Sie sind auf Seite 1von 508

Mesajul Dreptei Româneşti.

Tradiţie şi modernitate

Cuprins

Cuvânt înainte
Introducere
Ideologie şi doctrină
Eşecul materialismului dialectic şi istoric
Actualitatea dezbaterii ideologice în România
Deosebirea dintre ideologie şi doctrină
Economia românească nu este o economie capitalistă
Starea de deficit a societăţii româneşti
Cronicizarea deficitelor societăţii româneşti şi
rentierii tranziţiei
Efecte nefaste ale persistenţei deficitelor
asupra tranziţiei: arbitrariul şi frica
Impostura doctrinară
Tradiţia tipologiei stânga-dreapta
Tradiţia tipologiei stânga-dreapta. Cazul României
Necesitatea recurgerii la ideologie
Premisele politice nefavorabile ale tranziţiei româneşti
Configuraţia politică a tranziţiei
Dreapta românească în anii ‘90
Absenţa dezbaterii ideologice
Clivaje în societatea românească
Manipulările îndreptate împotriva Dreptei româneşti
Iluzia celei de-a treia căi
Caracterul popular al Dreptei româneşti
Este dreapta o ideologie elitistă?
Sensurile egalităţii şi respingerea egalitarismului
Este sărăcia un obstacol pentru Dreapta românească?
Caracterul popular al Dreptei româneşti
Diferenţa dintre atitudinea populistă a stângii
şi cea populară a Dreptei
Scurta memorie a răului la români
“Elogiul” frustrării
“Elogiul” frustrării. Clasa politică: răzbunare şi împărţeală
Mesajul Dreptei româneşti şi exorcizarea frustrării
Mesajul popular al Dreptei româneşti: Anti-sărăcia
Mişcarea populară a Dreptei şi obiectivele sale
Despre anti-comunismul Dreptei
În contra populismului de azi din politica română
Spiritul popular al Dreptei
Dreapta ca sinteză doctrinară
Necesitatea sintezei doctrinare
Conţinutul sintezei doctrinare
Mesianismul Dreptei
5
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Justificarea mesianismului Dreptei


Tipologii mesianice
Mesajul Dreptei: mesianism şi pragmatism
Caracterul revoluţionar al Dreptei româneşti
Tradiţia dreptei şi spiritul revoluţionar
Tipologia revoluţiilor. Specificul instituţional
al revoluţiei din România
Tradiţia Dreptei româneşti şi spiritul revoluţionar
Specificul revoluţiilor din 1989
Revoluţia română
Caracterul revoluţionar al Dreptei româneşti.
Tradiţie şi modernitate
Caracterul democratic al Dreptei româneşti
Roadele propagandei comuniste vechi şi noi
“Stânga face, Dreapta trage!”
Pericolul real la adresa democraţiei vine de la stânga,
dar nu de la PRM, ci de la PSD
Asumarea democratică a Dreptei. Delimitarea
fermă de legionarism
Caracterul radical al Dreptei româneşti
Redefinirea radicalismului în trecerea de la
dictatura comunistă la democraţie
Radicalismul în slujba democraţiei. De ce Dreapta
trebuie să fie radicală
Radicalismul civic – o şansă ratată
Conţinutul radicalismului Dreptei româneşti
Mesajul economic al Dreptei româneşti
Dezvoltarea capitalistă – suportul necesar al democraţiei
Redimensionarea rolului statului în economie
Redimensionarea rolului statului în economie (II).
Etapele tranzitorii necesare
Redimensionarea rolului statului în economie (III).
Nici terapie şoc, nici terapie graduală, ci terapie fermă
Redimensionarea rolului statului în economie (IV).
Guvernarea ca management al riscului
Garantarea proprietăţii
Dezvoltarea mediului competiţional
O politică fiscală activă şi selectivă
Corelarea mecanismelor bugetare cu mecanismele pieţei
Dezvoltarea capitalului românesc
Etica economiei de piaţă
Utilizarea unor noi resurse: timpul şi informaţia
Dezvoltarea şi consolidarea pieţelor
Dezvoltarea şi consolidarea pieţelor. Studiu de caz:
situaţia agriculturii româneşti
Dezvoltarea şi consolidarea pieţelor. Studiu de caz:

6
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

cercurile vicioase ale economiei româneşti şi cauzele lor


Dezvoltarea şi consolidarea pieţelor. Studiu de caz:
protecţia socială activă

Mesajul naţional al Dreptei româneşti


Spiritul naţional al Dreptei româneşti
Direcţii de acţiune în promovarea Dreptei româneşti
Revigorarea conştiinţei naţionale
O administraţie ataşată intereselor ţării
Consolidarea capitalului românesc
Asumarea istoriei naţionale
Dezvoltarea culturii româneşti
Reafirmarea idealului reîntregirii
Apelul către Exilul românesc şi către Diaspora română
Solidaritatea naţională
Creşterea rolului Bisericii
Întărirea capacităţii de apărare a ţării
Armonizarea relaţiilor interetnice
Îmbunătăţirea imaginii României în lume
Preluarea critică a mesajului naţional al dreptei tradiţionale.
Studiu de caz: Românismul

Mesajul moral al Dreptei româneşti


Temeiul moral al politicii
Renaşterea morală, un imperativ naţional
Lupta împotriva corupţiei şi clientelismului
Dreapta românească – mesager al legii morale.
Parteneriatul între generaţii
Tradiţie şi morală. Cultul eroilor şi al poeţilor
Generaţie de jertfă şi generaţie de sacrificiu.
Despre sensul istoric al generaţiilor
O temă morală: Revoluţia din decembrie 1989.
Dreapta, continuatoare a idealurilor revoluţiei române

Mesajul Dreptei privind autoritatea


Autoritate şi democraţie
Autoritate şi subsidiaritate
Autoritate şi libertate
Echilibrul puterilor în stat, formă de exercitare a autorităţii
Autoritate şi solidaritate
Obiectivul actului de autoritate – siguranţa cetăţeanului
Viziunea privind societatea împărţită în clase sociale
este inadecvată
Rolul elitelor
Rolul intelectualităţii
Votul uninominal – o ţintă falsă. Deplasarea de la
politică spre politici
Egalitate versus egalitarism

7
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Baza organică şi funcţională a ierarhiilor.


Pericolul birocratizării ierarhiei
Mesajul Dreptei către Armata Română –
“Oastea cea iubitoare de Cristos”
Mesajul Dreptei către Biserică
Poziţia Dreptei faţă de forma de guvernământ
Caracterul instituţional al tranziţiei
Prima modernizare a României
Conţinutul celei de-a doua modernizări a României
Construcţia instituţională – temei al modernizării
Echilibrul puterilor în stat: Parlamentul
Echilibrul puterilor în stat: Guvernul
Echilibrul puterilor în stat: Justiţia
Sporirea autonomiei administraţiei publice locale
Componenta funcţională a construcţiei instituţionale.
Rolul societăţii civile
Instituţiile informale
Rolul clasei de mijloc
Cetăţeanul ca instituţie
Mişcarea naţională a Dreptei româneşti
Dreapta alege calea luptei democratice
Forţa modernizatoare a Dreptei. Actuala clasă politică
şi-a atins limitele istorice
Dreapta românească postdecembristă – la început de drum
Construcţia politică conform sintezei doctrinare.
Necesitatea construirii unei forţe politice de tip popular
Obiectivele Dreptei româneşti pe termen scurt, mediu şi lung
Dreapta culturală şi dreapta politică. Mişcarea naţională
a Dreptei româneşti

Addenda
Primejdia la adresa democraţiei româneşti vine dinspre stânga
Bibliografie
Index de nume
Index tematic

8
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Cuvânt înainte

O bună parte din ideile cuprinse în această carte constituie rodul


preocupărilor grupului care a avut iniţiativa lansării, în iunie 1998, a
Manifestului Dreptei din România şi, un an mai târziu, a Uniunii Forţelor
de Dreapta. Dintre cei ale căror contribuţii de natură teoretică s-au adă-
ugat în efortul de a da miez ideologiei Dreptei româneşti, aşa cum apare ea
astăzi, amintesc pe regretatul Laurenţiu Ulici, pe Adrian Iorgulescu, Adrian
Ciocănea, Paul Ghiţiu, Bogdan Teodorescu şi Alex Mihai Stoenescu.
Doresc să mulţumesc tânărului cercetător Alexandru Boer şi publi-
cistului Răzvan Codrescu pentru strădania lor plină de pricepere şi de
răbdare, menită să dea acurateţe textului final al cărţii. Mulţumesc, totodată,
maestrului Sorin Dumitrescu pentru exprimarea grafică cutezătoare pe care a
dat-o titlului acestei cărţi şi pe care mă simt onorat să o aşez pe copertă.
Am folosit drept surse, pe lângă lucrări mai vechi şi mai noi
aparţinând unor autori străini, numeroase scrieri ale autorilor români. Am
dorit, în acest fel, să arăt că eforturile româneşti de înţelegere a realităţii
sunt considerabile şi că multe dintre ideile noastre de astăzi au mai fost
spuse de înaintaşi iluştri peste numele sau paginile cărora se lasă, pe
nedrept, uitarea. A venit acum momentul ca toate acestea să fie însoţite de
acţiune politică. Bibliografia de la sfârşitul cărţii de faţă te îmbie,
cititorule, să capeţi, tu însuţi, răspunsuri sau imbolduri acolo unde
încercarea mea, din limitele inerente ale putinţei omeneşti, nu ţi le
limpezeşte sau nu ţi le oferă îndeajuns.

9
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

10
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Motto: “Iar când venea ziua Mântuitorului,


luând pildă faptele bune, întindea dreapta
binefăcătoare către toate limbile şi noroadele,
tuturor împărţindu-le din belşug de toate”
Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său
Teodosie

Introducere

Nimic nu este mai trist pe lume decât sărăcia. Nu mă refer numai la


sărăcia materială, ci la sărăcia de orice fel. Când generaţii întregi trăiesc în
sărăcie, se petrece unul dintre cele mai dramatice lucruri pentru destinul
unui popor: oamenii se obişnuiesc cu sărăcia. Din acel moment, nimic nu le
mai e de folos, nici libertatea, nici democraţia, căci nu vor şti ce-ar putea
face cu ele.
Cea mai puternică dorinţă care îi mână pe oameni este dorinţa de a
trăi. Viaţa omului este pusă sub semnul paradoxului. El este mânat de
instinctul de conservare; cu toate acestea, civilizaţia nu a fost decât o luptă
continuă împotriva acestui instinct. Omul a avut a alege între a fi dominat de
instinctul de conservare şi a şi-l domina. Istoria omenirii este drumul nesfârşit
al acestei opţiuni.
Civilizaţia şi democraţia au făcut trecerea de la simpla dorinţă de a fi
la dorinţa de a avea. A fi, pur şi simplu, înseamnă a supravieţui. În lupta
pentru supravieţuire omul îşi pierde harul unicităţii. Nimic nu-i face pe
oameni mai mult să semene între ei decât instinctul de conservare. Abia în
măsura în care reuşesc să şi-l domine, ei încep să se deosebească unii de
alţii.
Individul singur este bântuit de spaimele sale şi copleşit de
nesiguranţă. Pentru el societatea înseamnă captivitate. Va fi, aşadar, sălbatic
şi docil în acelaşi timp. Sălbatic în sine însuşi, mereu la pândă, cu sufletul
pustiit de frustrări. Docil în colectivitate, căci trebuie să plătească preţul
supravieţuirii care îi este mereu pusă în pericol. După milenii de civilizaţie,
dictaturile comuniste au readus omul la această stare.
Trecerea de la dictatură la democraţie înseamnă trecerea de la
individul singur, mânat de simpla dorinţă de a fi, la cetăţeanul mânat de
dorinţa de a avea. În democraţie omul are drepturi. Are dreptul la propria
demnitate, are dreptul de a fi liber, are dreptul de a se asocia cu cei care
gândesc asemenea lui. Are dreptul la dobândirea propriei proprietăţi, de
fructele căreia poate să se bucure. Comunitatea în care trăieşte îşi asumă,
prin rânduielile sale, obligaţia de a-i garanta aceste drepturi. La rândul său,
el este obligat să le respecte celorlalţi aceleaşi drepturi pe care le pretinde

11
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

pentru sine, devenind parte activă a societăţii. Având drepturi, oamenii se


deosebesc între ei după modul în care sunt conştienţi de ele.
Cu cât omul ştie să-şi fructifice mai bine drepturile, cu atât starea sa
de dependenţă scade, atât în ceea ce priveşte pericolele naturale, cât şi în
ceea ce priveşte pericolele la care l-ar putea expune forma de organizare a
comunităţii, statul. El nu se mai teme de frig sau de întuneric. Bunăstarea îi
permite să nu se mai gândească cu disperare la ziua de mâine, ci să
construiască pentru viitor. Se eliberează de capcana imediatului şi îşi
proiectează un destin. În acest fel, începe să selecteze între diferite opţiuni şi
are posibilitatea, dar şi discernământul de a alege. Cel care trebuie doar să
supravieţu-iască nu are de ales; tragedia luptei pentru propria supravieţuire
nu-i dă această şansă.
Sărăcia este moştenirea pe care ne-a lăsat-o comunismul. Dacă ar fi
durat doar câţiva ani, comunismul ar fi trecut ca o molimă în urma căreia
familiile îndurerate şi-ar fi îngropat morţii, gospodăriile răvăşite de flagel şi-
ar fi reconstruit acareturile şi viaţa ar fi reintrat în normal. Din păcate,
comunismul a durat patru decenii şi jumătate, iar penumbrele sale dăinuie
încă. Cei care s-au născut după primul război mondial – generaţia părinţilor
mei – şi-au trecut toată viaţa matură prin anii de război şi prin deceniile de
comunism. Ei n-au cunoscut vremuri liniştite decât ca pe amintiri ale
copilăriei sau ale adolescenţei. Generaţia mea s-a născut în anii de după
război, a copilărit în ritmul poeziilor patriotice şi prin aburii sobelor cu
rumeguş, şi-a petrecut tinereţea printre cartele la mâncare, blue-jeans
achiziţionaţi de pe piaţa neagră, meciuri de fotbal privite la sârbi sau la
bulgari ori duminici normale de lucru. Locul aburilor din soba cu rumeguş l-
a luat praful clădirilor demolate.
Comunismul a afectat vieţile noastre pe parcursul mai multor
generaţii. El a pătruns nu numai în casele noastre, dar şi în sufletele noastre.
Prima generaţie a început să uite lucrurile pe care le văzuse, iar celelalte
generaţii au crezut că aşa a fost de când lumea şi aşa va să fie mereu. Nu
numai că memoria a fost gâtuită, dar a fost confecţionat un nou trecut, s-a
creat o anti-memorie. Statuile oamenilor politici români au fost doborâte şi
date la topit. La fel statuile regilor români. Numele lor încrustat a fost
acoperit cu gips. În locul lor, manualele de şcoală au fost împânzite cu
figurile comuniştilor ilegalişti, fără să se adauge că trecerea în ilegalitate s-a
datorat atitudinii lor antiromâneşti. În schimb, peste gropile comune ale
deţinuţilor politici ucişi la Sighet au păscut, nestingherite, caprele.
Tradiţiile româneşti au fost lăsate în uitare. Biserici ctitorite de
voievozii noştri au fost demolate şi cele mai multe mănăstiri au fost închise.
În ziua de Bobotează posturile de radio şi televiziune proslăveau aniversarea
soţiei preşedintelui ţării.
Comunismul nu a murit în decembrie 1989. Atunci au murit nişte
tineri care erau prea nevinovaţi pentru a şti ce-i teama. Cimitirul alb de pe
Calea Şerban Vodă, mormintele din Timişoara şi din alte câteva oraşe ale
ţării sunt singurele certitudini ale acelei perioade. Comunismul şi-a înscenat
propria dispariţie pentru a putea supravieţui. Aşa cum un infractor îşi aruncă
pardesiul în apă, neuitând să-i îndese, cu băgare de seamă, actul de

12
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

identitate în buzunarul de la piept, pentru ca lumea să creadă că s-a înecat1.


Comunismul şi-a sacrificat dictatorul, dar a continuat să existe. Cei care au
condus în perioada comunistă conduc şi astăzi România. Aproape că nu e
vreun reprezentant al puterii politice de azi care să nu fi fost fie activist al
Partidului Comunist, fie înalt funcţionar în ministerele comuniste, profesor
la şcolile de partid ori cercetător în institutele de studiere a marxism-
leninismului, lucrător în Procuratură sau în structurile informative,
funcţionar acoperit în comerţul exterior, director al unei mari uzine ori lider
al organizaţiilor de tineret şi studenţeşti comuniste. Fructificând aceeaşi
moştenire, aceste elite sunt legate printr-o complicitate ce le face, pentru
propria bunăstare şi propria protecţie, să rămână unite. Ele nu resimt
sechelele traumatismului totalitar, aşa cum se întâmplă cu o bună parte a
societăţii. Sunt, psihic vorbind, nevătămate, deşi, în întregul lor, sunt
vătămătoare.
Încă din 1990, sub pretextul democratizării şi liberalizării ţării,
aceste elite au avut un acces discreţionar la resursele economice şi
instituţionale. Instaurate într-o ţară cu o proprietate de stat preponderentă,
cu un exerciţiu fragil al democraţiei şi cu un electorat dependent de stat într-
o majoritate strivitoare, aceste elite au făcut din democraţie nu un scop, ci o
unealtă. Democraţia a devenit alibiul lor. Pe fundalul lipsei unor structuri de
rezistenţă anticomunistă care să preia puterea în decembrie 1989, elitele
comuniste au rămas la putere, transformându-şi sigla din PCR în FSN2.
Refacerea partidelor istorice, cu lideri anacronici, lipsiţi de experienţă
politică şi managerială, mulţi dintre ei uşor de controlat din pricina
colaboraţionismului pe care îl practicaseră în perioada comunistă, a fost cel
mai mare cadou pentru comunismul revigorat. Aceste partide au fost
infiltrate şi manipulate, acolo unde liderii lor nu au alergat singuri în
întâmpinarea avantajelor, astfel încât, atunci când au luat puterea, în 1996,
erau deja contaminate.
România nu a optat încă între dictatură şi democraţie, între socialism
şi capitalism. Rezultatul alegerilor din anul 2000 este dovada acestei
ambiguităţi. Elanul revoluţionar din decembrie 1989 fusese, oricum, exprimat
cu jumătate de gură. Restauraţia a luat-o înaintea revoluţiei. Purtând un nou
chip, liderii comunişti, fie că erau activişti, securişti, procurori, ideologi sau
directori de fabrică, cu excepţia unor apropiaţi ai cuplului dictatorial, au
continuat netulburaţi să conducă această ţară. Imediat după mişcarea din
1
La o concluzie asemănătoare ajunge Françoise Thom, studiind modelul sovietic: “Elita
conducătoare ajunsese într-un moment când, pentru a-şi spori privilegiile, a trebuit să ucidă
sistemul care i le oferise”. Françoise Thom, Sfârşiturile comunismului, Bucureşti,
Humanitas, 1996, p.29.
2
Din păcate, spre deosebire de celelalte ţări din fostul lagăr comunist, în România nu a
existat o mişcare de disidenţă articulată, care să pregătească societatea pentru un model
democratic. Timothy Garton Ash, vorbind despre “anul adevărului” 1989, foloseşte, pentru
descrierea evenimentelor aflate în acel moment în curs de desfăşurare, în locul termenului
de revoluţie pe cel de refoluţie, sugerând astfel natura acestor transformări: o combinaţie de
reforme treptate şi schimbări revoluţionare, un amestec de continuitate şi discontinuitate cu
trecutul comunist. Timothy Garton Ash, Foloasele prigoanei: Eseuri despre destinul
Europei Centrale şi de Est. Lanterna magică: Martor la revoluţia din ’89 la Varşovia,
Budapesta, Berlin şi Praga (cap. “Reformă şi revoluţie”), Bucureşti, Editura Fundaţiei
Culturale Române, 1997, pp.228-283.
13
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

decembrie 1989, atunci când a fost liberalizat accesul la resurse, ei şi-au


însuşit o forţă economică considerabilă. Decalajul dintre grupul acesta de
interese şi oricare alt grup care s-a construit ulterior nu numai că nu se
diminuează, dar sporeşte neîncetat, cu consecinţe politice îngrijorătoare.
În 1990 elitele comuniste aveau nevoie de aparenţa democraţiei şi de
un oarecare proces de liberalizare. Numai în acest fel puteau să-şi
însuşească, netulburate, activele statului şi să-şi creeze oportunităţi
economice. Acum, însă, nu mai au nevoie de asta. Mai mult decât atât,
democraţia şi liberalizarea îi deranjează. Va mai merge, probabil, vreun an,
când tot ce mai e de împărţit se va împărţi, şi pe urmă – gata. Armamentul
totalitar e aşezat încă de pe acum cu grijă în rastel. Structurile
guvernamentale sunt complet politizate. Instituţiile care culeg şi prelucrează
date statistice sunt aduse sub pulpana Guvernului. Structurile informative
sunt centralizate. Parlamentul şi Justiţia sunt anexe ale puterii. Conducerile
autorităţilor numite de Parlament sunt schimbate înainte de scadenţă, pentru
a fi instalaţi reprezentanţi ai puterii actuale.
Societatea civilă e o iluzie. Patronatele şi sindicatele sunt conduse de
membri sau de liberţi ai puterii politice. Asociaţiile civice, atât de active acum
un deceniu, sunt vlăguite. Au început să apară pe ziduri portrete de inspiraţie
maoistă ale preşedintelui şi ale primului ministru – un portret “uitat” din
campania electorală stă chiar în centrul capitalei, deasupra librăriei Mihai
Eminescu! – fără ca asta să declanşeze vreo reacţie de protest. Kitsch-ul,
suportul cultural al oricărei dictaturi, ne agresează pretutindeni. Mass-media
este timorată, contribuind cu sârguinţă la campania de imagine a partidului de
guvernământ.
Românii sunt siliţi astăzi de conducătorii lor să stea cu spatele atât la
propria tradiţie cât şi la modernitate. Nimeni nu poate sta, în acelaşi timp, cu
spatele şi către înapoi şi către înainte decât în poziţia ghemuită. Prezentul
nostru este un prezent ghemuit. Între poziţia ghemuită şi căderea în
genunchi distanţa e minimă. Din păcate, mulţi români, cu sufletul pustiit şi
cu buzunarele goale, au parcurs deja acest drum.
Asta nu înseamnă că ne vom întoarce la comunism. Beneficiarilor
tranziţiei nu le-ar folosi la nimic căci, măcar de ochii lumii, ar trebui să
renunţe la o parte din avantajele pe care le-au dobândit. Nici contextul
internaţional nu e favorabil unei asemenea tendinţe. Asta însă nu e, totuşi, o
veste bună. În România există riscul instalării unui model periculos de
pseudo-democraţie, care nu e decât aparent preferabil comunismului.
Schema modelului pseudo-democratic este următoarea:
1. Elitele comunismului se reunesc într-un partid pe care, după
câteva transformări succesive, îl botează “social-democrat”. Cu un astfel de
partid, elitele legatare ale comunismului îşi continuă năravurile populiste şi
etatiste, dar oferă o aparenţă doctrinară de sorginte democratică.
2. Pluripartidismul este tolerat, dar el va funcţiona astfel încât, de
fapt, să consacre monopartidismul guvernamental3. Anume, partidele
3
Iată care este, după Françoise Thom, tactica pluripartidismului aparent a ceea ce autoarea
numeşte “o democraţie” non-reprezentativă: “să înceapă crearea unei multitudini de
«protopartide politice» şi de organizaţii pseudo-democratice teleghidate de sus, conduse de
lideri ale căror tare sunt vizibile”. Françoise Thom, op. cit., p.179.
14
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

democratice vor rămâne la limita intrării în Parlament, fără forţa unei


opoziţii reale.
3. În schimb, va exista un partid extremist. El va fi un partid de
extremă stângă (căci în România extremismul naţional-bolşevic se găseşte
încă din belşug), dar i se va spune de “extremă dreaptă”, pentru a se sugera că
pericolul la adresa democraţiei vine de la dreapta şi nu, aşa cum stau lucrurile
de fapt, de la stânga. Trebuie să fie un partid gălăgios şi suficient de mare
pentru a crea impresia că partidele democratice nu-i fac faţă. Şi atunci
socialiştii – rebotezaţi social-democraţi – vor fi socotiţi singura forţă capabilă
să înfrunte extremismul şi să apere democraţia4. În plus, ei au grijă să creeze
sentimentul că vina o poartă forţele democratice care sunt neputincioase şi
incapabile să se unească. Românii îi dispreţuiesc pe neputincioşi.
Problema centrală rămâne, însă, sărăcia. Toate celelalte – de la
precaritatea democraţiei şi până la gradul scăzut de cultură civică, de la
energiile reduse de transformare a sistemului şi până la anacronismul
structurilor economice, demografice şi sociale – se datorează sărăciei.
Comunismul, pentru a domina, şi-a propus ca obiectiv sărăcirea
oamenilor. Fabricile şi băncile au fost naţionalizate, bursele şi-au încetat
activitatea, magazinele particulare au fost închise, proprietăţile agricole au
fost cooperativizate.
Averea este o formă de protecţie a persoanei. Cel care dispune de o
anumită bunăstare nu poate fi ţinut la cheremul statului, nu va fi nevoit să
facă orice compromis numai ca să nu-i moară copiii de foame. Pentru a fi
dominaţi, oamenii trebuie să fie săraci şi, pe cât posibil, izolaţi. Nici un alt
regim din istorie nu a fost atât de lipsit de respect faţă de proprii cetăţeni,
încât să acţioneze atât de tenace pentru a-i aduce la sapă de lemn.
Condiţia ca elitele comuniste să poată continua să conducă
netulburate această ţară este aceea ca românii să continue să rămână săraci
şi dependenţi de stat. Astfel, ei vor fi sensibili la mesajele populiste, căci
singura lor şansă de mai bine va fi mărinimia statului. Nu vor avea destui
bani ca să călătorească, pentru a vedea cum se trăieşte în ţările dezvoltate.
Vor fi în continuare bântuiţi de frustrări. Îi vor privi pe străini ca pe aceia
care cumpărau pe vremea comunismului din magazinele pe valută, interzise
românilor, şi care acum doresc să cumpere fabricile pe nimic. Vor socoti
Guvernul şi partidul guvernamental drept singurele expresii serioase ale
puterii, Parlamentul şi celelalte partide fiind instituţii pline de zavergii care
le toacă banii fără rost. Îi vor urâ pe cei care au şi îi vor simpatiza pe cei
care îi asmut pe săraci împotriva bogaţilor, socotind că vina pentru sărăcia
lor o poartă nu cei care îi conduc prost, ci cei care trăiesc bine. Iar
propaganda va face în aşa fel încât, între cei care conduc şi cei care profită,
să nu se facă legătură, inventându-se tot felul de Moţoci de circumstanţă.
Jurnalele de ştiri vor fi în permanenţă înţesate de ştiri catastrofice, astfel
încât propria existenţă, în care nimeni n-a fost încă ucis, violat sau jefuit, să
pară, prin comparaţie, suportabilă prin liniştea ei. De altfel, liniştea e
4
Într-o astfel de capcană au căzut numeroşi reprezentanţi ai mişcării intelectuale româneşti
(mai ales cei din jurul Grupului de Dialog Social şi al revistei 22) care înaintea turului II de
scrutin al alegerilor prezidenţiale din noiembrie 2000 au lansat un Apel împotriva
extremismului, îndemnând astfel (ironia istoriei!) la votarea lui Ion Iliescu.
15
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

singurul rod al sărăciei. E tot ce mai poate oferi un trai sărac. Şi poate că nu
întâmplător campania electorală a stângii socialiste e atât de preocupată de
aceste sintagme: “să fie linişte în ţară”, “un om pentru liniştea noastră”
ş.a.m.d. Şi evident că de vină pentru sărăcia de azi sunt ţărăniştii şi toţi cei
care au condus ţara după alegerile din noiembrie 1996 – de parcă în 1996
românii ar fi fost un popor de oameni bogaţi! De parcă drumul nostru, din
1946 până în 1996, nu ar fi fost altceva decât un marş triumfător al sărăciei.
Având ca fundal această sărăcie osificată precum coralii de pe stâncă,
un grup relativ restrâns de persoane îşi păstrează privilegiile, convertindu-le
din influenţă în bani. Pe vremea comunismului ceea ce conta cel mai mult era
influenţa. Societatea clădise un adevărat sistem paralel, construit exclusiv pe
relaţii de influenţă, deosebit de consistent dar din care cea mai mare parte a
populaţiei era exclusă. Acum, în condiţiile unei relative liberalizări şi
deschideri internaţionale, nu mai e suficient să fii de la partid sau să fii rudă cu
măcelarul din colţ. Trebuie să ai bani. Cei care înainte aveau relaţii, acum au
firme. Efectul asupra societăţii e acelaşi: etatism, clientelism, monopolism,
risipă de resurse. Economia românească nu mai seamănă cu cea a anilor ‘80.
Ea nu este o economie de comandă în sensul în care ne-a obişnuit dictatura
comunistă. Nu este, evident, nici o economie capitalistă, cu atributele pieţii
libere. Economia românească are un caracter mixt, în care coexistă economia
monopolistă, etatistă, cu înfiripări de piaţă liberă. Nu trebuie să ne bucurăm.
Acesta nu reprezintă un pas înainte. Economia mixtă nu arată că mergem pe
drumul cel bun, parcurgând, în mod necesar, o etapă intermediară, ci că
mergem, pur şi simplu, pe un drum greşit. Economia mixtă nu înseamnă
trecerea de la comunism la capitalism. Este un hibrid care are drept obiectiv
menţinerea structurilor de influenţă din perioada comunistă şi aservirea,
denaturarea şi pervertirea liberei iniţiative. Spiritul antreprenorial “cu voie de
la primărie” este nu un pas către capitalism, ci o agresiune împotriva
capitalismului.

Această carte nu este o lamentaţie. Situaţia este prea gravă ca să ne


putem permite riscul să fim pesimişti. În istorie întotdeauna e prea târziu,
căci vieţile risipite, resursele irosite, ocaziile pierdute nu le poate lua nimeni
înapoi. În acelaşi timp, în istorie niciodată nu e prea târziu, căci oricând se
poate începe ceva nou. România nu se află în al doisprezecelea ceas.
România nu e pierdută. Ţara noastră a trecut prin momente chiar mai grele
decât acum: s-a aflat în război, a fost ocupată de armate străine, a fost
istovită de foamete sau pustiită de molime. A găsit de fiecare dată, însă,
forţa de a rezista. În 1916 România liberă nu mai era decât un petec de
pământ, bântuită de tifos şi cu armatele duşmane ameninţând-o. Din
suferinţa aceea
s-a născut România Mare. Şi România este în stare să renască.
Un popor nu pierde decât atunci când se resemnează cu soarta sa.
Fiecare om, fiecare popor nu are decât acea putere pe care ştie să şi-o ia
singur. Am întâlnit ţărani care mi-au spus că românilor le e sortit să se nască
şi să moară săraci. Trebuie să luptăm împotriva acestei mentalităţi. Dintre
toate resursele omeneşti, speranţa este ultima care moare. Atunci chiar nu
mai e nimic de făcut.

16
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Lupta împotriva sărăciei, în pragul mileniului trei, nu e o luptă


împotriva naturii, ca în comuna primitivă. Nici nu e o luptă împotriva altor
popoare sau împotriva altor oameni. Nu devenim mai bogaţi smulgându-ne
unii altora, români de la români, pâinea de pe masă. E o luptă cu noi înşine.
Cea mai grea dintre toate, pentru că obstacolele sunt în noi înşine, în
propriile temeri, prejudecăţi şi frustrări. Atunci când doreşte schimbarea la
faţă a lumii, omul e dator să înceapă cu sine însuşi.
Eu nu cred în teoriile pesimiste care vorbesc despre sărăcie şi
umilinţă ca despre un destin implacabil al românilor. Există diverşi
intelectuali (care altminteri duc o viaţă foarte tihnită, împovărată de burse de
studii şi de simpozioane galante) care filosofează pe tema firii românilor, pe
care îi blagoslovesc cu tot felul de cusururi prin care caută să explice de ce
România se află în situaţia aceasta grea. După opinia mea, această
interpretare, dincolo de caracterul ei ofensator, este fundamental greşită.
Spun ofensator pentru că aceste “mămăligării” la adresa românilor uită că
poporul nostru a dat cei mai îndărătnici luptători cu arma în mână împotriva
comunismului şi că a născut sute de tineri care au stat în decembrie 1989 în
faţa gloanţelor. Cred că noi nu suntem nici mai grozavi, dar nici mai prejos
decât alţii: suntem, pur şi simplu, noi înşine.
Lamentarea nu foloseşte la nimic altceva decât la adâncirea stării de
resemnare. Convingerea de la care pornesc în această lucrare – şi pe care se
întemeiază viziunea Dreptei româneşti – este aceea că atitudinile,
mentalităţile şi prejudecăţile nu sunt rodul unei matrici genetice precare, ci
al unui sistem nociv, care a muşcat din meningele sufletului românesc.
Cauzele corupţiei, frustrărilor, sensibilităţii la populism, paternalismului şi
resemnării sunt de natură sistemică şi ele pot fi depăşite doar o dată cu
înlocuirea sistemului egalitarist, socialist şi antidemocratic printr-un altul,
democratic şi capitalist, care recunoaşte drepturile persoanei şi valoarea
umană.
Sunt români care nu doresc schimbarea. Ei sunt puţini la număr, dar
puternici. Lor le aparţin structurile statului, accesul la principalele resurse
financiare şi gestionarea unui volum important de informaţii. Şansa lor de a
rămâne la putere constă în menţinerea unei structuri centralizate, concentrate
în mâini puţine, exercitarea forţei de monopol asupra economiei şi menţinerea
în stare de sărăcie a majorităţii populaţiei. Ca şi în timpul comunismului,
conflictul fundamental al societăţii nu este de natură socială. În România, pe
fundalul unei evoluţii egalitariste, clasele sociale sunt destul de nediferenţiate.
Nu asistăm, de aceea, la o confruntare tipică între clase sociale. Conflictul
fundamental este între masa largă a populaţiei şi structurile birocratice ale
unui stat agresiv şi lipsit de eficienţă. Din acest punct de vedere, lucrurile au
evoluat prea puţin faţă de perioada comunistă.
Deşi cei mai mulţi români doresc ca lucrurile să se schimbe, unii nu
au curaj să-şi asume în mod deschis schimbarea. Alţii nu au destulă
iniţiativă şi ar dori ca, mai degrabă, ceilalţi să o facă pentru ei. Mulţi nu ştiu
exact ce trebuie făcut. Alţii au pus umărul în 1996 şi sunt prea obosiţi şi
decepţionaţi pentru a o lua de la început. Unii cred, în mod eronat, că
lucrurile se vor rezolva de la sine. Circulă şi iluzia că procesul de integrare
europeană ar putea suplini efortul unui proces intern de transformare şi

17
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

dezvoltare. Sentimentul că o soluţie colectivă nu e posibilă şi tot ce se poate


face este o soluţie individuală, chiar şi cu preţul emigrării, se repetă de-a
dreptul obsesiv printre tineri.
Câtă vreme despre schimbare se va vorbi la modul abstract, toate
aceste atitudini vor persista. Pentru ca energiile să se coaguleze, este necesar
să dăm schimbării o formă concretă.
Actualul sistem, prea puţin schimbat în esenţa sa faţă de cel dinainte
de 1989, nu este funcţional. El generează sărăcie, risipeşte resurse,
funcţionează în stare de deficit, adânceşte decalajele faţă de celelalte ţări
europene şi nu se poate susţine pe termen lung. Schimbarea trebuie să fie,
aşadar, radicală. Actualul sistem trebuie înlocuit de un altul. Pentru aceasta
e nevoie de câteva clarificări, fără de care toate câte le spunem pot fi
socotite doar vorbe goale.
Întâi de toate, să vedem care este sensul schimbării. Esenţa tranziţiei
o constituie trecerea de la dictatură la democraţie şi de la socialism la
capitalism. Acesta este sensul larg al tranziţiei, având ca punct de plecare
anul 1989. În clipa de faţă, aşa cum am arătat deja, România nu se află într-
o etapă intermediară, ci se află pe un drum greşit. O pseudo-democraţie, pe
fondul unei economii mixte în care sectorul capitalist se află izolat într-un
mediu etatist, monopolist şi clientelar, este o formă ce perverteşte sensurile
tranziţiei, cu scopul precis de a susţine o anume clasă politică conducătoare,
prea puţin diferită faţă de cea a anilor ‘80. Singura diferenţă este aceea că
structurile de influenţă din perioada comunistă, condiţionate de ierarhia
politică, s-au convertit în structuri economico-financiare, în aceeaşi strânsă
legătură cu politicul. Caracterul închis şi oligarhic al elitelor se menţine.
Cel de-al doilea lucru important este modul în care se realizează
schimbarea. Trecerea de la un sistem la altul este o acţiune complexă. Ea
necesită nu doar voinţă politică, ci şi un management eficient al schimbării.
Aceasta presupune o viziune corelată pe trei grupe de factori: economici,
sociali şi culturali. Presupune un efort excepţional de construcţie
instituţională. Ignorarea uneia dintre direcţiile schimbării face ca eforturile
în celelalte domenii să fie sortite eşecului. Viziunea trebuie să fie fermă,
unitară şi corelată.
Pentru ca procesul schimbării să fie coerent, el trebuie să fie
conform cu o anumită viziune despre lume, cu un anumit model de
dezvoltare a societăţii româneşti. Aceasta obligă la o asumare de natură
ideologică. Ea reuneşte elemente de filosofie socială, de economie politică,
de filosofie a culturii, de istorie, de etnologie, de morală, de ştiinţa dreptului
ş.a.m.d. Trebuie să ştim către ce fel de societate vrem să tindem pentru a şti,
pe de o parte, încotro îndreptăm energiile naţionale, iar, pe de alta, dacă şi în
ce măsură ne apropiem sau ne îndepărtăm de modelul propus.
Scopul principal al acestei cărţi este de a prezenta un model de
dezvoltare. Orice model al unei comunităţi umane cuprinde cel puţin trei
elemente: construcţia instituţională, mecanismele de funcţionare a
instituţiilor respective şi principalele valori pe care le consacră acea
societate. Este important ca între toate acestea să existe o viziune unitară.
Aceasta o poate da coerenţa ideologică.

18
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Eu sunt convins că dezbaterea ideologică este mai necesară ca


oricând. Există păreri care consideră că vremea ideologiilor a trecut. Aceste
păreri nu ţin seama de realităţile României de astăzi. Românii nu au optat
încă decisiv între totalitarism şi democraţie, între socialism şi capitalism.
Această opţiune este una de natură ideologică5. Din motive pe care le explic
pe larg în primele capitole ale acestei lucrări eu consider că timpul
doctrinelor nu a venit încă. Doctrinele consacrate – social-democraţia,
liberalismul, creştin-democraţia şi conservatorismul – sunt expresii ale
democraţiei capitaliste, în diferite faze de dezvoltare a acesteia. Or, este
prematur – şi, precum s-a văzut, ineficient – să alegem soluţii doctrinare
într-o societate în care capitalismul real este incipient şi captiv.
Opţiunea ideologică fundamentală este de a alege între stânga şi
dreapta. Nu este, însă, vorba, din păcate, de confruntarea dintre stânga
democratică şi dreapta democratică. La graniţa dintre două sisteme politice,
confruntarea se dă între stânga socialistă, nedemocratică, etatistă şi
populistă, pe de o parte, şi între dreapta democratică, capitalistă şi populară,
pe de alta. Tipologia stângii nedemocratice, cu atributele enumerate mai sus,
este ideologia dominantă în societatea românească de azi. Ea este
anacronică şi acţionează împotriva sensului tranziţiei. Ideologia stângii nu a
avut un adversar politic real în primii ani de după 1989. Primul document
programatic al Dreptei post-revoluţionare a fost Manifestul Dreptei din
România, lansat la 6 iunie 1998 de nucleul fondator, un an mai târziu, al
Uniunii Forţelor de Dreapta. Acestui document i-a fost adăugat, recent,
Mesajul popular, care conturează viziunea pragmatică a Dreptei.
Obiectivul fundamental al oricărei acţiuni politice trebuie să fie
înlăturarea stării de sărăcie a românilor. În această privinţă, stânga socialistă
s-a dovedit cu totul neputincioasă. Mai mult decât atât, în ultimii
doisprezece ani, prin politicile de stânga pe care toate guvernele le-au
practicat, fără excepţie, starea de sărăcie s-a agravat.
Viziunea Dreptei democratice şi capitaliste, a acţiunii sale populare
are în vedere dezvoltarea capitalistă şi coeziunea socială. Pornind de la
convingerea că tranziţia este, în profunzimea sa, un proces cultural, această
viziune acordă o atenţie specială chestiunilor de natură morală, emancipării
mentalităţilor şi asumării identităţii naţionale. Dreapta presupune o îmbinare
a tradiţiei creştine şi naţionale cu modelul european de dezvoltare şi
modernizare instituţională. Ea consacră principiul autorităţii, ca expresie a
ordinii de drept şi a eficienţei. Aşa cum se dovedeşte în paginile care
urmează, Dreapta, ca sinteză doctrinară, are un caracter novator şi,
îndrăznesc să spun, profetic.
Caracterul popular al Dreptei rezidă, pe de o parte, în faptul că
soluţiile sale se adresează categoriilor largi ale populaţiei, iar, pe de altă
parte, în acela că transformă cetăţeanul obişnuit din obiect pasiv în subiect
activ al schimbărilor. Românii devin beneficiari, dar şi participanţi ai
5
Insistând asupra importanţei “eredităţii” leniniste în modelarea noilor societăţi
postcomuniste, Ken Jowitt consideră că absenţa ataşamentelor politice definite ideologic
favorizează o posibilă evoluţie a statelor central şi est-europene spre modele autoritariste de
guvernământ. Ken Jowitt, New World Disorder: The Leninist Extinction, Berkeley,
University of California Press, 1992.
19
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

schimbării. Spre deosebire de stânga populistă, care are nevoie, pentru a


dăinui, de o populaţie sărăcită, uşor manevrabilă şi cu nostalgii paternaliste,
dreapta se susţine prin participarea responsabilă a unor cetăţeni informaţi,
cu discernământ, conştienţi de drepturile şi obligaţiile lor şi având
demnitatea pe care ţi-o dă confortul propriei bunăstări şi conştiinţa propriei
libertăţi.
Un loc important în viziunea descrisă în această lucrare îl ocupă
spiritul naţional al Dreptei. Ne ferim de cuvinte mari, de vorbe goale şi de
demagogie. Invocarea dragostei de neam şi simţirea ei cu sinceritate este un
suport esenţial al acţiunii populare. Abia în momente de cumpănă România
are nevoie mai mult decât oricând să fie iubită. Asta nu înseamnă nici fraze
patriotarde, nici bătăi cu pumnul în piept. Iubirea de ţară se simte înlăuntrul
pieptului, nu în afara lui. Iubirea de România nu înseamnă îngăduinţă faţă de
starea în care ne aflăm. Noi evaluăm realităţile româneşti fără menajamente.
Mesajul nostru este responsabil şi sever. Lucrurile trebuie spuse aşa cum sunt,
chiar dacă pe cei obişnuiţi cu vanitatea, lipsa de simţ critic şi lăudăroşenia
naţional-comunistă, asta ar putea să-i deranjeze. Patriotismul înseamnă spirit
critic.
A treia chestiune este cea legată de resursele schimbării. Să fim bine
înţeleşi de la început: noi avem în vedere o schimbare radicală, dar nu prin
agresarea, ci prin consolidarea statului de drept. Un capitol al acestei lucrări
limpezeşte această chestiune. Întreaga noastră viziune este construită pe
asumarea valorilor democratice şi este îndreptată către construirea unui
model al democraţiei consolidate. Noi propunem o schimbare pe baze
democratice, sprijinită de un electorat conştientizat de necesitatea susţinerii
acestor transformări. Există voci care spun că aşa ceva nu este posibil, că
românii nu agreează ideologia dreptei şi că ei nu vor opta pentru o soluţie în
consecinţă. Mie mi se pare că asta este o insultă la adresa românilor.
Socialismul, din Angola şi Mozambic, până în Cuba, Afganistan ori
Uniunea Sovietică, n-a adus altceva decât umilinţă şi sărăcie. A spune că
românii optează la nesfârşit pentru socialism înseamnă să-i acuzi de lipsa
uneia dintre însuşirile fundamentale ale naturii umane, şi anume
comportamentul
nativ-optimal. Chestiunea nu este aceea că românii nu ar opta către modelul
dreptei, ci aceea de a construi o forţă politică capabilă să facă acest model
convingător nu numai în conţinutul său, dar şi în şansele sale de a fi aplicat.
Trebuie să recunoaştem, din păcate, că resursele politice ale
schimbării au fost destul de firave până acum. În integralitatea sa, modelul
pe care vi-l prezentăm nu a fost însuşit de partidele care s-au perindat la
guvernare din 1990 şi până în prezent. Precaritatea viziunii ideologice şi
impostura doctrinară constituie cauze ale eşecului clasei politice româneşti.
Aşa cum se prezintă astăzi partidele parlamentare, nici unul dintre ele nu are
capacitatea de a susţine cu succes platforma populară a Dreptei.
Această lucrare propune un model ideologic în speranţa că,
îmbogăţit şi prin contribuţiile altora, el poate deveni platforma unei ample
acţiuni politice, aşezate pe o bază populară, care să îndrepte tranziţia către
sensul ei autentic şi să readucă România pe calea destinului său istoric.

20
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Cei care păstrează puterea de peste cinci decenii încoace nu simt


nevoia să creeze modele ideologice. De altfel, nimeni nu le cere aşa ceva. Ei
sunt şi gata. Vor să păstreze ceea ce au şi orice model vizionar le
periclitează poziţiile. Noi, însă, pentru a desprinde pe români din pânzele de
păianjen ale teamei, ale uitării şi ale pasivităţii, trebuie să explicăm ce
dorim. Noi suntem aceia care trebuie să înfruntăm neîncrederea sau ezitările
românilor. Suntem într-o poziţie ingrată, căci nu am moştenit nici un fel de
putere. Noi nu vom avea decât puterea pe care, prin forţa ideilor şi a acţiunii
noastre, vom şti să ne-o luăm singuri, pentru a o reîntoarce, în mod eficient,
către alegătorii care ne-au ajutat s-o căpătăm.
Nu vreau să mă lansez în declaraţii escatologice. Vom continua să
trăim, noi şi copiii noştri. Problema este cum vom trăi. Şi ce fel de viaţă va
fi aceea. Spuneam mai devreme că cel mai rău lucru nu este sărăcia însăşi ci
obişnuinţa de a trăi în sărăcie. Când sărăcia devine o stare de normalitate şi
este acceptată ca destin. Şi, mai ales, când sărăcia celor mulţi este ovăzul
proaspăt şi dulce cu care se hrăneşte o categorie restrânsă de privilegiaţi
care şi-au făcut din instituţiile statului o pavăză împotriva propriului popor.
Capitalismul nu produce în mod esenţial inegalitate socială6. El este
o formă de democraţie economică. Tendinţa capitalismului nu este aceea de
a polariza societatea către margini, între bogaţi şi săraci, ci aceea de a lărgi
categoria celor cu venituri medii, o categorie stabilă din punct de vedere
social, cu un grad scăzut de dependenţă faţă de stat, purtătoare a tradiţiilor şi
a valorilor morale şi cu o forţă investiţională considerabilă, dacă există
mecanismele potrivite de colectare. Dimpotrivă, consecinţa formei mixte,
perverse, lipsite de mecanisme concurenţiale a economiei româneşti, este
tocmai aceea de adâncire a inechităţilor sociale. Cei defavorizaţi sunt atât de
mulţi încât ei iau asta drept regulă, drept stare de normalitate. Atât cei săraci
cât şi aceşti îmbogăţiţi după revoluţie au nevoie de protecţia statului: unii ca
să-şi ducă zilele, ceilalţi ca să păstreze ceea ce au acumulat. Această
simbioză în care, în partidele stângii socialiste, îşi dau mâna săracii şi cei
care s-au îmbogăţit pe spinarea lor şi în care cei săraci caută salvarea exact
de la cei care i-au adus în situaţia aceasta, este una din stările cele mai
tragice ale societăţii româneşti de azi. Egalitarismul şi populismul sunt cele
mai ipocrite forme de a crea nedreptate socială şi de a anihila, în acelaşi
timp, posibilităţile de a lupta împotriva ei.
Cei care credem în valorile cuprinse în această carte nu ne împăcăm
cu ideea că România trebuie să rămână o ţară săracă, la cheremul unei
birocraţii oligarhice. Noi nu credem că ţara noastră este sortită să rămână la
coada Europei şi că principala formă de intrare în Europa trebuie să rămână
migraţia ilegală a românilor care nu mai găsesc de lucru în propria ţară.
Aparţinem unei generaţii noi, postbelice, îndeajuns de marcată de comunism
ca să nu-i poată uita gustul amar şi ruginit, dar nu îndeajuns de marcată
pentru a nu lupta împotriva non-valorilor sale. O generaţie ajunsă la
maturitate care nu este dispusă să-şi piardă sensul istoric slujind, învinsă, la
carul triumfal al egalitarismului ipocrit, pe care se caţără, îmbulzindu-se,
mediocrităţi cu veleităţi aristocratice dar cu un comportament de vechili.
6
Vezi, în această privinţă, Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1994.
21
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Cele mai multe din ideile cuprinse în această carte nu sunt noi. De
altfel, principala valoare a acestor idei constă în faptul că ele au fost
verificate deja în istorie, generând construcţii instituţionale performante.
Unele din ele au fost spuse încă din antichitate, cele mai multe s-au
constituit în sisteme de gândire, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, o
dată cu apariţia concepţiilor despre organizarea democratică a statului şi
despre echilibrul puterilor în stat. Ele se regăsesc şi în gândirea politică şi
filosofică românească. Politica ultimilor ani s-a făcut pe improvizaţii, fără să
existe o corelare cu ideile şi concepţiile politice tradiţionale. Aceasta se
datorează în mare parte faptului că ideologia dominantă a stângii nu are nici
o legătură cu tradiţia politică românească. Comunismul şi derivatele sale
constituie o ideologie străină de neamul românesc, impusă din exterior şi
acţionând în permanenţă împotriva interesului naţional7. S-a spus despre
comunismul deceniilor şapte şi opt că a fost naţionalist. Este o interpretare
exagerată. Liderii comunişti de la Bucureşti doreau doar să-şi apere
scaunele. Ei şi le apărau de Moscova, şi de aceea aveau o aparenţă
naţionalistă. Dar ei şi le apărau şi de propriul popor. Naţionalist este cel care
îşi iubeşte, în primul rând neamul, luptând pentru bunăstarea şi demnitatea
lui. Nu cel care îi aduce sărăcie şi umilinţă şi care, atunci când se simte
ameninţat, promite în disperare o sută de lei în plus la pensie. Cam atâta
valorează naţionalismul comunismului românesc.
Din păcate, prin comportamentul lor, nici partidele istorice nu au
reuşit să se ridice la înălţimea tradiţiei pe care şi-au arogat-o. Ele nu au fost
capabile să aducă în contemporaneitate marile idei care au stat la baza
primei modernizări a României şi a construcţiei instituţionale a României
reîntregite.
Modelul Dreptei româneşti se revendică de la concepţiile gândirii
politice naţionale cărora, printr-o abordare critică, le acordă un rol deosebit
în îmbinarea dintre tradiţie şi modernitate. Istoria românilor arată că multe
dintre problemele cu care ne confruntăm în prezent nu sunt noi şi că
soluţiile care au fost date în timp pot fi la fel de potrivite şi acum. Sau,
altminteri, soluţii care au fost cândva greşite nu mai trebuie repetate acum.
Pe parcursul lucrării sunt citate o seamă de lucrări de referinţă ale
gânditorilor români. Este, în acelaşi timp, un îndemn pentru cei care nu au
făcut-o încă, să se familiarizeze cu gândirea politică românească
tradiţională.
Lucrarea cuprinde, de asemenea, trimiteri la cărţi sau articole ale
unor autori contemporani. Precum se poate observa, din consultarea
bibliografiei, în România s-a scris şi s-a tradus mult în ultimii ani. Există
numeroşi analişti români de valoare, dintre care unii sunt foarte tineri.
Cunoştinţele lor ar trebui folosite de oamenii politici dacă nu cumva ei înşişi

7
Este de remarcat faptul că nu există încă, o istorie a comunismului în România. Dintre
lucrările care abordează această temă (şi care, din păcate, se opresc numai la perioada în
care acesta a fost instaurat) amintim: Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, Bucureşti,
Editura Litera, 1994; Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Bucureşti,
Editura Univers, 1995; Stelian Tănase, Elite şi societate – Guvernarea Gheorghiu-Dej:
1949-1965, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998.
22
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

ar trebui, pentru o vreme, să părăsească postura de spectator avizat pentru a


se implica în mod direct în activitatea politică.
Spun aceasta deoarece, în acest moment, soluţia pentru România nu
poate fi altfel decât politică. Lăudăm acţiunea unui întreprinzător privat care
reuşeşte să dea de lucru salariaţilor săi. A unui artist care prin creaţia sa
aduce o susţinere culturii autentice împotriva kitsch-ului. A unui comentator
care ne ajută să înţelegem lumea. Din păcate, asta nu va folosi decât unor
situaţii izolate. Sistemul va continua să fie neperformant. Ceea ce va
presupune în continuare obstacole, birocraţie, acces preferenţial la resurse,
incertitudine. Pentru fiecare izbândă efortul va fi mult mai mare şi costurile
mai ridicate. Românii nu sunt mai neîndemânateci decât alţii. Mai mult
decât atât, mediul economic şi social a fost atât de ostil încât inventivitatea
şi puterea noastră de adaptare au crescut considerabil. Faptul că mulţi
români reuşesc în altă parte nu înseamnă decât faptul că în părţile acelea de
lume sistemul este performant şi astfel efortul individual este potenţat.
În clipa în care acţiunea politică va fi favorabilă iniţiativei private,
asumării riscului şi respectului pentru valoarea umană, atunci politicul va
intra în normalitate, va continua să funcţioneze, cu oscilaţiile şi rotaţiile sale
inerente, iar eforturile noastre se vor putea concentra către alte domenii de
activitate. Până atunci, însă, lupta politică rămâne prioritară.
Iar soluţia politică nu se poate întemeia acum decât pe opţiunea
Dreptei democratice. Această carte este o pledoarie în sprijinul acestei
afirmaţii.

23
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Ideologie şi doctrină

Ceea ce în Europa Occidentală pare a fi o dezbatere mai degrabă


teoretică – dacă şi în ce mod mai este utilă o distincţie între stânga şi
dreapta8 – în România este o opţiune de destin naţional. Asumarea unei
dezbateri deschise pe această temă înseamnă înţelegerea gravităţii de-a
dreptul solemne a timpurilor pe care le trăim.

Eşecul materialismului dialectic şi istoric

Sfârşitul secolului XX a marcat eşecul viziunii raţionaliste asupra


istoriei, de tip iluminist, hegelian ori marxist. Viziunea hegeliană a statului,
ca întruchipare supremă a Fiinţei, sau viziunea marxistă a luptei de clasă şi-
au arătat netemeinicia. Istoria, ca tendinţă ineluctabilă de la o organizare
socială la alta, în care un tip de organizare derivă invariabil din altul, s-a
dovedit o concepţie greşită. Istoria discursivă, deterministă, în care o
anumită formă de organizare urmează obligatoriu numai dacă o alta a
precedat-o sau naşte, la rândul său, numai o anumită formă de organizare,
este o viziune simplistă.
În clipa în care s-a observat că democraţia poate duce la totalitarism
am fi fost înclinaţi să dăm crezare viziunii marxiste9, în contra viziunii
liberale care a marcat dezvoltarea democratică a secolului al XIX-lea. Din
acest punct de vedere, se poate spune că vocaţia democratică a secolului al
XIX-lea a fost cu mult mai evidentă decât cea a secolului XX. S-ar fi putut
chiar socoti că pesimiştii privind viitorul democraţiei, ca formă de
organizare şi reprezentare, printre care amintesc, mai întâi de toate, pe
Gaetano Mosca, Vilfredo Pareto ori Robert Michels, au avut dreptate şi că
democraţia conţine, în germene, propria sa disoluţie10. Mai mult decât atât,
prin atenţia acordată rolului sectorului public şi tendinţelor oligarhice ale
elitelor, aceşti “pesimişti ai democraţiei” sugerează că democraţia se poate

8
Sub sintagma “învierea morţilor”, Pascal Bruckner ironizează dihotomia ideologică: “Ce
rămâne atunci din stânga şi dreapta? Stiluri, tradiţii diferite, doar substanţa confruntării a
dispărut. Nu există nici o valoare a uneia pe care cealaltă să n-o fi reluat pe socoteala ei, de
la naţionalismul încruntat la elitismul republican, fără să uităm vânzarea armelor,
menţinerea ţarcului african, tratamentul autoritar aplicat emigraţiei, controlul mass-mediei,
cultul economiei pentru economie, însărcinată să producă nu bunuri, ci servicii. Va trebui,
pentru a le distinge de acum încolo, discernământul unei mame capabile să-şi deosebească
dintr-o privire fiii gemeni”. Pascal Bruckner, Melancolia democraţiei. Cum să trăieşti fără
duşmani?, Bucureşti, Editura Antet, 1996, p.52.
9
Marx s-a ocupat prea puţin de aspectele de natură politică ale organizării statului
comunist. Marxismul, aşa cum l-am cunoscut noi, cei care am trăit sub comunism, este mai
degrabă o creaţie a leninismului şi a stalinismului.
10
A se vedea Gaetano Mosca, The Rulling Class (Elementi di Scienza Politica), New York,
McGraw-Hill Book Company, 1939; Vilfredo Pareto, The Rise and Fall of Elites. An
Application of Theoretical Sociology, New Brunswick (USA) and London (U.K.),
Transaction Publishers, 1991; Robert Michels, Political Parties: A Sociological Study of
the Olygarchial Tendencies of Modern Democracies, New York, The Free Press,
MacMillian, 1962.
24
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

îndrepta către o formă de socialism11. În deceniul trei al secolului trecut, pe


fundalul crizelor prin care trecea Germania şi o dată cu victoria fascismului
în Italia, Carl Schmitt teoretiza chiar “dialectica” trecerii de la democraţie la
totalitarism. Anul 1989 a răsturnat această logică. Entuziasmul acelei
perioade a dus la o altă idee, şi anume aceea că democraţia liberală a ieşit
învingătoare în încleştarea cu istoria.
Trecerea de la totalitarism la democraţie este un proces care într-o
seamă de ţări foste comuniste este pe cale să reuşească. Între oligarhii şi
poliarhii, între capitalism şi socialism, între democraţie şi autocraţie nu
există o condiţionalitate care poate fi stabilită a priori. Între sisteme politice
nu există o relaţie de cauzalitate univocă. Crizele democraţiei pot duce la
totalitarism tot atât de bine cum colapsul totalitarismului poate reîndrepta
societatea către democraţie.

Actualitatea dezbaterii ideologice în România

Numeroase puncte de vedere socotesc că tendinţa gândirii politice


este de a depăşi tiparele tradiţionale ale opoziţiei ideologice12. În această
privinţă, capitolul “A Concept and Its History: The End of Ideology” din
lucrarea Political Man: A Social Bases of Politics a lui Seymour Martin

11
Aserţiune pe care, ulterior, James Buchanan, prin teoria alegerii publice, a demontat-o,
arătând că sectorul public are lacunele sale. Astfel, sporirea rolului elitelor nu va degenera
într-o hipertrofiere a sectorului public şi, prin urmare, va împiedica mersul democraţiei, pe
o cale organică, spre socialism. J.M. Buchanan, “Public Choice after Socialism” în Public
Choice, nr.77/1993.
12
Un punct de vedere interesant dezvoltă Jean Jaélic care socoteşte că deosebirea stânga-
dreapta este de-a dreptul ontologică, fiind proprie lumii materiale şi conştientizată ca atare,
în tot sistemul său de valori, de spiritul uman: “Dincolo de conflictele amestecate ale
politicii, dincolo de atitudinile tulburi pe care le sugerează cuvintele «stânga» şi «dreapta»,
este vorba pentru mine de a înţelege o opoziţie mai profundă, care marchează toate
aspectele realului. Această opoziţie, jocul partidelor îl presupune şi îl reflectă. Ea
îmbrăţişează într-un fel, în mod analog, «antisimetria» materiei, dualitatea gesturilor
umane, şi chiar această alegere a sufletului care evocă imagini ca «dreapta lui Dumnezeu»”
(Jean Jaélic, La Droite, cette, inconnue, Paris, Les Sept Couleurs, 1963, pp.12-13). Printre
autorii români, un punct de vedere similar dezvoltă Adrian Mihalache, care vorbeşte de
“polaritate înrădăcinată”, invocând asimetria emisferelor cerebrale ale omului, cu
specializările aferente (Vezi Adrian Mihalache, Riscul declinului, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1994). Demn de amintit este eseul “Stânga versus dreapta.
Farmecul discret al dihotomiei” al lui Andrei Oişteanu care analizează aspectele de natură
religioasă, geografică, atitudinală ori lingvistică ale acestei dihotomii. Descrierea polarităţii
lingvistice pe care o face Andrei Oişteanu este remarcabilă: “Cuvântul care desemnează
mâna (partea) dreaptă a căpătat, în toate limbile indo-europene, sensuri moral-juridice
pozitive: «drept», «corect», «legal», «bun», «adevărat». Lucrurile stau exact pe dos în cazul
mâinii (părţii) stângi. Cuvântul latin sinister (stânga), are şi sensuri figurate: «nefavorabil»,
«nefericit», «de rău augur», pentru ca în limbile neo-latine să ajungă să însemne
«groaznic», «primejdios», «dezastruos», «calamitate». Adjectivul latin laevus (stâng) are
sensul figurat de «prost», «nătâng», «nebun»; la fel ca vechiul slav. şui (stâng), cu sensul
de «prost», «nătâng», «smintit», «nebun», dar şi «strâmb», «diform». Cum spuneam, într-o
lume dextrocrată mâna stângă este considerată o dreaptă ratată, leneşă, obosită. Şi nu
întâmplător cuvântul românesc stânga îşi are originea în lat. *stancus (stanticus) =
«obosit»”. Andrei Oişteanu, Mythos & Logos, Studii şi eseuri de antropologie culturală,
Bucureşti, Editura Nemira, 1998, p.281.
25
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Lipset este exemplar şi convingător. Dar chiar şi autorul, care face o


impresionantă trecere în revistă a autorilor de orientări dintre cele mai
diferite care semnalează acest fapt, de la Raymond Aron la Daniel Bell,
Max Weber, Karl Mannheim, Albert Camus, Isaiah Berlin, Theodor W.
Adorno, Otto Kirchheimer, Herbert Marcuse, John Kenneth Galbraith
ş.a.m.d., este nevoit să recunoască faptul că în statele subdezvoltate şi
nedemocratice “este încă nevoie de o intensă dezbatere ideologică”13.
În ţara noastră, opoziţia dintre stânga şi dreapta nu numai că este
prezentă, ci este chiar făţişă. Stânga şi dreapta nu sunt apărătoare ale unuia
şi aceluiaşi sistem politic. Dimpotrivă, ele promovează sisteme politice
diferite. Opţiunea pentru stânga sau dreapta este echivalentă astăzi cu a
alege între totalitarism şi democraţie, între socialism şi capitalism, între
dictatură şi societate deschisă.
E drept că asistăm, pe plan mondial, la unele tendinţe de
dezideologizare a politicului. Ele se petrec pe fundalul unei îndelungi
experienţe democratice, acolo unde agenda publică a obligat viziunile
doctrinare la o abordare din ce în ce mai asemănătoare. Paradigma
democratică obligă la numeroase asemănări între doctrinele politice. Dacă
perioada modernă a fost marcată de confruntări ideologice importante, într-o
fază – să-i spunem – postmodernă, aceste confruntări se estompează, lăsând
locul unor dezbateri mai nuanţate, în care se dispută oportunităţi, iar nu
principii14.
Postmodernismul politic presupune un anumit consens şi un grad de
performanţă în ceea ce priveşte caracterul democratic al societăţii, statuarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, limpezirea regimului general al
proprietăţii.
Nu acesta este cazul României15. Înainte de a se răsfăţa în reflexele
occidentale de tip postmodern, România trebuie mai întâi să treacă prin faza
modernizării. Procesul de modernizare nu se poate desfăşura fără o coerenţă
de natură ideologică.
Tendinţa dezideologizantă există şi în România. Ea merge pe ideea că
diferenţele dintre viziuni şi partide sunt nesemnificative şi că toate forţele
politice ar trebui să-şi dea mâna, definind consensual interesul naţional. Ideea
potrivit căreia mai toate programele politice sunt asemănătoare este
superficială şi părtinitoare. Tendinţele de uniformizare a politicului fac parte
dintre modalităţile de escamotare a dezavantajelor istorice pe care ideologia

13
Seymour Martin Lipset, Political Man: The Social Bases of Politics, Baltimore,
Maryland, The Johns Hopkins University Press, 1981, p.454.
14
Vezi Otto Kirchheimer, “The Transformation of the Western European Party” în Joseph
La Palombara, Myron Weiner (eds.), Political Parties and Political Development,
Princeton, Princeton University Press, 1966, pp.186-193.
15
Despre riscul unui postmodernism avant la lettre pomeneşte şi Sorin Antohi vorbind, de
această dată, în plan cultural. Spune Sorin Antohi: “Am devenit postmoderni înainte de a fi
moderni până la capăt. Înainte de a ne fi consumat experienţa modernă… Problema
intervine atunci când nu mai eşti conştient că gestul mimetic trebuie să fie un gest de
opţiune, un gest al tău. Nu se face mecanic. Nu te reconstruieşti ca prizonier al unui mental
străin, ci integrezi în propria identitate ofertele alterităţii”. Adrian Marino, Adrian Marino
în dialog cu Sorin Antohi: Al treilea discurs. Cultură, ideologie şi politică în România, Iaşi,
Editura Polirom, 2001, p.58.
26
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

de stânga le are la noi în raport cu ideologia dreptei16. Sunt numeroase voci


care susţin că cei care fac recurs la ideologie nu înţeleg adevăratele probleme
ale românilor. Ei consideră că antinomia comunism-anticomunism – la care s-
a redus, din păcate, dezbaterea ideologică – nu mai este de actualitate şi că
viziunea ideologică trebuie înlocuită cu o viziune pragmatică.
Lucrurile nu trebuie amestecate. Sunt de acord că mutarea dezbaterii
doar pe opoziţia comunism-anticomunism este mai degrabă un refugiu din
faţa realităţii decât o tentativă de a-i rezolva problemele. Opoziţia
democratică a căzut în această capcană în anii ‘90. Din acest motiv, ea nu s-
a preocupat de găsirea unui set coerent de soluţii şi nu a avut un concept
coerent de guvernare. Probabil că din acelaşi motiv a pierdut alegerile din
1992 şi nu a fost capabilă să fructifice rezultatul alegerilor din 1996. În
acelaşi timp, însă, această dezbatere nu trebuie evitată. Nu trebuie să ne
legănăm în iluzia că ea este definitiv clasată17. Fără înţelegerea esenţei
comunismului românesc şi a consecinţelor sale, unele încă vii, desprinderea
va fi mai lentă şi mai ambiguă. Şi, ce este cel mai important, ceea ce
construim nu se va putea aşeza pe un temei etic şi moral18.
Faptul că cei care s-au declarat anticomunişti erau doar
anticomunişti, nefiind, în acelaşi timp, modernişti, i-a împiedicat să aibă
câştig de cauză. Aceasta nu înseamnă că cei care doresc ca peste tot ce s-a
petrecut, de la ocupaţia rusească din 1944 şi până la crimele din 1989 şi
mineriadele de după aceea, să se aştearnă uitarea au, deja, câştig de cauză.
Trebuie să facem ca acest lucru să nu se întâmple. Nu din ură, ci din
dragoste. Aşadar, nu din dorinţă de răzbunare, ci din respect pentru adevăr
şi din dragoste pentru copiii noştri, care trebuie să crească într-o lume
limpezită.
Una dintre constantele istoriei românilor este reprezentată de
continua “goană” pentru recuperarea decalajelor şi sincronizarea cu valorile
civilizaţiei occidentale. Într-adevăr, în democraţiile consolidate, distincţia
stânga-dreapta şi-a pierdut din acuitate, disputa politică concentrându-se, în
principal, asupra unor probleme sau politici punctuale. Perioada comunistă,
însă, a marcat o puternică ruptură în dezvoltarea organică a societăţii
româneşti. În consecinţă, la începutul mileniului al III-lea, societatea
românească este în situaţia de a se confrunta cu probleme fundamentale pe
16
Reiau această observaţie a istoricului Alain Emile Chartier făcută în 1930, dar deosebit
de actuală: “…când sunt întrebat dacă distincţia dintre stânga şi dreapta mai are vreo
semnificaţie, primul gând care îmi vine în minte este dacă persoana care mă întreabă nu
cumva e de stânga?” apud Anthony Giddens, A treia cale. Renaşterea social-democraţiei,
Iaşi, Editura Polirom, 2001, p.55.
17
Unul dintre studiile pe care le socotesc fundamentale pentru înţelegerea tranziţiei
româneşti este Măsuri pentru demantelarea sistemelor comunismului totalitar (editat de
Centrul pentru Studii Politice şi Analiză Comparativă), realizat de Dorel Şandor în 1995,
dar încă dureros de actual. Iată ce spune Şandor: “Una din marile iluzii care s-au instaurat
cu rapiditate… după 1990, o constituie tocmai iluzia dispariţiei depline şi definitive a
comunismului… Există, de asemenea, atât în Est, cât şi în Occident, tentaţia de a clasa
«dosarul comunismului» ca o problemă consumată în secolul XX. Totuşi, la început
episodic, apoi tot mai vizibil şi insistent «fantoma comunismului» revine şi marchează
evoluţia regională, cât şi raporturile globale”.
18
Este ceea ce Václav Havel numea “a trăi în adevăr”. Vezi Václav Havel, Viaţa în adevăr,
Bucureşti, Editura Univers, 1997.
27
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

care societăţile civilizate le-au rezolvat încă din secolul al XIX-lea. Faptul
că România, după mai bine de un deceniu, se află în situaţia în care puterea
este exercitată de un partid socialist, iar opoziţia de un partid de extremă
stângă, se datorează în mare măsură ignorării construcţiei ideologice de
către forţele democratice.

