Beruflich Dokumente
Kultur Dokumente
11 ianuarie 2008
Capitolul 1
Politică internaţională
Relaţii internaţionale
1
Geopolitică
Maurice Vaisse (2002) Les relations internationales depuis 1945, Armand Colin
2
vehicule indispensabile a urmăririi intereselor proprii şi a admite că situaţiile
de interacţiune internaţională sunt, ori pot fi transformate în, situaţii de tip
win-win, aduce cu sine respectul faţă de normele internaţionale şi ideea că a
coopera este, de cele mai multe ori, mai profitabil decât a adopta o poziţie de
tip adversativ. Logica adecvării (logics of appropriateness) în terminologia
lui Stephen Krasner (1999)1 , va fi cea dominantă.
• suveranitate internă
• suveranitate externă
• societate
• teritorialitate
Întrebări:
3
adoptat – explicit sau tacit (prin influenţă) – este relevant pentru felul în care
actorii politici percep realitatea şi aleg mijloacele de promovare a interesului
naţional.
4
Capitolul 2
Quentin Skinner (1989) “The State”, in T. Bell, J. Farr, and R. L. Hanson (eds)
Political Innovation and Conceptual Change, Cambridge University Press, p. 96:
5
cum ne lămureşte în chip limpede Machiavelli, că ceea ce discută el în
Il Principe nu e doar despre cum trebuie să se comporte principii, ci şi
despre arta guvernării (dello stato) şi despre cose di stato sau afaceri
de stat.
6
şi constrângătoare, care nu poate renunţa la coerciţie. Un stat republican
liber este cel susţinut de voinţa tuturor cetăţenilor săi. Statele care nu sunt
sevitori ai cetăţenilor lor liberi sunt instrumentele suveranilor lor şi o sursă
de conflict şi război în lume. Dacă statele ar fi întocmite raţional, pe baza
deciziilor cetăţenilor liberi, atunci nu ar mai exista războaie. Fiecare stat ar
fi o parte a unei ordini internaţionale raţionale.
7
pierderilor umane şi economice i-au făcut pe liderii puterilor europene să
reflecteze asupra valorii păcii.
Scopurile războilui în secolul XX nu mai erau cucerirea unor teritorii
de ordinul kilometrilor pătraţi, ci resursele industriale. Bazinul Ruhr-ului a
devenit, astfel, un punct strategic de dispută între Franţa şi Germania. În
plus, jumătatea secolului XIX a adus naţionalismul ca noutate pe scena po-
liticii europene. Ca atare, manipularea maselor prin discursuri naţionaliste
care exultau virtuţile naţionale, istoria glorioasă şi cultul eroilor naţionali şi
prezentau imagini negative ale duşmanilor, descrişi ca vicioşi şi cu intenţii
sinistre, făcea din război o acţiune legitimă şi necesară. Dar discursul na-
ţionalist a fost receptat şi de numeroasele minorităţi naţionale ale Europei.
Germania, Autro-Ungaria şi Rusia aveau toate importante minorităţi care
au găsit în război şansa de a se elibera de dominaţia altor popoare. Astfel,
Imperiul Austro-Ungar s-a dezintegrat la finele Primului Război Mondial în
numeroase naţiuni mici şi mijlocii ce au putut participa la conferinţele de
pace din împrejurimile Parisului – Versailles, Sevres, St. Germain şi Trianon.
8
Următoarele opt puncte conţin prevederi specifice cu privire la statutul dife-
ritelor state europene. Punctul 11 prevedea recunoaşterea integrităţii terito-
riale a României. Punctul 14 prevedea crearea unei organizaţii multilaterale
a naţiunilor, menită să vegheze la menţinerea păcii – precursoarea Ligii Na-
ţiunilor.
Programul wilsonian a avut un impact moral foarte important în epocă,
redând maselor largi ale Europei încrederea că viitorul poate fi lipsit de răz-
boaie. De asemenea, Wilson a insistat cu consecvenţă asupra fundamentelor
democratice ale păcii şi a dreptului popoarelor de a se autodetermina prin
crearea de state naţionale. În practică, Tratatul de la Versailles, care re-
glementează statulul postbelic al Germaniei, s-a lovit de opoziţia Angliei
cu privire la principiul libertăţii mărilor şi de insistenţa Franţei de a primi
substanţiale despăgubiri de război din partea Germaniei. Aceste condiţii
au dus la consolidarea spiritului revizionist al populaţiei germane, ceea ce a
constituit condiţii favorizante pentru cel de-al Doilea Război Mondial. Au-
todeterminarea minorităţilor, aceasta s-a lovit de disponibilitatea redusă a
marilor puteri de a se angaja militar pentru realizarea acestui principiu care,
oricum, contravenea naţionalismului dominant al epocii. În plus, programul
lui Wilson nu a fost ratificat nici de Congresul SUA, care a preferat conti-
nuarea politicii izolaţionismului american faţă de conflictele lumii europene.
Din punct de vedere filozofic, idealismul de la finele Primului Război
Mondial se baza pe următoarele convingeri:
9
democratică din interiorul statelor să contribuie la pacificarea relaţii-
lor dintre state.
10
pe scena internaţională. Toate aceste state sunt obiecte ale jocului de
interese al celor puternici. Pentru a înţelege politica internaţională,
este suficient să ne concentrăm atenţia asupra actorilor puternici.
11
5. Political realism refuses to identify the moral aspi-
rations of a particular nation with the moral laws that
govern the universe. It is the concept of interest defined in
terms of power that saves us from the moral excess and political
folly.
6. The political realist maintains the autonomy of the political
sphere. He asks “How will this policy affect the power of the
nation?” Political realism is based on a pluralistic conception
of human nature. A man who was nothing but “political man"
would be a beast, for he would be completely lacking in moral
restraints. But, in order to develop an autonomous theory of
political behavior, “political man" must be abstracted from other
aspects of human nature.
(Morgenthau 1948/1993, pp. 4–16)
Influenţe:
1. să se înarmeze
12
2. să formeze alianţe
2.5.1 Alianţele
Alianţele sunt acorduri formale dintre state, cu scopul de a-şi coordona com-
portamentul în cazul situaţiilor de urgenţă militară. Alianţele sunt coaliţii
care dau curs regulii realiste fundamentale a guvernării statului: mărirea ca-
pacităţii militare. Statele pot face asta fie prin înarmare, fie prin dobândirea
de aliaţi. Deşi alianţele sunt mai economice, deoarece permit împărţirea sar-
cinilor de apărare, statele au recurs mereu la ambele căi. Alianţele par a fi
metoda preferată de creştere a capacităţii militare, dar ele au fi dezavantaje.
Există trei şcoli de gândire realistă cu privire la alianţe.
13
cum s-a exprimat Lodul Palmerston în 1848, statele “nu ar trebui să aibă
aliaţi eterni şi nici duşmani perpetui”.
(b) Cea de-a doua teorie accentuează dezavantajele încheierii unei alianţe.
Cel mai mare risc este acela de a lega un stat printr-un angajament care poate
deveni mai târziu defavorabil. Astfel, libertatea de acţiune politică viitoare
este redusă. George Kennan (1984, The Fateful Alliance: France, Russia,
and the Coming of the First World War) a sintetizat acest punct de vedere:
(c) Cea de-a treia şcoală de gândire realistă accentuează pericolele con-
stituirii unei alianţe. Sunt citate cinci motive pentru evitarea completă a
alianţelor:
14
3. Formarea alianţelor poate atrage părţi altminteri neutre în coaliţii
opuse. După cum avertiza Thomas Jefferson, “alianţele pot duce la
înlănţuire (entanglement).”
4. Odată ce statele îşi pun forţele laolaltă, ele trebuie să controleze com-
portamentul propriilor aliaţi. Managementul relaţiilor intra-alianţă
este necesar pentru a descuraja fiecare membru să-şi agreseze ires-
ponsabil duşmanii, ameninţând astfel securitatea celorlalţi membrii ai
alianţei. De asemenea, aliaţii trebuie să descurajeze “defectarea” din
alianţă şi să asigure că angajamentele reciproce ale aliaţilor sunt ono-
rate.
