Personalitatea

Sunt intalnite urmatoarele acceptiuni ale conceptului de personalitate: Acceptiunea literara, prezenta si in simtul comun, dupa care personalitatea este ,,persoana cu aptitudini deosebite intr-un anumit domeniu de activitate, persoana care detine o functie importanta in viata politica, culturala sau stiintifica ori care a avut realizari deosebit de valoroase in aceste domenii. Acceptiunea psihologica necesita o definire mai exacta si din acest motiv, dupa P. Fraisse (1963) istoria psihologiei se confrunta cu istoria raspunsurilor la aceasta intrebare fundamentala. In literatura de specialitate exista numeroase definitii ale personalitatii. N. Sillamy (1996), in ,,Dictionar de psihologie o defineste ca ,,element stabil al conduitei unei persoane, ceea ce o caracterizeaza si o diferentiaza de o alta persoana. Frecvent, intalnim in literatura de specialitate utilizarea nediferentiata a unor termeni, cum ar fi: individ, individualitate, persoana, personalitate, personaj. Adesea, acesti termeni sunt folositi unul in locul celuilalt, de aceea diferentierile intre acestia sunt absolute necesare. Conceptul de individ Individul se defineste ca fiind totalitatea insusirilor biologice (ereditare sau dobandite) care asigura adaptarea la mediul natural. El desemneaza entitatea vie care nu poate fi dezmembrata fara a-si pierde identitatea, altfel spus, caracterul indivizibil al organismului. Din aceste definitii rezulta cateva caracteristici esentiale ale individului: el este un produs in ntregime determinat biologic; este un reprezentant al speciei; este o notiune aplicabila tuturor organismelor.

Conceptul de individualitate In decursul existentei individului are loc un proces de diferentiere si diversificare a organizarii structural-functionale. Individualitatea este, deci, individul cu organizarea sa specifica, diferentiala, repetabila si ireductibila. Conceptul de persoana Desemneaza ansamblul insusirilor psihice care asigura adaptarea la mediul social-istoric. Persoana este individul luat in acceptiunea sa psihologica, deci cu viaa sa psihica constituita, superioara, constienta. Persoana este un produs determinat social-istoric, ea este omul luat in contextul relatiilor sociale, omul ca membru al societatii. Notiunea de persoana este aplicabila doar omului, dar nu in general, ci doar celui dezvoltat din punct de vedere psihic. Conceptul de personalitate Ansamblul insusirilor psihice ale persoanei suporta de-a lungul timpului un proces de structurare in urma caruia nu numai ca se diferentiaza intre ele, dar se si valorizeaza devenind unice. Personalitatea se refera la ,,particularitatile psihice individuale", la ceea ce il distinge si il detaseaza pe un om de altul.
1

Conceptul de personaj social si masca Exista doua accepiuni ale conceptului de personaj strans legate intre ele: 1. personajul ca manifestare in afara, in comportament a persoanei si personalitatii, ca exteriorizare a lor; 2. personajul cam ,,persoana in rol, omul interpretat ca un rol social, si cum fiecare om poate juca mai multe roluri inseamna ca el se manifesta prin mai multe personaje, isi releva fata de altii diverse ,,faete ale personalitatii sale. Dat fiind faptul ca sub fiecare personaj se afla o personalitate, inseamna ca personajul este vesmantul social al personalitatii, uneori chiar invelisul ei protector, mecanismul ei de aparare.

