UNIVERSITATEA BUCUREŞTI -

FACULTATEA DE ISTORIE
CATEDRA DE ISTORIE VECHE ŞI
ARHEOLOGIE
CURS INTRODUCTIV DE PREISTORIE
Pachetul general

Cuprins

1. Introducere
2. Definiţii, concepte şi termeni
3. Metode de lucru în cercetarea preistoriei
4. Antropogeneza
5. Structuri economice (1) Vânătoarea şi culesul
6. Structuri economice (2) Economia productivă
7. Structuri sociale
8. Religia
9. Arta
10. Bibliografie
11. Anexe

Bucureşti
2004
 1
Introducere

Pachetul de faţă reprezintă un set de texte care au ca obiectiv

faci-litarea activităţii independente a studenţilor din anul I. Acesta nu
are ca intenţie – nici nu poate – epuizarea domeniului sau suplinirea
lecturii bi-bliografiei anexate. Dimpotrivă, pachetul general vrea doar
să stimuleze studenţii să atace problemele controversate ale
domeniului, să-şi exer-seze capacităţile de analiză, în acelaşi timp cu
creşterea autonomiei inte-lectuale. Acumularea de informaţii şi de date
se face pe baza bibliografiei. Acest pachet este necesar, dar nu
suficient pentru promovarea examenu-lui.
Pentru a facilita lectura, autorul a încercat să limiteze cât mai
mult notele de subsol şi celelalte elemente ale aparatului critic.
Conştient de faptul că informaţia relevantă pentru acest domeniu este,
pe de o parte, în continuă schimbare cantitativă (pe măsură ce noi
informaţii sunt adă-ugate prin cercetare) şi, pe de altă parte, în
permanentă redefinire (dato-rită noilor teorii şi interpretări date unor
informaţii vechi), autorul nu în-cearcă să-şi impună punctele de vedere,
ci doar să ridice semne de între-bare legate de o serie de probleme din
domeniu. O atenţie specială trebu-ie acordată noilor ipoteze care apar
în literatura de specialitate şi în mass-media. Noile descoperiri pot
mereu aduce schimbări dramatice a ceea ce este considerat a fi un
bun câştigat în domeniu; problema este ca acestea să fie bazate pe
elemente care să-i asigure “rezistenţa” în faţa u-nei analize în
profunzime. Altfel spus, descoperirile trebuiesc interpretate în
concordanţă cu regulile logicii (consecvenţa şi coerenţa criteriilor de a-
naliză, coroborarea cu alte surse, caracterul inevitabil al concluziilor).
Graficele şi ilustraţiile ce însoţesc textul sunt orientative.
Ilustraţii de calitate sunt disponibile în bibliografie.
În ceea ce priveşte bibliografia, lucrările recomandate sunt
indicate pentru o lectură integrală sau măcar extinsă – logica din
spatele argu-mentaţiei se dezvăluie după o lectură atentă a întregului
text.
O posibilitate de extindere a bazei de informaţie o oferă
internetul; studenţii sunt încurajaţi să utilizeze această nouă sursă, dar
cu mult discernământ – alături de multe informaţii utile se află în
această sursă deschisă şi multe informaţii cel puţin discutabile.

În orice caz, autorul mulţumeşte în avans pentru criticile şi co-

mentariile pe care cititorii le vor exprima pe marginea acestui material.

Carol Căpiţă
 2
Definiţii, concepte şi termeni

1. Criterii de definire a preistoriei

0 definiţie a preistoriei presupune câtva elemente:

♦ raportarea la ceea ce nu este preistorie;
♦ delimitarea trăsăturilor caracteristice, proprii numai preistoriei;
♦ identificarea elementelor care sunt comune cu celelalte ştiinţe;
♦ stabilirea realităţilor pe care preistoria le subîntinde.

Criteriile de definire a preistoriei pot fi următoarele:

• criterii de ordin metodologic (metodele utilizate)
♦ analiza arheologică (arheologie);
♦ studii cu privire la primitivii contemporani (antropologie,
etnografie, etnologie);
♦ studii asupra resturilor osteologice (antropologie fizică,
paleon-tologie);
♦ studii asupra resturilor organice (palinologie, C14,
dendrocrono-logie, paleobotanică etc.);
♦ studii asupra straturilor geologice şi asupra condiţiilor de
paleo-climat şi micro-geografie (sedimentologie, studiul
carotelor ma-rine etc.);
• criterii de ordin conceptual (domeniul conceptual)
♦ termenii de "preistorie" sau "primitiv" sunt înşelători; în
general, utilizarea termenului de "primitiv" are conotaţii
peiorative, la fel cum cel de "preistorie" are conotaţii
cronologice care nu sunt neapărat valide (cel puţin nu mereu);
poate cei mai neutri ter-meni sunt cei de societate "arhaică"
şi/sau "tradiţională” (chiar dacă etnografii ar avea ce să
comenteze) sau, mai bine, de socie-tăţi “pre-literate”;
♦ termenul de "cultură" pare să fie cel mai stabil din punct
de ve-dere conceptual; orice societate posedă o cultură, doar
o parte a acesteia fiind acoperită de ceea ce se numeşte
"cultură arheolo-gică” (totalitatea resturilor materiale,
anorganice şi/sau organi-ce, recuperate prin intermediul
 investigaţiei arheologice); o par-te a resturilor materiale (în
general cele perisabile) şi cea mai mare parte a fenomenelor
spirituale ne scapă;
♦ termenul de « societate » este, la rândul său, folosit
frecvent şi reprezintă, într-o oarecare măsură, principiul
organizatoric al u-nei culturi; societatea ca atare este
constituită din indivizi şi re-laţiile dintre aceştia, relaţii care se
manifestă prin instituţii; in-divizii interacţionează conform
unor reguli prin intermediul sta-tutelor (moştenite sau
dobândite) şi a rolurilor (asumate sau a-tribuite);
• criterii de ordin cronologic
♦ criteriile de ordin cronologic sunt cele mai relative; în
primul rând, metodele de datare utilizate (în general,
aparţinând ştiin-ţelor naturii), nu au precizia cu care suntem
obişnuiţi în cazul epocilor mai apropiate; erori de câteva mii
sau sute de ani sunt obişnuite pentru perioadele mai
îndepărtate de noi;
♦ în al doilea rând, durata epocilor este foarte îndelungată;
chiar dacă ritmul schimbării se accelerează pe măsură ce ne
apropi-em de perioade mai recente, în termeni istorici,
duratele sunt extrem de lungi; mai mult de 99 % din traseul
urmat de uma-nitate se desfăşoară în preistorie;
♦ în sfârşit, absenţa unei serii cronologice unice; diversitatea
evo-luţiilor locale face ca o cronologie generală să fie
aplicabilă doar pentru primele faze ale preistoriei, atunci când
uniformitatea culturală se explică prin dimensiunea culturală.

2. Definiţia preistoriei

Ceea ce putem spune de la început este că preistoria nu este istorie

pur şi simplu. In primul rând, preistoria face parte din ansamblul
ştiinţelor socio-umane, dar îşi păstrează individualitatea datorită
câtorva elemente:
♦ ansamblul instrumentelor de investigaţie este particular; chiar dacă
metodele – luate individual – sunt utilizate şi de alte domenii ale cu-
noaşterii, combinaţia dintre acestea este proprie preistoriei;
♦ trăsătura fundamentală rămâne, încă, absenţa surselor scrise;
♦ reconstrucţia "realităţii" pre-istorice implică o participare ridicată a
ipotezelor de lucru.

Din acest punct de vedere, studiul preistoriei are în vedere

atât ana-liza evoluţiei speciei umane (desprinderea din lumea
animală), cât şi studiul societăţilor umane preliterate care şi-
au dezvoltat o cultură adaptată nevoilor şi condiţiilor în care îşi
desfăşoară existenţa.

Această analiză nu ţine cont decât în regim secund de problemele de

cro-nologie; discuţia despre preistorie va include şi analiza societăţilor
arhai-ce contemporane (chiar dacă este încă în dezbatere dacă sunt
"autentice" - deci reproduc un mod de viaţă "preistoric" - sau
reprezintă fenomene de aculturaţie datorate împingerii lor în zone
defavorizate ecologic (cazurile boşiman, vedda, etc.).

3. Condiţiile climatice în preistorie

De la început trebuie să subliniem câteva elemente care vor ghida

discu-ţia noastră asupra preistoriei:
♦ asemeni scării cronologice, nu există o uniformitate climatică pe arii
extinse;
♦ clima rămâne un factor important în preistorie, dar nu poate fi
consi-derat decisiv în procesul de antropogeneză tocmai datorită
labilităţii adaptative a speciei umane;
♦ fluctuaţiile climatice sunt de durată lungă şi afectează un şir mare
de generaţii; ritmul şi durata acestora par să se modifice în ultimele
faze ale preistoriei;
♦ sistemul cronologic bazat pe secvenţele glaciare: descoperit la
sfârşitul secolului al XVIII-lea şi dezvoltat la începutul secolului al
XX-lea, a-cesta rămâne un fenomen al emisferei nordice (în
emisfera sudică este înlocuit de perioade pluviale), cu fenomene
glaciare pandante în Ame-rica de Nord;
♦ perioada glaciară: marcată de răcire în termeni statistici
(scăderea temperaturilor medii în lunile de vârf, iunie şi
ianuarie); se reflectă prin durata diferită a anotimpurilor, cu
reflex direct în faună şi ve-getaţie; zona interesantă este cea
periglaciară (zona de loess); mar-caje geologice: sediment de tip
loessoid, relief glaciar (văi cu secţiu-nea în "U", morene, lacuri
glaciare etc.); influenţa faunei (marile rumegătoare);
♦ Pliocen (până către 1,8 -1,6 mil. ani): Biber - Donau -
începutul in-terglaciarului Günz-Donau;
♦ Pleistocen (1.8/1.6 mil. ani - 11.000/10.000 ani): inferior
(până la 750.000), cu Günz-Donau şi Günz; mijlociu (pănă la
120.000), cu Günz-MindeI. Mindel (Elster inferior, mijlociu,
superior), Mindel-Riss (Holstein), Riss (Saale inferior, mijlociu,
superior); superior (până la 11/10.000), cu Riss-Würm (Eem,
Mikulino), Würm (Vistula, Weichsel, Valdai) în patru faze (I, II, III
şi tardiglaciar);
♦ Holocen: pre-boreal, boreal, atlantic, sub-atlantic
De notat este că sistemele de datare şi identificare a fazelor climatice
sunt cu doza lor de relativitate (în special palinologia). În multe situaţii
(mai ales atunci când acestea sunt aplicate situaţiilor dintr-o aşezare,
datarea absolută şi relativă a straturilor presupune combinarea
metode-lor de datare (de exemplu, C14 cu palinologia).

4. Concepte şi termeni

♦ preistorie : perioadă a istoriei umane în care are loc procesul de

apari-ţie a speciei umane, marcată de absenţa surselor scrise şi a
valorii în expresie monetară, de absenţa statului şi a structurilor
birocratice ;
♦ antropologie : « ştiinţa despre om », reprezintă un domeniu integrat
de cunoaştere, axat pe analiza funcţionării societăţilor (trecute şi
moder-ne), pe modul de interacţiune dintre indivizi în cadrul
instituţiilor (de ex., căsătoria) ; scopul antropologiei este de a
analiza raporturile şi in-teracţiunile umane, încercând să
reconstituie societăţi şi prin aceasta moduri de viaţă ;
♦ glaciaţiune : perioadă climatică marcată de scăderea temperaturilor
medii, de coborârea limitei gheţurilor permanente; se subîmparte în
faze glaciare mai reci (stadii) şi faze mai calde (interstadii);
glaciaţiuni-le sunt separate de faze de climă călduroasă
(interglaciare) ; diferitele etape (în special stadiile glaciare) pot fi
reci şi umede (cu extinderea pădurilor) sau reci şi uscate (marcate
de o vegetaţie de savană) ;
♦ cultură : ansamblul de elemente materiale şi spirituale care
caracteri-zează un grup uman într-un moment dat al evoluţiei sale ;
are compo-nente materiale (identificate arheologic) şi spirituale (la
care se ajunge mediat, prin intermediul analizei resturilor materiale,
sau prin analiza comparativă cu comportamente şi fenomene
spirituale înregistrate et-nografic) ; cultura cuprinde atât obiectele
materiale, cât şi tezaurul de credinţe, idei, instituţii care
particularizează un grup uman în raport cu alte grupe.
 Metode de lucru în cercetarea
3
preistoriei

1. Introducere

Cercetarea preistoriei presupune, poate mai mult decât alte domenii

ale ştiinţelor istorice, combinarea cât mai multor metode de lucru. Deşi
tra-diţia afirmă că preistoria este prin excelenţă domeniul arheologiei,
situa-ţia s-a schimbat radical în ultimele decenii. Tot mai mult,
cercetare pre-istorică presupune studii realizate de colective de
cercetători – de la arhe-ologul de teren la specialistul în dezvoltarea
bazelor de date, de la geologi la biologi specializaţi pe diverse aspecte
legate de resturile organice, iar lista poate continua.

2. Cercetarea arheologică1

Cercetarea de tip arheologic rămâne, incontestabil, principala formă de

analiză a preistoriei. Dincolo de tradiţia veche de aproape două sute de
ani, câţiva sunt factorii care contribuie la această situaţie:

1
Pentru o analiză de profuzime, vezi cursul general al Prof.univ.dr. Mircea Babeş.
♦ absenţa textelor scrise face ca cea mai mare parte din istoria
umani-tăţii să depindă de persistenţa în timp a resturilor materiale
lăsate în urmă de activităţile comunităţilor umane;
♦ distanţa în timp permite nenumărate speculaţii – aşa cum a fost
cazul curentului protocronist din timpul comunismului – care pot fi
mai mult sau mai puţin eliminate cu ajutorul cercetării arheologice;
♦ cercetarea arheologică nu se reduce doar la analiza societăţilor
preis-torice; dimpotrivă, arheologia ca domeniu se extinde
permanent; a-ceastă extindere se manifestă prin creşterea gradului
de complexitate a cercetării şi prin expansiunea ariilor în care
arheologia devine o me-todă de cercetare; pentru a da doar două
exemple: ultimele trei dece-nii au statuat apariţia a două noi
subramuri ale arheologiei, cea in-dustrială (dedicată analizei
urmelor lăsate de procesul de industriali-zare din secolele XIX-XX) şi
etno-arheologia (un demers comparativ care pune în discuţie
asemănările sau deosebirile dintre urmele lăsate de comunităţile
preistorice şi cele tradiţionale contemporane);
♦ ca şi antropologia, arheologia reprezintă un domeniu integrat de
stu-diu, ultimele decenii atestând capacitatea acesteia de a asimila
evolu-ţii din domeniul ştiinţelor naturii, dar şi al ştiinţelor fizico-
chimice şi al ştiinţelor exacte.

Fără a intra în detalii suplimentare, elementele fundamentale ale

arheologiei ca metodă de cercetare pot fi rezumate astfel:
♦ arheologia este o disciplină destructivă – săpătura arheologică
odată realizată, ea nu mai poate fi corectată;
♦ primul postulat fundamental este cel care afirmă că obiectele găsite
de către arheologi în straturile de pământ (sedimente) se ordonează
de jos în sus: un obiect aflat într-un strat inferior este mai vechi
decât un obiect aflat într-un strat superior (aflat, deci, mai aproape
de nive-lul actual al solului, numit şi nivel actual de călcare);
♦ al doilea postulat este că, deşi în unele situaţii există o evoluţie a o-
biectelor de-a lungul timpului de la simplu la complex, această
situa-ţie nu poate fi generalizată; factorii care pot influenţa evoluţia
formei obiectelor sunt foarte mulţi, astfel că se impune o
permanentă pru-denţă;
♦ al treilea element central este acela că obiectele, deşi aflate în
centrul analizei arheologice, nu răspund la toate semnele de
întrebare care sunt iscate de o situaţie arheologică sau alta;
“puterea argumentativă” a obiectului arheologic ţine de contextele
în care acesta se află (cu alte obiecte din aceeaşi aşezare sau din
altele, din acelaşi strat sau din straturi/niveluri diferite);
♦ ca urmare, înregistrarea cu maximă fidelitate a tuturor detaliilor
este o obligaţie a arheologului;
♦ în sfârşit, rămâne o ultimă problemă: cea a tipului de demers
intelec-tual; în mod fundamental, sunt două demersuri posibile: unul
deduc-tiv (care porneşte de la situaţia arheologică concretă şi care
doreşte să fie o descriere cât mai precisă a acesteia, fără a avansa
ipoteze care să o depăşească), respectiv unul inductiv (analiza
situaţiei arheologice în cadrele unei teorii interpretative, a unui
model teoretic formulat an-terior cercetării de teren); tot ceea ce
poate fi spus este că acceptarea unei abordări sau a alteia ţine de
tradiţia de cercetare căreia îi aparţi-ne cercetătorul şi situaţia
concretă din teren, precum şi de evoluţia în timp a cercetării.

Etapele cercetării arheologice sunt, în funcţie de “stilul personal” al

cer-cetătorului, diferite, dar în linii mari se poate stabili următoarea
succe-siune:
♦ identificarea sitului;
♦ stabilirea demersului practic de cercetare (săpătură);
♦ efectuarea excavaţiei şi înregistrarea situaţiei arheologice şi a
inventa-rului arheologic (a obiectelor şi a construcţiilor,
amenajărilor, modifi-cărilor de relief de origine antropică etc.);
♦ publicarea rezultatelor.

Identificarea sitului este, de multe ori, accidentală. Siturile sunt identifi-

cate ca urmare a lucrărilor de amenajare a teritoriului (terasări, con-
strucţia de drumuri etc.), a unor modificări naturale a peisajului (retra-
gerea apelor, prăbuşirea malurilor râurilor, alunecări de teren), sau ca
urmare a unor descoperiri întâmplătoare făcute de amatori. În alte ca-
zuri, însă, identificarea este rezultatul unor cercetări intenţionale ale
ar-heologului. O primă sursă o constituie textele antice – cazul cel mai
cu-noscut este cel al descoperirii Troiei de către H. Schliemann. O altă
sursă este reprezentată de sursele cartografice – exemplul cel mai
cunoscut este Tabula Peutingeriana. Alteori cercetarea de teren este
cea care indi-că arheologului locul în care să declanşeze cercetarea
arheologică. Identificarea locurilor în care resturi arheologice se află la
suprafaţă ca urmare a lucrărilor agricole sau a acţiunii factorilor
naturali (periegheză) rămâne principala modalitate de identificare a
siturilor şi în orice caz de verificare a informaţiilor obţinute din alte
surse.
Ultimii cincizeci de ani au adus în arsenalul arheologului noi mijloace
de identificare a siturilor în teren. Aerofotogrametria (identificarea şi
analiza structurii aşezărilor pe baza fotografiilor aeriene) este una din
aceste noi metode; ei i se adaugă analiza fotografiilor luate cu ajutorul
sateliţilor (pentru identificarea relaţiei dintre aşezări şi mediu sau
resurse. O serie de metode au fost preluate din domeniul geologiei,
cum ar fi magnetode-tecţia şi rezistivitatea magnetică (care ajută la
identificarea obiectelor de metal sau a posibilelor urme de locuire
aflate în straturile aflate la adân-cime).

Stabilirea demersului practic de săpătură este, în bună măsură, o pro-

blemă de opţiune individuală. Criteriul fundamental rămâne, totuşi, a-
daptarea unor modele generale la o situaţie concretă şi care este
deter-minată de câteva elemente: relieful, tipul de sediment, factorii
de eroziu-ne (pasivi şi activi), eventualele urme de activitate umană
care au afectat situl după încheierea locuirii (amenajări ale teritoriului,
cum ar fi tera-sări, drumuri etc.).
Există şi o serie de elemente pe care arheologul trebuie să le respecte.
În primul rând, înregistrarea precisă a poziţiei fiecărui obiect (poziţia
pe verticală şi cea pe orizontală) şi a relaţiei acestuia cu alte obiecte
sau structuri. Apoi, acţiunea de decopertare a straturilor arheologice
trebuie să fie executată cu mare atenţie căci, aşa cum s-a mai afirmat,
ele nu pot fi puse la loc – excavaţia este irepetabilă. Identificarea unui
complex (aso-ciere de obiecte şi sau structuri construite) este urmată
de înregistrarea specială a acestuia în documentele de şantier.
Frecvent, un complex (să spunem, un bordei) poate cuprinde la rândul
său mai multe complexe (o vatră cu cioburi, o laviţă construită) în
masa căruia se regăsesc obiecte a-bandonate fiindcă nu mai erau
folositoare. Ele capătă indicative separate.
Observaţiile cu privire la obiecte şi/sau complexe capătă sens doar în
asociere cu stratigrafia. Înregistrarea acesteia cuprinde, alături de mar-
carea acesteia în format grafic, identificarea caracteristicilor fiecărui
strat până la cel mai mic detaliu posibil (culoare, granulaţie, compoziţie
chimi-că).
După realizarea săpăturii şi înregistrarea detaliilor de stratigrafie
vertica-lă (succesiunea straturilor pe profilul secţiunii) şi orizontală
(poziţia şi a-dâncimea obiectelor pe fundul secţiunii sau al stratului –
grund), conser-varea şi depozitarea obiectelor se face în aşa fel încât
identificarea şi re-luarea acestora pentru studiu să fie facilă.
Publicarea rezultatelor (sub forma studiilor sau a monografiilor)
reprezin-tă încheierea cercetărilor.

Sisteme cronologice
Două sunt sistemele de cronologie utilizate în cercetarea preistorică.
Primul este sistemul de cronologie absolută, bazat pe metodele fizico-
chimice de datare şi care este exprimat în ani (înainte sau după
Hristos, sau BP/bp2). Cel de-al doilea sistem este cel de cronologie
relativă şi se exprimă în raporturi cronologice între straturi sau
situri/complexe etc. Ambele sisteme sunt folosite şi se completează
reciproc. Cu toate aces-tea, nici aceste sisteme nu sunt o garanţie a
datării. Probele de C14 pot fi foarte uşor contaminate, de exemplu, iar
2
BP/bp: before present; acest tip de indicare a datei unui obiect sau sit este folosit pentru datările 14C; grafia
cu majuscule indică o dată necalibrată (vezi infra).
poziţia precisă a unui obiect ar-heologic poate naşte dezbateri
interminabile. De aceea, chiar şi o datare “absolută” trebuie înţeleasă
în limitele sale, mai ales dacă luăm în consi-derare durata foarte lungă
a unor epoci. Să luăm un exemplu. Un strat de locuire dintr-o aşezare
paleolitică poate fi datat ca având o “grosime” cronologică de câteva
mii de ani; aceasta nu înseamnă decât că de-a lun-gul acestei
perioade, diferite grupuri umane s-au aşezat în acel loc pen-tru
perioade variabile de timp. Chiar dacă unele noi abordări permit o
determinare mult mai precisă a locuirilor succesive (este cazul
microstra-tigrafiei), aceste metode sunt aplicabile în condiţii precis
determinate şi nu reprezintă, credem noi, o soluţie aplicabilă peste tot.

3. Cercetarea antropologică

Deşi antropologia este un domeniu deja de tradiţie în majoritatea

ţărilor occidentale, în România acesta are o situaţie mai complexă. În
ciuda tra-diţiei instaurate, printre alţii, de Tzigara Samurcaş şi de D.
Gusti, antro-pologia (în sens larg) a fost respinsă, interzisă în perioada
comunistă. Cu excepţia unor lucrări – cum ar fi ”Antropologia artistică”
a lui G. Oprescu sau unele studii de filosofie – chiar şi termenul era
privit cu neîncredere. Desigur, cercetări în domeniu au existat, dar ele
au aparţinut fie cercetă-torilor străini care erau interesaţi de societăţile
balcanice sau sud-est eu-ropene în general, fie au fost realizate de
cercetători români, dar terme-nul tehnic utilizat fiind cel de
“etnografie” (este cazul, de exemplu, al şco-lii create de D. Gusti şi,
mai recent, al lui Paul Henri Stahl). De aici şi confuzia care mai există
cu privire la antropologie ca domeniu de cu-noaştere şi ca instrument
de lucru.
Antropologia (“anthropos” – om – şi “logos” – discurs) reprezintă
studiul integrat al omului. Schema propusă de Hoebel este una din
variantele de definiţii date acestui domeniu. Cum un astfel de studiu ar
fi astăzi impo-sibil datorită complexităţii demersurilor generale de
analiză şi a număru-lui foarte mare de societăţi şi civilizaţii care pot fi
luate în considerare de către cercetător, au apărut ramurile
specializate ale antropologiei. Foarte pe scurt, aceste domenii sunt:
♦ antropologia fizică (analiza evoluţiei anatomice a fiinţei umane,
varia-ţiile şi legităţile care stau la baza adaptărilor biologice ale
fiinţei uma-ne);
♦ antropologia economică (cercetarea mecanismelor economice, de
obţi-nere a hranei, a bunurilor şi serviciilor necesare funcţionării
societă-ţilor);
♦ antropologia politică (preocupată de structura relaţiilor de putere şi
de modul în care societăţile structurează lanţurile de decizie);
♦ antropologia socială (analiza relaţiilor şi a structurilor sociale);
♦ antropologia religiei (analiza fenomenului religios).

Din această perspectivă, antropologia lumii materiale create de către

om de-a lungul timpului este domeniul arheologiei.
Frecvent apare şi termenul de antropologie culturală, menit să acopere
analizele care combină aspecte din toate aceste subdomenii. Dar
poate mai semnificativ este faptul că acest termen trimite mai degrabă
la an-tropologie ca metodă de analiză a societăţilor trecute şi prezente.
Raţionamentul care pare să se afle în spatele unui comparatism care
de multe ori a fost acuzat că ar fi “sans rivages”3 este acela că în orice
parte a globului societăţile umane au trebuit să răspundă la câteva
întrebări, mereu aceleaşi: cum ne hrănim, cum locuim, cum
interacţionăm în in-teriorul grupului şi/sau cu cei din afară, cum ne
explicăm lumea. Analiza elementelor profunde, structurale ale
grupurilor umane relevă si-milarităţi uneori surprinzătoare la distanţe
foarte mari. Căsătoria, de ex-emplu, este un fenomen general; la fel,
nenumăratele feluri de a socoti descendenţa pot fi regrupate în câteva
categorii mari. Situaţia este vala-bilă şi în cazul obţinerii hranei, a
formelor religioase sau a felului în care sunt construite casele.
Similarităţi, dar nu identităţi. Nu vom regăsi exact aceleaşi unelte sau
aceleaşi locuinţe – ceea ce se aseamănă sunt principiile, limitele
stabilite de medii naturale similare (ca atare, sau ca număr şi/sau
cantitate de resurse, ca relief etc.) şi modul în care oame-nii răspund
întrebărilor formulate mai sus. Totul se rezumă, deci, la i-dentificarea
elementelor comune şi a factorilor care asigură diversitatea culturală a
civilizaţiei umane. Parafrazând o definiţie clasică a antropolo-giei,
aceasta reprezintă studiul diversităţii culturale şi a elementelor care
stau la baza unor trăsături comune.
Desigur, antropologia ridică problema cronologiei. Spre deosebire de
cer-cetarea arheologică, în care dimensiunea cronologică este
fundamentală, cercetarea antropologică pune între paranteze
cronologia. În primul rând, datorită faptului că domeniul se ocupă de
societăţi pentru care curgerea timpului are alte valenţe. Succesiunea
între generaţii, de pildă, este per-cepută altfel – pentru majoritatea
membrilor societăţilor tradiţionale, ge-neraţiile mai îndepărtate nu sunt
separate cronologic; ele fac parte, toate, din categoria strămoşilor,
indiferent cât de îndepărtate în timp ar fi ele. Ideea lui Eliade cu privire
la “illo tempore”, timp mitic al străbunilor (ase-mănător cu dreamtime-
ul australian) pare să se aplice şi aici. În al doilea rând, pentru că
stabilirea unei cronologii tinde să plaseze în clarobscur problema
mecanismelor fundamentale care asigură funcţionarea unui grup
uman. Până la urmă, grupurile umane, indiferent de epoca în care au
3
Unul din adversarii importanţi ai dimensiunii comparative este A. Leroi-Gourhan care, dincolo de
lucrările sale dedicate artei preistorice, a avut şi câteva contribuţii importante la analiza resturilor materiale
ale societăţilor tradiţionale contemporane. Este vorba de “Archéologie du Pacifique Nord”, apărută în anii
50’ ai secolului XX.
existat, sunt constituite din indivizi care, fundamental, ne sunt ase-
mănători.