15
agresor. Procesul de formare al alianţelor de balansare a puterii duce, în
mod natural, la contra-alianţe. Majoritatea statelor nu îşi asumă riscul de a
rămâne nealiniate, astfel că rezultatul calculului balanţei de putere este, în
cele din urmă, formarea unor coaliţii de putere aproximativ egală. Pentru
menţinerea unei distribuţii egale de putere, realiştii recomandă respectarea
anumitor reguli de constituire a alianţelor. Astfel, o putere care nu este ime-
diat ameninţată de creşterea influenţei unei alte puteri trebuie să joace rolul
de factor de echilibru (balancer), limitând puterea statului în ascensiune. De
exemplu, Marea Britanie a jucat adesea acest rol prin alăturarea constantă
la coaliţia mai slabă;
16
putere. În această perioadă au avut loc în mod frecvent războaie între pute-
rile europene, în ciuda celor două episoade de “pace lungă”, între 1815-1848 şi
între 1871–1914. Dar şi mai distructive au fost războaiele declanţate atunci
când balanţa de putere nu funcţiona.
După al Doilea Război Modial, războiul dintre marile puteri a dispărut
cu desăvârşire. O ipoteză explicativă este că balanţa puterii a fost înlocuită
cu balanţa terorii nucleare. Alianţele rigide constituite în cele două blocuri
ideologice ale Războiului Rece nu au îngăduit mişcările de aliniere şi rea-
liniere rapidă cerute de eficienţa balanţei de putere. Ca atare, se pare că
enormul potenţial de ameninţare reprezentat de arsenalele nucleare a fost
principalul suport al păcii.
La fel de discutabilă este şi premisa realistă a securităţii mărite a sta-
telor cu potenţial militar superior. Proiectul Correlates of War (CoW) de
la Universitatea din Michigan contabilizează, în cele nouă războaie dintre
marile puteri de după Congresul de la Viena, nu mai puţin de cinci cazuri în
care atacatorul era mai slab din punct de vedere militar decât statul atacat
(Singer şi Small 1974). Se pare, aşadar, că puterea mărită a unui stat poate
ameninţa într-atât adversarii încât aceştia găsesc raţional să lanseze atacuri
preemptive.
17
2. să implice participarea tuturor statelor, nu doar a unui număr suficient
pentru a-l opri pe agresor;
18
Capitolul 3
19
atât ca structură moral-intelectuală, cât şi din punctul de vedere al
conduitei psiho-sociale. (p. 26)
20
statul trebuie să se bazeze pe propriile sale mijloace, de eficienţa cărora
trebuie să se ocupe în mod constant. (p. 163)
Toate cele trei imagini fac parte, ca să spunem aşa, din natură.
Omul, statul şi sistemul de state sunt atât de importante pentru orice
încercare de înţelegere a relaţiilor internaţionale, încât rareori se în-
tâmplă ca un analist să se concentreze asupra unei singure imagini,
ignorându-le pe celelalte două. (p. 164)
21
(c) distribuirea capacităţilor (distribution of capabilities) peste acele uni-
tăţi.
22
natura constrângerilor asupra comportamentului politic al liderilor). Statul,
la Hobbes, este produsul imaginar al situaţiei-limită de bellum omnem contra
omnes. Dar viaţa de zi cu zi a statului nu se bazează pe scenariul razboiului
ameninţător. De fapt, potrivit lui Hobbes, statul erodează cel mai mult
încrederea cetăţenilor săi atunci când îi conduce în război. Astfel, realiştii
accentuază excesiv starea excepţională de teamă de război.
Este relevant să observăm cum realismul şi neorealismul, pe de o parte, şi
idealismul, pe de a altă parte, selectează anumite intervale istorice ca dovezi
empirice. Carr (1946) a discreditat utopismul wilsonian arătând spre ruinele
Europei de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, spre ororile Holo-
caustului şi spre izbucnirea Războiului Rece. Pe de altă parte, numeroase
tendinţe globale de după Războiul Rece par să confirme, totuşi, perspec-
tiva liberală: răspândirea democraţiei1 , creşterea comerţului liber global,
importanţa crescută acordată drepturilor omului, intervenţiile umanitare,
eforturile internaţionale de a preveni sau de a reduce efectele unor dezastre
ecologice sau naturale, multitudinea acordurilor de control al armamentului,
etc. Dar, din nou, pesimiştii arată spre războaiele aparent nemotivate pe
care unele democraţii ale lumii le pornesc împotriva unor state care nu con-
stituie o ameninţare directă, spre reţinerea de la intervenţia umanitară în
mai multe situaţii de criză gravă din ultimul deceniu, spre efectele perverse
ale tratatelor de liber-schimb care au dus la creşterea de tarife compensato-
rii şi spre evidentul recul al democraţiei în unele state importante pe scena
internaţională.
Waltz a respins cu consecvenţă istoricizarea analizei sistemului interna-
ţional. Totuşi, imaginea premodernă a suveranului care, în viaţa internă a
statului, îşi exprima voinţa prin legi şi reguli iar pe plan extern era egalul
altor suvernani, decizia sa dictând comportamentul internaţional al statului,
avea să se schimbe odată cu procesul de democratizare, cu instituirea parla-
mentelor, a partidelor şi a opiniei publice, care au impus limitări semnifica-
tive asupra libertăţii suveranilor de a acţional în politica externă. De circa
100 de ani, politica externă nu mai este domeniul exclusiv al executivului.
Democraţiile integrează societatea în mecanismele de decizie ale statului. Pe
de altă parte, prin politica lor externă, puterile democratice manifestă susţi-
1
Potrivit lui Kupchan şi Wittkopf (1999: 47), “După încheierea războiului rece, numărul
democraţiilor lumii a crescut considerabil. Între 1974 şi 1980, mai bine de 30 de ţări s-au
convertit de la regimuri dictatoriale la regimuri democratice. Aceasta rată a crescut în
anii ’80, în cel de-al treilea val, astfel că în 1992, mai mult de jumătate din ţările planetei
erau, pentru prima dată, democratice. Deşi au avut loc reveniri la situaţia anterioară
începând cu 1993, iar angajamentul democratic al Rusiei a fost pus la îndoială în 1996,
tendinţa globală de democratizare continuă.”
23
nere pentru opoziţia ilegală din statele autoritare, încurajând-o prin anumite
gesturi, informaţii, sau chiar material. Dar Waltz nu ia în considerare aceste
aspecte. Pe plan intern, statul este, în viziunea sa, o ierarhie perfectă al
cărui vârf decide pentru întreg sistemul.
Totuşi, politica internă explică o parte a relaţiilor externe. Cea de-a
„doua imagine“ a lui Waltz nu doar că nu poate fi neglijată, dar este însoţită
de o a „doua imagine răsturnată“ (second image reversed).
24
securitate a altui stat. Dacă celălalt stat nu-şi măreşte capacitatea militară,
riscă să fie expus acţiunilor agresive ale celui dintâi. Dacă, pe de altă parte
îşi măreşte capacitatea militară, primul stat se va simţi ameninţat, astfel că
va trebui să se înarmeze, ceea ce, la rândul său, va duce la o senzaţie de
insecuritate în cel de-al doilea. Concluzia este că ambele cursuri de acţiune
au ca efect un sentiment diminuat de securitate. Mai mult, unul dintre ele
duce la o periculoasă cursă a înarmărilor.
Ieşirea din această dilemă nu se poate face decât prin cooperare inter-
naţională. Securitatea nu este, într-adevăr, singura dimensiune a politicii
internaţionale şi, după cum susţin unii autori, nici măcar cea dominantă.
Vânătoarea cerbului
Pe de altă parte, care este întemeierea neîncrederii realismului şi neorealis-
mului în capacitatea de cooperare internaţională durabilă? Waltz preia de
la Rousseau o parabolă numită vânătoarea cerbului (stag hunt):
25
Capitolul 4
Instituţionalismul liberal:
Interdependenţă şi teoria
regimurilor
26
tual exclusive despre politica mondială, susţinute fiecare de arsenale de arme
nucleare.
În plan economic, conceptul de interdependenţă s-a impus în RI la înce-
putul anilor ‘70, în legătură cu apariţia crizelor economice şi cu conflictele
economice dintre statele industrializate. Cele mai grave două şocuri eco-
nomice au fost prăbuşirea sistemului monetar de la Bretton Woods – care
stabilea convertibilitatea dolarului în aur – prin suspendarea de către Admi-
nistraţia Nixon a acestei convertibilităţi în luna august 1971 (fără prevenirea
celorlalţi participanţi la sistem!) şi criza petrolului declanşată de embargoul
impus de OPEC ca urmare a războiului arabo-israelian din 1973, pentru a
pedepsi SUA şi alte state industrializate pentru sprijinul acordat Israelului.
