perioada 1995-1999, ziarist ntre 2004 i 2008, n prezent traductor. Autor al volumului Retori, simulacre, imposturi (Compania, 2003). Cartea (al crei titlu trimite, evident, la cunoscutul studiu al lui Maiorescu Oratori, retori i limbui) e o culegere de eseuri pe teme care la prima vedere nu par legate ntre ele. Adevrat e i c, anticipnd parc un asemenea repro, autorul i ncepe cartea cu o Introducere n care explic ce i cum cu volumul acesta. Pe scurt (i simplificnd, desigur, lucrurile), ar fi vorba de relaia tensionat i adesea nefericit pe care ideologiile - att cele consacrate, ct i cele de dat mai recent - au ntreinut-o cu cultura romn. De asemenea una din temele majore este imensul deficit de exerciiu critic de care sufer cultura roman. Retori, simulacre, imposturi este o carte polemica si o "declaratie de independenta" sui generis, pentru ca, abordand problematica raporturilor dintre ideologii si cultura in Romnia, Ciprian Siulea opune sistematic gandirea critica si luciditatea intelectuala - pe care mizeaza in mod declarat - gandirii modelate de ideologie. Desi distinge intre ideologiile extremiste si cele democrate, tanarul eseist semnaleaza riscul major al sacrificarii nuantelor ori de cate ori optiunea ideologica trece in prim-plan. Pledoaria lui este in favoarea unei "atitudini mai relaxate fata de hibridizarea ideologica" si a unui "demers critic bazat pe luciditate si pe capacitatea de a discrimina si a stabili relatii echilibrate intre sisteme de idei". Cu alte cuvinte, o situare in afara oricarei "tabere" ideologice, un discurs impregnat de constiinta relativitatii ideilor si o optiune clara pentru individualismul radical sunt, in viziunea lui Ciprian Siulea, premisele esentiale ale edificarii unui spatiu public civilizat. Inca din Introducere intentia autorului este sa exploreze relatia tensionata si nefericita relatia ideologiilor cu cultura romaneasca, dar si impactul nefast al unor discursuri ideologice contemporane, aflate adesea in opozitie fata de orientarea pe care aceastea o declara. Intreaga analiza a autorului se bazeaza pe gandirea critica, care contine urmatoarele elemente : luciditate intelectuala,moderatie politica ferma dar si o buna doza de skepticism combinat cu ironie, dar si evitarea judecatilor univoce, a adevararilor absolute. Un alt aspect pe care autorul pune accent este acela ca datorita trecutului nostrum, termenul de ideologie a ajuns similar cu cel de comunism, cel mult se extinde si asupra ideologiilor extremist si a nationalismului. Ideologia, este caracterizata prioritar de atributele negative si anume acelea care vizeaza sterilitatea intelectuala si radicalismul politic periculos, aceste sensuri fiindu-i atribuite de cel care a creat acest concept acum doua sute de ani, si anume Destutt de Tracy. Autorul insista de asememena asupra hibridizarii ideologice, caci puterea unei ideologii nu rezida doar in corectitudinea ideologica a celor care o sustin. Un exemplu elocvent este Anglia, care in pofida puternicelor ei traditii conservatoare este una din primele democratii ale lumii, cu un rol de pionerat in introducerea principiului egalitatii contitutionale in fata legii. Furiosii interbelici sau scoala de la Paltinis, coordonata de Constantin Noica, este caracterizata pe lipsa de critica, accesele antioccidentale si antiliberale grupare din care se recruteaz destule figuri oficiale ale inteligheniei de azi. In ceea ce priveste ideologiile de astazi, mai ales postmodernismul romanesc si cel al integrarii europene, ele poseda un sens profund reactiv si adopta tehnica indepartarii de realitate.( cercul viciios al ideologiei). In ceea ce priveste liberalismul, mai ales cel post-comunist, aceasta este caracterizat de o exaltare prosteasca, lipsit de intelegere. Astfel monopolul ideologiei rele este atribuit doar comunismului si a altor curente denumite reactionare. In schimb tot ceea ce este liberal este automat bun. Autorul incearca sa raspunda acestei naivitati, motivandu-si alegerea prin faptul ca ideologiile se deosebesc prin gradul lor de adecvare/adaptare la realitate sic a atat liberalismul, comparative cu comunismul sau anarhismul poate aluneca extreme de usor in utopie sau demagogie, devenind aproape la fel de nociv. Concluzia este ca atunci cand ideologiile tind sa ignore/substituie/paraziteze realitatea, deiferentele dintre ele devin neglijabile. O alta naivitate lipsita de inocenta pe care autorul doreste sa o explice si combata este cea a liberalizarii artelor din anii 60, care in acea perioada ar fi devenit oarecum autonome si rezistente. De fapt, aceasta liberalizare nu pare sa fi fost decat o schmbare de strategie a ideologiei comuniste de a pastra si mentine hegemonia. Ca incheiere a Introducerii, autorul propune exploatarea unei surse oarecum paradoxale a eticii, si anume orogoliul, caci orgoliul individului nu are nevoie ca societatea sa ii confirme sau sa ii furnizeze evolutiile sale interioare. De asemenea propune o rationalizare a vietii sociale si culturale si mai multa autonomie, in special in gandire pentru individ. In primul capitol, Saivane si piramide, vorbim despre amnesia fata de communism- un rau neconstientizat, parazitar dar si internalizat tocmai in masura in care oamenii refuza asumarea lui. Si tot in acest capitol se pune intrebarea : Care este cea mai grea mostenire a comunismului? Iar la aceasta intrebare, autorul o gaseste drept cea mai apasatoare si mutilanta, mostenirea arhitectonica, care desi nu este la fel de stridenta ca cea a institutiilor politice comuniste , sau profunda ca cea a mentalitatilor create de communism si cu siguranta nu la fel de frustranta ca cea economica. Insa cand vorbim de schimbare, putem observa ca institutiile politice s-au preschimbat peste noapte, mentalitatile de asemenea se schimba sau cel putin sunt libere sa o faca. Iar in ceea ce priveste economia si ea are sanse de reabilitare daca acest lucru este dorit. In schimb pentru zecile de mii de casemate care populeaza orasele si comunele din Romania si pentru tipul de comunitate urban ape care ele l-au creat sansele de reabilitare sunt minime. Blocurile, reprezinta in perceptia autorului, impresia de hidosenie absoluta, de monstruozitate dar si senzatia permanenta de exil pe care locuirea lor o creeaza. Arhitectura comunista, pe langa potentialul ei malefic si dezumanizant, consta