Dimensiunea comparativă şi relativa “atemporalitate” par să

definească antropologia ca domeniu şi ca demers ştiinţific. Mai există
încă un aspect care diferenţiază antropologia de arheologie, anume
categoriile relativ di-ferite de surse pe care le utilizează.
În principal, categoria cea mai mare de surse o reprezintă observarea
di-rectă a societăţilor tradiţionale actuale; de aici şi asemănarea
importantă cu sociologia4. Această observaţie directă are în centrul
atenţiei atât acti-vităţile umane, cât şi felul în care elementele lumii
materiale – de la locu-inţe la unelte şi la sisteme de producere sau
conservare/depozitare a hranei sau la haine – sunt produse şi folosite;
prin aceasta, antropologia se apropie de arheologie. În sfârşit, prin
analiza fenomenului artistic, an-tropologia se apropie de istoria artei.
Mai există o categorie aparte de surse pe care antropologia le împarte
cu istoria şi cu istoria imaginarului, de pildă. Este vorba de jurnalele de
că-lătorie, notele exploratorilor sau însemnările misionarilor creştini
aflaţi în Africa, cele două Americi sau în Asia şi Pacific. Ele reprezintă,
de multe ori, accesul la populaţii care au dispărut sau care sunt atât de
mult afec-tate de către contactul cu societăţile industriale încât nu mai
sunt rele-vante pentru preistorie, ci pentru sociologie sau etnografie.
Aceasta expli-că şi de ce unele texte, scrise uneori cu sute de ani
înainte, îşi păstrează prospeţimea şi acum.

Evoluţiile intelectuale din cadrul acestui domeniu au fost diverse şi, în

bună măsură, contradictorii. Motivele sunt, credem noi, câteva. În pri-
mul rând, faptul că poziţia comunităţilor care constituiau “obiectul”
pre-dilect de studiu şi-au schimbat poziţia în raport cu culturile din care
pro-veneau cercetătorii (în marea lor majoritate societăţi de tip
european). Apariţia de noi state independente în Africa şi Asia a dus la
reevaluarea poziţiei acestui tip de cercetare – de unde şi interesul mai
mare al multor cercetători pentru grupe şi subculturi din propriile
societăţi. În al doilea rând, datorită faptului că masa de informaţii deja
existentă solicită o re-evaluare a ceea ce s-a adunat până acum. În
sfârşit, datorită rolului de metodă de studiu pe care îl are antropologia,
de unde şi multiplicarea “antropologiilor” (de la antropologia
educaţională la, să spunem, cea a filmului ca fenomen de masă sau a
sportului).

4
De altfel, fondatorii sociologiei moderne, de la Tylor trecând prin Mauss, Durkheim şi Malinowski sunt în
egală măsură şi fondatori ai antropologiei.
 4
Antropogeneza

1. Teorii ale antropogenezei

Concepţia sacră (inclusiv cea biblică) asupra apariţiei omului

Pentru perioade lungi ale istoriei, concepţia biblică asupra istoriei a
avut rangul de teorie ştiinţifică, fiind în unele cazuri dezvoltată
asemeni unei teorii şi argumentaţii de ordin pragmatic (vezi cazul
Newton); utilizarea concluziilor ca argument de autoritate este
elementul care a creat problemele legate de această ipoteză.
Concepţia sacră asupra apariţiei omului (antropogonia) este în
majoritatea cazurilor legată de apariţia universului (cosmogonia); omul
este parte a universului şi ca atare are o geneză asemănătoare
acestuia. Intervenţia divină este explicată în mai multe feluri:
singurătatea divinităţii, dorinţa acestuia de a avea supuşi care să preia
părţile dure ale existenţei, instinct ludic. Actul propriu-zis al genezei
variază destul de mult, dar şi aici se pot stabili câteva pattern-uri: (a)
intervenţia asupra unui element al lumii materiale deja create (cel mai
frecvent); (b) acţiune asupra propriului corp (în sens mistic); (c)
sacrificiu. Semnificativă ni se pare distincţia care se poate face între
mitiurile antropogonice ale societăţilor complexe şi clasice (frecvent cu
ierarhizarea divinităţilor şi existenţa unui lanţ de comandă în cadrul
acţiunii divine) şi miturile societăţilor tradiţionale (unicitatea divinităţii
şi, mai important, existenţa unei participări umane - prin strămoşii sau
generaţiile arhetipale). În ultimul caz, frecvente sunt trecerile dintr-un
univers în altul (Polinezia, Australia, Africa sud-sahariană, sud-vestul
american), incestul sau paricidul şi fratricidul fondator.
Mitul “vârstei de aur”
Diferit de problematica genezei umane, mitul "vârstei de aur" trimite
nu atât la acţiunea creatoare, cât la starea primordială a fiinţei umane.
Cu o ascendenţă importantă – “vârsta de aur” ca o caracteristică a illo
tempore – acest mecanism explicativ apare pe arii destul de largi
(Grădina Edenului, poemul lui Hesiod “Munci şi zile”, Lucretius "De
rerum naturae") şi este preluat, sub o forma rafinată, de gândirea
iluministă. Problematica ridicată de ideea contractului social utilizează
ideea timpului paradisiac pentru a scoate în evidenţă tarele societăţii
moderne. Evident, acest timp idilic este materializat prin “bunul
sălbatic” - personaj abstract, dar cu o cariera impresionantă până în
secolul XX. Acesta, neinfluenţat de proprietate şi de ierarhiile rezultate
în urma contractului social iniţial, este imaginea ideală a fiinţei umane.
Această ipoteză a influenţat şi pe primii didacticieni (D'Holbach,
Voltaire, Jean-Jaques Rousseau etc.).
“Vârsta de aur” se caracterizează prin starea paradisiacă a indivizilor.
De fapt, este o lume a rebours; lumea vârstei de aur este ceea ce nu
este lumea modernă şi, asemeni utopiilor create în Europa începând cu
sec. XVI, este un instrument de critică socială mai mult decât o
concluzie ştiinţifică. Ceea ce ne interesează pe noi este faptul că acest
construct abstract şi european a găsit ecouri în dezbaterea asupra
preistoriei şi asupra societăţilor tradiţionale contemporane. În plus,
recursul la origini a avut importanţa sa în geneza naţiunilor moderne.
Geneza teoriilor ştiinţifice ale secolelor XVIII-XX; factorii care
au contribuit la elaborarea teoriilor ştiinţifice
0 discuţie asupra primelor teorii elaborate cu privire la originea omului
trebuie să ţină cont de întreaga evoluţie intelectuală din epocă. Fără a
intra în amănunte, câteva sunt elementele care pot fi luate în
considerare: (a) expansiunea cunoaşterii şi punerea sub semnul
întrebării a unor “adevăruri” considerate până atunci a fi absolute; (b)
contactele europenilor cu lumi – deci, culturi – diferite de presupoziţiile
lor; (c) apariţia unor noi domenii de cunoaştere care au permis
abordări noi.
Teoriile asupra antropogenezei
Principalele teorii formulate în secolele XVIII-XIX sunt teoria
catastrofică şi teoria evoluţionistă.
Teoria catastrofică: elaborată de Jean-Baptiste Lamarck, unul din
fondatorii paleontologiei ca ştiinţă; el presupune existenţa mai multor
catastrofe (32 la număr), fiecare însoţită de o nouă geneză (evident,
divină), cu acumulare progresivă de caracteristici transmise ereditar
(1809 – “Filosofia zoologică”). Sursa acestei teorii o constituie
observaţiile făcute de Lamarck cu privire la evoluţia fosilelor în
succesiunea straturilor geologice; el a observat că straturile inferioare
au fosile directoare mai primitive (în sensul de mai depărtate de
speciile contemporane) decât cele din straturile geologice mai recente.
Evident, Lamarck încerca să pună de acord creaţionismul cu noile date
apărute odată cu naşterea geologiei ca ştiinţă. Teoria este rafinată şi
îmbogăţită de Georges Cuvier (1812 – “Cercetări asupra osemintelor
fosile”).
Teoria evoluţionistă (darwinism): apărută după mijlocul secolului al
XIX-lea, rămâne cea mai importantă şi disputată teorie cu privire la
evoluţia şi originea omului (două faţete ale aceleiaşi probleme). La
baza teoriei se află datele acumulate de tânărul Charles Darwin în
timpul călătoriei efectuate în jurul lumii cu nava “Beagle” în anii 1833-
1835. Scopul călătoriei era acela de a aduna date care să confirme
creaţia divină. Mult mai târziu şi la insistenţele prietenilor săi, va
publica lucrarea sa fundamentală, “Originea speciilor prin selecţie
naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă”
(1859). Rezultatul a fost, însă, altul. Confruntat cu varietatea deosebită
a speciilor de animale (în special cazul sturzilor din Galapagos), Ch.
Darwin a fost obligat să accepte ideea că teoriile creaţioniste nu
reuşesc să explice varietatea speciilor.
Rezumând, teoria lui Darwin propune următoarea interpretare: speciile
evoluează nu atât datorită mutaţiilor, care sunt rezultatul hazardului, ci
datorită adaptării la mediu. Altfel spus, presiunea mediului duce la
selecţie naturală; speciile care nu pot să se adapteze la noile condiţii
pot să dispară, lăsând loc celor care au, în parte datorită mutaţiilor,
acest potenţial adaptativ. Evident, ca multe alte teorii, concepţia
darwinistă are unele merite certe: punerea în discuţie a unui factor
semnificativ (mediul), stabilirea unui raport între mediu şi speciile
zoologice. Important de reţinut este faptul că, cel puţin iniţial, această
teorie nu se aplica fiinţelor umane. Darwin niciodată nu a încercat să
explice apariţia omului în termenii propriei sale teorii. Într-o scrisoare
adresată unui prieten şi redactată după publicarea lucrării sale (care
nu a stârnit imediat pasiuni academice), el remarca faptul că ar fi
interesant de aplicat teoria selecţiei naturale şi problemei apariţiei
omului (o va face, dar mult mai târziu). Contemporanii sunt cei care au
adus în centrul dezbaterilor teoria sa.
Nuanţări şi evoluţii ale teoriei evoluţioniste: odată cu apariţia geneticii
şi identificarea mecanismelor ascunse ale evoluţiei speciilor, teoria
darwinistă a selecţiei naturale a intrat sub atacul celor care, din motive
uneori foarte diferite, puneau sub semnul întrebării ipoteza unei
evoluţii graduale a fiinţei umane. Adevărat, existenţa unei “verigi
lipsă” (rezultatul firesc al limitelor instrumentelor de lucru) a fost şi
este exploatată în această dezbatere. În acelaşi timp, s-au adus unele
nuanţări la teoria şi formulările iniţiale.
Neodarwinismul (Weismann; Dobzhonski, Mayr, Simpson) subliniază
rolul mutaţiilor şi evită să implice presiunile ecologice; punctul central
îl constituie preadaptarea genetică (existenţa latentă a unor schimbări)
şi polimorfismul genetic (menţinerea unor mutaţii defavorabile);
concluzia la care ajung aceştia este că scopul selecţiei naturale este
transmiterea unui set de posibiltăţi. Au fost aduse o serie de retuşe şi
acestei noi orientări (Vandel, Ruffie, Zucker-kandl), subliniindu-se
faptul că evoluţia ca specializare reprezintă creşterea cantităţii
informaţionale.
Neolamarckismul încearcă să demonstreze că mutaţia genetică se
datorează stimulilor ecologici, genele noi reprezentând răspunsul
adaptativ. Neutralismul (Kimura) - hazardul este mai puternic decât
presiunea ecologică.
“Arca lui Noe": teoria elaborată de W.W. Howell propune un mecanism
diferit şi are ca obiectiv doar decelarea mecanismelor care au dus la
apariţia umanităţii moderne (unul din punctele majore de dispută).
Conform acestei teorii, care se bazează şi pe particularităţile
transmiterii informaţiei genetice în raport cu sexul, variantele moderne
de umanitate ar fi apărut de la un strămoş comun de sex feminin pe la
200.000 BP, cu variabilitate genetică redusă (la nivelul ADN-ului) şi cu
răspândire relativ rapidă (prin grupul de femei descendente şi
înrudite).
“Grădina Edenului”: teoria reprezintă o dezvoltare a teoriei "arcei lui
Noe”; ea presupune existenţa a două ramuri moderne, separate şi fără
contacte între ele; una dintre acestea prezintă, în timpul deplasării
sale, o “gâtuitură” (bottleneck), înlocuind-o pe cealaltă fără a avea
schimb/flux genetic (speciaţia) pe la 200.000 BP.
Policentrismul: toate teoriile anterioare pornesc de la premisa că
specia umană a apărut într-un singur loc (Africa); Weidenreich
respinge această ipoteză iniţială (1949) şi propune existenţa a cel
puţin două centre de geneză, anume Africa şi China sau Strâmtoarea
Sunda. Argumentele sale sunt legate de continuitatea regională în
Africa şi China (în ultima regiune, par să existe legături între Homo
erectus şi Homo sapiens recens, demonstrate de dentiţia
Sinanthropului); transferul genetic între cele două grupuri ar
demonstra faptul că cele două grupe aparţin aceleiaşi specii.

2. Factori care influenţează antropogeneza; criteriile

antropogenice

Factorii care par să fi jucat un rol în procesul de antropogeneză pot fi

rezumaţi astfel:
♦ mediul înconjurător: atât varietatea acestuia, cât şi sursele de
alimentaţie, concurenţa cu alte specii pentru habitat au avut un rol
nu atât în supravieţuirea speciei, cât în precizarea unor amănunte
anatomice;
♦ comportamentul general al primatelor: studiile efectuate de De Vore
au demonstrat rolul adaptativ al comportamentului social (protecţia
femelelor şi a puilor, identificarea surselor de hrană etc.);
♦ gradul de izolare/contact între populaţii: precizarea speciei (definită
ca un grup de organisme separat de alte grupe similare prin bagajul
genetic şi imposibilitatea de metisaj) se realizează prin
absenţa/prezenţa fluxului genetic dintre populaţii (cu influenţă
directă asupra transmiterii variaţiilor intraspecifice şi a mutaţiilor).
Criteriile care atestă evoluţia spre umanitate demonstrează
complexitatea problematicii. Încă din secolul al XIX-lea, criteriile care
indică umanitatea erau stabilite măcar în linii generale:
“Condiţiile pentru mersul erect, aşa cum sunt ele manifestate în
scheletul uman, sunt cele care urmează: 1. Craniul trebuie să fie
 într-o poziţie echilibrată, sau aproape, pe atlas; 2. Curburile şi
orientarea generală a coloanei vertebrale trebuie să fie astfel
încât centrul de greutate al trunchiului să fie peste planul pelvis-ului şi
trecând prin capetele oaselor coapsei; 3. extremităţile inferioare
pe care este plasat pelvisul să aibă axele coapselor şi ale piciorului
în unul şi acelaşi plan vertical; 4. Labele picioarelor trebuie să fie
orientate în unghiuri drepte pe axa picioarelor, cu talpa sprijinită
de sol”
(T. S. Savage & J. Wyman, 1847; apud J. C. Burnham 1971)
Evident, schimbările anatomice indică modificări comportamentale şi la
nivelul psihismului; problema este identificarea schimbărilor care au o
relaţie directă cu psihismul şi, mai mult, dacă relaţia este unilaterală
sau nu.
La nivel anatomic, schimbările care indică evoluţia spre umanitate
sunt: poziţia în mers (“knuckle-walking”, bipedie şi poziţie erectă),
modificarea membrelor (pierderea opozabilităţii degetului mare,
evoluţia comisurii tălpii piciorului, alungirea membrelor) şi a coloanei,
lărgirea bazinului şi adâncirea acestuia (modifică durata de sarcină şi
mecanica naşterilor), modificarea cutiei craniene.
La nivel cerebral, schimbările pot fi identificate pe baza modificărilor
cutiei craniene. Aceasta indică creşterea ariilor anterioare (lobii
frontali) după evoluţia occipitalului/precizarea ariilor corticale
(specializare), dezvoltarea creierului prin apariţia circumvoluţiunilor.
La nivel comportamental, schimbările par mai dramatice. Ele vizează
comportamentul legat de obţinerea hranei (vânătoarea diurnă şi
cooperativă, prezenţa uneltelor, repartiţia sarcinilor pe sexe),
comportamentul de grup (raportul dintre adulţi, raportul dintre adulţi şi
copii, tipul de comunicare), abilităţile de comunicare (limbajul/apariţia
elementelor de gândire abstractă).

3. Primatele

Primatele sunt mamifere placentare, apărute în urmă cu 60-70 mil. ani

în urmă. Majoritar arboricole, acestea prezintă câteva elemente
interesante în raport cu problema pe care o discutăm. Strict rezumativ,
aceste trăsături sunt: reducerea volumului feţei în raport cu scheletul
cranian, dezvoltarea regiunii corticale anterioare (psihism ridicat),
orbite frontale, poziţie verticală a trunchiului în poziţie şezândă, 5
degete, mâini prehensile (şi cu picior prehensil, dar nu la om şi
tarsieni), degete cu unghii plate (deci nu sub forma ghearelor, care au
o secţiune semicirculară), 2 mamele în poziţie pectorală, dimorfism
sexual limitat.
Prosimienii reprezintă primul grup care se individualizează în cadrul
primatelor (altfel spus, care capătă o anumită coerenţă în dosarul
fosil). Se caracterizează prin bot alungit, creier relativ mic, perioadă
activă nocturnă. Familiile grupului sunt: în Madagascar: Lemurieni,
Indridieni, Daubentonieni; în Africa şi Asia: Lorisidiene; în Indonezia şi
Filipine: Tarsidieni.
Simienii, a doua clasă de primate apărută, se segmentează în două
mari grupe: platirhinieni (cu narinele spre exterior, coadă prehensilă,
36 de dinţi (2/2 incisivi, 1/1 canini, 3/3 premolari, 3/3 molari); această
grupă este prezentă in America de Sud; catarhinieni (cu narinele în jos,
coadă neprehensilă sau absentă, 32 de dinţi (2/2 incisivi, 1/1 canini,
2/2 premolari, 3/3 molari) şi sunt prezenţi în restul lumii. Acest ultim
grup se împarte in Cynomorphae, Pongidae (Hylobates, Pongidae) şi
grupul Hominidae.
Primele exemplare ale acestei familii sunt Aegyptopithecus Zeuxi
(Fayoum) la 30 mil. ani (Oligocen Inf.), Dryopithecus în Europa,
Proconsul în Africa, Sivapithecus în India.
În Miocen începe diferenţierea în interiorul acestor mari familii, iar
evoluţia spre umanitate este mai pronunţată: Dryopithecus Fontani,
Proconsul (Maior/Africanus, Nyanze), Uranopithecus, Giganthopithecus
(Blacki, identificat doar pe baza denitiţiei, dinţii acestuia fiind “dinţii de
dragon” din farmacopeea tradiţională chineză, Bilaspurensis), în fine
Sivapithecus gracilis.
Grupul Hominidae-lor apare pe la 14-12 mil. ani cu Ramapithecus,
primul exemplar cu o clară poziţie bipedă, chiar dacă accidental sau de
scurtă durată.

4. Clasificările existente şi problemele lor

Câteva sunt problemele principale ridicate de clasificările existente în

acest moment. O parte a acestora se datorează istoricului cercetării, o
altă parte este rezultatul evoluţiei fiinţei umane ca organism biologic.
În primul rând, variaţia genetică mai marcată la nivelul populaţiilor
umane preistorice în raport cu populaţiile actuale (diferenţele dintre
indivizii de acum, să spunem, un milion de ani sunt mai mari decât
diferenţele dintre indivizii actuali) a dus la apariţia unor fosile destul de
diferite unele de altele pentru a crea o varietate de clasificări şi de
determinări ale filogeniei pornind de la un singur exemplar, de unde şi
diferitele denumiri date unor exemplare identificate până acum.
Apoi, condiţiile de descoperire au creat, cel puţin în unele situaţii,
confuzii temporare legate de definirea cronologică şi, mai ales, de
achiziţiile culturale (este cazul lui Zinjanthropus boisei, pe care soţii
Leakey l-au considerat iniţial ca fiind producător de unelte). În alte
situaţii, absenţa contextului stratigrafic a dus la încadrări cronologice
relative (este cazul unor descoperiri din Australia sau din America de
Nord). O categorie aparte de descoperiri sunt cele pierdute (de la
Chou-Kou-Tien nu mai avem decât mulaje, piesele originale s-au
pierdut în timpul celui de-al doilea război mondial).
O discuţie separată o reprezintă criteriile legate de identificarea
“marcajelor” evolutive. Altfel spus, este greu de stabilit care trăsătură
anatomică – aşa cum apare aceasta în dosarul fosil – este cea mai
relevantă. Evoluţia cutiei craniene, evoluţia membrelor şi a coloanei,
evoluţia mâinilor sau a bazinului, toate acestea au fost luate în
considerare şi postulate ca fiind determinante. Trebuie ţinut, însă, cont
de faptul că organismul uman evoluează ca un întreg; modificările la
nivelul poziţiei în deplasare a corpului duc la schimbarea modului de
inserţie a măduvii spinării în creierul mic; bipedia eliberează mâinile de
rolul lor în deplasare şi le face apte pentru activităţi delicate (posibile şi
datorită evoluţiei şi specializării ariilor corticale). Şi aşa mai departe. În
plus, evoluţia psihică este sesizabilă indirect – prin apariţia şi
caracteristicile culturii materiale, prin elementele legate de
dimensiunea omului ca fiinţă socială (existenţa grupului, tipurile de
locuinţă, apariţia comportamentelor simbolice etc.).
O altă problemă o constituie mecanismele prin care fiinţele umane au
evoluat. Mecanismele ipotetice trebuie să respecte câteva criterii – să
explice diversitatea anatomică a acestor specii (aşa cum apare aceasta
în dosarul antropologic), să justifice coexistenţa uneori îndelungată a
diferitelor specii, în sfârşit, să ofere posibile interpretări legate de
şansele de supravieţuire. Chiar dacă, uneori, denumirile sunt diferente,
în bună măsură aceste teorii se referă la două mari mecanisme :
- procesul de speciaţie: definiţia ”genetică” a speciei este cea de grup
de fiinţe care se află în incapacitate de metisaj cu alte grupe similare şi
care transmit de-a lungul generaţiilor un set relativ coerent (dar nu
constant, căci mutaţii apar aleatoriu, dar pe termen lung au tendinţa
de a apărea cu o anumită regularitate) de trăsături genetice,
manifestat la toţi indivizii grupului; din această perspectivă, problema
o reprezintă modul în care apar specii noi. O posibilă explicaţie este
izolarea geografică a unui grup de indivizi de grupul principal; ca
urmare, de-a lungul timpului mutaţiile genetice din cele două grupe
tind să ducă la incompatibilitate genetică între cele două grupe
(mutaţiile dintr-un grup nu se pot răspândi şi la celălalt). Un astfel de
mecanism a fost presupus în cazul separării grupului de
australopithecine în Africa de Est (”East Side Story”) de restul
primatelor, dar şi la nivelul separării altor tipuri umane (”Grădina
Edenului” şi ”Prima Evă”). În ultimele două cazuri, este subliniat faptul
că mutaţia genetică a apărut la nivelul unui grup foarte restrâns de
indivizi, astfel că în fazele iniţiale noua specie a fost reprezentată de
un număr foarte mic de indivizi.
5. Australopitecinele

Australopithecus sp. (1O mil. ani)