Cumulate, aceste evenimente au constituit cauze ale unui fenomen de sta-
gflaţie, adică de inflaţie concomitentă cu stagnare economică. S-a dovedit
că reacţiile individuale ale statelor au generat situaţii de conflict cu politi-
cile altor state. Fondul acestor conflicte îl constituie diminuarea influenţei
americane ca urmare a eşecului din Vietnam şi întărirea economică a Eu-
ropei şi a Japoniei. La începutul lui 1975, şefii de stat ale celor mai mai
patru puteri economice – SUA, Japonia, Germania şi Franţa – s-au întrunit
într-un „summit economic mondial“, precursor al actualului G8. Retorica
politică naţionalistă s-a modificat în favoarea uneia a cooperării internaţio-
nale, prin sublinierea interdependenţelor economice la scară mondială, prin
plasarea cauzelor crizei economice de la nivel naţional la nivel mondial. În
special politicienii americani recurgeau la conceptul de interdependenţă pen-
tru a justifica o politică externă de cooperare multilaterală, substitut al celei
unilaterale sau cel mult „atlantice“ de până atunci.
Astfel, ideea de interdependenţă a câştigat teren şi în alte chestiuni decât
cele de securitate militară; probleme legate de creşterea bunăstării, de dispo-
nibilitate a resurselor naturale şi de distrugere a mediului au devenit, brusc,
de prim ordin. Din această perspectivă, o serie de economişti şi politologi
au început să pună la îndoială puterea explicativă a paradigmei dominante
în RI, realismul politic, axat pe primatul securităţii şi al puterii militare a
statelor.
De asemenea, întrepătrunderea cercetării economice şi politologice a adus
în centrul atenţiei economia politică internaţională (Strange 1970). Cele
mai semnificative impulsuri au venit de la economistul american Richard
Cooper, prin lucrarea The Economics of Interdependence (1968), de la seria
de articole a lui Edward Morse, “The Politics of Interdependence” (1969),
ca şi de la lucrările lui Robert O. Keohane şi Joseph Nye despre relaţiile
transnaţionale.
Lucrarea acestora din urmă, Power and Interdependence. World Politics
27
in Transition (PaI), pleacă de la constatarea existenţei unei schimbării pro-
funde de structură a sistemului internaţional, a cărui caracteristică este o
limitare a capacităţii de acţiune a statelor, cu consecinţe pentru capacitatea
de realizare a scopurilor economice şi politice. Este investigată capacita-
tea de acţiune a statelor naţionale în aceste condiţii, adică instrumentele
adecvate pentru reacţia la această schimbare. Sunt distinse două niveluri:
28
de corelaţii empirice măsoară mai degrabă interconectivitatea dintre state –
concept introdus de Inkeles (1975):
Sunt avute în vedere costurile care rezultă atunci când nu există nici o
reacţie politică din partea statului afectat de schimbările din primul stat.
29
În plus, vulnerabilitatea la interdependenţă este legată şi de disponibi-
litatea relativă şi de mărimea costurilor măsurilor politice alternative ale
actorilor implicaţi (K & N 1977: 13). Prin urmare, ea este dimensiunea mai
importantă a interdependenţei.
30
...condiţiile interdependenţei complexe caraterizează din ce în ce
mai mult politica mondială în unele domenii importante şi între
unele ţări. (K & N 1977: 223)
31
4.1.4 Politică şi interdependenţă
Aşadar, chestiunea centrală pentru Keohane şi Nye în PaI este, cum pot sta-
tele să-şi exercite puterea în condiţii de interdependenţă. Interdependenţa
intervine între putere – variabilă independentă, de control – şi rezulta-
tele proceselor politice – variabile dependente, observate. Interdependenţa
modifică astfel structura şi contextul negocierilor internaţionale. Problema
politică se leagă însă de costurile relaţiilor de interdependenţă: ea limitează
autonomia de acţiune politică a statelor, care nu mai pot acţiona autonom
în domenii precum politicile financiare şi fiscale, reglementarea activităţii
întreprinderilor sau implementarea programelor de redistribuire a bunuri-
lor publice, ceea ce pretinde un efort de adaptare la condiţiile schimbate.
Cu alte cuvinte, interdependenţa generează, datorită costurilor implicate, o
problemă a strategiei politice. De această problemă se leagă încercările de a
evita costurile de adaptare. Interesul statelor individuale este de a redistribui
costurile şi beneficiile legate de relaţiile de schimb internaţional în favoarea
lor. Astfel, paradigma în care operează cei doi autori este aceea a calculului
raţional de tip cost-beneficii, operând în circumstanţele modificate de condi-
ţiile interdependenţei. Presupoziţia fundamentală, comună cu a realismului,
este a statului ca actor unitar, raţional şi dominant pe scena internaţională.
Interdependenţa este, în mod tipic, asimetrică, ceea ce înseamnă că, în
diferite domenii politice, statele prezintă niveluri diferite de vulnerabilitate.
Vulnerabilitatea de interdependenţă include astfel o dimensiune strategică:
pentru statele relativ invulnerabile există posibilitatea de a manipula sis-
temul internaţional pentru atingerea propriilor interese. Ele vor încerca să
folosească interdependeţa asimetrică drept sursă de putere şi să influenţele
organizaţiile internaţioale în favoarea lor.
32
printr-o viziune teoretică opusă viziunii dominante până atunci, a realismului
politic.
33
b) organizaţiile intenaţionale modifică şi reglementează efectele interdepen-
denţei – au dus la integrarea conceptului de interdependenţă în teoria nego-
cierilor şi cooperării internaţionale, în special a negocierilor multilaterale, în
care legarea/conectarea diferitelor domenii de probleme (issue linkage) este
frecventă, şi a studiilor despre semnificaţia crescândă a bunurilor colective.
Şi domeniul menţinerii păcii (peacekeeping) prin instituţii internaţionale
a primit impulsuri importante de la PaI. Este postulată o conexiune între
interdependenţă şi reducerea violenţei militare ca mijloc de management
al conflictelor internaţionale. Constatarea existenţei unei utilizări reduse
a violenţei în rlaţiile internaţionale prin instituţiile internaţionale nu este,
totuşi, suficient de specifică, „civilizarea“ fiind o caracteristică a relaţiilor
dintre statele vestului industrializat, adică acele state al căror tratament
reciproc este reglementat de o reţea deasă de instituţii. Astfel, este oferită o
cale de cercetare a fenomenului „păcii democratice“, care se referă la legătura
dintre constituţia internă a statelor democratice, implicarea lor externă în
instituţii internaţionale şi faptul absenţei violenţei ca mijloc de rezolvare a
conflictelor dintre ele.
Să notăm că modelul interdependenţei are în comun cu realismul o se-
rie de premise fundamentale, precum cea a dominanţei statelor ca actori pe
scena internaţională şi cea a caracterului unitar, de unitate închisă, a state-
lor. Diferenţele de constituţie internă a statelor sunt neglijate. Realizarea
intereselor de stat prin influenţa exectitată de diferiţi actori sociali, de re-
ţele transguvernamentale sau de grupuri de presiune nu poate fi explicată
prin concentrarea pe nivelul sistemului de state. De altfel, teoria nu s-a pu-
tut dezvolta fără extinderea analizei de la nivel sistemic la nivelul politicii
interne a statelor.
34
mul liberal susţine că instituţiile internaţionale servesc, dincolo de structurile
de putere hegemonială, drept mijloc de cooperare prin care statele identifică
interese mutuale pentru rezolvarea problemelor în dispută.