Deosebirea dintre ideologie şi doctrină

În ciuda aparenţelor, lupta politică reală se duce, în ţara noastră, în


plan ideologic şi nu în plan doctrinar. Aparent, actorii vieţii politice
româneşti sunt social-democraţi, liberali, social-liberali, creştin-democraţi,
ş.a.m.d. Dar numai aparent, căci, de fapt, aceste etichete sunt folosite fie
pentru a escamota natura reală a partidelor, fie pentru a-şi însuşi o moştenire
politică în mod nemeritat. În România nu a existat, în anii care au trecut,
nici social-democraţie, nici liberalism şi nici creştin-democraţie. Toate
partidele au purtat amprenta viziunilor etatiste, centraliste şi clientelare
tipice socialismului. Cu accente diferite, partidele care au guvernat din 1989
încoace s-au insinuat într-o complicitate care a făcut ca cei care au condus
cu adevărat România să fie în permanenţă aceiaşi. Doctrinele au fost doar
nişte etichete lipite pe sticle, menite să scumpească şi să diferenţieze o
băutură cu acelaşi gust şi produsă prin contrabandă. Neînţelegerea acestui
adevăr tulburător a fost neşansa deceniului care a trecut.
Ceea ce trebuie să lămurim încă de la început este distincţia dintre
ideologie şi doctrină. Dincolo de faptul că ideologiile propun un model
despre lume, în timp ce doctrinele propun, îndeosebi, soluţii, dovedindu-se,
pe un orizont de timp scurt, mai pragmatice, există o altă deosebire care ni
se pare fundamentală. Diferenţa majoră constă în aceea că, în vreme ce
recursul la doctrină este utilizat pentru ameliorarea sistemului, arma
ideologică este utilizată pentru schimbarea sistemului. În acest fel, spre
deosebire de doctrină, care este explicativă şi aplicativă, ideologia face
recurs la fundamente, la principii. Efortul de schimbare a unui sistem
presupune un efort sporit, ceea ce face ca ideologiile să necesite o asumare
mai profundă, nu numai raţională, dar şi afectivă. Aceasta explică puternica
forţă de mobilizare a ideologiilor19.
În ultimul deceniu, viaţa politică românească a trăit o teribilă
impostură. Partidele şi-au asumat doctrine politice pe care, de cele mai
multe ori, le-au incorporat în denumirile lor. Lupta politică s-a dus, aparent,
pornind de la premisa diferenţelor doctrinare. Am avut partide care şi-au
spus “social-democrate”, “liberale” sau “creştin-democrate”.
Conservatorismul este singurul care s-a salvat din această impostură, din
motive asupra cărora vom reveni.
19
Avem, în această privinţă, un text important al lui Giovanni Sartori: “…înţeleg prin
termenul «ideologie» un sistem de idei şi de idealuri transformate în credinţe. Această
transformare presupune ca ideile să nu mai fie gândite, ci «crezute»; ceea ce înseamnă că
devin foste idei, idei goale, idei congelate, exprimate pe negândite şi trecând pe lângă
ureche fără ca să le mai gândească cineva încă o dată. În sfârşit, ideile transformate în
credinţe sunt idei fixe, obiect de cult şi nu de reflecţie. Ceea ce explică de ce ideologiile (şi
nu ideile) sunt cele care au putere mobilizatoare”. Giovanni Sartori, Teoria democraţiei
reinterpretată, Iaşi, Editura Polirom, 1999, p.448.
28
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

A spune că în ţara noastră se duce o luptă pe temeiuri doctrinare este


ca şi cum ai încerca să pictezi naşterea lui Adam pe o Capelă Sixtină fără
cupolă. Pentru o astfel de evoluţie nu există premisa domeniului de
definiţie. Căci pentru existenţa acestor doctrine premisa este capitalismul.
Ele s-au născut în interiorul capitalismului şi nu pot activa instituţional în
afara sistemului politic generat de acesta.
Doctrinele consacrate au apărut în perioade diferite de evoluţie a
capitalismului20. Dintre doctrinele menţionate, conservatorismul a apărut cel
dintâi. Aplecat asupra valorilor tradiţionale şi circumspect în faţa unei
modernităţi inconsistente, conservatorismul a fost preocupat de păstrarea
unor privilegii şi valori morale ale feudalismului într-un capitalism
expansiv, hrănit din belşugul colonial şi din forţa aburului. Multă vreme,
doctrina oficială s-a împotrivit a recunoaşte capacitatea germinativă a
capitalismului21. Este interesant modul în care un fiziocrat precum François
Quesnay încearcă să salveze onoarea feudalismului oferindu-i un loc
privilegiat într-un context economic care nu-i mai dădea, pe termen lung,
nici o şansă.
Doctrina clasei economice în expansiune, cea a întreprinzătorilor
capitalişti, a fost liberalismul: liberalismul economic, pornit o dată cu
laissez-faire-ul fiziocrat, continuând cu definirea pieţei şi a
comportamentului de piaţă la clasicii Adam Smith şi David Ricardo, apoi cu
post-ricardienii, marginaliştii şi minimaliştii de până azi; liberalismul
cultural, născut din ireverenţiozitatea şi efervescenţa iluministă;
liberalismul politic, pe care Lumea Nouă l-a adus în Europa, o dată cu
Benjamin Franklin, James Madison şi Alexis de Toqueville. Cu un vădit
caracter progresist,
adresându-se unor segmente în expansiune, doritoare de privilegii
economice şi sociale, liberalismul a avut, în prima jumătate a secolului al
XIX-lea, o largă accesibilitate. Pe reperele ideologice înfiripate o dată cu
Revoluţia franceză, liberalismul s-a situat la stânga conservatorismului,
contrapunându-i-se. Cea mai concludentă dovadă este revoluţia europeană
de la 1848, o revoluţie care era liberală şi naţională. La Bucureşti, în acele
timpuri, în mod simbolic, a fost arsă Arhondologia.
Cea mai puternică mişcare socială inspirată de liberalism, şi anume
revoluţia de la 1848, a generat, prin implicarea şi maturizarea politică a
proletariatului, fenomenul de “sinistrism”, şi anume de împingere a

20
Această distincţie dintre ideologie şi doctrină nu este unanim acceptată. De pildă, autorii
americani Terence Ball şi Richard Dagger ignoră complet aşezarea ideologică dreapta-
stânga. Pe baza unei definiţii în principiu corecte – “O ideologie este un set coerent şi
comprehensiv de idei care explică şi evaluează condiţiile sociale, ajută oamenii să-şi
înţeleagă locul în societate şi oferă un program pentru acţiune socială şi politică. Cu alte
cuvinte, o ideologie îndeplineşte patru funcţii pentru oamenii care o urmează: explicativă,
evaluativă, orientativă şi programatică (prescriptivă)” -, autorii consideră liberalismul,
conservatorismul sau social-democraţia drept ideologii. Terence Ball, Richard Dagger,
Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Editura Polirom, 2000, p.23.
21
În legătură cu modul în care gândirea filosofică a lumii a acceptat temeiurile economice
şi morale ale dobânzii şi ale profitului o lucrare de referinţă este Istoria critică a teoriilor
privind dobânda la capital (Histoire Critique des Théories de l’Intęret du Capital, Paris, V.
Girad&E. Bričre, 1902) aparţinând austriacului Eugen von Böhm-Bawerk.
29
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

liberalismului spre dreapta o dată cu dezvoltarea social-democraţiei. Acest


lucru a fost posibil pe măsura mutaţiilor sociale care au produs aglomerări
urbane, a revoluţiei industriale care a îngroşat rândurile proletariatului dar şi
pe măsura creşterii participării politice. Măsura liberală de a lărgi numărul
celor care au drept de vot, cu deosebire la mijlocul secolului al XIX-lea, a fost
una dintre căile prin care păturile sărace au deprins comportamentul politic şi
au putut să dea susţinere mişcărilor muncitoreşti, socialiste. Pentru liberalism
această lovitură politică, care a dus la îngustarea nişei sale sociale, a fost una
atât de grea încât în unele locuri, cum ar fi Anglia, nu şi-a revenit nici până
astăzi. Social-democraţia a avut, ca atare sau ca influenţă doctrinară, un
deosebit avânt în perioada interbelică. Cum acestei stângi în expansiune nu i
se mai puteau opune doar argumente de natură economică, ci şi de natură
culturală, deodată cu social-democraţia s-a dezvoltat creştin-democraţia.
Doctrina creştin-democrată a fost, în perioada imediat postbelică, pentru ţări
ca Germania sau Italia, soluţia doctrinară a desprinderii de totalitarism22.
Fundamental este faptul că toate aceste doctrine sunt de sorginte
democratică şi capitalistă. Ele au fost generate de anumite stadii de dezvoltare
a economiei capitaliste şi a democraţiei. Iar democraţia, în experienţa de până
acum a omenirii, nu a avut decât un suport economic capitalist.
Doctrinele respective au apărut în momente de impas social ori
economic al capitalismului şi au avut ca obiectiv menţinerea şi dezvoltarea
structurilor economice şi democratice capitaliste23. Ele au ca domeniu de
definiţie şi codomeniu, sau domeniu al valorilor, tot capitalismul. Aceste
doctrine nu rivalizează cu capitalismul, nu sunt duplicitare sau ambigue, ci
îl promovează şi îl adaptează, pentru a-i asigura supravieţuirea şi
emanciparea. În istoria reală, ca şi în cea a gândirii, capitalismul a fost cel
care a născut doctrinele şi nu invers.

Economia românească nu este o economie capitalistă

22
E drept că, deşi conceptul de totalitarism a fost folosit pentru prima oară în Italia
(viziunea lui Mussolini despre “statul total”: totul în Stat, nimic în afara Statului, nimic
împotriva Statului), fascismul, cel puţin în prima sa fază, nu este în mod obişnuit socotit
totalitarism, aşa cum se întâmplă în cazul nazismului şi comunismului. Există însă şi
excepţii. De pildă, Jean Pierre Faye, în lucrarea Langages totalitaires (Paris, Herman,
1972), demonstrează natura similară a fascismului şi nazismului. Pentru a da o definiţie a
statului totalitar, să amintim contribuţia pe care a adus-o Carl Friedrich în lucrarea intitulată
Totalitarism. El consideră că un sistem totalitar trebuie să îndeplinească cumulativ şase
trăsături: 1. o ideologie oficială; 2. un singur partid de masă, controlat de o oligarhie; 3.
monopolul guvernamental al armamentului; 4. monopolul guvernamental asupra mass-
media; 5. un sistem de poliţie terorist. 6. (adăugată ulterior, în lucrarea realizată împreună
cu Z. Brzezinski) o economie dirijată de la nivel central. Carl J. Friedrich, Zbigniew
Brzezinski, Totalitarian Dictatorship and Autocracy, Harvard University Press, 1956.
23
Vorbind despre România începutului de secol XX, Ştefan Zeletin spune, pe un
raţionament asemănător: “În actuala fază de dezvoltare, România poate avea tot atât de
puţin o mişcare cooperatistă ca şi o mişcare socialistă. Atât socialismul cât şi cooperaţia
sunt produse ale unui capitalism în completă dezvoltare şi se nasc ca mijloace de lecuire a
neajunsurilor capitalismului. La noi însă capitalismul e abia în proces de zămislire; el nu
poate alcătui încă baza unor asemenea mişcări”. Ştefan Zeletin, Burghezia română.
Neoliberalismul, Bucureşti, Editura Nemira, 1997, p.135.
30
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

România este, încă, o ţară socialistă, iar sistemul social nu este


organizat decât aparent pe modelul democratic consacrat de capitalism. Am
spus “doar aparent” pentru că în lumea românească de astăzi trebuie să ne
ferim de judecata pripită pe care ne-o sugerează aparenţele.
Căci, aparent, economia de piaţă este pretutindeni: vitrine frumos
colorate, firme în care abundă cuvinte precum “market”, “house”, “plazza”,
“center”, reclame numeroase, tarabe sau mari magazine. Dincolo de vălul
acesta, realitatea este alta. Ca structură şi funcţionare, economia românească
este o economie socialistă. Mixtura, în actuala ei formă, între proprietatea de
stat şi cea particulară, este o formă de pervertire a celei din urmă.
Statul continuă să domine economia. Cea mai semnificativă parte a
industriei se află încă în proprietatea statului. În pofida privatizării unui mare
număr de societăţi comerciale, ponderea lor în totalul activelor supuse
privatizării rămâne redusă. Sectoarele primare aparţin, aproape în totalitate,
statului, iar problema restructurării, descentralizării şi privatizării lor nu există
nici măcar în proiect. În transporturi statul continuă să fie proprietarul cel mai
important, dacă nu chiar, în anumite componente, exclusiv. În sectorul bancar
peste jumătate din tranzacţii se desfăşoară prin băncile de stat. Deşi
numeroase, băncile private sunt încă restrânse atât la nivelul volumului de
tranzacţii cât şi la nivelul reţelei teritoriale24. Serviciile de utilitate publică şi
asigurările sociale, cum ar fi, de pildă, sistemele de pensii, se află în
proprietatea sau, după caz, în gestiunea statului. În ceea ce priveşte
construcţiile, trei pătrimi din totalul activităţii se desfăşoară prin
întreprinderile private. Dar cel mai important partener este statul, ceea ce
creează asupra acestui sector presiuni şi trafic de influenţă, cu încălcarea
gravă a regulilor pieţei concurenţiale. Până şi în domeniul investiţiilor sectorul
de stat deţine o poziţie dominantă.
Fragilitatea sectorului capitalist este dovedită de slaba dezvoltare a
pieţelor financiare – sistem bancar, piaţă de capital, asigurări – şi de criza
instituţională de pe aceste pieţe.
În fapt, sectorul privat supravieţuieşte într-un hăţiş monopolist şi
etatist, jalonat de numeroase reguli, ghişee şi obstacole birocratice. Atunci
când nu se supune clientelismului politic, încăpăţânarea sa de a rezista
capătă forme de-a dreptul eroice. Din păcate, o bună parte a acestui
capitalism este încă neînţărcat, legat ombilical de sectorul de stat, pe care-l
parazitează, sau care se lasă, cu îngăduinţă şi complicitate părintească, să fie
parazitat. Nu întâmplător, majoritatea întreprinzătorilor mijlocii şi mari sunt
susţinători, dacă nu chiar membri ai Partidului Social Democrat, legatarul
testamentar al fostului partid comunist25. Tentativa de pervertire a

24
Iată cifrele oferite de Buletimul lunar pe luna iulie 2001 al Băncii Naţionale a României:
deşi numărul băncilor cu capital majoritar de stat este de numai 4 din totalul de 40,
capitalul social al acestora este 51,7% din total, ocupând 46% din activul bilanţier net al
sistemului bancar.
25
În data de 16 iunie 2001, PDSR, prin fuziunea sa cu Partidul Social-Democrat Român, a
devenit Partidul Social Democrat. Fuziunea aceasta nu e cu nimic diferită de cea din 1948,
când Partidul Comunist Român, prin fuziunea sa cu PSDR, a format Partidul Muncitoresc
Român. PSDR a cauţionat atunci, ca şi acum, partidul stângii socialiste, livrându-i, pentru
interesele unora dintre liderii săi, tradiţia sa democratică. Spre lauda lor, lideri precum Titel
31
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

sistemului privat, mankurtizarea sa în forma de libert al socialismului, este


periculoasă şi de amploare.
Nu putem ignora, totuşi, schimbările produse în structura proprietăţii
şi o anumită dinamică sectorială. Economia românească nu mai seamănă cu
cea a anilor ‘80. Aşa cum am mai spus, ea nu este o economie de comandă,
în sensul în care ne-a obişnuit dictatura comunistă. Nu este, evident, nici o
economie capitalistă, cu atributele pieţei libere. Economia românească are
un caracter mixt, în care coexistă economia monopolistă, etatistă, cu
înfiripări de piaţă liberă. Nu trebuie să ne bucurăm, căci acesta nu reprezintă
un pas înainte. Economia mixtă nu arată că mergem pe drumul cel bun,
parcurgând, în mod necesar, o etapă intermediară, ci că mergem, pur şi
simplu, pe un drum greşit. Economia mixtă nu înseamnă trecerea de la
comunism la capitalism. Este un hibrid care are drept obiectiv menţinerea
structurilor de influenţă din perioada comunistă şi aservirea, denaturarea şi
pervertirea liberei iniţiative. Spiritul antreprenorial “cu voie de la primărie”
este nu un pas către capitalism, ci o agresiune împotriva capitalismului26.
Această formă de anti-capitalism nu face decât să conserve carenţele
structurale ale economiei socialiste şi să perpetueze efectele lor sociale şi
politice negative. Fără un suport economic capitalist nu se poate considera
că premisele necesare ale unei evoluţii democratice există27.

Starea de deficit a societăţii româneşti

Principalul efect al acestei stări de lucruri, care nu se repercutează


numai asupra economiei, ci asupra întregii vieţi politice, sociale, economice
şi culturale, este funcţionarea societăţii româneşti într-o stare de deficit.
Existenţa deficitelor se datorează următoarelor cauze:
 calitatea reglementărilor este rămasă în urmă faţă de
evoluţia realităţii;
 exerciţiul libertăţii este mai explicit decât exerciţiul
responsabilităţii;

Petrescu sau, în prezent, Sergiu Cunescu, au refuzat acest gest trădător faţă de tradiţia
partidului.
26
Iată cum caracterizează Aurelian Dochia, sub titlul sugestiv “Tranziţia de la socialismul
de stat la capitalismul de stat”, acest proces: “Colapsul vechilor mecanisme ale economiei
socialiste centralizate şi apariţia noilor firme private nu au fost suficiente pentru a pune în
mişcare un sistem economic bazat integral pe forţele economiei de piaţă. În loc de asta,
pare să se consolideze un sistem hibrid, în care birocraţii din instituţiile de stat au un rol
important în alocarea resurselor economice şi în distorsionarea cadrului competiţiei în
favoarea protejaţilor lor. Întreprinzătorii al căror capital principal a constat din relaţii
domină astăzi lumea afacerilor. Toţi ceilalţi se luptă să supravieţuiască adaptându-se
condiţiilor, oportunismul fiind trăsătura caracteristică dominantă a acestui grup”. Aurelian
Dochia, “Contribuţiile firmelor private la schimbările structurale” în Christof Rühl, Daniel
Dăianu, Tranziţia economică din România – trecut, prezent, viitor, Bucureşti, Centrul
Român de Politici Economice, 2000, pp.472-473.
27
Această aserţiune este susţinută de Leszek Balcerovitz: “Capitalismul s-a dovedit capabil
să coexiste atât cu sisteme politice democratice cât şi cu sisteme nedemocratice, pe când
socialismul nu poate coexista decât cu sisteme nedemocratice”. Leszek Balcerovitz,
Libertate şi dezvoltare. Economia pieţei libere, Bucureşti, Compania “Altfel”, 2001, p.25.
32
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

 gradul de aşteptare este mai ridicat decât nivelul


performanţelor reale;
 societatea consumă mai mult decât produce;
 procesul dezvoltării democraţiei şi cel al dezvoltării
capitaliste nu sunt corelate;
 economia importă mai mult decât exportă;
 expresia politică a societăţii este mai dinamică decât
expresia civică;
 politica a devansat politicile;
 terapia graduală a degenerat în gradualism patologic şi
tergiversarea a devenit aparenţa stabilităţii;
 opţiunile de politică externă depăşesc performanţele
reformei interne;
 reforma în domeniul politicilor monetare a devansat
reforma în domeniul ajustărilor structurale;
 preocuparea privind tranziţia ca proces economic ignoră
abordarea tranziţiei ca proces esenţialmente cultural.

Fiecare dintre aceste cauze ascunde în sine un decalaj. În acest fel,


oricare dintre cauzele de mai sus îşi generează propriile deficite. Pentru a fi
mai sistematici, vom prezenta aceste deficite în patru grupe mari.

1. Deficite ale democraţiei

Formele de manifestare ale deficitelor legate de evoluţia democratică


sunt următoarele:
a) Un grad redus de evoluţie a culturii civice28, ceea ce face ca
atitudinea politică să fie mai degrabă sensibilă la votul negativ. De altfel,
una dintre dominantele politicii româneşti din ultimul deceniu a fost aceea
că mesajul politic a fost mai degrabă reactiv decât creativ. Efectele acestei
realităţi au fost nefaste pentru evoluţia vieţii politice româneşti:
 dominanta negativă, reactivă a făcut ca mesajul politic să
fie agresiv, pus pe harţă şi setos de răzbunare;
 născut pe fundalul crizei de identitate doctrinară, mesajul
negativ nu a făcut decât să perpetueze această criză,
eforturile de construcţie ideologică fiind foarte reduse în
această perioadă;
 dominanta negativă a mesajului a făcut ca segmentele
cele mai expuse la costurile tranziţiei să devină mai
active politic decât segmentele dinamice, purtătoare ale
28
Dan Pavel este categoric în această privinţă: “Nu poate exista democraţie în afara unei
culturi politice democratice. Aceasta din urmă este criteriul hotărâtor pentru a decide
caracterul democratic al unui regim politic. Or… cultura politică a unei societăţi se referă la
modul cum a fost internalizat sistemul politic în cunoştinţele, sentimentele şi evaluările
populaţiei. Într-o altă formulare, cultura politică se referă la anumite orientări politice,
adică la atitudini faţă de sistemul politic, în ansamblul său, şi în părţile sale, precum şi la
atitudinile cu privire la rolul sinelui în sistem, iar cultura politică a democraţiei este cultura
civică”. Dan Pavel, Leviathanul bizantin (cap. “Cultura civică – operă de referinţă în
comparaţiile politice”), Iaşi, Editura Polirom, 1998, pp.203-204.
33
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

progresului social; germenii modernităţii nu au încolţit pe


solul politic, astfel că principala ţintă a mesajului politic a
devenit frustrarea, pe care acest tip de abordare politică
nu a făcut decât să o alimenteze29;
 această abordare face ca partidele să nu aibă un
comportament consecvent sub aspect ideologic, asumarea
lor ideologică fiind influenţată de poziţia pe care se află
în binomul putere-opoziţie; cu alte cuvinte, ele abordează
aceeaşi temă în mod diferit şi pe criterii diferite, în
funcţie de poziţia pe care se află în raport cu puterea
politică, partidele având mai degrabă atitudini decât
convingeri.
b) În lipsa unor construcţii ideologice, în România a existat
pluripartidism, fără a exista pluralism. Spectrul politic parlamentar s-a
dezvoltat cu precădere în zona cuprinsă între extrema stângă şi centru.
c) Democraţiei i-a lipsit pilonul central, şi anume autoritatea politică
a Parlamentului. Din acest motiv, principiul echilibrului puterilor în stat nu
a fost respectat, rolul central în construcţia instituţională deplasându-se
vădit către Preşedinţie şi Guvern.
d) România este o ţară dezechilibrată din punct de vedere politic. Cel
care câştigă alegerile ia totul, de la controlul resurselor şi până la controlul
instituţional. În ciuda existenţei unei legislaţii privind funcţionarul public,
acesta nu este deloc protejat în faţa efectelor rotaţiei politice. În acest fel,
administraţia este politizată excesiv şi riscă să se deprofesionalizeze.
Dezechilibrul politic are drept cauză faptul că asupra procedurilor esenţiale
ale democraţiei şi asupra controlului respectării lor nu există un consens al
elitelor. Predominanţa stării conflictuale faţă de cea de negociere constituie
o ameninţare expresă la adresa democraţiei30.
e) Societatea civilă nu a dezvoltat instrumente de control al
politicului. După o perioadă de efervescenţă, în primii ani ai deceniului
trecut, societatea civilă a încetat să mai joace vreun rol în evoluţia
democratică a societăţii.
f) Structurile parteneriale sunt aservite puterii politice. În loc să
devină reprezentante ale structurilor profesionale în dialog cu puterea
politică, ele au devenit reprezentante ale puterii în raport cu structurile
profesionale.

29
Aceasta se datorează, în mare măsură, încărcăturii precumpănitor populiste a mesajului
politic. În mod tradiţional, mesajul populist se adresează tocmai păturilor expuse tranziţiei,
propunând soluţii lipsite de temei dar cu o tentă profetică. Vezi, de exemplu, studiul lui
Daniel Barbu, “Scurtă istorie a populismului românesc” în Sfera politicii, nr.38/mai 1996.
El spune: “Populismul propriu-zis pune accent pe rolul eminent al conducătorului care, deşi
provine întotdeauna din rândurile elitei, se adresează în special deposedaţilor şi
marginalilor în numele unei egalităţi ce presupune, de cele mai multe ori, suspendarea
libertăţilor civile şi instaurarea unui regim de factură dictatorială” (p.4).
30
Vezi, în această privinţă, lucrările lui Giovanni Sartori, Parties and Party Systems: A
Framework, (Cambridge, Cambridge University Press, 1976) şi The Theory of Democracy
Revisited (Chatham NJ, Chatham House Publishers, 1987; în traducere românească: Teoria
democraţiei reinterpretată, ed. cit., 1998, pp.100-101).
34
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

g) Mass-media şi-a pierdut rolul de reprezentant al opiniei publice.


Dimpotrivă, o mare parte din mass-media contribuie la distorsionarea
realităţii şi se transformă în instrument de propagandă.
h) Accesul la informaţii este extrem de restrâns. Activitatea de
dezinformare este precumpănitoare faţă de activitatea de informare corectă.
În loc să fie o formă de control civic asupra actului politic, informaţia a
devenit o formă de control politic asupra societăţii civile.
i) Libertatea se reduce la formele sale primare, ca libertate de
expresie. Ceea ce înseamnă că avem libertatea de a suporta, dar nu şi
libertatea de a schimba. Într-o bună măsură, libertatea are doar rolul unei
terapii de grup.
j) Sistemul legislativ este instabil şi complicat, devenind un serios
factor de risc. Guvernul s-a substituit, practic, Parlamentului, ca for
legislativ al ţării, încălcând grav spiritul Constituţiei.

Existenţa acestor decalaje poate oferi o imagine despre tipul de


democraţie pe care îl are România. Pornim de la următoarea tipologie a
democraţiilor31:
 democraţia consolidată – un regim unde procedurile sunt
respectate, unde există posibilitatea controlului respectării lor şi
unde toate grupările semnificative politic acceptă instituţiile
politice existente şi aderă la regulile democratice ale jocului.
 democraţia neconsolidată – acolo unde acest consens nu există
şi unde elitele sunt dezbinate, neexistând comunicare ori
colaborare între ele.
 democraţia limitată stabilă – acolo unde există un consens între
elite, dar participarea de masă are anumite restricţii (ca votul
cenzitar, bunăoară).
 pseudo-democraţii – anume societăţi care ţin alegerile în mod
regulat şi se revendică a fi democrate, dar unde consensul
substanţial al elitelor şi participarea largă a maselor nu sunt
evidente. Consecinţa unui astfel de sistem este influenţa decisivă
a unui partid, un regim de fapt monopartid.
În baza acestei analize, se observă că democraţia românească
prezintă caracteristici ale unei democraţii neconsolidate32, care se
transformă pe zi ce trece într-o pseudo-democraţie33.

31
Interesant este modul în care, în funcţie de modul de diseminare şi utilizare a
informaţiilor, Jean-François Revel clasifică societăţile din punct de vedere informatic.
Totalitarismul este zona minciunii de stat, organizată sistematic; democraţia consolidată
este zona informaţiei libere, iar pseudo-democraţia este zona subinformării, unde sărăcia
informaţiei permite agresiunea propagandei şi a populismului. Jean-François Revel,
Cunoaşterea inutilă, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p.28.
32
Vezi Michael Burton, Richard Gunther, John Higley, “Transformarea elitelor şi
regimurilor democratice” în Polis nr.4/1995, pp.53-84.
33
Raymond Aron propune cinci elemente principale care exprimă fenomenul totalitar: 1.
fenomenul totalitar intervine într-un regim care acordă unui partid monopolul activităţii
politice; 2. partidul monopolist este animat sau este înarmat cu o ideologie căreia îi oferă o
autoritate absolută şi care, astfel, devine adevărul oficial al statului; 3. statul are monopolul
35
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Pseudo-democraţia este o formă perversă de organizare democratică,


deoarece păstrează aparenţele unei societăţi democratice, fără a permite, în
mod real, rotaţia elitelor şi funcţionarea mecanismelor democratice. Ceea ce
dă caracterul aparent al democraţiei este faptul că procedurile şi instituţiile
parlamentare sunt statuate prin Constituţie şi legislaţia organică. Dar suportul
economic şi civic inerent democraţiei nu există. În acest fel, procedurile ajung
să fie încălcate şi instituţiile să degenereze. Tocmai aceste aparenţe
înşelătoare, în spatele cărora centralismul, egalitarismul şi forţele politice care
le-au promovat în vremea comunismului persistă, constituie cel mai mare
pericol pentru tranziţia românească34,35.

2. Deficite instituţionale
Construcţia instituţională este cea mai importantă temă a tranziţiei.
Obiectivul central este acela al construirii unei democraţii capitaliste. Dar
nici democraţia şi nici capitalismul nu pot fi consolidate şi funcţionale fără o
construcţie instituţională solidă. Dificultatea constă în aceea că modelarea
instituţională necesită nu numai voinţă politică şi viziune strategică, dar

mijloacelor de constrângere şi al mijloacelor de convingere (mass-media – n.n.)... 4.


majoritatea activităţilor economice şi profesionale sunt controlate de stat şi devin, într-o
oarecare măsură, parte integrantă a statului... 5. politizarea, transfigurarea ideologică a
tuturor actelor posibile ale indivizilor şi, deci, o teroare care este în egală măsură
poliţienească şi ideologică. Aplicarea acestor criterii la realităţile româneşti arată că nu ne-
am desprins încă de totalitarism şi că, sub forma unei pseudo-democraţii, tranziţia noastră
către democraţie se află în mare suferinţă. Raymond Aron, Democraţie şi totalitarism,
Bucureşti, Editura All şi Fundaţia Concept, 2001, pp.212-213.
34
Pentru a înţelege acest caracter înşelător al reformei din România, putem efectua
evaluarea democraţiei româneşti pornind de la instrumentele teoretice oferite de Robert A.
Dahl. Există, în opinia sa, două dimensiuni majore ale democratizării: participarea şi
contestarea. Ele ajută la definirea a patru tipuri “ideale” de regimuri, mergând de la
totalitarism către democraţie: hegemonia închisă (care limitează dreptul de contestare ca şi
pe cel de participare), hegemonia cuprinzătoare (care dă dreptul contestării, dar fără cel al
participării), oligarhia concurenţială (care neagă dreptul de contestare, dar în acceptă pe
cel de participare) şi poliarhia (care le garantează pe ambele). În consecinţă, într-o
democraţie trebuie să existe garanţii pentru ca cetăţenii să-şi poată formula preferinţele, să
şi le poată face cunoscute, iar guvernul să cântărească aceste preferinţe în mod egal.
Potrivit lui Dahl, garanţiile instituţionale necesare sunt în număr de opt: 1. libertatea de a
crea şi adera la organizaţii; 2. libertatea de expresie; 3. dreptul de vot; 4. eligibilitatea
pentru funcţii publice; 5. dreptul liderilor politici de a concura pentru sprijin şi pentru
voturi; 6. surse alternative de informare; 7. alegeri libere şi corecte; 8. instituţii care să
asigure dependenţa politicii guvernamentale de voturi şi de alte forme de exprimare a
preferinţei. Chiar din această perpectivă, se poate observa fragilitatea democraţiei
româneşti, nepregătită încă de a oferi cetăţenilor şansa de a-şi face cunoscute preferinţele şi
mai ales pe cea privind abordarea nediscriminatorie de către guvern a acestora. Robert A.
Dahl, Poliarhiile. Participare şi opoziţie, Iaşi, Institutul European, 2000, pp.28-30.
35
Dorel Şandor: “Alegerile democratice constituie oportunitatea relansării acestor forţe în
societăţi postcomuniste şi le asigură, în mod paradoxal, noi surse de legitimitate şi
autoritate. Problema esenţială o constituie raportul între faptul că aceste forţe se folosesc de
democraţie pentru a obţine reintegrarea în viaţa politică, socială şi economică, dar nu au o
contribuţie reală la adâncirea democraţiei sau chiar opun rezistenţă schimbărilor de
ansamblu ale societăţii”. Dorel Şandor, Măsuri pentru demantelarea sistemelor
comunismului totalitar, Bucureşti, Centrul de Studii Politice şi Analiză Comparativă, 1995.
36
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

necesită şi un anumit temei cultural, fără de care instituţiile nu prind viaţă36.


În plus, valabilitatea unei construcţii instituţionale se dovedeşte în timp. Cel
mai uşor lucru, în ceea ce priveşte o instituţie, este să o creezi. Poate că
tocmai de aceea tentaţia proliferării instituţionale este atât de mare.
Toate celelalte tipuri de deficite de care vorbim au drept cauză
deficitele de natură instituţională37. De altfel, aşa cum vom vedea într-un alt
capitol, una dintre diferenţele pregnante dintre viziunea noastră şi cea a
guvernanţilor post-decembrişti ai acestei ţări, este cea legată de importanţa
şi de arhitectura construcţiei instituţionale.
Formele de manifestare a deficitelor de natură instituţională sunt
următoarele:
a) Fragilitatea instituţională
În mod practic, fragilitatea presupune incapacitatea de a previziona
şi de a preveni crizele, incapacitatea de a le diminua efectele negative în
cazul în care se produc şi dificultatea de a absorbi şocurile pe care aceste
crize le generează.
Expresia cea mai semnificativă a fragilităţii instituţionale o
constituie slaba capacitate de reglementare şi supraveghere a pieţelor38. O
seamă de domenii, cum ar fi sistemul bancar, pieţele de capitaluri,
asigurările, concurenţa sunt reglementate de autorităţi publice. Incapacitatea
acestor autorităţi de a exercita o supraveghere eficientă şi o reglementare
operativă
s-a manifestat în numeroase rânduri, ducând la sărăcirea unui mare număr
de investitori şi depunători, ca şi la persistenţa structurilor monopoliste.

b) Lacunele instituţionale
României îi lipsesc încă o seamă de instituţii importante ale
democraţiei şi ale economiei de piaţă.
În România nu există nici o instituţie care să supravegheze în mod
real aplicarea principiului egalităţii de şanse. Guvernul nu dispune de un
organism specializat eficient, iar în subordinea Parlamentului nu se află nici

36
Nu dorim nicidecum să invocăm aici teoria formei fără fond a lui Titu Maiorescu, pe care
o socotim inoperantă în timpul actual, din motive pe care le voi explica într-un alt capitol.
Iată ce spunea Titu Maiorescu: “În aparenţă, după statistica formelor din afară, românii
posed astăzi aproape întreaga civilizaţie occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale
şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee şi conservatorii, avem teatru, avem chiar
şi o Constituţie. Dar în realitate toate acestea sunt producţii moarte, pretenţii fără
fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr” (Titu Maiorescu, “În contra direcţiei de astăzi
din cultura română” în Critice, Bucureşti, Editura Minerva, 1973). Admirăm spiritul
rezervat al lui Maiorescu. Dar dacă în acea vreme a fi reacţionar însemna un capriciu
boieresc, acum reacţiunea este o îndârjire a comunismului.
37
Iată ce spunea în această privinţă Joseph Stiglitz, un reprezentant al Băncii Mondiale
familiarizat cu situaţia ţărilor est-europene: “… eşecurile au o explicaţie mai profundă în
greşita înţelegere a fundamentelor unei economii de piaţă, ca şi a bazelor unui proces de
reformă instituţională”. Vezi Joseph Stiglitz, Whither Reform? Ten Years of Transition,
Keynote Adress at the Annual Bank Conference on Development Economics, World Bank,
april 1999.
38
Vezi, în această privinţă lucrarea lui Daniel Dăianu, Transformarea ca proces real,
Bucureşti, Editura IRLI, 1996.
37
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

o autoritate autonomă de profil. De altfel, Guvernul este cel dintâi care


încalcă principiul egalităţii de şanse, numeroase persoane fiind încadrate în
funcţiuni publice fără să fi dat un concurs prealabil, tot astfel cum alte
persoane sunt destituite pe criterii de natură politică, deşi au dat concurs de
ocupare, pe o perioadă determinată, a postului respectiv. Există chiar
proceduri legale care încalcă principiul egalităţii de şanse, dar pe care
guvernele post-decembriste nu s-au sinchisit să le anuleze. Cazul cel mai
notoriu este cel al avizului consultativ al prefectului, aviz fără de care
nimeni nu poate ocupa un post în structurile descentralizate ale Guvernului,
chiar dacă, prin absurd, reuşeşte la concursul profesional.
În plan economic, carenţele instituţionale sunt numeroase. Iată doar
o scurtă enumerare a instituţiilor ce lipsesc pe pieţele financiare: băncile de
investiţii şi fondurile cu capital de risc, băncile şi fondurile de credit
ipotecar, fondurile de garantare a investiţiilor, fondurile private de pensii
ş.a.m.d.

c) Necorelări instituţionale
În seria erorilor reformei necorelările de natură instituţională ocupă un
rol semnificativ. Există, în primul rând, necorelări în ceea ce priveşte
politicile, cum ar fi cele dintre politicile privind stabilitatea monetară şi cele
privind ajustările structurale. Foarte grave sunt necorelările dintre politicile
macroeconomice şi cele privind reforma microeconomică. O seamă de
necorelări se manifestă între politica fiscală şi politica bugetară, între politica
bugetară şi cea privind protecţia socială. Necorelările de natură strategică
constituie una dintre cauzele majore ale cercurilor vicioase despre care vom
vorbi în capitolul privind mesajul economic al Dreptei. Aceste necorelări se
transpun în raporturile contradictorii dintre Guvern şi Banca Naţională, în
principal dintre politica Băncii Naţionale şi cea a Ministerului de Finanţe.
Există necorelări între autorităţile pieţelor financiare, în principal între Banca
Naţională şi Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. Apar necorelări majore
între autoritatea de privatizare, pe de o parte, Ministerul Finanţelor şi
ministerele specializate, pe de altă parte. Alte tensiuni de natură instituţională
apar între administraţia centrală şi cea locală, mai ales în ceea ce priveşte
corelarea dintre obligaţiile şi resursele administraţiei locale. Exemplele pot
continua.
Printre efectele nedorite ale acestor necorelări de natură
instituţională au fost irosirea sau întârzierea unor finanţări din partea
Uniunii Europene sau a unor organisme financiare internaţionale, precum şi
ritmurile diferite de derulare a componentelor reformei.

d) Ponderea ridicată a sectorului de stat


Faptul că sectorul de stat este dominant sau, cel puţin, determinant în
majoritatea domeniilor economice este una dintre cele mai serioase deficienţe
de natură instituţională. Ea induce o criză managerială fără precedent,
agravând deficitele de natură economică.

e) Suprapuneri instituţionale

38
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

În România există Consiliul Concurenţei, dar există şi Oficiul


Concurenţei. Există Minister de Externe şi Minister al Integrării Europene.
Agenţia Naţională de Privatizare se calcă pe picioare cu ministerele, care au,
la rândul lor, departamente de privatizare. Diferenţele de atribuţii dintre
Consiliile Judeţene şi Prefecturi nu sunt prea limpezi. Parlamentul dă legi pe
care Guvernul le suspendă prin ordonanţă. Agenţii economici au numărat 16
instituţii diferite care au capacitate de control asupra lor, unele având,
practic, acelaşi domeniu de activitate!

f) Exces instituţional
 seamă de instituţii nu au, practic, domeniu de reglementare. Este
cazul Ministerului Dezvoltării Economice şi Prognozei sau al
Ministerului Întreprinderilor Mici şi Mijlocii şi Cooperaţiei. În
ceea ce priveşte cooperaţia, este suficient să spunem că excesul
instituţional merge mai departe chiar decât inventivitatea
comunistă, căci până şi comunismul înţelesese că, cel puţin
teoretic, cooperaţia nu are a face cu supravegherea publică, fiind
o formă de organizare privată care îşi creează rânduieli proprii.
Numărul institutelor inutile care gravitează în jurul
Parlamentului, Guvernului sau, unele, pe lângă Academia
Română, este considerabil. Proiecte inventate numai ca să
macine banii organismelor europene sau ca să asigure rente
pentru protejaţi ai regimului întâlneşti la tot pasul. Programul de
guvernare al PDSR, prezentat în faţa Parlamentului în decembrie
2000, bate toate recordurile în materie de inventivitate,
promiţând crearea a tot felul de programe şi comitete, de la
“Programul Naţional de Planificare Familială” până la programul
naţional “Sportul pentru Toţi”.

Deficitele instituţionale sunt strâns legate de exerciţiul defectuos al


autorităţii. De altfel, în capitolul despre Mesajul privitor la autoritate, aceste
corelaţii vor fi pe larg prezentate.
3. Deficite economice

Dacă deficitele de natură instituţională sunt mai greu de observat de


către omul simplu, care se confruntă cu ele abia atunci când intră în
malaxorul birocratic sau când picoteşte dis-de-dimineaţă la cozile nesfârşite
de la Administraţia financiară, deficitele de natură economică sunt mai
evidente şi efectele lor dau zilnic buzna peste noi. Există următoarele
categorii semnificative de deficite de natură economică:

a) Deficitul bugetar
Perioada post-decembristă a fost caracterizată prin deficite bugetare
importante. Ar fi, însă, simplist să punem egalitate între starea de deficit
bugetar şi starea de deficit a economiei. Închiderea exerciţiului bugetar cu
deficit poate fi, la un moment dat, o opţiune de politică economică în
măsură să compenseze lipsa de interes investiţional a economiei în

39
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

ansamblul său39. Putem socoti, fără să greşim, că deficitul bugetar este o


formă de investiţie publică. Chiar dacă deficitul nu se datorează implicării
statului în investiţii, cum ar fi construirea de drumuri sau de locuinţe, putem
accepta că sumele cheltuite în domeniul învăţământului, sănătăţii, culturii
sau cercetării sunt tot forme de investire, chiar dacă rezultatul nu este
explicit şi efectele benefice se văd în timp. Deficitul bugetar reprezintă o
formă de implicare a statului în reglarea echilibrului economic. Cu o
condiţie, însă. Şi anume aceea ca finanţarea deficitului bugetar să se facă pe
căi neinflaţioniste şi să fie corelată cu alte obiective macroeconomice. Aceasta
presupune existenţa unui volum semnificativ de economii, care să echilibreze,
pe ansamblu, efortul investiţional al naţiunii, în care se include şi deficitul
bugetar40.
O analiză comparativă între economii şi investiţii, atât în sectorul
guvernamental cât şi în cel neguvernamental, arată că volumul economiilor
nu este suficient de ridicat pentru a permite acoperirea deficitului bugetar41.
Ceea ce demonstrează că acoperirea acestui deficit se face pe seama
contului curent, adică al împrumuturilor din străinătate. Dacă socotim că
poziţia României pe pieţele financiare internaţionale este, din cauza riscului
ridicat de ţară, dezavantajoasă şi că împrumuturile acordate pentru
echilibrarea balanţei de plăţi externe, provenite de la organismele financiare
externe, sunt sporadice şi neîndestulătoare, observăm că acoperirea
deficitelor bugetare este costisitoare şi inflaţionistă, pe termen mediu.
Aşadar, deficitul bugetar nu este rezultatul unor opţiuni de politică
economică, ce privesc dinamizarea pieţelor printr-un rol investiţional activ
al statului, ci al unor constrângeri de natură socială pentru care întreaga
societate plăteşte foarte scump. Deficitul bugetar nu este o opţiune de
echilibrare a societăţii, ci o formă de agravare a stării de deficit în care
funcţionează întreaga economie românească42. În loc ca deficitul bugetar să
fie un instrument de politică economică menit să regleze volumul
investiţiilor din economie şi să amelioreze, astfel, structura pe destinaţii a
39
Aceasta este, de fapt, esenţa revoluţiei pe care gândirea keynesiană a produs-o. Ea
înseamnă implicarea statului astfel încât, prin investiţiile publice, să diminueze tensiunile
de pe piaţa forţei de muncă şi să aducă economia, în ansamblul său, mai aproape de punctul
de echilibru dintre cerere şi ofertă. Vezi John Maynard Keynes, Teoria generală a folosirii
mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Bucureşti, Editura Politică, 1971.
40
“Punctul de plecare – spune studiul “Politica fiscală în România”, semnat de Lucian
Croitoru şi Cornel Târhoacă – poate fi constituit de identitatea potrivit căreia suma tuturor
investiţiilor din economie trebuie să fie egală cu economiile disponibile atât din partea
cetăţenilor rezidenţi, cât şi din a străinilor. Conform acestei identităţi, deficitul bugetar
trebuie să fie echilibrat de un sector intern neguvernamental care economiseşte mai mult
decât investeşte şi/sau de un deficit de cont curent extern”. Lucian Croitoru, Cornel
Târhoacă, “Politica fiscală în România” în Christof Rühl, Daniel Dăianu, op.cit., p.575.
41
Capacitatea economiei româneşti de a-şi acoperi deficitele din resurse interne este extrem
de redusă. Formarea netă de capital a fost în ultimii ani sub 15%, coborând uneori chiar
sub 10%. Rata de economisire a gospodăriilor populaţiei este de sub 1%.
42
Analiştii economici trag, în această privinţă, un serios semnal de alarmă: “Deficitul
consumului sectorului public ridicat nu trebuie să continue. Rata de economisire a ţării este
acum cea mai joasă la nivel european…, în timp ce creşterea rapidă a datoriei publice poate
duce la scăderea încrederii publice şi la o migrare a capitalului”. Lucian-Liviu Albu, Elena
Pelinescu, “Sustenabilitatea datoriei publice şi a deficitului bugetar” în Christof Rühl,
Daniel Dăianu, op.cit., p.110.
40
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

produsului intern brut, el este o consecinţă a stării de dezechilibru. Pe scurt,


bugetul, departe de a avea un rol economic activ, este consecinţa dezarmată
a dezechilibrelor economice în general. Bugetul nu este o formă de a lupta
împotriva crizelor, ci este o victimă a acestora. Deficitele economice în
general şi deficitul bugetar se alimentează reciproc43.

b) Deficitul balanţei de plăţi externe


În structura sa, balanţa de plăţi externe este deficitară atât în ceea ce
priveşte balanţa comercială, adică raportul dintre exporturi şi importuri, cât
şi în ceea ce priveşte balanţa de cont curent, adică a raportului dintre
intrările şi ieşirile de capital.
Importurile au depăşit considerabil exporturile în toată această
perioadă iar tendinţa de descreştere a deficitului comercial nu este evidentă.
Economia românească are dificultăţi evidente de acomodare la cerinţele
procesului de globalizare. Reorientarea exporturilor de la pieţele estice,
tradiţionale, către cele vestice se face cu încetineală iar structura bunurilor
comercializate arată că economia românească valorifică munca naţională la
preţuri scăzute. Structura comparativă a exporturilor faţă de importuri arată
că România importă relativ mai multă tehnologie şi bunuri cu valoare
adăugată ridicată dar acestea, din păcate, nu contribuie suficient la creşterea
economică. De asemenea, situaţia monetară internă, evoluţia inflaţiei, a ratei
dobânzii şi a ratei de schimb nu sunt de natură să îmbunătăţească regimul
comercial al schimburilor internaţionale44.
În ceea ce priveşte balanţa de cont curent, lucrurile nu sunt de natură
să compenseze deficitul balanţei comerciale. Investiţiile directe de capital
străin sunt relativ reduse, iar în ultimii ani se observă o tendinţă de scădere a
acestora. Datorită capacităţii reduse a pieţelor de capital, investiţiile străine
de portofoliu sunt la un nivel care nu poate ameliora deficitul contului
43
Este şi concluzia profesorului Iulian Văcărel: “Dezechilibrele dintre cererea şi oferta de
bunuri şi servicii, dintre populaţia aptă de muncă şi cea ocupată, dintre veniturile băneşti
ale populaţiei puternic erodate de inflaţie şi nevoile de trai ale acesteia, dintre necesarul de
resurse valutare şi posibilităţile de a le procura, toate acestea… au condus la apariţia şi la
cronicizarea deficitului financiar public. La rândul său, dezechilibrul finanţelor publice a
exacerbat dezechilibrele interne şi externe, atât prin incapacitatea statului de a finanţa
cheltuielile indispensabile funcţionării instituţiilor publice, asigurării protecţiei sociale,
achitării serviciului datoriei publice şi dezvoltării infrastructurii cât şi prin majorarea
poverii fiscale peste limita capacităţii de plată a persoanelor fizice şi juridice… Deficitul
financiar public reprezintă una din formele de manifestare a dezechilibrului general
economic”. Iulian Văcărel, Politici fiscale şi bugetare în România, Bucureşti, Editura
Expert, 2001, p.252.
44
Iată concluziile lui Constantin Zaman într-un studiu privind balanţa comercială a
României: “…o ameliorare semnificativă a capacităţii de comercializare externă nu va fi
posibilă fără schimbări de anvergură ale structurii actuale a activităţilor economice, cu un
accent important pus pe reformele structurale (…) Balanţa comercială nu poate fi
reechilibrată atât timp cât împrumuturile externe sunt utilizate în mod ineficient, alterând
credibilitatea politicilor guvernamentale şi împiedicând accesul investitorilor străini în
economie. Politica cursului de schimb trebuie să stimuleze exporturile, dar acest lucru este
posibil numai dacă aprecierea, respectiv deprecierea, este integral determinată de
performanţa economică a sectorului productiv”. Constantin Zaman, “Ajustări structurale
ale comerţului internaţional al României” în Christof Rühl, Daniel Dăianu, op.cit., pp.648-
649.
41
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

curent45. Împrumuturile străine sunt relativ mari şi cea mai mare parte a
acestora este destinată acoperirii consumurilor, neputând, aşadar, genera, la
rândul lor, dezvoltare economică. Turismul aduce prea puţine venituri, iar
exportul românesc de capital este lipsit de semnificaţie46.
Deficitul bugetar şi deficitul balanţei de plăţi externe duc la o
tendinţă de creştere a datoriei publice. Comparativ cu veniturile bugetare,
dobînda la datoria publică a ajuns la o proporţie de aproape 30%. Practic,
întreg deficitul bugetar este destinat acoperirii scadenţelor la datoria
publică47.

c) Deficitul activităţilor economice


Acesta se exprimă prin existenţa unor pierderi majore în economie.
Ele sunt cauzate de disfuncţionalităţile economiei româneşti, de menţinerea
unui sector de stat neperformant pentru înfruntarea căruia e nevoie de o
voinţă politică şi de o gândire strategică de care guvernele post-decembriste
nu au fost capabile. Costurile acestor disfuncţionalităţi economice
structurale au fost imense, pornind de la subvenţii bugetare şi comenzi de
stat pentru produse neperformante şi până la împrumuturi externe cu
garanţie guvernamentală şi plata unor salarii fără acoperire în nivelul
producţiei şi în ritmul productivităţii muncii. Dar consecinţele cele mai
profund negative nu constau în aceste costuri economice, ci în efectele pe
care disfuncţionalităţile sectorului de stat le-au avut asupra economiei
naţionale. Este vorba, în primul rând, de slăbirea sectorului bancar, care a
fost în toată această perioadă un finanţator al sectorului neperformant. În al
doilea rând, de tendinţa de acoperire a pierderilor prin preţ, ceea ce a făcut
45
Investiţiile de portofoliu sunt, din toate aceste motive, reduse în România. Potrivit datelor
oferite de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, situaţia investiţiilor de portofoliu pe
piaţa de capital din România în luna septembrie 2001 este următoarea: intrări - 8,5 milioane
USD, ieşiri - 7,8 milioane USD, volum cumpărări - 7,8 milioane USD, volum vînzări - 11
milioane USD. O comparaţie cu volumul investiţiilor străine directe arată că investiţiile de
portofoliu ocupă, în structura investiţiilor străine, o pondere neglijabilă.
46
Înainte de anul 1989, România comunistă a fost un investitor important în unele ţări, cum
ar fi, de pildă: Uniunea Sovietică, Libia, Liban, Siria, Iran, Egipt etc. Este suficient să
amintim efortul financiar al României pentru obiectivul de investiţii de la Krivoi-Rog, care
este estimat la peste 700 milioane de USD, în contul cărora ţara noastră ar trebui să
primească de la Ucraina pelete (minereu de fier prelucrat) în valoare de 1,2 miliarde USD.
În perioada postdecembristă, investiţiile directe româneşti în străinătate nu au depăşit
modesta sumă de 40 milioane USD.
47
Datoria publică a crescut constant în ultimii ani. La sfârşitul anului 2001, potrivit surselor
guvernamentale, datoria publică reprezintă 31,2% din produsul intern brut, din care datorie
publică internă 8,3% şi datorie publică externă 22,9%. Pentru anul 2002, dobânzile aferente
datoriei publice interne se vor ridica la circa 2% din PIB, iar serviciul datoriei publice
externe va fi de circa 2 miliarde de dolari, din care bugetul va asigura rambursarea a circa
400 milioane de dolari. Scadenţele datoriei publice interne şi externe depăşesc volumul
deficitului bugetar prognozat. E drept că datoria publică a României este redusă în
comparaţie cu alte ţări. Potrivit datelor oferite de CESTAT Statistical Bulletin nr.1/2001,
datoria externă a României era de 9,85 miliarde dolari, în comparaţie cu, de pildă, 67
miliarde dolari pentru Polonia, 24 miliarde dolari pentru Ungaria sau 21,5 miliarde dolari
pentru Cehia. Dar dacă socotim capacitatea de rambursare pe care o are economia
românească, povara datoriei este, comparativ, mai greu resimţită de români. În perioada 1
ianuarie – 31 iulie 2001, datoria publică a crescut cu 1 miliard USD, ajungând potrivit
Buletinului lunar al BNR, nr.7/2001, la 10,8 miliarde USD.
42
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

ca aceste deficite să aibă efecte inflaţioniste considerabile. În al treilea rând,


de disfuncţionalităţile din sectorul de stat neperformant care au contaminat
şi noul sector privat, fiind şi acesta, la rândul său, generator de şomaj şi de
pierderi economice. În al patrulea rând, este vorba de lanţurile de blocaj
economico-financiar, care au făcut ca nivelul arieratelor să ajungă a-l depăşi
pe cel al veniturilor bugetare48.
În acest fel, deficitul cvasifiscal este considerabil. În anii 1992-1996
deficitele cvasifiscale nu au fost făcute publice, pentru a nu se dezvălui
starea reală a economiei româneşti. Ele au ieşit la iveală o dată cu anul 1997
şi tentativele de diminuare a lor au dus la cheltuirea unor sume enorme.
Deficitul cvasifiscal provine, în principal, din:
 credite direcţionate, având ca sursă emisiuni monetare ale băncii
centrale;
 acumularea de credite neperformante în portofoliul băncilor;
 pierderi ale întreprinderilor, acoperite prin arierate;
 restanţe de plată către bugetul de stat sau bugetul asigurărilor
sociale.
Aşadar, deficitele sunt cu mult mai mari decât o arată simpla
cumulare a deficitului bugetului consolidat şi a deficitului balanţei de plăţi
externe. Mai mult decât atât, deficitele cvasifiscale acumulate în decursul
anilor depăşesc substanţial deficitele fiscale. Aceasta îngreunează şi mai
mult eforturile de acoperire a deficitului fiscal. Potenţialul său de acoperire
depinde de nivelul acumulat al datoriei publice, de capacitatea de
economisire şi de costul creditului. Datoria publică sporeşte neîncetat,
capacitatea de economisire este, cum am arătat, extrem de redusă, iar
aceasta generează scumpirea creditului. Căci lipsa resurselor interne de
finanţare obligă la credite, creând o presiune asupra sistemului bancar şi
obligând la operaţiuni hazardate pe pieţele internaţionale de capital. Astfel,
ratele dobânzii nu coboară şi generează dificultăţi în finanţarea deficitului.

d) Deficitul investiţional
Aceasta înseamnă, într-o exprimare simplă, că imboldul de a investi
depăşeşte capacitatea de economisire din sectorul neguvernamental. O
comparaţie între nivelul economiilor şi cel al investiţiilor, atâtea câte sunt,
arată cu claritate că economia românească se află într-o stare cronică de
deficit investiţional.
Dar problema deficitului investiţional nu este numai una de natură
financiară, ci şi de natură instituţională. Economia românească nu are
mecanisme corespunzătoare de colectare şi direcţionare a resurselor pentru
investiţii. Deficitul investiţional este astfel agravat de incapacitatea pieţelor
financiare de a susţine dezvoltarea economică, din următoarele cauze:
 dezvoltarea inegală a pieţelor financiare: sistemul bancar este
relativ mai bine pregătit să susţină finanţarea investiţiilor decât
celelalte pieţe; în acelaşi timp, însă, finanţarea prin sistemul

48
Potrivit estimărilor oficiale, nivelul arieratelor din economie se ridică la peste două
cincimi din produsul intern brut, ceea ce depăşeşte cu mult veniturile bugetului general
consolidat, care se ridică la circa 32% din produsul intern brut.
43
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

bancar este mai greoaie, mai costisitoare şi cu un grad mai sporit


de risc decât finanţarea prin pieţele de capital;
 presiunea sporită a cererii de investiţii asupra sistemului
bancar: creditul bancar nu este adecvat pentru finanţarea
anumitor activităţi, includerea dobânzii în costul de producţie
creând obstacole în calea competitivităţii produselor româneşti.
O seamă întreagă de activităţi nu ar trebui finanţate prin bănci iar
creditul bancar trebuie să susţină în principal completarea
activităţii curente şi să sprijine, prin linii de creditare,
continuitatea anumitor activităţi comerciale. De asemenea,
sistemul bancar trebuie să-şi sporească rolul de gestionar al
riscului, prin acordarea de garanţii bancare şi prin implicarea sa
în dezvoltarea sistemelor moderne de plată. Rata ridicată a
inflaţiei încurajează implicarea pe termen scurt a sistemului
bancar şi descurajează implicarea pe perioade mai lungi, ca
suport al dezvoltării. Lipsa băncilor de investiţii şi a fondurilor
cu capital de risc diminuează şansele asigurării unui suport
financiar pentru iniţiativa economică;
 rata ridicată a dobânzii: economia românească este extrem de
tensionată din cauza ratei ridicate a dobânzii. Pentru numeroase
investiţii, creditul bancar devine prohibitiv, datorită ratei
dobânzii care nu poate fi returnată potrivit angajamentelor
contractuale, acesta fiind şi motivul pentru care agenţii
economici evită să folosească creditul bancar ca sursă de
finanţare;
 condiţiile aspre de garantare a creditului: deşi legislaţia nu
interzice acordarea creditelor bancare pe baza studiului de
fezabilitate şi a bonităţii morale, băncile româneşti ezită să
folosească această procedură. Normele interne ale băncilor sunt
foarte restrictive în ce priveşte garantarea – garanţiile materiale
reale depăşesc cu mult valoarea creditului, nu este acceptată
perioadă de graţie, bunurile achiziţionate sunt acceptate doar ca o
mică parte din garantarea creditului, anumite bunuri, cum ar fi
terenurile şi locuinţele din mediul rural nu sunt considerate drept
garanţii reale; este drept, însă, că în România nu există un sistem
centralizat de lichidizare a garanţiilor, băncile întâmpinând mari
greutăţi în a-şi recupera creditele restante, chiar în situaţia în care
acestea sunt garantate; fructificarea garanţiilor se realizează în
timp şi la preţuri care se situează sub valoarea reală a acestora;
 incapacitatea pieţei de capital de a susţine dezvoltarea
economică: problema de fond a incapacităţii pieţei bursiere de a
mijloci atragerea de resurse financiare are drept cauză modul în
care s-a format. Existenţa unui număr uriaş de acţiuni, prin
marea privatizare, intrate brusc pe piaţă, în condiţiile în care
cererea respectivă nu se formase încă, a orientat tendinţa
generală către scăderea valorii de piaţă a acţiunilor. De aceea,
pericolul subevaluării acţiunilor este major. Acesta determină
societăţile care doresc să-şi extindă activitatea să nu folosească

44
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

modalitatea emiterii de acţiuni pe pieţele reglementate. Până în


prezent pe pieţele reglementate româneşti nu s-a înregistrat nici o
asemenea operaţie de anvergură. Mai mult decât atât, statul a
evitat folosirea bursei în privatizarea unor obiective importante,
cum ar fi societăţile bancare cu capital majoritar de stat sau
tranzacţionarea pe bursă a titlurilor de stat.
În România, sistemul bancar reprezintă cel mai important
intermediar financiar49. Aceasta dovedeşte că economia este departe de a-şi
fi construit mecanismele investiţionale şi de a avea forţa de a-şi mobiliza
resursele financiare.

e) Deficitul resurselor materiale


România nu este o ţară cu resurse materiale puţine. Din păcate, însă,
evoluţia industrializării nu a ţinut seama de nivelul resurselor. Astfel,
România este în continuare dependentă de importurile unor materii prime
cum ar fi gazul natural, ţiţeiul brut, minereul de fier. Capacităţile de
prelucrare depăşesc cu mult posibilităţile financiare în ceea ce priveşte
aprovizionarea cu resurse. În plus, această dependenţă duce la o creştere a
factorilor de risc privind securitatea naţională.
În ciuda faptului că în ultimii doisprezece ani necesarul de resurse
primare a scăzut ca urmare a restrângerii activităţii industriale, deficitul a
continuat să se agraveze. Aceasta datorită faptului că producţia de resurse
primare – energie electrică, petrol, gaze naturale – a continuat să se
restrângă într-un ritm care l-a devansat pe cel al restrângerii producţiei
industriale. În plus, consumul populaţiei a crescut sensibil faţă de 1989, mai
ales datorită faptului că în perioada comunistă acesta era restricţionat sub
limitele decenţei. Acest deficit se agravează în perspectivă din cauza
ignorării investiţiilor în identificarea şi exploatarea de noi zăcăminte. În
aceste condiţii, România riscă, în următorii ani, să se confrunte cu o criză
majoră în ceea ce priveşte balanţa sa energetică. Estimările noastre arată că,
începând cu anii 2003-2004 acoperirea necesarului de resurse primare din
import va aduce o notă de plată de circa 3 miliarde de dolari, sumă pe care
economia românească nu o poate suporta.
Deficitul investiţional şi deficitul resurselor materiale pot fi
încadrate într-o unică categorie căreia putem să-i spunem, mai simplu,
deficitul de resurse. Peste deficitul de resurse se adaugă un deficit
instituţional major: economia nu dispune de mecanisme de colectare şi
alocare eficientă a resurselor. În acest fel, deficitul de resurse se agravează,
în termeni de oportunitate economică. Mai mult decât atât, resursele, puţine
câte sunt, sunt plasate prin ignorarea capacităţii de reglementare a pieţei.
Birocraţia de stat este instrumentul prin care se realizează, în mare parte,
această alocare. Înlocuirea capacităţii reglatoare a pieţei prin abuzul aşa-zis
reglator al statului duce la irosire de resurse, blochează dezvoltarea

49
De pildă, în iulie 2001, totalul activelor nete ale sistemului bancar se ridica la 210.000
miliarde de lei, comparativ cu o capitalizare bursieră de numai 35 000 miliarde lei (datele
provin din Buletinul lunar nr.7/2001 al Băncii Naţionale a României).
45
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

mecanismelor de piaţă, cu deosebire în ce priveşte bursele de valori şi


bursele de mărfuri, şi inhibă mecanismele concurenţiale50.
f) Deficite de infrastructură
Viziunea precumpănitor instituţională asupra tranziţiei nu trebuie să
ignore importanţa specială pe care o reprezintă infrastructura în susţinerea
unui efort de modernizare. De altfel, dezvoltarea infrastructurii este cea mai
vizibilă componentă a modernizării şi are efectele cele mai imediate.
Comunismul ne-a lăsat ca moştenire o economie cu o infrastructură
precară şi îmbătrânită. Criza în care se găseşte infrastructura românească
este o problemă pe care toate guvernările au trecut-o sub tăcere. Amploarea
ei este considerabilă şi efectele care sunt deja evidente, unele chiar
catastrofale, o transformă într-una din cele mai importante probleme ale
unui management corespunzător al riscului.
Numeroase locuinţe sunt expuse unui risc seismic major. Unele riscă
să se prăbuşească chiar şi fără apariţia unui cutremur. Nu mai departe decât în
Tribunalul Municipiului Bucureşti veţi găsi la tot pasul inscripţii pe care scrie
“Pericol de prăbuşire”! Ca să nu mai vorbim de însăşi clădirea Guvernului
care nu prezintă siguranţă pentru funcţionarii care o populează. Numeroase
drumuri se află în stadii avansate de degradare. Sistemele de transport prin
conducte, pentru petrol şi gaz metan, sunt îmbătrânite. Sunt mine care riscă să
se surpe – cu unele s-a şi întâmplat deja – tot astfel cum termocentrale şi
fabrici vechi funcţionează cu efecte dezastruoase pentru mediul înconjurător.
Sistemele de irigaţii sunt lăsate în paragină. Solurile alunecă, despădurite şi
fărâmiţate. Podurile rutiere, podurile de cale ferată, barajele de acumulare sunt
adesea într-o stare care impune reparaţii capitale urgente. Amenajările
hidroenergetice sunt puţine şi malurile râurilor sunt cu totul nepregătite să
domolească apele. Într-o situaţie similară se găseşte infrastructura subterană,
fie că e vorba de transportul apei, al gazului sau de canalele de scurgere. Se
poate spune, fără a se exagera, că realmente ţara se rupe sub noi.
La aceasta se adaugă precaritatea infrastructurii comunicaţionale.
Sistemele de telefonie nu acoperă întreg teritoriul ţării. Există numeroase
localităţi care nu au decât un post telefonic şi acela funcţionează cu
intermitenţe. Ca să nu mai vorbim de fax sau de poşta electronică. Internetul
este folosit de mai puţin de 5% dintre români, iar numărul celor care o fac în
mod curent coboară sub 0,5%. Infrastructura bancară este incompletă. Peste
90% dintre localităţile ţării – în care am inclus şi satele – nu au nici un
punct unde să se poată derula operaţiuni bancare, iar dacă avem în vedere
doar oraşele şi comunele, procentul depăşeşte două treimi.

50
Analiza lui Stelian Tănase, efectuată în 1995, este corectă şi astăzi: “Burghezia, care ar
trebui să constituie agentul dinamic al limitării puterii birocraţiei, este dependentă de stat,
supravieţuieşte numai în măsura în care reuşeşte să profite de accesul la resursele
gestionate de birocraţie. Din instinct de conservare, birocraţia se apără împotriva apariţiei
unor noi centre de putere. Relaţiile patron-client între birocraţie şi burghezie reproduc în
fapt un fel de relaţie… comună societăţilor subdezvoltate. Faptul că resursele şi distribuirea
lor se află sub controlul statului, deci al birocraţiei, duce la dependenţa economică a
burgheziei”. Stelian Tănase, “Noua burghezie” în Sfera politicii, nr. 32/octombrie 1995,
p.2.
46
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Efectele imediate ale stării de deficit economic sunt considerabile. Iată


care sunt cele mai importante:
 acţiunea simultană a acestor cinci categorii de deficite economice
creează un efect de antrenare; apare un fenoment de rezonanţă,
fiecare deficit fiind un efect dar devenind şi o cauză a agravării
celorlalte;
 persistenţa deficitelor conduce la persistenţa cercurilor vicioase
care cronicizează stagnarea economică, inducând şocuri în
economie;
 deficitele irosesc resursele care ar putea fi puse în slujba
dezvoltării, singura şansă reală a depăşirii situaţiei economice
actuale;
 deficitele sporesc instabilitatea monetară, constituind cauza majoră
a tensiunilor inflaţioniste; inflaţia este, de fapt, ea însăşi expresia
unui decalaj: oricâte constrângeri monetare s-ar efectua, oricâte
noi găuri s-ar face la cureaua socială, inflaţia nu va scădea câtă
vreme deficitele economice nu vor fi înlăturate.

4. Deficitul cultural

Trebuie să o spunem de la bun început: vorbind de deficitul cultural,


nu avem în vedere cultura ca act de creaţie. În această privinţă nu ne
socotim a fi fost în deficit vreodată, în epoca modernă, şi nici nu ne simţim
mai prejos decât alte neamuri. E vorba, însă, de nivelul de educaţie civică a
maselor51 şi de evoluţia mentalităţilor. Dacă socotim că la fiecare douăzeci
de ani trece o generaţie biologică, dar că la fiecare zece ani se poate distinge
o nouă generaţie culturală, putem socoti că şase generaţii culturale au fost
private, în decursul formării lor, de exerciţiul libertăţii şi al democraţiei.
Oricât ne prefacem că nu observăm acest lucru, efectele se văd. Susţinerea
pe care populaţia o dă, în mod real, reformei, este redusă, iar frustrările
prevalează adesea asupra spiritului antreprenorial şi asupra conştiinţei
civice.
O expresie a deficitului cultural este răspândirea unui anumit tip de
cultură a sărăciei, cu toate atitudinile ce decurg din aceasta. E vorba de
resemnare, de complacere într-o stare de dependenţă faţă de stat, de rezervă
faţă de nou. Starea de sărăcie este nu doar exprimată în cifre absolute, ci
este şi o stare relativă, de frustrare faţă de situaţia unei minorităţi active şi
privilegiate52.
51
Vezi Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura civică: Atitudini politice şi democraţie în
cinci naţiuni, Bucureşti, Editura Du Style, 1996.
52
Cătălin Zamfir socoteşte, totuşi excesiv, că “România este caracterizată printr-o stare de
sărăcie relativă de masă: majoritatea populaţiei se află în situaţia de sărăcie, predominând
însă mai mult sărăcia relativă” (Cătălin Zamfir, “Elemente pentru o strategie antisărăcie în
România” în Elena Zamfir (coord.), Strategii antisărăcie şi dezvoltarea comunitară,
Bucureşti, Editura Expert, Bucureşti, 2000, p.34). Cu alte cuvinte, dacă în România nu ar
exista şi oameni ceva mai bogaţi, ceilalţi nu s-ar mai simţi la fel de săraci! Această
interpretare nu face decât să încurajeze practicile egalitariste care împiedicau pe români să-
şi dea seama de realitatea cruntă a propriei sărăcii pentru simplul fapt că nu ştiau că se
poate şi altfel. De altfel, cercetătorul însuşi, afirmând că în România 30% din populaţie se
47
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

O mare parte a alegătorilor consideră că partidul unic este o soluţie


potrivită şi priveşte existenţa opoziţiei ca pe o perturbare a “trebilor ţării”.
Dar pentru asta, ca şi pentru alte neînţelegeri ale rosturilor democraţiei,
oamenii nu trebuie ţinuţi vinovaţi. Timpul care a trecut este o boală care nu
are alt leac decât tot timpul. Şi, din păcate, un timp mai îndelungat decât
speram, căci atunci când poporul s-a încumetat să accepte gustul
democraţiei, acreala ei, pregătită de nepriceperea guvernanţilor noştri, i-a
strepezit dinţii.

Cronicizarea deficitelor societăţii româneşti şi rentierii tranziţiei

Înţelegerea stării de deficit a societăţii româneşti este o premisă


metodologică fundamentală pentru abordarea noastră. Aceasta sugerează cât
de complexă este realitatea pe care o trăim, care este conţinutul crizei pe
care o parcurgem şi – foarte important – că depăşirea crizelor presupune o
abordare multidimensională. Tentativa de a depăşi starea de deficit în
oricare dintre domenii fără a avea o acţiune corelată este o iluzie53. Doar un
nivel ridicat de dezvoltare economică poate da stabilitate democraţiei.
Democraţia presupune accesul unui număr cât mai mare de oameni la
informaţie şi decizie, prin mecanisme specifice. Or, pentru aceasta, este
nevoie de un anumit nivel de acces la educaţie, sănătate, cultură, justiţie ca
şi de o anumită egalitate socială a şanselor. Accesul la toate acestea este
condiţionat de nivelul de prosperitate economică54. Lipsită de creştere
economică, o ţară va avea, cu mare dificultate, suportul necesar pentru
stabilitate socială şi politică. Persistenţa acestor decalaje împiedică
susţinerea dezvoltării şi modernizării.
Starea de deficit în care funcţionează societatea românească este
consecinţa unor dezechilibre majore dobândite din perioada comunistă.
Deosebit de grav este faptul că etapa prin care trecem nu este o perioadă
curativă care să ducă la o reajustare a societăţii. Starea de deficit nu este o
perioadă necesară de privaţiuni care să asaneze mediul economic şi social
pentru a se putea porni, apoi, dezvoltarea şi emanciparea societăţii pe baze
sănătoase. Dimpotrivă, starea de deficit generează, la rândul său, noi
dezechilibre.
Starea de deficit nu poate fi înlăturată fără inovaţie şi modernizare.
Într-o societate deschisă, care are resorturi democratice şi de piaţă liberă care
să permită acţionarea îndeajuns de nestingherită a forţelor inovatoare şi
modernizatoare, segmentele dinamice care slujesc acestor scopuri dobândesc,
pe o anumită perioadă, un avantaj relativ. E ca un fel de rentă pe care restul

confruntă cu sărăcia absolută şi încă 40% cu sărăcia relativă, faţă de ţările dezvoltate, unde
acest procent este în total la 10-15%, arată amploarea sărăciei din România.
53
De aceea nu pot fi de acord cu Cristian Preda atunci când spune: “În ceea ce mă priveşte,
cred că trebuie să acceptăm…ideea unui progres lent al democraţiei şi independent de
dezvoltarea economică. Altfel spus, tranziţia românească desemnează astăzi trecerea la
democraţie, în lipsa unei performanţe economice vizibile. E o situaţie foarte fragilă, dar ea
trebuie recunoscută ca atare: există progres politic fără progres economic”. Cristian Preda,
Occidentul nostru, Bucureşti, Editura Nemira, 1999, p.170.
54
Vezi, în această privinţă, lucrarea lui Seymour Martin Lipset, Political Man: The Social
Bases of Politics, Baltimore, Maryland, The John Hopkins University Press, 1981.
48
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

societăţii o plăteşte pentru a se folosi de roadele inovaţiei şi ale modernităţii.