Precizarea genului are loc între 6,5 -3,7 mil. ani; definirea genului este
îngreunată de raritatea fragmentelor identificate: Lukeino (Kenia) - 1
molar, Lothagam (Kenia, la SE de Turkana) – 1 fragment de mandibulă,
Chewerou (Kenia, la N de Marele Rift) – 1 fragment de os temporal
dreapta, Konapoi (Kenia, la S de Turkana) – 1 fragment de humerus,
Garusi (Tanzania, la N de lacul Eyasi) – 1 fragment de maxilar.
Australopithecus afarensis
Specia se precizează după 3,7 mil. ani. Are o talie redusă (1.10 - 1,30
m) şi un volum cranian redus (3-400 cm3). Principalele caracteristici
sunt poziţia bipedă (brahiaţie sau knuckle-walking, utilizarea
membrelor superioare ca balansier), verticala tinde spre centrul de
greutate în centrul de sustentaţie. Modificările scheletale sunt relativ
ample la nivelul craniului (scheletul facial este mai gracil şi tinde spre
reducerea prognatismului, orificiul occipital tinde spre orizontală), al
centurii pelviene (osul sacru şi iliac) şi bazinului (scurtare, adâncire,
alungire) datorită modificării centrului de greutate, al coloanei
vertebrale (curbura accentuată pentru amortizare şi echilibru), al labei
piciorului (curbura tălpii) şi mâinii (evoluţia degetului opozabil).
Semnificativ este faptul că o serie de schimbări - în special la nivelul
membrelor - par să indice şi schimbări neuronale (la nivelul sistemului
nervos central). Principalele puncte în care au fost identificate resturi
fosile ale lui A. afarensis sunt Hadar [Afar), Etiopia (exemplarul
denumit "Lucy", unul dintre cele mai complete schelete identificate
până acum), Laetoli, Tanzania (la 40 km S de Olduway). A. afarensis nu
are habitat amenajat (adăposturi sub forma paravanelor sau al
platformelor amenajate) sau unelte; probabil avea comportamentul
unui vânător de talie redusă, cu o puternică înclinaţie spre vânătoarea
cooperativă şi exploatarea carcaselor abandonate de marii carnasieri.
Australopithecus robustus
Specia se precizează pe la 3 mil. ani, iar durata de existenţă se întinde
între 3 şi 1 mil. ani. Cu o talie net superioară (1,50 m şi un volum
cranian de 500-550 cm3), A. robustus reprezintă o evoluţie spre
specializare în parte datorată şi alimentaţiei (orientarea spre vegetale
de savană, cu un procent ridicat de silice şi celuloză). Amănuntele
anatomice sunt următoarele: bipedie perfectă, craniu rotunjit mult
peste arcada supraorbitală, unghi închis la baza craniului, creastă
sagittală, orificiu occipital care evoluează spre orizontală, arcada
dentară diastemică (I + C < M); probabil poseda un encefal mult mai
complex. Exemplarele identificate sunt răspândite pe o arie mult mai
largă, iar influenţa nişelor ecologice variate poate explica unele
diferenţe care apar între diferitele exemplare. Descoperirile cele mai
importante sunt următoarele: Omo/Shungura (Etiopia) - 2,2/1,8 mil.
ani; Olduway/Bed 1 (Tanzania) - 1,8 mil. ani, denumit iniţial
Zinjanthropus boisei, cu un volum cranian de 500 cm3, faţa foarte
dezvoltată, cutie craniană teşită, creastă sagittală, torus supraorbital,
torus (coc) occipital puternic); Swartkrans (Africa de Sud) - 1,8 mil. ani,
denumit iniţial Paranthropus cressidens, mult mai masiv, creastă
sagittală, torus supraorbital, dentiţie modernă la nivelul molarilor;
Chessowanja (Kenia) - 1,8 mil. ani, foarte asemănător cu Swartkrans;
Kromdraai (Africa de Sud) - 1.8 mil. ani, denumit iniţial Paranthropus
robustus, faţă largă, fosă subtemporală profundă; East Turkana (Ileret,
Koobi Fora) (Kenia) -1,8/1,5 mil. ani, cu un volum cranian de aprox. 500
cm3, craniu foarte robust, dimorfism sexual (creastă sagittală la
masculi), prognatism accentuat şi molari foarte accentuaţi în raport cu
caninii şi premolarii, oase excepţional de groase. Este sub semnul
întrebării dacă aceştia au produs unelte (la Olduway, resturi de A.
robustus au fost identificate în acelaşi nivel cu H. habilis).
Australopithecus africanus
Datat între 3 - 1 mil. ani şi cu o talie cuprinsă între 1,30 - 1,40 m, A.
africanus are un volum cranian de 4-500 cm3. Este mai puţin
specializat, deci cu o capacitate evolutivă mai mare. În condiţiile în
care savana era domeniul marilor rumegătoare şi a carnasierelor, iar
pădurea era apanajul primatelor (în special a celor adaptate la mediul
arboricol sau care continuau să aibe mâinile prehensile), singura nişă
disponibilă era cea dintre savană şi pădure – sau o zonă de tip
parkland. Este tipul de nişă care se extinde în Africa cam în aceeaşi
perioadă (3 – 1 mil. ani). Spre deosebire de A. robustus, perfect
adaptat unei diete vegetale, A. africanus are un comportament
alimentar omnivor (comportamentul ooportunistic este mai accentuat)
şi, probabil, face primii paşi spre vânătoarea cooperativă. De notat
este faptul că A. africanus este primul tip de australopithec identificat;
în 1925, doctorul sud-african Raymond Dart descoperea la Taung, în
Africa de Sud, calota craniană a unui copil de aproximativ 6 ani (cu un
posibil volum cranian la maturitate de aprox. 600 cm3) pe care l-a
numit Pleisanthropus transvaalensis. Tot Dart este cel care consideră
că aceşti indivizi ar fi creat aşa-numita cultură osteodontokeratică
(unelte produse din oase, fildeş/dinţi de animal şi lemn); ipoteza este
discutabilă, mai ales că este nevoie de condiţii speciale pentru
conservarea resturilor organice pe o perioadă aşa de lungă. Alte
exemplare identificate: Makapansgaat, Africa de Sud (435 cm3);
Sterkfontein, Africa de Sud (500 cm3, cu un număr de asemănări cu
omul contemporan la nivelul orbitelor, al orificiului nazal şi al osului
iliac).

6. Homo sp.
Homo habilis
Homo habilis este primul palier al omenirii care face parte din genul
uman propriu-zis. Acum separaţia dintre fiinţa umană şi “verii” ei este
clar marcată. Cronologic, H. habilis ocupă părţi importante din teritoriul
Africii între 2,5 - 1,3 mil. ani; are o talie de 1,40 - 1,50 m, iar volumul
cranian este de 650 - 750 cm3, semnificativ mai mare decât la
strămoşii imediaţi. Câteva sunt amănuntele anatomice specifice: o
bipedie perfectă, faţă înaltă (deşi se menţine prognatismul) şi fruntea
mai bombată, calota craniană mult mai înalta, spatele craniului mai
rotunjit (encefalizare), mâinile şi labele piciorului încep să fie foarte
apropiate de cele moderne (dispare treptat opozabilitatea degetului
mare, se conturează comisura tălpii). O serie de modificări sunt, însă
mult mai greu perceptibile direct în dosarul antropologic; ele pot fi
intuite pe baza achiziţiilor culturale. Acestea din urmă sunt utilajul,
spaţiul amenajat (platforme de locuit din pietre de dimensiuni relativ
mici sau, cel mult, paravane de vânt din crengi) şi rudimentele unui
limbaj articulat. Prima achiziţie presupune capacitatea de vedere
stereoscopică, o minimă abilitate de a constitui un lanţ tehnologic
(relaţia cauză – efect dintre lovirea unui bloc de rocă cu un percutor şi
posibila desprindere de aşchii), dar şi un control mai mare asupra
membrelor (eliberate de ultimele “sarcini” legate de deplasarea pe
sol); toate acestea atestă dezvoltarea encefalului. A doua achiziţie este
legată mai mult de dimensiunea socială. Spre deosebire de primate,
omul construieşte adăposturi pe care le foloseşte (măcar) mai multe
nopţi la rând şi se reîntoarce la aşezare/tabără pentru a consuma
alimentele culese sau vânate. În plus, adăposturile sunt construcţii
artificiale (contrar opiniei comune, omul nu a folosit peşterile decât
târziu, iar aceasta nu a însemnat că privea totalitatea peşterii ca o
locuinţă – există argumente care să susţină ipoteza că spaţiul
considerat “umanizat” nu se confunda cu întreaga peşteră). Ultima
achiziţie – limbajul articulat – este, poate, cea mai importantă. Deşi
imposibil de demonstrat direct, putem să acceptăm ca ipoteză de lucru
apariţia rudimentelor de limbaj articulat (legat de dezvoltarea ariei 44
corticale, aşa-numita “arie a lui Broca”); în absenţa acestuia este greu
de explicat persistenţa în timp a elementelor tipologice ale uneltelor
litice – dacă în interiorul unei generaţii informaţia referitoare la
producerea uneltelor putea fi asimilată prin mimetism, la nivelul
transferului de la o generaţie la alta lucrurile sunt mai complicate şi
presupun un cod de comunicare mai complex.
Principalele descoperiri aparţin, în continuare, spaţiului african:
Koobi Fora, East Turkana (Kenia) – 2,44 - 1,6 mil. ani, craniul KNMER
1470, cu un volum cranian de 775 cm3, inserţii musculare atenuate,
prognatism facial, faţa mai înaltă, torus supraorbital atenuat, orbite şi
orificiu nazal foarte umane, aria lui Broca foarte dezvoltată;
Olduway/Bed I şi II (Tanzania) – craniul OH 7, datat la 1,7 mil. ani,
volumul cranian de 650 cm3, curbura calotei craniene asemănătoare
celei de Homo sapiens, mandibulă mai puţin robustă (dinţi cu un
diametru mai mic decât la Australopithecus); craniul OH 24, datat la 2
mil. ani, 1,40 m, biped, orbite rotunjite, torus supraorbital asemănător
lui Homo erectus, contemporan cu Zinjanthropus boisei; craniile OH 13
+ OH 16 = (1,6 - 1,4 mil. ani);
Omo (Etiopia): fragment de craniu asemănător cu cele de la Olduway şi
24 de dinţi, toate fragmentele datate la 2 - 1,5 mil. ani; aria KBS (2,5
mil. ani), resturi osteologice si utilaj pe o arie aprox. circulara de 12 -15
m; aria DK 1 (baza Bed I), cerc de pietre (paravan); aria HAS, resturile
de la 1 hipopotam si utilaj pe o arie de aprox. 7 m (activitate
specializată ?);
Sterkfontein/nivel 5 (Africa de Sud): craniu datat la 2 - 1,5 mil. ani,
asemănător cu cele din Africa de Est;
Swartkrans/nivel 1 (Africa de Sud): craniu datat la 2 - 1,5 mil. ani;
Omo/Shungura (Etiopia): craniul Omo 71, datat la 2,3 mil. ani şi asociat
cu galete sparte, 1 chopper lateral cu 5 desprinderi; craniul Omo 123
(2 mil. ani), asociat cu resturi de debitaj, nuclee, aşchii fasonate, lame,
lamele etc.
Melka-Kunturé (Etiopia): Gomboré I (abri), datat la 1,7 mil. ani, sunt
prezente choppere, poliedre, aşchii retuşate; situl Garba IV (1,5 mil.
ani), cu galete, bifaciale, hachereaux;

Homo erectus
Acest palier al antropogenezei reprezintă, la rândul său, un moment
crucial. Chiar dacă, strict anatomic, există unele trăsături care pot fi
considerate “primitive”, în ansamblu evoluţia lui H. erectus se înscrie
pe direcţia acumulărilor, atât anatomice, cât mai ales culturale. Are o
talie de peste 1,50 m şi un volum cranian de 1000 cm 3 în medie;
craniul este alungit şi aplatizat, fruntea relativ teşită şi torus
supraorbital, retracţie post-orbitală, cutia craniană are pereţi masivi şi
(cel puţin la unele exemplare) creastă sagittală, bărbie redusă. Dar
dentiţia şi membrele (în special mâinile) sunt asemănătoare celor ale
lui H. sapiens. Poate cea mai importantă achiziţie la nivel anatomic
este creşterea volumului cutiei craniene, astfel că s-a şi formulat
ipoteza unui “Rubicon cerebral”, a unui nivel de creştere a masei
cerebrale (undeva peste 750-800 cm3) la care schimbările sunt mai
degrabă calitative decât pur şi simplu cantitative – cum ar fi creşterea
numărului de conexiuni neuronale şi dezvoltarea sistemului de
circumvoluţiuni, precizare ariilor corticale. Sunt, însă, câteva elemente
care trebuiesc a fi luate în considerare. În primul rând, variabilitatea
deosebită a speciei şi potenţialul evolutiv deosebit. Acoperind o
perioadă foarte lungă de timp, diferenţele dintre primele exemplare şi
ultimele cunoscute sunt destul de mari. Mai mult, există şi diferenţe
regionale. Apoi, este de presupus că achiziţiile culturale au acum un rol
mult mai mare în adaptare şi supravieţuirea indivizilor. Fenomenul
principal este expansiunea speciei umane în afara Africii. Chiar dacă
există şi ipoteza policentrică (din păcate prea politizată în ultima
vreme), direcţiile de expansiune par să indice, totuşi, o origine africană
pentru populaţia umană de pe glob. Ţinând cont de faptul că cele mai
timpurii exemplare de H. erectus din afara Africii se află în zone care şi
astăzi sunt tropicale sau sub-tropicale, este mai uşor de susţinut o
răspândire a speciei pe nişe ecologice (deci o răspândire în zonele mai
apropiate de habitatul originar). În ceea ce priveşte răspândirea omului
în zonele temperate, aceasta a fost posibilă după apariţia focului.
Focul reprezintă o achiziţie culturală şi biologică în acelaşi timp.
Prepararea cărnii a însemnat o reducţie a aparatului masticator, ceea
ce a înlesnit înălţarea feţei şi a calotei craniene (deci o creştere a
volumului cranian), dar şi o modificare a obiceiurilor alimentare.
Influenţa la nivelul comportamentelor este mai dificil de sesizat; ea
poate fi doar intuită. Nu este chiar imposibil de susţinut faptul că tipul
de interacţiune dintre membrii grupului s-a schimbat. În primul rând,
se accentuează diferenţa faţă de restul primatelor – spre deosebire de
acestea, care îşi schimbă locul de tabără în fiecare seară, taberele şi
aşezările umane, chiar şi în cazul grupelor umane cu un grad ridicat de
mobilitate, au o persistenţă mai lungă în timp. Apoi, durata de
activitate în fiecare zi este mult crescută, la fel ca şi capacitatea
omului de a ocupa noi spaţii geografice şi de a utiliza, pentru prima
dată, peşterile. Dar schimbarea cea mai importantă o reprezintă
modificarea comportamentului în interiorul grupului ; în majoritatea
aşezărilor există o singură vatră, ceea ce ne trimite cu gândul la faptul
că rezultatul vânătorii şi/sau al culesului era consumat în comun sau,
cel puţin, public. Foarte probabil aceasta a crescut importanţa
mecanismelor de într-ajutorare dintre membrii grupului (vezi cap.
referitoare la economie). În sfârşit, amenajarea spaţiului interior. De la
acest nivel, în aşezările umane par să existe două spaţii, unul ”privat”
(dedicat somnului) şi unul ”public” (dedicat activităţilor cotidiene).
O achiziţie care a stârnit discuţii îndelungate este cea legată de
posibila apariţie a comportamentelor simbolice (practic, a fenomenelor
legate de lumea abstractă). Deşi capacitatea de gândire abstractă
este, în general, legată de Homo sapiens (prin apariţia artei şi a
înmormântărilor), credem că este cazul să coborâm nivelul cronologic
la care are loc această îmbogăţire a bagajului cultural uman. Câteva
sunt argumentele în favoarea acestei aserţiuni. În primul rând, faptul
că prelucrarea uneltelor este, deja, foarte elaborată ; apariţia uneltelor
bifaciale lucrate pe cea mai mare parte a suprafeţei rocii (nucleului)
din care au fost prelucrate şi care atestă schimbarea unghiului de
lovire de mai multe ori pentru a se conforma cât mai mult unei forme
eficiente indică, în opinia noastră, capacitate de abstractizare (în
sensul că H. erectus este capabil să stabilească un lanţ operator
complex, care să-l ducă de la materia primă la o formă prestabilită).
Cel de-al doilea argument este ceva mai solid. De la acest nivel
(Ngandong în Indonezia şi Chou-Kou-Tien în China, dar şi Cauna del
Arago în Franţa) avem atestat consumul de carne umană. Este de
discutat dacă avem de-a face cu un canibalism alimentar sau cu unul
ritualic ; dacă la Chou-Kou-Tien ne este foarte greu să ajungem la o
concluzie (fragmentele de oase calcinate de om au fost aruncate în
acelaşi loc cu cele de animale vânate), la Ngandong în Indonezia
situaţia este mai limpede. Acolo, au fost identificate craniile a 11
indivizi care au suferit o moarte violentă. O parte din aceste cranii au
faţa smulsă, iar o altă parte au orificiul occipital (foramen magnum)
deformat (lărgit). Aceasta presupune că, probabil, consumul de
materie cerebrală era un consum ritualic – un astfel de stigmat putea fi
realizat doar în urma unei operaţii complicate (desprinderea craniului
de pe trunchi, eliminarea primei vertebre şi a tendoanelor extrem de
rezistente de la baza craniului, lărgirea orificiului occipital cu un băţ)
efectuată doar cu ajutorul uneltelor de piatră şi în momentul decesului
victimei (calităţile plastice ale oaselor umane se pierd relativ repede
după deces). Oricum, comportamentul acesta implică şi existenţa unui
univers de idei abstracte, legate de transferul de abilităţi de la victimă
la cel ce consumă carnea acestuia – cu astfel de fenomene ne întâlnim
până în epocă istorică. Un ultim element legat de viaţa spirituală a H.
erectus o reprezintă posibila utilizare a coloranţilor (anume ocrul).
Lista exemplarelor identificate nu este exhaustivă; ea dă doar un ordin
de mărime al distribuţiei speciei umane pe glob. Remarcabilă este şi
îndelunga supravieţuire în timp a acestei « specii» ; spre sfârşitul
existenţei sale, el pare să fie contemporan cu H. sapiens fossilis şi H.
sapiens sapiens.
Africa
Koobi-Foora (craniul KNM-ER 3733), zona Turkana, Etiopia (1,8 -1,5 mil.
ani): aprox. 850 cm3, bolta craniană joasă, pereţi groşi, torus occipital
şi supraorbital, retracţie postorbitală, depresiune supraorbitală,
prognatism lejer, dinţi anteriori mari şi molari mici, afinităţi cu
exemplarele din NE Chinei;
Olduvai (Bed II/aria FLK II, craniul OH 9), Tanzania (1,1 mil. ani): aprox.
1000 cm3, bolta craniană lungă şi joasă, torus occipital accentuat,
frunte foarte fugindă (teşită), torus supraorbital foarte gros, depresiune
supraorbitală, asociat cu utilaj acheulean tipic (numeroase bifaciale);
Ternifine, Algeria (0,7 mil. ani): iniţial denumit Atlantropus
mauritanicus, are mandibule masive, cu dimorfism sexual pronunţat,
asemănări cu Sinanthropus;
Salé, Maroc (0,35 mil. ani): cu un volum cranian de aprox. 950 cm3;
Rabat, Maroc (aprox. 0,12 mil. ani): prezintă asemănări cu
Sinanthropus;
Broken Hill, Zambia (0,15 mil. ani): singurul craniu paleolitic cu carii,
asociat cu utilaj;
Hopefield, Zambia (0,15 mil. ani): asemănător cu Broken Hill,
acheulean
Bodo, Etiopia (0,125 mil. ani): craniul prezintă un torus supraorbital,
pereţi foarte groşi, asemănător cu exemplarul de la Broken Hill, utilaj
pe aşchii Levallois;
Laetoli (strat Ngaloba), Tanzania (0,120 mil. ani): are un volum cranian
de 1200-1300 cm3, poate fi considerat un H. erectus recent,
asemănător cu Broken Hill şi Elandsfontein
Asia
Trinil, Indonezia: este una din cele mai vechi descoperiri (făcută la
sfârşitul secolului XIX de doctorul belgian Eugene Dubois, care i-a dat
numele de Pithecanthropus erectus), are un volum cranian de 900 cm 3,
bolta craniană puternic aplatizată, frunte teşită, torus supraorbital
foarte accentuat, retracţie postorbitală foarte puternică;
Sangiran (craniul 31) (1,1 mil. ani): denumit iniţial Pithecanthropus
robustus, are peste 900 cm3, torus occipital foarte puternic, a fost găsit
cu o mandibulă de 1,8 mil. ani (asemănătoare cu cea de
Australopithecus robustus şi denumită Meganthropus paleojavanicus);
Sangiran (craniul Pithecanthropus VIII), (0,25 mil. ani): are un volum
cranian de 1100 cm3, o faţă înaltă şi largă, orificiu nazal şi orbite mari,
dentiţie mare, dar cu un aspect modern;
Modjokerto: tot o descoperire relativ timpurie, denumit inţial
Pithecanthropus modjokertensis, are un volum cranian de 700 cm3
(este un copil la vârsta infans, 6-7 ani, dar la maturitate putea atinge
aprox. 1000 cm3);
Sanbungmachan: volumul cranian de 1100 cm3, este un individ cu
aspect arhaic (se apropie de exemplarele de la Ngandong);
Ngandong (11 indivizi): media volumelor craniene de 1100 - 1300 cm 3,
craniile sunt foarte aplatizate, iar torus-urile foarte groase; pare să
repezinte legătura dintre H. erectus şi H. sapiens, posibile urme de
canibalism (orificiu occipital distrus, lărgit), fără foc şi structuri de
habitat, în zonă de preerie, dar cu utilaj asemănător celui de la Quina
(sit european);
China
Eyuan (1,7 mil. ani)
Lantian (0,5 mil. ani): denumit şi H.e. Lantian, are un volum cranian de
770 cm3, pare mai arhaic decât Sinanthropus, prezintă retracţie
supraorbitală şi postorbitală, o calotă craniană foarte groasă, iar
mandibula este asemănătoare celei de Sinanthropus;
Chou-Kou-Tien: are mai multe denumiri (H.e.Pekinensis, Sinanthropus
Pekinensis), (0,5 - 0,25 mil. ani): mai mulţi indivizi, cu un volum cranian
de 850 -1300 cm3 şi o înălţime de aprox. 1,56 m, lăţimea maximă a
craniului este la baza acestuia şi nu sus, torus supraorbital gros şi
continuu (deci nu este mai redus deasupra fosei nazale), dinţi largi cu
relief mult mai complicat decât la alte exemplare de H. erectus, asociat
cu un inventar compus din 2000 unelte, urme clare de utilizare a
focului, posibile urme de canibalism ; o problemă o reprezintă faptul că
aceste cranii au fost pierdute în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, astfel că astăzi orice comparaţie se bazează pe o serie de
mulaje realizate în perioada interbelică;
Dali (Shanxi), (0,2 - 0,15 mil. ani): volum cranian de aprox. 1120 cm 3,
torus foarte gros;
Europa
Mauer (0,65 mil. ani): mandibulă
Tautavel (Cauna de l’Arago), Franţa, individul Arago XXI: volum cranian
de 1150 cm3, orbite joase, largi şi adânci, torus supraorbital puternic,
curbură joasă a calotei, frunte teşită;
Vertesszöllös, (sfarsit Mindel): 1100-1200 cm3, utilizarea focului,
asociat cu utilaj bazat pe piese foliacee;
Swanscombe, (interglaciarul Mindel-Riss = aprox. 0,28 mil. ani): volum
cranian de aprox. 1300 cm3;
Steinheim, (interglaciarul Mindel-Riss = aprox. 0,25 mil. ani): torus
supraorbital, bolta craniană joasă, dentiţie asemănătoare celei
moderne;
Petralona, (0,2 mil. ani): volum cranian de aprox. 1200 cm3;
Biache St. Vaast (0,12 mil. ani): volum cranian de aprox. 1200 cm 3,
asociat cu utilaj de tip acheulean;
Ehringsdorf (90.000 mii ani): volum cranian de aprox. 1400 cm3, torus
supraorbital masiv, convexitate accentuată a frunţii (boltă lungă, torus
occipital), practic ultimul exemplar de H. erectus din Europa;
Alte situri relevante: Montmaurin, Orgnac, Fontechevade, Soleihac,
Grotte du Prince, Vallonet, Chillac, Lazaret, La Chaise, Terra Amata,
Bilzingsleben, Stromska-Skala, Cueva Negra, Bañolas, Atapuerca,
Azich.

Homo sapiens
Homo sapiens fossilis (Neanderthal)
Apariţia speciei umane în varianta sa modernă are o datare nesigură;
momentul apariţiei sale a fost plasat, în general, între 240.000 şi
100.000 ani, dar au fost propuse date mergând până la 450.000 î.Hr.
Oricum, acesta rezistă până către 35.000-25.000 î.Hr.
Câteva sunt problemele majore care însoţesc apariţia speciei moderne.
În primul rând, problemele climatice; perioada aceasta este marcată
de fluctuaţii climatice destul de puternice, în primul rând de
glaciaţiunea Würm (una din cele mai dure faze glaciare) – climatul
glaciar pare să fi influenţat o serie de atribute biologice (în special
masivitatea trunchiului, existenţa unui torus supraorbital foarte
marcat), dar şi şansele de supravieţuire ale speciei. În al doilea rând,
raportul dintre H. s. fossilis şi H. erectus. Dacă filiaţia dintre cele două
specii pare să fie sigură, trebuie lămurită diversitatea tipurilor
antropologice, atât la nivelul H. erectus, cât mai ales la nivelul H.s.
fossilis. Aceasta cu atât mai mult cu cât specia care evoluează din H.
erectus nu este H. s. fossilis, ci un tip generic de H. sapiens. Varianta
clasică de H. s. fossilis, anume cea europeană (neanderthalienii)
reprezintă o adaptare specială la un climat periglaciar. Altfel spus, din
H. erectus evoluează o specie nouă, H. sapiens, care tinde să se
specializeze anatomic şi în funcţie de condiţiile climatice, un fenomen
prezent şi la nivelul populaţiilor actuale. Locul de apariţie a noului tip
de umanitate pare să fie tot Africa de Est, de unde noile grupe se
extind spre Orientul Apropiat, Asia şi Europa, iar mai apoi, cândva între
60.000 şi 20.000 î.Hr., pătrund între cele două Americi, simultan cu
ocuparea Australiei. Pacificul va fi colonizat mult mai târziu, în mileniile
I şi II ale erei noastre. Mecanismul propriu-zis de apariţie a noului tip
uman este încă dezbătut, dar ipoteza care pare să ofere o soluţie este
cea intitulată “prima Evă”. Conform acestei ipoteze, noul tip de
umanitate a apărut ca un grup restrâns de femei înrudite şi care au
transmis – numai pe linie feminină – noile trăsături genetice. Aceasta
ar explica şi lunga supravieţuire a lui H. erectus şi lunga perioadă de
contemporaneitate dintre cele două tipuri umane.
La nivelul evoluţiilor culturale, apar câteva elemente semnificative. În
primul rând, apariţia diversităţii culturale – la nivelul uneltelor, apar
cele 5 tipuri de traditii industriale musteriene (clasic, de tip Ferrassie,
de tip Quina, de tip Levallois, cu denticulate), care delimitează o serie
de “provincii” culturale. Elementul important îl reprezintă
complexitatea debitajului de tip Levallois, care presupune o foarte
mare doză de gândire abstractă şi de planificare. În plus, există dovezi
din ce în ce mai clare pentru utilizarea ocrului (colorant mineral) şi
primele elemente de artă. Creşterea varianţei culturale reprezintă şi
trecerea la adaptarea pe baze culturale la mediu şi la resurse.
Continuă evoluţia specializării habitatului (distincţia dintre aşezări
principale şi halte de vânătoare este mult mai clară, apar mai multe
vetre în aşezări, pesterileîncep să fie utilizate cu regularitate). Acum
apar şi dovezi clare de cult al morţilor (la Teshik-Tash, Monte-Circeo –
cu occipital lărgit, La Ferrasssie); continuă să apară dovezi de
canibalism (Monte-Circeo, Hortus, Krapina).
Principalele tipuri neanderthaliene sunt:
) Engis, Neanderthal, Trou de la Naulette (oasele lungi foarte groase,
dar moderne, craniu jos şi arcade pronunţate), Spy;
) Gibraltar, Spy, Monte Circeo;
) Saccopastore (interglaciarul Riss-Würm = 120.000 - 80.000): aprox.
1200 cm3, variantă arhaică (talie mai mica);
δ) Cariguela (doar fragmente parietale şi frontale), Krapina, La
Chapelle-aux-Saints (aprox. 1625 cm3);
ε) Qafzeh (aprox. 1550 cm3), Amud I (1740 cm3, o talie de 1,77 m,
craniu lung şi relativ înalt, arcade pronunţate, faţa şi orbite mari, torus
occipital), El Tabun & Skhul (1500 cm3, arcade mai puţin marcate,
bărbie redusă), Mugharet el Zultyeh (aprox 1400 cm3, boltă craniană
mai înaltă, frunte mai puţin fugindă). Aceste exemplare reprezintă
grupul cel mai timpuriu de H. s. fossilis, adaptat însă unui mediu cald
(alungirea membrelor pentru a înlesni schimbul termic); volumul
cranian este, cel puţin în unele cazuri, mai mare decât media actuală a
volumului cranian. Aceasta pare să ateste faptul că adaptarea
biologică rămâne, încă, importantă.