În fine, instituţioalismul liberal s-a format şi în contextul dezbaterii des-
pre declnul puterii hegemoniale a SUA din anii ‘70 încoace. Pe fondul aces-
tui fenomen, predicţia neorealistă era aceea a unei scăderi de eficacitate a
instituţiilor internaţionale, precum GATT sau FMI şi că, prin urmare, co-
operarea din domeniile comerţului internaţional şi a relaţiilor monetare nu
va mai putea fi menţinută. Într-adevăr, într-o primă fază, în anii 1970 şi
‘80, cooperarea din aceste domenii a cunoscut o scădere. GATT, creat în
1947 în scopul susţinerii procesului de liberalizare globală a comerţului, s-a
confruntat cu un nou protecţionism, în vreme ce FMI a trebuit să renunţe la
cursurile fixe, convenite în 1947, pentru a trece la o flotaţie liberă, mai flex-
bilă, a cursurilor de schimb. Dar, în ciuda acestor turbulenţe, aceste instituţii
nu doar că au continuat să funcţioneze; ele au reuşit să menţină relaţi funda-
mentale de cooperare. Comerţul mondial nu a cunoscut prezisa escaladare a
protecţionismului, iar domeniul monetar a menţinut convertibilitatea liberă
a valutelor. Astfel, în ciuda declinului relativ de putere al Americii, a fost
menţinută o ordine economică mondială relativ liberală, în care dependenţele
economice mutuale chiar au crescut. Pe deasupra, în anii 1970 şi 1980 au fost
întemeiate o multitudine de noi instituţi internaionale: în contextul relaţii-
lor dintre cele două blocuri ideologice a fost infiinţată Conferinţa Europeană
pentru Securitate şi Cooperare (CSCE), tratatul de neproliferare a armelor
nucleare (NPT), acorduri de control a înarmării (SALT, ABM, IMF), în care
relaţiile de cooperare au funcţionat în pofida unei aproximative egalitaţi de
putere între SUA şi URSS.
Dacă până în anii ‘70 cercetarea instituţiilor internaţionale privea mai
ales competenţele formale ale organizaţiilor intnernaţionale,cotitura produsă
de neo-instituţionalism a constat în concentrarea asupra consecinţelor acţiu-
nii instituţiilor înţelese în sens larg – nu doar organizaţii (Martin şi Simmons
1998). Cercetarea regimurilor s-a concentrat pe instituţii specifice, numite
regimuri internaţionale, precum cel al comerţului şi finanţelor internaţionale
sau pe diferite regimuri ale dezarmării, ale protecţiei mediului sau drepturilor
omului. Regimurile sunt legate de domenii (issue areas) specifice ale politicii
internaţionale. Principiul ordonator al suveranităţii statelor nu operează în
regimurile internaţionale. Acestea sunt instituţii cooperative care reglemen-
tează anumite domenii de probleme, dar care nu au capacitatea de a acţiona
ca agenţi de sine stătători. Ele sunt definite ca principii, norme şi reguli spe-
cifice anumitor domenii, care sunt convenite de state şi care sunt acceptate
ca valabile. Drept principii sunt socotite standardele generale de compor-
35
tament, în vreme ce normele sunt prescripţii concrete de comportament; în
fine, regulile exprimă prescripţii verificabile – în mod tipic, codificate – de
comportament, pretinzând anumite tipare de comportament şi interzicând
altele.
În anii 1980, pe lângă Robert O. Keohane, a cărui lucrare din 1984,
After Hegemony, este de referinţă pentru studiul nostru, Stephen Krasner
(1983), Kenneth Oye (1986) şi John Gerald Ruggie (1998) au produs lucrări
de referinţă ale teoriei regimurilor.
36
URSS limitarea înarmării creşterea înarmării
SUA limitarea înarmării (3, 3) (1, 4)
creşterea înarmării (4, 1) (2, 2 )
37
4.2.2 Eficacitatea regimurilor
Eficacitatea regimurilor constă nu în aceea că schimbă interesele şi prefe-
rinţele statelor participante, uşurând prin aceasta cooperarea internaţioală.
Regimurile internaţionale funcţionează drept catalizatori ai cooperării,
facilitând realizarea intereselor existente, nemodificate ale statelor – deose-
bire fundamentală de constructivismul social. Concret, potrivit lui Keohane,
eficienţa regimurilor este legată de reducerea costurilor de tranzacţionare,
adică a costurilor legate de negocierile diferitelor acorduri specifice, de im-
punerea acestor acorduri, precum şi de controlul respectării lor. Trebuie
distinse aici patru moduri în care costurile de tranzacţionare sunt reduse
prin intermediul regimurilor internaţionale:
38
mult cadrul unei convenţii specifice de cooperare, afectând un spectru
mult mai larg de relaţii de cooperare. De exemplu, un stat care în-
calcă o convenţie semnată în domeniul comerţului cu produse agricole,
se poate confrunta cu sancţiuni în comerţul cu camioane. Desigur,
aceasta reduce şi tentaţia de a încălca convenţiile şi, de asemenea, re-
duce neîncrederea legată de temerea că alţii ar putea-o face. Efectul
este unul de mărire a siguranţei şi predictibilităţii în domeniul comer-
ţului internaţional.
39
Desigur, nu orice interes comun pe scena internaţională se traduce în in-
stituirea unui regim internaţional. Decisiv pentru instituirea unui regim este
raportul dintre costurile şi beneficiile acestui proces. Cu cât mai mici sunt
costurile de instituire şi de menţinere a unui regim şi cu cât mai mari sunt
beneficiile legate de funcţionarea sa, cu atât mai probabilă este instituirea
sa. Pe de altă parte, cu cât mai mari sunt costurile şi cu cât mai mici sunt
beneficiile, cu atât mai improbabilă este formarea unui regim internaţional.
40
în special latura costurilor în formarea regimurilor. Cu cât mai multe sunt
statele participante la un regim, cu atât mai dificil este controlul multilate-
ral al respectării convenţiei de cooperare. Ca atare, cooperare în regimurile
la care participă un număr mare de state presupune existenţa unor meca-
nisme de control incluse în acel regim. Desigur, acestea înseamnă costuri
suplimentare, care afectează balanţa costuri-beneficii. Aşadar, numărul ri-
dicat de state participante generează costuri suplimentare prin necesitatea
mecanismelor de control. Pe deasupra, există şi tendinţa de a pasa altor
state costurile generate de sancţionarea încălcărilor. Dacă acest comporta-
ment se generalizează, atunci încălcările cooperării vor rămâme nesancţio-
nate. Aceasta pretinde instituirea unor mecanisme severe, foarte eficiente de
sancţiune în cadrul regimurilor care includ multe state, dar asta înseamnă,
din nou, costuri crescute, ceea ce poate compromite complet ideea formării
unui regim.
41
rezultă două tipuri de obstacole pentru cooperarea internaţională. Pentru
teoria regimurilor, în condiţii de anarhie internaţională, cea mai semnificativă
problemă pentru acordurile de cooperare este aceea a deficitului de încredere
dintre participanţii la regim şi a costurilor care rezultă din mecanismele de
control instituire pentru rezolvarea acestei probleme. Totuşi, potrivit lui
Grieco, teoria regimurilor nu realizează că în structurile anarhice ale politicii
mondiale, problema distribuţiei de putere este un obstacol mult mai semnifi-
cativ în calea cooperării. Motivul este că, conform teoriei regimurilor, statele
sunt actori raţionali care acţionează egoist, pentru a-şi maximiza propriile
interese, independent de câştigurile pe care le derivă celelalte state din aran-
jamentul de cooperare. Cu alte cuvinte, statele acţionează pentru a-şi mări
în mod absolut interesele. Dar anarhia internaţională constrânge statele,
crede Grieco, să acţioneze nu doar egoist, ci şi invidios, interesate adică de
câştigurile relative ale celorlaţi. Preocuparea pentru securitate obligă statele,
în condiţii de anarhie, să nu îngăduie altor state – care din prietenii de azi
pot deveni duşmanii de mâine – câştiguri relative mai mari. Acestea trebuie
neapărat împiedicate, căci altminteri pot deveni un serios risc de securitate.
Ca urmare, cooperare internaţională durabilă catalizată de regimurile inter-
naţionale este, în cele din urmă, improbabilă.
42
Capitolul 5
43
domeniul dezvoltării sociale şi economice. Think-tank-urile şi reţelele de elite
au deseori legături strânse cu guvernele, care se exprimă atât prin fonduri,
cât şi prin participarea oficialilor la activităţile acestora. Actorii privaţi se
amestecă cu cei publici: gradul de autonomie faţă de autoritatea şi controlul
statului este variabil. Parteneriatele public-privat (PPP) există atât în in-
teriorul, cât şi dincolo de graniţele statului naţional, atunci când organizaţii
interguvernamentale (OIG) contractează, de exemplu, think-tank -uri pentru
consiliere politică, sau când ONG-uri furnizează servicii.
Apoi, vorbim atât despre companii şi organizaţii internaţionale ale căror
activităţi au susţinerea guvernelor naţionale, cât şi despre grupuri şi mişcări
percepute ca ameninţări la adresa statelor în care activează. Şi chiar şi
în această ultimă categorie se impun diferenţieri: există mişcări private,
cu interese economice sau etnice, care subminează autoritatea unui stat,
după cum există altele susţinute de state care, prin sponsorizarea grupurilor
subversive, subminează guvernele altor state – inclusiv prin “state-sponsored
terrorism”.