in statutul ei ambiguu: de abiect utilitar cat si ideologic si fals estetic. Aceasta ajunge sa incorporeze o dimensiune politica evidenta sis a indeplineasca o functie propagandistica precisa, chiar daca ambele sunt abil camuflate printer celelalte functiuni. Asemeni celorlalte mijloace de propaganda, ea imbina intimidarea si abuzarea psihologica, avand aceeasi finalitate cu indoctrinarea si mobilizarea ideologica. Desi arhitectura comunista are o finaliate dezeumanizanta, asta nu inseamna ca liderii comunisti chiar au avut drept scop aceasta finalitate. Acest rezultat este pur si simplu efectul jocului dintre mai multe forte: indicatiile si restrictiile oficiale, orizontul popular de asteptare, traditia arhitectonica romaneasca sau slabele ecouri ale evolutiilor internationale in domeniu. In ceea ce priveste functiunea machiajului grosier, aceasta este datorata perversitatii arhitecturii comuniste care avea pretentia de a fi un obiect utilitar esthetic, desi nu era altceva decat un obiect utilitar ideologic (esthetic corrupt in contradictie cu utilitarul grosier si ideological care avea menirea sa le mascheze). Acest esthetic ne arata perfect ambivalenta persuasiune-intimidare utilizata de propaganda comunista: are in acelasi timp atat rolul de a seduce cat si de a sfida prin prin prezenta intimidanta (prezenta unei puteri care se poate pogori oricand pentru a pedepsi). Oranementul are aici rolul de a legitima cladirile respective ca obiecte de arta si nu are nicio importanta cat de grosolan aceasta functie este indeplinita. O alta caracteristica a arhitecturii post-staliniste este reprezentata si de formele stranii ale balcoanelor si incradarea lor in fata, cat si forma meschina a ferestrelor. De asemenea materialele si finisajele de proasta calitate contribuie si ele mult la deteriorarea liniilor. In ceea ce priveste ornamentele, ele reprezinta cea mai perverse rastalmacire a functionalismului: balcoane fantaisie cu forme cinice, coloane care nu sustin nimic, imense si oribile mozaicuri, toate acestea culiminand cu micile temple de pe unele blocuri. Conceptia fiind ca daca blocul de locuit isi permite ornamente gratuite, atunci este evident ca problemele adevarului, al binelui, sau bunastarii au fost deja rezolvate. La comunisti, blocul de locuinte este un instrument de control si disciplinare, el trebuie sa produca omogenizare sociala, depersonalizare si supunere. Acesta produce o locuire rationalizata si impune supravietuirea in limitele unor standarde submediocre si rigide. De aceea in orasele noastre muncitoresti senzatia de control total este inevitabila si dureroasa. Caracterul infricosator al cartierului de blocuri se datoreaza nu numai arhitecturii, dar si modului in care sunt dispuse constructiile, organizarea geometrica este o consecinta a tipizarii si a modalitatii de locuire economica, dar ea exprima si caracterul rational, stiintifiic al ideologiei sistemului. Geometria absoluta nu provoca doar disclocarea traditiei, ea devine si mediul ideal pentru crearea omului stiintific, mai putin interiorizat si uman , exact asa cum si-l dorea comunismul. Simularea grosolana din arhitectura comunista este desigur aceeasi cu cea care subintinde intreaga propaganda comunista. Cand vorbim despre Spatiul privat si Spatiul public, efectul imediat al tipizarii si al organizarii ca zone a blocurilor de locuit este dedradarea caracterului privat al locuintei si crearea unui continuum intre spatial public sic el privat, care se invadeaza reciproc. Un element essential care lucreaza in acest sens este balconul, adesea locuit , mobilat cu dulapuri etc,- cu alte cuvinte, nu numai din cauza constrangerilor de spatiu dar si pentru ca in perceptia celor mai multi expunerea publica nu intra in contradictie cu caracterul de locuinta. Un alt element il reprezinta si modul in care apartamentele de la parter sunt puse in contact nemijlocit cu strada. Invadarea spatiului privat al locuintei e data si de tipizarea blocului si apatamentului, de lipsa personalitatii sale care ar fi putut rezista exteriorului, de dotarile interioare disponibile, standardizate si ele, de dimensiunile meschinesi de lipsa de funtionalitatecare reduc acest spatiu privat la statutul de cadru al unei stari de urgenta permanente. Spatiul public este un hibdrid: hol si maidan in acelasi timp. Apare astfel iluzia larg impartasita ca regmul comunist ar fi creat prin adversitate o minunatata solidaritate intre romani, insa aici putem vorbi doar despre un individualism am supravieturii si de o solidaritate nascuta pe marginea suferintei in comun. In comunism, spatial public este vazut de romani ca un domeniu de competenta exclusive a statului => stare de emigratie morale a societatii civile: dezinteresul general fata de viata comunitatii, neimplicarea in evenimente, neincrederea fata de vecini si prieteni, grija obsesiva pentru hrana in fiecare zi etc . De aici apare si paradoxul geografic : Cei mai multi romani au trait in Romania fara a fi fost vreodata prezenti la ceea ce s-a petrecut in propria lor tara. Rezistenta in interiorul propriei minti echivaleaza cu o forma patologica de autism etic. Solidaritatea etnica sau de breasla se reduce in ultima istanta la evitarea conflictelor nenecesare cu ceilalti, si nu implica o responsabilitate sau actiune concreta. Astfel, spatial dintre blocuri, adica cel care realizeaza contactul dintre oameni , poate deveni unul familial dar nu si unul civic. Iar salabaticia si inumanul se instaleaza firesc in spatial neasumat dintre blocuri. In arhitectura comunista, spatial privat se topeste in cel public. Tot in orasul comunist, latratul cainilor vagabonzi este de fapt emblem orasului, el simbolizeaza nostalgiile rurale ale locuitorului majoritaer al cartierului de blocuri- omogenitatea infricosatoare a comunitatii- e cainele tuturor si toti trebuie sa il accepte. Spatiul public ar trebuie recucerit si reconstruit aproape de la zero iar comunitatea de tip rural ar trebui sa evolueze inspre o cuminitate bazata pe valori internalizate si apoi sa se manifeste in exterior. Discursuri de lemn si beton- Casa Poporului este consecinta fireasca a unui sistem politic ce se hraneste din absenta individului si o consolideaza mai departe. Spatiul din jurul ei e pustiu, dar nu din lipsa de constructii ci pentru ca nimic nu poate supravietui in preajma monstrului.. Insasi titularatura de Casa Poporului ( care nu a fost niciodata oficiala ) reflecta doar perceptia generala. Perceptia fiind aceea ca desi poprul roman lucuieste practic in blocuri, simbolic el locuieste in Casa Poporului. Aceasta ofera o identitate oficiala fiecarui roman care nu este capabil si care nu doreste sa-si asume una persoanala, La nivelul actiunii si al deciziilor ce determina existent imediata, cei mai multi sunt individualisti. La nivelul constiintei , al imaginii de sine, al configurarii realitatii sociale si politice si al edificarii viitorului, cei mai multi sunt dimpotriva colectivisti, adica evita sa se reprezinte pe sine . Asadar, traim in dublu paradox : egotismul si colectivismul reusesc sa se alimenteze reciproc sis a se opuna deopotriva individualismului si adevaratei solidaritati.
