de redacţie. Ba uneori se întâmplă (în special la
publicaţiile lunare, trimestriale) ca redactorul şef să realizeze şi macheta şi să îndeplinească şi
obligaţiile ce revin directorului (sunt redacţii mici care au fie numai director, fie numai redactor
şef). Lucrurile se pot petrece astfel întrucât periodicile ajung la o structură (machetă) standard a
publicaţiei – cu pagini, rubrici şi formate cvasipermanente.
Structura standard a unei organigrame simple este prezentată astfel de L. Guery şi P.
Lebedel: (18

(18
Op. cit., pag.41.

Directorul publicaţiei

Redactor şef

Secretariat de redacţie Compoziţie


Imprimerie

Redactori Fotografi Machetatori


Desenatori

În cazul marilor cotidiene, organigrama este mult mai cuprinzătoare, atât pe compartimente,
cât şi ca număr de persoane implicate în conceperea, elaborarea şi difuzarea ziarului. Simpla citire a
organigramei ne dă posibilitatea să anticipăm relaţiile şi responsabilităţile intraredacţionale, precum
şi domeniile de maxim interes investigate şi comentate de ziarul vizat. Să vedem cum este
organizată, în mod obişnuit, redacţia unui cotidian: (19

(19
Christine Leteinturier – Les metiers des medias, în Colecţia “Medias”, Ed. Ellipses, 1995;
pag.241.

19
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

Consiliul de administraţie

Directorul publicaţiei Consiliul de

Redactor şef

Documentare Servicii redacţionale Secretariat


de redacţie

Servicii
administrative
Politică
Economie Servicii
comerciale
Internaţional
(extern) Servicii
Cultură
tehnice

Sport
Societate

Organigrama prezentată se regăseşte, cu unele modificări, în presa modernă, în general. La noi,


organigrama “Adevărului” aproape coincide cu cea de mai sus. Cu menţiunea că în cazul publicaţiei
româneşti, în prima parte a organigramei apare şi “Consiliul Director”, în succesiunea:


administraţie Consiliul Director Director Redactor şef

În timp ce “Evenimentul zilei” are structura:



Consiliul de administraţie Directori generali (2) Redactor şef

Învăţăminte utile putem reţine şi în ce priveşte numărul personalului redacţional şi


repartizarea lui pe departamente, redacţii, servicii. Iată, de pildă, repartizarea ziariştilor ziarului “Le
Monde” (20, în organigrama redacţională:
- Direcţia – Redactorul şef – Reportaje şi anchete – 27.
- Serviciul Extern – 17.

20
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

- Corespondenţi în post în străinătate – 21.


- Serviciul Politică – 16.
- Serviciul Economie – 25.
- Serviciul Cultură – 25.
- Corespondenţi în provincie – 6.
- Alte publicaţii (titluri) necotidiene – 24.
- Secretariat de redacţie, infografie, iconografie – 36.
Observaţia ce se impune vizează numărul mare de angajaţi în compartimentul “Secretariat
de redacţie, infografie, iconografie” (36), compartimentul care vizualizează mesajul (armonizarea
comunicaţională între titluri, texte şi imagini). Este semnul firesc al importanţei ce se acordă
impactului vizual, în era multimedia, care nu poate fi în nici un fel ignorat de un proiect publicistic
bine articulat.

În finalul primei părţi a sintezei de faţă ni se pare util să realizăm un punctaj al problematicii
specifice proiectării şi finalizării produsului mediatic vizat – ziarul. Pornim de la ideea că în
premisa oricărui proiect mediatic trebuie să fie bine argumentate trei lucruri:
(20
Christine Leteinturier, op.cit., pag.242.

- mesajul intenţionat;
- impactul comunicaţional (efectele reale/virtuale);
- sursele profesionale şi financiare (proprii/atrase; reale/potenţiale).
Detaliile proiectului vor avea în vedere:
- intenţia informaţională;
- opţiunea redacţională;
- organigrama funcţională.
Alegerea echipei redacţionale va avea în vedere:
- discernământul profesional al “actorilor” comunicării;
- vocaţia evenimentului (de presă);
- aptitudini publicistice reale.
Redacţia este bine să fie concepută ca:
- o structură funcţională, întemeiată pe libertate şi onestitate profesională;
- o echipă ce-şi asumă răspunderi individuale, colective şi instituţionale, în general
acceptate, în aria comunicării publice;
- o sumă de individualităţi complementare.
Proiectul va preciza, de asemenea:
- formatul ziarului (format “mare” sau “tabloid”);
- mijloacele de vizualizare şi imprimare (tipar înalt – practic dispărut, offset, fotoculegere,
procesare; în alb-negru, la o culoare, policromie etc.);
- difuzarea (reţea proprie, mixtă sau prin societăţi specializate).

21
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

ZIARUL ŞI COMPORTAMENTUL COMUNICAŢIONAL

Consemnările de până aici indică existenţa unui comportament comunicaţional al ziaristului,


rezultat din modul de percepere şi interpretare a realităţii evenimenţiale, precum şi a circumstanţelor
în care a avut loc evenimentul. În fapt, ziaristul/comunicatorul acceptă şi îşi impune anumite norme
de conduită – morale, juridice, deontologice – în identificarea, prelucrarea şi publicarea faptelor de
presă; fapte cu relevanţă publică. Realitatea şi contextul evenimentelor, regăsite în actul publicistic,
ne dau măsura corectitudinii şi normalităţii autorilor/comunicatorilor. Aceasta, pe de o parte. Pe de
altă parte, atitudinea şi interpretarea normativă a actului publicistic – de către persoane, organisme
sau instituţii – ne dau măsura disponibilităţilor de înţelegere din partea acestora a actului de
comunicare mediatică, în cheie libertară, pluralistă, democratică.
Comportamentul comunicaţional are, deci, două laturi complementare, deşi, în multe cazuri,
neconcordante, divergente: a) a ziaristului /comunicatorului şi b) a celor care receptează mesajul
(public, persoane, instituţii).
Proiectul comunicaţional – în faza de intenţie şi de realizat (“produs”) va circumscrie cât
mai exact cadrul normativ - juridic şi deontologic – care vizează actul publicistic şi pe “actorii”
implicaţi, dar şi libertăţile de care pot beneficia, în litera şi spiritul reglementărilor româneşti şi
europene. Invocarea şi respectarea reglementărilor europene nu trebuie evitate şi nici privite cu o
anume reticenţă. Este fapt (şi text) constituţional - când este vorba de drepturile fundamentale ale
omului - că prioritate au normele europene de comportament comunicaţional (dreptul la libera
exprimare, dreptul la informaţie).

“1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate


şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte
tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale
ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.”
(Art.20, Constituţia României)

Cadrul normativ al răspunderii şi calificării, în cauzele comunicaţionale, de presă, este


stabilit de norme constituţionale, norme juridice (civile, penale), norme deontologice (profesionale),
norme europene (Rezoluţia 1003/1993, Convenţia europeană a drepturilor omului) şi norme
universale (Declaraţia universală a drepturilor omului, rezoluţii ONU etc.).
Reglementările menţionate, ca şi toate cele referitoare la circulaţia informaţiilor, opiniilor,
creaţiilor au ca suport normativ şi opţional libertatea neîngrădită. Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului (1948) tocmai această cauză o afirmă: “Orice persoană are dreptul la libertatea
de opinie şi de exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale şi acela de
a căuta, de a primi şi de a răspândi, fără a ţine seama de graniţe, informaţii şi idei prin orice mijloc

22
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

de exprimare.” (art.19). Elaborată sub semnul Declaraţiei Universale, Constituţia României …


inviolabilitatea libertăţii de exprimare “a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea
creaţiilor de orice fel” (art.30, alin.1).
Acţiunea libertară, proprie ariei comunicaţionale, nu trebuie, totuşi, absolutizată. Există
limite, în general acceptabile, de exprimare/publicare. Este vorba, în primul rând, de limitări, în
cazurile în care se încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică şi bunele moravuri
(Constituţie, art.26 (2)). Tot limitări sunt şi prevederile conţinute de art.30, alin.6 şi 7, care se referă
la demnitatea, viaţa privată sau imaginea persoanei (alin.6) şi la defăimarea ţării, a naţiunii, ură
naţională, rasială sau confesională, separatism teritorial şi violenţă publică (alin.7). Există, de
asemenea, limitări în virtutea legii, între care amintim evenimentele şi procesele cu minori, cauzele
pe rol în justiţie, siguranţa naţională, secretele militare, documentele secrete şi strict secrete etc.
Toate aceste limitări şi interdicţii de publicare, existente în legislaţia majorităţii ţărilor moderne
(exemple: Franţa, SUA, Germania) stabilesc un cadru general, actual şi eficient, al libertăţii
informaţiei şi comunicării. Asimilarea lor în proiectul comunicaţional, preconizat şi realizat, este
obligatorie , dacă dorim să impunem o publicaţie credibilă, libertară. Ele subliniază atitudinea
morală şi profesională a “actorilor” comunicării faţă de libertate; faţă de libertatea de exprimare şi
comunicare.
Semnificaţii asemănătoare, prin importanţă şi efect comunicaţional, are şi interpretarea
normativă aplicată actului publicistic. Reglementările în vigoare fac, pe bună dreptate, o delimitare
netă între ştiri şi informaţii, pe de o parte, şi opinii, gânduri, păreri, judecăţi de valoare, creaţii, pe
de altă parte.
Am văzut cum textul constituţional precizează că gândurile, opiniile/credinţele şi creaţiile
sunt inviolabile. În termeni obişnuiţi spunem: nimeni nu poate fi condamnat pentru ideile, opiniile,
judecăţile de valoare exprimate. Ceea ce înseamnă că ştirile sau informaţiile nu se bucură de un
tratament normativ similar. Soluţia o oferă reglementările europene şi sentinţele Curţii Europene a
Drepturilor Omului de la Strasbourg.
Practica europeană stabileşte criterii diferite de apreciere a corectitudinii unei ştiri şi a
credibilităţii unei opinii:
- în cazul ştirilor/informaţiilor se aplică criteriile adevărului; ştirea, faptul de presă trebuie
să fie relatat întocmai – “brut, nud” – fără nici o apreciere a autorului; faptul să-şi
păstreze veridicitatea, exactitatea şi atunci când este decupat din realitatea contextuală în
care s-a produs; orice intervenţie subiectivă în relatare/redactare, orice adjectiv calificativ
determină o modificare de conţinut şi o responsabilitate nemijlocită;
- în cazul opiniilor, părerilor, judecăţilor de valoare se operează cu criteriile onestităţii;
opiniile, gândurile, fiind apreciate ca inviolabile, nu pot fi judecate, în procedurile
juridice sau deontologice obişnuite; referindu-se la un caz soluţionat de Curtea
Europeană, Federaţia Internaţională a Editorilor de Ziare constată: “După părerea Curţii
trebuie să se facă o distincţie clară între fapte şi judecăţi de valoare. Existenţa faptelor
poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu poate fi dovedit”.
Fireşte, criteriile menţionate sunt valabile atâta vreme cât faptele, opiniile
exprimate/publicate nu constituie insulte sau calomnii; atâta vreme cât ele sunt corecte şi oneste. În

23
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

sensul acesta se exprimă şi Rezoluţia 1003/1993 adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului


Europei: “Exprimarea opiniilor poate consta în reflecţii sau comentarii asupra unor idei generale sau
în observaţii privind informaţii cu fundament real. Deşi opiniile sunt inevitabil subiective şi, prin
urmare, nu pot şi nu trebuie supuse criteriului adevărului, ele trebuie totuşi exprimate într-o manieră
onestă, etică.”

Dezvoltările doctrinare referitoare la comportamentul public, comunicaţional şi etic, sunt


sugestive, pentru noile valori comunicaţionale ale modernităţii. John B. Thompson vorbeşte de
tendinţa “spre o etică a responsabilităţii globale”. Autorul citat are în vedere modificările de
substanţă petrecute în însăşi ideea de comunicare în lumea de azi. Teoria lui Jurgen Habermas, spre
exemplu, care considera comunicarea dialogică, “faţă în faţă”, bazată pe coprezenţa participanţilor
nu mai rezistă noilor conţinuturi, favorizate de globalizarea comunicaţională dar şi economică,
politică, socială. John B. Thompson se întreabă oarecum retoric: “Există o dimensiune normativă
sau etică a noului tip de caracter public creat de mass media?” În fapt, mass media a determinat o
nouă redimensionare a însăşi ideii de realitate comunicaţională. Mass media modifică ideea după
care “universul etic era format din contemporani, din indivizi situaţi aici şi acum, iar reflecţia etică
era o morală a proximităţii.” Iată un paragraf-argument sugestiv: “Astăzi nu mai putem gândi
chestiunile moral-practice în acest mod. Astăzi, datorită dezvoltării tehnologiilor şi concentrării
masive a resurselor, acţiunile pot avea consecinţe care se întind cu mult dincolo de locul imediat.
Universul etic nu mai poate fi gândit ca o lume de contemporani coprezenţi. Condiţiile de apropiere
şi de contemporaneitate nu se mai păstrează, iar universul etic trebuie să fie lărgit pentru a-i
cuprinde pe cei aflaţi la distanţă, care, deşi îndepărtaţi în spaţiu şi timp, pot face totuşi parte dintr-o
secvenţă interconectată a acţiunilor şi a consecinţelor lor”. (21

(21
John B. Thompson – Media şi modernitatea. O teorie socială a mass media, Ed. ANTET, 2000,
pag.250.

CADRUL (TIPIC) DE ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA ZIARULUI

Proiectul comunicaţional preconizat şi realizat poate fi sistematizat – în formă şi conţinut –


astfel încât să devină o cartă a principiilor, normelor şi responsabilităţilor redacţionale: în interiorul
instituţiei, în raport cu ceilalţi şi cu organismele guvernamentale, profesionale, civice. O lectură
instructivă, cu privire la cele relatate până aici, ne oferă (şi) Statutul ziarului “Adevărul”, redactat şi
aplicat în redacţia ziarului, începând cu anul 1996.

“I. Date generale


Ziarul “Adevărul”, fondat în 1888, apare în noua formulă de la data de 25 decembrie 1989.

24
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

Editorul ziarului este Societatea pe acţiuni “Adevărul”, autorizată prin S.C. 79/1991 a
Judecătoriei sectorului 2 şi înmatriculată la Oficiul Registrului Comerţului Bucureşti, sub
nr.140/2964 din 16 mai 1991.
Marca ziarului “Adevărul” este înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci sub
nr.18332, din 22 iunie 1992.