Să explorăm câteva definiţii ale ANS. Potrivit lui Riddel-Dixon2 ,
Termenul “entitate nestatală” acoperă o mare gamă de grupuri.
La cel mai de bază nivel, entităţile nestatale sunt asociaţii de indivizi
şi/sau grupuri care nu sunt stabilite prin acorduri între state. Această
definiţie largă include entităţi disparate precum corporaţiile transna-
ţionale şi asociaţiile de afaceri pe care le stabilesc pentru a-şi promova
interesele, asociaţiile profesionale, grupurile etnice, organizaţiile reli-
gioase majore, grupurile teroriste şi mişcările sociale.
• operează ca sau participă în reţele ce se întind peste graniţele a unul sau mai
multe state – angajându-se astfel în relaţii “transnaţionale”, legând sistemele
politice, economiile şi societăţile;
• acţionează în moduri care afectează rezultatele politice – din unul sau mai
multe state sau din instituţii internaţionale – fie ca obiectiv primar, fie ca
aspect derivat al activităţilor lor.
2
Elisabeth RIDDEL-DIXON (1995), “Social Movements and the United Nations”, in
International Social Science Journal, No. 144, p. 289
3
Daphne JOSSELIN şi William WALLACE (2001), Non-State Actors in World Politics,
New York: Palgrave Macmillan
44
Vom restrânge discuţia la următoarele tipuri de ANS, care sunt dintre
cele mai vizibile şi mai controversate:
• corporaţii multinaţionale
45
3. Exxon Mobil – SUA – petrol
7. BP – MB – petrol
46
5.1.1 Impactul CNM asupra ţărilor de origine
Impactul CMN asupra politicii interne a statelor gazdă este o sursă de în-
grijorare. Vocile critice acuză CMN de prejudicierea ţărilor de origine şi a
ţărilor gazdă. Acuzele privesc exportul de capacităţi de producţie pentru
evitarea confruntării cu cererile sindicaliste de salarii şi beneficii mărite în
ţările industrializate. Întrucât capitalul este mai mobil decât forţa de muncă,
practica delocalizării capitalului şi a capacităţilor de de producţie cauzează
şomaj structural în ţările avansate. Implicit, există temerea că exporturile
CNM-urilor scad. Totuşi, această temere nu se confirmă decât pentru anu-
mite ramuri industriale, precum textilele şi siderurgia. În rest, tendinţa este,
mai degrabă, ca firmele cu cele mai masive implantări externe să exporte
cel mai mult, fapt explicat prin exportul de know-how din ţările de origine
şi prin difuziunea produselor filialelor pe pieţele ţărilor de implantare. Pe
deasupra, partizanii liberali ai globalizării sunt de părere că CMN ajută la
reducerea deficitelor balanţei de plăţi, că generează noi locuri de muncă, de
calitate superioară, şi că promovează competiţia pe pieţele interne şi externe.
Dacă ţările de origine au atât costuri cât şi beneficii, cum stau lucrurile
cu ţările gazdă? Desigur, ca principale surse de investiţii, CMN sunt într-
o poziţie privilegiată de a ghida direcţia de dezvoltare a ţării. CMN pot
promova dezvoltarea, după cum o şi pot împiedica. Este vorba aici şi despre
un grad semnificativ de implicare în viaţa politică domestică a statelor – atât
de origine, cât şi gazdă.
Un caz notoriu de intervenţie politică a unei CMN în viaţa politică a unui
stat este cel al ITT (International Telephone and Telegraph) care, la înce-
putul anilor 1970, a încercat să-şi apere interesele economice reprezentate de
participarea la compania chiliană Chiltelco prin tentativa de a preveni ale-
gerea ca preşedinte a lui Salvador Allende, de orientare marxistă. Eforturile
ITT de subminare a lui Allende au inclus susţinerea financiară a oponenţi-
lor acestuia şi, după alegerea sa, presiunile asupra guvernului american de a
răsturna regimul noi ales – ceea ce s-a şi întâmplat, ca urmare a unei lovituri
militare de stat.
Pe de altă parte, şi ţările de origine au avut divergenţe majore de interes
cu propriile CMN-uri. Pe plan moral, a fost blamabil exportul de echipament
pentru fabricarea gazului de muştar către Libia. Apoi, filiala franceză a
firmei texane Dresser Industries a exportat tehnologie sensibilă în Uniunea
Sovietică în pofida opoziţiei guvernului american de a împiedica acest lucru.
Acesta nu înseamnă că CMN-urile nu desfăşoară o activitate intensă
pentru cultivarea unor relaţii apropiate cu factorii de decizie guvernamen-
tali. Este cunoscută apropierea dintre actuala administraţie americană şi
47
industrial petrolieră, de exemplu. Totuşi, în anii 1973–74, guvernele ţărilor
membre OPEC (Organization of Petroleum Exporting Countries) au primit
asistenţă din partea CMN-urilor din industria petrolului pentru a-şi promova
scopurile, folosind reducerea exportului de petrol ca o armă politică. Astfel,
corporaţiile au realizat profituri imense, în vreme ce ţările de origine au fost
devastate de recesiune economică.
48
aceştia au în comun numeroase combinaţii de elemente culturale, rasiale şi
religioase. Majoritatea transcend graniţele ce despart statele suverane, fiind
răspândite pe teritoriul a două sau mai multe dintre ele. Potrivit scenariului
huntingtonian al ciocnirii civilizaţiilor, “tensiunile dintre naţiunile şi grupu-
rile diferitelor civilizaţii” (1993) sunt vectorul fragmentării în continuare a
sistemului statelor.
Uneori, mişcările de auto-determinare ale grupurilor etno-naţionale se
impun în mod paşnic. În noiembrie 1995, numai o foarte mică majoritate a
împiedicat segregarea Quebecului de Canada. Pe de altă parte, în decembrie
1992, Cehia s-a despărţit de Slovacia printr-un “divorţ de catifea”. Totuşi,
din nefericire, de cele mai multe ori, naţionalismul duce la conflicte violente.
Războiul etnic din Iugoslavia anului 1991 este un exemplu, în care şi sârbii
bosniaci şi croaţii au recurs la purificare etnică, adică la crimă, teroare şi
distrugere, cu scopul eliminării naţionalităţii rivale. Apoi, războaiele tribale
din Burundi, Somalia şi Rwanda ilustrează cazuri de genocid, în ultimul fiind
ucişi aproape un milion de membri ai etniei tutsi în 1994, de către două miliţii
extremiste ale populaţiei hutu, pe durata a aproximativ 100 de zile. Cca.
trei sferturi din refugiaţii lumii – aproximativ 27 de milioane de persoane –
sunt rezultatul conflictelor interetnice.
49
seculară şi insuficient de riguroasă în susţinerea autorităţii reli-
gioase sau a valorilor sociale şi morale sancţionate religios.
2. Atacă inabilitatea guvernului de a aborda problemele interne ale
societăţii. În multe cazuri, mişcarea religioasă se substituie gu-
vernului la nivel local şi se implică în educaţie, sănătate şi alte
programe sociale...
3. Subscriu la un anumit tip de comportament şi de opinii despre
care cred că trebuie să fie reflectate, promovate şi respectate de
puterea politică în toate activităţile guvernamentale şi sociale.
Aceasta înseamnă, în general, că guvernul şi toate activităţile
sale interne şi externe trebuie să fie în mâinile credincioşilor, sau
să fie supuse unui control strâns.
4. Sunt universaliste; spre deosebire de mişcările etnice, tind să-şi
definească vederile ca parte a moştenirii tuturor credincioşilor.
Aceasta tinde să le confere o motivaţie transstatală, un factor
care le traduce concepţiile despre legitimitatea autorităţii poli-
tice într-un context mai larg de acţiune. În unele cazuri, asta în-
seamnă că graniţele internaţionale nu sunt recunoscute ca bariere
în calea propagării credinţei, chiar dacă este presupusă recurgerea
la violenţă.
5. Sunt excluzioniste; trimit toate opiniile contrare cu privire la or-
dinea socială şi politică spre margini, dacă nu le exclud cu totul.
Asta înseamnă cetăţenie de categoria a doua pentru orice necre-
dincios în orice societate în care asemenea vederi sunt prevalente.