Teorii psihologice ale dezvoltarii psihice Teoria dezvoltarii cognitive Jean Piaget Cea mai cunoscuta teorie privind dezvoltarea a fost elaborata de Jean Piaget. El s-a preocupat de studiul dezvoltarii inteligentei la copil. Evolutia ontogenetica a inteligentei este examinata ca o constructie progresiva ce depinde atat de factori interni (capacitatile initiale ale individului), cat si de factori externi (caracteristicile mediului in care evolueaza fiinta umana). Dupa J. Piaget inteligenta inseamna, in primul rand, adaptare, respectiv un echilibru intre organism si mediu. Stadiile dezvoltarii inteligentei Piaget spune ca schimbarile in inteligenta apar secvential, in stadii succesive. Fiecare stadiu depinde de cel anterior. Dupa Piaget, dezvoltarea inteligentei se face in secvente invariabile (stadii). Acestea sunt: - stadiul senzoriomotor (0-18/24 de luni): copilul cunoaste prin intermediul activitatilor fizice pe care le indeplineste. Isi achizitioneaza baza intregului edificiu al cunoasterii umane: schema obiectului permanent. Stadiul se incheie cu achizitia limbajului si a gandirii simbolice; - stadiul preoperational (2-5/7 ani): este caracteristic copilului de varsta prescolara, luptand pentru a-si achizitiona gandirea logica; - stadiul operatiilor concrete (6-11/12 ani): copilul poate gandi logic probleme concrete, acum si aici. Gandirea devine reversibila, in limitele realitatii, copilul intelege deductia necesara cunoscand proprietatile obiectelor; - stadiul operatiilor formale (12/13 ani): sunt adolescentii capabili sa opereze mental asupra unor probleme abstracte, ipotetice. Ei au o gandire stiintifica, fac deductii sistematice pe baza unor ipoteze. Piaget are o teorie functionala, accentund rolul adaptarii. In acelasi timp, este o teorie structurala, accentund rolul organizarii sistemului cognitiv. Continutul ei este orientat spre comportamente care constituie datele cognitive de baza, ce sunt apoi prelucrate. Piaget a dezvoltat o teorie despre modul cum isi achizitioneaza fiinta umana cunostintele plecand de la greselile pe care le fac copiii, la anumite varste, in rezolvarea unor probleme. Dezvoltarea mentala este un proces evolutiv. Stadiile se succeda pentru ca sunt tot mai adaptate, raspunzand exigentelor realitatii. Teoria dezvoltarii morale (L. Kohlberg) In analiza intreprinsa asupra psihologiei varstelor scolare un accent deosebit este pus

asupra evolutiei cognitive si asupra judecatii morale a copilului. Cercetatorul american L.Kohlberg a identificat trei niveluri mari ale evolutiei judecatii morale in functie de impactul intercultural asupra acestei categorii de varsta. Acest model teoretic prezinta urmatoarele stadii ale genezei rationamentului moral: 1. Nivelul premoral sau preconventional (4-10 ani), unde standardele de judecare sunt etichetele culturale ale anturajului, dintr-o perspectiva binara: bun/rau, are dreptate/se inseala, cuminte/obraznic, faptele fiind judecate dupa consecintele lor si in mai mica masura prin prisma cauzalitatii. 2. Nivelul moralitatii conventionalitatii morale (10-13 ani); este nivelul conformarii la normele exterioare si al jucarii rolului de copil asa cum este acesta cerut de universul familiei si de alte grupuri de apartenenta; conformarea are la baza placerea de a i se recunoaste purtarea, de a avea un statut bun, deci de a fi apreciat. La nivelul acestei moralitati se desprinde: A) moralitatea bunelor relatii - copilul respecta norma din dorinta de a fi recunoscut ca un baiat bun sau o fata buna; totodata, incepe sa se prefigureze judecarea faptelor dupa intentia lor si nu numai dupa consecinte; B) moralitatea legii si ordinii, unde respectarea autoritatii, a normelor si a legilor se realizeaza ca necesitate ce reglementeaza conduita tuturor, fapt care actioneaza si in beneficiul personal; 3. Nivelul autonomiei morale sau al interiorizarii si acceptarii personale a principiilor morale (dupa 13 ani, la tinerete sau niciodata). Teoria dezvoltarii psihosociale (Erick Erikson)