2.Comunismul in texte dramatice Dramaturgia de dupa 1989 traverseaza o perioada de confuzie determinate in cea mai mare parte de perioada comunista. Alarmanta insa ramane asemanarea dintre piesele scris acum de cei care scriau in perioada comunista, si care au reusit sa ii supravietuiasc, cum ar fi D.R Popescu si D. Solomon si piesele scrise de unii autori tineri pe teme asemanatoare. Acestia s-au angajat intr-un teatru puternic ancorat in rwalitatea social-politica a acelor ani. Mazilu: satira apologetic in toate piesele de teatru ale acestuia, indifferent de regsitrul lor( comic sau tragic) singura diferenta apare doar in ceea ce priveste accentul pe care autorul il pune fie pe datele cadrului social-political epocii, fie pe cele ale unui cadru general uman, nedatat. De altfel, ele fiind manifestari aproape identice ale unei singure formule dramatice. In primul rand, lumea lui Mazilu se opune prin situatii si personaje valorilor de baza ale normalitatii umane pe toate planurile. Totul este rasturnat, inclusiv si cele mai elemantare inclinatii umane: Binele/Adevarul. Iar in al doilea rand aceasta lume se opune prin aceleasi procedee ale deofrmarii si reastunarii in oglinda, lumii comuniste. Insa nu vorbim aici de lumea comunista de zi cu zi, reala, ci de un sistem communist teoretic, compus din toate valorile comuniste asa cum apareau ele in perspectiva propagandei. Contramodelul existential construit de Mazilu se opune dur dar nediferentiat atat modelului communist, cat si normalitatii umane fundamentale, cele doua elemente fiind pune intr-o stare de indisctinctie si coeziune ruinatoare pentru valoarea operei. Lumea pe care o descrie el este o lume a deviantei, a ticalosiei generale si fara scapare. Lipsa moralitatii este desavarsita si violent, putinele personaje positive fiind fie adevarati comunisti, ca Emilian sau Vasilica din Prostii sub clar de luna , fie femei indragostite pe care iubirea le perversteste , fie oameni sanatosi moral si politic pe care ii pervertesc valorile burgheze. Asemeni celorlalte valori, iubirea este complet degradata iar in general personajele maziliene sunt incapabile de sentimente, pe care de cele mai multe ori si le produc artificial. Ticalosii lui Mazilu sunt in acelasi timp delapidatori, directori corupti, lichele care organizeaza fraudarea sistemului , artisti inumani si snobi, interesati doar de excursii in Occident sau bunuri burgheze. In marea lor majoritatea, ei sunt imburgheziti si parveniti ai sistemului socialist si se afla intr-un conflict implictit sau declarat sus sitemul si cu valorile sale. Satira lui Mazilu contine o esentiala dimensiune moralizatoare, insa si o dimensiune absurda la fel de evidenta (preluari jenanate din Ionescu), ii lipseste doza minima de realism. Lumea autorului se opune lumii normale, insa in timp ce modelul normalitatii umane este un model real si comun experientei dintotdeauna si de pretutidindeni, a doua component fata de care lumea lui Mazilu se opune si anume sistemul counist este aproape in intregime o realitate propagandistica. Astfel, pentru Mazilu, absurdul devine un mijloc de a confuziona spectatorii si i-a servit autorului pentru a ascunde saracia acuta a artei sale.Astfel, realismul lui este unul utopic si propagandistic, nu doar moralizator, asa cum s-ar crede. Marca inconfundabila a dramaturgiei maziliene este indeobste considerate a fi replica in care se amesteca trvialul si sublimul, derizoriul si esentialul, materialul inferior si spiritualul superior ( elemente divergente sau paradoxale). In teatrul lui Mazilu, spectatorul nu are dreptul la replica iar piesele lui nu contin dezbateri morale si evolutii morale dramatice, ci doar concluzii care preexista personajelor si situatiilor ce au menirea de a le ilustra.=> spectacol usor de produs in minstea cititorului caruia i se ofera o convenienta facila. Mazilu evita confruntarea directa cu realitatea reala a comunismului prin decolarea inspre utopic si discursiv. D.R Popescu: realismul propagandistic ocazional piese bune; Majoritatea pieselor lui contin desfasurari artificiale, personaje caricaturale si replici scrise intr-o limba straina oricaror posibilitati interne ale desfasurarii pieselor si ale verosimilitatilor personajelor. Caracteristica lui principal este incercarea de a descoperi si de a spune adevarul despre lumea contemporana autorului, pe fundalul problemelor eterne ale umanitatii, precum si incercarea de a institui un sens moral. D.R Popescu, asemeni lui Mazilu sic a aproape orice scriitor al epocii nu are acces decat la sabloanele oficiale asupra realitatilor politice ale vremii. El, spre deosebire de alti autori, construieste, ca fundal al pieselor sale, o bunastare si un mod de existent mai degraba pe model burghez caci la el, inaltele exigente si restrictii ale morale vizeaza in primul rand domeniul spiritului, nu pe cel al existentei material, ca la Mazilu. Ca si Mazilu, D.R Popescu prezinta in mod constant lumea comunista ca pe un lucru normal. El descrie in piesele sale o lume socialista inexistenta, libera, dreapta si prospera, beneficiind de un confort chiar burghez. Solomon: idealismul rebarbativ El reprezinta un caz mult mai putin complex decat Mazilu sau Popescu, cu implicatii mai simple si mai directe. Acesta manifesta o preferinta marcata pentru comedia in care sunt criticate cat se poate de cuminte pilele, relatiile , practicile neortodoxe fata de sistem in care sunt satirizati cei care se imburghezesc in posturile lor. Opera sa este caracterizata de un idealism brutal, de proasta calitate, echivalat cu romantismul revolutionar . D.R Popescu si Dumitru Solomon au continuat sa scrie teatru si dupa revolutie . Un esec al celor trei dramaturgi saizecisti il reprezinta propunerea facuta spectatorului, sub diferite forme de inlaturare a pacatului burghez pentru a atinge starea de gratie a revolutiei spiritual permanente. Continuturile moarte, saracite in libertate si comunicare, ce abunda deopotriva in dramaturgia saisezcista si in filmul anilor de tranzitie, sunt, prin natural or , vehicule ideale pentru sabloanele propagandistice. 