Homo sapiens sapiens (recens)

Umanitatea modernă (nu cea contemporană) este, măcar în parte,
contemporană cu H.s. fossilis. Ipoteza unei succesiuni cronologice între
cele două specii s-a născut din situaţia specială europeană. Într-
adevăr, H. s. sapiens pătrunde în Europa cândva în jurul datei de
40.000 î.Hr. Dar originile sale se plasează în grupul din Orientul
Apropiat (Qafzeh, Tabun, Skhul etc.), aflat mai aproape de H. s. sapiens
decât de neanderthalienii europeni. Evoluţia în timp a oamenilor
moderni este cea care duce la apariţia raselor moderne – un fenomen
relativ recent, poate chiar de la sfârşitul paleoliticului şi reprezentând
ultima formă de adaptare biologică a fiinţei umane la mediu. Adevărat,
rasele actuale sunt deosebite anatomic, uneori foarte evident. Ceea ce
trebuie subliniat cu tărie este faptul că doar amănuntele biologice cu
rol adaptativ sunt cele care dau un aspect diferit raselor (de ex.,
tendinţa corpurilor umane de compactare în zonele reci pentru a limita
piederea de căldură, respectiv alungirea membrelor pentru un efect
invers, accentuarea ţesuturilor adipoase pentru menţinerea umidităţii,
apariţia pliului ocular pentru protejarea globului ocular etc.). Potenţialul
intelectual este identic, iar apartenenţa raselor la o singură specie este
demonstrată de posibilitatea metisajului. La nivel anatomic înregistrăm
evoluţii în parte paralele ale diferitelor tipuri; în general, au talie mare
(Cro-Magnon = 1,80 m, Grimaldi = 1,80 - 1,95 m) sau mică (Combe-
Capelle = 1,63 m, Chancelade = 1,60 m), dar în ambele cazuri
capacitatea craniană este mare (Cro-Magnon = 1600 cm3, Chancelade
= 1710 cm3).
Succesiunea tipurilor pare să fie Combe-Capelle (perigordian inferior)
-> Cro-Magnon (aurignacian) -> Chancelade (magdalenian). Alte
exemple relevante sunt Paviland, Solutré, Laugerie-Basse, Grimaldi,
Predmosti, Obercassel. Dar practic fiecare regiune a lumii a dat la
iveală resturi ale lui H. s. sapiens.
Principalele achiziţii culturale (şi aici ne referim la paleolitic) pot fi
ordonate pe mai multe paliere. La nivel tehnologic, asistăm la
diversificarea tradiţiilor tehnologice şi a tipologiilor; de la nivelul
paleoliticului superior, evoluţia uneltelor începe să fie în bună măsură
regionalizată. Alături de utilajul litic, capătă o pondere deosebită
utilajul din os şi corn sau fildeş; din aceste materiale (foarte probabil
utilizate şi înainte, dar în proporţie mai mică) se produc unelte mai
eficiente (de tipul harpoanelor, al vârfurilor de suliţă). Dar poate ceea
ce este mai important este faptul că apare prima unealtă care
multiplică forţa umană – propulsorul. Acesta practic măreşte distanţa
loviturii eficace de suliţă, ceea ce se traduce într-o vânătoare mai
eficientă. La nivel cultural, principala achiziţie este arta (vezi infra).
Complexitatea acesteia reprezintă separarea clară a omului modern de
toţi predecesorii săi.

7. Concluzii

Fenomenul de antropogeneză rămâne un proces complex, care are

încă multe lacune. Şansele de supravieţuire a fosilelor, şansele ca un
antropolog să le descopere sunt mici. Aceasta a dus la găuri majore în
“dosarul” antropologic şi a dus la speculaţii, unele dintre acestea
rizibile. În plus, elementul politic nu poate fi uitat. Discuţiile despre
primii locuitori ai celor două Americi, de pildă, sunt astăzi foarte
afectate de dimensiunea politică – dacă s-ar demonstra că primele
fiinţe umane de pe cele două continente nu au fost nativii americani, ci
un alt grup (vezi supra), o bună parte a argumentelor politice ale
organizaţiilor acestora ar fi eliminate.
Desigur, nici dezbaterea legată de creaţia divină nu poate fi ignorată.
Dar un cercetător trebuie să facă o separare între propriile sale
credinţe (care reprezintă sfera intimă) şi dezbaterea academică (sfera
“publică”). În ultimă instanţă, de mai bine de două sute de ani sunt
scoase la iveală resturi antropologice, care ar trebui explicate (măcar)
întâi pe cale pragmatică.
Specia umană continuă să evolueze şi astăzi. Diferenţele de durată
dintre evoluţie şi viaţa indivizilor face ca acest proces să nu fie
perceptibil, chiar dacă avem dovezi ale unor schimbări anatomice
dramatice petrecute într-un timp relativ scurt (cazul “izolatelor
geografice”, cel mai reprezentativ este cel al pigmeilor).
 5
Structuri economice (1)
Vânătoarea şi culesul

Elemente structurale ale vietii economice

Oamenii
Structurile sociale
Concluzii
1. Generalităţi

Importanţa şi semnificaţia temei

Tema propusă este a doua temă majoră a cursului. Evident, ea poate fi
abordată din multe puncte de vedere şi poate avea multe semnificaţii.
O interpretare marxistă ar presupune o poziţie dominantă a acestei
dezbateri despre structurile economice primitive şi ar enunţa primatul
acestora asupra ansamblului societal. În schimb, o interpretare
clasicizantă a acestui segment al cercetării preistorice ar lua în
considerare mai degrabă analiza obiectelor, a tehnicilor şi tehnologiei,
circulaţia şi rolul jucat de acestea în evoluţia colectivităţilor preistorice.
Am optat, însă, pentru un demers structuralist. Altel spus, ne vom
ocupa de structurile economice mai degrabă ca instrumente de
adaptare a grupurilor umane la mediu şi la resurse, în condiţiile unei
tehnologii date.
Vom încerca să explorăm raportul care există între grupurile umane,
(structura lor) şi modul de obţinere a hranei şi a luxului. Interpretarea
marxistă susţine că luxul este un produs al suprastructurii, născut din
aproprierea de către unii a muncii multora; prin urmare, luxul este o
realitate a istoriei, iar nu a preistoriei. În spatele acestei afirmaţii se
ascunde ideea că luxul – exprimat în cantitate sau în calitate, deci în
număr sau în raritate – este produsul claselor sociale. Această
aserţiune poate fi susţinută doar în condiţiile în care analizăm învelişul
material al obiectelor, iar aceasta pe baza unor definiţii rigide ale
preistoriei, valorii etc. O definiţie şi o înţelegere mai elastică a însăşi
conceptului de preistorie duce, însă, la alte rezultate.
Alimentaţia şi modul de locuire sunt, poate, domeniile cele mai bine
delimitate în cadrul antropologiei economice. Sunt, la limită, cele mai
vizibile elemente constitutive ale unei societăţi şi clasificarea
societăţilor umane a fost multă vreme (în parte încă este) determinată
de modalităţile specifice de obţinere a subzistenţei. Dezbaterea legată
de “modul de producţie” nu s-a încheiat odată cu reculul statelor cu
ideologie marxistă şi – chiar dacă se poate vorbi de “sisteme de
producţie” – rolul analizei economiilor societăţilor non-literate rămâne
un domeniu important de analiză a elementelor generice ale vieţii
economice.
Ceea ce ridică o problemă suplimentară este dimensiunea ideologică a
analizei sistemelor economice. Discuţia despre modurile de producţie
(primitiv, asiatic, sclavagist etc.) din teoria clasică marxistă indică, de
exemplu, câteva inadvertenţe: fluctuaţia criteriilor de clasificare (tipul
de obţinere a hranei, localizarea geografică, rolul unei categorii
sociale), ierarhia dubioasă a criteriilor (rolul obţinerii bunurilor
materiale, ignorarea dimensiunii sociale a obiectelor), extrapolarea
unor elemente legate de analiza societăţilor industriale asupra
societăţilor pre- sau non-industriale. La fel, antropologia evoluţionistă
(Firth şi Service) pare să ignore elementele de constanţă din economia
primitivă.
În mod fundamental, ne putem orienta spre câteva definiţii ale
economiei. Beals şi Hoijer (1966:451-452) rezumă discuţia în trei
întrebări:
“(1) How are the goods and services wanted or needed by
human societies produced? […] (2) How are the goods and
services that are produced distributed or allocated among the
members of human societies? […] (3) How are the goods and
services that are produced and distributed in human societies
eventually put to use and consumed, and what patterns of
behaviour govern this process?”
Kottak (1994: 308) adaugă o nouă întrebare:
“What motivates people in different cultures to produce,
distribute or exchange, and consume?”

Definiţia economiei şi a instituţiilor economice la nivelul

societăţii primitive
Termenul de “economie” aplicat preistoriei a fost şi rămâne sursa unor
controverse acerbe între specialişti. Se confruntă două mari şcoli de
gândire, ambele cu partizani dinamici şi argumente extrem de
credibile. O primă şcoală consideră că preistoria reprezintă o perioadă
specială în evoluţia societăţii umane, cu reguli şi mecanisme speciale,
care nu se mai reîntâlnesc în alte perioade. Adversarii acestui punct de
vedere atrag atenţia asupra faptului că există dovezi care par să
demonstreze existenţa unor mecanisme economice complexe; ca
urmare, susţin aceştia, analiza societăţilor primitive poate utiliza
concepte economice care, în general, sunt aplicate altor epoci.
Termenul fundamental este cel de “economie de subzistenţă”. În
termeni simpli, este vorba de obţinerea hranei, deci a resurselor
necesare susţinerii vieţii. Factorii care influenţează obţinerea
subzistenţei sunt:
♦ mediul fizic (nu determină comportamentul, dar limitarea opţiunilor
determină pattern-urile culturale); limitările induse sunt legate de
materiile prime disponibile, resursele alimentare şi
permanenţa/ciclicitatea acestora; activităţile economice şi
organizarea acestora depind de raportul dintre resursele ce pot fi
culese şi cele ce sunt vânate (în cazul celor vânate este vorba de
dimensiunea vânatului, dificultatea vânătorii şi a transportului
vânatului etc., în timp ce la nivelul resurselor culese ne putem gândi
la caracterul sezonier al acestora, durata până la care pot fi stocate,
gradul de concentrare într-o singură zonă sau mai multe etc.);
♦ distanţele în raport cu alte grupe (stabileşte nivelul concurenţei
pentru un set dat de resurse), diversitatea/uniformitatea acestora
(posibilitatea de suplimentare a resurselor prin reciprocitate);
♦ dimensiunea populaţiei (stabileşte raporturile dintre indivizi, dintre
aceştia şi resurse; în sfârşit, raporturile dintre societăţi);
♦ tehnologia disponibilă (precizează gradul de eficienţă al exploatării
resurselor, raportul cu mediul etc.);
Rezultatele acestor factori sunt multiple. În primul rând, stabilirea
strategiilor de subzistenţă. În general, sunt acceptate trei mari
strategii: vânătoare şi cules (assault, trapping, snaring, pitfall,
poisoning); ”intensive foraging” (domesticire şi agricultură incipientă);
agricultură intensivă şi pastoralism. Este evident faptul că termenul de
“strategii” corespunde, în fapt, celui de nivel tehnologic (incluzând aici
nu numai uneltele, ci şi modul de utilizare al acestora şi ocupaţiile). Mai
corect ni se pare termenul de “sisteme economice”. Ele cuprind
indivizii, tehnologia pe care o posedă şi relaţiile pe care aceştia le au
între ei şi cu mediul (resursele etc.). Pentru a da un exemplu,
vânătoarea cooperativă implică atât cunoştinţe legate de
comportamentul animal, de mediul înconjurător şi de producerea
uneltelor de vânătoare, cât şi stabilirea anumitor relaţii între indivizii
participanţi (sprijin reciproc, reguli de împărţire a prăzii, reguli ale
vânătorii etc.).
Rezumând discuţia de până acum, putem considera, măcar ipotetic, că
elementele structurale ale economiei primitive sunt: tehnologia,
instituţiile economice şi relaţiile sociale cu impact direct asupra
economiei.

2. Elementele structurale ale vieţii economice

Tehnologia şi utilajul litic

Partea cea mai cunoscută a economiilor primitive este cea legată de
unelte. Faptul că în săpăturile arheologice acestea reprezintă
zdrobitoarea majoritate a obiectelor recoltate, că multe grupe primitive
contemporane produc şi utilizează şi astăzi astfel de unelte le face
categoria cea mai sigură de obiecte pe care să se bazeze analiza
comportamentelor economice primitive.
Istoricul cercetării
Uneltele de piatră sunt cunoscute de multă vreme. Unii autori antici
(cum ar fi Lucretius) asociază uneltele de lemn şi de piatră cu
sălbăticia, idee păstrată până în secolul XX. În perioada Renaşterii,
vârfurile de săgeţi (mai ales cele cu o formă asemănătoare celor din
metal) erau denumite «ceraunii» şi erau folosite ca amulete împotriva
trăznetelor; se considera că ”cerauniile” sunt rezultatul coagulării
vârfului fulgerului – acesta pătrunde 6 m în pământ, apoi urcă spre
suprafaţă cu un metru pe secol. Mult mai târziu, la sfârşitul secolului
XVIII, doctorul belgian Schmelling (primul care a afirmat că oasele
neobişnuite găsite în unele peşteri din Ţările de Jos ar putea proveni de
la oameni preistorici) se va întreba dacă nu cumva aceste ceraunii nu
sunt, de fapt, decât unelte preistorice. În prima jumătate a secolului
XIX, Boucher de Perthes va redacta o carte în trei volume, în care
afirmă caracterul intenţional al acestor piese litice şi le va da primele
denumiri, inspirate din denumirile de unelte contemporane lui. Din
acest moment se poate discuta de începutul analizei ştiinţifice a
inventarului litic preistoric. Dar adevăratul început este realizat de
fraţii de Mortillet (Gabriel şi André), care realizează, în 1883, prima
tipologie a uneltelor cioplite. O bună parte a acesteia este şi astăzi în
vigoare. Cercetările ulterioare au adăugat la numărul de tipuri de
unelte, au rafinat tipologia acestora, au stabilit variante şi
particularităţi regionale ; dar, în linii mari, ideile celor doi sunt la baza
analizelor tipologice. Contribuţii majore la acest domeniu vor apare de-
abia după al doilea Război Mondial. François Bordes realizează o
tipologie a paleoliticului inferior şi mijlociu, iar Denise de Sonneville-
Bordes şi Jean Perrot tipologia paleoliticului superior. Începând cu anii
’60, noi abordări sunt încercate şi în acest domeniu, în parte datorate
utilizării calculatorului, dar şi faptului că numărul detaliilor care erau
luate în considerare a crescut foarte mult. Alături de detaliile tehnice
(modul de cioplire, tipurile de retuşe etc.) au început să fie luate în
considerare şi lanţurile de operaţii care aveau loc.

Elemente de tipologie şi tehnologie

a. Părţile componente ale uneltei
Vocabularul descriptiv al utilajului cioplit cuprinde câteva categorii de
termeni care au importanţă specială atunci când se încearcă atribuirea
culturală a unui inventar.
Principalii termeni sunt următorii :
♦ piese pe nucleu şi pe produse de debitaj: piese realizate dintr-o
bucată de materie primă (nucleu) sau piese realizate din părţi
desprinse din nucleu (aşchii sau lame, primele având lăţimea
apropiată de lungime, iar ultimele fiind mai degrabă lungi);
♦ detaliile tehnice sunt analizate şi în funcţie de locul în care acestea
se află pe piesă şi de poziţia faţă de cel ce analizează piesa; există o
parte proximală (partea mai groasă a piesei pe nucleu sau partea cu
bulbul de percuţie la aşchii şi lame), o parte mesială (la mijlocul
uneltei) şi una distală (la capătul acesteia, cuprinzând de regulă
vârful şi/sau partea activă);
♦ în cazul pieselor pe produse de debitaj, există o suprafaţă ventrală
(cu bulb de percuţie şi stigmate de desprindere, rezultată din
desprinderea de nucleu) şi una dorsală (care cuprinde suprafaţa
exterioară a nucleului);
♦ partea activă a piesei este constituită de muchia sau vârful (acesta
din urmă prelucrat special) ; după desprinderea aşchiei sau lamei
din nucleu, aceasta prezintă o parte activă ”a vif” (sau naturală),
foarte tăioasă dar foarte fragilă; retuşele care se aplică pe aceste
muchii sunt menite să creeze un unghi obtuz care să mărească
rezistenţa acesteia; în cazul burin-ului, partea activă este realizată
prin retezare; la fel, unele microlite (şi probabil şi lamele neolitice)
erau folosite fără retuşare;
♦ partea pasivă a piesei este folosită pentru prindere cu mâna sau
pentru înmănuşare (într-un mâner de lemn, de corn sau de os, cu
ajutorul unor sfori vegetale sau animale sau cu ajutorul răşinilor); în
unele cazuri, prinderea se făcea doar prin presiune (cazul unor
piese de tipul topoarelor epipaleolitice).

b. Principalele categorii de material (unelte, produse de debitaj) litic

cioplit
Tipurile de unelte, pentru toată perioada paleoliticului, sunt peste 150.
Aceasta nu înseamnă că nu se pot regrupa în categorii mari. Criteriile
de regrupare pot fi strict tipologice (în funcţie de formă) sau legate de
posibila utilizare a acestora. Mai pot fi grupate în funcţie de materia
primă (de regulă în opoziţia roci – materii prime organice), sau dacă
sunt piese simple, duble, multiple (mai târziu şi compozite). Totuşi,
principalele categorii rămân încă cele tipologice.
Fără pretenţia exhaustivităţii, o clasificare sumară ar putea fi
următoarea:
♦ materie primă: nuclee – primare, preparate; primele sunt de regulă
galete, celelalte sunt nuclee prelucrate pentru a uşura desprinderea
pieselor de debitaj (aşchii, lame, vârfuri);
♦ piese pe nucleu: toate piesele masive (de tipul chopper, chopping
tool, vârfuri, pic-uri, racloare, unele gratoare carenate);
♦ piese pe produse de debitaj: toate uneltele care au ca suport lame
şi sau aşchii (în general grattoir-e, piese denticulate, unele vârfuri –
cum sunt cele de tip levallois sau cele din fazele finale ale
paleoliticului, burin-e, unelte duble, o serie de aşa-numite couteaux
à dos, toată gama de microlite – acestea fiind realizate pe lamele).
Evident, sunt şi situaţii mai complexe, care nu pot fi strict clasificate
(cum ar fi vârfurile de tip levallois, unele unelte realizate în tehnică
bifacială pe aşchii masive sau piese microlitice considerate iniţial
unelte, dar care la o analiză mai atentă s-au dovedit a fi resturi de
prelucrare).
O altă problemă o reprezintă raportul dintre piesele de calitate şi
piesele realizate într-o tehnică mai puţin sofisticată. În multe ocazii,
populaţiile paleolitice realizau un set limitat de piese de calitate (deci
cu toate detaliile tehnice), în timp ce majoritatea pieselor – în special
cele masive – erau realizate rapid. Această situaţie poate avea mai
multe explicaţii. O primă motivaţie ar fi aceea a comodităţii – nu ai
nevoie de o piesă masivă perfectă atunci când ea foloseşte doar la
spargerea oaselor pentru a extrage măduva; chiar dacă pentru
realizarea unui vârf nu este nevoie de mai mult de 15 minute, s-ar
putea ca termenul de ”randament” să nu aibe sens pentru primitivi. Un
alt motiv poate fi acela al îndemânării diferite – la Baume-Bonne s-a
putut observa cum piesele de calitate sunt mai aproape de vatră (loc
mai avantajos, poate ”controlat” de indivizii mai îndemânateci), iar
piesele mai grosolane se află la o distanţă mai mare de sursa de
lumină şi de căldură. Dar explicaţiile cu un grad mai ridicat de
probabilitate sunt legate de materia primă şi de mobilitatea acestor
grupe umane. Încă de la nivelul paleoliticului inferior târziu s-a
observat (la Bilzingsleben, de exemplu) că grupele umane preferă – cel
puţin pentru piesele de dimensiuni mari – materia primă locală, chiar
dacă aceasta este de calitate mai slabă; materia primă de calitate este
folosită pentru piesele care sunt bine prelucrate, iar acestea au
tendinţa de a se conforma dimensiunilor materiei prime (în general de
micşorare). Mobilitatea grupelor impune şi alte restricţii asupra
inventarului litic. Chiar dacă primitivii contemporani au mijloace care
să faciliteze transportul (coşuri şi plase, travois, mai târziu sănii şi
bărci, diferite specii de animale de tracţiune), principala forţă motrică
rămâne cea umană. În consecinţă, rezultatul este nevoia de reducere
la maxim a obiectelor ce trebuiesc transportate. La nivelul inventarului
litic, aceasta se traduce prin existenţa unui set minimal de unelte
foarte bine realizate şi care încorporează toate elementele tehnologice
din tradiţia grupului (”basic tool-kit”, un fel de modele la scară 1:1) ;
pornind de la acesta, membrii grupului pot reface întregul inventar
obişnuit.

c. Tehnici de producere a uneltelor cioplite

Tehnicile de producere a utilajului litic sunt cele care ajută (alături de
diferiţi indici statistici) la datarea relativă şi la încadrarea culturală a
inventarelor litice.
Tipuri de percuţie
Principalele tipuri de percuţie sunt percuţia cu percutor dur (o bucată
de rocă, de obicei o galetă, cu o duritate egală sau mai mare decât a
materiei prime), cu percutor moale (o bucată de rocă mai moale decât
materia primă sau, mai frecvent, un os mare, o bucată de corn de
animal), percuţia prin presiune (desprinderile nu se fac prin lovire, ci
prin apăsare), percuţia ”pe nicovală” (desprinderile se realizează cu
ajutorul atât al loviturii percutorului, cât şi al contra-loviturii bucăţii de
rocă sau de os folosită ca nicovală). Fiecare tip de percuţie lasă
stigmate specifice pe partea ventrală (piesele realizate cu percutor dur
au, de regulă, un bulb de percuţie pronunţat, aşchieri numeroase,
suprafaţă vălurită) sau în aspectul general (lamele, de exemplu, au un
profil curbat). Percuţia cu percutor moale are ca rezultat alungirea
lamelor şi a aşchiilor, reducerea bulbului de percuţie; desprinderile prin
presiune permit obţinerea unor lame foarte lungi şi drepte. În cazul
pieselor pe nucleu, cea mai răspândită combinaţie este percuţia dură
pentru realizarea degroşării şi a principalelor desprinderi, retuşate apoi
cu ajutorul desprinderilor cu percutor moale.
Tipuri de debitaje
Câteva sunt debitajele (tehnicile de producere a uneltelor) care sunt
reprezentative. Literatura de specialitate face referiri la debitaje de tip
clactonian, la debitaj de tip levallois şi la o serie de debitaje
determinate spaţial (pe diferite regiuni geografice). Cel mai interesant
rămâne, însă, cel de tip levallois. Acesta presupune o serie întreagă de
operaţiuni înainte de extragerea pieselor levallois (vârfuri şi lame).
Tipuri de retuşe
Retuşele au ca principal scop facilitarea mânuirii pieselor sau a
înmănuşării acestora. Ele apar fie pe părţile active (au ca scop
realizarea unui unghi mai obtuz al muchiilor à vif pentru a mări
rezistenţa la uzură a acestora), fie pe părţile distale sau proximale
(subţierea sau retezarea acestora pentru a facilita înmănuşarea, cu sau
fără răşini, cu sau fără fibre vegetale sau tendoane de animal).
Principalele tipuri de retuşe sunt cele ecailleuses (în solzi), cele
envahissantes (invadatoare, pătrunzând de pe margini pe partea
centrală a piesei), aurignaciene (limitate la părţile active).

Unelte din materii organice

Existenţa uneltelor din materii organice a fost presupusă de foarte
timpuriu, atât de către autorii antici, cât şi de cercetătorii secolului XX.
Problema este legată de faptul că materiile organice, în special lemnul,
împletiturile şi textilele, supravieţuiesc în condiţii cu totul speciale.
Este nevoie ca mediul de depunere al obiectului respectiv să fie
constant, atât ca temperatură, cât şi ca nivel de umiditate. În plus,
este nevoie ca oxigenul (principalul agent de descompunere) să
lipsească. Astfel de condiţii se întâlnesc în climate extreme (cum ar fi
zonele alpine sau polare, zonele deşertice) sau în condiţii speciale
(turbăriile din nordul Europei, unele cimitire sau în straturile foarte
marnoase). O situaţie mai bună o au piesele din os şi corn, care intră
într-un proces de fosilizare, deci au şanse mai mari de supravieţuire.
Principalele tipuri de unelte sunt vârfurile de suliţă şi harpoanele,
suliţele, percutoarele şi propulsoarele. La acestea se pot adăuga
categoria mijloacelor de transport (sănii, schiuri, patine, rachete, bărci,
travois).