Joseph Schumpeter a semnalat încă de la începutul secolului trecut acest
proces55. Renta de care vorbeam poate să se concretizeze în avantaje
financiare dar nu numai. Ea poate să ofere persoanelor, companiilor,
segmentelor sociale respective, forţelor politice care le reprezintă şi un anumit
prestigiu, ocuparea unor poziţii de eminenţă în plan politic sau social. O
societate deschisă din punct de vedere politic, social, cultural şi economic nu
numai că nu îşi înhibă forţele care o ajută să se echilibreze, deci să înlăture
pericolul stării de dezechilibru şi al apariţiei decalajelor, dar le stimulează prin
acordarea acestui tip de rentă. De pildă, Bill Gates şi compania Microsoft au
obţinut o astfel de rentă prin inovaţiile pe care le-au realizat în planul
gestionării informaţiei. Ea s-a exprimat, în principal, în plan financiar.
Purtătoare ale modernităţii, mişcările politice din Cehia, Ungaria ori Polonia,
născute din rezistenţa anticomunistă, au primit la rândul lor o recunoaştere din
partea societăţii, în momentul în care opţiunea acesteia către deschidere
democratică şi economică a fost clară. Societăţile deschise permit absorbţia
inovaţiei şi a modernităţii, în timp ce societăţile totalitare fie le resping, fie le
utilizează exclusiv în scopul promovării interesului politic îngust. Absorbţia
inovaţiei şi a modernităţii înseamnă că ele devin, peste un timp, bun comun, în
slujba societăţii. În acest moment, avantajul relativ încetează, dar efectul
social este realizat. Ele arată, astfel, capacitatea de transformare a sistemului.
Societăţile totalitare sunt indigeste la astfel de tendinţe. Punând
inovaţia doar în slujba statului, ele nu fac decât să adâncească falia între stat
şi societate. Pentru a ne reîntoarce la acelaşi exemplu, era imposibil ca
internetul să poată fi răspândit într-o ţară ca România, acolo unde până şi
folosirea unei banale maşini de scris necesita autorizare de la Miliţie. Ca să
nu mai vorbim de calculatoare, copiatoare sau telefaxuri a căror deţinere de
către persoane private era interzisă.
Faţă de starea de echilibru dinamic, deficitele joacă un rol
antiinovator şi antimodernizator. Ele inhibă tendinţa către echilibru.
Persistenţa deficitelor face, la rândul său, ca persoane, firme, segmente de
interese ori forţe politice care le alimentează, să dobândească din asta un
avantaj relativ. Este o altfel de rentă, care uneori face ca foloasele să fie
chiar mai mari decât în cazul inovatorilor sau al modernizatorilor. Spre
deosebire de situaţia când renta este parte a câştigului general al societăţii,
de această dată renta adânceşte deficitele societăţii. În timp ce, în primul
caz, tendinţa este aceea de socializare a avantajelor relative, în al doilea caz
tendinţa este aceea de acaparare a acestora de către anumite segmente. Cea
de-a treia diferenţă este aceea că în timp ce în primul caz societatea, în
ansamblul său, înregistrează un proces evolutiv, în cel de-al doilea ea îşi
cronicizează declinul, iar, raportat la existenţa rentei, societatea se împarte
între cei care o plătesc şi cei care beneficiază de pe urma lor56. În cel dintâi
55
Vezi Joseph A. Schumpeter, Theorie der Wirschaftlichen Entwicklung, Leipzig,
Duncker&Humbold, 1912.
56
La o concluzie similară ajunge Richard Portes, un bun cunoscător al realităţilor din ţările
foste comuniste: ”Într-un sens fundamental, transformarea se referă în ansamblu la rente şi
la distribuţie… Adică, în mare parte, aceasta arată de ce este transformare mai mult decât
tranziţie lină. Disproporţiile creează rente, care, în schimb, creează rigiditate şi rezistenţă la
49
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

caz, renta este o recompensă acordată unor întreprinzători merituoşi. În cel


de-al doilea caz, ea devine o povară, un bir pe care societatea îl plăteşte
către o guvernare
de-a dreptul fanariotă.
Iată câteva exemplificări pe cazul României. Inflaţia constituie un
dezechilibru. Ea a avut şi are, încă, rentierii săi. Creşterea preţurilor,
începând cu prima etapă de liberalizare (1 noiembrie 1990), a creat pentru o
parte a industriei româneşti şansa nesperată de a-şi putea acoperi pierderile.
Industria românească de stat a devenit astfel o beneficiară a inflaţiei. Din
contră, agricultura a pierdut. Inflaţia a creat, în primii ani de tranziţie, un
transfer semnificativ de putere de cumpărare dinspre agricultură către
industrie. Un alt dezechilibru major îl constituie arieratele, şi anume
deficitul pierderilor din economie. În deceniul care a trecut, persistenţa
acestui dezechilibru major a făcut ca arieratele să atingă în anul 2001
procentul enorm de 40% din produsul intern brut. Arieratele au constituit o
formă prin care firmele şi-au creat o falsă cerere solvabilă. În anii
construcţiei instituţionale, marele beneficiar al sistemului arieratelor a fost
sectorul de stat, fie industrial, fie agricol. Cel care a pierdut, în ultimă
instanţă, a fost bugetul de stat, adică contribuabilul român.
Nu doresc să mă opresc prea mult asupra acestui subiect. Esenţa este
că fiecare dezechilibru economic şi-a avut beneficiarii săi – instituţii, firme
sau persoane – care şi-au primit rentele corespunzătoare, şi că, în acest fel,
starea de deficit s-a cronicizat. Tot astfel se întâmplă şi cu deficitele
instituţionale ori democratice. Ştim bine ce dezechilibru a creat deficitul
instituţional al procesului de privatizare. Beneficiarii şi-au primit rentele
prin colectări de cupoane iar cei care au pierdut au fost deţinătorii de astfel
de cupoane care, în urma tărăgănării acţiunii de privatizare şi a lipsei unei
pieţe secundare reglementate, şi-au pierdut încrederea şi au preferat să le
vândă la preţuri de nimic. Tot astfel, deficienţele instituţionale ale
construirii pieţei de capital sau ale sistemului bancar, despre care vom mai
vorbi în această lucrare, au dus la pierderi pentru sute de mii de investitori
sau deponenţi, cu rentele respective pentru alte categorii informate şi
implicate. Deficitele democraţiei şi-au avut, cum se va vedea pe parcursul
întregii lucrări, beneficiarii lor.
Se observă câteva lucruri:
 În linii mari, cei care beneficiază de pe urma disfuncţionalităţilor
economice sunt, în acelaşi timp, beneficiari ai deficitelor
democraţiei sau ai deficitelor instituţionale. În acest fel,
deficitele se află într-o intercondiţionare permanentă, facilitând
menţinerea la putere a aceleiaşi elite.
 Dezechilibrele presupun întotdeauna un transfer de putere, fie că
este vorba de transfer de putere economică, transfer de control
instituţional, transfer de potenţial electoral sau transfer de
informaţie. La un capăt al procesului de transfer se află cel care

schimbare. În aceste condiţii agenţii economici nu caută aşa de mult rente, ci mai curând
caută să le protejeze pe cele pe care le deţin. E greu să se identifice rentele; dar dacă cineva
ar putea s-o facă şi apoi s-ar purcede la eliminarea lor totală, guvernul ar cădea imediat”.
Richard Portes, “Capcanele tranziţiei” în Oeconomica, IRLI, nr.2/1996.
50
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

pierde, la celălalt capăt cel care câştigă. Şi cel mai adesea, cei
care pierd sunt mai întotdeauna aceeaşi, indiferent de lanţurile de
transfer în care sunt implicaţi. Sistemul de rente duce astfel la
adâncirea decalajelor sociale.
 În esenţă, procesul de transformare presupune înlăturarea
dezechilibrelor şi diminuarea deficitelor. Aceasta presupune
pierderea unor rente considerabile din partea rentierilor
tranziţiei. Ei au toate motivele să se împotrivească transformării.
Apare, în acest fel, o forţă inerţială a sistemului, de rezistenţă
faţă de schimbare. Blocajul financiar este o astfel de formă. Cum
rentierii eşecurilor reformei au fost cam aceiaşi, rezistenţa la
schimbare capătă o formă sistematică. Rezistenţa faţă de
schimbare, aşa cum e de aşteptat, încetineşte forţele de
accelerare a reformei şi le sporeşte pe cele inerţiale. Aceasta nu
face decât să agraveze starea de deficit. În acest fel, apare
fenomenul periculos de autoalimentare a dezechilibrelor şi
deficitelor. Precum şarpele Kundalini care muşcă din propria
coadă, dezechilibrele şi deficitele se hrănesc din ele însele. Ele
îşi sunt sieşi suficiente.
 În acest fel, se dovedeşte că beneficiarii deficitelor societăţii
româneşti se află de partea forţelor inerţiale şi anacronice, în
timp ce printre perdanţi se numără forţele inovatoare şi
modernizatoare. Aşa cum beneficiile sunt corelate, cel care
câştigă în urma dezechilibrelor economice câştigă şi de pe urma
altor categorii de dezechilibre, cum ar fi cele democratice. De
aceea, şi rezistenţa lor este mai îndărătnică. Cel care se
împotriveşte reformelor economice spre capitalism se
împotriveşte şi modernizării instituţionale şi consolidării
democraţiei. În acest mod, disputa politică de fond este aceea
dintre cei care au de câştigat şi cei care au de pierdut de pe urma
tergiversării reformei. Lupta este inegală. Beneficiarii, rentierii
tergiversării, sunt mai puternici, deoarece ei se hrănesc cu
fructele dulci ale crizelor societăţii româneşti, în timp ce
inovatorii sunt mai izolaţi şi lipsiţi de resurse57.
 Ceea ce este paradoxal şi reprezintă, după opinia mea, cea mai
evidentă expresie a deficienţelor structurale ale societăţii
57
Iată o descriere pe care reputatul sociolog, Traian Rotariu, o face societăţii româneşti,
folosind un unghi de vedere similar: “Avem o clasă politică – e drept, nu întotdeauna de
cea mai bună calitate, capabilă uneori, de cele mai penibile gesturi – dar care a învăţat cum
să supravieţuiască şi să nu permită să acţioneze decisiv cei care vor să provoace schimbări.
Avem elite bine aşezate în magistratură, procuratură, poliţie şi în alte structuri de asigurarea
ordinii în societate, care înhibă unele mişcări de eradicare a corupţiei sau de democratizare
reală a acestor sectoare. Avem chiar şi elite economice şi financiare ale căror interese se
întâmplă adesea să nu coincidă cu interesele generale. La noi încă se joacă în economie
jocuri cu sumă nulă sau chiar negativă: cîştigul unuia înseamnă pierdere pentru ceilalţi.
Avem, în fine reflexe anticapitaliste, formate atît în perioada regimului comunist, la cei mai
în vârstă, cît şi după aceea, la cei mai tineri. Nu avem o societate civilă capabilă să
reacţioneze coerent la acţiunile forţelor statului… Prin urmare, şansa apariţiei unor agenţi
capabili să provoace o schimbare din interior este infimă”. “Întrebări către sociologi” în
România socială, nr.1/septembrie 2001, p.79.
51
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

româneşti, este faptul că rentierii tranziţiei, marii profitori ai


tergiversării, reuşesc să se sprijine din punct de vedere electoral,
pe deposedaţii tranziţiei, adică pe cei din resursele cărora se
hrănesc: pensionari, muncitorime industrială ori ţărănime. Marii
perdanţi găsesc o voluptate stranie, aproape masochistă, din a
pune, în continuare, puţinul pe care îl au la îndemâna elitei
socialiste care i-a spoliat de decenii în şir şi care continuă să o
facă, nu numai netulburată, dar chiar şi încurajată de uralele
mulţimii pe care o sărăceşte în continuare! Această realitate
constituie cel mai periculos mod de autoalimentare a deficitelor
societăţii româneşti. Ea arată, de asemenea, slaba imunitate a
societăţii româneşti faţă de mesajul demagogic şi populist.
Aceasta nu înseamnă că cei care beneficiază de pe urma abaterilor de
la reformă şi modernizare acţionează făţiş împotriva reformei. Aşa cum
pseudo-democraţia dă aparenţa democraţiei, tot astfel noul limbaj de lemn dă
sentimentul că forţele politice sunt familiarizate şi interesate de mersul
tranziţiei. Există deja un anumit vocabular al tranziţiei şi o anumită agendă
publică comune tuturor partidelor. Aceasta dă impresia de uniformitate a
mesajelor şi de asemănare a forţelor politice. Atunci, însă, când aceste
concepte şi procesele pe care ele le denumesc – cum ar fi, de pildă, integrare,
privatizare, macrostabilizare, modernizare şi alte asemenea “zări” – sunt
folosite în mod demagogic, trunchiat sau impropriu, ele nu fac decât să dea
apă la moară rentierilor tranziţiei, adăugându-le un prestigiu şi un confort
nemeritat. În România, noi vorbim în ideograme. Folosim cu toţii aceleaşi
cuvinte, dar fiecare le traduce diferit, într-un limbaj grupului său.

Efectele nefaste ale persistenţei deficitelor


asupra tranziţiei: arbitrariul şi frica

Persistenţa deficitelor face ca şansa instaurării democraţiei şi


capitalismului să fie firavă şi pericolul reîntoarcerii la dictatură să fie real.
Acest pericol transpare prin două expresii vizibile, care deosebesc, în fond,
democraţia de dictatură. Aceste deosebiri sunt următoarele două:
a) Modul în care se construiesc şi funcţionează instituţiile
Ceea ce deosebeşte dictatura de democraţie constă în aceea că în
democraţie există proceduri, în timp ce în dictatură guvernează arbitrariul,
personal sau de grup. Tot mai mult, definirea democraţiei se face în termenii
unor criterii procedurale şi ai modului în care procedurile respective sunt
respectate. În principiu, aceste criterii ar fi: un regim politic caracterizat prin
alegeri libere, corecte şi deschise, cu relativ puţine restricţii de participare la
vot, competiţie politică autentică, statuarea unor raporturi corecte între
puterile statului, între putere şi opoziţie şi protejarea largă a libertăţilor
civile58.

58
Vezi, în această privinţă, studiul semnat de Michael Burton, Richard Gunther, John
Higley, “Transformarea elitelor şi regimurilor democratice” (în Polis nr.4/1995, pp.53-84).
52
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Indiferenţa sau dispreţul faţă de procedurile legal-constituite


reprezintă dovada atitudinii antidemocratice. Abundenţa ordonanţelor, care
contravin spiritului de echilibru al puterilor în stat, ineficienţa Justiţiei,
dizolvarea structurilor statale şi parteneriale în structuri de partid sunt numai
câteva exemple. La acestea se adaugă şi argumentul decisiv că actuala criză
prin care trece România este, în primul rând, de natură instituţională.

b) Starea de siguranţă a cetăţeanului


Cetăţeanul nu este respectat ca o instituţie de forţă morală egală cu
cea a statului. Siguranţa cetăţeanului – fie că este vorba de cea educaţională,
materială, morală, a stării de sănătate sau a integrităţii fizice – este
permanent ameninţată.
Transformarea individului în cetăţean nu este o simplă sintagmă. A
fi individ este o stare mai degrabă biologică. A fi cetăţean înseamnă o
funcţie socială. Individul este mânat de dorinţa de a fi. Lui i se recunoaşte
doar dreptul de a fi şi i se menajează, cel mult, instinctul de conservare. Din
păcate, unii cred că asta e de ajuns. Că e suficient, adică, să nu mori de
foame, să ai un acoperiş scund deasupra capului şi haine a căror principală
calitate e că îţi ţin de frig… În consecinţă, astfel de oameni gândesc că pe
vremea comunismului era mai bine.
Cetăţeanului i se recunoaşte, pe lângă dreptul de a fi, şi dreptul de a
avea59. Cetăţeanul are drepturi, are demnitate, are proprietate ce trebuie
garantată, are şanse egale cu ale celorlalţi. Dreptul de a avea presupune şi
dreptul de a dispune de ceea ce ai. Iar a avea şi a dispune sunt condiţii
necesare ale libertăţii.
Distanţa de la dictatură la democraţie se măsoară în distanţa dintre
frica individului singur şi responsabilitatea cetăţeanului. Alegerea este între
a te supune de frică şi a accepta responsabilitatea. Cel ce se supune din frică
nu pierde nici o ocazie de a ocoli constrângerile şi de a încălca legea. Pe
vremea comunismului, de la ascultarea ştirilor la “Europa liberă”,
cumpărarea de videocasetofoane sau blue-jeans pe piaţa neagră şi până la
posesia de maşini de scris sau contacte nedeclarate cu străini, românii
încălcau zilnic legile. Şi o făceau, chiar dacă cu frică, totuşi, fără remuşcări.

59
Erich Fromm preia sensul clasic şi universal (pe care îl regăsim şi în literatura
neotestamentară, în virtutea căruia Sf. Augustin delimitase cele două cetăţi – civitas Dei,
imperiul lui “a fi”, şi civitas terrena <sive diaboli>, imperiul lui “a avea”; desigur, a fi, în
sens filosofic şi teologic <to be or not to be…>, înseamnă altceva decât “a exista”, “a trăi”,
“a subzista”) al lui “a fi” ca vocaţie a împlinirii personale. Sunt de acord că momentul cel
mai important al împlinirii umane nu îl constituie doar consecinţele imediate ce decurg din
sensul pe care îl dau lui “a avea”. Din punctul de vedere al sistemului, tot ce poate face
acesta mai mult este să acorde garanţia drepturilor şi să permită existenţa unor oportunităţi
şi accesul la ele. Împlinirea personală, în sensul pe care îl dă Erich Fromm, nu mai este o
responsabilitate socială, politică, ci una individuală. Dincolo de sintagma folosită, care nu-
mi place – “Om nou” – şi de viziunea sa oarecum utopică, sunt, la rândul meu, convins că
împlinirea personală şi fericirea sunt asumări individuale. Pe care, însă, sistemul nu trebuie
să le împiedice, dar nici să le atrofieze prin desconsiderare/marginalizare, substituindu-le o
ordine de valori predominant materială şi pragmatică, de tip cumulativ şi consumist. Vezi
Erich Fromm, Texte alese, Bucureşti, Editura Politică, 1983.
53
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Când vin la putere, dictaturile instaurează frica60. Trecerea de la


dictatură la democraţie înseamnă izbânda asupra fricii. În România ultimilor
doisprezece ani, frica a rămas o problemă naţională. Lipsa regulilor stabile
şi a ierarhiei bazate pe valoarea umană, dezinformarea sau neinformarea,
precaritatea condiţiei funcţionarului bugetar ori abuzurile organelor de
control au alimentat sentimentul de frică. Nesiguranţa, de la locul de muncă
şi până la depunerile în bancă, se adaugă, transformând frica într-o însuşire
aproape fiziologică a multor români. Mulţi dintre noi, în lipsa unui sistem
democratic care să-i responsabilizeze, nu s-au eliberat încă de povara fricii,
nu au căpătat conştiinţă de stăpân şi mentalitate de învingător, însuşiri pe
care le au numai oamenii liberi. Mentalitate de stăpân nu înseamnă să te
înstăpâneşti peste ceilalţi şi să doreşti să-i ai supuşi. A fi stăpân în ţara ta e
ca şi cum ai spune că eşti stăpân în casa ta, unde trebuie să ai grijă de femeia
ta şi de copiii tăi, iar cel care îţi calcă pragul este dator să te preţuiască şi să
te respecte ca pe o gazdă bună61. Iar a avea mentalitate de învingător nu
înseamnă că trebuie să învingi întotdeauna. Nimeni nu învinge întruna.
Înseamnă, însă, că trebuie să lupţi mereu, iar resemnarea să nu fie mai
copleşitoare decât speranţa.
Dreapta se construieşte pe caracterul unic, nerepetabil şi miraculos al
fiinţei umane. Nici un regim politic, nici o viziune asupra lumii nu au
dreptul să ignore acest adevăr62.

60
Comunismul a instituit teroarea ca manieră de a guverna. Troţki, propovăduitorul
revoluţiei permanente, vedea revoluţia ca pe un război, în care “omorând câţiva indivizi
izolaţi, ea înspăimântă mii de oameni”. Iar Djerjinski, primul şef al poliţiei politice
comuniste, nu se sfia să se mândrească: “Aparatul nostru are ramificaţii pretutindeni.
Poporul se teme de el” (apud Tzvetan Todorov, Omul dezrădăcinat, Iaşi, Institutul
European, 1999, p.35). Teroarea a fost instituită încă din primele zile ale existenţei
comunismului. Un articol din 6 noiembrie 1917, în publicaţia Raboceaia Gazeta şi intitulat
“Începutul sfârşitului”, constata cu amărăciune: “Programul lui Lenin şi al lui Troţki
înseamnă intensificarea terorii”. Iar Maxim Gorki, un apropiat al liderilor bolşevici, scria în
ziarul său Novaia Jizn, la 7 noiembrie 1917: “Lenin, Troţki şi tovarăşii lor de drum sunt
deja infectaţi de toxina puterii, aşa cum o demonstrează atitudinea lor ruşinoasă faţă de
libertatea cuvântului, faţă de libertatea individului şi faţă de toate celelalte drepturi pentru
care au luptat democraţii” (apud D. Volkogonov, Troţki – eternul radical, Bucureşti,
Editura Lider, 1998, p.138).
61
Constantin Noica: “Poporul nostru, din ceasurile când începea să fie popor românesc,
pleca (…) spre a năzui, după gândul lui Bălcescu, să devină în sfârşit un proprietar. Şi
proprietar a ce? A unor bunuri materiale? Nu numai atât. Ci proprietar având independenţa
morală şi încrederea în sine a stăpânului. Aceasta vrea desigur să spună Bălcescu: neamul
nostru se ridică de la robie la conştiinţa de stăpân, până la demnitatea, drepturile şi
răspunderile stăpânului. A avea conştiinţă de stăpân – iată ce nu ne-a învăţat întotdeauna
istoria, în cutremurătoarea ei desfăşurare… Ea este încă marea noastră năzuinţă. Spre a
avea conştiinţă de stăpân, trebuie să fii sigur pe drepturile tale şi gata să lupţi pentru ele: să
fii permanent treaz; conştient de o misiune şi nemulţumit că nu eşti întotdeauna la înălţimea
acelei misiuni”. Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, Ediţia a II-a,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, pp.110-111.
62
Iată un text exemplar al lui Karl Popper: “De ce într-adevăr nu se poate vorbi de o istorie
universală în sensul de istorie concretă a omenirii? Aşa ceva nu poate să existe. Acesta
trebuie să fie, cred, răspunsul oricărui umanist şi, în special, al oricărui creştin. O istorie
concretă a omenirii, dacă ar exista una, ar trebui să fie istoria tuturor oamenilor. Ar trebui
să fie istoria tuturor speranţelor, luptelor şi suferinţelor. Pentru că nici una din acestea nu
este mai importantă decât vreo alta. Evident că această istorie concretă nu poate fi scrisă,
54
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Impostura doctrinară
Experienţa istorică a demonstrat că democraţia nu se poate consolida
decât pe un suport economic şi social capitalist. Când spunem capitalism
avem în vedere un sistem economic şi social deschis, orientat către
dezvoltarea şi fructificarea capitalului uman63, industrial, tehnologic,
funciar, financiar şi cultural. Suportul presupune, dincolo de tipurile de
capital amintite, şi un set de bunuri intangibile, şi anume un anumit tip de
capital politic sau social, care are în vedere gradul de educaţie, precum şi o
serie de atitudini publice care ţin de cultura civică64. Din lipsa unui astfel de
suport, asumarea, mai mult sau mai puţin onestă, a doctrinelor tradiţionale
s-a dovedit nefolositoare65 în deceniul care a trecut. Acest deceniu a fost un
eşec al doctrinelor66. Apelul la doctrine a fost iluzoriu şi prematur. Soluţia
doctrinară nu a fost realistă.
Opţiunea fundamentală pentru România, amânată de peste un deceniu,
este aceea între totalitarism şi democraţie, între socialism şi capitalism. În
trecerea de la socialism la capitalism, instrumentul doctrinar este neputincios.
Doctrinele nu pot genera un sistem capitalist câtă vreme au nevoie de
capitalism pentru a se hrăni. E precum povestea cu oul şi cu găina. Arma

Suntem nevoiţi să construim abstracţii, să omitem, să alegem. O dată cu aceasta însă


ajungem la istoriile multiple şi, printre ele, la istoria crimei internaţionale şi a asasinatelor
în masă, care a fost prezentată cu grandilocvenţă drept istoria omenirii…Viaţa omului
individual uitat şi anonim, necazurile şi bucuriile lui, suferinţele şi moartea lui reprezintă
conţinutul real al experienţei umane de-a lungul secolelor”. Karl R. Popper, Societatea
deschisă şi duşmanii ei: Epoca marilor profeţii – Hegel şi Marx (vol. II), Bucureşti,
Editura Humanitas, 1993, pp.294, 296.
63
Pe care Robert D. Putnam îl numeşte “capital social”. Acesta este definit drept totalitatea
acelor valori şi instituţii – încredere reciprocă, loialitate norme şi reţele informale de
colaborare, asociaţii voluntare – care reglementează cooperarea socială şi influenţează
randamentul instituţiilor unei societăţi prin facilitarea colaborării dintre membrii ei la
diverse niveluri. Robert D. Putnam, Making Democracy Work, Princeton, Princeton
University Press, 1993. A se vedea şi Aurelian Crăiuţu, Elogiul libertăţii, Iaşi, Editura
Polirom, 1998, p.152.
64
Găsim definirea a ceea ce înseamnă capital politic la John Rawls: “Termenul de capital
este potrivit în această privinţă, căci aceste virtuţi sunt construite treptat de-a lungul
timpului şi depind nu numai de actualele instituţii politice şi sociale, ci şi de experienţa
generală a cetăţenilor şi de cunoştinţele lor despre trecut. Ca orice capital, aceste virtuţi se
depreciază şi trebuie reînoite în mod constant prin reafirmarea şi actualizarea lor
neîncetată”. John Rawls, Political liberalism, New York, Columbia University Press, 1993,
p.157.
65
Cum bine spune H.R. Patapievici: “Fără capitalism, politica naţională e vorbă goală”.
Horia-Roman Patapievici, Cerul văzut prin lentilă, Bucureşti, Editura Nemira, 1995, p.269.
66
În planul atitudinii publice Dorel Şandor numeşte această impostură “sindromul
discordanţei implicării publice”. Iată o descriere plastică pe care o face Şandor acestui
sindrom: “Creştin-democraţi care susţin decizii defavorabile bisericii ortodoxe române,
liberali care impun o fiscalitate ruinătoare pentru libera iniţiativă, social-democraţi care
instituie măsuri severe de restructurare ignorând costurile sociale, socialişti care dau
târcoale guvernelor de dreapta din Occident (…) nepricepuţi de toate culorile politice care
inventează şi susţin utopii autoritare care ar stârni invidia fostei nomenklaturi comuniste”.
Dorel Şandor, “Ambivalenţa factorilor politici în susţinerea politicilor reformei în
România” în Christof Rühl, Daniel Dăianu, op.cit., p.680.
55
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

politică folositoare este de factură ideologică. La hotarul dintre două lumi,


mesajul doctrinar este prea moale, prea neîndestulător.
În principiu, doctrinele ţin de anumite obiective politice, de o
anumită practică politică. Doctrinele sunt miezul coerent al acţiunii politice.
România se află acum într-o tranziţie care o situează la răscrucea dintre
două sisteme politice. Acum se întretaie nu numai moduri de organizare a
producţiei sau interese politice distincte, ci se întretaie două viziuni diferite
asupra lumii.
S-a scris mult despre sfârşitul ideologiilor. Această dispută este,
într-adevăr, de actualitate în ţările unde democraţiile sunt consolidate şi
unde forţele politice importante şi-au însuşit anumite valori generale care ţin
de drepturile şi libertăţile fundamentale, de organizarea capitalistă a
economiei şi de evoluţia societăţii civile. Având în comun o seamă de valori
democratice fundamentale, ideologiile îşi estompează diferenţele.
Societăţile rămân, în continuare polarizate, dar diferenţele se limitează la
nivelul unor nuanţe şi doar poziţiile radicale se disting.

Tradiţia tipologiei stânga-dreapta

Tipologia stânga-drepta este, cu siguranţă, cea mai faimoasă


tipologie a partidelor politice, în jurul căreia, chiar şi fără a denumi-o ca
atare, s-a localizat întreaga dezbatere şi luptă politică. Rădăcina istorică a
acestei delimitări se găseşte în Revoluţia franceză, fiind generată de un
eveniment petrecut în cadrul Adunării Constituante a Franţei, convocate în
anul 1789. Termenii decurg dintr-o soluţie adoptată ad-hoc pentru a facilita
procedura de numărare a voturilor în chestiunea veto-ului regal:
parlamentarii aparţinând aristocraţiei şi favorabili acestei prerogative
monarhice s-au aşezat în dreapta preşedintelui Adunării, iar ceilalţi în stânga
acestuia. Evenimentele istorice petrecute după Revoluţia franceză şi-au pus
amprenta asupra celor două concepte politice, marcând profund evoluţia
semnificaţiei lor politice. Pornind de la această premisă, considerăm că cel
mai important criteriu de distincţie între stânga şi dreapta este cel al
atitudinii politice faţă de ordinea existentă în societate într-un anumit
moment istoric.
În semnificaţia sa iniţială, stânga politică contestă ordinea socială
existentă, fiind adepta schimbării. Susţinătorii stângii pornesc de la o
viziune optimistă asupra omului, fiind animaţi de concepţiile filosofice ale
epocii iluministe, conform cărora omul este prin natura sa bun, perfectibil,
dar mediul în care trăieşte îi este adesea potrivnic şi îi poate denatura
substanţa. Societatea este, la rândul său, perfectibilă, iar perfecţionarea ei
este la îndemâna omului, într-o acţiune conştientă. În acest fel, stânga este
raţionalistă, propunând modele noi de organizare socială şi fiind, tocmai de
aceea, mult mai tentată să dea curs utopiilor şi revoluţiilor. Concepţia
stângii este tradiţional republicană, laică şi egalitaristă. Revoluţia este calea
prin care societatea poate evolua, schimbarea profundă neputând să se
producă decât prin revoluţii.
În opoziţie, Dreapta politică susţine prezervarea şi administrarea
ordinii existente. Ea are o viziune pesimistă asupra omului. Deşi nu

56
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

consideră că omul este rău de la natură, nu acceptă ideea unui model


perfect, anticipând că partea rea din el constituie o permanentă primejdie. În
trecut, concepţia dreptei a fost preponderent monarhistă. Ea este, de
asemenea, individualistă, considerând proprietatea privată ca fiind temeiul
pentru asigurarea libertăţii individuale şi menţinerea ordinii. Dreapta
politică admite inegalitatea socială, respinge revoluţiile, schimbările fiind
acceptate în viziunea lor organică, decurgând unele din altele într-un ritm
moderat.
Dreapta este esenţial spiritualistă. Ordinea imanentă este o reflectare
a ordinii transcendente. Fără a dispreţui valorile materiale, Dreapta
propovăduieşte primatul valorilor spirituale. În acest fel, printre
componentele civilizaţiei, Dreapta susţine primatul culturii. Se poate, în
acest sens, observa că toţi marii reprezentanţi ai Dreptei, lucru elocvent şi în
cazul Dreptei româneşti, au fost remarcabili oameni de cultură.
Stânga este precumpănitor materialistă67. Ea preferă expresiile
materiale ale civilizaţiei. Cultura spirituală devine un auxiliar al culturii
materiale, care o determină pe cea dintâi.
De aici apar câteva consecinţe. Omul de dreapta are o înclinaţie către
metafizică. Înclinaţia sa către principii transcedentale, către divin nu este un
abandon al realităţii, ci o îmbogăţire, o legitimare şi o justificare a ordinii
materiale printr-o ordine spirituală. Stânga este mai înclinată către dialectica
istorică. Viziunea stângii asupra istoriei este mai rigidă, mai deterministă în
sens material, pentru că în “sens metafizic”, cum tocmai am arătat, şi
dreapta este deterministă.
Cea de-a doua consecinţă este legată de atitudinea celor două
ideologii cu privire la religie. Fără a fi habotnic, omul de dreapta este mai
apropiat de valorile religioase, nutreşte un respect lipsit de ostentaţie pentru
practicile religioase şi socoteşte tradiţiile moral-religioase parte a existenţei
sale. Stânga este mai înclinată spre ateism. Religia devine o dimensiune a
existenţei umane ca oricare alta, ba chiar, în anumite interpretări, nu este
altceva decât consecinţa unor condiţii de natură economică.
Viziunea diferită despre religie este legată şi de dimensiunea morală
a celor două ideologii. Dreapta aşează morala ca temei al faptelor sale. Fiind
o expresie a tradiţiei, morala călăuzeşte într-un mod prevăzător şi organic
evoluţia umanităţii. Fără a fi i-morală, stânga este adeseori a-morală68,
anume manifestă indiferenţă, dacă nu chiar dispreţ, pentru valorile morale.
67
Jean Jaélic: “Cuvintele «stânga» şi «dreapta» iau fiecare, pe planul social, un sens care
diferenţiază confuza lor accepţiune curentă: stânga e ca o cale către egalitatea materială,
către cantitatea luată ca finalitate (adică spre o pură posibilitate de schimb, de substituire);
dreapta e ca o cale spre aristocraţia spirituală, spre încoronarea calităţii (adică spre starea
intimă a lucrurilor)”. Jaélic duce totuşi lucrurile prea departe, susţinând că fiecare
îndeletnicire umană poate fi socotită de stânga ori de dreapta şi că fiecare om, în intimitatea
sa, este, precum purusha şi prakrti, format din atitudini de stânga şi de dreapta. Pentru
autorul francez, poezia, de pildă, “este marcă a dreptei”. Spune Jean Jaélic: “Un om este de
dreapta dacă gândeşte că, pe plan natural, valoarea poetică profundă o depăşeşte pe oricare
alta, şi mai întâi de toate, valoarea simplei bunăstări”. Jean Jaélic, op.cit., pp.13, 124.
68
Sau, cum spune Răzvan Codrescu în articolul său “Noţiunile politice de dreapta şi stânga.
O redefinire critică pe fondul actualităţii” (Aldine – Suplimentul săptămânal al României
libere, anul V, nr.252/sâmbătă, 10 februarie 2001, pp.I-II): “Mentalitatea stângistă este cea
care a legitimat în lumea modernă indiferentismul moral al actului politic”.
57
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Egalitarismul transformă morala în frustrare şi înlocuieşte sentimentul


onoarei cu instinctul de supravieţuire.
Înrădăcinată în tradiţie şi în valorile neamului, Dreapta este naţională
şi se erijează în apărătoare a valorilor naţionale. Stânga este
internaţionalistă, subordonând valorile naţionale unor imperative
conjuncturale şi cosmopolite.
Cultivând unicitatea omului, demnitatea persoanei şi punând
valoarea umană ca bunul cel mai de preţ, Dreapta devine elitistă. Ea crede în
autoritate şi în ierarhie. Şi asta nu în sensul separării societăţii în privilegiaţi
şi discriminaţi, ci în sensul respectării valorii şi meritelor fiecăruia, pe
măsura înzestrării şi trudei sale. Stânga este populistă şi egalitaristă.
Valoarea umană stă în modul în care fiinţa umană, redusă la nivel de
individ, are capacitatea de a se integra în sistem, supunându-se necreator
regulilor acestuia.
Privite prin această prismă, se poate spune că la origine, expresia
stângii politice a fost liberalismul, fruct al revoluţiei industriale şi al
iluminismului iar expresia dreptei politice a fost conservatorismul.
Una dintre consecinţele revoluţiei industriale a fost dezvoltarea
proletariatului urmată de lupta sa pentru drepturi politice şi economice.
Anul 1848 a marcat prima breşă în semnificaţiile originare ale stângii şi
dreptei politice. Dezvoltarea burgheziilor naţionale şi a statelor naţionale, pe
de o parte, şi dezvoltarea socialismului, pe de alta, îndeosebi o dată cu
apariţia Manifestului Partidului Comunist, scris de Karl Marx şi Friedrich
Engels, au fost evenimente cu implicaţii majore. În continuarea unei
tendinţe ce a debutat după războaiele napoleoniene şi a continuat cu
revoluţiile burgheze care vor răsturna vechile regimuri politice, liberalii
ajung la putere, iar conservatorii trec în opoziţie. În planul dihotomiei
stânga – dreapta, avem de-a face cu un proces profund de deplasare de la
stânga la dreapta a liberalilor, împinşi în această direcţie atât de dezvoltarea
mişcărilor socialiste, cât şi de o anumită moderare a poziţiei conservatorilor.
Una dintre cele mai importante consecinţe generate de revoluţiile de
la 1848 este creşterea participării politice a maselor. De asemenea, sub
impactul ideologiei marxiste, are loc o amplificare a mişcărilor
muncitoreşti, a căror expresie politică va fi reprezentată de nou apărutele
partidele socialiste şi comuniste. Se petrece, astfel, o diferenţiere înlăuntrul
stângii politice, însoţită de deplasarea liberalilor către dreapta. O anumită
apropiere a conservatorilor de obiectivele mişcării muncitoreşti apare în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, atunci când guverne conservatoare,
precum cel al lui Benjamin Disraeli, în Anglia, sau al lui Otto von Bismarck
în Prusia, pentru a contracara ofensiva politică liberală şi pentru a avea
suport popular, dezvoltă primele forme de protecţie socială.
O dată cu revoluţia bolşevică din 1917, stânga radicală devine un
actor politic important. Stânga radicală împrumută elemente din registrul
dreptei radicale. În timp, între formele extreme ale stângii şi ale dreptei vor
apărea tot mai multe asemănări. În concepţia comunistă propovăduită de
exponenţii revoluţiei, conducătorul partidului bolşevic reprezintă varianta
monarhistă a dreptei, religia este înlocuită de doctrina partidului unic, iar
prin recurgerea la o concepţie totalitară asupra omului, care foloseşte mitul

58
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

ca element principal al propagandei, se va trece la eliminarea treptată a


societăţii civile. Regimul politic instaurat de revoluţia bolşevică,
caracterizat, în primul rând, de eliminarea pluralismului şi
pluripartidismului, va impune naţionalizarea mijloacelor de producţie din
industrie şi colectivizarea agriculturii. Aneantizarea dreptului de proprietate
şi înlocuirea acestuia cu un iluzoriu drept colectiv devine, astfel, unul din
atributele stângii socialiste.
Un proces similar de radicalizare, de această dată al dreptei, va
apărea după primul război mondial, manifestat prin instaurarea unor
dictaturi fascisto-naziste. Evaluarea regimurilor totalitare, fie bolşevice, fie
fasciste, arată similitudini importante între extremele stângii şi ale dreptei69.
Aceasta explică, de altfel, şi alianţa dintre Germania şi URSS, o alianţă de
familie încheiată între viziuni pornite dintr-un trunchi comun70. Ruperea
alianţei a fost un pas important în izolarea stângii şi a fost temelia pe care s-
a construit Războiul Rece.
În prezent, în ţările democratice dualismul stânga – dreapta, având
adepţii şi detractorii săi, continuă să funcţioneze, chiar dacă el se restrânge
la câteva teme cum ar fi rolul statului în economie, justiţia socială, opţiunile
de politică externă sau atitudinea faţă de religie.

Tipologia stânga-dreapta. Cazul României

Deosebirile dintre dreapta şi stânga politică, pomenite în cele de mai


sus, nu au relevanţă pentru înţelegerea fenomenului ideologic din România de
astăzi. Dihotomia de care vorbeam porneşte de la expresiile democratice ale
stângii şi ale dreptei. Toate aceste deosebiri pornesc, totuşi, de la o asemănare
şi anume aceea că stânga şi dreapta înţeleg regulile democratice şi li se supun.
În România, lupta politică nu se duce între expresiile democratice ale
stângii şi ale dreptei. Expresiile democratice ale stângii sunt firave, iar
social-democraţia este doar o iluzie. Comunismul nu se regăseşte în
registrul stângii democratice, ci este o expresie a extremei stângi. Între 1945

69
Lucru pe care, de altfel, Friedrich A. Hayek l-a semnalat încă din 1944. Hayek arată că
fascismul şi nazismul sunt subproduse ale radicalismului de stânga. Ideea centrală a
nazismului, crearea unui nou tip uman este un concept larg răspândit de stânga radicală.
Atât fascismul cât şi bolşevismul îşi propun crearea omului nou, concept apropiat
registrului stângii, astfel încât se ajunge la uniformizarea societăţii şi anihilarea
individualismului. Friedrich A. Hayek, Drumul către servitute, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1993. De asemenea, asupra acestei probleme, vezi François Furet, Ernst Nolte,
Fascism şi comunism, Bucureşti, Editura Univers, 2000.
70
Această alianţă a spulberat intenţiile comunismului de a se legitima alături de mişcările
antifasciste ca un susţinător al păcii şi al democraţiei. În a doua jumătate a deceniului patru
al secolului XX, antifascismul a fost o bună ocazie pentru liderii comunişti de a se alătura
unor nume ilustre precum André Gide, Thomas Mann, Stefan Zweig, Robert Musil,
Theodor W. Adorno, Albert Einstein, Herbert Marcuse etc. Această iluzie a fost cultivată
până la paroxism în timpul războiului civil din Spania. O tentativă similară a avut loc şi în
România, prin crearea Frontului Naţional Antifascist. O dată cu intrarea Rusiei în război
alături de Germania, acest tip de antifascism a încetat. În perioada postbelică, astfel de
asocieri nu au mai fost făcute între umanişti şi comunişti, nici chiar în tumultuosul an 1968.
Vezi, de pildă, Guy Hermet, Istoria naţiunilor şi naţionalismului în Europa, Iaşi, Editura
Institutul European, 1997, pp.276-282.
59
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

şi 1989, comunismul a pendulat între terorism de stat şi totalitarism. Forţele


politice care conduc astăzi România sunt moştenitoarele partidului
comunist. Ele nu numai că nu s-au lepădat niciodată de moştenirea căpătată,
dar au
fructificat-o, preluând lideri, structuri şi mentalităţi ale activismului
comunist.
Dezbaterea ideologică se duce în România între expresia
democratică a dreptei şi o expresie nedemocratică, populistă şi cu accente
totalitare – cea a stângii. De aceea, prezentarea de mai sus are în cazul ţării
noastre o valoare pur teoretică. Ea nu ne este de folos pentru a înţelege
specificul binomului ideologic cu care ne confruntăm.
Stânga, aşa cum spuneam, este, îndeobşte, novatoare şi
revoluţionară. Expresiile politice majoritare ale stângii de la noi sunt
anacronice şi lipsite de tentaţia modernităţii. Stânga este, îndeobşte,
internaţionalistă şi cosmopolită. Din contră, stânga românească păstrează
toată zgura naţional-comunismului, xenofobiei şi izolaţionismului. Stânga
este, îndeobşte, egalitară. Căutaţi printre liderii Partidului Social-Democrat
oameni săraci şi nu veţi găsi! Mai mult, printre ei veţi găsi pe mulţi dintre
cei mai bogaţi oameni din România.
În aceste condiţii, conceptele teoretice de dreapta şi de stânga trebuie
reactualizate pe specificul realităţii româneşti. Diferenţa fundamentală este
aceea că în ţara noastră, la acest moment, Dreapta este democratică, iar
stânga – mă refer, evident, la exprimarea cea mai vizibilă a acestor ideologii
– nedemocratică. Stânga este beneficiara tergiversării şi fructifică toate
sechelele tenebroase ale trecutului, în timp ce Dreapta este revoluţionară şi
novatoare. În timp ce stânga încearcă să conserve pentru elitele politice care
o reprezintă privilegiile deţinute în timpul comunismului, Dreapta realizează
un arc peste timp, respingând comunismul şi sechelele sale ca pe un insert
antiromânesc, şi reuneşte tradiţia cu modernitatea. Dreapta readuce în
discuţie respectul faţă de valoarea umană, ideea morală, întâi de toate cea
creştină, onoarea ca temei al acţiunii publice, autoritatea ca stare de
legalitate şi eficienţă, demnitatea naţională ca reper al oricărei acţiuni
politice.
Odată instaurat capitalismul, doctrinele nuanţează raportul individ-
comunitate-stat, raportul egalitate-eficienţă sau agent economic-piaţă-stat.
În România noi trebuie, mai întâi, să generăm capitalismul şi abia apoi să-l
nuanţăm. Dezvoltarea doctrinelor presupune că opţiunea pentru capitalism e
deja rezolvată şi pusă la treabă. Or, cum spuneam, problema fundamentală a
României este tocmai aceasta, că nu a optat încă între socialism şi
capitalism.
Amânarea acestei opţiuni nu este doar un subiect de dispută
ideologică. Ea lasă efecte dureroase asupra realităţii economice şi sociale. Şi
pe măsură ce opţiunea spre modernizare este amânată, cu atât mai dificilă
este mai apoi realizarea ei.
Modernizarea nu se poate realiza fără o schimbare radicală a
sistemului politic. Opţiunea ideologică a Dreptei româneşti are în vedere o
anumită redimensionare a rolului statului şi un proces care să ducă la
aceasta. Cu o organizare a statului precum cea de acum viziunea noastră

60
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

strategică nu se poate susţine. Structura actuală administrativă a statului este


un malaxor care face fărâme orice tentativă de a-l reforma cu încetul. Ea
face ca diferenţele dintre doctrine, în faţa incapacităţii guvernanţilor de a
reforma sistemul, să se diminueze lăsându-se, până la urmă, impresia că toţi
guvernanţii sunt la fel.
Există, apoi, o constrângere legată de agenda publică. Persistenţa
unei aceleiaşi agende publice de mulţi ani încoace face ca mesajul partidelor
să se raporteze la ele, aşa cum e firesc. Dar în loc ca partidele să propună
rezolvarea agendei publice, ele se lamentează cot la cot cu alegătorii pe
seama ei. Indiferent de unde vine, abordarea populistă seamănă la toate
partidele. Abia atunci când vor dori cu adevărat să rezolve o problemă
partidele vor începe să se deosebească între ele. A te confrunta cu agenda
electorală înseamnă să propui o agendă alternativă, care să aibă în vedere şi
riscurile viitoare. Soluţiile trebuie să atenueze suferinţele de azi, dar să
prevină pericolele de mâine.
Fără o atitudine fermă şi o corelare a realităţii cu modelul, doctrinele
nu se vor putea confrunta cu aceste două pericole majore la adresa identităţii
lor care sunt rezistenţa administraţiei şi tentaţia populistă.
Doctrinele ajută ca oamenii să se grupeze şi să acţioneze pe baza
unor concepţii comune, în condiţiile unor reguli stabile şi înlăuntrul
aceluiaşi sistem politic. Ideologia serveşte trecerii de la un sistem politic la
altul. Acesta este cazul ţării noastre.

Necesitatea recurgerii la ideologie

Esenţa actualei tranziţii, aşa cum spuneam, constă în trecerea, în


plan politic, de la totalitarism la democraţie şi, în plan economic, de la
socialism la capitalism71. Acest proces nu este numai economic sau
instituţional, pentru că atunci ar fi suficient să spunem că trecerea de la
socialism la capitalism este echivalentă cu redimensionarea rolului statului.
Dar tranziţia este în primul rând un proces cultural. Ea are în vedere
emanciparea mentalităţilor, recuperarea unor valori tradiţionale şi
consacrarea altora noi, reconfigurarea spiritului comunitar, structurarea
societăţii civile şi a spiritului civic, asumarea identităţii naţionale în termenii
unui europenism al naţiunilor etc.
Amploarea transformărilor necesare, asupra cărora vom reveni pe
parcursul acestei lucrări, presupun asumare ideologică. Ideologia chemată să
călăuzească trecerea de la totalitarism la democraţie şi de la socialism la
capitalism este ideologia dreptei.
71
Pentru a stabili diferenţele dintre socialism şi capitalism vom prelua precizările
metodologice pe care le face profesorul american Adam Przeworski: “Prin «capitalism»
înţeleg oricare sistem economic în care (1) diviziunea optimă a muncii este atât de avansată
încât majoritatea oamenilor produce pentru a satisface nevoile celorlalţi (2) mijloacele de
producţie şi capacitatea de lucru sunt proprietăţi particulare şi (3) există pieţe pentru
ambele. Prin «socialism» înţeleg oricare sistem în care (1) diviziunea muncii este la fel de
avansată (2) mijloacele de producţie sunt proprietate publică şi (3) majoritatea resurselor
productive, cel puţin altele decât forţa de muncă, sunt alocate prin comandă centralizată”.
Adam Przeworski, Democraţia şi economia de piaţă. Reformele politice şi economice în
Europa de Est şi America Latină, Bucureşti, Editura All, 1996, p.112.
61
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Atunci când a teoretizat comunismul ca ideologie72, Karl Marx a


intuit că este nevoie de arma ideologică pentru a lupta împotriva
capitalismului. Pentru comunişti, în secolul XX, social-democraţii au fost
adversari, în rând cu reprezentanţii altor partide burgheze. Ba chiar, dacă
luăm exemplul Rusiei, cele mai teribile lupte politice s-au dat între
comunişti şi social-democraţi, mai apoi între bolşevici şi menşevici.
Represiunea comunistă le-a acordat liderilor social-democraţi care nu au
acceptat să intre în rândurile comuniştilor un tratament la fel de neîndurător
ca şi celorlalţi duşmani ai regimului totalitar.
Comunismul şi-a propus în mod deschis distrugerea capitalismului.
Teoria succesiunii modului de producţie – substanţa materialismului
dialectic şi istoric – a fost temeiul teoretic al caracterului vremelnic al
capitalismului şi al mersului inevitabil şi ireversibil către comunism73.
Mişcările democratice ale anului 1989 au arătat că această teorie este
greşită. Teza potrivit căreia evoluţia forţelor de producţie transformă cu
necesitate relaţiile de producţie, în sensul creşterii continue a gradului de
socializare a acestora, este incorectă74. Nu numai că acest proces nu este
necesar, dar transformarea structurii – păstrând terminologia lui Marx – s-a
dovedit chiar contraproductivă pentru dezvoltarea ulterioară a relaţiilor de
producţie, a căror esenţă o constituie relaţiile de proprietate.
În fapt, raportul de cauzalitate este următorul: evoluţia forţelor de
producţie nu necesită transformarea relaţiilor de proprietate, ci
transformarea relaţiilor manageriale. Cel mai mare adversar al marxismului
s-a dovedit a fi managementul. Iar cursul istoriei a dovedit că singurul
72
Stelian Tănase sintetizează: “Esenţa comunismului este ideologia. Ideologia comunistă
este utopică. Ca orice utopie, scopul ei este realizarea unei lumi fără conflicte, perfect
armonioase, în acest caz «societatea fără clase». Dimensiunea esenţială a acestui tip de
ideologie este caracterul ei antiştiinţific, neraţional, deci antimodern”. Stelian Tănase,
Revoluţia ca eşec. Elite şi Societate, Iaşi, Editura Polirom, 1996, p.218.
73
Într-un articol scris în 1988, “Despre reversibilitatea comunismului”, Jean-François
Revel surprinde această caracteristică a sistemului comunist: “Ireversibilitatea a fost
socotită întotdeauna ca fiind intrinsecă sistemului comunist – şi socialismului în general. Ea
capătă aici un caracter organic. Orice revoluţie socialistă are ca obiectiv abolirea
structurilor politice, economice, sociale, culturale existente şi înlocuirea lor cu altele; ea îşi
propune chiar înlocuirea «omului vechi» cu «omul nou»… Ireversibilitatea face, aşadar,
parte integrantă din socialism; fără ea, acesta şi-ar pierde orice semnificaţie” (Jean-François
Revel, Revirimentul democraţiei, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p.403). Cu o bună
intuiţie istorică, Revel sugerează câteva căi (democratică, sociologică, strategică) prin care
reversibilitatea comunismului este posibilă, lucru dovedit scurt timp după aceea.
74
Această teză şi-a arătat inconsistenţa în confruntarea sa cu realităţile istorice. În fapt,
comunismul a izbândit nu aşa cum credea Marx, adică în ţările dezvoltate economic, ci mai
ales, în cele slab dezvoltate, unde democraţia era inexistentă sau fragilă. Tentativa lui Lenin
de a justifica revoluţiile comuniste prin “teoria verigii celei mai slabe” este doar un
paleativ. În fapt, revoluţia bolşevică nu a fost decât în mică măsură rezultatul contradicţiilor
interne, iar asta doar într-un număr redus de ţări din Asia şi, într-o anumită măsură, în
Rusia. Comunismul a fost, în fapt, un fel de colonialism ideologic care, adesea, a fost
colonialism de-a dreptul. Dar teza lui Marx nu e greşită numai pentru că istoria nu a
verificat-o. Ea are o eroare metodologică, şi anume aceea de a subordona economicului
toate celelalte dimensiuni ale vieţii sociale, ignorându-le de-a dreptul. Această deficienţă a
fost sesizată de Max Weber care reproşa marxismului renunţarea la analiza multifactorială,
reducând totul la factorul economic. Vezi şi C. Right-Mills, H. H. Gerth, “Introduction” în
From Max Weber: Essays in Sociology, London, Routledge, 1991.
62
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

proces ireversibil al evoluţiei umane este inovaţia tehnologică şi, în


subsidiar, inovaţia managerială75,76.
În mod paradoxal, linia comunismului utopic, pe care s-au înscris
Saint-Simon, Proudhon, Fourier şi, într-o anumită măsură, Marx, şi care
mergea pe ideea limitării rolului statului până la abolirea sa, a dus la crearea
uneia dintre cele mai puternice forme de totalitarism. Explicaţia constă în
aceea că, deşi ascuns sub masca mesianismului, comunismul a fost expresia
unui anumit fel de raţionalism, încercând să opună un model artificial unei
societăţi care nu se poate lipsi de însuşirile sale naturale. Excesul raţionalist
a dus la exacerbarea celei mai clare expresii a raţionalismului, care este
statul77.
Comunismul a dat dovadă, însă, de o puternică voinţă politică de a
înfăptui ceea ce şi-a propus, şi anume distrugerea capitalismului, înlocuirea
proprietăţii private prin proprietate socialistă. Comuniştii au ştiut că pentru a
distruge capitalismul trebuie acţionat împotriva bazei sale economice,
sociale şi culturale. Ceea ce au şi făcut, cu o cruzime care îi apropie de
barbarie78. Cu revoluţia bolşevică ei au învăţat, încă o dată, lecţia lui
Clausevitz potrivit căreia pentru a înfrânge un duşman trebuie să-i distrugi
instituţiile.
Distrugerea bazei economice a capitalismului presupunea
naţionalizarea băncilor şi a unităţilor economice importante, precum şi
desfiinţarea pieţei de capital. Aceste obiective au fost atinse în România
până la jumătatea anului 1948.
Nimicirea bazei sociale a capitalismului, ca orice mutaţie de natură
socială, a durat ceva mai mult. Baza socială a capitalismului era alcătuită
din comercianţi, din burghezia rurală, căreia i s-a spus “chiaburime”, şi din
reprezentanţii profesiunilor liberale. Chiaburimea a fost distrusă prin
fiscalitate şi prin cooperativizare. Procesul a durat aproape un deceniu şi
jumătate. Încheierea procesului de cooperativizare a lăsat în afara
75
În acest sens pledează Raymond Aron în capitolul “Histoire et progrès” din lucrarea Dix-
huit leçons sur la société industrielle (Paris, Gallimard, 1962, pp.75-94). Concluzia
savantului francez: “Ceea ce este caracteristic ordinii progresului este devenirea ştiinţifică”.
76
Până în prezent s-a dovedit că democraţia capitalistă este sistemul politic şi economic cel
mai adecvat pentru a susţine inovaţia tehnologică şi managerială. Este aşadar un alt mod de
a susţine concluziile lui Francis Fukuyama care, vorbind metaforic de “sfârşitul istoriei”,
dorea, de fapt, să evidenţieze triumful democraţiilor liberale occidentale. Vezi Francis
Fukuyama, The End of History and the Last Man, Free Press, New York 1990 (Sfârşitul
Istoriei şi ultimul om, Bucureşti, Editura Paideia, 1994). De la aceeaşi premisă porneşte
Pierre Manent în articolul său “La démocratie et la nation” publicat în primul număr al
Revistei Române de Ştiinţă Politică al Universităţii Bucureşti şi Peter Drucker, Inovaţia şi
spiritul antreprenorial, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995.
77
Vezi, în această privinţă, Fenomenologia spiritului a lui G.F.W. Hegel (Bucureşti,
Editura Academiei, 1965).
78
Are dreptate Irving Kristol când afirmă: “Karl Marx scria undeva că rasa umană va fi
pusă în cele din urmă în situaţia de a alege între socialism şi barbarie. Ei bine, am văzut
destul ce înseamnă socialismul în epoca noastră pentru a ne da seama că, în mod concret şi
nu într-o lume ideală, acesta nu poate oferi nici stabilitate nici dreptate, şi că în multe din
versiunile sale pare perfect compatibil cu barbaria. Deci majoritatea neoconservatorilor
cred că ultima şi cea mai bună speranţă a omenirii în acest moment este un capitalism
revigorat intelectual şi moral”. Irving Kristol, “Confesiunile unui neoconservator” în Polis,
nr. 3/1998, p.30.
63
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

proprietăţii socialiste şi cooperatiste – o formă mascată, de fapt, a celei


dintâi – o categorie restrânsă de munteni, proprietari de oi sau de livezi.
Comercianţii au dispărut prin naţionalizări de spaţii comerciale şi prigoane
de orice fel, inclusiv fiscale. Ultimii comercianţi, aşa-numiţii mandatari, au
fost învinşi de fiscalitate la sfârşitul deceniului şapte. Profesiunile liberale
şi-au pierdut autonomia de organizare, au fost politizate şi, în măsura
posibilului, etatizate79.
Ca orice ideologie, comunismul a inclus cultura printre preocupările
sale. Comuniştii ştiau că susţinerea unui sistem economic şi social se face pe
un anumit suport cultural80. Tipul de cultură, sau mai degrabă de anticultură,
promovat de comunism a avut în vedere combaterea culturii naţionale, mai
ales a celei interbelice, a valorilor româneşti tradiţionale şi creştine81. O lista a
autorilor şi cărţilor interzise în primii ani ai aşa-numitei puteri populare a fost
de curând publicată şi poate servi generaţiilor viitoare drept pildă pentru ceea
ce a putut fi în stare comunismul82. Până şi Mihai Eminescu figurează pe
această listă. Ca să nu mai vorbim că mari cărturari ai românilor precum
Lucian Blaga, Gheorghe I. Brătianu, Constantin Noica, Alexandru Paleologu,
Nicolae Steinhardt, Radu Gyr, Petre Ţuţea, Arşavir Acterian, Nicolae Balotă
şi mulţi alţii au suportat agresiuni morale sau au petrecut ani îndelungaţi în
închisoare83. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat cu Nicolae Iorga, cu I. G. Duca, cu
79
Despre acţiunea comunismului asupra bazei sociale a capitalismului găsim câteva pagini
memorabile în capitolul “Duşmanul poporului – omul” din cartea Gândirea captivă: Eseu
despre logocraţiile populare a lui Czesław Milosz (Bucureşti, Editura Humanitas, 1999,
pp.188-194).
80
Vezi, în acest sens, Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă: Cultura română sub
Ceauşescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.
81
Încă din 1953, Mircea Eliade a avut trista presimţire a ceea ce se va întâmpla: “Adevărata
primejdie începe, însă, pentru întreg neamul românesc, abia după ocuparea teritoriului de
către Soviete. Pentru întâia oară în istoria sa, neamul românesc are de-a face cu un adversar
nu numai excepţional de puternic, dar şi hotărât să întrebuinţeze orice mijloc pentru a ne
desfiinţa spiritualiceşte şi culturaliceşte, ca să ne poată, în cele din urmă, asimila. Primejdia
este mortală, căci metodele moderne îngăduie dezrădăcinările şi deplasările de populaţii pe
o scară pe care omenirea n-a mai cunoscut-o de la asirieni… Există primejdia unei
sterilizări spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor şi ruperea legăturilor organice cu
tradiţiile culturale autentic naţionale. Neamul românesc, ca şi alte neamuri subjugate de
Soviete, riscă să devină, culturaliceşte, un popor de hibrizi”. Mircea Eliade, “Destinul
culturii româneşti” în Profetism românesc (I), Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, 1990,
p.143.
82
Vezi Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România: 1945-1989,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000.
83
Umilinţele şi cruzimile la care la care au fost supuşi aceşti oameni au fost de neînchipuit.
Ele au continuat şi după perioada de detenţie, pentru cei care au supravieţuit închisorilor.
Iată, de pildă, cazul lui Constantin Noica. Arestat în decembrie 1958, va fi judecat într-un
proces celebru, alături de Dinu Pillat, Arşavir Acterian, Sergiu Al-George, Theodor
Enescu, Alexandru Paleologu, Marietta Sadova, Nicolae Steinhardt, Vladimir Streinu,
Păstorel Teodoreanu. Cu acuzaţia de “uneltire contra ordinii sociale”, Constantin Noica a
fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică. A fost eliberat, laolaltă cu mulţi alţi deţinuţi
politici, în anul 1964. Iată un fragment dintr-un text scris de Constantin Noica în revista
Glasul Patriei, publicaţie de propagandă pentru românii din străinătate, la 20 aprilie 1965:
“Sunt unul dintre intelectualii care, înainte de 1944, am susţinut unele idei greşite. Într-un
fel sau altul a trebuit deci, la fel ca şi ceilalţi, să răspund pentru ele… Între timp, văd că în
ţara noastră aceasta s-a făcut treabă: că totul a luat, sau stă să ia, un chip nou. Îmi vine în
minte, atunci, că există o altă libertate de a face. Câţiva ne-am lipsit de ea, în numele unor
64
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Virgil Madgearu, Armand Călinescu sau Victor Iamandi dacă nu ar fi fost


victime ale legionarilor. Sau dacă Nicolae Titulescu sau Petre Andrei nu s-ar
fi sinucis. E foarte probabil că şi-ar fi găsit moartea în închisorile comuniste84.
Lupta împotriva culturii autentice a fost însoţită de o acţiune extrem
de dăunătoare de promovare a kitsch-ului. De altfel, acest lucru trebuie
reţinut: kitsch-ul, sub multiple forme, este suportul oricărei dictaturi: cantate
patriotarde, ode aniversare, hectare de pânză cu portretele conducătorilor
sau cu imagini de fabrici şi uzine, kilometri de peliculă despre vizite de
lucru. Sub acest tăvălug propagandistic a existat şi seva unei culturi
autentice, născută din suferinţă şi rezistând cu înverşunare uscăciunii
propagandistice85.

prejudecăţi sau ale unor false judecăţi!… Dar am scris cele de mai sus pentru ca să îndemn
şi pe alţii să-şi recunoască greşelile şi să se alăture, prin muncă, intereselor României noi”
(apud Stelian Tănase, Anatomia mistificării, 1944-1989. Procesul Noica-Pillat, Bucureşti,
Editura Humanitas, 1998, pp.470-472). Câtă suferinţă trebuie să fi îndurat Constantin
Noica şi cât de deznădăjduit şi lipsit de apărare trebuie să fi ajuns în sufletul său pentru a
scrie astfel de rânduri de autoflagelare şi de laudă a socialismului!
84
Numărul miniştrilor României democrate care au suferit persecuţiile regimului comunist
este impresionant. Iată, pentru memoria tinerei generaţii o listă a acestora: Ucişi în
închisoare: Constantin Angelescu, Constantin Argetoianu, Aurel Baciu, Victor Bădulescu,
Aurelian Bentoiu, Sever Bocu, Sebastian Bornemisa, Constantin I. C. Brătianu, Ion Bujoiu,
Mircea Cancicov, Ion Cămărăşescu, Henry Cihosky, Daniel Ciugureanu, Tancred
Constantinescu, Ion Costinescu, Vladimir Cristi, Gheorghe A. Cuza, Aurel Dobrescu, Stan
Ghiţescu, Ion Gigurtu, Alexandru Glatz, Constantin Ilasievici, Alexandru Lapedatu,
Gheorghe N. Leon, Ion Lugoşianu, Iuliu Maniu, Mihail Manoilescu, Ion Manolescu-
Strunga, Istrate Micescu, Ion Mihalache, Valeriu Moldovan, Dumitru Munteau-Râmnic,
Ion Pelivan, Nicolae Polizu-Micşuneşti, Ioan Pop, Ion. N. Popovici, Albert Popovici-Taşcă,
Radu Portocală, Virgil Potârcă, Ion Răşcanu, Valer Roman, Nicolae Samsonovici,
Constantin Simian, Gheorghe Taşcă, Petru T. Topa, Aurel Vlad. Întemniţaţi: Dumitru
Alimăneşteanu, Petre N. Bejan, Mihail Berceanu, Constantin Brătianu, Nicolae Budurescu,
Gh. Cipăianu, Dan Sever, Silviu Dragomir, Ioan D. Enescu, Pantelimon Halipa, Emil
Haţieganu, Alexandru Hodoş, Dumitru R. Ioaniţescu, Ioan Lupaş, Ştefan Meteş, Gheorghe
Gh. Mironescu, Iuliu Moldovan, Victor Moldovan, Ion Nistor, Voicu Niţescu, Ion Grigore
Perieţeanu, Ion Petrovici, Valer Pop, Mihail Popovici, Ghiţă Pop, Vasile T. Prelipceanu,
Ion Răducanu, Savel Rădulescu, Vasile P. Sassu, Teofil Sauciuc-Săveanu, Ioan Gh. Savin,
Victor Slăvescu, Florian Ştefănescu-Goangă, Constantin N. Tomescu, Arthur Văitoianu,
Nicolae Zigre. Deportaţi sau cu domiciliu obligatoriu: A. C. Cuza, Alexandru Vaida-
Voevod. Exilaţi: Nicolae Caranfil, Anton Crihan, Richard Franasovici, Grigore Gafencu,
Radu Irimescu, Ion Pangal, Stelian Popescu, Viorel V. Tilea, Constantin Xeni. Personalităţi
precum Simion Mehedinţi, Gheorghe Ionescu-Siseşti, Lucian Blaga au fost îndepărtate din
poziţiile profesionale deţinute. La această listă se cuvine să-i amintim pe cei ucişi de către
legionari, în timpul Rebeliunii: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Virgil Madgearu, Gabriel
Marinescu. Se poate spune, cu excepţii care se pot număra pe degetele mâinii, că toţi
membrii Guvernelor României democrate care au supravieţuit anului 1947 au suferit
persecuţii din partea regimului comunist. Vezi Ion Mamina, Ioan Scurtu, Guverne şi
guvernanţi, 1916-1938, Bucureşti, Editura Silex, 1996.
85
Iată cum caracterizează un mare artist, Horia Bernea, această perioadă de rezistenţă
culturală: “Noi am devenit astfel «imuni la revoluţie», nu insensibili la avangardă; o
imunitate care constituie probabil cea mai interesantă experienţă spirituală pe care o putem
oferi celorlalţi. Această imunitate se revelează (culmea!) ca o veritabilă atitudine de
«avangardă», dată fiind starea lumii din acest moment: pentru că această imunitate se
opune devastării sistemelor de valori – consecinţă inerentă, obligatorie a oricăror revoluţii,
marcând o întoarcere decisă către reperele spirituale, către sacralitatea ce susţine lumea (în
cazul României, cele două aripi cu care se poate «zbura» în ortodoxie, Sfânta Revelaţie din
65
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Comuniştii au ştiut, aşadar, “ce au de făcut”. Revoluţia bolşevică şi


experienţa kominternistă le-a folosit din plin. Înlocuirea sistemului capitalist
a însemnat distrugerea bazei sale economice, sociale şi culturale.
Comunismul a fost o ideologie, căci numai arma ideologică poate avea
anvergura de a acţiona cu atâta forţă în toate aceste planuri. A fost ideologie
căci nu şi-a propus să modernizeze sistemul care a generat-o, şi anume
capitalismul, ci să-l distrugă şi să-l înlocuiască. Procesul de luare a puterii şi
de aplicare a perceptelor ideologice a fost abrupt şi rapid, căci această
ideologie şi-a propus nu numai să distrugă capitalismul şi să-l înlocuiască cu
comunismul dar şi să distrugă democraţia şi s-o înlocuiască cu
totalitarismul.
Ultimul deceniu al secolului XX a adus cu sine o provocare cu totul
nouă: înlocuirea comunismului cu capitalismul şi a dictaturii cu democraţia.
Procesul nu trebuie înţeles , în mod simplist, ca invers celui petrecut în
Rusia, după primul război mondial sau celui petrecut în Europa centrală şi
de est în perioada postbelică. Există o diferenţă fundamentală. Trecerea de
la capitalism la comunism s-a făcut prin mijloace totalitare, abuzive şi
violente.86 Trecerea de la comunism la capitalism trebuie făcută deodată cu
construirea şi consolidarea statului de drept.
Această experienţă este cu totul deosebită de alte schimbări de
natură revoluţionară. Comunismul, spre deosebire de feudalism sau de
capitalism, nu a fost răsturnat de forţe economice în dezvoltare, sau de
categorii sociale reprezentative care doreau să le ia locul celor anacronice
ori vlăguite. Nu numai că nu a născut astfel de forţe, dar comunismul pur şi
simplu a nimicit înfiriparea oricărei asemenea dezvoltări. Acelaşi lucru s-a
întâmplat şi în planul structurii sociale, al mentalităţilor, unde comunismul
nu a permis germenii unei emancipări care să-i supravieţuiască. Pur şi
simplu, comunismul s-a crezut veşnic şi n-a făcut decât să se perpetueze pe
sine, pustiind totul în jur. Cel puţin la fel de grav este faptul că, spre
deosebire de viruşii obişnuiţi care mor o dată cu bolnavul atins de boală, în
acest caz, bolnavul a murit, dar virusul persistă. Ca o casă ale cărei ziduri
încărunţite îmbolnăvesc pe cei care pătrund într-însa. Iar atunci când

Biblie şi Sfânta Tradiţie a Bisericii). Obligaţi să asistăm neputincioşi la devastarea morală


şi fizică din jur, «avangarda» în sensul ei «tradiţional» a trebuit să-şi schimbe direcţia,
metodele şi scopul. Într-un context agresiv, unde se încearcă cu ură şi metodă desfigurarea
noastră, raţiunea de a exista a artei rămâne aceea de a ne ajuta să supravieţuim spiritual, de
a viza dincolo de ea, pentru a ne ajuta să credem în cele ce nu se văd…” Horia Bernea,
“Avantajele spirituale ale unui artist din Est” în Puncte Cardinale, ianuarie – februarie
2001. Textul a fost scris în septembrie 1990.
86
Iată o cifră elocventă: în perioada 1946-1959 au fost arestate şi condamnate 53.170
persoane, socotite drept contrarevoluţionare. Acuzaţiile erau dintre cele mai absurde:
“crime contra păcii şi umanităţii”, “activitate intensă contra clasei muncitoare”, “activitate
pe linia cultelor şi sectelor”, “agitaţie publică şi instigare împotriva Gospodăriilor agricole
colective” etc. La acestea trebuie să adăugăm persoanele executate în timpul misiunilor
operative ale Securităţii, persoanele deportate, cele arestate şi deţinute fără proces, membrii
familiilor care au suportat diferite persecuţii, de la confiscarea averii şi până la
exmatricularea din toate şcolile din ţară ş.a.m.d.
66
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

zidurile se prăbuşesc, paloarea feţelor reproduce culoarea obosită a


zidurilor87.
În deceniul care a trecut nu a existat în România voinţa politică a
unei schimbări radicale. Acesta a fost motivul pentru care fragilitatea
democraţiei nu numai că nu a consolidat instituţiile democratice, dar a
perpetuat, sub forme perverse, structurile totalitare, dându-le o legitimitate
nemeritată. În loc ca mişcarea revoluţionară din decembrie 1989, cu
tragismul său, să fie şansa schimbării, a fost o tentativă reuşită de menţinere
a cercurilor de influenţă ale României comuniste.
Trecerea de la comunism la democraţie şi capitalism presupune un
temei ideologic88. Ideologia care are acum un caracter novator, revoluţionar,
propunându-şi schimbarea sistemului, este ideologia dreptei.
Atingerea acestor obiective nu se poate face de la sine. E nevoie de o
puternică voinţă politică, de o viziune strategică şi o capacitate managerială
pe măsură. Ca în orice trecere de la un sistem la altul, este nevoie de acţiune
asupra bazei economice, sociale şi culturale a sistemului şi dezvoltarea
bazei noului sistem.
În esenţă, dislocarea bazei economice a comunismului presupune
privatizarea băncilor şi a marilor unităţi economice. Construirea bazei
economice a capitalismului presupune dezvoltarea noului sector privat,
redimensionarea industrială, lărgirea accesului investiţiilor străine,
dezvoltarea regională şi consolidarea pieţelor financiare – bănci, asigurări,
piaţă de capital. Direcţiile de acţiune strategică ale construirii bazei
economice a capitalismului, aspecte asupra cărora vom mai reveni, sunt:
 redimensionarea rolului statului în economie, ceea ce presupune
reducerea rolului său de administrator şi de actor economic, dar
întărirea rolului său de garant al legalităţii şi al corectei
funcţionări a pieţelor;
 crearea mecanismelor liberei competiţii şi consolidarea acestora;
 garantarea proprietăţii;
 o politică bugetară selectivă şi stimulativă;
 o politică bugetară corelată cu mecanismele pieţei;
 un sistem legislativ, clar, stabil, complet, integral aplicabil în
momentul promulgării şi racordat standardelor europene;
 etica economiei de piaţă;
 dezvoltarea şi consolidarea pieţelor.
87
Spune Jean-François Revel: “Când o ţară se vede nevoită să iasă din comunism ea nu se
găseşte la nivelul pe care îl atinsese când a intrat în comunism, ci mult mai jos, dacă nu
cumva se găseşte… nicăieri. Lucru adevărat nu doar în economie, ci şi în cazul instituţiilor
politice, al raporturilor sociale, al vieţii culturale”. Jean-François Revel, op.cit., p.181.
88
Există însă şi opinii care consideră că procesul de tranformare de acest fel este prea
complex pentru a se încadra în tipologia constrângătoare a unei ideologii. Astfel de opinii
merg până într-acolo încât, o dată cu eşecul marxismului, consideră abordarea ideologică
drept depăşită. Milovan Djilas: “Este de cea mai mare importanţă să afirmăm că apusul
ideologiilor, şi înainte de toate al marxismului, care e singura ideologie de importanţă
mondială, nu semnifică sfârşitul ideilor, ci, din contră, este condiţia prealabilă a proliferării
şi dezvoltării lor. Din acest crepuscul şi din ruinele ideologiilor se poate naşte o existenţă
fără constrângeri”. Milovan Djilas, Une société imparfaite – le communisme désintégré
(cap. “Le crépuscule des idéologies”), Paris, Calmann-Lévy, 1969, p.73.
67
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

În ceea ce priveşte baza socială, procesul este mai complex şi


proiectat pe un orizont de timp mai lung. În plus, fenomenele sociale care
trebuie iniţiate şi sprijinite sunt mai greu identificabile. Nu se mai pune
problema agresiunii împotriva unor categorii sociale şi aplicarea unor
acţiuni punitive asupra acestora. Dimpotrivă, pe cât posibil,
redimensionarea socială trebuie să aibă ca sursă motivaţiile ce vor fi induse
diferitelor segmente de interese. Mai ales că o mare parte a bazei sociale a
comunismului este alcătuită din categorii defavorizate. Dreapta nu are
adversari sociali89. Noi nu luptăm împotriva unor categorii sociale şi nu
asmuţim pe oameni unii împotriva altora.
În procesul de redimensionare socială, Dreapta este interesată de
dezvoltarea acelor segmente care pot deveni principalul suport social al
capitalismului, aceleaşi care au fost măcinate în malaxorul comunist. Este
vorba de comercianţi şi alte categorii de întreprinzători, de burghezia rurală
- reprezentanţilor căreia li se spune acum nu chiaburi, ci fermieri - şi de
profesiunile liberale. În mod generic, aceste categorii alcătuiesc ceea ce se
numeşte clasa de mijloc. Lor li se adaugă o categorie socială nouă, cea a
managerilor, purtători ai spiritului întreprinzător.
În acelaşi timp, pe termen lung trebuie avută în vedere o altă
structură a ocupării. De pildă, în ultimii ani, ponderea forţei de muncă
ocupate cu activităţi pe pieţele financiare a scăzut de la circa 60.000 la
53.000. Într-o economie de mărimea celei româneşti, populaţia ocupată pe
pieţele financiare ar trebui să fie de cel puţin 300.000 de persoane. Situaţia
actuală privează societatea românească de o forţă socială emergentă
considerabilă şi, de ce să n-o recunoaştem, privează dreapta de un electorat
preţios. În schimb persistenţa marilor aglomeraţii muncitoreşti, pe fundalul
lipsei descentralizării, divizării şi privatizării marii industrii şi sectoarelor
primare oferă partidelor de sorginte socialistă un sprijin pe care acestea nu
întârzie
să-l întoarcă chiar împotriva celor care le-au votat.
Politicile sociale vor avea în vedere schimbarea raportului dintre
persoanele asistate şi persoanele active, care acum este supraunitar în
favoarea celor asistate. Beneficiarii asigurărilor sociale sunt îndeobşte
înclinaţi spre politicile socialiste, spre o protecţie iluzorie, deşi ar trebui să
înţeleagă că fără o gestionare pe bază privată a fondurilor de asigurări
sociale, situaţia lor nu se va îmbunătăţi.
Stimularea agriculturii capitaliste şi transferarea unor activităţi
productive şi a serviciilor către mediul rural va diminua şomajul în mediul
89
Există idealuri naţionale în faţa cărora acest enunţ este plauzibil. Avem pilda oferită de
textul Proclamaţiei de la Islaz, din 9 iunie 1848: “Poporul român se scoală, se armează, şi
nu spre a se lupta o clasă asupra alteia, nu spre a rumpe legăturile sale de relaţii din afară, ci
ca să ţie în frâu şi în respect pe voitorii de rău ai fericirii publice. Strigarea românilor e
strigare de pace, strigare de înfrăţire. La această mare faptă a mântuirii, tot românul are
dreptul de a fi chemat, nimeni nu este scos afară; tot românul este un atom al întregii
suveranităţi a popolului: sătean, meseriaş, negruţător, preot, soldat, student, boier, domn, e
fiu al patriei şi după sfânta noastră credinţă, e şi mai mult, e fiu al lui Dumnezeu. Toţi avem
acelaşi nume de român. Acesta ne înfrăţeşte şi face să înceteze toate interesele, să se stingă
toate urile. Pace dar vouă! Libertate vouă!”.
68
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

rural, va diminua o parte a kitsch-ului urban şi-l va reîntoarce în mediul său


natal, autentic, din care a fost dislocat90.
Sunt numai câteva exemple, desigur. Mutaţiile în structura ocupării
trebuie corelate cu strategiile privind diminuarea bazei economice a
socialismului şi înlocuirea acesteia cu suportul economic al capitalismului.
Procesul transformării, în ceea ce priveşte cele trei componente (economic,
social şi cultural), trebuie conceput şi coordonat în mod unitar.
O atenţie specială trebuie acordată bazei culturale a schimbării91.
Tranziţia de la comunism la capitalism este un proces profund cultural. A nu
înţelege şi a nu avea viziunea acestei realităţi înseamnă, oricât de multe
resurse s-ar folosi, să sufli zadarnic într-o pungă spartă. Aceasta înseamnă
aşezarea în miezul viziunii despre lume a ideii morale şi a ideii naţionale.
Ele împreună alcătuiesc identitatea naţională. Identitatea naţională nu este o
vorbă goală, patriotardă. Asumarea identităţii naţionale presupune o seamă
de politici ale actului de guvernare ce vizează:
 apărarea demnităţii naţionale;
 sporirea autorităţii şi credibilităţii instituţiilor statului;
 dezvoltarea capitalului românesc;
 protejarea şi consolidarea patrimoniului cultural românesc;
 sporirea rolului Biserii;
 sprijinirea Armatei şi respectarea demnităţii corpului militar;
 ameliorarea relaţiilor cu românii de pretutindeni;
 înfăptuirea reîntregirii ţării.
Această viziune asupra schimbării ca având o importantă
componentă culturală, este proprie dreptei92.
Ideologia stângii a înţeles într-un alt mod rolul culturii. Cultura a
fost ideologizată, utilizată sub forma pervertită, agresivă şi oficioasă a
propagandei. Astfel, cultura a fost utilizată pentru a da justificare unui
sistem abuziv, constrângător. Cel mai mare pericol la adresa culturii a fost
subordonarea şi pervertirea ei sub forma kitsch-ului. Cultura, în
dimensiunea ei oficioasă, a devenit un complice al sistemului.
Dreapta crede în libertatea culturii şi în înlăturarea oricărei tentative
de ideologizare sau subordonare a actului de cultură. Respectând libertatea
de creaţie, dreapta respectă autenticul în cultură. Cultura autentică a
90
Faţă de anul 1995, numărul persoanelor ocupate în agricultură a sporit cu peste 250.000
de persoane. Aceste persoane nu au găsit un alt loc de muncă, trăind din veniturile
provenite din economia naturală. În mod normal, într-o statistică onestă, ele ar fi trebuit să
se regăsească în rândurile şomerilor. Cum însă, aceste persoane nu au reuşit să-şi găsească
timp îndelungat, într-o piaţă a muncii atât de restrânsă cum este cea din mediul rural, un alt
loc de muncă, ele nu beneficiază de nici un ajutor social şi, în consecinţă, nu sunt cuprinse
în numărul şomerilor. Nu acesta este modul nostru de soluţionare a crizei ce decurge din
acumularea kitsch-ului urban. Vezi, în această privinţă, capitolul “Dezvoltarea şi
consolidarea pieţelor. Studiu de caz: situaţia agriculturii româneşti” din lucrarea de faţă.
91
Recomand, în această privinţă, lecturarea capitolului “O nouă cultură română”, din
volumul Politică şi cultură – Pentru o nouă cultură română, a lui Adrian Marino (Iaşi,
Editura Polirom, 1996, pp.198-351).
92
De aceeaşi opinie cu mine este Adrian Iorgulescu atunci când susţine că “la noi, în chip
permanent şi distinctiv, dreapta culturală a devansat şi pregătit dreapta politică pe tot
parcursul istoriei”. Adrian Iorgulescu, Dreapta – principii şi perspective, Cluj-Napoca,
Editura Dacia, 2000, p.224.
69
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

reprezentat un potenţial pericol pentru stânga deoarece autenticul înseamnă


tradiţie, iar tradiţia românească nu serveşte în nici un fel acestei ideologii
străine de neamul românesc care a fost comunismul. Dreapta îşi asumă
tradiţia într-un mod organic. Fără aceasta nu putem construi un sistem
instituţional stabil, nici european, ca performanţă, şi nici românesc, ca
substanţă93. Dreapta îşi propune reunirea tradiţiei culturale şi creştine
româneşti cu modelul european de dezvoltare capitalistă şi modernizare
instituţională.
Cercurile de influenţă care s-au păstrat din perioada socialistă şi
până în prezent trebuie corect identificate, iar politicile Dreptei vor avea în
vedere reducerea puterii lor. Acest lucru nu se face pe căi abuzive, prin
încălcarea libertăţilor cetăţeneşti sau a cerinţelor pieţei libere. Dimpotrivă.
Îmbunătăţirea calităţii actului de justiţie, egalitatea în faţa legii şi redefinirea
imunităţii politice, libertatea reală a presei, instituirea liberei competiţii şi a
accesului egal şi transparent la resurse, egalitatea şanselor, îmbunătăţirea
activităţii de supraveghere şi reglementare a pieţelor financiare, toate
acestea vor avea drept consecinţă slăbirea acestor cercuri de putere şi
aşezarea democraţiei româneşti pe o construcţie normală şi echilibrată.

