TEMA 1 ORGANIZAREA GENERAL A CORPULUI UMAN

I. Organizarea general a corpului uman 1. INTRODUCERE N ANATOMIE

ANATOMIA OMULUI este tiina care se ocup cu studiul formei i structurii corpului uman. Taxonomic, ea face parte din grupa tiinelor biologice fundamentale. Termenul de anatomie, deriv din dou cuvinte , - unul de origine latin ana inseamna prin, - altul din greac tomein care au acelai inteles i inseamn a taia , a diseca. Denumirea ei a luat natere i din termenul tehnic de a diseca, deoarece mult vreme principala metoda de cercetare i cunoatere a corpului uman a fost disecia, bisturiul devenind simbolul anatomiei macroscopice. Acumularea datelor deinute prin disecii, despre forma i structura organismului uman, a determinat la un moment dat sistematizarea lor, punndu-se astfel bazele anatomiei descriptive sau sistematice. Aceasta se ocup cu descrierea analitic a organelor pe care le grupeaz n sisteme i aparate. Concomitent, necesitatea intelegerii funcionarii prtilor componente ale corpului a dus la desprinderea din anatomie a fiziologiei care a devenit o tiint de sine stttoare.

2. SEGMENTELE CORPULUI UMAN

Corpul uman este alctuit din patru segmente: cap, gt, trunchi, membre.

Capul cuprinde:
neurocraniul (cutia cranian) care prezint organe moi (encefal) i oase (temporale, parietale, frontal, etmoid, sphenoid, occipital) viscerocraniul (faa) care prezint oase (oasele feei) i muchi (m. mimicii, m. masticatori, m. limbii, m. extrinseci ai globilor oculari)

Capul cuprinde majoritatea organelor de sim i SNC. E susinut de coloana vertebral i acoperit de pr. E protejat de oasele craniului. La nivelul capului se afl organele de debut ale aparatului respirator (nas, faringe, laringe) i ale aparatului digestive (cav. bucal, faringe). Principalele simuri care se regsesc n organele aflate la nivelul capului sunt: vzul (ochi i nervi optici), auzul (urechile i aparatul auditiv), gustul (papilele gustative de pe limb), mirosul (neuronii specializai din interiorul foselor nazale), simul tactil, termic, dureros i de presiune (buze, piele).

Gtul (regiunea cervical) leag capul de trunchi. El prezint

regiunea cervical posterioar sau nucala (ceafa) alctuit din elementele somatice: oase (vertebre), articulaii i muchi i regiune cervical anterioar (gtul propriu-zis). Aceasta, pe lnga elemente somatice (muchi, fascii, osul hioid) contine i organele gtului reprezentate de: laringe, trahee, esofag, tiroida etc. Oasele gtului sunt: - vertebrele cervicale C1-C7; - osul hioid. Arterele gtului sunt: - artera carotid (n anul dintre trahee i m. sternocleidomastoidian) pe care se simte cel mai bine pulsul; - artera transversal; - artera facial. Venele gtului (cele mai importante): - vena jugular intern; - vena jugular extern; - vena facial.

Muchii gtului: - m. omo-hioidian; - m. sternotirodian; - m. digastric; - m. serno cleido mastoidian(poziie oblic); - muchii circotirodieni. Cartilajele gtului: - cartilajul tiroidian; - cartilajul cricoid. Capul i gtul alctuiesc impreuna extremitatea cefalic a corpului.

Trunchiul este format din trei pri suprapuse:

torace abdomen pelvis. n interiorul lor se gsesc cavitile viscerale, n care se afl viscerele: toracic sau coul pieptului este o parte din schelet, format din coaste, stern i o parte din coloana vertebral. n cavitatea toracic se afl, ca organe principale, inima i plmnii. Cavitatea toracica este desprit de cea abdominal prin muchiul diafragm (muchi respirator). Cuprinde: 1. cavitatea pericardic; 2. cavitile pleurale situate ntre foiele pleurei ce conin lichid pleural; 3. mediastinul (partea central a cavitii toracice). E situate ntre stern i coloana v. i ntre gt i diafragm. Include toate viscerele toracice, cu excepia plmnilor: inima, esofagul, timusul, vasele sangvine mari. abdominal (adpostete organele: stomac, ficat, vezic biliar, intestine subire, cea mai mare parte a intestinului gros); pelvian cuprinde vezica urinar, partea terminal a intestinului gros i organele genitale interne. Pereii trunchiului sunt formai din elemente somatice: oase, articulaii, muchi, vase de snge, nervi. Peretele posterior al toracelui i abdomenului formeaz spatele. Anterior i lateral se afla pereii antero-laterali ai toracelui i abdomenului. Peretele anterior al toracelui conine glanda mamar. Peretele abdominal este strbtut n partea inferioar, la nivelul canalului inghinal de funiculul spermatic la brbat i ligamentul rotund al uterului la femeie.

Membrele:
1. Membrele superioare se leag de trunchi prin centura scapulara (clavicula i omoplat). Partea liber a membrelor superioare este format din o bra (humerus), o antebra (radius si cubitus / ulna) i o mn (carpiene, metacarpiene, falange). 2. Membrele inferioare se leag de trunchi prin centura pelvian (oase coxale). Partea liber a membrelor inferioare este alcatuit din trei pri: o coaps (femur), o gamba (tibia i peroneu / fibula) i

o picior (tarsiene, metatarsiene i falange).

II. Axe i planuri de referin ale corpului uman

Corpul uman, ca toate corpurile i obiectele din natur, este un corp tridimensional i ca atare prezint trei axe i trei planuri spaiale principale. Axele de regul exprim direcia spaiala, iar planurile se refer la seciunile convenionale sau reale ale corpului. Axele: o axul vertical sau longitudinal strbate corpul n lungimea sa i este perpendicular pe sol; o axul sagital sau antero-posterior corespunde grosimii corpului; o axul transversal strbate corpul de la stnga la dreapta i exprim obinuit limea corpului. Din axele prezentate, deriv ca termeni de direcie: superior / inferior (cranial / caudal), anterior / posterior (ventral / dorsal), sinister / dexter (stng / drept). Planurile - se refer la seciunile corpului i fiecare din ele trece prin cte doua din cele trei axe principale: o planul frontal - este orientat paralel cu fruntea i trece prin axul longitudinal i transversal. mparte corpul intr-o parte anterioar (ventral - faa) si una posterioar (dorsal - spate). De exemplu: nasul este situat anterior i coloana vertebral este situat posterior; o planul sagital - este perpendicular pe cel frontal, trecnd prin axul longitudinal i sagital. Trece prin mijlocul corpului ca un plan de simetrie. De exemplu: ochii sunt aezai lateral fa de nas; o planul transversal - este perpendicular pe cel frontal i sagital i trece prin axul sagital i transversal. mparte corpul n partea superioar (cranial - sus) i partea inferioar (caudal - jos). De exemplu: nasul este situat superior fa de gura, iar genunchiul este situat inferior fa de old.

III. Nomenclatur anatomic

o o o o o o o o o o Superior sau cranial - deasupra unui plan orizontal. Inferior sau caudal - sub un plan orizontal. Anterior sau frontal - n faa unui plan frontal. Posterior sau dorsal - n spatele unui plan frontal. Proximal - doar pentru membre: [mai] apropiat de trunchi. Distal - doar pentru membre: [mai] deprtat de trunchi. Lateral - [mai] deprtat de planul mediosagital. Medial - [mai] apropiat de planul mediosagital. Volar - spre faa palmar a minii. Plantar - spre talp.

EXEMPLU TOPOGRAFIE: membrul superior se refer la regiunea situat distal de deltoid. n limbaj formal, termenul mn se refer doar la portiunea de la ncheietur n

jos, incluznd degetele, dar excluznd bratul si antebratul. Astfel, n anatomie termenii mn, brat si membru superior nu sunt sinonime.

TEMA 2 A. NIVELURILE DE ORGANIZARE ANATOMIC I FIZIOLOGIC

Organismul uman este un sistem biologic complex ce cuprinde urmtoarele nivele de organizare: atomic, molecular, celular, al esuturilor, al organelor, al sistemelor de organe. Toate aceste structuri interacioneaz i realizeaz funciile vitale ale organismului: 1. de relaie: sistemul nervos, analizatorii, sistemul endocrin, sistemul osos, sistemul muscular; 2. de nutriie: sistemul digestiv, sistemul respirator, sistemul circulator, sistemul excretor; 3. de reproducere: sistemul reproducator masculin i feminin;

Celula - unitatea morfofunctional i genetic a organismelor vii. Provine din

celula-ou (zigot).

esutul reprezint o grupare de celule care au aceeai structur, form i ndeplinesc aceeai funcie. Organele - sunt grupri de celule i esuturi care s-au difereniat n vederea ndeplinirii anumitor funcii n organism (ex: inima, plmnii, creier). Aparatele i sistemele:
Aparatele - sunt grupri de organe cu funcie principal comun, dei structura lor morfologica este diferit. De exemplu: 1. aparatul locomotor este alctuit din oase, muchi, articulaii cu funciile principale de susinere a corpului i locomoie; 2. aparatul digestiv cu funcia principal de digestie; 3. aparatul cardiovascular cu funcia principal de transport a sngelui i limfei. Sistemele - sunt uniti morfologice i funcionale alctuite din organe care au aceeai structur. Sunt formate din acelai esut. De exemplu: 1. sistemul osos, 2. sistemul muscular, 3. sistemul nervos.

B. CELULA
1. Definiie: celula este unitatea structural, funcional i genetic a
organismelor vii. Din argumentele experimentale aduse de Schwan i Virchow a rezultat teoria celular bazat pe trei principii fundamentale: 1. toate organismele vii sunt alctuite din una sau mai multe celule; 2. celulele reprezint unitatea structural i funcional a lumii vii; 3. celulele provin din alte celule vii prin procesul de diviziune; tiina care studiaz structura i ultrastructura celulelor se numete citologie.

2. Forma celulelor: forma celulelor variaz, fiind adaptat funciei pe care o

ndeplinete celula. Forma iniial a celulelor este cea sferic, specific celulei-ou (zigotului). Celulele musculare netede sunt fusiforme; cele striate devin cilindrice; neuronul capt forma stelat de cele mai multe ori; celulele vaselor conducatoare din plante au form tubular cu platouri ciuruite; unele, cum sunt celulele sanguine, ovulul sau celulele cartilaginoase ii pstreaz forma globuloas. Globul rosu -

3. Dimensiunea celulelor: majoritatea celulelor sunt microscopice, cu

dimensiuni medii de 20-30. Aceste dimensiuni microscopice confer celulelor dou avantaje: un raport crescut ntre suprafaa i volum, care favorizeaz schimburi eficiente ntre celul i mediu i un volum restrns pe care nucleul l poate controla. Exist celule cu dimensiuni mai mari: de ex.: celula muscular striat poate avea lungime de 1 mm-12 cm, axonul neuronului poate depi 1m, ovulul = 100-200 (0,1-0,2 mm).

4. Structura celulei: a. Membrana celular:

- delimiteaz la exterior celula, separnd exteriorul de mediul su intern; - asigur schimburile dintre celul i mediul su extern; - are permeabilitate selectiv; - este polarizat electric; - este excitabil. - este organizat dup modelul mozaicului fluid, fiind fosfolipide i proteine. Fosfolipidele sunt formate din 2 acizi grai legai la un capt de o grupare fosfat. Aceast compoziie confer polaritate fosfolipidelor, cele 2 capete ale moleculelor lor au proprieti dferite n ap: capatul cu gruparea fosfat este hidrofil, iar cel al acizilor grai este hidrofob. Deoarece citoplasma este un mediu bogat n ap, iar mediul exterior al celulei este de asemenea apos, fosfolipidele sunt dispuse n dou straturi, unul cu gruparea fosfat spre exterior i al doilea cu gruparea fosfat n interior. Datorit acestei orientri, membrana are structura unui strat bimolecular lipidic. Proteinele asociate cu stratul bimolecular lipidic sunt extrem de variate. Unele sunt ataate pe suprafaa membranei - proteine periferice - altele strbat ambele straturi lipidice - proteine integrate. Proteinele particip la transportul substanelor prin membran, legnd o substan pe o fa a membranei i transportnd-o pe cealalt fa a

acesteia. Acest tip de transport realizat de o proteina se desfoar contrar diferenelor de concentraie dintre mediul extern i citoplasm, necesit consum de energie i se numete transport activ. Traversarea membranei celulare semipermeabile de ctre moleculele de ap se numete osmoz. Acest proces se desfoar prin difuzie, fr consum de energie. Sensul de difuzie a apei este determinat de variaia concentraiei mediului de moleculele de ap deplasndu-se din mediul cu concentraie mare de ap spre mediul cu concentraie mai mic de ap. Plasat ntr-o soluie hipertonic (concentratie mai mare ca a citoplasmei), celula va pierde ap prin difuzie pn la echilibrarea concentraiilor mediilor intern i extern. ntr-o soluie hipotonic (concentraie mai mic dect a citoplasmei), apa difuzeaz n celula pn la echilibrarea concentraiilor. Creterea volumului celulei se numete citoliz. Membrana celular este fluida, are consistena uleiului vegetal. Lipidele i proteinele membranei sunt n permanen micare: proteinele se deplaseaz de-a lungul lipidelor schimbndu-i locul i formnd desene sau mozaicuri. Datorit acestei proprieti, modelul structural modern al membranei este numit modelul mozaicului fluid. b. Citoplasma: n celule, ntre nucleu i membran se afl citoplasma. Este alctuit dintr-o parte nestructurat - hialoplasma. Ea constituie mediul intern al celulei n care se desfaoar principalele procese metabolice celulare. Este o mixtur de solutie i sisteme coloidale, n care faza de dispersie este apa, iar faza dispersat este reprezentat de micele organice, macromoleculele proteice fibrilare, aflate n micare brownian. Acest amestec conine predominant apa, care prin structura sa, cu un pol pozitiv (H +) i unul negativ (H0) se comport ca un dipol, care determin atracia sau respingerea altor molecule, ceea ce i confer proprietatea de cel mai rspndit solvent din lumea vie.i o parte structurat - organite (structuri permanente) i incluziuni (structuri temporare). Organitele celulare sunt structuri care funcioneaz ca nite organe miniaturale, fiind rspunztoare de ndeplinirea unor funcii specifice. Sunt de dou categorii: organite celulare generale, comune tuturor celulelor (reticulul endoplasmatic, ribozomii sau corpusculii lui Palade, aparatul Golgi sau dictiozomii, mitocondriile, lizozomii, centrozomul) i organite celulare specifice, la anumite celule (miofibrilele, neurofibrilele, corpusculii Nissl, cilli, flagelii). Organite celulare generale: * Reticulul endoplasmatic este un sistem de canale, canalicule, cisterne i vezicule aplatizate rspndite n ntreaga celul, care fac legtura ntre membrana nucleului i membrana celular, avnd ca rol principal transportul substanelor. Poate fi neted sau rugos (cu ribozomi pe suprafaa canaliculelor). Reticulul endoplasmatic rugos este implicat n sinteza proteinelor, iar reticulul endoplasmatic neted este implicat n sinteza lipidelor i detoxifierea celulei. n anumite celule, reticulul endoplasmatic are funcii specifice: reglarea nivelului ionilor de calciu n celula muscular, participa la sinteza hormonilor steroizi n celule glandulare.

* Ribozomii se mai numesc i granulele lui Palade, sunt particule sferice foarte mici, lipsite de membran proprie. Sunt alctuii din ARN i proteine, pot exista liberi n citoplasm, ataai de membrana reticulului endoplasmatic sau de membrana extern a nucleului i au rol n sinteza proteinelor specifice unui anumit tip de celul. Aceast sintez se face pe baza informaiei genetice din AND-ul nuclear, care este copiat prin transcripie de ctre ARN mesager, acesta migreaza prin porii nucleului n citoplasma pn la nivelul ribozomilor, unde are loc procesul de ansamblare a aminoacizilor conform programului genetic, proces numit translaie. * Mitocondriile sunt organite celulare n form de vezicule alungite sau de bastona cu lungimi cuprinse ntre 1,5-10 m i diametrul sub un 1m, al cror numar n celul variaz direct proporional cu intensitatea activitii acesteia (n celulele hepatice sunt peste 1000 de mitocondrii). O mitocondrie este format din nveli i matrix. nvelisul este format din dou membrane: cea extern este neted, iar cea intern este cutat. Cutele numite criste, au diverse forme i maresc suprafaa de reacie a mitocondriei. Matrixul conine enzime, ADN, ARN, ribozomi. Mitocondriile sunt sediul respiraiei celulare, unde compuii organici sunt oxidai, iar energia rezultat este convertit n legturile moleculare de ATP. * Complexul Golgi sau dictiozomi, reprezint un ansamblu de saci aplatizai numii cisterne, aflai n apropierea nucleului, din care se desprind permanent vezicule. Aparatul Golgi are rolul de a transporta i a transforma substanele chimice pe care le conine. Este foarte bine dezvoltat n celule glandulare, fiind responsabil de producerea secreiilor acestora. Au rol i n sinteza de membrane. * Lizozomii sunt corpusculi sferici ( 0,2-1 ), rspndii n ntreaga hialoplasm. Au form de vezicule cu membrane simple. Conin enzime hidrolitice, cu rol important n digestia intracelular, n cadrul celulelor care fagociteaz (leucocite, macrofage). Segsesc n nr. mare i n osteoclaste (cel. osoase) i n unele celule gliale. ndeplinesc funcia de a digera substanele i particulele care ptrund n celul, precum i a fragmentelor de celul sau esut. * Centrozomul este situat n apropierea nucleului, fiind format din doi centrioli cilindrici orientai perpendicular unul pe cellalt i nconjurai de o zon de citoplasm vscoas, numit centrosfer. Are rol n formarea fusului de diviziune i lipsete din celulele care nu au nucleu, care nu se mai divid: hematia adult, neuronul, ovulul, spermatozidul. Organite celulare specifice: * Miofibrilele sunt elemente contractile din sarcoplasma fibrelor musculare. La miscroscopul electronic, miofribrilele sunt alctuite din uniti mai mici numite miofilamente de actin n discurile clare i miofilamente de miozina n discurile ntunecate. n timpul contraciei, miofilamentele de actin gliseaz printre cele de miozin i miofibrila se scurteaz. Deoarece miofibrilele sunt legate ntre ele i ancorate la membrana celular, scurtarea miofibrilelor este urmat de scurtarea celulei. * Neurofibrilele sunt formaiuni difereniate ale neuroplasmei celulei nervoase. Se gsete i n prelungirile neuronale (axon i dendrite). Apar ca o reea dens de fibre. Rol: de susinere i transport de substane. * Corpusculii Nissl sunt organite neuronale, mase compacte de ARN i proteine care se coloreaz puternic cu colorani bazici. Numrul lor variaz n funcie de starea fiziologic a neuronului. La microscopul electronic apar sub form de canale i vezicule

pe care se gsesc ataai numeroi ribozomi, fiind echivaleni ai REG pt. celula nervoas. Rol: n sinteza proteinelor neuronale.

* Cilii, flagelii sunt prezeni numai n celulele mobile. n citoplasm se mai gsesc incluziuni citoplasmatice, sunt produsul unor procese metabolice celulare, materiale de depozit ca: picturi de lipide, pigmeni (granule de melanin), glicogen.

c. Nucleul: este componentul celular fundamental. Are de obicei forma celulei.

Ocup centrul celulei, sau o parte din periferie (cel. adipoase). Rol: de a coordona procesele biologice celulare fundamentale. Conine materialul genetic, controleaz metabolismul celular, transmite informaia genetic. Majoritatea celulelor sunt uninucleate, dar pot fi binucleate (celulele hepatice), polinucleate (fibra musculara striat) sau anucleate (hematia adulta). Structura nucleului cuprinde membrana nucleara, carioplasma si unul sau mai multi nucleoli. Membrana nucleara este dubla, constituita din doua foite: una externa, ce prezinta ribozomi si se continua cu canalul RE, spre matricea citoplasmatica si una intern, aderent miezului nuclear. Sub membran se afl carioplasma, format dintr-o

parte semilichid - cariolimfa i din cromatina. Cromatina (lb. greaca chroma culoare) se coloreaz uor pentru a putea fi observat la microscop. Chimic, cromatina este alcatuita din ADN si proteine numite histone. Observat la microscopul electronic, cromatina are aspectul unui irag de perle, unde fiecare perl este o unitate repetitiv numit nucleosom. Acesta prezint un miez format din proteine histonice, inconjurat de un fragment de ADN. In timpul diviziunii celulare, cromatina se coloreaza mult mai intens, este mai evidenta deoarece se condenseaza, Nucleolul are de obicei forma sferica sau ovala, este implicat in procesele de sinteza ale acizilor ribonucleici.

5. Diviziunea celulara:
Diviziunea celulara asigura desfasurarea unor procese esentiale pentru supravietuirea sistemelor biologice: cresterea si dezvoltarea organismelor, regenerarea partilor distruse , apararea organismului prin procese imunologice, hematopoieza, astfel ca viata apare din acest punct de vedere, ca un echilibru dinamic intre diviziunea celulara si moartea celulara. Toate celulele unui organism care se imulteste sexuat provin dintr-o celula initiate - celula ou ( zigotul ). Viata unei celule cuprinsa in intervalul de timp de la formarea ei prin diviziune pana la generarea de noi celule fiice, se numeste ciclu celular. Ciclul celular cuprinde doua etape: interfaza si divizunea. Interfaza reprezinta 90% din ciclul celular. In aceasta etapa, cromatina nucleara este distribuita sub forma de retea in interiorul nucleului. Aceasta etapa cuprinde doua subetape: - G1 - perioada presintetica: are o durata variabila dupa tipul celular, ocupand 25-50 % din interfaza. Ea este de scurta durata la mamifere (4-10 ore), si mai scurta, chiar absenta la celulele canceroase. In timpul acestei faze, cantitatea de ADN caracteristica speciei, corespunzand la 2n cromozomi ai celulelor somatice, ramane constanta. Fiecare cromozom monocromatidic cu diametrul de 25 m, este format dintr-o molecula de ADN dublu catenara, combinata cu proteine histonice. Sinteza de ARN se realizeaza plecand de la eucromatina, ceea ce arata ca aceasta producere de ARN nu necesita in mod obligatoriu o replicare a ADN-ului, care va avea loc in faza urmatoare; - S - perioada de sinteza: are o durata constanta de 5-8 ore si ocupa 35-40% din interfaza. In aceasta faza are loc replicarea moleculelor de ADN (dublarea), cromozomii devenind bicromatidici. Replicarea AND-ului are loc dupa modelul semiconservativ, in care fiecare molecula rezultata este alcatuita dintr-o catena noua si o catena veche ce a constituit matrita pentru formarea pe baza de complementaritate a catenei noi; - G2 - perioada premitotica: are o durata de 3-5 ore si incepe dupa ce s-a terminat replicarea ADN-ului. In aceasta subetapa , celula se pregateste pentru diviziunea propriuzisa; are loc sinteza fibrelor fusului de diviziune. Moleculele de ARN se sintetizeaza pe parcursul intregii interfaze.

MITOZA Mitoza cuprinde patru faze: 1. Profaza: - cromozomii sunt bicromatidici, dublarea lor a a vut loc in interfaza (S); - nucleolul se dezorganizeaza; - membrana nucleara se dezorganizeaza; - cromozomii vin in contact direct cu citoplasma celulei; - cromozomii incep sa se ataseze cu ajutorul centromerului de firele fusului de diviziune; 2. Metafaza: - cromozomii sunt bicromatidici si localizati in zona centrala a celulei, formand placa metafazica; - cromozomii ating gradul maxim de condensare, de aceea descrierea cariotipului se realizeaza in aceasta faza; 3. Anafaza: - cromozomii sufera de un proces de clivare longitudinala a centromerului, astfel incat cromatidele surori se separa si numarul cromozomilor se dubleaza, devenind cromozomi fii monocromatidici. Fiecare cromozom-fiu este tras prin contractia fibrelor fusului de diviziune spre cei doi centrioli dispusi la polii celulei, astfel incat fiecare celula va mosteni aceeasi cantitate de informatie ereditara; 4. Telofaza: - cromozomii-fii ajung la polii celulei; - membrana nucleara se reface; - nucleolul se reorganizeaza; - in zona ecuatoriala a celulei se diferentiaza un perete despartitor ceea ce duce la separarea celor doua celule fiice: 2n2n 2n 2n 2n 2n 2n

MEIOZA Lb. greaca meion = a injumatati - are loc in organele reproducatoare, cand organismul ajunge la maturitate; - asigura injumatatirea numarului de cromozomi, a cantitatii de ADN in celulele fiice (n haploide ) : spori (la plante) si gameti; - refacerea complementului normal, diploid de cromozomi se va realiza ca urmare a procesului de fecundatie, intre doi gameti cu potential sexual diferit; - se desfasoara in aceleasi faze ca si mitoza, numai ca AND-ul se dubleaza o singura data, iar celula se divide de doua ori, ceea ce duce la injumatatirea numarului de cromozomi; - se desfasoara in doua etape: - meioza I ( etapa reductionala ); - meioza II ( etapa evationala ); MEIOZA I se desfasoara in aceleasi faze ca si mitoza si este precedata de interfaza, in care are loc dublarea materialului nuclear. 1. Profaza I: - asigura procesele de recombinare genetica; - are loc dezorganizarea membranei nucleare, nucleolului, atasarea cromozomilor de fibrele fusului de diviziune; - formarea bivalentilor - asezarea sub forma de perechi a cromozomilor omologi (cuprinde un cromozom matern si unul patern, care au aceleasi dimensiuni, pozitie a centromerului, contin gene alele), atingerea cromatidelor acestora in unul sau mai multe puncte, formarea chiasmelor, ruperea cromatidelor, schimbul de segmente cromozomiale (crossing-over); 2. Metafaza I: - cromozomii omologi migreaza sub forma de perechi bivalenti - tetrade cromozomiale in zona ecuatoriala a celulei si formeaza placa metafazica; - cromozomii raman bicromatidici; 3. Anafaza I: - cromozomii bicromatidici sunt trasi spre polii celulei; - dintr-o pereche de cromozomi omologi, unul este deplasat spre un pol, iar celalalt spre polul opus celulei; 4. Telofaza I: - celulele care se formeaza au numarul de cromozomi redusi la jumatate, dar cromozomii sunt bicromatidici (adica cantitatea de material genetic nu este injumatatita, este la fel ca celula mama); MEIOZA II se desfasoara in aceleasi faza ca si mitoza; - este precedata de o interfaza scurta, in care nu mai are loc dublarea cantitatii de material genetic (ei sunt deja dublati din etapa anterioara); 1. Profaza II ca la mitoza; 2. Metafaza II cromozomii din bicromatidici devin monocromatidici; 3. Anafaza II ca la mitoza; 3. Telofaza II- rezulta 4 celule haploide, in care numarul de cromozomi este redus la jumatate (n).

C. ESUTURILE
1. Definitie: tesutul este o grupare de celule care au aproximativ aceeasi forma si
structura si indeplinesc aceeasi functie. Celulele sunt unite ntre ele printr-o substanta intercelulara fie n cantitate mic ( s. de cimentare), fie n cantitate mai mare (s. fundamental). esuturile sunt rezultatul histogenezei, care implic numeroase diviziuni mitotice i difereniere celular. Ramura biologiei care se ocupa cu studiul complex morfo-anatomic, fiziologic si biogenetic al tesuturilor poarta numele de histologie. Tesuturile sunt de 4 tipuri: epitelial, conjunctiv, muscular, nervos.

2. Tipuri de tesuturi:

I. Tesutul epitelial:
este format din unul sau mai multe straturi de celule strans legate intre ele, asezate pe o membrana bazala; nu este vascularizat, nutritia lui se face prin difuziune, pe seama tesutului conjunctiv aflat sub membrana bazala; functional, epiteliile se clasifica in epitelii de acoperire, glandulare si senzoriale:

tesut epitelial de acoperire

- acopera organismul la exterior (epiderma), captuseste la interior principalele organe cavitare, formnd mucoase. - dup nr. straturilor de celule pe care le au, pot fi : epiteliile unistratificate ale cror celule sunt dispuse intr-un singur strat i pot avea forme diferite. Ele pot fi: epitelii pavimentoase simple: format din celule turtite ce formeaza pleura, pericardul, tunica interna a vaselor sangvine, limfatice, endoteliul (peretele) capilarelor, alveolelor pulmonare; epitelii cubice simple: intra in structura bronhiolelor, a peretilor unor canale mici ale glandelor salivare; epitelii cilindrice simple: intra in constitutia mucoasei tubului digestiv de la cardia pana la rect, a trompelor uterine. epitelii pseudostratificate sunt formate din celule asezate intr-un singur strat, dar nuclei acestora sunt situati la nivele diferite, ceea ce creaza impresia de stratificare. Intra in structura mucoasei ce captuseste nazofaringele, traheea, bronhiile mari; epiteliile pluristratificate contin mai multe straturi de celule asezate pe membrane bazala. Pot fi :

 pavimentoase: au stratul superficial format din celule turtite cheratinizate (epiderma) sau necheratinizate (mucoasa bucala, esofagiana, a uretrei, vaginului); cubice: au stratul superficial format din celule cubice, formeaza epiteliul canalelor mici ale glandelor salivare si sebacee; cilindrice: stratul superficial contine celule cilindrice, formeaza mucoasa valului palatin, epiteliul canalelor mari ale glandelor salivare; epiteliul de tranzitie: intra in constitutia mucoasei cailor excretoare urinare (vezica, uretere, uretra), nu permite absorbtia urinei si protejeaza mucoasa de actiunea iritanta a acesteia.

tesuturi epiteliale glandulare

- formate din celule epiteliale care au proprietatea de a elabora produsi de secretie specifici si care formeaza parenchimul glandular. Impreuna cu tesut conjunctiv, vase de sange si fibre nervoase, acestea formeaza glande. Glandele pot fi: exocrine: isi varsa produsii de secretie prin canale la exteriorul corpului (glanda sebacee, sudoripare) sau in tubul digestiv (glande salivare, gastrice, intestinale); endocrine: isi varsa produsii de secretie, numii hormoni, direct in sange sau limf (hipofiza, tiroida, etc.); mixte: au functie endocrina si exocrina (pancreasul, testiculele, ovarele).

tesuturi epiteliale senzoriale

- sunt formate din celule receptoare, specializate n receptionarea diferitilor stimuli externi si interni si celule de sustinere cu rol protector. Aceste epitelii intra in structura segmentului periferic al analizatorului gustativ, auditiv, vestibular.

II. Tesutul conjunctiv:

este alcatuit din: o celule conjunctive, o fibre conjunctive (de colagen, reticulina, elastina) si o substanta fundamentala ocup spatiul dintre celule si fibre. Poate fi moale, dura sau semidura. Intervine in metabolismul apei i al sarurilor minerale. E produsa tot de celulele conjunctive.; dupa consistenta substantei fundamentale se deosebesc trei tipuri de tesuturi conjunctive: moi, semidure si dure;

tesuturi conjunctive moi: cu urmatoarele tipuri:

tesut conjunctiv lax: formeaza hipodermul si insoteste alte tesuturi; are rol trofic, de sustinere si de aparare; componentele sale sunt uniform raspandite si in proportii egale;

 tesut reticulat: se gaseste in ganglionii limfatici, splina, maduva hematogena; fibrele de reticulina si celulele conjunctive (reticulocite) sunt organizate in retea; celule conjunctive predomina; tesut fibros: predomina fibrele de colagen, formeaza tendoanele, ligamentele, capsulele si fasciile musculare, avand rol mechanic; tesut adipos: predomina celulele care depoziteaza grasimi (adipocite), se gaseste in hipoderm, mezenter, in jurul unor organe (rinichi, globi oculari, etc.), avand rol de izolant termic al corpului; tesut elastic: predomina fibrele de elastina, formeaza tunica medie a arterelor mari si venelor. tesut conjunctiv semidur (cartilaginos): - substanta fundamentala contine condrina, impregnata cu saruri de calciu si sodiu; nu este vascularizat, nutritia lui se realizeaza din tesutul conjunctiv care il inconjoara (pericondru membrana conjunctivo-vasculara ce inveleste cartilajul). Celulele tinere se numesc condroblaste si secreta substanta fundamentala. Celulele mature se numesc condrocite si sunt dispuse in cavitati numite condroplaste. Exista trei tipuri de tesut cartilaginos: tesut cartilaginos hialin: constituie matricea pentru osificarea endocondrala (de cartilaj), la embrion formeaza scheletul, iar la adult formeaza cartilajele costale, traheobronhice, laringeale, septul nazal; tesut cartilaginos elastic: este prezent in structura pavilionului urechii, conductul auditiv extern, epiglota, unele portiuni ale laringelui si ale trompei lui Eustachio; tesut cartilaginos fibros: formeaza discurile intervertebrale, meniscurile articulare, simfiza pubiana, iar uneori este prezent si la locul de insertie a tendoanelor pe os;

tesut conjunctiv dur (osos):

- substanta fundamentala contine oseina, impregnat cu saruri de calciu si fosfor. Contine trei tipuri de celule: osteoblaste, celule tinere care secreta oseina, osteocite, celule mature cu multe prelungiri, adapostite in cavitati numite osteoplaste, si osteoclaste, celule gigantice, multinucleate, cu un echipament enzimatic bogat, care distrug si limiteaza formarea tesutului osos. Exista doua tipuri de tesut osos: tesut osos spongios: este format din lamele osoase, trabecule, care delimiteaza cavitati de diferite marimi, areole, in care se afla maduva hematogena (producatoare de elemente figurate sangvine). Se gaseste in interiorul oaselor lungi, in oasele scurte si late, dispozitia trabeculelor asigura o mare rezistenta capetelor oaselor lungi. tesut osos compact: formeaza peretele diafizei oaselor lungi si lamele superficiale ale oaselor scurte si late. Unitatea morfologica si functionala a osului compact este osteonul (sistemul haversian), alcatuit din canale haversiene in jurul carora se dispun 5-30 de lamele osoase concentrice intre care se gasesc osteoplastele cu osteocite.

Morfologia oaselor
Suprafaa extern deine o mare semnificaie descriptiv, prezentnd o serie de repere cu rol n determinarea oaselor, n identificarea poziiei anatomice i a raporturilor. Pe suprafaa oaselor se afl dou tipuri de repere: proeminene i caviti. Proeminenele sunt de 2 tipuri: a. articulare sunt acoperite de cartilaj articular (fiind astfel netede i lucioase), contribuind la realizarea unor articulaii b. nearticulare nu prezint cartilaj articular servind la inseria unor muchi. Sunt de mai multe tipuri: apofize, tuberoziti, eminene, tuberculi, spin, creast. Cavitile sunt de 2 tipuri: a. articulare rspund unor proeminene articulare invers conformate, prezentnd cartilaj articular. b. neaticulare: canale i guri. Canalele adpostesc diferite elemente anatomice (tendoane). Gurile reprezint perforaii ale osului. Sunt proprii osului anume guri nutritive (pe unde intr n os vasele de snge care l hrnesc) i guri de trecere (orificiile nervilor cranieni).

II.1. SNGELE:
Caracteristici:
este considerat o forma de tesut conjunctiv, in care elementele figurate reprezinta celulele, iar plasma este substanta fundamentala; reprezinta aproximativ 6-8% din greutatea corpului, ceea ce inseamna circa 5l de sange pentru un individ de 70 kg greutate; se deosebeste un volum de sange stagnant de circa 2 l (in splina, ficat, tesut subcutanat) si un volum de sange circulant, de circa 5 l; culoarea este rosie datorita hemoglobinei din eritrocite, rosu deschis pentru sangele oxigenat si rosu inchis pentru cel neoxigenat; reactia este slab alcalina pH-7,35; temperatura variaza intre 36o C in plamani si 40o C in ficat; densitatea sangelui este de 1055 fata de cea a apei 1000.

Alcatuire: Sangele este alcatuit din plasma si elemente figurate. 1. Plasma: reprezinta 55% din volumul sanguin, este un lichid galbui, vascos, care poate fi separat de elementele figurate prin sedimentarea acestora, in conditiile in care se impiedica procesul de coagulare prin amestecarea sangelui cu o substanta anticoagulanta (oxalat de sodiu). Din punct de vedere chimic, plasma contine 90% apa si 10% reziduu uscat (9% substante organice si 1% substante anorganice). Substantele organice sunt reprezentate prin: o proteine (albumine, globuline, fibrinogen, protrombina, hormoni, enzime, anticorpi,etc.), o glucide (glucoza), o lipide (acizi grasi, trigliceride, colesterol), o compusi azotati (uree, creatinina, acid uric), o acid lactic, etc. Dintre toate, cele mai importante sunt proteinele, deoarece: - mentin pH-ul, au rol de sisteme tampon, comportandu-se ca acizi sau ca baze; - albuminele transporta diferite substante; - gamaglobulinele sunt suportul chimic al anticorpilor; - participa la hemostaza si coagulare ( protrombina si fibrinogenul, etc. ); - participa la reglarea tuturor functiilor controlate de catre hormonii si enzimele pe care ii transporta; - sunt o rezerva de aminoacizi pentru organism. Substantele anorganice sunt reprezentate prin saruri aflate in stare disociata: + Na , Cl, HCO3, etc.

2. Elemente figurate: sunt reprezentate prin globule rosii (eritrocite,

hematii), globule albe (leucocite), plachete sanguine (trombocite).

Globule rosii (eritrocite, hematii):

cele adulte sunt celule anucleate (nu se pot inmulti, nu-si pot reface proteinele uzate, etc.), cu forma de disc biconcav, cu diametrul de aproximativ 7,5 , in numar de 4-6 milioane/ mm3 sange; raman in sange (in circulatie) aproximativ 120 zile, dupa care sunt distruse (hemoliza) in diferite organe, dar mai ales in spina; ele se produc mereu (eritropoieza, hematopoieza) la nivelul maduvei hematogene (maduva osoasa rosie) sub influenta stimulatoare a unui hormon produs de catre rinichi, numit eritropoietina. In mod normal intre eritropoieza si hemoliza exista un echilibru, care asigura mentinerea constanta a numarului de globule rosii. numarul lor poate creste temporar prin mobilizarea sangelui de depozit sau poate creste definitiv (poliglobulie, in cazul persoanelor care locuiesc la altitudine sau in anumite situatii patologice); numarul lor poate sa scada (anemie), Aceasta poate aparea fie din cauza ca hematiile se produc intr-un ritm prea lent (daca nu exista materia prima- proteine, fier) anemie eritropoietica, fie din cauza ca se distrug intr-un ritm prea alert (in caz de infectii, transfuzii incompatibile, etc.) - anemie hemolitica; hematiile contin hemoglobina, heteroproteina, alcatuita din hem (pigment ce contine fier bivalent Fe2+) si globina (contine grupari aminice). Datorita fierului, hemoglobina se poate combina cu oxigenul formand oxihemoglobina, iar datorita gruparilor aminice se poate combina cu dioxidul de carbon formand carbohemoglobina. Aceste doua combinatii sunt labile si se pot desface cu usurinta. In conditii patologice, hemoglobina se poate combina ireversibil cu o serie de substante: cu monoxidul de carbon formeaza carboxihemoglobina, iar cu drogurile sau alte substante toxice formeaza methemoglobina. Daca aceste combinatii afecteaza o cantitate mare de hemoglobina se poate ajunge la moarte prin asfixie celulara (la celule nu mai ajunge oxigenul necesar, deoarece nu are cine sa-l transporte).