3.Maiorescu si romanii Este necesara o reconsiderare a dimensiunii operei lui Titu Maiorescu, motivate de faptul ca mai multe voci critice actuale reiau portretul deplasat al lui Maiorescu ca fiind : reactionary, antioccidental, autarhist si paseist si de asemenea il pun in legatura directa cu ideologia extremist interbelica. De altfel, imaginea de antiprogresist si antidemocrat inversunat a lui Maiorescu necesita si ea serioase amendari. In cazul lui Maiorescu, aprobarea si contestarea nu se impart firesc intre doua tabere, ci se suprapun. Pe de o parte acestia il celebreaza ca pe un erou, mai ales dpdv estetic, pe de alta parte ii minimalizeaza valorea discursului sau politic.Iar atunci cand cele doua domenii se intersecteaza inevitabil in Acela mai larg al culturii, atitutdinea adulare-contestare sfarseste in confuzie si non-sens. Asfel, multi dintre exegetii lui ajung chiar sa cada in mecanismul cultural produs de nationalism si combatut constant de Maiorescu-> cum ca orice valoare nationala , reala sau inchipuita sa fie celebrate neconditionat, indifferent daca exista sau nu vreo intelegere pentru continutul ei concret. Actul ratat al interpretarii Primul care pune bazele unei lungi traditii de percepere deformata a ideilor maioresciene este Ibraileanu. Acesta le defineste ca fiind : reactionare, antioccidentale, filobalcanice, autarhice iar pe Maiorescu ca fiind un spirit critic eminamente negativ si steril. Tot Ibraileanu sugereaza ca daca ar fi consecventi, conservatorii doctrinaris-ar ridica si impotriva influentelor slavo-bulgare, husite, luterane sau poloneze. De aici si receptarea paradoxala: pe de o parte duce interpretarea teoriei formelor fara fond in extrema amintita mai sus, iar pe de alta parte recunoaste ca Maiorescu nu era cu totul impotriva importului de astfel de forme. Astfel, Ibraileanu ne lasa in fata unei contradictii greu de reconciliat. Este adevarat ca nici Maiorescu nu isi articuleaza complet teoria, care desi nu este contradictorie, este cel putin incosecventa. Motivul pentru care Maiorescu este privit ca un reactionar convins este acela ca prin prisma unor pareri preconcepute ( parti-pris-uri ) politico-ideologice, sensul elemntar al ideilor lui este ignorant inca dinainte ca analiza sa inceapa, ignorandu-se in cele mai multe cazuri explicatia pe care insusi Maiorescu o ofera. Cu toate acestea Maiorescu detesta demagogia nationalista misticoida iar ideile sale nu pot fi incadrate in traditionalismul-national. Lovinescu, un fervent admirator si continuator al marelui critic, ilustreaza mai bine ca oricine repetarea lui paradoxala. Acesta ii recunoaste rolul pozitiv al criticii sale insa gaseste paradoxul in faptul ca autorul ei nu si-a aplicat propriile idei in practica politica: sa desfiinteze institutii, sa ceara abrogarea Constitutiei; In ceea ce il priveste pe Zeletin, lectura pe care acesta o face ideilor lui Maiorescu se vadeste astfel a fi extrem de superficiala, ea insasi o gluma sau o persiflare. Pasajele lui despre Junimea si Maiorescu sunt in cea mai mare parte pur pamfletare: de ex. Zeletin nu face nicio deosebire intre ideologia lui Maiorescu si cea a lui Eminescu iar pt el amandoi ilustreaza romantismul politic si ura feroce impotriva strinilor. Asadar, analiza lui Zeletin pentru opera lui Maiorescu este cu mult prea abstracta si irelevanta. Pe de alta parte, Zeletin va ajunge sa sustina solutii maioresciene fara sa isi dea seama : in 1925 va promova nationalizarea scolii. Aceasta avea sarcina de a alunga spiritul strain si materia straina din scoala noastra si de il inlocui cu un spirit roman national, asa cum cer nevoile noastre de azi. Z.Ornea , cel mai influent monografist al Junimii se cantoneaza si el in acest tip de receptare paradoxala. Pe de o parte el recunoaste ca idealul lui Maiorescu era modernizarea si europenizarea tarii si ca critica lui a avut si un incontestabil rol pozitiv, dar pe de alta parte apreciaza si aplecarea spre paseism si formele traditionaliste si inclinatia autorului spre ideea de stat national organic (exemplul Serbiei); Adrian Marino considera ca autorul exprima neaprobarea ideii de progras social , totala neaderenta la noile forme institutionale , la importul superficial de civilizatie si cultura. Insa pe de alta parte, preciza ca doctrina maioresciana nu era propriu-zis anti-occidentala , ea continand de altfel elemenete liberale importante. Alina Mungiu-Pippidi considera ca exista un filon conservator in cultura romaneasca format atat din democrati, cat si din nedemocrati, care incepe cu Maiorescu, continua cu Iorga, Nae Ionescu etc si al carui ultim reprezentatnt pare a fi Horia-Roman Patapievici. In sfarsit, continuitatea dintre Maiorescu si extremistii interbelici ( legionari) este afirmata fara echivoc de Marta Petreu. Criticul Al. George apreciaza ca Maiorescu va reveni asupra respingerii violente a formelor fara fond doar pentru ca teoria sa a fost infirmata de timp. Revizuirea propriei sale pozitii s-a facut cu greu si a privit in primul rand aspectul politic, constitutional al reformelor. Intre perioada respingerii violente a formelor fara fond: Critici 1868 si a acceptarii lor, care incepe o data cu intrarea in politica a lui Maiorescu in 1871 nu s-a intamplat nimic important. Insa schimbarea ideatica se explica prin diferenta de registru care exista intre textele militante si activitatea politica a lui Maiorescu. Asadar se explica si critica initiala a Constitutiei ( Maiorescu avea pe atunci 28 de ani ), in timp ce contitutionalismul fervent ulterior al junimistilor se datoreaza nu atat fricii de reforme cat atasamentului absolut fata de ideea de ordine.Maiorescu avea convingerea ca reformarea unei constitutiiale carei principii ramasesera