Premisele politice nefavorabile ale tranziţiei româneşti

Cum este, totuşi, posibil ca, după mai bine de un deceniu, economia
românească să păstreze un caracter etatist atât de pronunţat, iar noi să
socotim în continuare că opţiunea între socialism şi capitalism nu a fost încă
făcută? Nu putem explica toate acestea fără să analizăm modul în care s-a
format clasa politică românească în anii ‘90.
În această perioadă, în România a existat pluripartidism, dar nu a
existat un real pluralism. Forţele politice existente au oscilat între extrema
stângă şi centru94. Dreapta politică a fost absentă. Acest lucru a
dezechilibrat profund raportul de forţe politice şi a avut consecinţe negative
asupra mersului reformei.
Dacă România, în ceea ce priveşte evoluţia procesului democratic,
se află mult în urma altor ţări cu experienţă istorică similară, aceasta are
drept cauză anumite particularităţi: ţara noastră a fost singura în care, în
perioada următoare mişcării revoluţionare a anului 1989, Partidul Comunist,
într-o formă uşor modificată, s-a menţinut la putere şi, de asemenea, singura
în care s-au refăcut partidele istorice.

93
Spunea Petre Ţuţea: “Poporul nostru este creştin, Latin prin rasă, limbă, obiceiuri şi
putere constructivă socio-statală-instituţională (…) Suntem singurul popor conservator din
acest spaţiu şi «autentic european» cum a spus Eminescu. De aceea nu putem fi reacţionari,
conservatorismul trăind în ordinea naturală a lui Dumnezeu, considerând devenirea
aparentă un adaos înşelător la desfăşurarea reală de primordii” (Petre Ţuţea, Între
Dumnezeu şi neamul meu, Bucureşti, Fundaţia Anastasia – Editura Arta Grafică, 1992).
94
Paul Ghiţiu: “Partidele din 1990, cât şi cele apărute din ele mai târziu, fie au continuat
direct structurile comuniste şi securiste anterioare (şi, la putere fiind în primii şapte ani, au
menţinut caracterul socialist al economiei), fie au deviat rapid spre o gândire şi un
comportament de stânga, adaptându-se mentalităţilor existente, în loc să lupte pentru
schimbarea lor”. Paul Ghiţiu, Reabilitarea politicii, Bucureşti, Editura Dacia, 2000, p.21.
70
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Aceste două particularităţi au o cauză comună: evoluţia societăţii şi


politicii româneşti în perioada comunistă, dar mai ales în deceniul nouă95. În
ţara noastră nu au existat forme structurate, consistente de luptă împotriva
dictaturii comuniste. Rezistenţa civică, anticomunistă a fost fie exilată, fie
disipată. Dincolo de o stare latentă de nemulţumire din partea unei părţi
semnificative a populaţiei, rezistenţa a fost mai degrabă o acţiune pe cont
propriu şi a rămas la nivelul expresiei individuale. Starea de rezistenţă nu a
coagulat96. Mai mult decât atât, în ultimii ani ai deceniul nouă a avut loc o
uriaşă manipulare, care a dus la inhibarea adevăratei rezistenţe şi inventarea
unei rezistenţe de carton, care se va dovedi foarte utilă în decembrie 1989.
Acest lucru s-a petrecut, din păcate, cu largul concurs al străinătăţii, în
special al posturilor de radio care emiteau din străinătate în limba română.
Comunismul s-a dovedit abil în tentativele sale de a se adapta.
În anii ’80, comunismul românesc a generat o dizidenţă anticeauşistă, dar
pro-comunistă97. Ea a fost preluată şi clamată ca adevărata rezistenţă
românească, şansa de a ajuta la debarcarea dictatorului. În acelaşi timp,
adevărata rezistenţă, anticeauşistă, dar şi anticomunistă, care putea coagula
în jurul ei, a fost ignorată. Iar tradiţia luptei anticomuniste nu a fost deloc
evocată. Rezistenţa din munţi, un adevărat act de eroism românesc, este
necunoscută pentru cei mai mulţi români98. În anii 1988-1989 eroii luptei

95
În mod corect consideră Cristian R. Pârvulescu: “Revigorarea partidelor interbelice a fost
condiţionată nu doar de experienţa democratică interbelică, ci şi de specificul naţional-
comunist al regimului, caracteristică ce a influenţat atât slaba dezvoltare a dizidenţei
româneşti, cât şi absenţa glasnostului, structurarea unor partide în jurul asociaţiilor civice,
ca în Polonia sau Cehoslovacia, neputându-se realiza în prima fază”. Vezi Cristian R.
Pârvulescu, “Eşecul alternanţei?” în Sfera politicii, nr.65/decembrie 1998, p.4.
96
Acest lucru îl explică, pe larg, Vladimir Tismăneanu în lucrarea sa Reinventarea politicii
– Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel. Iată ce spune el despre situaţia din România
acelor ani: “După revoluţia din Decembrie 1989, românii s-au plâns adesea că în ţara lor a
lipsit o personalitate ca Václav Havel, pentru a întrupa consensul naţional. Dar problema de
fond nu este rolul individualităţilor excepţionale, ci absenţa infrastructurii politice
comparabilă cu cea creată în Cehoslovacia pe baza Cartei 77. Cu alte cuvinte, România sub
Ceauşescu a experimentat nu tranziţia la stadiul post-totalitar, dar din contră, mai ales după
1971, întărirea controlului partidului-stat şi reîntoarcerea la versiunea tradiţională a
totalitarismului, care a inclus şi a dus la extrem cultul liderului şi represiunea oricărei forme
de atitudine critică şi opoziţie”. Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicii – Europa
Răsăriteană de la Stalin la Havel, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p.160 (Reinventing Politics
– Eastern Europe from Stalin to Havel, The Free Press, Macmillan, Inc. 1993, p.174).
97
Un astfel de exemplu a fost “Scrisoarea celor şase”, altminteri persoane cu o activitate
îndelungată în structurile statului comunist. Semnatarii ei au fost: Alexandru Bârlădeanu,
devenit, după alegerile din 20 mai 1990, preşedinte al Senatului, Corneliu Mănescu,
Gheorghe Apostol, Silviu Brucan, Constantin Pârvulescu şi Alexandru Răceanu.
98
Spune, cu o sinceră indignare, Adrian Marino: “Se uită numărul enorm de intelectuali…
care au înfundat închisorile regimului Dej, care au murit la Aiud, Gherla, Sighet, Canal
(«mormântul burgheziei româneşti») etc. A aprins cineva o lumânare pentru aceşti morţi?
S-a urmărit exterminarea efectivă a întregii vechi clase intelectuale româneşti. Am stat la
închisoare cu astfel de intelectuali, cu zeci de scriitori…: de la Mircea Vulcănescu la
Nichifor Crainic, de la I. Petrovici la N. Davidescu, de la Radu Gyr la Marin Simionescu-
Râmniceanu, nume ieşite azi din circulaţie, dar prezente, la locul lor, mai mare sau mai mic,
în istoria literaturii române… Dar cine poate pune, într-o cumpănă egală, sacrificiul suprem
al acestei categorii exterminate cu represiunea din ultimul an… Orice s-ar spune, nouă luni
de arest la domiciliu, în unele cazuri, este una, douăzeci de ani, mulţi de temniţă grea, cu
71
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

împotriva dictaturii erau Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Corneliu


Mănescu, Gheorghe Apostol, Dumitru Mazilu, Ion Pacepa sau Ion Iliescu. O
dizidenţă care nu putea coagula, datorită naturii protagoniştilor săi, a fost
lăsată să evolueze, pentru a da de lucru căutătorilor de dizidenţi şi pentru a
elimina pericolul unei dizidenţe reale, structurate. Astfel de dizidenţi,
altminteri onorabili, dar pe cont propriu, au fost Doina Cornea, Radu
Filipescu, Gabriel Andreescu, Dan Petrescu, Vasile Gogea sau Mircea
Dinescu99. Cei care ar fi putut coagula au fost repede anihilaţi sau exilaţi.
Este, de pildă, cazul lui Vasile Paraschiv, al lui Ionel Cană sau cel al
părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa100. În timp ce posturile de radio
străine istoveau povestindu-ne despre epopeea lui Dumitru Mazilu pe
aeroporturile americane sau despre dezvăluirile lui Ion Pacepa, nu se sufla o
vorbă despre Corneliu Coposu, despre Constantin Noica sau despre Petre
Ţuţea, personalităţi care ar fi putut, prin forţă individuală, să adune în jurul
lor discipoli şi care erau, în mare măsură, necunoscute românilor101.
Dizidenţa anticeauşistă dar procomunistă a fost singura pregătită în
confruntarea cu provocările perioadei imediat următoare mişcării
revoluţionare din decembrie 1989102. Ea a permis regruparea rapidă – cu
lideri mai adecvaţi acelei perioade – a Partidului Comunist, sub forma

totul alta”. Adrian Marino, “Rezistenţa intelectuală: două generaţii (1990)” în Politică şi
cultură. Pentru o nouă cultură română, ed.cit., p.13-17.
99
Astfel de grupuri implicate în viaţa publică au luptat, împotriva abuzurilor puterii, prin
ceea ce Václav Havel numea “politica antipolitică”, preluând un termen lansat de György
Konrád şi spunând: “Politica antipolitică are scopul de a servi politica înţeleasă ca
moralitate practică pusă în slujba adevărului”. În România, ele nu au depăşit, din păcate,
stadiul mişcărilor individuale de protest. Václav Havel, “Politica antipolitică” în Polis,
nr.1/1994.
100
După ce făcuse 16 ani de închisoare (1948-1964), trecând şi prin valul de teroare de la
Piteşti (1949-1951), în urma unui şir de predici (“Şapte cuvinte către tineri”) susţinute în
Postul Mare al anului 1978 la Biserica Radu-Vodă, în faţa unui auditoriu alcătuit mai ales
din elevi şi studenţi, Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa va fi condamnat la 10 ani de
închisoare. Ca urmare a presiunilor internaţionale, din cei zece ani de condamnare
(comutaţi ulterior la 7 şi jumătate), va executa numai 5, impunându-i-se “soluţia” de a
părăsi ţara. Vezi Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Războiul întru Cuvânt. Cuvintele către
tineri şi alte mărturii, Bucureşti, Editura Nemira, 2001.
101
În nota adresată la 30 octombrie 1989 de raportorul pentru România al Centrului pentru
drepturile omului de pe lângă Oficiul ONU din Geneva ministrului de externe al României
figurau 131 de cazuri de violare a drepturilor omului în România printre care măsurile
represive împotriva opozanţilor politici (Gabriel Andreescu, Petre Mihai Băcanu, Ana
Blandiana, Liviu Cangeopol, Doina Cornea, Radu Filipescu, Dumitru Iuga, Aurel Dragoş
Munteanu, Dan Petrescu, Andrei Pleşu). Alături de ei figurau, ca victime ale încălcării
drepturilor omului şi figuri ilustre ale comunismului românesc: Constantin Pârvulescu,
Silviu Brucan, Corneliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu ori Gheorghe Apostol. Vezi
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers
Enciclopedic, 1999, pp.492-510.
102
Este aşa-numita teorie a “revoluţiei neaşteptate”, care nu a găsit structuri de rezistenţă
capabile să-şi asume schimbarea. Această teză se găseşte la Daniel Barbu, Şapte teme de
politică românească, Bucureşti, Editura Antet, 1998, pp.64-71 şi la Cristian Preda,
Occidentul nostru, ed.cit. Spune Cristian Preda: “A spune că revoluţia a fost prea
neaşteptată înseamnă a afirma că nu existau în România de dinainte de 1989 grupări
organizate, cunoscute la scară naţională şi non-violente, capabile să negocieze cu
reprezentanţii vechiului regim şi deci îndreptăţite să îşi aproprie apoi meritul de a fi
schimbat soarta ţării” (p.159).
72
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Frontului Salvării Naţionale. Mişcarea a fost pe cât de abilă, pe atât de


cinică prin modul în care a ştiut să pună entuziasmul popular reformator în
slujba restauraţiei comuniste103. În fapt, imediat după alungarea dictatorului
s-au format, dintr-un entuziasm popular bine dirijat, comitete ale Frontului
Salvării Naţionale în unităţile administrative şi economice, refăcându-se,
practic, organizaţiile de bază ale Partidului Comunist104. Când această
acţiune a fost încheiată, la sfârşitul lunii ianuarie 1990, Frontul Salvării
Naţionale s-a transformat în partid. Dacă dizidenţa anticeauşistă, dar pro-
comunistă, a fost suficient de puternică pentru a reface structurile de partid
şi a apărea în forţă pe scena politică, rezistenţa anticomunistă nu a fost
capabilă să nască o forţă politică nouă care să forţeze, în 1990, o schimbare
radicală.
Două au fost modalităţile prin care structurile comuniste au reuşit să
supravieţuiască. Cea dintâi a fost naşterea acestei dizidenţe anticeauşiste
care şi-a folosit până la exces bruma de legitimitate pentru a prelua puterea.
Dar, formată în principal din persoane în vârstă şi lipsite de vocaţie
managerială, această dizidenţă ar fi fost cu totul incapabilă să păstreze
puterea, chiar în situaţia în care ar fi reuşit de una singură să o dobândească.
Ea a recurs la reprezentanţii noii generaţii, mai bine instruite şi cosmopolite,
ce ocupase poziţii în institute de cercetări ori universitare, în diplomaţie ori
întreprinderi de comerţ exterior, şi care era menită să dea o imagine nouă
elitelor comuniste. Dar impresia de primenire era înşelătoare, căci noii
veniţi nu erau decât progeniturile aceleiaşi vechi caste a nomenklaturii
comuniste105,106.
103
Iată o caracterizare edificatoare făcută în toamna anului 1990 de Alexandru Paleologu
situaţiei politice din România: “Ne aflăm la ora actuală în situaţia grotescă, paradoxală, în
care un guvern care se autoproclamă social-democrat şi pretinde că se deschide spre
Occident, spre economia de piaţă, că apără libertăţile individuale, un regim care declamă
tot repertoriul de valori ataşate ideii de democraţie se bizuie pe vechea poliţie politică
pentru a întreţine teama şi nesiguranţa… Iată un regim care se laudă că atrage investitori
străini, dar face tot ce poate ca să-i descurajeze, care aţâţă mişcări xenofobe şi
naţionaliste… Iată un regim care se străduieşte să maimuţărească stângaci democraţia,
perpetuând, în realitate, un sistem comunist bazat pe favoritism şi teroare”. Alexandru
Paleologu, Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1990, p.78.
104
Dennis Deletant: “Deşi Partidul Comunist Român a fost declarat decedat în ianuarie
1990, nici un certificat de deces nu a fost produs. Membrii de partid şi-au preschimbat doar
carnetele pe acelea ale existentului Front al Salvării Naţionale şi mulţi dintre ei s-au
descurcat ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat în viaţa politică românească”. Dennis
Deletant, “Ghosts from the Past: Succesors to the Securitate in Post-Comunist Romania” în
Duncan Light and David Phinnemore, Post-Communist Romania: Coming to Terms with
Transition, New York, Palgrave Publishers, 2001, p.35.
105
O interesantă evaluare face Stelian Tănase: “…au supravieţuit dezintegrării PCR la
nivelurile sociale echivalente celor deţinute înainte de revoluţie persoanele sau grupurile cu
calificare profesională superioară. Numai acestea au reuşit să se convertească – în absenţa
unei contraelite care să provină din afara sistemului politic comunist – să-şi găsească
rădăcini în societatea civilă, în economia secundă sau în societatea paralelă”. Stelian
Tănase, “Din nou despre elite” (I), Sfera politicii, nr. 34/ianuarie 1996, p.2.
106
Poate că tot ce e de spus în această privinţă s-ar rezuma la cercetarea biografiilor
primilor miniştri postdecembrişti. Petre Roman este fiul lui Walter Roman (Neulander), un
important lider comunist de formaţie kominternistă, din vremea când teroarea comunistă
pornise în toată cruzimea ei. Ulterior, Petre Roman şi-a desăvârşit studiile cu un doctorat la
73
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Nu fac rezistenţei anticomuniste vreo vină. Cu atât mai mult cu cât,


în timpul comunismului, ea a dat mai multe victime decât în ţările vecine. În
România, spre deosebire de alte ţări foste comuniste, ca de pildă Polonia,
Cehoslovacia sau Ungaria, comunismul a acţionat mai brutal şi mai profund
în structurile economice şi sociale, agresând, infiltrând, atomizând clasa de
mijloc şi subminându-i identitatea economică şi socială. Clasa de mijloc ar
fi trebuit să dea coerenţă şi consistenţă rezistenţei anticomuniste. Din
păcate, nu s-a întâmplat astfel. Împotriva comunismului s-a putut naşte o
împotrivire culturală, intelectualistă, chiar dacă a avut şi aspecte
controversate, precum mişcarea transcedentală, dar nu şi o împotrivire
articulată economic. Fără un suport economic, fără să aibă legătură cu pături
mai largi ale populaţiei, împotrivirea culturală nu a depăşit vocaţia
individuală. Singurul mod de împotrivire conectat la interese economice a
fost piaţa neagră. Originile sale culturale erau, însă, cu totul altele decât cele
ale rezistenţei anticomuniste. Fără forme structurate ale societăţii civile,
România nu a putut genera nici structuri de rezistenţă politică, şi nici contra-
elite, care să fie apte să genereze o nouă clasă politică107. Şi, din păcate,
atunci când aceste structuri au început să se înjghebeze, totuşi, la începutul
anilor ‘90, ele au adoptat o atitudine anacronică, şi anume o strategie
similară şi aceleaşi forme de luptă pe care le adoptaseră grupurile
reformatoare din alte ţări est-europene cu mult înainte de 1989. Aceasta a
făcut ca rolul societăţii civile în susţinerea unei noi clase politice să fie
redus, atât ca implicare directă, cât şi ca impuls către modernitate.
Dizidenţa şi rezistenţa anticomunistă românească au avut un traseu
cu totul diferit de cele ale altor ţări est-europene. Anul 1968, care în alte ţări

Toulouse şi a avut o carieră universitară onorabilă. Theodor Stolojan a fost, înainte de


1989, un înalt funcţionar al Ministerului Finanţelor. Din poziţia pe care o deţinea era la
curent cu o seamă de tranzacţii financiare mai puţin ortodoxe ale conducerii statului
comunist. Nicolae Văcăroiu a ocupat funcţii profesionale şi politice în cadrul Comitetului
de Stat al Planificării. Victor Ciorbea a fost, înainte de 1989, procuror. După 1990,
împreună cu Miron Mitrea, ulterior lider PSD, a fost unul din conducătorii mişcării
sindicale. A fost unul din fondatorii Partidului Solidarităţii Sociale, o formaţiune de factură
socialistă, cu care nu a reuşit, în 1992, să depăşească pragul de acces în Parlament. Radu
Vasile a fost profesor de istorie economică la Academia de Studii Economice din
Bucureşti. După exercitarea mandatului de prim-ministru, a părăsit PNŢCD, devenind,
ulterior, senator din partea unui partid de stânga, Partidul Democrat. Adrian Năstase a fost
ginerele lui Grigore Preoteasa, fost ministru de externe al României, iar ulterior, a devenit
ginerele unui alt demnitar comunist, Angelo Miculescu, ce a ocupat funcţia de ministru al
agriculturii. Precum se poate observa, toţi prim-miniştrii tranziţiei sunt fie legaţi de
structurile de putere ale statului comunist, fie au dovedit concepţii clare de stânga. Într-un
fel sau altul, nici unul dintre ei nu poate fi socotit reprezentativ pentru ceea ce înseamnă un
lider reformator.
107
Stelian Tănase ne oferă o definiţie a contraelitelor: “Contra-elita se deosebeşte de
dizidenţă, rezistenţa anticomunistă, prin aceea că are proprii ei lideri, propriul sistem de
valori, un program propriu, dar mai ales are propriile structuri; altfel spus, este
instituţionalizată. Ea creează în interiorul unei societăţi dominate de elita guvernantă
propriile ei instituţii şi aceste instituţii contestă instituţiile oficiale, legitimitatea şi liderii
lor”. Stelian Tănase, “Din nou despre elite” (II), Sfera politicii, nr.35/ebruarie 1995, p.4.
Forţa contraelitelor este legată de gradul de dezvoltare a societăţii civile. Giovanni Sartori
spune în acest sens: “…contraelitele (…) sunt elitele la nivel de masă”. Giovanni Sartori,
op.cit., p.106.
74
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

a însemnat un moment important în coagularea acestei dizidenţe, la noi a


dus, dimpotrivă, la o largă adeziune a intelectualităţii române la poziţia
liderilor de atunci ai Partidului Comunist. Acei intelectuali nu au înţeles că
poziţia elitei comuniste româneşti nu era una în favoarea emancipării, ci,
pur şi simplu, o reacţie de apărare care nu avea nimic cu tendinţele de
modernizare a sistemului. Unii dizidenţi de mai târziu, au decis atunci chiar
intrarea în rândurile PCR108. În acest fel, coagularea unei rezistenţe
anticomuniste a fost mult întârziată. În timp ce Ungaria, Cehoslovacia sau
Polonia au cunoscut mişcările de rezistenţă ale lui Imre Nagy sau Alexandr
Dubcek, amplele mişcări muncitoreşti conduse de Lech Walesa ori lideri ai
intelectualităţii răzvrătite precum Milovan Djilas, Jan Patocka, Václav
Havel, Pavel Kohout, György Konrád, Jaček Kuron, Adam Michnik,
Bronislaw Geremek ori János Kiss, în România dizidenţa s-a format abia în
preajma anului 1989 şi doar prin voci disparate şi lipsite de consistenţă.
Acest decalaj între evoluţiile societăţii civile din ţările comuniste este una
dintre cauzele pentru care procesul reformelor democratice este atât de
întârziat în România109.

Configuraţia politică a tranziţiei

Această situaţie a permis o configurare inedită a spectrului politic


românesc postdecembrist110: Pe de o parte structurile partidului comunist s-
au refăcut (asta dacă acceptăm că au fost măcar pentru o clipă destrămate) şi
au preluat puterea sub noua formă a Frontului Salvării Naţionale, iar, pe de
altă parte, s-au refăcut partidele istorice: Partidul Naţional Ţărănesc, care a
preluat, fără să o integreze doctrinar, adăugirea “Creştin-Democrat”,
Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social-Democrat din România.
Reînfiinţarea partidelor istorice şi ocuparea de către ele a câmpului opoziţiei
democratice au întârziat cu peste un deceniu drumul democratic al societăţii
româneşti111.
108
Unii dintre ei, ca de pildă Paul Goma sau Mihai Botez, au devenit ulterior, unii dintre
cei mai cunoscuţi dizidenţi români.
109
Recomand, în această privinţă, lecturarea capitolului “Mistica numerelor: 1968 şi 1989”
din cartea Etica lui Adam sau de ce rescriem istoria a lui Dan Pavel. Autorul semnalează
acest aspect, menţinut chiar şi după 1989: “Dizidenţa românească are un caracter anacronic.
Ca mişcare socială ea s-a născut tardiv, de fapt prea târziu, cu puţin înaintea, în timpul şi în
urma lui decembrie 1989. Abia născută, ea a preluat spontan tezaurul de gândire şi
comportamentul dizidenţei est-europene, maturizate în urma şocului din 1968 când iluziile
«socialismului cu faţă umană» se spulberaseră. Fenomenul era firesc, numai că lipsa de
sincronicitate şi-a pus încă o dată pecetea”. Dan Pavel, Etica lui Adam sau de ce rescriem
istoria, Bucureşti, Editura Du Style, 1995, p.42.
110
Iată cum caracterizează Vladimir Tismăneanu mediul politic românesc postdecembrist:
“În locul unui sistem bine constituit şi funcţionând adecvat al partidelor politice, spaţiul
public al României a fost dominat de o versiune pretins majoritară, favorabilă îmburghezirii
rapide a nomenklaturii (formarea unei clase omnipotente din punct de vedere financiar de
oameni de afaceri de tip mafiot) şi conversiunii predictibile a dominaţiei sale politice în
supremaţia economică”. Vladimir Tismăneanu, “Excepţionalismul românesc? Democraţie,
etnocraţie şi pluralism în România post-Ceauşescu (III)” în Sfera politicii, nr.62/septembrie
1998, p.14.
111
Iată o sugestivă caracterizare pe care o face politologul Dorel Şandor clasei politice a
deceniului care a trecut: “Clasa politică postcomunistă chemată să iniţieze şi să susţină
75
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Configuraţia politică, pe curente ideologice112, după anul 1989, a


fost următoarea:
1. Stânga ceauşistă, cu două direcţii:
a) stânga ceauşistă marxistă, reprezentată prin Partidul Socialist al
Muncii (PSM);
b) stânga ceauşistă naţionalistă, continuatoare a naţional-
comunismului, reprezentată de Partidul România Mare (PRM) şi
Partidul Unităţii Naţionale Române (PUNR).

2. Stânga anticeauşistă, dar ostilă capitalismului. Ea propovăduieşte


o economie mixtă, în care rolul dominant şi determinant continuă să-l
păstreze statul, prin diverse forme de monopolism, clientelism, etatism şi
centralism. Stânga ostilă capitalismului concurenţial a fost reprezentată de
comuniştii anticeauşişti şi de comuniştii tineri. Partidele reprezentative au
fost fracţiunea Frontului Democrat al Salvării Naţionale (FDSN), desprinsă
în primăvara lui 1992 din Frontul Salvării Naţionale (FSN), ulterior
transformată în Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR) – care, la
rândul său, s-a transformat în Partidul Social Democrat (PSD), şi Partidul
Socialist (PS), fracţiune desprinsă din Partidul Socialist al Muncii. În timp,
Partidul Socialist s-a dizolvat în PSD.
Stânga necapitalistă este, în ciuda anumitor concesii făcute cu
jumătate de gură, structural nedemocratică. Cum experienţa istorică a arătat
că singurul spaţiu de definire a democraţiei este capitalismul, ostilitatea faţă
de capitalism se transferă într-o ostilitate faţă de democraţie.
Stânga ostilă capitalismului încearcă să pară o formă modernă de
social-democraţie. Ea nu este, însă, decât o formă de comunism cu îndulcitori.
Este suficient să analizăm structura segmentelor ce compun Partidul Social
Democrat. Aceste segmente sunt în număr de şase:
 reprezentanţi ai aparatului fostului partid comunist, de
la membri ai înaltei nomenklaturi comuniste şi până la
funcţionari din aparatul central şi local de partid;
 înalţi funcţionari din ministerele guvernului comunist;

politicile reformei s-a manifestat ca un ansamblu eterogen, o masă critică non-liberală,


dependentă de trecutul apropiat (regimul etatist) sau nostalgia României interbelice.
Administraţia publică, moştenită în totalitate de la vechiul regim a fost la început temătoare
şi s-a subordonat primelor măsuri, dar a recuperat rapid influenţa asupra unor importante
pârghii economice şi de echilibru social şi a devenit o barieră de netrecut pentru deciziile
reformatoare”. Dorel Şandor, “Ambivalenţa factorilor politici în susţinerea politicilor
reformei în România” în Christof Rühl, Daniel Dăianu, op.cit., p.656.
112
Realitatea unei tipologii stânga-dreapta, în evaluarea configuraţiei politice din România,
este recunoscută chiar de lideri ai PSD. Însuşi preşedintele acestui partid, Adrian Năstase,
într-o lucrare apărută în anul 2000, foloseşte criteriul ideologic pentru a sistematiza
opţiunile partidelor politice româneşti. Astfel, pe o grilă de la stânga la dreapta, partidele s-
ar aşeza astfel: PSM – PDSR – PSDR – ApR – 0 – PD – PNŢCD – PNL – UFD (Adrian
Năstase consideră PRM şi UDMR ca fiind partide “anti-sistem”, fiind greu de integrat în
jocul “stânga-dreapta”). Arian Năstase, Bătălia pentru viitor, Bucureşti, Editura New Open
Media, 2000, p.177.
76
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

 cadre din Academia “Ştefan Gheorghiu” şi din câteva


institute de cercetare reprezentative pentru propaganda
comunistă;
 membri ai conducerii fostei Uniuni a Tineretului
Comunist şi ai Uniunii Asociaţiilor Studenţilor
Comunişti din România;
 cadre ale fostei Securităţi şi ale altor structuri
informative sau de represiune (Departamentul pentru
Informaţii Externe, Procuratură ş.a.)
 “aristocraţia comunistă” (urmaşi, alte rubedenii de tot
felul sau cumetri ai celor din primele cinci categorii).
3. Stînga compatibilă cu societatea capitalistă. Această stângă poate
fi recuperată şi, într-o societate capitalistă, poate germina o social-
democraţie reală. Partidele din această categorie sunt Partidul Democrat
(PD) şi Alianţa pentru România (ApR). Fără a fi promotoare ale liberei
competiţii şi ale dezvoltării mecanismelor de piaţă, aceste formaţiuni nu
sunt ostile valorilor democratice şi pot fi utilizate, in extremis, într-o coaliţie
democratică. Din păcate, sub presiunea stângii socialiste, aceste formaţiuni
sunt slăbite şi recurg la aceleaşi arme ca şi stânga socialistă: demagogia şi
populismul.
Partidul Alianţa pentru România, confruntat cu eşecul intrării în
Parlament, a acceptat, sub emblema social-liberalismului, să fuzioneze cu
Partidul Naţional Liberal.
O poziţie destul de neconcludentă au avut, în timp, Partidul Democrat
Agrar din România (PDAR) şi Partidul Naţional Român (PNR). PDAR a fost
reprezentant al nomenklaturii rurale. Aplicarea legii fondului funciar a slăbit
poziţia PDAR, care nu s-a putut adapta noii structuri a proprietăţii funciare şi
nu a lărgit nivelul reprezentării de la interesele specialiştilor din agricultură,
care activaseră în jurul CAP-urilor şi IAS-urilor, la reprezentarea intereselor
micilor proprietari. Partidul Naţional Român a fost un partid lipsit de coerenţă
ideologică, un partid care a încercat, în primăvara lui 1999, să devină un sălaş
al nemulţumiţilor din alte partide. A asumat o poziţie centristă, dar aceasta a
fost, în fapt, expresia inconsistenţei sale doctrinare. Aceste două partide sunt
astăzi dispărute, structurile lor regăsindu-se în PSD ori în PD.
4. Centrul-stânga este reprezentat de Partidul Naţional Ţărănesc
Creştin şi Democrat. Acest partid poartă o titulatură destul de improprie
poziţionării sale ideologice. Dimensiunea creştin-democrată a fost preluată
din raţiuni de natură organizatorică (aderarea la Internaţionala creştin-
democrată), dar este aproape absentă în conduita politică a acestui partid.
De altfel, creştin-democraţia nu a înregistrat, în această perioadă, progrese
de adecvare doctrinară în România, iar gânditori autohtoni creştin-democraţi
nu s-au impus. Generată pe suportul unei mentalităţi catolice şi apoi
transplantată şi în medii culturale preponderent protestante, creştin-
democraţia nu a fost adecvată solului ortodox specific societăţii româneşti.
Tensiunile existente între Biserica Ortodoxă Română şi PNŢ-CD, ca partid

77
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

de guvernământ, au fost o consecinţă a lipsei de abilitate a acestui partid în a


adecva creştin-democraţia la condiţiile româneşti.
Dimensiunea naţională conservatoare a acestui partid, reprezentată
de linia ardeleană a Partidului Naţional al lui Iuliu Maniu, este tot mai greu
de regăsit. Această linie politică exprima, în anii ‘90, tendinţe monarhiste,
era predominant greco-catolică şi vădit anticomunistă. După moartea lui
Corneliu Coposu (noiembrie 1995) partidul a rămas dominat de urmaşii
liniei Mihalache, ai fostul Partid Ţărănesc, o linie republicană, concesivă şi
cu orientare de centru-stânga113.
De altfel, deficienţele structurale ale acestui partid, moştenite încă
din clipa naşterii sale, nu au fost nicicând remediate. Lipsit de
reprezentativitate, cu excepţia unei zone restrânse a electoratului
anticomunist, contradictoriu din punct de vedere ideologic, cu o precară
selecţie a cadrelor, PNŢCD este scindat şi face una dintre cele mai penibile
figuri din spectacolul politic
post-decembrist.

5. Partidul Naţional Liberal (PNL) ocupă centrul114 spaţiului politic


românesc. În acest partid există mai multe tendinţe, printre care liberalismul
social, un liberalism civic, tot mai palid, reprezentat de foştii membri ai
Partidului Alianţei Civice, şi un altul, orientat spre dreapta, liberalismul
minimal, reprezentat de liderii fostului Partid Liberal ‘93. În mod natural,
liberalii ar fi trebuit să se situeze pe partea dreaptă a spectrului politic. Din
păcate, mişcarea liberală a fost măcinată de lupte interne, de dizidenţe şi de
derivă ideologică. Prin modul în care Partidul Naţional Liberal a colaborat cu
Frontul Salvării Naţionale, prin raporturile sale cu formaţiunile de stânga,
derivate din FSN, ca şi prin stilul politic promovat, mai mult conjunctural
decât principial, acest partid este mai degrabă urmaşul atitudinii de tip
tătărăscian, decât al marii linii liberale a Brătienilor. PNL s-a comportat ca un
113
Fostul preşedinte al PNTCD, Andrei Marga este destul de echivoc în această privinţă.
Iată ce declară dl. Marga ziarului Adevărul: “Cred că sunt în poziţia centrului politic. Iar
PNŢCD este şi trebuie să fie la centrul spectrului politic şi să aibă conexiuni cu acea parte a
partidelor care merg spre proprietatea privată, economie de piaţă şi privatizare, în sensul
uzual spre dreapta. Să ne înţelegem, toate aceste caracterizări sunt contextuale şi operează
cu semnificaţiile cele mai circulate ale termenilor «dreapta» şi «stânga»” (Interviu în ziarul
Adevărul din 29 ianuarie 2001).
114
În timp, centrul politic românesc a fost ocupat de diverse grupuri politice care s-au
desprins de stânga dar n-au avut destul curaj să-şi asume dreapta politică, sau au fost dintru
început de stânga, dar au dorit să fie deosebite de forţele importante ale stângii. Astfel de
grupuri care au purtat la un moment dat chiar un nume explicit (Uniunea Democratică de
Centru) sau au adoptat doctrine anideologice (Partidul Umanist Român, Partidul Naţional
Român, Alianţa Naţională) nu au depăşit niciodată 1-2 procente în opţiunile electorale.
Într-o lume a contrastelor, centrul politic nu este tentant. Acesta este şi motivul pentru care
un partid cu o evoluţie spectaculoasă, Alianţa pentru România, care s-a autoetichetat ca
fiind de “centru”, a colapsat în preajma alegerilor parlamentare din anul 2000. Poate că
niciunde nu se aplică mai bine aserţiunea lui Maurice Duverger: “Centrul nu este altceva
decât gruparea artificială a părţii drepte a stângii şi a părţii stângi a dreptei (…) De-a lungul
istoriei, toate marile lupte între fracţiuni au fost dualiste (…) De fiecare dată când opinia
publică este plasată în faţa unor probleme fundamentale, ea tinde să să cristalizeze în jurul a
doi poli opuşi. Mişcarea naturală a societăţilor înclină spre bipartidism”. Maurice
Duverger, Les partis politique, Paris, Libraire Armand Colin, 1973, pp.245-246.
78
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

partid de tip “balama”115, care, de câte ori a fost partid parlamentar, şi-a făcut
loc într-o structură de guvernare, fie prin coaliţie, fie prin înţelegeri politice.
De altfel, comportamentul acestui partid în timpul guvernării 1996-2000 şi în
perioada imediat următoare alegerilor din anul 2000 confirmă această
aserţiune. De la moartea lui I.G.Duca, în 29 decembrie 1933, liberalismul
românesc nu şi-a revenit încă.
E drept că Partidul Naţional Liberal a desfăşurat o acţiune meritorie
în ce priveşte strângerea unui număr de peste 500.000 de semnături necesare
pentru depunerea unui amendament la Constituţie privind introducerea
explicită în textul constituţional a garantării proprietăţii, unul dintre
principiile economice ale Dreptei. Din păcate, acest gest politic a fost mai
degrabă un simulacru propagandistic, deoarece, prin ministerele pe care le-a
deţinut, cu deosebire Ministerul Justiţiei (1996-2000) şi Ministerul
Finanţelor (1998-2000), PNL nu a militat pentru garantarea efectivă a
proprietăţii, posibilitate pe care Constituţia, chiar în forma sa actuală, o
permite.
În ultima perioadă, socotind că pe culoarul dreptei este mai mult loc,
PNL afişează o orientare de centru-dreapta, dorind să coaguleze toate forţele
de la centru către dreapta. În PNL există o grupare liberală de dreapta,
adeptă a statului minimal şi care se apropie oarecum de gândirea
conservatoare. Această grupare nu are, însă, prea multă influenţă în partid,
ceea ce face ca PNL să aibă mai multă receptivitate în centrul stânga politic,
acolo unde se găsesc formaţiuni politice precum Alianţa pentru România ori
Partidul Umanist Român – Social Liberal (PUR-SL), adepte, în ultima
vreme, ale liberalismului social, pe care aceste partide îl înţeleg ca pe o
combinaţie între liberalism şi social-democraţie.

Dreapta politică românească în anii ‘90

Dreapta politică românească a fost cu totul absentă în peisajul politic


ce a urmat anului 1989116. Aceasta confirmă faptul că în România a existat
pluripartidism, dar nu a existat un real pluralism politic. Spectrul politic s-a
concentrat în spaţiul de la extrema stângă până la centru. Între partidele
politice a existat, dincolo de o aparentă dispută politică, o anumită
complicitate. Acesta este unul dintre motivele pentru care momentul
alegerilor din 1996 nu a putut însemna o reală schimbare, ci a dovedit că,

115
Vezi, în acest sens, Gordon Smith, “In Search of Small Parties: Problems of Definition,
Clasification and Signifiance” în F. Müller-Rommel, Geoffrey Pridham, Small Parties in
Western Europe, London, Sage Publication, 1991, pp.20-32.
116
Sunt tot mai multe voci care explică eşecul tranziţiei prin absenţa unei oferte politice
coerente de dreapta. Iată ce spune Teodor Baconsky: “În ce mă priveşte, sunt sigur că
pentru a reface viaţa politică din România nu e nevoie de înşelătorul panaceu al “centrului”
şi nici de neocomunişti cu telefoane celulare, cât de o autentică îndreptare, adică de o
veritabilă reconstrucţie a dreptei. (…) Ne amintim că dreapta interbelică – atotputernică
în universităţi, parlamente şi inimi – s-a radicalizat în prezenţa unei stângi anemice. Mi-e
teamă că scenariul se poate oricând repeta, chiar dacă sub un semn schimbat. Avem nevoie
de o consolidare a dreptei, măcar pentru a feri stânga de îndelung exersata patologie din
care şi-a hrănit vitalitatea morbidă şi mizeria”. Teodor Baconsky, “Dreapta” în Dilema,
nr.197/18-24 octombrie 1996.
79
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

peste capul nostru, elitele politice aveau deja întristător de multe lucruri în
comun, indiferent de care parte s-ar fi situat117. Democraţia a încercat să se
formeze înlăuntrul stângii, ceea ce s-a dovedit a fi o iluzie. Democraţia nu
se poate construi decât pe o arhitectură ideologică pluralistă.
În perioada post-revoluţionară, Dreapta s-a constituit mai ales ca o
expresie culturală, în jurul unor publicaţii sau al unor grupuri intelectuale.
Ele au avut o existenţă discretă. În această perioadă au fost retipărite multe
dintre lucrările intelectualilor de dreapta din perioada interbelică. Ele au fost
receptate mai degrabă ca un fenomen cultural şi nu au constituit suport
pentru atitudini antidemocratice, extremiste118. În primii ani, poate şi din
pricina ezitărilor de a lupta cu demonizarea insistentă a dreptei în perioada
comunistă, Dreapta politică nu s-a exprimat ca atare119. Primul document
public care îşi asuma dreapta ca şi opţiune politică a fost Manifestul Dreptei
din România, lansat la 6 iunie 1998 şi asumat ca atare de Uniunea Forţelor
de Dreapta, partid înfiinţat la 27 martie 1999 pe structura Partidului
Alternativa României. Iată conţinutul acestui Manifest:
1. Dreapta garantează proprietatea fiecărui cetăţean şi o apără
împotriva oricărei agresiuni120. Fiecare român trebuie să ştie că nimeni nu-
l poate deposeda de bunurile sale, multe sau puţine, dobândite în mod legal.
2. Dreapta garantează integritatea naţională, unitatea statală a
României, limba română ca singură limbă oficială pe teritoriul ţării.
Dreapta reafirmă idealul reîntregirii României.
3. Dreapta militează pentru întărirea autorităţii instituţiilor statului
de drept, în mod special în domeniul combaterii infracţionalităţii. Dreapta
susţine cetăţeanul împotriva birocraţiei, indolenţei şi corupţiei aparatului
funcţionăresc. Exerciţiul autorităţii va porni de la supremaţia legii, egală
pentru toţi.

117
Această realitate este semnalată, la un an de la momentul alegerilor din 1996, de Stelian
Tănase: “O dată cu schimbarea deţinătorilor puterii, potenţialul real al clasei politice
româneşti este mai precis conturat. El este mult mai sărac decât s-a crezut. Există un
continuum între vechea şi noua elită guvernantă. În ce priveşte valorile, mentalităţile,
reflexele. Şi mai mult decât atât, interesele. Ruptura a fost mult mai puţin semnificativă
decât analiştii politici ar fi aşteptat. Voinţa politică de schimbare încă nu are suficient
suport”. Stelian Tănase, “Reformă şi contrareformă”, Sfera politicii, nr.56/ianuarie 1998,
p.5.
118
Mi se pare nedreaptă şi excesivă următoarea apreciere făcută, într-o analiză comună, de
Vladimir Tismăneanu şi Dan Pavel: “În locul concentrării asupra dificultăţilor politice ale
tranziţiei către democraţia procedurală, mulţi intelectuali români caută reînnoirea unei
tradiţii antiliberale şi antiparlamentare care îi poate doar înstrăina de curentul principal al
gândirii contemporane occidentale (şi est-europene). Redescoperirea tinerilor Mircea
Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu şi a mentorului lor Nae Ionescu,
este, astfel, un simptom al neputinţei culturale sau, mai bine spus, o altă versiune a
îndelung-respectatei «fugi de modernitate» româneşti”. Vladimir Tismăneanu, Dan Pavel,
“Revoluţionarii mistici” (partea a II-a), în Sfera politicii, nr.31/septembrie 1995.
119
Grupurile cu vederi de dreapta pot fi caracterizate de ceea ce Murray Edelman numeşte
“acalmie simbolică”, definind grupuri care au interese comune, o simbolistică de la care să
se identifice, dar nu dispun de organizarea necesară pentru a le promova. Vezi Murray
Edelman, Politica şi utilizarea simbolurilor, Iaşi, Editura Polirom, 1999, p.30.
120
Pentru a vedea cât de înrădăcinate sunt aceste lucruri în istoria neamului românesc, iată
cum începea Proclamaţia de la Islaz, din 9 iunie 1848: “În numele poporului român:
Respect către proprietate. Respect către persoane”.
80
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

4. Dreapta înseamnă capitalism. Considerăm că principalul scop al


oricărei guvern al României trebuie să fie prosperitatea cetăţenilor.
Dreapta militează pentru tratament egal între investitorii români şi străini,
dar şi pentru stimularea investiţiilor naţionale. Întreprinzătorii autohtoni,
mici sau mari, constituie principalul pilon al dezvoltării economice. Cei
care produc nu vor mai plăti pentru cei care nu produc, iar ruinarea
firmelor care creează profit trebuie să înceteze.
5. Dreapta consideră că singura cale de rezolvare a crizei româneşti
este dezvoltarea unei economii bazate pe principii de piaţă, eliberată de
presiunile politice şi electorale. O Românie echilibrată politic va fi o
Românie liniştită pe plan intern şi acceptată fără rezerve pe plan
internaţional. Dreapta susţine libera concurenţă prin care cei mai buni
trebuie să învingă. Societatea românească trebuie să-şi selecteze şi să-şi
promoveze cum se cuvine valorile umane, să încurajeze iniţiativa şi să
respecte asumarea riscului.
6. Dreapta susţine întărirea şi modernizarea armatei naţionale,
instituţie care asigură atât paza hotarelor cât şi, prin neimplicarea sa în
disputele politice, un climat de echilibru intern.
7. Dreapta garantează fiecărui cetăţean libertatea de a-şi alege
confesiunea conform Constituţiei. Dreapta consideră Biserica Ortodoxă
Română drept lider spiritual al poporului român121. Dreapta militează
pentru afirmarea valorilor moralei creştine.
8. Dreapta afirmă identitatea culturală a românilor, militează
pentru promovarea valorilor tradiţionale, precum şi pentru integrarea lor
în circuitul internaţional. Dreapta respinge orice formă de extremism.
9. Dreapta susţine prezenţa demnă a României în lume printr-o
diplomaţie profesionistă, ofensivă şi realistă.
10. Dreapta consideră că principalul său duşman este mentalitatea
comunistă menţinută în structurile administrative, în structurile economice
de stat şi în structurile politice. Dreapta îi sprijină pe toţi cei încrezători în
forţele lor, pe toţi cei care pot contribui la renaşterea României.
În România au existat mai multe partide politice, toate dispărute
astăzi, care s-au apropiat de zona dreptei. Aceste formaţiuni sunt:
 Uniunea Democrat Creştină (UDC), o formaţiune care a pornit
ca o variantă mai viguroasă pentru creştin-democraţie decât
dorea să o facă PNŢCD. Partidul, lipsit de lideri credibili şi
obturat de PNŢCD într-o Convenţie Democratică în care
împărţeau zona creştin-democrată, a dispărut de pe scena politică
după alegerile din 1996.

121
Din textul Manifestului Dreptei acesta este singurul enunţ care a stârnit dezbateri
aprinse. Punctul de vedere majoritar pe care unii din autorii Manifestului, ca de pildă
Laurenţiu Ulici, nu l-au împărtăşit, a pornit de la ideea că textul respectiv nu creează
distincţii de natură calitativă între Biserici, ci confirmă o anumită realitate, şi anume aceea a
preponderenţei credinţei ortodoxe. Bineînţeles că această calitate, de lider spiritual, sau cea
de “Biserică a neamului” creează pentru conducerea Bisericii Ortodoxe Române o mare
responsabilitate. Ea trebuie să fie, la rândul său, deschisă propriului proces de reformare.
81
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

 Mişcarea pentru România (MpR), o formaţiune politică fără


ambiţii electorale, condusă de lideri ai manifestaţiilor civice din
Piaţa Universităţii, din aprilie-iunie 1990. Mişcarea, cu o
doctrină extrem de eterogenă, de la extrema stângă şi până la
extrema dreaptă, a avut, totuşi, meritul de a capta interesul unui
număr important de tineri şi de a populariza ideile unora dintre
liderii spirituali ai Dreptei tradiţionale, cum ar fi Mihai
Eminescu, Nae Ionescu sau Petre Ţuţea. Mişcarea pentru
România, o dată cu ezitările liderului său, Marian Munteanu, şi
cu concesiile făcute de acesta unor partide din cu totul altă zonă
politică, a slăbit în intensitate, iar bună parte a membrilor săi s-a
risipit.
 Partidul Liberal ‘93 (PL ’93), apărut ca o fracţiune desprinsă din
Partidul Naţional Liberal şi devenit partid parlamentar în cadrul
Convenţiei Democrate Române, pe care a părăsit-o în 1995. PL
‘93 a încercat să cultive un liberalism de dreapta, centrat pe ideea
statului minimal. Eşecul alegerilor parlamentare din 1996, pe
care l-a împărţit împreună cu Partidul Alianţei Civice în cadrul
Alianţei Naţional-Liberale (ANL), a dus la dispariţia acestui
partid, care a fuzionat, prin absorbţie, cu Partidul Naţional
Liberal în anul 1998.
 Partidul Alianţei Civice (PAC) nu a avut, în ansamblul său, o
poziţionare ideologică clară, poziţiile liderilor săi oscilând între
centru-stânga şi centru-dreapta. Trebuie, totuşi, semnalată
existenţa unei fracţiuni de dreapta care, la Congresul de la
Timişoara al acestei formaţiuni, din anul 1993, a încercat să
impună delegaţilor o platformă liberală. Tentativa a eşuat şi
principalii promotori ai acelei platforme (printre care Stelian
Tănase şi Călin Anastasiu) s-au distanţat de conducerea
partidului, ieşind, practic, din viaţa politică activă. În cele din
urmă, Partidul Alianţei Civice a fuzionat cu Partidul Naţional
Liberal, câţiva dintre liderii săi regăsindu-se printre conducătorii
actualului PNL.
 O seamă de grupuri politice cu nostalgii legionare, având lideri
precum Radu Sorescu sau Şerban Suru, sau altele cu nostalgii
amestecate (legionare şi naţional-bolşevice), precum Partidul
Dreapta Românească, nu au avut decât o evoluţie marginală în
politica românească.

Prima formaţiune omogenă de dreapta, care a respins nostalgiile


legionare şi care a avut un mesaj diversificat şi aplicat este Uniunea Forţelor
de Dreapta. Fără a participa efectiv la guvernare, deci fără a-şi putea aplica
ideile politice, UFD a reuşit, prin mesajul său şi prin profilul liderilor săi, să
impună Dreapta ca pe o componentă a democraţiei122. Iată ce spune
122
Util mi se pare, în această privinţă, articolul lui Laurenţiu Ştefan-Scalat din Sfera
politicii, “Noi alternative politice” (nr.69/1999, pp.25-28), articol care explică, pe de o
parte, motivaţiile UFD (pe atunci Partidul Alternativa României) de a părăsi CDR şi
guvernarea în octombrie 1998, iar, pe de altă parte, evaluează corect perspectivele
82
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Laurenţiu Ulici, unul dintre fondatorii Dreptei democratice postcomuniste:


“Toate guvernările din România de după ‘89 au fost de stânga. Până în 1996
am avut o guvernare de stânga (PDSR, PUNR), cu condiment de extremă
stânga (PRM), după 1996 o guvernare de stânga (PD, PNŢCD) cu
condiment de centru-dreapta (PNL) şi de sos picant etnicist (UDMR). O
măsură tipic de stânga a guvernării de după 1996 a fost celebra ordonanţă de
compensare salarială a minerilor disponibilizaţi, măsură prin care se plătea
nemunca, era grav deturnată motivaţia muncii şi se livra hazardului chiar
reforma economică. N-aveţi decât să extrapolaţi acest caz ca să vă dumiriţi
în legătură cu faptul că în 1996 nu s-a produs nici o schimbare de conţinut
politico-ideologic, ci doar una nominală. Ce-ar fi făcut Dreapta în situaţia de
mai sus? Nimic altceva decât că ar fi folosit aceiaşi bani pentru a le da de
lucru minerilor, bunăoară la realizarea infrastructurii rutiere a Văii Jiului!
Ce-ar fi obţinut? Două lucruri importante: 1) ar fi contribuit la întărirea
motivaţiei muncii şi 2) ar fi produs un drum, o şosea, ceva, adică ar fi
dezvoltat. Cred că apare limpede din exemplul dat că venirea Dreptei la
guvernare nu este un capriciu politic al unui partid de dreapta, în cazul
nostru al UFD, ci este un imperativ vital al României pentru a ieşi din
colapsul economic şi moral. Cele trei principii fundamentale pe care UFD
îşi întemeiază doctrina şi acţiunea politică (opţiunea pentru capitalism,
demnitatea naţională şi reforma morală), traduse într-un număr impresionant
de programe, fie generale, fie secvenţiale, pot să dea o bună idee despre ce
vrea şi ce poate să facă o guvernare de dreapta în România de azi şi de
mâine, pentru ca România să nu ajungă să fie o ţară de azi pe mâine”
(Mitică şi Hyperion, Bucureşti, Editura Du Style, 2000, p.373).
După apariţia Manifestului Dreptei, iniţiatorii săi au creat Clubul
Dreptei, la care a aderat şi un număr de parlamentari din partea PNŢCD şi
PNL. Ulterior, în urma presiunilor exercitate de conducerile acestor partide,
cei mai mulţi dintre parlamentarii semnatari s-au retras.

ideologice ale UFD, ca partid de dreapta: “PAR rămâne un factor politic marginal în
procesul de decizie de la nivelul coaliţiei, ceea ce conduce la o frustrare care va constitui
baza rupturii din octombrie 1998. Nedorind să-şi asume hibele guvernării fără măcar să
participe efectiv la elaborarea politicilor publice, nereuşind să regenereze CDR – oferindu-i
o mai mare omogenitate ideologică, PAR decide în octombrie 1998 să părăsească CDR şi
guvernarea…” (pp.25-26). Iată acum, ce spune Răzvan Codrescu despre UFD: “Partidul
pare a avea o opţiune de dreapta din ce în ce mai fermă, în care dinamismul economic al
liberalismului forţează coabitarea cu naţionalismul constructiv şi cu spiritualismul
principial. Deschiderea spre tineret, atât de zgârcită în cazul «partidelor istorice» (pe care s-
a altoit până astăzi «opoziţia anticomunistă» de prim-plan) reprezintă o notă salutară a UFD
(ce a dovedit deocamdată, comparativ cu alte formaţiuni de dreapta, o percepţie mai exactă
a realităţilor complexe ale momentului şi o superioară strategie politică, fie şi cu preţul
unor «impurităţi» conjuncturale)”. Autorul constată că UFD este preocupată să se
diferenţieze categoric de legionarism şi observă că “în timp ce dreapta (neo)legionară
agonizează marginal, atomizată şi romantic-desuetă, parazitând pe apusa măreţie a epocii
interbelice, dreapta ufedistă (...) se vede şi se aude, iar când se opinteşte şi dă din coadă,
atât cât îngăduie precaritatea contextului, nu-i zornăie strident tinichelele trecutului”
(Răzvan Codrescu, “Dreapta românească postcomunistă - o radiografie critică în pragul
mileniului trei” în volumul colectiv Romfest 2000 editat de Asociaţia Română pentru
Ortodoxie, Bucureşti, 2000).
83
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Absenţa dezbaterii ideologice

Aşezarea pe paliere ideologice a partidelor a fost deosebit de slab


articulată. Acest lucru se poate observa, de altfel, prin deosebirile dintre
programele politice şi programele electorale, prin deosebirea dintre acestea
şi programele de guvernare, ca să nu mai vorbim despre deosebirea dintre
programele de guvernare şi actul de guvernare propriu-zis. Dacă între
programele politice există unele diferenţe, aceste diferenţe sunt mai reduse
în ceea ce priveşte programele electorale (doar tuşa accentelor populiste
diferă), diferenţele se micşorează şi mai mult când cercetăm programele de
guvernare, iar stilul de guvernare este foarte asemănător. În plus, partidele
nu se bazează, încă, pe o segmentare a electoratului pe interese specifice.
Pentru ca partidele să aibă un electorat tradiţional şi să aibă un mesaj
coerent, dedicat acestora, e nevoie, pe de o parte, de o poziţionare corectă şi
coerentă a partidelor din punct de vedere ideologic şi, pe de altă parte, e
necesară evoluţia societăţii în jurul unor atitudini, interese şi culturi
specifice. O cercetare a vieţii politice româneşti dovedeşte că partidele
politice sunt lipsite de reprezentativitate, atât în ceea ce priveşte structura
internă, cât şi în suportul electoral. Aceasta se datorează, pe de o parte,
lipsei de coerenţă a mesajului politic, iar, pe de altă, parte structurii sociale.
În ceea ce priveşte mesajul politic, el a oscilat între populism şi
defetism. Anume partidele care se găseau la putere în momentul alegerilor
erau ceva mai moderate în promisiuni, insistând pe explicarea rezultatelor
guvernării, în timp ce partidele ce se aflau în opoziţie foloseau în exces
populismul. În politica românească nu a existat o reală dezbatere de idei.
Partidele nu au ideologi şi nu au emis documente programatice care să
prilejuiască o dezbatere de idei în propriul partid şi între partide. Partidele
care şi-au asumat prin titulatură social-democraţia, liberalismul ori creştin-
democraţia s-au mulţumit să preia ceea ce, în mod tradiţional, se înţelege
prin doctrinele respective fără a încerca să le adapteze realităţilor româneşti.
Aceasta nu face decât să agraveze impostura doctrinară de care aminteam.
Înainte de a vorbi, pe parcursul acestei lucrări, despre viziunea noastră
de dreapta, trebuie să facem câteva consideraţii despre stânga românească.
Există voci care spun, mai mult sau mai puţin retoric, că în România nu există
o stângă politică. Această aserţiune ar putea părea paradoxală, dacă nu chiar
încărcată de o ironie usturătoare, în condiţiile în care, din 1990 încoace,
partidele de stânga au fost în permanenţă majoritare în Parlament, iar peste
90% din Parlamentul actual este ocupat de parlamentarii partidelor de stânga
sau de aliaţi ai acestora. Dacă avem, însă, în vedere stânga, drept asumare
ideologică, această afirmaţie îşi pierde izul paradoxal. Stânga românească nu
s-a ostenit deloc, în aceşti ani, să se legitimeze din punct de vedere teoretic. Ei
i-a fost de ajuns să aibă puterea. Nimeni nu i-a cerut în mod real să spună şi
cam ce-are de gând să facă cu ea.
În România există o seamă de intelectuali de dreapta. Există şi
tentative, precum cea de faţă, de a reconsidera Dreapta românească şi de a o
transforma într-o ofertă politică. Noi am lansat un Manifest al Dreptei.
Nimeni n-a simţit, însă, nevoia lansării unui manifest al stîngii. Stânga nu
are ideologi. Ea avansează prin prejudecăţi, prin mentalităţi, prin clişee, prin

84
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

manipulări şi demonizări. Nu există intelectualitate care să se revendice în


mod răspicat de la stânga. În clipa în care a fost lansat Clubul Dreptei,
PDSR a lansat o structură similară, care însă nu a funcţionat şi a fost repede
asimilată de structurile politice. Practic, în România nu există o dezbatere
ideologică pentru simplul motiv că nu avem un interlocutor pe partea
stângă. Din nefericire pentru noi, intelectualitatea democrată, prin poziţia ei
neutră din punct de vedere ideologic, prin reţinerea vădită pe care o
manifestă faţă de Dreapta politică, face treaba unei stângi ideologice care,
din acest motiv, nici nu simte nevoia să se manifeste. Din punct de vedere
ideologic, criza Dreptei a fost depăşită. Stânga nu dă semne că este
conştientă de propria sa criză ideologică şi de efectele acestei crize asupra
realităţilor româneşti.
Această absenţă a stângii din dezbaterea ideologică este şi explicabilă,
şi regretabilă. Este explicabilă dacă socotim că stânga românească poartă o
vină istorică pe care nimeni nu doreşte să şi-o asume astăzi. Cu excepţia unei
atitudini politice distincte a unui grup de social-democraţi grupaţi în jurul lui
Titel Petrescu şi care în anii ‘50 au plătit scump această atitudine, stânga
românească poate fi socotită a avea, de la 1893 şi până acum, câteva trăsături
comune, cum ar fi sacrificarea intereselor naţionale intereselor de grup politic,
dispreţul faţă de proprietatea privată, ca instituţie juridică, faţă de tradiţii şi
faţă de credinţă. Dar cea mai gravă dintre toate este atitudinea sa
nedemocratică. Stânga românească, cu excepţia aceleiaşi aripi PSDR a lui
Titel Petrescu (ce poate fi socotită, la urma urmei, o dizidenţă a stângii
româneşti), nu are o tradiţie democratică. Ea s-a situat, atunci când era prea
slabă să o facă în ţară, de partea totalitarismului sovietic, iar apoi a generat un
stat totalitar. Astăzi se vede limpede că stânga românească nu s-a dezbărat de
pornirile sale totalitare. Ea învaţă ce este democraţia pe spinarea noastră şi o
face ca un şcolar nepriceput, care mai degrabă zmângăleşte şi pătează foile
decât să-şi scrie temele cu silinţă. Deşi s-a grăbit să se denumească social-
democrată, stânga românească e încă foarte departe de ceea ce înseamnă
social-democraţia europeană. Ca diferenţa, să zicem, dintre un archaeopterix
şi o găină outoare. De aceea, absenţa stângii din dezbaterea ideologică este
regretabilă, pentru că s-ar putea vedea dacă şi în ce măsură, ideologic vorbind,
stânga înţelege să se transforme faţă de expresia sa anacronică de acum. Cel
puţin în modul în care această ideologie transpare în actul politic, stânga
reprezintă o problemă de depăşit, nicidecum o soluţie123.
În ultimii ani a existat, totuşi, o preocupare intensă pentru
înţelegerea sensurilor tranziţiei şi a realităţilor româneşti. În această lucrare
sunt citate cărţile şi articolele a numeroşi autori români contemporani.
Aceşti autori au preferat, însă, să comenteze fenomenul politic şi nu să-şi
asume în mod deschis participarea la viaţa politică. Atitudinea politică de
acest fel a fost mai degrabă o meserie decât o vocaţie cetăţenească124. Prea

123
Fără a fi maliţios, amintesc o zicere de-a lui Petre Ţuţea care, cel puţin raportat la ceea
ce îşi spune în România social-democraţie, pare a fi adevărată: “Social-democraţia este
laptele bătut al comunismului”.
124
Există o seamă de excepţii pe care se cuvine să le amintim: Stelian Tănase, Călin
Anastasiu, Liviu Antonesei (membri ai Partidului Alianţei Civice, primii doi deputaţi în
perioada 1992-1996, iar cel de-al treilea preşedinte al Consiliului Judeţean Iaşi după
85
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

multe energii, timp şi resurse s-au irosit în simpozioane şi seminarii. Într-o


perioadă în care soluţia pentru România nu poate veni decât prin acţiune
politică, tocmai soluţiile politice au fost ignorate. Analiştii au comentat
politica românească dispreţuind-o. Socotind-o nevrednică, aşadar, pentru a-i
incita la o implicare politică reală.