Globule albe (leucocite):

sunt celule nucleate, de forme si marimi variate, in numar de aproximativ 5-10000/ mm3 sange, mobile (pot emite pseudopode si trece in tesuturi prin diapedeza), cu rol esential in imunitate - toate leucocitele se produc in maduva osoasa, cu exceptia limfocitelor si a monocitelor, care se produc si in organele limfopoietice (splina, amigdale, ganglioni limfatici, timus); - se clasifica in: neutrofile: sunt celule sferice cu nuclei lobati si diametru de 10-14 microni; au in citoplasma granule care se coloreaza in roz cu coloranti neutri, traverseaza prin diapedeza peretii capilarelor, acumulandu-se in tesutul afectat si digera microorganismele prin fagocitoza; reprezinta 65% din totalul leucocitelor;

 acidofile: se mai numesc eozinofile, sunt celule sferice cu nuclei bilobati si diametru de 10-14 microni, au in citoplasma granule care se coloreaza intens in rosu cu coloranti acizi, numarul creste in boli parazitare si alergice, reprezinta 1-3% din totalul leucocitelor; bazofile: sunt celule sferice cu nuclei lobati, diametrul de 10-12 microni, au in citoplasma granule care se coloreaza in albastru cu coloranti bazici, contin enzime si substante vasodilatatoare, numarul lor creste in stadiile tardive ale inflamatiilor, reprezinta 0,5% din totalul leucocitelor; monocite: sunt celule sferice, cu diametrul de 12-24 microni, cu nuclei ale caror forme variaza de la rotunda la lobata, migreaza in tesuturi unde se transforma in macrofage si fagociteaza bacterii si resturi celulare, reprezinta 25-35% din totalul leucocitelor; limfocite: sunt celule sferice cu nuclei mari si diametru de 5-17 microni, produc anticorpi, substante cu rol in imunitatea naturala a organismului, au o durata de viata cuprinsa intre cateva ore si cativa ani, reprezinta 25-35% din totalul leucocitelor.

 Plachete sanguine (trombocite):

sunt cele mai mici elemente figurate, sunt aplatizate, nu au nucleu, adera la suprafata endoteliilor vasculare lezate si elibereaza factori ce intervin in coagularea sangelui, se formeaza in maduva hematogena din megacariocite, au o durata de viata de aproximativ o saptamana, dupa care sunt distruse de splina. Numrul: 150000 300000/mm3. Dimensiuni: 2-4

Hematopoieza: reprezinta procesul de formare a celulelor sangvine. Elementele

figurate se formeaza continuu din celule speciale, hematopoietice, care provin din sacul vitelin al embrionului uman si migreaza apoi in ficat. In cursul dezvoltarii fetale, celulele hematopoietice migreaza in maduva osoasa. Dupa nastere, ficatul inceteaza sa mai produca elemente figurate. Acest proces este de doua tipuri: eritropoieza (formarea eritrocitelor) si leucopoieza (formarea leucocitelor). Formarea eritrocitelor este stimulata de un hormon numit eritropoietina secretat de rinichi. Secretia de eritropoietina creste de cate ori cantitatea de oxigen care ajunge la rinichi sau la alte organe este insuficienta. Cresterea cantitatii de eritrocite permite marirea cantitatii de oxigen necesar tesuturilor.

Hemostaza si coagularea sangelui:

Hemostaza este procesul de oprire a hemoragiilor prin constrictia puternica a vasului lezat si prin devierea sangelui prin dilatarea vaselor colaterale. Hemostaza are loc in doua faze: 1. Hemostaza temporara (primara) formarea dopului plachetar. In momentul aparitiei unei leziuni vasculare se declanseaza un proces de vasoconstrictie, iar trombocitele adera la marginile plagii, se aglutineaza si formeaza dopul plachetar, care opreste temporar sangerarea. 2. Hemostaza definitiva coagularea sangelui: are loc in trei faze: - se formeaza tromboplastina, cu participarea unui numar mare de factori ai coagularii, plasmatici si trombocitari; - se formeaza trombina, prin actiunea tromboplastinei asupra protrombinei; - se formeaza cheagul (trombusul), prin transformarea fibrinogenului solubil in fibrina insolubila si aglomerarea elementelor figurate in ochiurile retelei formata de catre fibrina. Dupa procesul de refacere a peretelui vascular, cheagul va fi descompus sub actiunea unei enzime plasmina.

Grupele de sange:

Hematiile prezinta pe suprafata lor aglutinogenele A si B (antigene). In plasma exista aglutininele (anticorpii) si , corespunzatori aglutinogenelor A si B. Consecinta prezentei acestor antigene si anticorpi este aparitia grupelor sanguine. fenotip O(I) A ( II ) B ( III ) AB ( IV ) genotip ll LA LA; LA l; LBLB ; LB l; LA LB pot dona la toate grupele A ( II ) ; AB ( IV ); B ( III ); AB ( IV ); AB ( IV ) pot primi de la O(I) A ( II ); O ( I ); B ( III ); O ( I ); toate grupele

Factorul Rh:
Un alt grup de antigene care se gasesc pe suprafata eritrocitelor constituie factorul Rh. Indivizii care au respectivele antigene se numesc Rh pozitivi. Acestia pot fi homozigoti DD sau heterozigoti Dd. Indivizii care nu prezinta aceste antigene sunt Rh negativi. Acestia sunt numai homozigoti dd. Majoritatea oamenilor sunt Rh pozitivi, deoarece gena pentru Rh negativi este recesiva. Factorul Rh are importanta deosebita in cazul transfuziilor si al mamelor Rh negative, care poarta copii Rh pozitivi. In mod normal, in timpul sarcinii, placenta izoleaza sistemul imunitar al mamei Rh negative de antigenul Rh al fatului. In timpul nasterii, sistemul imunitar al mamei poate fi expus actiunii respectivului antigen si sa poduca anticorpi impotriva acestuia. Anticorpii respectivi traverseaza placenta, provocand hemoliza eritrocitelor fatului. In consecinta, copilul se naste anemic (maladia hemolitica a noului-nascut), necesitand inlocuirea sangelui Rh+ cu sange Rh.

III. Tesutul muscular:

intra in alcatuirea muschilor, care sunt principalele organe efectoare din organism; este alcatuit din celule alungite numite fibre musculare cu proprietatea principala de a se contracta; exista mai multe tipuri de tesut muscular:

tesut muscular neted:

formeaza peretii organelor interne; celulele sunt fusiforme cu lungimea de 10-200 , iar grosimea in portiunea centrala este de 10 ; fibrele sunt dispuse paralel una fata de alta in asa fel incat portiunea mai groasa a uneia vine in contact cu extremitatile subtiri ale fibrelor vecine.; se afla sub control involuntar- vegetativ; celulele au un nucleu mare, central, iar miofibrilele nu prezinta striatii, ele au microfilamente de actina si miozina, dar nu sunt asezate sub forma de sarcomere; au o viteza de contractie mica, iar durata contractiei este mai mare decat la fibra striata, dar amplitudinea lor este mai scazuta.

tesut muscular striat:

formeaza musculatura scheletica, avand control nervos voluntar;

celulele au forma prismatica sau cilindrica, cu capetele ovoide, ascutite, mai rar ramificate; celulele au membrana (sarcolema), citoplasma (sarcoplasma) cu organite comune si specifice si numerosi nuclei asezati periferic; miofibrilele sunt organite specifice fibrelor musculare, care le confera acestora proprietati contractile. Sunt formate din miofilamente de miozina (groase) care formeaza discuri intunecate (impreuna cu capetele libere ale miofilamentelor de actina) si de actina (subtiri) care formeaza discurile clare; o miofibrila este alcatuita din aproximativ 1500 miofilamente de miozina si 3000 miofilamente de actina dispuse astfel: fiecare miofilament de miozina este inconjurat de 6 miofilamente de actina si fiecare miofilament de actina este inconjurat de 3 miofilamente de miozina; miofilamentele sunt dispuse ordonat si au forme regulate la nivelul musculaturii striate si cardiace, iar la nivelul musculaturii netede sunt dispuse dezordonat si au forme neregulate; discurile intunecate si cele clare alterneaza si sunt asezate la acelasi nivel in toate fibrele musculare, conferindu-le acestora aspect striat. In centrul discului intunecat se afla o portiune mai luminoasa banda H, iar in centrul discului clar, o portiune mai intunecata membrana Z. Doua membrane Z successive delimiteaza un sarcomer unitatea morfo-functionala a fibrei musculare.

tesut muscular cardiac:

formeaza miocardul, are contractie involuntara; fibrele musculare sunt alungite si ramificate, cu dimensiuni mai mici decat ale celor striate; nucleul este mic, situat central; miofibrilele au structura striata, aceste celule vin in contact unele cu altele la nivelul unor discuri intercalare, care reprezinta jonctiuni intercelulare specializate

IV. Tesutul nervos:

- este alcatuit din neuroni si celule gliale;

1. NEURONUL
- neuronii sunt unitatile de structura si de functie ale sistemului nervos; Clasificarea neuronilor: dupa forma corpului celular - stelati; - ovali; - piriformi; - piramidali; - rotunzi; dupa numarul prelungirilor - unipolari; - pseudounipolari; - bipolari; - multipolari; dupa functie - senzitivi; - motori; - de asociatie; - secretori;

Structura neuronului. Neuronii sunt formati din corp celular si prelungiri: dendrite si axoni;

corpul celular:
- formeaza substanta cenusie a nevraxului si este delimitat de neurilema; - in neuroplasma se afla: mitocondrii, reticul endoplasmatic, aparatul Golgi, lizozomi, neurofibrile (rol de sustinere si transport), corpii Nissl (rol in sintezele neuronale), nucleul situat central; prelungiri: pot fi: dendrite: - sunt prelungiri neobligatorii, ramificate, contin neurofibrile si corpii Nissl; conduc influxul nervos aferent (centripet); axonul: - prelungire obligatorie, unica, delimitata de axolema care contine mitocondrii, lizozomi, neurofibrile; - conduce influxul nervos eferent (centrifug); - este protejat de trei teci: - teaca de mielina: este secretata de celulele gliale Schwann sau de oligodendrite; are rol nutritiv, de protectie, izolator; - teaca Schwann: este formata din celule gliale, este dispusa concentric in jurul tecii de mielina; intre doua celule Schwann se afla o strangulatie Ranvier; are rol in secretia tecii de mielina, de protectie, trofic si in conducerea saltatorie a influxului nervos; - teaca Henle: este formata din substanta fundamentala amorfa si fibre conjunctive asezate in retea; are rol trofic si de protectie. ramificatii axonale butonate: butonii terminali contin neurofibrile, mitocondrii, vezicule cu mediatori chimici cu rol in transmiterea influxului nervos prin intermediul sinapselor.

Neuronii se leaga intre ei prin sinapse care pot fi chimice si electrice. Structura unei sinapse chimice prezinta: - membrana presinaptica- apartine butonului terminal al axonului (cu vezicule cu mediator chimic = neurotransmitator) si este reprezentata de axolema acestuia; - fanta sinaptica- reprezentata de spatiul dintre membrana presinaptica si postsinaptica; - membrana postsinaptica- este reprezentata de neurilema corpului celular (sinapse axo-somatice) sau a dendritelor (sinapse axo-dendritice), de axolema portiunii initiale a axonului (sinapse axo-axonice) sau de sarcolema fibrei musculare striate in cazul placii motorii (sinapse neuro-musculare). Proprietatile neuronului: 1. excitabilitatea: reprezinta capacitatea materiei vii de a raspunde prin manifestari specifice la actiunea stimulilor. In conditii experimentale poate fi determinata cantitativ la animale si la om. Se caracterizeaza prin urmatorii parametrii: - intensitatea prag a stimulilor (reobaza): reprezinta intensitatea necesara unui stimul pentru a produce un influx nervos. Stimulii cu intensitate inferioara pragului se numesc subliminari, iar cei cu intensitate superioara pragului se numesc supraliminari (legea tot sau nimic ). - timpul util: reprezinta timpul minim necesar unui stimul cu intensitatea prag pentru a produce un influx nervos. - cronaxia: reprezinta timpul minim necesar unui stimul (curent electric), avand o intensitate dubla fata de reobaza, pentru a produce un influx nervos. - labilitatea: reprezinta capacitatea neuronului de a raspunde la un anumit numar de stimuli pe unitatea de timp.

- perioada refractara: reprezinta proprietatea neuronului de a nu raspunde la un stimul nou, in timpul unui raspuns la un stimul anterior. - bruschetea: reprezinta rapiditatea cu care actioneaza stimulul. 2. conductibilitatea: reprezinta capacitatea de autopropagare a influxului nervos prin axon spre alt neuron sau spre un organ efector. Suportul fizico-chimic al excitabilitatii si al conductibilitatii este reprezentat de potentialul electric membranar. Functionarea sinapselor Influxul nervos care se manifesta ca o unda de depolarizare, odata ajuns la nivelul butonilor terminali, determina fuzionarea veziculelor cu membrana presinaptica, spargerea lor si eliminarea mediatorilor chimici. Acestia difuzeaza prin fanta sinaptica si ajung in contact cu fata externa a membranei postsinaptice, la nivelul receptorilor specifici. Membrana postsinaptica este depolarizata si permite propagarea influxului nervos. Neurotransmitatorii sunt inactivati rapid de enzimele din fanta sinaptica, apoi sunt reinglobati in vezicule sau trec in circulatia sangvina. Sinteza de noi cantitati de mediatori chimici se face pe seama ATP din mitocondriile existente in numar foarte mare la nivelul butonilor terminali ai axonului. La nivelul sinapselor dintre receptori si neuroni, datorita fantei sinaptice foarte inguste, influxul nervos se autopropaga prin mecanismul circuitelor locale. La nivelul placii motorii, acetilcolina se fixeaza prin receptori specifici de sarcolema depolarizand-o si determinand un potential local terminal de placa. Acesta va genera potentiale de actiune ce se propaga de la placa motorie in toate directiile.

Clasificarea sinapselor:

Din punct de vedere functional a. cu transmitere chimica: - adrenergice; - colinergice; b. cu transmitere electrica;

Din punct de vedere al efectului a. excitatorii; b. inhibitorii;

Dupa structurile implicate a. interneuronale: - axo-somatice; - axo-dendritice; - axo-axonale; b. neuron-receptor; c. neuron-efector (placa motorie).

2. CELULELE GLIALE (NEVROGLIILE):

sunt in numar de peste 10 ori mai mare decat neuronii; prezinta prelungiri citoplasmatice de lungimi variabile si bogat ramificate; au capacitate de diviziune si asigura cicatrizarea, suportul, protectia si nutritia neuronilor, participa la formarea tecii de mielina;

exista doua tipuri de nevroglii: macroglia (reprezentata de astrocite si oligodendrocite) si microglia (reprezentata de celulele gliale mobile).

TEMA 3 FUNCTIILE ORGANISMULUI UMAN

Organismul uman indeplineste trei functii de baza: 1. Functia de relatie: - Sensibilatea: Sistemul nervos; organele de simt; glandele endocrine - Locomotia: Sistemul osos; Sistemul musculos 2. Functia de nutritie, indeplinita de: - Aparatul respirator - Aparatul digestiv - Aparatul circulator - Aparatul excretor 3. Functia de reproducere, indeplinita de: - Aparatul reproductor masculin sau feminin.

FUNCTIA DE RELATIE
I. ANALIZATORII
Sistemul nervos isi indelineste rolul de integrare a organismului in mediul inconjurator si de coordonare a functiilor organelor interne pe baza informatiilor receptionate din mediul extern si din mediul intern. Structurile anatomice care realizeaza aceste functii se numesc analizatori. Analizatorii sunt sisteme complexe care receptioneza, conduc si transforma excitatiile in senzatii adecvate.

Analizatorii sunt formati din trei segmente: - segmentul periferic- receptorul - este o celula sau un grup de celule specializate pentru receptionarea variatiei unei anumite forme de energie care reprezinta excitantul specific; dupa teritoriul de receptie a excitatiilor, receptorii se clasifica in: exteroceptori, proprioceptori si interoceptori; dupa distanta de la care actioneaza excitantul, receptorii pot fi: de contact (tactili, gustativi) si de distanta (auditivi, olfactivi, etc.). Receptorii pot fi liberi sau pot fi inclusi in organele de simt; - segmentul intermediar (calea aferenta - este constituit din neuroni pseudounipolari, din ganglionii spinali si tracturile ascendente medulare sau din fibrele senzitive ale unor nervi cranieni; caile aferente trimit colaterale la nuclei ai trunchiului cerebral; - segmentul central - este reprezentat de ariile corticale, unde informatiile sunt transformate in senzatii specifice, dupa procese de analiza si sinteza.

I.1. ANALIZATORUL CUTANAT

Analizatorul cutanat are rol in integrarea organismului in mediu si in apararea active, prin reactii adaptative generate pe baza excitatiilor prelucrate de SNC si transformate in senzatii tactile, termice si dureroase. 1. Segmentul periferic este reprezentat de receptorii tactili, termici, durerosi, de presiune si vibratorii situati in piele (organ de simt). Pielea este organul conjunctivo-epitelial, care acopera integral suprafata organismului si se continua cu mucoase la nivelul orificiilor. Structura pielii. Pielea este constituita din trei straturi: epidermul (tesut epitelial pluristratificat cheratinizat; in stratul bazal se afla melanocite, care secreta melanina, cu rol fotoprotector), dermul (tesut conjunctiv dens, la contactul cu membrana bazala prezinta papile dormice; stratul profound este mai rezistent datorita fibrelor de collagen, reticulina si elastice) si hipodermul (tesut conjunctiv lax, cu grupuri de adipocite; depoziteaza triglyceride, rezerva de grasime subcutanata a organismului).

Receptorii din piele: Terminatiile nervoase libere (TNL) receptioneaza excitatii tactile, termice, dureroase presionale si vibratorii. Sunt situate in toate straturile pielii. Corpusculii Meissner (M) sunt stimulate de atingeri fine. Se gasesc la nivelul papilelor dermice. Corpusculii Pacini (P) sunt stimulate de miscari slabe, rapide si de intensitate mica. Sunt situati in hipoderm, muschi, tendoane si articulatii. Corpusculii Ruffini (R) receptioneaza excitatiile pentru senzatia de cald, tractiunile si deformatiile. Sunt situati in derm si hypoderm. Corpusculii Krause receptioneaza excitatiile pentru senzatia de rece. Sunt mai numerosi la nivelul mainilor si fetei. Discurile Merkel sunt stimulate de atingeri puternice, se adapteaza lent si partial. Sunt situate in epiderma.

2. Segmentul intermediar este format din caile sensibilitatii tactile, termice si dureroase.

3. Segmentul central este format din zona de proiectie a sensibilitatii generale din scoarta cerebrala. Anexele pielii sunt de doua tipuri: cornoase (parul si unghiile) si glandulare (glandele sudoripare, sebacee, mamare). Datorita structurii sale complexe, pielea indeplineste urmatoarele functii: organ de simt, protectie, excretie, termoreglare, depozit si absorbtie. Factorii de mediu pot produce la nivelul pielii, atunci cand igiena este precara: - leziuni elementare - eritemul (inrosirea pielii, insotita de pririt sau usturime), vezicula (cu continut lichid clar sau galbui), papula (excrescenta dura, rosiatica, fara lichid), ulceratia (eroziune ce ajunge la nivelul dermei); - piodermite (inflamatii ale pielii si ale anexelor ei): impetigo (bube dulci), ectima (piodermita pustulo-ulceroasa care lasa cicatrice), zabala (fisura localizata in coltul buzelor), foliculita (vezicule mici cu puroi localizate in jurul radacinii firelor de par); - micoze: tricofitia, care produce leziuni uscate sau supurate atat pe pielea acoperita cat si pe cea neacoperita de par; - dermatoze alergice (reactii de intoleranta/sensibilizare a organismului): eczema (vezicule pline cu lichid clar, insotite de inrosirea pielii si prurit), urticaria (leziuni asemanatoare celor produse de urzica), prurigo (vezicule insotite de prurit si care prin rupere, produc cruste hemoragice); - psoriazis - pete rotunde sau ovale, mici si rosii acoperite de scuame albe care, dupa indepartare se refac si se extind, formand adevarate harti pe piele; - herpes - de natura virotica, se manifesta prin aparitia de vezicule localizate in jurul gurii, ai nasului si al organelor genitale; - tuberculoza produsa de bacilul Koch; - cancer.

I.2. ANALIZATORUL OLFACTIV

Analizatorul olfactiv receptioneaza si prelucreaza informatiile referitoare la proprietatile chimice ale unor substante odorante, aflate la o anumita distanta fata de organism. 1. Segmentul receptor este reprezentat de celule olfactive (neuroni bipolari) din mucoasa olfactiva. Aceasta reprezinta o suprafata de 2-3 cm2 situata in dreptul lamei ciuruite a etmoidului, cornetului nazal superior si a unei zone mici din partea posterioara a septului nazal. Mucoasa olfactiva contine celule receptoare (olfactive) si de sustinere. 2. Segmentul intermediar: neuronii bipolari sunt atat receptori cat si protoneuroni ai caii olfactive. Dendritele lor scurte si groase se termina cu cate un buton terminal, o umflatura prevazuta cu 10-20 cili olfactivi. Acestia maresc suprafata de contact cu substantele odorante. Axonii neuronilor bipolari din mucoasa olfactiva formeaza nervii olfactivi, ce strabat lama ciuruita a etmoidului si fac sinapsa in bulbul

olfactiv cu deutoneuronul caii olfactive. Axonii deutoneuronilor formeaza tracturile olfactive, care ajung la segmental central. 3. Segmentul central este reprezentat de aria olfactiva din girul hipocampic si de nucleul amigdalian din santul lateral Sylvius. Simtul mirosului se adapteaza rapid si este slab dezvoltat la om, care poate diferentia intre 2000 si 4000 de mirosuri diferite. Intensitatea senzatiilor olfactive depinde de concentratia substantelor odorante, de gradul lor de solubilitate, de acomodarea mucoasei olfactive si de umiditatea acesteia. Rolul fiziologic al analizatorului olfactiv comporta trei aspecte: - prevenirea patrunderii in organism a substantelor daunatoare; - aprecierea calitatii alimentelor; - declansarea secretiilor digestive. Factorii de mediu ce actioneaza asupra analizatorului olfactiv pot produce disfunctii de tipul: rinita, guturai, hemoragie (epistaxis), sinuzita.

I.3. ANALIZATORUL GUSTATIV

Analizatorul gustativ receptioneaza si prelucreaza excitatiile determinate de proprietatile chimice ale substantelor sapide solubile care intra in contact cu mucoasa bucala. 1. Segmentul periferic este reprezentat de mugurii gustativi situati in mucoasa linguala, epiglotica palatina, faringiana, labiala si amigdaliana. Mugurii gustativi sunt formati din celule receptoare, in jurul carora se gasesc terminatii nemielinizate ale nervilor ce deservesc sensibilitatea gustativa, celule de sustinere si celule bazale. Mugurii gustative din mucoasa linguala sunt grupati in papile gustative: calciforme- de forma unor cupe, in numar de 9-11, sunt grupate in V la baza limbii; fungiforme- de forma unor ciuperci, in numar de 150-200, sunt asezate pe varful si la marginile limbii; foliate- de forma filelor de carte, sunt asezate pe partile postero-laterale ale limbii; filiforme- prezinta un manunchi de prelungiri filiforme, sunt raspandite pe toata suprafata limbii si contin receptori tactili. 2. Segmentul intermediar este reprezentat de calea gustativa, formata din fibre senzoriale ale nervilor cranieni VII, IX, X. Protoneuronul caii este situate in ganglionii nervosi de pe traiectul nervilor cranieni VII, IX si X.; dendritele lor fac sinapsa cu celulele receptoare gustative, iar axonii fac sinapsa cu deutoneuronul situat in nucleul tractului solitar din trunchiul cerebral. De aici pornesc fibre care impreuna cu lemniscul medial, ajung, dupa incrucisare, la al treilea neuron situat in talamus. 3. Segmentul central se afla in scoarta cerebrala, in portiunea inferioara a girului postcentral. Omul percepe patru gusturi fundamentale: amar (pe fata dorsala a limbii), acru (pe marginile limbii), dulce (pe varful limbii), sarat (pe partea anterioara a fetei dorsale a limbii). Bolta palatina percepe mai intens gusturile amar si acid, mai slab gusturile dulce si sarat. Faringele si epiglota percep toate gusturile fundamentale. Simtul gustului prezinta o mare adaptabilitate, de aceea senzatia gustative dispare repede, chiar daca stimulul persista. Sensibilitatea receptorilor gustativi variaza de la un grup de substante la altul. Pentru fiecare substanta exista un prag de excitatie reprezentat de cea mai scazuta concentratie capabila sa produca senzatia gustativa. Pragul de excitatie pentru substantele dulci este mai ridicat decat pentru cele amare. Intensitatea senzatiei gustative depinde de concentratia substantei, de numarul receptorilor si de temperature solutiei (temperature optima este in jur de 24 grade C). Rolul analizatorului gustativ consta in declansarea secretiei de saliva si de sucuri digestive. Alaturi de analizatorul olfactiv, contribuie la reglarea ingestiei de alimente si la impiedicarea patrunderii in organism pe cale digestiva a substantelor nocive si a alimentelor alterate. Dintre afectiunile cavitatii bucale, mai des intalnite, sunt: stomatitele (inflamatiile mucoasei ce captuseste cavitatea bucala) si glositele (inflamatiile limbii).

I.4. ANALIZATORUL VIZUAL

Cea mai mare parte a informatiilor din mediul exterior este receptionata prin vaz. Vederea are un rol esential in adaptarea la mediu, in orientarea spatiala, in mentinerea echilibrului si in activitatile specific umane.

A. Anatomie
1. Segmentul periferic este inclus in globul ocular, constituit din: invelisuri, aparatul optic si receptorul. Invelisurile globului ocular: sclerotica - tunica fibroasa, formatiune conjunctiva, alba la exterior, cu rol protector; pe ea se insera musculature extrinseca a globului ocular; prezinta anterior corneea transparenta, iar posterior este strabatuta de nervul optic; coroida - tunica vasculara, este pigmentata si vascularizata; are functii trofice, confera interiorului globului ocular calitatea de camera obscura; din ea se constituie in partea anterioara irisul si corpul ciliar; retina - tunica nervoasa, cuprinde celule fotoreceptoare. Aparatul optic cuprinde medii transparente: corneea transparenta- este nevascularizata, bogat inervata prin terminatii nervoase libere; umoarea apoasa- este un lichid transparent, secretat de procesele ciliare si drenat prin sistemul venos; cristalinul- este o lentila biconvexa, transparenta, invelita intr-o capsulacristaloida; este situat in spatele irisului si legat de corpul ciliar prin ligamentul suspensor, nu este vascularizat, inervat; corpul vitros- este un gel transparent, umple cavitatea posterioara a globului ocular intre cristalin si retina. Receptorul este retina, constituita din zece straturi celulare: o stratul celulelor pigmentare - este format din celule care contin pigment melanic; culoarea inchisa a acestui strat favorizeaza concentrarea radiatiilor luminoase in celulele fotoreceptoare; o stratul celulelor fotoreceptoare - este alcatuit din celule nervoase inalt specializate, care nu se divid, numite, dupa forma lor, bastonase si conuri; bastonasele, in numar de 125-130 milioane, reprezinta receptorii vederii nocturne si crepusculare, se gasesc spre zona periferica a retinei, contin rodopsina, un pigment inrudit cu vitamina A, care se gaseste stocat in membrane segmentului extern; conurile, in numar de 5-7 milioane, reprezinta receptorii vederii diurne, colorate, se gasesc la nivelul petei galbene, exista trei tipuri de conuri, unul pentru perceperea luminii rosii, altul pentru perceperea luminii verzi si al treilea pentru lumina galbene, contin iodopsina, care se descompune in prezenta luminii si se resintetizeaza in prezenta vitaminei A; o membrana limitanta externa - este o retea de prelungiri ale celulelor gliale, ce inconjoara baza celulelor fotoreceptoare;

o stratul granular extern - cuprinde corpii neuronali si prelungirile celulelor fotoreceptoare; o stratul plexiform extern - reprezinta zona sinaptica dintre celulele fotoreceptoare si neuronii bipolari; o stratul plexiform intern - reprezinta zona sinaptica dintre neuronii bipolari si neuronii multipolari; o stratul granular intern - este format din corpii neuronilor bipolari; o stratul neuronilor multipolari - cuprinde corpii neuronilor multipolari; o stratul fibrelor optice - este alcatuit din axonii neuronilor multipolari; o membrana limitanta interna - delimiteaza retina spre fata sa externa. 2. Segmentul intermediar este format din trei neuroni. Primii doi neuroni, senzitivi, sunt reprezentati de neuronal bipolar (protoneuronul), respectiv de neuronal multipolar (deutoneuronul) din retina. Axonii deutoneuronului formeaza nervul optic, chiasma optica si tractul optic. Nucleii pretectali din mezencefal reprezinta centrii reflexului fotomotor. Nervii optici transmit informatii din jumatatea nazala si temporala a retinei de aceeasi parte. La nivelul chiasmei optice, fibrele din jumatatea nazala a retinei se incruciseaza, ca urmare tractul optic, pe de o parte aduce informatii de la jumatatea temporala a retinei de pe aceeasi parte si din jumatatea nazala a retinei din partea opusa. Fibrele tractului optic fac sinapsa cu cel de-al treilea neuron al caii optice in corpii geniculati laterali din metatalamus. 3. Segmentul central este situate in lobul occipital, de o parte si de alta a scizurii calcarine. Distrugerea acestuia determina orbirea.

B. Fiziologia analizatorului vizual

Analizatorul vizual permite recunoasterea formei, marimii, culorii, luminozitatii, miscarii obiectelor si aprecierea distantelor. In corelatie cu analizatorii acustic, vestibular, kinestezic, realizeaza orientarea in spatiu si mentinerea echilibrului. Proiectarea imaginii pe retina se datoreaza aparatului optic care, prin procese de refractie, adaptare la intensitatea luminii si acomodare la distanta, asigura focalizarea razelor de lumina la 24 mm inapoia cristalinului, pe directia axului optic, pe pata galbena. Imaginea formata este reala, mai mica si rasturnata. Procesul vederii este descris in mai multe faze, care se desfasoara concomitent: 1. Reflexul de convergenta - consta in miscarea concomitenta a celor doi ochi, avand ca urmare modificarea pozitiei axelor optice si reperarea corecta a obiectelor in spatiu, indifferent de distanta pana la obiect si de pozitia acestuia. Campurile vizuale ale celor doi ochi se suprapun partial. Zona de suprapunere formeaza campul de vedere binoculara. Prin analiza corticala si diferentierea impulsurilor de vedere monoculara si binoculara, la care se adauga impulsurile proprioceptive de la muschii extrinseci in timpul reflexelor de convergenta, se asigura aprecierea distantelor fata de obiecte. Fiecare ochi vede obiectul sub un unghi diferit, generand vederea stereoscopica, in relief. 2. Adaptarea la intensitatea luminii se realizeaza prin doua categorii de procese: - reactia pupilara - irisul regleaza reflex cantitatea de lumina proiectata pe retina. Stimulul este lumina, receptorul este retina, caile aferente sunt somatice, iar caile eferente sunt vegetative, simpatice si parasimpatice;

- adaptarea fotochimica - la proiectarea luminii pe retina, pigmentii fotosensibili scad cantitativ, fiind descompusi in cantitate direct proportionala cu intensitatea acesteia. La trecerea de la lumina la intuneric, adaptarea dureaza 30-40 de minute, timp in care se resintetizeaza pigmentii si scade pragul de excitabilitate a celulelor fotoreceptoare. La intuneric creste cantitatea de pigmenti depozitata, ceea ce are ca urmare scaderea pragului de excitabilitate a celulelor receptoare. Adaptarea la trecerea de la intuneric la lumina se petrece mai rapid, 3-4 minute. 3. Acomodarea la distanta - este realizata relex prin actiunea muschilor circulari si radiari ai corpului ciliar, care maresc sau micsoreaza convexitatea fetei anterioare a cristalinului. Aceste procese duc la modificarea unghiurilor de refractie a razelor luminoase. Atunci cand muschiul ciliar circular este relaxat, ligamentul suspensor, mentine cristalinul aplatizat, realizandu-se adaptarea pentru vederea la distanta. La contractia muschilor circulari, determinata de parasimpatic, ligamentul suspensor se relaxeaza, cristalinul se bombeaza, favorizand vederea obiectelor apropiate. 4. Stimularea retinei - consta in excitarea receptorilor retinieni de catre radiatiile luminoase: - lumina strabate celulele retiniene pana la stratul pigmentar si este absorbita de pigmentii fotosensibili din celulele cu bastonase si conuri; - scindarea pigmentior fotosensibili sub influenta luminii, in retinol si opsina, cu eliberare de energie; aceste procese determina cresterea permeabilitatii membranei celulelor receptoare pentru sodiu si aparitia potentialului de receptor; - transformarea potentialului de receptor in potential de actiune, care este condus sub forma de influx nervos modulat de catre celulele bipolare; - refacerea pigmentilor, proces de sinteza in care un rol important il detine vitamina A; Defectele vederii - spre deosebire de ochiul normal (emetrop), la ochii cu deficiente (ametropi) formarea imaginii nu se poate realiza pe pata galbena. Ametropia se datoreaza mai multor factori: 1) modificarea lungimii axei ochiului sau variatia indicelui de refractie: a. ax mai lung sau refractie excesiva, cu formarea imaginii clare inaintea retinei, in cazul miopiei; b. ax mai scurt sau refractie slaba, cu formarea imaginii clare inapoia retinei, in cazul hipermetropiei; 2) scaderea elasticitatii cristalinului si a contractilitatii muschilor ciliari, care reduc limitele de acomodare; afectiunea se numeste presbitism si este caracteristica persoanelor varstnice; 3) deformari ale corneei si/ sau ale cristalinului; afectiunea poarta numele de astigmatism si se corecteaza cu lentile cilindrice; 4) absenta partiala sau totala a pigmentilor fotosensibili din celulele cu conuri determina perturbari in perceperea culorilor (daltonism).

I.5. ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR

Din punct de vedere functional, cei doi analizatori sunt independenti, dar anatomic, receptorii ambilor analizatori se afla in urechea interna, iar caile de conducere sunt ramuri ale aceluiasi nerv cranian (VII).

A. Anatomie
Urechea este constituita din trei componente: 1. urechea externa- este formata din pavilion si conductul auditiv extern; tegumentul conductului este prevazut cu peri si glande sebacee modificate care secreta cerumen, substanta cu rol protector; 2. urechea medie- este situata intr-o cavitate a osului temporal; spre exterior prezinta membrana timpanica, iar spre interior fereastra ovala si fereastra rotunda; intre membrana timpanica si membrana ferestrei ovale se afla lantul de oscioare: ciocanul, nicovala si scarita; urechea medie comunica cu faringele prin trompa lui Eustachio; 3. urechea interna- este formata din labirintul osos, sapat in osul temporal, in interiorul caruia se afla labirintul membranos; labirintul osos cuprinde vestibulul, canale semicirculare si melcul osos (cohleea); labirintul membranos este constituit din utricula si sacula (in vestibulul osos), canalele semicirculare membranoase (in canalele semicirculare osoase) si melcul membranos sau canalul cohlear (in cohlee ); in labirintul membranos se afla endolimfa, intre labirintul osos si cel membranos se afla perilimfa; la baza canalelor semicirculare, in utricula si sacula se afla receptorii analizatorului vestibular, in canalul cohlear se afla receptorul analizatorului acustic. I. Segmentul periferic a. Receptorii auditivi sunt situati in melcul membranos (canalul cohlear), in organul Corti, asezat pe membrana bazilara. Organul Corti este alcatuit din: celule receptoare asezate pe doua straturi: intern (unistratificat) si extern (pluristratificat). Fiecare celula receptoare este prevazuta la polul apical cu cili care strabat membrana reticulara, secretata de celulele de sustinere, si al caror varf proemina in membrana tectoria, secretata de celulele epiteliale ce acopera creasta spirala. b. Receptorii vestibulari sunt situati in labirintul membranos: 1. in utricula si sacula, care contin aparatul otolitic (macula), unde exista celule receptoare prevazute cu cili care proemina intr-o membrana reticulata gelatinoasa ce acopera cupula si in ochiurile careia se afla otolitii (granule de carbonat de calciu); 2. in crestele ampulare (la baza canalelor semicirculare) unde exista celule receptoare ciliate si celule de sustinere acoperite de o masa gelatinoasa numita cupula. II. Segmentul intermediar este reprezentat de caile auditiva si vestibulara.

Calea auditiva este formata din trei neuroni: - protoneuronul este situat in ganglionul spiral Corti; dendritele protoneuronului inconjoara baza celulelor receptoare, iar axonul formeaza nervul acustic; - deutoneuronul este situat in nucleii pontini; axonul sau emite colaterale catre coliculii cvadrigemeni inferiori din mezencefal, unde se inchid reflexele de orientare auditiva; - al treilea neuron este situat in corpul geniculat medial din metatalamus. Calea vestibulara este formata din trei neuroni: - protoneuronul este situat in ganglionul Scarpa; dendritele protoneuronului inconjoara baza celulelor receptoare, iar axonul formeaza nervul vestibular; - deutoneuronul este situat in nucleii vestibulari bulbari; axonul sau emite colaterale catre arhicerebel, maduva si catre nucleii cranieni III, IV, VI; - al treilea neuron este situat in talamus. III. Segmentul central Aria auditiva primara este situata in profunzimea scizurii Sylvius, in lobul temporal. Ariile auditive de asociatie sunt situate in lobul parietal. Segmentul central al analizatorului vestibular este putin cunoscut; se presupune ca proiectia corticala vestibulara se face in lobul temporal.