in mare parte inca netranspuse in practica ar compromite intreg edificiul juridc al statului. Tot Al. George , asemenea lui Calinescu separa categoric latura politica de cea estetica din cariera lui Maiorescu. Insa spre deosebire de Lovinescu, accentueaza sutructura si rolul politic si minimalizeaza rolul estetic. Interpretarile echilibrate si lucide sunt destul de rare, una dintre ele este cea a lui Tudor Vianu, un spirit maiorescian el insusi. El scoate in evidenta elemtele liberale care completeaza atat de fericit conservatorismul lui Maiorescu. De asemenea vorbeste constant despre pragamatismul maiorescian ca de un element fundamental al omului si al ideilor lui. Tot el afirma ca Maiorescu nu era un traditinalist, ci un modernist consercvent si era unul dintre putiniicritici care au inteles corect teoria nu prea complicata a formelor fara fond. Fondul teoriei lipsei de fond Ratiunea esentiala a intregii actiuni culturale si politice a lui Maiorescu ( in particular a Formelor fara fond) este modernizarea/europenizarea durabila a Romaniei. Concluzia opusa nu se poate datora decat prejudecatilor dure anticriticiste, indeosebi acelei stari de urgenta a culturii nationale, care declara spiritul critic un luc pe care nu ni-l putem permite precum si obsesiilor nationaliste care sfarsesc inevitabil in idolatrie sau denuntare. In Critice din 1974 el explica din nou de ce ceva nu e preferabil nimicului : pentru simplul motiv ca resursele materiale si intelectuale ale unui popor sunt limitate, iar daca ele sunt rispite intr-o directie inutila sau gresita , atunci nu mai raman resurse pentru adevarata constructie. Formele nu inseamna in sine prea mult, iar formele fara fond cu atat mai putin. Chiar daca ele se reduc la un principiu a carui formulareramane aceeasi, aplicarea lor in practica in lipsa fondului de degradeaza si le da un sens gresit. In nici un text de-al lui Maiorescunu apare sugestia ca Romania ar trebui sa aiba alta destinatie decat Europa, ca tip de cultura materiala si spirituala. Dimpotriva, modelul europeaneste reperul pozitiv constant al doctrinei si actiunii lui politice. El se pronunta cat se poate de categoric in favoarea valorilor civilizatieioccidentale si impotriva bizantinismului. Situatia originara a formei si a fondului pare a cunoaste doua variante distincte. Fie forma occidentala importata este buna in sine si isi mentine acest caracter, chiar daca ea nu gaseste in Romania un fond pe masura, fie forma importata este corupta inca de la inceputul adaptarii ei locale ( ex. institutiilor de cultura, academii semidocte, scoli fara profesori, conservatoare fara artisti etc). Ce sunt Formele fara fond? Acestea sunt reduse de regula la categoria formelor intitutionale, dar intelegerea corecta a teoriei maioreciene trimite in primul rand la formele mentale care pe acestea. Derapajul ideologic ( nationalismul) este prima cauza pe care Maioresuc o vede la baza formelor goale ce populau cultura si politica epocii, deci suprema forma fara fond. Maiorescu, observa in psihologia romanilor obsesia acestora pentru imagine si imensa disponibilitate de a crea aparente care sa se substituie realitatii. Trebuie sa tinem cont ca nicaieri nu apare un criteriu care permita delimitarea stricta a formelor complet lipsite de fond, deci inacceptabile de cele care puteau sa isi creeze un fond propriu adecvat si asta pentru ca Maiorescu nu isi propune sa le cenzureze pe primele in mod serios. Maiorescu considera ca dezvoltarea unei societati ca cea romaneasca si crearea unei natiuni moderne nu se pot produce decat prin realizarea unei minime omogenitati culturale si politicela nivelul intregului popor, cel care de altfel sustinea financiar cultura si invatamantul. Asadar, prioritatea bugetara era crearea fondurilor pentru istitutii la nivelulintregii societati. El sustinea umplerea formelor deja create cu fondul necesar. Asadar, formele pot preceda fondul daca exista posibilitatea ca acesta sa fie suscitat intr-un orizont rezonabil de timp, astfel incat ele sa nu se denatureze in asteptarea lui. Toata viata maiorescu a incercat sa aclimatzeze in Romania valorile liberale : competenta, profesionalism, merit si raspundere individuala, atasament durabil fara de convingerile politice, respect fata de individ, etc Inspre nivelul practicii Cea mai importanta caracteristica a gandirii si actiunii sale politice este pragamtismul. Din punct de vedere politic, el se declara mai degraba liberal si se indoieste profund de atasamentul liberalilor fata de ideile pe care le enunta. Este vorba mai degraba de o opozitie intre pragamtism si ideologie. El sustinea crearea si intretinerea prin buget, adica prin executiv care era mult mai flexibil decat legislativul si putea mentine mult mai usor decat el un ritm constant al prefacerii insttutiilor. In ceea ce priveste evolutia invatamantului si a cadrelor didactice, Maiorescu a fost mai degraba progresist, decat conservator. Din punctul lui de vedere invatamantul avea functia esentiala de a emancipa paturile de jos.Masurile sale vizau de asemenea si crearea cat mai rapida a burgheziei, singura capabila sa asigure functionarea unui stat modern. Maiorescu sustinea principiul egalitatii, insa nu una de tip socialist, prin revolutie. El milita pentru un sistem social mobil in care defavorizatii au sansa ascensiunii sociale si in care stabilitatea este asigurata de jocul intereselor legitime ale diferitelor clase sociale si de transformare a unei parti a puterii catre cea care ulteriro se va numi sociatate civila. De asemenea era un puternic sustinator al initiativei private, industrializarii si al dezvoltarii economice in general, un politician constient de importanta uriasa a economicului. Conservatorismul sau poate fi observat in ceea ce priveste problema taranilor. Istoria ca farsa Maiorescu nu se oprune sincronizarii, ci doar sustine un anumit ritm si o anumita maniera de realizare a ei. Din punctul de vedere al autorului, actiunea lui Maiorescu a fost esentiala pentru dezvoltarea ulterioara a statului roman modern. Daca vedem intr-adevar, sensul politic al gandirii maioresciene in opozitie la ideologie si demagogie, in promovarea unor valori precum luciditatea, moderatia, ordinea si spiritul constructiv atunci este limpede ca un impact mai mare al idelor sale ar fi putut sa bareze sau, cel putin, sa