Clivaje în societatea românească

În ceea ce priveşte structura societăţii româneşti, ea poartă în mare


măsură amprenta tipologiilor societăţilor egalitariste. Clivajele se pot aşeza
pe diferite criterii, de natură economică, socială, culturală, geografică ori
religioasă125. În România modernă, de pildă, configuraţia partidelor s-a
realizat pe fundalul modernizării ţării, care a opus interesele funciare
expansiunii capitalului comercial şi industrial din mediul urban126.
Existenţa clivajelor este un atribut al oricărei societăţi şi este expresia
deosebirilor, dar şi asemănărilor de natură economică, socială, culturală sau
religioasă dintre oameni. Clivajele constituie o formă de identificare a
intereselor grupurilor sociale, utilizând criteriile amintite. Conflictele inerente
pe care le nasc clivajele nu constituie, în principiu, un pericol la adresa
democraţiei, ci, dimpotrivă, condiţia de bază a dezvoltării pluripartidismului şi
a negocierii politice ca bază a consensului social127. Se poate chiar spune că,
fără existenţa unor astfel de conflicte, democraţia nu poate fi nici probată, nici
perpetuată, cu o condiţie: aceea ca sistemul să-şi fi generat procedurile de
rezolvare a conflictelor şi aceste proceduri să fie respectate128. În ultimă

alegerile din 1996), Vasile Dâncu (ministrul Informaţiilor Publice în Guvernul Năstase),
Daniel Dăianu şi Ilie Şerbănescu (miniştri CDR), Daniel Barbu, consilier al preşedintelui
Emil Constantinescu, ori, cu o prezenţă meteorică, Ovidiu Trăsnea sau Vladimir Pasti. Cel
mai adesea, însă, aceşti analişti au socotit experienţa politică efectivă ca fiind o experienţă
disconfortabilă.
125
Potrivit lui S. M. Lipset şi S. Rokkan există patru tipuri de clivaje care au generat
partidele politice europene: centru – periferie, stat – biserică, agricultură – industrie,
proprietar – muncitor. Aceste clivaje au în vedere configuraţia politică a istoriei moderne.
În lucrarea noastră operăm cu clivaje posibile într-o formulă modificată datorită condiţiilor
concrete ale societăţilor egalitariste. Seymour Martin Lipset, Stein Rokkan, “Cleavage
Structures, Party Systems and Voter Alignments: An Introduction”, în Seymour Martin
Lipset, Stein Rokkan, Party Systems and Voter Alignments: Cross-National Perspectives,
New York, The Free Press, 1967, p.130. Vorbind despre dimensiunile tematice (clivajele)
după care funcţionează sistemele de partide din 36 de democraţii, Arend Lijphart arată
existenţa a şapte clivaje: 1. social-economic; 2. religios; 3. cultural-etnic; 4. rural-urban; 5.
susţinerea regimului; 6. politica externă; 7. temele postmaterialiste. Arend Lijphart, Modele
ale democraţiei: Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări, Iaşi, Editura
Polirom, 2000, pp. 88-95.
126
Este instructiv de parcurs, în acest sens, studiul lui Petre Datculescu, “Romania:
Cleavages and Parties before 1989” în Kay Lawson, Andrea Römmele, Georgi
Karasimeonov, Cleavages, Parties and Voters: Studies from Bulgaria, the Czech Republic,
Hungary, Poland and Romania, Westport, Connecticut, London, Praeger Publishers, 1999,
pp.93-108.
127
Aceasta este una dintre temele centrale ale lucrării Democraţia în America a lui Alexis
de Tocqueville (Bucureşti, Editura Humanitas, 1995).
128
Vezi, în această privinţă, capitolul “The Sociology of Politics” din lucrarea lui Seymour
Martin Lipset, Political Man: The Social Bases of Politics, ed.cit.
86
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

instanţă, existenţa conflictului, în aspectele sale competiţionale, dar


non-beligerante, este o expresie a dreptului la diferenţă.
Din păcate, societatea românească este încă profund egalitară şi
nediferenţiată. În mod firesc, un anumit clivaj ar trebui să fie generat de
gradul de dependenţă faţă de stat. Cei dependenţi ar trebui să fie mai
sensibili la mesajele populiste ale stângii în timp ce aceia care şi-au câştigat
o relativă independenţă faţă de stat ar trebui să susţină dreapta politică. Din
păcate, însă, dependenţa faţă de stat este atât de mare încât nici o mişcare
politică nu se poate baza în mod real pe segmentele independente.
Investitoritorii privaţi sunt, în majoritatea lor, la fel de dependenţi de stat ca
şi personalul bugetar. La fel fermierii ori reprezentanţii profesiunilor
liberale. Persoanele asistate, care constituie 40% din totalul alegătorilor dar
peste jumătate din alegătorii care se prezintă la urne, sunt legate integral de
sistemul asigurărilor sociale de stat, sistemul privat fiind, în acest domeniu,
ca şi inexistent.
Clivajul economic nu are nici el deosebită relevanţă. Există, în
această privinţă, două posibile abordări. Una dintre ele are în vedere
proprietatea în sine, ca avere. Astfel, societatea s-ar putea împărţi între
săraci şi bogaţi. Cealaltă are în vedere proprietatea ca relaţie socială, ceea ce
presupune separaţia între patroni şi salariaţi. Evident că simplificăm aici
foarte mult, amintind numai poziţiile extreme. Între săraci şi bogaţi există
persoane cu venituri medii care, fără a fi prea numeroase, ar fi, totuşi,
capabile să susţină un partid să depăşească pragul de acces în Parlament.
Între patroni şi salariaţi există categoria managerilor care, după caz, pot
susţine interesele acţionarilor, ale sindicatelor sau ale lor proprii. Printre
manageri există o categorie specială, şi anume cea a directorilor
întreprinderilor de stat, o categorie extrem de puternică în anii ‘90 şi care şi-
a putut menţine influenţa datorită modului în care a fost făcută privatizarea,
mai ales cea prin contribuţii salariale (metoda MEBO)129.
Din păcate, însă, clivajele economice nu au relevanţă în câmpul
politic. Printre susţinătorii stângii socialiste se numără mai mulţi oameni
bogaţi sau patroni decât printre susţinătorii formaţiunilor de sorginte
liberală. Aceasta spune ceva şi despre modul în care s-au constituit averile
în România şi despre legătura dintre elitele economice de astăzi şi elitele
comuniste de ieri.
Nici clivajele geografice nu sunt relevante. Cel mai important dintre
acestea ar fi cel dintre capitală şi provincie130. Singura formaţiune cu
relevanţă în această privinţă este UDMR, care îşi are marea majoritate a
electoratului în Ardeal. UDMR nu este, însă, formată pe criterii geografice,
129
În anul 1995, Andrei Cornea a realizat un studiu care surprindea influenţa deosebită a
acestor manageri ai zilelor noastre. Studiul era intitulat, în mod semnificativ,
“Directocraţia”.
130
Iată ce spune Mircea Mihăieş: “Din nefericire, această stratificare e tot mai accentuată,
an după an. Împărţirea României în două nu mai e o ficţiune. Pe de o parte avem
Bucureştiul, funcţionând cu motoarele în plin, pe de alta Provincia, o pastă geografică
indistinctă, vagă şi, prin urmare, demnă de tot dispreţul. Lucrul e vizibil ori de câte ori ai
treabă pe la un minister, când eşti nevoit să obţii o semnătură ori ai de făcut un contract”.
Mircea Mihăieş, “Revolta provinciei” în Vladimir Tismăneanu, Vladimir Tismăneanu în
dialog cu Mircea Mihăieş: Încet, spre Europa, Iaşi, Polirom, 2001, pp.215.
87
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

ci pe criterii etnice. În România nu există în prezent structuri politice


structurate pe criterii geografice131.
Clivajele de natură etnică au un anumit rol, sporit şi de legislaţia
permisivă privind reprezentarea parlamentară a organizaţiilor aparţinând
minorităţilor naţionale. Socotind, însă, că electoratul selectat pe criterii
etnice nu depăşeşte zece procente acest clivaj rămâne marginal132.
Clivajele religioase nu sunt semnificative. De altfel, dezbaterile pe
tema rolului Bisericii au fost cu totul întâmplătoare în mediul politic. E
drept că, în mod tradiţional, electoratul catolic, greco-catolic şi protestant
este mai orientat către dreapta. Nu se poate spune, însă, că structura
confesională orientează într-un anumit fel structura politică, nici că partidele
îşi asumă în mod deschis sprijinul pentru o anumită credinţă religioasă.
Clivajele demografice par a avea un rol mai important decât cele
economice. Clivajul între generaţii nu este relevant din cauza slabei
participări la vot a generaţiei tinere. E, totuşi, greu de spus că tinerii se simt
mai ataşaţi faţă de o tendinţă anume şi că susţin îndeosebi o anumită direcţie
ideologică. Rezultatele alegerilor din anul 2000 au arătat chiar o
sensibilitate îngrijorătoare a tinerilor – e drept a celor puţini care au venit la
vot – către mesajele extremiste şi populiste. Clivajul urban-rural e ceva mai
relevant, în sensul că electoratul rural e mai refractar la mesajele ce
îndeamnă la modernizare, preferând să voteze stânga socialistă. Nu se poate
spune, totuşi, că avem o structurare politică pe acest clivaj demografic.
Partide agrariene au existat în România, dar ele au dispărut o dată cu
aplicarea legii funciare. Ca să nu mai vorbim de faptul că acele partide
agrare nu erau partide ale ţărănimii, ci ale specialiştilor din agricultură.
Clivajele de natură culturală au o anumită influenţă asupra
opţiunii de vot. Segmentele electorale cu pregătire şcolară modestă sunt mai
înclinate spre mesajul paternalist, populist şi etatist, în timp ce segmentele
cu studii superioare sunt ceva mai severe în ceea ce priveşte discernământul
politic. Cum pregătirea şcolară are o legătură direct proporţională cu accesul
la informaţie, persoanele cu pregătire şcolară redusă sunt mai înclinate către
soluţiile consacrate şi mai puţin receptive la mesaje noi. Suprapunerea
clivajului cultural peste cel demografic, legat de diferenţele urban-rural,
face ca mediul rural să rămână încă o importantă resursă electorală pentru
stânga socialistă.
Un clivaj s-ar putea susţine pe atitudinea faţă de cele două direcţii
ale tranziţiei: cea privind avansarea către democraţie şi economie de piaţă
sau cea privind menţinerea structurilor totalitare şi a economiei etatiste.
Acest clivaj ar fi, de fapt, rezultatul acţiunii convergente a altor clivaje, atât
de factură economică, cât şi de factură culturală. Un astfel de clivaj există,

131
Luând în considerare faptul că Partidul Unităţii Naţionale a Românilor, partid ardelean,
este pe cale de dispariţie şi socotind drept excentricităţi iniţiative de tipul Partidului
Moldovenilor.
132
Vezi Steven D. Ropper, “The Romanian Party System and the Catch-all Party
Phenomenon” în East European Quarterly, XXVIII, No.4, January 1995, pp. 519-532;
Tom Gallagher, Democraţie şi naţionalism în România 1989-1998, Bucureşti, Editura All,
1999; Alina Mungiu-Pippidi, Transilvania subiectivă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000.
88
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

chiar dacă nemărturisit, şi el poate fi aşezat la baza actualei configuraţii de


partide politice133.
Schematic, principalul clivaj pe care se aşează mediul politic
românesc ar putea fi socotit acela dintre cei care susţin etatismul şi
populismul şi cei care sunt promotorii liberalizării134. În practica guvernării,
evoluţia acestor partide a diferit foarte puţin. Această schemă este mai
degrabă teoretică pentru că la nivel social se poate cu mare dificultate vorbi
despre segmente individualizate care să susţină una dintre opţiuni. Clivajul
acesta, care ar trebui să fie tema de fond a tranziţiei şi care are valenţe
ideologice clare, separând stânga socialistă de dreapta capitalistă şi
democratică, nu este decât un clivaj virtual, nefiind o temă pentru electorat.
Concluzia este că actuala configuraţie politică a României nu poate
fi explicată decât parţial prin existenţa unor clivaje în societatea
românească. Aceasta arată lipsa de reprezentativitate a partidelor politice,
slaba integrare politică a electoratului şi explică caracterul emoţional al
opţiunii de vot, precum şi sensibilitatea faţă de mesajul populist.
Modul de aşezare a spectrului politic românesc poate fi explicat,
aşadar, prin două cauze: modul în care partidele s-au format în 1989 şi
specificul sistemului electoral. Configuraţia politică actuală repetă, într-o
formulă epigonică, expresiile politice interberlice, în cazul PNŢCD, PNL
sau al defunctului PSDR ori pe cele comuniste, în cazul PDSR, rebotezat
PSD, sau al PRM. Modul în care, în lipsa unor structuri reprezentative ale
rezistenţei anticomuniste, s-a creat spectrul politic românesc în 1990 a fost
determinant. Sistemul electoral a fost conceput de aşa natură încât să
protejeze această configuraţie de orice intruziune. Pragul electoral ridicat la
5% face extrem de dificilă depăşirea lui de către formaţiuni politice noi. În

133
Deosebit de util este, în această chestiune, articolul lui Herbert Kitschelt, apărut în anul
1990, “Formarea sistemelor de partide în estul şi centrul Europei” care sesizează cauzele şi
efectele acestui tip de clivaj: “Spre deosebire de sistemele de partid vest-europene, toate
sistemele de partid est-europene vor fi centrate în jurul unor axe pro-piaţă/liberalism versus
anti-piaţă/autoritarism… În Europa estică, sistemele de partide se deosebesc prin mărimea
electoratului care poate fi localizat (sau poate fi mutat de politicieni) în interiorul fiecărui
sector al spaţiului competitiv. Distribuţia alegătorilor în cadrul spaţiului politic şi de-a
lungul axelor competiţiei depinde de nivelul de industrializare. Acolo unde dezvoltarea
economică este relativ avansată (în special în Cehia), mai multe partide se vor concentra pe
segmentul piaţă-liberalism al spaţiului competitiv. Acolo unde industrializarea este mai
puţin avansată, mai multe partide vor fi grupate în jurul poziţiei (populiste) non-piaţă -
autoritate… La aceeaşi extremă autoritate - non-piaţă vom găsi România şi Albania şi, la un
nivel subnaţional, Serbia şi alte provincii sudice ale Iugoslaviei”. Concluzia autorului:
“Alinierea clivajului în cazul României rămâne în continuare orientată puternic înspre
sectorul autoritar - non-piaţă”. Herbert Kitschelt, “The Formation of Party Systems in East
Central Europe” în Politics&Society, vol.20, No 1, March 1992, pp.7-50.
134
Este şi concluzia lui Petre Datculescu: “Cred că partidele actuale din România pot fi
împărţite în două largi categorii care depăşesc orientările ideologice fundamentale. Un grup
include partide în favoarea menţinerii sau creşterii controlului statului asupra economiei şi
acordă un mai mare accent temelor naţionale. I-aş numi «naţional-conservatori». Un al
doilea grup cuprinde partide în favoarea unei mişcări mai rapide către capitalism şi acordă
mai mare accent valorilor cosmopolite. Mă voi referi la ei numindu-i «cosmopolit-liberali».
Amândouă grupele de partide sunt la fel de populiste în promisiunile lor faţă de electorat”.
Petre Datculescu, “România: Parties and Issues after 1989” în Kay Lawson, Andrea
Römmele, Georgi Karasimeonov, op.cit., p.174.
89
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

plus, raportul dintre politic şi mase nu se bazează pe o anumită stabilitate,


schimbările de opţiune politică fiind majore, uneori la intervale scurte cum
sunt cele dintre alegerile locale şi cele parlamentare. Cel mai bine se poate
vedea acest lucru deplasându-ne către marginile spectrului politic. Faptul că
PRM a săltat de la 6% la alegerile locale din iunie 2000 la 22% la alegerile
parlamentare care au avut loc şase luni mai târziu dovedeşte această criză de
identitate politică a electoratului românesc, slaba sa integrare politică,
explicabilă, în mare parte prin lipsa unei corespondenţe între structura
electoratului român şi configuraţia politică.
De aceea, înainte de a continua discuţia pe această temă, va trebui să
ne punem o întrebare de al cărei răspuns depinde esenţial demersul nostru
politic ulterior: este sistemul românesc de partide “îngheţat”? Poate fi
această configuraţie politică modificată, sau ea este completă atunci când ne
raportăm la clivajele existente în societate şi la evoluţia lor?
Actuala configuraţie politică este expresia unui profund
dezechilibru, care induce în viaţa politică o stare de instabilitate. În politica
românească se manifestă un paradox: pe de o parte există această
instabilitate a raporturilor de forţe politice, iar pe de alta, partidul care
guvernează are tendinţa de a guverna pe baze totalitariste, folosindu-şi forţa
de guvernare pentru a controla şi politiza societatea românească.
Situaţia prezentă nu trebuie să ne deruteze. Oricât de puternic ar
părea acum Partidul Social Democrat, oferim în această lucrare suficiente
argumente pentru a demonstra că elita politică pe care o reprezintă este
epuizată din punct de vedere istoric. Ea şi-a atins limitele şi tot ce poate
face, pentru a se menţine la putere, este să forţeze tergiversarea, într-un mod
suficient de demagogic pentru a da iluzia schimbării. Precum se poate lesne
observa, Partidul Social Democrat nu are resurse interne de natură strategică
pentru a gestiona România. El nu este capabil să ofere un model de
dezvoltare a ţării către modernizare.
Această social-democraţie de faţadă nu poate depăşi structurile
statului pentru a putea pătrunde în mod natural, organic în societatea civilă.
Ea poate doar agresa societatea civilă şi nu o poate convinge, nici măcar
prin cointeresarea materială a unora dintre liderii parteneriali, ceea ce este,
în fond, la scară socială, tot o formă de agresiune. O societate întreagă nu
poate fi mituită; e mult mai ieftin să o laşi pe ea să dobândească bunurile
spirituale şi materiale de care are nevoie. Este o lecţie pe care comunismul
şi moştenitorii acestuia n-au învăţat-o şi probabil că nu o vor învăţa
niciodată.
Efortul pe care trebuie să-l facă Dreapta politică pentru a-şi asigura
un suport electoral larg este considerabil. Potrivit evaluărilor sociologice,
electoratul mai apropiat mesajului nostru este alcătuit cu preponderenţă din
persoane cu studii medii şi superioare, preponderent urban, reprezentând
grupe de vârstă sub 40 de ani şi având venituri relativ ridicate. Cum aceste
categorii sociologice fie sunt restrânse numeric, fie au o participare relativ
redusă la vot, consecinţa este aceea că suportul electoral al Dreptei a fost
restrâns în comparaţie cu cel al stângii. Pentru a se realiza o legătură între
electorat şi mesajul nostru este necesară o construcţie de tip popular, atât a

90
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

mesajului, cât şi a structurilor politice reprezentative. Despre aceste lucruri


vom vorbi pe parcursul lucrării noastre.
Actuala structură electorală nu este imuabilă. Ea este şi consecinţa
unei oferte firave pe zona dreptei politice şi a unor experimente nereuşite în
timpul anilor 1996-2000, care, fără ca Dreapta politică să fi fost
responsabilă de eşecul lor, i-au adus, totuşi, deservicii de imagine.

Manipulările îndreptate împotriva Dreptei româneşti

Dreapta românească postdecembristă se află, aşadar, abia la început


de drum. Acum un deceniu, propaganda ostilă, de sorginte naţional-
comunistă, socotea Dreapta a fi reprezentată exclusiv prin nostalgii
legionare. Asupra fenomenului legionar nu a existat, în aceşti ani, o
adevărată dezbatere publică. Nu s-a vorbit despre cauzele apariţiei acestei
mişcări şi despre resorturile care au făcut ca un număr atât de important de
intelectuali să adere la aceste idei. Numai cunoscând fenomenul ca atare,
românii pot evalua în mod corect cât de mare este – sau dacă există, cu
adevărat – pericolul revenirii extremei drepte în România. În opinia noastră,
pericolul la adresa democraţiei româneşti vine de la stânga şi nu de la
dreapta. Extrema dreaptă în România de astăzi este o ficţiune pe care stânga
o agită din pure intenţii propagandistice135. Grupările legionare, aşa cum am
arătat, de altfel, sunt foarte slabe, aproape inactive şi cu o rezonanţă
marginală în rândurile electoratului. Că există unele idei, ca de pildă,
ortodoxismul militant ori tema sacrificiului, care sensibilizează anumiţi
tineri, îndeosebi studenţi, este adevărat. Dar asta nu face dintr-înşii nişte
neolegionari decât dacă cineva doreşte cu tot dinadinsul să-i denumească
astfel. De fapt, lipsa extremei drepte îi pune în mare încurcătură pe cei care
şi-au făcut o îndeletnicire din incriminarea ei. E suficientă apariţia unei
gazete de provincie sau a unei cărţi cu poza Căpitanului ca aceşti anti-
extremişti de profesie să sară ca din gură de şarpe. Evident că pericolul
partidului unic şi faptul că în fruntea ţării se află un reprezentant de frunte al
Partidului Comunist, un partid de extremă stângă, îi lasă indiferenţi, dându-
le, uneori, chiar o stare de confort.
O dată cu apariţia Uniunii Forţelor de Dreapta s-a putut dovedi că
Dreapta românească poate avea o expresie democratică. După istovirea
propagandei care trimitea Dreapta implacabil în zona extremismului,
împotriva acesteia se încearcă o altă suită de manipulări, adaptate la noile
realităţi politice. Există trei tipuri de manipulări, menite să inhibe evoluţia
Dreptei româneşti:

1) Dreapta este socotită răspunzătoare pentru eşecul guvernării


1996-2000. Această manipulare a fost folosită din plin de PDSR,

135
În acest sens, iată ce spune Cristian Preda: “… în România, a nu fi de stânga nu
înseamnã în mod necesar a fi de… extremă dreaptă (…) A face, pentru timpurile de astăzi,
o asemenea identificare este, sociologic vorbind, o eroare; ideologic, acest gest este o
jignire adusă spiritelor liberale şi democratice din România postcomunistă”. Cristian Preda,
Tranziţie, liberalism şi naţiune, Bucureşti, Editura Nemira, 2001, p.6.
91
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

reprezentant al stângii socialiste, şi de PRM, reprezentant al stângii


extremiste. În mod generic, guvernarea acelor ani este numită de
reprezentanţii acestor partide “guvernarea de dreapta CDR – PD – UDMR”.
Este un profund neadevăr. Pe de o parte, nu trebuie uitat că în acea
legislatură Parlamentul a avut o clară majoritate de stânga. Aceasta se poate
dovedi cu o aritmetică simplă: PDSR + PD + PUNR + PRM + PSDR =
56%. Dacă avem în vedere migraţiile politice ulterioare şi formarea unor noi
partide de stânga care au preluat parlamentari dinspre PNL şi PNŢCD, şi
anume Alianţa pentru România şi Partidul Naţional Român, vom vedea că
stânga politică a terminat legislatura cu o majoritate parlamentară de
aproape două treimi.
Să evaluăm acum structura coaliţiei guvernamentale. PD şi PSDR
erau partide de stânga. UDMR este o alianţă etnică, necum ideologică şi
care analizând fracţiunile din interior poate fi aşezată, fără să greşim prea
mult, pe zona centrului politic. Cât despre PNŢCD136 şi PNL, ele nu au
dovedit până în prezent asumarea principiilor Dreptei, chiar dacă, aşa cum
vom vedea, între timp, după lansarea Manifestului Dreptei, au început, nu
fără anumite ezitări, să se numească de “centru-dreapta”.
Dacă structura, atât în ceea ce priveşte Parlamentul, cât şi în ceea ce
priveşte compoziţia coaliţiei guvernamentale, a fost preponderent de stânga,
aceasta a avut efecte decisive asupra calităţii actului de guvernare.
Există voci care consideră că stânga socialistă va fi silită de
provocările realităţii şi de contextul internaţional să ia unele măsuri de
dreapta, ceea ce va crea o tendinţă centripetă, ducând la o comprimare a
politicii către centru. Există chiar analişti şi lideri politici care vorbesc
despre “centrul sănătos al politicii româneşti”. Astfel de păreri arată că cei
care le împărtăşesc sunt primele victime a ceea ce eu numesc “revoluţia
perversă” sau “revoluţia înşelătoare”. Dacă stânga procedează la câteva
privatizări, nu înseamnă că acestea sunt măsuri de dreapta. Într-un mod abil,
de “revoluţie perversă”, aceste privatizări se derulează în ritm lent, controlat
şi sunt făcute cu destulă băgare de seamă pentru a trece în zona capitalului
clientelar. Deşi poate părea paradoxal, procesul de liberalizare şi cel de
privatizare, fără a fi însoţite de liberă competiţie, de transparenţă şi de acces
liber la resurse, nu vor face decât să adâncească disfuncţionalităţile
economiei româneşti, să sporească starea de monopol, să ducă la irosire de
resurse. Politicile de dreapta nu îşi propun să devină un instrument de
acaparare a activelor statului. Obiectivul lor este cu totul altul. Dacă stânga
socialistă va folosi, pe un fundal etatist şi clientelar, măsuri din registrul
136
Argumentul folosit de unii analişti pentru a argumenta aşezarea PNŢCD în zona dreptei
este legat de susţinerea pe care acest partid a dat-o legislaţiei retrocedărilor imobiliare, cu
deosebire în ceea ce priveşte fondul funciar. Avem de-a face cu o neînţelegere. Poziţia faţă
de regimul general al retrocedărilor, inclusiv în ceea ce priveşte aşezarea pe o bază morală
a dreptului de proprietate, ţine de asumarea democratică şi nu de cea ideologică. Orice
partid de orientare democratică – şi nu neapărat un partid de dreapta – ar trebui să susţină
repararea abuzurilor comise de regimul comunist. Dacă PNŢCD ar fi fost cu adevărat un
partid de dreapta şi nu doar un epigon al viziunii de centru-stânga a Partidului Ţărănesc al
lui Ion Mihalache, ar fi avut o contribuţie şi în ceea ce priveşte dezvoltarea pieţelor
agricole, a sistemelor de creditare, a formelor bursiere non-monetare, a formelor capitaliste
de exploatare ş.a.m.d. În aceste chestiuni contribuţia PNŢCD a fost nulă.
92
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

dreptei, asta nu înseamnă că ne apropiem de modelul Dreptei româneşti, pe


care îl prezentăm în această carte, ci că ne îndepărtăm tot mai mult. Ideea
unei stângi “răspopite” care face ceea ce trebuie, din pragmatism, depăşind
preceptele ideologice şi năravurile totalitare, este o iluzie care ne va mai
costa mult dacă românii nu se trezesc la realitate.
Unul dintre principalele argumente ale stângii socialiste şi extremiste
în a califica fosta guvernare ca fiind de dreapta a fost politica acesteia, ceva
mai fermă, în ceea ce priveşte retrocedarea proprietăţilor confiscate abuziv
de regimul comunist. Dar restituirea proprietăţilor nu ţine de ideologie, ci de
democraţie. Democraţia se aşează pe o bază morală, inclusiv în ceea ce
priveşte proprietatea. Indiferent de doctrina pe care o reprezintă, orice partid
democratic trebuie să susţină ideea reparaţiilor morale şi materiale, iar acolo
unde reparaţia poate fi făcută prin restituire, să o sprijine. Iată încă o dovadă
că ceea ce la noi se închipuieşte a fi social-democraţie, este, de fapt,
socialism, fratele mai mic şi mai îmbălsămat al comunismului.
Dreapta nu s-a aflat la guvernare în perioada 1996-2000, aşa cum n-a
fost la guvernare nici în ceilalţi şase ani de dinainte. Ideea de a prezenta
Dreapta ca fiind eşuată, compromisă de rezultatele slabe ale guvernării
1996-2000, se bazează pe minciună şi are scopul de a manipula opinia
publică. În fapt, Dreapta este o opţiune politică ce nu a fost încă încercată şi
care se poate constitui cu adevărat într-o alternativă pentru electorat. Ea nu
numai că nu a guvernat în aceşti ani, dar principiile sale au fost sistematic
încălcate în actul de guvernare.
Partidul lui Ion Iliescu este în permanentă căutare a
legitimităţii137,138. La început a crezut că o va dobândi prin simplul fapt că a
fost o “emanaţie a revoluţiei”. Acţiunile protestatare, ca şi violenţele cu care
a fost presărată perioada ianuarie-mai 1990, au făcut ca acest tip de
legitimare să nu mai fie credibil şi el a continuat să fie contestat şi
ridiculizat în permanenţă de atunci. Apoi, Frontul Salvării Naţionale,
137
Vladimir Tismăneanu e categoric: “…problema centrală în România este problema
legitimităţii politice a echipei care s-a instalat la putere în decembrie 1989” (Vladimir
Tismăneanu, Balul mascat. Un dialog cu Mircea Mihăeş, Iaşi, Ed. Polirom, 1996). Iată ce
spune şi Dorel Şandor: “Particularitatea istorică a prăbuşirii comunismului în Europa
Centrală şi de Est influenţează totodată sursele ca şi conţinutul legitimităţii şi autorităţii
postcomuniste care au umplut vidul politic produs după 1989… După… desprinderea de
comunism, noile democraţii est-europene întâmpină dificultăţi majore în a-şi clarifica
originea. Iată de ce ori de câte ori aceste societăţi sunt în situaţia de a dezbate şi adopta
opţiuni de anvergură strategică, «ambiguitatea originii» creează la nivel naţionale confuzie,
opţiuni unilaterale şi sciziuni”. Dorel Şandor, Măsuri pentru demantelarea sistemelor
comunismului totalitar, ed.cit.
138
De altfel, acest efort de dobândire a legitimităţii nu este propriu doar Frontului Salvării
Naţionale. Partidele istorice au recurs în permanenţă la acest procedeu, invocând o tradiţie
pe care erau mai mult sau mai puţin îndreptăţite să o revendice. De altfel, criza de
legitimitate, care a dus la imposibilitatea exercitării consensuale a puterii, a fost una dintre
condiţiile agravante ale crizei româneşti de după 1989. Cu atât mai mult, aşadar, afirmaţiile
lui Gaetano Mosca par a fi verificate în acest caz: “Orice clasă guvernantă tinde să-şi
justifice actuala exercitare a puterii ca fiind ceva ce se bazează pe un principiu universal
sau altul de moralitate… Clasele guvernante nu pot justifica puterea prin simplul fapt că o
posedă; în realitate, ele caută să-i găsească o bază legală şi morală, prezentând-o ca pe o
consecinţă logică şi necesară a doctrinelor şi credinţelor larg recunoscute şi acceptate în
momentul respectiv”. Gaetano Mosca, op.cit., p.71.
93
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

provocând alegeri în mai 1990, mult prea devreme pentru experienţa


democratică a electoratului român, a căutat legitimitatea democratică. Nici
aceasta n-a fost prea convingătoare, fie pentru că alegerile din 1990 nu au
fost prea corecte şi libere, fie pentru că Frontul Salvării Naţionale nu a
dovedit prea multă tragere de inimă în construirea democraţiei şi respectarea
regulilor sale. Şi atunci, acest partid a ţintit către cea mai credibilă formă de
legitimitate: legitimitatea istorică. Spre deosebire de celelalte încercări de
dobândire a legitimităţii, legitimitatea istorică nu se poate obţine decât în
perspectiva timpului ori prin comparaţie cu alte forţe politice. PDSR a ales
această a doua variantă, încercând să se legitimeze în faţa Dreptei şi în faţa
extremismului. “Dreapta a greşit, spun liderii acestui partid. Noi rămânem
singura soluţie. Iar PDSR şi Ion Iliescu sunt garanţia stopării ascensiunii
extremismului”. Dreapta nu a greşit, pentru simplul motiv că nu s-a aflat
deloc la guvernare în aceşti doisprezece ani. Iar faptul că PSD ar fi garantul
domolirii extremei stângi este o ipocrizie, căci ascensiunea extremismului a
fost îndeaproape tutelată de acelaşi PSD.

2) Cea de-a doua formă de manipulare, care se asociază celei dintâi,


este aceea care consideră Partidul România Mare un partid al extremei
drepte139. Prin îngăduinţa cu care a tratat acest partid şi protecţia pe care i-a
acordat-o liderului său, PDSR este, într-o măsură importantă, responsabil de
ascensiunea extremei stângi. Dar stânga socialistă vrea să folosească pe cât
se poate acest lucru, printr-o dublă lovitură: pe de o parte pentru a face din
PDSR şi liderul său salvatori ai democraţiei, iar pe de altă parte pentru a
crea o nouă anatemă împotriva Dreptei.
Atunci când socotim că Partidul România Mare este un partid de
extremă stângă iar nu de extremă dreaptă, nu o facem cu intenţia de a sări în
ajutorul extremei drepte sau cu gândul că extrema stângă e mai rea decât
extrema dreaptă. O facem, în primul rând, pentru a înlătura un neadevăr. Şi,
în al doilea rând, pentru a demasca această manipulare.
PRM nu este un partid de extremă dreaptă140 pentru simplul motiv că
este un partid de sorginte naţional-comunistă. Un partid care-l ridică în slăvi
pe fostul dictator Nicolae Ceauşescu. Un partid al cărui lider a fost unul dintre
139
Întrebat în legătură cu ideile cuprinse în Manifestul Dreptei din România, răspunsul
liderului PRM, Corneliu Vadim Tudor a fost tranşant în privinţa aparteneţei sale la stânga
politică. Puţin după alegerile din 2000, într-un interviu acordat ziarului Curentul, purtând
un titlu altminteri ciudat: “Din momentul în care m-am înrolat în PRM am fost etichetat
drept legionar”, senatorul PRM, istoricul Gheorghe Buzatu, la întrebarea: “Între Corneliu
Zelea Codreanu şi Corneliu Vadim Tudor există sau nu anumiţi termeni de comparaţie?”
răspunde: “Nu. Nici unul. În afară de prenume, care este ceva întâmplător. Legătura aceasta
se face forţat”.
140
Iată, în această privinţă, rezultatul analizelor efectuate de Institutul PRO: “Este PRM un
partid de (extremă) dreapta sau stânga? Dacă ne fixăm un punct de reper… prin definirea
PDSR ca fiind spre stânga… unde cel mai apropiat partid faţă de PDSR este PRM, atunci
dilema este parţial rezolvată, cel puţin din punctul de vedere al celor care votează, dacă nu
şi al liderilor partidului: PRM are un electorat de stânga, aflat în imediata apropiere a
electoratului PDSR. Nici un alt partid, nici măcar ApR şi PD, desprinse din trunchiul
comun al FSN, nu sunt la fel de aproape, din punct de vedere al electoratului, faţă de
PDSR, cum este PRM”. Rapoartele Institutului PRO: 10 ani de adaptare, coordonator Ana
Bulai, Institutul PRO, Bucureşti, 2001, pp.53-54.
94
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

cei mai notorii adulatori ai cuplului Ceauşescu. Un partid înţesat de membri


marcanţi ai fostului Partid Comunist şi ai structurilor sale de represiune141.
Acest partid şi-a manifestat deschis preferinţa pentru etatism şi ostilitatea faţă
de privatizare şi piaţa liberă. Fostul rege al României, Mihai de Hohenzollern,
a fost permanent o ţintă de batjocură. PRM este un partid lipsit de scrupule,
care amestecă laolaltă pe listele electorale nume cu rezonanţă patetică, precum
Ilie Ilaşcu sau Mihai Cofariu, cu ofiţeri ai fostei Securităţi, cu persoane
implicate la vârf în mari scandaluri de corupţie sau cântăreţi de muzică
populară ale căror declaraţii politice stârnesc, pe rând, ilaritate şi amărăciune.
De altfel, liderul PRM însuşi s-a declarat în mai multe rânduri a fi de stânga,
ba chiar a propus Partidului Democraţiei Sociale din România înfiinţarea unei
coaliţii de guvernământ de centru-stânga (!).
Printre primii care au dat glas acestei manipulări s-a numărat Adrian
Severin, preşedinte în exerciţiu al OSCE şi care, deloc întâmplător, este
deputat din partea PSD. Acestei catalogări i s-au alăturat analişti şi lideri
politici din ţară şi – cu tristeţe remarc acest lucru – agenţii străine de
presă142,143. E drept că Jean-Marie Le Pen, liderul extremei drepte franceze,

141
Ca exemplu, cel care conduce activitatea de propagandă a partidului nu este altul decât
Eugen Florescu, fostul şef al secţiei de propagandă al Comitetului Central al Partidului
Comunist Român.
142
Deosebit de virulentă este, în această privinţă “Scrisoarea către prietenii mei români” a
lui G.M. Tamás. În viziunea filosofului maghiar născut în Ardeal, Nicolae Ceauşescu a
făcut politică legionară, iar lăudătorul său, liderul Partidului România Mare, este chiar
descendent direct al… Gărzii de Fier! Iată doar câteva fragmente din această inedită
interpretare: “Nu trebuie uitat faptul că, de la începutul anilor 1970, în România condusă de
Ceauşescu a fost interzis, de fapt, marxismul. Când Ceauşescu a întors vizibil spatele
Uniunii Sovietice, el a pactizat cu intelectualitatea de dreapta, evident, sub semnul unui
naţionalism vehement. Organul de presă oficial editat pentru emigraţia română era redactat
de fascistul Nichifor Crainic, iar principalul agent din Occident al lui Ceauşescu era Iosif
Constantin Drăgan, de la Garda de Fier de odinioară. Pe vremea respectivă, revista cea mai
prestigioasă cu orientare de dreapta din Europa era România literară, condusă de Nicolae
Breban”. Întrebare către Gabriel Liiceanu: “Cum doriţi voi, dragii mei prieteni români, să-l
criticaţi pe Vadim Tudor pentru faptul că este fascist, din moment ce izvoarele voastre
spirituale (Heidegger, Noica, Cioran – n.mea) sunt şi ale lui?” Sau “Fără îndoială că
politica promovată de Vadim Tudor îşi are rădăcinile în publicistica practicată de Cioran,
Eliade şi Noica în perioada interbelică şi în timpul războiului… Inclusiv fosta majoritate
guvernamentală a încriminat mai ales trecutul lui Vadim Tudor, în loc să fi analizat cauzele
popularităţii instigaţiilor extremei drepte”. G.M. Tamás, “Scrisoare către prietenii mei
români” în Dilema, nr.416/16-22 februarie 2001.
143
Spre lauda lor, o seamă de intelectuali români au luat atitudine împotriva acestor
declaraţii. Iată, de pildă, Andrei Pleşu: “Mărturisesc că printre principiile fondatoare ale
gândirii lui Tamás sunt câteva înaintea cărora obişnuiesc să-mi pierd răbdarea. Unul dintre
aceste principii sună astfel: tot ce nu e socialist sau social-democrat, e ori liberal, ori
neonazist; şi, de fapt, liberalii sunt neo-(sau cripto)nazişti. Ergo: tot ce nu e la stânga e
neonazist. Alt principiu care mă tulbură: anti-comunismul e neo-fascism. Altul:
«socialismul real» şi, la limită, comunismul sunt structuralmente nevinovate. Ca să vorbeşti
despre o componentă vicioasă a comunismului trebuie să declari mai întâi alunecarea lui
spre fascism”. Sau “Ceea ce invocă Tamás pentru a-şi etala melancolia este un infern
utopic, o lume falsă. O lume în care votanţii lui Vadim citesc noaptea, cot la cot cu
studenţii lui Liiceanu (pe care, de altfel, tribunul promitea să-l împuşte dacă vine la putere)
Devenirea întru fiinţă, L’inconvenient d’ętre né sau Forgerons et alchimistes, o lume în
care guvernanţii PDSR conspectează Heidegger şi Noica pentru a ieşi din tranziţie, o lume
a cărei maladie cronică n-are nimic de a face cu ultimii cincizeci de ani de comunism
95
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

a fost prezent, în primăvara anului 1999, la congresul PRM. Şi probabil că


acesta este un element care putea îndreptăţi mediile politice străine să poată
purcede la o asemenea interpretare. Vizita lui Le Pen în România nu
înseamnă însă nimic altceva decât că în acel moment ambii lideri aveau
nevoie de un moment publicitar. Apoi faptul că PRM şi-a manifestat adesea
resentimentele naţionaliste, xenofobe şi antisemite nu înseamnă deloc că
acest partid ar fi de extremă dreaptă. Atitudini similare a avut din belşug
naţional-bolşevismul144. Occidentul nu a cunoscut extremismul decât sub
forma nazismului şi fascismului. Ţările Europei centrale şi de est au
cunoscut extremismul preponderent sub forma comunismului, care este
extremism de stânga. Aceste două forme de extremism european au
numeroase elemente comune, care ţin de atitudinea de dispreţ faţă de
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, faţă de parlamentarism şi
pluripartidism, faţă de deschiderea către o Europă a naţiunilor. Extremismul
este naţionalist, creator de mitologii proprii, adulator şi prigonitor. Există,
totuşi, o diferenţă între extremismul de stânga şi extremismul de dreapta.
Distanţa parcursă de la dictatură şi economie aservită la democraţie şi
economie de piaţă liberă este mai scurt în cazul în care dictatura este de
dreapta decât în cazul dictaturilor de stânga. Comparaţia dintre Spania,
Portugalia, Germania şi Italia, pe de o parte, şi ţările foste comuniste, pe de
alta, este elocventă.
De ce totuşi, această manipulare? Iată de ce. În calea Dreptei
propaganda comunistă a aşezat decenii de-a rândul numeroase obstacole.
Despre Dreapta nu s-a vorbit decât în manualele de istorie şi doar cu referire
la extrema dreaptă. Dreapta a fost asimilată de către iconoclasmul comunist
cu legionarismul. Această abordare a fost continuată şi după decembrie
1989. Toate acţiunile de protest prodemocratice şi antiguvernamentale ale
anilor 1990-1992 au fost socotite de către propaganda oficială a fi de
sorginte legionară. Represiunea organizată cu ajutorul minerilor în zilele de
14-15 iunie 1990 este elocventă în acest sens.
O dată cu apariţia Manifestului Dreptei şi a primului partid care şi-a
asumat promovarea valorilor statului de drept fără să aibă vreo legătură cu
Mişcarea Legionară, şi anume Uniunea Forţelor de Dreapta, demonizarea
Dreptei în această versiune a început să obosească. În anul electoral 2000,

insalubru, ci doar cu tinereţea legionară a toxicei treimi Eliade-Noica-Cioran”. Sau Teodor


Baconsky: “Deşi nazismul şi comunismul sunt odraslele siameze ale anumitei modernităţi
anticreştine, istoria le-a separat aproape de la naştere, destinându-le unui conflict fratricid
pe care, oricât am fi de «postmoderni», nu îl putem relativiza”. Andrei Pleşu, “Amicus
Tamás”, Teodor Baconsky, “O falsă perspectivă. Şi o problemă reală” ambele în Dilema,
nr.416/16-22 februarie 2001.
144
Există şi variante ale acestei tendinţe, socotind naţional-comunismul nu o expresie a
comunismului, ci o “reinterpretare” a fascismului. De parcă stânga nu poate avea propriile
extremisme. Iată un exemplu, oferit de Cristian Pârvulescu după analiza rezultatelor
alegerilor din noiembrie 2000: “…instituţionalizarea parlamentarismului şi a competiţiei
pluripartidiste gravitând doar în jurul instituţiilor reprezentative a facilitat, pe fundalul
crizelor guvernamentale (expresie a crizei regimului constituţional) şi economice,
fracturarea spaţiului politic, ceea ce a creat cadrul de manifestare a neofascismului
românesc, continuator al legionarismului interbelic prin reinterpretarea sa naţional-
comunistă”. Cristian R. Pârvulescu, “Excepţionalismul românesc. Contextul politic intern
al guvernării PDSR” în Sfera politicii, nr. 90/2001, p.4.
96
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

ideea unor construcţii politice de dreapta ori de centru-dreapta au fost


îndeajuns de frecvente pentru a face, în continuare, inoperantă această
asociere. Trebuia, atunci, găsit altceva. Transformarea – neverosimilă
altminteri – a Partidului România Mare într-un partid de extremă dreaptă are
scopul de a arunca o nouă umbră asupra Dreptei româneşti. Iată, aşadar,
spun născătorii acestei manipulări, pericolul la adresa democraţiei vine tot
dinspre dreapta!
Această manipulare conţine o mare doză de cinism. Căci izvorul ei
vine dinspre Partidul Social Democrat, partid care este urmaşul politic al
Partidului Comunist, partid care timp de patruzeci şi cinci de ani s-a situat
pe o poziţie extremistă, totalitară. Mai mult decât atât, această poziţie de
dispreţ faţă de democraţie şi faţă de drepturile şi libertăţile cetăţeneşti a fost
continuată, în plan politic, tot de partide de stânga, şi anume de Partidul
Socialist al Muncii, de Partidul Unităţii Naţionale Române şi de Partidul
România Mare, la care pot fi adăugate poziţiile unora dintre liderii PSD.
Dacă există un pericol la adresa democraţiei în România, atunci acest
pericol vine dinspre stânga. Dreapta a fost în toată istoria României
purtătoare a tradiţiilor democraţiei româneşti.
De altfel, PSD îşi demască, el însuşi, propria manipulare prin osârdia
cu care încearcă să capteze parlamentari şi reprezentanţi locali ai Partidului
România Mare, dovedind, iată, apropierea ideologică dintre cele două partide.

3) Cea de-a treia formă de manipulare este mult mai periculoasă,


deoarece ea are loc prin captarea bunăvoinţei unor forţe politice apropiate
zonei dreptei. Această a treia formă de manipulare încearcă să acrediteze
ideea că reprezentantul autentic al Dreptei este Partidul Naţional Liberal şi
că orice construcţie a Dreptei trebuie să aibă drept ax central liberalismul.
Această aserţiune este, evident, susţinută şi de liderii acestei formaţiuni. Iată
ce spune un manifest elaborat de prim-vicepreşedintele, pe atunci, al PNL,
Valeriu Stoica, şi numit Manifest pentru unitatea şi forţa Partidului
Naţional Liberal: “Acţiunea politică a PNL va avea ca principală ţintă
solidarizarea tuturor cetăţenilor cu opţiuni de centru-dreapta în jurul unui
proiect liberal de reconstrucţie”. Oricum, PNL nu e prea bine clarificat în
legătură cu poziţia sa ideologică, pentru că în alt pasaj al documentului
amintit se spune “ca partid de dreapta, PNL...” Cum creştin-democraţia este
încă palidă la noi, prin acest manifest liberalii fac un atac subtil la conceptul
de “conservatorism”, încercând în acest fel să evite apariţia unui curent
doctrinar conservator. Valeriu Stoica leagă viziunea conservatoare de
nostalgiile comuniste şi preferă să înţeleagă prin conservator nu un
reprezentant al doctrinei conservatoare, ci un opozant la reforme. Îi spune
dânsul “noul tip de conservatorism”. Iată textul: “Dar spre deosebire de
conservatorii de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX,
care, în fond, acceptau valorile liberale care întemeiază sistemul politic
democratic şi economia de piaţă, conservatorii de astăzi îşi trag seva din
gândirea naţionalist-îngustă, din concepţii economice perimate, din interese
legate de structurile economiei socialiste şi de moştenirea lor socială, din
structurile birocratice ale statului intervenţionist al tranziţiei, din industriile
ineficiente, ce nu pot face faţă competiţiei internaţionale şi se ascund în

97
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

spatele statului sau pur şi simplu din inerţia culturală şi socială inerentă unei
societăţi de 22 milioane de oameni”. Mai mult decât atât: “Pe drept cuvânt
s-a spus că în România de azi lupta politică se dă între liberalism şi acest tip
de conservatorism”. Cu alte cuvinte, folosind această definiţie simplistă şi
trunchiată a conservatorismului, unii liberali încearcă să compromită ideea
conservatoare care nu are, în fond, nimic de-a face cu toate acuzele pe care i
le aduce textul respectiv. Spun unii liberali, căci fracţiunea liberalilor de
dreapta din PNL, grupată în jurul Fundaţiei “Horia Rusu”, susţine
necesitatea colaborării dintre liberalism şi conservatorism, ca şi expresii ale
dreptei.
Nu merg până într-acolo încât să spun că Dreapta este incompatibilă
cu liberalismul, aşa cum vocile unor ideologi de dreapta o afirmă uneori145.
Mai mult decât atât, consider că în această perioadă când, în sprijinul
consolidării democraţiei, trebuie să construim o economie de piaţă
concurenţială, liberalismul autentic trebuie să fie o componentă necesară a
unei construcţii ideologice a Dreptei.
Există două argumente care pledează împotriva acestei manipulări.
Un argument de factură generală şi un altul specific, care ţine de situaţia
liberalismului de la noi.
Argumentul de ordin general se referă la valenţele doctrinare ale
liberalismului146. Prin esenţa sa, liberalismul pune prea puţin preţ pe o
seamă de teme importante, necesare în arsenalul politic al Dreptei în lupta
împotriva stângii socialiste147. E vorba de tema naţională, de tema morală,
de tradiţia culturală şi religioasă. Autoritatea, care este o temă centrală a
Dreptei, bazată pe ordine de drept şi eficienţă, este arareori şi fără
convingere invocată de liberalism.
Fără aceste teme, Dreapta ar fi un adversar politic comod şi
vulnerabil. Liberalismul singur nu ar avea forţa să se măsoare cu stânga
socialistă.

145
O astfel de idee împărtăşeşte Răzvan Codrescu: “În România, bunăoară, nu dreapta cea
atât de înfierată, ci stânga, cu diferitele ei întrupări istorice (liberalismul caragialesc al
secolului al XIX-lea, politicianismul deşănţat de după primul război mondial, lunga noapte
comunistă, apoi neo-comunismul post-decembrist) poartă adevărata responsabilitate a
dezastrului naţional şi moral în care am ajuns” (Răzvan Codrescu, Spiritul dreptei. Între
tradiţie şi actualitate, Editura Anastasia, 1997, pag. 190). De altfel, liberalii erau
supranumiţi în anii dezvoltării parlamentarismului românesc, drept “partidul roşilor”. Vezi,
în această privinţă, A.D.Xenopol, Istoria partidelor politice, Bucureşti, Albert Baer, 1910.
146
Pornind de la primatul viziunii materialiste, Toader Paleologu face o interesantă
raportare a socialismului şi liberalismului: “… acest primat acordat economicului asupra
politicului este o trăsătură comună a marxismului şi a liberalismului. S-ar putea să vă pară
curios ceea ce spun eu, pentru că antiteza ideologică dintre liberalism şi socialism este într-
adevăr o antiteză foarte puternică; sunt ca untdelemnul şi apa, cele două elemente nu pot fi
confundate, nu pot fuziona. Însă se poate spune că la nivelul Weltanschaung-ului, la nivelul
profund filosofic există o anumită legătură, o anumită înrudire”. Toader Paleologu,
“Analiza unui slogan – Economia înaintea politicii” în Cuvântul, nr.12(284)/Decembrie
2000.
147
În privinţa graniţelor fragile dintre liberalism şi stânga politică, este interesant de
parcurs studiul lui Cristian Preda, “Zeletin nu a fost liberal, ci socialist” (Studiu
introductiv) în Ştefan Zeletin, Burghezia română, Liberalismul, Bucureşti, Editura Nemira,
1997.
98
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Există şi argumente care ţin de situaţia specifică a liberalismului din


România. Liderii liberali s-au mulţumit adesea, să preia ideile tradiţionale
ale liberalismului, fără să le adapteze realităţilor româneşti. Liberalismul
românesc al ultimului deceniu a fost fragmentat, ezitant, dacă nu chiar
duplicitar. Raporturile sale politice cu stânga socialistă nu au fost marcate
de fermitate, ci de oportunism, mergând până la coabitarea în cadrul
aceleiaşi guvernări (1991-1992) sau colaborarea în susţinerea anumitor
persoane, interese de grup sau iniţiative legislative. Chiar şi în momentul de
faţă liberalismul este suspectat a avea relaţii informale şi privilegiate cu
Partidul Social Democrat, partid de guvernământ.
În plus, liberalismul nu dispune de o bază socială suficient de largă
pentru a coagula forţe electorale consistente. Liberalismul se adresează celor
care au bani şi sunt preocupaţi de ce să facă cu ei, care sunt foarte puţini, iar
din puţinii care sunt – majoritatea susţin partidele de stânga. Problema de
fond e cum să-i atragi pe cei care nu au bani şi nu ştiu cum să facă rost.
Categoria întreprinzătorilor, pe lângă că e destul de restrânsă şi fragilă, este
divizată. Caracterul imperfect al economiei româneşti obligă numeroşi
întreprinzători să fie prea dependenţi de partidul de guvernământ, deţinător
discreţionar de numeroase resurse şi oportunităţi. Această atitudine precaută
naşte atât ambiguitatea suportului electoral, cât şi a liberalismului însuşi.

Iluzia celei de-a treia căi

O altă tentativă de a minimaliza importanţa revoluţionară a Dreptei


este aceea a propovăduirii celei de-a treia căi, care ar fi o soluţie an-
ideologică148. Lucrurile sunt clare. Opţiunile majore sunt cele care ţin de
conservarea actualului sistem şi cele care doresc schimbarea acestuia.
Indiferenţii sau cei care, aparent, caută soluţii în afara spaţiului ideologic
sunt, de fapt, apărătorii vechiului sistem. Orice tentativă de a ignora sau de a
dispreţui disputa ideologică este menită să avantajeze actuala stare de
lucruri. Opiniile de tip “să ne dăm mâna cu toţii” caută să compromită orice
şansă de modernizare149.
Nu întâmplător confuzii ideologice vădite de tipul “a treia cale”, “a
treia faţă” sau “a treia republică” aparţin unora dintre puţinii intelectuali de
148
Iată, potrivit lui Anthony Giddens, conţinutul celei de-a treia căi: “Centru radical; noul
stat democrat (stat fără duşmani); societate civilă activă; familia democrată; noua economie
mixtă; egalitatea ca includere; bunăstarea pozitivă; statul investiţiei sociale; globalizare”.
Vezi Anthony Giddens, op.cit., p.28.
149
Ralf Dahrendorf este categoric în această privinţă, catalogând “a treia cale” drept o
“utopie a nelibertăţii”: “Avem toate şansele să ne împotmolim în tranziţie, până la urmă;
dictatorii nu au obiceiul să renunţe la putere… Toate acestea sunt valabile pentru Utopia
căii de mijloc la fel ca pentru toate celelalte. Conceput ca un “al treilea sistem” complet, el
rămâne înainte de toate un sistem, nu contează dacă «al treilea», «al patrulea» ori «al
cincilea». De aceea, în conflictele dintre adepţii sistemelor şi cei ai societăţii deschise,
acesta ţine de spaţiul nelibertăţii, acolo unde îşi au locul toate sistemele. Nici Europa
Centrală, nici social-democraţia, nici orice alt eufemism pentru «calea de mijloc», nu
trebuie gândite ca un sistem, sau chiar ca Utopie, dacă ceea ce dorim este libertatea.
Opţiunea între libertate şi sclavie este curată şi clară, nu oferă soluţii de compromis pentru
cei slabi de înger care ar dori să evite luarea unei decizii”. Ralf Dahrendorf, Reflecţii
asupra revoluţiei din Europa, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p.57.
99
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

stânga150. Apologeţii celei de-a treia căi caută să-şi ascundă sub acest mesaj,
aparent generos şi tămăduitor, ostilitatea faţă de capitalism.
E drept că soluţii politice de acest gen sunt vehiculate de unele partide
cum ar fi Partidul Democrat din Statele Unite sau Partidul Laburist din Marea
Britanie151. Ele sunt legitimate, însă, de o îndelungată practică democratică şi
de o dezvoltare economică pe măsură152. A treia cale, în această viziune,
înseamnă o atenţie predilectă către dimensiunea managerială a actului de
guvernare. Cu alte cuvinte, viziunea politică a viitorului ar putea fi cultura
managerială. Iată ce spune John Kenneth Galbraith: “… regula de bază a
doctrinei este să te împiedice să gândeşti. Într-o societate bună există un
principiu dominant legat de astfel de probleme: decizia trebuie luată în raport
de caracteristicile economice şi sociale ale cazului în speţă. Nu parcurgem o
eră a doctrinei, ci o eră a judecăţii practice”153. Dar Galbraith însuşi explică
premisele unei astfel de convertiri a ideologiei către pragmatism: “Dacă
socialismul nu mai poate fi considerat o structură viabilă a unei societăţi
perfecte, sau cel puţin realizabile, nici capitalismul, în forma sa clasică, nu mai
îndeplineşte această condiţie. Principalul motiv îl constituie faptul că o dată cu
dezvoltarea şi diversificarea economiei moderne, statului i-au fost impuse din
ce în ce mai multe responsabilităţi”154. E vorba, aşadar, de o viziune căreia îi
corespunde un anumit nivel de dezvoltare economică a unui capitalism
matur155. În România, însă, mesajul celei de-a treia căi este o încercare de

150
Vezi, în acest sens, manifestul elaborat de Vladimir Pasti (şi promovat în cadrul
campaniei electorale pentru alegerile generale din noiembrie 2000 de Alianţa pentru
România), A treia Republică.
151
Mulţi dau ca exemplu pentru “a treia cale” modelul Suediei. Iată concluzia la care
ajunge reputatul analist suedez Sven Otto Littorin: “Nu există a treia cale. Modelul
economiei mixte a însemnat pentru Suedia pierderea locului printre primele naţiuni. A
continua cu soluţii de genul pentru care ea (Suedia – n.n.) a optat, înseamnă că şi din punct
de vedere economic, instituţiilor statului bazate pe bunăstare socială le va fi greu să atingă
chiar şi cele mai scăzute standarde de eficienţă. Pentru a asigura o creştere reală a
prosperităţii, de care să beneficieze toţi cetăţenii, există doar o singură cale: cea
capitalistă“. Sven Otto Littorin, Creşterea şi declinul statului bunăstării sociale, Bucureşti,
Editura Staff, 1994, pp.120-121.
152
Rămânând, în esenţă, eforturi doctrinare ale stângii politice. Anthony Giddens, care îşi
subintitulează volumul A treia cale chiar astfel: “Renaşterea social-democraţiei”, o spune
răspicat: “Cred că social-democraţia poate nu numai să supravieţuiască, ci şi să prospere,
atât la nivel ideologic, cât şi practic. Totuşi, aceasta se poate întâmpla numai dacă social-
democraţii sunt pregătiţi să-şi revizuiască viziunile preexistente mult mai profund decât au
făcut-o până acum cei mai mulţi dintre ei. Trebuie să descopere o a treia cale… Eu îl
folosesc (termenul a treia cale – n.n.) pentru a mă referi la reînoirea social-democrată …”
Anthony Giddens, op.cit., p.19.
153
John Kenneth Galbraith, Societatea perfectă – La ordinea zilei: binele comun (cap. “Era
judecăţii practice”), Bucureşti, Editura Eurosong&Book, 1997, p.26.
154
idem, p.24.
155
Spre deosebire de J. K. Galbraith, unii politologi americani cred încă în actualitatea
dezbaterii ideologice. Terence Ball şi Richard Dagger consideră că există cel puţin patru
argumente care pledează împotriva “sfârşitului ideologiilor”: a) s-a mai vorbit despre
“sfârşitul ideologiilor” şi, totuşi, de fiecare dată, ele au supravieţuit; b) chiar şi după
căderea marxismului, există numeroase diferenţe de gândire între ideologii şi chiar
înlăuntrul lor; c) triumful liberalismului (libertatea individuală, proprietate particulară,
egalitate de şanse şi toleranţă) va stârni în continuare reacţii; d) apariţia unor noi provocări.
Autorii concluzionează: “Ideologiile sunt prea utile şi prea importante pentru a se veşteji
100
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

legitimare a unei experienţe socialiste şi nu a unei experienţe capitaliste. Este o


tentativă de a cauţiona sistemul socialist şi de a-l ajuta să supravieţuiască sub
forme edulcorate. Propovăduitorii celei de-a treia căi nu ne spun care sunt
celelalte două căi a căror sinteză devine cea de-a treia. Prima cale, e limpede, a
fost socialismul. Ar urma cea de-a doua care este capitalismul. Nu putem risca
trecerea la cea de-a treia cale până ce n-o construim mai întâi pe cea de-a
doua156. Trecerea de la prima cale direct la a treia este o diversiune, o tentativă
de a bate pasul pe loc în ritm de cântec de luptă.
Dar, pot zice unii, să presupunem că cea dintâi cale a fost capitalismul.
Cea de-a doua a fost socialismul şi iată-ne ajunşi la cea de-a treia cale.
Aceasta ar fi o altă diversiune. Ea încearcă să ascundă faptul că ceea ce separă
capitalismul de socialism nu este numai specificul economic, ci, în primul
rând, organizarea politică a societăţii. Este distanţa uriaşă dintre democraţie şi
dictatură157.
Economia de comandă nu poate fi impusă şi menţinută decât prin
mijloace dictatoriale. Nu discutăm despre economia de război care este
generată de situaţii excepţionale şi presupune, îndeobşte, suspendarea unor
drepturi constituţionale.
Economia pieţei libere este posibilă numai în condiţiile democraţiei.
Dictaturile, de stânga ori de dreapta, se constituie într-o îngrădire a libertăţii
umane. Libera iniţiativă şi libera competiţie sunt consecinţe ale exerciţiului
democratic al libertăţii. Fără acestea, economia pieţei libere nu poate
funcţiona. Putem concepe o economie a pieţei libere în Germania anilor 1933,
după emiterea legilor rasiale?

(…) Atâta vreme cât trăim într-o lume complicată şi confuză, plină de crize şi conflicte,
vom avea nevoie de ideologii pentru a explica de ce sunt condiţiile sociale aşa cum sunt,
pentru a evalua acele condiţii, pentru a da un sens de orientare şi pentru a face un program
de acţiune – o încercare de a lua lumea aşa cum este şi de a o reface aşa cum ar trebui să
fie. Vom avea nevoie de ideologii inclusiv pentru a da un sens idealului democratic şi a
conferi substanţă conceptului de libertate. Având acestea de făcut, este dificil de închipuit
cum le-am putea face fără ele. Trebuie să conchidem deci, că atâta timp cât ideologiile vor
avea aceste scopuri de servit, nu va exista un sfârşit al ideologiei”. Terence Ball, Richard
Dagger, op.cit., pp.248-251.
156
S-a grăbit, oarecum, Vladimir Tismăneanu atunci când, după alegerile din noiembrie
1996, scria un “epitaf pentru a treia cale”, socotind că românii sunt, cu mari şanse, pe
drumul celei de-a doua căi, a “renaşterii”: “În cazul României există ceva care ar putea să
constituie un trecut util: memoria colectivă a unui constituţionalism fragil, dar real, în
timpul perioadei interbelice, o tradiţie a rezistenţei totalitare în anii 1940 şi 1950 şi
amintirea revoluţiei din decembrie 1989. Acesta este fundamentul pe care poate fi construit
un corp politic modern”. Vladimir Tismăneanu, “Sfârşitul excepţionalismului românesc:
epitaf pentru a treia cale” în Sfera politicii, nr.45/1996, p.24.
157
Cât priveşte distincţia dintre dictatură şi totalitarism, a se vedea Hannah Arendt,
Originile totalitarismului (Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, pp.404-447). În această
privinţă, este notabilă şi contribuţia pe care Giovanni Sartori o aduce în lucrarea Teoria
democraţiei reinterpretată. Potrivit lui Sartori, dictatura este “… o guvernare
neconstituţională, pentru că cei care guvernează fie că falsifică constituţia preexistentă, fie
că rescriu o constituţie care să le acorde puterea, în mod practic, de a face orice doresc. Din
acest punct de vedere, structura dictaturilor este şi poate fi descrisă cu uşurinţă ca opusul
structurilor constituţionale”. (Giovanni Sartori, op.cit., pp.177-196). Astfel, comunismul
din perioada ceauşistă a fost o dictatură pe fundalul unui sistem totalitar. E vorba, evident,
de o dictatură personală, termenul marxist de “dictatură a proletariatului”, care a plăcut atât
de mult bolşevicilor, fiind deja desuet.
101
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Propovăduitorii celei de-a treia căi ignoră un adevăr elementar: orice


tentativă de sinteză ideologică de acest tip presupune existenţa unei democraţii
consolidate, a bunăstării şi a unui grad ridicat de emancipare a mentalităţilor
care să permită revoluţia managerială.

102
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Caracterul popular al Dreptei româneşti


Este dreapta o ideologie elitistă?

Dreapta este socotită o ideologie elitistă. În această aserţiune există


tot atâta adevăr cât neadevăr. Cu alte cuvinte, gradul de adevăr al afirmaţiei
depinde de sensul pe care îl atribuim “elitei” şi “elitismului”. Elită, într-un
sens restrâns, înseamnă o parte a societăţii, identificată cu un anumit gen de
aristocraţie sau, dacă vorbim de anumite perioade istorice, cu aristocraţia
însăşi. Dacă socotim începuturile dreptei politice, atunci ea s-a sprijinit, în
mare măsură, pe această aristocraţie care căuta să-şi apere privilegiile în faţa
unei burghezii grăbite, hrăpăreţe şi iconoclaste. Elitismul, un cuvânt ce nu
şi-a făcut, încă, loc în dicţionare, înseamnă cultul elitei158.
Câtă vreme elită înseamnă privilegii dobândite prin avere, statut
profesional sau genealogie, construcţia bazată pe elite este fragilă din punct
de vedere politic. Ea este potrivită unui sistem electoral bazat pe vot
cenzitar. În confruntarea cu votul universal o astfel de construcţie politică
este lipsită de şansă. Este, de altfel, unul dintre motivele care au dus la
dispariţia Partidului Conservator în ţara noastră.
În înţelesul pe care Dreapta il atribuie astăzi, elită înseamnă
performanţă159. A fi o persoană de elită nu ţine de obârşie, stare profesională
sau materială. Omul de elită nu se găseşte neapărat în vârful societăţii şi nu
trebuie să facă parte din clasa socială privilegiată sau conducătoare. El
trebuie raportat la comunitatea în care trăieşte, indiferent cât de restrânsă
sau de neînsemnată ar putea părea ea în ochii altora. Omul de elită este un
reper pentru cei asemenea lui, devine un model de urmat sau un promotor de
idei. Elita capătă dimensiune managerială şi morală. Ceea ce distinge
Dreapta în peisajul doctrinar este tocmai această asociere. O viziune excesiv
tradiţionalistă riscă să piardă din vedere capacitatea managerială. O viziune
excesiv liberală pierde din vedere dimensiunea morală, care nu poate fi
acoperită integral de criteriul eficienţei.
În această interpretare dată elitei, această calitate nu mai este
apanajul unei anumite categorii sociale. Pot fi găsiţi oameni de elită în toate
domeniile. Printre fermierii care înţeleg rosturile unei agriculturi rentabile,
care fac apel la servicii, administrează culturi întinse şi se socot parte a unei
pieţe ale cărei rosturi le înţeleg. Printre întreprinzătorii care doresc să se
emancipeze de sub povara şi umilinţa clientelismului, care preferă unei pieţe
discreţionare o piaţă în care iniţiativa şi asumarea riscului să aibă şansa de a
fi respectate şi recompensate. Printre ofiţerii care înţeleg rosturile reformei
158
Iată şi o posibilă definiţie a elitismului: “mod de abordare în studiul politicilor care
exagerează importanţa decidenţilor (decision-makers) şi a deţinătorilor puterii, în raport cu
masa populară”. Rod Hague, Martin Harrop, Shaun Breslin, Political Science: A
Comparative Introduction, New York, St. Martin’s Press, 1992, p.462.
159
O definiţie utilă a elitelor o dă Seymour Martin Lipset: “Elita politică este o categorie
elastică ce include politicienii cei mai cunoscuţi şi mai influenţi ai unei ţări şi, de asemenea,
cei mai influenţi lideri ai organizaţiilor guvernamentale economice, militare,
comunicaţionale şi culturale… la care se adaugă liderii de opinie, experţii şi consilierii”.
Encyclopedia of Democracy, Washington DC, 1995.
103
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

în armată şi care se ridică la demnitatea uniformei pe care o poartă. Printre


preoţii care înţeleg să coboare în mijlocul comunităţii pe care o păstoresc.
Printre creatorii care nu se ascund în spatele cărţilor, ci se folosesc de ele
pentru a comunica. Printre funcţionarii publici care văd funcţia lor ca pe o
responsabilitate şi abia apoi ca pe o şansă individuală. Printre meseriaşii
care sunt stăpâni pe meseria lor.
Această perspectivă schimbă viziunea despre elite. În primul rând,
elita nu este o castă privilegiată şi neschimbătoare care riscă să băltească pe
deasupra societăţii. Ea nu este consecinţa unor drepturi moştenite, ci a unei
legitimări individuale.
Această viziune a elitei, inclusă în spaţiul cartezian al performanţei
şi al moralei, diferă îndeajuns de alte definiri ale elitei. Aderenţa la elită se
face individual, pe seama calităţilor personale, şi nu în mod automat, prin
situarea într-o anume categorie socială. Precum se observă, individul trebuie
să fie un performer în domeniul său, dar această virtute profesională trebuie
însoţită de virtuţi de natură morală. Ele ţin atât de modul în care persoana se
raportează la societate, cât şi de modul în care ea se raportează la sine
însăşi. Sistemul propriu de valori şi credinţa sunt însuşiri importante ale
omului de elită.
Faptul că Dreapta defineşte elita prin individualităţi, şi nu prin
categorii sociale, are o consecinţă importantă. Noi nu avem o relaţie
preferenţială cu o clasă socială anume, neglijând o alta sau împotrivindu-ne
ei.
Dreapta respinge viziunea potrivit căreia evoluţia socială se bazează
pe conflictul dintre clasele sociale. O astfel de viziune este, în acest
moment, depăşită. Împărţirea societăţii în clase sociale are în vedere relaţiile
de proprietate şi ideologizarea lor unilaterală. Astfel, săracii sunt exploataţi
iar bogaţii îşi datorează averea exploatării. Soluţia finală pentru stânga
marxistă este o societate lipsită de clase, în care proletariatul este forţa
politică conducătoare, iar intelectualitatea un fel de Cenuşăreasă pusă să
separe grâul de neghină dar lipsită de balul de la miezul nopţii, şi purtând
numele dispreţuitor de “pătură socială”. Ceea ce este paradoxal e faptul că
tocmai primul guvern al muncitorilor şi ţăranilor a fost unul dintre cele mai
elitiste guverne din istoria lumii. Cu lideri precum Lenin, Troţki, Zinoviev,
Kamenev, Buharin, Cicerin, Lunacearski, care numai muncitori nu erau, s-a
dat proletariatului iluzia că este forţa politică conducătoare în societate. De
altfel, chiar şi aceştia erau convinşi că, fără un regim dictatorial, muncitorii
ar putea să se îndepărteze de la “cauza revoluţiei”.
Dreapta socoteşte că proprietatea este inviolabilă, indiferent dacă e a
celui sărac sau a celui bogat, cu condiţia ca ea să fi fost legitimată prin
respectarea legii. Noi nu asmuţim categoriile sociale una împotriva alteia şi
nu considerăm că o categorie socială trebuie privilegiată pe motiv că e mai
progresistă decât cealaltă. Asmuţirea unei categorii sociale împotriva alteia
duce la crearea unei situaţii conflictuale care pune democraţia în impas.
Grija pe care comunismul a purtat-o proletariatului nu a avut ca scop decât
crearea unei situaţii conflictuale, care să-l poată aduce la putere.
Proletariatul a constituit în permanenţă o masă de manevră. Muncitorii nu
au avut mai multa drepturi în vremea comunismului. Au avut doar

104
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

consolarea că exploatatorul este anonim şi că, anonim fiind, acceptă


auctorial să fie, din când în când, înşelat la cântar.
Dreapta este democratică şi nu are în vedere provocarea unor situaţii
de criză pentru a ajunge la putere. Forţa revoluţionară a Dreptei nu se măsoară
în capacitatea sa de a genera conflicte, ci în forţa şi în calitatea schimbării.
Când spunem că Dreapta are un caracter revoluţionar nu avem nicidecum în
vedere preluarea puterii pe căi nedemocratice, ci spiritul novator al Dreptei.
Dreapta nu se teme de democraţie, ci se sprijină pe aceasta. Democraţia reală
este aceea care aşează în centrul valorilor sale persoana şi aspiraţiile ei.
Dreapta este, în acest fel, o garanţie pentru respectarea democraţiei. Aceasta
nu înseamnă că suntem dispuşi să acceptăm orice fel de reguli care ne sunt
impuse. Dreapta este revoluţionară tocmai pentru că este radicală. Orice
compromis este o cauţiune dată unui sistem care, sub diversele sale forme, ne
condamnă de cinci decenii şi jumătate să rămânem la coada Europei.
Noi nu credem că oamenii trebuie împărţiţi după criterii ideologice.
Nu suntem bântuiţi de astfel de maniheisme. E posibil ca şi printre oamenii
cu vederi de stânga să se numere persoane onorabile şi bine intenţionate.
Lumea pentru noi nu este împărţită în alb şi negru, iar oamenii nu trebuie
împărţiţi, cu necesitate, în buni şi răi. Ceea ce-i deosebeşte nu este atât ceea
ce sunt sau ceea ce cred că sunt, ci valorile pe care le cultivă.
Noi respectăm în egală măsură tradiţia şi modernitatea. Nu există
nici o nepotrivire între alăturarea acestora. Tradiţia autentică este aceea care
rezistă în faţa tentaţiilor modernităţii, iar modernitatea trebuie să se sprijine
pe tradiţie. Tradiţia s-a confruntat la vremea ei cu neîncrederea cu care este
privit noul, iar modernitatea, atunci când este adecvată, se adaugă, mai
devreme sau mai târziu, tradiţiei. Ele se validează una pe cealaltă.

Sensurile egalităţii şi respingerea egalitarismului

Românii au trăit zeci de ani într-o societate care a uniformizat şi care


a condamnat oamenii la egalitate. În realitate, orice condamnare, inclusiv
condamnarea la fericire, este greu de suportat. Asumarea fericirii este o
asumare individuală. Înainte ca viaţa în comunitate, statul să fie rezultatul
unui contract social, fiecare om, după exprimarea lui Jean Jacques
Rousseau, “trebuie să încheie un contract cu sine însuşi…” Fericirea nu se
poate da nici cu sila şi nici cu miloaga160,161. O lozincă antologică a
160
Bertrand de Jouvenel: “…atunci când mecanismele sociale sunt folosite pentru a ridica
nivelul moral al comportamentului uman, se pot obţine rezultate contrare celor intenţionate.
Mai mult, este binecunoscut faptul că orice încercare de a modifica atitudinea oamenilor
altfel decât printr-o schimbare de mentalitate este, de obicei, zadarnică şi oricum, nu
reprezintă un progres moral”. Bertrand de Jouvenel, “Tratarea capitalismului de către
intelectualii de pe continent” în Friedrich A. Hayek, Capitalismul şi istoricii, Bucureşti,
Editura Humanitas, 1998, p.97.
161
Avem, în această privinţă, un text antologic al lui Immanuel Kant, care găseşte că
substituirea voinţei individuale în accesul la fericire nu e nimic altceva decât o formă de
asuprire a omului. Enumerând “principiile pure ale raţiunii”, Kant spune că cel dintâi este
“libertatea omului în calitate de om, principiu constitutiv al oricărei existenţe, pe care îl
formulez astfel: nimeni nu mă poate sili să fiu fericit într-o (anumită) lume, dar oricine îşi
poate căuta propria fericire în modul pe care îl socoteşte de cuviinţă (…) Un guvern care ar
fi constituit după principiul bunăvoinţei faţă de popor… adică un guvern paternalist
105
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

bolşevismului suna chiar aşa: “Îi vom face pe oameni fericiţi – cu forţa dacă
va fi nevoie”162. Condamnarea la egalitate este, în fapt, o inegalitate
generalizată. Inegalitatea este unul dintre efectele libertăţii. Egalitatea
impusă, egalitarismul, este efectul non-libertăţii. Oamenii nu pot fi făcuţi
peste noapte mai buni decât sunt. În schimb, prin mijloace coercitive, celor
buni li se poate răpi şansa de afirmare. Egalitarismul egalizează oamenii la
limita de jos, obligându-i la non-performanţă163.
Dreptul la diferenţă este un drept fundamental al omului164.
Inegalitatea între oameni este o consecinţă a dreptului inviolabil la diferenţă.
După decembrie 1989, românii şi-au recăpătat dreptul de a fi inegali. E o
şansă pe care societatea românească n-a ştiut s-o fructifice îndeajuns.
În vremea dictaturii comuniste, oamenii îşi evaluau neputinţa prin
factori exogeni persoanei lor, dând vina pe condiţiile social-politice, şi
aveau tot dreptul s-o facă. Aceasta venea şi dintr-o politică abilă de
subminare a individualităţii. Totul, de la modul de a trăi şi a munci, până la
accesul la cultură şi la exprimarea ideilor, era pus sub semnul
uniformizării165. “Eu însumi” ca mod de percepere a lumii era o stare de

(imperium paternale)… este regimul cel mai despotic care poate fi imaginat”. Vezi
Immanuel Kant, Despre expresia comună: aceasta se justifică în teorie, dar nu este de
folos în practică, 1793 apud Karl R. Popper, În căutarea unei lumi mai bune, Bucureşti,
Editura Humanitas, 1998, p.83.
162
Textul lui Pascal Bruckner, “Disciplinele beatitudinii”, este foarte util în susţinerea tezei
potrivit căreia fericirea este o asumare individuală şi că orice tentativă de definire colectivă
a fericirii are urmări tragice. Iată ce spune Bruckner despre iluzia comunistă a fericirii
generale: “Ideea de fericire… în universul comunist, eşuează în regimul beatitudinii impuse
tuturor. Câte osuare săpate în numele voinţei de a face Binele, de a face oamenii mai buni
fără voia lor? Pusă în slujba unei viziuni politice, fericirea a fost un infailibil instrument de
masacrare. În perspectiva cetăţilor radioase de mâine, nici un sacrificiu, nici o epurare a
drojdiei umane nu erau îndeajuns de mari. Idila promisă s-a transformat în teroare”. Pascal
Bruckner, Euforia perpetuă: Eseu despre datoria de a fi fericit, Bucureşti, Editura Trei,
2000, p.41.
163
În acest sens, un sever rechizitoriu la adresa egalitarismului îl face Friedrich A. Hayek:
“… cu cât nivelul inteligenţei şi al educaţiei indivizilor este mai elevat, cu atât sunt mai
diferenţiate gusturile şi opiniile lor şi este cu atât mai puţin probabil să cadă de acord
asupra unei anumite scări de valori. Un corolar al acestei concluzii este că, atunci când
dorim să găsim un grad mai ridicat de uniformitate şi similaritate în viziuni, suntem nevoiţi
să coborâm în zonele cu standarde intelectuale şi morale mai scăzute, unde instinctele şi
gusturile primare «comune» predomină”. Friedrich A.Hayek, Drumul către servitute,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p.158.
164
Dreptul la diferenţă este tot mai mult ameninţat de îndoctrinare şi egalitarism. Renumitul
savant Konrad Lorenz, laureat al Premiului Nobel pentru medicină în 1973, socoteşte
încălcarea dreptului la diferenţă ca pe unul din cele opt păcate capitale ale omenirii. Iată
textul concluziv: “Unul din cele opt procese diferite, ameninţând să ducă la dispariţia nu
numai a culturii noastre contemporane, ci şi a omenirii ca specie, este (…) creşterea
receptivităţii omenirii la fenomenul de îndoctrinare. Înmulţirea numărului de oameni strânşi
într-un singur grup cultural duce, laolaltă cu perfecţionarea mijloacelor tehnice, la
influenţarea opiniei publice în sensul unei uniformizări a mentalităţilor pe care istoria
omenirii nu a mai cunoscut-o vreodată”. Konrad Lorenz, Cele opt păcate capitale ale
omenirii civilizate, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, p.132.
165
Françoise Thom explică modul în care limbajul a fost pus la rândul său în slujba
uniformizării şi a totalitarismului, fiind o tentativă de erodare a personalităţii umane. Sub
titlul “Destabilizarea eului. «Eul» exclus din limbă”, autoarea scrie: “Într-o limbă
subminată de necesitatea permanentă a invocaţiei şi de proclamarea unui dinamism
106
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

revoltă. Ego-ul a fost, în totalitarismul comunist, un luptător de gherilă.