B. Mecanismul auzului
Urechea umana percepe unde sonore cu o frecventa cuprinsa intre 16-20000Hz (cicli/s) si cu o intensitate cuprinsa intre 0-120 dB Sunetele se caracterizeaza prin inaltime, determinata de frecventa undelor sonore, intensitate, determinata de amplitudinea undelor sonore, si prin timbru. Totalitatea sunetelor percepute sub forma de senzatie auditiva poarta numele de camp auditiv . Acesta se reduce progresiv, odata cu varsta . Urechea externa capteaza undele sonore prin pavilion si le transmite timpanului prin canalul auditiv extern. Vibratiile timpanului se transmit catre urechea interna prin lantul de oscioare al urechii medii. Scarita se sprijina pe fereastra ovala, o membrana subtire care separa urechea medie de canalul cohlear. Astfel, undele sonore se transmit perilimfei din rampa vestibulara apoi, prin helicotrema, perilimfei din rampa timpanica. Vibratiile perilimfei produc vibratii endolimfei, care determina deplasarea membranei bazilare, pe care se afla celulele receptoare auditive. In consecinta, pozitia acestora fata de membrana tectoria se modifica, cilii de la polul apical al celulelor receptoare se indoaie, ceea ce determina declansarea de potentiale de actiune de-a lungul membranei receptorilor auditivi. Astfel, stimulii sonori sunt transformati in influx nervos, care ajunge pe calea auditiva la scoarta cerebrala din regiunea temporala, unde se transforma in senzatie auditiva. La baza melcului membrabnos se percep sunetele inalte, iar la varf sunetele joase. Dupa ce se propaga prin perilimfa, unde se estompeaza, vibratile sonore ajung la fereastra rotunda, o alta membrana subtire care se afla intre urechea medie si cea interna. Sensibilitatea auditiva scade treptat daca urechea primeste timp indelungat sunete cu aceeasi frecventa si amplitudine, deoarece are loc fenomenul de adaptare.

C. Mecanismul echilibrului

Stimulul specific al receptorilor vestibulari il reprezinta schimbarea pozitiei capului sau a intregului corp. Receptorii din canalele semicirculare orizontale informeaza asupra pozitiei din jurul axului vertical, iar cei din canalele semicirculare verticale, asupra pozitiei din jurul axului orizontal. Receptorii din utricula si sacula percep variatiile acceleratiei liniare. Excitarea receptorilor vestibulari nu provoaca senzatii ci reflexe statochinetice pentru constientizarea pozitiei corpului, prin impulsurile ce sosesc de la nivelul proprioceptorilor sistemului locomotor. De exemplu, la pierderea echilibrului, reflexele de redresare sunt rapide si prompe. Ulterior, devenim constienti ca am fost aproape de cadere, dar ne-am restabilit echilibrul. Principalele boli ale aparatului acustico-vestibular, provocate de diversi agenti patogeni sau de factori de mediu sunt: - otite (externe sau medii) - inflamatii ale conductului auditiv extern ale casei timpanului, provocate de factori fizici, chimici, biologici; - mastoidita - consecinta a otitei medii supurate tratate necorespunzator; - otoscleroza - determinata de deteriorari ale labirintului osos, urmate de imobilizarea oscioarelor urechii medii si de surditate; - sindromul Meniere - care produce surditate si pierderi de echilibru, fiind asociat cu disfunctii vegetative.

I.6. ANALIZATORUL MOTOR (KINESTEZIC)

1. Segmentul periferic este reprezentat de: - corpusculi Vater-Pacini, proprioceptori situati in periost, articulatii, pericondru, ligamente si tendoane; - fusuri neuromusculare, situate in muschii striati; - corpusculii Golgi, proprioceptori care se gasesc la locul de unire dintre muschi si tendon; - terminatii nervoase libere; Fusurile neuromusculare, proprioceptori senzitivo-motori, sunt situate printre fibrele musculare striate (fibre extrafusale), dispuse paralel cu acestea. Sunt stimulate de intinderea portiunii lor centrale. Fiecare fus este format din 2-10 fibre musculare striate subtiri, cu caracter embrionar (au striatii putine), numite fibre intrafusale. Acestea sunt cuprinse intr-o capsula conjunctiva. Fiecare fibra intrafusala are o portiune centrala, necontractila, si extremitati contractile, care se prind de tendoane sau de fibre extrafusale. Portiunea centrala este infasurata de dendrite ale neuronilor din ganglionii spinali dispuse spiralat (fibre anulospiralate), prin care influxul nervos se propaga cu viteza mare.Aceste fibre sunt flancate de terminatii nervoase mai subtiri, dispuse in buchet , prin care influxul nervos circula cu viteza mica. La extremitatile contractile ajung axonii motoneuronilor gamma din coarnele anterioare medulare, care fac sinapsa de tip placa motorie cu fibrele intrafusale. Motoneuronii gamma primesc impulsuri de la nivelul trunchiului cerebral si al substantei reticulate. Impulsul se transmite eferent la fusul neuromuscular determinand contractia acestuia. In consecinta, portiunea sa centrala se intinde, ceea ce determina stimularea terminatiilor nervoase anulospiralate si in buchet . Astfel, impulsul nervos se transmite aferent spre

maduva. In concluzie, un impuls eferent spre fibrele musculare determina o stare de contractie tonica. Fusurile neuromusculare sunt singurii receptori care nu manifesta oboseala sau obisnuinta. Ele receptioneaza viteza si gradul de intindere al muschiului si informeaza sistemul nervos central in vederea elaborarii raspunsului corespunzator. Organele tendinoase Golgi sunt situate in zona de jonctiune dintre muschi si tendoane, printre fasciculele tendinoase. Sunt formate dintr-o retea de fibre nervoase prevazute cu terminatii butonate (dendrite ale neuronilor din ganglionii spinali). Organele Golgi sunt stimulate de contractia musculara. Impulsurile generate de acesti proprioceptori inhiba contractia musculara, mergand pana la incetarea acesteia. Nu prezinta fenomenul de adaptare. 2. Segmentul intermediar este reprezentat de fibre sensitive ale nervilor spinali, de fasciculele Goll si Burdach si spinocerebeloase anterior si posterior 3. Segmentul central se afla in zona senzitivo-motorie a lobilor frontal si parietal. Alaturi de analizatorii vizual, cutanat si vestibular, analizatorul motor regleaza activitatea reflexa pentru mentinerea echilibrului si coordonarea fina a miscarilor, si informeaza permanent sistemul nervos central despre pozitia corpului in spatiu si despre gradul de contractie a muschilor.

II. SISTEMUL NERVOS

Totalitatea organelor constituite predominant din tesut nervos, specializat in receptarea, transmiterea, prelucrarea excitatiilor sau informatiilor din mediul intern sau extern formeaza sistemul nervos. Sistemul nervos indeplineste doua functii esentiale: integrarea organismului in mediul inconjurator; coordonarea activitatii tuturor tesuturilor, organelor, sistemelor care constituie organismul. Din punct de vedere morfologic si functional, sistemul nervos poate fi: 1. SISTEM NERVOS AL VIETII DE RELATIE (sistem nervos somatic ): asigura legatura dintre organism si mediul extern, transformand excitatiile in reactii de aparare sau adaptare. Poate fi: 1. sistem nervos central (SNC, nevrax) format din encefal si maduva spinarii. 2. sistem nervos periferic (SNP) format din nervi (spinali si cranieni) si ganglioni. 2. SISTEM NERVOS AL VIETII VEGETATIVE: regleaza si coordoneaza activitatea organelor interne. 3. sistem nervos simpatic; 4. sistem nervos parasimpatic. Sistemul nervos are o tripla protectie:

protectia osoasa- encefalul si maduva spinarii sunt protejate de organe dure numite oase. Astfel, encefalul este protejat de oasele craniene, iar maduva spinarii de canalul coloanei vertebrale; meningele- in adapostul lor osos, encefalul si maduva spinarii sunt invelite de trei foite numite meninge, care le protejeaza si le hranesc: a. duramater- formata din tesut conjunctiv dens, slab vascularizat, adera de formatiunile osoase ce protejeaza organele nervoase; b. arahnoida- subtire, avasculara, aderenta la duramater, intre ea si piamater se afla lichidul cefalorahidian; c. piamater- are vascularizatie nutritiva, adera la organele nervoase; lichidul cefalorahidian- se afla intre arahnoida si piamater, indeplineste rol de protectie a tesutului nervos impotriva traumatismelor si de transport al unor hormoni, constituie o bariera in calea patrunderii in tesutul nervos a unor substante daunatoare din sangele circulant.

SISTEMUL NERVOS SOMATIC

II.1. MADUVA SPINARII A. Anatomie
Maduva spinarii este situata in canalul vertebral, format prin suprapunerea orificiilor vertebrale, pe care insa nu il ocupa in intregime, lungimea ei avand variatii individuale. Se intinde de la gaura occipitala sau de la originea primului nerv cervical (C1) pana la nivelul vertebrei a II-a lombare (L2), de unde se continua cu o formatiune foarte subtire - filum terminale - pana la vertebra a II-a coccigiana. Filum terminale impreuna cu nervii sacrali si coccigieni formeaza coada de cal. Maduva spinarii are forma unui cilindru usor turtit dorso-ventral, prezinta doua umflaturi: cervicala (de unde isi au originea nervii brahiali, ce inerveaza membrele superioare) si lombara (de unde pornesc nervii lombari ce inerveaza membrele inferioare). Fata anterioara prezinta fisura mediana anterioara, mai larga si mai adanca. Lateral, se afla santurile antero-laterale, pe unde ies radacinile anterioare ale nervilor spinali. Fata posterioara prezinta santul median posterior, mai putin adanc, santurile postero-laterale, pe unde patrund radacinule posterioare ale nervilor spinali si santurile intermediare, care delimiteaza fasciculele Goll si Burdach. In sectiune transversala, se observa substanta cenusie la interior si substanta alba la exterior. Substanta cenusie, situata la interior, este formata celule si fibre nervoase. In sectiune are forma literei H sau de fluture, mai pronuntata la umflaturi, prezinta trei perechi de coarne: anterioare, posterioare si laterale. Coarnele anterioare, mai voluminoase, contin neuroni somatomotori, ce coordoneaza activitatea musculaturii striate si ai caror axoni constituie radacinile anterioare ale nervilor spinali. Coarnele posterioare, mai alungite contin neuroni somatosenzitivi si intercalari (de asociatie), ce

primesc informatii prin fibrele sensitive ale nervilor spinali. Axonii unor neuroni somatosenzitivi formeaza caile ascendente, ce conduc informatiile de la diversi receptori catre cortexul cerebral. Coarnele laterale contin neuroni vegetativi: viscerosenzitivi, spre partea posterioara, ce receptioneaza impulsurile de la viscere si visceromotori, spre partea anterioara, care coordoneaza motilitatea musculaturii netede. Intre coarnele posterioare si cele laterale si in jurul canalului ependimar se afla substanta reticulata, formata din grupuri de neuroni asezati in retea. In centrul substantei cenusii se afla comisura cenusie , in interiorul careia se gaseste canalul ependimar, rest al tubului neural. Substanta alba, aflata la exterior, este formata din fibre nervoase mielinice si amielinice si din nevroglii. Este organizata in trei perechi de cordoane: anterioare (intre fisura mediana anterioara si coarnele anterioare), posterioare (intre coarnele posterioare si santul median posterior) si laterale (intre coarnele anterioare si posterioare). Cordoanele reprezinta caile de conducere a impulsurilor intre diferitele etaje ale sistemului nervos central. Caile pot fi scurte (leaga diferite etaje medulare) sau lungi (ascendente, ale sensibilitatii, care conduc informatiile de la receptori, si descendente, motorii, care conduc impulsuri catre efectori). Maduva spinarii este conectata cu receptorii si efectorii prin 31 de perechi de nervi spinali micsti (constituiti din fibre nervoase motorii si sensitive, somatice si vegetative), care apartin sistemului nervos periferic: 8 cervicali, 12 toracali, 5 lombari, 5 sacrali si 1 coccigian. Nervii spinali sunt dispusi simetric de-a lungul maduvei spinarii si sunt formati din 2 radacini, trunchi si mai multe ramuri. Din punct de vedere structural este alcatuit din: epinerv (membrana conjunctiva ce inveleste nervul), perinerv (tesut conjunctiv ce provine din epinerv si inveleste fasciculele de fibre nervoase intre care se afla capilare sanguine si nervi vegetativi) si endonerv (formatiune conjunctiva desprinsa din perinerv care solidarizeaza fibrele nervoase dintr-un fascicul). Componentele nervului spinal sunt: a. radacina anterioara: este motorie, formata din axoni ai neuronilor din coarnele anterioare si axoni ai neuronilor vegetativi din coarnele laterale. Aceste fibre formeaza caile eferente ale arcurilor reflexe medulare somatice si vegetative, distribuindu-se la musculatura striata, la cea neteda a organelor interne, la glandele exocrine si endocrine, la vasele sangvine. Iese din maduva prin santul median anterior. b. radacina posterioara: este senzitiva, formata din axoni ai neuronilor senzitivi pseudounipolari somatici si vegetativi din ganglionii spinali. Dendritele culeg informatii de la piele, muschi scheletici si viscere. Aceste fibre formeaza caile aferente ale arcurilor reflexe medulare. Intra in maduva prin santul lateral posterior. c. trunchi: se formeaza prin unirea radacinii anterioare cu cea posterioara la nivelul canalului vertebral. Este mixt. d. ramuri: dorsala (este mixta, se distribuie la tegumentul spatelui si la muschii cefei si ai spatelui), ventrala (este mixta, se distribuie la tegumentul si la muschii regiunii antero-laterale a trunchiului, membrelor superioare si inferioare; in regiunea toracica au distributie metamerica, formand cele 12 perechi de nervi intercostali; in celalalte regiuni formeaza plexuri: cervical, brachial, lombar, sacral, coccigian), comunicanta alba (este mixta, contine fibre preganglionare

simpatice din coarnele laterale si fibre viscerosenzitive din ganglionii spinali; realizeaza legatura cu neuronii postganglionari simpatici), comunicanta cenusie (este mixta, contine fibre postganglionare simpatice, amielinice, realizeaza legatura cu ganglionii simpatici paravertebrali), meningeala (contine fibre viscerosenzitive si vasomotorii, inerveaza meningele spinale).

B. Fuctiile maduvei spinarii

Maduva spinarii indelineste doua functii: functia de conducere si functia de centru reflex.

B.1. Functia de conducere a maduvei spinarii : are ca substrat anatomic substanta alba constituita in fascicule ascendente si descendente. 1. Caile ascendente: sunt caile sensibilitatii. a) Caile sensibilitatii exteroceptive: sunt cai specifice, lungi, cu proiectie corticala, deservesc: - sensibilitatea tactila grosiera (protopatica) - condusa prin fasciculul spinotalamic anterior; - sensibilitatea tactila fina (epicritica) - condusa la cortex prin fasciculele spinobulbare Goll si Burdach;

sensibilitatea termica si dureroasa - condusa prin fasciculul spinotalamic lateral. b) Caile sensibilitatii proprioceptive: sunt cai specifice, care deservesc: - sensibilitatea proprioceptiva inconstienta- condusa prin fasciculul spinocerebelos direct (Flechsig), pentru partea inferioara a corpului, si prin fasciculul spinocerebelos incrucisat (Gowers) pentru partea superioara a trunchiului si pentru membrele superioare; - sensibilitatea proprioceptiva constienta- condusa prin fasciculele spinobulbare, cu proiectie corticala. c) Caile sensibilitatii interoceptive: sunt cai nespecifice. Sensibilitatea interoceptiva este condusa prin fasciculele spinotalamice, alaturi de sensibilitatea tactila, termica si dureroasa, precum si prin substanta reticulata medulara. 2. Caile descendente, ale motilitatii, deservesc motilitatea voluntara si involuntara. a) Caile motilitatii voluntare: motilitatea voluntara este condusa prin fascicule piramidale ( corticospinale ) direct si incrucisat. Ambele cai pornesc din cortex si ajung la motoneuronii somatici medulari. Prin axonii acestora, influxul nervos se distribuie la musculatura scheletica, determinand contractii musculare constiente. b) Caile motilitatii involuntare: motilitatea involuntara, automata, este condusa prin caile extrapiramidale, cu origine in trunchiul cerebral. In substanta alba medulara se formeaza fasciculele - rubrospinale- cu originea in nuclei rosii din mezencefal; - vestibulospinale- din nucleii vestibulari bulbari; - tectospinale- din coliculi cvadrigemeni din mezencefal; - olivospinale- din nuclei olivari bulbari; - reticulospinale- din substanta reticulata a trunchiului cerebral.

B.2. Functia reflexa a maduvei spinarii

Raspunsul organismului la stimuli din mediu se numeste reflex sau act reflex. Orice reflex are o baza anatomica, un traseu prin care este condus impulsul nervos, care poarta numele de arc reflex. Componentele arcului reflex sunt: 1. receptorii - sunt formatiuni sau organe specializate care preiau informatiile din mediul extern sau intern si le transforma in influx nervos (impuls nervos). Pot fi: - exteroceptori - recepteaza stimuli, informatiile din mediul extern. Se gasesc la nivelul pielii, mucoasa linguala, in urechea interna, retina, mucoasa nazala superioara; - interoceptori - recepteaza stimuli din mediul intern. Se gasesc in oase, tendoane, muschi (proprioceptori) sau in organele interne (visceroceptori); 2. calea aferenta (senzitiva) - reprezentata de pelungirile neuronilor senzitivi din ganglionii spinali; 3. centrul reflex - neuronii motori medulari si neuronii de asociatie, care genereaza impulsuri; 4. calea eferenta (motorie) - axonii neuronilor motori medulari; 5. efectorul - muschi scheletic (la reflexele somatice) si muschi visceral sau glanda. Conducerea influxului nervos prin arcul reflex se face in sens unic.

R cale aferenta centru nervos reflex cale eferenta efector

Deosebim acte reflexe medulare somatice si acte reflexe medulare vegetative. 1. Reflexele medulare somatice a) Reflexele monosinaptice - se mai numesc reflexe miotatice sau osteotendinoase, de extensie. Arcul lor reflex este constituit din doi neuroni (reflexul rotulian, ahilean, etc.); b) Reflexele polisinaptice - se mai numesc reflexe de flexie sau reflexe nociceptive, de raspuns la actiunea unui stimul nociv. Arcul reflex are cel putin un neuron intercalar. 2. Reflexele medulare vegetative- se inchid in coarnele laterale ale substantei cenusii medulare. Receptorii sunt interoceptori, iar efectorii sunt glande sau muschi viscerali. Exemple de reflexe medulare vegetative sunt: pupilodilatator, cardioaccelerator, vasomotor, de sudoratie, pilomotor, de mictiune, de defecatie, sexuale.

II.2. TRUNCHIUL CEREBRAL

Trunchiul cerebral este situat in continuarea maduvei spinarii.

A. Anatomie
Este format din 3 etaje: bulb rahidian, puntea lui Varolio, mezencefal.

1. Bulbul rahidian este delimitat de maduva spinarii prin decusatia piramidala, zona in care se incruciseaza fibrele din piramidele bulbare, iar de puntea lui Varolio prin santul bulbo-pontin. Prezinta piramidele bulbare (continuarea cordoanelor anterioare ale maduvei spinarii). Lateral de acestea se afla cordoanele laterale bulbare, ce prezinta in partea superioara olivele bulbare separate de piramidele bulbare prin santurile preolivare. Prezinta fasciculele Goll si Burdach care patrund in nuclei Goll si Burdach. Prezinta pedunculii cerebelosi inferiori, cai de legatura cu cerebelul. Prezinta nuclei ai nervilor cranieni si nuclei vestibulari. 2. Puntea lui Varolio este delimitata de mezencefal prin santul ponto-peduncular. Prezinta piramidele pontine, continuarea piramidelor bulbare si pedunculii cerebelosi mijlocii, cai de legatura cu cerebelul si nuclei ai nervilor cranieni. 3. Mezencefalul prezinta pedunculii cerebrali, despartiti de fosa interpedunculara ce contine componentele hipotalamusului. Prezinta coliculii cvadrigemeni (2 superiori si 2 inferiori), pedunculii cerebelosi superiori, cai de legatura cu cerebelul. 4. Trunchiul cerebral are la exterior substanta alba si la interior substanta cenusie. Substanta alba este constituita din fibrele ascendente si descendente descrise la maduva, fibrele transversale din punte si fibrele proprii care leaga intre ei diferiti nuclei de substanta cenusie. Substanta cenusie- daca in jumatatea inferioara a bulbului dispozitia substantei cenusii este asemanatoare celei din maduva, in jumatatea lui superioara si in celelalte segmente ale trunchiului cerebral, substanta cenusie este dispersata sub forma de nuclei. Nucleii trunchiului cerebral se impart in : nuclei senzitivi, nuclei motori, nuclei vegetativi si nuclei proprii. Segmentul trunchiului cerebral bulb Nuclei senzitivi ai nervilor cranieni - senzitiv al trigemenului(V); - solitar(VII, IX. X); - vestibular (VIII); - cohlear(VIII). - principal al trigemenului(V); - mezencefalic al trigemenului(V); Nuclei motori ai nervilor cranieni - ambiguu (IX,X,XI); - nucleul hipoglosului(XII); - nuclei motori(V,VI,VII); Nuclei vegetativi ai nervilor cranieni - salivator inferior(IX); - dorsal al vagului(X); Nuclei proprii - nucleii olivari; - nucleul Goll; - nucleul Burdach; - nucleii substantei reticulate: respiratori si cardiaci. - nuclei respiratori si cardiaci; - substanta neagra; - nucleul rosu; - coliculii cvadrigemeni.

punte mezencefal

- salivator superior(VII); - lacrimal(VII); - nucleul - accesor al oculomotorului(III); oculomotorului(III); - trohlearului(IV);

B. Functiile trunchiului cerebral

Componentele trunchiului cerebral au doua functii: functia de conducere si functia reflexa. B.1. Functia de conducere - apartine substantei albe, constituita din fibre ascendente, descendente si de asociatie. Ele conduc impulsurile de la maduva la cortex si invers, intre nucleii trunchiului sau intre nuclei si maduva sau cortex. B.2. Functia reflexa - in nuclei trunchiului cerebral se inchid arcurile reflexe ale unor acte reflexe somatice si vegetative. Reflexe somatice: - reflexe de tuse, stranut, deglutitie, voma (in bulb); - reflexe de supt, clipire, masticatie (in punte); - reflexe de reglare a miscarilor si a alternantei somn-veghe (in substanta neagra); - reflexe de diminuare a tonusului muscular (in nucleul rosu); - reflexe de orientare a capului in functie de sursa de lumina (in coliculii cvadrigemeni superiori) sau in functie de sursa de zgomot (in coliculii cvadrigemeni inferiori din mezencefal). Reflexe vegetative: - reflexe de salivatie pentru glandele parotide, reflexe respiratorii si cardiovasculare (in bulb); - reflexe lacrimale si de salivatie pentru glandele sublinguale si submandibulare (in punte); - reflexe pupilare fotomotorii si de acomodare la distanta (in mezencefal). Nervii cranieni sunt analogi nervilor spinali, impreuna cu care formeaza sistemul nervos periferic. Ei sunt in numar de 12 perechi si se pot grupa dupa functii in: senzitivi, motori si micsti. Perechea I olfactivi II optici III oculomotori Tipul senzitivi senzitivi motori Organele inervate - epiteliul olfactiv din cavitatea nazala; - retina globului ocular; - muschii extrinseci ai globului ocular: drept inferior, drept superior, drept intern, oblic inferior, prin fibrele motorii somatice; - muschii intrinseci ai globului ocular: muschii circulari ai irisului si ai corpului ciliar, prin fibrele vegetative motorii; - muschiul oblic superior al globului ocular; - tegumentul fetei si dintii prin ramurile sensitive oftalmica, maxilara si prin fibrele sensitive ale ramurii mandibulare; - muschii masticatori prin fibrele motorii ale ramurii mandibulare; - muschiul drept extern al globului ocular; - papilele gustative din cele doua treimi anterioare ale mucoasei linguale, prin fibrele sensitive; - muschii mimicii prin fibrele motorii; - glandele salivare (sublinguale si submandibulare) si glandele lacrimale prin fibrele vegetative motorii;

IV trohleari V trigemeni

motori micsti

VI abducens VII faciali

motori micsti

VIII vestibulocohleari IX glosofaringieni

senzitivi

micsti

vagi

micsti

XI accesori XII hipoglosi

motori motori

- organul Corti din urechea interna prin ramura acustica; - receptorii statici din urechea interna prin ramura vestibulara; - papilele gustative din treimea de la baza limbii prin fibrele sensitive; - unii muschi ai faringelui prin fibre motorii; - glandele salivare parotide prin fibrele vegetative motorii; - mucoasa faringiana si cea de la baza limbii prin fibre sensitive; - unii muschi ai laringelui prin fibre motorii somatice; - majoritatea viscerelor toracice si abdominale prin fibrele vegetative sensitive si motorii; - muschii sternocleidomastoidian si trapez; - muschii limbii.

II.3. CEREBELUL A. Anatomie

Cerebelul este situat in partea posterioara a cutieie craniene, sub lobii occipitali ai emisferelor cerebrale. Este constituit din doua emisfere cerebeloase, legate prin vermis. El reprezinta 1/10 din volumul encefalului. Este conectat cu trunchiul cerebral prin trei perechi de pedunculi cerebelosi: inferiori, mijlocii si superiori. Pedunculii cerebelosi inferiori leaga cerebelul de bulb, pedunculii cerebelosi mijlocii leaga cerebelul de punte, iar pedunculii cerebelosi superiori leaga cerebelul de mezencefal. Ei sunt constituiti din fibre aferente si eferente. Substanta cenusie este dispusa la exterior, unde formeaza scoarta cerebeloasa, si la interior unde formeaza nucleii cerebelosi. Scoarta cerebeloasa este formata din trei straturi: - stratul molecular - contine celule stelate la exterior si celule in cosulet la interior; - stratul mijlociu (al celulelor Purkinje) - este format din cellule piriforme Purkinje care il conecteaza cu celelalte etaje ale nevraxului; - stratul granular - este format din celule granulare si celule Golgi.

B. Functiile cerebelului
Din punct de vedere functional, cerebelul prezinta trei componenete cu vechime filogenetica diferita: arhicerebelul, paleocerebelul si neocerebelul. Arhicerebelul sau lobul floculonodular , formatiunea cea mai veche, indeplineste functia de reglare a echilibrului. Primeste aferente vestibulare si

proprioceptive inconstiente. Lezarea arhicerebelului determina pierderea echilibrului, dar nu afecteaza precizia miscarilor comandate de scoarta. Paleocerebelul, format din nucleii cerebelosi, are rol in mentinerea tonusului muscular, actioneaza prin intermediul fasciculelor vestibulospinale si rubrospinale. Extirparea paleocerebelului determina cresterea tonusului muscular, iar excitarea lui determina scaderea acestuia. Neocerebelul, formatiune noua filogenetic, este constituit din emisferele cerebeloase si nucleul dintat. Este caracterizat prin prezenta cortexului cerebelos format din trei straturi de celule: stratul molecular, stratul mijlociu si stratul granular. Cel mai important este stratul mijlociu, ganglionar, format din celule piriforme Purkinje. Neocerebelul asigura coordonarea miscarilor fine comandate de scoarta cerebrala, diminuand sau intarind aceste comenzi si determinand astfelarmonizarea activitatii diferitelor grupe musculare. Extirparea neocerebelului este urmata de pierderea capacitatii de executie a miscarilor fine, tulburari in mers si atonie. Lezarea sau extirparea totala a cerebelului nu produce moartea, dar determina tulburari grave in locomotie si in mentinerea echilibrului: astazia (imposibilitatea de a sta in picioare fara o baza larga de sprijin), astenia (oboseala musculara rapida), atonia (diminuarea tonusului muscular). Toate aceste tulburari dispar progresiv in timp, principalele functii ale cerebelului fiind preluate de scoarta cerebrala.

II.4. DIENCEFALUL A. Anatomie

Diencefalul sau creierul intermediar este situat in prelungirea trunchiului cerebral, intre mezencefal si emisferele cerebrale. Este format din urmatoarele mase de substanta nervoasa: talamus, metatalamus, subtalamus, epitalamus si hipotalamus . Prezinta doua fete: bazala (vizibila la exterior, contine printre alte formatiuni, chiasma optica, tracturile optice si hipofiza) si posterioara (acoperita de emisferele cerebrale, contine printre alte formatiuni epifiza si talamusul).

B. Functiile diencefalului
Componente Substanta cenusie ale diencefalului talamus - dispusa sub forma de nuclei: anteriori, posteriori, mediali, laterali, ventrali, intraluminari si ai liniei mediale. Substanta alba - reprezentata de lamele medulare interna si externa care delimiteaza nuclei de substanta cenusie. Alte structuri Functii - reprezinta statie de releu (al treilea neuron) pentru toate caile ascendente ale sensibilitatilor specifice; -realizeaza conexiuni subcorticale;

metatalamus - formeaza corpii geniculati laterali si mediali, alcatuiti predominant din corpii neuronilor, la care se adauga si fibre nervoase. subtalamus - formeaza nucleul - formeaza campul subtalamic si zona Forel. incerta.

- realizeaza conexiuni cu ariile corticale de asociatie. - reprezinta o statie de releu pe traseul cailor vizuala si acustica.

epitalamus

- formeaza nucleul habenular.

hipotalamus

- formeaza - epifiza alcatuita habenula, striile din celule habenulei, comisura glandulare, habenulara. celule gliale, neuroni si celule pigmentare. -formeaza nucleii: - formeaza fibre anteriori (secreta aferente (vin de la hormoni ce se nucleul dorsal al depoziteaza in vagului, hipofiza posterioara cu mezencefal, calea rol de integrare optica, formatiuni parasimpatica), olfactive, talamus, posteriori (au rol de sistemul integrare simpatica) si extrapiramidal si mijlocii (controleaza cortexul activitatea secretorie a cerebral),eferente hipofizei anterioare si (pleaca spre au rol de integrare mezencefal, parasimpatica). talamus, hipofiza, trunchi cerebral, tractul optic, cortex cerebral) si internucleare.

- din punct de vedere functional apartine sistemului extrapiramidal, avand rol in stabilizarea activitatii motorii initiate in ariile corticale extrapiramidale. - coordoneaza reflexe motorii si secretorii digestive; - coordoneaza reflexe olfactivosomatice; - actioneaza asupra complexului hipotalamo-hipofizar. - controlul si integrarea functiilor vegetative; - mentine homeostazia; - regleaza temperatura corpului si aportul alimentar si hidric; - regleaza bioritmul somnveghe; - regleaza comportamentul afectiv-emotional si sexual.

II.5. EMISFERELE CEREBRALE

A. Anatomie
Emisferele cerebrale reprezinta partea cea mai voluminoasa a encefalului. Cele doua emisfere sunt despartite prin fisura interemisferica si legate intre ele prin corpul calos, trigonul cerebral si comisuri. Emisferele cerebrale prezinta o fata dorso-laterala, una mediala si una bazala. Fetele sunt strabatute de santuri adanci (scizuri), care delimiteaza lobi, si santuri mai putin adanci, care delimiteaza girusurile (circumvolutiunile). Santurile cele mai importante sunt: santul lateral Sylvius, santul central Rolando, santul parietooccipital si santul calcarin. Lobii delimitati de aceste santuri pe fiecare emisfera sunt: frontal, parietal, temporal si occipital. Pe fata bazala este situat girusul hipocampului. Pe fata mediana se observa girusul corpului calos si santul calcarin. Substanta alba (60% din masa emisferelor) se afla la interior si este constituita din fibre de asociatie, fibre comisurale si fibre de proiectie ascendente (sensitive) si descendente (motorii). Substanta cenusie (40% din masa emisferelor) este dispusa la exteriorul emisferelor cerebrale, unde formeaza scoarta cerebrala, si la baza emisferelor, formand nuclei bazali (corpi striate). In fiecare emisfera se gaseste cate un ventricul lateral (I,II), cu lichid cefalorahidian, care comunica cu ventriculii III si IV din trunchiul cerebral si cu canalulependimar medular.

Scoarta cerebrala Scoarta cerebrala este segmentul cel mai evoluat al nevraxului, centru integrator al senzatiilor, constiintei, vointei, invatarii, memoriei, starilor emotionale si comportamentale. Structural si functional, scoarta cuprinde doua formatiuni distincte: a) sistemul limbic - formatiune veche filogenetic, este constituit din doua straturi de celule nervoase: stratul granular (senzitiv) si stratul piramidal (motor). Functional, deosebim: a. paleocortexul- creierul olfactiv, constituit din bulbii, tracturile si trigonul olfactiv, care are functii legate de simtul primar al mirosului (zona olfactiva primara); - arhicortexul- creierul de comportament, care este constituit mai ales din formatiuni hipocampice.Arhicortexul este centrul de reglare a unor reactii vegetative. In corelatie cu hipotalamusul, determina comportamentul emotional si instinctual, reglarea aportului alimentar si a unor miscari legate de actul alimentatiei (supt, deglutitie, masticatie), reglarea activitatii sexuale si mentinerea atentiei. b) neocortexul- formatiune noua filogenetic, este constituit din sase straturi de celule: molecular, granular extern, piramidal extern, granular intern, piramidal intern si fusiform. Din punct de vedere fiziologic, neocortexul cuprinde zone senzitive (neocortexul receptor), motorii (neocortexul efector) si de asociatie. Zonele senzitive sunt arii sensitive si senzoriale in care predomina celulele granulare. Ariile senzitive sau somestezice, situate in girusul postcentral din lobul parietal, sunt zonele unde se proiecteaza fibrele sensibilitatilor cutanate si proprioceptive. Fibrele sensibilitatii tactile, termice, dureroase si proprioceptive proiecteaza amestecat. Reprezentarea grafica schematica a proiectiei anumitor regiuni ale corpului in aria somestezica primara, in functie de densitatea fibrelor sensitive, se numeste homunculus senzitiv. Ariile senzoriale sunt arii speciale unde se proiecteaza fibrele vizuale (aria vizuala), auditive (aria auditiva), gustative (aria gustativa) si olfactive (aria olfactiva). Zonele motorii cuprind arii ale motricitatii. Aria motricitatii voluntare este localizata in girusul precentral al lobului frontal. De aici iau nastere caile descendente piramidale. Aria premotorie reprezinta originea fibrelor nervoase care, dupa sinapsa din corpii striati, ajung in nucleii din trunchiul cerebral de unde pornesc caile extrapiramidale. Reprezentarea grafica schematica a proiectiei diferitelor regiuni ale corpului pe suprafata ariei motorii principale, in functie de densitatea fibrelor motorii si de marimea suprafetei de proiectie, poarta numele de homunculus motor. Zonele de asociatie sunt situate in lobul frontal (pentru functii psihice si de comportament), in lobul temporal (pentru reactii emotionale, memorie auditiva, activitate sexuala) si in zona parieto-occipitala (de integrare superioara a activitatii somatice). Functiile acestora fac parte din activitatea nervoasa superioara a neocortexului. Aferentele si eferentele vegetative proiecteaza, in ariile somestezice si in aria premotorie. Intre zonele corticale exista numeroase fibre de legatura care asigura unitatea functionala a cortexului. Datorita acestora, stimularea zonelor senzitive determina raspunsuri motorii sau vegetative, realizand o unitate senzitivo-motorie.

B. Fiziologia scoartei cerebrale

La baza activitatii sistemului nervos stau actele reflexe. Se descriu doua categorii de reflexe: reflexe conditionate si reflexe neconditionate. Reflexele neconditionate, innascute si commune tuturor indivizilor, sunt constante si invariabile. Arcurile lor reflexe exista de la nastere si se inchid la nivele inferioare ale nevraxului. Unele reflexe neconditionate sunt simple (clipit, tuse, stranut, secretie salivara, etc.), altele sunt complexe si stau la baza formarii instinctelor (alimentar, de reproducere, de aparare, matern, etc.) Reflexele conditionate, dobandite in cursul vietii, sunt temporare si individuale. Arcurile lor reflexe se inchid la nivelul cortexului. Reflexele conditionate se formeaza pe baza celor neconditionate. Mecanismul formarii unui reflex conditionat consta in stabilirea unei legaturi functionale temporare intre focarele de excitatie corticala ale celor doi excitanti care coincid (EN- excitant neconditionat si EC- excitant conditionat). Excitatia este procesul cortical activ, care provoaca, mentine sau intensifica activitatea nervoasa, avand un efect pozitiv asupra organismului. Inhibitia este un proces activ care se manifesta prin diminuarea sau incetarea unor activitati corticale si poate fi : inhibitia externa (neconditionata sau innascuta, este caracteristica reflexelor neconditionate si apare sub actiunea unui excitant extern, fara o pregatire prealabila a scoartei) si inhibitia interna (conditionata sau dobandita, este caracteristica scoartei cerebrale si apare numai dupa o pregatire a acesteia). Iradierea consta in extinderea excitatiei sau a inhibitiei dintr-o zona corticala in zone vecine legate functional de prima, marimea ei depinde de intensitatea stimului. Concentrarea este un proces activ, opus fenomenului de iradiere, costand in revenirea excitatiei sau inhibitiei la zona initiala. Inductia reciproca consta in faptul ca un focar de excitatie provoaca inhibitie in jurul lui, in timp ce un focar de inhibitie provoaca in jurul lui o zona de excitatie. Veghea reprezinta starea functionala cerebrala determinata de cresterea tonusului SAA (sistem reticulat activator ascendent), concomitent cu orientarea constientei spre o anumita activitate. Veghea incepe cu stabilirea contactului constient cu mediul inconjurator sau cu gandurile proprii si se termina cand acest contact inceteaza. Somnul se defineste ca o pierdere naturala, periodica si reversibila a relatiilor senzitivo-motorii cu mediul extern. Se datoreaza oboselii neuronilor care mentin starea de veghe, prin inhibarea SAA. In timpul somnului se produc faze ciclice de activitate neuronala: - somnul paradoxal sau profund, caracterizat prin miscari rapide ale globilor oculari si aparitia viselor; - somnul lent, caracterizat prin miscari oculare lente si sforait. Durata medie a somnului este de 20 de ore la sugar, 10 ore la copii si adolescenti, 8 ore la adulti si de 6-7 ore la persoanele varstnice.