limiteze ascensiunea extremismului, care a bulversat perioada interbelica. Modelul Maiorescian conform caruia asmilarea treptata dar in profunzime este singura varianta care permite reducerea continua decalajului, singurul de altfel care permite o integrare completa, desi intr-un timp mai indelungat. Atotputernica lupta pentru putere Din punctul de vedere al lui Sorin Alexandrescu, Junimea reprezinta un grup de presiune ( o grupare a intelighentiei) care se lupta pentru putere. Discursul ideologic al Junimii se constituie din incercarea ei de a accede la putere prin spargerea monopolului liberal care a functionat pana in 1866. Discursul junimist despre autonomia artei si stiintei este vazut nu numai ca o sincronizare cu cultura occidentala, dar si ca o incercare de spargere a aliantei anterioare dintre intelighenta(o fractiune din clasa dominanata care nu participa la conducere, formata in mare parte din intelectuali frustati- Maiorescu era impotriva ei) si partidul liberal-Maiorescu vorbeste deci in numele intregii parti junismite a intelighentiei, ca ideolog al grupului si nu in numele cele asociate liberalilor. Singura intelighenta din interiorul Junimii pe care Maiorescu o sustinea era tehnocratia. Un aspru critic al functionarimii si multimii avocatilor, Maiorescu nu viza tehnocratii sau profesiile liberale sau birocratia indispensabila unui stat modern ci acea birocratie care ajunge sa paraziteze statul pentru ca activitatea ei, neintegrata intr-un sistem echilibrat, ii permita sa foloseasca resorturile puterii in interes propriu. => intelighenta parazitata de supradimensionarea groteasca a facultatii de Drept ( celelate sectii aproape ca lipseau iar putinele locuri de la Litere erau ocupate tot in vederea unui transfer la Drept). Competenta promovata de Maiorescu este o valoare sufiecinte de liberala pentru a concluziona ca el nu ataca orice institutie liberala doar fiindca e liberala, asa cum nu ataca nicidecum liberalismul ca atare, principiile si valorile liberale, ci doar metoda brutala de a le implementa si mai ales demagogia cu practicile veroase pe care acesta le-a ocazionat in epoca. Unde se afla modernitatea?! Sabloanele aflate in circulatie la acea vreme erau : Maiorescu-conservator si antimodernizare versur liberalii-progresisti si promodernizare. Sorin Alexandrescu nu face distinctii in interiorul Junimii in functie de persoane si idei personale, ci creeaza doar o tipologie a rolurilor : Maiorescu-ideolog/Carp- politician/Eminescu-intelectual; Tot Alexandrescu anticipeaza in prefata volumului, o concluzie destul de indoielnica precum ca modernitatea se naste in Romania doar in perioada interbelica. Competenta promovata de de Maiorescu, ca merit individual omologat social, este adevarata moneda de schimb a modernitatii. Disocierea neta pe care el o face intodeauna intre existenta publica si cea privata este singura care poate produce conditiile formale ale egalitatii dintre oameni. Maiorescu considera ca autonomizarea individului il lasa pe acesta fara un sistem universal de referinta pentru valoarea lui personala si atunci se naste alternativa : fie mediocritatea sociala este asumata, fie individul incearca sa refaca acel sistem unic de referinta => totalitarism. Prezenta lui Maiorescu In ceea ce priveste regionalizarea, logica maioresciana constituie un contraargument de principiu la introducerea acum ( dar nu si pe viitor) a regionalismului, indiferent daca e este conceput preponderent ca solutie de dezvoltare sau ca solutie pentru relatii interetnice mai bune. Vorbim de aceeasi logica care impune si elborarea conditiilor necesare introducerii lui. Din perspectiva maioresciana, problema ar trebui sa fie aceea de a duce echilibrul existent dincolo de pragul critic nu numai sub aspectul relatiilor interetnice, ci in toate privintele, care pot fi mult mai importante. Logica evolutionista ar cere deci ca in acest cadru dat si necesar al administrarii nationale unitare, sa se mearga de la simplu spre complex, adica de la consolidarea localitatilor spre a cea a regiunilor=> largirea consistenta a autonomiei locale ar fi urmatoarea etapa fireasca a dezvoltarii. Asadar regionalizarea ar trebui sa fie adoptata doar atunci cand ar exista un fond capabil sa o sustina. Ea ar trebui sa fie mai intai consecinta unor solutii de baza economice, sociale si politice, inexistente pana acum ca mai apoi sa devina furnizoare de solutii mai fine si mai complexe. In ceea ce priveste procesul anti-coruptie, adevarata solutie consta in consolidarea institutiilor, solutia promovata de Maiorescu fiind cea a separarii puterilor in stat si a inamovibilitatii magistratilor. O alta tema des intalnita, este cea a supralegiferarii, ca simptom al lipsei de autoritate si eficienta reala a legii. Maiorescu se opune reformei Constitutiei pentru ca principiile ei nu fusesera puse in practica, in conditiile in care reforma nu avea in vedere o schimbare de viziune, inlocuirea principiilor in vigoare cu altele, ci pur si simplu viza bifarea unui nivel superior de democratie si dezvoltare ( doar pe ghartie pentru ca nivelele inferioare nu fusesera inca parcurse). Asadar, principiile Constitutiei de la 1866 nu putusera fi puse in practica pana in 1881, cand liberalii doreau deja sa o reformeze. Maiorescu a crticat asupru lipsa reformelor concrete, care fusese motivata anterior prin probleme externe, insa nu isi mai gasea acum justificarea. Fideli ideologiei lor, liberalii incercau sa impuna schimbarile de sus in jos, sa compenseze lipsa reformelor administrative prin largirea bazei electorale. Insa din punctul de vedere al lui Maiorescu,problema eficientei si stabilitatii mecanismului politic romanesc nu putea fi rezolvata astfel pentru ca ea provenea in realitate din lipsa de independenta a electoratului ( care ducea la nasterea guvernamentalismului) => preocuparea obsesiva a lui Maiorescu pt. invatamant, ca mijloc de emancipare si ca producator de autonomie sociala. Cu toate acestea, maiorescu insista asupra legii ca principiu fundamental al statului modern. Labilitatea si inflatia legislativa inseamna automat discreditarea legii, deci in consecinta, subminarea statului. O alta tema adusa in discutie, este cea a bugetului: Maiorescu refuza sa solicite bani contribuabilor saraci, care abia puteau plati taxele si impozitele si care erau lipsiti