3. Ocupaţiile şi randamentul

Uneltele reprezintă doar o parte a sferei economice. Ele asigură un

anume potenţial al activităţii economice. Raportul dintre unelte ca
expresie a tehnologiei şi resurse dă randamentul acestor culturi.
Principalele activităţi rămân vânătoarea şi culesul. S-a speculat foarte
mult cu privire la rolul celor două ocupaţii în procesul de
antropogeneză. Este foarte adevărat faptul că o concluzie definitivă cu
privire la regimul alimentar al anthropoidelor (în primele etape de
evoluţie) nu a putut fi stabilită – talia şi dentiţia sugerează o
alimentaţie vegetală sau omnivoră (incapacitatea de a concura marile
carnasiere, de a vâna rumegătoarele din savană), bazată pe
exploatarea carcaselor animalelor ucise de carnasiere (scavenging)
sau vânătoarea animalelor de talie foarte mică, alături de culesul
plantelor şi a tuberculilor. În fazele ulterioare, după nivelul H. habilis,
rolul vânătorii pare să ia amploare. Ceea ce este greu de decis este
importanţa celor două activităţi (vânătoarea şi culesul) în asigurarea
subzistenţei comunităţilor palelolitice şi mezolitice. De fapt, un răspuns
la această întrebare reprezintă răspunsul la întrebarea dacă aceste
societăţi reprezentau o lume a afluenţei sau nu.
Vânatoarea umană este diurnă şi cooperativă; se bazează pe
colaborarea grupului de bărbaţi adulţi care exploatează în comun
teritoriul de vânătoare (la unele populaţii din Canada, însă, există
”loturi” individuale/familiale de vânătoare). Fie că este vorba de
animale de talie mare (aşa cum pare să fie cazul în paleolitic), fie că
este vorba de vânat de dimensiuni mici (aşa cum o atestă comunităţile
primitive actuale), cooperarea dintre adulţii grupului este necesară
pentru a asigura un randament acceptabil, asigurat şi de dimensiunea
animalelor (mamut, ren, cervidee, rinocer lânos, cai sălbatici etc.).
Trecerea la climatul contemporan de-a lungul epipaleoliticului a
schimbat vânătoarea, în sensul că – odată cu dispariţia sau retragerea
animalelor mari spre nordul Europei – rolul vânatului mic şi al
pescuitului cresc semnificativ. Este de presupus că rolul plantelor şi al
fructelor (în special al celor care pot fi conservate mai mult timp)
creşte şi el.
Vânătoarea pare să asigure un procent important din caloriile necesare
întreţinerii corpului uman. Cu toate acestea, trebuie să ţinem cont de
caracterul sezonier al resurselor obţinute din vânătoare. Altfel spus,
chiar dacă asigură un belşug alimentar, vânătoarea este mult mai
nesigură decât culesul, ceea ce înseamnă că resursele vegetale (în
special nucile, rădăcinile etc.) sunt cele care asigură supravieţuirea
grupului între perioadele de belşug datorate vânătorii.
Caracterul sezonier al resurselor duce şi la o caracteristică
fundamentală a comportamentului uman paleolitic (şi care pare să se
accentueze în mezolitic), anume nomadismul accentuat, aşa cum pare
să fie demonstrat de situaţia de la Terra Amata (revenirea unui grup pe
acelaşi loc timp de 11 ani). Nu este vorba de o deplasare pe teritorii
foarte întinse, ci pe teritorii relativ bine delimitate (”graniţele” fiind
precizate cu ajutorul unor elemente de relief cu valoare simbolică) şi
care sunt caracterizate prin caracterul sezonier al resurselor.
Deplasarea dintr-un punct în altul se face ca urmare a abundenţei
resurselor, nu a epuizării acestora (grupele abandonează un teritoriu
nu fiindcă nu mai sunt resurse, ci fiindcă există o abundenţă de resurse
în altă parte). La nivelul mezoliticului, pattern-ul de deplasare pare să
se modifice, în sensul că grupele umane însoţesc animalele care se
retrag spre nordul Europei (renul şi mamutul), iar apoi dezvoltă
mecanisme de obţinere a subzistenţei bazate exclusiv pe aceste
animale. Această deplasare sezonieră a grupelor umane înlesneşte şi
contactul cu celelalte grupe învecinate.
Caracterul afluent al societăţii paleolitice trebuie înţeles în relativitatea
sa – perioade scurte în care există o abundenţă de calorii de origine
animală, urmate de perioade la limita subzistenţei. De altfel, o serie de
instituţii şi mecanisme sociale au apărut ca urmare a nevoii de a
suplini prin adaptare socială ceea ce tehnologia nu putea asigura.
Obţinerea hranei este elementul fundamental al aproape oricărei
societăţi umane. Ca atare, el ţine de esenţa biologicului şi nu şi-ar găsi
locul într-o discuţie despre societatea umană dacă nu ar exista
distincţii fundamentale între satisfacerea acestei nevoi de completare
a caloriilor pierdute.
Discuţia poate fi plasată pe două mari coordonate: obiectele şi
comportamentele.
Obiectele – mai bine zis – grupurile de obiecte – care compun aspectele
materiale ale obţinerii hranei, pot fi la rândul lor împărţite în mai multe
categorii (unelte propriu-zise, unelte pentru produs unelte, unelte
pentru multiplicarea energiei aplicate). Luarea în considerare a unei
singure categorii în clasificarea sau stabilirea “nivelului tehnologic” (ca
să nu ne mai referim la conceptul de “dezvoltare culturală”) este
riscantă, la fel ca şi extinderea nepermisă a categoriilor legate de
resursele energetice disponibile. Să dăm câteva exemple şi să ne
gândim şi la dimensiunea arheologică, deci la raportul dintre
comportamentele umane şi comportamentele care sunt sesizabile prin
cercetarea arheologică.
Progresul realizat la trecerea de la paleoliticul mijlociu la cel superior
este de cele mai multe ori echivalat cu aspectele legate de un debitaj
mai complex, de diversificarea tipurilor formale de unelte, de creşterea
complexităţii tehnologice şi de definirea unor “provincii culturale”. Mult
mai puţină atenţie s-a acordat inovaţiilor pe care le presupune
includerea pe scară largă a unor noi materii prime (os, corn, fildeş) şi
apariţia propulsorului şi a harponului. Aceste noi elemente, însă, sunt
cel puţin la fel de importante. Materiile organice dure au câteva
avantaje: ele permit o prelucrare mai precisă, sunt mai rezistente (prin
flexibilitate), cresc complexitatea lanţului tehnologic (folosirea apei sau
a aburului pentru prelucrare), măresc gradul de folosire a animalelor
vânate. În ceea ce priveşte harponul şi propulsorul, acestea permit
intensificarea vânătorii prin creşterea numărului de animale vânate pe
aceiaşi suprafaţă şi prin utilizarea mai multor nişe ecologice. În esenţă,
avem de-a face cu o modificare a ierarhiei obiectivelor economice, pe
măsură ce se schimbă şi tehnologia. Altfel spus, schimbarea se
propagă pe o linie: resurse limitate (nişă ecologică limitată) -> inovaţie
(intensificare la nivelul resurselor existente) -> expansiunea resurselor
(de regulă asociată cu un spor demografic peste nivelul absorbţiei
naturale) - > nou ciclu de inovaţie.
La fel, trecerea la economia productivă este de cele mai multe ori
analizată din perspectiva utilajului litic şi, în general, din perspectiva
instrumentarului material (ceramică, locuinţe etc.). În ceea ce priveşte
subzistenţa, analizele sunt axate mai degrabă pe schimbări decât pe
continuitate. Tipică este asocierea cultivării plantelor cu creşterea
animalelor şi cu ceramica, toate fiind, la rândul lor, cauze ale
sedentarizării.
O analiză a comportamentelor asociate diferitelor paliere poate lămuri
câteva dintre aspectele rămase în suspensie. Un prim text poate indica
o atitudine mai degajată decât goana continuă după hrană.
Cu excepţia a unul sau doi bărbaţi – fără putere reală, dar dornici
să coopereze şi să primească răsplăţi ocazionale –, pasivitatea
grupei este într-un contrast puternic cu dinamicul ei şef. Este ca şi
cum grupa, după ce a renunţat la unele avantaje în favoarea şefului,
s-ar fi bazat în schimb pe acesta pentru [asigurarea] intereselor şi a
siguranţei ei […] Trupa de băştinaşi şi propriul meu grup au
pornit împreună într-o călătorie presupusă a fi scurtă; dar din
cauza animalelor pe care le luasem cu mine, şeful a decis că
drumul obişnuit printr-o pădure densă nu putea fi folosit. El ne-a
dus prin teren deschis, a rătăcit calea de mai multe ori, astfel că nu
ne-am atins ţinta la data planificată. Proviziile erau epuizate şi nu
se vedea nici un vânat. Perspectiva deloc străină a unei zile fără
mâncare s-a insinuat morocănoasă între băştinaşi. Dar de data
aceasta era responsabilitatea şefului. Întregul plan fuses al său,
la fel ca şi încercarea de a găsi o cale mai uşoară. Aşa că, în loc să
încerce să găsească mâncare, băştinaşii flămânzi s-au aşezat la
umbra arbuştilor şi au aşteptat ca liderul lor să-i scoată din
această situaţie foarte neplăcută. El nu a aşteptat sau a comentat;
din contră, luând incidentul aşa cum era, el pur şi simplu a părăsit
tabăra acompaniat de una dintre nevestele sale. În tabără, ziua a
fost petrecută cu somn, bârfă şi lamentări. Dar târziu, la apus,
şeful şi soţia lui au reapărut încărcaţi din greu cu coşuri umplute
până la refuz. Vânaseră toată ziua lăcuste […] Aceste alimente au
fost primite cu entuziasm, împărţite şi consumate în mijlocul bunei
dispoziţii recâştigate. A doua zi dimineaţă, toată lumea s-a
înarmat cu o creangă desfrunzită şi a plecat la vânătoare de
lăcuste.
Cl. Levi-Strauss, 1944, referitor la Nambikwara (apud Cohen &
Middleton).
Al doilea text, referitor la alte spaţii, indică un comportament similar;
important este şi faptul că cele două situaţii privesc populaţii care nu
trăiesc în zone optime din punctul de vedere al resurselor.
Obiceiurile de vânătoare ale !Kung nu cer ca vânătorii să se
limiteze la propriul lor teritoriu, iar proprietatea asupra animalelor
vânate nu se bazează pe teritorii. Animalele nu aparţin cuiva până în
momentul în care sunt vânate […] Micile lor săgeţi ucid mai
degrabă prin otravă decât prin perforare adâncă şi, atunci când au
lovit un animal, dacă acesta este mare, el poate să rătăcească
pentru încă 3-4 zile până când moare din cauza otrăvii […] Odată
ce o săgeată a nimerit un animal, acesta aprţine proprietarului
săgeţii. Prima săgeată care loveşte animalul astfel încât rămâne
înfiptă este cea care, teoretic, stabileşte cine este proprietarul.
Proprietarul poate să fie unul dintre vânători sau nu, poate să fie un
bărbat sau o femeie […] Indiferent unde moare animalul, carnea
este dusă la grupul proprietarului săgeţii. Dacă animalul moare
într-un teritoriu altul decât al acestuia, vânătorii vor face un dar din
carne proprietarilor teritoriului dacă îi întâlnesc, dar nu este
obligatorie plata vreunui tribut. Mici creaturi cum sunt broaştele
ţestoase aparţin celui care le prinde pe teritoriul său. Persoana care
posedă aceste terenuri le poate împărţi cu propria sa familie
nucleară şi dependenţii acesteia, sau cu alţii cărora vrea să le dea.
Animalele mari, însă, sunt împărţite cu toată lumea din grup. Şi
vizitatorilor li se poate da carne.
L. Marshall, 1960, referitor la !Kung
La nivelul populaţiilor horticole, situaţia se prezintă oarecum
asemănător.
Kunbun este un bărbat tânăr, căsătorit, plin de energie, de
aproximativ 23 de ani. Soţia lui Kunbun, Rameka, are un copil,
un băiat. În iunie 1965, Kunbun avea două grădini în cultivare.
 Trezindu-se în zori, [Rameka] îşi începe ziua treptatdând de
mâncare fiului ei şi punând lemne pe jarul din vatră. Ea mănâncă fie
ceva deja gătit şi păstrat peste noapte în frunze sau tuberculi copţi
dimineaţa pe vatră. După ce a mâncat şi dacă este însorit,
Rameka se alătură grupului de femei care se află în apropierea
casei ei sau a celei din apropiere şi care bârfesc, fac sfoară sau
saci din plasă şi care se caută de păduchi una pe cealaltă. După o oră
şi ceva de stat în soare, ea se pregăteşte să părăsească gospodăria
cu plantatorul ei şi doi saci de plasă, unul fiind un leagăn pentru
copilul ei iar celălalt o sacoşă pentru produsele grădinii. Drumul
până la grădina 1 durează o jumătate de oră, cel până la grădina a
doua aproape o oră. În grădini, ea lucrează la recoltare şi la plivit. Ea
scoate buruienile mici cu rădăcinile şi le pune să se usuce pe
buturugi, pietre sau buşteni; buruienile mai puternice sunt scoase cu
băţul sau tăiate cu macheta pe care o poartă uneori cu ea. Ea culege
în acelaşi timp cu plivitul; pe măsură ce se plimbă prin grădină, ea
culege un cartof dulce aici, o mână de păstăi dincolo. Frecvent,
ea se opreşte să se joace cu bebeluşul sau să-l alăpteze. Atunci
când Kunbun este în grădină, şi el pliveşte şi recoltează, dar arareori
pentru o perioadă de timp atât de îndelungată cât Rameka. Între
două şi trei după amiaza, Rameka porneşte spre casă cu copilul
ei şi cu sacul din plasă, acum plin cu tuberculi, păstăi şi alte produse
cântărind cel puţin 10-15 kilograme. Pe drumul spre casă ea ar
putea să culeagă ceva lemn de foc din copacii tăiaţi mai
devreme de Kunbun astfel încât să se usuce. Atunci când ajunge
la gospodărie, ea îşi depune poverile şi aduce apă dacă este nevoie
sau trimite un copil după apă. Apoi, împreună cu Kunbun şi cu alţii
începe prepararea mesei zilnice.
Zilele lui Kunbun sunt mult mai puţin regulate. El poate să
realizeze lucrări de grădinărit pentru sine sau membrii clanului.
Poate să plece într-o expediţie de cules. Sau poate să lenevească. El
poate să înceapă un lucru şi să ajungă să facă cu totul altceva, cum
ar fi întâlnirea cu un porc feral [sălbatic] şi plecatul la vânătoare. Pe
drumul spre casă, el adesea adună lemne de foc, sau frunze de
ferigă, banane şi trestie de zahăr pentru a le aduce acasă.
W. Clark, 1971, referitor la Bomagai-Angoiang, apud Cohen &
Eames
Nici activităţile direct legate de subzistenţă nu par să aibe o urgenţă
deosebită. Calendarul activităţilor legate de grădinărit pare să fie
foarte liber stabilit.
10 ianuarie. Începe defrişarea unui lot într-o zonă de pădure
secundară (cel puţin 40 de ani), afirmând astfel drepturi asupra
acestui lot. Defrişarea înseamnă, acum, tăierea vegetaţiei şi
smulgerea lăstărişului.
24 ianuarie. Continuă eliminarea vegetaţiei spontanee. Luminişul
este acum de câteva mii de picioare pătrate.
 9 februarie. Prima dată când sunt tăiaţi copaci mari. Cei doi
proprietari (al treilea nici nu apare în zonă) sunt ajutaţi de un
prieten şi de unii trecători. După două ore de tăiat copaci (au căzut
zece), munca continuă cu aranjarea resturilor pentru a se usca.
Unul din cei doi plantează primii butaşi de bananier.
1-15 martie. Continuă defrişarea vegetaţiei spontanee; mai sunt
plantate câteva trestii de zahăr şi manioc.
16 martie – 12 mai. Continuă defrişarea, dar într-un ritm
aleatoriu; suprafaţa ajunge la doi acri, împărţită între cei trei
“proprietari”, care marchează părţile lor de grădină.
Continuă plantatul (trestie de zahăr, manioc, taro, bananieri).
17 mai. Începe arderea ierburilor (grămezile de iarbă sunt
incendiate, apoi jarul este împrăştiat pe sol), simultan cu
plantarea altor plante.
19-28 mai. Continuă plantarea şi arderea ierburilor uscate.
După W. Clarke, 1971
Desigur, nu întotdeauna vânătoarea este simplă. Fie că este vorba de
duritatea implicată de actul vânătorii în sine, fie că este vorba de
elementele ritualice asociate, această activitate este mai complexă
decât se crede.
Vânarea căprioarei consistă în hăituirea acestuia pentru două
zile – niciodată mai puţin de o zi. Tarahumara ţin constant animalul în
mişcare. Doar ocazional vânătorul vede cu coada ochiului
vânatul, dar îl urmăreşte neabătut datorită abilităţii sale
neobişnuite de a citi urmele. Indianul vânează căprioara până când
aceasta se prăbuşeşte de epuizare, adesea cu copitele tocite cu totul.
C. Bennett & R. M. Zingg, 1935, referitor la Tarahuara din Mexic
(apud E. A. Hoebel, 1968)
Nici distribuţia animalelor vânate se desfăşoară aşa paşnic, mai ales
atunci când există o criză de carne.
[…] Toţi au descălecat şi au alergat împingându-se unul pe
celălalt asemeni unor câini hămesiţi; fiecare trăgea de partea pe
care a putut să o prindă începând imediat să mănânce din
aceasta; unii aveau ficatul, alţii rinichii; pe scurt, nici o parte din
cele la care noi ne uităm cu desgust nu le-a scăpat. Unul dintre ei,
care apucasevreo doi metri de măruntaie, mesteca de unul dintre
capete, în timp ce le curăţa abil cu mâinile, golind conţinutul
[acestora] prin capătul opus.
M. Lewis & W. Clark, 1804-1805, referitor la indienii Shoshone
(apud E. A. Hoebel, 1968).
În acest din urmă caz, foamea ţine şi de nişa ecologică în care se află
aceşti indieni:
“În funcţie de sezon, ei migrează dintr-un loc în altul pentru a
căuta rădăcini sărăcăcioase care constituie singura lor hrană;
chiar şi animale se găsesc rar aici”
E. Domenech, 1860, I,242, apud E. A. Hoebel 1968.
Rezultatul exprimat în calorii ridică unele probleme.
Regiune Aliment Calorii/oră de
muncă
Anbarra (N Peşte (vânat) 14.000
Australia) Wallaby 12.500
Nucă de cicada 1.300
Yams sălbatic 1.170
Scoici 1.000
Ache (Paraguay) Porc pecari 65.000
Armadillo 5.909
Portocale 5.051
Păsări 4.769
Miere 3.266
Fructe de palmier 946
Fibră şi miez de 810
palmier
Pădure boreală Elan şi caribu 95.600-98.200
(Canada) Iepure 8.260
Pescuit la plasă 34.000-31.790
Afine 650

Ceea ce ni se pare a fi semnificativ este faptul că aceste descrieri se

referă la populaţii aflate într-un climat post-glaciar. Dacă evidenţa
arheologică este relevantă, atunci trecerea de la climatul glaciar la cel
post-glaciar s-a tradus prin scăderea dramatică a rolului vânătorii –
exprimată prin creşterea consumului de timp şi energie pe unitate
calorică şi prin cerşterea gradului de nesiguranţă cu privire la această
sursă alimentară. Rezultatul îl constituie o strategie de obţinere a
subzistenţei care îmbină elemente de vânătoare şi cules cu cele de
pastoralism incipient (cazul grupelor din Papua-Noua Guinee, dar şi al
unor populaţii din America de Nord).
Revenind la horticultură – definită de Beals şi Hoijer ca “the cultivation
of domesticated plants for food and other purposes without the use of
the plow” (1966, 385) – ea este forma cea mai răspândită astăzi la
nivelul societăţilor non-industriale. Credem că principalele motive sunt
flexibilitatea sistemului economic (dată de menţinerea mobilităţii
sezoniere a grupurilor şi de posibilitatea utilizării mai multor resurse),
menţinerea numărului de indivizi la dimensiunea grupurilor de
vânători-culegători, adaptarea acestui tip de agricultură la condiţiile de
sol, raportul foarte bun dintre nivelul tehnologiei şi factorii anteriori. S-
a discutat foarte mult de “complexul maniocului”, tipic pentru lumea
amazoniană. Grupele din junglă au dezvoltat metode de eliminare a
acidului prusic, dar nu au dezvoltat producţia datorită absenţei unei
pieţe care să justifice creşterea producţiei.
 Un factor secundar este cel legat de aculturaţie. Populaţiile non-
industriale s-au aflat în contact cu grupe mai avansate, preluând
selectiv unele elemente culturale.

Pastoralii
Grupele pastorale reprezintă, în opinia noastră, o problemă specială.
Nu există pastoralism pur – grupele, chiar şi cele sesizabile doar
arheologic, considerate strict pastorale sunt mai degrabă un construct
ipotetic. Trebuie, de la început, făcută diferenţa dintre nomadism
pastoral (Rendille, Dinka), transhumanţă şi agro-pastoralism (Jie
Uganda).

Căteva sunt problemele pe care le ridică aceste texte.

În primul rând, cât de relevante sunt situaţiile prezentate mai sus?
Hoebel consideră că situaţiile sunt destul de frecvente şi oferă în
sprijinul acestei afirmaţii o serie de detalii grupate în trei tabele care
au la bază catalogul lui Murdoch.

Frecvenţa strategiilor de subzistenţă în 565 culturi

Tip de Africa Mediteran Asia Pacifi Americ Americ Tota
subzistenţă a c a de a de l
Nord Sud
Agricultură cu 0 49 54 14 0 0 117
plug
Pastoralism 23 27 16 0 8 5 79
Agricultură 82 2 5 58 42 46 235
dezvoltată
Foraging 2 0 0 15 5 11 33
Vânători- 9 0 10 12 55 15 101
culegători

250

200

150

100

50

(A. D. Coult & R. W. Habenstein, apud E. A. Hoebel, 1966: 238, fig. 15-
1)

Frecvenţa grupelor cu şi fără sclavaj

 Tip de subzistenţă Sclavaj prezent Sclavaj Total
absent
Culturi % Culturi %
Agricultură cu plug 59 53 52 47 111
Pastoralism dezvoltat 27 55 22 45 49
Agricultură dezvoltată 103 47 115 53 218
Agricultură incipientă 6 20 25 80 31
Vânători-culegători 27 27 74 73 101

250

200

150

100

50

(A. D. Coult & R. W. Habenstein, apud E. A. Hoebel, 1966: 410, fig. 27-
3)

Frecvenţa culturilor cu sclavaj în funcţie de aria geografică

Aria Culturi cu Culturi fără Procentaj culturi
geografică sclavaj sclavaj cu sclavaj
Africa 111 77 69
Mediterana 73 38 52
Eurasia 78 42 53
Pacific 98 30 30
America de 108 32 29
Nord
America de 72 29 30
Sud
Total 540 248
 120
100
80
60
40
20
0

(A. D. Coult & R. W. Habenstein, apud E. A. Hoebel, 1966: 411, fig. 27-
4)

O primă concluzie este aceea că complexitatea socială nu se dezvoltă

strict ca urmare a trecerii la agricultura intensivă. Mai degrabă, avem
de-a face cu creşterea complexităţii sociale ca urmare a intensificării
tuturor strategiilor economice; altfel spus, doar agricultura sau doar
pastoralismul nu sunt argumente suficiente. Nevoia de coordonare
care apare ca urmare a îmbinării diferitelor activităţi pentru eliminarea
riscurilor duce la creşterea complexităţii sociale. Pentru alte epoci şi
alte spaţii, cercetătorii au ajuns la concluzia că evoluţia complexităţii
sociale este rezultatul complexităţii strategiilor de subzistenţă. Aceasta
impune, mai ales dacă este dublată de o reţea de schimb amplă, o
creştere a gradului de coordonare (diacronică şi sincronă) care duce la
permanentizarea unor instituţii la nivelul aceleiaşi familii (e.g.,
regalitatea) şi la apariţia scrisului (ca formă de contabilizare a
resurselor, distribuţiilor etc.). “Divorţul” dintre grupul uman şi formele
materiale ale autorităţii sunt doar rezultatul şi nu cauza acestor
schimbări.

4. Instituţiile economice (reciprocitatea, proprietatea,

schimbul)

Toate elementele de mai sus sunt dublate de dimensiunea

”instituţională” a societăţilor primitive. Ele sunt cele care dau
consistenţă grupelor umane şi traduc ”solidaritatea” indivizilor.
Departe de a fi vorba de o ”comună primitivă”, grupele paleolitice – iar
aici luăm în considerare o echivalenţă între aceste societăţi şi cele
contemporane – au o serie de mecanisme sociale şi economice care
pornesc de la un set de elemente care apar şi în economiile
considerate ”moderne”, cum ar fi proprietatea, dimensiunea
contractuală a obligaţiilor economice, valoarea. Aceste elemente, care
se întrepătrund cu instituţiile sociale pot fi analizate aproape la fel ca şi
cele moderne. Aproape, căci – spre deosebire de societăţile industriale
– tocmai absenţa separării dintre economic (producerea şi distribuţia
de bunuri) şi social (instituţii care normează comportamente umane şi
interacţiunile dintre indivizi) este ceea ce obturează aspectele
economice ale acestor societăţi. Asemănarea comportamentelor
economice nu aduce cu sine şi asemănare la nivelul conceptelor, ceea
ce înseamnă că problema utilizării unor concepte curente pentru
economiile moderne rămâne deschisă. Este de discutat dacă unele
concepte (cum ar fi plusvaloare, rentabilitate, piaţă etc.) sunt aplicabile
şi la economiile societăţilor primitive. La urma urmelor, relaţiile de
rudenie sunt înlocuite astăzi de contracte. Dar, totul se reduce la
acceptarea faptului că dacă astăzi dimensiunea contractuală are în
spate coerciţia legii ca principiu abstract şi logica economicului, în
societăţile tradiţionale aceasta este înlocuită de coerciţia cutumei şi a
tradiţiei şi logica socială ca producătoare de subzistenţă. Principalele
”instrumente” sunt reciprocitatea, proprietatea şi schimbul.
Reciprocitatea – analizată de Mauss şi Sahlins – presupune schimbul de
bunuri şi servicii între indivizii din aceiaşi comunitate, schimb normat
de rudenie (intensitatea şi ritmicitatea sunt în funcţie de gradul de
rudenie) şi de teama de a nu fi exclus. Regulile reciprocităţii sunt :
♦ obligativitatea de a da – semn al disponibilităţii de a ajuta, dar şi
măsură de prevedere (elimină posibilele agresiuni şi constituie o
”măsură de siguranţă” pentru timpuri de limitare alimentară);
♦ obligativitatea de a primi – arată disponibilitatea de a ajuta şi
absenţa intenţiilor agresive;
♦ obligativitatea de a da înapoi – exprimă îndeplinirea obligaţiilor, dar
este şi o posibilitate de concurenţă cu ceilalţi membri; capacitatea
de a da mai mult este în măsură să ridice prestigiul celui care arată
că posedă suficiente resurse pentru a da şi celorlalţi mai mult decât
a primit;
Argumentul moral, invocat în special de M. Mauss, este acela că
obiectul tranzacţionat conţine şi o parte din personalitatea celui care
face darul şi care încearcă să ajungă înapoi la proprietar. M. Sahlins
adaugă la această interpretare şi dimensiunea de obligativitate
economică. Altfel spus, în condiţiile în care într-ajutorarea (mai ales la
nivelul bunurilor de subzistenţă) este o condiţie a supravieţuirii,
nerespectarea angajamentelor poate fi fatală pentru cel ce nu respectă
regulile jocului. Excluderea indivizilor din lanţurile de reciprocitate
poate însemna dispariţia prin înfometare. Sahlins ajunge şi la concluzia
că rudenia împarte reciprocitatea în trei mari segmente:
- reciprocitatea generalizată (între rude de sânge), nivel la care
calculele economice sunt umbrite de proximitatea sociologică –
ajutorul nu este cuantificat exact şi nu se aşteaptă un retur egal şi
rapid;
- reciprocitatea echilibrată (între rude simbolice, de clan sau trib), în
care partenerii ştiu cu precizie ce au primit, ce urmează să dea şi
când;
- reciprocitatea negativă – este zona negaţiei, a indivizilor care sunt
străini prin excelenţă.
De remarcat este faptul că în interiorul unui grup aceste tipuri se
suprapun şi se întrepătrund, uneori de o manieră curioasă. La
australieni, de pildă, deşi produsele obţinute pe cale tradiţională se
subordonează reciprocităţii, cele obţinute din sprijinul material al
guvernului australian (zahăr, tutun, făină etc.) sunt mai susceptibile de
a fi ascunse (adevărat, dacă cineva este suspectat că a ascuns ceva,
ceilalţi membri ai comunităţii caută produsele ascunse – dacă sunt
găsite, posesorul acestora nu poate să se opună distribuţiei).
Dimensiunea contractuală este mai marcată la nivelul unei instituţii
particulare, potlach-ul. Forma clasică este întâlnită la indienii haida. În
esnţă, este vorba de distribuţia, dincolo de limitele normalului
economic, de bunuri alimentare şi obiecte sau de distrugerea acestora
în public (ceea ce M. Mauss numea consum agonistic).