C. Activitatea nervoasa superioara

C.1. Activitati cognitive Invatarea reprezinta procesul de acumulare constienta de informatii si dobandire de experienta; se desfasoara in timpul starii de veghe si necesita activitatea SAA, a diencefalului, a sistemului limbic si a neocortexului. Este influentata de factorii ambianti, de prezenta unor stimuli suplimentari si de o motivatie corespunzatoare; in cazul neintaririi apare inhibitia de stingere, de aici reiese rolul important al repetitiei. Memoria reprezinta capacitatea sistemului nervos de a retine activ, de a recunoaste si evoca selectiv informatii si experiente anterioare: memoria instantanee ( capacitatea sistemului nervos de a inregistra si reproduce imediat evenimente, impresii sau imagini care au avut loc cu cateva secunde sau minute inainte ), memoria de scurta durata ( asigura conservarea informatiei pe durata de ore sau zile ), memoria de lunga durata ( permanenta, asigura depozitarea informatiei pe durata indelungata ). Inteligenta reprezinta capacitatea intelectuala innascuta de intelegere, rezolvare si adaptare la noi probleme si conditii de viata si implica si factorii de mediu socio-cultural. Gandirea umana reprezinta forma cea mai inalta a cunoasterii, care ofera posibilitatea reflectarii realitatii si proiectarii actiunilor viitoare C.2. Activitati afective Emotiile sunt procese afective de durata scurta, precum bucuria, mania, frica, placerea si neplacerea. Se exprima somatic si vegetativ. Modificarile somatice se exprima prin: mimica, plans, ras, gesture, voce, tonus muscular, urmate uneori de atac sau fuga. Emotiile se exprima si prin activitati viscerale: tahicardie sau bradicardie, modificari de tensiune arteriala, secretie sudorala, secretie endocrina, modificari in motilitatea tubului digestiv. Substratul fiziologic al emotiilor cuprinde lobul frontal, sistemul limbic si hipotalamusul. Motivatia reprezinta un proces nervos complex care sta la baza tuturor actelor de comportament, activeaza si directioneaza un anumit tip de comportament. C. 3. Activitati volitive Vointa reprezinta o forma de activitate nervoasa constienta, reprezinta pentru individ puterea de a lua decizii, dar si perseverenta de a le duce la indeplinire. In elaborarea unor activitati voluntare un rol il are lobul prefrontal, ca sediu de integrare superioara a personalitatii si comportamentului social al individului.

SISTEMUL NERVOS VEGETATIV

Sistemul nervos vegetativ SNV coordoneaza si regleaza functiile organelor interne. Sistemul nervos vegetativ este constituit din doua componente: - SNV simpatic si - SNV parasimpatic, ambele inerveaza aceleasi organe, avand de cele mai multe ori efecte antagonice. Actiunea SNV simpatic si parasimpatic asupra organelor efectoare EFECTORI muschi radiari ai irisului muschi circulari ai irisului muschi ciliari radiari muschi ciliari circulari bronhii inima vase coronare vase din tegument vase din muschi vase din creier stomac si intestin vezica urinara glande lacrimale glande salivare glande gastrice si intestinale EFECTELE SNV SIMPATIC - contractie - dilatarea pupilei; - relaxare - vedere la distanta; - bronhodilatator; - cardioaccelerator; - coronaroconstrictie; - vasoconstrictie; - vasoconstrictie; - vasoconstrictie; - diminuarea tonusului si motilitatii; - constrictia sfincterelor; - relaxarea muschiului vezical; - contractia sfincterului vezical intern; - secretie redusa de saliva vascoasa; - inhibarea secretie; EFECTELE SNV PARASIMPATIC - contractie - micsorarea pupilei; - contractie - vedere de aproape; - bronhoconstrictor; - cardiomoderator; - coronarodilatator; - vasodilatatie; - vasodilatatie; - vasodilatatie; - cresterea tonusului si motilitatii; - relaxarea sfincterelor; - contractia muschiului vezical; - relaxarea sfincterului vezical intern; - vasodilatatie, secretie glandulara abundenta; - secretie abundenta de saliva apoasa; - stimularea secretiei;

Sistemul nervos simpatic Componenta centrala a sistemului nervos simpatic este reprezentata de centrii nervosi aflati in coarnele laterale medulare, unde ajung axonii neuronilor aferenti din viscere: centrii pupilodilatatori din maduva cervico-dorsala, vasomotori, pilomotori si sudorali din maduva osoasa. Componenta periferica este reprezentata de lanturile ganglionare paravertebrale (22-25 de perechi de ganglioni uniti prin ramuri interganglionare), plexurile viscerale (celiac, mezenteric superior, mezenteric inferior si hipogastric) si plexurile intramurale. Caile eferente sunt constituite din doi neuroni. Sinapsa dintre neuronii preganglionari si neuronii postganglionari se face intr-una din aceste formatiuni nervoase, cat mai aproape de maduva.

Sistemul nervos parasimpatic Sistemul nervos parasimpatic are doua componente centrale, localizate in trunchiul cerebral si in maduva sacrata. 1. Parasimpaticul cranian - in trunchiul cerebral se afla: nucleul accesor al oculomotorului (III), de unde provin fibrele parasimpatice ale oculomotorului, nucleii salivator superior si lacrimal, de unde iau nastere fibrele parasimpatice ale facialului (VII), nucleul salivator inferior, de unde pornesc fibrele parasimpatice ale glosofaringianului (IX) si nucleul dorsal al vagului (X), care reprezinta originea fibrelor parasimpatice vagale. 2. Parasimpaticul sacrat - isi are originea in segmentele medulare sacrate S2-S4. Componenta periferica a SNV parasimpatic este formata din doi neuroni, dar spre deosebire de SNV simpatic, neuronul preganglionar face sinapsa cu neuronul postganglionar in peretii organelor inervate sau in apropierea acestora.

III. SISTEMUL ENDOCRIN

Unitatea functionala a organismului se realizeaza prin actiunea conjugata a sistemului nervos si a sistemului endocrin. Sistemul endocrin cuprinde totalitatea glandelor cu secretie interna din organism. Glandele endocrine au in structura lor epitelii secretorii ale caror celule isi varsa produsii, numiti hormoni, direct in sange. Hormonii sunt substante active cu actiune specifica reglatoare a metabolismului celular. Prin actiunea lor, hormonii contribuie la dezvoltarea si functionarea normala a organismului. Sistemul endocrin poate fi considerat ca un sistem morfo-functional complex, coordonat de sistemul nervos, avand rolul de a armoniza, pe cale umorala, activitatea organelor interne. Astfel, se realizeaza integrarea activitatii organelor interne in ansamblul functiilor organismului. Dupa natura biochimica, hormonii pot fi: - sterolici - deriva din colesterol (hormonii sexuali, hormonii corticosuprarenalei); - proteici - deriva din proteine ( marea majoritate a hormonilor ). Principalele glande endocrine sunt: hipofiza, tiroida, paratiroidele, glandele suprarenale, pancreasul endocrin, epifiza, timusul, ovarul endocrin si testiculul endocrin.

III.1. HIPOFIZA
Hipofiza sau glanda pituitara are dimensiunile unui bob de fasole si 0,5 g greutate. Este localizata la baza encefalului, in saua turceasca a osului sphenoid. Este formata din trei lobi: 1. lobul anterior (75% din masa glandei), 2. lobul mijlociu (2%), ambele de origine epiteliala, constituind adenohipofiza, 3. lobul posterior (23%), de origine ectodermica, neurohipofiza. Hipofiza este legata de hipotalamus prin tija pituitara, care cuprinde sistemul circulator port hipotalamo-hipofizar Popa-Fielding si tractul hipotalamo-hipofizar. Prin sistemul port, factorii de eliberare si inhibare din nuclei hipotalamici mijlocii ajung in adenohipofiza. Prin tractul hipotalamo-hipofizar, produsii de neurosecretie ai nucleilor hipotalamici anteriori ajung la neurohipofiza. 1. Lobul anterior Este constituit din cordoane celulare, care formeaza epiteliul secretor al glandei. Acesta cuprinde celule specifice pentru fiecare dintre hormonii secretati. Adenohipofiza secreta hormonul somatotrop si hormonii glandulari tropi. a. Hormonul somatotrop (STH), hormonul de crestere, are ca actiune principala stimularea cresterii armonioase a intregului organism. Intervine in dezvoltarea celulelor, activeaza transportul aminoacizilor in celule si stimuleaza sinteza tisulara a proteinelor, cu efect asupra cesterii oaselor, muschilor si viscerelor; intensifica oxidarea lipidelor, asigurand energia necesara sintezei proteice; are efect de crutare a glucidelor, deci rol hiperglicemiant; stimuleaza secretia glandelor mamare. Hipersecretia de STH inainte de pubertate determina gigantismul (crestere exagerata in inaltime, talie peste 2 m), iar dupa pubertate produce acromegalia

(crestere exagerata a extremitatilor membrelor, oaselor fetei, buzelor, limbii si a unor viscere). Hiposecretia de STH determina la copii nanismul hipofizar ( sau piticism , caracterizat prin dimensiuni reduse ale corpului, fara afectarea functiilor psihice si intelectuale. La maturitate produce casexia hipofizara , caracterizata prin atrofii ale organelor, caderea parului, a dintilor si unghiilor, regresia organelor genitale, sterilitate si in final moarte. Secretia este controlata de hipotalamus prin 2 neurohormoni: unul cu rol inhibitor (somatostatina) si unul cu rol stimulator. Alti factori stimulatori sunt: hipoglicemia, inanitia, starile de stress, somnul. b. Hormonii glandulari tropi Hormonul adenocorticotrop sau corticotropina (ACTH) stimuleaza cresterea, dezvoltarea si activitatea secretorie a glandelor corticosuprarenale. Hipersecretia de ACTH determina hipertrofierea corticosuprarenalei si hipersecretie de hormoni ai acesteia, avand ca urmare tulburari metabolice. Secretia este controlata prin mecanism nervos de catre hipotalamus, printr-un hormon eliberator de corticotropina si prin mecanism umoral de feed-back negativ declansat de concentratii crescute ale hormonilor corticosuprarenalei asupra adenohipofizei. Hormonul tireotrop sau tireotropina (TSH) stimuleaza cresterea, dezvoltarea si secretia de hormoni ai glandei tiroide. Secretia este controlata prin mecanism nervos de catre hipotalamus, printr-un hormon eliberator de tirotropina si prin mecanism umoral de feed-back negativ declansat de concentratii crescute de hormoni tiroidieni asupra adenohipofizei. Hormonii gonadotropi controleaza functiile gonadelor feminine si masculine; controleaza secretia glandelor mamare la femeie; ei sunt: - hormonul foliculostimulant (FSH) care determina la femei cresterea si maturarea foliculilor ovarieni si secretia hormonilor estrogeni, iar la barbati stimuleaza dezvoltarea tubilor seminiferi ai testiculelor si spermatogeneza. - hormonul luteinizant (LH) care determina la femei ovulatia si aparitia corpului galben de sarcina, iar la barbati stimuleaza secretia hormonilor androgeni.

Secretia este controlata prin mecanism nervos de catre hipotalamus, prin hormonul eliberator de gonadotropine si prin mecanism umoral de feed-back negativ declansat de concentratii crescute ale hormonilor sexuali asupra adenohipofizei. Hormonul luteotrop (LTH) sau prolactina stimuleaza la femei secretia corpului galben si secretia lactata, iar la barbati nu se cunoaste actiunea lui. Secretia este controlata de hipotalamus prin 2 neurohormoni: unul cu rol stimulator si unul cu rol inhibitor. Alti factori stimulatori sunt: efotul fizic, stresul, somnul, graviditatea. 2. Lobul mijlociu Lobul mijlociu al hipofizei secreta hormonul melanocitostimulant (MSH) care stimuleaza sinteza de melanina in melanocite, cu rol in procesele de pigmentare a pielii.

3. Lobul posterior Lobul posterior este constituit din axoni ai neuronilor din nuclei hipotalamici anteriori si celule gliale. Neurohipofiza constituie un depozit de hormoni produsi de hipotalamusul anterior. Hormonii neurohipofizari sunt: vasopresina si ocitocina. a. Hormonul antidiuretic (ADH) sau vasopresina contribuie la mentinerea volumului normal al lichidelor extracelulare in organism, prin stimularea absorbtiei de apa la nivel renal. Are efect antidiuretic, prin reducerea cantitatii de urina eliminate. Secretat in doze mari determina vasoconstrictie si hipertensiune arteriala, dar are efecte metabolice. Stimuleaza peristaltismul intestinal. b. Ocitocina favorizeaza nasterea, prin stimularea contractiilor musculaturii netede a uterului gravid, si alaptarea, prin stimularea contractiei celulelor mioepiteliale ale canalelor galactofore din glandele mamare.

III.2. TIROIDA
Tiroida este cea mai mare glanda cu secretie interna din organism, avand o greutate de circa 30 g. Este situata in partea anterioara a gatului, in dreptul cartilajului laringian al carui nume il poarta. Tiroida este formata din lobi laterali uniti intre ei prin istmul tiroidian. Structural, prezinta un parenchim glandular format din celule epiteliale grupate in foliculi. Acesti foliculi contin la interior un coloid, tireoglobulina, care este forma de depozitare a hormonilor tiroidieni. Tiroida este bogat vascularizata si inervata. Inervatia vegetativa are numai functii vasomotorii. Hormonii tiroidieni, derivati iodati ai tirozinei aflata in structura tireoglobulinei, sunt tiroxina si triiodotironina. Acesti hormoni au efecte identice, dar mai rapide si mai puternice in cazul triiodotironinei. Actiunea lor in organism este complexa: - au efect calorigen, manifestat prin cresterea metabolismului bazal, a consumului de oxigen si a oxidarilor celulare; - controleaza, impreuna cu hormonul somatotrop, cresterea si diferentierea celulara; - intensifica eliminarile de azot din organism, catabolismul proteic; - reduce depozitele lipidice prin activarea lipolizei; - intensifica absorbtia intestinala de glucoza si catabolismul glucidic, determinand hiperglicemie; - stimuleaza activitatea gonadelor; - impreuna cu prolactina mentin secretia lactata. Hipofunctia tiroidiana determina efecte variate in functie de varsta. La copii determina nanismul tiroidian (cretinism gusogen), caracterizat prin talie redusa, intarziere mintala, toate structurile corpului sunt afectate, senzatie permanenta de frig, piele uscata si ingrosata (ca sa nu piarda prin transpiratie din energia care si asa este insuficienta), gusa. La adult, din cauza energiei insuficiente, rezulta scaderea capacitatii de invatare, senzatie permanenta de frig, anemie, caderea parului, piele uscata si ingrosata. Deoarece, substantele se descompun deficitar (arderile fiind slabe), organismul devine obez, iar tesuturile sunt imbibate cu edem mucos producand mixedem ( edem acumulare de lichid la nivelul unui tesut).

La populatiile din zonele montane, cu ape sarace in iod, apare gusa endemica, manifestata prin crestera in volum a glandei. Combaterea se face prin administrarea de tablete de iod sau sare iodata. Hiperfunctia tiroidiana determina boala lui Basedow, frecventa mai ales la femei, caracterizata prin: cresterea metabolismului bazal, hiperfagie, scadere in greutate, piele calda si umeda, tremuraturi ale mainilor, gusa exoftalmica (cresterea in volum a glandei), globi oculari mariti (exoftalmie), nervozitate.

III.3. GLANDELE PARATIROIDE

Paratiroidele sunt patru glande mici (aproximativ 80 g), situate in partea posterioara a tiroidei. Hormonii secretati au rol in mentinerea echilibrului fosfocalcic al organismului. Ei sunt: parathormonul si calcitonina. 1. Parathormonul (PTH) are ca actiune principala cresterea calcemiei (concentratia de Ca in sange) si scaderea fosfatemiei (concentratia de fosfati din sange) prin eliminarea pe cale renala a fosforului. Astfel, se produce demineralizarea osoasa, prin stimularea activitatii osteoclastelor (celule osoase, gigantice, multinucleate, cu rol in modelarea osoasa). Hipersecretia produce boala Recklinghausen, caracterizata prin decalcifiere osoasa urmata de deformari si fracturi spontane, depuneri fosfocalcice in tesuturile moi si formare de calculi urinari. Hiposecretia la copii determina dezvoltare defectuoasa a dintilor, intarziere mintala, iar la adulti produce tetanie (cresterea excitabilitatii neuromusculare si aparitia spasmelor musculaturii striate si netede), slabiciune musculara si calcifiere interna. Secretia de PTH este reglata in principal in functie de concentratia sangvina a Ca, atat printr-un mecanism nervos cat si printr-un mecanism umoral, si secundar, in functie de concentratia sangvina a fosfatilor. Scaderea concentratiei sangvine a Ca2+ stimuleaza secretia de PTH (apare hipercalcemia), iar scaderea concentratiei de Ca2+ inhiba secretia de PTH (apare hipocalcemia). 2. Calcitonina, secretata si de tiroida, are actiune antagonica parathormonului, prin scaderea calcemiei si cresterea fosfatemiei, determinand mineralizarea normala a oaselor. Extirparea paratiroidelor duce la grave tulburari metabolice, datorate lipsei calciului din organism, cunoscute sub numele de tetanie. Principalele manifestari ale tetaniei sunt: - tulburari motorii - contractii convulsive necontrolate ale musculaturii scheletice; - tulburari sensitive - sensibilitate sporita la frig; - tulburari nervoase - irascibilitate, confuzii mintale, halucinatii; - tulburari trofice - caderea parului si a dintilor, unghii friabile; - tulburari viscerale - spasme ale musculaturii digestive si ale laringelui.

III.4. TIMUSUL
Timusul este in principal un organ limfoid (organ in care se formeaza limfocite) situat inapoia sternului. Functioneaza in copilarie si isi diminuiaza activitatea la 18-20 ani. Este invelit intr-o capsula conjunctiva din care pleaca septuri care il impart in lobuli. Fiecare lobul este format din foliculi. Foliculul timic prezinta doua zone: una corticala si una medulara. Zona corticala este formata din timocite, care provin din celulele primordiale hematopoietice din maduva osoasa. Timocitele migreaza din timus in organele limfoide periferice. Zona medulara contine corpusculi Hassal, formati din celule turtite, dispuse ca foitele de ceapa. Timusul indeplineste doua functii importante: limfopoieza- formarea limfocitelor T, cu rol in imunitate; organ endocrin, prin secretia de timocrescina, care intervine in metabolismul calciului, in controlul cresterii scheletului si in dezvoltarea organelor sexuale.Timocrescina are actiune antagonica hormonilor sexuali, ceea ce explica degenerarea timusului in perioada postpuberala.

III.5. EPIFIZA
Epifiza, numita si glanda pineala datorita formei sale asemanatoare cu un con de pin, este un organ al diencefalului cu functie endocrina. Epifiza este localizata in partea posterioara a diencefalului (epitalamus). Functia epifizei este incomplet cunoscuta. Hormonul sau principal, melatonina, are actiune inhibitoare asupra glandelor sexuale ce explica involutia epifizei dupa pubertate. De asemenea, actioneaza si asupra axului hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenalian. Melatonina are si efect hipoglicemiant. Epifiza are legaturi functionale cu retina globului ocular, stimulii luminosi determinand, prin intermediul nervilor simpatici, scaderea sintezei de melatonina.

III.6. PANCREASUL ENDOCRIN

Alaturi de functiile sale digestive, pancreasul este si o glanda endocrina. Reprezinta 1-2 % din masa intregului pancreas. Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele lui Langerhans, asezate intre acinii glandulari ai pancreasului exocrin. Aceste insule sunt formate din trei tipuri de celule: - celule alfa ( 20 % ) care secreta glucagonul; - celule beta ( 75 % ) care secreta insulina; - celule delta ( 5 % ) care secreta somatostatina.

Insulina este principalul hormon hipoglicemiant al organismului. Insulina

actioneaza in directia cresterii gradului de utilizare a glucozei in celule, al depunerii glucozei sub forma de glicogen si al transformarii glucidelor in lipide. Stimuleaza sinteza de proteine.

Hiposecretia de insulina produce diabetul zaharat, afectiune caracterizata prin: - hiperglicemie (cresterea cantitatii de glucoza in sange); - glicozurie (eliminarea glucozei prin urina); - poliurie (eliminarea unei cantitati mari de urina); - polifagie (consum mare de hrana, de alimente); - polidipsie (consum exagerat de lichide); - scadere in greutate; In stadiile avansate ale bolii, acumularea de corpi cetonici in organism, ca urmare a tulburarilor metabolice, duce la coma diabetica si chiar la moarte, in lipsa unui tratament adecvat. Tratamentul consta in administrarea de insulina. Hipersecretia de insulina produce hipoglicemie insotita de slabirea fortei fizice, de tulburari ale activitatii nerboase si chiar coma. Reglarea secretiei de insulina se face prin doua mecanisme: umoral- se realizeaza prin feed-back: cresterea concentratiei de glucoza sangvina mareste secretia de insulina, iar insulina determina transportul glucozei in ficat, muschi si diverse celule. In consecinta, concentratia sangvina a glucozei scade, iar secretia de insulina este inhibata. Pentru producerea energiei sunt utilizate lipidele; nervos- este declansat de variatii ale glicemiei care stimuleaza chemoreceptorii din sistemul vascular. Acestia transmit impulsuri la centrii glicoreglarii din hipotalamus, de unde pleaca spre centrii parasimpatici ce stimuleaza secretia de insulina. Secretia de insulina este reglata si prin intermediul altor hormoni: adrenalina si noradrenalina o inhiba, iar secretina, colecistokinina, gastrina si glucagonul o stimuleaza.

Glucagonul, secretat si de duoden, are efecte opuse insulinei, determinand hiperglicemie prin glicogenoliza hepatica (nu si musculara), intensificarea gluconeogenezei din aminoacizi si scaderea utilizarii celulare a glucozei, cu accentuarea lipolizei. Impreuna cu hormonii medulosuprarenalieni, glucagonul este unul din principalii hormoni hiperglicemianti ai organismului. Reglarea secretiei de glucagon se face prin doua mecanisme:
umoral, prin feed-back declansat de concentratia glucozei sangvine; nervos, comandat de hipotalamus, ce actioneaza asupra centrilor nervosi vegetativi: simpaticul stimuleaza secretia de glucagon, iar parasimpaticul o inhiba.

III.7. GLANDELE SUPRARENALE

Glandele suprarenale sunt o pereche de glande situate la polii superiori ai rinichilor. Fiecare glanda are o zona corticala, corticosuprarenala, dispusa la periferie (80 % din masa glandei), care inconjoara complet zona medulara, medolusuprarenala (20 %). Cele doua zone difera din punct de vedere embriologic, anatomic si functional.

Corticosuprarenala - secreta trei categorii de hormoni, pe baza de colesterol:

Mineralocorticoizii- au ca reprezentant principal, aldosteronul, cu rol in reglarea metabolismului mineral. Determina reabsorbtia Na+ ( si retentie de apa ) si eliminarea K+ la nivelul tubilor distali si colectori ai nefronilor. Se mentine echilibrul acido-bazic si presiunea osmotica normala a mediului intern. Hipersecretia determina boala lui Conn, caracterizata prin cresterea masei sangelui circulant si hipertensiune arteriala. Glucocorticoizii, reprezentati de cortizol, intervin in metabolismul intermediar al glucidelor. Au efecte: - metabolice- cresc eliminarile de azot, produc hiperglicemie, cresc lipemia si stimuleaza catabolismul proteic; - sangvine - cresc numarul de elemente figurate; - digestive - scad absorbtia lipidelor, cresc secretia de HCl si pepsinogen; - renale - scad permeabilitatea tubilor distali pentru apa, stimuland eliminarea excesului de apa, cresc filtrarea glomerulara; - nervoase - cresc sensibilitatea la stimuli olfactivi si gustative, induc modificari ale EEG si iritabilitate, scad puterea de concentrare. Excesul de glucocorticoizi provoaca boala lui Cushing caracterizata prin obezitate, hiperglicemie, hipertensiune arteriala. Hormonii sexoizi ( sexosteroizi ) sunt secretati in cantitati foarte mici si au actiuni asemanatoare cu cei secretati de gonade. Impreuna cu acestia contribuie la aparitia si dezvoltarea caracterelor sexuale secundare la pubertate. De asemenea, stimuleaza anabolismul proteic. Excesul de hormoni sexoizi, determina sindromul androgenital , caracterizat la femei, prin masculinizare , iar la copii prin stoparea cresterii si aparitia unei pubertati precoce. Hiposecretia de hormoni ai corticosuprarenalei, determina boala lui Adison care se manifesta prin melanodermie (colorarea pielii in brun), astenie, scaderea eficientei neuromusculare, tulburari gastrointestinale si cardiovasculare, scadere in greutate, diminuarea functiei imunitare. Reglarea secretiei se realizeaza prin mecanisme neurohormonale de tip feed-back. Un caz aparte il reprezinta reglarea secretiei de aldosteron in care intervin, pe langa sistemul hipotalamo-hipofizar, variatiile volumului sangvin si ale concentratiei K din sange si din lichidul interstitial.

Medulosuprarenala este considerata un ganglion simpatic de dimensiui mari,

deoarece contine neuroni postganglionari simpatici care si-au pierdut axonii si secreta hormoni: adrenalina (epinefrina) si noradrenalina (norepinefrina) . Acesti hormoni au efecte similare cu ale stimularii simpaticului, dar in timp ce adrenalina stimuleaza in special metabolismul energetic, noradrenalina are actiuni vasculare mai intense. Cei doi hormoni au efecte multiple in organism. Mod de actiune la nivelul sistemului nervos Adrenalina Noradrenalina - stimuleaza sistemul reticulat activator - aceleasi efecte, dar mai ascendent, determinand o stare de reduse; alerta corticala; - determina anxietete si frica; - creste forta de contractie a miocardului, frecventa cardiaca si viteza de conducere; - produce vasodilatatia vaselor coronare, pulmonare si a celor din muschii scheletici; - produce vasodilatatie usoara a vaselor gastrointestinale; - efecte similare, dar mai reduse - vasoconstrictie usoara;

la nivelul sistemului cardiovascular

la nivelul musculaturii netede si viscerale

- relaxeaza musculatura tractului digestiv, a bronhiilor si a vezicii urinare; - produce contractia sfincterelor digestive, a splinei, a muschilor erectori ai firelor de par, a muschilor dilatatori ai pupilei; - hiperglicemie, glicogenoliza hepatica si musculara; - stimuleaza metabolismul lipidic prin mobilizarea acizilor grasi din depozite;

- vasoconstrictie; - vasoconstrictie foarte usoara a vaselor din creier; - aceleasi efecte, dar mai reduse; - aceleasi efecte, dar mai atenuate;

in metabolism

- aceleasi efecte, dar atenuate.

Reglarea se face exclusiv pe cale nervoasa; in conditii care necesita o adaptare rapida (hipoglicemie, frica, frig, hipotensiune, durere, efort fizic) se secreta cantitati mari de hormoni si se modifica raportul dintre cei doi hormoni: in stress emotional predomina noradrenalina in timp ce in situatii neobisnuite predomina adrenalina. In timpul somnului, secretia celor doi hormoni este redusa.

III.8. OVARUL ENDOCRIN

Functia endocrina a ovarului este realizata de celulele interne a foliculilor ovarieni si de celulele corpului galben .Foliculii ovarieni secreta, in prima etapa a ciclului ovarian, hormonii estrogeni (estrona, estradiolul, estriolul, cunoscuti sub numele de foliculina). Corpul galben secreta, in a doua etapa a ciclului ovarian, dupa ovulatie, progesteronul si inhibina. Estrogenii: determina scaderea secretiei de FSH, urmata de cresterea in dimensiuni a adenohipofizei; influenteaza centrii hipotalamici responsabili de reglarea activitatii sexuale; la fete, in perioada pubertatii, determina cresterea glandelor mamare si pigmentarea areolei mamare, precum si aparitia caracterelor sexuale secundare; la femei, determina proliferarea mucoasei uterine si a glandelor acesteia, stimuleaza dezvoltarea stromei si a vaselor uterului, proliferarea musculaturii si a epiteliilor trompelor uterine; au efecte metabolice: scad concentratia glucozei in sange, stimuleaza sinteza proteica, favorizeaza retentia apei si sodiului in organism si depunerea calciului in oase. Progesteronul: pregateste tractul genital feminin pentru nidatia ovulului fecundat si mentinerea sarcinii; Inhibina: - inhiba secretia de FSH si LH. Reglarea secretiei de hormoni ovarieni este realizata de catre adenohipofiza, hipotalamus si sistemul limbic. FSH initiaza si continua maturatia foliculilor ovarieni, iar LH determina formarea corpului galben. Secretia FSH si LH este controlata de hipotalamus prin feed-back. Aproximativ la fiecare 28 de zile, FSH si LH determina inceputul maturarii foliculilor ovarieni, dintre care doar unul singur ovuleaza (ovulatia reprezinta procesul de eliberare a folicului matur, care devine ovul fecundabil) in a 14-a zi a ciclului ovarian. Dupa ovulatie, celulele secretorii ale foliculului se transforma in corp galben, care secreta cantitati mari de foliculina si progesteron. Dupa circa 2 saptamani, corpul galben degenereaza, secretia de foliculina si progesteron scade mult si se instaleaza menstra. Urmeza apoi un nou ciclu ovarian. Asociat productiei ciclice de foliculina si de progesteron este si ciclul endometrial, cu urmatoarele faze: faza proliferativa - sub influenta unor cantitati mari de estrogeni, are loc proliferarea endometrului (mucoasa uterului); faza secretorie- se finalizeaza cu aparitia unor depozite considerabile de substante nutritive la nivelul endometrului, depozite necesare pentru implantarea si dezvoltarea oului; faza menstruala- are loc daca ovulul nu a fost fecundat.

III.9. TESTICULUL ENDOCRIN

Functia endocrina a testiculului este indeplinita de celulele interstitiale Leydig, situate in tesutul conjunctiv dintre tubii seminiferi contorti si care secreta testosteron. Pe langa testosteron, care este un steroid, testiculul secreta si cantitati mici de hormoni estrogeni, asa cum ovarul endocrin secreta cantitati mici de testosteron. Testosteronul: produce dezvoltarea organelor genitale masculine; determina aparitia caracterelor sexuale primare si secundare; impreuna cu STH are o actiune anabolizanta asupra metabolismului proteic, stimuland dezvoltarea musculaturii, a oseinei si depunerea de calciu in oase. Hiposecretia se manifesta prin eunucoidism , tulburare care se poate instala inainte de pubertate, provocand o pubertate tardiva si incompleta, sau dupa pubertate, determinand regresia caracterelor sexuale secundare. Reglarea secretie de testosteron este realizata de adenohipofiza prin LH si ICSH (hormonal luteinostimulant al interstitiului endocrine testicular) care au rol stimulator asupra acesteia . Printr-un mecanism feed-back, testosteronul inhiba secretia de LH. Acest mecanism este controlat de hipotalamus. -

IV. APARATUL LOCOMOTOR

Aparatul locomotor este alctuit din sistemele care particip pe de o parte la susinerea corpului, iar pe de alt parte la locomoie sau la deplasarea diferitelor segmente ale acestuia. Aparatul locomotor este format din sistemul osos i sistemul muscular.

IV.1. SISTEMUL OSOS

Sistemul osos este format din totalitatea oaselor legate prin articulaii. Oasele sunt piese dure, solide, rezistente, formate din esut osos compact i spongios, avnd inervaie i vascularizaie proprie.

OASELE ndeplinesc urmtoarele roluri funcionale:

rol de prghii ale aparatului locomotor: asupra lor acioneaz muchii, asigurnd susinerea i locomoia corpului; rol de protecie a unor organe vitale : exemplu: cutia cranian adpostete creierul, cutia toracic adpostete inima i plmnii, bazinul pentru organele pelviene, canalul vertebral pentru mduva spinrii. determin forma corpului, iar mpreun cu articulaiile dintre ele asigur suportul prilor moi. rol de sediu principal al organelor hematopoietice : la copii toate oasele, iar la adult, oasele late conin mduv roie hematogen. depozit de substane fosfocalcice pe care organismul le poate mobiliza la nevoie.

Dup forma lor, oasele se mpart n: oase lungi: predomin lungimea, ex. femur, tibie, fibul, humerus, radius, ulna; oase late: predomin limea i nlimea, ex. coxal, omoplat, parietal, frontal, occipital, stern; - oase scurte: cele trei dimensiuni sunt egale, ex. carpiene, tarsiene; - oase neregulate: vertebre, etmoid, mandibula; - oase pneumatice: conin caviti cu aer, ex. frontal, maxilar, etmoid, sfenoid. Exist i oase, cum ar fi rotula, care se gsesc n grosimea unui tendon (tendonul cvadricepsului femural). Aceste oase se numesc oase sesamoide. Exist oase alungite, cum ar fi coastele i clavicula, la care predomin lungimea, dar care nu pezint diafiz i epifize, aa cum au oasele lungi. Osul lung este format din diafiz i epifize. ntre fiecare dintre epifize i diafiz se afl cte un cartilaj de cretere. Dafiza este strbtut de canalul medular i este acoperit la exterior de periost, membran conjunctiv vascularizat, este format din esut osos compact. Epifizele conin esut osos compact la periferie i esut osos spongios

la interior. Sunt acoperite de periost, n poriunea care nu particip la formarea articulaiilor, i de cartilaj articular hialin, la capetele care intr n alctuirea articulaiilor. Morfologia oaselor Suprafaa extern deine o mare semnificaie descriptiv, prezentnd o serie de repere cu rol n determinarea oaselor, n identificarea poziiei anatomice i a raporturilor. Pe suprafaa oaselor se afl dou tipuri de repere: proeminene i caviti. Proeminenele sunt de 2 tipuri: articulare sunt acoperite de cartilaj articular (fiind astfel netede i lucioase), contribuind la realizarea unor articulaii. nearticulare nu prezint cartilaj articular servind la inseria unor muchi. Sunt de mai multe tipuri: apofize, tuberoziti, eminene, tuberculi, spin, creast. Cavitile sunt de 2 tipuri: articulare rspund unor proeminene articulare invers conformate, prezentnd cartilaj articular. neaticulare: canale i guri. Canalele adpostesc diferite elemente anatomice (tendoane). Gurile reprezint perforaii ale osului. Sunt proprii osului anume guri nutritive (pe unde intr n os vasele de snge care l hrnesc) i guri de trecere (orificiile nervilor cranieni). Scheletul corpului uman este format din circa 208 oase i este mprit n raport cu regiunile corpului n: scheletul capului, scheletul trunchiului i scheletul membrelor.

1. Scheletul capului
Este format din 22 de oase i este mprit n:

1.a. Neurocraniu(cutia craniana): format din 8 oase: oase pereche: o oasele temporale o oasele parietale: sunt situate pe prile laterale ale bolii craniene; oase nepereche: o osul frontal: n partea anterioar a neurocraniului, particip la formarea bolii i bazei craniului; o osul occipital: particip la formarea bazei craniului i a bolii craniene; o osul etmoid: napoia osului frontal, aparine bazei craniului, particip la formarea orbitelor i a foselor nazale; o osul sfenoid: napoia etmoidului i anterior de poriunea bazilar a occipitalului.

1.b. Viscerocraniu(oasele fetei): format din 14 oase:

2 oase nepereche: o vomerul: os unic, situate sub lama perpendicular a osului etmoid; o mandibula: este singurul os mobil, datorit articulaiei cu osul temporal; 6 oase pereche: o oasele maxilare: prin sudare formeaz maxilla, ocup centrul viscerocraniului; o oasele palatine: situate posterior de oasele maxilare; o oasele nazale: sunt situate naintea apofizei frontale a osului maxilar; o oasele lacrimale: napoia apofizei frontale a osului maxilar; o oasele zigomatice: proemin sub pielea obrajilor, formand pomeii obrajilor; o cornetele nazale inferioare: pe peretele lateral al foselor nazale.

2. Scheletul trunchiului
Este format din coloana vertebral, stern, coaste i bazin. 2.a. Coloana vertebral are un rol triplu: - axul de susinere al corpului; - protejeaz mduva spinrii; - particip la executarea diferitelor micri ale trunchiului i capului. Coloana vertebral este format din 33-34 vertebre articulate prin discurile intervertebrale, formnd 5 regiuni: - regiunea cervical: format din 7 vertebre, din care primele dou au denumiri specifice C1 atlas i C2 axis. - regiunea toracal: format din 12 vertebre. - regiunea lombar: format din 5 vertebre. - regiunea sacral: format din 5 vertebre sudate ntre ele formnd osul sacru. Osul sacru este un os median, nepereche, de form triunghiular, cu baza n sus. Faa sa anterioar este uor concav i prezint patru linii transverse, care corespund locului de unire al celor 5 vertebre sacrale. La extremitile celor patru linii transverse se afl orificiile sacrale anterioare, cte patru, de fiecare parte, prin care ies ramurile anterioare ale nervilor sacrali. - regiunea coccigian: format din 4-5 vertebre sudate ntre ele formnd osul coccis. Alcatuirea unei vertebre: corpul vertebrei: este o mas osoas dispus anterior; arcul vertebrei: dispus posterior i sudat de corpul acesteia; gaura vertebral: situat ntre corpul i arcul vertebrei. Prin suprapunerea gurilor vertebrale se formeaz canalul vertebral care conine mduva spinrii. apofizele transverse: prelungiri laterale ale arcului vertebral, care servesc inseriilor musculare; apofiza spinoas: prelungirea posterioar i median a arcului vertebral.

Coloana vertebral prezint curburi fiziologice: cervical, toracic, lombar i sacral, al cror rol este comparabil cu cel al arcurilor de amortizare ale unei maini. Cele din plan sagital se numesc lordoze, cervical i lombar i cifoze, toracic i

sacral. Cele din plan frontal se numesc scolioze, au convexitatea la stnga sau la

dreapta.

2.b. Sternul: - os lat, situat anterior pe linia median a toracelui; - este format din manubriu, corp i apendice xifoid care rmne cartilaginos pn n jurul vrstei de 40 ani; - la locul de unire a manubriului cu corpul sternului se afl unghiul sternal, n dreptul cruia se afl cartilajul coastei II, reper folosit pentru numrarea coastelor prin palpare; - se articuleaz n partea superioar cu claviculele, iar n prile laterale cu coastele. 2.c. Coastele: - sunt arcuri osteocartilaginoase, prezint o poriune osoas i una cartilaginoas; - sunt situate n partea lateral a toracelui; - sunt n numr de 12 perechi; - primele 7 perechi de coaste sunt coaste adevrate, cartilagiul lor articulndu-se cu sternul;

coastele VIII, IX, X sunt coaste false, deoarece se articuleaz cu sternul prin intermediul cartilagiului coastei VII; perechile XI, XII, nu au cartilaj i nu ajung la stern, se termin liber n peretele abdominal i se numesc coaste flotante. Coastele mpreun cu coloana vertebral si cu sternul formeaz cutia toracic.