II. Obiectivele ziarului


1. ADEVĂRUL este un cotidian naţional independent. El este în afara oricăror influenţe
politice, economice, financiare, de grup ori personale – interne sau din exteior.
ADEVĂRUL nu face politica nici unui partid.
Ca o garanţie a statutului său de independenţă, redactorii ziarului nu pot fi membrii vreunui
partid politic.
2. ADEVĂRUL promovează valorile democraţiei şi statului de drept, susţine instaurarea
economiei de piaţă. El acţionează în apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului, definite în Constituţie şi în documentele internaţionale la care România este parte.
Ziarul este împotriva oricăror forme de extremism şi îşi propune promovarea toleranţei în
viaţa socială şi politică, a respectului pentru opiniile civile şi politice.
3. Potrivit însuşi titlului său, ADEVĂRUL oferă o imagine corectă a vieţii, fără prejudecăţi,
în acord deplin cu realitatea.
4. ADEVĂRUL şi-a ales ca deviză articolul 16 din Constituţie: “Nimeni nu este mai presus
de lege” – definindu-se ca un cotidian angajat în promovarea legalităţii şi a justiţiei
sociale. El are o atitudine critică atât faţă de Putere, cât şi faţă de Opoziţie, considerând
drept unic criteriu de judecare a faptelor raportarea lor la prevederile legii şi la principiile
morale.
5. ADEVĂRUL se adresează cititorilor din toate categoriile sociale. El îşi propune să
contribuie la prevenirea momentelor de tensiune, să înlesnească înţelegerea şi încrederea
mutuală.

III. Principiile de bază ale activităţii redacţionale


1. În activitatea redacţională se va face o diferenţiere clară între ştiri şi opinii, evitându-se
orice confuzie între ele. Ştirile sunt fapte şi date, iar opiniile sunt exprimarea unor gânduri,
idei, credinţe sau judecăţi de valoare. Opiniile sub forma comentariilor asupra
evenimentelor sau acţiunilor unor persoane sau instituţii nu trebuie să vizeze o negare sau o
ocultare a realităţii faptelor.
2. În spiritul respectului pentru adevăr, faptele sunt prezentate astfel încât cititorii, luând
cunoştinţă de informaţiile şi punctele de vedere diverse, să-şi poată forma propriile
convingeri.
3. Ziariştii nu se substituie instituţiilor şi puterilor publice. În consecinţă, exercitarea
atribuţiilor lor nu trebuie să condiţioneze sau să influenţeze desfăşurarea actului de justiţie.
Ziarul respectă principiul prezumţiei de nevinovăţie, evitând să publice comentarii şi luări

25
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

de poziţie asupra unor cauze aflate pe rol în justiţie. Aceasta nu exclude relatările obiective
asupra faptelor în evoluţia lor.
4. Ziarul îşi asumă răspunderea morală şi de altă natură pentru conţinutul ştirilor şi
articolelor publicate şi asigură dreptul la replică al celor avizaţi, în urma analizei în
Consiliul Director.
5. ADEVĂRUL respectă dreptul cetăţenilor la o viaţă privată şi este conştient că persoanele
cu funcţii în viaţa publică au dreptul la protecţia vieţii lor private, în afara cazului în care
aceasta poate avea urmări asupra vieţii publice.

IV. Regulile de conduită profesională şi etică a redactorilor ADEVĂRULUI


1. Ziarul ADEVĂRUL îşi apără şi protejează redactorii în exercitarea corectă şi onestă a
atribuţiilor lor, inclusiv asigurându-le asistenţă juridică. La rândul lor, redactorii săi vor
da dovadă de fidelitate faţă de ziar, se vor comporta corect şi demn, apărând prestigiul
firmei ADEVĂRUL.
2. Redactorii sunt datori să asigure ca informaţia publicată să fie reală, corectă şi
completă. Zvonurile nu trebuie confundate cu ştirile. Titlurile trebuie să reflecte cât mai
fidel conţinutul faptelor şi datelor prezentate. Redactorii nu vor prezenta raţionamentele lor
drept fapte. Ei nu vor ascunde sau distorsiona informaţia.
3. Este o obligaţie primordială verificarea temeinică a informaţiei. Dacă verificarea nu este
posibilă, informaţia se publică sub o rezervă explicită în acest sens.
4. Redactorii vor veghea asupra confidenţialităţii surselor de informaţii, dar şi asupra
datelor şi faptelor de care au luat cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor lor.
Confidenţialitatea surselor de informaţii este garantată de documentele C.S.C.E., la care
România este parte.
5. În cursul anchetelor publicistice, redactorii vor respecta cu stricteţe principiul de drept
“Audiatur et altera pars”, ascultarea şi a celeilalte părţi.
6. În relaţiile pe care redactorii, în exercitarea profesiei, le întreţin cu autorităţile publice
sau cu diverse sectoare economice şi firme, sunt interzise orice înţelegeri care ar putea
afecta imparţialitatea sau independenţa ziarului. Redactorii nu vor uza de statutul lor
pentru obţinerea de beneficii şi promovarea intereselor proprii.
7. Redactorilor ADEVĂRULUI le este interzis să publice în ziare şi reviste concurente.
Orice colaborare externă va putea avea loc doar cu aprobarea directorului ziarului.
8. Încălcarea principiilor enunţate mai sus atrage răspunderea administrativă, materială,
penală sau civilă, după caz.

V. Organizarea Redacţiei şi relaţiile cu Editorul


1. Conducerea redacţiei şi ziarului ADEVĂRUL este o conducere colegială. Ea este
asigurată de un Consiliu Director, format din 5 persoane – directorul ziarului, redactorul-
şef, redactorii-şefi adjuncţi, alţi membri ai redacţiei.
2. Directorul ziarului este reprezentantul Redacţiei în relaţia cu Editorul şi el îşi asumă
răspunderea pentru tot ce apare în ziar.

26
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

3. Directorul ziarului este validat în post de Consiliul de Administraţie, în urma prezentării


candidaturii sale de către Adunarea Redactorilor.
4. Componenţa Consiliului Director se hotărăşte de către Adunarea Redactorilor, prin vot
deschis, cu majoritate simplă, pe baza propunerii directorului ziarului şi este validată de
Consiliul de Administraţie.
5. Consiliul Director este ales pe o perioadă de doi ani.
6. Consiliul Director hotărăşte prin consens asupra orientării ziarului în toate chestiunile
importante ale vieţii politice, economice, sociale, culturale.
7. Consiliul Director elaborează toate propunerile care privesc personalul redacţiei,
propuneri prezentate apoi de directorul ziarului Consiliului de Administraţie spre aprobare.
8. Redacţia este structurată pe departamente. Personalul redacţional răspunde pe cale
ierarhică pentru îndeplinirea atribuţiilor încredinţate.

VI. Validitatea Statutului


1. Statutul ziarului ADEVĂRUL a fost întocmit luând în considerare prevederile Constituţiei
României privind dreptul la informaţie şi libertatea de exprimare, Rezoluţia Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la etica ziaristică, precum şi documentele
Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
2. Acest statut devine valid cu condiţia aprobării sale cu cel puţin două treimi din voturile
membrilor Adunării Redactorilor.
Anularea sau amendarea sa sunt subiectul unei proceduri similare.”

CÂTEVA DATE DE MANAGEMENT COMUNICAŢIONAL

Proiectul comunicaţional, elaborat şi finalizat, cuprinde, cum este firesc, şi o posibilă soluţie
managerială, chiar şi în această fază a inventarierii resurselor publicistice (redacţionale), financiare
şi tehnice. Avem în vedere, pe de o parte, resurse preconizate – reale şi virtuale -, şi resursele
aşteptate, acelea pe care succesul şi credibilitatea ziarului le vor provoca şi implica în consolidarea
şi legitimarea ziarului, pe de altă parte.
În faza de proiect, calculele de rentabilitate implică o serie de detalii, între care: tirajul,
periodicitatea, teritorialitatea (aria de difuzare), costurile de producţie (hârtia, tipografia,
transportul, comisionul acordat societăţii de distribuţie sau distribuitorilor individuali (care poate
ajunge până la 35% din preţul pe exemplar), sponsorizări, donaţii). O atenţie particulară se acordă
publicităţii. (În cazul ziarului, preţul publicităţii este calculat “la centimetru pătrat”).

Câteva repere devin obligatoriu de cunoscut şi de luat în calcul:


- veniturile populaţiei (un studiu temeinic privind: salarii, mediul de afaceri, şansele clasei
mijlocii, investiţiile productive, efectele politicilor financiare, stabilitatea pieţei muncii
etc., etc.);

27
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

- resursele proprii (fondul/suma de bani alocată iniţial, preţul publicaţiei, tirajul tras şi
vândut, eventuale alocaţii din bugetul/veniturile societăţii comerciale în structura cărora
sunt integrate şi ziarele (ex. “Societatea R” – pentru “România liberă”, sau “Societatea
Adevărul” – pentru ziarul “Adevărul”; producerea altor publicaţii – (almanahuri,
suplimente) -, editare cărţi, reviste, ediţii speciale; executarea unor servicii de tip
publicistic, la solicitarea unor clienţi, coproducţii etc.);
- resursele atrase (sponsorizări, publicitate, donaţii);
- resursele umane (aptitudini, calificare, vârstă, cicluri de perfecţionare în redacţie, în forme
instituţionalizate – studii post-universitare, masterat, doctorat, în ţară sau străinătate; relaţii
contractuale cât mai precise: pe termen nelimitat, pe o perioadă limitată, pe o perioadă de
probă; un sistem bine conceput de concursuri pe post sau concursuri profesionale; o
modalitate corectă de stimulare sau penalizare…).

Cu aceeaşi atenţie vor fi detaliate cheltuielile:


- salariile personalului angajat
- onorariile pentru colaboratori
- costul hârtiei
- costurile imprimării
- costul distribuţiei/difuzării
- modalitatea sigură de recuperare a banilor de la societăţile de difuzare şi de la difuzorii
individuali
- o continuă supraveghere a raporturilor dintre venituri şi cheltuieli
- o modalitate plauzibilă de raportare a cheltuielilor înregistrate pentru producţia
redacţională la cheltuielile cu personalul redacţional (costul efectiv al produsului mediatic:
- text, fotografie etc.)
- atenta corelare a veniturilor, salariilor, recompenselor, precum şi a preţului ziarului, a
publicităţii, campaniilor de imagine etc., cu inflaţia şi puterea de cumpărare a leului, astfel
încât pierderile să fie minime, recuperabile sau să fie evitate.

Managementul comunicaţional înseamnă, desigur, mult mai mult. Corecta gestionare a


resurselor, studiul atent al condiţiei sociale a publicului de referinţă sunt completate şi de intervenţia
în strategia informaţională propriu-zisă: calitatea publicistică. Se va stabili, între altele, dacă stilul
casei, actualitatea şi interpretarea faptelor evenimentelor sunt în concordanţă cu aşteptările
publicului; dacă formatul, structura pe pagini şi rubrici, chiar culoarea utilizată – o singură culoare
sau policromie – rimează cu gustul, tradiţia şi sensibilitatea publicului ţintă; limbajul, vocabularul,
accesibilitatea termenilor, cum şi litera aleasă (familii, caractere, tipuri) pentru tipărirea ziarului
constituie alte detalii deloc lipsite de importanţă în managementul comunicaţional.

Modalitatea curentă de verificare a stării şi rezultatelor instituţiei de presă se dovedeşte a fi


audit-ul. Într-o sinteză referitoare la audit-ul comunicaţional, Christian Schneider(22 aprecia ca
necesar de ştiut:

28
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

- punctele puternice, punctele slabe, precum şi cauzele situaţiei observate;


- relaţiile existente între întreprindere şi publicările sale principale; calitatea şi posibilele
lipsuri;
- disfuncţionalităţile care au dus la un deficit de comunicare (internă sau externă) sau la o
comunicare inadaptată;
- existenţa şi rolul circuitelor de comunicare internă;
- marile linii de care să se ţină seama în orientarea eforturilor în materie de comunicare.
Ideile de mai sus sunt considerate de autorul citat ca părţi ale “concluziei audit-ului care nu
trebuie să se transforme în strategie dar subliniază marile obiective de la care se poate porni în
elaborarea strategiei” (pag.69).

Amintim, în context, existenţa, în ţara noastră, a unei ordonanţe guvernamentale care


reglementează audit-ul.

Auditul intern

Ordonanţa guvernamentală nr.119/1999 stabileşte organizarea auditului intern, “sub forma


unui compartiment specializat, constituit din una sau mai multe persoane, astfel încât personalul de
specialitate angajat în acesta, denumit (…) auditor intern, să nu fie implicat în vreun fel în
îndeplinirea activităţilor pe care le auditează”… Între atribuţii se stabileşte şi “evaluarea
economicităţii, eficacităţii şi eficienţei, cu care sistemele de conducere şi de execuţie existente în
cadrul instituţiei publice ori la nivelul unui program/proiect finanţat din fonduri publice utilizează
resurse financiare, umane şi materiale pentru îndeplinirea obiectivelor şi obţinerea rezultatelor
stabilite”. Să mai adaugăm obligaţia de identificarea slăbiciunilor sistemelor de conducere şi de
control, precum şi a riscurilor asociate unor astfel de sisteme”… Reguli şi obiective de auditare pot
fi aplicate şi la societăţile comerciale. Obiectivele şi competenţele sunt stabilite prin Legea 31/1990,
modificată şi republicată în 1998.

(22
Christian Schneider – Communication, Ed. DELMAS, Paris, 1993; pag.69.

29
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

PARTEA A TREIA
VIZUALIZAREA MESAJULUI
(Elemente principale de machetare şi punere în pagină)

Proiectul comunicaţional, odată gândit şi detaliat, urmează “să fie pus în practică” – să ia
forma fizică a ziarului – în conţinutul, formatul şi structura stabilite. Textele, titlurile şi imaginile
selectate, prelucrate şi definitivate pentru tipar se vor regăsi în macheta realizată de specialişti în
vizualizare ai redacţiei (angajaţi permanenţi şi/sau colaboratori). În fapt, acest moment al conceperii
şi elaborării ziarului activează în mod deosebit compartimentul secretariat de redacţie, pe care-l
putem observa, în organigrama ziarului, în relaţie directă cu redactorul şef. În cadrul secretariatului
de redacţie se găsesc, azi, nu numai tehnoredactori, machetatori sau secretari “de paginaţie” (cum
aveau marile cotidiane şi la noi), ci şi design-eri, desenatori, operatori pentru tehnoredactare
computerizată. În unele redacţii, secretariatul de redacţie include şi serviciul/colectivul “de
calculatoare”, căruia îi revine culegerea, punerea în pagină (procesarea) şi, de multe ori, chiar
realizarea machetei “foaie de machetă”, desenată de secretarii/tehnoredactorii “erei plumbului”.
Performanţele tehnice şi grafice ale presei asistate de ordinator nu înlătură, totuşi, rolul
comunicaţional al echipei secretariale, căreia îi revine obligaţia de a prezenta materialul
informaţional în forma şi cu efectele pe care le putem aprecia, citind şi analizând ziarele şi revistele
ce ne stau la dispoziţie la chioşcuri sau la centre de difuzare a presei. Referindu-se la cele patru
etape (faze) de tratament al informaţiei: - colectarea şi transmiterea: - prepararea; - prezentarea: -
difuzarea şi vânzarea – Louis Guery atribuie secretariatului de redacţie etapa prezentării. Conţinutul
acestei a treia faze în elaborarea ziarului nu presupune o simplă prelucrare mecanică a operaţiunilor
de prezentare. Secretarul de redacţie, ni se atrage atenţia, nu trebuie privit ca un simplu machetist
(machetator), deoarece “nu este vorba doar de o simplă funcţie de fabricaţie, pur tehnică, pe care,
dacă aşa ar fi, ar putea fi luată de imprimeur”. (23
(23
Roy Nash – How newspapers work, Ed. Pergamon Press, 1964 (în colecţia “Ziaristica”).