5. Relaţiile sociale (descendenţa)

Una din diferenţele majore dintre economia primitivă şi economiile

moderne o constituie valoarea economică a relaţiilor sociale. Adevărat,
şi astăzi există relaţii sociale care au semnificaţie economică (în primul
rând relaţiile de rudenie). Dar, spre deosebire de ceea ce constituie
astăzi aspecte reglementate, de exemplu, în codul familiei, situaţiile
întâlnite în comunităţile arhaice contemporane sunt diferite.
Printre elementele de diferenţiere putem enumera perspectiva
particulară asupra socotirii descendenţei, distribuţia specifică a
proprietăţii între sexe, rolul fundamental al rudeniei în accesul la
proprietate.

6. Vocabular

Agricultură: creşterea şi recoltarea deliberată a plantelor; prin

extensie – abuzivă, în opinia noastră – include şi creşterea animalelor;
uneori se face distincţia între “agriculturalists” (sau “farmers”,
“cultivators”) şi “peasants” (agricultori sub controlul unei instituţii
politice complexe); există mai multe tipuri de agricultură, definite în
funcţie de mai multe criterii (plante cultivate, regimul proprietăţii, tipul
de utilizare/prelucrare a solului, sursele de apă, tip de asolament etc.);
se pare că promovează o diviziune mai mare a rolurilor economice pe
sexe decât se credea; intensificarea nu trebuie înţeleasă, mai ales la
nivelul agriculturii la scară mică, drept doar efortul de creştere
(maximizare) a rezultatelor muncii investite – o altă formă de
intensificare este legată de eliminarea riscurilor (prin nivelarea
sincopelor de la o medie optimă), care implică şi opţiuni economice
dezavantajoase strict economic (vânzare în pierdere, cumpărare la
suprapreţ), dar care au conotaţii sociale mai accentuate.
Barter: schimbul direct şi simultan de bunuri şi servicii, fără
utilizarea conceptului (sau a formei materiale) de monedă; se
deosebeşte de schimbul de daruri prin absenţa datoriei (obligaţiile post
schimb); se deosebeşte de schimbul de marfă prin faptul că nu se
ajunge la stabilirea unui preţ.
Big-man: din pidgin melanezian bikpela (big fellow), traduce
statutul dobândit al unui individ care excelează în activităţile
masculine tipice culturii din care face parte; diferenţa dintre acesta şi
şef este dată de caracterul ereditar sau nu al autorităţii, dar şi de
gradul de centralizare a deciziei, de stratificare economică etc.; forma
clasică de manifestare a competenţei big-man este capacitatea de
redistribuţie şi de mobilizare a resurselor comunităţii.
Brideprice: transferul de bunuri semnificative la nivel simbolic
de la rudele mirelui la rudele miresei ca parte a căsătoriei; ajută la
validarea schimbărilor de statut şi poziţie socială; poate fi înlocuit de
muncă în familia/gospodăria miresei (pe o durată determinată) şi
reprezintă o compensaţie pentru pierderea suferită de familia miresei
(potenţial reproductiv, de forţă de muncă etc.), uneori folosită de
fratele miresei pentru aducerea altei mirese în familie; în plan
diacronic, asigură unele drepturi ale familiei mirelui asupra copiiilor
născuţi de soţie (în alte cazuri, “childwealth” este negociat separat);
poate fi utilizat şi ca mecanism de stratificare sau de întărire a
diviziunilor dintre clasele de vârstă (mai ales acolo unde “bridewealth”
este de amploare).
Capitalism: sistem de organizare a vieţii economice centrat pe
schimb şi pe maximizarea profitului (mai ales în expresie materială),
iar mecanismul de reglare este piaţa; în viziunea lui Marx, capitalismul
este un sistem axat pe producţia de marfă şi pe existenţa muncii ca
marfă (v. salariul/retribuţia) – muncitorul trebuie să fie liber ca să
poată să-şi vândă capitalul (capacitatea de muncă); Weber consideră
că elementele definitorii ale capitalismului sunt “spiritul capitalist”,
sisteme de evaluare raţională (excluderea simbolicului) şi un sistem
instituţional (bunurile de producţie ca proprietate ce poate fi
înstrăinată, piaţă liberă, tehnologie “raţională”, legislaţie scrisă, forţă
de muncă liberă), rezultatul fiind crearea unui sistem unic de referinţă
(dispariţia diferenţelor dintre rude, în sensul larg, şi străini) prin
anularea diferitelor paliere de reciprocitate.
Cargo-cult: cult centrat pe achiziţia de bunuri materiale prin
acţiuni rituale (ceremonii foarte asemănătoare cu cele dedicate
strămoşilor); viziunea milenaristă (harul unui lider de a re-aduce
belşugul material, exprimat în bunuri “occidentale”, prin intermediul
ceremonialului) este şi un instrument de afirmare a celor ce vor
statutul de big-man.
 Conversie: schimbul dintre diferitele sfere ale unei economii
multicentrice (transformarea unei categorii de bunuri uzuale în bunuri
de prestigiu, schimbarea valorii sociale a bunurilor); un exemplu îl
reprezintă transformarea bunurilor agricole în bunuri dezirabile în
reţelele de schimb, un altul este dat de rolul pe care îl capătă bunuri
uzuale (alimente, metale în stare brută etc.) în cadrul ceremonialului.
Diviziunea muncii:
Economizare: alocarea raţională a resurselor/mijloacelor pentru
scopuri alternative (implică procesul de selecţie şi ierarhizare a
scopurilor economice); este altceva decât simpla formulă “making
means meet ends”, fiindcă presupune opţiuni care uneori sunt
determinate cultural (cum ar fi investiţia în lucrări de amploare care nu
au un reflex direct în economie).
Familie:
Fond ceremonial: resurse investite în activităţi ceremoniale (v.
potlatch); este foarte apropiat de fondul social (v. infra); spre
deosebire de acesta, însă, el presupune cheltuieli publice ale şi în
numele comunităţii, iar scopul este – şi el – public.
Fond de înlocuire: resursele investite în tehnologie şi alte
elemente necesare producţiei.
Fond de rentă: resursele pe care un individ aflat pe o treaptă
socială inferioară trebuie să le dea unui individ sau instituţii aflate pe o
poziţie superioară.
Fond de subzistenţă: resursele investite în în procurarea
hranei şi care compensează caloriile pierdute în activităţile cotidiene
(timp, unelte, efort).
Fond social: resursele investite în asistenţa dată rudelor,
vecinilor, prietenilor; reprezintă o parte a sistemului de reciprocitate (v.
infra).
Intensificare: proces de creştere economică prin modificare
calitativă a sistemului economic; intensificarea are în vedere atât
inovaţia tehnică, cât şi pe cea la nivelul organizării (economizare,
distribuţie, control etc.).
Kula: schimb de bunuri de prestigiu; kula a devenit celebru
datorită lucrărilor lui B. Malinowski (în special “Argonauts of the
Western Pacific”); implică schimbul ritualizat a două categorii de bunuri
(coliere din discuri ştanţate din cochilii de scoici şi brăţări din sidef)
între posesorii acestora; cele două categorii de bunuri nu sunt
interschimbabile şi sunt tranzacţionate în cicluri separate şi pe direcţii
diferite (colierele sunt schimbate pe coliere şi de la V la E, brăţările
sunt schimbate pe brăţări şi de la E la V); scopurile finale ale acestui
schimb sunt sublinierea statutului participanţilor (şefi ai comunităţilor
sau big-meni) şi “mascarea” schimbului cu finalitate practică (gimwali)
care este realizat de către persoanele cu statut inferior.
Loc central:
 Mijloace de producţie: pământ, forţă de muncă, tehnologie,
capital; reprezintă forma instrumentalizată a proprietăţii; în ciuda
teoriilor marxiste, care aveau în vedere existenţa unei etape în care
acestea erau un bun al comunităţii, există serioase argumente în
favoarea includerii acestora în cadrul proprietăţii (terenurile de
vânătoare şi loturile de grădină aparţin indivizilor ca bunuri
uzufructuare, singura formă de bunuri care are sens într-o economie
de subzistenţă sau agricolă); confuzia dintre conceptul modern de
proprietate şi cel din societăţile pre-industriale este cauza
Moneda cu funcţie generică: unitate monetară care
funcţionează ca mijloc de schimb, modalitate de plată şi etalon al
valorii
Pastorali:
Piaţă: sistem de schimb
Potlatch: forma clasică a consumului public şi ritualizat de
resurse, diferit de expunerea de bunuri (“conspicuous display”);
exemplul clasic îl constituie potlatch-ul populaţiilor din zona de vest a
Canadei şi a Statelor Unite; deşi aparent are forma darului şi a
consumului disproporţionat de resurse alimentare, scopul concurenţial
este chiar mai pregnant decât în cazul simplei dispense de daruri de
ospeţie sau a reciprocităţii; incapacitatea de a returna potlatch-ul este
semnul inferiorităţii celui care-l primeşte.
Proprietate: totalitatea obiectelor materiale, a cunoştinţelor şi a
serviciilor la care are acces legitim o persoană juridică;
Reciprocitate: sistem de schimb de bunuri şi servicii între
persoane care au poziţie socială similară (nu neapărat un statut
similar); caracteristic pentru societăţile egalitare (mai bine,
stratificate); Mauss a privit reciprocitatea ca desfăşurându-se doar pe
un singur palier şi a subliniat dimensiunea diacronică şi morală (deci,
ideologică) a acesteia; Sahlins a atras atenţia asupra existenţei a trei
tipuri generice de reciprocitate (generalizată, echilibrată, negativă) şi a
diversităţii elementelor care sunt “tranzacţionate” cu ajutorul
reciprocităţii.
Redistribuţie: sistem de schimb de bunuri şi servicii între
persoane care au poziţie socială inegală; ca regulă, redistribuţia
implică activitatea unui big-man, care concentreză resursele de care
dispune la nivelul reciprocităţii generalizate şi le canalizează la nivelul
reciprocităţii echilibrate; returul bunurilor şi serviciilor se face nu direct
către big-man, cu către rudele care au susţinut acţiunea iniţială a
acestuia. Un exemplu clasic îl constituie expediţiile comerciale din
Pacific (Sandwich), în cadrul cărora şeful comunităţii distribuie bunuri
alimentare (rudele îl ajută, căci calitatea ospăţului are o influenţă
directă asupra imaginii acestuia), apoi cere sfatul bătrânilor cu privire
la utilitatea unei expediţii; acordul odată dat, toată comunitatea
contribuie la aceasta (construcţia corăbiei, provizii, bunuri pentru
schimb, participare la călătorie). La întoarcere, un nou ospăţ este dat
întregii comunităţi. Comunitatea primeşte o parte a bunurilor
dobândite ca urmare a iniţierii de către şef a schimbului, rudele
primesc, sub forma bunurilor şi a serviciilor, returul “investiţiei” iniţiale,
iar şeful îşi vede confirmată poziţia.
 Structuri economice (2)
6
Economia productivă
Economia productivă reprezintă un punct central în analiza lumii
preistorice. Nu numai faptul că societatea umană de astăzi este
majoritar tributară modelelor de existenţă subordonate producerii
hranei şi celor necesare traiului, sau că peste 90 % din comunităţile
umane sunt producătoare de hrană, bunuri şi servicii au transformat
tranziţia de la vânătoare şi cules la agricultură într-o temă de continuă
dezbatere. La fel de important este faptul că acest proces de tranziţie
are o complexitate deosebită, are puternice conotaţii ideologice şi
ridică problema modelului pe baza căruia comunităţile umane îşi
schimbă radical modul de viaţă şi structura.

Teorii cu privire la tranziţia spre economia productivă

Termenul de teorie este, poate, exagerat; conceptul de “model”
(cu sensul de construct abstract, realizat pe baza unor date mai mult
sau mai puţin disparate, care să sintetizeze fapte şi evoluţii regionale
uneori foarte diferite) este mai aplicabil.
În esenţă, două sunt modelele dominante. Ambele, însă, pornesc de la
premisa că schimbările de la sfârşitul perioadei glaciare (pleistocen) şi
începutul etapei climatice actuale (holocenul) au marcat o rupere
dramatică în modul de viaţă bazat pe vânătoare şi cules. Stepele –
dominate în egală măsură de rumegătoare mari şi de carnasiere – au
fost înlocuite de păduri populate de vânat de talie mai mică, ceea ce
făcea vânătoarea mult mai puţin eficientă5, de unde şi condiţiile de
stress mai accentuate în care trebuie să trăiască aceste comunităţi.
Grupurile umane, cele care supravieţuiesc schimbării, au mai multe
soluţii:
(a) să se deplaseze pe urma turmelor de animale mari, aflate în
retragere spre nordul Europei, perpetuând astfel un mod de viaţă
tradiţional;
(b) să inoveze la nivelul ocupaţiilor şi al inventarului litic şi din materii
organice, mărinf gradul de mobilitate.
Schimbările acestea sunt evidente la nivelul dosarului arheologic.
Comunităţile mezolitice sunt mai sărace din punctul de vedere a ceea
5
Raportul dintre timpul destinat vânătorii şi cantitatea de calorii rezultate s-a modificat în sens negativ.
ce constituia “bogăţia” predecesorilor lor paleolitici. Aşezările par a fi
de scurtă durată, iar inventarul, microlitic şi realizat din roci locale,
pare să indice o pierdere de tradiţii tehnologice. Dar “scăderea” cea
mai sesizabilă este, în majoritatea situaţiilor, la nivelul artei. Cu câteva
excepţii notabile (Levantul spaniol şi nordul Africii, printre altele), arta
parietală dispare. În schimb, arta mobiliară înfloreşte – de la piesele
timpurii (în termeni cronologici) aziliene la piesele de podoabă care se
asociază cu o simbolistică mai nouă, totul pare să indice orientarea
spre un tip de expresie artistică care să fie, înainte de toate, uşor de
purtat.
În plus, se pare că este o perioadă violentă. Această perioadă este cea
care cunoaşte primele dovezi clare de moarte violentă – un caz mai
cunoscut este cel de la Schela Cladovei (la periferia oraşului Drobeta
Turnu Severin), unde mai mulţi indivizi au murit în urma unor lovituri
de săgeată. În sfârşit, continentul european pare să fie depopulat, în
acelaşi timp cu primele prezenţe umane în zona nordului Germaniei şi
a Scandinaviei (cercul cultural Kunda).
Dar deplasarea grupelor este, măcar în prima fază, o soluţie.
Dovada o constituie persistenţa în timp a grupelor paleolitice din
nordul Europei şi evoluţia lor lentă spre un tip de societate care
combină elementele economiei de subzistenţă cu cele ale economiei
productive.
Pentru a rezuma, tranziţia la climatul contemporan (mai cald şi
mai umed) a dus la schimbarea cantităţii şi a frecvenţei resurselor
necesare pentru a menţine un mod de viaţă bazat pe vânătoare şi
cules. Grupele umane au aplicat două strategii de eliminare a riscurilor
crescute: anume retragerea în zonele unde animalele mari – eficiente
din punctul de vedere al vânătorii paleolitice – se refugiază si respectiv
inovaţia. Inovaţia s-a manifestat la nivelul inventarului litic (apariţia
microlitelor şi a uneltelor compozite, care îmbină osul, cornul sau
fildeşul cu silexul sau obsidiana) şi la nivelul unor noi ocupaţii (cum ar
fi pescuitul6).
Această din urmă strategie este cea care pare a fi de succes.
Succesiunea probabilă a procesului este, în opinia noastră,
următoarea:
 schimbare ecologică, urmată de deplasare pe văile râurilor;
 modificarea modului de obţinere a hranei prin multiplicarea
surselor luate în considerare;
 eficientizarea obţinerii hranei prin apariţia utilajelor specializate;
 creşterea gradului de dependenţă de noile resurse, odată ce
acestea ajung să producă mai mult (în termeni calorici) decât
vânătoarea şi culesul;
6
Avem motive să credem că peştele făcea parte şi din dieta vânătorilor paleolitici, dar modul de obţinere a
acestui tip de aliment pare să fi fost vânătoarea marină. Doar de la nivelul mezoliticului avem dovezi de
utilizare a cârligelor din os şi a vârşelor pentru prins peşti. Tot acum avem şi dovezi de consum pe scară
largă a scoicilor.
  schimbarea tipului de societate (de la nomadism limitat la
sedentarism, de la diversitate ocupaţională la specializare);
 apariţia structurilor sociale complexe, determinate de mărirea
numărului de indivizi din comunităţi.
Dimensiunea ideologică pare a fi mai puţin evidentă. Dar sensul
acordat şi motivaţiile identificate pentru un proces sau altul sunt
ideologice. Friedrich Engels, considerând că apariţia economiei
productive a însemnat – odată cu apariţia bunurilor care pot fi stocate
– tranziţia spre diferenţele de avere şi spre însuşirea forţei de muncă a
unora de către alţii, ignora faptul că solidaritatea reprezintă o
dimensiune fundamentală şi că “plusprodusul” nu se exprimă, în
societăţi pre-industriale, cu necesitate în formă materială. Opoziţia
dintre cei ce au şi cei ce nu au este un fenomen mult mai recent.
Antinomia presupusă de Engels ar trebui reformulată (vezi şi supra) în
termenii “cei ce au dreptul să participe/au acces în opoziţie cu cei ce
nu au dreptul să participe/nu au acces”. Dar această antinomie ţine de
structurile sociale şi nu de economie, chiar dacă determină în bună
măsură manifestările legate de obţinerea bunurilor materiale.

Intensificarea
Intensificarea reprezintă un concept vehiculat în literatura
antropologică şi arheologică de relativ puţină vreme. El este formulat
în studii semnate de Michael Rowlands (în legătură cu societăţi
pastorale) şi Colin Renfrew (pentru societăţi agrare şi insulare). De la
studiile lor din anii ’60, o literatură amplă s-a adunat cu privire la acest
termen, mai ales că el a fost folosit în legătură cu arii şi paliere
cronologice foarte diverse (de la pale-olitic la Renaşterea europeană).
Conceptul de intensificare are un rol explicativ ingrat, anume
acela de a explica ceea ce este, în bună măsură, cunoscut; altfel spus,
reprezintă o reaşezare conceptuală pe care literatura de specialitate
încă o dezbate.
De altfel, conceptul s-a născut din nevoia de a argumenta (mai
bine, de a da nume) unor evoluţii plasate în momente cheie – cele de
tranziţie.
Să dăm înainte de toate o definiţie de lucru. Intensificarea, după
Rowlands, de pildă, reprezintă fenomenul prin care societăţile
avansează de la un palier cultural la altul. Teoria sa este aceea că
societăţile nu se modifică strict pe baza unui algoritm de tradiţie
marxistă (acumulările cantitative duc la salturi calitative), ci pe baza
unor modificări cu caracter endogen. Intensificarea este fenomenul
prin care agricultura sau pastoralismul pot duce la apariţia structurilor
sociale complexe. Ştiut fiind faptul că complexitatea socială constituie,
poate mai mult decât progresul tehnologic, pasul esenţial în
schimbarea culturală, avem aici chea mecanismelor de tranziţie.
Situaţia s-ar prezenta astfel: stare de echilibru → factori externi
care modifică echilibrul → identificarea de noi ocupaţii → echilibru între
vechile şi noile ocupaţii → progres tehnologic → intensificare →
creşterea complexităţii sociale → schimbare culturală.
Toate bune şi frumoase, numai că realitatea din teren nu se
potriveşte cu teoria. Ori schimbăm realitatea, ori schimbăm teoria.
Câteva puncte trebuiesc lămurite, măcar pentru a vedea ce are
de spus realitatea în favoa-rea sa.
În primul rând, trebuie explicat motivul pentru care apare
intensificarea – nevoia nu pare să fie un motiv sensibil: dieta de la
nivelul vânătorilor-culegători este suficientă pentru a nu fi nevoie de
efortul suplimentar de inventa lucruri. Boşimanii !Kung au o dietă, fără
mari eforturi, la fel de bună decât cea a clasei mijlocii americane, ba
chiar cu un surplus de 165 de calorii şi 33 de grame de proteine 7; în
zona arctică a Canadei, o oră de muncă poate aduce câteva mii de
calori sub formă de carne de elan sau caribou sau peşte prins cu plasa.
La nivelul alimentaţiei, deci, nu pare să existe o motivaţie clară pentru
a inventa ceva aşa de complicat cum este agricultura sau creşterea
animalelor – mai ales dacă ne gândim la schimbarea dramatică de
comportament pe care aceasta o presupune. Nici dorinţa de
acumulare ca mijloc de consolidare a bazei de autoritate nu este un
motiv plauzibil. Fenomenul clasic al potlatch-ului este înregistrat la
nivelul unor societăţi care nu sunt agricole sau pastorale; unele din
acestea nu sunt nici măcar la nivelul de horticultori sau de pastorali
transhumanţi (aşa cum este cazul unor societăţi polineziene sau a
laponilor). Cantităţile de alimente consumate atunci sunt, păstrând
scara, aproape imposibil de atins de societăţile industriale.
Schimbarea climatică nu pare să fie, nici ea, o motivaţie solidă. O
bună parte a fenomenelor de intensificare au avut loc în situaţii de
echilibru ecologic. Dimpotrivă, intensificarea pare să fie cauza
modificărilor ecologice (este cazul dispariţiei calului în America de Nord
datorită vânătorii intense, aridizarea Orientului Apropiat ca urmare a
irigaţiilor şi a defrişărilor, caracterul de spaţiu ostil acordat unor insule
mediteraneene prin introducerea unor animale de tipul caprelor etc.).
Dacă ar fi să rezumăm situaţia concretă, putem spune că nu par
să existe motivaţii pertinente pentru intensificare. Viaţa poate merge
înainte şi fără să descoperim lucruri ciudate şi nefireşti precum
agricultura sau păstoritul, ca să nu mai vorbim de ciudăţenii precum
ceramica sau, mai grav, scrisul.
Realitatea are, însă, prostul obicei să aducă în faţa cercetătorului
o serie de fapte pe care acesta trebuie să le explice. Agricultura a fost
inventată, la fel şi creşterea animalelor şi, din păcate, scrisul.
De aceea trebuie să găsim o explicaţie pentru toate acestea şi,
pe cât posibil, să vedem ce-i cu intensificarea.
Ipoteza mea de lucru pe care o supun atenţiei voastre este aceea
că fenomenul intensificării este rezultatul presiunii sociale. În esenţă,

7
În raport cu necesarul de 1.965 de calorii şi 60 g de proteine pe zi.
sporul demografic şi concurenţa dintre comunităţi sunt factorii care
trebuiesc luaţi în considerare. Să explicăm mai pe larg.

Factorul care este în general ignorat, poate fiindcă este atât de

banal încât este subînţeles, este sporul demografic. Datorită
concentrării cercetării asupra speranţei de viaţă foarte redusă ca
medie statistică, există tendinţa de a ignora (fără intenţie, desigur),
numărul mare de adulţi de vârstă înaintată pe care îi întâlnim în
necropole8. S-ar putea ca numărul mare de copii morţi să indice un
pattern cultural în care numărul mare de morţi la naştere a copiilor
este un fapt de viaţă care se lasă contrabalansat tocmai de numărul
mare al acestor naşteri (pe vechea înţelepciune populară “facem mai
mulţi ca să supravieţuiască câţiva”). Altfel spus, s-ar putea să
supraevaluăm numărul de morţi la această vârstă în raport cu
dinamica generală a populaţiei. Două exemple par să susţină acest
argument. Un prim argument este, sau a devenit, banal: Neanderthalul
a devenit un tip uman extinct datorită unei diferenţe minime de
natalitate (sau speranţă de viaţă la naştere) faţă de tipul Sapiens. Al
doilea exemplu este mai discutabil, cel al difuziunii neoliticului în
Europa. Cercetarea a căzut de multă vreme de acord că neolitizarea
Europei este, în termenii cronologici ai preistoriei, un fenomen rapid,
de aproximativ un mileniu. Ceea ce presupune însă această aserţiune
este o rată a natalităţii în condiţii în care nu pare să existe un spor de
resurse semnificativ – populaţia creşte pe baza unor resurse care au
crescut mai puţin. Săracul Malthus9 …. Intensificarea înregistrată la
acest palier ţine mai degrabă de comportament decât de economic. O
privire la schema rezultată din teoria lui Ammermann şi Cavalli-Sforza
ne arată că rata de difuziune este una în progresie geome-trică, în total
defazaj cu rata progresului tehnic de la acea dată10. Ceea ce poate
suplini inovaţia (sau, mai bine, schimbarea la nivelul tehnicii) este
comportamentul de grup, pattern-ul social. Altfel spus, redistribuţia
(sau alt mecanism social) în interiorul comunităţilor suplineşte
rămânerea în urmă a tehnicilor şi utilizează mai eficient surplusul
existent. De-abia când resursele acestui tip de ajustare sunt epuizate
există motivaţiile pentru inovaţie tehnică. Ipoteza că epuizarea
resurselor de adecvare/ajustare socială este cea care dă ghes
inventatorului este interesantă şi ar merita o analiză mai în amănunt.
Oricum, aceasta ar explica unele surprinzătoare constante şi
fenomenul, relativ rar, al adaptării prin pierderea de bagaj cultural.

8
Evident, trebuie să ţinem cont şi de faptul că oasele de copii se conservă foarte greu, astfel că, în funcţie şi de ritualul
funerar, această categorie de defuncţi poate fi altminteri reprezentată decât în realitate statistică.
9
La fel de adevărat este faptul că cunoştinţele despre măsurile contraceptive şi/sau modalităţile de inducere a unui
avort sunt foarte răspândite la nivelul “popoarelor naturale”; uneori, acestea intră în categoria ideologicului.
10
Schema a fost elaborată pentru +/-150 de ani, timp în care se ajunge de la o singură comunitate la 16. Chiar dacă une-
le din aceste comunităţi dispar, diferenţa dintre punctul zero şi cel terminus este foarte mare. Inutil să mai insistăm asu-
pra faptului că arheologia nu poate decela schimbări de o asemenea scală temporală.
 Al doilea element este cel al concurenţei dintre comunităţi.
Fenomenul este, iarăşi, bine documentat etnografic; din punct de
vedere arheologic, acesta poate fi presupus, dar pentru orizonturi
culturale care nu ne privesc acum. Concurenţa dintre comunităţi poate
fi una de tipul potlatch-ului (structură care mai degrabă se axează pe
rudenie) sau de tipul consumului public de resurse pentru ceea ce s-a
numit “proiecte comunitare”. Cea de a doua categorie reprezintă de
departe aspectul cel mai spectaculos. Câteva lucruri, însă, surprind. În
primul rând, densitatea acestor monumente în anumite arii. În al doilea
rând, faptul că investiţia este simbolică pentru comunitate (sunt
morminte colective sau locuri de cult). Dar elementul cel mai
interesant îl constituie investiţia pe care acestea o reprezintă – în
resurse care solicită alte resurse: lucrătorii trebuiesc hrăniţi. Poate că
aici se găseşte una din motivaţiile intensificării de la sfârşitul epocii
bronzului (aici avem de discutat ipoteza lui Sherratt cu privire la
“revoluţia produselor secundare”).