3. Scheletul membrelor
3.a. Scheletul membrelor superioare: este format din: centura scapular: o clavicul, os lung pereche, de forma literei S, situat n partea anterosuperioar a toracelui i o omoplat sau scapul, os lat, de form triunghiular, cu baza n sus, situat n partea posterioar a toracelui; scheletul membrului superior propriu-zis: o scheletul braului: humerus; o scheletul antebraului: radius, osul mobil i lateral al antebraului i ulna sau cubitus, osul fix i intern al scheletului antebraului. o scheletul minii: carpiene (8 oase scurte dispuse pe dou rnduri: n rndul proximal, se afl oasele: scafoid, semilunar, piramidal, pisiform; n rndul distal, se afl oasele: trapez, trapezoid, osul mare, osul crlig), metacarpiene (sunt n numr de 5, numerotate de la I la V, dinspre lateral spre medial), falange (degetele II-V au cte trei falange, proximal, medie, distal; degetul I, police are 2 falange, falanga distal corespunde unghiilor). 3.b. Scheletul membrelor inferioare: este format din: centura pelvian: este format din 2 oase coxale, care se articuleaz anterior, ntre ele formnd simfiza pubian, i posterior cu osul sacrum, formnd bazinul. Osul coxal este format din 3 oase: ileonul, n partea superioar, pubele, anterior i ischionul, posterior. scheletul membrului inferior propriu-zis: - scheletul coapsei: femur; - scheletul gambei: tibia i fibula sau peroneul; - scheletul piciorului: tarsiene (7 oase dispuse n dou rnduri: rndul posterior este format din dou oase: talusul i calcaneul; rndul anterior este format din 5 oase: cuboidul, navicularul i 3 cuneiforme), metatarsiene (sunt numerotate de la I la V), falange (degetele sunt numerotate de la I la V; primul deget se numete haluce i are 2 falange, iar degetele II-V au cte trei falange).

ARTICULAIILE
Articulaiile sunt legturile dintre oase i reprezint sediul micrilor. Dup gradul de mobilitate, articulaiile se impart n: sinartroze i diartroze. 1. Sinartrozele sunt articulaii fixe, mobile, care nu au cavitate articular. Dup tipul de legtur dintre oase, sinartrozele sunt: o Sindesmoze - se leag prin esut fibros moale; se caracterizeaza prin prezenta unor formatiuni fibroase care se interpun intre capetele osoase articulare, unindu-le si asigurand astfel o miscare ale acestora prin intermediul tesutului fibros mai mult sau mai putin elastic. Ex.: la articulatiile sacro-iliace, intre epifizele distale ale tibiei si fibulei. o Sincondroze - se leag prin esut cartilaginos; au ca mijloc de unire intre capetele osoase diferite tipuri de cartilagiu si permit miscari mai reduse,

elastice la acest nivel. Ex.: lama perpendiculara a etmoidului cu vomerul, articulatia dintre prima coasta si stern etc. o Sinostoze - este o articulatie fixa, care se leag prin esut osos. Reprezinta imbinari ale oaselor care au fost la inceput membranoase sau cartilaginoase si care apoi s-au sudat osos. Ex.: 2. Diartrozele sunt articulaii care posed un grad variabil de mobilitate (sunt semimobile). Se impart n : o Amfiartroze - articulaii semimobile, au suprafee articulare plane sau uor concave, se ntlnesc ntre corpurile vertebrelor i se realizeaz prin interpunerea discurilor intervertebrale. o Artrodiile - articulaii cu mobilitate mare, cel mai des intalnite in organism. Se mai numesc articulaii sinoviale.

O articulaie prezint urmtoarele componente: 1. capsula articular - manon fibros care se inser pe oasele ce se articuleaz; este cptuit la interior de membrane sinovial, iar la exterior este ntrit de ligamemte; 2. ligamente - formaiuni fibroase care se prind pe oasele articulaiei; 3. membrana sinovial - formeaz stratul intern al capsulei articulare, este bogat vascularizat, inervat; 4. cavitatea articular - spaiul din interiorul articulaiei care conine o lam fin de lichid sinovial. Articulaiile fixe se gsesc la nivelul oaselor cutiei craniene i aceste articulaii se mai numesc suturi craniene.

IV.2. SISTEMUL MUSCULAR

Sistemul muscular reprezint totalitatea muchilor din organism. Muchii sunt organe active ale micrii, datorit proprietii lor de a se contracta. Din punct de vedere histologic i funcional, exist 3 categorii de muchi: 1. muchi striai: se mai numesc i muchi scheletici, deoarece majoritatea acestora se prind de oase. Reprezint 40 % din greutatea corpului i particip la: realizarea micrilor, meninerea n contact a oaselor unei articulaii, deoarece capetele muchiului se fixeaz pe oasele vecine ce formeaz articulaia, d forma general a corpului. 2. muchi netezi: intr n alctuirea viscerelor sau organelor interne, a vaselor sanguine i a pielii. 3. muchi striat de tip cardiac: miocardul. Muchii au forme variate: - muchi fusiformi: biceps, triceps; - muchi triunghiulari: piramidal al abdomenului; - muchi de form patrulater: marele drpt abdominal i marele dorsal; - muchi n form de cupol: diafragma; - muchi n form de trapez: muchiul trapez; - muchi circulari: orbicularul buzelor i cel al pleoapelor, sfincterelesfincterul extern al anusului i cel al uretrei. Clasificare dup numrul capetelor care se prind pe os, muchii pot fi:

cu un singur capt pe os, cellalt capt inserndu-se pe piele- muchii pieloi; cu dou capete: muchiul biceps; cu trei capete: muchiul triceps; cu patru capete: muchiul cvadriceps.

Principalele grupe de muchi striai: 1. Muchii capului : dup rolul pe care l au se grupeaz n: 1. muchii mimicii care prin contracia lor determin diferite expresii ale feei, sunt grupai n jurul orificiilor orbitale, auditive, nazale, bucal (frontal, sprncenos, orbicular al pleoapelor, constrictori i dilatatori ai narinelor, orbicular al gurii, zigomatic, buccinator, mental la nivelul brbiei). 2. muchii masticatori, care intervin n realizarea actului masticaiei (temporali, maseteri, pterigoidieni, suprahioidieni). 2. Muchii gtului: 3. muchiul sternocleidomastoidian; 4. muchii pieloi, muschi situai imediat n apropierea pielii, ex. platisma; 5. muchii hioidieni: suprahioidieni i subhioidieni (osul hioid - os nepereche situate n partea antero-superioar a gtului, deasupra laringelui, face parte din scheletul osteofibros al limbii);

3. Muchii trunchiului: sunt grupai n: 6. muchii spatelui i cefei: muchiul trapez, marele dorsal, muchii anurilor vertebrale; 7. muchii toracelui: muchii pectorali, muschii dinai, muchii intercostali; 4. Muchii abdomenului: sunt muchi lai, prin contraciile lor, mresc presiunea din interiorul abdomenului, permind declanarea unor procese fiziologice: expiraia, defecaia, miciunea, etc. 8. muchii drepi abdominali; 9. muchii oblici externi; 10. muchii oblici interni:

5. Muchii membrelor superioare: 11. muchii centurii scapulare: muchiul deltoid, la nivelul umrului; 12. muchii membrului superior liber: muchiul braului: bicepsul (anterior) i tricepsul (posterior); muchii antebraului: flexori i extensori ai degetelor, pronatori i supinatori; muchii minii: la nivelul palmei se gsesc muchi numai pe faa anterioar i ntre oase; muchii lipsesc pe dosul palmei. Supinaia este micarea de rsucire a minii cu faa palmei spre nainte. Pronaia este micarea de rsucire a minii cu dosul palmei spre nainte

6. Muchii membrelor inferioare: 13. muchii centurii pelviene: muchii fesieri; 14. muchii membrului inferior liber: muchii coapsei: anterior, muchiul croitor i cvadricepsul femural, n profunzime muchii adductori, posterior, muchiul biceps femural; muchii gambei: muchiul gastrocnemian, muchiul solear, care formeaz o unitate funcional numit triceps sural, se continu cu tendonul lui Achile, care se inser pe calcaneu; flexori i extensori ai gambei, flexori i extensori ai degetelor; pronatori i supinatori ai piciorului muchii piciorului: planta, faa prin care piciorul se spijin pe sol, prezint muchi flexori i extensori ai degetelor

Proprietile muchilor: 1. Contractilitatea: este proprietatea muchilor de a dezvolta o tensiune asupra punctelor de fixare pe oase. 2. Excitabilitatea : este proprietatea muchilor de a rspunde printr-o contracie cnd sunt stimulai adecvat. 3. Elasticitatea: este proprietatea muchilor de a se deforma sub aciunea unei fore i de a-i reveni la forma iniial cnd fora nceteaz s mai acioneze. 4. Plasticitatea: este proprietatea muchilor de a se ntinde fr creterea tensiunii interne. Se ntlnete la muchii netezi din pereii organelor cavitare i permite umplerea acestor organe. 5. Tonusul muscular: este starea permanent de uoar contracie a unui muchi aflat n repaus. Menine forma muchiului i expresia feei. Fiziologia muchilor scheletici Muchii scheletici prin contracii pun n micare oasele, asigurnd scimbarea poziiei corpului sau schimbarea poziiei unei anumite pri din corp. Clasificarea contraciilor musculare: n funcie de modificarea dimensiunilor i a tensiunii interne, contraciile pot fi: - izometrice: lungimea muchiului se menine constant, dar crete tensiunea intern; acest tip de contracie nu realizeaz lucru mecanic. - izotonice: lungimea muchiului se se modific, dar tensiunea intern se menine; acest tip de contracii realizaeaz lucrul mecanic. - auxotonice: sunt contracii n care se modific att tensiunea intern ct i lungimea muchiului. Contraciile din timpul activitii obinuite sunt contracii auxotonice. Manifestrile contraciei musculare: 1. manifestri electrice: constau n apariia unor cureni electrici n muchi, n timpul contraciei acestora. Aceti cureni sunt numii poteniali de aciune i se deplaseaz n lungul fibrelor musculare cu o vitez de 30 m/s. Activitatea electric a unui muchi poate fi nregistrat obinndu-se electromiograma. 2. manifestri chimice: procesele chimice din muchi asigur energia necesar proceselor mecanice. Metabolismul muscular este anaerob, fr oxigen, n primele 45-90 s a unui efort moderat sau intens, timp necesar aparatului vascular s regleze aportul de oxigen. Dup primele 2 minute de efort, necesitile energetice sunt satisfcute n cea mai mare parte aerob, cu oxigen. 3. manifestri mecanice: se studiaz cu ajutorul miografului. Sunt reprezentate de contraciile propri-zise ale muchiului. Aplicarea unui stimul unic cu valoare prag determin o contracie muscular unic numit secus. Fazele secusei: - perioada de laten: 0,01s, reprezint intervalul de timp cuprins ntre aplicarea stimulului i apariia contraciei.

perioada de contracie: 0,04s, muchiul se scurteaz. perioada de relaxare: 0,05s, muchiul revine la starea de repaus.

Tetanosurile: sunt contracii complexe care apar prin aplicarea mai multor stimuli pe muchi. Pot fi: tetanos complet i tetanos incomplete. a. Tetanosurile incomplete: frecvena stimulilor este mic (10-20 stimuli/s). Aceast frecven fiind mic ntre 2 stimuli, muchiul ncepe s se relaxeze, dar urmtorul stimul cade pe muchi nainte de terminarea relaxrii acestuia. Datorit acestui fapt, miograful nscrie un platou dinat. Aceste tetanosuri incomplete este o nsumare parial a secuselor. b. Tetanosurile complete: stimulul urmtor cade pe perioada de contracie a stimulului anterior, astfel c ntre stimuli nu mai exist perioade de relaxare. n acest caz, miograful nscrie un platou drept. Toate contraciile voluntare ale muchilor din organism sunt tetanosuri i nu secuse pentru c comanda voluntar se transmite la muchi prin impulsuri cu frecven mare. Exist ns n organism i situaii n care contracia este o secus. De ex. frisonul, sistola cardiac, contracia obinut n urma reflexului. 4. manifestri termice: se datoreaz fenomenelor biochimice din fibra muscular. Randamentul contraciilor musculare este doar de 30 %, ceea ce nseamn c 70 % din energia produs n timpul contraciei musculare se pierde sub form de cldur.

FUNCTIA DE NUTRITIE
I. SISTEMUL CIRCULATOR
Componentele sistemului circulator sunt: I.1. sistemul cardiovascular format din inima si vase de sange; I.2. sistemul limfatic format din vase limfatice, ganglioni limfatici si organe limfoide (splina, timusul, amigdale). Prin intermediul sangelui si al limfei, sistemul circulator, indeplineste trei functii esentiale: - de transport (al substantelor necesare organismului); - de reglare (in termoreglare); - de protectie (in imunitate).

I.1. SISTEMUL CARDIOVASCULAR

A. INIMA Inima este un organ musculos, cavitar, situat in cutia toracica, intre cei doi plamani, intr-o regiune numita mediastin. Are forma conica si este orientata cu varful (apexul) spre diafragm. Greutatea inimii este de 250-300 g, iar volumul este asemanator pumnului drept. Invelisul inimii este constituit din pericard, cu rol de protectie mecanica a inimii. Peretele cardiac este alcatuit din trei straturi: Strat Epicard Miocard Caracteristici Functii - membrana seroasa, in care se gasesc - invelis extern, ce reprezinta capilare sangvine, limfatice si nervi; foita viscerala a pericardului seros; - tesut muscular cardiac; - asigura, prin contractiile sale, - tesut nodal; pomparea sangelui din inima in - contine capilare sangvine, limfatice si vasele sangvine; nervi; - membrana endoteliala si un strat - invelis intern protector; subendotelial gros alcatuit din fibre de colagen, de elastina si de reticulina, printre care se afla numeroase terminatii nervoase senzitive;

Endocard

Inima este divizata in patru camere: doua atrii si doua ventricule. Acestea comunica intre ele, pe fiecare parte, prin orificiile atrioventriculare prevazute cu valvule unidirectionale. Cele doua jumatati ale inimii sunt separate prin septul atrioventricular. Atriul drept (Ad) comunica cu ventriculul drept (Vd) prin orificiul atrioventricular drept prevazut cu valvula tricuspida. Atriul stang (As) comunica cu ventriculul stang (Vs) prin orificiul atrioventricular stang prevazut cu valvula bicuspida (mitrala). Atriile sunt separate intre ele prin septul interatrial. La nivelul acestuia, in viata intrauterina, exista orificiul Botallo, prin care cele doua atrii comunica intre ele. Dupa nastere, acest orificiu se inchide. Ventriculele sunt separate intre ele prin septul interventricular. Atriile si ventriculele sunt separate prin septul atrioventricular. Atriile sunt situate in partea superioara a inimii si prin contractie pompeaza simultan sangele in ventricule prin orificiile atrio-ventriculare, prevazute cu valve atrioventriculare. In atriul drept se deschide vena cava inferioara care colecteaza sangele venos din jumatatea inferioara a corpului. Cand atriul se contracta, sangele trece in ventriculul drept prin orificiul atrioventricular drept, prevazut cu valvula tricuspida. Cuspidele valvei sunt orientate spre ventricul, datorita unor corzi tendinoase, fixate pe peretele ventricular prin muschii papilari, de forma conica. Aceste structuri impiedica valvele sa se deschida spre atrii, atunci cand ventriculele se contracta. Contractiile ventriculare inchid valvula tricuspida si imping sangele prin trunchiul pulmonar catre arterele pulmonare. La baza trunchiului pulmonar se afla valvula semilunara pulmonara, care impiedica sangele sa se intoarca spre ventricul. In atriul stang se deschid patru vene pulmonare, care aduc sange oxigenat de la plamani. Prin contractia atriului, sangele trece in ventriculul stang prin orificiul atrioventricular stang prevazut cu valvula bicuspida (mitrala). Cand ventriculul se contracta, valvula se inchide si sangele oxigenat trece prin valvula semilunara in portiunea ascendenta a aortei. Stratul de tesut conjunctiv dens, situat intre atrii si ventricule constituie scheletul fibros al inimii. Fasciculele de fibre miocardice atriale, se ataseaza de fata superioara a acestui schelet fibros, iar fasciculele de fibre miocardice ventriculare se ataseaza de fata inferioara a scheletului fibros. Intrucat, miocardul atrial este separat structural si

functional de miocardul ventricular si pentru a transmite potentialele de actiune de la atrii catre ventricule, este necesara interventia unui tesut conducator specializat numit tesut nodal. Alcatuirea tesutului nodal din: nodulul sinoatrial - situat in peretele atriului drept, in apropierea orificiului de varsare a venei cave superioara; nodulul atrioventricular - situat in septul interatrial; fasciculul atrioventricular (Hiss) - situat in septul interventricular; reteaua Purkinje - rezulta din ramificatiile fasciculului Hiss in peretii ventriculari; Tesutul nodal asigura contractiile inimii chiar si atunci cand este scoasa din corp (automatismul cardiac). Vascularizatia inimii este asigurata de circulatia coronara, alcatuita din vasele ce asigura irigarea inimii: 2 artere coronare - se desprind din aorta, imediat la iesirea din ventricul; in cazul blocarii circulatiei pe una din ramuri, datorita unui cheag de sange sau a unui spasm arterial ( contractie brusca, exagerata a musculaturii ), teritoriul nevascularizat se necrozeaza si se produce infarctul miocardic; capilare, vene coronare - se deschid intr-un sinus coronar, iar de aici sangele trece in atriul drept; Inervatia inimii este asigurata de plexul cardiac. Simpaticul are efect cardioaccelerator si vasodilatator coronarian. Parasimpaticul are efect cardioinhibitor si actioneaza in special asupra nodulilor sinoatrial si atrioventricular. Proprietatile miocardului 1. Excitabilitatea este proprietatea miocardului de a raspunde maximal la stimuli care egaleaza sau depasesc valoarea prag. Aceasta reprezinta legea tot sau nimic . Inima este excitabila numai in faza de relaxare (diastola), iar in sistola se afla in stare refractara absoluta si nu raspunde la stimuli. Aceasta reprezinta legea neexcitabilitatii periodice a inimii . 2. Automatismul reprezinta proprietatea tesutului nodal de a se autoexcita ritmic. Mecanismul se bazeaza pe modificari ciclice de depolarizare si repolarizare ale membranelor celulare acestuia. Ritmul cardiac, 70-80 batai/minut, este determinat de nodulul sinoatrial si poate fi modificat de factori externi. Caldura, influentele simpatice, adrenalina, noradrenalina determina tahicardie (accelerarea functiei cardiace). Frigul, influentele parasimpatice si acetilcolina determina bradicardie (rarirea ritmului cardiac). 3. Conductibilitatea este proprietatea miocardului de a propaga excitatia in toate fibrele sale. Impulsurile generate automat si ritmic de nodulul sinoatrial se propaga in peretii atriilor, ajung in nodulul atrioventricular si prin fasciculul Hiss si reteaua Purkinje, la tesutul miocardic ventricular. Tesutul nodal genereaza si conduce impulsurile, iar tesutul miocardic adult raspunde la contractii. 4. Contractilitatea este proprietatea miocardului de a raspunde la actiunea unui stimul prin modificari ale dimensiunilor si tensiunii. In camerele inimii se produce o presiune asupra continutului sangvin si are loc expulzarea acestuia. Forta de contractie

este mai mare in ventricule decat in atrii, iar cea mai mare este in ventriculul stang. Contractiile miocardului se numesc sistole, iar relaxarile se numesc diastole. Ciclul cardiac este format dintr-o sistola si o diastola. La un ritm de 75 batai/minut, ciclul cardiac dureaza 0,8 s. Intre sistola atriala si cea ventriculara este o diferenta de 0,1s datorita intarzierii propagarii impulsului de la nodulul sinoatrial la cel atrioventricular. Valori masurabile in ciclul cardiac: - debitul sistolic- vlumul de sange expulzat de inima intr-o sistola, aproximativ 75 ml; - debitul cardiac- volumul de sange trimis in organism/minut= debitul sistolic x frecventa cardiaca 75 x 75 = 5,5 l/min. - travaliul cardiac- lucrul mecanic al inimii in sistola = volumul sistolic x presiunea arteriala medie = 75 ml x 100 mmHg. Ciclul cardiac este insotit de manifestari acustice, mecanice si electrice a caror cunoastere permite aprecierea starii de sanatate a organismului, a functionarii normale a inimii. Manifestarile acustice sunt reprezentate de cele doua zgomote cardiace: - zgomotul sistolic ( I ) - produs de inchiderea valvulelor atrioventriculare si de sistola ventriculara, este mai lung si de tonalitate joasa; - zgomotul diastolic ( II ) - produs de inchiderea valvulelor semilunare ale arterei aorte si ale arterei pulmonare, este scurt si ascutit. Manifestarile mecanice sunt: - socul apexian- care se petrece ca o lovitura a varfului inimii in spatial V intercostal stang, in sistola; - pulsul arterial- unda de distensie a peretelui arterial, provocata de variatiile ritmice ale presiunii sangvine, determinate de contractiile cardiace; este masurabil in orice punct unde o artera poate fi compresata pe un plan osos. Manifestarile electrice - se inregistreaza sub forma electrocardiogramei ( EKG ). Dispozitivul de inregistrare a electrocardiogramei se numeste electrocardiograf. Acesta consta in doi electrozi care masoara diferenta de potential intre bratul stang si bratul drept, intre bratul drept si piciorul stang si intre bratul stang si piciorul stang. Fiecare ciclu cardiac produce trei unde, numite P, QRS si T. - P reprezinta propagarea depolarizarii prin miocardul atrial, - QRS reprezinta propagarea depolarizarii prin miocardul ventricular, - T reprezinta repolarizarea ventriculelor. Repolarizarea atriilor are loc simultan cu QRS, dar este mascata de amplitudinea depolarizarii ventriculare. Fonograma reprezinta inscrierea grafica a oscilatiilor sonore determinate de activitatea mecanica a inimii. B. VASELE DE SANGE Vasele de sange alcatuiesc o retea prin care sangele circula de la inima catre toate organele corpului (artere) si de aici inapoi, la inima (vene). Sangele care pleaca de la inima se numeste sange arterial, este de culoare rosu aprins ca urmare a concentratiei mari de oxihemoglobina din eritrocite. Sangele care se intoarce la inima se numeste

sange venos, este de culoare rosu inchis ca urmare a concentratiei mari de carbohemoglobina din eritrocite. 1. Arterele: - prezinta un strat muscular gros, ce le permite propulsarea sub presiune mare a sangelui de la inima; - valoarea medie a presiunii intraarteriale este de 100 mm Hg; - peretele aortei si al arterelor mari cuprinde numeroase fibre de elastina printre celulele musculare netede, conferind elasticitate vaselor respective; astfel, se asigura un flux continuu al sangelui; arterele mici si arteriolele sunt mai putin elastice si au stratul muscular mai gros in raport cu diametrul lumenului; aceste vase opun rezistenta curgerii sangelui, deoarece se destind foarte putin. 2. Venele: - prezinta un strat muscular subtire, ce le permite sa se largeasca suficient pentru a se adapta cresterilor de volum sangvin; - venele situate sub nivelul inimii prezinta valve pe peretele intern, dispuse astfel incat sangele sa curga intr-un singur sens; - valoarea medie a presiunii intravenoase este de 2 mm Hg; - din cauza presiunii scazute, venele nu pot propulsa sangele spre inima, astfel ca ele sunt asezate printre muschii scheletici, care le comprima atunci cand sunt actionati; respiratia contribuie la propulsarea sangelui din venele abdominale in cele toracice; in inspiratie, diafragmul se contracta ( coboara ), determinand cresterea presiunii intraabdominale, comprimarea venelor si scaderea presiunii in cavitatea toracica. 3. Capilarele: vase sangvine de dimensiuni mici, desprinse din arteriole; fac legatura cu venulele sau se anastomozeaza in retele. Peretele capilarelor are o structura extrem de simpla, fiind alcatuit dintr-un singur strat de celule. Astfel, schimburile nutritive, plastice si gazoase dintre sange si tesuturi se fac prin pinocitoza, difuziune si filtrare. Cantitatea de sange care intra intr-o retea de capilare este reglata de sfincterele precapilare.

In arborele vascular, sangele circula prin doua sectoare distincte, unite doar la nivelul inimii. Acestea constituie circulatia sistemica (circulatia mare) si circulatia pulmonara (circulatia mica). Circulatia sistemica cuprinde: sistemul aortic, ce asigura transportul O2 si al substantelor nutritive la tesuturi, sistemul capilar, ce asigura schimburile nutritive si gazoase la nivel tisular, si sistemul venos, prin care sangele cu CO 2 se intoarce la inima. Sistemul aortic este alcatuit din artera aorta si ramurile ei, care iriga organele corpului. Artera aorta prezinta urmatoarele portiuni: aorta ascendenta, crosa aortica si aorta descendenta toracica si abdominala. De la nivelul ei se desprind principalele artere ale corpului. Sistemul capilar face legatura intre sistemele arterial si venos. Sistemul venos este reprezentat de cele doua vene mari: vena cava superioara si vena cava inferioara, care aduc la inima sangele neoxigenat din corp. La nivelul membrelor exista un sistem venos profund, cu vase situate in muschi, si un sistem venos superficial subcutanat, care directioneaza circulatia sangelui spre inima. Circulatia pulmonara asigura transportul sangelui incarcat cu CO2 de la inima la plamani, prin artera pulmonara, cu ramurile ei, dreapta si stanga, si reintoarcerea sangelui oxigenat de la plamani (in urma schimbului de gaze respiratorii) la inima, prin cele patru vene pulmonare. Presiunea sangvina reprezinta presiunea sub care circula sangele in artere. Valoarea scade in timpul diastolei si creste in timpul sistolei. Arteriolele, datorita peretelui muscular foarte gros, opun rezistenta curgerii sangelui, fenomen numit rezistenta periferica. Ca urmare, presiunea sangelui la acest nivel, precum si in capilare scade foarte mult. Diametrul arteriolar poate varia prin vasoconstrictie sau vasodilatatie, influentand fluxul sangvin din capilare. Cresterea rezistentei periferice in urma

vasoconstrictiei arteriolelor poate determina marirea presiunii sangvine. Valoarea presiunii sangvine este influentata de trei factori: - frecventa cardiaca; - debitul sangvin; - rezistenta periferica totala; Cresterea oricaruia dintre parametrii enumerati poate determina cresterea presiunii sangvine. Masurarea presiunii sangvine se face cu ajutorul tensiometrului. Acesta este alcatuit dintr-un manson pneumatic, in care se pompeaza aer cu o para de cauciuc. Stetoscopul, plasat la nivelul incheieturii brat-antebrat, permite ascultarea arterei comprimate. Presiunea sangvina se citeste cu ajutorul unui manometru. Pulsul sangvin - la fiecare sistola ventriculara, inima impinge deja existent in vasele sangvine. Ca urmare, se produce o dilatare brusca a peretilor aortei. Aceasta dilatare se propaga cu o viteza de 10 ori mai mare ca cea a fluxului sangvin si reprezinta pulsul sangvin. Boli ale inimii: endocardite - inflamarea endocardului si a valvelor inimii; miocardite - inflamatii ale miocardului; pericardite - inflamatii ale pericardului; insuficienta cardiaca - inima nu mai poate asigura o circulatie normala a sangelui; factorii favorizanti sunt: bolile valvelor inimii, efortul fizic mare, infectiile, anemiile, lipsa unor hormoni, a unor saruri minerale, deformatii toracice, boli pulmonare si renale, hipertensiune arterial, ateroscleroza; o cardiopatia ischemica - apare ca o consecinta a aterosclerozei coronariene, ceea ce are ca efect oxigenarea insuficienta a inimii; este acompaniata de angina pectorala, care se manifesta prin durere interna, localizata in dreptul inimii, dar care se extinde de-a lungul mainii stangi pana la nivelul degetului mic si este insotita de senzatia de moarte iminenta; cardiopatia ischemica duce, in final la infarctul miocardic, care apare datorita astuparii complete si definitive a unei artere coronare si duce la necrozarea teritoriului de muschi cardiac hranit de artera coronara respectiva. o o o o o Boli ale vaselor de sange: ateroscleroza - consta in ingrosarea arterelor datorita depunerilor de ateroame (placi lipidice) in peretele vascular, ceea ce duce la diminuarea lumenului arterial; uneori lumenul este astupat complet, intrerupandu-se alimentarea cu sange a unui organ; procesul incepe prin deteriorarea endoteliului vascular ca urmare a fumatului, hipertensiunii, concentratiei mari de colesterol in sange sau a diabetului; arteritele - inflamatii ale arterelor, netratate duc la cangrena; flebite - inflamatia venelor; tromboflebite - inflamatii ale venelor si formarea de cheaguri de sange in vene; varicele - dilatarea venelor, tulburari circulatorii care pot duce la atrofii musculare, ulceratii ale gambelor, edeme cronice masive;

o o o o

I.2. SISTEMUL LIMFATIC

Sistemul limfatic reprezinta o parte a sistemului circulator, fiind constituit din vase limfatice , ganglioni limfatici si organe limfoide. Principalele sale functii sunt: - redarea lichidului interstitial circuitului sangvin; - transportul lipidelor absorbite din intestin catre sange; - protectia organismului impotriva agentilor patogeni (imunitatea) prin intermediul limfocitelor, produse in maduva osoasa, organe si tesuturi limfoide. 1. Vasele limfatice a. Capilarele limfatice, cele mai mici vase ale sistemului limfatic, sunt inchise la capete si formeaza retele vaste in majoritatea tesuturilor. Peretele lor este un endoteliu caracteristic, poros, care permita accesul lichidelor interstitiale, a proteinelor, microorganismelor si lipidelor absorbite din intestinul subtire. b. Ducturile limfatice colecteaza limfa din capilarele limfatice. Peretele lor este asemanator peretelui venos, fiind alcatuit din trei straturi, cel intern prevazut cu valve. Limfa este propulsata de-a lungul ducturilor limfatice datorita acceleratiei gravitationale (cand circula de sus in jos) sau prin presiunea exercitata de contractile musculare si alte miscari ale corpului (cand circula in sens antigravitational). Ducturile limfatice dreneaza limfa din corp in doua vase limfatice mari: ductul toracic (dreneaza limfa din extremitatile inferioare, abdomen, regiunea toracica stanga, partea stanga a capului si gatului; in zona abdominala prezinta o dilatare numita cisterna chili; ductul toracic se varsa in vena subclaviculara stanga) si ductul limfatic drept (dreneaza limfa din extremitatile superioare, zona toracica dreapta si partea dreapta a capului si a gatului; se varsa in vena subclaviculara dreapta). 2. Ganglionii limfatici Au forma unor boabe de fasole si sunt situati pe traiectul vaselor limfatice. Sunt inchisi in capsule de tesut conjunctiv fibros, din care pornesc spre interior septuri de tesut conjunctiv numite trabecule. Prezinta doua zone: corticala, la exterior, sub capsula conjunctiva, si medulara, la interior. Zona medulara este formata din tesut reticular ce contine celule fagocitare, al caror rol consta in purificarea lichidului ce ajunge la acest nivel. In tesutul reticular se gasesc si centrii germinativi, unde se produc limfocitele, care au rol in raspunsul imun. Limfa intra in ganglion prin mai multe vase limfatice aferente si il paraseste prin vase eferente, ce pornesc de la nivelul hilului (o depresiune de pe fata concava a nodulului). Ganglionii limfatici se gasesc grupati in mai multe regiuni ale corpului. Principalele grupe sunt: - ganglionii popliteali si inghinali (pentru regiunea inferioara a corpului); - ganglionii lombari (pentru regiunea pelviana); - ganglionii cubitali si axilari (pentru regiunea superioara); - ganglionii toracali (in zona pieptului); - ganglionii cervicali (in zona gatului); - in peretele intestinului subtire se gasesc numerosi ganglioni limfatici si agregate de tesut limfatic numite foliculi limfatici sau Peyer.

3. Organele limfoide a. Splina este situata in cavitatea abdominala, posterior si lateral fata de stomac, acoperita de peritoneu. Indeplineste roluri esentiale: producerea de limfocite si hematii, filtrarea sangelui si distrugerea hematiilor batrane. Prezinta o portiune rosie (pulpa rosie), pentru stocarea eritrocitelor batrane si o portiune alba (pulpa alba), ce contine centrii germinativi pentru producerea limfocitelor . b. Timusul (vezi Glandele endocrine ); c. Amigdalele, in numar de trei perechi (palatine, faringiene si linguale), se gasesc in zona faringelui; rolul lor consta in apararea contra agentilor patogeni ce patrund in gat, in nas si in urechi. Organele limfoide au functii specifice in imunitate: imunitatea nespecifica (innascuta), realizata prin mecanisme ca fagocitoza, febra si eliberarea de interferon; imunitatea specifica (dobandita), care implica interventia limfocitelor si este directionata catre anumite molecule sau catre parti ale anumitor molecule numite antigene.

Sistemul imun are doua componente: sistemul imun umoral, care implica diverse tipuri de proteine numite anticorpi, care circula prin sange si plasma, lichide numite generic umori ; acest sistem actioneaza asupra agentilor patogeni prezenti in fluidele corpului; - sistemul imun mediat celular, se desfasoara prin actiunea unor celule speciale care circula prin sange si limfa; actioneaza asupra agentilor patogeni care au patruns deja in celulele gazda. Sistemul imun intra in actiune atunci cand detecteaza prezenta unor substante straine in organism (antigene). Acestea pot proveni de la bacterii, de la virusuri, dar si de la tesuturi sau organe transplantate de la o alta persoana. Capacitatea de a distinge substantele proprii de cele straine reprezinta una ditre cele mai importante caracteristici ale sistemului imun. O alta trasatura remarcabila a sistemului imun este capacitatea de asi aminti structura biochimica a antigenelor si de a reactiona prompt la un nou contact. Termenul de imunitate se refera la protectia conferita de organism in urma unei expuneri anterioare la agenti patogeni, cand a sintetizat anticorpi (proteine care anihileaza antigenele). Astfel se explica imunitatea dobandita dupa o boala ca varsatul de vant sau rujeola: contractata in copilarie, confera imunitate la noi contacte cu virusul care o provoaca. Sistemul imun raspunde la un anumit antigen sintetizand anticorpi specifici. Anticorpii constituie o clasa de proteine numite imunoglobuline. Imunitatea poate fi dobandita prin vaccinare, cand sistemul imun este adus in contact cu forme attenuate ale agentilor patogeni. Acestea nu pot provoca boala, dar seamana cu agentii care o provoaca. Exista doua tipuri de imunitate: - activa: cand agentii patogeni patrund in organism pe cale naturala sau artificiala; -

pasiva: dobandita in urma unui transfer de anticorpi, nu este de durata, deoarece sistemul imun nu a fost stimulat, iar anticorpii respectivi circula prin sange doar cateva saptamani sau luni (de exemplu, anticorpii care trec prin placenta de la mama la fat). Limfocitele mediaza raspunsul imun in cazul ambelor sisteme imunitare. Exista doua tipuri de limfocite: - limfocite B: produc anticorpi si mediaza imunitatea umorala; - limfocite T: mediaza imunitatea celulara. Ambele tipuri de celule rezulta prin diviziuni succesive ale unor celule initiale (stem) din ficat (la embrion) si din maduva osoasa (la adult). Celulele initiale destinate sa devina limfocite migreaza in timus, transformandu-se in limfocite T, sau raman in maduva osoasa devenind limfocite B. Limfocitele tinere migreaza apoi in organele limfoide, unde se matureaza. Limfocitele mature intra in circulatia sangvina si limfatica. Boli ale sistemului imun: o artrita reumatoida: inflamarea articulatiilor, deoarece unii anticorpi ataca si distrug alti anticorpi, aflati in acelasi organism; o boala lui Hashimoto: producerea de autoanticorpi care ataca tiroida; o trombocitopenia: autodistrugerea trombocitelor proprii la contactul cu anumite medicamente; o hepatiata B: formarea complexului antigen-anticorp viral duce la periartrite (inflamarea peretilor arterelor si arteriolelor); o lupusul eritematos: producerea de anticorpi impotriva propriului ADN; o alergiile: reactii exagerate la antigene specifice; nu se cunoaste mecanismul acestui raspuns care pare inutil, dar care poate fi foarte periculos; reactiile alergice sunt extrem de rapide si pot fi provocate de cantitati infime de alergene; pot fi produse in cavitatea nazala si in bronhii, in tractul gastrointestinal sau la nivelul pielii. Anticorpii declanseaza reactia alergica prin legarea la celule speciale din tesutul conjunctiv. In momentul legarii, celulele respective elibereaza histamina, raspunzatoare de simptomele alergiei: stranut, iritatie nazala, mancarimi ale pielii, lacrimare. Uneori la contactul sistemului imun cu un alergen cum ar fi veninul de albine, se poate declansa socul anafilactic, care se traduce prin scaderea brusca a presiunii sangvine ca urmare a eliberarii unei cantitati mari de histamine, ceea ce poate duce la moarte rapida.

II. SISTEMUL DIGESTIV A. ANATOMIA SISTEMULUI DIGESTIV

Sistemul digestiv cuprinde totalitatea organelor n care se realizeaz digestia alimentelor i absorbia nutrimentelor. n tubul digestiv are loc prelucrarea mecanic, fizic i chimic a alimentelor, absorbia lor i eliminarea resturilor nedigerate. Glandele anexe contribuie prin secreiile lor la procesele de digestie. Sistemul digestiv este format din: tub digestiv si glande anexe.