Secretarul de redacţie face parte şi reprezintă un “organ de execuţie şi coordonare”, dar


căruia nu-i poate lipsi dimensiunea creativă. Munca secretarului de redacţie este succesivă actului
de creaţie publicistică şi-i poate spori valoarea comunicaţională, prin mijloace specifice. Ziarul
informatizat impune, pe lângă o adaptare a muncii secretariale, o creştere accentuată a ritmului de
gândire şi execuţie a machetei “electronice”, a alegerii elementelor grafice (literă de titlu şi text,
format, culoare), compatibilitatea dintre conţinutul textului (mesaj) şi mijloacele de vizualizare ce
sporesc vizibilitatea şi efectele informaţionale.
Raporturile de muncă şi competenţele redacţionale în redacţiile informatizate de azi nu
diminuează rolul important al secretarului (secretariatului) de redacţie, cu deosebire în structura
marilor cotidiene. Redactorii, comentatorii, analiştii ştiu ce trebuie făcut (scris, comunicat), pe când

30
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

secretarii de redacţie (rewriters, machetatori, design-eri/plasticieni) ştiu cum trebuie făcut (grafic,
tehnic, “vizual”), pentru a finaliza convingător, atractiv mesajul.
Munca şi poziţia secretarului (şi secretariatului) de redacţie a evoluat, în timp, odată cu
evoluţia presei, de la “gazetă” la “cotidian”, de la tirajul “confidenţial” la “tirajul popular”, de la
litera de lemn la litera “electronică”. Să urmărim, foarte pe scurt, o astfel de evoluţie, urmând, în
fond, evoluţia presei însăşi.

Rolul comunicaţional al secretariatului (secretarului de redacţie), în presa de azi, este mai


bine “înţeles”, şi acceptat, dacă-i urmărim evoluţia în istoria presei: - până la mijlocul secolului
XIX, când tirajele erau nesemnificative, echipa secretarială era redusă numeric şi îndeplinea o
funcţie redacţională: “Nu pretindea nici un fel de tehnicitate deosebită, ci doar o foarte bună cultură
şi sensurile raporturilor umane”; - la jumătatea secolului XIX, odată cu apariţia presei de informaţie
şi cu apariţia publicităţii, ziarul viza o arie mare de răspândire şi un public tot mai numeros; în acest
cadru, “redacţiile (…) au început să se organizeze în servicii specializate care trebuiau coordonate”.
Secretariatul devine, astfel, serviciu specializat. “La vechea sa funcţie redacţională )…) s-a adăugat
o funcţie de coordonare”; - a treia etapă se situează între cele două războaie mondiale. “Deja
ilustraţie, mai întâi desenul apoi fotografia, au apărut (…) Prima pagină în mod special devine un
veritabil afiş (s.ns.) abundent ilustrat. Secretarul de redacţie va trebui să adauge aptitudinilor sale şi
pe aceea de machetist” (machetator); astăzi, “în presa ilustrată în mod special, asistăm la o anumită
explozie de obligaţii, de o parte, rewriters (revizori ai copiei/exemplarului imprimat) şi, de alta,
machetatorii”; pentru ca în condiţiile în care, acum, concurenţa presei audiovizuale este atât de
puternică, să apară în serviciul secretariat şi un vizualizor; există, deci, trei specialităţi distincte în
ziarul modern: rewriter, machetator şi virualizor (“vizualizator”); - “Şi mâine?” Louis Guery este
precis: “… Chiar dacă ordinatorul compune texte, selecţionează culorile, clasează informaţiile puse
în memorie, chiar dacă secretarul de redacţie desenează pagina pe un ecran video cu un creion
electronic, esenţial pentru sarcina sa ziaristică va rămâne aceea de a aprecia calitatea informaţiei, de
a o ierarhiza în pagină şi în publicaţie, şi de a-i da prezentarea cea mai bună pentru a atrage, în cele
mai bune condiţii, un public determinat”. (Louis Guery, “Pratique du secretariat de redaction”, Ed.
Presse et formation, Paris; pag. 9-11).

Presa asistată de calculator este o realitate. Dar nu înseamnă că rolul comunicaţional,


realizat cu mijloace ziaristice şi tehnice, al secretariatului de redacţie a dispărut. Dimpotrivă, apar
obligaţii noi, cu deosebire în aria vizualizării (desen, imagine/fotografie, grafică pe calculator,
sporirea lizibilităţii şi vizibilităţii).

În timp, s-au conturat anumite constante ale muncii redacţionale în competenţa


secretariatului şi secretarului de redacţie; în special la marile cotidiane (la periodice sau alte
publicaţii cu tiraje mici sau cu o periodicitate lunară, trimestrială munca secretarului de redacţie

31
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

poate fi făcută de redactorul şef sau de unul dintre puţinii redactori angajaţi). La ziarele de mare
tiraj, secretariatul de redacţie este constituit în serviciu sau compartiment tehnic, cu un personal
relativ numeros, coordonat de un secretar general sau secretar principal, în funcţie de organigramă.
Rolul secretariatului de redacţie este subliniat şi de expresiile (sintagmele) sugestive ce-l
definesc, în limbajul redacţional: “statul major” al redacţiei; “artera principală” a ziarului (Roy
Nash) (24. Sunt configurate astfel sarcinile de sinteză şi obligaţia de a asigura coerenţa întregii
publicaţii, în structură şi conţinut.
O atenţie specială acordă specialiştii în materie calităţilor şi profesionalismului obligatorii
pentru secretarul de redacţie.
Constatăm chiar o “ocultare” a rolului secretarului de redacţie, într-un limbaj care azi ni se
pare… exotic.

Despre secretarul de redacţie se spune că este: “eminenţa cenuşie a redacţiei” (Frank


Candlin), “cenzorul solemn”, “chirurgul ştiinţei”, “soldatul necunoscut” (J.F. Mansfield) (25, un bun
secretar de redacţie este un artist creator” (R.J. Blumenfeld) (26, “secretarul de redacţie este mai mult
decât un machetator (…) dacă ar fi comparată publicaţia cu o mimă sau cu o orchestră, rolul
secretarului de redacţie ar fi asemănător cu al unui dirijor, sau cu acela al unui regizor dacă s-ar face
comparaţia cu o piesă de teatru sau cu un film” (Louis Guery). Cu o precizare necesară, munca
secretarului de redacţie este o componentă, este adevărat, indispensabilă “a unei creaţii dinamice,
colective şi continue”; secretarul de redacţie va trebui să fie “elementul motor al acestei creaţii”, dar
munca sa va fi ghidată nemijlocit de directorul, redactorul şef al ziarului şi, în plan mai general, de
consiliul/comitetul director (care definitivează macheta la zi) (27.

Louis Guery propune şi “un profil al secretarului de redacţie în general”. Specialistul francez
îi pretinde secretarului de redacţie două calităţi importante: - să fie un ziarist complet şi un ziarist
responsabil. Ca ziarist complet, secretarul de redacţie trebuie să posede: “- un sens clar al
informaţiei”, “o bună cultură generală”, “cunoaşterea dreptului presei”, “aptitudini artistice” (gust
sigur de vizualizare); “cunoaşterea tehnicilor grafice”; “modestie”; “o voinţă de obiectivitate şi o
mare cinste în tot ceea ce priveşte informaţia” (28. În redacţiile zilelor noastre, aptitudinile
menţionate va trebui să le regăsim la oamenii com-
(24
Roy Nash – How newspapers work, Ed. Pergamon Press, 1964 (în colecţia “Ziaristica”).
(25
J.F. Mansfield – Complete journalist, Ed. Pitman, Londra, 1962 (vezi colecţia “Ziariastica”, a
Facultăţii de ziaristică, 1974).
(26
Citat de J.F. Mansfiled, op.cit, pag.33.
(27
Vezi şi Frank E. Candlin – Teach Yourself Journalism, Ed. Univ. Press, Londra
(28
Louis Guery – Le secrétariat de rédaction, Ed. C.F.P.J., Paris, 1995 (ediţia a 5-a).
partimentului respectiv, chiar dacă, de pildă, unul este specializat în “revizia copilor”, altul în
machetare, altul în vizualizare. În fond, secretarul de redacţie, oricare i-ar fi “sarcinile de serviciu”
este obligat să-şi însuşească regulile şi tehnicile comunicaţionale: să ştie să comunice, cu mijloacele
specifice muncii sale.

32
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

MACHETAREA ŞI STRUCTURA PUBLICAŢIEI

Macheta, în datele ei principale, urmează structurarea pe pagini şi rubrici a ziarului. Prin


simplă observaţie, constatăm cum cotidianele, dar şi periodicele, în multe cazuri, stabilesc o precisă
repartizare “pe pagini” a evenimentelor, faptelor, opiniilor, în funcţie de natura lor (politice,
economice, sociale etc.). Marile cotidiane occidentale, cu precădere, sunt structurate pe secţiuni, tot
după natura evenimentelor; cu deosebirea că secţiunile sunt adevărate “ziare în ziar” şi pot ajunge la
zeci de pagini fiecare. (Fapt curent: multe persoane cumpără ziarul numai pentru una dintre
secţiuni: cea financiară/bursă/curs valutar; la celelalte secţiuni renunţă; “le aruncă la coş!”).
La noi, “România liberă” apare “pe secţiuni”, începând cu martie 2001, fiecare secţiune
nedepăşind, deocamdată, 8 pagini.

Mărimea unui ziar – număr de pagini şi kilograme! – depinde, deci, de puterea sa financiară,
de nivelul de dezvoltare şi capacitatea de cumpărare, într-o ţară/într-o economie dezvoltată, cum şi
de dorinţa de performanţă în sine (“de record”). “Cel mai masiv număr al unui ziar a fost ediţia de
duminică, 17 octombrie 1965, a ziarului “New York Times”. Un exemplar cântărea 3,40 kg, avea
15 secţiuni, cu un număr total de 946 pagini, incluzând aproximativ 1.200.000 rânduri pentru
publicitate. Dimensiunile cele mai mari folosite vreodată pentru o pagină de ziar au fost de 130 x 89
cm ale ziarului “The Constellation”, tipărit în 1859 de George Roberts, cu prilejul sărbătorii zilei de
4 iulie (ziua naţională a SUA)… Cel mai mic format de pagină a fost folosit de ziarul “Daily
Banner”: 7,6 x 9,5 cm.” (“Caiet de vacanţă ’85, realizat de revista Lumea, pag.48)

Să precizăm sensul şi conţinutul termenilor: format şi “pagini tematice” (secţiuni), aşa cum
există în presa noastră, acum.
Format – în limbajul gazetăresc obişnuit desemnează două dimensiuni: “format mare şi
tabloid”. Formatul mare are dimensiunile – lăţime şi înălţime – pe care le constatăm la marile
noastre cotidiane (“Adevărul”, “România liberă”, “Evenimentul zilei” şi celelalte asemenea).
Formatul mare nu este considerat şi obligat să se supună unor dimensiuni fixe. Dacă, spre exemplu,
“Adevărul” are 51 cm înălţime şi 39 cm lăţime, “Evenimentul zilei”, în noul format, adoptat
începând din martie 2001, are 49 cm înălţime şi 32 cm lăţime.
Formatul tabloid urmează aceleaşi reguli privind dimensiunile. Formatul optim este
considerat a fi ≈ 38 x 14 cm (“lumina paginii”); apropiate de aceste dimensiuni este “Libertatea” –
26,5 x 39 cm şi “Formula AS” ≈ 25 x 36 cm. Dimensiunile rămân la alegerea echipei redacţionale,
atunci când nu sunt impuse de parametrii tehnici ai… rotativei.

Formatul se referă şi la structurarea ziarului pe coloane, rubrici şi “pagini tematice”. Spre


exemplu: “Evenimentul zilei” a optat pentru şase coloane (≈ 5 cm lăţime); “Naţional” – pe şapte
coloane (≈ 5 cm lăţime); “Adevărul” a optat pentru şase coloane (6 cm lăţime). Dimensiunile sunt
orientative; în multe pagini există mai puţine sau mai multe coloane, în funcţie de formatul textelor,
fotografiilor, publicităţii etc.

33
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

DISTRIBUIREA PE PAGINI A TEXTELOR ŞI IMAGINILOR

Un moment important al conceperii şi elaborării ziarului îl constituie stabilirea temelor


(domeniilor) urmărite şi analizate, prioritar, de echipa redacţională. Am văzut, în structura
organigramelor prezentate mai înainte, existenţa unor redacţii/departamente care, de obicei, se regăsesc
în mai multe ziare. Diferenţele sunt date de selectarea, prelucrarea şi prezentarea ştirilor specifice.
Să notăm construcţia tematică a ziarelor “Jurnalul naţional” şi “Adevărul”.
- “Jurnalul naţional” cuprinde paginile: “La zi”, “Adevăruri scandaloase”, “Politic”,
“Externe”, “Economic”, “Magazin auto”, “Sănătate”, “Informaţii”, “Sport”, “Cronica neagră”,
“Modern” şi, fireşte, “Teleeurobingo” (Linie bingo, superlinie şi bingote pe de trei!), joc în săli şi pe
micul ecran (Antena 1), întrucât şi ziarul şi postul TV menţionat se află sub acelaşi patronat.
- “Adevărul” – şi-a titrat paginile astfel: “Politică”, “Economie”, “Finanţe-Bănci-Afaceri”,
“Societate”, “Sport”, “Viaţa internaţională”, “Actualitate”, la care se adaugă paginile cu apariţie
periodică, de obicei săptămânală, cum sunt “Cultură”, “Spectacole”, “Pagina a 6-a pentru ziua a 7-a”,
care apar în ziarul de sîmbătă; rubrici permanente: “Ştirile zilei”, “Extemporalul de sâmbătă”, “Punctul
pe i”, “La zi”, “Horoscop”, “Caleidoscop”; fireşte, vom nota şi aici “locul fix” al articolului de fond de
pe prima pagină, plasat în “frontul paginii” (imediat sub titlul ziarului). Este important să observăm, la
“Adevărul”, permanenţa rubricilor de ştiri “la zi”, în prima pagină (pe contrafond – “ultima coloană”) şi
pe ultima pagină (când nu este ocupată de publicitate), tot pe contrafond; există rubrici de ştiri, pe o
coloană, şi “în paginile tematice”, despre fapte, opinii din domeniul respectiv.
Diferenţierea între cotidianele în discuţie – dar şi în cazul altora (“Evenimentul zilei”,
“Naţional”, “Libertatea”, “Cotidianul”, “Curierul naţional” şi celelalte) – se obţine, cum arătam,
prin particularitatea stilului (casei) şi, mai ales, prin: ierarhizarea faptelor/evenimentelor,
interpretarea şi punerea lor în pagină.

Concomitent cu structurarea tematică, aproape în fiecare pagină există “rubrici permanente”.


Pot fi rubrici de ştiri complementare tematicii/domeniului comentat în pagină, pot fi şi “rubrici de
autor”, “tabletă” sau “comentariul zilei”, în care prevalent este stilul personal; dar şi rubrici ca “la
închiderea ediţiei”, “ultima oră” (evenimente/fapte/opinii de interes general; şi “flash”, “flick-
flack”… Unele rubrici sunt comune mai multor ziare: “horoscop”, “meteo”, “curs valutar”, despre
care se mai spune că reprezintă obsesiile zilnice (“soarta”, “vremurile”, “coşul zilnic”).