Este unul din cei mai importani continuatori ai lui Freud, a carui teorie are relevanta pentru psihologia dezvoltarii copilului. Influenele mediilor fizice, sociale, culturale si ideatice actioneaza ca parteneri ale proceselor biologice si psihologice, innascute, care modeleaza dezvoltatarea personalitatii individului. Erikson descrie 8 etape de dezvoltare: I. Perioada de la nastere la 18 luni corespunde crizei relative la construirea ncrederii versus pierderea increderii. El folosete cuvntul versus pentru a indica lupta vitala dintre doi poli. Relatia copilului cu mama este determinanta n aceasta perioad. Importanta psihologica se axeaza pe relatia de tip a lua - a da n schimb. Esena acestui stadiu este dezvoltarea ncrederii in lumea inconjuratoare, ca si a increderii in sine. Natura duala a acestei crize, considera Erikson se afla in descoperirea de catre copil atat a propriilor nevoi, cat si a nevoilor mamei. 2. Perioada de la 18 luni la 3 ani corespunde crizei relative la autonomie versus indoiala sau teama. Punctul central in aceasta criza este relatia cu parintii. Independenta castigata de copil prin dezvoltarea motorie si verbala limiteaza dependenta sa de ceilalti si construieste nevoia de independenta si autonomie. La aceasta varsta, copilul se afla in criza determinata de conflictul dintre dorinta de a fi protejat si nevoia de a fi liber. Parintii care reusesc echilibrul intre a lasa copilul sa exploreze singur si sa realizeze lucruri pentru el insusi prin el insusi, dar in acelasi timp asigura o supraveghere omniprezenta care se exprima prin indrumare, reusesc sa construiasca la copiii lor autonomia necesara. Parintii foarte restrictivi si foarte directivi construiesc la copiii lor un sentiment de slabiciune si lipsa de capacitate, o credinta de incompetenta si neputinta. 3. Perioada de la 3 ani la 6 ani corespunde crizei relative la doi determinanti opoziti, si
3

anume, initiativa versus sentimentul de vina. Relatiile ce determina echilibrul intre cei doi determinanti sunt cele cu familia in general. Pe parcursul acestei perioade, abilitatile motorii se dezvolta mai mult, precum si cele verbale, ceea ce il determina pe copil sa fie mai agresiv si mai viguros in explorarea spatiului social si fizic. Simtul initiativei creste simtitor; acesta poate fi incurajat de parinti prin a-i permite copilului sa sara, sa alerge, sa se joace. Parintii care pedepsesc copiii pentru initiative ii pot face sa se simta vinovati pentru natura lor atat in aceasta perioada, cat si mai tarziu in viata. 4. Perioada de la 6 la 12 ani corespunde in conceptia lui Erikson cu nevoia de a produce/construi lucruri. Criza este determinata de opozitia intre aceasta nevoie si sentimentul de inferioritate sau credinta in incapacitate. Relatiile ce determina solutionarea crizei sunt cele legate de mediul scolar. Intrarea in scolaritate este un pas enorm pentru cei mai multi copii. Creste influenta profesorilor si colegilor si descreste influenta parintilor. Copiii doresc acum sa construiasca lucruri. Succesul aduce cu sine un sentiment de incredere in fortele proprii, iar esecul construieste o imagine de sine negativa, un sentiment de inadecvare si de incapacitate care determina comportementul ulterior de invatare. Esecul poate fi doar imaginar relativ la asteptarile celor din jur sau la raportarea la anumite standarde. 5. Perioada de la 12 la 18 ani corespunde conflictului intre construirea identitatii si confuzia la nivelul asumarii rolurilor. Relatiile determinante sunt cele dezvoltate la nivelul grupului de prieteni si cele determinate de pozitia de conducator sau de condus. Descrierea psihologica poate sa se constituie in baza alegerii de tipul a fi sau a nu fi tu insuti. Perioada adolescentei este determinata de raspunsul la intrebarea: cine sunt eu? Erikson considera adolescenta un stadiu caracterizat de furtunoase schimbari psihologice datorate deciziilor sub presiunea alegerii carierei scolare si profesionale, fapt ce determina chestionari si redefiniri ale unor aspecte ale personalitatii construite in timpul stadiilor timpurii. Experimentarea rolurilor ocupationale, sexuale si educationale sprijina raspunsurile la intrebarile referitoare la ,,cine sunt?, ,,cum sunt? si ofera perspective pentru intrebari referitoare la ,,cine pot deveni?. Esecurile pot determina instalarea confuziei la nivelul rolurilor cu consecinte pentru viata adulta. 6. Perioada tineretii corespunde alegerii intre intimitate si izolare. Relatiile determinante sunt legate de experiente privind competitia, cooperarea, prietenia, sexualitatea. 7. Perioada de viata adulta corespunde alegerii intre reproducere si autoconstructie. Relatiile determinante sunt cele cu partenerul si relatiile de munca. Axa psihologica este oferita de sintagma a avea grij de/ a se ocupa de. 8. Perioada batranetii este caracterizata de criza generata de pendularea intre integritate si disperare, axa psihologica fiind descrisa de capacitatea de a face fata ideii de a nu mai fi, de a muri. Structura personalitatii Personalitatea este unitatea bio-psiho-sociala care se formeaza stadial in ontogeneza si determina un mod specific si relativ stabil de raportare a omului la lume si la sine insusi. Componentele personalitatii interactioneaz unele cu altele, se organizeaza, se relationeaza reciproc, se ierarhizeaza, dand nastere unei structuri ce dispune de o arhitectonica specifica. In existenta concreta a individului ceea ce conteaz este nu atat prezenta sau absenta uneia dintre aceste laturi, nu atat gradul lor de dezvoltare, cat modul propriu in care ele se structureaza. Personalitatea este constituita din temperament, aptitudini si caracter. Temperament si tipologii: constitutionale, psihologice, psihofiziologice