6. În fine, sunt militante, dorind să utilizeze coerciţia pentu a realiza
singurul scop adevărat.
50
5. terorismul internaţional – susţinere pentru membrii radicali ai co-
munităţii în lupta pentru convingerile religioase.
51
attention on Al Qaeda encouraged homegrown groups only tenously
connected with Bin Laden, if at all, to claim responsibility for attacks
in Al Qaeda’s name, to be taken more seriously both by friends and
foes. Abu Mus’sb al Zarqawi’s Iraq-based jihadi group, whose violent,
anti-Shia policy was never bin Laden’s, is a good example.
“Al Qaeda” terrorist actions are now chiefly executed by self-forming
cells of friends that swarm for attack, then dissapear or disperse to form
new swarms. ...Similar to the decentralized anarchist movement that
terrorized the world a century ago, most jihadis follow kin and collea-
gues more than they do orders from afar. Their difficult-to-penetrate
social networks consist of about 70% friends and about 20% family.
(Atran 2006, 135)
Alte grupuri teroriste caută libertăţi politice (de exemplu, Tigrii Tamil
din Indonezia), privilegii sau proprietăţi (e.g., Nigeria) – valori pe care le
cred refuzate de guverne. Scopurile fundamentale ale majorităţii grupurilor
teroriste rămân independenţa şi statalitatea.
Trebuie să includem aici şi terorismul de stat, care înseamnă, pe de o
parte, terorismul practicat de state împotriva propriei populaţii şi, pe de altă
parte, terorismul sustţinut de un stat la adresa unor entităţi politice – sta-
tale sau nu – externe. Exemple de primul tip: “domnia terorii” imediat după
Revoluţia Franceză (1793) împotriva opoziţiei contrarevoluţionare, violenţa
practicată de bolşevici după revoluţia rusă din 1917 împotriva opozanţilor
lor, ori genocidul întreprins de Germania nazistă între 1930 şi 1940. Nu tre-
buie subestimată capacitatea şi voinţa statelor de a-i combate prin violenţă
pe cei care ameninţă interesele percepute ale statului sau ale elitelor politice.
Exemple de al doilea tip: atentatul de la Lockerbie (Scoţia).
52
Capitolul 6
53
6.1 Forme de exercitare a puterii
Bruce Bueno de Mequita (2005: 236 ff.) distinge şi analizează patru forme
de exerciţiu al puterii de către o naţiune A asupra unei naţiuni B:
1. persuasiunea
2. recompensa
3. pedeapsa
4. întrebuinţarea forţei.
6.1.1 Persuasiunea
Prin persuasiune, A încearcă să redefinească situaţia lui B astfel încât să-l
facă pe B să se răzgândească. Acest lucru se poate face fie prin apelul valori
şi principii etice, fie prin revelarea de informaţie pe care B o neglijase, sau
nu-i acordase cuvenita atenţie, fie prin aluzia sau menţionarea explicită a
posibilelor recompense şi pedepse care însoţesc un curs de acţiune sau altul.
Caracteristica puterii ca persuasiune constă în limitarea la aspectul strict
discursiv al interacţiunii – tot ce fac A şi B este să discute. Diplomaţia este,
prin excelenţă, reprezentanta acestui tip de discurs. Persuasiunea este forma
cea mai puţin costisitoare de exercitare a puterii. În primele două modalităţi
menţionate de persuasiune, A îl convinge pe B să-şi schimbe preferinţele,
în vreme ce prin a treia modalitate B este pus în situaţia de a reflecta la
consecinţele pe care un curs de acţiune – sau lipsa acestuia – le are.
Persuasiunea poate fi un mijloc eficient de putere atunci când cei doi
actori au interese convergente. Dar când interesele sunt divergente, ea are
efecte limitate. Pe de o parte, trebuie observat că persuasiunea nu este o
întreprindere lipsită de costuri. Dimpotrivă: persuasiunea nu poate fi efi-
cientă în lipsa unor argumente credibile. Acestea sunt cu atât mai uşor de
elaborat şi de prezentat cu cât gradul de afinitate culturală şi valorică dintre
A şi B este mai mare. Constructivismul în relaţiile internaţionale este teo-
ria care conferă persuasiunii un loc teoretic central; preferinţele şi interesele
actorilor se modifică, în optica constructivistă, în chiar procesul interacţiu-
nii, prin internalizarea normelor de comportament asumate iniţial doar din
motive pragmatice. Pe de altă parte, realismul şi neorealismul alocă puţin
credit persuasiunii: mărirea puterii este, în primul rând, rezultatul acţiuni-
lor motivate de interese egoiste (self-help). În fine, pentru teoriile grupurilor
de interes, persuasiunea este foarte importantă, întrucât cunoaşterea este o
sursă importantă de putere.
54
Din perspectiva strategică, persuasiunea este eficace fie pentru că se ba-
zează pe interese comune, fie pe o cacealma (bluff). Bueno de Mesquita
(2005: 238)1 distinge între persuasiune ca dispozitiv pur retoric – cheap
talk, vorbe ieftine – şi persuasiunea ca un angajament serios – costly sig-
nal, semnal costisitor. Vorbele ieftine pot fi rostite fără costuri directe.
Semnalele costisitoare, pe de altă parte, presupun costuri. Măsurile de em-
bargou economic, de exemplu, trebuie însoţite de măsuri compensatorii pen-
tru actorii din piaţa internă care sunt afectaţi de embargou; Jimmy Carter a
impus URSS un embargou asupra exporturilor de cereale americane, măsură
foarte costisitoare pentru contribuabilul american prin fondurile substanţiale
de compensare a fermierilor americani care nu-mi mai puteau exporta stocu-
rile. Vorbele ieftine, pe de altă parte, indică fie o lipsă de angajament ferm,
ca în cazul embargoului american impus Indiei, în 1998, asupra unor tipuri
de arme americane, în urma experimentelor nucleare efectuate de India. În-
trucât India era, oricum, un foarte slab importator al respectivelor tipuri de
bunuri, embargoul nu a afectat-o decât cu totul marginal, ceea ce se traduce
prin ineficienţa sancţiunii în primul rând. Pe de altă parte, în relaţiile dintre
state cu afinităţi reciproce şi interese convergente, vorbele ieftine sunt un
mijloc de a semnaliza care sunt acele interese şi care sunt căile favorizate de
unul dintre actori.
Observăm că linia de separaţie dintre persuasiune şi pedeapsă, de exem-
plu, este subţire şi adesea încălcată, în măsura în care argumentele lasă loc
ameninţării.
6.1.2 Recompensele
Recompensele sunt un pandant natural al practicii persuasiunii. Recompen-
sele constituie nu doar o motivaţie materială, ci şi un semnal de angajament
al lui A faţă de punctul de vedere pe care îl promovează. Desigur, recompe-
sele sunt oferite atunci când A are motive să creadă că, în lipsa lor, acţiunea
lui B ar diferi de cursul preferat de A. Ele modifică calculele costuri-beneficii
ale lui B printr-un aport material, spre deosebire de aportul strict informa-
ţional al persuasiunii.
Există, la nivel internaţional, o mare diversitate de tipuri de recompensă.
De exemplu, consultările cu liderul unui stat pe un anumit subiect politic
pot constitui o recompensă, aşa cum a fost cazul cu consultările dintre SUA
şi Rusia în 1994, după ce Elţin a acuzat unilateralismul NATO în decizia
intervenţiei împotriva Serbiei. Astfel, Elţin a putut prezenta opiniei publice
1
Bruce BUENO DE MESQUITA (2005), Principles of International Politics. People’s
Power, Preferences, and Perceptions, Washington, CQ Press
55
interne dovada importanţei sale în politica internaţională. Alte forme de
recompensă politică sunt sunţinerea internaţională a intereselor unui stat.
Apoi, recompensele economice sunt frecvente. Pot fi oferite sectoare de piaţă
în interiorul statului A, ajutor financiar, condiţii privilegiate de comerţ, etc.
De exemplu, în 1995, după de Mexicul şi-a liberalizat cursul valutar, ceea ce
a dus la prăbuşirea pesos-ului, SUA au oferit 40 mld. de dolari Mexicului sub
formă de împrumut cu dobândă redusă pentru a compensa această imensă
dificultate economică. Ca urmare, Mexicul a respectat acordul NAFTA şi a
reuşit să se redreseze economic, restituind la timp împrumutul. Mai mult,
în şapte ani, volumul schimburilor comerciale cu SUA a crescut, în cadrul
NAFTA, de mai bine de trei ori. Un alt exemplu este ajutorul economic
oferit de SUA Iordaniei, în 1991, după primul război împotriva Irakului,
pentru a-l convinge pe Regele Hussein să participe la negocierile de pace.