“Pagina întîi” este considerată oglinda comunicaţională a ziarului. În şedinţele de machetă,


din dimineaţa zilei de apariţie, pagina întîi se discută separat, de obicei în finalul întâlnirii (ex.
“Adevărul”). Şi este normal să fie aşa, de vreme ce ea exprimă tensiunile zilei, dar şi maxima
tensiune profesională: faptele, evenimentele, opiniile considerate cele mai importante, din punctul
de vedere al echipei redacţionale; titrarea sugestivă, expresivă, cu puternic impact la public;
scriitura fluentă, concisă, exactă; un mesaj clar, coerent; imaginile care să completeze sau care să
fie, prin ele însele, evenimente definitorii pentru intenţia informaţională a zilei respective.
În funcţie de opţiunea redacţională (orientare, stil, “punere în pagină” etc.), pagina întîi poate fi:
- predominant comentativă-informativă (ex. “Adevărul”, “România liberă”);
- predominant infomativă-comentativă (ex. “Evenimentul zilei”, “Naţional”);

34
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

- pagina vitrină (ex. “Jurnalul naţional”, “Libertatea”; pagina vitrină tipică, practic fără nici un
text informativ sau comentativ este a săptămânalului “Formula AS”, cu o fotografie de mari
dimensiuni, însoţită de titluri şi imagini care trimit la paginile şi textele din interiorul revistei).

Chiar şi o privire comparativă superficială ne permite să constatăm cum fiecare ziar propune
“o zi informaţională” proprie: “aceeaşi zi este o altă zi”, din punct de vedere publicistic. Şi nu poate
fi altfel, atâta timp cât libertatea de exprimare este (aproape) neîngrădită, iar ziariştii sunt oameni ai
conştiinţei libere. Din punctul de vedere comunicaţional (ziaristic), diversitatea comentativă şi
stilistică este un mare beneficiu profesional şi moral, cum şi marea şansă este a identificării şi
publicării adevărului ziaristic(29. În ultimă analiză, pluralismul comunicaţional este un semn al
democratizării reale a gândirii (al democraţiei participative); un semn al modernităţii şi post-
modernităţii, stimulat în substanţă de societatea informaţională.

(29
Vezi pct.6, despre “adevărul ziaristic” (adevărul faptului), despre informaţie/ştire şi criteriile
adevărului (precizări sugestive şi în Rezoluţia 1003/1993, pctele 4-5).

O apreciere de ordin cantitativ este necesară. Ziarul, în general (pagina întâi pregnant) a
suportat, în ultimul secol, influenţele şi presiunile (alternative) ale presei audio-vizuale; a celei vizuale
(televiziunea), în special. Drept urmare, ziarele au căutat soluţii de vizualizare, recurgând, mai ales, la
puterea de atracţie a titlurilor şi imaginilor. S-au conturat anumite reguli de elaborare a ziarului; atenţia
firească a fost acordată paginii întâi, ca pagina de prim contact cu cititorii. S-a stabilit, astfel, o anumită
proporţie între titluri-texte-imagini, în care repartizarea spaţiului imprimat (“lumina paginii”) să se facă
astfel: - cel puţin 50% să fie ocupat de titluri şi imagini; - de dorit ar fi ca spaţiul menţionat să ajungă
până la 70-75%, astfel încât cititorul să fie atras “de oferta evenimenţială” şi de forma (grafica) în care
aceasta este prezentată. Întâlnim o asemenea proporţionalizare şi în presa noastră, la publicaţiile
clasificate aici informatic-comentative (“Evenimentul zilei” – care se declară “cotidian de informaţie”,
dar este şi comentativ în bună măsură, “Naţional” etc.).

Un semnal oarecum surprinzător ne transmit cotidianele “Adevărul” şi “România liberă”


(serie nouă). Pagina întâi a acestora este dominată de texte (ştiri, comentarii, opinii), în proporţie de
(aproximativ) 60-70%. Titlurile şi imaginile sprijină textul; utilizarea negativelor, rasterelor şi a
culorii (policromie) subliniază intenţia informaţională. Ziarele menţionate au succes, “de vină”
părând a fi nu numai prestigiul de marcă şi profesionalitatea “echipei”, ci şi “comportamentul
cititorilor”. Se pare că cititorului îi convine mai mult să aibă, pe prima pagină, nu numai titluri,
imagini şi scurte trimiteri “în interior”; cititorul vrea şi titluri şi imagini, dar şi texte (ştiri,
comentarii, note) în aceeaşi pagină; astfel, prima pagină tinde să devină o sinteză a întregului ziar;
de pe pagina întâi să nu lipsească tot ce este mai important şi mai actual, în aria informaţională a
zilei de referinţă. Texte concise, lizibile, cu interpretări şi mesaje accesibile, culese cu un corp de
literă mai mare (corp 10; 12), cu supratitluri, titluri şi subtitluri care să sporească sensul şi conţinutul
informaţiilor, comentariilor, sintezelor. Constatarea apare ca neaşteptată, în contextul ofensivei totale a
presei televizate. Totuşi, cititorul de ziar rămâne fidel “informaţiei fixate” pe hârtie, care-i rămâne la

35
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

îndemână mult mai mult timp decât o imagine televizată (în cazul jurnalelor TV, o ştire nu depăşeşte 30-
60 de secunde, timp în care vezi şi afli, dar este dificil să revezi şi să reanalizezi informaţia transmisă
(înregistrarea pe casetă proprie nu constituie un fapt obişnuit). Credem că nu exagerăm, când apreciem a
fi o soluţie profesională modalitatea în care concep cele două cotidiene pagina întâi. În fapt, cititorul
poate vizualiza (“viziona?”) imaginea zilei, inclusiv conţinutul şi sensul faptelor, evenimentelor, aşa
cum au fost gândite şi “transmise” de echipa redacţională şi tehnică. Pagina întâi poate fi asemănată,
păstrând diferenţele specifice, cu un ecran evenimenţial, rămas pe stop cadru. Să fie asta soluţia pentru
marile cotidiene comentativ-informative? Noi credem că da.

Să notăm în concluzia acestui subcapitol: structurarea ziarului, machetarea şi distribuirea pe


pagini şi rubrici a textelor, titlurilor şi imaginilor – cu atenţie deosebită pentru pagina întâi – constituie o
secţiune decisivă a proiectului comunicaţional; a viabilităţii şi succesului ziarului proiectat şi realizat.

REALIZAREA PROPRIU-ZISĂ A MACHETEI

Presa asistată de ordinator (PAO) a schimbat în mare măsură ideea de machetă, în sensul
cunoscut până de curând. “Desenarea” riguroasă a coloanelor, chenarelor, formatele, litera de text şi
titlu, calibrarea şi “zincarea” fotografiilor, traseul de la paginare, la calandru, la stereotipie şi la
rotativă, utilizarea ludlowului, pentru culegerea titlurilor, culegerea la linotip, în sfârşit, recursul la
plumbul topit, pentru tot ce însemna literă culeasă, au devenit, în mai puţin de zece ani, date de
istorie. Linotip, şif, culegar (vingalac), “casele” de litere, “peria”, şpaltul, tipar înalt, tipar adânc
(tivdrug), probar de litere, au ieşit practic din vorbirea şi practica secretarială obişnuită.
Un vocabular nou se impune: printare (în loc de şpalt), procesare (în loc de machetare),
“punere în pagină”, font de literă (în loc de probar), bold (în loc de aldin), scanare, programe de
paginare – Page Maker, Quark x Press sau Photoshop (pentru fotografii) etc., etc.
Schimbările tehnologice au schimbat, firesc, datele profesiei, cum şi viteza şi mobilitatea
compartimentului care asigură prezentarea ziarului – secretariatul de redacţie.

Comparaţii istorice

Întrucât presa electronică lucrează şi în inci, putem stabili relaţia (de mărime) dintre quadrati
(□), centrimetri şi inci. Cum se ştie, un inci (inch) măsoară 2,54 cm 1 şi 18 puncte
tipografice. Un punct tipografic are 0,376 mm. Astfel că: 1□ 48 puncte tipografice
4 cicero 18,04 mm. (Un cicero = 12 puncte tipografice ≈ 4,5 mm). O coloană de ziar
americană “clasică” măsoară 2 1/16 inci (inches). La ora de faţă, se lucrează în milimetri şi centrimetri.
N.B. – Precizările tehnice de mai sus sunt strict formale. Singura lor menire este de a înlesni
comparaţia istorică în domeniu; în cazul de faţă, de a ne ajuta să comparăm trecutul grafic şi
tipografic – de la quadraţi şi plumb – cu prezentul – centrimetri (sau inci), “creionul” electronic.
Comparaţia surprinde, desigur, schimbarea totală a operaţiunilor de culegere, machetare şi imprimare, dar şi
anumite prelucrări: formatul textelor, chiar familii şi caractere de litere (ex. antiqua), regulile titrării etc.

36
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

În noul context, machetarea manuală nu mai constituie regula. Macheta se poate realiza (şi
se realizează) efectiv pe calculator. Esenţial este ca noile performanţe tehnologice să fie implicate în
sporirea capacităţii de percepere şi asimilare a mesajului publicat. Dar, trebuie să fim de acord,
mesajul nu poate fi, în nici un caz, tehnologic; el va purta continuu pecetea subiectivă a
comunicatorului/redactorului. Astfel că, în structurarea machetei, apar elemente informaţionale ce
urmează să fie atent “prelucrate” de personalul de specialitate. Ne vom opri, în cele ce urmează la:
- calibrarea şi cotarea textelor
- calibrarea şi cotarea titlurilor
- calibrarea şi cotarea fotografiilor
- familii, caractere, tipuri şi corpuri de literă
- culoarea.

Calibrarea şi cotarea textelor

Calibrarea, în sens general, se referă la dimensiunile textului; în sens restrâns, impus de


machetare/tehnoredactare, înseamnă stabilirea lungimii (nr. de rânduri/pagini) şi raportul cu
caracterul, corpul şi tipul de literă utilizate; cotarea textului este o operaţiune succesivă calibrajului
şi stabileşte traseul textului, de la manuscris la “atelierul tipografic”. Louis Guery notează, însă, că
operaţiunile de calibrare şi cotare pot fi simultane sau, în unele cazuri, cotarea poate corecta o
calibrare nesatisfăcătoare.
În rezumat, calibrarea şi cotarea textului privesc: dimensiunea exactă a textului (nr. de
rânduri, nr. de semne pe rând), caracterul, corpul şi tipul de literă, sublinierile în text, eventuale
inserţii de imagini, opinii, date sau expresii sugestive )”decupate” din textul în lucru). Cotarea şi
calibrarea textelor nu sunt, deci, operaţiuni mecanice; fac parte din “stilul casei”, din stilul de
comunicare al ziarului.

Calibrarea şi cotarea titlurilor

Titlurile constituie atu-ul vizual caracteristic ziarului modern. Ele accentuează dimensiunea
frapantă a presei scrise. Cu precădere, cotidianele populare mizează pe puterea de impact a titlurilor
şi, nu de puţine ori, în “manşeta” sau frontul paginii întâlnim titluri cu literă de afiş (tip banner-
“flamură”). Ca să nu mai vorbim de tabloide, care mizează pe puterea de senzaţionalizare a
titlurilor; adesea, pe prima pagină se publică doar un titlu de senzaţie şi o fotografie (tot de
senzaţie). Am dat exemplul cu “Sărut”-ul prinţesei Diana, dar fotografii asemănătoare au apărut şi
cu prinţul Charles şi Camilla Parker, sau David Beckam şi Victoria Adams. Procedeele neortodoxe
ale tabloidelor le clasează, (în Anglia, spre exemplu) în aria presei de scandal (“Jelow press”), ceea
ce nu le împiedică să atingă tiraje de milioane de exemplare.

37
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

“Titlurile sunt creaţia jurnalismului popular. Scopul ziarului popular este să reţină atenţia
cititorului, să-i stimuleze interesul şi să-i dea posibilitatea să vadă dintr-o privire ce este mai
semnificativ în ştirile zilei. Aceasta se obţine prin folosirea generoasă a titlurilor. Dar se poate face
şi abuz de titluri şi, în special, de <<banner>>. Titlurile pot fi cât se poate de senzaţionale şi de
ţipătoare, dar nu este permis ca ele să deformeze ştirile, numai de dragul efectelor senzaţionale (…)
O anumită propoziţie de exagerare este justificată, chiar necesară, dar exagerarea nu înseamnă
falsificare. Lupa nu este identică cu oglinda strâmbă.” – R.D. Blumenfeld.

Scrierea titlului: - să fie concis, expresiv şi exact; şi să conţină o informaţie (regulă necesară
în special în cazul ziarelor de mare tiraj (“populare”)). Aceasta nu înseamnă că nu pot fi (şi sunt)
formulate titluri eliptice, aluzive, metaforice. Într-un sens mai cuprinzător, “titlul este o
descoperire” (C. Panstovski), “titlul important face ca ştirea să fie importantă” (replică în filmul
“Cetăţeanul Kane”). Importanţa şi dificultatea titrării este exemplificată de iniţiativa unor mari ziare
populare, în special americane, de a avea un ziarist angajat pentru a crea titluri pentru textele la zi.
În alt plan, Ernest Hemningway nota: “Întocmesc o listă de titluri posibile, după ce termin un roman
sau o poveste. Uneori numărul lor ajunge la o sută. Apoi încep să tai din ele. Se întâmplă să le tai şi
pe toate” (“Presa noastră”, nr.11/1060). Căutările marelui scriitor au fost răsplătite de titluri
memorabile: “Bătrânul şi marea”, “Adio, arme”, “Pentru cine bat clopotele”, titluri de-o limpezime
apolinică. Dar titlurile ţin seama nu numai de evoluţiile aperceptive sau lingvistice, ci şi de
contextele (şi efectele) psihologice (de “cuvintele recurente”, “obsesive”, ale momentului). Leon
Leviţki, anglist de autoritate, observa cum, în perioada renaşterii engleze, un “inventar” al titlurilor
date lucrărilor beletristice indică o mare frecvenţă a cuvintelor “răzbunare”, “oglindă”, “şcoală”,
“anatomie”… Cuvântul răzbunare apare cu o mai mare frecvenţă în primul deceniu al secolului
XVII (1601-1610), când apăruse şi “o teorie a răzbunării”, temă regăsită semnificativ în
dramaturgia shakespeariană (“Hamlet”. “Richard al III-lea” ş.col.). Continuând în aria artistică, să
urmărim felul sugestiv, de mare plasticitate, prin care criticul de film D.I. Suchiann, aprecia titlul
unui film: “Titlul unei poveşti are, ba mai mult, trebuie neapărat, obligatoriu, să aibă un caracter de
vrajă, de miracol. Căci în titlu trebuie cuprinsă întreaga poveste, plus povestea aceea nr.2, adică tot
ceea ce povestea nr.1 ne lăsa doar să presupunem. Filmul tras de Andrei Blaier din romanul lui
Zaharia Stancu nu are un titlu, ci două: Prin cenuşa imperiului şi Jocul cu moartea. Era nevoie de
amândouă, căci este vorba aici de două feluri de a muri, de două moduri în care moartea se arată în
gândurile şi faptele oamenilor” (“România literară” din 11 februarie 1976).
Titlurile artistice respectă, în general, regula conciziei şi expresivităţii, mai puţin pe aceea a
exactităţii, opera artistică vizând şi “insondabilul”, inefabilul, “jocul” sugestiilor şi intenţiilor, al
simţirilor şi presimţirilor. În privinţa artistică, există şi excepţii, când este vorba de creaţia artistică.
De pildă, în anii ’70 apăruse moda titlurilor lungi, cum este cel dat de Gabriel Garcia Marquez,
premiul Nobel pentru literatură, uneia dintre nuvelele sale: “Fantastica şi trista poveste a candidei
Erendira şi a nesăbuitei sale bunici”.