În concluzie, credem că nevoia socială şi nu cea economică duce

la intensificare. În ciuda a ceea ce afirmă înţelepciunea colectivă a
antropologiei, intensificarea este mai puţin un fenomen economic cât
unul social. Starea de echilibru este răsturnată de expansiunea
socialului asupra eco-nomicului, iar soluţiile fac parte, cel puţin la
nivelul primei reacţii, din acelaşi orizont. Altfel spus, inovaţia
tehnologică şi tehnică atât de indispensabilă şi deci dragă arheologului
este rezultatul unor fenomene care ţin de alt domeniu de investigare.

Modelul oriental/agricol
Poate cel mai bine cunoscut, tranziţia la economia productivă din
Semiluna Fertilă a devenit un fel de standard pentru evaluarea altor
spaţii şi culturi. Desigur, există argumente serioase în favoarea acestei
situaţii – caracterul dramatic al schimbărilor, excelenţa civilizaţiilor
apărute (ca amploare şi ca rezistenţă în timp), existenţa arhivelor care
să lămurească a posteriori geneza acestor societăţi, prezervarea unui
corpus semnificativ de mituri şi legende care să permită analiza
momentelor de geneză ale acestor societăţi. În sfârşit, pentru unele
segmente ale lumii europene, impulsul iniţial de trecere de la o
economie de subzistenţă la una productivă pare să se fi realizat sub
impulsul unor migraţii de populaţii dinspre Orient care, trecând peste
Egeea şi prin Balcani sau peste Caucaz prin vestul stepelor ruseşti, au
ocupat teritorii în Europa de Est sau au influenţat populaţiile locale.
Procesul prin care s-a realizat această trecere este relativ simplu
de urmărit. Trecerea la climatul contemporan s-a manifestat în zonă
prin aridizare (un fenomen similar s-a petrecut şi în nordul Africii, dar
câteva milenii mai târziu), obligând grupurile umane şi turmele de
animale să se concentreze pe văile râurilor. Această situaţie a oferit
pentru un anumit timp o relativă stabilitate grupelor de vânători-
culegători epipaleolitici. Fenomenul de aridizare a continuat, obligând
aceste grupe să caute noi soluţii adaptative. O primă soluţie a fost
culesul preferenţial, dar acesta a vizat nu neapărat plantele cu un
randament ridicat ci, pur şi simplu, plantele care puteau fi recoltate
mai uşor. Să nu uităm că dependenţa oamenilor de atunci de o
anumită plantă nu se manifesta încă. Aceasta explică de ce
principalele plante de civilizaţie au fost grâul, orezul, meiul, sorghul şi
porumbul – trăsătura comună a acestora este faptul că, dincolo de
randamentul caloric ridicat, presupun o investiţie sezonieră limitată (ca
efort şi ca timp) şi pot fi culese relativ simplu. Culesul preferenţial
(axarea calendarului activităţilor pe datele de recoltă ale unei plante)
nu a constituit decât prima etapă care, probabil, a cuprins o fază de
selecţie artificială a plantelor şi de apariţie a unor noi unelte (cum ar fi
secera cu tăiş din microlite). Randamentul iniţial a fost mic –
suprafeţele erau reduse, iar randamentul plantelor era mic (după unele
estimări, în jur de câteva sute de kg la hectar11), astfel că vechile
ocupaţii au continuat să joace un rol important. În ceea ce priveşte
domesticirea animalelor, cea de-a doua soluţie, situaţia este mai
complicată. Unele dovezi par să indice faptul că, într-adevăr, câinele a
fost primul animal domesticit. Chiar dacă la Star Carr (în Anglia), câinii
găsiţi în nivelurile datate pe la 10.000/9.000 î.Hr. au talie mare, este
greu de spus dacă erau folosiţi la vânătoare sau ca resursă de
proteine. Succesiunea domesticirii animalelor este, cel puţin pentru
Orient, următoarea: oi şi capre, vaci, cai şi măgari, porci12. Datarea de
detaliu este, de multe ori, încă dificilă, datorită faptului că schimbările
la nivelul anatomiei (talie, robusteţe, modificări ale oaselor etc.)
acestor animale au loc pe o durată de un mileniu sau nu se pot trasa
distincţii clare între diferitele specii (de unde, de exemplu, denumirea
de ovicaprine, sau dezbaterea cu privire la domesticirea măgarului şi a
calului). Oricum, animalele domestice ajung la o talie apropiată de cea
de astăzi doar în epoca bronzului sau chiar mai târziu, iar această
evoluţie este legată de ceea ce Sherratt numea “secondary products
revolution”. Modul în care s-a realizat această domesticire este neclar
datorită, printre altele, şi diversităţii speciilor implicate. O ipoteză
afirmă că procesul de aridizare a avut ca urmare apropierea
topografică dintre diferite specii şi grupele umane. Apoi, fie că turmele
au fost mânate în zone care pot fi uşor închise şi controlate (văi cu o
singură ieşire, canioane) şi în care animalele erau uşor de ucis, fie că
acestea s-au apropiat de aşezările umane fiindcă deşeurile acestora (în
special paiele de la recoltă) constituiau o resursă importantă, cert este
că se ajunge la un control al oamenilor asupra unor specii care mai au,
11
Grâul primitiv (triticum monococcum), de exemplu, avea un singur şir de boabe în spic. La fel, ştiuletele
de porumb avea dimensiuni de câţiva centimetri.
12
Au existat şi încercări nereuşite, cum a fost cea a încercării de domesticire a antilopelor.
în primă fază, trăsăturile speciilor sălbatice. Doar în timp, prin selecţie
artificială şi prin apariţia unor noi elemente de cultură materială (cum
ar fi carul sau plugul) se ajunge ca aceste animale să ofere un
randament semnificativ. Această intensificare a economiei a asigurat
caracterul sedentar al comunităţilor şi tot ceea ce decurge din aceasta
– specializarea activităţilor productive, apariţia structurilor sociale
complexe (ierarhizate), inventarea scrisului.

Problema “revoluţiei neolitice”

Formula de “revoluţie neolitică” propusă de Vere Gordon Childe
este una din formulele cele mai longevive din cercetarea preistorică.
Conform acesteia, tranziţia mezolitică odată încheiată, comunităţile
umane au realizat, odată cu inventarea “triadei neolitice”, un salt
cultural care a echivalat cu o revoluţie. Argumentele oferite de Childe
au puterea lor argumentativă de netăgăduit. Neoliticul a reprezentat o
etapă dincolo de care singura opţiune/strategie rămasă comunităţilor
umane este cea a intensificării – altfel spus, nu se putea merge
înapoi13. Amploarea schimbărilor şi viteza cu care s-au răspândit
elementele definitorii ale “triadei” (agricultura, creşterea animalelor,
ceramica) l-au făcut pe Childe să folosească termenul de “revoluţie”.
Într-adevăr, continentul european pare să se “neolitizeze” în
aproximativ un mileniu, iar viteza cu care noile comunităţi par să
ocupe noile teritorii indică faptul că producerea hranei este o strategie
adaptativă de succes. Cu toate acestea, o serie de nuanţări sunt
necesare:
 “triada neolitică” are de multe ori o prezenţă mai degrabă
discretă; cele trei elemente apar uneori izolat şi nu există o
relaţie de determinare reciprocă între agricultură, ceramică şi
creşterea animalelor; la Ierichon, de exemplu, primele faze
neolitice sunt aceramice (faza PPNA – Pre-Potterry Neolithic A),
chiar dacă aşezarea este sedentară iar comunitatea are
suficiente resurse pentru a întreţine un număr semnificativ de
indivizi ocupaţi cu altceva decât producerea de hrană;
 ritmul pare, în comparaţie cu epocile anterioare, extrem de
rapid; dar să nu uităm faptul că un mileniu reprezintă 30 de
generaţii;
 difuziunea neoliticului s-a realizat în primă fază prin migraţie,
apoi prin contact şi prin difuziune de trăsături culturale; dar
viteza se datorează şi faptului că aceste comunităţi erau extrem
de selective în ceea ce priveşte locul de stabilire a unei noi
aşezări – locul trebuia să fie aproape de surse de apă, uşor de
izolat (boturi de deal care puteau fi închise pe partea de acces –
nu atât de teama atacurilor, cât de a feri animalele de prădători),
iar pământul agricol trebuia să fie în apropiere şi, cel puţin în

13
Cu, iarăşi, câteva excepţii notabile, cum ar fi pigmeii şi boşimanii !Kung.
 primă fază (agricultură cu săpăliga), uşor de lucrat (cum ar fi
solurile nisipoase); rezultatul este că aceste comunităţi se
deplasează pe distanţe mari ignorând regiuni care sunt mai puţin
interesante şi care rămân, măcar pentru scurt timp, teritorii în
care vânători şi culegători mezolitici îşi continuă existenţa; doar
inventarea unui instrumentar care să permită exploatarea unor
soluri mai conmplicate, grele, de tipul cernoziomului şi reducerea
teritoriilor libere duce la un al doilea fenomen de colonizare în
interiorul regiunilor “neolitizate” în prima fază;
 trebuie să ţinem cont de faptul că aşezările neolitice au, de
multe ori, o durată relativ scurtă de existenţă (aproximativ o
generaţie); spre deosebire de modelul oriental, unde domină
aşezări de tip tell iar agricultura este susţinută de structuri
sociale complexe care susţin un sistem de irigaţii, în Europa
nord-alpină colectivităţile se mută foarte des, ca urmare a
epuizării relativ rapide a solurilor (agricultura cu săpăliga
utilizează doar straturile superficiale de sol, ceea ce duce la
sărăcirea, în câţiva ani, a loturilor de pământ); în consecinţă,
răspândirea în spaţiu a acestor comunităţi a avut loc foarte
repede – nu are sens, ca agricultor, să ai lotul de pământ la o zi
distanţă de locuinţă, mai degrabă îţi muţi locuinţa;
 randamentul noului tip de economie a fost suficient de redus
pentru a obliga comunităţile neolitice să-şi menţină soluţii de
rezervă – vânătoarea şi culesul probabil au rămas ocupaţii
importante; prezenţa gropilor de provizii implică existenţa unor
resurse care să asigure supravieţuirea în perioade când
resursele lipsesc.
Modelul stepic/de savană/pastoral
În opoziţie cu cele prezentate mai sus, culturile pastorale nu par
să fi produs civilizaţii majore. Desigur, ca atare par să fie excluşi din
“filiaţia” culturilor majore care au realizat tranziţia la istorie. Cu toate
acestea, culturile pastorale au produs cultură şi au avut capacitatea să
realizeze structuri politice de amploare. Ceea ce nu au fost capabili să
producă au fost aşezări sedentare, structuri administrative şi să devină
societăţi mai mult sau mai puţin literate. Procesul de intensificare s-a
realizat altfel, dar a reprezentat o adaptare de succes a acestor
populaţii la condiţii de multe ori mai dure decât cele cărora au trebuit
să le facă faţă populaţiile sedentare.
Aceste societăţi non-sedentare sunt societăţi care contrazic, de
cele mai multe ori, ecuaţia agricultură + creşterea animalelor +
ceramica = civilizaţie avansată. Să revenim la o serie de argumente
care au fost formulate în capitolele anterioare. Ceea ce diferenţiază cel
mai mult societăţile pastorale sau non-sedentare de cele agricole este
contextul ecologic. Spre deosebire de agricultori, pastoralii sunt, de
cele mai multe ori, localizaţi în areale care permit, cel mult, o
agricultură de curătură, menită să suplimenteze doar resursele
alimentare de origine animală. Zonele de stepă sau cele muntoase, la
fel ca cele semi-aride, oferă puţine soluri care să fie eficiente din
perspectiva exploatării pe termen lung. Aportul redus de minerale,
tipul pedologic şi eroziunea eoliană sau fluviatilă împiedică o
agricultură intensivă. Rezultatul îl constituie focalizarea colectivităţilor
pe mecanisme de obţinere a subzistenţei adaptate zonei şi care au ca
trăsătură fundamentală mobilitatea. Evident, este vorba de păstorit şi
de schimb, asociate unei agriculturi de curătură.
Dar aceasta nu înseamnă că rezultatul este – din punct de
vedere al satisfacerii nevoilor comunităţilor umane – mai slab, mai
nesigur. Dimpotrivă, chiar şi o privire superficială asupra unor
fenomene culturale largi (cum ar fi procesul de indo-europenizare)
atestă viabilitatea acestui tip de adaptare. Problema este că absenţa
structurilor administrative şi a scrisului, a aşezărilor stabile şi a
acumulărilor de bunuri sub o anumită formă este un eşec doar din
perspectiva agricultorilor, deci a celuilalt model.
 7
Structuri sociale
Structurile sociale sunt prezentate, în majoritatea lucrărilor de
specialitate, mai degrabă “împărţite” în trei mari categorii: căsătoria,
familia, descendenţa. Această segmentare mai degrabă scolastică
este, însă, utilă atunci când vrei să prezinţi o serie de mecanisme
acţionale şi simbolice mult mai complicate. Căsătoria este actul
simbolic care duce la formarea unei familii care, conform multor
cercetători, constituie baza descendenţei. Aceasta din urmă este cea
care legitimează relaţii evidente prin intermediul comportamentelor
(reale sau simbolice).
Situaţia se complică şi mai mult dacă luăm în considerare funcţiile
fiecăreia din aceste elemente, mai ales la nivelul stabilirii distincţiilor
dintre rude şi non-rude. Fiind perfect conştienţi de faptul că pentru
fiecare comportament social întâlnit pe teren există informaţii din alte
culturi care demonstrează comportamente opuse, trebuie totuşi să
luăm în considerare o dimensiune comparativă.

În plus, dezbaterea cu privire la familie şi la structurile şi instituţiile

asociate constituie un exemplu clasic de dezbatere axată pe
terminologie şi de distanţă a antropologiei culturale de arheologie.

Familia
Primele definiţii erau simple şi nenuanţate: “Familia este un grup
caracterizat prin rezidenţă comună, cooperare economică şi
reproducere. Aceasta include adulţi de ambele sexe, dintre care cel
puţin doi menţin o relaţie sexuală acceptată social, şi unul sau mai
mulţi copii, proprii sau adoptaţi, ai adulţilor care se află în relaţie
sexuală” (G. P. Murdock, 1949:1; apud John Terrell în Barfield 1997).
Dar, datorită diversităţii formelor întâlnite de către antropologi în
teren, definiţia de mai sus - limitativă şi rigidă – a fost mai degrabă
abandonată în favoarea unor definiţii mai nuanţate sau mai abstracte.
Pentru Hoebel, familia este “un grup constituit din soţi căsătoriţi şi
urmaşii acestora. Ea defineşte un set de statute, roluri asociate şi
aşteptări care guvernează relaţiile [membrilor] grupului nuclear ca
soţi, părinţi, urmaşi şi fraţi. Ea defineşte statutele şi rolurile lor în
relaţie cu grupe mai largi de rude şi cu lumea mai amplă a non-
rudelor” (E. A. Hoebel, 1966: 356). Într-adevăr, o definiţie mai largă şi
mai abstractă dată familiei este în măsură să fie mai aplicabilă
diversităţii formelor întâlnite.
Funcţiile familiei sunt, în unele opinii, următoarele: sexuale,
reproductive, economice, educaţionale. Altfel spus, familia are ca scop
normalizarea relaţiilor sexuale prin stabilirea “monopolului” sexual
reciproc al partenerilor; asigurarea creşterii copiiilor şi a enculturaţiei;
creşterea şanselor de supravieţuire prin cumularea resurselor (obiecte,
drepturi uzufructuare, acces la resurse etc.); transferul de cunoştinţe
de la o generaţie la alta pentru a asigura persistenţa în timp a grupului
şi a culturii proprii (deci, a identităţii acestuia). Dar, la o analiză mai
atentă, situaţiile concrete nu par să susţină întrutotul aceste
consideraţii. Diversitatea situaţiilor pare să eludeze orice încercare de
sistematizare. Astfel, rolul de regulator sexual al familiei este negat de
câteva instituţii şi comportamente validate social. Un prim exemplu
este cel al ghotul-ului (Cohen & Eames); un al doilea este legat de
faptul că există dovezi clare cu privire la “căsătorii de probă” (care
apar şi la popoarele germanice). Dar trei sunt exemplele pe care le
considerăm a fi clasice. Întâi o observaţie făcută de B. Malinowski cu
privire la distincţia pe care o fac trobriandezii între incestul real şi cel
fictiv (primul practic neîntâlnit, cel de-al doilea foarte răspândit). Ceea
ce pare să indice această situaţie este că aceste grupuri ştiu să facă
distincţia dintre rudenia reală şi clasificatorie. Apoi, inexistenţa la unele
grupuri australiene, a relaţiei dintre actul sexual şi concepţia copilului;
acesta din urmă pare să fie mai degrabă rezultatul unui act de voinţă
al spiritelor ce populează teritoriul aflat în posesia grupului. În sfârşit,
existenţa în Africa de Vest, a căsătoriei dintre două femei, dintre care
una îşi asumă statutul masculin (plăteşte zestrea şi emite pretenţii
asupra urmaşilor femeii cu care este “căsătorită”). Acest exemplu
indică şi altceva, anume distincţia marcată pe care o fac aceste grupe
umane între sex şi gen (cazul berdache-ului este la fel de semnificativ).
A doua trăsătură este la fel de discutabilă. De multe ori, enculturaţia
este realizată de rudele pe linia care dă descendenţa (unchiul matern,
de pildă) sau de familia adoptivă. Mai mult, există societăţi în care
clasele de vârstă sunt izolate (satele generaţionale şi, iarăşi, ghotul) şi
deprind principalele elemente de inserţie culturală cu ajutorul unui
membru adult al grupului care nu este rudă cu ei. Uneori, enculturaţia
ia forme extreme (vezi andamanii). Cu toate acestea, enculturaţia este
un element care este prezent la cel mai mare număr de cazuri
înregistrate.
Funcţia economică, însă, este mult mai discutabilă. În ciuda celor
afirmate de adepţii unei abordări marxiste sau neo-marxiste, această
trăsătură nu este atât de prezentă pe cât se pare. Există, de pildă,
cazul soţilor vizitatori şi, chiar mai evident, cazul moştenirii
trobriandeze (pe linia unchiului matern). Adevărat, criteriile economice
sunt prezente – fie sub forma alianţei între două grupuri similare pe
care o presupune căsătoria (cu accesul reciproc şi precis determinat la
resursele celuilalt), fie sub forma descendenţei (dreptul familiei mamei
– în grupurile cu descendenţă matriliniară – la copiii rezultaţi şi/sau
eludarea acesteia prin plata “preţului soţiei”), sau, în sfârşit, sub forma
tipului însuşi de familie (nucleară sau extinsă) şi al modului de acces la
statutul de căsătorit/ă. Dar exemplele de mai sus atestă că
dimensiunea economică trebuie luată cu multă rezervă în calcul.
Ultimul criteriu, cel al educaţiei, este, credem noi, poate cel mai
nesigur, căci transferul de cunoştinţe pe care îl realizează familia este
foarte limitat. Statutuele sunt extrem de diferite şi transferul
cunoştinţelor legate de informaţia culturală centrală pentru grup este
de resortul întregii comunităţi, de unde şi implicarea acesteia în riturile
de trecere. Că situaţia este aceasta este demonstrat de existenţa, la
arunta australieni, a miturilor false.
Problema rezidă, credem noi, în încercarea de a găsi una şi aceiaşi
explicaţie pentru toate tipurile de familie. Dar o distincţie
fundamentală trebuie făcută între familia nucleară (fie două generaţii,
fie două generaţii cu afinalii respectivi) şi cea extinsă, între rudenia
reală şi cea fictivă.
 8
Religia

1. Definiţii ale religiei

De-a lungul ultimelor două secole, definiţiile date religiei au cuprins un

cadru foarte larg de elemente. Două par să fie principalele teorii. Prima
(pornită de la Tylor), “intelectualistă”, consideră că religia reprezintă
un sistem explicativ – credinţele sunt un mijloc creat de oameni pentru
a explica ordinea naturală şi lumea din jurul lor. Cea de-a doua (cu
sursa în textele lui Durkheim), “simbolistă”, consideră că religia
reprezintă un sistem explicatoriu al lumii sociale şi nu al ordinii
naturale.
De fapt, cele două interpretări sunt, în opinia noastră, legate. Într-
adevăr, magia şi religia, pe de o parte, ştiinţa pe de altă parte
reprezintă forme de cunoaştere, deci modalităţi de luare la cunoştinţă,
de ordonare şi de explicare a lumii înconjurătoare. Diferite sunt
mijloacele şi mecanismele de explicare, dar aceasta nu poate fi un
criteriu de negare a unuia dintre domenii de către celălalt. Altfel spus,
religia ca formă de cunoaştere este la fel de validă ca şi ştiinţa câtă
vreme analiza se face în limitele şi paradigmele impuse de către
aceasta; situaţia este identică şi în cazul ştiinţei. Religia nu are de ce
să demonstreze existenţa materială a divinităţii, fiindcă religia nu
porneşte de la postulatul materialităţii; cel mult, poate discuta
modalităţile de manifestare ale divinităţii. La fel, ştiinţa nu are de ce să
se preocupe de problema credinţei, câtă vreme are altceva de
demonstrat. Adevărat, o bună parte a confuziei se datorează şi
evoluţiei ştiinţelor naturale în ultimele două secole. Un exemplu clasic
este cel legat de problema apariţiei speciei umane – dincolo de
problema nivelului de cunoştinţe dintr-un moment sau altul,
Discuţia de mai sus ridică o mare problemă. Dacă atât religia, cât şi
ştiinţa sunt valide, care este relaţia primei cu societatea? Aici se află,
poate, cele mai importante contribuţii ale lui Claude Levi Strauss şi
Clifford Geertz. Discutând modalităţile de ordonare a lumii naturale,
primul ajunge la concluzia că relaţiile dintre speciile animale sunt
indicative pentru relaţiile dintre grupele umane – relaţia mitică dintre
două specii este similară cu cea dintre grupele umane care le au ca
indicativ sociologic (totemuri). Geertz, mai preocupat de aspectele
funcţionale, afirmă că religia este un mecanism de adaptare a fiinţei
umane la condiţii speciale, de limită. Astfel, el consideră că credinţa
(latura personală a religiei) ajută individul aflat la limita cunoaşterii, a
rezistenţei fizice şi în criză a valorilor. Limitele cunoaşterii şi spaima de
necunoscut duc la “inventarea” de explicaţii; ritualurile de însănătoşire
sunt foarte dureroase, dar au efect, în timp ce lipsa reperelor morale
clare duce la construirea de ierarhii axiologice capabile să suţină
decizia umană.
Pentru a rezuma, religia în societăţile preindustriale are rolul de
instrument intelectual de ordonare a lumii cunoscute şi prin mimetism
a celei umane. Manifestările materiale ale acesteia sunt doar
modalităţi de vizualizare şi de participare a grupului la un adevăr
considerat evident.

2. Religia şi arta

3. Şamanismul

Fenomenul şamanic ocupă un loc aparte în analiza religiei preistorice.