Temperamentul este o insusire esentiala de personalitate si o caracterizeaza din punct de vedere al ,,formei. El se refera la dinamica externa a actiunii si furnizeaza informatii despre cat de rapida sau lenta, mobila sau rigida, accelerata sau domoala, uniforma sau neuniforma este conduita individului. De asemenea, temperamentul ne arata care este cantitatea de energie de care dispune un individ si mai ales modul in care aceasta este consumata. Se poate spune ca temperamentul reprezinta dimensiunea dinamico-energetica a personalitatii. Tipologii constitutionale Pornesc in clasificarea temperamentelor de la constitutia corporala, morfologia a individului, considerand ca o anumita constitutie predispune la un anumit comportament. Cea mai cunoscuta tipologie temperamentala a fost elaborata de psihiatrul german Erns Kretschmer. Desfasurandu-si activitatea in cadrul clinicii de neurologie a uiversitatii din Tubingen, studiaza bolnavii psihici si observa: simptomatologia psihocomportamentala; aspectul bioconstitutional extern.

Astfel, a ajuns la ideea elaborarii unei tipologii pe criterii morfologice, idee ce si-a gasit finalizarea in lucrarea ,,Structura corpului si caracterul (1921). Clasificarea lui E. Kretschmer cuprinde trei tipuri principale si un tip accesoriu, mai putin individualizat: 1. Tipul picnic ciclotim Din punct de vedere morfologic se caracterizeaza prin: constitutie orizontala, abdomen voluminos, obezitate, piele intinsa, fata moale, sistem osos fragil. 2. Tipul leposom (astenic) schizotim Se caracterizeaza prin: constitutie verticala, trunchi cilindric, cutie toracica plata (turtita), umeri apopiati si ingusti, cap mic si rotund, muschi si oase subtiri (aspect scheletic), nas lung si ascutit, paloarea fetei, trasaturi feminine la barbati si masculine la femei. 3. Tipul atletic vascos Se caracterizeaza prin: constitutie fizica proportionata, dezvoltare robusta a sistemului osos si muscular, umeri lati si bazin ingust. 4. Tipul displastic Este mentionat ca accesoriu si reuneste numeroase variatii dismorfice. Cercetarile efectuale l-au condus pe Kretschmer spre concluzia ca oamenii se deosebesc intre ei. Primii apartin tipului ciclotim, ceilalti tipului schizotim. Ciclotimul se caracterizeaza prin treceri rapide de la o stare psihica la alta (veselie-tristete, calm-iritare). Schizoidul se distinge prin neconcordanta dintre aparenta si esenta, dintre ceea ce se vede si ceea ce este ascuns. In interiorul fiecarei grupe exista o alta diviziune bipolara: ciclotimul poate fi vesel sau trist, schizoidul, cald sau rece. Constitutia determina nu numai temperamentul, ci si predispozitia spre anumite boli psihice. Picnicul-ciclotim este predispus spre bolile maniaco-depresive; astenicul-schizotim spre schizofrenie. Totusi nu trebuie sa generalizam. Este adevarat ca la unii omameni se
5