de facilitatile elementare ale civizilizatiei moderne, pentru cumpararea de tablouri. In ceea ce priveste aderarea la U.E , privita din punct de vedere maiorescian, autorul vede aici un caz tipic de forma fara fond care distruge fondul inca prea firav pentru a o sustine si care, la randul ei, e ulterior denaturata de acesta. Incheiere Doctrina lui Maiorescu este de un echilibru ideologic remarcabil intre conservatorism si liberalism si este in primulr and o strategie coerenta si realista de modernizare a Romaniei. Lectia pe care Maiorescu ne-o ofera este aceea ca o idee poate fi mare si fara sa fie spectaculoasa sau sofisticata, daca e adecvata realitatii si aspiratiilor rezonabile ale societatii. Maiorescu promoveaza reformele la viteza maxima in care durabilitatea lor nu este periclitata. Nu este nicidecum un traditionalist. Acuzatia este absurda, intrucat nu exista nicaieri in textele lui acea pretuire a trecutului in dauna prezentului si viitorului. Pe de o parte, maiorescu nu isi confunda existenta privata cu cea publica si nu isi identifica reusita personala cu cea publica. Pe de alta parte insa, el nu crede ca un individ se poate realiza in afar societatii. 4.Ratacirea in Europa Tendintele cele mai influente ale discursului care militeaza pentru (re)integrarea europeana a Romaniei, vazuta ca obiectiv national primordial=> antologia pe aceasta tema, editata de Adrian Marino-Revenirea in Europa. o Un prim autor al volumului este Alexandru Paleologul- care considera ca Europa care ni se propune este una uniforma care isi uita valorile istorice. De asemenea, el recrimineaza neintelegerea si insensibilitatea Vestului fata de Est : felul in careoccidentalii condamna nationalismul estic. El considera ca este lipsit de sens si indecent sa se refuze acestor popoare dreptul lor la restauratia nationala si la revendicarea acestui drept.Iar solutia sugerata pentru constructia europeana ca este ca Estului sa i se faca dreptate, inclusiv printr-un proces al comunismului,asadar accentul moral cade pe Est. o Adrian-Dinu Rachieru considera ca ca exista riscul invadarii Europei de subcultura stilului de viata american dar si ca economicul alunga cultura din discursurile europeniste. Integrarea prin civilizatie, care e omogenizata, pune in pericol cultura fara de care nu exista popor, ci doar indivizi. o Radu Antim apara si el o Europa profunda, crestina impotriva cele careia ii cerea Romaniei recunoasterea drepturilor homosexualilor caci pentru el europenitatea romanilor consta in ortodoxia lor. A le refuza credinta ar insemna a refuza identitatea nationala si, in consecinta pe cea europeana. o Alinei Mungiu-Pippidi reticenta fata de nationalismul micilor popare i se pare nejustificata, intrucat ignora nevoia acestora de a recurge la emanciparea nationala pentru a se elibera de tirania comunista.Occidentalizarea de masa a ultimilor ani ii apare autoarei ca superficiala iar din punctul ei de vedere adevara occidentalizare se poate produce doar de sus in jos, printr-o politica militanta energica dusa de elitele prooccidentale. Urgenta este aceea de a recrea o identitate romaneasca, de a relua procesul de creare a natiunii oprit de comunisti intr-o faza incipienta:urbanizare si alfabetizare. o Mihai Sora afirma ca europenitatea nu se opune specificului national. Iar pentru o Europa bogata, este necesar ca Vestul sa renunte la autosuficienta lui culturala si sa se deschida culturilor mai mici ale Estului, si asa supuse unei imense presiuni de omogenizare in timpul comunismului. o Gabriel Andreescu considera comunismul un pacat originar absolut. o Adrian Marino insusi se pronunta pentru o revenire in Europa a romanilor cu fruntea sus, cu prezervarea specificului national si cu exploatare la maxim a capitalului cultural existent. Insa in toate discursurile de mai sus cu exceptia celui apartinand lui Gabriel Andreescu vom intalni resentimentul mai mult sau mai putin explicit fata de Vest. Cel mai adesea resentimentul ia forma unui complex de suprioritate care vede in Occident doar civilizatie materiala decadenta, in opozitie cu o presupusa esenta spirituala a societatii estice. O alta idee des intalnita este cea a inalatarii comunismului la rangul de principiu absolut al Raului si mitizarea subsecventa a situatiei interbelice ca perioada de inflorire culturala si bunastare. Pe de alta parte se insinueaza posibile efecte benefice al comunismului: pastrarea intacta a spiritualitatii si cultura spre exemplu. Unele voci sustinand chiar ca regimul comunist a avut ca efect paradoxal aparitia unui postmodernism romanesc involuntar. De asemenea, totalitarismul are menirea de a scoate ce e mai bun din oameni ( din punct de vedere creator) iar suferinta este vazuta ca o sursa indispensabila a performantei etice si estetice. Europenismul integral Gabriel Andreescu combate ferm orice forma de traditionalism, paseism sau autarhism, in numele valorilor civice ale democratiei moderne , in special in numele drepturilor individuale ale omului. Natiunea i se pare un cadru anacronic pentru dezvoltarea unei societati, in particular pentru sarcina reintegrarii europene a Romaniei, si neaga existenta nationalismului bun si acceptabil, in favoarea caruia argumentau preopinentii sai. Cu toate acestea, nationalismul se justifica in cazul unei minoritati sau a unui popr oprimat insa nu poate fi cazul poprului roman acum. Exista totusi posibilitatea unui nationalism legitim caci exista premisa unei identitati nationale a carei ocrotire ar trebui sa fie o prioritate si o datorie a fiecarui cetatean, cel putin in anumite epoci: spre ex. comunismul. Concluzia lui ramane totusi ca pentru a iesi din impasul in care ne aflam este necesara combaterea nationalismului si extremismului. In ceea ce priveste nationalismul romanesc, el este in mare parte demagocic, si nu pragmatic si efectiv. Acesta este o consecinta a unor tensiuni interetnice, ce nu trebuie subestimate, dar si o defulare a celor ce nu reusesc sa gaseasca o solutie mai potrivita dezechilibrelor lor existentiale ( xenofobia este cat se poate de reala iar eradicarea ei pe termen scurt sau mediu este greu de imaginat). Nationalismul este o consecinta a istoriei accidentate a relatiilor interetnice, o consecinta a propagandei comuniste dar este si o expresie directa a deficitului istoric al democratiei din Romania. In