II. 1. TUBUL DIGESTIV

Peretele tubului digestiv este format din patru tunici: Tunici Mucoasa TIP DE TESUT - epiteliu pavimentos pluristratificat necheratinizat; - epiteliu cilindric unistratificat; - esut conjunctiv lax; - esut muscular striat; - esut muscular neted, cu doua straturi: intern (fibre circulare) i extern (fibre longitudinale); LOCALIZARE - cavitatea bucal, faringe, esofag; - n restul tubului digestiv; - n tot tubul digestiv; - cavitatea bucal, faringe, 1/3 superioar a esofagului; - n restul tubului digestiv, cu urmatoarele particulariti: * la stomac 3 straturi: n plus unul cu fibre oblice; * la colon, stratul extern formeaza 2-3 benzi (tenii); * ntre segmentele tubului digestiv exist sfinctere; - faringe, esofag i poriunea terminal a rectului; - n restul tubului digestiv, acoperit de peritoneu;

Submucoasa Musculara

Extern (adventicea )

- esut conjunctiv lax; - esut conjunctiv dens;

1. Cavitatea bucala
Cavitatea bucal este primul segment al tubului digestiv, este desparit de arcadele alveolo-gingivo-dentare n dou pri: vestibulul i cavitatea bucal propriuzis. Vestibulul bucal este un spaiu n form de potcoav, limitat ntre arcade, pe de o parte, buze i obraji, pe de alt parte. Vestibulul comunic cu cavitatea bucal propriuzis prin spaiile interdentare i prin spaiul retromolar. n vestibulul superior se deschide canalul Stenon (canalul excretor al glandei parotide), n dreptul molarului II superior. Cavitatea bucal propriu-zis este delimitat nainte i pe laturi de arcadele alveolo-gingivo-dentare, n sus de bolta palatin, care o separ de fosele nazale, n jos de planeul bucal pe care se afl corpul limbii i glanda sublingual. Posterior, cavitatea bucal comunic cu faringele prin istmul gtului,circumscris superior de vlul palatin, pe margini de pilierii anteriori (arcurile anterioare), iar n jos de limb. Bolta palatin este format n partea anterioar de palatul dur. Scheletul palatului dur este acoperit de mucoasa palatin i este format n dou treimi anterioare de procesele palatine ale osului maxilar, iar n treimea posterioar de lamele orizontale ale osului palatin. Vlul palatin (palatul moale), continu napoi palatul dur i se prezint ca o membran musculomembranoas mobil, care are doua fee i dou margini.Una din fee este anterioar, concav, acoperit de un epiteliu pluristratificat pavimentos moale, cea de a doua fa este posterioar, convex, acoperit de un epiteliu cilindric simplu. Dintre cele dou margini, una este anterioar i ader la palatul dur, cea de-a doua este liber. Marginea liber prezint central o proeminen, numit lueta (omuorul), iar lateral se prelungete cu dou arcuri: unul anterior, prin care coboar muchiul palatoglos, cellalt posterior, prin care coboar muchiul palato-faringian. ntre cele dou arcuri se afl amigdala palatin, formaiune cu rol n aprarea organismului mpotriva infeciilor. Planeul bucal este format din cei doi muchi milohioidieni, ntini ntre linia milohioidiana a mandibulei i osul hioid. Sub muchiul milohioidian se afl muchiul digastric. Pe planeul bucal se afl glandele sublinguale i corpul limbii. Pereii cavitii bucale sunt vascularizai de ramuri provenite din artera carotid extern. Sngele venos ajunge n vena jugular intern. Limfaticele cavitii bucale ajung n ganglionii cervicali situai n jurul venei jugulare interne. Inervaia senzitiv este asigurat de ramuri din nervul trigemen. Limba este un organ musculo-membranos mobil, care, pe lnga rol n masticaie i deglutiie, mai are rol i n vorbirea articulat, n supt i ca organ de sim, datorit prezenei, la nivelul limbii, a papilelor gustative. Limba prezint un corp situat n cavitatea bucal i o rdcin , spre faringe. Rdcina limbii este fixat de hioid prin membrana hioglosian i de baza epiglotei prin trei ligamente gloso-epiglotice. ntre aceste ligamente, care ridic repliuri, se afl dou adncituri numite valecule. ntre corpul i radacina limbii se afla anul terminal, anterior de care se dispun papilele caliciforme, sub forma literei V. Fata inferioara a corpului limbii este legata de mucoasa planeului bucal prin frul limbii. De o parte i de alta a frului limbii se afl o proeminen, numit caruncula sublingual, n care se deschid canalul glandei submandibulare i canalul

glandei sublinguale. Pe rdcina limbii (faa ei posterioar) se afl amigdala lingual. n structura limbii se descriu un schelet osteofibros, muchi striati i o mucoas. - Scheletul osteofibros este format din osul hioid i dou membrane fibroase: septul limbii i membrana hioglosiana ntins de la hioid spre limb. - Muchii limbii sunt: intrinseci, proprii limbii (muchiul transvers, muchiul vertical, muchiul lingual longitudinal superior, muchiul lingual longitudinal inferior, stng i drept) i extrinseci (stiloglos, hioglos, genioglos), cu un capt prins pe oase sau muchii palatoglos sau amigdaloglos, i cu cellalt pe palatul moale sau amigadala palatin. - La exterior, limba este acoperit de mucoasa lingual, care se continu cu mucoasa bucal, avnd n structura sa un epiteliu pluristratificat, pavimentos, necheratinizat. Pe faa dorsal a limbii i pe marginile ei se gsesc papilele linguale, care ofer limbii un aspect catifelat. o Papilele circumvalate (caliciforme) formeaza V-ul ligual cu deschiderea spre nainte i sunt in numar de 7-11. Fiecare dintre aceste papile prezint, n centru, o ridictur central, nconjurat de un an circular n care se gsesc numeroi muguri gustativi. o Papilele foliate sunt localizate de-a lungul poriunilor posterioare ale marginilor limbii. Au forma unor foi de carte, prezentnd 8-10 pliuri mucoase, dispuse perpendicular. o Papilele fungiforme au forma asemanatoare unor ciuperci i sunt mai rspndite naintea V -ului lingual. Toate aceste trei categorii de papile au n structur muguri gustativi. La nivelul limbii, se mai descriu i papile filiforme, formaiuni conice, cu vrful ramificat. Ele sunt situate pe faa dorsal a limbii i pe marginile ei; au rol mecanic, deoarece nu au muguri gustativi. Vascularizaia limbii este asigurat de artera lingual. Sngele venos ajunge n vena jugular intern. Limfaticele ajung n ganglionii submandibulari i cervicali. Inervaia muchilor limbii este asigurat de nervul hipoglos i de nervul glosofaringian, inervaia senzorial gustativ prin nervii VII. IX, X, V. Dinii sunt organe dure ale aparatului masticator, avnd rol i n vorbirea articulat. La om, exist dou tipuri de dentiii: - temporar (de lapte) formata din 20 dini; apare dupa 6-8 luni i este complet n jurul vrstei de 2-3 ani; - permanent (definitiv) format din 32 dinti; apare ntre 6-13 ani, (exceptnd molarul III maseaua de minte) care apare mai trziu (18-20 ani) sau deloc. Toi dintii, prezint coroan, de culoare alb, depete alveola dentar, fiind vizibil n cavitatea bucal. col este regiunea mai ingusta, situata intre radacina si coroana, la nivelul lui se afla inelul gingival (mijloc de fixare al dintelui). radacin. este inclusa in alveola si poate fi unica (incisivi, canini, premolari), dubla (molari) sau tripla (molari). In coroana dintelui se afla camera pulpara, care la nivelul radacinii se continua cu canalul dentar. Cavitatea si canalul dentar contin pulpa dintelui, care are in structura sa

tesut conjunctiv, vase si nervi ce patrund prin orificiul dentar de la nivelul radacinii. In afara camerei pulpare si a canalului dentar, dintele este format dintr-un tesut calcificat, numit dentina (ivoriu), de culoare alba. La nivelul coroanei, dentina este dublata de un tesut dur, smaltul, iar la nivelul radacinei de cement. Smaltul este cea mai dura structura a dintelui si are in compozitia sa fosfat de calciu, de magneziu, floruri de Na si K . Cementul dur este de natura osoasa si face parte din mijloacele de sustinere ale dintelui. Vascularizatia dintilor este asigurata de arterele alveolare, ramuri din artera maxilara interna. Sangele venos ajunge in vena maxilara. Limfaticele dintilor ajung in final in ganglionii submandibulari si cervicali. Inervatia dintilor este asigurata de nervul trigemen.

2. Faringele
Faringele este un conduct musculo-membranos, dispus de la baza craniului pana in dreptul vertebrei C6 unde se continua cu esofagul. Are forma unui jgheab deschis anterior, care se ingusteaza de sus in jos, cu lungimea de 15 cm. Fata posterioara a faringelui delimiteaza, impreuna cu coloana vertebrala tapetata de muschii prevertebrali, spatial retrofaringian. Fetele laterale ale faringelui, la nivelul capului, vin in raport cu spatiul mandibulo-faringian cuprins intre mandibula si faringe, iar la nivelul gatului cu lobii laterali ai glandei tiroide, cu artera carotida comuna, vena jugulara interna si nervul vag situate intre cele doua formatiuni vasculare. Cavitatea faringelui este divizata in trei etaje: nasofaringele (rinofaringele) - baza craniului; la acest nivel se afla amigdala faringiana; - valul palatin; - prezinta orificiul trompei lui Eustachio, inconjurat de amigdala tubara; bucofaringele (orofaringele) - valul palatin; laringofaringele - corespunde planului orizontal care trece prin hioid si comunica cu bucofaringele; - se continua cu esofagul; - corespund santurilor laringofaringiene;

peretele superior peretele inferior peretii laterali

- comunica cu fosele - comunica cu laringele nazale prin doua orificii, prin aditus larigis numite coane; (intrarea in laringe); peretele - corespunde coloanei -corespunde coloanei - corespunde coloanei posterior vertebrale; vertebrale; vertebrale; In structura faringelui se afla o aponevroza intrafarigiana, muschi si o mucoasa. La exterior este acoperit de adventitia faringelui formata din tesut conjunctiv lax.

peretele anterior

- plan orizontal dus prin osul hioid; comunica cu laringofaringele; - corespund celor doua arcuri (anterior si posterior) ale valului palatin, intre care se afla amigdala palatine; - comunica cu cavitatea bucala prin istmul gatului;

Aponevroza intrafaringiana se gaseste la nivelul peretilor laterali si posterior ai faringelui si se insera superior pe baza craniului; are o structura fibroasa si este rezistenta. Muschii faringelui sunt striati, grupati in muschi constrictori (prin contractia lor micsoreaza diametrul antero-posterior si transversal al faringelui) si ridicatori (prin contractia lor ridica faringele in timpul deglutitiei ). La interior, faringele este captusit de o mucoasa care are in structura sa un epiteliu cilindric ciliat la nivelul rinofaringelui si un epiteliu pluristratificat pavimentos necheratinizat la nivelul bucofaringelui si laringofaringelui. La exterior, faringele este acoperit de adventitia faringelui, care se continua cu adventitia esofagului. Vascularizatia faringelui este realizata de ramuri din artera carotida externa. Sangele venos este drenat in vena jugulara interna. Limfaticele ajung in ganglionii cervicali. Inervatia senzitiva si motorie este asigurata de nervul glosofaringian, dar si de nervul vag.

3. Esofagul
Esofagul este un canal musculo-membranos prin care bolul alimentar trece din faringe spre stomac. Limita lui superioara corespunde vertebrei C6, iar cea inferioara orificiului cardia prin care esofagul se deschide in stomac. In traiectul sau, esofagul strabate regiunea cervicala, toracala, diafragma si ajunge in abdomen, terminandu-se in stomac. Esofagul are o lugime de 25 cm. In regiunea cervicala, esofagul vine in raport anterior cu traheea, posterior cu coloana vertebrala, iar lateral cu lobii laterali ai glandei tiroide si cu manunchiul vasculonervos al gatului (artera carotida comuna, vena jugulara interna si nervul vag). In regiunea toracala, deasupra vertebrei T4 (locul de bifurcare al treheei in cele doua bronhii) vine in raport cu traheea, iar sub T4 cu pericardul. Lateral, esofagul toracic vine in raport cu plamanii, iar posterior cu coloana vertebrala. In abdomen vine in raport, la stanga, cu fundul stomacului, la dreapta si anterior cu ficatul, iar posterior cu aorta. In traiectul sau, esofagul are raporturi cu aorta descendenta, care initial este la stanga, iar in partea inferioara se aseaza posterior de el. Arterele esofagului provin din arterele tiroidiene, aorta, arterele diafragmatice si artera gastrica stanga. Sangele venos al esofagului abdominal se varsa in vena porta, a esofagului toracic in sistemul azygos, iar a esofagului cervical in vena jugulara. Limfaticele esofagului cervical ajung in ganglionii cervicali, ai esofagului toracic in ganglionii traheo-bronhici si mediastinali posteriori, iar ai esofagului abdominal in ganglionii gastrici.

4. Stomacul
Stomacul este portiunea cea mai dilatata a tubului digestiv, fiind situat in etajul supramezocolic al cavitatii abdominale, intre splina si ficat. In stare de umplere are 25 cm, iar gol 18 cm. Capacitatea lui este de 1300-1500 cm3. Stomacul are forma literei J, cu o portiune verticala mai lunga si cu una orizontala mai scurta. Stomacul are doua

fete (anterioara, posterioara), doua margini, denumite curburi (curbura mare si curbura mica) si doua orificii (cardia si pilorul). Cele doua fete ale stomacului sunt acoperite de peritoneu, care ajuns la nivelul curburilor, se reflect ape organele vecine, formand ligamente. De pe mica curbura, prin reflexia peritoneului, se formeaza micul epiploon (ligamentul gastro-duodeno-hepatic) care leaga mica curbura de fata inferioara a ficatului. De pe marea curbura, prin reflectarea peritoneului, se formeaza ligamentele: gastro-diafragmatic, care leaga marea curbura de diafragm, ligamentul gastro-splenic, intre marea curbura si splina, si ligamentul gastro-colic, intre marea curbura si colonul transvers, ce se leaga de marele epiploon. Fata anterioara a stomacului prezinta o portiune superioara, care corespunde peretelui toracic, si una inferioara, care corespunde peretelui abdominal. Portiunea toracala vine in raport cu diafragma si cu coastele 5-9 din partea stanga. In portiunea abdominala, fata anterioara a stomacului vine in raport cu lobul stang al ficatului, iar mai lateral cu peretele muscular al abdomenului. Fata posterioara a stomacului, vine in raport cu rinichiul stang, suprarenala stanga, corpul si coada pancreasului, splina si artera splenica. Curbura mare este convexa, la nivelul ei se sfla arcul vascular al marii curburi, format din artera gastro-epiploica dreapta si din artera gastro-epiploica stanga, precum si ligamentele gastro-diafragmatic, gastro-frenic si gastro-colic. Curbura mica este concava, la nivelul ei se gaseste arcul vascular al micii curburi format din artera gastrica stanga din trunchiul celiac si artera gastrica dreapta, din artera hepatica proprie, cat si micul epiploon care leaga stomacul de ficat. Orificiul cardia, prin care stomacul comunica cu esofagul , este pe flancul stang al vertebrei T11. Orificiul pilor, prin care stomacul comunica cu duodenul , se afla in dreptul flancului drept al vertebrei L1. Este prevazut cu sfincterul piloric. Cand stomacul este umplut, pilorul coboara si se deplaseaza spre stanga. Sfincterul piloric are consistenta dura la palpare.

Structura stomacului: 1. esofag; 2. cardia; 3. corpul stomacului; 4. curbura mica; 5. duoden; 6. fundul stomacului; 7. tunica seroasa; 8. musculatura longitudinala; 9. musculatura circulara; 10. musculatura oblica; 11. curbura mare; 12. pliuri ale mucoasei; 13. antrul piloric; 14. pilor.

Subimpartirea stomacului: trecand un plan prin incizura gastrica situata la nivelul micii curburi, unde aceasta isi schimba directia, impartim stomacul in doua portiuni: portiunea verticala, situate deasupra planului, si portiunea orizontala, sub acest plan. Portiunea verticala are doua parti: fundul stomacului, care contine punga cu aer a stomacului, si corpul stomacului. Portiunea orizontala are si ea o zona mai dilatata, care contine corpul stomacului (antrul piloric), si alta care se continua cu duodenul, numita canal piloric. Vascularizatia stomacului este asigurata de toate cele trei ramuri ale trunchiului celiac: artera hepatica, gastrica stanga si splenica. Artera splenica iriga marea curbura a stomacului prin artera gastroepiploica stanga care primeste si ramuri din artera gastro-duodenala, provenita din artera hepatica comuna. Artera gastrica stanga iriga mica curbura a stomacului impreuna cu artera gastrica dreapta din artera hepatica proprie. Sangele venos ajunge in vena porta. Inervatia stomacului este asigurata de plexul gastric, format din fibre simpatice si parasimpatice. Provine din plexul celiac. Fibrele nervoase formeaza in peretele stomacului plexul mienteric si plexul submucos.

4. Intestinul subtire
Intestinul subtire este portiunea din tubul digestiv cuprinsa intre stomac si intestinul gros. In functie de mobilitatea sa, are o prima portiune fixa, numita duoden, si

o a doua, mai lunga si mobila, numita jejuno-ileon. Lungimea intestinului subtire este de 4-6 m, iar calibrul de 4 cm la nivelul duodenului si de 2-3 cm la nivelul jejunoileonului. 4.1. Duodenul Duodenul este prima portiune a intestinului subtire si are forma de potcoava, cu concavitatea in sus, in care se afla capul pancreasului. Are o lungime de 25 cm. Incepe la nivelul pilorului si se indreapta spre vezica biliara, unde coteste, devenind descendent. La acest cot se formeaza flexura duodenala superioara. Ajuns la polul inferior al rinichiului drept, coteste din nou, formand flexura duodenala inferioara. Trece anterior de coloana vertebrala, vena cava inferioara si aorta, dupa care coteste a treia oara, devenind ascendent, si urca pe flancul stang al coloanei pana la L2, unde se termina la nivelul flexurii duodeno-jejunale. I se descriu patru portiuni: - portiunea superioara, intre pilor si vezica biliara, vine in raport superior si anterior cu ficatul si vezicula biliara, posterior cu canalul coledoc si vena porta, iar inferior cu capul pancreasului; - portiunea descendenta, intre vezica biliara si polul inferior al rinichiului drept, vine in raport anterior cu colonul transvers, posterior cu rinichiul drept, medial cu capul pancreasului si lateral cu colonul ascendent; - portiunea transversa, tine de la polul inferior al rinichiului drept pana la flancul stang al coloanei vertebrale. Posterior vine in raport cu vena cava inferioara, coloana vertebrala si aorta, iar anterior cu mezenterul si cu artera si vena mezenterica superioara aflate intre cele doua foite ale mezenterului; - portiunea ascendenta, continua portiunea precedenta si sfarseste la flexura duodeno-jejunala; vine in raport medial cu aorta si lateral cu rinichiul stang. Vascularizatia duodenului este data de ramuri duodeno-pancreatice din artera gastro-duodenala, ramura a arterei hepatice comune, si din artera mezenterica superioara. Sangele venos ajunge in vena porta. Limfaticele ajung in ganglionii hepatici si in ganglionii celiaci, situati in jurul trunchiului celiac. Inervatia este asigurata de fibre simpatico si parasimpatice, provenite din plexul celiac.

4.2. Jejuno-ileonul Jejuno-ileonul este portiunea libera a intestinului subtire si se intinde intre flexura duodeno-jejunala si orificiul ileo-cecal. Este legat de peretele posterior al abdomenului prin mezenter, de unde si numele de intestin mezenterial. Jejuno-ileonul descrie 14-16 flexuozitati in forma de U , numite anse intestinale. Jejuno-ileonul este leagat de peretele posterior al abdomenului printr-un lung mezou peritoneal, numit mezenter. Acesta prezinta doua fete: una dreapta (anterioara), alta stanga (posterioara) si

doua margini: una libera spre intestine si alta aderenta, spre peretele posterior al abdomenului, numita radacina. Intre cle doua foite ale mezenterului se gasesc: artera mezenterica superioara cu ramurile sale, vena mezenterica superioara, vase limfatice si ganglionii limfatici mezenterici, plexul nervos vegetative mesenteric si grasime. Vascularizatia este asigurata de ramuri care provin din artera mezenterica superioara. Sangele venos este colectat de vena mezenterica superioara. Limfa este colectata in ganglionii mezenterici superiori. Inervatia este vegetative, asigurata de plexul mesenteric superior desprins din plexul celiac.

5. Intestinul gros
Intestinul gros are o lungime de 1,50 cm, continua jejuno-ileonul si se deschide la exterior prin orificiul anal. Intestinul gros se deosebeste de intestinul subtire prin urmatoarele caracteristici: - este mai scurt si mai voluminos decat intestinul subtire; - se numeste si cadru colic, deoarece se dispune sub forma de cadru; - este parcurs de benzi musculare, numite teniile colonului; - prezinta doua umflaturi, numite haustre, separate intre ele prin santuri transverse care proemina in lumenul intestinului sub forma de plici semilunare ale colonului; - prezinta ciucuri de culoare galbuie, numiti apendici epiploici, in jurul teniilor musculare; Alcatuire: Intestinul gros este subimpartit in: cec colon la randul sau prezinta mai multe segmente: colonel ascendent, transvers, descendent si sigmoid rect. 5.1. Cecul si apendicele vermiform este prima portiune a intestinului gros, are forma unui sac; ocupa fosa iliaca dreapta; fata anterioara vine in raport cu peretele posterior al abdomenului, fata posterioara vine in raport cu fosa iliaca, muschiul psoas-iliac, nervul femural, fata laterala este in raport in jos cu fosa iliaca, iar mai sus cu peretele lateral al abdomenului, fata mediala vine in raport cu ansele intestinale. Pe aceasta fata se afla orificiul ileo-cecal, prin care ileonul se deschide in cec. La nivelul acestui orificiu se afla valvula ileo-cecala, cu rol de supapa intre intestinul subtire si gros. La 2-3 cm sub orificiul ileo-cecal se afla un orificiu oval, numit orificiul apendiculo-cecal, prin care apendicale se deschide in cec;

apendicele vermiform este un segment rudimentar al intestinului gros, transformat in organ limfoid, are lungime de 7-8 cm si un calibru de 5-8 mm; forma lui este a unui tub cilindric; se deschide pe fata mediala a cecului prin orificiul apendiculocecal; arterele cecului si apendicelui provin din artera mezenterica superioara; sangele venos este colectat de vena mezenterica superioara; limfaticele ajung in ganglionii mezenterici superiori; inervatia este vegetativa, asigurata de ramuri din plexul mezenteric superior; 5.2. Colonul

- incepe la nivelul valvulei ileo-cecale si se termina in dreptul vertebrei S3; colonul ascendent - masoara 8-15 cm lungime, tine de la fosa iliaca dreapta pana la flexura colica dreapta; posterior vine in raport cu peretele dorsal al cavitatii abdominale si cu rinichiul drept; anterior si medial vine in raport cu ansele intestinului subtire, iar anterior si lateral si cu peretele antero-lateral al abdomenului; colonul transvers - masoara 40-60 cm, este cuprins intre cele doua flexuri ale colonului; anterior vine in raport cu peretele ventral al abdomenului, posterior cu duodenul descendent, capul si corpul pancreasului, in sus vine in raport cu fata viscerala a ficatului, cu stomacul si cu splina, iar in jos cu ansele jejuno-ileale; colonul descendent - masoara 14-20 cm, tine de la flexura colica stanga pana la fosa iliaca stanga, are aceleasi raporturi ca si colonel ascendent, fiind mai profund fata de acesta; colonul sigmoid - masoara 40-50 cm, tine de la fosa iliaca stanga pana la S3; prezinta doua segmente, unul iliac si altul pelvin; segmentul iliac ocupa fosa iliaca si vine in raport posterior cu fosa iliaca, muschiul ileopsoas si cu nervul femural; anterior, medial si lateral este acoperit de anse intestinale; segmentul pelvian vine in raport, in jos si inainte, cu vezica urinara la barbat, iar la femeie cu uterul si anexele, posterior vine in raport cu ampula rectala, iar in sus cu ansele intestinului subtire; vascularizatia colonului este asigurata de artera mezenterica superioara si de catre artera mezenterica inferioara. Venele colonului sunt tributare venei porte. Limfaticele ajung in ganglionii mezenterici superiori si inferiori. inervatia vegetativa este asigurata de fibre vegetative din plexul mezenteric.

5.3. Rectul incepe la nivelul vertebrei S3 si se sfarseste la nivelul orificiului anal; prezinta doua segmente: unul superior situat in cavitatea pelviana, mai dilatat, numit ampula rectala (10-12 cm lungime si 5-6 cm calibru), si altul inferior, care strabate perineul, numit canal anal (3 cm lungime);

ampula rectala vine in raport posterior cu sacrul si coccisul, anterior, la barbat, vine in raport cu vezica urinara, iar la femeie cu corpul uterului; canalul anal strabate perineul si vine in raport anterior, la barbat, cu uretra, iar la femeie cu vagina; arterele rectului sunt in numar de trei: artera rectala superioara, artera rectala medie si artera rectala inferioara; sangele venos din treimea superioara a rectului ajunge in vena porta prin intermediul venei mezenterice inferioare , iar din cele doua treimi inferioare ajunge in vena iliaca interna si prin intermediul acesteia, in vena cava inferioara; limfaticele rectului ajung in ganglionii mezenterici, in ganglionii iliaci si ganglionii inghinali; inervatia este asigurata de plexul rectal, provenit din plexul mesenteric si din plexul hipogastric;

II.2. GLANDELE ANEXE TUBULUI DIGESTIV 1. Glandele salivare

Glandele salivare secreta saliva care are rol in digestia bucala. Exista doua categorii de glande salivare: glande salivare mici, fara canal excretor: glandele palatine: pe mucoasa palatului; glandele labiale: pe mucoasa buzelor; glandele bucale: pe mucoasa obrajilor; glandele linguale: pe mucoasa limbii; glande salivare mari, situate in afara cavitatii bucale, sunt perechi si isi varsa produsul lor de secretie in cavitatea bucala, prin intermediul unor canale excretoare: glanda parotida: se gaseste sub conductul auditiv extern (de unde si numele para= langa; otis= ureche) si inapoia ramurii mandibulei; cantareste 20-30 g; este strabatuta de ramurile nervului facial, de artera carotida externa si de vena jugulara externa; produsul de secretie se varsa prin canalul lui Stenon, in vestibulul superior, in dreptul molarului II; este o glanda de tip tubuloacinoasa; glanda submandibulara: este intermediara, ca marime, intre glanda parotida si glanda sublinguala; cantareste 7-8 g; se gaseste sub planseul bucal, pe fata interna a corpului mandibulei, ocupand loja submandibulara; este o glanda tubuloacinoasa sero-mucoasa; glanda sublinguala: este cea mai mica (3-5g); se afla deasupra diafragmei bucale; este o glanda tubuloacinoasa seromucoasa;

2. Ficatul
Ficatul este cea mai mare glanda anexa a tubului digestiv. Este situat in etajul supramezocolic, in partea dreapta, sub diafragma, deasupra colonului transvers si a mezocolonului, la dreapta stomacului. Are o consistenta ferma si o culoare bruna. La cadavru cantareste 1500 g, iar la individul viu se adauga inca 800-1000 g cat cantareste sangele depozitat in ficat. Are forma unui ovoid taiat oblic, avand 28 cm in sens transversal si 16 cm in sens antero-posterior. Ficatul are o fata superioara, una inferioara, o margine inferioara si o margine posterioara, mai lata. Fata superioara (diafragmatica) este divizata in doi lobi (stang si drept) prin ligamentul falciform, intins de la fata superioara a ficatului la diafragma. Lobul stang este mai mic decat cel drept. Prin intermediul diafragmei, fata superioara vine in raport cu inima, invelita de pericard, si cu bazele celor doi plamani, tapetate de pleura. Fata inferioara (viscerala) este parcursa de trei santuri , dintre care doua sunt sagitale, iar al treilea transvers. Santul transvers reprezinta hilul ficatului, locul de intrare si iesire al elementelor pediculului hepatic. Santul sagital stang contine, in segmentul anterior, ligamentul rotund provenit prin obliterarea venei ombilicale, iar in segmentul posterior cordonul fibros Arantius, provenit prin obliterarea ductului venos Arantius (care la fat face legatura intre vena ombilicala si vena cava inferioara). Santul sagital drept prezinta, in segmentul anterior, fosa cistica in care se gaseste vezica biliara, iar in segmentul posterior vena cava inferioara. Cele trei santuri impart fata viscerala a ficatului in patru lobi: lobul stang prezinta impresiunea gastrica, iar inapoia acesteia impresiunea esofagiana; lobul drept vine in raport cu o serie de organe care lasa mai multe impresiuni : impresiunea colica, lasata de unghiul drept al colonului, impresiunea duodenala, lasata de flexura superioara a duodenului, impresiunea suprarenala (glanda suprarenala dreapta) si impresiunea renala (rinichiul drept); lobul patrat, situat anterior de hil, prezinta impresiunea pilorica; lobul caudat, situat posterior de hil, prezinta doua procese: unul spre stanga, numit procesul papilar, si altul spre dreapta, procesul caudat. Marginea inferioara este ascutita, prezinta doua incizuri, una la stanga, numit ligamentul rotund, cea de-a doua la dreapta, incizura cistica, ocupata de fundul vezicii biliare. Marginea posterioara apartine fetei superioare a ficatului. Pe ea se afla aria nuda a ficatului (pars afixa), care este lipsita de peritoneu si adera intim la diafragma prin tracturi conjunctive, corespunde vertebrelor T12-T11.

Structura ficatului La exterior, ficatul este acoperit de peritoneul visceral. De pe fata superioara a ficatului, peritoneul se rasfrange pe diafragma, formandu-se ligamentul falciform. De pe fata inferioara se rasfrange pe stomac, formandu-se micul epiploon. Peritoneul de pe fata superioara si inferioara a ficatului se rasfrange pe peretele posterior al cavitatii abdominale, formandu-se astfel ligamentul coronar. La cele doua extremitati, cele doua foite ale ligamentului coronar se aproprie una de cealalta, formand ligamentele triunghiulare stang si drept, care ajung la diafragma. Sub peritoneul visceral se afla capsula fibroasa a ficatului. De pe fata ei profunda pleaca septuri conjunctivo-vasculare, care patrund in parenchimul hepatic. Intre aceste septuri se delimiteaza lobulii hepatici, care sunt unitati anatomice si functionale ale ficatului. La intalnirea a tei lobuli exista spatial portal, care contine o artera perilobulara (ramura a arterei hepatice), o vena perilobulara, un canalicul biliar perilobular si vase limfatice, toate invelite intr-o stroma conjunctiva dependenta de capsula fibroasa a ficatului. Lobulul hepatic este format din celule hepatice, din capilare sinusoide care provin din capilarizarea venei perilobulare, din vena centrolobulara spre care converg sinusoidele si din canaliculele biliare intralobulare. Celulele hepatice sunt dispuse in spatiu sub forma unor placi sau lame, formate dintr-un singur rand de celule. Intre lame se delimiteaza spatii in care se gasesc capilare sinusoide. In grosimea unei lame, intre hepatocitele adiacente se formeaza canalicule biliare intralobulare. Celulele hepatice, hepatocitele, sunt relative mari, de forma poliedrica si apar pe sectiune sub aspect polygonal. Fiecare hepatocit vine in contact cu capilarele sinusoidale (polul vascular) si cu canaliculul biliar intralobular (polul biliar). Celula hepatica poate sa-si verse secretia fie in canaliculele biliare, fie in sinusoide. Canaliculele biliare intralobulare nu au pereti proprii, peretii lor fiind reprezentati de insasi celulele hepatice. Spre periferia lobului capata pereti proprii si iau numele de

colangiola (canalicule Hering). Acestea converg catre canaliculele biliare perilobulare din spatiul portal, care, la randul lor, se deschid in canaliculele biliare interlobulare. Intre peretii capilarelor sinusoide si lamelele celulare hepatice exista spatii inguste, numite spatiile Disse, cu valoare de capilare limfatice. Vena perilobulara de la nivelul spatiului portal patrunde in lobulul hepatic si formeaza sinusoidul hepatic. In capilarele sinusoide se remarca prezenta unor celule stelate, celulele litorale Kupffer, care apartin sistemului reticulo-endotelial. Inainte de a forma sinusoidul, ramura perilobulara a venei porte prezinta un sfincter muscular, numit sfincter de intrare. Sinusoidele converg spre vena centrolobulara, situata in centrul lobului. Inainte de a se deschide in vena centrolobulara, sinusoiduleste prevazut cu nu sfincter de iesire. Ramura perilobulara a arterei hepatice, patrunde si ea in lobul si se indreapta spre sinusoidul hepatic, in care se termina. La locul de patrundere in sinusoid exista un sfincter muscular arteriolar. Sinusoidele lobului hepatic reprezinta, locul de jonctiune al sangelui arterial, adus de artera hepatica, cu sangele portal, adus de vena porta. Venele centrolubulare parasesc lobulul pe la baza lor si devin vene sublobulare. Ele se unesc si formeaza venele hepatice, care sunt tributare venei cave inferioare. Ele parasesc ficatul la nivelul marginii posterioare. Vascularizatia ficatului Ficatul are o dubla vascularizatie: nutritiva si functionala. a. Vascularizatia nutritiva este reprezentata de artera hepatica, ramura din trunchiul celiac, care adduce la ficat sange incarcat cu O2. Artera hepatica urca in pediculul hepatic si la nivelul hilului se divide intr-o ramura dreapta si una stanga. Ramura dreapta se imparte in doua ramuri segmentare: una pentru segmentul anterior al lobului drept, alta pentru segmentul posterior al lobului drept. Ramura stanga a arterei hepatice se imparte si ea in doua ramuri segmentare, una pentru segmentul medial al lobului stang, alta pentru segmentul lateral. Din arterele segmentare se desprind ramuri subsegmentare. Ultimile ramuri ale arterei hepatice sunt ramurile perilobulare din spatial portal. Ele patrund in lobul hepatic, terminandu-se in sinusoidul hepatic. b. Vascularizatia functionala este realizata de vena porta, care incepe prin capilare la nivelul tubului digestive si sfarseste prin capilare la nivelul ficatului. Vena porta se formeaza inapoia colului pancreasului, din unirea venelor mezenterica superioara, splenica si mezenterica inferioara. Vena porta duce la ficat sange incarcat cu substante rezultate in urma absorbtiei intestinale. Ea urca in pediculul hepatic, si ajunsa in hilul ficatului, se imparte, ca si artera hepatica, intr-o ramura dreapta si o ramura stanga. Ramura dreapta se imparte in doua ramuri segmentare: una pentur segmentul anterior, o a doua pentru segmentul posterior. Ramura stanga se imparte in doua ramuri segmentare: una pentru segmentul medial, alta pentru segmentul lateral al lobului stang. Ramurile segmentare dau, la randul lor, ramuri subsegmentare. Ultimile ramificatii ale venei porte sunt ramurile perilobulare de la nivelul spatiului portal. Acestea patrund in lobul ficatului, unde se capilarizeaza formand sinusoidele hepatice. Sangele venos al ficatului este colectat de 2-3 vene hepatice care ajung in vena cava inferioara. Limfaticele ficatului ajung in ganglionii din hilul ficatului si de aici in ganglionii celiaci. Inervatia ficatului

este asigurata de plexul hepatic format din fibre simpatico si parasimpatice. Plexul hepatic se desprinde din plexul celiac. Caile biliare Sunt conducte prin care bila, secretata continuu de celulele hepatice, ajunge in duoden numai atunci cand ajung aici produsii digestiei gastrice. Caile biliare prezinta doua parti: caile biliare intrahepatice: sunt canaliculele biliare intralobulare, colangiolele, canaliculele perilobulare si interlobulare; acestea din urma formeaza doua canale hepatice: stang si drepr; caile biliare extrahepatice: cuprind un canal principal si un aparat diverticular (format din vezica biliara si canalul cistic). Canalul coledoc tine de la locul unde, in canalul hepatic comun, se deschide canalul cistic si pana la papilla mare de la nivelul duodenului. In traiectul sau descrie un arc cu concavitatea spre dreapta. Trece initial inapoia portiunii superioare a duodenului, apoi pe dinapoia portiunii superioare a duodenului si a capului pancreasului, si in final, strabate peretele portiunii descendente a duodenului, in care se deschide. Are o lungime de 5-6 cm si un calibru de 5-6 mm. Se deschide impreuna cu canalul principal al pancreasului in ampula hepato-pancreatica, care proemina in duodenul II sub forma papilei mari. La nivelul ampulei hepato-pancreatice se afla un sfincter muscular, sfincterul Oddi. Canalul cistic leaga calea biliara principala cu vezica biliara. El urca spre vezica biliara, avand o lungime de 3 cm si un calibru de 4 mm. Canalul cistic are rolul de a conduce bila in perioadele interdigestive spre vezica biliara. Vezica biliara (colecistul) este un rezervor in care se depoziteaza bila in perioadele interdigestive si se concentreaza prin absorbtia de apa si secretia de mucina de catre epiteliul vezicii biliare. Vezica biliara este situata pe fata viscerala a ficatului, ocupand segmentul anterior al santului sagital drept. Vezica biliara are forma de para, cu lungimea de 8-10 cm si latimea de 4 cm. Capacitatea ei este de 50-60 cm3. Prezinta un fund, un corp, un col. Fundul vezicii reprezinta extremitatea anterioara a vezicii si depaseste marginea inferioara a ficatului. Corpul vezicii, a carui fata inferioara este acoperita de peritoneu, vine in raport superior cu ficatul, iar inferior cu colonel transvers. Uneori, vezica este invelita in intregime de peritoneu, care-i formeaza un mezou, mezocist, ce o leaga de fata viscerala a ficatului. In acest caz este mobila. Colul vezicii se continua cu canalul cistic.

3. Pancreasul
Pancreasul este o glanda voluminoasa, anexata tubului digestiv, avand atat o functie exocrina, cat si una endocrina. Anterior este acoperit de peritoneu, fiind situat pe peretele profund al cavitatii abdominale. Forma pancreasului este de ciocan, de J culcat sau de carlig. Pancreasul este situat anterior de vertebrele T12, L1, L2 , prezentand la acest nivel o concavitate care priveste spre coloana vertebrala. Are greutatea de 80-100 g,

lungime de 15-20 cm si grosime de 2 cm. Pancreasul este un organ friabil, se poate rupe usor. Pancreasului i se descriu: capul pancreasului: portiunea latita a glandei, inconjurat de duoden; posterior de capul pancreasului trece canalul coledoc, iar anterior trec colonul transvers si mezocolonul; circumferinta capului este in raport cu duodenul; colul pancreasului: are raport posterior cu originea venei porte, dar si cu vena cava inferioara; corpul pancreasului: are pe sectiune aspect triunghiular, prezentand trei fete: fata anterioara care vine in raport cu fata posterioara a stomacului; fata posterioara care vine in raport cu aorta, rinichiul stang, glanda suprarenala stanga, artera si vena splenica, fata inferioara care vine in raport cu colonul transvers si cu ansele intestinale; coada pancreasului: se indreapta spre splina, de care este legata prin ligamentul spleno-pancreatic. Pancreasul este o glanda mixta, a carei portiune exocrina este reprezentata de acinii pancreatici, care secreta sucul pancreatic. Acesta este colectat de doua canale: Wirsung, care se deschide in duoden, si Santorini, care se deschide in canalul Wirsung. Prezinta aceeasi inervatie ca si ficatul.