Lipsiţi de forţa de a rezista, mulţi români acceptau în mod pasiv
constrângerile sistemului, pe care le vedeau dispărute – dacă aveau
temeritatea să gândească până într-acolo – doar o dată cu sistemul. Dar
atunci când constrângerile au fost înlăturate, majoritatea s-a găsit la fel de
neputincioasă.
Pentru a nu fi siliţi să accepte faptul că sunt nepregătiţi să înfrunte
condiţiile de competiţie pe care le implică economia de piaţă, numeroşi
români îi categorisesc în fel şi chip pe cei care au asimilat cu rapiditate noile
reguli ale jocului. Nu este vina lor. Ca şi în trecut, ei sunt victimele
propagandei. Fără a fi categoric, desigur, consider că centrul de greutate al
omului din perioada de tranziţie se află, precum fusese şi înainte, în afara sa.
Spiritul său nu are încă plenitudine, discernământ, convexitate. El este
frustrat, concav. Miezul sufletesc este smuls din rărunchii săi.
Oamenii, însă, trebuie să fie egali în ceea ce priveşte exerciţiul
propriei libertăţi. Tocmai această egalitate în privinţa propriei voinţe îi face
pe oameni să fie inegali. Căci fiecare om îşi foloseşte propria libertate după
dorinţă şi putinţă.
Înţelegerea cauzalităţii dintre egalitate şi inegalitate este
fundamentală în înţelegerea tipului de societate. Dacă egalitatea este o
premisă care, printre altele, poate duce şi la inegalităţi, aceasta înseamnă că
e expresia unei societăţi care respectă drepturile şi libertăţile individuale.
Este ceea ce se poate numi “egalitarismul dinamic”, care presupune
egalitatea de şanse, dar inegalitatea inevitabilă în ceea ce priveşte
rezultatele. Dacă, însă, egalitatea este obiectivul final, atunci oamenii nu vor
mai fi liberi, căci egalitatea cu orice preţ nu este o formă a libertăţii.
Astăzi este inutil să judecăm problematica omului altfel decât
înlăuntrul societăţii. În mediul societal, singura ordine naturală este
inegalitatea, pornind, totuşi, de la o cât mai posibilă egalitate a şanselor.
Egalitatea impusă este cea mai tragică dintre inegalităţi. Spune Petre Ţuţea:
“Comunismul, de pildă: premisa lui majoră e egalitatea reală, absolută a
oamenilor. În nici unul din regnurile cunoscute nu există egalitatea – nici în
regnul mineral, că aurul nu e egal cu cărbunele, nici în regnul vegetal, că
plantele nu sunt egale, şi nici în regnul animal, ca pisica nu e egală cu leul,
ca forţă. Şi nici în specia om nu funcţionează, cu atât mai mult, principiul
egalităţii. E damnat esenţial comunismul prin premisa lui majoră: egalitatea
reală a oamenilor, care este utopie”166. Egalitatea nu numai în faţa Fiinţei şi
nu numai în faţa legilor, dar şi în faţa proprietăţii, a producţiei, a repartiţiei,
a schimbului, a consumului este o stare nefirească de organizare a societăţii.
Egalitarismul este, în fapt, o profundă stare de dezechilibru social.

universal, nici o reprezentare nu e posibilă; a fortiori reprezentarea Eului… Cetăţeanul


statului totalitar este privat de toate formele de recul indispensabile constituirii unui Eu
conştient; el nu se poate concepe ca subiect pornind de la universul stabil de concepte
abstracte înrolate sau lichidate toate de limba de lemn”. Françoise Thom, Limba de lemn,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, pp.149-151.
166
Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, Bucureşti, Fundaţia Anastasia şi Editura
Arta Grafică, 1992, p.380.
107
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Oamenii sunt inegali şi asta este o consecinţă a unicităţii fiinţei


umane167. O societate democratică trebuie să ofere şansa unei anumite forme
de egalitate: egalitatea oamenilor faţă de ei înşişi168. Modul de organizare a
societăţii trebuie să le înlesnească oamenilor şansa de a fi conformi cu
propriile aspiraţii, cu vocaţia şi cu îndrăzneala proprie. Spunea Alexis de
Tocqueville acum un secol şi jumătate: “Democraţia şi socialismul nu au
nimic în comun, decât un cuvânt: egalitate”. Diferenţa este fundamentală: în
timp ce democraţia caută egalitatea în libertate, socialismul caută egalitatea
în constrângere şi servitute. Acest tip de egalitate îi aşează pe oameni la
linia de jos. E greu să-l faci pe cel scund înalt, dar pe cel înalt îl poţi
încovoia. E greu să-l faci plăcut la înfăţişare pe cel urât, dar pe cel frumos îl
poţi poci. E mai greu să îndrepţi un suflet ticăloşit decât să acoperi de ocară
un suflet curat. Alinierea se face pe nivelul mediocrităţii. Ea este purtătoare
a unei însuşiri de căpătâi: autosuficienţa. Iar această autosuficienţă vine
tocmai din teama de inegalitate. Egalitarismul este "miracolul" aducerii
oamenilor pe treapta de jos. Ei au astfel şansa de a-şi ascunde defectele
individuale într-o sluţire colectivă. Păstrarea identităţii de sine intră în
conflict făţiş cu egalitarismul169.
Mediocritatea nu simte nevoia de a se elibera. Ei îi este destul să se
strecoare. Mediocritatea nu cunoaşte imanenţa şi transcendenţa. Într-un
cuvânt, ea nu tinde către verticalitate. Imanenţa şi transcendenţa scapă
oricărei constrângeri. Pentru aceste două axe ale dimensiunii verticale omul
a găsit, în decursul veacurilor, diverse apelative: credinţă, vis, meditaţie,
artă, demnitate etc. Ele fac măreţia condiţiei umane. Egalitatea impusă –
egalitarismul – caută să distrugă, din afară, prin regulile pe care le stabileşte,
omul vertical. Tocmai de aceea, egalitatea impusă este cea mai tragică

167
Aceasta este una dintre cele mai semnificative diferenţe dintre egalitarismul stângii şi
inegalitarismul dreptei. Alain de Benoist o consideră definitorie pentru atitudinea de
dreapta: “Numesc aici de dreapta, după pură convenţie, atitudinea care constă în a
considera diversitatea lumii (şi, ca urmare, inegalităţile relative ce decurg de aici) ca pe un
bine, iar omogenizarea progresivă a lumii, propovăduită şi realizată prin discursul
bimilenar al ideologiei egalitare, ca pe un rău. Numesc de dreapta doctrinele care consideră
că inegalităţile relative ale existenţei induc raporturi de forţă al căror produs este devenirea
istorică – şi care cred că istoria trebuie să continue – pe scurt că «viaţa este viaţă, adică o
luptă, atât pentru naţiune cît şi pentru om» (Charles de Gaulle)”. Vezi Alain de Benoist, O
perspectivă de dreapta, (traducere selectivă), Bucureşti, Editura Anastasia, 1998, p.10.
168
Această confruntare cu tine însuţi este adevărata esenţă a unicităţii, diferită de
uniformizare, ce este doar rodul întâmplării. Spune Leon Wieseltier: “Identitatea trăieşte
din fapte : eşti copilul acestui bărbat şi al acestei femei, al acestui cartier, al acestui oraş, al
acestei etnii, al acestei credinţe, al acestei ţări. Dar există un lucru pe care îl uită identitatea,
şi acela e faptul unicităţii: nu eşti altceva, şi nimeni altcineva nu e tu. Nu există o mai acută
experienţă a facticităţii decât experienţa unicităţii. Iar de aceasta nu te mai scapă decât
somnul.” Leon Wieseltier, Împotriva identităţii, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p.23.
169
George Santayana: “Teroarea şi greutatea de a fi tu însuţi stă la baza acestora; după cum
astăzi toţi ne îmbrăcăm la fel, deoarece fiecăruia dintre noi îi este ruşine de modul cum
arată. Uniformitatea este refugiul nostru din faţa nulităţii. Nici un organism curajos şi
spontan nu ar ridica asemenea pretenţii, dar conştiinţa înfricoşătoare a slăbiciunii – şi
inferiorităţii – ne împinge la abolirea tuturor diferenţelor, la ascunderea urâţeniei noastre,
ne susţine iluziile prin impunerea lor altor oameni sau (ceea ce înseamnă acelaşi lucru) prin
adoptarea iluziilor lor”. George Santayana, “Renaşterea autorităţii” în Polis nr.3/1998,
p.179.
108
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

dintre inegalităţi, căci este bazată pe o inegalitate a constrângerilor. Cu cât


omul este mai dăruit şi poate fi mai de folos, cu atît menghina
egalitarismului îl strânge mai tare.

Este sărăcia un obstacol pentru Dreapta românească?

Rânduiala strâmbă a societăţilor egalitariste a lăsat impresia că


acestea sunt mai nimerite pentru a proteja pe omul simplu şi sărac. Această
manipulare are într-însa un sâmbure de tragism. Nu numai că nu apără pe
omul sărac, dar comunismul a fost rânduiala care a adus omenirii cea mai
mare sărăcie. Într-un singur fel l-a ferit comunismul pe omul sărac: l-a ferit
să vadă că vecinul lui – Doamne fereşte! – se îmbogăţeşte. Nu i-a bătut
ferestrele în scânduri, dar l-a oprit pe vecin să se chivernisească. În
comunism, sărăcia nu mai este o stare necăjită, ci de-a dreptul o lege a firii.
Ca faptul că vara plouă repezit şi iarna ninge.
Comunismul nu doar generează sărăcie – el se sprijină pe sărăcie.
Sărăcia oamenilor este orzul proaspăt şi dulce cu care se hrăneşte. Acest
cerc vicios se rostogoleşte ameninţător: comunismul naşte sărăcie, iar
sărăcia caută, de-a dreptul orbeşte, adăpostul comunismului.
Cercul vicios n-a dispărut o dată cu dispariţia comunismului ca
organizare de stat. Aşa cum n-a dispărut nici ostilitatea faţă de capra
vecinului, ostilitate pe care o campanie de-a dreptul deşănţată a căutat s-o
cultive.
Este sărăcia populaţiei un obstacol pentru propagarea ideilor
Dreptei? Răspunsul nu este simplu de dat. În mod normal, oamenii ar trebui
să aibă un comportament nativ optimal care să-i îndemne să iasă din starea
de sărăcie. Cum sărăcia este o consecinţă a unui sistem care nicăieri în
lume, din Angola şi Mozambic, până în Mongolia, Coreea de Nord ori
Europa de Est, nu a adus decât sărăcie, oamenii ar trebui să fie cât se poate
de deschişi către ideile Dreptei şi să privească neîncrezători pe cei care au
idei socialiste. Românii ar trebui, aşadar, să fie deschişi către democraţie,
către capitalism, către piaţă şi să sancţioneze centralismul, etatismul, cultul
personalităţii. Din păcate, lucrurile nu stau aşa170. Sărăcia nu este doar o
stare materială. Cel mai adesea, precaritatea materială se asociază cu o stare
de sărăcire la nivelul motivaţiei şi al integrării sociale. Sărăcia aduce
resemnare, dependenţă, frustrare, o solidaritate agresivă, îndreptată
împotriva celor care nu sunt săraci. De la un moment dat, cea mai
importantă cauză a sărăciei devine sărăcia însăşi. Ea are o forţă de
autoalimentare şi cronicizare pe care comunismul a ştiut s-o exploateze într-
un mod remarcabil. Vorbim despre dezvoltarea durabilă şi despre creşterea
sustenabilă. În jurul nostru, în societatea românească, singurul proces
durabil şi sustenabil este sărăcia. Susţinând socialismul, sărăcia înlătură

170
Asupra valorilor şi comportamentelor sociale existente în societatea românească
poscomunistă, amintesc lucrările lui Dumitru Sandu, Sociologia tranziţiei. Valori şi tipuri
sociale în România (Bucureşti, Editura Staff, 1996) şi Spaţiul social al tranziţiei (Iaşi,
Editura Polirom, 1998), Alfred Bulai, Mecanismele electorale ale societăţii româneşti
(Bucureşti, Editura Paideia, 1999) precum şi volumul colectiv Feţele schimbării. Românii
şi provocările tramziţiei (Bucureşti, Editura Nemira, 1999).
109
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

orice şansă de a fi depăşită. Din punct de vedere politic, social, mental şi


cultural, asupra societăţii româneşti apasă o adevărată cultură a sărăciei171.
Se spune, de aceea, că românii nu sunt pregătiţi să susţină ideile
Dreptei. Ba, mai mult, că ei se tem de Dreapta. Sunt prea săraci pentru a se
împotrivi ademenirilor socialiste şi iluziei statului proteguitor. Între ideea pe
care o avea cutare voievod despre “prostime” şi modul în care vorbesc
astăzi unii şi alţii despre poporul român nu pare a fi vreo mare deosebire…
Eu resping această idee. Eu cred că românul este, în matricea sa, un
om de dreapta. Spune Petre Ţuţea: “Om de dreapta înseamnă român
absolut”172. Cele trei principii ale Dreptei sunt dezvoltarea capitalistă,
renaşterea morală şi demnitatea naţională. Într-o exprimare mai simplă, să le
spunem respectul faţă de proprietate (de pământ, ca legendară formă a
proprietăţii), credinţa şi dragostea de neam. Veţi găsi în aceste trei însuşiri
portretul fidel al ţăranului român173.
De altfel, apetenţa pentru ideologia dreptei va veni pe măsură ce
stânga populistă îşi va dovedi, irevocabil, falimentul, aşa cum s-a întâmplat
cu sora sa mai mare, stânga comunistă. Preocuparea pentru o nouă ideologie
sporeşte pe măsură ce realitatea este tot mai nesatisfăcătoare174.

171
Vorbind despre sărăcie, ca o stare complexă, Cătălin Zamfir spune: “…sărăcia este
asociată cu orientări umane şi atitudini specifice: demoralizare, lipsă de speranţă, lipsă de
capacităţi, lipsă de voinţă de efort de a ieşi din situaţia de dificultate, resemnare, adaptare la
un mod de viaţă sărac. Studiile sugerează faptul că sărăcia generează un mod de viaţă
specific, caracterizat nu numai prin lipsă, dar şi printr-un set de strategii de viaţă şi
atitudini, cele mai multe dintre ele fiind factori ai perpetuării sărăciei…” În analiza sa, însă,
Cătălin Zamfir introduce o idee destul de ciudată ; el consideră că românii nu sunt săraci,
ci sărăciţi (!): “Starea actuală a colectivităţii româneşti poate fi caracterizată mai degrabă
printr-o stare de nevoie colectivă de largi proporţii, explicabilă prin declinul economiei.
Populaţia este în majoritatea ei lipsită de resursele necesare unui trai decent minimal, este
sărăcită, dar cu greu poate fi considerată a fi săracă în sensul normal al termenului… În
acest context, se poate vorbi mai degrabă de o stare extinsă de sărăcie şi mai puţin de un
număr excesiv de mare de săraci”. Această tentativă de a defini o stare de “sărăcie fără
săraci”, sau de a sugera că românii au fost sărăciţi în anii din urmă, nu face decât să
alimenteze tentaţiile nostalgice. Nu ştiu exact ce înţelege autorul prin “sărac în sensul
normal al termenului”. Probabil că în comparaţie cu unele triburi africane sau cu unele zone
sărace din India, românii nu par a fi săraci. Raportat însă la popoarele civilizate, sărăcia
noastră este pe cât de normală ca termen, pe atât de anormală ca persistenţă. Cătălin Zamfir
“Elemente pentru o strategie antisărăcie în România” în Elena Zamfir Elena (coord),
Strategii antisărăcie şi dezvoltarea comunitară, Bucureşti, Editura Expert, 2000, p.28.
172
Petre Ţuţea, op.cit., p.388.
173
Folclorul românesc acordă dreptei, atât din punct de vedere religios, geografic,
atitudinal ori lingvistic, un rol preeminent şi benefic în raport cu stânga. Iată, de exemplu,
acest bocet oltenesc: “Şi noi ne rugăm/ Cu rugare mare/ Cu strigare tare/ Seama tu să-ţi
iei/ Seama drumului/ Şi să nu-mi apuci/ Către mâna stângă/ Că-i calea nătângă/ Cu bivoli
arată/ Cu spini semănată/ Şi-s tot mese strânse/ Şi cu făclii stinse/ Dar tu să-mi apuci/
Către mâna dreaptă/ Că-i calea curată/ Cu boi albi arată/ Cu grâu semănată/ Şi-s tot
mese-ntinse/ Şi făclii aprinse”. Vezi Constantin Brăiloiu, “Ale mortului din Gorj” în
Publicaţiile Arhivei de Folclor, 1936, vol.VII, vs.208 sq., apud Andrei Oişteanu, Mythos &
Logos, Studii şi eseuri de antropologie culturală, Bucureşti, Editura Nemira, 1998, pp.270-
271.
174
Aceasta o spunea acum două secole şi mai bine, unul din părinţii Dreptei, Edmund
Burke: “Majoritatea oamenilor… nu sunt interesaţi de nici o teorie, atâta timp cât sunt cu
adevărat fericiţi; şi un simptom sigur al unui stat prost cârmuit este înclinaţia poporului să
110
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Diferenţa dintre atitudinea populistă a Stângii şi cea populară a Dreptei


Toată această argumentaţie de până acum este menită să conducă
spre următoarea concluzie: Dreapta trebuie să dobândească un caracter
popular. Ideea potrivit căreia Dreapta se izolează, fatalmente, într-un cerc
elitist şi aceea că ea ar fi respinsă de masele largi sunt prejudecăţi.
Încăpăţânarea de a se situa înlăuntrul acestor prejudecăţi a costat mult
poporul român.
Mesajul Dreptei trebuie reformulat în spiritul acestui adevăr. El va fi
bazat pe câteva temeiuri simple:
1. Dreapta nu apără privilegii, ci construieşte oportunităţi. Dreapta
nu se sprijină pe persoane privilegiate, ci pe persoane
performante. În acest sens, apartenenţa la elită nu se dobândeşte
prin rang, apartenenţă sau avere, ci prin spirit întreprinzător şi
ţinută morală. Elita nu este o nomenklatură, ci un sistem deschis.
2. Dreapta se sprijină pe cei care creează avuţia pentru a-i putea
sprijini apoi pe cei cărora li se împarte avuţia. În construcţia sa
economică, Dreapta încurajează pe cei întreprinzători, pe cei care
îşi asumă riscuri. Dreapta este prioritar creativă şi nu
distributivă.
3. Dreapta garantează proprietatea şi permite oamenilor să se
bucure de folosul muncii lor. Stânga socialistă insistă asupra
dimensiunii sociale a proprietăţii. Aceasta este, însă, o
impostură. Dimensiunea socială a proprietăţii este dată de
eficienţa şi nu de abstractizarea ei. Modul abstract în care au fost
definite relaţiile de proprietate în socialism, unde proprietatea
socialistă era inalienabilă şi indivizibilă, a fost, de fapt, o
înşelătorie. Orice proprietate are dimensiune socială atunci când
fructificarea ei, în respectul spaţiului privat, aduce un folos
comunităţii.
4. Protecţia socială nu se va putea îmbunătăţi fără apariţia unor
instituţii şi a unei prosperităţi pe care le naşte aplicarea
principiilor economice ale Dreptei. Câtă vreme protecţia socială
va fi realizată prin colectarea şi administrarea exclusiv etatistă a
fondurilor de asigurări sociale, situaţia persoanelor asistate nu se
va ameliora. Obiectivul fundamental al protecţiei sociale este
reducerea treptată a gradului de dependenţă a societăţii faţă de
stat.
Faptul că mulţi români doresc un adăpost sub pulpana paternalistă a
statului şi resping Dreapta tocmai pentru că sunt săraci se dovedeşte, astfel,
o idee sinucigaşă. Românii trebuie să susţină Dreapta tocmai pentru că sunt
săraci. A încerca să lecuieşti sărăcia, care este o boală a socialismului, tot
prin socialism, e ca şi cum ai încerca să trezeşti pe cineva din somn dându-i
somnifere.
recurgă la aceste teorii”. Edmund Burke, “Scrisoare către şerifii din Bristol” în Polis, nr.
3/1998, p.121.
111
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Alegătorii nu au avut până acum prilejul să audă mesajul acesta. Ei


au auzit doar mesajul populist. Sărăcia are două leacuri: să primeşti sau să
munceşti. Mai pe şleau, miloaga sau truda. Adică “Na-ţi!” sau “Fă-ţi!” Cum
îndemnul la trudă nu aduce prea multe voturi, rămâne ca oamenii politici să
se întreacă în promisiuni ploconite. Nu cel ce are mai multă dare de mână,
căci nimeni nu are atâta bănet încât să-i cumpere pe toţi. Cine are mai multă
dare la vorbă. Căci vorbele, oricât le-ai da, nu-ţi golesc buzunarul şi oricât
le-ai îndesa, nu dau pe-afară.
Diferenţa dintre caracterul populist şi cel popular este aceea că
populismul foloseşte masele în slujba propagatorilor săi, în timp ce
caracterul popular înseamnă că o anumită ideologie se pune în slujba
maselor. Pentru stânga populistă masele constituie un obiect pasiv al
politicilor175. Pentru Dreapta ele constituie un participant activ. Procesul de
liberalizare, esenţial pentru tranziţie, presupune şi o liberalizare la nivelul
participării populare. Mobilizarea populară, conştientă, produce “ruptura”
de regimul totalitar176.
Participarea populară trebuie să se facă în limitele democraţiei.
Spiritul popular al Dreptei respinge iluziile populiste ale “democraţiilor
populare” în care masele erau asmuţite împotriva opoziţiei, împotriva valorii
umane şi a dreptului la diferenţă, dându-li-se sentimentul că pot hotărâ
oricând şi oricum, ca un fel de gărzi pretoriene ale regimului, aşa cum au
încercat, şi chiar au izbutit în câteva rânduri, mineriadele. Mobilizarea
populară trebuie să se facă în cadrul şi cu respectul regulilor democraţiei
participative177.
Românilor li s-a promis mult. Şi ei au crezut că cel care promite mai
frumos este şi cel care merită să fie ales. În toate partidele care au condus
până acum ţara există corupţi dar, prefăcându-se că ignoră lucrul acesta,
oamenii i-au ales pe cei care au strigat cel mai tare, până la răguşeală,
“Prindeţi hoţul!”.

175
În acest sens, Hannah Arendt scrie: “Un regim totalitar (…) este posibil numai atunci
când mari mase de oameni devin de prisos sau pot fi utilizate fără a se atinge însă
consecinţa dezastruoasă a depopulării.” Analizând regimul comunist, autoarea îl citează pe
F. Barkenan: “Comuniştii au avut doar un succes foarte modest când au încercat să câştige
masele clasei muncitoare; baza lor de masă, deci, dacă ar fi avut-o, se îndepărta tot mai
mult de proletariat”. Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1994, pp.441.
176
Adam Przeworski socoteşte mobilizarea populară o condiţie necesară a liberalizării:
“Liberalizarea este rezultatul unei interacţiuni între rupturi în regimul totalitar şi
organizarea autonomă a societăţii civile. Mobilizarea populară semnalizează potenţialilor
liberalizatori posibilitatea unei alianţe care ar putea schimba relaţiile de forţă din blocul
puterii în avantajul lor… Deci, mobilizarea populară şi rupturile unui regim se alimentează
una pe cealaltă… Mobilizarea populară dictează ritmul transformării deoarece forţează
regimul să decidă dacă să reprime, să coopteze sau să transforme puterea”. Adam
Przeworski, Democraţia şi economia de piaţă, Bucureşti, Editura All, 1996, p.65.
177
Este corectă observaţia lui Ralf Dahrendorf: “«Noi, poporul» se poate ridica împotriva
unui detestabil regim exploatator şi oprimant, dar «noi, poporul» nu poate guverna. Iluzia
democratică potrivit căreia ar putea exista o astfel de guvernare, a poporului, a fost
întotdeauna o invitaţie la uzurpare şi la noi monopoluri… Democraţia este o formă de
guvernare, nu o baie de aburi a sentimentelor populare”. Ralf Dahrendorf, Reflecţii asupra
revoluţiei din Europa, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p.13.
112
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Dreapta nu este populistă. Caracterul ei mesianic nu se referă la


ademeneli de tot felul. Dreapta nu poate da oamenilor mai mult decât au ei
înşişi forţa să dobândească. Într-o formulare paradoxală, dreapta nu dă, ci ia.
Dar ia tocmai obstacolele, astfel încât cel care dă dovadă de iniţiativă, de
curaj şi de hărnicie să aibă folos şi să se bucure de roadele muncii sale.
Politica nu este pom de Crăciun de la care să aştepţi să-ţi vină daruri.
Singurele daruri ale politicii trebuie să fie legalitatea şi stabilitatea. Cine
doreşte daruri, acela să-şi sădească singur pomul din care va culege fructe.
Omul în putere are obligaţia să-şi ridice şi să-şi împodobească singur casa,
pentru femeia şi pentru copiii lui. Statul nu este dator să i-o umple, ci să i-o
păzească. La pomul de Crăciun împodobit de societate pot veni să ia daruri
bătrânii, copiii şi persoanele cu handicap. Românii în putere trebuie să pună
osul la muncă.
Scurta memorie a răului la români

Nostalgiile comuniste ale unor oameni nevoiaşi sunt rezultatul


propagandei sau al scurtei memorii a răului la români. Aceasta înseamnă fie
că ele se datorează unor percepţii false, fie că multe lucruri se uită prea
repede. Nu doresc să readuc în amintire cotele la alimente, interdicţiile de
circulaţie, cenzura şi bietele trei ore zilnice de program TV, lipsa apei calde
şi întreruperile de curent electric, interdicţia de a avea propriul paşaport şi
izolarea de circuitul informaţional. Aş dori doar să comentez câteva dintre
clişeele nostalgice.
Iată unul dintre aceste clişee: faptul că pe vremea comunismului
dreptul la muncă era garantat. Acum, iată, avem un milion de şomeri. Dacă
privim cifrele statistice, aşa este. E drept că cifrele statistice din vremea
comunismului se făceau, într-o anumită măsură, pe colţul mesei, iar unele
dintre acestea, cum ar fi rata inflaţiei, se băgau de-a dreptul în sertar. Să
pornim, totuşi, de la premisa că numărul şomerilor este mai mare acum.
Ar fi o greşeală, însă, să facem, în mod simplist, această comparaţie.
În ultimii ani ai regimului comunist se introdusese acordul global. În
majoritatea ramurilor, salariul nu se plătea integral, pe motiv că planul nu
este realizat. Situaţia cea mai dramatică se întâlnea în construcţii dar şi în
alte domenii situaţia era asemănătoare. Asta, evident, în condiţiile în care
oamenii se duceau zilnic la muncă. Pe întreaga economie naţională această
practică diminua fondul de salarii cu cca 6-8%. Ceea ce însemna, de fapt,
şomaj. Dar un şomaj nedeclarat şi întreţinut cu abilitate. Era un şomaj fără
şomeri, căci efectele sale erau repartizate asupra unui număr mare de
salariaţi care erau în câmpul muncii. Un şomaj mai puţin costisitor, căci în
timp ce astăzi şomerul nu se duce la lucru şi primeşte un ajutor financiar,
atunci omul se ducea la muncă, rămânând, însă, cu anumite zile neplătite.
Dacă adăugăm la acest procent numărul persoanelor care în mod real nu
erau încadrate, procentul îl depăşeşte binişor pe cel de astăzi. Numai că pe
vremea aceea evidenţa şomerilor nu se ţinea, pentru simplul motiv că nu
exista nici o formă de ajutor pentru aceştia. Singurul sprijin al statului era
asigurarea detenţiei la Poarta Albă, la puşcărie, pe o perioadă de şase luni,
pe motiv de vagabondaj, pentru persoanele care nu puteau dovedi că au un

113
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

loc de muncă. Dacă adunăm şomajul de acest fel cu cel implicit, depăşim
actuala rată a şomajului. La asta trebuie să adăugăm şi munca forţată, anume
faptul că se muncea pe gratis cam două duminici pe săptămână, adică 16 ore
în plus, şi faptul că săptămâna de lucru era, oricum, cu 8 ore mai lungă decât
acum. Una peste alta, cu munca neplătită, cu cea silită şi cu şomerii
clandestini, rata reală a şomajului era cu mult mai mare decât este astăzi.
O altă diversiune se comite atunci când se compară nivelul
veniturilor de atunci şi de acum, luând ca bază dolarul american. Raportarea
la dolarul american ar putea sugera că salariul mediu net pe economie era de
circa 150 dolari pe lună în anul 1989 faţă de 80-90 dolari pe lună în prezent.
Nu este adevărat. E drept că, oficial, cursul dolarului era în 1989 de 15
lei/dolar, numai că acesta era un curs comercial la care populaţia nu avea
acces. Mărfurile din străinătate erau foarte puţine pe piaţa românească iar
cele care, totuşi, se găseau, se vindeau la un curs de schimb de circa 60 lei
pentru un dolar american. Astfel, se poate observa că salariul real, raportat
la dolarul american, nu a scăzut în aceşti ani. Dacă includem, însă, în
preţurile mărfurilor şi timpul de stat la coadă, disconfortul aferent, surplusul
de preţ de pe piaţa neagră, vom ajunge la concluzia că nostalgia după
nivelul veniturilor din perioada comunistă este o altă iluzie.
Se spune, de asemenea, că nivelul pensiilor era atunci mult mai mare.
E adevărat, dacă facem comparaţia la nivelul unei singure persoane, pensiile
au scăzut dramatic. În fapt, însă, efortul societăţii pentru plata pensiilor este
mai mare ca în trecut. Cu alte cuvinte, dacă pensia individuală a scăzut,
asigurările sociale plătite în prezent sunt cu mult mai mari decât cele din
timpul comunismului. Fondurile alocate de societate pentru plata pensiilor şi
ajutoarelor de tot felul sunt cu mult peste ce aloca societatea comunistă.
Fondul de pensii este cu mult mai mare, cu toate acestea pensia individuală e
mai mică. Aceasta se explică prin faptul că numărul pensionarilor de vârstă
sau de boală a crescut de câteva ori din 1990 şi până acum. La aceasta se
adaugă categorii care nu aveau pensie sau pentru care aceasta era derizorie:
ţăranii cooperatori, foştii deţinuţi politici, persoanele cu handicap, persoanele
beneficiare de ajutoare sociale etc. Numărul persoanelor aflate în diverse
formă de asistenţă este astăzi mai mare decât cel al persoanelor ocupate.
Există numeroase alte idilizări ale comunismului care nu au bază
reală, cum ar fi, de pildă, stabilitatea preţurilor, echitatea socială, asigurarea
unei locuinţe ş.a.
Atât în cazul ocupării, cât şi al evoluţiei veniturilor reale sau al
asigurărilor sociale se poate observa că sistemul comunist a avut limite pe
care nu le-a putut depăşi. Perpetuarea unor concepţii, strategii, atitudini, din
acea perioadă în deceniul următor, a dus la perpetuarea sărăciei,
pigmentând-o cu frustrarea generată de inegalităţile de avere, din ce în ce
mai vizibile. Deşi poate părea paradoxal, inegalităţile nu se datorează
vreunui “capitalism sălbatic”, vreunui “darwinism economic” sau vreunui
“liberalism deşănţat”. Nici vorbă. Capitalismul a fost cât se poate de
îmblânzit, liberalismul a fost duplicitar şi exprimat în forme cât mai
“sociale” cu putinţă, iar în locul darwinismului am asistat la un
“creaţionism” cât se poate de clientelar. Inegalităţile acestea au fost
consecinţa aplicării, în continuare, a ideologiei de stânga, într-o formă prea

114
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

puţin modificată faţă de perioada de dinainte de 1989. De aici ni se trage


sărăcia şi tot de aici îngăduinţa şi imperfecţiunile pieţei care au dus la
crearea acestor inegalităţi. Ideologia a rămas aceeaşi, numai că ipocrizia
egalitaristă a fost înlocuită cu ipocrizia libertariană.
Funcţionarea corectă a pieţei este singura care poate da o dimensiune
socială proprietăţii. Piaţa permite profitul cu condiţia ca activitatea care îl
generează să fie utilă. O piaţă matură asigură legitimitatea averilor. O piaţă
imperfectă va perpetua sărăcia şi va arunca mereu suspiciune asupra celor
bogaţi. Pentru a se apăra, cei bogaţi vor pactiza cu sistemul care le-a permis
să se îmbogăţească; ei vor susţine etatismul şi partidele socialiste pentru că
păstrarea structurilor clientelare, unde ei au ocupat un loc în primele
rânduri, îi va apăra. Ei nu înţeleg, însă, că pe termen mediu tocmai sistemul
care i-a îmbogăţit va fi limita şi pericolul pentru bogăţia lor. Acest sistem
generator de sărăcie nu va permite consumului să crească şi pieţei să-şi
mărească capacitatea de absorbţie. Aşa-zişii capitalişti îşi vor restrânge
activităţile, încetul cu încetul, limitându-se doar la raporturi economice cu
statul. Va fi insuficient şi temporar. În această formulă, sistemul economic
mixt de acum se îndreaptă, ca şi socialismul care l-a generat, către colaps.
Capitalismul este singura şansă de creştere a ocupării şi a veniturilor
reale. Organizarea capitalistă a sistemelor de asigurări sociale, prin
administrarea privată a fondurilor de pensii, prin structurarea impozitării
veniturilor globale şi prin dezvoltarea pieţei asigurărilor, este singurul
experiment reuşit până în prezent privind consolidarea veniturilor
persoanelor vârstnice. Dezvoltarea creditului ipotecar şi a circulaţiei
ipotecilor este principala modalitate de dezvoltare a construcţiei de locuinţe
şi de a lărgi accesul la o locuinţă. Dezvoltarea economică este soluţia
stabilităţii monetare.

“Elogiul” frustrării

De ce, atunci, pare atât de greu să convingem populaţia să


abandoneze mitul statului paternalist, să uite nostalgiile comuniste şi să se
reorienteze către ofertele Dreptei?
Mai întâi, să vorbim despre ce anume aşteaptă românii de la politic.
În mod firesc, un popor sărac optează pentru o soluţie care să-i aducă
prosperitate. Comunismul n-a adus prosperitate şi nici primii şase ani ai
guvernării socialiste post-decembriste n-au făcut-o. Obstinaţia cu care, din
1990 încoace, inclusiv în 1996, majoritatea electoratului a votat pentru
stânga poate părea neobişnuită.
Există două feluri de sărăcie. Există, mai întâi, sărăcia materială.
Sărăcia materială, cum am arătat, este o consecinţă a sistemului socialist, un
sistem risipitor, rigid şi ineficient. Împotriva ei, aplicarea principiilor
economice ale Dreptei pare a fi un leac potrivit. Nicăieri pe această lume
socialismul nu a adus bunăstare popoarelor pe care le-a oprimat. Pentru a
vedea distanţa enormă dintre socialism şi capitalism, dintre agresivitatea
populistă a celui dintâi şi virtuţile populare ale celui de-al doilea, e suficient
să facem comparaţia între provinciile aceleiaşi ţări, separate însă prin
frontiere ideologice: Coreea de Nord şi Coreea de Sud sau Germania de Est

115
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

şi Germania de Vest. Ca să nu mai vorbim de faptul că atât Coreea


comunistă, cât şi Germania răsăriteană se numeau, cu seninătate,
“democrate”. Germania Federală a transferat sume imense, de ordinul
sutelor de miliarde de dolari, în Germania răsăriteană, după momentul
unificării şi totuşi marile decalaje adunate în patru decenii n-au putut fi
înlăturate.
Singurul mod în care poţi închide o gură flămândă şi nemulţumită
este să o astupi cu pâine. A pune pumnul în gura care cere pâine a fost
soluţia practicată de comunism, dar o soluţie iluzorie şi răzbunătoare.
Comunismul nu a adus numai sărăcie materială. El a adus şi sărăcie
spirituală. Tipologia mesianică a marxismului a indus acest tip de frustrare.
Egalitarismul este deosebit de fertil pentru asta. Trecerea de la societatea
închisă, totalitară, comunistă la înfiriparea democratică de după 1989 a dat
frustrării o dimensiune explozivă.
Nu putem înţelege comportamentul electoratului român fără a
analiza rădăcinile sociologice şi consecinţele comportamentale ale
sentimentului de frustrare. Şi asta nu numai în ceea ce priveşte electoratul,
ci şi în ceea ce priveşte clasa politică178.
Frustrarea vine din cauze mai adânci decât sărăcia. Spre deosebire
de sărăcie, care este o stare, frustrarea este, de-a dreptul, o situare în lume.
Frustratul are Weltanschauung. Foarte adesea frustratul e şi sărac
materialiceşte, dar nu e neapărat necesar. El este, însă, sărac sufleteşte179. E
ciudos. Râvneşte, priveşte chiorâş şi suduie180. Sudalma lui se închipuie în
diverse feluri, folcloric meşteşugite, dar cel mai adesea cu braţele
încrucişate. Frustratul pretinde. Lui i se cuvine. Şi, mai presus de orice, el
nu e niciodată de vină. Vina o poartă Parlamentul, Guvernul, sistemul fiscal,
de vină e privatizarea, investitorul străin, ungurul, ţiganul, homosexualul,

178
Dintr-o perspectivă religioasă, iată cum caracterizează Radu Preda clasa noastră politică
şi frustrările sale: “După jumătate de secol de ateism, nu este de mirare că Parlamentul… se
distinge printr-o gravă incultură teologico-istorică, ceea ce explică slaba articulaţie
identitară a doctrinei politice şi fenomenul de migraţie dintr-un partid în altul… Neştiind de
unde vine istoric şi doctrinar, omul nostru politic vede viitorul doar în termeni personali.
Nu are simţ istoric, pentru a face istorie. Nu pricepe mizele puse în joc şi se miră de haosul
creat de actul lui politic. Pentru eşec, de vină sunt mereu alţii”. Radu Preda, Biserica în stat
– o invitaţie la dezbatere, Bucureşti, Editura Scripta, 1999, pp.23-24.
179
Rugat să enumere cele şapte păcate capitale ale omului, Nicolae Steinhardt dă o imagine
a frustrării. Iată care sunt aceste păcate: “1. Prostia. 2. Recursul la scuze: Nu ştiu, n-am
ştiut. 3. Fanatismul. 4. Invidia. 5. Trufia neroadă. 6. Turnătoria. 7. Răutatea gratuită. Şi mai
adaug o a opta: Dragostea cu sila”. Nicolae Steinhardt, Monahul de la Rohia răspunde la
365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângeorzan, Bucureşti, Editura Revistei
Literatorul, 1992, p.42.
180
Cătălin Zamfir exprimă acest lucru din punctul de vedere al experimentelor sociologice:
“Experimentele au indicat faptul că o persoană cu cât este mai tensionată şi frustrată, cu
atât procesele sale de gândire sunt reduse la formele cele mai simple şi mai primitive: apare
o tendinţă substanţială de diminuare a gândirii creative, a înţelegerii imaginative a
punctelor de vedere ale celorlalţi, a scopurilor pe lung termen, a inhibiţiilor generate de
estimarea unor consecinţe mai îndepărtate, a cântăririi şi alegerii inteligente între variante
alternative”. Cătălin Zamfir, Incertitudinea – o perspectivă psiho-sociologică, Bucureşti,
Editura ştiinţifică, 1990, p.137.
116
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

seceta, mana cerească sau mana viilor. Numai el nu181. El e infailibil şi


îndurător. Laurenţiu Ulici spunea că această însuşire are o profunzime de-a
dreptul genetică la români: “Capacitatea de îndurare… a fost confundată
deseori în bibliografia domeniului românesc cu toleranţa (…) În realitate,
românul e îndurător, dar nu e şi tolerant. Cine are puterea de a vedea
lucrurile aşa cum sunt – putere, totuşi, rară – va sesiza numaidecât natura
oximoronică a relaţiei dintre îndurare şi pseudo-toleranţa de care facem
atâta caz. Milenarul exerciţiu al îndurării se arată, la noi, compatibil cu o la
fel de îndelungată practică a intoleranţei” (Mitică şi Hyperion, Editura Du
Style, Bucureşti, 2000, p.68).
Frustrarea e o boală care se ia. Spre deosebire de alte molime care îi
distrug pe cei care se contaminează, frustrarea este o molimă care protejează.
Frustratul este ferit de responsabilităţi şi de remuşcări. El este ferit de orice
vină. Degetul lui nu e făcut să arate spre sine, ci numai spre alţii.
Frustrarea este mult mai uşor de întreţinut şi de fructificat decât
sărăcia. În timp ce sărăcia cere să fie depăşită, frustrarea cere doar să fie
întreţinută. E o stare confortabilă, care ţine loc de orice soluţii.
Sentimentul frustrării îşi are rădăcinile în comunism. Pe atunci
oamenii o duceau prost, dar aveau sentimentul implacabil că altfel nu se
poate. Cei mai descurcăreţi nu-şi puteau face vreo afacere sau nu-şi puteau
lua un al doilea serviciu. Cu cât ar fi dorit să urce în funcţie sau în poziţie
ştiinţifică, tot pe atât ar fi trebuit să coboare în compromisul gloduros al
politicii de partid. Aşadar, vinovatul era găsit. Nu atât sistemul comunist,
cât dictatura. Una dintre particularităţile frustrării este aceea că nu are de-a
face cu abstracţiuni. Ea duşmăneşte o ţintă concretă, râvneşte un bun
concret şi doreşte o răzbunare cât se poate de concretă. Cu cât are un scop
mai concret, cu atât frustrarea este mai voluptuoasă.
Cum comunismul rămâne, până una alta, o abstracţiune, de vină a
fost socotit cuplul Ceauşescu. Nu aveai bani, de vină era Ceauşescu. Nu era
carne la măcelărie, aşijderea. Nu era apă caldă, tot aşa. Dar şi pentru notele
proaste ale copilului, pentru crăpăturile din faianţă sau pentru nasturii lipsă
la cămaşă tot Ceauşescu era de vină. Ca şi aspirina, Ceauşescu era leac
pentru toate. Cum frustrarea era aproape generală şi nu asmuţea pe unii
împotriva altora, expresia ei nu era agresivă, ci – dacă socotim bancurile
care se scorneau pe seama celui care era născut chiar la Scorniceşti – era de-
a dreptul duioasă. Mulţi au avut dreptate, în duioşia lor. Căci, după ce cuplul
Ceauşescu a dispărut, s-a văzut limpede că păcatele au rămas. Nici lefurile
n-au crescut, nici casele nu s-au înfrumuseţat, nici crăpăturile din faianţă nu
s-au astupat şi nici nasturii nu s-au lipit singuri la cămaşă182.
181
Într-o lucrare apărută în 1988, Andrei Pleşu prevestea această grea boală psihosocială a
tranziţiei: “Capacitatea de a distinge între bine şi rău, între viciu şi virtute, dreptate şi
nedreptate pare a fi la îndemâna tuturor. În materie de etică, funcţionăm constant printr-o
nedemolabilă auto-complezenţă. Trăim într-o inflaţie barocă a competenţei morale, într-o
lume a cărei principală dezordine riscă să fie faptul că toţi membrii ei se simt moralmente
în ordine, sau că toţi resimt dezordinea proprie drept neglijabilă. L`enfer c’est les autres –
părem a concede cu toţii. Prin urmare, le paradis c’est nous-mêmes”. Andrei Pleşu, Minima
moralia, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1988, pp.12-13.
182
Ralf Dahrendorf: “Din punct de vedere conceptual, totalitarismul reprezintă cea mai
simplă formă de putere. România constituie un bun exemplu în acest sens. Faptul că
117
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Frontul Salvării Naţionale a fost foarte abil în a canaliza această


energie formidabilă a frustrării şi de a-i găsi noi ţinte. Pentru ca acestea să fie
plauzibile, Frontul Salvării Naţionale a cultivat, pe fondul naţional-
comunismului, mai vechea iluzie a dictaturii proletariatului. Brusc, şi peste
tot, au apărut aşa-zişii “legionari”. Ba, în chip cu totul neobişnuit, “legionarii”
erau cei care luptau cel mai abitir pentru democraţie. Oamenii nu se întrebau
de unde au apărut aceşti legionari, fiind totuşi, la îndemâna oricui să-şi dea
seama că legionarii interbelici ar fi trebuit să aibă cel puţin şaptezeci de ani iar
cei noi n-ar fi avut când să se formeze. Era suficient că exista un ţap ispăşitor
împotriva căruia frustrarea să se reverse. Căci, dacă cei care manifestau pentru
democraţie, în Piaţa Universităţii sau aiurea, ar fi fost oameni cumsecade, de
ce să nu fi fost şi noi acolo? Nu suntem, pentru că ei sunt “legionari”, sunt
“golani”. Sau şi mai rău, sunt… intelectuali. Îmi amintesc de asaltul Facultăţii
de arhitectură, din dimineaţa zilei de 13 iunie 1990. Înăuntru, studenţii
baricadau uşile cu birouri şi bănci. Afară, un grup compact se apropia în pas
cadenţat, strigând: “I.M.G.B. face ordine!” Între timp, din îndemânarea celor
în al căror ajutor sărise, I.M.G.B.-ul a dispărut, iar Facultatea de arhitectură a
rămas…
O campanie îndemânatecă a fost dusă împotriva proprietăţii şi a
proprietarilor183. Privatizaţii au fost de vină pentru toate relele: pentru
inflaţie, pentru mărfurile proaste, pentru speculă, pentru degradarea urbană,
pentru corupţie. Atitudinea faţă de întreprinzătorii particulari a fost extinsă
şi asupra proprietăţii private. Cât despre restituirea bunurilor confiscate de
statul comunist, propaganda a creionat portretul “burghezo-moşierilor” care,
în frunte cu regele, vin să-şi ia averile, conacele şi moşiile, aruncând în
stradă familii nevoiaşe, ţărani expuşi pauperizării, lipsind copiii de şcoli,
bolnavii de spitale. Devenită o mentalitate colectivă, frustrarea poate să
conducă la o stare de despotism popular în care masele, folosite de dictatori
- de care ele cred, în mod eronat, că se folosesc - să se ridice împotriva celor
care le tulbură complacerea într-o promiscuitate narcisiacă. Pe această
pornire s-a bazat asmuţirea de către comunişti împotriva “duşmanilor
poporului”. Pe aceasta se bazează opţiunea unora de a-i susţine mai degrabă
pe cei care pot să facă rău adversarului decât pe cei care le pot face bine lor

puterea totalitară este focalizată asupra conducătorului înseamnă că, pentru a înfăptui
schimbarea, la început nu e nevoie decât să fie înlăturat liderul respectiv. Cu toate acestea,
descoperim apoi că, în fond, constelaţia de bază şi tentaţia puterii monopoliste rămân în
picioare. Lipseşte societatea, societatea civilă; nu există nici una din instituţiile şi
organizaţiile care să-l scoată pe individ din ghearele conducătorilor. Este pus în mişcare un
cerc vicios al violenţei, greu de spart”. Ralf Dahrendorf, După 1989. Morală, revoluţie şi
societate civilă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, p.28.
183
Cu temei spune Dorel Şandor: “…schimbările radicale pe care le cereau desprinderea de
comunism şi acceptarea riscurilor unor structuri deschise, a competiţiei, a diferenţierii au
încurajat apariţia temerilor faţă de schimbare şi au alimentat noi afinităţi faţă de o gamă
largă de populisme (socialist, naţionalist, mercantil)… Niciodată nu au existat de fapt
condiţii mai favorabile pentru succesul propagandei anticapitaliste desfăşurate în deceniile
anterioare”. Dorel Şandor, “Ambivalenţa clasei politice în susţinerea politicilor reformei în
România” în Christof Rühl, Daniel Dăianu (coord.), Tranziţia economică în România:
trecut, prezent şi viitor, Centrul Român de Politici Economice, Bucureşti, 2000, pp.656-
657.
118
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

înşile. După 1990, numeroase voturi au curs în urne ştampilate cu cerneala


unei astfel de obsesii născute din frustrare.
Frustrarea are, totuşi, pentru cei care o manipulează, un defect. Ea
nu se satură niciodată. În jgheabul de sub gurile lacome ale frustrării au fost
îmbrâncite de-a valma alte şi alte ţinte: biserica greco-catolică, ungurii şi
ţiganii, investitorii străini, masonii, lefurile parlamentarilor, vilele
ţărăniştilor (dacă nu chiar ţărăniştii înşişi), Uniunea Europeană, NATO şi
Fondul Monetar Internaţional…
Frustrarea agreează viziunea haiducească. Unui frustrat nu trebuie
să-i spui că nu are pentru că nu s-a străduit destul. Trebuie să-i spui că nu
are din cauza celui care are. El este musai victimă. În clipa în care hoţia va
înceta şi hoţii vor fi pedepsiţi, va fi bunăstare. Cel care promite o mai cruntă
pedepsire a corupţilor şi a fărădelegilor este alesul frustrării, iar nu acela
care concepe un sistem preventiv şi eficient.
Frustratul este ostil străinilor184. Este adeptul naţional-
comunismului. Străinii ne vor răul şi nu vor decât să tragă foloase de pe
urma noastră. Organismele financiare internaţionale ne umilesc, ne ucid
porcii din combinate, ne închid fabricile şi ne distrug băncile. Vin ca
lăcustele dar, la o adică, ne trântesc în nas uşile consulatelor. Ne cumpără
femeile şi copiii. Evreii emigranţi “îşi vor casele înapoi” şi “sunt susţinuţi
de organizaţiile lor de pretutindeni”. Prin investitorii lor, ungurii “vor să ne
ia Transilvania”…
Frustrarea este intolerantă. Ea îşi spune fermă şi neiertătoare.
Principiile şi interesul naţional nu se negociază. Despre care principii este
vorba şi ce înţelege frustratul prin interes naţional vom vedea. El vrea
ordine, dar e acea ordine care îi îngenunchează pe cei mai buni şi îi sluţeşte
pe cei frumoşi. Eminenţa unora e semn de dezordine. Valoarea însăşi e
semn de dezordine, ca şi eficienţa. Puterea de a semnifica, de a reprezenta,
prin prestigiu, e o impietate185. Lumea se împarte în buni şi răi. Adică cei
buni sunt dânşii, iar alţii sunt răi. Frustratul nu este numai bun şi lipsit de
păcat, el este de-a dreptul infailibil186. Mai greşeşte şi el uneori dar numai în

184
Iată un text pilduitor al lui A.D. Xenopol: “…în locul urii străinilor trebuie să
domnească iubirea românilor, în locul prigonirii muncii străinilor, sprijinul muncii
româneşti, în locul declamărilor şi scrierilor înteţitoare de simţiminte duşmăneşti împotriva
străinilor, ocrotirea şi sprijinirea muncii naţionale – cu alte cuvinte, o acţiune pozitivă în
contra uneia negative, care niciodată nicăieri n-a putut duce la rezultate priincioase”. A.D.
Xenopol, Naţiunea română (cap. “Naţionalism şi antisemitism”), Bucureşti, Ed. Albatros,
1999.
185
Dominique Colas: “În societatea civilă, reprezentarea încheagă o legătură socială
fundamentală, în timp ce pentru fanatic ea este întotdeauna o excrescenţă parazitară, obiect
al urii sale. Pentru că, din punctul lui de vedere, medierea este o pierdere a forţei sau a
sensului care duce la o degradare: el vrea să abolească figuraţia şi traducerea, care sunt
nişte nelegiuiri, pentru a impune, prin violenţă, iluzia sa despre un limbaj unic al
adevărului”. Dominique Colas, Genealogia fanatismului şi a societăţii civile, Bucureşti,
Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p.355.
186
Gabriel Liiceanu numea această încăpăţânare drept “prostie ca încremenire în proiect”.
Iată cum o defineşte Liiceanu: “…a vorbi despre prostie ca încremenire în proiect nu
înseamnă a arunca în treacăt o insultă; o asemenea idee nu vizează o insuficienţă mintală, ci
o distorsiune, o grimasă a gândirii, o judecată strâmbă, care îşi are explicaţia în temeiuri
afective, într-o experienţă anume de viaţă, într-o opţiune greşită de care, pentru că este a ta,
119
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

sensul în care căderea în păcat se adaugă bunătăţii. Adică uneori e prea


iertător, prea îngăduitor şi prea îndurător… Cu cei răi împăcare nu încape.
Frustratul are un sentiment mesianic al dreptăţii. Cel conciliant este ori e
naiv, ori neinformat, ori de-a dreptul trădător. Asta îi conferă fanatism şi ura
devine fructul zemos cu care se hrăneşte. Statul de drept este o amăgire
menită nu să lecuiască, ci doar să ridice crengile mai sus decât poate el să
ajungă pentru a-şi culege fructele urii187.
Frustrarea este reticentă faţă de nou. Imboldul său statornic este
răfuiala. Ori, răfuiala îşi are întotdeauna cauzele în trecut. Lucrurile trebuie
să rămână aşa cum sunt, pentru ca motivul răfuielii să persiste. Noul este o
ameninţare, pentru că s-ar putea să repare, să modernizeze, să împace, iar
atunci frustrarea ar suferi în substanţa sa, ar rămâne fără obiect.
Frustrarea are un instinct de conservare cu totul excepţional. Acest
instinct îi conferă o imunitate de invidiat. Frustratul citeşte anumite ziare.
Frecventează anumite medii. Nu aude decât ceea ce îi place să audă. El nu
este neinformat, dar dispreţuieşte informaţia care îi ameninţă sistemul de
gândire. Mai gravă decât neinformarea este rezistenţa sa la informare188. Nu-l
întorci cu una, cu două. Când discuţi cu el, e gălăgios şi agresiv. Din când în
când, se întoarce către ceilalţi cu aerul că “I-am zis-o!”. De obicei, ceilalţi din
grupul său îi confirmă încrederea de sine. Ei nu ştiu că, de fapt, frustrarea se
naşte dintr-o patologică neîncredere în propriile forţe. Neîncredere pe care
numai lipsa oricărei competiţii şi cizma egalitaristă o pot menaja.
Frustratul e fudul. El spune că e mândru şi demn. Chiar dacă, în fapt,
confundă mândria cu vanitatea găunoasă şi demnitatea cu lăudăroşenia189.

“Elogiul” frustrării. Clasa politică: împărţeală şi răzbunare

Poate că dacă frustrarea ar fi fost doar un sentiment difuz, resimţit de


segmente marginale ale societăţii, atunci ar fi rămas fără efect şi, încetul cu
încetul, s-ar fi lecuit. Numai că, din păcate, ea s-a regăsit în forme chiar mai

nu te mai poţi desprinde. O viaţă întreagă, modul tău de a gândi poate rămâne viciat, atins,
filoxerat, de o invenţie iniţială, de un crez, de o idee de care ai apucat cândva să te
îndrăgosteşti. «Proiectul» este, în fond, pariul tău esenţial, miza pe care o azvârli înaintea ta
şi din care îţi faci reper şi îndreptar de conduită. Or, câţi oameni sunt apoi dispuşi să
recunoască faptul simplu că matca în care şi-au aşezat viaţa sau o parte a ei n-a fost cea
bună? Că proiectul care le-a reglat viaţa a fost greşit şi că datorită lui viaţa lor este un
eşec?” Gabriel Liiceanu, Apel către Lichele (“Prostul care prosteşte şi prostul prostit”),
Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, pp.50-51.
187
Din nou Dominique Colas: “Fanatismul, ostil oricărei ordini, generează mai mult decât o
simplă dezordine dar, capriciu nimicitor, el face imposibilă orice fel de organizare. În acest
sens statul, pe care-l putem defini ca organizarea organizării, care cuprinde ca elemente
familia şi societatea civilă, este un mecanism antifanatic”. Dominique Colas, op.cit., p.286.
188
Pe care Jean-François Revel o exprimă convingător: “Informaţie există din abundenţă…
Însă abundă exemplele în care judecăm şi decidem, ne asumăm riscuri sau îi supunem pe
ceilalţi la riscuri, îi convingem, îi incităm să se decidă – pe baza unor informaţii despre care
ştim bine că sunt false, sau de a căror veridicitate refuzăm ori nu putem să ţinem seama. Şi
astăzi, ca întotdeauna, adevăratul duşman al omului se află în el însuşi. Numai că, dacă
altădată acest duşman era ignoranţa, astăzi este minciuna”. Jean-François Revel,
Cunoaşterea inutilă, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p.21.
189
Leon Wieseltier: “Mândria conferă o întrebuinţare fericită ignoranţei”. Leon Wieseltier,
Împotriva identităţii, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p.39.
120
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

accentuate în clasa politică. Principala temă politică a ultimului deceniu al


secolului XX românesc a fost frustrarea. Actorii politici, ei înşişi, au fost
purtători ai sentimentului frustrării190. Pe de o parte, activiştii de prim rang
ai fostului Partid Comunist care decăzuseră în ranguri inferioare sau activişti
de ranguri inferioare care se tot săturaseră să aştepte. Pe de altă parte,
oameni care îşi văzuseră tinereţile risipite în închisori şi parcurseseră
perioada maturităţii în marginalitate, izolare şi teamă. Fiecare avea ceva de
recuperat şi ceva de reproşat celorlalţi. Cu siguranţă, cei din urmă mult mai
îndreptăţiţi decât cei dintâi.
Sentimentul frustrării a dat vieţii politice româneşti din primul lustru
post-decembrist două dominante: tema răzbunării şi tema împărţelii.
Comuniştii aveau propriile răfuieli, pe care şi le-au rezolvat în modul lor
sângeros, împuşcând pe soţii Ceauşescu, provocând sinucideri, accidente şi
dispariţii ale altor martori incomozi şi băgând prima linie a partidului la
puşcărie. Foştii deţinuţi politici rememorau anii ‘50 şi cereau pedepsirea
torţionarilor şi alungarea lor din politică. În România, în primii ani de după
revoluţie, s-a vorbit mai mult despre anii ‘50 decât despre anii ‘90. Şi
degeaba, din păcate. Căci singura modalitate prin care putea fi răscumpărată
suferinţa anilor ‘50 era să facem ca anii ‘90 să arate altfel de cum s-a
întâmplat în realitate. Din păcate, cei mai mulţi dintre supravieţuitorii
martiriului comunist nu vor mai apuca niciodată să vadă dacă sacrificiul lor
a avut sau nu vreun rost sau a fost, pur şi simplu, o jertfă inutilă.
Tema împărţelii a lăsat urme adânci asupra societăţii româneşti şi a
dus tranziţia spre căi lăturalnice. De pildă, regimul general al proprietăţii.
Tema retrocedărilor a ocupat în dezbaterea publică mult mai mult timp decât
cea a dezvoltării proprietăţii. Mult mai multă cerneală şi sudoare a curs
pentru problema restituirii caselor decât pentru introducerea creditului
ipotecar. În problema agriculturii, Parlamentul a dezbătut cu predilecţie
împărţirea şi reîmpărţirea pământului şi nicidecum ce e de făcut cu el.
O temă morală de mare importanţă, şi anume tema lustraţiei, a fost,
la rândul ei, ratată. Cu atât mai trist cu cât lansarea ei a fost făcută în mod
spectaculos printr-o proclamaţie prezentată chiar la Timişoara, în anul 1990.
Punctul 8 al acestei proclamaţii cerea neeligibilitatea în posturi de
demnitari, pe o perioadă de cinci ani, a reprezentanţilor fostului regim. Din
păcate, cum spuneam, în loc de a prilejui o dezbatere cu temei moral,
polemica s-a centrat în jurul lui Ion Iliescu, preşedinte al Frontului Salvării

190
Transformarea politicului într-un sălaş al frustrării a fost o permanenţă a regimului
comunist şi este una din cele mai grele moşteniri pe care ne-a lăsat-o. În percepţia publică,
şi nu fără oarecare temei, politica a rămas un tertip prin care inculţii o iau înaintea culţilor
şi incompetenţii înaintea competenţilor. Aceasta este şi concluzia lui Richard Pipes, după o
amănunţită incursiune în istoria bolşevismului: “Comunismul a eşuat fiindcă pleca de la
concepţia iluministă – poate cea mai pernicioasă în istoria gândirii şi în orice caz eronată –
după care omul nu este decât un complex material, lipsit de suflet şi de idei înnăscute,
produsul pasiv al unui mediu social infinit modelabil. Această concepţie a permis anumitor
indivizi să-şi proiecteze frustrările personale asupra societăţii, în loc să le rezolve în ei
înşişi”. Richard Pipes, Scurtă istorie a revoluţiei ruse, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998,
p.366.
121
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Naţionale şi, ulterior, preşedinte al ţării, iniţiativa fiind interpretată ca o


tentativă de a-l elimina pe acesta din cursa prezidenţială191.
Această atitudine a afectat climatul politic şi calitatea mesajelor
electorale. Arătatul cu degetul a devenit principalul mesaj politic. Partidele
au fost prea puţin interesate de clarificări de natură doctrinară. Dezbaterea
de idei a fost, la rândul său, foarte săracă, iar literatura de specialitate
extrem de restrânsă. Indiferent cine a învins în alegeri, toate alegerile de
până acum au avut un singur învingător real: sentimentul frustrării192.
În înţelegerea acestei realităţi, Dreapta adoptă o atitudine principială
şi, tocmai de aceea, morală. Noi nu înţelegem să alimentăm sentimentul
frustrării şi să-l fructificăm politic. Cu toate consecinţele care decurg din
asta. Mai mult decât atât, mesajul nostru nu consideră frustrarea o fatalitate
şi se încumetă s-o înfrunte.
În acelaşi timp, însă, abordăm acest fenomen cu înţelegere şi cu
responsabilitate. Există teme ale frustrării şi leacuri ale frustrării. Temele
frustrării le-am pomenit deja. Noi nu cădem în tentaţia de a include temele
frustrării într-o posibilă agendă electorală. Pe noi ne preocupă cauzele
frustrării şi Dreapta îşi propune să acţioneze în acest sens, chiar dacă pentru
191
În data de 11 martie 1990, societăţile “Timişoara”, “Europa” şi Confederaţia “16
Decembrie” au organizat, în Piaţa Operei din Timişoara, o mare demonstraţie, care a avut
un mare ecou intern şi internaţional. Proclamaţia de la Timişoara, lansată cu acest prilej,
pornea de la premisa că idealurile Revoluţiei române din decembrie ’89 au fost trădate şi că
Revoluţia trebuie continuată pe cale paşnică, în spiritul Revoluţiei de la Timişoara, care a
fost anticomunistă, nu doar anticeauşistă. Iată prevederile punctului 8: “…propunem ca
legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la
candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de securitate.
Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care
frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situaţiei şi reconcilierea
naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesară.
Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special, care să
interzică foştilor activişti comunişti candidatura la funcţia de preşedinte al ţării.
Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de
comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Ştim cu toţii în ce măsură era
condiţionată viaţa individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuinţe,
de carnetul roşu şi ce grave consecinţe atrăgea predarea lui. Activiştii au fost, însă, acei
oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de
privilegiile materiale deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu
prezintă garanţiile morale pe care trebuie să le ofere un Preşedinte. Propunem reducerea
prerogativelor acestei funcţii, după modelul multor ţări civilizate ale lumii. Astfel, pentru
demnitatea de Preşedinte al României ar putea candida şi personalităţi marcante ale vieţii
culturale şi ştiinţifice, fără o experienţă politică deosebită. Tot în acest context, propunem
ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituţiilor democratice şi
clarificării poziţiei ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De abia atunci am
putea face o alegere în cunoştinţă de cauză, cu cărţile pe masă”. Vezi Domniţa Ştefănescu,
Cinci ani din istoria României: o cronologie a evenimentelor decembrie 1989-decembrie
1994, Bucureşti, Editura Maşina de scris, 1995, p.454.
192
Examinând rolul miturilor politice în formarea identităţii europene postcomuniste, Tony
Judt atrage atenţia asupra îngrijorătoarei reveniri în spaţiul central şi est-european a
fenomenelor populismului şi naţionalismului etnic, arătând că incertitudinile politice,
economice şi culturale fac din această zonă un teren propice pentru forţele politice care
manipulează memoria şi fantasmele naţionaliste, aceasta reprezentând o serioasă
ameninţare la adresa construcţiei unei Europe democratice. Tony Judt, Europa iluziilor,
Iaşi, Editura Polirom, 2000.
122
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

leacurile pe care le propunem pacienţii nu sunt adesea receptivi, ba chiar


preferă să rămână dependenţi într-o legănătoare iluzie.
Cauzele frustrării sunt în număr de trei: sărăcia, egalitarismul şi
naţional-comunismul. Aceasta arată, aşadar, că fundamentele sale nu sunt
numai materiale, ci şi culturale. Atingerea obiectivelor fundamentale ale
Dreptei – dezvoltarea capitalistă, renaşterea morală şi demnitatea naţională
– poate duce la înlăturarea celor trei cauze, la fel de prezente, din păcate,
acum ca şi cu un deceniu în urmă.
Frustrarea se defineşte întotdeauna prin atitudine negativă. Ea nu
există decât atât timp cât există ţintele sale. Ea nu se defineşte prin ceea ce
este, ci prin ceea ce duşmăneşte. În clipa în care ar accepta dreptul la
diferenţă, frustrarea s-ar spulbera.
Dreapta nu se defineşte atât prin ceea ce doreşte să înlăture, cât prin
ceea ce doreşte să păstreze şi prin ceea ce doreşte să construiască. Spiritul
Dreptei străbate întreaga istorie modernă a României, de la cronicari şi până
la marea linie culturală interbelică. Dreapta a urmat îndeaproape marea linie
a destinului naţional şi a călăuzit neamul românesc în prefacerile sale. Ceea
ce respingem noi este ideologia străină de neam, a comunismului, cu toate
înfăţişările sale, care ignoră tradiţia culturală şi creştină a românilor şi
dispreţuieşte speranţele noastre.
Frustrarea nu trece de azi pe mâine. Poate că generaţiile cele noi se
vor naşte gata lecuite. Pentru aceasta, trebuie să oprim această molimă,
această pecingine a frustrării pentru ca acele generaţii să fie izbăvite193.

Mesajul Dreptei româneşti şi exorcizarea frustrării

Orice evaluare despre potenţialul electoral al Dreptei este pripită


deoarece, din 1990 încoace, mesajul Dreptei nu a fost prezent în alegeri. Cu
excepţia, poate, a campaniei “Ordine şi bani pentru România” a Uniunii
Forţelor de Dreapta, care a strâns, în iunie 2000, în timpul alegerilor locale,
180.000 voturi, adică 2,2% din opţiunile votanţilor.
Mesajul Convenţiei Democrate din noiembrie 1996 nu a fost esenţial
diferit de cel cu care partidele de stânga au câştigat alegerile din anul 2000. El
a fost axat pe două direcţii: pe de o parte, apelul justiţiar de tip “să ne luăm
ţara înapoi de la cei care ne-au furat-o”, iar, pe de altă parte, promisiunile
populiste de felul Contractului cu România, al Apelului către ţărani de la
Ruginoasa şi altele asemenea. În acea campanie electorală, am propus un alt
tip de mesaj, bazat pe dezvoltare capitalistă, intitulat Programul de dezvoltare
economică şi socială a Moldovei. Acest mesaj a fost bine primit de către
193
Frustrarea trebuie tratată cu luciditatea celui care îi înţelege cauzele şi cu determinarea
celui care doreşte să înlăture această, ca să folosim o parafrază după Noica, “maladie a
sufletului românesc”. Există riscul ca această frustrare să nască un alt tip de frustrare, al
celui care, menit să ajute, cu iubire, la această lucrare, întoarce spatele, cu dispreţ, pentru că
truda pare mai grea decât ne-am închipuit. Dincolo de preţuirea ce i-o port, nu pot fi,
aşadar, de acord cu concluziile lui Horia-Roman Patapievici din articolul-scrisoare “Înapoi
la chestiunea specificului naţional”. Poate că, aşa cum spune Evanghelia, întinzând unei
palme şi obrazul celălalt, poţi izbuti ceva. Dar dacă întorci frustrărilor altora propria ta
frustrare, atunci cu siguranţă nu iese nimic. Vezi Horia-Roman Patapievici, Politice,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, pp.59-69.
123
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

alegătorii moldoveni. Din păcate, spiritul său nu a fost urmat de guvernările


ulterioare.
Cei care se miră cum de o parte atât de însemnată a votanţilor CDR
din 1996 şi-au mutat opţiunile către Partidul România Mare nu trebuie să
uite că, excepţie făcând excesele extremiste, ei au regăsit combinaţia
aceloraşi două mesaje: cel justiţiar-ipocrit şi cel populist.
Mesajul Dreptei nu a fost fructificat în nici una dintre dimensiunile
sale. E drept că opţiunea către capitalism nu este o temă electorală prea
generoasă. Capitalismul pare o noţiune abstractă şi explicarea sa presupune
un limbaj adesea prea tehnic pentru a fi convingător pentru categorii largi de
alegători. Profitând de această dificultate de comunicare a aspectelor
economice concrete, cele mai multe partide s-au lansat în tot felul de
promisiuni fără acoperire sau de programe maximale şi contradictorii,
pentru care nici ele nu s-au ostenit să dea mijloacele de aplicare, şi nici
alegătorii nu s-au ostenit să le ceară, mulţumindu-se doar cu tentaţiile
demagogice. În lucrarea de faţă vom vorbi despre principiile economice ale
Dreptei şi cititorii vor putea deosebi specificul mesajului nostru prin
comparaţie cu alte curente ideologice sau viziuni doctrinare.
Există însă alte componente ale mesajului Dreptei care au o cale mai
directă de comunicare, uneori de-a dreptul emoţională, şi nu necesită, de
aceea, explicaţii complicate. E vorba, întâi de toate, de mesajul naţional.
Având o puternică componentă tradiţională, Dreapta trebuie să vorbească
despre identitatea naţională. Militând pentru creşterea autorităţii instituţiilor
statului, bazată pe ordine de drept şi pe eficienţă, şi pentru definirea corectă
a interesului naţional în contextul integrării euro-atlantice, Dreapta poate
vorbi despre demnitate naţională. Acest mesaj, întemeiat pe identitate
naţională şi pe demnitate naţională, a lipsit complet în registrul electoral
românesc. Partidele istorice au avut un mesaj naţional palid şi estompat de
un stahanovism integraţionist care a făcut ca asumarea lor pentru integrare
să pară confuză, servilă şi lipsită de credibilitate. Dreapta militează pentru
un europenism al naţiunilor. Noi ne putem integra în structurile europene
numai ca români. Numai astfel integrarea capătă sens, atât pentru noi, cît şi
pentru partenerii noştri194. Cu atât este mai necesar un mesaj naţional cu
rezonanţă cu cât milităm pentru integrarea în structurile euro-atlantice.
În lipsa unui mesaj naţional autentic, pe acest teren a zburdat
naţional-comunismul. Tema naţională a devenit prilej de învrăjbire
interetnică, de autarhie, de xenofobie, de intoleranţă şi şovinism, fiind, în
esenţă, profund antipatriotic.
Un alt mesaj specific dreptei este mesajul moral. Nu e vorba, nici pe
departe de faptul că noi ne socotim o elită morală. Cum am mai spus, nu
împărţim pe oameni în buni sau răi după convingerile ideologice. Există,
însă, o seamă de valori morale care trebuie asumate şi promovate şi, între

194
Faţă de cuvintele lui Mihai Eminescu, ce-ar mai fi de adăugat?: “Statul nostru nu are altă
raţiune de a fi decât aceea că e stat românesc; deci dezvoltarea elementului românesc este şi
cată să fie ţinta noastră de căpetenie. Oricari ar fi măsurile – fie cât de frumoase şi mari –
cari ar împiedica dezvoltarea acestui element… ele sunt a se privi ca stricăcioase şi
contrarii ideii statului nostru”. Mihai Eminescu, Studii Politice (vol. I), Bucureşti, Editura
Ileana, 1997, p.31.
124
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

ele, cele dintâi sunt valorile creştine. Dreapta românească nu poate fi


disociată de fundamentul nostru creştin. Noi nu suntem fundamentalişti.
Valorile creştine nu servesc, în viziunea noastră, pentru a ne izola şi a
ignora dreptul la diferenţă, ci pentru a crea o deschidere între oameni, între
aceştia şi comunitatea în care trăiesc, în lumea în care se poziţionează.
În acest ultim deceniu, mesajul moral nu a constituit un temei pentru
toate celelalte mesaje politice, ci un paleativ. Din această cauză, simbolurile
creştine au fost folosite adesea în exces, ostentativ, frizând lipsa de
sinceritate.
Mesajul moral înlătură ridicolul mesianismului justiţiar.
Un alt mesaj al dreptei, nefructificat până în prezent, este mesajul
privind autoritatea. În mod cu totul ciudat, autoritatea este un cuvânt care a
fost folosit mai degrabă de stânga socialistă şi de extrema stângă. În acest
fel autoritatea a fost confundată cu autoritarismul. Dictatura comunistă a
fost nu arareori invocată ca un model de autoritate.
Ceea ce trebuie să se înţeleagă este că autoritatea instituţiilor statului
este o formă de evoluţie a democraţiei şi nu o formă de legitimare a
dictaturii. Un stat puternic nu e un stat care inspiră teroare, ci care inspiră
respect. Un stat puternic se aşează nu pe teamă, ci pe încrederea şi
responsabilitatea cetăţenilor săi. Teama creează un strat de protecţie fragil.
Adevărata protecţie a stabilităţii instituţiilor statului îl constituie
parteneriatul.
Autoritatea trebuie să se bazeze pe ordine, dar nu pe orice fel de
ordine, ci pe ordinea de drept. Autoritatea, este, aşadar, o expresie
funcţională a statului de drept. Apoi, autoritatea, pentru a nu degenera în
birocratism, trebuie să se bazeze pe eficienţă. Ea trebuie să aibă reguli
stabile şi ierarhia să se bazeze, în primul rând, pe valoarea umană. Ceea ce
înseamnă că, prin mecanismele sale concurenţiale, societatea trebuie să aibă
mijloacele de a identifica, selecta, promova şi proteja valoarea umană.
Între aceste mesaje, cel economic, cel naţional, cel moral şi cel de
autoritate trebuie să existe o întrepătrundere. Mai mult decât atât, ele nu pot
da o imagine completă despre modelul de societate pe care o avem în vedere
decât luate împreună.
O bună corelare între aşteptările populaţiei şi oferta politică
presupune o bună comunicare cu electoratul şi o bună informare a acestuia.
Cu alte cuvinte, existenţa unui vehicul politic.
Orice viziune politică trebuie să pornească de la realităţi. Aşadar
primul pas este colectarea informaţiilor corecte despre societate. Punctul de
pornire trebuie să fie România, aşa cum este ea. Electoratul nu poate fi
inventat şi nici nu poate fi schimbat peste noapte. Noi trebuie să ajungem la
putere, bazându-ne pe români, aşa cum sunt ei astăzi. Născută din ficţiune,
orice gândire politică riscă să rămână în sfera ficţiunii. Dreapta românească
nu îşi propune să fie o utopie.
Luând act de aşteptările populaţiei, iniţiativa politică trebuie să
găsească soluţii. Pornind de la aceeaşi realitate, soluţiile Dreptei sunt
novatoare. Există riscul ca unele dintre acestea să pară neconcludente pentru
o parte a electoratului. E posibil ca, de pildă, locuitorii satelor să fie mai
atraşi astăzi de un mesaj înţesat de promisiuni privind subvenţionarea

125
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

producţiei agricole şi a dobânzilor decât de un mesaj coerent privind crearea


unui mediu economic favorabil. Vorbind ţăranilor despre dezvoltarea
serviciilor în mediul rural, pornind de la consultanţă de specialitate şi până
la consultanţă financiară, despre crearea unei reţele de burse agricole, de
aşezarea formelor asociative pe baze capitaliste, de crearea unor structuri
asociative de aprovizionare şi comercializare, de dezvoltarea pieţei
asigurărilor ş.a.m.d., există riscul ca ei să fie mai puţin atraşi. Noi suntem
convinşi, însă, că o soluţie pe termen mediu trebuie să elibereze ţăranul din
situaţia de asistat şi să creeze mecanismele de susţinere a proprietăţii
ţărăneşti prin mecanismele pieţei, în care subvenţiile au prioritar rolul de
reglare şi orientare a producţiei agricole.
Este posibil ca tinerii să fie mai atraşi de programe faraonice de
construcţii de locuinţe efectuate de către stat, pe mecanisme identice cu cele
ale statului socialist. Un astfel de program, de construire a circa 40.000 de
apartamente, a fost deja anunţat de PSD. Oamenii sunt mai puţin dispuşi să
aprofundeze mecanismele de realizare a unor astfel de obiective, căci ar
observa atunci că toate astea nu se pot realiza fără creşterea masivă a
datoriei publice, cu soluţii urbane precare, cu accesibilitate incertă. Un
model bazat pe creditul ipotecar, pe circulaţia ipotecilor şi pe colaborarea
pieţelor financiare este sustenabil pe termen lung, permite coordonarea
tuturor actorilor pieţei, de la constructor şi agent imobiliar până la bursa de
valori şi societatea de asigurări. Numai că, vorbind alegătorilor despre
creditul ipotecar, s-ar putea ca ei să privească neîncrezători. Tot astfel cu
pensiile. E limpede că statul, gestionând fondurile de pensii ca şi până
acum, nu va putea, oricâte indexări ar da, să asigure o stabilitate, în termeni
reali, a veniturilor pensionarilor. Soluţia de fond este administrarea pe baze
private a fondurilor de pensii şi corelarea sistemului asigurărilor sociale cu
mecanismele pieţei. Şi totuşi persoanele în vârstă, o categorie electorală
conştiincioasă, preferă în mare măsură promisiuni vagi legate de majorarea
pensiilor, fără să se întrebe nici cum şi nici de unde.
Spui oamenilor ceea ce le place să audă, cu riscul asumat de a nu te
putea ţine de cuvânt? Sau spui ceea ce crezi că este bine, cu riscul de a nu te
face înţeles sau acceptat? Cred că opţiunea Dreptei trebuie să fie una onestă:
ea trebuie să fie pe placul oamenilor, atunci când evaluează corect starea lor
şi îşi manifestă interesul şi, când este cazul, compasiunea faţă de situaţia lor
actuală. A-ţi păsa de oameni şi de starea lor este o condiţie necesară a unei
politici responsabile. În acelaşi timp, Dreapta trebuie să aibă o viziune
argumentată şi nu populistă atunci când oferă soluţiile. Nici o soluţie
economică nu este relevantă dacă nu are în vedere orizontul pe termen
mediu şi resursele disponibile195.
E mult mai tentant să fructifici frustrările. Electoral vorbind,
rezultatele sunt imediate. E mai greu şi riscant să lecuieşti frustrarea.
Exorcismul de acest fel, ca orice formă de exorcism, se face adesea fără voia
ba chiar cu împotrivirea subiectului. Dar este necesar.