observa o corelatie directa intre tipul constitutional si tipul temperamental, dar totul trebuie corelat cu fiecare individ in parte.

Tipologii psihologice (C. Jung si H. Eysenck)

In lucrarea ,,Types psychologique (1921), psihanalistul C. Jung propune o clasificare a temperamentelor bazata pe orientarea individului. Stabileste doua extreme ale acestei axe, si anume: Introversiunea fire inchisa (orientare spre ,,interior, spre autoanaliza, spre eul personal, subiectiv; Extraversiunea (orientare spre ,,exterior, spre lumea din afara, spre social), fire deschisa.

La Jung aceste concepte corespundeau unor tipuri pure (avarul, gelosul, etc.), chiar daca el admite totusi si variante intermediare reunite sub denumirea de ambivert. Eysenck reia clasificarea lui Jung si introduce o a doua axa a personalitatii: stabilitatea emotionala, respectiv instabilitatea. Extraveritul tipic este neinhibat, sociabil (are multi prieteni), ii place sa discute dar nu-i place sa se introspectioneze, cauta emotii mai puternice, actioneaza sub impulsul momentului, este fara griji, prezinta o nota de agresivitate in comportament, ii lipseste controlul sentimentelor, ii plac jocurile, activitatile practice, sportul. Introvertitul tipic este linistit, sters, rezervat (are doar prieteni intimi), ia lucrurile in serios, are tendinta de a anticipa, prefera o viata ordonata, isi controleaza emotiile, este distant si rezervat cu exceptia prietenilor. Acorda o valoare mare normelor etice, este stapan pe sine, da dovada de control afectiv, actioneaza planificat, trateaza cu seriozitate evenimentele zilnice. Ambivertul are trasaturi de la celelalte doua, este o varianta intermediara.

Tipologii psihofiziologice Cea mai cunoscuta tipologie fundamentata fiziologic se leaga de I.P. Pavlov. In clasificarea sa porneste de la: 1. Principiul nevrismului conform caruia rolul principal in reglarea raporturilor organismului cu mediul extern si a functionarii organelor interne, inclusiv a sistemului endocrin, il joaca creierul; 2. Teza de baza a neuropsihologiei si psihologiei stiintifice - psihicul este functie a creierului. Pavlov a pus in corespondenta tipurile generale de sistem nervos, comune omului si animalelor, cu cele patru temperamente stabilite in antichitate. Astfel: 1. Are corespondent temperament sangvinic (vioi, comunicativ, sociabil, adaptabil,