B. FIZIOLOGIA SISTEMULUI DIGESTIV

B.1.DIGESTIA Digestia bucala
In cavitatea bucala se realizeaza o digestie fizica (masticatia, care consta in triturarea, faramitarea, inmuierea alimentelor si formarea bolului alimentar) si o digestie chimica (sub actiunea salivei). Masticatia declanseaza secretia glandelor salivare si stimuleaza receptorii gustativi si olfactivi care vor declansa secretia glandelor digestive. Este un act reflex voluntar la adulti care se automatizeaza treptat, reglat de centrii bulbo-pontini. Saliva este formata din 99,5% apa si 0,5% reziduu uscat (cloruri, fosfati, carbonate, bicarbonate de Na, K, Ca, NH4, fluor, proteine, acid uric, uree, lizozim, creatinina). Unul dintre cele mai importante roluri ale salivei este cel digestiv, realizat de enzimele: amilaza salivara si maltaza, care descompun amidonul in dextrina si monozaharide. Reglarea secretiei salivare se face prin mecanisme reflexe neconditionate si conditionate, precum si pe cale vegetativa. Reglarea reflex conditionata se face pe una dintre caile sensibilitatii vizuale, olfactive sau auditive, caz in care cortexul transmite comenzi centrilor salivari bulbo-pontini, care determina salivatie. Stimularea simpaticului produce o secretie de saliva vascoasa, iar stimularea parasimpaticului, o secretie

abundenta de saliva apoasa. Odata format, bolul alimentar este impins printr-un ansamblu de reflexe (deglutitia) in faringe, esofag si stomac. Deglutitia se desfasoara in trei timpi: timpul bucal: partial voluntar, realizeaza trecerea bolului alimentar din gura in faringe; timpul faringian: involuntar, realizeaza trecerea bolului alimentar din faringe in esofag; timpul esofagian: involuntar, consta in deplasarea bolului alimentar de-a lungul esofagului si trecerea lui in stomac.

Digestia gastrica
Digestia gastrica reprezinta ansamblul transformarilor mecanice si chimice prin care bolul alimentar la nivelul stomacului devine chim gastric. La realizarea acestui process conlucreaza cele doua functii ale stomacului: secretorie si motorie. Functia secretorie consta in elaborarea sucului gastric, care contine 99% apa si 1% reziduu uscat: substante anorganice si organice (enzime si mucina). Mucina protejeaza mucoasa gastrica de actiunea pepsinei si a acidului clorhidric. Secretia gastrica este reglata prin mecanisme nervoase si umorale, este conditionata de cantitatea si calitatea alimentelor ingerate. Aceasta reglare se realizeaza in trei etape: faza cefalica: mecanismele neconditionate sunt declansate la contactul alimentelor cu receptorii gustativi din cavitatea bucala. Impulsurile ajung la centrii gastrosecretori bulbari si la nucleul dorsal al vagului, de unde pe cale eferenta vagala, pornesc comenzi spre glandele gastrice, declansand secretia de suc gastric. Mecanismele conditionate se declanseaza la simpla vedere, gust, miros sau chiar la gandul consumului unui aliment dorit. faza gastrica: mecanismul nervos, este declansat de distensia stomacului produsa prin ingestia alimentelor. Efectul consta in stimularea secretiei de suc gastric. Mecanismul umoral este principalul mecanism de reglare; la contactul alimentelor cu mucoasa gastrica se elibereaza gastrina, un hormon care transportat de sange pana la nivelul glandelor gastrice, stimuleaza secretie de suc gastric. faza intestinala: mecanismul nervos este declansat de prezenta chimului gastric in stomac si stimuleaza secretie de suc gastric. Mecanismul umoral este principalul mecanism de reglare. La contactul chimului gastric cu mucoasa duodenala se elibereaza enterogastron si gastrina, hormoni care inhiba secretia de suc gastric si motilitatea stomacului. Alimentele stagneaza in stomac si apare indigestia. Functia motorie este asigurata de musculatura neteda a stomacului care executa doua tipuri de miscari peristaltice si tonice; rezultatul acestor miscari este reprezentat de amestecul alimentelor cu sucul gastric si de evacuarea gastrica.

Digestia intestinala
Digestia intestinala consta in totalitatea transformarilor fizice si chimice pe care le sufera alimentele in intestinal subtire, avand drept rezultat chilul intestinal. Acest proces se realizeaza sub actiunea sucului pancreatic, a bilei, a sucului intestinal. 1. Functia secretorie consta in eliberarea sucului intestinal, care este un lichid limpede, cu pH alcalin ce contine bicarbonati, mucus si un bogat echipament enzimatic. Enzimele sunt: peptidazele, lipazele si zaharidazele. Reglarea secretiei de suc intestinal se face prin mecanisme nervoase vegetative (declansate de stimularea mecanica si chimica a receptorilor intestinali) si umorale (prin secretie de enterocrinina de catre glandele intestinale, hormone ce stimuleaza secretia de suc intestinal). Un rol important in buna desfasurare a proceselor chimice de la nivelul intestinului subtire il au sucul pancreatic si bila. Sucul pancreatic, produsul de secretie al acinilor pancreatici, este un lichid incolor, inodor, cu pH alcalin si care contine un echipament enzimatic complex (proteaze, lipaze, amilaze), ce degradeaza toate tipurile de substante alimentare. Reglarea secretiei de suc pancreatic se face prin intermediul a doi hormoni: secretina si pancreozimina, cu rol stimulator. Exista si un mecanism nervos, secundar, prin fibre vegetative: simpaticul are rol inhibitor, iar parasimpaticul are rol stimulator. Bila este produsul de secretie al hepatocitelor, este un lichid verde (bila colecistica) sau galben (bila hepatica), cu pH alcalin, contine 98% apa, pigmenti biliari (bilirubina si biliverdina), saruri biliare, colesterol si lecitina. Rolul sarurilor biliare consta in reducerea tensiunii superficiale si favorizarea emulsionarii grasimilor, activarea lipazelor si formarea de micelii cu lipidele. Intre mese, bila se acumuleaza in vezica biliara. Reglarea secretiei si excretiei bilei se face prin mecanisme nervoase vegetative si umorale. Secretia de bila este stimulate de parasimpatic prin nervul vag si este inhibata de simpatic. Mecanismul umoral consta in eliberarea de hepatocrinina, substanta secretata de celulele mucoasei duodenale la contactul cu chimul gastric si care stimuleaza secretia de bila. Evacuarea bilei este stimulata de parasimpatic prin nervul vag, care determina contractia musculaturii vezicii biliare, relaxarea sfincterului Oddi. Mecanismul umoral de evacuare a bilei este reprezentat de descarcarile de colecistokinina, substanta secretata de celulele mucoasei duodenale la contactul cu chimul gastric si cu alimentele bogate in grasimi. 2. Functia motorie este asigurata de musculature intestinului subtire, care executa trei tipuri de miscari: peristaltice, segmentare si pendulare. Rezultatul acestor miscari il constituie asigurarea unui contact cat mai intim al alimentelor cu sucurile digestive si inaintarea masei alimentare catre intestinal gros. Controlul functiei motorii a intestinului subtire se realizeaza prin mecanisme nervoase vegetative (plexurile Meissner si Auerbach, aflate sub controlul centrilor nervosi din maduva si encefal, nervul vag, cu rol stimulator si nervul aplanhnic, cu rol inhibitor) si umorale (prin eliberarea de serotonina de catre celulele mucoasei intestinale).

B.2. ABSORBTIA INTESTINALA

Absorbtia este un proces fiziologic complex prin care produsii de digestie, apa, sarurile minerale si vitaminele trec prin mucoasa intestinala si ajung in mediul intern. 90% din procesele de absorbtie se desfasoara la nivelul mucoasei intestinului subtire, care are adaptari structurale si functionale importante: epiteliu unistratificat, valvule conivente, vilozitati intestinale cu irigatie sangvina si limfatica bogata, microvilii la polul apical al celulelor. Suprafata activa reala de absorbtie intestinala este de peste 250 m 2. Mecanismele prin care se realizeaza absorbtia sunt active si pasive. Mecanismele active sunt mecanisme de transport activ, cu consum de energie, selective, care se desfasoara impotriva gradientului de concentratie. Mecanismele pasive sunt: difuziunea substantelor de la o concentratie mare la concentratie mai mica; osmoza, trecerea solutiilor de la presiune osmotica mica la presiune osmotica mai mare, prin membrane semipermeabila pe care o constituie mucoasa intestinala; pinocitoza, inglobarea unor picaturi de lichid si transportul lor prin mucoasa intestinala, sub forma veziculelor de pinocitoza, spre mediul intern. Absorbtia proteinelor se face sub forma de aminoacizi in prima parte a intestinului subtire, prin mecanisme active si selective la polul intern al celulelor mucoasei si prin mecanisme pasive de difuziune, de la polul extern al acestora in sange. Absorbtia glucidelor se face sub forma de monozaharide la nivelul jejunului, prin mecanisme pasive si active, Absobtia glucozei necesita consum de energie provenita din degradarea celulara a ATP-lui. Transportul activ al glucozei se poate face si cu ajutorul unui transportor, sistem enzimatic ce asigura transportul comun al glucozei si Na+ din intestine in sange. In final, glucoza este transportata prin vena porta la ficat. Absorbtia lipidelor se face in prima parte a intestinului subtire, sub trei forme: - prin pinocitoza, pentru mici picaturi de grasimi nedigerate; - prin difuziune, pasiv, pentru glicerol; - prin complexe de micelii hidrosolubile, formate din acizii grasi insolubili si colesterol cu sarurile biliare.

B.3. FIZIOLOGIA INTESTINULUI GROS

Intestinul gros realizeaza trei functii esentiale: a) functia secretorie - consta in secretia mucusului, care usureaza inaintarea si eliminarea materiilor fecale. La acest nivel nu au loc procese de digestie, deoarece mucina nu contine enzime. Cantitati mici de alimente ramase neprelucrate sunt supuse unor procese de fermentatie si putrefactie, sub actiunea enzimelor secretate de bacteriile din lumenul intestinal. Fermentatia are loc la nivelul cecului, a colonului ascendent si jumatatii drepte a colonului transvers. Acest proces consta in degradarea glucidelor nedigerate pana la acizii organici (acetic, lactic, butiric) si gaze (CH4, CO2, H2). Putrefactia are loc in jumatatea stanga a colonului transvers, in colonul descendent si sigmoid. Consta in degradarea proteinelor neabsorbite pana

la aminoacizi si gaze (H2S si mercaptani). Produsii de putrefactie sunt toxici, iar cei care ajung pe cale portala in ficat sunt detoxifiati si eliminate prin urina. b) functia de absorbtie - consta in absorbtia apei, electrolitilor, vitaminelor si a unor mici cantitati de glucoza si aminoacizi. In urma acestui proces se formeaza materiile fecale. Acestea contin apa, fosfati, saruri de Ca, Mg, Fe, resturi alimentare, celule epiteliale descuamate si bacterii. Prin miscarile intestinale, materiile fecale ajung in rect, iar prin anus vor fi eliminate prin actul defecatiei. c) functia motorie - este asemanatoare cu cea a intestinului subtire, intestinal gros realizand miscari peristaltice, segmentare si tonice. Defecatia este un act reflex complex, vegetativ neconditionat la copil de la nastere pana la 14-15 luni si vegetativ somatic conditionat de la varsta mentionata pe toata perioada vietii. Boli ale sistemului digestiv o caria dentara - produsa de microorganismele care patrund in dentina prin crapaturile smaltului, produse de schimbarile bruste de temperatura, prin traumatisme sau prin consum exagerat de substante dulci sau acide, sau de alimente sarace in calciu; o granulomul dentar - infectia cronica localizata la radacina dintelui; o paradontoza - retractia gingiilor, urmata de descoperirea radacinilor dentare; este produsa de tartrul dentar, de scaderea concentratiei de vitamina C si PP in organism, de intoxicatia cu Pb sau Hg, de diabet sau lipsa igienei; o stomatita - inflamatia mucoasei bucale, produsa de microorganisme sau substante toxice; o glosita - inflamatia limbii; o gingivita - inflamatia gingiilor, produsa de boli infecto-contagioase, intoxicatii sau iritatii mecanice; o gastrita - inflamatia mucoasei gastrice, produsa de boli infectioase, substante toxice sau de alimentatia gresita; o ulcerul gastro-duodenal - aparitia unei ulceratii la nivelul stomacului sau duodenului, datorate actiunii corozive a HCl; o cancerul gastric - aparitia unei tumori maligne la nivelul stomacului, favorizata de tutun, alcool, alimentatie dezordonata si dezechilibrata, stress; o enterocolita - inflamatia mucoasei intestinale, produsa de toxiinfectii alimentare sau de alta natura; o colita - inflamatia intestinului gros, produsa de abuzuri alimentare, tutun, alcool, stress; o apendicita - inflamatia apendicelui, se poate complica prin aparitia peritonitei, datorate spargerii sau perforarii apendicelui; o ileusul - ocluzia intestinala, produsa de paraziti intestinali, cicatrici sau tumori care produc stramtari, innodari sau rasuciri ale intestinului; o giardioza - produsa de giardia, care paraziteaza intestinul si caile biliare; o ascaridioza - produsa de limbric, care paraziteaza intestinul subtire; o oxiuriaza - produsa de oxiur, care paraziteaza intestinul gros;

o trichineloza - produsa de trichina, care paraziteaza intestinul subtire, si ale caror larve se inchisteaza in muschi; o teniaza - produsa de tenie, care paraziteaza intestinul subtire; o hepatita - este o boala virala a ficatului, se prezinta sub trei forme: hepatita A (transmisa prin alimente infectate si insufficient spalate), hepatita B si hepatita C (transmise prin sange contaminat); o ciroza hepatica - este o boala grava a ficatului, cu evolutie cronica progresiva, data de dezvoltarea anormala a tesutului conjunctiv, urmata de strivirea hepatocitelor, apare dupa o hepatita epidemica, tuberculoza, sifilis, malaria, consum exagerat de alcool; o colecistita - inflamatia vezicii biliare; o litiaza biliara - consecinta formarii calculilor biliari in vezica biliara sau in caile biliare extrahepatice.

III. SISTEMUL RESPIRATOR A. ANATOMIA SISTEMULUI RESPIRATOR

Activitatile fiziologice ale organismului uman necesita un consum permanent de energie. Energia utilizata provine din substantele organice care sunt supuse, la nivel celular, unor procese de oxido-reducere in urma carora rezulta si CO 2 care trebuie eliminat. Totalitatea organelor care au rolul de a prelua, din aerul atmosferic, O 2 necesar acestor procese si de a elimina CO2 din organism, alcatuiesc sistemul respirator. Sistemul respirator este format din: cai aeriene si plamani.

III.1. CAILE AERIENE

Caile respiratorii sunt conducte prin care aerul atmosferic, incarcat cu O 2 ajunge la plamani, iar aerul cu CO2 de la plamani este eliminat. Caile respiratorii sunt: fosele nazale, faringe, laringe, traheea si bronhiile. 1. Fosele nazale - nasul este alcatuit dintr-o parte externa, care proemina la suprafata fetei, si o parte interna, cavitatea nazala. Aceasta este impartita in doua jumatati (fose nazale) prin septul nazal. Fosele nazale comunica anterior cu exteriorul prin nari si posterior cu nasofaringele prin coane. Partea anterioara a cavitatii nazale este captusita cu tesut epitelial stratificat, iar partea posterioara cu un epiteliu cilindric pseudostratificat. Cavitatea nazala indeplineste mai multe roluri: purifica si umezeste aerul inspirit, participa la realizarea functiilor analizatorului olfactiv, este camera de rezonanta pentru sunetele emise la nivelul laringelui. 2. Faringele - face legatura dintre cavitatea bucala si esofag, si intre cavitatea nazala si laringe, avand atat functie digestiva cat si respiratorie. Este constituit din trei portiuni: - nazofaringe (portiunea superioara) are functie respiratorie; - orofaringe (portiunea mijlocie) are functie respiratorie si digestiva; - laringofaringe (portiunea inferioara) se separa calea digestiva de cea respiratorie. Faringele contine trei perechi de amigdale: o pereche la nivelul nazofaringelui si doua perechi la nivelul orofaringelui (palatine si linguale). 3. Laringele - este principalul organ al fonatiei si conduce aerul catre plamani. Este format din 9 cartilaje hialine si elastice, dintre care 3 sunt nepereche (epiglota, cartilajul tiroid, cartilajul cricoid), iar 6 sunt pereche (aritenoide, cuneiforme, corniculate). Cel mai mare este cartilajul tiroid, proeminenta lui fiind cunoscuta sub numele de marul lui Adam, mai bine dezvoltat la barbati, ca urmare a influentei testosteronului asupra dezvoltarii laringelui in timpul pubertatii. Laringele previne patrunderea alimentelor in caile respiratorii prin intermediul epiglotei, o structura cartilaginoasa ce inchide glota (deschiderea laringeala) in timpul deglutitiei. Legatura dintre laringe si trahee se face prin cartilajul cricoid.

Laringele este captusit de mucoasa laringeala, care formeaza 2 perechi de corzi vocale (false si adevarate); vibratiile corzilor vocale genereaza sunete. Muschii laringeali au rol esential in inchiderea glotei in timpul deglutitiei, dar si in vorbire. Exista 2 tipuri de muschi: extrinseci (ridica laringele in timpul inghitirii) si intrinseci (actioneaza asupra corzilor vocale).

Fig. Laringele 4. Traheea - este un organ in forma de tub, care continua laringele, si se intinde de la C6 pana la T4, unde se imparte in cele doua bronhii. Prezinta un segment cervical si unul toracal. In segmentul cervical vine in raport posterior cu esofagul, anterior cu istmul glandei tiroide, cu muschii infrahioidieni si pielea. Lateral, vine in raport cu artera carotida comuna, vena jugulara interna, nervul vag si lobii laterali ai glandei tiroide. Portiunea toracica este situata in mediastinul superior. Posterior, vine in raport cu esofagul, anterior cu arcul aortei si cu ramurile desprinse din el, cu timusul si cu sternul, iar lateral cu plamanii, acoperiti de pleura. Peretele traheei poseda un schelet format din 15-20 inele cartilaginoase in forma de potcoava. Partea posterioara a inelelor, dinspre esofag, este completata cu tesut conjunctiv. Traheea este captusita cu un epiteliu respirator pseudostratificat, format din celule ciliate si mucoase. Cilii vibratili, cu miscare ondulatorie permanenta, imping spre faringe surplusul de mucus si eventualele impuritati ajunse pana aici. 5. Arborele bronsic - este alcatuit din caile respiratorii extra si intrapulmonare. Caile extrapulmonare sunt bronhiile primare, fiecare prezentand inele de cartilaj hialin complete, care le mentin permanent deschise. Bronhiile sunt captusite cu un epiteliu cilindric pseudostratificat ciliar.

Bronhiile primare, prin ramificare, formeaza caile intrapulmonare, reprezentate de bronhii secundare, tertiare si bronhiole. La nivelul bronhiolelor nu mai exista cartilaj hialin, peretii lor prezentand doar musculatura neteda, care le permite sa-si dilate sau sasi contracte lumenul. Peretele muscular confera bronhiolelor, in sistemul respirator, rolul pe care il au arteriolele in sistemul cardiovascular. Bronhiolele sunt captusite cu un epiteliu cubic unistratificat.

III.2. PLAMANII
Plamanii sunt principalele organe ale respiratiei. Sunt organe perechi, situate in cavitatea toracica, deasupra diafragmei, inveliti de pleura. Pleura prezinta o foita parietala, care adera la peretii toracelui, si o foita viscerala, care adera la plaman. Ele delimiteaza o cavitate pleurala, in care se gaseste lichid pleural secretat de celulele epiteliului pleural. Acest lichid are rol in mecanica respiratiei. Au forma unei jumatati de con. Culoarea lor variaza cu varsta: la fat: rosu-brun; la copil; gri-rozie; la adult: cenusiu mai mult sau mai putin inchis. Greutatea plamanilor este de 700 g pentru plamanul drept, 600 g pentru plamanul stang. Consistenta plamanilor este elastica, buretoasa. Fata externa a plamanilor este convexa si vine in raport cu coastele. Pe aceasta fata se gasesc santuri adanci, numite scizuri, care impart plamanii in lobi. Plamanul stang are 2 lobi (superior si inferior). Plamanul drept are 3 lobi (superior, mijlociu, inferior). Fata interna este plana si vine in raport cu organele din mediastin. Pe aceasta fata, mai aproape de marginea posterioara a plamanilor, se afla hilul pulmonului pe unde intra sau ies din plaman vasele, nervii si bronhia principala. Baza plamanilor este concava si vine in raport cu diafragma. Varful plamanului depaseste in sus prima coasta si vine in raport cu organele de la baza gatului. Marginea anterioara, ascutita este situata inapoia sternului, iar cea posterioara, rotunjita vine in raport cu coloana vertebrala si extremitatea posterioara a coastelor. Plamanul este alcatuit din doua formatiuni anatomice distincte: arborele bronsic si alveolele pulmonare. Arborele bronsic reprezinta totalitatea bronhiilor intrapulmonare, care rezulta din ramificarea bronhiilor principale. Bronhiile principale se ramifica in: bronhiile lobare, care se distribuie la lobii pulmonari; bronhiile segmentare, care se distribuie la segmentele pulmonare; bronhiolele lobulare, care deservesc lobulii pulmonari; bronhiolele terminale; bronhiolele respiratorii; ductele alveolare terminate cu alveole. Bronhiolele respiratorii, impreuna cu formatiunile derivate din ele, formeaza acinii pulmonari. Acinul pulmonari este unitatea morfofunctionala a plamanului.

pulmonare unor pereti adaptati

Alveolele au forma saculeti cu subtiri,

schimburilor gazoase. Epiteliul alveolar are dubla functie, fagocitara si respiratorie. Suprafata totala a acestuia este de 80-120 m2. In jurul alveolelor se gaseste o bogata retea de capilare. Peretii capilarelor impreuna cu peretii alveolelor formeaza membrana alveolo-capilara. La acet nivel au loc schimburile de gaze. Vascularizatia plamanilor este dubla: - vascularizatia nutritiva - asigurata de arterele bronsice, ramuri ale aortei toracice, care aduc la plamani sange oxigenat, pentru arborele bronsic si parenchimul pulmonar. Arterele bronsice insotesc arboreal bronsic numai pana la nivelul bronhiolelor respiratorii. De aici, se continua cu reteaua capilara din care iau nastere venele bronsice, care aduc sangele cu CO2 spre vena cava superioara; - vascularizatia functionala - apartine micii circulatii; in plaman, ramurile arterei pulmonare insotesc ramificatiile arborelui bronsic pana la alveole; aici formeaza reteaua capilara functionala, la nivelul careia sangele cedeaza CO 2 si primeste O2. In reteaua capilara isi au originea venele pulmonare, cate doua din fiecare plaman. Inervatia plamanilor este vegetativa, asigurata de cele doua plexuri pulmonare: anterior, situat inaintea bronhiei principale, si posterior, situat inapoia bronhiei principale; fibrele vegetative parasimpatice provin din nervul vag, iar cele simpatice, din ganglionii simpatici toracali.

B. FIZIOLOGIA SISTEMULUI RESPIRATOR 1. Mecanica respiratiei

Procesele mecanice respiratorii sunt procesele prin care cavitatea toracica isi modifica volumul, ceea ce permite inspiratia si expiratia pulmonara. Inspiratia: - act motor activ, realizat cu ajutorul muschilor respiratori; - prin contractia muschilor, se modifica volumul cutiei toracice;

plamanii se dilata pasiv, datorita fortei de adeziune a pleurelor; presiunea aerului pulmonar devine mai mica decat presiunea atmosferica; diferenta de presiune face ca aerul atmosferic sa patrunda in plamani pasiv, realizandu-se inspiratia; Expiratia: proces pasiv; in conditii obisnuite, toracele revine la dimensiunile sale de repaus, ca urmare a relaxarii musculaturii respiratorii; presiunea din interiorul plamanilor creste, iar o parte din aerul introdus in plamani este expulzat;

Inscrierea miscarilor respiratorii se face cu ajutorul pneumografului, inregistrarea grafica a miscarilor purtand numele de pneumograma. Frecventa miscarilor respiratorii, in stare de repaus este de 16 respiratii/minut la barbat si 18 respiratii/minut la femeie. Miscarile respiratorii permit patrunderea si iesirea succesiva a aerului din plamani, contribuind la realizarea ventilatiei pulmonare: Capacitate pulmonara totala (CPT) 5000 cm3 Capacitate vitala (CV) 3500 cm3 - volum curent (VC)- 500 cm3; inspiratie normala; - volum inspirator de rezerva (VIR)- 1500 cm3; inspiratie fortata; - volum expirator de rezerva (VER)- 1500 cm3; expiratie fortata; Volum rezidual (VR) 1500 cm3 - aer care ramane in plamani;

2. Schimburile gazoase respiratorii

Se desfasoara in trei etape: 1. Respiratia pulmonara: la nivelul alveolelor pulmonare are loc schimbul de gaze intre aerul alveolar si sangele venos din capilarele alveolare; acest schimb se realizeaza pe baza unor legi fizice, a unor mecanisme fiziologice si a unor structuri si proprietati specifice ale membranelor alveolo-capilare;

oxigenarea sangelui la nivelul capilarelor alveolare se numeste hematoza pulmonara; structura prin care se face acest schimb este membrana alveolo-capilara; 2. Transportul oxigenului si dioxidului de carbon prin sange: oxigenul este transportat dizolvat in plasma si combinat cu hemoglobina (oxihemoglobina) in cantitate mult mai mare decat forma dizolvata; dioxidul de carbon este transportat sub forma dizolvata, de bicarbonati de Na si K, de carbonati si sub borma de carbamati (carbohemoglobina); oxihemoglobina formata la nivel pulmonar se disociaza in tesuturi unde concentratia si presiunea partiala a O2 sunt mai scazute decat in sangele arterial; formarea si disocierea hemoglobinei depind de o serie de factori: temperatura, ph-ul mediului intern, prezenta sau absenta unor electroliti; forma libera a O2 din sange are o importanta, reprezentand stadiul initial si obligatoriu pentru intreaga cantitate de O2 care intai se dizolva in plasma, si apoi se combina cu hemoglobina, rezultand HbO2; aceasta forma libera a O2 mentine gradientul presional plasma-tesuturi, in vederea schimburilor permanente dintre acestea; combinarea O2 cu hemoglobina, nu este o oxidare propriu-zisa, ci o oxigenare, deoarece Fe ramane tot in stare de Fe2+; in plasma si in eritrocite, sub influenta anhidrazei carbonice, CO 2 se hidrateaza, rezultand H2CO3; acesta se disociaza, eliberand HCO 3, care se combina cu K+ in eritrocite si cu Na+ in plasma; 3. Respiratia celulara (tisulara), se desfasoara in etape: degradarea anaeroba a glucozei in citoplasma si oxidarea acizilor grasi din mitocondrii; decarboxilarea si oxidarea produsilor intermediari rezultati in ciclul Krebs din mitocondrii, cu eliberare de CO2, H2O, electroni si H+; transferul H+ si a electronilor in lantul transportor de electroni pana la O 2 molecular, urmat de eliberarea unor cantitati de energie; stocarea unei parti din energia produsa in legaturile macroergice ale ATP, ca urmare a fosforilarii ADP, cuplate cu transportul de electroni;

Reglarea miscarilor respiratorii se realizeaza prin mecanisme nervoase si umorale. Reglarea nervoasa are doua componente: 1. reglarea automata, care este realizata de structuri nervoase din formatiunea reticulata bulbo-pontina. Acestea imprima ritmul respiratiilor si sunt formate din neuroni inspiratori si neuroni expiratori. Neuronii inspiratori trimit fibre catre motoneuronii spinali care inerveaza muschii respiratori. Expiratia este un proces pasiv, care are loc atunci cand neuronii inspiratori sunt inhibati de activitatea neuronilor expiratori. Neuronii inspiratori si cei expiratori intra in actiune succesiv, ceea ce imprima un caracter ritmic respiratiei. Ciclul inspiratie-expiratie este consecinta activitatii neuronilor bulbari. Activitatea centrilor bulbari este influentata de centrii respiratori pontini. Cercetarile experimentale au demonstrat existenta unui

centru apneustic pontin, care stimuleaza inspiratia prin stimularea neuronilor inspiratori din bulb, si a unui centru pneumotaxic pontin, cu actiune antagonica centrului apneustic, si care inhiba inspiratia. La reglarea automata a respiratiei contribuie si impulsurile de la chemoreceptorii sangvini, care raspund variariilor presiunilor partiale ale gazelor din sange si ale valorilor ph. Acesti chemoreceptori controleaza respiratia prin intermediul nervilor cranieni glosofaringian si vag. 2. reglarea comportamentala si voluntara este realizata de la nivel cortical, respiratia fiind una dintre cele mai corticalizate functii. Respiratia poate fi oprita in mod voluntar pentru un anumit timp (apnee), poate fi amplificata, superficializata, accelerata sau incetinita. Modificarea voluntara a ritmului respirator este importanta in vorbire, cantatul vocal sau cu instrumente de suflat, in actiuni ce implica retinerea respiratiei. Reglarea umorala este realizata prin intermediul presiunilor partiale ale gazelor respiratorii. Conform legii lui Dalton, presiunea totala a unui amestec gazos reprezinta suma presiunilor partiale ale gazelor constituiente. Boli ale aparatului respirator: o raceala - este determinata de diverse tipuri de tulpini virale, imunitatea dobandita dupa contactul cu una dintre ele neputand conferi protectie si impotriva altei tulpini; se manifesta prin inflamarea acuta a mucoasei respiratorii, febra, dureri de cap; o sinusita - inflamarea sinusurilor; o amigdalita - inflamarea amigdalelor; o laringita - inflamarea laringelui; o pneumonia - inflamatia acuta a alveolelor pulmonare, putand sa cuprinda o parte dintr-un plaman sau intreg plamanul; lobulii pulmonari devin nefunctionali si se umplu cu mucus si puroi; o fibroza pulmonara - determinata de inhalarea unor particule microscopice de siliciu, carbune sau azbest; patrunderea acestora in plamani duce la formarea de tesut conjunctiv in plamani, ceea ce afecteaza capacitatea respiratorie si poate determina aparitia cancerului ; o tuberculoza pulmonara - determinate de o bacterie (bacilul Koch); alveolele pulmonare sunt distruse si inlocuite cu tesut conjunctiv lipsit de elasticitate; portiunile de tesut pulmonar invadate de bacili se inconjura de o capsula protectoare; tuberculoza reprezinta principala cauza a mortii in secolul trecut, dar aparitia antibioticelor a permis vindecarea ei; in zilele noastre tubercoloza este provocata de tulpini bacteriene care s-au adaptat la tratamentul cu antibioticele obisnuite; o emfizemul - reprezinta degenerarea tesutului elastic pulmonar, insotita de destinderea exagerata a plamanilor, ca urmare a retinerii aerului, si de scadere puterii de contractie a alveolelor; aerul retinut determina ruperea alveolelor, suprafata pentru schimburile de gaze respiratorii scade si nu mai furnizeaza suficient oxigen inimii si creierului; inima lucreaza mai mult pentru a satisface nevoile de oxigen, ceea ce duce la imbolnavirea ei; creierul insuficient irigat provoaca stari de depresie si iritabilitate;

o cancerul pulmonar - procat de fumat se caracterizeaza prin ingrosarea tesutului care captuseste bronhiile; celulele acestuia isi pierd cilii, astfel ca patrunderea corpilor straini in plamani nu mai poate fi impiedicata; celulele respective sufera si alte modificari, se inmultesc si astupa bronhiile; patrund apoi si in tesuturile inconjuratoare (metastaza); o bronsita - inflamarea bronhiilor;

IV. SISTEMUL EXCRETOR A. ANATOMIA SISTEMULUI EXCRETOR

Procesele catabolice desfurate la nivel celular dau natere, pe lng energie, la produi reziduali: CO2, uree, acid uric, H2O, amoniac, etc. Acetia se elimin parial prin plmni (CO2 i o cantitate de ap) i prin piele (apa i substane minerale) . Cea mai mare parte a produilor reziduali se elimin sub form de urin, prin rinichi, ceea ce constituie procesul de excreie renal. Formaiunile anatomice care contribuie la producerea i eliminarea urinei formeaz sistemul excretor. Sistemul excretor este format din rinichi i cile urinare.

IV.1. RINICHII
Rinichii sunt organe pereche, situate retroperitoneal, de o parte i de alta a coloanei vertebrale lombare, n lojile renale. Rinichiul drept este situat puin mai jos dect cel stng, datorit mrimii spaiului ocupat de ficat. Fiecare rinichi prezint un nveli alctuit din trei straturi: - intern - fibros (capsula renal); - mijlociu - esut adipos (capsula adipoas); - extern - suspend rinichiul de peritoneu (membrana care acoper pereii cavitii abdominale i organele din aceast cavitate) i de peretele abdominal (fascia renal). Parenchimul renal n seciune, prezint dou zone: - zona cortical - format din glomeruli, tubi uriniferi i vase de snge; - zona medular - format din din 8-15 piramide renale Malpighi, separate prin septuri renale. Fiecare piramid renal este orientat cu baza spre periferie, vrful constituind papila renal. Papilele renale se deschid n calicele mici, care se unesc, formnd calicele mari. Calicele mari se deschid n pelvisul renal (bazinet). Acesta se continu cu ureterul. O piramida Malpighi mpreun cu substana cortical nconjuratoare, formeaz un lob renal.

Nefronul este unitatea morfo-funcionala a rinichiului. Fiecare rinichi conine peste un million de nefroni. Un nefron este alctuit: 1. corpusculul renal Malpighi, care cuprinde: a. capsula Bowmann- are form de cup, cu peretele din dou foie: visceral, care ader la glomerul, i parietal, care se continu cu tubul urinifer; b. glomerulul renal- format dintr-un ghem de 25-50 de vase capilare; n corpusculul renal are loc filtrarea plasmei sangvine, proces favorizat att de structura perforat a endoteliului capilar i a foiei viscerale a capsulei, ct i de calittile filtrante ale membranei bazale a endoteliului. 2. tubul urinifer, cu urmtoarele poriuni: a. tub contort proximal - situat n cortexul renal, dreneaz filtratul glomerular din capsula glomerular; peretele tubului contort proximal este format dintr-un epiteliu cubic unistratificat, alctuit din celule cu microvili ( au rol n mrirea suprafeei de reabsorbie); n procesul reabsorbiei, srurile, ap i alte molecule necesare organismului sunt transportate din lumenul tubului n capilarele peritubulare nconjuratoare;

b. ansa Henle - colecteaz fluidul din tubul contort proximal, pe care l transport n zona medular prin intermediul poriunii descendente i inapoi, n zona cortical, prin poriunea ascendent; c. tub contort distal- ultimul segment al nefronului, este mai scurt i prezint mai puini microvili dect tubul contort proximal; se descarc n tubul colector, care dreneaz tubulii mai multor nefroni; tubul colector strbate piramida renal i conduce urina n calicele mici; urina trece apoi n calicele mari, de aici n pelvisul renal i se vars n vezica urinar prin uretere. Nefronii dupa poziia n rinichi i dup lungimea anselor Henle, se clasific n: nefroni juxtamedulari - au capsula n profunzimea zonei corticale renale i a cror ans ptrunde adnc n zona medular; nefroni corticali - au capsula n zona extern a corticalei i a cror ans este mai scurt. Vascularizaia rinichiului

Sngele arterial ajunge la rinichi prin artera renal (ramur a aortei abdominale) care, odat ptruns n rinichi prin hilul renal, se mparte n artere interlobare, care trec printre piramidele renale. Arterele interlobare se ramific n artere arcuate la nivelul zonei de grani dintre zona cortical i cea medular. Din arterele arcuate se desprind numeroase artere interlobulare, care irig cortexul renal, i se mpart n arteriole aferente. Fiecare arteriol aferent ptrunde ntr-un glomerul (reea de capilare unde se produce filtratul sangvin care ptrunde n tubulii nefronului). Sngele care ramne n glomerul este colectat de arteriola eferent, care dreneaz sngele n capilarele peritubulare (alt reea tubular care nconjoar tubulii nefronului). Sngele din capilarele peritubulare este colectat de vene dispuse n paralel cu arterele. De la nefroni, sngele trece n venele interlobulare, apoi n cele arcuate i interlobare. Acestea din urm prsesc rinichiul prin hil sub forma venei renale, care se vars n vena cav inferioar. Inervaia rinichiului Inervaia rinichiului este constituit din fibre vagale i simpatice din plexul renal. Ambele inerveaz numai pereii vaselor sangvine.

IV.2. CILE URINARE

Urina format este eliminat prin cile urinare: calice, pelvis renal, uretere, vezica urinar i uretra. 1. Calicele mici - formaiuni membranoase, situate n jurul uneia sau mai multor papile renale. 2. Calicele mari - rezult prin unirea celor 6-12 calice mici. 3. Pelvisul renal - are form de plnie, este captuit de epiteliu de tranziie, rezult din unirea calicelor mari, prezint dou poriuni: intrarenal (n sinusul renal) i extrarenal (se continu cu ureterul). 4. Ureterele - sunt conducte musculo-membranoase cptuite la interior de uroteliu, iau natere din pelvisurile renale i se deschid n vezica urinar.

5. Vezica urinar - organ cavitar, n care se acumuleaz urina, este situat posterior simfizei pubiene i anterior rectului,; la femeie, se nvecineaz cu uterul i cu vaginul; la brbat, sub vezica se gsete prostata. Forma vezicii este dat de volumul de urin pe care l contine: cnd este goal are form piramidal, iar pe masur ce se umple, devine ovoidal. Peretele vezicii urinare este format din patru tunici: mucoasa - este format din epiteliu de tranziie, care se subiaz pe masur ce vezica urinar se destinde; la nivelul deschiderii ureterelor n vezica urinar, mucoasa prezint nite supape care nchid ureterele, mpiedicnd refularea urinii n uretere; submucoasa - susine mucoasa; musculara- format din esut muscular neted; seroasa (adventicea) - este continuarea peritoneului, acoper suprafaa extern a vezicii urinare; 6. Uretra - conduct prin care urina este eliminat din vezica urinar la exterior; peretele uretral este cptuit cu o membran mucoas, secretat de glandele uretrale, i este format din fibre musculare dispuse longitudinal; prezint dou sfinctere: intern - situat superior, format din fibre musculare netede, ce alctuiesc i musculatura vezicii urinare; nu este controlat voluntar; extern - situat inferior, alctuit din fibre musculare striate; este controlat voluntar.

B. FIZIOLOGIA SISTEMULUI EXCRETOR Formarea urinii

1. Ultrafiltrarea glomerular - este procesul de trecere a plasmei sangvine ( cu excepia proteinelor ) prin membrana filtrant, n tubul urinifer, unde constituie urina primar. Procesul este determinat de presiunea manifestat la nivelul membranei filtrante. n 24 de ore, prin rinichi trec 1000-1500 l de snge. Cantitatea de urin primar format n 24 de ore este de 170-180 l. Rezult c lichidul extracelular este n totalitate filtrat de 12-16 ori zilnic. Ultrafiltratul are constituia plasmei deproteinizate. Urina primar de la nivelul capsulei Bowmann trece n sistemul tubular al nefronului unde sufer procese de reabsorbie i secreie tubular. 2. Reabsorbia tubular- este procesul de trecere a unor constitueni ai urinei primare din tubul urinifer n capilarele sangvine, prin transport activ sau pasiv; se desfoar la nivelul segmentelor proximal i distal i determin economisirea unor substane utile. 3. Secreia tubular- const n trecerea din capilarele sangvine peritubulare n lumenul tubular a K+, a H+, a amoniacului, a ureei i a altor produi toxici din plasm. Se desfoar la nivelul tubilor contori distali. Transportul prin peretele tubular este realizat prin mecanisme enzimatice, datorit gradientului de concentraie, i prin difuziune. n urma proceselor de reabsorbie i secreie tubular, cantitatea de urin scade la 1,5 l/24h, iar concentraia crete, rezultnd urina final.