În fine, chiar păstrarea discreţiei cu privire la fapte pe care liderii statului
B doresc să le păstreze secrete constituie o recompensă, după cum comuni-
carea de informaţie stânjenitoare pentru regimul politic poate fi o pedeapsă,
după cum vom vedea în secţiunea următoare.
6.1.3 Pedepsele
Pedepsele sunt acţiuni ale statului A care au consecinţe negative directe
asupra lui B. Ele sunt adesea corelate cu recompensele: neacordarea unei
recompense aşteptate poate constitui o pedeapsă, după cum neaplicarea unei
pedepse anunţate poate constitui o recompensă.
Susţinerea pe care A o acordă, simbolic şi/sau material, mişcării de opo-
ziţie politică din statul B, este un exerciţiu punitiv al puterii din partea lui A.
Guvernul SUA a făcut acest lucru de multe ori, în multe ţări – de exemplu,
cu Guatemala (1951), Cuba (1962), Irak (1992-1994).
Pedepsele economice merg de la retragerea asistenţei economice unui stat
B până la forme de sancţiune economică de diferite grade de severitate.
Unele embargouri au eficacitate foarte redusă, aşa cum a fost cazul cu cel
impus Irakului în 2001, sau Serbiei în 1995; regimurile politice nu au fost
slăbite, suferinţa transferându-se la nivelul populaţiei în ansamblu. Totuşi,
există şi exemple de succes: embargoul asupra Haiti-ului, în 1993–1994, a
dus la schimbările dorite de SUA. Evoluţia acestora din urmă a fost cu totul
remarcabilă: la presiunile Washingtonului, junta militară care îl înlăturase
pe preşedintele democratic ales, Jean-Bertrand Aristide, a părăsit ţara; a
revenit apoi, după ce Aristide a fost silit să demisioneze şi să se exileze, tot
la presiunile Washingtonului.
Este important să distingem şi aici între cheap talk şi costly signals.
56
Sancţiunile nesemnificative, precum cele aplicate de SUA Indiei în 1998, nu
sunt cu adevărat pedepse, deci nu constituie un exerciţiu efectiv al pute-
rii. Eficacitatea unei pedepse se leagă de credibilitatea celui care o anunţă.
URSS, de exemplu, nu a ezitat să pedepsească dur „rătăcirile“ politice ale
sateliţilor est-europeni: Budapesta în 1956, Praga în 1968, dar şi Afganistan
în 1979. La rândul lor, SUA nu au ezitat să aplice sancţiuni nici aliaţilor
cei mai apropiaţi – Israel, Anglia – când, în 1956, aceştia au atacat Egiptul,
împreună cu Franţa („criza Suezului“) fără a fi obţinut acordul prealabil al
Washingtonului.
57
1865, pentru ca în 1905 Germania să depăşească puterea Marii Britanii.
Segmentul 1920–1945 arată, pe lîngă creşterea constantă, dar lentă, a URSS,
că în 1938 puterea Germaniei era aproximativ egală cu cea a SUA. Indicele
compozit al Americii cunoaşte o creştere bruscă şi susţinută începând cu
1939.
58
uşor în putere în alt domeniu. SUA este cea mai mare putere militară a
lumii şi prima economie a ei, dar Germania a depăşit-o ca exportator net,
în vreme ce Japonia este a doua mare economie mondială. Totuşi, puterea
militară a Germaniei sau Japoniei este disproporţionat de mică în comparaţia
cu influenţa lor economică. La fel, Vaticanul are o mare putere spirituală,
ca şi Tibetul, deşi sunt ambele lipsite de putere miltară. Sigur, se poate
contra-argumenta că nici Japonia, nici Germania nu s-ar fi putut dezvolta
economic în măsura în care au făcuto dacă nu s-ar fi bucurat de garanţiile
de securitate ale SUA în epoca postbelică.
Dificultăţile de fungibilitate a puterii sunt legate de interesele divergente
ale diferitelor grupuri din viaţa internă a statelor, de dificultatea de a proiecta
puterea la distanţe mari, precum şi de diferenţele semnificative de motivaţie
de a exercita puterea.
59
Dacă definim puterea ca abilitate de a-i face pe alţii să face ceva ce nu
ar fi făcut altminteri, cum putem şti ce nu ar fi făcut cineva altminteri?
Exemple:
60
mediu firmelor operând în zona economică NAFTA, cu scopul principal de
a împiedica exportul de capacităţi de producţie şi de locuri de muncă în
Mexic. De asemenea, Rusia a invocat recent condiţii exagerat de drastice de
respectare a mediului natural pentru a forţa retragerea participaţiei firmelor
petroliere occidentale de la exploatarea unui important zăcământ petrolier
din Siberia.
Principalele beneficii ale organizaţiilor internaţionale ţin, teoretic, de ca-
pacitatea de monitorizare a conformităţii comportamentului statelor membre
la regimul internaţional respectiv, precum şi de aplicarea de măsuri punitive
la adresa celor care îl încalcă. Problema este însă că puterea şi autorita-
tea organizaţiilor internaţionale sunt conferite exlusiv de statele membre –
caracteristică a dreptului internaţional: nu există un monopol internaţional
legitim asupra violenţei organizate. Ca urmare, respectivul regim interna-
ţional este ori vid de conţinut, întrucât îngăduie fără sancţiune orice formă
de comportament a statelor membre, ori este lipsit de mijloacele de a pe-
depsi încălcările normelor, întrucât statele membre nu le pun la dispoziţia
organizaţiei.
Exemplu: OPEC – mai mulţi producători importanţi de petrol nu sunt
membri: Rusia, Mexic, Norvegia, Marea Britanie; aceştia pot contrabalansa
politica de cartel a OPEC, care numără 13 membri, deţine 40% din expor-
turile cotidiene de export de petrol şi are actualmente cca. 2,5 milioane
de barili capacitate de producţie. Cel mai important membru este Arabia
Saudită, care e şi cel mai mare exportator de petrol al lumii.
Apoi, multe membre ale OPEC trişează, nerespectând cotele de export
instituite cu scopul creşterii preţului petrolului.
61
Capitolul 7
Teoria constructivistă a
relaţiilor internaţionale
7.1 Introducere
Constructivismul este o abordare a relaţiilor internaţionale care subliniază
dimensiunea socială şi intersubiectivă a politicii. Constructivismul afirmă că
relaţiile internaţionale nu pot fi explicate prin decizia raţională a actorilor
politici - fie ea luată în virtutea constrângerilor structurale ale distribuţiei
sistemice de capabilităţi (realism), fie a constrângerilor instituţionale (teo-
ria regimurilor). Din punct de vedere constructivist, interacţiunea dintre
state este determinată de preferinţele şi interesele endogene ale actorilor po-
litici, de identităţile lor transformabile în cursul interacţiunii internaţionale.
Constructivismul social (SC) constă într-o clasă de modele ale interacţiunii
care explorează influenţa normativă a structurilor instituţionale şi conexiu-
nile dintre acestea şi identitatea şi interesele statelor. În acelaşi timp, in-
stituţiile însele sunt transformate prin activităţile statului şi ale altor actori
politici. Instituţiile şi actorii se condiţionează reciproc – problema ac-
tor/structură.
62
pe partea dreaptă a drumului“, ci şi generează un domeniu care nu ar fi
existat altminteri.
Jocul de şah constă pur şi simplu în regulile formale ale jocului, de vreme
ce nu ar putea exista şi nu ar putea fi inteligibil fără ele. Regurile de circula-
ţie sunt de un cu totul alt tip: conducerea maşinilor e posibilă şi în absenţa
lor, dar în condiţii de risc şi de dezordine mult mărite.
63
xander Wendt 1992, „Anarchy is What States Make of It. The Social Con-
struction of Power Politics“, in International Organization, Vol. 46, No. 2).