38
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

În presă, în cea cotidiană cu deosebire, regula expresivităţii, conciziei şi clarităţii trebuie


respectată. Mai ales, concizia şi claritatea. Ca detaliu amuzant, reamintim titlul dat de o publicaţie
germană relativ la încercarea de asasinare a unui prinţ negru din Haiti. Titlul arăta astfel:
HOTTENTOTENPOTENTATENTOTENATENTAT
(un singur cuvânt, din 33 de litere)

Presa modernă nu exclude nici titlurile lungi nici găselniţa (“trouvaille”) de efect
comunicaţional sigur; “Adevărul” de miercuri, 7 martie 2001, titrează pe pagina întîi, în frontul
paginii: “Hoţii de maşini au mai furat 15 autoturisme în noaptea când primul ministru le declara
război” (la care să adăugăm subtitlul: “Reţele de hoţi proliferează cu complicitatea Poliţiei şi
Justiţiei”). O frază amplă (titlul) şi o propoziţie dezvoltată (subtitlul) ne prezintă o informaţie
completă, astfel încât cititorul să ştie exact despre fenomen şi comportamentul infracţional, într-un
moment al acţiunilor guvernamentale împotriva crimei organizate. Regula, însă, este a conciziei şi
exactităţii; când este vorba de presa cotidiană, tehnica acestui fel de titrare devine prevalentă. Două
exemple:
a) Într-un concurs ad-hoc, într-o redacţie de cotidian, s-a făcut un concurs de titluri. Tema:
- Cuvântul cel mai adecvat pentru definirea evoluţiei contemporane (politic, ştiinţific,
d.p.d.v al mentalităţilor şi ale limbajului etc.). S-au propus mai multe cuvinte definitorii
(să notăm că suntem la începutul anilor ’70): “informatică”, “ecran”, “convergenţă”,
“cuantă”, “antagonism”, dar şi “antimaterie”, “antieron”, “antimemorii”,
“anticolonialism”, “antiştar”. Surpriza a constituit-o alegerea nu a unui cuvânt, ci a unui
prefix. A fost ales prefixul “anti”, dominant în acele momente de început ale unor
transformări radicale, care aveau să culmineze cu distribuţia totalitarismului (în plan
socio-politic), dar şi cu acceptarea crizei raţionalismului scientist, odată cu asumarea
concluziilor fizicii cuantice.
b) Expresia “calul fuge”… În loc de, spre exemplu: “Pe câmpia verde, sub razele lunii, un
tretin superb se pierdea, în galop părelnic…” Atât textul, cât şi stilul pot fi exprimate
concis, prin sintagma “calul fuge”, restul reveriei revenind cititorului.

Structurarea titlului: - părţile componente sunt: a) supratitlul; b) titlul; c) subtitlul. Pentru


exemplificare, să luăm un titlul din “România liberă”:
Supratitlu La o săptămână nu se ştie cine l-a ucis pe Saşa Disici
Titlu Toţi suspecţii cercetaţi
au fost eliberaţi ulterior
Subtitlu(ri) Nu se ştie încă mobilul crimei Purtătorul de cuvânt al I.J.P.
Timiş a fost destituit pentru relaţia defectuoasă cu presa
Să notăm cum cele trei componente ale titlului conţin informaţii diferite (eventual, nuanţări),
dar complementare, astfel încât cititorul să afle ce s-a întâmplat, sau ce şi când s-a întâmplat; cine
şi/sau cum s-a întâmplat, iar subtitlul încearcă să detalieze cauze, consecinţe, mobiluri, mod de
operare (“modus operandi”) etc. Cum vedem, titlul, în întregul său, poate fi supus canonului celor

39
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

cinci + una întrebări, utilizate pentru elaborarea/scrierea ştirii (cine? ce? de ce? când? unde? cum?)
(“cum” a fost adăugat ulterior, pentru a înlesni redactarea unei ştiri cât mai complete).
În stabilirea titlului, nu sunt obligatorii cele trei componente. Cum nu sunt fixe nici cele 6
întrebări pentru componentele titlului. Apar titluri fie fără supratitlu, fie fără subtitlu, fie numai
titlul. Ex. din “Evenimentul zilei” (7 martie 2001):
Adrian Năstase promite:
“Putem rezolva problema vizelor până la sfârşitul anului”
sau (din “Libertatea”/10 martie 2001):
Localităţile des inundate
vor fi desfiinţate şi mutate
Primul titlul are doar supratitlu, al doilea nu are nici supratitlu nici subtitlu. Este de observat
cum cotidianele format tabloid (“Libertatea”, “Jurnalul naţional”) nu recurg tot timpul la supratitluri
şi subtitluri, mizând pe titluri. Este un stil dar, probabil, şi o regulă impusă de “spaţiul tipărit”
(lumina paginii), mai mic faţă de al cotidianelor “format mare”.

Frazarea titlului: - ideea de frazare este impusă de titluri “puse în pagină” pe două sau mai
multe rânduri. Ex. din “Jurnalul naţional”/19 martie 2001:
Vize pe termen scurt
din partea Franţei
Regula frazării impune împărţirea titlului pe rânduri, în aşa fel încât fiecare parte să-şi
păstreze o anumită autonomie de sens. În cazul exemplului dat, regula a fost respectată întocmai.
Titlul a apărut pe două coloane, în forma transcrisă aici. Era total greşită o frazare pe două rânduri,
de genul
Vize pe termen
scurt din partea Franţei
sau:
Vize pe termen scurt din
partea Franţei
Lucrurile sunt evidente şi este suficientă atenţia elementară pentru a fraza corect. Iată câteva
titluri prea grăbit frazate din cotidianele noastre:

ANA BLANDIANA RENUNŢĂ LA


ŞEFIA ALIANŢEI CIVICE – titlu greşit frazat, pe prima pagină a ziarului; dar, în fruntea
textului din pagina “de interior” este corect frazat:
Ana Blandiana renunţă
la şefia Alianţei Civice
sau acest titlu:
iar mi-a
<<Am făcut amor, apoi
spus că nu ne vom mai întâlni>>.

40
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

Calibrarea şi cotarea titlului: - au în vedere dimensiunile titlului: număr de cuvinte, familia,


caracterul, tipul şi corpul de literă. Lungimea titlului, caracterul şi corpul de literă, posibilitatea de
frazare corectă se află în raport cantitativ cu dimensiunea spaţiului din lumina paginii destinat
titrării evenimentului vizat. Ca regulă generală: corpul de literă pentru supratitlu şi pentru subtitlu
este mai mic, în mod semnificativ, decât cel pentru titlu. Se pot, de asemenea, stabili diferenţă de
mărime pentru litera supratitlului faţă de cea a subtitlului. Mai ales atunci când subtitlul este, de
fapt, o succesiune de “bumbi” (detalii, precizări) din cuprinsul textului. Nu-i nimic obligatoriu nici
în aceste operaţiuni de vizualizare. Este, însă, insistent recomandată utilizarea, pentru titluri, dar şi
pentru ziar în ansamblul său, utilizarea unei singure familii de literă, cu caractere, corpuri şi tipuri
diferite; aceasta, cu deosebire în cazul cotidianelor de informaţie şi comentariu de mare tiraj şi
audienţă.

Relaţia text-titlu: - priveşte familia, caracterul şi corpul de literă; dar şi


poziţionarea/dispunerea unui titlu faţă de text. În legătură cu familia/caracterul/corpul de literă: este
bine să fie din aceeaşi familie şi, eventual, acelaşi caracter; fireşte, cu obligaţia diferenţelor de corp
(de mărime), între supratitlu, titluri şi subtitlu.
În privinţa dispunerii şi a formei grafice, regula este impusă de fantezia profesională. Cum
spune Louis Guery, aici “intră în joc gustul şi talentul secretarului de redacţie”.
În presa noastră (şi nu numai) se pot constata “diversele forme şi dispuneri ale unui titlu”.
În limbajul secretarial, dispunerea titlului poate arăta, în pagină, astfel:
- pe întreaga lăţime a textului; deasupra textului;
- centrat, în “capul” textului, cu spaţii albe egale, de o parte şi de alta a titlului;
- îngropat, în text, în partea de sus: ex. un text paginat pe patru coloane; titlul este dispus în
coloanele 2 şi 3, iar coloanele 1 şi 4 flanchează, în stânga şi în dreapta, titlul;
- în “burta” textului: în mijlocul textului; în cazul unui text paginat tot pe patru coloane,
titlul poate fi “îngropat” pe cele două coloane din mijloc (2 şi 3), puţin mai sus de centrul
geometric;
- aliniat la stânga sau la dreapta, în spaţiul tipografic;
- pe înalt – în stânga textului, fie pe o coloană îngustă (cuvintele unul sub altul), fie chiar
unul sau două cuvinte scrise literă sub literă (tehnică frecventă în presa japoneză şi
chineză, acolo literele fiind adevărate desene, cu efecte grafice sigure. Formele grafice ale
titlurilor sunt practic nelimitate. În tehnoredactarea franceză, spre exemplu, titlurile sunt:
“rând unic plin”, care “umple” în întregime spaţiul destinat titlului; “două rânduri decalate”
– în care primul rând se aliniază la stânga, al doilea la dreapta; “mai multe rânduri în
cadru” (“au carré”), în care rândurile titlului sunt perfect egale etc., etc.

41
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

Premiile anuale Louis Rameix

Instituite în Franţa, în 1953, în memoria unui “tânăr şi strălucit reporter” (L. Guery), mort în acel
an, la vârsta de 28 ani.
Iată câteva titluri premiate sau reţinute de juriu:
- “Din dragoste filială, el şi-a ajutat tatăl să se spânzure” (1954)
- “Marţi la cine-club, tinerii au rămas surzi la calităţile muţilor” (1957)
- “Doamna Proust, fără timp pierdut: cinci copii în şase luni” (1964)
(Vezi Louis Guery, op.cit., pag.97)

- titlurile pot fi “impresionate” pe o fotografie sau pot fi însoţite (sau pot însoţi) o fotografie;
uneori, o fotografie poate fi un titlu.

Calibrarea şi cotarea fotografiilor

Vizualizarea accentuată a comunicării mediatice conferă fotografiei o anumită prioritate în


structurarea informaţională a unei publicaţii. Cotidianele de mare tiraj, de obicei mai sobre, mai
puţin “ţipătoare”, în comparaţie cu tabloidele sau revistele ilustrate de tip magazin, nu pot ocoli
resursele informaţionale şi… financiare pe care le conţine/provoacă fotografia.
Astăzi, se acceptă chiar existenţa unor funcţii informaţionale ale imaginii, ale fotografiei cu
precădere. Între acestea le regăsim pe cele ale presei, aşa cum s-au conturat de-a lungul timpului,
alături de funcţii ce decurg din particularităţile imaginii:
- funcţia informativă
- funcţia formativă
- funcţia de divertisment
apar şi funcţiile:
- simbolică
- documentară (“documente fotografice” sau imagini de alt gen: desene, grafice, portretul
robot etc.)
- ilustrativă/decorativă.
În structurarea paginii de ziar, fotografiile pot avea funcţii informaţionale diferite:
- informativ-exemplificative (în sprijinul textului publicistic – “proeminenţa textului”);
- prevalent informative (de exemplu, în fotoreportaje unde, de data asta, textul însoţeşte
fotografia – “proeminenţa imaginii”; când imaginea vorbeşte de la sine);
- fotografia-informaţie (când numai imaginea singură este suficientă pentru a face cunoscut
un fapt, un personaj implicat, un detaliu revelator);
- fotografia-titlu (când conţinutul imaginii este definitoriu prin el însuşi, încât un titlu, în
plus, să pară pleonastic);

42
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

- fotografia artistică (în care prevalent este mesajul estetic; “cunoaşterea emoţională”).
Dincolo de orice clasificări funcţionale şi informaţionale, mereu amendabile, fotografia a
luat prim-planul informaţional prin puterea de impact asupra publicului. Omul vrea să vadă, înainte
de a accepta. Marshall Michehan vorbea de proeminenţa văzului, faţă de celelalte simţuri, odată cu
răspândirea tehnicii Gutenberg de tipărire a cărţilor şi publicaţiilor. “Vederea este principalul mijloc
de cunoaştere a lumii exterioare. Patru cincimi din informaţia noastră trece prin ochi. Un vechi
proverb al vânătorilor din munţi pretinde că omul valorează cât ochii lui.”
Forţând termenii, am putea spune că fotografia este o realitate văzută (fotografiată) şi oferită
vederii. Vedem “nu văzut”, aşa cum a înţeles să-l fixeze fotoreporterul (ziaristul–fotograf). N-am
precizat întâmplător calitatea de ziarist-fotograf a fotoreporterului. Şi în cazul evenimentului
fotografiat intervin aceleaşi reguli profesionale ca şi în cazul evenimentului scris. Fotoreporterul
trebuie să aibă un acut simţ al faptului cu relevanţă publică, de a-l selecta, prelucra şi publica.
Decuparea din realitate a faptului trebuie să respecte regulile riguroase ale “încadrării”: să nu fie
deformat, să nu omită sau să adauge alte elemente informaţionale (o fotografie retuşată nu trebuie să
fie o fotografie deformată), să limpezească nu să distorsioneze etc. Roland Barthes, structuralist prin
formaţie, a propus chiar o retorică a fotografiei. (30

(30
Roland Barthes – Le message photographique: “Fotografia de presă este un mesaj. Ansamblul
acestui mesaj este constituit dintr-o sursă emiţătoare, un canal de transmisie şi un mediu receptor
(publicul). Ziarul este “un complex de mesaje concurente, în care fotografia este centrul, dar care
este încadrată de text, titlu, legendă, punerea în pagină şi de o manieră mai abstractă dar nu mai
puţin <<informantă>>, numele însuşi al ziarului…”; în La communication audiovisuelle”, Colecţia
“Le Point” (Apostolar des editions), Paris, 1969.

Calibrarea şi cotarea fotografiei – aspecte tehnice


Presa asistată de calculator a soluţionat radical tehnicile de calibrare şi de trecere în pagină a imaginilor.
Scannerul rezolvă şi problemele de înălţime, de lăţime, de selectare a unor “entităţi” informaţionale din fotografie
(decupaj, cadraj, “fereastră” etc.). Poate avea loc şi o “previzionare” a fotografiei, la dimensiunea din pagină. Totuşi,
pentru a avea o idee cât mai precisă asupra efectelor reducerii sau măririi fotografiei, a cadrajului – procedeele tehnice
clasice pot fi necesare şi utile. (În fond, calculatorul execută un program prestabilit…) Aşadar:
- Cum se micşorează o fotografie?
• întîi, se stabileşte numărul de coloane pe care va fi publicată (în cazul nostru, ne-am
propus să elaborăm/machetăm un ziar tabloid, cu cinci coloane; fiecare coloană este lată
de 4,5 cm; iar distanţa între coloane este de ≈ 5 mm)
• dacă vrem să publicăm (să calibrăm) fotografia pe două coloane, dar ea este mult mai
mare, vom proceda astfel: trasăm o diagonală pe verso-ul fotografiei, apoi vom măsura,
la bază, lăţimea celor două coloane, pe care va fi publicată (în tabloidul nostru: 9,5 cm),
după care, din punctul de la 9,5 cm, pe bază, ducem o linie punctată verticală, până
întâlnim diagonala, şi o alta pe orizontală, din punctul de pe diagonală până în marginea
(verticală) a fotografiei; obţinem astfel mărimea exactă a fotografiei ce va fi publicată.