discursul lui Gabriel Andreescu se regasesc multe din idionsincraziile ( repulsie nemotivata) intelectualilor romani ai tranzitiei: anticomunismul aprioric si nenuantat, increderea exagerata in rolul civilizator al intelectualului si idealizarea prin contrast a perioadei interbelice, ca epoca privilegiata a ipostazierii culturale a identitatii romanesti. Renasterea nationala Rtcirea n Europa semnaleaz dificultile i paradoxurile aa-zisului discurs integraionist. Discursul lui Adrian Marino este unul declarat ca fiidn proeuropean si care incearca sa internalizeze valorile in primul rand politice, dar si culturale ale Europei. Nationalismul primitiv este respins transant, dar exista si interes pentru afirmarea valorilor autohtone prin depasirea complexului de inferioritate care creeaza o proasta constiinta fata de ceea ce e romanesc si sfarseste in idolatrizarea nediscriminaa a orice este european. Autorul vizeaza un efect social imediat, respectiv difuzarea valorilor europene dinspre putini, catre cercul mai larg al intelectualilor medii, astfel incat aceste valori sa se poata concretiza apoi institutii politice si sociale solide. El doreste o sincronizare rapida a Romaniei cu Occidentul si declara prioritara depasirea complexului se inferioritate al romanilor. Acesta considera ca eciclopedismul ar trebui sa umplegolurile imense din cultura romana, pentru a se recupera astfel decalajul fata de cultura occidentala. Insa eciclopedismul ca functie integratoare a culturii, menita sa o organizeze din perspectiva unor prioritati nationale, merge intr-o directie profund antiliberala. Iar el ca mod de existenta intelectuala este asociat culturilor univoce, in care sensurile si valorile se integreaza intr-un sistem coerent. Dilema ingineriei nationale proeuropene Din puntul de vedere al autorului, ar trebui ca programele ideologice (liberale/democratice/proeuropene/etc) sa renunte la ambitiile lor maximale si sa lase realitatea nationala sa repsire liber. In ebrientul stil clasic si Postmodernismul iluminist n ebrientul stil clasic propune o analiz a crii Omul recent de H.R. Patapievici, recent aprut la data aceea. Analiza, extrem de aplicat i ilustrat din belug cu citate, pune n eviden numeroase incoerene precum i, pe alocuri, lipsa de logic. Postmodernismul romnesc, ultimul capitol al volumului, scaneaz corpul cultural al naiei n cutarea mitologilor compensatoare. Adevrat studiu de caz este postmodernismul romnesc. Ca i n capitolul precedent, se analizeaz mai n profunzime o lucrare tematic a lui Ion Bogdan Lefter, iar diagnosticul e n bun msur asemntor cu cel pus crii lui Patapievici. Acestea sunt, de altfel, premisele de la care porneste autorul volumului de fata atat in analiza eseului lui H.-R. Patapievici, Omul recent (Humanitas, 2001), cat si in cea a cartii lui Ion Bogdan Lefter, Postmodernismul - istoria unei "batalii" culturale (Editura Paralela 45, 2000). De bun augur mi se pare lipsa de inhibitii, dublata de o evidenta apetenta pentru polemica de idei, cu care Ciprian Siulea abordeaza textele scrise de doi dintre cei mai frecvent comentati si contestati scriitori din spatiul cultural autohton. Daca principalul repros pe care i- l face lui H.-R. Patapievici vizeaza "lipsa completa a nuantelor in tratarea catorva teme, precum si repetarea lor ca atare, fara nici un efort de a le plasa in coerenta ansamblului", ca si "saltul neanuntat si nejustificat de la un sens propriu la unul metaforic" care pastiseaza stilul discursului noician, obiectiile formulate la adresa textelor lui Ion Bogdan Lefter au in vedere partizanatul ideologic marcat, ca si tendinta de "a inlocui indispensabile analize si argumente cu repetarea sistematica a unor concluzii ce preced orice cercetare". Siulea respinge deopotriva confuzia ideologica si optiunea pentru ceea ce el numeste stilul ebrient "in maniera obscurizant heideggeriana" din paginile Omului recent, cat si "contradictiile flagrante" din textele consacrate de I.B. Lefter postmodernismului romanesc, generate, in viziunea sa, de "disponibilitatea de a manipula si mistifica realitatea". Optiunea lui Ciprian Siulea pentru analiza cartilor semnate de H.-R. Patapievici si Ion Bogdan Lefter are un caracter vizibil demonstrativ si as spune ca intransigenta critica, precum si tendinta de a formula sentinte taioase - nu intotdeauna argumentate si nici pe deplin meritate - la adresa celor doi autori este direct proportionala cu necesitatea delimitarii transante atat fata de tipul de discurs promovat de Patapievici, cat si fata de cel ilustrat de Bogdan Lefter. Cu alte cuvinte, scriind si despre "ebrientul stil clasic" marca Patapievici si despre "postmodernismul iluminist" promovat de Bogdan Lefter, Ciprian Siulea se autodefineste indirect, afirmandu-si astfel independenta fata de ambele modele. Predispozitia polemica si spiritul contestatar al acestui discipol tarziu al lui Maiorescu, comparabile in fond cu negativismul tanarului Eugen Ionescu din perioada redactarii eseurilor incluse in Nu, sunt evidente si in capitolele consacrate arhitecturii si dramaturgiei din timpul regimului comunist. Daca in Saivane si piramide Ciprian Siulea intreprinde o succinta incursiune in universul arhitectural al societatii comuniste, in care dezumanizarea spatiului public si degradarea progresiva a spatiului privat sunt consecintele palpabile ale colectivismului, omogenizarii sociale si controlului total, in Comunismul in texte dramatice autorul pune sub semnul intrebarii valabilitatea estetica a teatrului lui Teodor Mazilu, D.R. Popescu si Dumitru Solomon, in care identifica, pe drept cuvant, "o masiva frauda estetica, creatoare de mentalitati si categorii stilistice abisale". Demersul lui Ciprian Siulea este si in acest caz unul contestatar, cata vreme principala obiectie formulata pe marginea fenomenului arhitectural si a celui dramatic deopotriva este ca sunt forme lipsite de continut, care ignora total fondul uman real, tocmai pentru ca sunt simple ilustrari ale unei ideologii ce reduce complexitatea omenescului la schema. Incomod si, uneori, nedrept, inteligent si prea putin concesiv, facandu-si din refuzul ideologiei o "religie" proprie, foarte transant si sigur pe sine, Ciprian Siulea este un intelectual autentic, al carui program intelectual declarat este critica avatarurilor contemporane ale formelor fara fond