controlat); 2. Are corespondent temperament flegmatic (calm, tacut, nesociabil, lent, adaptabil la situatii noi, rezistent la stres si frustratii); 3. Are corespondent temperament coleric (rezistent, vioi, hiperactiv, irascibil, impulsiv, tendinta de dominare in relatile interpersonale, saturatie si plictiseala rapida la monotonie, imprudent); 4. Are corespondent temperament melancolic (interiorizat, retras, sensibil, delicat). Aptitudinea, caracterul, inteligenta, creativitatea. Relatii intre componente. Aptitudinile Termenul aptitudine provine din limba latina, din cuvantul aptus care insemna ,,bun pentru, ,,capabil de. Termenul are ca sinonime ,,capacitate si ,,abilitate. Aptitudinea este un complex de insusiri psihice si fizice strict individuale, relativ stabile ale persoanei, care conditioneaza realizarea cu randament a unei anumite activitati. Criteriile dupa care distingem o aptitudine este efortul cu care persoana realizeaza o anumita activitate si viteza realizarii activitatii. Deosebim nivelele de realizare a aptitudinii. Aptitudinile sunt insusirile potentiale ce pot fi valorificate in conditii favorabile. Daca aptitudinile sunt dezvoltate, perfectionate, aplicate in situatii reale, ele devin efective fiind denumite capacitati ale persoanei. Caracterul Etimologic, termenul de caracter provine din greaca veche si inseamna tipar, pecete si cu referire la om, sisteme de trasaturi, stil de viata. Caracterul de fapt inseamna o structura profunda a personalitatii, care se manifesta prin comportament, care pot fi usor de prevazut. Inteligenta Inteligenta este facultatea de a descoperi proprietatile obiectelor si fenomenelor inconjuratoare, cat si a relatiilor dintre acestea, dublata de posibilitatea de a rezolva probleme noi. Creativitatea Termenul de creativitate isi are originea in cuvantul latin ,creare, care inseamna ,,a zamisli, ,,a fauri, ,,a crea, ,,a naste. Creativitatea defineste un proces, un act dinamic care se dezvolta, se desavarseste si cuprinde atat originea cat si scopul. Creativitate si inteligenta Relatia dintre creativitate si inteligenta a fost studiata de Robert J. Sternberg (1999) in manualul ,,Handbook of Creativity. Exista trei aspecte principale care sunt fundamentale pentru creativitate: 1. Abilitatea sintetica (creativa) - abilitatea de a genera idei care sunt noi, de inalta calitate si adecvate pentru sarcina prescrisa. Aceasta abilitate include gandirea divergenta. O caracteristica a acestui aspect este abilitatea de a redefini problemele intr-un mod complet diferit si de a gandi in mod intuitiv si patrunztor.
7

2. Abilitatea analitica: gandirea critica/analitica este implicata in creativitate ca abilitate de a judeca valoarea propriilor ganduri si solutii posibile, de a evalua punctele lor tari si slabe si de a sugera cai de imbunatatire a acestora. 3. Abilitatea practica: abilitatea de a aplica competentele intelectuale in contexte cotidiene si de a ,,vinde sau a comunica ideile creative la altii. Este abilitatea de a traduce abstractiile si teoriile in aplicatii realiste.

Temperament caracter Temperamentul este constituit din particularitatile innascute de reactivitate motorie si afectiva. Aceste particularitati se valideaza in parte chiar imediat dupa nastere. Caracterul este reprezentat de modalitatile comportamentale si expresive constante, care determina stilul actiunilor si atitudinilor facandu-le, in consecinta, predictibile pentru sine, dar si pentru cei din jur. Caracterul se constituie prin procese de invatare. Aptitudini caracter Intre aptitudini si caracter este o anumita legatur. Caracterul poate sprijini dezvoltarea aptitudinilor sau o poate submina. La randul sau, caracterul este legat de prezenta unor aptitudini care faciliteaza traducerea in viata a ideilor si sentimentelor morale. In structura personalitatii caracterul si aptitudinile trebuie sa ocupe locul dominant si sa-si subordoneze temperamentul. In cazul in care temperamentul nu este modulat si utilizat conform necesitatilor activitatii creatoare si comportarii calauzite de inalte idealuri, valoarea personalitatii este prejudiciata. Temperament aptitudini In raport cu aptitudinile, temperamentul constituie doar o premisa extrem de generala, cu rol de predispozitie. Intre cele doua dimensiuni exista influente reciproce: temperamentul poate facilita sau provoca dificultati in formarea aptitudinilor, dificultati care pot fi insa depasite prin exercitiu sau prin compensare; modificarea manifestailor temperamentale poate conduce la modificarea aptitudinilor.