43
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

Iată cum vom proceda cu o fotografie ale cărei dimensiuni sunt 10/14 cm (micşorarea
fotografiei).

10 cm

7,4 cm

9,5 cm 14 cm

Astfel, fotografia ce va fi publicată va avea dimensiunile 9,5 cm (lăţime) şi 7,4 cm


(înălţime), faţă de 14 cm (lăţime) şi 10 cm (înălţime), cât măsura fotografia înainte de calibrare
(scanare).
Micşorarea fotografiei nu trebuie să se facă mecanic; prioritar este elementul informaţional
(ansamblu sau detaliu) pe care dorim să-l propunem cititorului. Micşorarea să nu afecteze valoarea
de ştire a fotografiei; şi nici valoarea grafică (“vizuală”). Când, totuşi, fotografia trebuie dată, chiar
estompându-se claritatea, se recurge la scontarea “în medalion” a detaliului informaţional, sau se
foloseşte un semn (x) sau un cerc, pentru “a individualiza” detaliul interesant.

- Cum se măreşte o fotografie?


Suntem, deci, în situaţia să calibrăm o fotografie mai mică decât spaţiul ce i-a fost rezervat
în “lumina paginii”.
Să convenim publicarea pe două coloane ale aceluiaşi tabloid.
Fotografia are dimensiunile 6/4 cm. Ducem diagonala pe verso-ul fotografiei, măsurăm pe
bază cei 9,5 cm, cât va avea în pagină, pe o linie punctată, trasată în continuarea bazei reale a
fotografiei (6 cm). Continuăm, de asemenea cu o linie punctată diagonala. Vom ajunge la următorul
“desen”:

44
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

6,5 cm

4 cm

6 cm 9,5 cm

Fireşte, mărimea fotografiei nu trebuie să estompeze definiţia imaginii. Şi în acest caz,


procedeele de precizare a detaliilor (detaliului) sunt asemănătoare cu acelea privind micşorarea
(reducerea) fotografiei; pentru ca informaţia (mesajul) să nu fie deteriorate.

- Prin procedee tehnice asemănătoare se pot realiza “o fereastră” sau “o crestătură”


(encoche) în fotografie, pentru un titlu, o explicaţie, un detaliu. “Desenul” tehnic apare astfel:

45
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

Cadrajul

“Un creator de imagini, fotograf sau ilustrator, cadrează subiectul său în funcţie de ceea ce simte în
legătură cu evenimentul pe care vrea să-l relateze.
Un tehnoredactor poate recadra o imagine pentru nevoi precise:
a. sublinierea ideii pe care vrea s-o exprime;
b. situarea imaginii în raport de mesajul care-i este propus;
c. integrarea imaginii într-un context cu alte imagini…” (P. Duplan, R. Jauneau, “Maquette et mise
en page”; pag.126)

LITERA DE ZIAR

“La revistele cu apariţii frecvente este obligatorie colaborarea cu paginatorii profesionişti şi


specialiştii în grafică (…) Cu cât un paginator va şti mai multe despre tipurile de literă, despre
istoria evoluţiei şi folosirii lor, cu atât mai mult le poate aplica în mod creator.” (31 Consideraţiile
autorilor tocmai citaţi au în vedere elaborarea şi realizarea publicaţiilor, în actuala etapă a presei
asistate de calculator. Ideea susţinută de iniţiatorii proiectelor mediatice este că “posesorul unor
hardware şi software competitive (nu) poate crea un produs individual cu care să intre pe piaţa
concurenţei” (32; va fi repede surclasat de profesioniştii autentici; publicaţiile artizanale nu rezistă
concurenţei.

(31
Pierre Duplan. Roger Jauneau – Maquette et mise en page; Editions du Moniteur, Paris, 1992.
(32
Peter Brielmaier. Eberhard Wolf – Ghid de tehnoredactare, Ed. POLIROM, 1999; pag. 155.

Importanţa ce trebuie acordată literei este semnificativă. Familia, caracterul, tipul de literă
pot constitui mijloace tehnice de creştere a forţei informaţionale a textelor, titlurilor, logo-urilor
utilizate în comunicarea publică.
Alegerea literei pentru imprimarea unui text sau titlu nu poate fi întâmplătoare. În Franţa,
spre exemplu, la un moment dat litera din familia (de litere) “Didot” a trezit o reacţie de respingere
din partea cititorilor, odată cu apariţia altor caractere şi familii. Litera nu trebuie să pună probleme
cititorului, prin desenul său sau printr-o tăietură/floare care să-i “adauge” detalii supărătoare pentru
cititor. În acelaşi timp, litera trebuie pusă într-o relaţie simbolică cu conţinutul textului. O literă
neagră (bold) ar apărea cel puţin excesivă pentru un text afectiv (scrisoare, laudatio), cum tot astfel
italice ar părea cu totul improprii pentru un pamflet coroziv sau pentru un articol de analiză
economică. Putem spune, astfel, că litera poate face şi (mai) lizibile şi (mai) vizibile textele, printr-o
inspirată alegere compatibilă.

46
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

În mod obişnuit, în tipărirea ziarelor, a revistelor şi a altor tipuri de publicaţii se utilizează:


- Familii de literă
- Caractere de literă
- Tipuri de literă
- Corpuri de literă

Familiile de literă diferă în funcţie de desenul, dimensiunea şi particularităţile “formale” ce-i


sunt caracteristice. Familia “Egipţiene” are în desen “bare” pentru încadrarea literelor: A sau A; m
M; (în funcţie de caracterul literei).
Există două clasificări ale familiilor de litere în general acceptate de specialişti, la ora
actuală.
Clasificarea Thibaudeau:
- Egipţiene
- Antiqua
- Didot
- Elzevir
Clasificarea Thibaudeau şi-a stabilit drept criteriu baza (“piciorul”) literei. Familia
“Egipţiene” are forma dreptunghiulară; “Elzevir” are forma triunghiulară; “Didot” are piciorul
literei filiform; “Antiqua” – fără o caracteristică anume, în comparaţie cu celelalte familii (vezi
Anexe).
Clasificarea Vox, realizată în 1962, cuprinde “nouă famillii de literă, dispuse în ordine
istorică” (33, de la litera care reproduce caracteristicele desenului manual (“Les Manuaires”) până la
“Les Scriptes” care imită scrisul curent, obişnuit (folosită rar).

(33
Pierre Duplan. Roger Jauneau – op.cit., pag.37: unde sunt prezentate şi alte clasificări: Novarese,
Jacno, Alessandrini etc.

Caracterele de literă. Fiecare “familie” are caractere de literă de mare diversitate; totuşi, fiecare
“caracter” păstrează nota distinctivă a literei ce defineşte “familia”.

Arial asdfg ASDFG


Arial Black asdfg ASDFG
Arial Narrow asdfg ASDFG
AvantGarde Bk BT asdfg ASDFG
Book Antiqua asdfg ASDFG
Bookman Old Style asdfg ASDFG
Calisto MT asdfg ASDFG
Century Gotic asdfg ASDFG
Courier New asdfg ASDFG

47
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

Garamond asdfg ASDFG


Lucida Console asdfg ASDFG
Tahoma asdfg ASDFG
Times New Roman asdfg ASDFG
Verdana asdfg ASDFG

Tipurile de literă indică dimensiunea literei utilizată în imprimarea publicaţiei. Există două
tipuri de literă: de rând – litera utilizată, în mod obişnuit, pentru culegerea textelor; litera
“obişnuită”, “normală”, “de bază”, cum este numită în cadrul serviciilor electronice de culegere a
textelor; verzală (majusculă). După pregnanţa literei, avem trei tipuri:
- dreaptă (“obişnuită”, “normală”);
- cursivă (în “tipografia” electronică – italică);
- aldină (în “tipografia” electronică – bold).
Atât literele “de rând” (obişnuite), cât şi cele verzale (majuscule) pot fi drepte, italice sau
bold.
Utilizarea tipurilor de literă trebuie să se facă în funcţie de natura textului. Pentru un text
emoţional/afectiv sunt potrivite italicele, pentru unul de mare gravitate poate fi potrivit bold-ul.
Textele de ziar pot avea sublinieri cu altă literă decât cea de bază. Ex. un text cules cu
“drepte” (obişnuite) poate avea cuvinte, sintagme, fraze sau paragrafe culese cu bold sau italice. Nu
se recomandă sublinierile cu bold (literă obişnuită) în texte culese cu italice; mai potrivite ar fi
sublinierile culese cu literă obişnuită (normală).

Arial aAaa
Arial Black aAaa
Arial Narrow aAaa
AvantGarde Bk BT aAaa
Book Antiqua aAai
Bookman Old Style aAaa
Calisto MT aAaa
Century Gotic aAaa
CG Times aAaa
Copperplate gothic aAaa
Courier New aAaa
Garamond aAaa
Haettenschweiler aAaa
Impact aAaa

48
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

Corpurile de literă. Este vorba de dimensiunea (mărimea) literei utilizate pentru culegerea
textelor, titlurilor, legendelor etc. Cel mai mic corp de literă utilizat este “corp 6” şi cel mai mare
poate ajunge la “corp 72” sau litera de afiş. Desigur, mărimea literei (“corpul”) nu se alege la
întâmplare. Un ziar cules cu “corp 6” şi “corp 7” este greu de citit, greu de acceptat de cititori.
Tendinţa generală este de a utiliza corpuri de literă mai mari (10-12), iar textele să fie, în general,
rezonabile ca lungime şi coerente (concise şi exacte) stilistic.

aA - corp 8
aA - corp 9
aA - corp 10
aA - corp 11
aA - corp 12
aA - corp 14
aA - corp 16
aA - corp 18
aA - corp 20
aA - corp 22
aA - corp 24
aA - corp 26
aA - corp 36
a A- corp 48
a A - corp 72
Regula de lucru pe care o putem desprinde din utilizarea literei pentru tipărirea ziarului
impune însuşirea ştiinţei de a corela familia – caracterul – tipul şi corpul de literă cu valoarea
mesajului de comunicat. Litera poate da şi reda, printr-o potrivită alegere, tensiunea şi actualitatea
evenimentului transpus în textul publicistic.
Pentru “imaginea” de ansamblu a ziarului, se recomandă utilizarea a cel mult două familii de
literă (când nu este posibilă o singură familie + caracterele ce o compun), pentru a asigura o notă de
distincţie publicaţiei, de profesionalism şi bun gust.

49
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

PUNEREA ÎN PAGINĂ
- criterii şi tehnici uzuale -

Machetarea şi punerea în pagină sunt operaţiuni ce se situează în munca de prezentare a


elementelor informaţionale realizate în procesul de creaţie redacţională: textele, titlurile, imaginile.
Vizualizatorii sunt chemaţi, acum, să dea forma grafică (şi tipografică) adecvată “stilului casei”, cu
o atenţie specială referitoare la mentalitatea receptorului, cum şi la aspectele lizibilităţii şi
vizibilităţii titlurilor, textelor, fotografiilor.
Desigur, în această fază, vizualiştii au imaginea de ansamblu a ziarului: formatul, numărul
de coloane, lăţimea coloanelor, raportul între mărimea textului şi spaţiul din “lumina paginii” în
care va fi repartizat. În legătură cu acest din urmă detaliu (text-spaţiu), se poate stabili o relaţie “de
referinţă” convenţională, fireşte, în felul următor:
• Într-un “format” de dimensiunile: 1,8 cm înălţime şi 4,5 cm lăţime intră 2,5 rânduri
dactilografiate (culese), cu 65 de semne pe fiecare rând, cules cu “corp 8”:
Un studiu elaborat de britanici a relevat că cea mai bună şi efici
entă metodă de a-i cuceri rapid pe reprezentanţii sexului tare es
te un banal sărut… pe obraz. Cu

Un studiu elaborat de brita-


nici a relevat că cea mai bu-
nă şi eficientă metodă de a-i
cuceri rapid pe reprezentan-
ţii sexului tare este un banal
sărut… pe obraz. Cu

• Fireşte, când corpul de literă este mai mic (“corp 7”) intră aproximativ 3 rânduri
dactilo (culese); dacă se utilizează un corp de literă mai mare, în “formatul” (“dreptunghiular”) vor
intra ≈ 2 rânduri.
• Important este să avem un reper în funcţie de care să putem aprecia raportul “spaţiu-
text”, fie şi aproximativ… Lucrul direct în calculator rezolvă cu multă uşurinţă şi acest detaliu de
machetare, atâta vreme cât “litera electronică” poate fi redimensionată continuu (se lucrează şi cu
corpuri “intermediare”: corp 6,5 sau 9,7, 10,8, astfel că raportul de care vorbim se rezolvă operativ,
atunci când operatorul sau redactorul nemijlocit procesează materialele informaţionale.
Indiferent de cum este realizată macheta – manual sau electronic – câteva criterii de punere
în pagină sunt considerate necesare şi utile.
• Diagrama lui Arnold – construită pe baza rezultatelor obţinute în urma observării
“traseului” urmat de cititori pe pagina de ziar. Schema arată astfel:

50
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

Traseul este, deci:


Fond (locul din stânga sus, locul cel mai
important al fiecărei pagini).
Contrafond (dreapta sus, al doilea, ca
importanţă, în structurarea
paginii).
Centrul optic (puţin mai sus de centrul
geometric).
Ultima oră (sau “la închiderea ediţiei” etc.;
unde se pot publica, printr-o
atentă prelucrare grafică şi
tipografică – chenar, literă
mare şi pregnantă – informaţii
de interes, imediate.

“Diagrama lui Arnold” nu este obligatorie, după cum şi observăm în ziarele noastre (“format
mare” sau “tabloide”). Rămâne, însă, ca un principiu de lucru şi o soluţie de ultimă instanţă.

În ciuda unui aparent “haos grafic”, tehnicile de machetare şi punere în pagină sunt, la ora
actuală, de mare rigoare profesională. Fantezia vizualizării, oricât de neaşteptată şi riscantă, se
subordonează mesajului, publicului ţintă şi strategiei (orientării) informaţionale proprie redacţiei de
referinţă. Pierre Duplan şi Roger Jauneau(34 stabilesc o serie de reguli de care se poate ţine seama în
momentul realizării machetei şi punerii în pagină.
(34
- P. Duplan, R. Jauneau – op.cit., pag.24-25.