Funcia endocrin se realizeaz prin secreia de renin la nivelul aparatului juxtaglomerular. Renina este inactiv, dar activeaz angiotensina II, cu efect puternic vasoconstrictor, eliberator de aldosteron i stimulator al sistemului adrenosimpatic, asigurnd homeostazia circulatorie i meninerea echilibrului hidrosalin. Miciunea este procesul de eliminare a urinei. Din canalele colectoare, urina trece n calice, apoi n bazinet i uretere. Transportul urinei prin uretere se desfoar prin micri peristaltice. Peristaltismul este influenat de SNV. Simpaticul inhiba motilitatea ureterelor, iar parasimpaticul o accentueaz. La locul de vrsare n vezica urinar se afl cte o valv. Pn la un coninut de 400 cm 3, presiunea exercitat de peretele vezical asupra coninutului rmne constant. Cnd cantitatea de lichid depete 400 cm3, presiunea intravezical crete. Creterea presiunii, determinat de distensie, stimuleaz receptorii din peretele vezical i impulsurile sunt conduse prin fibre senzitive parasimpatice la centrii nervoi medulari ai miciunii (S1-S2), declannd reflex, pe cale eferent parasimpatic (nervii pelvici), relaxarea sfincterului vezical intern i contractia muchiului, deci miciunea reflex.
o o o o o o o Boli ale sistemului urinar: uretrite - infecia uretrei; cistita - infecia vezicii urinare; nefrita - inflamarea esutului renal; glomerulonefrita - inflamaia glomerulilor, poate fi cauza unor maladii renale cronice sau a blocajului renal, fiind favorizat de stress, umezeal, raceal, traumatisme; pielita - inflamaia bazinetului i a calicelor renale, ca urmare a infeciilor bacteriene din snge sau din tracturile urinare; pielonefrita - inflamaia bazinetului, calicelor i tubilor renali ai unuia sau ambilor rinichi; obstrucii - pot avea loc n orice regiune a tractului urinar, fiind provocate de calculi (pietre), lovituri, tumori sau chisturi, spasme ale ureterelor sau de anomalii congenitale; au consecine extrem de grave, ducnd la blocajul unuia sau al ambilor rinichi; tuberculoza renal - se caracterizeaz prin puroi i snge n urina, urinat frecvent i dureros; apare la cei care au avut tuberculoz localizat n alte organe; scleroza renal - imbatranirea arterelor renale; favorizat de hipertensiunea arterial i de alte boli de rinichi; calculi renali - se formeaz ca urmare a difunciilor metabolice, n urma crora rezult cantiti mari de substane anorganice i organice; prin concentrarea urinii, aceste substane cristalizeaz i formeaz granule, care stau la originea viitorilor calculi; Disfuncii: o disuria - (urinarea dureroas), semnaleaz o infecie a tractului urinar sau obstrucia uretrei; o hematuria - (snge n urin), este asociat cu o traum; o bacteriuria - (bacterii n urin);

o o o

o piuria - (puroi n urin), este rezultatul unei infecii de durat; o oliguria - (eliminare de cantiti insuficiente de urin), indic presiune sangvin scazut sau blocaj renal; o poliuria - (eliminarea unor cantiti mari de urin); o uremia- const n acumularea in sange a unor substante care se gasesc in urina; o enurezisul - (incontinenta urinara), consta in incapacitatea de a controla mictiunea; o blocajul renal - reprezinta incapacitatea rinichiului de a mai asigura echilibrul electrolitic si de a elimina produsii de metabolism. Blocajul renal acut reprezinta pierderea brusca a capacitatii rinichiului de a functiona, determinat de soc, hemoragii sau traumatizarea fizica a rinichilor. Blocajul renal cronic este rezultatul unei boli care a distrus progresiv tesutul renal. Persoanele cu blocaj renal cronic nu pot supravietui independent, hemodializa sau transplantul renal fiind absolut necesare. Rinichiul artificial sau aparatul de hemodializa, permite filtrarea sangelui. Sangele arterial, colectat din artera radiala, este pompat printr-un tub intr-un dispozitiv ce contine o membrana semipermeabila. Aceasta separa sangele de o solutie izotona ce contine molecule de care sangele are nevoie (cum ar fi glucoza). Prin procesul numit dializa, produsii finali de metabolism difuzeaza din sange prin membrana, in timp ce moleculele necesare organismului raman in sange. Dupa curatare, sangele este returnat in corp printr-o vena.

FUNCTIA DE REPRODUCERE
REPRODUCEREA. SISTEMUL REPRODUCATOR
Prin reproducere se asigura perpetuarea speciei umane. Fiinta noua rezulta prin dezvoltarea ontogenetica a zigotului. Acesta se formeaza prin fecundatia dintre cele doua celule sexuale, numite gameti. Gametii se formeaza in gonadele cuprinse in sistemele genitale masculin si feminin.

I. SISTEMUL GENITAL MASCULIN

Este alcatuit din organele genitale interne (testiculele, conductele excretoare, glande anexe) si externe (penisul). 1. Testiculele, gonadele masculine, sunt organe pereche de forma ovoida, avand pe marginea posterioara epididimul, care contine canalul de excretie a spermei. Testiculele sunt situate in scrot. Testiculul este acoperit de o membrana fibroasa, albuginea. Aceasta trimite spre interior septuri ce impart testiculul in lobuli formati din 2-3 tubi seminiferi, producatori de sperma, si tesut interstitial, producator de hormoni masculini. Tubii seminiferi se unesc formand un canal unic care, la iesirea din epididim, devine canal deferent. Canalele deferente patrund in bazin, inapoia vezicii urinare, si se continua cu canalul ejaculator, care se uneste cu canalul de excretie al veziculei seminale, strabate prostata si se deschide in uretra. Vascularizatia testiculului este asigurata de mai multe artere. Cea mai importanta este artera testiculara, ramura a aortei abdominale. Sangele venos este colectat de vene omonime. Limfa este colectata de vase limfatice, care merg paralel cu venele. Inervatia testiculului este vegetativa, simpatica si parasimpatica. 2. Veziculele seminale secreta un lichid care se elimina in canalul ejaculator, servind ca transportor si ca mediu nutritiv pentru spermatozoizi. 3. Prostata, glanda tubulo-acinoasa este situata in jurul portiunii initiale a uretrei; secreta un lichid laptos care intra in compozitia spermei. 4. Penisul, organul genital extern, organul copulator masculin, este alcatuit din doi corpi cavernosi si corpul spongios, care acopera complet uretra; este de asemanea un organ al mictiunii. Functiile testiculului constau in: spermatogeneza - producerea de gameti masculini (spermatozoizi). Pe membrana bazala a tubilor seminiferi se gasesc spermatogoniile (celule germinative primare), care au setul complet de cromozomi (sunt diploide). Spermatogoniile se divid prin mitoza, rezultand spermatocite de ordin I, diploide. Dupa maturare, acestea se divid meiotic, rezultand spermatocite de ordin II (hapliode).

Spermatocitele de ordin II se divid mitotic, rezultand spermatide (haploide) care, prin maturare, se transforma in spematozoizi. Spermatozoidul determina sexul noului organism. Este alcatuit din cap, piesa intermediara si flagel. La partea anterioara prezinta acrozomul, un corpuscul ce contine o enzima care faciliteaza patrunderea spermatozoidului in ovul in timpul fecundatiei. Piesa intermediara contine glicogen, care furnizeaza energie pentru miscarile spermatozoidului. Flagelul asigura mobilitatea spermatozoidului. - secretia de hormoni androgeni consta in principal in secretia de testosteron de catre celulele interstitiale Leydig. Efectele hormonilor androgeni sunt: stimularea cresterii si dezvoltarii genitale masculine, a maturarii spermei; stimularea dezvoltarii caracterelor sexuale secundare (voce, pilozitate, dezvoltarea musculaturii si a scheletului, distributia depozitelor adipoase); stimularea sintezei de proteine in cadrul metabolismului. Reglarea secretiei de hormoni androgeni se realizeaza la nivel hipotalamohipofizar; la randul sau, testosteronul regleaza cantitatea de hormon eliberator de gonadotropina (GnRH) trimis de hipotalamus la nivelul hipofizei. GnRH determina eliberarea de hormoni gonadotropi de catre hipofiza. LH regleaza producerea de testosteron, iar FSH controleaza spermatogeneza.

II. SISTEMUL GENITAL FEMININ

Este format din organe genitale interne (ovarele, trompele uterine, uterul, vaginul) si externe (vulva). 1. Ovarele, gonadele feminine, sunt organe pereche situate in pelvis. Au forma ovoida si sunt legate prin ligamente cu peretele bazinului, cu uterul si cu trompele uterine. Au invelis conjunctiv sub care se disting doua zone: zona corticala, in care se afla foliculii ovarieni (formatiuni veziculare in care se formeaza cate un ovul), si zona medulara, tesut conjunctiv lax, in care se gasesc vase sangvine si nervi. In ovul se gasesc foliculi in diferite stadii de dezvoltare ; acestia se maturizeaza cate unul pe luna si expulzeaza ovulul impreuna cu lichidul follicular; in timpul vietii sexuale a femeii, se maturizeaza circa 400 de foliculi. 2. Trompele uterine, conducte pereche intre ovare si uter, in forma de palnie, au margini franjurate spre ovar si servesc pentru captarea ovulului expulzat din folicul matur. 3. Uterul, organ musculos cavitar, nepereche, situate intre vezica urinara si rect, are forma de para; este format dintr-un corp si colul uterin, care proemina in vagin; are o musculatura neteda cu fibre longitudinale, radiare si spiralate; cavitatea uterului prezinta o mucoasa, care sufera modificari ciclice sub influenta hormonilor ovarieni. Ciclul menstrual normal, cu o durata de 28 zile incepe la pubertate si constituie un element principal al caracterelor sexuale feminine. La femeile din Europa incepe la varsta de 11-15 ani si este influentat de constitutia fizizca, rasa, clima, de alti factori de mediu si de factori patogeni. El inceteaza in jurul varstei de 50 de ani, cand se instaleaza menopauza. Cuprinde trei faze:

a. faza menstruala- cu durata de 2-3 zile, in care stratul superficial al mucoasei uterine distruse se elimina impreuna cu o anumita cantitate de sange; b. faza proliferativa- intre a 4-a si a 14-a zi, caracterizata prin ingrosarea mucoasei uterine; c. faza secretorie- care dureaza de la a 15-a zi pana la un nou ciclu, in cazul in care nu a avut loc fecundarea ovulului; aceste modificari ale mucoasei uterine creeaza conditiile optime pentru grefarea ovulului fecundat. 4. Vaginul se gaseste in continuarea uterului, este un organ cavitar, care se deschide la exterior in regiunea vulvei. 5. Vulva este organul genital extern, cuprinde labiile mari si muntele lui Venus, labiile mici si clitorisul, orificiul vaginal si glandele externe vaginale; orificiul inferior al vaginului este acoperit de virgine de o membrana, himenul, de forma semilunara sau inelara, care se rupa la primul contact sexual. Anexele sistemului genital feminin sunt glandele mamare, care au rolul de a elabora laptele necesar hranirii copilului; glanda este formata din lobi, iar acestia din lobuli, care au ca unitate secretorie acinul; este invelita intr-o patura de tesut adipos; fiecare lob are un canal de excretie, care se deschide pe o proeminenta numita mamelon; in fiecare mamelon se gasesc deschiderile a 12-20 de canale galactofore. Functiile ovarului constau in: - ovogeneza - producerea de ovule (gameti feminini). Ovogoniile (celule germinative primare diploide) se divid prin mitoza, rezultand ovocite de ordin I, diploide. In timpul ovulatiei are loc prima diviziune meiotica, rezultand ovocitul de ordin II (haploide), care este expulzat din ovar in trompa uterina, si primul globul polar. Ovocitul de ordin II se divide mitotic in trompa uterina, rezultand ovotida (preovulul haploid) si al doilea globul polar. Preovulul se matureaza devenind ovul fecundabil. - secretia de hormoni ovarieni (estrogeni si progesteron) este rezultatul activitatii foliculilor ovarieni, a corpului galben si a placentei (in timpul sarcinii). Cantitati mici de estrogeni si progesteron sunt secretate si de corticosuprarenale si testicule. Efectele estrogenilor constau in: proliferarea mucoasei si a musculaturii uterine; dezvoltarea caracterelor sexuale secundare feminine. .Efectele progesteronului constau in: modificarea secretiei mucoasei uterine. Reglarea secretiei de hormoni ovarieni se realizeaza de la nivel hipotalamohipofizar. FSH controleaza maturatia foliculilor ovarieni si secretia de estrogeni. LH provoaca ovulatia, controleaza activitatea corpului galben si secretia de progesteron. Hormonii ovarieni regleaza cantitatea de hormon eliberator de gonadotropina trimis de hipotalamus la nivelul hipofizei. Fecundatia si nidatia In urma actului sexual, spermatozoizii se deplaseaza din vagin, datorita unui chimiotactism pozitiv specific, pana in treimea externa a trompei uterine unde intalnesc ovulul. Primul ajuns este spermatozoidul fecundat, fecundatia fiind monospermica, In cazul ovulelor cu doi nuclei, fecundatia duce la o srcina gemelara monovitelina in care gemenii sunt de acelasi sex si se aseamana bine intre ei. Cand se face concomitent

fecundatia a doua ovule, se produce o sarcina gemelara bivitelina intr-o astfel de situatie gemenii au sexe diferite sin u se aseamana intre ei. Spermatozoidul fecundat se contopeste cu ovulul, fuzionand nuclei, deci are loc procesul de fecundatie propri-zisa (amfimixia). Se reface numarul de cromozomi caracteristic speciei, determinand in acet mod si sexul viitorului individ in functie de spermatozoidul fecundat: 22 X + 22 X = 44 XX (femela) 22 X + 22 Y = 44 XY (mascul) Zigotul format incepe sa se segmenteze in timp ce parcurge trompa uterina, indreptandu-se spre uter (3 zile). In cavitatea uterina, zigotul isi continua segmentarea inca 3 zile, dupa care se fixeaza pe mucoasa uterina nidatia in cazul sarcinii uterine normale. Din zigot se formeaza embrionul, care se dezvolta timp de 9 luni in uter (perioada normala de dezvoltare intrauterina). Din luna a treia, embrionul devine fat, care creste si se dezvolta pana la sfarsitul lunii a noua de sarcina. Schimburile nutritive dintre mama si fat se realizeaza la nivelul placentei, organ discoidal in care vasele sangvine ale mamei se deschid lacune sangvine. Aici plutesc formatiuni filiforme, nimite vilozitati coriale, prin care fatul primeste hrana de la mama. Unele vilozitati sunt mai lungi, se fixeaza de peretele uterului si ancoreaza fatul in uter. Vasele ombilicale, doua artere si o vena, inconjurate de tesut conjunctiv, strabat cordonul ombilical, care stabileste legatura dintre placenta si corpul fatului. Placenta este si un organ endocrin, secretand gonadotrofine, prolactina si estrogeni. Placenta are si rol de bariera, care impiedica trecerea agentilor patogeni de la mama la fat. Nasterea cuprinde ansamblul fenomenelor prin care se realizeaza expulsia fatului la sfarsitul celor 9 luni de dezvoltare intrauterina. Acest act presupune coordonarea armonioasa a trei componente: materna, fetala si placentara. Boli ale aparatului genital Boli transmitere sexuala: candidoza - este provocata de o ciuperca microscopica (Candida albicans) si se caracterizeaza prin secretii vaginale albicioase si prurit vulvar; gonoreea (blenoragia) este provocata de o bacterie (Neisseria gonorrhoeae) si se caracterizeaza prin durere la urinare si secretie uretrala vascoasa, verzuie; infectia netratata duce la inflamatie pelvica, ce afecteaza canalele excretoare, la barbat, sau oviductele, la femeie; pe masura ce inflamatia se vindeca, conducturile mentionate se umplu cu tesut cicatricial, ceea ce determina infertilitate; clamidoza - este provocata de o bacterie (Chlamydia trachomatis); cele mai multe personae nu prezinta simptom; pot aparea ca simptome, ca scurgeri genitale si senzatii de arsura in timpul urinarii; femeile pot prezenta dureri abdominale, iar barbatii , dureri testiculare; netratata poate provoca infectii dureroase ale organelor genitale si sterilitate; poate produce infectii oculare si pneumonie la copii nascuti din mame infectate; herpesul genital - este provocat de un virus de tip herpes si se manifesta prin aparitia de pete rosiatice si vezicule in zona genitala, insotite de febra, durere la urinare si ganglioni limfatici mariti; trece de la mama la fat si produce orbire, surditate, retardare mintala si in final moartea nou-nascutului;

o o

o trichomoniaza - este produsa de un parazit si se manifesta prin scurgeri vaginale urat mirositoare, prurit, iritatii, disconfort in timpul contactului sexual; barbatii nu prezinta simptome; o sifilisul - este provocat de o bacterie (Treponema pallidum); boala are trei stadii: dupa 21-27 de zile de la contaminare apare sancrul moale, caracterizat prin aparitia de leziuni rosiatice nedureroase cu margini dure, la nivelul organelor genitale si a zonelor inconjuratoare; la sfarsitul stadiului primar, sancrul sifilitic dispare chiar fara tratament, marind astfel riscul de ignorare a bolii; stadiul secundar apare dupa 6 saptamani de la instalarea stadiului primar si dureaza 2-3 ani; se caracterizeaza prin inrosirea pielii corpului, inclusiv pe palme si pe talpi; stadiul tertiar este latent, asimptomatic; survine dupa 2-20 ani de la aparitia stadiului primar; in acest ultimo stadium, boala afecteaza sistemul cardiovascular si nervos, ducand la retardare mintala, orbire, paralizie, surditate, psihoza; pe corp si pe suprafata organelor interne apar ulceratii de dimensiuni mari; bacteria poate traversa placenta, afectand si dezvoltarea fatului. Metode de prevenire a contactarii bolilor venerice sunt: igiena intima; evitarea contactelor sexuale intamplatoare; limitarea numarului de parteneri sexuali; stapanirea unui minim de cunostinte despre bolile venerice, modul de transmitere si urmarile acestora; constientizarea faptului ca este mai usor sa previi decat sa tratezi o boala.

TEMA 4
METABOLSMUL
Metabolismul este una din proprietatile fundamentale materiei vii, alaturi de de reproducere si excitabilitate. Metabolismul consta in schimbul permanent de materie si energie dintre organism si mediu. Cuprinde toate procesele fizice si chimice de organizare, autointretinere si de manifestare a materiei vii. In cadrul metabolismului se succed doua procese care se completeaza si se conditioneaza reciproc, realizand un echilibru dinamic perfect: Anabolismul (asimilatia) - reprezinta totalitatea proceselor prin care organismul transforma nutrimentele in substante proprii si isi reface rezervele energetice; Catabolismul (dezasimilatia) - reprezinta totalitatea proceselor prin care organismul degradeaza diferitele substante, consumand rezervele energetice. Procesle metabolice sunt dependente de biocatalizatori (enzime, vitamine, hormoni), a caror actiune este influentata de temperatura corpului si de pH-ul mediului intern.

Metabolismul glucidic
Glucidele indeplinesc trei roluri in organism: - energogenetic; - structural; - functional. Monozaharidele absorbite din intestine sunt transportate la ficat prin vena porta. Acestea sunt transformate in glucoza. Din ficat, glucoza poate urma mai multe cai: - raspandirea in organism prin intermediul sangelui; - catabolizarea anaeroba si aeroba; - transformarea in glicogen, forma de depozitare a glucidelor in organism; - transformarea in lipide sau aminoacizi. 1. Glucoza sangvina - impreuna cu cea din alte lichide ale corpului, are concentratia de 1g/l, se mentine constanta si poarta numele de glicemie. Cantitatea medie totala de glucoza din organism este de aproximativ 55g. 2. Catabolizarea glucozei - se desfasoara prin doua mecanisme: - Glicoliza - este procesul catabolic care consta dintr-o succesiune de reactii catalizate enzimatic, ce realizeaza transformarea moleculei de glucoza in doua molecule de acid piruvic si eliberarea a doua molecule de ATP. In glicoliza musculara rezulta acid lactic, care este transformat in faza de refacere in acid piruvic. - Degradarea aeroba - continua procesele oxidative anaerobe si se desfasoara in mitocondrii. Degradarea aeroba determina transformarea acidului piruvic in acetil coenzima A. Aceasta patrunde in ciclul Krebs, unde printr-un sir de procese oxidoreducatoare, se realizeaza oxidarea completa. Rezulta doua molecule de CO2

pentru fiecare molecula de acetil coenzima A, H+, care dupa ce parcurge lantul respirator si impreuna cu O2, formeaza H2O si 38 molecule de ATP. - Glicogenogeneza - reprezinta procesul anabolic de polimerizare a glucozei in glicogen, forma de depozitare a glucidelor in ficat si muschi. - Gluconeogeneza - este sinteza glucozei din aminoacizi sau din lipide sub actiunea unor enzime specifice. In conditii de inanitie, gluconeogeneza este singura sursa de glucoza a organismului. Reglarea metabolismului glucidic se face printr-un complex neuro-endocrinoumoral, in care rolul principal il detine insulina. Concentratia normala a glucozei in sange (glicemia) este de 90-120 mg/100 ml sange. Nivelul glicemiei este mentinut prin mobilizarea si depozitarea glucozei in tesutul hepatic sau muscular prin consumul glucozei in organism, prin absorbtia ei la nivel intestinal si prin eliminarea acesteia in anumite conditii. Ca urmare, intervin doua mecanisme antagonice: hiperglicemiant si hipoglicemiant. Factorii hiperglicemianti sunt: hormonii tiroidieni, glucocorticoizii, ACTH, glucagonul, adrenalina. Dintre factorii hipoglicemianti, rolul esential revine insulinei.

Metabolismul lipidic
Lipidele indeplinesc urmatoarele roluri: structural- intra in structura biomembranelor, asigurand permeabilitatea selectiva; - functional- prin hormonii steroizi de natura lipidica; - energetic- prin eliberarea unei mari cantitati de energie; - metabolic- prin lipogeneza si lipoliza. 1. Trigliceridele - se scindeaza in acizi grasi liberi, monogliceride, digliceride si glicerol. Peste 80% dintre trigliceride trec in limfa si apoi in circulatia generala, restul de 20% ajung la ficat pe cale portala. Trigliceridele sunt vehiculate de catre plasma sub forma de lipoproteine. Trigliceridele ajunse in circulatia generala sunt depozitate in tesuturi sub doua forme: lipide de rezerva si lipide protoplasmatice. 2. Glicerolul - trece prin urmatoarele stadii: alfa-glicerolfosfat, dioxiacetonfosfat si aldehida fosfoglicerica, ce va urma trei cai metabolice: transformarea in acid piruvic si apoi in acetil-CoA care intra in ciclul Krebs si este degradata pana la CO2 si H2O; transformarea in glicerol, din care se vor resintetiza trigliceridele si fosfolipidele; transformarea in glucozo-1,6-difosfat. 3. Acizii grasi- din plasma exista sub forma de trigiceride ( 25% ), esterificati cu colesterolul ( 20% ), fosfolipide ( 50% ) si liberi ( 5% ), care circula legati de albuminele plasmatice. La nivel celular, acizii grasi sufera urmatoarele transformari: degradare pana la acetil-CoA, care va fi descompusa in ciclul Krebs pana la CO2 si H2O, cu eliberare de energie; transformarea in corpi cetonici care sunt degradati in ciclul Krebs in conditii normale, iar in conditii patologice se acumuleaza in sange si tesuturi producand acidocetoza; -

acizii grasi liberi sunt utilizati in biosinteza trigliceridelor si a fosfolipidelor, esterificarea colesterolului. 4. Fosfolipidele - se sintetizeaza cu consum energetic la nivelul celulelor, din lipide alimentare digerate si absorbite. Ficatul este singurul organ, care dupa ce le sintetizeaza, le deverseaza in plasma. Catabolismul fosfolipidelor are loc numai la nivelul tesuturilor si organelor. Fosfolipidele indeplinesc doua roluri: structural (intra in alcatuirea membranei mitocondriale si celulare) si energetic. 5. Colesterolul- de origine endogena si exogena poate fi transformat in: acizi biliari (prin reactii enzimatice la nivelul mitocondriilor); hormoni steroizi (prin numeroase etape la care participa ACTH, acidul ascorbic si enzime); vitamina D3 (sub actiunea razelor solare, la nivelul pielii). Reglarea metabolismului lipidic se face prin mecanisme nervoase (coordinate de la nivelul hipotalamusului) si endocrine (prin intermediul adenohipofizei, tiroidei, pancreasului endocrin, glandelor sexuale, epifizei, suprarenalei).

Metabolismul protidic
Proteinele indeplinesc in organism urmatoarele roluri: - structural - fiecare tesut si celula se caracterizeaza printr-un tip structural specific de proteina; - plastic - de crestere, dezvoltare si reparare a celulelor uzate; - functional - proteine enzime, proteine hormoni (fara cei sintetizati de colesterol), proteine de transport (hemoglobina pentru gazele respiratorii, albuminele - ca transportor sangvin, transportori ai substantelor prin membranele celulare), aparare antimicrobiana (anticorpii), coagularea sangelui (factorii plasmatici, protrombina, fibrinogenul, plasmina), contractia musculara (actina si miozina), fotoreceptia (rodopsina si iodopsina), controlul tensiunii arteriale (renina, angiotensina), controlul eritropoiezei (eritropoietina, cortizolul), transmiterea influxului nervos (mediatorii chimici), controlul schimburilor hidroelectrolitice, mentinerea echilibrului acido-bazic (sistemele tampon sangvine), memoria si invatarea (proteine neuronale). - energetic - se exercita in carentele alimentare, prin catabolizarea unui gram de proteine, eliberandu-se 4,1 Kcal. Metabolizarea aminoacizilor se desfasoara in urmatoarele etape: transaminarea - sinteza unor aminoacizi din alti aminoacizi sub actiunea unor enzime specifice numite transferaze. Nu se pot sintetiza aminoacizii esentiali, care ajung in organism numai prin alimentatie; dezaminarea - pierderea de catre aminoacid a gruparii amino (-NH 2) si formarea unui cetoacid si a amoniacului sau a unui acid gras si a amoniacului. Cetoacizii pot urma una din urmatoarele cai: - degradare pana la acetil-CoA si intrarea in ciclul Krebs; - transformare in glucide prin functia gluconeogenetica a ficatului; - transformare in corpi cetonici (la nivelul ficatului); - transformare in aminoacizi prin transaminare.

Amoniacul este o substanta toxica si este neutralizat rapid pe urmatoarele cai: - eliminare sub forma de saruri de amoniu; - eliminare prin urina, sub forma de uree; - transformarea in glutamine, la nivelul ficatului si a sistemului nervos; decarboxilarea - eliminarea gruparii carboxi (-COOH) din molecula aminoacizilor. Acest proces poate fi initiat de catre flora anaeroba si de putrefactie la nivelul colonului descendent, rezultand amine toxice, care se elimina prin materiile fecale Reglarea metabolismului proteic se face printr-un mecanism neuroumoral. Simpaticul stimuleaza catabolismul, iar parasimpaticul stimuleaza anabolismul. STH, insulina si hormonii estrogeni au rol anabolic. Glucocorticoizii si hormonii tiroidieni au rol catabolic.

Metabolismul energetic
Metabolismul energetic reprezinta totalitatea transformarilor energetice din cursul metabolismului intermediar si a schimburilor enrgetice dintre organism si mediu. Din intreaga cantitate de energie eliberata de substantele energetice, doar 20-30% este utilizata in procesele vitale, cea mai mare parte fiind transformata in energie calorica. O alta parte de energie este stocata in celule sub forma de ATP, fiind utilizata sub forma de energie mecanica, chimica, osmotica, electrica, calorica. Cantitatea de energie eliberata de organism prin catabolism este egala cu cea eliberata prin arderea substantelor energetice in bomba calorimetrica (1 g lipide-9,3 Kcal; 1 g proteine-5,3 Kcal; 1 g glucide-4,1 Kcal). Intensitatea metabolismului energetic se exprima in calorii, iar determinarea cantitatii de caldura produsa de organism se face prin metode calorimetrice directe si indirecte (determinarea consumului de O2 si a eliminarilor de CO2 in unitatea de timp, adica coeficientul respiratorCR). Prin calorimetrie indirecta se poate determina metabolismul bazal, care reprezinta cheltuielile energetice minime necesare realizarii functiilor vitale ale organismului pe o anumita perioada de timp. M.B.= numar total de calorii/suprafata corpului ( m2) Valoriile metabolismului bazal sunt influentate de: varsta, sex, starea de activitate, ingestia alimentelor, temperature, starea de sanatate. Omul isi acopera cheltuielile energetice zilnice printr-o ratie alimentara echilibrata ce va contine: glucide, lipide, proteine, saruri minerale, vitamine, apa, in cantitati corespunzatoare varstei si activitatii desfasurate. Vitaminele sunt biocatalizatori necesari in ratia alimentara, nu au rol plastic sau energetic, dar prin functia lor catalitica sunt indispensabili bunei desfasurari a proceselor vitale.

Homeostazia
Homeostazia este proprietatea sistemelor biologice de a-si mentine parametrii in limitele echilibrului functional. Homeostazia organismului uman se realizeaza prin

actiunile coordonate ale sistemelor nervos, endocrin, cardiovascular. Actiunile homeostatice se desfasoara in sensul raglarii functiilor interne ale organismului si in sensul echilibrarii acestora cu mediul ambient. MECANISME Mecanisme fizico-chimice Mecanisme generale DIRECTII DE ACTIUNE - mentinerea echilibrului hidroelectrolitic; - mentinerea echilibrului acido-bazic; - reglarea biosintezei proteice si a diviziunilor celulare; - reglarea functiilor senzitivo- motorii; - reglarea secretiilor endocrine; - reglarea functiilor motorii si secretorii digestive; - reglarea activitatii cardiovasculare; - reglarea respiratiei; - reglarea proceselor de excretie; - reglarea proceselor metabolice; - raglarea activitatii sexuale.

Mecanisme neuro- umorale

Homeostazia este un proces complex, iar din punct de vedere didactic, poate fi privit sub mai multe aspecte: 1. Homeostazia genetica se realizeaza la nivel individual prin biosinteza proteinelor specifice, pe baza informatiei genetice din ADN si de-a lungul generatiilor, prin transmiterea ereditara a caracterelor speciei umane. 2. Bioritmul reprezinta variatia cronobiologica regulat a unor functii ale organismului, rezultata din sincronizarea ritmurilor endogene cu ritmurile exogene (ex. alternanta somn- veghe). 3. Sresul pe fondul unor suprasolicitari fizice si nervoase, agresiuni asupra organismului, apar reactii de adaptare si de aparare, care caracterizeaza starea de stres. Mecanismele adaptative pot ceda in lupta cu agentii stresanti, sensibilizand organismul si favorizand starea de boala. 4. Termoreglarea temperatuara corpului este mentinuta constanta printr-un mechanism de termoreglare ce asigura echilibrul dynamic intre producerea de caldura (termogeneza) si pierderea de caldura (termoliza): termogeneza este rezultatul reactiilor metabolice producatoare de energie, iar sursa cea mai importanta de caldura este activitatea musculaturii striate; termoliza este rezultatul unor procese fizice de tipul radiatiei (pierderea de caldura sub forma de radiatii infrarosii), conductiei (transferul de caldura intre doua solide aflate in contact direct), convectiei (miscarea moleculelor de aer incalzit prin contactul cu pielea spre zone mai reci ale aerului din jur), evaporarii (apa).

Mentinerea constanta a temperaturii corpului implica modificari metabolice, circulatorii, respiratorii, musculare, hidroelectrolitice si hormonale, controlate de hipotalamus. Pentru a participa eficient la mentinerea homeostaziei, secretia glandelor endocrine este reglata in permanenta direct (independent de controlul hipofizei, hipotalamusului sau a sistemului vegetativ) sau indirect (umoral sau nervos). Controlul indirect se face in functie de concentratia sangvina a hormonului respectiv. Mecanisme de mentinere constanta a parametrilor mediului intern Principalele mecanisme implicate in pastrarea constanta a parametrilor mediului intern se realizeaza prin functiile sistemelor circulator, respirator, excretor, sub comanda nervoasa si umorala. Pentru pastrarea si evidentierea legaturii dintre structuri si functii, aceste sisteme au fost tratate in capitolele respective. Mentinerea constanta a pH-ului sangvin: activitatile celulare se desfasoara optim la un pH al medilui intern de 7,32- 7,40. Produsii acizi de catabolism determina tendinta spre acidoza. Excesul de acizi este neutralizat prin secretie tubulara de H+, reabsorbtia bicarbonatului si excretia amoniacului, orientare spre alcaloza. Mentinerea constanta a presiunii osmotice : se realizeaza prin dilutia sau concentrarea urinii. Daca filtratul glomerular este echilibrat osmotic cu lichidul interstitial, de-a lungul tubului urinifer, presiunea osmotica creste. Aceasta crestere este rezultatul transportului active de Na+, Cl, uree, etc. si al mecanismului de concentrare a urinii la nivelul ansei Henle.

IMUNITATEA
Organismul este in permanenta amenintat de patrunderea din exterior a unor agresori biologici, iar aceste se opune prin doua sisteme de aparare: specifica si nespecifica. Apararea nespecifica: cuprinde totalitatea factorilor ce realizeaza protectia organismului impotriva oricarui antigen, indiferent de natura sa. Aici intervin pielea si mucoasele intacte, cu rol de bariera mecanica, dar si factorii interni care determina reactia inflamatorie, caracterizata prin roseata, umflare, temperatura crescuta si durere. Lezarea celulelor determina atragerea, printr-un chimiotactism pozitiv, a granulocitelor neutrofile, urmate de limfocite si monocite cu actiune fagocitara. Din lupta lor, razulta puroiul, amestec de microorganisme omorate, leucocite, celule distruse si lichide celulare. Apararea specifica (imunitatea): se realizeaza cu ajutorul anticorpilor specifici, formati de catre limfocite la patrunderea in organism a agentilor straini, numiti antigeni. Anticorpii sunt substante proteice din clasa gamaglobulinelor, imunoglobuline, care circula in plasma sanguina. Imunitatea reprezinta capacitatea de recunoaste si de a anihila agentii straini patrunsi in organism. Un rol important il joaca limfocitele T, prin pastrarea memoriei imunitare la nivel celular si limfocitele B, care sintetizeaza anticorpi specifici. Acestea alcatuiesc impreuna cu macrofagele, sistemul celular al imunitatii.

TIPURI DE IMUNITATE Imunitate naturala innascuta

OBTINERE -comuna tuturor indivizilor; se transmite ereditar;

DURATA -toata viata

Imunitate naturala dobandita

- individuala, obtinuta pasiv (prin - lunga laptele matern) sau pasiv (in urma unor boli); - prin vaccinare (introducerea in organism a unor agenti patogeni atenuati sau omorati) determinand producerea de anticorpi specifici; - prin administrare de seruri, care contin anticorpi gata formati;

Imunitate artificiala activa

-17 ani, necesitand repetatrea vaccinarii

Imunitate artificiala pasiva

-scurta,2-3 saptamani

Curiozotati
Corpul uman este plin de mistere. Nu este exagerat dac am spune c fiecare parte a corpului tu este un miracol i poate face lucruri nebnuite. Iat cteva lucruri incredibile despre corpul uman care te vor uimi. Corpul uman poate supravieui fr un procent surprinztor de mare din organele interne. Un om poate tri fr stomac, splin, 75% din ficat, 80% din intestine, un rinichi, un plmn. De-a lungul vieii, omul produce suficient saliv pentru a umple dou bazine de not. Cea mai mare celul din corpul uman este ovulul, iar cea mai mic este spermatozoidul, conform oddstuffmagazine.com. Cel mai puternic muchi din corpul uman este limba. Piciorul omului are 52 de oase, reprezentnd un sfert din toate oasele corpului uman. Piciorul are 500.000 de glande sudoripare i poate produce mai mult de jumtate de litru de transpiraie ntr-o singur zi. Acidul din stomac este suficient de puternic nct s poat dizolva lame de ras. Un plmn uman conine peste 300.000 de milioane de vase capilare. Dac aceasta ar fi puse cap la cap, s-ar ntinde pe o distan de 2400 de kilometri. Strnutul are o vitez de aproximativ 160 de kilometri pe or, iar tusea ajunge la 96 de kilometri pe or. Corpul uman degaj suficient cldur pentru a putea aduce la nivelul de fierbere 3,5 litri de ap n 30 de minute. Corpul uman conine suficient fier pentru a realiza un cui de 3 centimetri. Ceara produs de urechi ajut la sntatea urechii. Protejeaz urechea de bacterii, ciuperci i insecte. Fiecare persoan are un miros unic. Excepie fac gemenii identici care au acelai miros. Dinii ncep s creasc cu ase luni nainte de natere. De aceea unul din 2000 de copii

are deja un dinte n momentul n care vine pe lume. Capul unui bebelu este un sfert din lungimea total a corpului. La maturitate, este doar a opta parte din lungimea corpului. Bebeluii se nasc cu 300 de oase. La maturitate, mai rmn doar 206. Este imposibil s te gdili singur deoarece tii exact momentul i modul n care te vei atinge. Doi din trei oameni nu vd perfect. Nasul uman poate percepe pn la 50.000 de mirosuri diferite. Femeile pot detecta mai mutle mirosuri dect brbaii. Corpul uman are aproximativ 100.000 de kilometri de vase de snge. Cele mai frecvente lucruri pe care le viseaz o gravid la nceputul sarcinii sunt broate, viermi i plante n ghiveci. Durata de via a unui fir de pr uman este ntre 3-7 ani. n fiecare zi, omul pierde n medie 60-100 de fire de pr. Celulele creierului uman pot stoca de cinci ori mai multe informaii dect o enciclopedie. Dintele este singura parte din corpul uman care nu se poate regenera singur. Ochii au aceeai dimensiune din momentul n care te nati pn mori. Nasul i urechile sunt cele care cresc.