Mai mulţi factori au dus la această situaţie. În primul rând, preocuparea
foarte timpurie a cercetătorilor de teren cu acest fenomen, o situaţie
care s-a reflectat şi în amploarea bibliografiei dedicate şamanismului.
În al doilea rând, datorită faptului că toţi marii analişti ai religiei
preistorice s-au ocupat de acest fenomen; este greu de găsit un autor
important care să nu se fi ocupat, măcar în treacăt, de şamanism.
Dimpotrivă, sunt câteva mari personalităţi care au dedicat studii foarte
ample (cele mai accesibile în România sunt studiile lui A. van Gennep,
Cl. Levi-Strauss şi M. Eliade). În al treilea rând, datorită faptului că
şamanismul – spre deosebire de alte fenomene spirituale din preistorie
– poate fi relativ bine sesizat şi arheologic, fie că este vorba de obiecte
din “arsenalul” şamanului (tobe, bastoane, piese de podoabă), fie că
este vorba de reprezentări din arta parietală.
Principalele caracteristici ale şamanismului sunt, pe scurt,
următoarele:
 recrutarea şamanilor ţine de demonstrarea de către potenţialul
şaman a “harului” şi numai în rare cazuri de descendenţă; cel ce
va deveni şaman are un comportament aparte: este retras,
vorbeşte singur, are perioade de afazie etc.; chiar dacă noi
putem da un diagnostic medical şi putem identifica şi cauzele
fiziologice şi/sau psihologice ale acestui comportament (carenţe
în alimentaţie, schizofrenie etc.), lucrul nu este valabil pentru
membrii comunităţii din care prezumtivul şaman face parte;
oricum, relaţia dintre şamanism şi psihoze pare să confirme
 relaţia specială dintre zonele circumpolare şi acest tip de
comportament sacru, iar labilitatea psihică este un element care
înlesneşte stările de transă;
 iniţierea tânărului şaman se face de către un şaman în vârstă;
alături de transferul de cunoştinţe, şamanul în vârstă capătă şi
rolul de tată spiritual (manifestat şi prin rolul acestuia în
“renaşterea” viitorului şaman);
 tânărul devine şaman în cadrul unei ceremonii care implică o
moarte simbolică – tânărul intră în transă şi devine “mâncat” de
un monstru care apoi îl regurgitează ca şaman; în alte tradiţii, cel
ce l-a iniţiat îl “diseacă” şi îi recompune scheletul, tranformându-l
pe tânăr într-o nouă fiinţă; oricum, ceea ce este semnificativ este
trecerea printr-o fază de “moarte” – şamanul este, în proprii săi
ochi şi în cei ai comunităţii, o fiinţă cu totul diferită de personajul
laic;
 şamanul îşi asociază o serie de specii biologice cu rol simbolic
sau practic, de regulă specii cu o simbolistică psihopompă (de
cele mai multe ori păsări, dar şi lupi, cerbi, rar cai); speciile
acestea au rolul de a însoţi şamanul în activităţile sale de
vindecător sau reprezintă vehicolul pentru călătoriile spirituale
ale acestuia; costumul şamanului poartă însemnele acestor
specii (fie că este vorba de piese de costum realizate din blana
sau din penele speciilor luate ca “emblemă”, fie că sunt
accesorii, cum ar fi bastonul pentru lovirea tobei şamanice sau
pielea din care este aceasta realizată);
 locuinţa şamanului este izolată de restul aşezării; în unele
tradiţii, acoperişul acesteia este perforat de un copac care
reprezintă un axis mundi şi un punct de legătură dintre diferitele
planuri ale lumii (la limită, cel subteran, cel al oamenilor şi cel
celest); totodată, acest copac este şi “traseul” care înlesneşte
călătoria in spiritu a şamanului;
 activitatea fundamentală a şamanului este cea de vindecător; de
aici porneşte şi distincţia fundamentală dintre acesta şi categoria
vrăjitorilor; spre deosebire de aceştia din urmă, şamanul este
mult mai specializat şi – chiar dacă este deţinătorul tradiţiilor
grupului şi nu are interdicţii majore legate de viaţa laică – este
înainte de toate un mijloc de dialogare cu lumea spiritelor (sub
toate formele pe care acestea le pot lua);
 spre deosebire de medicina modernă, şamanismul se bazează pe
credinţa că sursa răului este dezechilibrul creat de
comportamentul uman, de transgresia unor reguli; ceea ce
contează în eliminarea bolii (care reprezintă doar simptomul
dezechilibrului) este înlăturarea cauzei de ordin spiritual
(identificarea transgresiei şi repunerea în echilibru a lumii umane
cu cea spirituală);
 “tratamentul” propriu-zis are mai multe faze, dar ele sunt,
fundamental, două: călătoria in spiritu a şamanului pentru a
identifica originea maladiei şi tratamentul;
 “călătoria” şamanică reprezintă elementul cheie al
ceremonialului”; şamanul se abţine de la consumul de alimente,
efectuează ritualuri complicate şi obositoare (dansuri de mai
multe ore acompaniate de bătăi de tobă) asociate cu consumul
de narcotice (sub forma fumului emis de plante aruncate în foc
sau fumate); stresul, abstinenţa alimentară şi narcoticele
facilitează intrarea în transă, pe parcursul căreia şamanul
efectuează o călătorie (de multe ori, sub forma unei păsări) în
lumea spiritelor şi unde investighează cauzele bolii;
 “reîntors” din această călătorie cu cunoaşterea cauzelor,
şamanul efectuează ceremonialul propriu-zis de vindecare (de
multe ori, acesta se rezumă la mimarea actului de extirpare a
unui obiect din corpul pacientului); vindecarea se bazează pe
credinţa pacientului şi a comunităţii deopotrivă în eficacitatea
ritualui (efectul placebo);
 eficacitatea este şi o funcţie a corectitudinii cu care se
efectuează ritualul; spre deosebire de religiile avansate, în care
relaţia dintre divinitate şi comunitate este mediată strict de
sacerdot şi ierarhică, în societăţile preindustriale relaţia dintre
individ şi divinitate este directă, iar “specialistul” (şamanul,
vrăjitorul) este capabil – prin acurateţea ceremonialului – să
oblige divinitatea să îndeplinească doleanţele suplicantului.
 9
Arta

1. Geneza artei
Dezbaterea cu privire la originea artei este foarte lungă. Pornind
de la premisa că arta reprezintă un fenomen spiritual superior, bazat
pe un limbaj abstract, mult timp s-a negat faptul că grupurile
paleolitice ar fi putut avea o formă de manifestare a vieţii spirituale
care să fie numită artă. Au contribuit la aceasta şi concepţiile,
răspândite în secolul al XIX-lea, că popoarele din colonii (şi, prin
extensie, şi primitivii) nu sunt capabile de gândire abstractă.De aceea
s-a şi negat la început autenticitatea artei parietale (descoperitorul
picturilor din peştera Altamira din Spania a fost chiar acuzat că el ar fi
pictat pereţii). Creşterea numărului de descoperiri şi identificarea
elementelor care autentifică aceste picturi a dus până la urmă la
acceptarea acestui fenomen ca fiind autentic. Dar, spre sfârşitul
secolului al XIX-lea, interpretarea dată acestei arte a fost aceea a unei
arte ludice, născută din spiritul infantil al primitivului; altfel spus, arta
este rezultatul jocului, al lipsei de griji faţă de ziua de mâine (de unde
şi superioritatea civilizaţiei moderne, interpretată ca şi civilizaţie
europeană industrială) – se fundamenta, astfel, politica colonială dusă
de marile puteri europene în special în Africa. Au existat şi încercări de
a compara această artă cu desenele făcute de copii de 5-7 ani.
Este meritul lui S. Reinach şi a abatelui H. Breuil de a fi susţinut
şi argumentat caracterul profund religios al acestei arte. Ei au
demonstrat (iar interpretarea lor a fost dominantă până după anii 50’
ai secolului XX) că această artă este o formă de magie a vânătorii –
figurarea animalului pe pereţii peşterii ar duce la capturarea spiritului
(şi, deci, şi a corpului) animalului. De aceea multe figuri ar fi avut
reprezentate pe ele săgeţi sau suliţe şi urme de răni.
După anii 50’ însă, perspectiva s-a schimbat din nou. Pornind de
la textele lui M. Raphaël şi A. Laming-Emperaire, A. Leroi-Gourhan a
dus o nouă viziune. El consideră că aceasta este o artă simbolică,
menită să reprezinte fertilitatea şi fecunditatea lumii naturale. Ideea nu
este cu totul nouă, dar era luată în considerare doar cu privire la
statuetele feminine care aveau atributele sexuale foarte pronunţate.
Pe scurt, A. Leroi-Gourhan postulează existenţa unei perechi masculin-
feminin (identificată în asocierea bizon-cal, extrem de frecventă) şi
care reprezintă principiul fertilităţii. În jurul acestei perechi se
organizează, asemeni picturilor dintr-o biserică, toate celelalte figuri,
iar peştera ar trebui să fie “citită” ca un ansamblu compus din panouri
care reproduc în mic discursul general. Figura umană nu ar avea decât
un rol subordonat. Evident, această teorie îşi are meritele sale şi este
foarte convingătoare, chiar dacă asociaţia cal-bizon nu este atât de
răspândită. Ideea unei viziuni foarte complexe despre natură şi despre
ciclurile naturale este realistă.

2. Elementele constitutive ale artei paleolitice

Elementele constitutive ale artei paleolitice pot fi rezumate astfel:

- în funcţie de suport: a – artă parietală, b – artă rupestră, c- artă
mobiliară, d – plachete, e – altele;
- în funcţie de tehnică: gravuri, picturi, tehnică mixtă, mulaje,
ronde-bosse, plastică propriu-zisă şi “tracées”;
- în funcţie de tipul de reprezentări: zoomorfe, antropomorfe,
abstracte, reprezentări compozite, fantastice sau prefigurative.

Suportul
Arta paleolitică este reprezentată de creaţii pe mai multe
categorii de suporturi. Cele mai spectaculoase –sunt şi cele mai
cercetate şi majoritatea interpretărilor pornesc de la analiza acestei
categorii de reprezentări – sunt cele realizate pe pereţii peşterilor, de
unde şi calificativul de “parietală”. De la două-trei reprezentări la
câteva sute sau mii, reprezentările parietale constituie majoritatea
reprezentărilor. Evident, avem de-a face cu un corpus de imagini cu o
valoare specială pentru colectivităţile paleolitice.
Arta rupestră, deci obiectele găsite în peşteri, constituie o
categorie mai degrabă redusă numeric, dar cu o semnificaţie, probabil
specială. Această categorie este compusă în principal din blocuri de
mari dimensiuni pe care au fost realizate reprezentări în relief adânc
sau ronde-bosse şi care, după cum sugerează situaţia arheologică în
care au fost găsite, erau aşezate asemeni unei frize în zona locuită a
peşterii. Spre deosebire de categoria anterioară, ascunsă din punct de
vedere topografic (cea mai mare parte a ansamblurilor pictate se află
în zona interioară a peşterilor, uneori la sute de metri de intrare),
reprezentările rupestre sunt mai legate de viaţa cotidiană a
colectivităţilor. De notat este faptul că acestea amintesc de
reprezentările parietale care utilizează denivelările pereţilor peşterii
pentru a da impresia de tridimensionalitate (uneori, autorul picturilor a
creat imaginea animalului astfel încât corpul să fie plasat pe un
segment convex al peretelui – ca şi cum trupul animalului ar fi fost
material – sau ca ochiul să fie reprezentat de o denivelare nodulară).
Arta mobiliară este compusă din piesele de podoabă (discuri din
os sau corn perforate şi gravate, imitaţii de dinţi de animal –în special
de cerb), plachete ornamentate, “propulsoare” – numite şi “bastoane
de comandament”, statuete din fildeş, corn, os sau, mai rar din roci,
chihlimbar sau lut uscat amestecat cu cenuşă. Ele au o distribuţie
geografică imensă, din Spania până în Siberia şi sunt în general
realizate prin gravură şi decupaj, uneori fiind şi pictate cu ocru.
Categoria pare să se împartă în două grupe distincte: obiectele de
podoabă corporală (plachete perforate, pandantive şi elemente de
colier), respectiv obiectele care sunt plasate la vedere dar a căror
utilizare este mai puţin evidentă. Desigur, se pot imagina modalităţi de
prindere a unora dintre statuete, de exemplu, pentru a putea fi purtate
asemeni pandantivelor, dar cu siguranţă aceasta nu este cazul pentru
toate statuetele şi cu atât mai puţin pentru “propulsoare”.
Plachetele sunt o categorie destul de circumscrisă geografic. Cea
mai mare parte a acestora apare în zona La Marche din Franţa şi sunt
pachete din şist gravate cu reprezentări mult mai realiste. Cu privire la
ele s-a şi formulat ipoteza că ar constitui un fel de “caiete de schiţe”
care ar fi circulat în epocă. Într-adevăr, un astfel de mecanism este
posibil (obiectele circulă în preistorie pe distanţe surprinzător de mari)
şi ar explica uniformitatea de stil şi de program iconografic. Dar,
distribuţia foarte limitată în spaţiu contrazice această ipoteză.
Ultima categorie este reprezentată de descoperiri cu caracter
foarte limitat ca număr. Este cazul mulajelor de bizoni din Tuc
d’Audubert (din lut) sau al statuetelor de lut uscat (nu este o ardere
propriu-zisă a lutului) şi de chihlimbar de la Vogelherd (Germania). Tot
aici pot fi incluse şi “pietrele aziliene”, chiar dacă la nivelul datării ele
se plasează dincolo de limitele cronologice ale paleoliticului.
Identificate în Elveţia şi Franţa, foarte rar în alte părţi ale Europei, ele
sunt pietre de râu plate care au fost ornamentate cu simboluri
abstracte sau figuri antropomorfe schematizate. Ele au fost prima dată
identificate în peştera Mas d’Azil; aici toate exemplarele erau sparte
intenţionat.
Evident, aceste categorii nu sunt stricte; există situaţii în care un
tip de suport este folosit şi pentru alte tehnici artistice.

Tehnica
Câteva sunt tehnicile de realizare a acestor reprezentări.
Gravura era realizată cu ajutorul burin-ului (o unealtă tipică
paleoliticului superior, realizată pentru a avea capătul unei muchii cu
un vârf obtuz), atât pe pereţii peşterilor, cât şi pe suport moale (os,
corn, fildeş). Foarte probabil, aceste unelte de dimensiuni mici erau
înmănuşate în mânere de os sau de lemn.
Pictura era realizată cu ajutorul ocrului, un oxid de fier sau de
magneziu. “Pictorul” frământa în gură acest ocru, apoi îl amesteca într-
un recipient realizat din stalagmite retezate cu grăsimi sau cu apă.
Pictura propriu-zisă era realizată cu ajutorul unui pămătuf din plante şi
care îndeplinea rolul de pensulă sau, mult mai frecvent, utiliza un tub
de trestie cu ajutorul căruia sufla ocrul aflat în gură; după unele
cercetări, unele reprezentări (cele realizate într-o tehnică
asemănătoare cu pointillée) au fost realizate prin suflarea direct din
gură a pigmentului. Operaţiunea trebuie să fi fost destul de laborioasă,
căci sunt multe reprezentări care combină două-trei culori, iar ocrul are
calităţi astringente. Originea utilizării ocrului trebuie căutată în tehnica
tatuajului (mai precis, a vopsirii corpului); deşi nu există dovezi clare,
ipoteza este verosimilă, căci ocrul este un mijloc de a preveni
înţepăturile de insecte (închide porii şi constituie un strat protector
pentru piele). Ca şi în cazul gravurilor parietale, situaţia concretă în
care au fost găsite aceste picturi ridică o serie de probleme. Întâi,
absenţa urmelor de torţe (sunt doar câteva identificate, prea puţine)
sau de lămpi (realizate tot din stalagmite), deşi este de presupus că
era nevoie de lumină. În al doilea rând, unele reprezentări se află la
câţiva metri de solul peşterii – modul de realizare al acestor figuri
rămâne în discuţie.
O bună parte a reprezentărilor combină cele două tehnici;
probabil gravura avea rolul de “crochiu” care să realizeze conturul
figurii ce urma să fie pictată.
Mulajele sunt doar câteva, poate şi datorită şanselor mai mici de
a fi conservate. Exemplul clasic îl constituie bizonii de la Tuc
d’Audubert. O posibilă variantă o reprezintă piesele realizate din lut
uscat din nordul Germaniei.
Piesele realizate în ronde-bosse sunt, în principal, piesele incluse
în categoria artei rupestre. Raportate la arta parietală saul la cea
mobiliară, acestea sunt realizate într-o tehnică mai degrabă
rudimentară; dar acest rezultat poate fi rezultatul utilajului folosit, care
trebuia să fie mai rezistent şi nu mai precis. Câteva piese au devenit
elemente esenţiale în interpretările date artei paleolitice – la Laussel
(unde au fost găsite majoritatea acestor piese), două dintre aceste
obiecte înfăţişează un personaj feminin ţinând în mână un corn
(interpretat ca fiind un corn al abundenţei), respectiv un bărbat care,
foarte probabil, trage cu arcul.
În categoria plasticii am inclus aşa-numitele “venus
aurignaciene”. Este vorba de statuetele de dimensiuni relativ mici,
steatopige (corpul reprezentat poate fi înscris într-un romb, partea
mediană – cu atributele sexuale şi sânii – fiind exagerată, în timp ce
extremităţile – capul şi picioarele – sunt schematizate. Repartiţia lor
geografică este mai largă decât cea a picturilor parietale şi par să
existe mult mai multe stiluri de reprezentare. De la figuri cu o
steatopigie accentuată la figuri suple, de la reprezentări în care capul
este doar indicat sau faţa este acoperită de coafura sugerată la
reprezentări extrem de realiste ale chipului, aceste statuete au fost şi
rămân un argument frecvent utilizat în analiza globală a artei
paleolitice.
 Categoria numită “tracées” este circumscrisă foarte precis
geografic (Franţa) şi cronologic (începutul artei paleolitice, în
aurignacian). Artistul preistoric a utilizat mondmilch-ul (calcarul
dizolvat din rocă şi care se depune pe pereţii peşterilor sub forma unei
paste albicioase şi umede) pentru a trasa cu degetul figuri abstracte
(“maccaronis”) sau reprezentări zoomorfe (într-un stil foarte primitiv,
atestând începuturile artei). Ea dispare pe măsură ce utilizarea burin-
ului şi a picturii devine norma tehnică de realizare a reprezentărilor
artistice.

Reprezentările
Reprezentările sunt, în ciuda numărului foarte mare, destul de
uniforme. Principalele categorii sunt următoarele:
(a) reprezentări zoomorfe: acestea cuprind peste 80 % din
totalul reprezentărilor şi se pot identifica câteva regrupări
semnificative; există o primă categorie de reprezentări
care domină numeric – cal, bizon, mamut, ren şi cervidee,
apoi o categorie de reprezentări semnificativ mai rare – o
serie de animale periculoase (rinocer, urs, feline), peşti,
păsări şi insecte; dar, toate reprezentările par să fie
asociate în mod voit (perechea cal – bovideu, asocierea
acestei perechi cu mamutul şi cu cervideele etc.);
reprezentările zoomorfe sunt, făcând abstracţie de evoluţia
stilistică, în general mai realiste, dar nu se poate spune că
reprezintă o copie fidelă a speciilor naturale – în unele
cazuri, atribute semnificative ale speciei sunt exagerate (în
special masivitatea corpului, accentuarea trenului anterior
etc.);
(b)reprezentări antropomorfe: considerate iniţial ca fiind
reduse numeric (sub o sută), reprezentările umane sunt, la
o analiză mai atentă, mai răspândite decât s-a presupus;
subcategoriile pe care le luăm în considerare sunt
următoarele: reprezentări naturaliste (corpul uman este
redat cu trăsăturile sale fundamentale, fără distorsiuni
notabile), reprezentări schematice (doar trăsăturile
esenţiale ale corpului uman sunt redate – trunchiul şi
membrele, capul şi sexul), reprezentări simbolice
(reprezentări ale organelor genitale, mergând de la cele
mai realiste la cele mai schematice); o categorie aparte
(majoritatea reprezentărilor provin de la Gargas) o
reprezintă “mâinile”, un grup de reprezentări de mâini
umane, unele cu falange lipsă, realizate prin pulverizare
(peste mâna plasată pe perete, rezultând un “negativ” al
acesteia) sau prin plasarea mâinii vopsite pe perete (există
un singur exemplu de reprezentare de mână pictată uzual);
 (c) reprezentări abstracte: în această categorie intră o serie de
desene abstracte, de formă geometrică sau nu – linii, şiruri
de puncte (pictate sau adâncite în peretele peşterii sau pe
plachete de os) sau de crestături, forme complexe
(denumite “tectiforme” şi “piepteni”), unele semne care
pot fi şi figuri umane extrem de stilizate, linii şi săgeţi sau
reprezentări lentiloide (interpretate şi ca simboluri
sexuale); această categorie este foarte răspândită şi apare
încă de la începuturi (s-a formulat ipoteza că primele forme
de artă – şiruri de puncte şi de linii – sunt legate de
reprezentarea ritmurilor naturale (ciclul lunar şi/sau cel
menstrual);
(d)reprezentări compozite: deşi redusă numeric, este o
categorie spectaculoasă în care sunt incluse reprezentări
composite, de animale cu elemente umane sau de fiinţe
umane cu trăsături zoomorfe (categoria “vrăjitorilor”); cele
mai spectaculoase exemple sunt de la Trois-Frères,
Gabillou, Lascaux şi Marsoulas; de regulă sunt figuri care
combină trăsături de bovidee (în special capul şi trunchiul)
cu cele umane (poziţia bipedă şi membrele superioare şi
inferioare); uneori sunt asociate şi obiecte (comparate cu
instrumente muzicale); tot aici ar putea fi incluse şi
reprezentările de animale (în special bizonii) al căror chip
este “umanizat” (faţa este modificată pentru a semăna, din
profil, cu un chip uman);
(e) reprezentări fantastice: categoria include un număr foarte
limitat de reprezentări; este vorba de figuri care redau
posibile animale fantastice (“licorna” de la Lascaux, aşa-
numitele “fantome”) sau animale care sunt prea vag
reprezentate pentru a fi identificate speciile naturale;
(f) reprezentări prefigurative: în această categorie intră
reprezentările de tipul “maccaroni” realizate în mondmilch-
ul de pe pereţii peşterilor.

3. Interpretarea artei paleolitice

Este greu de dat un răspuns definitiv la întrebarea despre sensul

acestei arte. Desigur că această artă transmite ceva din bagajul
spiritual şi conceptual al comunităţilor paleolitice care au produs
aceste reprezentări. Ceea ce este de reţinut este că ceea ce diferă este
absenţa bagajului de forme abstracte de care beneficiază societatea
modernă; absenţa limbajului artificial (scrierea este un limbaj artificial,
valoarea semnelor fiind dată prin convenţie culturală) nu înseamnă
absenţa comunicării, ci doar că aceasta foloseşte reprezentări
naturaliste pentru a transmite concepte care pot fi abstracte.
Problema este complicată şi de alte elemente. Există dovezi care
documentează situaţia paradoxală în care realizarea acestor picturi a
însemnat un efort considerabil, pentru ca apoi toate ansamblurile
picturale să nu fie “utilizate” – zonele cu picturi rupestre nu au fost
vizitate decât extrem de rar. În plus, uniformitatea stilurilor pe arii
foarte întinse implică mecanisme de comunicare şi o problematică
spirituală comună pentru foarte multe comunităţi. O soluţie vine din
partea antropologiei culturale. Există nenumărate comunităţi (cele mai
cunoscute sunt cele australiene şi polineziene) în care miturile sunt
destinate doar celor care fac parte din grup şi sunt iniţiaţi; străinilor şi
celor neiniţiaţi (cei care nu au trecut prin ritualurile de trecere la
statutul de adulţi) li se oferă variante false ale miturilor, căci a
cunoaşte tradiţiile sacre ale unui grup înseamnă să deţii o putere
asupra acestuia. “Ascunderea” picturilor în adâncurile peşterilor este în
acord cu acest comportament atestat etnografic. Sunt şi câteva
elemente figurative care trimit la valoarea de discurs mitic a acestei
arte – vrăjitorii (interpretaţi ca şamani ai grupului), repertoriul de
animale bune de mâncat (dar nu numai acestea sunt reprezentate şi
nu există o relaţie directă între speciile consumate şi cele pictate),
scene care trimit la ritualuri şamanice (personaje umane sau
compozite care par să danseze).
O soluţie parţială este aceea că arta paleolitică reprezintă “bagajul”
mitic al acestor colectivităţi, o formă de înregistrare a relaţiei dintre
elementele naturale care organizează nu numai lumea naturală, ci
reprezintă modelul de organizare a sferei umane; relaţii – grafice, de
astă dată – dintre specii pot fi similare cu relaţiile dintre grupele umane
(clanuri sau familii). Relaţia dintre semnificat, referent şi semnificat –
deci, dintre imagine, specia naturală şi ideea pentru care stau cele
două – pare să funcţioneze în structurile intelectuale obişnuite ale
gândirii umane. Această artă este o artă a vânătorii în măsura în care
utilizează elemente naturale. Sensul dat acestor specii reprezentate,
însă, poate fi foarte abstract.

Arta neolitică

Tranziţia la economia productivă a avut un impact dramatic asupra

artei preistorice. Unele dintre aceste schimbări sunt evidente:
- schimbarea formelor artistice; arta paleolitică dispare,
practic, din zonele pe care le-a dominat, fiind înlocuită de o artă
mobliară sau de ceea ce astăzi s-ar numi “artă aplicată”; desigur,
există şi excepţii – cum ar fi zona nordului Africii (Tassili, etc.);
- modificarea materialelor (suport, unelte etc.); suportul
predilect devine ceramica, lutul ars; el este un material care
presupune un set mai elaborat de cunoştinţe şi care impune o
serie de limite asupra artistului;
 - modificarea inventarului de simboluri; este evidentă
evoluţia spre simboluri abstracte şi spre geometrizare; figurile
devin mai schematice, în parte şi datorită tehnicilor şi al
suportului (este cazul reprezentărilor de pe ceramica pictată); la
fel de adevărat, un set de elemente continuă să fie prezente – la
urma urmelor, sfera simbolurilor utilizabile este mai mult sau mai
putin asemănătoare;
- modificarea raportului dintre opera de artă şi grup; arta
devine, măcar în parte, o activitate a unor experţi tehnici mai
mult decât a unor experţi ai sacrului (de pildă).
Există şi continuităţi ce ar putea părea, la prima vedere,
surpirnzătoare.

Aceste schimbări sunt însoţite de o serie de schimbări mai discrete,

care ţin de “utilizarea” artei într-un anumit context social. Elementele
legate de perioada de tranziţie par să indice o serie de schimbări care
atestă o nouă utilizare a artei. Atât arta din Levantul spaniol, cât şi o
serie de reprezentări rupestre din Italia sunt foarte departe de
caracterul static al artei palelolitice. O analiză a acestei arte indică un
alt set de reprezentări: activităţi economice (vânătoare, culesul mierii),
conflicte, ceremonii. Spre deosebire de arta perioadei anterioare,
figura umană este centrală, iar animalele sunt în poziţie secundară.
Această trăsătură devine clară în perioada care ne preocupă acum.

Trecând peste arta aplicată ceramicii, discuţiile referitoare la această

artă par să se concentreze pe statuetele feminine. Ele au căpătat o
pondere specială atunci când s-a luat în considerare viziunea cu privire
la societăţile neolitice.
 10
Bibliografie
Notă – lucrările subliniate sunt obligatorii
*** - A la recherche de la mentalite prehistorique (BFI)
Bârzu, L. - Paradisul pierdut (BFI)
Bârzu, L. - Preistorie generală (BFI)
Boas, Fr. - Primitive Art (BFI)
Bourdier, Fr. - Prehistoire de France (BFI)
Briard, J. - L’Age du bronze en Europe barbare; des megalithes aux
Celtes (BFI)
Clark, Gr. - Mesolithic Prelude (BFI)
Clarke, Gr. - World Prehistory. A New Outline (BN)
Courtin, J. - Le neolithique de la Provence (BFI)
Frobenius, L. - Paideuma (BFI)
Gimbutas, M. - Civilizaţie şi cultură (BFI)
Godelier, M. - Horizon. Trajets marxistes en anthropologie (BFI)
Guilaine, J. - La Balma de Montbole et le neolithique de l’Occident
mediterraneen (BFI)
Herseni, Tr. - Sociologie generală (BFI)
Kozlowski, J.K. & Machnik, J. (ed.) - Problemes de la neolithisation dans
certaines regions de l’Europe (BFI)
Kozlowsky, St. K. (ed.) - The Mesolithic in Europe (BFI)
Leakey, R. & Lewin, R. - Les origines de l’homme (BFI)
Leroi- Gourhan, A. - Gestul şi cuvântul, vol. 2 (BFI)
Leroi-Gourhan, A. - La prehistoire de l’art occidental (BFI)
Leroi-Gourhan, A. - Les chasseurs de la prehistoire (BN/BFI)
Leroi-Gourhan, A. - Les religions de la prehistoire (BN/BFI)
Levi-Strauss, Cl. - Antropologia structurală (BFI)
Levi-Strauss, Cl. - Gândirea sălbatică (BFI)
Levi-Strauss, Cl. - Mitologice I (?)
Levi-Strauss, Cl. - Tropice triste (?)
Mandics, Gy. - Civilizaţia Africii vechi, capitolele introductive (?)
Mauss, M. - Eseu despre dar (BFI/?)
Mellars, P. & Stringer, Chr. (eds.) - The Human Revolution (BFI)
Murray, H.A. - Myth and Mythmaking (BN)
Oakley, K.P. - Man the Tool-Maker (BFI)
Sahlins, M. - Age de pierre, age d’abondance (BFI)
Service, E.R. -The Hunters (BFI)
Sonneville-Bordes, D. de - La prehistoire moderne (BFI)
Tringham, R. - Hunters, Fishers and Farmers of Eastern Europe, 6000-
3000 B.C. (BFI)
 11 Anexe
Lista siturilor menţionate
Lista ilustraţiilor
Lista de termeni şi concepte