Trei exemple:1. Pătratul geometric


este pentru ochi mai
larg decât înalt.
Pătratul optic trebuie 1
înălţat puţin.
2. Verticala neagră pare Punerea în paginăurmează o geometrie
mai subţire ca acea “vizuală”, de care specialiştii ţin seama,
în momentul punerii în pagină,
orizontală, de aceeaşi 2 indiferent de modalitatea de realizare
mărime (vezi mai jos).
3. Orizontala neagră .
striveşte partea
inferioară. 3

51
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

CULOAREA ŞI MESAJUL PUBLICISTIC

Aportul culorii la succesul – de public şi de casă – al unei publicaţii este mereu


discutat/disputat, când nu este de-a dreptul contestat (în special, în cazul cotidianelor de prestigiu şi
mare tiraj). Întrucât, se spune, nu culoarea vinde, în primul rând, ci valoarea/actualitatea
evenimentului; a mesajului, în fond. Culoarea poate conferi, este adevărat, un plus de strălucire
publicaţiei, poate “focaliza”, în pagină, un fapt, un eveniment, o imagine sugestivă, ceea ce nu este
puţin lucru, mai ales când vizualizatorii probează talent în materie. Totuşi, culoarea pare a fi, azi,
inevitabilă pentru toate tipurile şi formatele de ziare, reviste, alte mijloace mediatice pe suport de
hârtie.
O delimitare este, totuşi, necesară, când este să stabilim efectele culorii asupra
receptorului/cititorului. Eugéne Delacroix făcea o remarcă şi avizabilă: “Culoarea este prin
excelenţă partea artei care deţine harul magic. În timp ce subiectul, forma, linia se adresează înainte
de toate gândirii, culoarea nu are nici un sens pentru inteligenţă, dar ea are toate puterile asupra
sensibilităţii, ea clocoteşte de sentimente”. (35

(35
Op.cit.; “Capitolul 20” – Couleur et communication; pag.169 (citat din jurnalul pictorului).

Aria sensibilă (“emoţională”), impresionată puternic de culoare, i-a obligat pe specialiştii în


vizualizarea mediatică (aici, presa scrisă) să asimileze rezultatul experienţei şi cercetărilor – ale
pictorilor, gravorilor, “zugravilor”, precum şi ale psihologilor, miologilor şi chiar ale… ocultiştilor.
Culorile de referinţă sunt cele şapte culori ale curcubeului (plus alb şi negru): roşu,
portocaliu, galben, verde, albastru, indigo, violet.
După importanţă, sunt:
- culorile de bază (albastru, verde, roşu)
- culori complementare.
După puterea de impresionare a sensibilităţii sunt:
- culori calde (roşu, portocaliu, galben)
- culori reci (albastru, verde).
Ce culori preferă domnii? Ce culori preferă doamnele?

Au fost întrebaţi americanii dintr-i localitate urbană care sunt preferinţele culorilor din
spectru. Rezultatele au fost acestea:

Bărbaţi: 0% 8% 8% 12% 20% 52%


VIOLET ALBASTRU VERDE GALBEN PORTOCALIU ROŞU
Femei: 0% 35% 30% 5% 17% 13%
(-Femeile preferă albastru şi verde; bărbaţii – portocaliu şi roşu):

52
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

“Se poate spune în concluzie că portocaliul şi roşul sunt indispensabile într-o comunicare
destinată bărbaţilor; albastru şi verde vor fi indispensabile în mesajele adresate femeilor.” (36

Valorile simbolice ale culorilor, raportate la viaţa psihică, socială, afectivă arată astfel:

Culoare/ Viaţă Viaţă Viaţă Viaţă Ocultism Misticism


Domeniu psihică socială spirituală afectivă
Alb igienă justiţie înţelepciune loialitate Virginitate
Hristos
Negru mort nihilism pesimism tristeţe Neant Pluton
Roşu forţă putere voinţă pasiune MoarteSatan
Portocaliu apetit ambiţie orgoliu bucurie Desfrâu
Jupiter
Galben sănătate bogăţie inteligenţă infidelitate Trădare
Iuda
Verde odihnă noroc energie speranţă Nebunie
Mahomed
Albastru calm arte virtute tandreţe Degenerare
Fecioara
Maria
Indigo vindecare umanitate hotărâre ardoare Tiranie Faraon
Violet somn politeţe bunătate gelozie Mister Buddha
(37
Efectele fiziologice ale culorilor, stabilite de Maurice Dèribéré , apar astfel: roşu
penetrant, calorific, stimulant, mental; portocaliu = favorizează digestia, stimulant, emotiv;
galben = stimulant pentru ochi şi nervi; verde = sedativ, hipnotic, odihnitor; albastru=
calm, liniştitor; violet = calmant; alb = neant; negru = repaus (odihnă).
(36
Pierre Duplan. Roger Jauneau, op.cit., pag.178.
(37
Louis Guery, op.cit., pag.214

Preluate de comunicarea publicistică (ziare, reviste), culorile sunt asociate cu textele,


titlurile şi imaginile ce urmează să fie puse în pagină.
Câteva întrebări sunt semnificative:
- Este culoarea o componentă obligatorie a ziarului?
Da, crede Pavel Mureşan(38: În realizarea materialelor audio-vizuale, micşorează timpul
percepţiei globale a informaţiilor la 65%, iar al citirii la 76% ; « omul percepe deodată 10-15
obiecte în spaţiu, 3-4 categorii de culori şi linii şi 10 culori » ; iar tabloidele şi regionalele nu mai
pot fi concepute în absenţa culorii.
Nu tocmai este de părere un bun cunoscător al presei române şi internaţionale, Romulus
Căplescu. Părerea sa poate părea şocantă : Marile cotidiane “New York Times “, “Le Monde“ ,
“Neue Zurker Zeitung“, “La Stampa“ nu utilizează policromia. Cel mult, pentru reclamă, în interior.
Policromia vulgarizează ; este o trăsătură a presei asiatice şi latino-americane. Nu ţine de civilizaţia
europeană. Observaţia este valabilă în cazul cotidianelor de mare tiraj şi de mare tradiţie. Colorul, în
Europa, este utilizat de tabloide, cum sunt “Daly Expres”, “Sun”, “France Doir” sau “B.Z.”
(Berliner Zeitung).

53
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

- Care sunt avantajele şi riscurile culorii în comunicare?

Bine utilizată, culoarea poate implica emoţional cititorul; poate susţine mesajul şi-i poate
amplifica sensul şi puterea de impact. Dar, şi aceeaşi măsură, poate spori sau estompa lizibilitatea şi
vizibilitatea textelor, titlurilor, imaginilor.

- Avem bani pentru ziare color?

Policromia este scumpă; cernelurile, hârtia, tehnologia nu se pot compara cu vechile


publicaţii în alb-negru, culese la linotip, tipar înalt etc. O quadricomie (3 culori + negru) costă de
opt ori mai mult decât reproducerea unei fotografii în negru, ne etrage atenţia Louis Guery.
(38
Pavel Mureşan – Culoarea în viaţa noastră, Ed. CERES, Bucureşti, 1987, pag.75.

Contrastele – (culoare şi lizibilitate) – constituie, cum este şi normal, principiul de utilizare a


culorii în conceperea, elaborarea şi imprimarea ziarului. Pierre Duplan şi Roger Jauneau stabilesc
30 de îmbinări validate de practica realizării publicaţiilor color, pe principiul “culoare de fond” şi
“culoare de contrast”. Exemplu:

Cele 30 de contraste sunt acestea: “negru pe alb”; negru/galben; galben/negru; verde/alb;


roşu/alb; alb/albastru; albastru/galben; albastru/alb; alb/negru; verde/galben; negru/portocaliu;
roşu/galben; portocaliu//negru; galben/albastru; alb/verde; negru/roşu; albastru/portocaliu;
galben/verde; albastru/roşu; galben/roşu; alb/roşu; roşu/negru; alb/portocaliu; negru/verde;
portocaliu/alb; portocaliu/albastru; galben/portocaliu; roşu/portocaliu; roşu/verde; verde/portocaliu.
Există şi reguli relative la chenarele color aplicate culorii de bază. Ex. pentru culoarea
albastru chenarele vor fi galbene sau portocalii; pentru roşu - verde şi brun; pentru portocaliu –
albastru şi verde oliv…

Ştiinţa vizualizării mesajului include culoarea şi-i utilizează virtuţile comunicaţionale,


adesea recurgându-se la “oameni de meserie” (plasticieni, design-eri, specialişti în grafica pe
computer). “Culoarea, ca mai toate elementele grafice sau tipografice, trebuie să se supună
principiului <<forma corespunde funcţiei>>.(39

(39
Peter Brielmaier. Eberhard Wolf – Ghid de tehnoredactare, Ed. POLIROM, 1999, pag.92.

54
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

REGULI UTILE PRIVIND REDACTAREA

Când I.L. Caragiale cerea ziaristului “cinste şi gramatică”, definea, de fapt, dimensiunea
esenţial etică a “stilului” publicistic. Creaţia publicistică, textul ziaristic, ţine de claritate, concizie şi
veridicitate. Să fii clar în ce vrei să comunici, să comunici în cât mai puţine şi mai accesibile
cuvinte, să nu deformezi în nici un fel adevărul faptului publicistic. Ziaristica, spre deosebire de
literatură, mizează pe valoarea etică (“pe cinste”), nu (şi) pe valoarea estetică a mesajului. Ziaristul
vizează ceea ce am putea numi adevărul clipei – plauzibil, credibil, dar nu infailibil – şi nu
adevărurile eterne. Adevărul ziaristic se constituie dintr-o succesiune sau sumă de fapte, opinii şi
împrejurări, din acţiuni şi inacţiuni, din aparenţe şi certitudini, din aspecte reale şi virtuale…
Adevărul ziaristic este adevărul faptului cu relevanţă publică, în cauzele şi efectele sale imediate.
Spre deosebire de adevărul ştiinţific, filosofic, matematic, tentat mereu de realitatea
fundamentală/profundă (“ontologică”) a realului, adevărul ziaristic se legitimează din anecdotica
realului, din realitatea combinatorie (“fenomenologică”) a faptului/spaţiului investigat. Este şi
motivul pentru care, în ziaristică, distanţa dintre sensul faptului şi sensul cuvintelor ce-l
configurează comunicaţional, este minimă, cvasiinexistentă. Ce adjective, comparaţii, metafore mai
pot încăpea între “fapt” şi “expresie”, în acest flash: “Peste o sută de persoane şi-au pierdut viaţa,
ieri, într-o catastrofă aviatică, deasupra Oceanului Atlantic”. Sau celebra propoziţie a fostului
premier, Radu Vasile: “În ţara asta nu mai este nimic de furat”; sau această ştire, aşteptată aproape
patruzeci de ani: “Există un al doilea asasin în cazul J.F.K.”; sau acest titlu despre evenimentele
româneşti din 1989: “Există un început în tot sfârşitul”; sau celebra concizie atribuită celebrului
“The Times”. O ştire cum nu se poate mai scurtă arăta aşa: “Între lordul X şi doamna Z se pare că ar
exista ceva”. Indignat, lordul nominalizat a trimis un aprig drept la răspuns. Ziarul l-a publicat,
însoţit, la final, de “o notă de redacţie” care arăta aproximativ astfel: “Da, între lordul X şi doamna
Z n-a existat nimic… Nici măcar cămaşa”. A fost suficient ca polemica să se încheie brusc.

Faptele ziaristice sunt succesive, trecătoare, efemere. Textul ziaristic urmează soarta faptelor
pe care le selecţionează, prelucrează/redactează şi le publică. “Amintiţi-vă întotdeauna că un ziar
trebuie să fie conceput, scris şi tipărit pentru a fi citit şi… uitat în douăzeci şi patru de ore”, spunea
încă la începutul secolului trecut Adrien Hébrard. (40 Ceea ce-l face pe Carol Warren să aprecieze:
“… Stilul ziaristului diferă sensibil de stilul scriitorului. Stilul său este simplu, direct, bogat în
imagini. Cuvintele îţi atrag atenţia. Folosirea ingenioasă a cuvintelor este una din calităţile bunului
ziarist”. Un mareşal al Franţei fixase regulile discursurilor şi mesajelor sale astfel: “Un subiect, un
verb, un complement direct. Asta este tot”. (41
Ziaristul mizează pe puterea informaţională a cuvintelor. Cuvintele se supun faptelor, “sunt
umbra faptelor”, cum spuneau înţelepţii elini. Ele vin în ajutorul faptelor, pentru a le asigura
veridicitatea şi receptarea cât mai fidelă. Puterea cuvântului face puternic şi credibil faptul
publicistic.

55
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

“Există cuvinte care sunt vii ca şi oamenii, redutabile ca şi cuceritorii, absolute ca şi


despoţii, nemiloase precum călăul.” (Saint-Beuve)
“Nu vă încărcaţi cu detalii inutile”, recomanda Boileau, în timp ce Voltaire nota: <<Secretul
de a plictisi este de a spune totul>>.” (42

Redactarea ziaristică, situată mereu între “efemeritatea stilului” şi puterea “nemiloasă” a


cuvintelor, a impus câteva reguli generale şi de detaliu relative la scriitură şi la finalizrea
comunicaţională urmărită.
Opinii de specialitate aşează în prim-plan două obiective semnificative:
- claritatea limbajului;
- claritatea mesajului
aflate într-o relaţie de complementaritate necesară, ce ţine de regula elementară a scrisului
comunicaţional.
Rămân valabile consideraţiile fostului general manager al agenţiei Associated Press, O.
Gramling, care cerea: “Propoziţii scurte”; “Preferă simplul,

(40
Vezi Carol Warren în “A.B.C. des reporters”, Munchen, 1959 (Adrien Hebrard a fost directorul
lui “Le Temps”, în perioada 1867-1914). Text apărut în colecţia “Probleme de ziaristică” a ziarului
“România liberă”.
(41
C. Warren, op.cit. (subcapitolul: “Compoziţia, stilul”).
(42
Idem.
complexului/complicatului”; “Evită cuvintele care nu sunt necesare”; “Pune acţiune în verbe”;
“Scrie cum vorbeşti”; “Foloseşte cuvinte pe care cititorul le poate vizualiza”; “Tradu jargonul”;
“Foloseşte varietatea”; “Scrie ca să exprimi, nu ca să impresionezi”. (43

Constatarea se impune: să folosim cuvintele “în sensul lor natural şi simplu”. (44

Sensul natural şi simplu, claritatea limbajului pretind o disciplină anume a scrisului – de la


ortografie până la accesibilitatea vocabularului: “greşelile ortografice tulbură percepţia subiectului
relatat”; sintaxa care trebuie să urmeze “structura frazei” caracteristică limbii în care se scrie: la noi,
ca şi în franceză, avem fraza obişnuită: subiect-verb(predicat)-complement; fraze scurte, ale căror
reguli le-am mai amintit – fraze mai lungi de 40 de cuvinte nu sunt receptate (în bună parte), iar cele
de 50-60 cuvinte trebuie expulzate din scrisul publicistic; folosirea unui vocabular accesibil: cuvinte
uzuale în loc de neologisme (ex. “şoc” în loc de “traumatism”, “sever” mai degrabă decât “drastic”
etc.). (45
S-au conturat şi anumite principii generale care ar trebui respectate în utilizarea timpului
verbelor:

56
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

Prezentul – folosit când “este vorba de o stare sau o acţiune cu caracter permanent”; ex.
Poliţia controlează fenomenul infracţional.
Imperfectul – “când se relatează un eveniment obişnuit din trecut” sau “când se exprimă
simultaneitatea a două acţiuni din trecut”.
Perfectul simplu este considerat “timpul clasic al naraţiunii întrucât exprimă o acţiune
definită de trecut”; tendinţa actuală este de “a fi” înlocuit de perfectul compus” (considerat, “prin
excelenţă, timpul informaţiei, pentru că “ataşează (leagă) acest trecut la prezentul celui care
vorbeşte sau scrie”.
Mai mult decât perfectul este utilizat: - “pentru a indica anterioritatea îndepărtată a unei
acţiuni în raport cu alta din trecut”; - pentru a adăuga o nuanţă unei anteriorităţi imediate.