195
Un apărător al democraţiei şi societăţii deschise, Karl Popper, nu se sfieşte să spună,
vorbind despre principiile liberalismului, că “Democraţia nu poate (şi nu trebuie) să le
ofere cetăţenilor ei acte de binefacere”. Karl R. Popper, op.cit., p.162.
126
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Ceea ce înseamnă că Dreapta va fi obligată să facă un fel de


pedagogie. Concepte noi, mecanisme noi, atitudini diferite, viziuni
novatoare. Dreapta trebuie să declanşeze un dialog fără precedent cu
românii. Nu este o poziţie vanitoasă. Noi nu apărem în postura unor înţelepţi
atotştiutori şi nu dorim să jignim pe nimeni cu vanitatea sfătoşeniei noastre.
Pedagogia aceasta se petrece în dublu sens. Noi învăţăm de la alţii un
anumit fel de a suporta lumea şi îi învăţăm un anumit fel de a îndrepta
lumea. Rolurile se pot schimba chiar în timpul aceleiaşi discuţii. Pedagogia,
în sensul folosit aici, se referă mai întâi la cultivarea unei atitudini şi a unor
valori.
Pedagogia nu este proprie politicii. Politica uzează de propagandă.
Pedagogia este mai răbdătoare şi foloseşte adesea forme directe de
comunicare196. Cu asta am atins o temă fundamentală. Aflată în faţa unor
ostacole inerente pe care sistemul socio-economic le ridică în faţa evoluţiei,
inclusiv prin limitarea formelor de acces pe mass-media, Dreapta îşi va lărgi
comunicarea directă. Ea trebuie să găsească suficienţi emiţători, astfel încât
contactul să fie, pe cât posibil, de la om la om şi în forme care să evite
pericolul neîncrederii pe care îndeobşte oamenii îl au faţă de politică.
Aceasta presupune că acţiunea Dreptei nu trebuie să fie exclusiv
politică. Dreapta nu trebuie să se reducă la acţiune politică, ci să fie un
curent de gândire, o stare de spirit. Şansele noastre sunt reale abia în clipa în
care unificăm dreapta politică şi dreapta culturală, sub toate formele variate
prin care cultura se poate exprima.
Un mare aliat al Dreptei ar trebui să fie în România de astăzi
informaţia. Cu cât românii vor fi mai corect şi mai complet informaţi, cu
atât şansele Dreptei româneşti vor fi mai mari.

Mesajul popular al Dreptei: Anti-sărăcia

Să tragem câteva concluzii. Aşadar, pentru a avea acces la putere şi


pentru a putea duce istoria înainte, o ideologie trebuie să aibă două atribute:
să fie utilă şi să fie accesibilă197.

196
Într-o conferinţă susţinută la London School of Economics, Michael Oakeshott nu se sfia
să vorbească despre necesitatea educaţiei politice, ca o componentă necesară a culturii
participative. Iată un fragment: “…tipul potrivit de educaţie va fi o educaţie în care
ideologia politică aleasă este predată şi învăţată, în care tehnicile necesare pentru a avea
succes sunt dobândite, şi (dacă suntem atât de ghinionişti încât să nu fim deloc pregătiţi în
ceea ce priveşte ideologia) va fi o educaţie în tehnica gândirii abstracte şi premeditate,
necesare pentru a ne crea una pentru uzul propriu. Educaţia de care vom avea nevoie este
una care ne permite să expunem, să apărăm, să implementăm şi poate să inventăm o
ideologie politică”. Michael Oakeshott, “Educaţia politică” în Polis nr.3/1998, p.13.
197
Lecţia lui Ion Luca Caragiale: “Mi se critică primadonele de la Opera Naţională. Dar eu
nu sunt aristocrat, să merg la Opera Naţională. Mie-mi trebuie să mi se dea o critică asupra
flaşnetei, instrumentul eminamente democratic care, ca tot ce este eminamente democratic,
mă-nveseleşte când sunt trist şi mă-ntristează când sunt vesel. Eu nu mă pot gândi sus, când
umblu cu picioarele goale pe coji de nucă. Viaţa banală a mea, a noastră a tuturor
românilor, iată ce mă înteresează, iată ce-mi atrage irezistibil atenţia. Ferice de cei ce pot să
gândească sus, nesimţind pe ce calcă jos! Ferice de ei! Groase tălpi trebuie să aibă! Mie mi-
e capul gros. Imposibil să mă uit acolo unde-mi arată cu degetul criticii noştri. Aplec ochii
în jos, la cojile de nuci care mă înţeapă, mă taie, mă sângeră – şi iată dar, obiectul criticei
127
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Utilitatea unei ideologii presupune ca principiile şi obiectivele ei să


răspundă cerinţelor timpului. Evident că fiecare ideologie se va socoti în cea
mai mare măsură utilă, căci fiecare om, ori fiecare gândire politică are
despre sine impresia – sau o declamă, în orice caz – că poate face mai mult
şi mai bine decât ceilalţi. Şi, bineînţeles, ceea ce este util pentru unii, este
din cale-afară de păgubos pentru alţii.
Pornim, aşadar, de la realităţi. Problema de fond a vremii noastre
este sărăcia. Şi nu oricum, ci sărăcia cronică. Ceea ce îngreunează lupta
împotriva sărăciei este faptul că sărăcia materială se înveleşte într-o crustă
menită să o ferească de germenii schimbării. Anume sărăcia materială se
însoţeşte de un proces similar în plan spiritual: responsabilitatea civică
slăbeşte, respectul faţă de propria proprietate se transformă în invidia faţă de
proprietatea celuilalt, permeabilitatea faţă de kitsch, inclusiv faţă de kitsch-
ul politic, care este populismul, sporeşte. Astfel, omul începe să vadă
sărăcia ca pe o stare naturală. El vrea linişte şi certitudine, şi cum sărăcia
este cea mai netulburată certitudine – în prezent şi în perspectivă – ea
devine, dintr-o stare de disconfort, un culcuş.
Obiectivul de fond al acestei perioade este, aşadar, lupta împotriva
sărăciei de orice fel. Dacă ar fi vorba de pauperizarea unor categorii sociale
în dauna altora, consistente numeric, care se înavuţesc întruna, atunci
probabil că social-democraţia ar fi o soluţie nimerită. Aceasta s-ar întâmpla
în momentul în care există destulă proprietate – şi înţelegem astfel
proprietatea nu numai în sens pecuniar, ci şi ca pe o componentă a gradului
de civilizaţie – câtă să poată fi împărţită, prin redistribuire, astfel încât
categoriile sărace să poată fi protejate, fără ca să le fie răpit celorlalţi
imboldul de a întreprinde şi capacitatea de a economisi şi investi. Sărăcia de
acest fel se referă la cei săraci într-o ţară bogată, unde problema prioritară
devine nu crearea de avuţie, ci reîmpărţirea ei. O astfel de situaţie se
întâlneşte în etapa capitalismului dezvoltat.
La noi există câteva particularităţi, care fac ca o astfel de soluţie să
nu fie realistă. Mai întâi că sărăcia are caracter de masă. Nu e vorba de o
categorie săracă, ci e vorba de un popor sărac. Cei bogaţi sunt prea puţini şi,
în cea mai mare parte, prea puţin bogaţi pentru a putea, chiar şi printr-o
împărţire de-a dreptul haiducească, să amelioreze situaţia celor săraci198. În
al doilea rând, sărăcia persistă pe fondul unei slabe capacităţi a economiei
de a investi, ceea ce face ca soluţia redistribuirii să diminueze şansele ieşirii

mele, fiindcă şi eu sunt român care mă respect…” Vezi Ion Luca Caragiale, Nimic fără
Dumnezeu, Bucureşti, Editura Anastasia, 1997, p.27.
198
Să facem următoarea socoteală: dacă, prin absurd, toate salariile şi profiturile din
România s-ar împărţi în mod egal, la toţi românii, fără să se ţină seama de plata
impozitelor, de investiţii, de rolul fiecăruia în crearea valorii adăugate, ori de proprietatea
utilizată, atunci fiecare român ar primi lunar circa 40 de dolari. E drept că deficitul bugetar
s-ar dubla, iar perspectivele economice ar fi sumbre.
Unii socotesc că românii nu sunt atât de săraci cum spun cifrele statistice şi că
economia paralelă adaugă venituri substanţiale. Socotind însă, că o mare parte a economiei
paralele o constituie economia naturală, deci autoconsumul, care nu răspunde decât unor
necesităţi primare, lucrurile nu se schimbă substanţial. Aşadar, iată care este, în acest
moment, visul de aur al “social-democraţiei” româneşti: un venit lunar în bani de 40 de
dolari pe locuitor!
128
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

din sărăcie. O soluţie social-democrată nu ar face decât să adâncească acest


cerc vicios. În al treilea rând, redistribuirea presupune o seamă de
mecanisme specifice pe care numai o structură instituţională performantă le
poate avea. Ceea ce iarăşi nu este cazul într-o structură etatistă cum este
economia românească.
Nu are rost să ne furăm singuri căciula şi să ne legănăm în soluţii
egalitariste şi iluzorii. Singura soluţie de ieşire din starea de sărăcia cronică
şi generalizată este crearea de avuţie. Peste tot în lume, dreapta a fost cea
care a creat avuţie iar stânga a avut drept obiectiv diferite feluri de a împărţi
avuţia creată.
Soluţiile de până acum ale doctrinelor dreptei, ca suport al
dezvoltării proprietăţii, au funcţionat în condiţii diferite de cele ale
României de azi. Ele se adecvau unei societăţi aflate în mişcare, unde
existau clase sociale apte să susţină dezvoltarea. Aceste clase sociale
dispuneau de mijloacele economice necesare iar ceea ce doreau, ca elemente
de modernizare, era o adecvare a structurii instituţionale. Doctrinele
consacrate au fost aplicate în medii economice unde proprietatea privată se
afla în anumite stadii de dezvoltare. Este pentru prima oară când dreapta
trebuie să acţioneze într-un mediu economic unde proprietatea privată a fost
sistematic distrusă după aproape jumătate de secol de totalitarism comunist.
Ea nu mai devine soluţia unei clase sociale împotriva alteia, ci devine o
soluţie pentru masele largi. Chiar dacă numai un segment al populaţiei va fi
avantajat şi numai cei întreprinzători, care au iniţiativă şi sunt dispuşi să îşi
asume riscuri, vor reuşi să fructifice oportunităţile sistemului, soluţia trebuie
să aibă în vedere întreaga masă a populaţiei. Într-o populaţie săracă nici o
categorie socială nu se poate îmbogăţi căci nivelul scăzut al consumului va
constitui în permanenţă o piedică. De aceea o soluţie parţială nu se poate
susţine pe termen lung. Dezvoltarea capitalistă trebuie însoţită de coeziune
socială.

Mişcarea populară a Dreptei şi obiectivele sale


Aici ajungem în miezul problemei. Pentru ca Dreapta să poată
ajunge la putere şi pentru ca reformele ei să poată fi aplicate, ea are nevoie
de o largă susţinere populară. Pentru ca să justifice speranţele care se vor
pune în ea şi pentru ca această susţinere să fie reală, Dreapta trebuie să aibă
un grad sporit de accesibilitate. Aceasta înseamnă două lucruri esenţiale:
 un număr cât mai mare de oameni trebuie să simtă că vor deveni
beneficiari ai schimbării;
 un număr cât mai mare de oameni trebuie să devină parte activă
a schimbării.
Aceste două condiţii nu au fost îndeplinite până în prezent.
Consecinţa reformelor a fost adâncirea şi cronicizarea sărăciei. Strânsul
curelei a devenit imperativ social. Populismul nu a avut nevoie de
participarea activă a maselor, a avut doar nevoie de susţinere electorală. El a
amăgit şi a asmuţit pe cei săraci, cărora starea de victimă n-a făcut decât să
le sporească apetenţa spre populism. Acest cerc vicios atârnă, greu de
nouăzeci şi nouă de ocale, de glezna istovită a naţiei române.

129
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Soluţiile noastre îşi propun să-l transforme pe omul sărac din


victimă, în beneficiar al schimbării. Transformă pe omul care priveşte
neputincios spectacolul politic şi peisajul tranziţiei, cu resemnare şi
neîncredere, în participant al schimbării.
Dreapta consideră naţiunea română drept o naţiune de proprietari.
Fiecărui cetăţean, oricât de mare sau neînsemnată i-ar fi proprietatea, trebuie
să i se garanteze rodul muncii sale şi să i se înlăture obstacolele din calea
sporirii acestuia. Prin autoritate, prin ordine de drept, prin legi clare, egale
pentru toţi şi aplicate cu străşnicie, în primul rând chiar de cei care le emit,
prin justiţie independentă şi severă, pe măsura cerinţelor legii. Apoi prin
fiscalitate stimulativă şi selectivă, prin simplificarea reglementărilor şi prin
înlăturarea tuturor obstacolelor artificiale şi privilegiilor din calea liberei
iniţiative. Obiectivul central trebuie să rămână garantarea şi sporirea avuţiei
fiecăruia şi, pe această bază, prin mijloace de redistribuire, întemeiate pe
solidaritate şi subsidiaritate, să poată fi sporită avuţia tuturor. În acest fel
oamenii pot deveni, pe măsura asumării lor, beneficiari ai schimbării.
Mecanismele pieţei trebuie dezvoltate, reglementate şi
supravegheate în aşa măsură încât fiecare, pe măsura economiilor sale,
multe ori puţine, să aibă posibilitatea de a investi. Aceasta presupune
dezvoltarea mecanismelor de colectare şi alocare a resurselor. Economiile
din bancă, achiziţionarea de titluri de stat, de titluri municipale ori alte tipuri
de obligaţiuni garantate, investirea în acţiuni bursiere ori ale fondurilor de
investiţii, achiziţionarea de poliţe de asigurare, cotizarea la fonduri private
de pensii pot implica pe oricare cetăţean în procesul de dezvoltare
economică. Oricine, de la deţinătorii de capitaluri financiare până la
pensionari ori bugetari, poate avea, astfel, calitatea de investitor. Este
fundamental ca un număr cât mai mare de oameni să capete motivaţii de
natură economică, să dobândească un comportament economic. Asta le va
spori gradul de informare, le va ascuţi discernământul, îi va feri de tentaţii
populiste şi le va da conştiinţa propriului sens.
Acţiunea noastră politică va trebui, pe de o parte, să popularizeze
această viziune nouă despre lume – sau cel puţin nouă pentru ultimele
generaţii – dar, în acelaşi timp, să lupte împotriva prejudecăţilor199. Câtă
vreme capitalismul va fi socotit de masele largi drept un sistem al
exploatării, o sursă de înavuţire pentru cei puţini şi de sărăcie pentru cei
mulţi, va fi foarte greu să căpătăm un suport suficient de larg care să ne
ducă spre putere. Este necesar să convingem asupra caracterului popular al
capitalismului. A vorbi despre capitalismul popular nu înseamnă o deturnare
a conceptelor, ci, dimpotrivă, înseamnă exprimarea unei realităţi. Aşa-zisul
199
Un studiu efectuat de Societatea Academică Română în anul 2001 oferă o imagine
asupra ezitărilor pe care românii le au faţă de economia de piaţă, preferând protecţia
statului. La întrebarea privind implicarea în ce priveşte asigurarea unei slujbe, 57,5% din
cei intervievaţi consideră că statul are această responsabilitate şi doar 36,1% consideră că
aceasta este datoria fiecărei persoane. 38,4% din cei intervievaţi doresc să lucreze la stat
faţă de 32% ce ar dori să muncească într-o firmă privată. Dar numai 10,7% ar dori să
lucreze într-o firmă privată al cărei patron este român. 60,7% dintre români cred că
privatizarea e un lucru rău sau lipsit de importanţă şi numai 28,5% o socotesc o soluţie
pozitivă. Vezi Romanian Academic Society, Early Warning Report Romania, no.4,
Bucharest, 2001.
130
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

“capitalism” este ca o cetate cu atât de multe porţi încât fiecare poate găsi
propria cale de a pătrunde înăuntru. Capitalismul nu constituie, în primul
rând, o şansă pentru cei bogaţi, ci pentru cei cu venituri modeste. Viziunea
marxistă potrivit căreia capitalismul este un sistem centrifug care creează
inegalitate şi separă societatea într-o categorie tot mai bogată şi alta, mult
mai numeroasă, tot mai săracă este depăşită. Ea nu corespunde realităţii.
Dimpotrivă, capitalismul are tendinţa de a atenua dezechilibrele sociale şi
de consolida zona mediană a societăţii, pe fundalul unei creşteri de
ansamblu a nivelului de trai. Şansele de reuşită ale Dreptei sunt indisolubil
legate de capacitatea noastră de a explica aceste lucruri, de a umaniza
capitalismul în ochii electoratului român şi de a alunga teama de capitalism.
Aceasta presupune nu numai o pedagogie a capitalismului, în dimensiunea
sa populară, dar şi demascarea formelor perverse, ipocrite, ale aşa-zisului
capitalism de astăzi, care nu este decât o formă de supravieţuire a
structurilor de influenţă din perioada comunistă. Acest tip de capitalism
captiv şi clientelar, pe fundalul unei pieţe restrânse şi neconcurenţiale, este
cel care creează inegalităţi şi restrânge şansele de pătrundere în sistem a
nou-veniţilor. Capitalismul se transformă într-o structură oligarhică. Una din
marile provocări ale Dreptei este aceea de a înlătura reţinerile pe care
oamenii le au faţă de democraţie şi faţă de capitalism, alimentate nu doar de
propaganda de sorginte comunistă, dar şi de aplicarea defectuoasă de până
acum a organizării de acest tip.

Despre anti-comunismul Dreptei

Noi opunem caracterul popular al dreptei caracterului populist al


stângii. Precum se vede însă, pe parcursul acestei lucrări, raportarea noastră
la comunism şi la totalitarism este de delimitare, iar nu de definire. Noi ne
disociem clar de comunism şi de egalitarism ori de populism. Ne definim
însă nu prin raportarea la comunism, ci prin ceea ce dorim să construim. Noi
nu suntem anticomunişti. Pentru ca noi să existăm şi să gîndim ceea ce
gândim nu era obligatoriu ca totalitarismul comunist să fi existat. Ba
dimpotrivă, dacă nu ar fi existat chiar deloc, soarta noastră ar fi fost astăzi
cu mult mai uşoară şi am fi fost despovăraţi de multe confuzii ori ezitări.
Noi suntem ceea ce suntem. Multe dintre ideile cuprinse în această carte s-
au născut înaintea utopiei comuniste. Avem o identitate proprie pe care o
afirmăm şi abia apoi aceasta ne poziţionează în antiteză faţă de comunism.
Încrâncenându-ne în obsesia anticomunismului, am da dovada lamentabilă
că nu suntem nimic altceva decât un produs al comunismului. Am ajunge,
precum personajele din Citadela lui Antoine de Saint-Exupéry, să semănăm
cu proprii noştri adversari şi să ne trezim descumpăniţi şi fără rost în lipsa
lor. Dispreţuim prea mult comunismul ca să ne numim anticomunişti. Noi
nu dorim să dăm glorie comunismului, făcându-l să supravieţuiască prin
lupta aceasta. Nu poţi înfrânge comunismul fiind pur şi simplu împotriva
lui, ci numai punându-i altceva în loc200,201.
200
Avea dreptate Hannah Arendt când afirma, într-un interviu acordat în 1970:
“…antibolşevismul, ca teorie… este o invenţie a foştilor comunişti… Dar este fals să
spunem că mentalitatea acelor oameni s-ar fi schimbat, că, în loc de a împărtăşi convingeri,
131
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

În contra populismului de azi din politica română


Comparând ideologia stângii şi ideologia dreptei, avem a deosebi,
aşadar, între atitudinea populistă a stângii şi acţiunea populară a dreptei.
Populismul s-a dovedit o reţetă miraculoasă pentru câştigarea alegerilor.
Stânga a folosit-o cu succes de fiecare dată. Din păcate, forţele democratice
s-au contaminat de aceeaşi boală. De aceea a fost posibilă victoria lor din
1996, dar a fost posibil, din aceeaşi cauză, şi eşecul lamentabil al acelor
guvernări. Căci populismul te ajută să ajungi la guvernare, dar nu-ţi dă nici
un ajutor, o dată ajuns acolo. Ba, mai mult, populismul profesat înainte se
transformă în adversar.
Pentru a putea deosebi între spiritul popular al dreptei şi spiritul
populist al stângii, să zăbovim puţin asupra populismului românesc202. Vă
veţi întreba, probabil, de ce folosim sintagma “românesc”. Într-o democraţie
consolidată, populismul se referă la modul în care mesajul politic reuşeşte să
capteze interesul maselor largi, în dorinţa de a aşeza politicul pe un suport
popular. Folosirea unor concepte cu rezonanţă în conştientul colectiv, apelul
la valori tradiţionale, invocarea sărăciei şi culpabilizarea celor responsabili
în sensul înlăturării lor de la putere, fac parte din registrul care ar putea fi
socotit, într-o democraţie consolidată, drept populism.
În România de azi populismul capătă câteva particularităţi203. Iată o
categorisire pe care o socotim drept acoperitoare: “În limbajul politic

au văzut realitatea, au ţinut seama de ea şi s-au străduit să schimbe lucrurile. În ceea ce


priveşte modul lor de gândire, acesta revine exact la acelaşi lucru: antibolşevicii ne dau de
veste că Estul reprezintă diavolul, bolşevicii afirmă că el se găseşte în America. Nu există
nici o diferenţă de mentalitate”. Hannah Arendt, Crizele republicii (cap. “Gânduri despre
politică şi revoluţie”), Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, p.228.
201
Sunt de acord cu Dorel Şandor: “Este deci tot mai evident faptul că încă din 1992-1993
demantelarea structurilor comunismului totalitar nu se mai poate baza pe consensul iniţial
pentru schimbare inspirat de reacţii generalizate de tip anticomunist. Atât la nivelul
proceselor electorale cât şi în viaţa politică şi socială curentă evoluţiile din ţările Europei
Centrale şi de Est se bazează deja pe competiţia între alternative”. Dorel Şandor, Măsuri
pentru demantelarea sistemelor comunismului totalitar, Bucureşti, Centrul de Studii
Politice şi Analiză Comparativă, 1995.
202
Pentru o interesantă discuţie pe tema populismului, a se vedea Sorin Ioniţă, “În numele
poporului. Scurtă analiză a populismului, ieri şi azi” în Alina Mungiu-Pippidi (coord.),
Doctrine politice: Concepte universale şi realităţi româneşti, Iaşi, Editura Polirom, 1998,
pp.197-212.
203
Este necesar să facem câteva precizări în legătură cu evoluţia populismului românesc,
căci el nu s-a născut o dată cu comunismul, dar nici nu a avut aceleaşi forme demagogice şi
agresive. Într-o formulă consacrată, atitudinea populistă a fost cultivată de poporanişti, la
începutul secolului XX. Ei erau grupaţi în jurul revistei Viaţa Românească (1906) a lui
Garabet Ibrăileanu, ideologul mişcării fiind Constantin Stere. Poporanismul cuprindea un
set de reforme care aveau în vedere sprijinirea poporului, răspunderea faţă de popor ca
principală obligaţie morală, sentimentul de iubire pentru acesta. Faţă de atitudinea liberal-
progresistă, apropiată de ideile socialiste, a lui Constantin Stere, poate fi alăturat şi
sămănătorismul, venind din zona conservatorismului romantic, apropiat de ideile dreptei,
cultivat de Sămănătorul lui Al. Vlahuţă, G. Coşbuc şi N. Iorga (1901-1910). Populismul a
încurajat o anumită teorie a dezvoltării bazate pe agricultură şi nu pe industrializare, pe
rolul dominant al ţărănimii în societate, chiar pe un model, propus de Constantin Stere, de
“democraţie rurală”. În această viziune, populismul este dedicat unei viziuni democratice,
132
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

românesc de astăzi, populismul trece, de regulă, drept un sinonim al


demagogiei”204. Ceea ce este interesant, este tocmai faptul că populismul
este folosit nu atât de opoziţie, cât de partidele aflate la putere. Populismul a
devenit o manieră de a guverna. O bună bucată de vreme, populismul a fost
un mijloc de a asmuţi masele împotriva elitelor culturale ori a opoziţiei
democratice205. O dată ajunsă la putere, în 1996, coaliţia democratică a
căzut pradă aceleiaşi tentaţii. Dar nestăpânind cum trebuie tehnicile
manipulării populiste, această coaliţie a înregistrat un eşec cu mult mai
răsunător decât o sugerau rezultatele guvernării. Acesta este pericolul major
al populismului: el este o armă cu două tăişuri. Pentru cel care nu o
stăpâneşte cum trebuie, arma aceasta poate fi fatală.
La începutul acestei lucrări am vorbit despre o seamă de decalaje
care împovărează tranziţia românească. Cum decalajele respective sunt
adesea prea evidente pentru a fi evitate, ca şi lipsa de soluţii pentru a le
atenua, populismul recurge la câteva mijloace specifice:
 O sinceritate dezarmantă în ce priveşte sesizarea acestor
decalaje. Populistul arată că îi “pasă”, mesajul populist
devine o jelanie, o căinare a celui aflat în suferinţă.
Atitudinea aceasta este cu atât mai ipocrită cu cât tocmai
cel care căinează este responsabil pentru starea în care s-a
ajuns. Dar omul de rând, înduioşat de grija ce i se poartă,
uită cu uşurinţă acest lucru.
 Inventarea altor griji, astfel încât românul să-şi uite
adevăratele probleme. Mesajul populist creează teme
false, pe care le reia de câte ori este cazul. Îndeobşte,
aceste teme se regăsesc în registrul naţionalist.
 Culpabilizarea altora pentru această situaţie. Mesajul
populist creează “ţinte de carton” asupra cărora se
orientează atenţia electoratului.

moderate, deci opuse extremismelor, şi care îşi propune nu oprirea evoluţiei democratice şi
capitaliste a României, ci înlăturarea costurilor sociale pe care ţărănimea le plăteşte în
contul acestei evoluţii. E vorba de “umanizarea” dezvoltării şi de întoarcerea ei “spre
popor”. Acest tip de populism nu are nimic de-a face cu formele actuale, agresive şi
demagogice, ale populismului socialist, care nu are vocaţie democratică şi este impregnat
de sechelele naţional-comunismului. Vezi, în această privinţă, studiul lui Sorin
Alexandrescu, “Populism şi burghezie: România la începutul secolului XX”, din volumul
Privind înapoi, modernitatea, Bucureşti, Editura Univers, 1999, pp.91-124.
204
“Ca populist este perceput, în mod curent, acel politician care face promisiuni fără
acoperire încercând să obţină bunăvoinţa unui public cât mai larg, care flatează pornirile
cele mai elementare şi mai fruste ale marelui număr, care răsfaţă în discursurile sale
calităţile poporului, care îi dă întotdeauna dreptate şi îi transformă defectele în virtuţi”.
Daniel Barbu, “Scurtă istorie a populismului românesc” în Sfera politicii, nr.38/mai 1996,
p.4.
205
Iată un fragment din articolul citat în nota anterioară: “Contribuţia românească la
tipologia populismului constă în aceea că, în 1990-1991, nu avem de-a face cu un
conducător harismatic, care ia cu asalt poziţiile elitei politice şi economice în fruntea unei
armate de marginali şi dezmoşteniţi, ci cu şeful unui aparat politic care stârneşte masele,
îngrijorate de soartea umilelor privilegii pe care le acumulaseră în epoca totalitarismului,
împotriva elitei intelectuale”.
133
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Ceea ce înseamnă că, de fapt, mesajul populist amăgeşte şi asmute.


Cum spunea M. G. Cantacuzino acum aproape un secol: “desfrâu de făgădueli
şi de pofte dezlănţuite”. Într-o bună măsură, populismul este cel ce se află la
originea mesajului negativ care înveninează viaţa politică românească.

Spiritul popular al Dreptei

Într-o viziune populară, puterea politică are tot atâta nevoie de


susţinerea populară pe cât are nevoie poporul de eficienţa Guvernului său.
Raportul între putere şi cetăţean este organic. Cetăţeanul devine o instituţie
care, axiologic vorbind, nu e cu nimic mai prejos decât statul. Prin
solidaritate, subsidiaritate şi parteneriat statul şi cetăţeanul îşi deleagă
competenţe şi îşi asumă responsabilităţi206.
Într-o viziune populară a actului de guvernare, cetăţeanul nu are un rol
pasiv. El deleagă o seamă de responsabilităţi, dar îşi asumă altele. În acest
sens, autoritatea statului este îndreptată către asigurarea dreptului la acţiune şi
participare oricărui cetăţean. Ceea ce în raport cu ceilalţi este un drept care se
cuvine respectat, pentru cetăţean devine obligaţie. De pildă, dreptul la
învăţătură, dreptul la informaţie, libertatea de exprimare, dreptul la muncă,
dreptul de proprietate şi altele trebuie garantate de către stat. Cetăţeanul este
dator, faţă de sine, faţă de familia sa şi adesea faţă de comunitatea în care
trăieşte, să transforme aceste drepturi în obligaţii. Nu statul trebuie să-şi
asume aceste obligaţii în numele cetăţeanului. Pe de altă parte, nimeni nu
poate fi obligat să facă ceva din toate astea, peste voinţa sa. Aşa cum nu e
permis ca să beneficieze cineva de exercitarea acestor drepturi, fără s-o facă
cu adevărat. Cum spuneam, asumarea fericirii este o asumare personală.
Spune Pascal Bruckner: “există politici ale bunăstării, nu există politici ale
fericirii”207. Nimeni nu poate fi mai fericit decât doreşte să fie sau decât
trudeşte să fie. Fericirea nu se dă, spuneam, cu sila sau cu miloaga. Atunci
fericirea ar deveni o iluzie cazonă. Iar între o guvernare a Dreptei şi guvernul
fostei Republici Populare Române n-ar mai fi nici o diferenţă esenţială.
Acţiunea populară necesită, aşadar, trei evoluţii care merg umăr la
umăr: dezvoltare economică, coeziune socială şi emanciparea mentalităţilor.
Probabil că cea mai mare deosebire între spiritul populist şi spiritul popular
este asumarea responsabilităţii. Populismul românesc nu s-a simţit cu nimic
responsabil în a-şi onora promisiunile. De altfel, onorarea promisiunilor ar fi
însemnat o ameninţare la adresa sa, căci populismul ar fi trebuit să aline, în
acest fel, exact suferinţele maselor marginalizate cărora li se adresează.
Sărăcia, fie că este vorba de sărăcie materială, fie că e vorba de sărăcie
sufletească, este hrana populismului. Iar populismul, ca să facem o
parafrază, este opiul săracilor. Poate că acesta este unul din motivele pentru
care singurul mesaj economic al populismului îl constituie îndemnurile
haiduceşti. Şi anume, acelea potrivit cărora soluţia de a avea o pâine pe
masă este cea de a lua una din cele două ale vecinului. Cât de dăunător este
acest tip de mesaj, altminteri foarte frecvent în perioada postdecembristă –

206
A se vedea Chantal Millon-Delsol, Statul subsidiar, Cluj-Napoca, Editura EFES, 1999.
207
Pascal Bruckner, op.cit., pp.126-127.
134
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

şi, din păcate, nu numai la stânga socialistă şi la extrema stângă, dar şi la


partidele istorice – vă las să judecaţi singuri.
Spre deosebire de populism, spiritul popular este pragmatic. El
invocă sărăcia cu scopul de a o depăşi, iar nu cu acela de a o flutura pe
catarg. Noi ne adresăm unei naţiuni de proprietari. Pentru dreapta, piaţa
devine un aliat, în măsura în care se află în expansiune. Dezvoltarea pieţelor
este o lovitură de moarte dată populismului. Pentru sprijinirea liberei
iniţiative populismul rămâne cu totul neatrăgător208.
Populismul este cu totul nefolositor. E ca o morfină care amorţeşte
durerea pe termen scurt, dar boala merge înainte. Populismul lasă în urma
sa, ca nişte gropi de obuz, deficite adânci, bugetare, cvasifiscale, ale datoriei
publice sau ale balanţei de plăţi externe. Populismul arvuneşte viitorul în
contul unui prezent costisitor şi lipsit de istorie. Trecerea riscurilor prezente
în contul generaţiilor viitoare diminuează şansele României de a se
reîntoarce la propriul destin.
Când vorbim de destinul neamului, prima condiţie de a-l urma este
aceea a solidarităţii dintre generaţii: respectul faţă de generaţiile trecute,
asumarea sensului istoric al propriei generaţii şi responsabilitatea pentru
generaţiile viitoare. Modul de înţelegere a solidarităţii între generaţii este cu
totul diferit între ideologia stângii şi cea a dreptei. Stânga a respins
idealurile generaţiilor trecute, sau le-a pervertit prin furcile caudine ale unei
selectivităţi cu totul umilitoare. A răpit orice sens istoric pentru cel puţin
două generaţii, lăsând o moştenire împovărătoare pentru generaţiile care
vin.
Dreapta se revendică de la marile generaţii creatoare ale istoriei
moderne a României. În ce priveşte generaţiile de azi, Dumnezeu a fost
darnic cu noi. Ne-a fost dat să trăim la hotarul dintre două secole şi milenii,
la hotarul dintre două sisteme politice. Hotarul dintre milenii l-am trecut, cu
ajutorul lui Dumnezeu. Dar asta nu e suficient. Aşa cum forma sticlei nu
poate sugera gustul băuturii dinăuntru, tot astfel curgerea timpului nu e
suficientă pentru a făuri un destin. Hotarul dintre sisteme nu l-am trecut
încă, şi acest pas salvator ar fi destinul generaţiei mele209. În acest fel, într-o
bună măsură, datoria faţă de generaţiile viitoare ar fi împlinită.

208
Observaţia lui Cristian Preda este corectă: “Piaţa definită ca sistem de schimb sau ca
sistem de reguli abstracte nu poate integra comportamentul populist, pentru că orice
comportament populist presupune discursul. Ceea ce nu se întâmplă în interiorul
paradigmei economice, unde discursul nu mai apare ca unul din atributele individului, Într-
adevăr, homo oeconomicus este un individ care nu cuvântă”. Cristian Preda, “Testul
populist” în Sfera politicii, nr.38/mai 1996, p.9.
209
Chiar şi Vladimir Pasti, care în general, are o poziţie destul de îngăduitoare cu destinul
revoluţiei din decembrie 1989 este nevoit să mărturisească: “În realitate, revoluţia din
decembrie 1989 a fost cel mai important eveniment din România în ultima jumătate de
secol… Prin implicaţiile lui, ar putea fi cel mai important din întreaga istorie modernă şi
contemporană a ţării, de la Revoluţia din 1848 încoace. Aceea, desfăşurată cu un secol şi
jumătate în urmă, deşi înfrântă, a deschis perioada de modernizare şi «europenizare» a
României. Aceasta, deşi victorioasă, se află încă la o răscruce, pentru că nici consecinţele şi
nici evoluţia ei ulterioară nu sunt încă decise”. Vladimir Pasti, România în tranziţie.
Căderea în viitor, Bucureşti, Editura Nemira, 1995, p.57.
135
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Dreapta ca sinteză doctrinară

Necesitatea sintezei doctrinare

Până la lansarea Manifestului Dreptei din România (iunie 1998) de


către grupul ce a decis înfiinţarea Uniunii Forţelor de Dreapta, nici o
formaţiune politică semnificativă nu se revendica de la dreapta politică. În
prezent, apetenţa politică pentru dreapta devine îngrijorătoare. Această
tentaţie este conjuncturală, având în vedere faptul că “deplasarea spre
dreapta” are la bază două calcule politice simple, chiar dacă lipsite de o
motivaţie politică interioară:
a) la putere aflându-se o forţă politică de stânga, construirea unei
alternative politice se poate face mai lesne şi mai credibil pe partea
dreaptă;
b) cum pluralismul politic s-a realizat până în prezent de la extrema
stângă spre centru, pe dreapta politică este mai mult loc.
Această abordare conjuncturală riscă să facă dezbaterea ideologică
superficială şi să contamineze de aceeaşi impostură culoarul dreptei politice.
O dispută politică de tipul “Oglindă-oglinjioară, cine-i mai de dreapta din
ţară?” riscă să cuprindă formaţiunile ce se revendică de la liberalism şi
creştin-democraţie.
În opinia noastră, o astfel de dispută este lipsită de sens. Dreapta
politică trebuie să-şi propună câştigarea puterii politice, iar pentru aceasta
trebuie să fie unită şi coerentă. Orice rivalitate de natură doctrinară este
păgubitoare. Am arătat deja că în acest moment arma politică ce răspunde
cel mai bine necesităţilor tranziţiei este arma ideologică. Am explicat, de
asemenea, că doctrinele politice nu găsesc în societatea românească
condiţiile pentru a fi corect definite. Eşecurile din ultimii ani sunt
consecinţa imposturii de natură doctrinară.
Impostura doctrinară nu înseamnă negarea valorilor pe care doctrinele
respective le consacră, în mod tradiţional. Înseamnă doar că, atât la nivelul
reprezentării, cât şi la nivelul obiectivelor, doctrinele sunt în condiţiile de
acum, neputincioase. Ele nu pot asigura un nivel larg al reprezentării, căci
segmentele de interese nu sunt clar conturate. Nu-şi pot atinge obiectivele
tradiţionale, deoarece contextul economico-social este insuficient pregătit, fie
la nivelul suportabilităţii populaţiei, fie al construcţiei instituţionale, fie al
nivelului tehnologic sau al bunăstării. Soluţia care poate valorifica valorile
doctrinare, compensând astfel inadecvarea lor la realităţi, este sinteza
doctrinară.
România are de parcurs o tranziţie de la dictatură la democraţie şi de
la socialism la capitalism210. Bătălia politică se duce între stânga socialistă,
210
Fără a uita, bineînţeles, trăsăturile de ordin general ale oricărui proces tranzitoriu, pe
care Juan Linz şi Alfred Stepan le rezumă astfel: “O tranziţie este completă atunci când
avem un suficient acord asupra procedurilor politice care generează un guvern ales, când
un guvern vine la putere ca urmare a unui vot popular liber, când acest guvern are de facto
autoritatea de a genera noi politici şi când executivul, legislativul şi puterea judecătorească
136
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

care încearcă să păstreze structurile de putere din perioada comunistă, şi


dreapta democratică. Cum s-a arătat deja, schimbarea unui sistem cu un alt
sistem se duce pe trei direcţii: modificarea bazei economice, a bazei sociale
şi a bazei culturale. Acţiunea în cele trei direcţii trebuie să fie corelată. Nici
una dintre ele, nu poate de una singură, asigura eficienţa transformării. Mai
mult decât atât, tentativa de a acţiona asupra uneia din direcţii în mod
unilateral nu face decât să adâncească crizele tranziţiei.
Acţiunea asupra bazei economice, sociale sau culturale îşi propune
depăşirea unor crize cu forme de manifestare pe acelaşi sistem
tridimensional: criză economică, criză socială, criză culturală şi morală211.
Tentativa de soluţionare a crizei economice, ignorând componenta socială
sau culturală, va duce, inevitabil, la agravarea tensiunilor sociale şi la
adâncirea crizei mentalităţilor. Tentativa de soluţionare unilaterală a
problemei sociale, fără substanţa oferită de dezvoltare, adânceşte deficitele
şi agravează criza economică, mărind şi mai mult riscurile pentru persoanele
defavorizate. Depăşirea crizei culturale, emanciparea mentalităţilor nu se
pot susţine fără un suport economic şi social212.
Din toate acestea decurge necesitatea înfăptuirii sintezei doctrinare.
Căci viziunea privind schimbarea bazei economice este precumpănitor
liberală, cea privind baza socială este precumpănitor creştin-democrată, iar
cea privind baza culturală este predominant conservatoare. Strategia
corelată de schimbare sistemică are nevoie, în planul reflectării, de o sinteză
doctrinară, rezultatul acestei sinteze fiind însăşi ideologia dreptei213.
Între doctrinele pomenite există, în mod tradiţional, şi o seamă de
diferenţe. Având în vedere că diferenţele se accentuează pe măsura
produse de noua democraţie nu trebuie să împartă puterea cu alte instituţii de iure”. Juan J.
Linz, Alfred Stepan, Problems of Democratic Transitions and Consolidations,
Baltimore&London, The John Hopkins University Press, 1996, p.3.
211
Traian Rotariu crede că situaţia României de azi e mai mult decît critică: “…termenul
«criză», pe care multă lume îl foloseşte, mi se pare cel puţin nepotrivit… România anului
2000 este mai mult decât într-o criză: ea este într-un proces prelungit de deteriorare a
parametrilor fundamentali de funcţionare ca entitate cu statut de colectivitate statală”. Vezi
“Întrebări către sociologi” în România Socială, nr.1/septembrie 2001, p.78.
212
Alăturarea sintetică a doctrinelor din sfera dreptei este un proces care, cu alte motivaţii
de natură practică, se desfăşoară şi în alte locuri. Creştin-democraţia germană, de pildă, îşi
asumă ca “îndatorire specială”, “păstrarea şi consolidarea valorilor fundamentale marcate
de creştinism ale democraţiei noastre liberale”. John Gray vede, în schimb, această
apropiere ca un pericol la adresa conservatorismului, care a dus, de altfel, la pierderea
puterii politice în Marea Britanie: “Invadarea partidelor conservatoare de către ideologia
neoliberală şi cuprinderea acestei ideologii în politica publică au modificat ireversibil
configuraţia socială şi politică a ţărilor ca Marea Britanie (…) Această destrămare a
conservatorismului de către liberalismul de piaţă este acum un fapt cert… Probabilitatea ca
acest lucru să prevestească perioade prelungite de înfrângeri electorale pentru guvernele şi
partidele conservatoare este, din perspectiva prezentului studiu, mai puţin importantă decât
epuizarea pe care o prevesteşte, a conservatorismului însuşi”. John Gray, Dincolo de
liberalism şi conservatorism, Bucureşti, Editura All, 1998.
213
Pentru Hayek un exemplu al sintezei este însăşi civilizaţia americană: “Această diferenţă
dintre liberalism şi conservatorism nu trebuie pusă în umbră de faptul că în Statele Unite
este încă posibilă apărarea libertăţii umane prin apărarea instituţiilor tradiţionale. Pentru
liberal, valoarea lor nu provine din faptul că sunt tradiţionale sau americane, ci din acela că
ele corespund idealului pe care îl preţuieşte”. Friedrich A. Hayek, Constituţia libertăţii,
Iaşi, Institutul European, 1998, p.405.
137
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

dezvoltării democraţiei capitaliste, în acest stadiu ele sunt neglijabile. În


atitudinea lor cu privire la necesitatea instaurării democraţiei şi a
capitalismului, precum şi în raportarea lor la totalitarism, doctrinele acestea
sunt asemănătoare. Ceea ce este util în acest moment este ceea ce doctrinele
respective au compatibil. Anume, acele valori care pot fi socotite
complementare.

Conţinutul sintezei doctrinare

În ceea ce priveşte liberalismul, el influenţează în mare măsură


viziunea economică a dreptei214. Iată câteva dintre valorile liberalismului, a
căror rezonanţă trebuie să se facă auzită:
1. Liberalul respectă şi cultivă aceleaşi valori supreme ale
liberalismului: libertatea, proprietatea privată, individualismul,
piaţa liberă, concurenţa, libera iniţiativă şi libertatea de
întreprindere215,216.
2. Libertatea este suportul acţiunii umane. Libertatea, în
forma individuală şi spontană, cunoaşte o singură limită: dreptul
şi libertatea celorlalţi217.

214
În ceea ce priveşte semnificaţia actuală a liberalismului recomandăm răspunsul pe care
Ion Pohoaţă îl dă întrebării “Ce înseamnă, azi, a fi liberal?” Vezi Ion Pohoaţă,
Capitalismul: Itinerare economice, Iaşi, Editura Polirom, 2000, pp.65-66.
215
I. G. Duca: “Deosebirea dintre doctrina liberală şi cea socialistă e că liberalismul nu
concepe progresul social decât în cadrul proprietăţii individuale, pe când socialiştii nu cred
progresul posibil decât prin desfiinţarea proprietăţii individuale”. I. G. Duca, “Doctrina
liberală” în Doctrinele partidelor politice, Cluj-Napoca, Editura Garamond, 1995, p.144.
216
Programul Partidului Naţional Liberal din 27 noiembrie 1921: “În ceea ce priveşte
politica economică în genere, punctul de plecare al PNL e cunoscut de mult: dezvoltarea
bogăţiilor ţării, în primul rând prin muncă, iniţiativa şi capitalurile româneşti. Prin această
politică s-a realizat până ieri neatârnarea economică a României mici; printr-însa se cuvine
deci ca şi pe viitor să se asigure neatârnarea economică a României Mari”.
217
Această temă a preocupat pe liberali dintotdeauna şi a fost unul dintre temeiurile
distincţiei dintre democraţia liberală şi alte viziuni asupra democraţiei, cum ar fi, de pildă,
social-democraţia. Iată un fragment din Montesquieu: “Libertatea este dreptul de a face ce
îngăduie legile; şi dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea
libertate, pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel” (Montesquieu, Despre spiritul legilor,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1964, p.193). Alexis de Tocqueville era preocupat de “tirania
majorităţii”, afirmând că democraţia, prin preamărirea egalităţii, poate promova
mediocritatea (Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1995. pp.326-328). În acelaşi sens, John Stuart Mill vorbea chiar despre un
principiu social necesar pentru a apăra libertatea în condiţiile acceptării voinţei majorităţii
împotriva individului. Acest principiu, numit şi principiul vătămării, suna astfel: “unicul
scop pentru care puterea poate fi legitim exercitată asupra oricărui membru al unei
comunităţi civilizate şi împotriva dorinţei acestuia este prevenirea vătămării celorlalţi.
Propriul său bine, fizic sau moral, nu este un mandat suficient” (John Stuart Mill, Despre
libertate, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994). O concisă exprimare a aceleiaşi idei găsim
la Lordul Acton: “Libertatea: putere asupra ta. Opusul: putere asupra altora” (Lord Acton,
Limitele puterii, Bucureşti, Editura All, 1994, p.126). Foarte interesante, în acest sens,
cuvintele lui Constantin Noica: “Românii nu au conceptul de libertate, doar pe cel de
neatârnare (fără plural). Dar ce frumos e ultimul faţă de cel dintâi! Căci libertatea se sparge
repede în «libertăţi» (de-a lua haşiş, de-a striga ce vrei contra cui vrei, de-a face grevă chiar
la nivel de elevi); ea nu exprimă întotdeauna acea libertate care dezleagă libertatea cuiva,
138
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

3. Liberalul acceptă şi cultivă dreptul la diferenţă.


4. Liberalul are încredere în om şi în raţionalitatea lui. În
acest fel, liberalismul este o formă de umanism.
5. Statul este şi rămâne “un rău necesar”. El este reglator şi
supraveghetor, nu actor părtinitor şi corupt. Statul are ca scop
eliminarea sărăciei şi nu fructificarea ei populistă.
6. Liberalul este potrivnic colectivismului şi
totalitarismului. Astfel, liberalul este un democrat.
Cum se va vedea, mesajul economic al Dreptei este, în bună măsură,
construit pe principiile de natură liberală. Se observă, în acelaşi timp, că şi o
seamă de principii politice se revendică de la liberalism. Acest fapt nu
trebuie să ne mire deoarece procesul de tranziţie este întâi de toate un proces
de liberalizare218. Anume, presupune trecerea de la dictatura bazată pe
partidul unic, pe îngrădirea libertăţii persoanei şi pe economie centralizată la
democraţie, la pluripartidism, la respectarea drepturilor şi libertăţilor
persoanei şi la economie de piaţă. Revoluţia instituţională presupune un salt,
o fractură faţă de realităţile moştenite în 1989. Dintre doctrinele pe care le-
am pomenit într-o posibilă sinteză doctrinară, energiile liberale sunt cele
mai prielnice pentru alimentarea acestui salt. S-ar putea pune atunci
întrebarea: “de ce nu suntem cu toţii liberali?”. Răspunsul este că, într-un
anumit fel, suntem cu toţii liberali219. Liberalismul este, potrivit unor
analişti, marele câştigător al secolului XX220. Toate doctrinele politice
democratice au îmbrăţişat ideile liberalismului politic ca fundament al
democraţiei. Partide europene conservatoare sau creştin-democrate nu se
sfiesc să aşeze în primele puncte ale programului lor obiectivul consolidării
democraţiei liberale. În fapt, liberalismul ca şi curent politic a depăşit sfera
de cuprindere a partidelor liberale. “Desprinderea” liberalismului economic
şi utilizarea lui de alte doctrine este un proces care a început încă din
perioada interbelică221. Iată, aşadar, că atât în ceea ce priveşte principiile

singura libertate cu sens plin pozitiv” (Constantin Noica, Jurnal de idei, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1990, p.227).
218
Asta îl îndreptăţeşte pe Sorin Antohi să declare, în “Introducere” la lucrarea Istoria
intelectuală a liberalismului a lui Pierre Manent, următoarele: “Anii ‘80 au marcat în
Europa refluxul ideologiilor socialiste occidentale şi s-au încheiat cu falimentul generalizat
al regimurilor comuniste din Est. Dacă experienţa istorică a «socialismului real» nu ne-a
lăsat ca moştenire decât un haos din care se iese prin suferinţe comparabile cu cele ale
intrării, eşecul socialismelor occidentale eliberează un important spaţiu al vieţii publice
democratice, pentru care candidează cu mari şanse liberalismul” (Sorin Antohi,
“Introducere”, în Pierre Manent, Istoria intelectuală a liberalismului, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1992, p.5).
219
Sau, cum spune Pierre Manent: “(Liberalismul) constituie curentul prim şi principal şi,
ca să zic aşa, basul continuu al politicii moderne, cea a Europei şi a Occidentului de vreo
trei secole încoace”. Pierre Manent, op.cit., p.13.
220
Vezi, în această privinţă Yael Tamir, Liberal nationalism, Princeton, New Jersey,
Princeton University Press, 1993, p.3.
221
Acest proces este explicat de Nicolas Roussellier în lucrarea sa Europa liberalilor:
“…Astfel, în cursul anilor ’30, are loc ruptura fundamentală dintre liberalismul economic şi
liberalismul politic: pe de o parte, neo-liberalismul lui Keynes prin implicaţiile sale la nivel
de macro-economie, de rol central al statului şi de politică economică globală, inspiră mai
mult experienţele social-democrate sau socialiste (Suedia, cea de-a doua guvernare Blum în
Franţa) şi programele stângii reformiste (muncitori, neo-radicali şi socialişti), decât
139
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

sale politice, cât şi în ceea ce priveşte postulatele sale economice,


liberalismul depăşeşte capacitatea de expresie a partidelor liberale.
Concluziile eseului lui Fukuyama privind triumful, după 1989, al
liberalismului democratic, sunt adevărate dacă ne referim la ideile liberale.
În mod paradoxal, însă, ele prevestesc, în acelaşi timp, un impas al
liberalismului instituţionalizat sub forma partidelor liberale, care, neputând
să păstreze doar pentru sine ideile liberale, riscă să-şi piardă identitatea şi să
aspire, cel mult, la coaliţii care să le permită accesul la putere222. Acest
proces a demarat o dată cu criza majoră – cea mai mare, probabil, a
capitalismului – din 1929-1933 şi pune astăzi partidele liberale într-o
situaţie delicată.

Mesajul economic al dreptei nu se poate susţine şi nu poate înfrunta


gradul de suportabilitate al populaţiei dacă el nu are în vedere un raport just
între dezvoltarea capitalistă şi coeziunea socială. Viziunea liberală a
dezvoltării capitaliste se asociază viziunii creştin-democrate privind
coeziunea socială. Astfel:
1. Construcţia instituţională se bazează pe principiul subsidiarităţii.
Conform acestui principiu, “statul şi comunităţile locale renunţă la preluarea
unor sarcini care pot fi îndeplinite de cetăţeni particulari sau, respectiv, de
comunităţi mai mici. Ceea ce cetăţeanul poate realiza la fel de bine singur,
în familie şi în colaborare benevolă cu alţii, i se poate lăsa în seamă.
Principiul subsidiarităţii este valabil şi între comunităţi mai mici şi mai
mari, precum şi între uniunile libere şi instituţiile statale”223.
2. Politica socială se întemeiază pe principiul solidarităţii. Într-o
formă simplă, solidaritate înseamnă preluarea de către comunitate sau, după
caz, de către stat, a riscurilor pe care persoana nu le poate singură înfrunta.
Acelaşi lucru este valabil în situaţia în care statul sau comunităţile mai mari
preiau riscurile unor comunităţi expuse peste puterile lor. Solidaritatea
cunoaşte dimensiuni diferite, de la aspecte legate de protecţia socială şi până
la cele care ţin de armonizarea intereselor unor segmente potrivnice224.

proiectele partidelor liberale, şi, de cealaltă parte, apărarea economiei aşa-zis liberale, a
echilibrului bugetar şi a destinderii economice (preţuri, dobânzi preferenţiale, investiţii) şi
sociale (şomaj) nu mai depinde de curentele liberale, ci de partidele conservatoare, de
«moderaţi» (Franţa) şi de diferite grupuri de presiune din ce în ce mai puţin afiliate
liberalismului politic”. Nicolas Roussellier, Europa liberalilor, Iaşi, Editura Institutul
European, 2001, pp.151-152.
222
Un sceptic precum Pascal Bruckner nu se sfieşte să-l ironizeze pe Francis Fukuyama:
“De când G.W.F. Hegel s-a instalat la Washington în persoana avatarului său americano-
japonez, consilierul Francis Fukuyama, spiritele cele mai dotate ale planetei au căzut în
triumfalism. Ei cântă în toate limbile: «Noi am câştigat, noi am câştigat!» Cum am putea să
nu-i înţelegem? Evidenta seducţie a tezei domnului Fukuyama despre sfârşitul Istoriei şi
hegemonia mondială a sistemului democrat constă în irealitatea ei”. Pascal Bruckner,
Melancolia democraţiei. Cum să trăieşti fără duşmani?, Bucureşti, Editura Antet, 1996,
p.41.
223
Definiţia este preluată din lucrarea Libertatea sub semnul răspunderii – Doctrina
Creştin Democrată Germană (Culegere de texte), Bucureşti, Editura Tritonic, 2000, p.19.
224
Acest principiul creştin-democrat poate fi regăsit şi la socialiştii noştri sub numele de
“solidaritate socială”. Deşi cuvintele folosite sunt aceleaşi, există o deosebire faţă de modul
în care noi înţelegem solidaritatea. Pentru socialism, solidaritatea este un fel de chetă
140
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Solidaritatea induce în actul de guvernare şi în conduita socială un


anumit grad de moralitate. Solidaritatea, în formele sale diverse, de la plata
corectă a impozitului, până la asistenţa socială şi solidaritatea între
generaţii, este o expresie a moralei, în cele două dimensiuni ale sale, morala
civică şi morala creştină. Acestea nu sunt două înţelesuri diferite ale
moralei, ci două expresii ale sale. Morala înseamnă respectarea rânduielilor.
Unele legi sunt scrise în Biblie, şi ele alcătuiesc bunăcuviinţa moralei
creştine. Iar altele sunt rânduieli lumeşti, scrise în Monitorul Oficial, şi
acelea dau sens moralei civice. Între cele două nu există incompatibilităţi, ci
întrepătrunderi. Morala, deşi aparent pare constrângere, este o formă de
libertate. Morala civică îţi dă libertate exterioară şi deprinderea de a
respecta libertăţile celorlalţi, iar morala religioasă dă forţa libertăţii
interioare. Iar pe aceasta nimeni nu o poate scrie în legi lumeşti, căci calea
aceasta e a fiecăruia dintre noi. Cum să faci articol penal din încălcarea…
Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie?225,226
Solidaritatea şi subsidiaritatea se îmbină într-o concepţie unitară, ce
are în vedere descentralizarea, sporirea rolului comunităţilor locale, o
politică socială activă, precum şi creşterea siguranţei persoanei.
3. Parteneriatul social este în strânsă legătură cu subsidiaritatea şi cu
solidaritatea. Dacă în ceea ce priveşte solidaritatea se punea problema
suplinirii unui deficit de responsabilitate a unor categorii expuse de către
categoriile active, iar în ceea ce priveşte subsidiaritatea se punea problema
delegării de responsabilitate, în ceea ce priveşte parteneriatul, se pune
problema cumulării de responsabilitate, partenerii sociali fiind, prin
informare şi consultare, parte a procesului decizional.
4. Construcţia liberală a pieţei libere se însoţeşte cu viziunea creştin-
democrată a eticii economiei de piaţă. Aceasta presupune o justă
întrepătrundere a ordinii economice şi a ordinii sociale. Viziunea etică a
liberalismului227 este completată astfel încât proprietatea privată capătă o

publică, de preferinţă prin intermediul bugetului, cu ajutorul căreia se găsesc fonduri de


ajutorare socială pentru cei aflaţi în suferinţă. Pentru noi, solidaritatea presupune un sistem
instituţionalizat care are în vedere o atitudine civică, un rol sporit al comunităţilor locale şi
folosirea unor mecanisme care să nu greveze exclusiv bugetul central sau bugetele locale,
ci să fie corelat cu activismul civic şi cu mecanismele de piaţă. În timp ce solidaritatea
socială a socialiştilor nu face decât cel mult să aline, fără să vindece, întreţinând, în fapt,
starea de sărăcie, noi avem în vedere un astfel de sistem al protecţiei sociale care să ducă,
treptat, la diminuarea dependenţei faţă de acest sistem, anume o protecţie socială activă,
care să permită reintegrarea în sistem a persoanelor defavorizate.
225
Spune atât de frumos Neagoe Basarab: “Că, mai întâi de toate, este tăcerea, iar tăcerea
face oprire, oprirea face umilinţă şi plângere, iar plângerea face frică, şi frica face smerenie,
smerenia face socoteală de cele ce vor să fie, iar acea socoteală face dragoste, şi dragostea
face sufletele să vorbească cu îngerii. Atuncea va pricepe omul că nu este departe de
Dumnezeu”.
226
Lord Acton: “Statul nu îndeplineşte funcţia conştiinţei. El se ocupă doar de bunăstarea
societăţii, nu de cea a indivizilor. El reprimă crima, nu păcatul”. Lord Acton, op.cit., p.231.
227
Rezumată în celebrul paragraf al Avuţiei Naţiunilor a lui Adam Smith: “Nu de la
bunăvoinţa măcelarului, berarului sau brutarului aşteptăm noi să ne fie servită masa, ci de
la grija cu care aceştia îşi privesc propriul lor interes. Ne adresăm nu omeniei lor, ci
egoismului lor şi niciodată nu le vorbim de nevoile noastre proprii, ci de avantajele lor
proprii”. Adam Smith, Avuţia naţiunilor, Bucureşti, Editura Academiei, 1962, pp.13-14.
141
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

dimensiune socială, iar dreptatea socială se instituie la întrepătrunderea


dintre individualism şi solidaritate.

În ceea ce priveşte baza culturală, susţinerea doctrinară vine din


filonul conservator228. Când vorbim de cultură, avem în vedere sensul larg
al termenului, şi anume cultura înţeleasă ca şi componentă esenţială a
civilizaţiei229. Conservatorismul este cel care poate armoniza într-o formă
adecvată raportul naţional-universal, adaptând evoluţia societăţii româneşti
la un circuit larg de valori, păstrând, în acelaşi timp, specificul naţional şi
promovând cultura autentică. Elementele de bază ale conservatorismului
sunt:
1. Asigurarea unei evoluţii organice230, pragmatice231 a societăţii şi
evitarea anarhiei, experimentelor şi crizei de autoritate. Conservatorul nu
alege între terapia lentă şi terapia de şoc; calea lui este terapia fermă, bazată
pe paşi siguri. Pentru conservatorism, valorile fundamentale sunt ordinea,
stabilitatea şi continuitatea. Aceasta presupune un minuţios management al
riscului în înţelegerea actului de guvernare232.
2. Înţelegerea tranziţiei ca un proces esenţialmente cultural şi
preocuparea pentru emanciparea mentalităţilor. Pentru conservatori, politica
şi cultura sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede.

228
Principalii reprezentanţi ai gândirii conservatoare de la noi sunt Titu Maiorescu, Petre P.
Carp, Mihai Eminescu, Barbu Catargiu, Aurel C. Popovici, A. D. Xenopol, Nicolae
Filipescu, Alexandru Marghiloman, Alexandru Lahovary, P. P. Negulescu, Constantin
Rădulescu-Motru şi, într-o anumită măsură, Nicolae Iorga ori Octavian Goga.
229
Găsim la Ovidiu Drimba o corectă definire, din care deducem diferenţele dintre cultură
şi civilizaţie. Cultura, spune Drimba, include în sferele ei atitudinile, actele şi operele
limitate – ca geneză, intenţie, motivare şi finalitate – la domeniul spiritului şi al intelectului.
În schimb, civilizaţia înseamnă totalitatea mijloacelor cu care omul se adaptează mediului
fizic şi social. Astfel, alimentaţia, locuinţa, îmbrăcămintea, construcţiile publice şi
mijloacele de comunicaţie, tehnologia, activităţile economice şi administrative, organizarea
socială, politică, militară şi juridică, educaţia şi învăţământul intră în sfera de cuprindere a
civilizaţiei. Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei (vol. I), Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p.6. De asemenea, vezi şi Fernand Braudel, Gramatica
civilizaţiilor (vol. I), Bucureşti, Editura Meridiane, 1994, pp.33-39.
230
N. Iorga: “Statul e, astfel, un lucru organic. El iese dintr-o vieaţă naţională şi se hrăneşte
necontenit din această vieaţă, având atâta putere câtă vine de acolo. E în zădar să se lucreze
la îndreptarea, îmbogăţirea şi la înălţarea lui prin legi, prin regulamente, prin acţiuni
administrative, care de la o bucată de vreme încurcă şi împovărează, dacă o necontenită
muncă, făţişă sau mai ales ascunsă, ferită de privirile curioase şi scutită de reclamele
zgomotoase, nu se îndreaptă asupra temeliilor lui vii”. Nicolae Iorga, “Ideile abstracte şi
statul organic” – Conferinţă susţinută la radio şi publicată în revista Neamul Românesc, 2-3
aprilie 1935, reluată în revista Polis, nr. 22/1998, p.131.
231
C. Rădulescu-Motru: “Socialiştii, democraţii de toate nuanţele, chiar şi liberalii au o
ţintă, căci au mitul fericirii viitoare la îndemână, cu care ei dau concepţiei lor o unitate
ideală. Conservatorii nu au acest mit. Ei nu au, ca ceilalţi, putinţa să amestece utopia şi
realitatea după voie, ci trebuie să se ţină numai pe tărâmul realităţii”. Constantin
Rădulescu-Motru, în discursul Concepţia conservatoare şi progresul, decembrie 1922.
232
M. Eminescu: “…adevăratul progres nu se poate opera decât conservând pe de o parte,
adăugând pe de alta; o vie legătură între prezent şi viitor, nu însă o serie de sărituri fără o
rânduială”. Mihai Eminescu, Scrieri politice, Craiova, Editura Scrisul românesc, p.211.
142
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

3. Cultivarea tradiţiei233, ca important factor de stabilitate. Societatea


este înţeleasă într-o viziune organică234, ce leagă indivizii printr-o ţesătură
socială, a cărei împletitură este realizată tocmai prin valorile consacrate,
tradiţionale235.
4. Formula novatoare a conservatorismului, aşa-zisul conservatorism
individualist236, este o viziune complexă privind restrângerea rolului statului
şi garantarea proprietăţii private.
5. Dintre toate doctrinele dreptei, conservatorismul are cel mai
pronunţat caracter anticomunist237. În acest fel, conservatorismul poate fi un
instrument doctrinar util în delimitarea clară de comunism şi de tarele sale.
233
John Gray socoteşte, pe modelul conservatorismului britanic, cultivarea tradiţiei a fi
chiar ca pe o îndatorire a actului de guvernare: “Facilitarea transmiterii tradiţiilor culturale
valoroase de-a lungul generaţiilor reprezintă o importantă responsabilitate a guvernării. În
consecinţă, reprezintă o responsabilitate a guvernării faptul de a accepta diversitatea
tradiţiilor culturale ale oamenilor din Marea Britanie, prin asigurarea şanselor pentru
fiecare dintre aceştia şi, acolo unde este necesar, a resurselor prin intermediul cărora aceştia
se pot exprima şi manifesta în coexistenţă paşnică cu vecinii lor, căutând, în acelaşi timp, să
hrănească şi să îmbogăţească cultura comună subiacentă”. John Gray, op.cit., p.63.
234
Alexandru Duţu: “Legăturile «organice» între oameni sunt acelea care trebuie să inspire
pe cei care se ocupă de legăturile «organizate». Pentru aceasta trebuie subordonată din nou
politica principiilor morale, aşa cum trebuie asigurată respectarea valorilor de cei care-şi
asumă imensa răspundere de a reprezenta pe cetăţeni în Parlament. (…) Principiul
conservator conform căruia politica este o îndeletnicire cu sferă şi obiective limitate trebuie
aşezat la baza sferei noastre politice. Pentru că actualitatea conservatorismului constă
tocmai în această încredere imensă în natura umană, care găseşte singură cele mai bune
soluţii şi care trebuie sprijinită să o facă prin asigurarea unui cadru adecvat de către puterea
politică. Toate formulele totalitare au fost inspirate de o profundă reconsiderare a naturii
umane, în vederea unor amputări drastice; omul pe care ni-l restituie tradiţia, şi cu
precădere viaţa noastră spirituală, se dovedeşte mult mai responsabil şi mai plin de
iniţiativă decât l-a văzut ideologia care a vrut să instaureze «raiul pe pământ»”. Alexandru
Duţu, “Conservatorism, modernizare şi tranziţie” în Polis, nr.2/1998, p.21.
235
Spune Edmund Burke: Societatea “este un parteneriat între toate ştiinţele; în toate
artele; un parteneriat al oricărei virtuţi şi pentru orice fel de perfecţiune. Şi pentru că
scopurile unui astfel de parteneriat nu pot fi obţinute în câteva generaţii, el devine un
parteneriat nu numai între cei în viaţă, ci şi între cei care au murit şi cei care se vor naşte”
(Reflections on the Revolution in France, ed. Connor Cruise O’Brien, Harmondsworth
Penguin, 1968, pp.194-195). Acest parteneriat are un caracter sacru, cu totul diferit de
viziunea rousseau-istă a contractului social, despre care acelaşi Edmund Burke se pronunţă
cu dispreţ, socotind-o “nimic mai mult decât un acord de asociere în comerţul cu piper şi
cafea, pânză de bumbac sau tutun, sau alte lucruri de aceeaşi speţă, de care te ocupi ca de
un interes temporar şi care poate fi dizolvată după placul părţilor”.
236
Spre deosebire de conservatorismul clasic, ce socotea că guvernarea este aceea care
trebuie să atenueze imperfecţiunile umane şi sociale, conservatorismul individualist
consideră că un guvern puternic este acela care îşi reduce funcţiile în favoarea pieţei. Un
astfel de conservatorism a practicat republicanismul american în timpul administraţiei
Ronald Reagan sau conservatorismul britanic, în timpul mandatelor succesive ale lui
Margaret Thatcher. O variantă apropiată, în ceea ce priveşte viziunea despre stat, este
neoconservatorismul. Vezi şi Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul
democratic, Iaşi, Editura Polirom, 2000, pp. 118-120.
237
E interesant de amintit că printre preocupările lui Titu Maiorescu s-a numărat şi
traducerea, în 1892, a lucrării În contra socialismului (Din libertate spre asuprire) a lui
Herbert Spencer, lucrare care prefigurează pericolele instaurării puterii comuniste. Vezi, în
această privinţă, articolul lui Cassian Maria Spiridon, “În contra socialismului”, publicat în
revista Convorbiri literare, nr. 4, aprilie, 1996 şi reluat în volumul Atitudini literare
(Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1999).
143
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Şi, aşa cum istoria a dovedit, conservatorismul este instrumentul doctrinar


cel mai eficace în lupta împotriva extremismului238, fie că e vorba de
comunism239, fie că e vorba de fascism.
Revine Dreptei româneşti sarcina de a recupera conservatorismul,
care este un instrument teoretic deosebit de util şi contribuie la formarea
unei atitudini ferme, profund democratice şi naţionale. Cum vom vedea în
capitolul privind caracterul revoluţionar al dreptei, un model despre
societatea de mâine nu se poate dispensa de specificul
conservatorismului240.

S-ar putea naşte obiecţia, pe care am sugerat-o deja, că între aceste


doctrine există o seamă de incompatibilităţi. Sinteza doctrinară nu înseamnă
negarea identităţii fiecăreia dintre doctrine. În condiţiile evoluţiei
democratice şi capitaliste, fiecare doctrină îşi are rolul său, răspunde
aşteptărilor anumitor segmente de interese şi animă forţe politice specifice.
De altfel, eu socotesc firesc ca într-o bună zi din trunchiul ideologic al
dreptei să se desprindă şi la noi direcţii doctrinare. Posibilitatea şi
necesitatea sintezei doctrinare este dată de specificul realităţilor româneşti
ale începutului de secol XXI. Toate aceste doctrine au în comun asumarea
democratică şi capitalistă. Într-o societate democratică consolidată, nu le
rămâne decât să-şi dispute diferenţele dintre ele şi incompatibilităţile. Într-o

238
Deşi nici conservatorismul nu a fost lipsit de suspiciuni. Iată, de pildă, în cazul
conservatorismului românesc, Junimea ieşeană şi Juna dreaptă de la Bucureşti (care
includea şi junimişti) s-au dezvoltat ca opoziţie faţă de Vechea Dreaptă, condusă de
Constantin Brăiloiu, considerată, prin practicile sale politice, ca fiind de extremă dreaptă.
Iată cum P.P. Carp, într-un discurs ţinut de la tribuna Parlamentului, este nevoit să se
disculpe de acuzaţia de a fi… extremist: “…pe ce vă bazaţi d-voastră ca să ziceţi că acei
care sunt de şcoala lui Schopenhauer sunt de extrema dreaptă? Cine v-a spus d-voastră că
sunt din extrema dreaptă? Unde aţi văzut d-voastră în viaţa mea politică că sunt contra
libertăţilor? Voiţi să ştiţi ce combat? Combat falsul liberalism, acela care a adus decăderea,
nu a României, dar a ţărilor mult mai puternice decât România”. Anastasie Iordache,
Originile şi constituirea Partidului Conservator din România, Bucureşti, Editura Paideia,
1999, pp.228-254.
239
Iată însă şi un alt punct de vedere, care trebuie acceptat sub rezerva că vine din Statele
Unite, acolo unde curentele politice diferă de cele europene şi unde, printre conceptele
politice trebuie să circuli cu aceeaşi grijă cu care circuli, o dată învăţat pe şoselele Europei,
pe drumurile britanice: “În democraţie, conservatorii tradiţionali au şi vor continua să aibă
multe în comun cu socialiştii. Socialiştii resping şi ei, la rândul lor, prezentul – deşi din cu
totul alte motive – şi, într-un mod interesant, apreciază trecutul – trecutul special alcătuit de
Marx, de viziunea sa asupra acestuia, şi trecutul fericit de până la cel de-al doilea război
mondial, când socialiştii ocupau locuri înalte în ierarhia intelectuală a lumii“. Robert
Nisbet, Conservatorismul, Bcureşti, Editura Du Style şi Central University Press, 1998,
p.141.
240
Are dreptate Camil Ungureanu atunci când constată că: “Din păcate, în România de azi
domină o percepţie absolut superficială asupra conservatorismului. Ideologia iluminismului
occidental a contribuit, alături de ideologia comunistă axată pe ideea de revoluţie şi de
creare a omului «nou», la imprimarea în conştiinţa modernă a ecuaţiei simpliste
revoluţionar egal progresist, conservator egal retrograd. În această percepţie, conservatorul
este considerat un «autist» cantonat într-un trecut depăşit, irepetabil, şi deseori imaginar; iar
conservatorismul o apologie a lucrurilor “condamnate” de istorie, ce nu urmăreşte altceva
decât «reînvierea strigoilor trecutului»”. Camil Ungureanu, “Ce este conservatorismul?” în
Polis, nr.3/1998, p.3.
144
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

societate pseudo-democratică şi pe fundalul unei economii etatiste, ele


trebuie să-şi fructifice asemănările şi compatibilităţile. Până când societatea
românească va fi suficient de dezvoltată încât să ne preocupe efectele
marginale ale dezvoltării pe care liberalii, creştin-democraţii or
conservatorii să le vadă în mod diferit, până vom fi suficient de emancipaţi
încât să ne punem problema alienării într-o societate comunicaţională şi
bogată, va mai trece ceva vreme. În clipa de faţă ne preocupă efectele
copleşitoare ale subdezvoltării şi alienarea rezultată din izolare.
În ce priveşte desprinderea de totalitarism, de etatism, de
egalitarism şi de sărăcie, precum şi căile prin care acestea ar putea fi
înlocuite de democraţia capitalistă, nu există incompatibilităţi între
doctrinele pomenite. Acest lucru ne fereşte de pericolul ca dreapta, ca
sinteză doctrinară, să pară o construcţie eclectică. Poate că cea mai serioasă
dintre deosebiri, care merită invocată, ar fi cea dintre individualismul liberal
şi tradiţionalismul şi naţionalismul conservator241. În condiţiile actuale, în
care Dreapta democratică românească militează pentru o Europă a
naţiunilor, această incompatibilitate este înlăturată. Ca şi în timpul celei
dintâi modernizări a României, în procesul celei de-a doua modernizări noi
nu vedem incompatibilităţi între liberalism şi spiritul naţional242.
Există şi alte variante de sinteză doctrinară, care caută o astfel de
alăturare de doctrine aparţinând unor ideologii diferite. O astfel de formulă
care a făcut în ultima vreme o anumită vogă, este social-liberalismul, o
combinaţie confuză între liberalism şi social-democraţie. Social-liberalismul
s-a născut dintr-un calcul politic care este, în esenţă, populist. E vorba de
tentativa de a păstra aparenţa unei asumări liberale, dar spunând nu ceea ce
este propriu liberalismului, ci ceea ce se potriveşte unui anumit stadiu de
evoluţie a mentalităţilor. Nu cred în sinceritatea şi coerenţa social-
liberalismului243. O altă formulă, mai coerentă din punct de vedere
241
Vorbind despre diferenţele dintre liberalism şi conservatorism, pe studiul de caz al
politicii americane, în lucrarea colectivă The Chalenge of Democracy. Government in
America, autorii socotesc importantă, în acest moment, doar pe aceea privind rolul
guvernului în a servi binelui public. Şi anume, liberalismul este mai preocupat de protecţia
unor categorii cum ar fi persoanele cu handicap, grupurile rasiale sau minorităţile sexuale,
în timp ce conservatorii insistă pe rolul precumpănitor al statului în ceea ce priveşte ordinea
socială (Kenneth Janda, Jeffrey M. Berry, Jerry Goldman, The Chalenge of Democracy.
Government in America, Houghton Mifflin Company, 1989, pp.27-30). Desigur că acest
model este nerelevant pentru cazul României. O democraţie care este de aproape două
secole bipartită a avut destul timp să-şi conştientieze şi să-şi asume obiectivele comune.
242
Deosebit de interesantă este, din acest punct de vedere, lucrarea lui Yael Tamir, Liberal
Nationalism. Iată ce îşi propune autorul american să demonstreze în această lucrare:
“…tradiţia liberală, cu respectul său pentru autonomia personală, gândire şi opţiune şi
tradiţia naţională, cu accentul său pe apartenenţă, loialitate şi solidaritate, văzute, în
general, ca excluzându-se una pe cealaltă, pot într-adevăr să se completeze una pe cealaltă.
Liberalii pot deprinde importanţa apartenenţei şi a afiliaţiei culturale, ca şi atitudinile
morale specifice care derivă din aceasta. Naţionaliştii pot aprecia valoarea autonomiei
personale şi drepturile şi libertăţile individuale şi să susţină o angajare pentru justiţia
socială atât în interiorul naţiunii, cât şi între naţiuni”. Yael Tamir, op.cit., p.6.
243
Această provocare a liberalismului este sesizată de Laurenţiu Ştefan-Scalat care numeşte
ezitările liberalismului drept “liberalism de tranziţie”. Iată care este conţinutul acestei
provocări: “…să se coboare liberalul la nevoile şi aşteptările populaţiei, pierzându-şi, astfel
sufletul de liberal, sau să persevereze într-un purism doctrinar, aşteptând viitorul imprecis
145
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

ideologic, este aceea a liberalismului creştin, care încearcă să îmbine


liberalismul cu ideea fraternităţii creştine, sau, în plan doctrinar, cu
principiul creştin-democrat al solidarităţii. Aceste formule şi altele similare,
în care liberalismul apare enunţat, dar moderat cu diferite atribute, sunt
menite a sugera că grupurile politice respective nu doresc să expună
societatea riscului unui capitalism sălbatic, darwinist244. Cât despre “a treia
cale”, am amintit deja că nu face parte din registrul dreptei. Ea este o
tentativă de a evita dezbaterea ideologică printr-o formulă care se vrea
împăciuitoristă şi pragmatică, într-un moment în care evitarea dezbaterii
ideologice este un frumos cadou făcut stângii socialiste.