Astfel, o anarhie a prietenilor este complet diferită de una a duşmanilor, de?i
ambele sunt posibile. Ceea ce contează este diversitatea de structuri sociale
posibile în condiţii de anarhie. Statele pot avea multiple identităţi sociale,
care pot fi fie cooperative, fie conflictuale. Ele îşi definesc interesele în pro-
cesul de interpretare a situaţiei sociale la care participă. Astfel, se poate
susţine că războiul rece a constituit, de fapt, o structură socială în care cei
doi actori s-au identificat reciproc ca fiind inamici, definindu-şi fiecare inte-
resul naţional în opoziţie cu cel al celuilalt. Când acest lucru s-a schimbat,
războiul rece s-a încheiat.
Există trei versiuni importante de abordări constructiviste ale RI. Cro-
nologic, prima teorie constructivistă a RI a fost oferită de Nicholas Onuf,
în Worlds of Our Making (1989). Apoi, Friedrich Kratochwil s-a impus ca
un constructivist influent prin lucrarea Rules, Norms, and Decisions (1989).
Dar, fără îndoială, cel mai influent gânditor constructivist este Alexander
Wendt: The Social Theory of International Politics (1999).
64
lui Wendt, statul este o entitate cu statul ontologic substaţial. El critică in-
capacitatea gândirii instrumentaliste de a reduce acţiunea statală la acţiunea
individuală, fără pierdere epistemică.
Wendt distinge patru tipuri de identitate a unei entităţi sociale – printre
care se numără şi statele:
65
(1999: 229). Identitatea colectivă este cel mai important aspect al teoriei
lui Wendt. Spre deosebire de neorealism şi de instituţionalismul liberal,
constructivismul este interesat de circumstanţele în care limitele sinelui se
extind peste – ori sunt înglobate de către – celălalt. Desigur, dat fiind
caracterul distinct al identităţii personale/corporatiste, identitatea nu poate
fi colectivă în orice aspect al ei, ci doar în ceea ce priveşte unele proprietăţi
specifice. Interesele decurg din natura identităţii, pentru că ceea ce vrea
un actor depinde de cine anume este acel actor. În fine, interesele sunt
factori motivaţionali a căror realizare contribuie la reproducerea identităţii
lor subiacente.
Totuşi, trebuie să distingem între percepţiile şi opiniile subiective ale ac-
torilor, în legătură cu nevoile pe care le au şi acţiunile care trebuie urmate în
mod obiectiv pentru a întruni cerinţele de reproducere socială a identităţii.
Ambele tipuri de interese trebuie explicate. Cele subiective sunt importante
pentru că sunt motivatori proximi ai acţiunii politice. De exemplu, oamenii
de stat definesc şi evaluează interesul public potrivit percepţiilor lor, adică
potrivit informaşiilor, convingerilor, valorilor şi ideologiei lor. Ca atare, este
important să avem o descriere corectă a vederilor lor subiective asupra in-
teresului public. Dacă în mod sistematic, aceste vederi diferă de interesul
public obiectiv, atunci integritatea comunităţii politice este ameninţată.
7.2.1 Exemplu
In a controversial article published in the London Review of Books in March
2006, John Mearsheimer and Stephen Walt maintain that the amount of
economic and military help that the US provides Israel in virtue of their pri-
vileged partnership defies the logic of self-interest that Washington should
follow according to the neorealist prescriptions. The authors list a series
of measures of material support that the US has given Israel after World
War II, which they deem disproportionate relative to both the benefits that
such a support brings Washington, and the objective needs of Israel as an
industrialized country. They identify the reason for this level of support in
the domestic American politics, and particularly in the efficient Israel Lo-
bby, which, as they surmise, has managed to divert Americas Middle East
foreign policy from the American national interest. I shall not here review
the pros and cons that have been expressed in the debate triggered by this
paper. The point of bringing forward this particular case is to show that
the neorealist conceptual framework, from within which Mearsheimer and
Walt argue, makes difficult for them to see the possibility of an increasing
perception of collective identity between Israel and US, grounded in histo-
66
rical, cultural, moral, and civilization elements of identity. Consequently,
there is a dominant perception of similarity of interests in both Americans
and Israelis regarding many coordinates of their foreign policy, as well as an
empathic understanding of each others security fears. Up to a certain point,
it is open to discussion whether Washington had more to gain in terms of
security and economics from a more pro-Arab attitude in the Middle East.
Yet no sophisticated foreign policy analysis can ignore actors identities in
accounting for the ways they act in order to achieve their interests.
7.2.2 Critici
Constructivismul este greu de aplicat ca model teoretic, pentru că nu prezice
nici o structură socială anume ca aptă a guverna comportamentul statelor.
Mai degrabă, el cere ca o anumită relaţie socială să fie examinată, articulată
şi, în cele din urmă, înţeleasă. Se naşte astfel posibilitatea ca comporta-
mentul statelor să fie prezis în interiorul unei astfel de structuri. Dar dacă
predicţiile se dovedesc a fi false, atunci se poate ca structurile sociale domi-
nante să nu fi fost bine înţelese sau să se fi schimbat. Dacă însă utilitatea
explicativă şi predictivă a constructivsmului e discutabilă, el rămâne totuşi
un element euristic foarte productiv.
67
Capitolul 8
Teoriile birocratică şi a
grupurilor de interes
68
importanţă. Politica externă şi relaţiile internaţionale sunt, din acest punct
de vedere, consecinţele neintenţionate ale proceselor politice interne, marcate
de interese restrânse şi lupta pentru dominaţie politică locală. Conceptul în-
suşi de interes naţional este dificil de definit, dacă nu chiar contestat. Aceste
teorii sunt preponderent concentrate asupra explicării şi predicţiei acţiunilor
naţionale de politică externă. Politica externă şi relaţiile internaţionale sunt
studiate ca domenii separate, independente unul de celălalt.
69
tehnice iar un al treilea s-a ciocnit de avionul C-130 Hercules care alimenta
elicopterele. Misiunea a fost anulată. Eşecul a fost unul de planificare, dat de
lipsa de coordonare între diferitele ramuri ale armatei implicate în misiune.
Ca urmare, în 1987 s-a creat United States Special Operations Command
(USSOC), menită să coordoneze operaţiunile speciale ale tuturor armelor ar-
matei SUA. Ostaticii au fost elibera?i în 20 ianuarie 1981, în prima zi în oficiu
a lui Ronald Reagan, ca urmare a negocierilor dintre Washington şi Teheran.
70
(1) Superiorul nu are nici timpul, nici priceperea de a rezolva personal
toate chestiunile. Astfel, subordonatul are o influenţă considerabilă
asupra procesului decizional.
() George Ball, deputy secretary of state; în 1964 i-a cerut lui Johnson
retragerea trupelor americane din Vietnam.
71
8.3 Proceduri standard de operare (SOP)
SOP sunt răspunsuri standardizate, „prefabricate“, pregătite pe baza reacţi-
ilor anterioare la situaţii de acelaşi timp. Ele sunt cuantificabile, permiţând
atribuirea de responsabilităţi individuale. Ele constituie un mijloc de con-
trol al superiorilor care nu sunt nemijlocit implicaţi în aplicarea lor. Pe de
altă parte, sunt eficiente în condiţii de timp şi informaţii limitate. La data
crizei ostaticilor din Iran, SUA nu aveau pregătite SOP pentru eliberarea de
personal diplomatic luat prizonier.
O deficienţă a procedurilor standard de operare este lipsă de flexibilitate,
vădită în condiţii de raţionalitate limitată (bounded rationality) – alegerea
unui curs de acţiune fără a lua pe deplin în considerare toate posibilele
răspunsuri alternative, probabilitatea ca acestea să se realizeze, costurile şi
beneficiile lor. SOP facilitează răspunsuri rapide şi verificabile, dar posibil
greşite, la o anumită situaţie. Acţiunea în condiţii de raţionalitate limitată
presupune luarea unei decizii sub asumpţia că a explora toate opţiunile po-
sibile înainte de a lua o decizie poate presupune costuri iraţional de mari.
72
teoriei jocurilor necooperative. Sunt evidenţiate calculele raţionale, de tip
costuri-beneficii, pe care decidenţii le fac în evaluarea cursurilor alternative
de ac?iune. Strategiile decidenţilor urmăresc maximizarea şanselor ca aceş-
tia să fie reale şi ca lideri de către constituantele lor interne şi maximizarea
susţinerii oferite de sistemul internaţional. Liderii sunt nevoiţi să optimi-
zeze relaţia dintre presiunile politicii interne şi ale politicii externe, alegând
uneori acţiuni care satisfac constituanta internă dar care displac adversarilor
sau partenerilor străini, ori făcând concesii acestora din urmă pe seama unor
costuri de capital politic intern.
73