(43
Apud Cristian Florin Popescu – Modalităţi de redactare a textului publicistic, Ed. I.N.I., 1997;
pag.25.
(44
J.F. Mansfield, op.cit. (în colecţia “Ziaristica”, pag.77).
(45
Guide de la rédaction, Ed. C.F.P.J., Paris; pag.16-22 (dimensiunea frazei, accesibilitatea
termenilor/cuvintelor, timpul verbelor).

Viitorul – utilizat, normal, pentru a relata un fapt din viitor; dar, în presă, utilizat pentru a
exprima “un imperativ nuanţat”. Şi este dat exemplul “electoral” clasic, adresat membrilor şi
simpatizanţilor unui partid: “Veţi vota cu candidatul cel mai bine plasat” (în sondaje sau în turul doi
de scrutin…).(46
Timpul verbelor este într-un raport cantitativ şi calitativ cu timpul lecturii. O scriitură
coerentă, lizibilă, favorizează citirea unui “volum” mai mare de informaţii, raportate la durata
lecturii. În aceeaşi unitate de timp citeşti mai multe informaţii, când sunt bine scrise, în comparaţie
cu oferta pretenţioasă/preţioasă stilistic/lexical propusă de unele publicaţii “profunde”, “grave” etc.
Să nu uităm că cititorul obişnuit acordă lecturii unui ziar aproximativ 20 de minute, iar unei reviste
magazin (“news magazines”) aproximativ o oră.
Claritatea mesajului, timpul verbelor şi timpul lecturii constituie o triadă elementară a
comunicării mediatice. Important este nu s-o absolutizăm, ci să ţinem seama de sugestiile pe care le
conţine, în situaţii concrete ale redactării.

Tehnologiile performante adaugă noi dimensiuni, dominante, stilului şi limbajului


comunicaţional. Multimedia este o realitate inevitabilă, cum şi o cauză a modificărilor de substanţă
în comunicarea modernă. “De acum, reunind telefonul, televizorul şi fax-ul printr-un calculator,
avem acces la imagini digitizate, la cărţi sau enciclopedii pe CD-ROM, putem transmite mesaje
printr-o simplă apăsare de taste şi putem întreţine dialoguri cu partenerii, pe care îi putem şi vedea,
deşi se află la distanţe foarte mari.” (47

57
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

Sunt suficiente şi asemenea mijloace de intermediere/realizare a comunicării, pentru a fi de


acord că discursul mediatic actual se supune unor noi rigori (“textului”, în cadrul temei de faţă). A
devenit loc comun trimiterea la hypertext (“text cu n dimensiuni).
Ce este hypertextul? – În termenii elementari, hypertextul poate fi considerat: a) o metodă
tehnică de lucru; b) o acţiune profesională de relaţionare/organizare a informaţiei, pornind de la
elementele ce o compun (“de la părţi ale informaţiei); c) o modalitate de construcţie a mesajului
multimedia.
(46
Op.cit., pag.22.
(47
Ion Smeureanu. Georgeta Drulă – Multimedia – concepte şi practică – Ed. CISON, Bucureşti, 1997;
pag.11 (pentru hypertext vezi şi capitolul “Limbaje specializate ale multimediei”; pag.203-208).

Sistemul hypertext permite o serie de legături specifice (“legături hypertext”), menite să


structureze mesajul, într-un context cauzal şi informaţional relativ incoerent, aleatoriu, excesiv.
Autorii tocmai citaţi mai sus propun un exemplu: Se poate întâmpla ca un “document text de mare
întindere sau un document compus, cu numeroase elemente de natură diferită”, iar “paragrafele sau
componentele documentului compus nu au fost introduse într-o anumită ordine”…Incoerenţa,
“dezordinea” din documentele de referinţă nu pot fi utilizate comunicaţional. Prin intermediul unui
program (aici Word 6 for Windows), se poate face ordine în documente: selectarea informaţiilor
relevante, relaţii coerente/comunicaţionale între elementele “de natură diferită”, ordonarea logică a
componentelor sau paragrafelor documentelor. (Să notăm că Internet-ul operează numai cu structuri
“narative” în sistemul hypertext).

Tehnic, argumentarea este aceasta: “… Hypertextul este un mod de organizare a informaţiei,


cu particularitatea că poate lega diferite părţi ale informaţiei, (…) într-o anumită logică. Informaţia
manevrată prin sistemul hypertext este divizată în noduri între care se stabilesc anumite legături.
Fiecare nod reprezintă un anumit tip de informaţie, iar modul tipic de acces la informaţie în acest
sistem este unul foarte cunoscut, anume prin navigare” (Ion Smeureanu, Georgeta Drulă:
“Multimedia – concepte şi practică”, Ed. Cison, Buc. 1997; pag.11).

Desigur, intenţia sintezei de faţă nu este de a pleda pentru “cibernitizarea” exclusivă a


gândirii, structurării şi redactării textului publicistic. Dimpotrivă. Vrem doar să sugerăm influenţele
şi adaptările la noile mijloace şi, performanţe comunicaţionale, în acest timp al multimedia şi al
presei electronice (PAO). Influenţele sunt de ordin argumentativ şi narativ. Discursul mediatic, aşa
cum l-au prefigurat Shannon, Moles sau Laswell, este sensibil influenţat de noile argumente şi
efecte ale multimedia. În cartea “L’homme et le cyborg”, Jean Lohisse(48 observă cum era
informatizării impune un alt tip de percepţii referitoare la timp, spaţiu, memorie. Durata este redusă
prin accelerare, timpul real şi timpul ordinatoarelor (“timpul instantaneu al imediatului”) nu coincid,
în sfârşit, conservarea cumulată apropie timpul trecut (care “a fugit”).
(48
Jean Lohisse, “L’homme et le cyborg”, Ed. De Boeck Univ. 1991, Bruxelles

58
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

Adaptarea stilistică la urgenţele comunicaţionale ale tehnologiilor de mare performanţă este


un pas al timpului şi un prag psihologic de trecut. Vom scrie concis şi, mai ales, vom acorda mare
atenţie organizării textului, relaţiilor dintre elementele informaţionale, care vor fi nu numai exacte,
ci şi într-un raport argumentativ uşor de observat şi interpretat de “navigator”. Naraţiunea propriu-
zisă va fi, în primul rând intensivă şi nu extensivă; cuvintele pline (substantive, verbe) vor fi
dominante şi lămuritoare, în comparaţie cu cele simple (prepoziţii, conjuncţii, adverbe). Relativa
autonomie a “unităţilor informaţionale” permite cititorului să realizeze propria-i interpretare,
propriul său mesaj, în competiţie cu “mesagerul” însuşi.
Lumea reală şi lumea virtuală ne situează, de fapt, în faţa unui nou tip de naraţiune
comunicaţională.

DE LA ŞEDINŢA DE MACHETĂ LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI


• Schimbări radicale. Un exemplu: “Adevărul” din 10 martie 2001

Cine n-a lucrat în presa veche cu greu îşi poate reprezenta diferenţa de esenţă dintre
realizarea unui număr de ziar, în vremea predecembristă, faţă de acum. Deveniseră nu numai o
pratică, dar şi o adevărată obsesie: şedinţa de sumar, de la ora 9,00 dimineaţa, şedinţa de machetă,
de la ora 13,00, şedinţe precedate de altele, în care se stabileau planurile bilunare (sau săptămânale)
de teme (subiecte); şedinţele de analiză privind acoperirea tematică şi teritorială; de apreciere a
modului de asimilare a politicii, tezelor şi obiectivelor “teoretice şi practice” ale partidului,
şedinţele de critică şi autocritică, avertismentele, sancţiunile, “măsurile de îndreptare a greşelilor”,
“aprovizionarea” sau revizuirea portofoliului cu texte (articole de analiză, reportaje, anchete),
pentru două-trei numere şi care, în destule cazuri, nu ajungeau în paginile ziarului, deşi erau “bune
de publicat”.
Conceperea şi elaborarea ziarului – de la redacţie la rotativă – se transformase într-un ritual
imposibil de imaginat (sau de acceptat) azi, în condiţiile democraţiei şi realei libertăţi de exprimare
şi comunicare. “Ritualul” greoi, rutinier, amintit, vigilenţa maladivă, selectarea şi interpretarea
univocă (“partimică”, “revoluţionară”) a faptelor de presă au fost eliminate violent din practica
mediatică, odată cu “epoca” de care aparţineau.
Libertatea comunicaţională reală, participativă, exponenţială, dobândită (câştigată) de presă,
a modificat radical şi munca redacţională, în toate componentele ei. Autonomia editorială,
autonomia redacţională, autonomia auctorială sunt practici curente, sprijinite (garantate) de norme
şi comportamente morale, juridice şi deontologice legitime.
Cotidianele de azi sunt decise de evenimentele zilei pe care le configurează publicistic.
Totul se realizează din mers, în funcţie de ritmul şi tensiunea faptelor la zi. Este mai mult decât
sigur că tinerii ziarişti nu ştiu ce-i acela “portofoliu”, ce-i aceea “şpaltotecă”, ce rost ar mai putea
avea şedinţele tematice (săptămânale/bilunare/lunare, pe secţii, departamente etc.). Cum tot atât de
absurd ar putea părea să nu scrii “la zi”, să aştepţi publicarea propriului text “când va fi cazul”,
“oportun”, “necesar”… Dar o machetă “desenată” savant, minuţios, cu dimensiuni fixe, cu titluri

59
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

fixate dinainte, cu texte “infailibile”, cu ştiri sub embargo, “în aşteptare” – cine ar mai putea-o
accepta, ca mod de lucru? Nimeni, în mod sigur. Libertatea de informare şi comunicare nu trebuie
să fie, în nici un fel, “administrată”, controlată, ritualizată – nici la nivel individual nici instituţional.
Presa constituie un exemplu reprezentativ, primul “spaţiu” al adevăratei manifestări libertare, în
România postdecembristă.

Să punctăm momentele de concepere şi elaborare a unui număr de ziar, în condiţiile de azi


(ziarul “Adevărul” din ziua de 10 martie 2001) şi vom înţelege mutaţiile de ordin profesional şi
psiho-intelectual petrecute în presa română a momentului.
- Ziarul nu mai consideră necesar să aibă acele “celebre” planuri pe termen mediu şi de
perspectivă.
- Nu mai există portofoliu de materiale, culese şi depozitate în “şpaltotecă” (text cules la
linotip şi încă nepus în pagină).
- Echipele de tipografi, secretari de tipografie şi redactori de servici “la pagină” (ex. pagina
externă, singura care se făcea “la zi”) “au sărit din schemă”.
- Practic, subiectele, comentariile, conţinutul grupajelor de ştiri se stabilesc în ziua apariţiei
ziarului.
- Sumarul pare “o erezie” în comparaţie cu ce era odată. Iată numărul ziarului “Adevărul”
din 10 martie 2001, în structura căruia este de mirare, s-a precizat, că se ştia, înainte de şedinţa de
machetă, titlul editorialului de pe pagina 1; în celelalte pagini pe “domenii” doar titlurile rubricilor
permanente.

Pagina 1:
- Editorial: PDSR dă calitatea pe caritate (Gh. Cercelescu)
- Ştirile zilei
Pagina 2: Politică
- Extemporalul de sâmbătă
Pagina 3: Cultură
- Accente
Pagina 4: Spectacole
- Programe TV
- Cinema
- Teatre
Pagina 5: Finanţe-Bănci-Afaceri
- Publicitate: Kappa – 6/4,6 cm
Pagina 6: Pagina a 6-a pentru ziua a 7-a
- Şuetă la o cafea
Pagina 7: Economie
Pagina 8: Mică publicitate

60
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

Pagina 9: Societate
- de pe o zi pe alta
- Horoscop
Pagina 10: Sport
Pagina 11: Viaţa internaţională
Pagina 12: Actualitate
- Urmări din pag. 1
- Ştiri la zi
- Meteo

Succesiunea activităţilor de elaborare a numărului de ziar este aceasta:


- Şedinţa de sumar – la ora 11,00 (dimineaţa).
• Participă Consiliul director (cinci persoane), şeful de număr (de obicei unul dintre
membrii Consiliului director), secretarul general de redacţie şi secretarul general
adjunct).
• Se discută sumarul, pornind de la forma prezentată mai sus şi se stabilesc ştirile,
relatările, comentariile etc., impuse de evenimentele zilei respective; în final, se discută
pagina 1: tema şi autorul articolului de fond, evenimentul din “frontul paginii” şi
celelalte; se consultă sumarul evenimentelor la zi (certe - posibile), difuzat de obicei de
Mediafax, pentru a se asigura “acoperirea” tuturor faptelor, evenimentelor la zi.
• Să notăm că nu se discută, de obicei, pe baza unei machete pre-elaborate, doar în cazuri
cu totul aparte, secretarul de redacţie schiţează o machetă, pentru a veni în sprijinul
operatorului de la calculator; macheta, deci, nu constituie o etapă obligatorie, atâta timp
cât poate fi executată direct în calculator.
- Corectura se face “pe print” şi în pagină.
- Pagina realizată şi “închisă” (“bună de tipar) se transmite prin satelit la tipografiile din
Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca şi Craiova. Imaginea primită pe computer în tipografii este transpusă,
la dimensiunile standard, pe o placă metalică (în sistemul offset) şi se calează pe cilindrul rotativei,
pentru imprimare/tipărire.
- Procesarea – programul Page Maker 6, iar pentru fotografii – Photoshop 5. (Cele mai
utilizate programe pentru procesare sunt Quark x Press, Page Maker, Macromedia Publisher.)
- Litera – trei caractere: Bookman (lată), Century (intermediară), Helvetica (îngustă).
- Dimensiunea luminii paginii: 51 cm înălţime; 39 cm lăţime; coloana de ziar are 6 cm
lăţime.
- Ediţia se închide la ora 20,00. Dacă apar modificări în ultima clipă (evenimente cu totul
deosebite), se lucrează doar la prima şi/sau ultima pagină, se reformatează şi se transmite prin satelit
la tipografiile menţionate.

Dinamica, supleţea gândirii, elaborării şi tipăririi ziarului zilelor noastre implică omul şi
computerul într-o activitate de creaţie cu notabile puncte complementare, cu deosebire în zona

61
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

prezentării/vizualizării. Vom fi de acord, însă, că hotărâtoare rămâne calitatea mesajului, calitatea


gândirii libere a ziaristului/comunicatorului.
Presa noastră (marile cotidiane), situată între primele trei “instituţii publice” după biserică şi
armată, de sondajele de opinie, este, prin ea însăşi, un mesaj de calitate, un exponent legitim în
dramatica tranziţie românească spre o adevărată democraţie a comunicării.

62