în care segmente importante ale populaţiei îl vor recunoaşte ca interpret politic al lor? (…)
este liberalismul o doctrină politică de viitor sau există un prezent al liberalismului, dar nu
sub forma sa pură, ci într-una alterată de compromis?” (Laurenţiu Ştefan-Scalat,
“Liberalismul de tranziţie” în Sfera politicii, nr. 43/1996, p.14) Aceste teme, puse în
dezbatere în 1996, rămân până astăzi fără răspuns din partea liberalilor.
244
O astfel de soluţie propune profesorul clujean Vasile Boari: “Liberalismul care ar putea
să dea roade în Est ar fi un liberalism ponderat, aşezat şi atenuat de valorile moralei
creştine… Acest liberalism înseamnă, de fapt, un capitalism bazat pe proprietatea privată,
liberă iniţiativă, concurenţă, cu acceptarea diferenţelor naturale şi deci a inegalităţii, dar
grijuliu totodată faţă de protecţia celor care, în mod real, nu-şi pot asuma destinul şi
responsabilitatea propriei persoane şi a celor aflate în grija şi răspunderea lor”. Vasile
Boari, Şansele liberalismului în Est în Sfera politicii, nr.44/1996, p.57.
146
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Mesianismul Dreptei

Justificarea mesianismului Dreptei

Rânduiala strâmbă a societăţilor egalitariste a lăsat impresia că


acestea sunt mai nimerite pentru a proteja pe omul simplu şi sărac. Această
manipulare are într-însa un sâmbure de tragism. Nu numai că nu apără pe
omul sărac, dar comunismul a fost cel care a adus cea mai mare sărăcie
părţii de lume pe care a guvernat-o.
Cum am mai arătat, comunismul nu doar că generează sărăcie, dar se
sprijină efectiv pe ea. Sărăcia oamenilor este orzul proaspăt şi dulce cu care
se hrăneşte. Acest cerc vicios se rostogoleşte ameninţător: comunismul
naşte sărăcie, iar sărăcia vrea adăpostul comunismului.
Cercul vicios n-a dispărut o dată cu dispariţia comunismului, ca
organizare de stat. El este fructificat astăzi de moştenitorii săi politici. Se
spune, de aceea, că românii nu sunt pregătiţi să susţină ideile dreptei. Ba,
mai mult, că ei se tem de dreapta. Sunt prea săraci, se spune, pentru a se
împotrivi ademenelilor socialiste şi iluziei statului proteguitor. Ideea potrivit
căreia dreapta se izolează, fatalmente, într-un cerc elitist, respingând masele
largi este o prejudecată. Încăpăţânarea de a se situa înlăuntrul acestei
prejudecăţi a costat mult poporul român.
Mesajul dreptei trebuie reformulat în spiritul acestui adevăr. El va fi
bazat pe câteva temeiuri simple. Anume că dreapta reuneşte tradiţia
culturală şi creştină a românilor cu modelul european de dezvoltare
capitalistă şi modernizare instituţională.
Nu există nici o nepotrivire în alăturarea acestora245. Repet, tradiţia
autentică este aceea care rezistă în faţa tentaţiilor modernităţii, iar
modernitatea trebuie să se sprijine pe tradiţie. Tradiţia s-a confruntat la
vremea ei cu neîncrederea cu care este privit noul iar modernitatea, atunci
când este adecvată, se adaugă, mai devreme sau mai târziu, tradiţiei. Ele se
validează una pe cealaltă. Ele reunesc, pentru poporul român, prestigiul de a
fi fost şi şansa de a dăinui.
Ideologia dreptei este pentru România începutului de secol XXI o
ideologie novatoare. După atâtea decenii în care dreapta a fost demonizată,
ea trebuie nu doar asumată şi mărturisită, ci trebuie de-a dreptul
propovăduită.
Care este, însă, modalitatea prin care ideologia dreptei poate deveni
accesibilă oamenilor?
Dreapta este nu numai înnoitoare pentru ţară, ci este şi cu totul nouă
pentru cei mai mulţi dintre români. Nouă nu atât în ceea ce priveşte valorile
sale şi pantheonul său care se regăsesc în istoria cea mai adâncă a românilor,
ci în ceea ce priveşte acţiunea sa concretă. Esenţa acestui nou sistem este

245
Această chestiune nu preocupă numai dreapta românească. Iată ce spune Roger Scruton:
“Acum este în acelaşi timp dificil şi totuşi (se pare) necesar ca şi conştiinţa modernă să
creeze tradiţia, punându-se pe sine în centrul tradiţiei, după cum aşează tradiţia în centrul
său”. Roger Scruton, “Sensul conservatorismului” în Polis, nr.3/1998, pp.37-52.
147
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

bazată pe relaţia dintre tradiţie şi modernitate246, căci el este menit să


construiască instituţii noi, moderne, care să aibă darul de apăra valori
tradiţionale precum credinţa, specificul etno-cultural, familia, demnitatea
persoanei, democraţia, spiritul comunitar şi demnitatea naţională. Dreapta
are, astfel, un sens profetic.
Un element important de care trebuie să ţinem seama este starea
oamenilor cărora ne adresăm. În ceea mai mare parte, ei sunt oameni săraci
şi necăjiţi. Privesc către scena vieţii politice cu neîncredere amestecată cu
teamă. Un mesaj auster sau tehnicist nu le e de nici un folos. Sărăcia se
însoţeşte cu un anumit fel de sensibilitate. Omul sărac este mai predispus la
emoţii decât cel îndestulat. Acelaşi lucru se poate spune despre omul
copleşit de angoasa unui mediu incert, al unui viitor nesigur şi al unor
eşecuri repetate. Aflat în această stare, omul este prea puţin dispus să-şi
găsească speranţa într-o analiză lucidă, logică a realităţii. Ba adeseori
cunoaşterea de acest fel nu îi este de nici un folos. El preferă o abordare
afectivă şi încrederea lui se îndreaptă către cei care fac apel nu la
discernământul, ci la afectul său, la emoţiile sale247. De aceea, vorbindu-i-se
despre o rânduială nouă, el este mai dispus să primească mesajul mesianic.
Cu atât mai mult cu cât suntem într-un moment de încheietură a mileniilor,
moment care, îndeobşte, îşi aşteaptă profeţii.
Mesianismul are nevoie de o tradiţie la valorile căreia să se
raporteze. Punctul de plecare al mesianismului este întotdeauna tradiţia. Dar
sensul său real este viitorul. Adesea, el este folosit atunci când celelalte
soluţii sunt epuizate. În plan ideatic, mesianismul este o încercare aproape
disperată de a găsi un sens istoric propriului popor sau chiar lumii întregi.
Este, însă, o disperare care înflăcărează şi solidarizează, iar nu una care
aduce gustul zădărniciei248.

246
Vom defini, la momentul potrivit, tradiţia. Mi se pare util să prezentăm această definiţie
a modernităţii pe care ne-o oferă Matei Călinescu: “Modernitatea e un concept
temporal/istoric care se referă la felul cum înţelegem prezentul în actualitatea lui istorică
unică, adică în ceea ce-l deosebeşte de trecut, de felurite rămăşiţe ori elemente ce au
supravieţuit din acest trecut, şi de asemenea, în ceea ce ne promite el pentru viitor – în ceea
ce ne îngăduie să deducem, drept ori strâmb, despre viitor şi tendinţele lui, căutările şi
descoperirile lui”. Matei Călinescu, “Modernitate, modernism, modernizare: variaţii pe
teme moderne” în Postmodernismul. Deschideri filosofice, Ediţie îngrijită de Aurel
Codoban, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995, p.67.
247
Acest lucru este semnalat de sociologi. Iată, de pildă, ce spune Cătălin Zamfir: “…se
consideră tot mai mult că emoţiile au, cel puţin în anumite condiţii, o semnificaţie
adaptativă proprie. Ele nu sunt nici expresie a proceselor cognitive, nici procese primitive
care ar deteriora regretabil funcţionarea acestora, ci pot fi modalităţi alternative de
cunoaştere şi decizie, chiar mai adecvate în anumite condiţii. În fapt, este tot mai acceptat
că, în condiţii de incertitudine accentuată, procesele cognitive pot fi slab productive,
variatele forme de intuiţie, cu o coloratură afectivă puternică, fiind foarte des utilizate”.
Cătălin Zamfir, Incertitudinea – o perspectivă psiho-sociologică, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1990, p.111.
248
Emil Cioran: “Mesianismul se naşte dintr-o forţă lăuntrică a unui popor; dar în
dezvoltarea lui, el nu întăreşte mai puţin forţele acelui popor, aşa încât exercită o acţiune
vitalizantă; un tonic născut în organism, pentru trebuinţele lui proprii". Sau: “Nu e mare
lucru a iubi România din instinct; nu este merit. Dar să o iubeşti după ce ai disperat total de
destinul ei, îmi pare totul. Şi cine n-a disperat de destinul României niciodată, acela n-a
înţeles nimic din complexitatea acestei probleme şi acela nu va fi angajat nicicând profetic
148
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Mesianismul dreptei mi se pare mai presus de orice îndoială249.


Trebuie însă să cumpănim cu mare băgare de seamă în ce mod vom folosi
această energie potenţială pe care o conferă dimensiunea mesianică a
dreptei.

Tipologii mesianice

Mesianismul, îndeobşte, promite o viaţă mai bună. Există două


tipologii mesianice. Un tip de mesianism care promite o viaţă mai bună pe
lumea aceasta şi un altul care promite o viaţă mai bună pe lumea cealaltă.
Fiecare tipologie induce maselor un comportament diferit.
Mesianismul care oferă drept răsplată lumea cealaltă este un
mesianism ceresc. Cum în cer este loc pentru toată lumea, acest mesianism
propovăduieşte pacea şi iubirea între oameni. El îndeamnă uneori la
resemnare pe lumea aceasta, dar cel mai adesea la credinţă, la meditaţie şi
rugăciune, la comportament moral. Mesajul mesianic de acest fel este
îndeobşte cel religios. Creştinismul este o astfel de expresie. Spune Iisus
Hristos în Evanghelia după Ioan (5.28; 5.29): “Nu vă miraţi de lucrul
acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui,
şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă; iar cei
ce au făcut răul, vor învia pentru judecată”. Forţa mesianică a creştinismului
rămâne vie.
Mesianismul terestru este cel care promite răsplata pe această lume.
Cum pe pământ nu există destulă fericire pentru toţi care vor să o capete,
mesianismul terestru promite unora, în dauna altora. De obicei promite
săracilor împotriva bogaţilor, celor umili împotriva celor cu rang, celor slabi
împotriva celor puternici. Mesianismul terestru promite nu pacea şi iubirea,
ci dreptatea, aşa cum o înţelege el. Dar nu este vorba de dreptatea pe care
unii o câştigă în faţa altora, la judecată, ci e vorba de dreptatea unor
categorii sociale în dauna altora. Un fel de dreptate pe care nu o dă legea, ci
sabia. De aceea mesianismul terestru e violent şi asmute pe unii împotriva
altora. Cel mai cunoscut mesianism terestru este comunismul. Marxismul,
forma sa cea mai răspândită, agitând lozinca luptei de clasă, a dus la vărsare
de sânge şi opresiune.
E drept că acestea nu se găsesc întotdeauna în forma lor pură,
amestecând credinţa cu fanatismul, meditaţia cu violenţa. Poate că cel mai
în destinul acestei ţări”. Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1990, p.23, 44.
249
Această apropiere între spiritul mesianic şi ideologie poate părea greu de explicat. În
fapt, spre deosebire de utopii, care pot fi aspaţiale şi atemporale, susţinute de o armonie
unificatoare, spiritul mesianic are o anumită încărcătură ideologică. Mesianismul se găseşte
la întâlnirea dintre utopie şi ideologie. În acest fel, mesianismul tinde către depăşirea
limitelor prezente, descriind un model de societate prea puţin vizibil în lumea din jur. În
acelaşi timp, mesianismul este activ, el îşi localizează posibilii susţinători şi îşi propune să-i
călăuzească spre acea lume. În lucrarea sa Ideologie şi Utopie, scrisă în 1929, Karl
Mannheim face această distincţie. El nu porneşte însă de la caracterul kathartic al utopiei şi
cel pragmatic al ideologiei, socotind ideologia o formă relativizată a utopiei. Deci o utopie
care adie un farmec discret al concretului. Cu alte cuvinte, pentru Mannheim ideologia este
o utopie izgonită din grădina Edenului (Ideology and Utopia, London, Routledge&Kegan
Paul, 1960).
149
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

edificator exemplu este cel al islamismului, care este o combinaţie, alăturând


aspiraţiei către lumea divină jihad-ul pământesc. O astfel de combinaţie între
credinţă şi fanatism a fost la noi, mutatis mutandis, Mişcarea Legionară,
degenerând, mai ales după moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, în acţiuni
paramilitare, teroriste şi criminale250.

Mesajul Dreptei: mesianism şi pragmatism

Românii au nevoie astăzi de un mesaj mesianic251. El trebuie să fie


propovăduitor, dar nu religios, căci nu poate adăuga nimic în plus
creştinismului. Trebuie să fie, însă, aşezat pe un temei creştin.
Trebuie observat că mesianismul dreptei nu are tendinţe
mitologizante, unificatoare. Noi nu dorim să capacităm energiile naţionale
prin vehicularea unor mituri războinice şi prin inocularea, în acest fel, a
fanatismului252. Temeiul creştin al Dreptei româneşti ne fereşte de astfel de
pericole.
Mesajul dreptei nu trebuie să aibă a face cu particularităţile de până
acum ale mesianismului terestru. Dreapta nu asmute. Noi nu avem, cum
spuneam, adversari sociali253. Noi nu luptăm împotriva muncitorilor, ca să
răzbunăm anii de dictatură a proletariatului. Muncitorii nu au avut nimic de-
a face cu acea dictatură. Au fost la fel de obidiţi ca toţi ceilalţi254. Priviţi

250
Iată un produs tipic al mesianismelor amestecate: “Jertfa aceea e dezlănţuită în noi din
dragoste, dintr-o dragoste pentru altceva decât fiinţa noastră. Jertfa aceea care ne inundă
pustiindu-ne aşezarea omenească a vieţii, dar ne încălzeşte totodată cu satisfacţii pe care nu
le poate cuprinde graiul omenesc, această jertfă a faptei care smulge de pe fiinţa noastră
carapacea nesimţirii faţă de cele dumnezeieşti şi, transformându-se în rană vie (de «soare şi
sânge» cum ar zice Radu Gyr) ne pune în directă comuniune cu dumnezeirea” (Ion I. Moţa,
Cranii de lemn, Ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura Mişcării Legionare, 1940, p.19).
Mesianismul sângeros este specific extremei drepte de pretutindeni. “Nimic nu se
realizează vreodată fără vărsare de sânge” spune Drieu La Rochelle în Le Jeune Européen
în 1927 (apud Eugen Weber, Hans Rogger (coord.), Dreapta europeană. Profil istoric,
Bucureşti, Editura Minerva, 1995, p.14).
251
În momentele grele, românii au resimţit nevoia unei comunicări de natură mesianică.
Iată un exemplu de referinţă din Proclamaţia de la Islaz (9 iunie 1848): “Fraţilor români,
timpul mântuirii noastre a venit; poporul român se deşteaptă la glasul trâmbiţei îngerului
mântuirii şi îşi cunoaşte dreptul său suveran. Pace vouă pentru că vi se vesteşte libertate
vouă!”
252
Ispitirea oamenilor printr-o realitate fabuloasă, de tipul căutării Cupei Graalului, poate
avea consecinţele sale energizante. Noi nu căutăm astfel de căi iluzorii şi cu consecinţe
imprevizibile. Chiar dacă autori precum Thomas Carlyle, Ernest Renan, Friedrich
Nietzsche ori Georges Sorel au explicat rolul unificator, energizant al unor astfel de mituri,
noi evităm o astfel de expresie mesianică.
253
Pe bună dreptate, S.N. Eisenstadt observă că în comparaţie cu revoluţiile clasice,
revoluţiile din 1989 nu au fost mânate de ambiţia iacobină de a transforma societatea după
un proiect misionar-salvaţionist. S.N. Eisenstadt, “Prăbuşirea regiumurilor comuniste” în
Vladimir Tismăneanu (coord.), Revoluţiile din 1989: Între trecut şi viitor, Iaşi, Editura
Polirom, 1999, pp.103-120.
254
Hannah Arendt: “Dar ce au făcut socialismul sau comunismul în forma lor pură? Au
distrus această clasă muncitoare, instituţiile sale, sindicatele, partidele muncitoreşti şi
drepturile sale – convenţiile colective, dreptul la grevă, asigurarea de şomaj, securitatea
socială. În locul lor, aceste regimuri au răspândit iluzia că uzinele erau proprietatea clasei
muncitoare, tocmai când ea nu mai reprezenta o clasă, şi minciuna plină de cinism că
150
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

harta lumii şi veţi vedea că acolo unde dreapta a fost la putere şi a construit
sisteme economice, muncitorii o duc mai bine decât acolo unde, în numele
lor şi cu făţărnicie, stânga comunistă a construit sistemele sale opresive.
Prin mesianismul dreptei noi dăm o speranţă celor săraci. Dar noi
răspundem sărăciei trupeşti, materiale, spunându-i că prin muncă şi bună-
cuviinţă sărăcia poate fi înlăturată. Noi nu dorim să dăm apă la moară
sărăciei sufleteşti, care înseamnă frustrare, ură, porniri haiduceşti,
trândăveală pe socoteala altora sau vanitate, ci dorim s-o lecuim. Am văzut,
la alegerile anului 2000, ce se poate întâmpla cu necugetatele porniri de a
transforma frustrarea în armă politică.
Ce fel de mesianism este, atunci, mesianismul dreptei? Un mesaj
care dă speranţă, dar care, în acelaşi timp, trebuie să arate calea. Un mesaj
emoţional, dar şi raţional. Noi invocăm principii morale, dar şi un sistem
instituţional nou. De aceea, mesianismul trebuie însoţit de pragmatism. Un
mesaj doar mesianic poate aduce în cele din urmă amăgire, resemnare şi
tristeţe, sau poate induce ură şi fanatism. Şansa mesianismului de a însufleţi,
fără a dezamăgi sau a asmuţi, este pragmatismul. Mesianic şi pragmatic,
acesta este mesajul de care avem nevoie255.
Aşadar, mesajul dreptei nu se încadrează în categoria utopiilor
politice. El nu este o specie de romantism politic, care îşi ascunde în spatele
reveriilor mesianice incapacitatea de a înfrunta realitatea, nici o formă de
raţionalism abstract care inventează modele atrăgătoare, dar inadecvate şi
iluzorii.
Istoria românilor a avut o înclinaţie prea puţin mesianică. Profeţii ei
au fost puţini. Forma de mesianism pe care, cel mai adesea, au practicat-o
îmbia mai degrabă la reverie, la nostalgii, decât la acţiune. Era un soi de
mesianism nostalgic, cum întâlnim, de pildă la Eminescu. Idilizarea istoriei
a început o dată cu Şcoala Ardeleană, a continuat cu istorici precum Nicolae
Bălcescu, B. P. Haşdeu ori A. D. Xenopol sau cu scriitori precum Dimitrie
Bolintineanu, Vasile Alecsandri, George Coşbuc ori Mihail Sadoveanu.
Trecutul idilic a devenit, pentru mulţi români, o formă de utopie256. Alţii,

şomajul nu mai exista, care se sprijinea, vai, pe o singură realitate: absenţa oricărei
asigurări de şomaj”. Hannah Arendt, Crizele republicii, Bucureşti, Editura Humanitas,
1999, p.222.
255
Avem, pentru definirea acestui tip de mesianism, un sprijin teoretic din partea lui Max
Weber. Cele două forme diferite de expresie politică, birocraţia şi charisma, pot fi
asimilate spiritului pragmatic şi spiritului profetic. Birocraţia constituie ordinea
instituţională, autoritatea, reglarea după reguli stabile a activităţilor cotidiene. Charisma,
expresie a spiritului profetic, se bazează pe comunicare interpersonală, fiind opusă rutinei
instituţionale. Birocraţia înseamnă continuitate, charisma înseamnă ruptură. Dar ele
împreună dau logica desfăşurării istoriei. Într-un moment unic în felul său, ca cel al
României de azi, când tradiţia şi ruptura trebuie să coexiste, spiritul profetic şi spiritul
birocratic, în sensul ordinii instituţionale trebuie să coexiste, pentru a da sens istoriei (Vezi
From Max Weber: Essays in Sociology, London, Routledge, 1991, ediţie îngrijită de Bryan
S. Turner (cap. “Beaurocracy” şi “The Sociology of Charismatic Order”).
256
Tânărul Emil Cioran o spune cu tristeţe: “Respiraţia istorică a unui popor este cu atât
mai amplă cu cât misiunea lui este mai mare… Ce posibilităţi de mesianism există în
România, când nu ne-am proiectat niciodată un destin monumental? Nu este înfricoşător
cazul lui Eminescu, care în loc să se ataşeze de un viitor al României a proiectat mărimile
neamului în obscuritatea sinistră a trecutului nostru? România n-a avut gânditori mesianici;
151
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

precum Nicolae Iorga, A. C. Popovici ori C. Rădulescu-Motru,


sămănătorişti ori poporanişti, au făcut o utopie din idilizarea satului
românesc.
Vă întrebaţi, poate, cine sunt profeţii acestui mesianism al dreptei.
Nu ştiu nici dacă vor fi şi nici cine vor fi aceia257. Sau poate vor fi fost
printre noi şi alte generaţii îi vor omagia cum se cuvine. Până a ţâşni dintre
noi profeţii, să ne mulţumim să găsim printre noi călăuze.
Călăuza, stalker-ul lui Andrei Tarkovski, conducea grupuri de
curioşi îndrăzneţi sau disperaţi prin zona stranie rezultată de căderea unui
meteorit. În mijlocul “Zonei” era o cameră unde fiecăruia i se îndeplinea cea
mai intimă dorinţă. Călăuza nu avea voie să intre în camera aceea…
Călăuza face parte din stirpea conducătorilor. Dar călăuza nu este un
conducător oarecare. Ea duce oamenii spre o lume de care ea nu se va
bucura niciodată. Acesta e, de fapt, marele dar al călăuzei: cunoaşte calea,
dar nu o fructifică pentru sine. Călăuza are generozitate şi forţa sacrificiului.
Masele suportă şi stabilizează istoria, aşa cum arborii ţin cu
rădăcinile lor malurile să nu se prăbuşească. Conducătorii îşi dispută istoria.
Cei care fac cu adevărat istorie sunt călăuzele.

căci toţi vizionarii ei n-au depăşit o profeţie locală şi mărginirea unei clipe istorice.
Profetismul naţional românesc, care n-a întrecut limitele şi problemele etnicului, a fost un
profetism pe evenimente, iar nu pe dimensiuni intemporale. Eminescu a fost un profet
naţional
à rebours. Bălcescu însuşi… n-a fost mai mult decât un profet al trecutului”. Emil Cioran,
op.cit., p.25.
257
Thomas Carlyle se îndoia chiar, oarecum hazardat, la 1841, că profeţii ar mai putea
apărea în istorie: “Eroul ca Divinitate sau ca Profet sunt produse ale timpurilor vechi,
irepetabile ulterior. Ele presupun o anumită concepţie primitivă, căreia i-a pus capăt
evoluţia cunoştinţelor ştiinţifice. Este nevoie de o lume lipsită sau aproape total lipsită de
forme ştiinţifice, pentru ca oamenii, în uimirea lor plină de dragoste, să-şi închipuie că
semenul lor este un zeu, sau că în el vorbeşte glasul unui zeu. A trecut vremea divinităţii şi
a profeţilor”. Thomas Carlyle, Cultul eroilor, Iaşi, Editura Institutul European, 1996, p.95.
152
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Caracterul revoluţionar al Dreptei româneşti

Tradiţia dreptei şi spiritul revoluţionar

Urmează acum să prezentăm o temă care poate stârni controverse.


Este vorba despre caracterul novator, revoluţionar al dreptei. Această
aserţiune este, probabil, cea mai dificilă provocare cu care este confruntată
dreapta în procesul ei de modernizare de la începutul secolului XXI.
Căci dreapta a avut întotdeauna o atitudine cel puţin rezervată faţă de
elanul revoluţionar. Ea şi-a manifestat neîncrederea, dacă nu chiar ostilitatea
faţă de revoluţii, ca şansă a progresului.
În această privinţă vom deosebi două perioade în evoluţia gândirii de
dreapta. Cea dintâi îşi are rădăcinile încă în secolul al XVIII-lea, atunci
când gândirea contractualistă şi cea organicistă s-au confruntat, pe fundalul
dezvoltării iluminismului. Dreapta politică a secolului al XIX-lea se va
dezvolta în mod precumpănitor pe ideea construcţiei şi dezvoltării organice
a societăţii, ceea ce presupune că tradiţia joacă un rol deosebit şi că evoluţia
nu are în vedere salturi bruşte. Evoluţia societăţii este văzută ca un spaţiu al
continuităţii.
Gândirea contractualistă vede organizarea comunitară, în general, şi
mai ales statul, ca rezultat al unui contract. Cum acest contract nu poate fi
încheiat ca un tratat de pace, prin semnătura tuturor părţilor contractante, el
este realizat pe cale socială iar fiecare om are dreptul propriei voinţe de a
adera sau nu. În acest fel se face trecerea de la starea naturală, unde singurul
raport instituit între oameni este raportul de forţă, la starea socială258. În
plan filosofic, această gândire a fost reflectată prin raţionalism şi iluminism.
Ca orice contract, şi contractul social poate fi schimbat prin voinţa
societăţii. În acest fel revoluţiile sunt nu numai necesare, dar şi legitime.
Acestei concepţii, alţi gânditori i-au opus viziunea potrivit căreia construcţia
societăţii se face pe cale naturală, iar suveranitatea are atribute de natură
divină. Revoluţia este îndreptată împotriva tradiţiilor, împotriva Bisericii,
împotriva evoluţiei lente, dar lipsite de violenţă. Revoluţia nu are
258
Iată o selecţie edificatoare din textul Contractului social al lui Jean-Jacques Rousseau:
“Ordinea socială este este un drept consfinţit pe care se întemeiază toate celelalte. Totuşi
dreptul acesta nu derivă de la natură şi, deci, s-a stabilit prin convenţii” (p.25). “Fiindcă
nici un om nu are autoritate naturală asupra semenului său şi fiindcă forţa nu produce nici
un drept, rămân, deci, numai convenţiile ca bază a oricărei autorităţi legitime printre
oameni” (p.27). “Găsirea unei forme de asociere care, prin totalul forţei comune, să apere şi
să ocrotească persoana şi bunurile fiecărui asociat în parte, astfel încât oricine s-ar uni cu
ceilalţi să nu se supună, totuşi, decât sieşi şi să rămână liber cum a fost şi până atunci. Aşa
se pune problema fundamentală pe care o rezolvă contractul social” (p.33). “Dacă vom
înlătura din pactul social tot ce nu este de natura lui, îl vom găsi rezumat în următorii
termeni: fiecare din noi îşi pune în comun întreaga persoană şi putere, sub conducerea
supremă a voinţei generale, şi primim apoi pe fiecare membru ca parte indivizibilă din
întreg” (p.34). “…trebuie să deosebim libertatea naturală, care îşi află limitele în forţele
individului, de libertatea civilă, care este limitată de către voinţa generală; tot aşa, trebuie să
deosebim posesiunea, care nu este decât efectul forţei sau dreptul primului ocupant, de
proprietate, care nu poate fi întemeiată decât pe un titlu pozitiv” (p.37). Jean-Jacques
Rousseau, Contractul social, Bucureşti, Editura Mondero, 2000.
153
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

legitimitate, deoarece se ridică împotriva ordinii strămoşeşti. Ea este


mecanicistă şi are vanitatea de a crede că în privinţa conduitei politice şi
morale ar mai fi ceva nou de descoperit. Revoluţia apare a avea un caracter
artificial. Astfel de gânditori au lăudat restauraţia din 1688, dar au privit cu
suspiciune Revoluţia franceză de la 1789259.
Nu e greu de observat că revoluţiile împotriva cărora se ridicau
aceşti gânditori erau acele revoluţii a căror esenţă era de factură liberală.
Liberalismul a fost, călăuzit de forţa aburului, doctrina revoluţionară a
perioadei cuprinse între Revoluţia franceză şi revoluţiile de la 1848. Anii
‘20 ai secolului al XIX-lea au fost edificatori pentru a evidenţia pornirile
revoluţionare ale liberalismului radical260.
Ar fi excesiv să facem o astfel de apreciere, dar pentru acea
perioadă, dacă ar fi să păstrăm paradigma ideologică, conservatorismul
reprezenta dreapta, iar liberalismul stânga. Susţinând libertatea negoţului,
libera iniţiativă, interesele burgheziei aflate în ascensiune, sugerând
îngrădirea acelor privilegii care duceau la îngrădirea liberei competiţii,
proclamând egalitatea între oameni şi limitarea drepturilor suveranului acolo
unde legile pieţei erau încălcate, gânditorii liberali se situau de partea
idealurilor care animaseră Revoluţia franceză. Printre aceştia îi găsim pe
David Ricardo, pe Jean Baptiste Say, pe Frédéric Bastiat, pe Alexis de
Tocqueville, pe Lordul Acton, Friedrich List ori pe John Stuart Mill (ale

259
Exemplul cel mai elocvent este cel al lui Edmund Burke. Iată câteva fragmente dintr-o
lucrare, celebră, Reflecţii asupra Revoluţiei Franceze: “Instituţiile politice, bunurile pe care
ni le oferă soarta, darurile Providenţei ne sunt transmise şi ajung mai departe, la urmaşii
noştri, pe aceeaşi cale şi în aceeaşi ordine. Sistemul nostru politic se află într-o
corespondenţă şi o simetrie justă cu ordinea lumii şi cu modul de existenţă atribuit unui
corp stabil compus din părţi trecătoare. Ceea ce face ca, graţie acestei înţelepciuni minunate
ce asigură coeziunea misterioasă a speţei umane, întregul să nu fie nici învechit, nici între
două vârste şi nici tânăr; ci, de-a lungul căilor variate ale decăderii perpetue dezintegrării,
renaşterii şi progresului, într-o stare de stabilitate netulburată… Aţi avut toate aceste
avantaje în toate stările voastre vechi; dar aţi ales să acţionaţi ca şi cum nu aţi fi făcut
niciodată parte dintr-o societate civilă şi ca şi cum trebuia ca fiecare lucru să fie început din
nou. Aţi început prost, deoarece aţi început prin a dispreţui tot ce vă aparţinea…
Respectându-i pe strămoşii voştri, aţi fi învăţat să vă respectaţi pe voi înşivă. Nu aţi fi ales
să-i consideraţi pe francezi ca pe un popor născut abia ieri, ca pe o naţiune de incapabili
care s-au complăcut în servilitate până în anul 1789, anul emancipării” (Edmund Burke,
“Reflecţii asupra Revoluţiei franceze” în Adrian-Paul Iliescu, Emanuel-Mihai Socaciu,
Fundamentele gândirii politice moderne, Iaşi, Editura Polirom, 1999, pp.161-163). Nici
Joseph de Maistre nu s-a lăsat mai prejos: “S-a spus foarte bine: Revoluţia merge de la sine,
frază care înseamnă că în nici un alt eveniment al omenirii Divinitatea nu s-a arătat mai
vădit. Dacă se slujeşte de uneltele cele mai josnice, o face pentru că prin pedeapsă
primeneşte” (Joseph de Maistre, “Consideraţii asupra Franţei” în Istorie şi Providenţă,
traducere selectivă, Bucureşti, Editura Anastasia, 1997, p.32). Ceva mai indulgent se
dovedeşte, însă, cu justificarea acţiunii revoluţionare, de pe poziţii de această dată liberale,
Alexis de Tocqueville în lucrarea sa Vechiul Regim şi Revoluţia (Bucureşti, Editura
Nemira, 2000).
260
Astfel de mişcări sunt, de pildă, cea a carbonarilor, în Regatul celor două Sicilii, printre
care îl găsim şi pe Giuseppe Mazzini, adelfii din Piemont, decembriştii din Rusia, conduşi
de Nicolai Muraviev sau de Pavel Pestel, mişcări similare în Spania ori Belgia sau, ceva
mai târziu, la 1840, “Frăţia” de la Bucureşti, condusă de Dumitru Filipescu.
154
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

cărui Principii ale Economiei Politice, apărute în 1848, marchează,


cronologic, sfârşitul acestei perioade de efervescenţă liberală)261.
O dată cu dezvoltarea socialismului şi apariţia structurilor politice
ale acestuia, liberalismul îşi pierde caracterul revoluţionar. Într-o anumită
măsură, socialismul poate fi privit ca o consecinţă a spiritului liberal,
devenit, însă, paricid. Nu întâmplător, istoriografia marxistă socoteşte pe
clasicii gândirii liberale, mai ales pe Adam Smith şi pe David Ricardo, ca
precursori pentru unele din ideile lui Karl Marx, îndeosebi cele privind
teoria valorii262. Câtă vreme liberalismul fusese purtătorul avântului
revoluţionar, gândirea liberală vedea proprietatea ca pe o dimensiune socială
şi cerceta raporturile din sfera economică ori politică precumpănitor prin
prisma raporturilor sociale. O dată cu apariţia revoluţionarismului socialist,
liberalismul a părăsit această dominantă, trecând pe planul studierii
comportamentului uman şi a teoriilor utilitariste. În plan politic, liberalismul
a devenit elitist. Liberalismul a dezvoltat o întreagă şcoală de gândire a
utilitarismului, căreia istoria doctrinelor îi spune “neoliberalism”, “şcoala
marginalistă” ori, pur şi simplu, “şcoala utilitaristă”. Precursorul acestei linii
a fost Jeremy Bentham. Plăcerea devine principiu moral, iar maximizarea
plăcerii criteriul potrivit căruia o acţiune poate fi socotită justă ori
eficientă263. Cel dintâi reprezentant al acestei noi viziuni a fost William
Stanley Jevons. Lui i-au urmat Alfred Marshall. P.Y. Edgeworth, J. E.
Cairnes, Vilfredo Pareto, Léon Walras, Karl Menger, Antoine Cournot,
Wickstead, Knut Wicksell, F. von Wieser, Eugen von Böhm-Bawerk ori
John Bates Clark.
Deplasarea interesului de la raporturile sociale, atât de dragi în
aceeaşi perioadă marxism-leninismului, la comportamentele individuale a
transferat interesul de la o abstracţiune socială, şi anume valoarea, la o

261
Lucrarea lui John Stuart Mill, pe care tocmai din aceste motive Karl Marx o ignoră în
ale sale Teorii asupra plusvalorii, face, de fapt, trecerea de la liberalismul clasic la
socialism, lăsând ca cealaltă ramură să se îndrepte către şcoala marginalistă. Principiile lui
J.S. Mill cuprind numeroase din elementele pe care Marx le-a inclus, ulterior, în teoria
plusvalorii. Vezi John Stuart Mill, Principes d’économie politique, Paris, Guillaumin
Librairie, 1873.
262
Această contaminare revoluţionară dinspre liberalism către socialism este surprinsă la
numai câţiva ani de la revoluţia de la 1848 de Barbu Catargiu, un precursor al
conservatorismului românesc: “Doctrinele periculoase care au ameninţat Europa cu o
catastrofă în anul 1848 au ajuns şi în aceste locuri liniştite, lăsând amintiri sinistre tuturor.
Participanţii la trista parodie revoluţionară a ţării noastre au fost ori destul de naivi, ori
suficient de perverşi ca să împingă mişcarea lor necugetată către aberaţiile comunismului”.
Barbu Catargiu, 1885: État social des Principautés Danubiennes, Bruxelles, Imprimerie de
Bols-Wittouck, 1885, fragment preluat aici din Barbu Catargiu, “Starea socială a
Principatelor Danubiene” în Polis, nr.2/1998, p.114.
263
Jeremy Bentham: “Natura a aşezat omenirea sub cârmuirea a doi stăpâni supremi:
durerea şi plăcerea… Principiul utilităţii recunoaşte această supunere şi o ia drept temelie a
acelui sistem al cărui scop este să urzească firele fericirii prin mijlocirea raţiunii şi a legii…
Dacă principiul utilităţii este un principiu just după care să ne cârmuim, şi aceasta în toate
cazurile, rezultă din ceea ce tocmai am menţionat că oricare alt principiu diferit de acesta
trebuie să fie în mod necesar unul injust”. Jeremy Bentham, “O introducere la principiile
moralei şi legislaţiei” în Adrian-Paul Iliescu, Emanuel-Mihai Socaciu, op.cit., pp.166-168.
155
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

abstracţiune psihologică, şi anume utilitatea264. Ea devine măsura care


guvernează comportamentul de piaţă265. Studiul pieţelor, atât de drag
liberalismului clasic266 devine teoria echilibrului.
Gândirea neoliberală este o formă prin care liberalismul se apropie
de viziunea conservatoare în ceea ce priveşte reticenţa faţă de spiritul
revoluţionar. Viziunea neoclasică despre teoria echilibrului este cât se poate
de contrarevoluţionară. Ea susţine că sistemul are o capacitate de
autoreglare care derivă din înseşi regulile de funcţionare a pieţelor.
Pus în faţa convulsiilor economice generate de marea depresiune din
anii ‘30, capitalismul a înţeles, fie că era vorba de conservatori, fie că era
vorba de liberali, că intervenţia statului în economie este necesară şi că
libertatea individuală nu are doar resorturi naturale de a se manifesta.
Strategia deficitelor bugetare, ca formă de implicare a statului în atenuarea
dezechilibrelor pe piaţa forţei de muncă şi în stimularea cererii, a fost
acceptată de toate doctrinele economice ale dreptei. Ea relua, la altă scară,
viziunea organică cu privire la evoluţia societăţii, pe care o reclama Edmund
Burke cu aproape un secol şi jumătate în urmă.
Conservatorismul individualist, american ori britanic, a dus chiar la
o formă de coabitare a celor două doctrine. Liberali de frunte ai secolului
XX, ca Friedrich A. Hayek, Ludwig von Mises ori Milton Friedman au fost
acceptaţi, fără rezerve, de conservatori. Iar liberalismul în starea sa pură a
încetat de a mai fi o strategie de guvernare. Astfel, spiritul revoluţionar al
liberalismului, din faza sa incipientă, a dispărut.
Dreapta a avut, în mod tradiţional, o viziune pesimistă faţă de
componentele modernităţii – raţionalitate a istoriei, democraţie, credinţă
într-o societate deschisă, virtuţile reglatoare ale pieţei etc267. Începând cu
ultimele decenii ale secolului XX, îndeosebi odată cu deschiderea
conservatorismului către piaţă şi către valorile statului minimal, dreapta se
depărtează de pesimismul tradiţional268. Efortul Dreptei româneşti de a se
situa pe această nouă linie a dreptei pragmatice este justificat de specificul
realităţilor româneşti.

264
W.S. Jevons: “Lungi reflecţii şi cercetări m-au adus la opinia destul de nouă că valoarea
depinde în întregime de utilitate”. W.S. Jevons, La théorie de l’Economie politique, Paris,
V. Giard et E. Briěre, 1909, p.54. Sau “ofelimitatea” cum îi spune Vilfredo Pareto (Cours
d’Économie politique, Paris, 1964).
265
W.S. Jevons: “Eu arăt… că n-avem decât să exprimăm cu grijă legile naturale ale
variaţiei utilităţii, care depinde de cantitatea produsului aflat în posesiunea noastră, pentru a
ajunge la o teorie satisfăcătoare a schimbului, unde legile obişnuite ale cererii şi ofertei sunt
o consecinţă necesară” (op.cit., p.54).
266
Jean Baptiste Say este chiar autorul unei legi a pieţelor: “producţia îşi creează propria
cerere”. Vezi Jean Baptiste Say, Cours complet d’économie politique, Paris, Guillaumin et
Comp Librairie, 1852.
267
Mărturie ne stau scrierile multor gânditori, de la Edmund Burke şi Joseph de Maistre,
până la Friedrich Nietzsche, Vilfredo Pareto, Gaetano Mosca, Robert Michels, Carl
Schmitt, Nikolai Berdiaev, Georges Sorel, Michel Foucault, Jacques Derrida, Pascal
Bruckner etc.
268
În această privinţă este demnă de semnalat lucrarea Istoria ideii de progres a lui Robert
Nisbet, care are o viziune pozitivă asupra progresului, dintr-o perspectivă conservatoare
contemporană.
156
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Tipologia revoluţiilor

În funcţie de conţinutul, de profunzimea şi de obiectivele lor, există


trei tipologii revoluţionare:

1. Revoluţia politică. Foarte adesea revoluţiile politice sunt


asimilate cu loviturile de stat. Revoluţiile politice nu angrenează în
acţiunea lor masele largi. Ele se limitează la nivelul elitelor.
Obiectivele lor sunt legate de schimbarea, pe o cale non-electivă, a
conducerii societăţii. Revoluţiile politice nu-şi propun schimbarea
sistemului politic şi nu au revendicări sociale ample. Astfel de
revoluţii s-au petrecut frecvent în ţările lumii a treia, după
restrângerea sistemului colonial. Astfel de acţiuni au avut loc şi în
România, iar exemplul cel mai notabil este cel al “Monstruoasei
coaliţii” din 11 februarie 1866, care a dus la detronarea lui
Alexandru Ioan Cuza269. Ţările comuniste au cunoscut, de asemenea,
numeroase evenimente de acest fel.

2. Revoluţia socială. Cele mai cunoscute acţiuni revoluţionare se


încadrează în această tipologie. Este forma revoluţionară cea mai
profundă, care angrenează mişcări populare ample şi modificări
structurale ale sistemului politic. Substanţa revoluţiilor sociale o
constituie cel mai adesea conflictele de natură economică. Ele pot fi
însoţite, ca factor agravant, de conflicte de natură religioasă ori
etnică. Atunci, însă, când acţiunea de revendicare este etnică ori
religioasă, fără conotaţii de natură economică, nu poate fi vorba de o
acţiune revoluţionară. Nici războaiele religioase, nici acţiunile
izvorâte din principiul autodeterminării popoarelor nu se încadrează
în tipologia revoluţionară.
Fiind vorba despre contestarea de către clasele sociale
defavorizate a privilegiilor claselor sociale dominante, revoluţiile
sociale au trecut, fără excepţie, prin faza conflictelor, dacă nu chiar a
războaielor civile, şi au fost sângeroase. Ele au fost urmate de
regimuri de teroare şi au impus prin forţă noua ideologie dominantă
şi pe reprezentanţii săi. Atât revoluţiile burgheze, cum au fost, de
pildă, revoluţia din Anglia, condusă de Oliver Cromwell, sau
Revoluţia franceză de la 1789, cât şi revoluţiile bolşevice din 1917
încoace, au fost revoluţii sociale.

3. Revoluţia instituţională. Această formă revoluţionară este o


particularitate a sfârşitului de secol XX. Ea înregistrează o seamă de
asemănări, dar şi deosebiri, faţă de revoluţia socială. Asemănările
sunt următoarele:
 cele două tipologii revoluţionare au în vedere schimbări
profunde ale sistemului, atât în planul economic, cât şi în
cel politic;
269
Vezi Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat din România (vol. 1 – Revoluţie şi
masonerie, vol. 2 – Eşecul democraţiei române), Bucureşti, Editura RAO, 2000, 2001.
157
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

 ele au în vedere înlocuirea ideologiei dominante cu o alta,


mai progresistă.
Există, însă, şi o seamă de deosebiri:
 revoluţiile instituţionale se ridică împotriva
egalitarismului, în timp ce revoluţiile sociale au drept
cauză inegalităţile sociale; cu alte cuvinte, ambele
tipologii revoluţionare se ridică împotriva inegalităţii,
numai că în primul caz e vorba de inegalitatea civică, iar
în cel de-al doilea caz de inegalitate economică270;
 revoluţiile instituţionale nu au ca sursă conflictele dintre
clasele sociale, ci conflictul dintre societate şi elită,
constituită sub forma birocraţiei de stat; aşadar, spre
deosebire de conflictul de esenţă socială al revoluţiilor
sociale, conflictul în acest caz este de natură
instituţională;
 spre deosebire de revoluţia socială, care încearcă să se
impună printr-un regim de teroare, opresând pe căi
violente clasele adverse, ca soluţie de rezolvare a
conflictului social, revoluţia instituţională alege o cale
democratică de rezolvare a conflictului, care are cauze
instituţionale;
 revoluţia socială este fără excepţie sângeroasă; experienţa
anului 1989 a arătat că revoluţiile instituţionale se pot
petrece pe căi nesângeroase, dacă nu chiar paşnice
(situaţia din România fiind o excepţie care nu infirmă
regula);
 spre deosebire de revoluţiile sociale, care sunt preocupate
prioritar de rezolvarea unor chestiuni de natură
economică, revoluţiile instituţionale îşi propun imediat şi
prioritar reforme politice şi constituţionale.
Revoluţiile politice, atunci când pot fi socotite biruitoare, îşi ating
obiectivele într-un termen scurt. Ele nu perturbă decât superficial raporturile
economice dintre categoriile sociale şi regulile de bază ale sistemului. Nu se
poate pune problema, aşadar, a unor tendinţe inerţiale ale sistemului care să
alimenteze forţele restauraţiei. În cazul revoluţiilor sociale şi al celor
instituţionale, lucrurile sunt cu mult mai complicate. Ele sunt, în acelaşi
timp, revoluţii politice, dar nu sunt exclusiv politice. Procesele pe care le
angrenează sunt nu numai de natură politică, ci şi socială, economică şi, nu
în ultimul rând, culturală. Ele presupun mutaţii structurale majore, care nu
se pot petrece într-un termen scurt. O revoluţie de acest fel este un proces de
durată. Durata este prelungită prin acţiunea forţelor inerţiale sau
restauraţioniste. Revoluţia nu este un proces care să se petreacă printr-un
eveniment singular: ea se petrece în trepte succesive. De pildă, revoluţia din
Franţa, începută în 1789 s-a încheiat, de fapt, abia în 1871, o dată cu
270
Într-o serie de prelegeri susţinute în anul 1950, în memoria lui Alfred Marshall, şi
purtând titlul “Citizenship and Social Class”, T. H. Marshall distinge între “inegalitatea
cantitativă sau economică” şi “inegalitatea calitativă”. Aceste două forme de inegalitate nu
sunt distincte, ele pot trece dintr-o formă într-alta, putând constitui surse de conflict.
158
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

instalarea lui Adolphe Thiers în fruntea celei de-a treia Republici. Revoluţia
bolşevică, declanşată în 1917, a încetat abia o dată cu moartea lui Stalin271.
Revoluţia declanşată în România în 1989 nu s-a încheiat încă.
Schimbările revoluţionare de atunci au fost deturnate şi “înmuiate” de
forţele de restauraţie care s-au instalat la putere. Totuşi, chiar şi aşa, într-o
reformă spontană, forţele schimbării continuă să acţioneze. Caracterul
revoluţionar al Dreptei vine din aceea că ea îşi asumă reprezentarea forţelor
autentice ale schimbării. Următoarea treaptă în derularea revoluţiei
declanşate în 1989 va presupune preluarea puterii politice de o forţă politică
în care ideile noastre să poată fi dominante. Mulţi dintre noi au crezut că
acest lucru se va petrece în 1996. Din motive pe care le-am explicat deja, nu
a fost posibil. Aşadar, revoluţia continuă.
Tradiţia Dreptei româneşti şi spiritul revoluţionar

Dreapta secolului XX a fost foarte rezervată în a adopta ideea


revoluţiei sociale, care a apărut în secolul trecut exclusiv în forma revoluţiei
bolşevice272. Liberalismul a avut, în cea de-a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, o expresie revoluţionară,
deoarece lupta împotriva structurilor feudale, care împiedicau libera
dezvoltare a pieţelor273. Revoluţia liberală, ca orice revoluţie, dorea
schimbarea unui sistem economico-social, şi anume dorea trecerea de la
feudalism şi de la absolutism, la capitalism şi la democraţie. O dată ce
271
Fără nici o legătură, bineînţeles, cu viziunea revoluţiei permanente a lui Lev Davidovici
Troţki.
272
Am socotit necesare aceste clarificări de ordin metodologic, deoarece folosirea
conceptului de “revoluţie” păstrează o anumită ambiguitate. În acest sens, nu trebuie
confundate revoluţiile de natură tehnologică ori managerială cu tipologia revoluţiilor pe
care le-am prezentat în capitolul de faţă. De pildă, asocierile între revoluţia industrială ori
cea postindustrială şi revoluţiile sociale sunt forţate. E drept că, spre exemplu, revoluţiile
burgheze din perioada 1789-1848 sunt de neconceput fără susţinerea pe care burghezia
liberală a avut-o din partea maşinismului. Diferenţa dintre aceste tipologii revoluţionare
este legată atât de obiectivele lor, cât şi de mijloacele şi de tendinţele lor. Dacă revoluţiile
tehnologice şi manageriale au un caracter ireversibil, nu acelaşi lucru se poate spune despre
revoluţiile istorice. Acestea din urmă caută obţinerea imediată a puterii politice, în timp ce
pentru revoluţiile ştiinţifice acest obiectiv nu este explicit.
Există, totuşi, autori care operează cu concepte menite să sporească confuzia. De
pildă, Ralf Dahrendorf deosebeşte revoluţiile sociale de cele politice, dar le dă sensuri pe
care noi le socotim discutabile şi inoperante în clasificările tipologiilor revoluţionare:
“Cuvântul «revoluţie» a fost folosit de multă vreme pentru două forme cu totul diferite ale
schimbării dramatice. Prima desemnează schimbarea în profunzime, transformarea
structurilor fundamentale ale unei societăţi, care, evident, are nevoie de timp; în ceea ce o
priveşte pe cea de-a doua, e vorba de o schimbare rapidă, mai ales a circulaţiei deţinătorilor
de poziţii de conducere în răstimp de zile sau de săptămâni, prin acţiuni vizibile şi adesea
violente. Prima formă de schimbare poate fi numită revoluţie socială, în vreme ce cea de-a
doua, revoluţie politică. Revoluţia industrială a fost, din acest punct de vedere, una socială,
în vreme ce Revoluţia franceză poate fi socotită una politică”. Ralf Dahrendorf, Conflictul
social modern. Eseu despre politica libertăţii, Bucureşti, Editura Humanitas în colaborare
cu Editura Universităţii Al. I. Cuza şi CEU Press, 1996, p.13.
273
Să pomenim, de pildă, năstruşnica idee a fiziocraţilor potrivit căreia agricultura este
singura îndeletnicire care produce venit net, idee cu consecinţe fiscale neplăcute pentru
burghezia în formare.
159
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

liberalismul şi-a pierdut această dorinţă şi a fost preocupat de emanciparea


capitalismului, el şi-a pierdut caracterul revoluţionar. Dreapta politică a
rămas apărătoare a democraţiei capitaliste, fiind preocupată de ameliorarea
sistemului şi depăşirea contradicţiilor sale interne prin soluţii practice iar nu
prioritar ideologice.
O dezvoltare similară s-a manifestat în România. Conservatorismul
din a doua jumătate a secolului XX a văzut în liberalism, în democraţia
liberală, în general, germenii unei revoluţii lipsite de substanţă şi
ameninţătoare pentru stabilitatea socială şi dezvoltarea lentă, dar sigură a
societăţii româneşti. Spiritul Revoluţiei franceze a fost privit cu reticenţă de
conservatorismul românesc. Iar gândirea politică influenţată de acest spirit a
fost socotită a fi nepotrivită cu tradiţiile româneşti şi socotită drept
demagogie274.
Există numeroşi cercetători care socotesc importanţa revoluţiilor de
la 1848 ca fiind excepţională, nu atât prin consecinţele ei imediate, cât mai
ales prin caracterul progresist al ideilor, unele dintre ele adaptând realităţilor
româneşti viziunea liberală a revoluţiei franceze de la 1789275.
Dreapta românească a avut, în mod tradiţional, o atitudine critică
faţă de ideile paşoptiste. Dincolo de faptul că aceste idei trebuie aşezate în
contextul istoric, purtând amprenta fie a epocii, fie a personalităţilor
conducătoare, pentru noi mişcarea paşoptistă are un rol modernizator şi
democratizator de necontestat. Conservatorii s-au raportat critic la
paşoptism, mai ales cu privire la deschiderea europeană şi la ataşamentul
faţă de ideile Revoluţiei franceze. Este la fel de adevărat că unii
reprezentanţi ai dreptei culturale interbelice au acuzat, în continuarea
aceleiaşi atitudini, prea puţina aplecare a paşoptiştilor către ortodoxie.
Pentru noi acestea sunt doar dispute ale vremii. Paşoptiştii români se
numără printre precursorii Dreptei româneşti, aşa cum se înfăţişează ea la
începutul secolului XXI276. De altfel, faptul că, în afirmarea ideilor noastre,
274
Iată, în această privinţă, un text semnificativ al lui Mihai Eminescu: “Ce să zicem acum
de doftorii poporului românesc, care la toate neajunsurile tot c-un praf ne îndoapă, care
cine ştie de ce o fi bun? Da-i şoseaua rea, încât ţi se frânge caru-n drum! Libertate, egalitate
şi fraternitate şi toate vor merge bine. Dar se înmulţesc datoriile publice? Libertate,
egalitate şi fraternitate dă oamenilor, şi s-or plăti. Da-i şcoala rea, da’ nu ştiu profesorii
carte, da’ ţăranul sărăceşte, dar breslele dau înapoi, dar nu se face grâu, da-i boală de
vite?… Libertate, egalitate şi fraternitate şi toate or merge bine ca prin minune”. Mihai
Eminescu, “Bătrânii şi tinerii” în Timpul, decembrie 1877; vezi Opere, Ediţia Perpessicius,
vol.X, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1989.
275
Iată aprecierea pe care o face Ion Stanomir: “Întreaga direcţie de modernizare îşi
datorează evoluţia unei agende schiţate în mijlocul tulburatei veri a lui 1848, şi
modernitatea politică românească, cu ipotecile şi reuşitele ei, se plasează în descendenţa
documentelor muntene. Integrarea în Europa… începe prin a fi, la 1848, o minimă exigenţă
de supravieţuire în contextul vecinătăţilor geopolitice” (Ioan Stanomir, Reacţionarism şi
conservatorism, Bucureşti, Editura Nemira, 2000, p.9). Părere pe care o împărtăşeşte şi
Adrian Marino, un mare admirator al ideilor paşoptiste (şi care chiar a sugerat conceptul
filosofic de “neopaşoptism”): “România modernă, cel puţin de la 1848 încoace, a fost – în
ciuda insuficienţelor sale istorice – o ţară orientată spre cultura şi civilizaţia europeană”
(Adrian Marino, “Prefaţă”, în Adrian Marino <coord>, Revenirea în Europa, Craiova,
Editura Aius, 1996, p.V).
276
Fără a ascunde rădăcinile masonice ale Revoluţiei de la 1848, Neagu Djuvara este
autorul unei adevărate ode închinate paşoptiştilor, cea mai patetică pe care o cunosc: “Erau
160
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

ne sprijinim pe ideile programatice ale Revoluţiei de la 1848, la care facem


trimiteri, dovedeşte acest lucru277.
Precursorii conservatorismului au fost deosebit de critici faţă de
revoluţia de la 1848, socotind-o împotriva ordinii fireşti a evoluţiei
sociale278. Conservatorismul s-a situat, în mare măsură, de partea intereselor
marilor proprietari de pământ279. Ar fi nedrept, totuşi, să rezumăm influenţa
conservatorismului doar la această propoziţie280. Conservatorismul
românesc a avut o contribuţie uriaşă la dezvoltarea culturii româneşti şi a
spiritului naţional. Conservatorii au adus în dezbaterea publică teme
fundamentale precum onoarea, loialitatea, respectul faţă de tradiţie,

doar o mână de oameni, însă luptau ca mânaţi de o credinţă neţărmurită în destinele ţării
lor. Au azvârlit, ca pe nişte vechituri, obiceiurile, instituţiile, până şi vocabularul, impuse
de o putere străină. Au sorbit cu nesaţ din izvoarele culturii apusene; au adoptat instituţii
noi, au înnoit limba, au creat pe de-a-ntregul o literatură de valoare universală, au început,
în linişte, un proces democratic, într-un ritm nemaicunoscut de vreo altă ţară din Europa; au
fixat, pentru generaţii, cu îndrăzneală şi realism, marile obiective politice ale neamului şi au
determinat Europa să ţină seama de ele. Ei au făcut toate acestea. Au făcut chiar mai mult:
au făurit România”. Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul
epocii moderne (1800-1848), Bucureşti, Editura Humanitas, p.333.
277
Adrian Marino vorbeşte chiar despre un “neopaşoptism” necesar: “…ne aflăm într-un
moment istoric radical, de esenţă neopaşoptistă, al unui nou «început», după decenii de
dictatură totalitară, de subdezvoltare şi îngheţ cultural. Paşoptismul reprezintă un astfel de
moment simbolic românesc al «începutului» absolut… Acest spirit de pionierat rămâne la
fel de actual şi în 1848 şi în 1998. O nouă «întemeiere» fundamentală devine imperios
necesară… Spre civilizaţie, modernitate şi europenizare”. Afirmaţii corecte, deşi duse cu
prea mult entuziasm: “Ideologia românească, atâta câtă a fost, s-a născut sub semnul
iluminismului şi al liberalismului”. Adrian Marino, “Pentru neopaşoptism” în Sfera
politicii, nr.60/mai 1998, pp.5-14.
278
Iată un text edificator al lui Dimitrie Ghica, privindu-i pe autorii “movimentului
revoluţionar” de la 1848: “Aşa, eu ceream pentru ţară instituţii potrivite cu istoria ei, cu
mersurile ei, după gradul de civilisaţie în care a ajuns; me mulţumeam să ved înfiinţate
reforme politice şi administrative cari ar fi putut să ne conducă, cu pas tare dar mesurat, pe
calea progresului; din contra, d-ta şi amicii d-tale, într-o singură mişcare nemărginită, cu o
singură săritură, aţi trecut peste un interval de mai mulţi secoli, fără să consideraţi că aţi
prăvălit ţara către o prăpastie unde nu găsesc de cât desordine şi miserie”. Dimitrie Ghica,
“Amicilor şi inamicilor mei politici” în revista Polis, nr.2/1998, p.119.
279
Nu este locul aici să discutăm despre diferenţele dintre boierul începutului de secol al
XIX-lea şi cel al sfârşitului aceluiaşi secol. Ele sunt, însă, importante şi conservatorismul a
deosebit între boierimea primei perioade, premoderne, şi cea instruită, factor activ al
procesului de modernizare. Iată, în această privinţă, un text semnificativ şi deosebit de
critic al lui Barbu Ştirbei despre boierimea română a începutului de secol al XIX-lea: “Ori,
în această vreme, interesul, ambiţia, cupiditatea, egoismul, incapacitatea unei caste boiereşti
înapoiate, toate aceste elemente perturbatoare au marcat din 1831 încoace actele unei
adunări, când servile, când rebele, şi au sacrificat întotdeauna conştiinţa interesului
personal”. Barbu Ştirbei, “Considérations sur l’état politique de la Valachie”, 1855
(“Consideraţii asupra stării politice a Principatului Valahiei” în Polis, nr.2/1998, p.117).
Vezi şi Nicolae Iorga, Corespondenţa lui Ştirbei-Vodă, vol.I-II, Bucureşti, 1904,1905.
280
I. Bulei: “Partidul Conservator n-a fost un reprezentant exclusiv al moşierimii şi nici nu
a reprezentat numai interesele ei. Dar a avut în centrul bazei sale sociale moşierimea, în
aceeaşi bază socială încorporându-se însă şi părţi din burghezia comercială, funcţionară,
bancară, din intelectualitatea orăşenească, în sfârşit din unele elemente ale mediului rural.
Toate aceste categorii sociale erau mai mult sau mai puţin legate de marea proprietate”. Ion
Bulei, Conservatori şi conservatorism în România, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000,
p.10.
161
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

sentimentul datoriei, credinţa în Dumnezeu ş.a. Socotind că instituţiile


trebuie să se întemeieze pe un stadiu compatibil de emancipare a
mentalităţilor, ei au susţinut votul cenzitar. Incapacitatea de modernizare a
partidului, care a dus la frământări interioare, la îmbătrânirea şi şubrezirea
sa, a declanşat ruptura din 1912 dintre Titu Maiorescu, Petre P. Carp şi
Alexandru Marghiloman, care a prefigurat dispariţia partidului de pe scena
politică. Reforma agrară de după război şi votul universal au dat
conservatorismului românesc lovitura de graţie.
Lipsa unui partid conservator în perioada interbelică a avut
consecinţe deosebit de grave. Dacă am fi avut un conservatorism puternic,
Mişcarea Legionară nu ar mai fi apărut sau ar fi avut o amploare mult mai
redusă281. Spiritul reacţionar, întemeiat pe tradiţie, pe morala creştină şi pe
dragostea de ţară, ar fi evoluat în cadrele democraţiei. Reacţionarismul nu ar
fi dus la extremism politic.
Într-o anumită măsură, liberalismul românesc s-a format sub
influenţa culturală franceză, care a fost semnificativă asupra micii boierimi
româneşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea, cu deosebire în
deceniile patru şi cinci ale secolului respectiv, în timp ce conservatorismul
s-a format sub influenţa gândirii germane. Aceste influenţe, însă, nu pot fi
exagerate, căci liberalismul şi conservatorismul sunt expresii ale unui
anumit context istoric, îndeosebi de natură economică282.
Ca şi în alte ţări, liberalismul şi-a pierdut, în perioada interbelică,
spiritul revoluţionar. El a rămas, după fuziunea dintre Partidul Naţional
Român, condus de Iuliu Maniu – o expresie a conservatorismului
transilvănean283 – şi Partidul Ţărănesc, singurul reprezentant al dreptei

281
Aceeaşi opinie o împărtăşeşte Sorin Alexandrescu: “La dispariţia Partidului Conservator
ca partid explicit, conservatorismul nu dispare şi el, ci devine difuz în societate, ca o bază
comună a tuturor partidelor naţionaliste din secolul al XX-lea: antiliberalismul lui, spiritul
(uneori) antidemocratic, elitismul devin constante ale tuturor partidelor, mişcărilor,
sistemelor de gândire şi gazetarilor de dreapta din perioada interbelică…Toate curentele
neonaţionaliste din secolul al XX-lea sunt un aliaj de neoconservatorism şi populism
semănătorist. În cadrul acestora, legionarismul devine în perioada interbelică locul lor
comun, vulgata lor…”. Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Bucureşti, Editura Univers,
1998, pp.177-178. O concepţie similară exprimă Neagu Djuvara: “Dispare Partidul
Conservator şi ce a mai fost valabil în el s-a dus, în parte, la Averescu, mai târziu la
Legiune” (în “Anii 20”, dezbatere organizată de GDS, publicată în Suplimentul revistei 22,
nr.129/15 mai 2001).
282
De pildă, Tudor Vianu: “De unde înainte cultura română funcţiona prin puterea
dinamică a complexului latin, care era civilizator, progresist, liberalist, acum influenţele
latine sunt întrerupte de cele datorate complexului german, care se caracterizează printr-o
filosofie eleatică a imobilităţii…” Tudor Vianu, Filosofia culturii şi teoria valorilor,
Bucureşti, Editura Nemira, 1998, p.663.
283
“Noi nu avem a ne teme de democraţie”, spunea Alexandru Vaida-Voevod în
Parlamentul ungar, în 1914, ca deputat din partea Partidului Naţional Român, “pentru că
democraţia ne poate da totul, dar nu poate lua nimic de la noi. Noi suntem democraţi, deşi
democraţi conservativi, fiindcă reprezentăm un popor de ţărani”. Discursul deputatului Al.
Vaida-Voevod rostit în şedinţa de vineri 20 martie 1914 a Camerei ungare din Budapesta,
Braşov, Tipografia A. Mureşianu, Branisce şi comp. 1914, p.24 apud Marin Nedelea,
Prim-miniştrii României Mari, Bucureşti, Casa de editură şi presă “Viaţa Românească”,
1991, p.27.
162
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

politice284. Din păcate, după asasinarea de către un grup de legionari a lui I.


G. Duca, în decembrie 1933, Partidul Naţional Liberal şi-a pierdut unitatea
şi, în consecinţă, o mare parte a autorităţii sale politice. Lipsa unei drepte
politice puternice a permis instituirea dictaturii carliste, momentul din care,
pentru mai bine de jumătate de secol, România nu a mai avut
constituţionalism democratic.
Ca apărătoare ale democraţiei şi ale proprietăţii private, atât Partidul
Naţional Liberal cât şi Partidul Naţional Ţărănesc s-au opus din răsputeri
oricărei forme de dictatură. Numeroşi lideri ai celor două partide au căzut
victime ale legionarilor, dar, mai ales, ale comuniştilor.
Ultimul deceniu al secolului a lansat o nouă provocare. Dacă până
atunci, în întreg secolul XX, spiritul revoluţionar era îndreptat către
contestarea democraţiilor capitaliste şi naşterea unor forme de totalitarism,
de această dată mişcările revoluţionare au fost îndreptate către înlăturarea
totalitarismului şi construirea unei democraţii capitaliste. Acest mod de
încheiere a secolului a condus pe unii autori la a proclama victoria decisivă
a democraţiei capitaliste, ca formă superioară de organizare, politică,
economică şi socială.
Nu trebuie să ne pripim. Fiecare generaţie a avut, într-un anumit fel,
sentimentul “sfârşitului istoriei”285. Tot timpul a fost invocat “ceasul al
doisprezecelea”, mereu societatea s-a aflat “la răscruce”, iar soluţia a părut
decisivă şi veşnică. Şi de fiecare dată istoria a mers înainte, făcând din
gongul final – ca să-l parafrazăm pe Leoncavallo – prologul unei noi
comedii. Vom face, la rândul nostru, consideraţii pe marginea acestei
afirmaţii, pe parcursul acestei lucrări.
Datoria noastră este să înţelegem specificul perioadei pe care o
trăim, preluând unicitatea ca o ipoteză de lucru şi nu ca o zestre vanitoasă.
Abordarea trebuie făcută cu toate precauţiile ce ţin de învăţămintele pe care
le tragem din istorie, dar fără prejudecăţi şi fără teamă.

Specificul instituţional al revoluţiilor din 1989

284
Este şi opinia lui Andrei Pippidi: “…prin dispariţia Partidului Conservator s-a întâmplat
un fel de mutare spre dreapta a partidelor care existau deja sau care se încheagă acum, aşa
încât se poate spune că liberalii ocupă poziţia la dreapta, că un partid ca cel Naţional
Ţărănesc, când va fi, ocupă locul liberalilor, deci undeva la centru, şi în stânga socialiştii
capătă mai multe adeziuni decât avuseseră înainte de război” (în “Anii 20”, dezbatere
organizată de GDS, publicată în Suplimentul revistei 22, nr.129/15 mai 2001).
285
Am citit în studenţie o istorie a gândirii economice, scrisă de Albert Blanqui la 1837
(Histoire de l’Économie politique en Europe depuis les anciens jusqu’à nos jours, Paris,
Guillaumin Libraire, 1837). Am parcurs cartea aceea cu o anumită duioşie, căci autorul
avea sentimentul că tot ce era important a fost deja spus. Şi câte alte lucruri au mai trebuit
spuse după aceea! Probabil că, într-o bună zi, un student de peste o sută de ani va resimţi
aceeaşi duioşie citind cartea lui Fukuyama. El însuşi recunoaşte că şi în alte timpuri a
existat tentaţia “sfârşitului istoriei”: “…aceasta era semnificaţia sfârşitului istoriei (la Hegel
– n.n.): era momentul în care omul ajungea la un fel de autoînţelegere despre sine însuşi şi
condiţiile în care trăia şi în legătură cu ceea ce trebuie să facă astfel încât instituţiile sociale
şi politice să satisfacă din plin cele mai înalte năzuinţe umane”. Dan Pavel, “Ieşirea din
ghetoul intelectual – interviu cu Francis Fukuyama” în Leviathanul bizantin, Iaşi, Editura
Polirom, 1998, pp.103-104.
163
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Revoluţiile anului 1989 se aseamănă, dar se şi deosebesc de alte


revoluţii pe care le-a trăit istoria. Abia după ce vom înţelege care sunt aceste
asemănări şi deosebiri, vom putea înţelege care este vocaţia revoluţionară a
dreptei.
Ce face ca revoluţiile anului 1989 să semene cu tipologia
revoluţionară a ultimilor 200 de ani?286
După cum observăm, revoluţiile care, în istoria modernă a lumii, au
depăşit cadrul strict politic au, contextual vorbind, câteva însuşiri esenţiale:
a) Ele marchează – convenţional desigur, căci procesul este mult mai
complex – trecerea de la un sistem economic la altul, fie că e vorba
de trecerea de la feudalism la capitalism sau de la capitalism la
socialism.
b) Dintre cele două etape în care revoluţia marchează trecerea, una
are vocaţie democratică şi alta totalitară287. Precum se observă,
ordinea nu este obligatorie. Au existat revoluţii care au marcat
trecerea de la totalitarism (sau, mai corect, absolutism) la
democraţie, tot aşa cum au existat revoluţii care au marcat trecerea
de la democraţie la totalitarism. Pentru trecerea de la democraţie la
democraţie nu e nevoie de osteneala vreunei revoluţii, căci
democraţia oferă prilejul evoluţiei, al transferului paşnic al puterii,
dacă este organic necesar. Iar trecerea de la totalitarism la
totalitarism e pierdere de vreme. Aceea nu mai e revoluţie, este
eventual o scenă de familie.

286
Am fi tentaţi să adâncim cercetarea noastră până la revoluţia engleză din 1642 condusă
de Oliver Cromwell, dar elementele comparabile se restrâng încât similitudinile sunt mai
greu de făcut. Şi, probabil că Edmund Burke avea dreptate când socotea revoluţia din
Anglia, o ţară care păstrează aceeaşi Constituţie – Magna Charta – de la 1215, mult mai
puţin revoluţionară decât pare la prima vedere: “Cele două principii ale conservării şi
corectării au acţionat cu putere de-a lungul celor două perioade critice ale Restauraţiei şi
Revoluţiei, când Anglia a rămas fără rege. În ambele perioade, naţiunea a pierdut legătura
prin care erau uniţi membrii ei în cadrul vechiului edificiu; totuşi, cele două principii nu au
distrus alcătuirea acestuia. Dimpotrivă, în ambele cazuri, ele au regenerat părţile
defectuoase ale vechii constituţii prin mijlocirea părţilor care nu erau şubrezite. Aceste
principii au păstrat aceste părţi vechi şi neşubrezite exact aşa cum erau înainte, în aşa fel
încât partea recuperată să se potrivească lor” (Edmund Burke, “Reflecţii asupra Revoluţiei
franceze” în Adrian-Paul Iliescu, Emanuel-Mihai Socaciu, op.cit., p.160). La drept vorbind,
există şi păreri care edulcorează avântul revoluţiei franceze de la 1789. Iată, de pildă, ce
scrie François Furet despre Revoluţia franceză: “În realitate, este înflorirea trecutului
nostru. Ea desăvârşeşte opera monarhiei. Departe de a fi o ruptură. Revoluţia nu poate fi
înţeleasă decât în şi prin continuitate istorică. Ea îndeplineşte această continuitate în fapte,
apărând ca o ruptură în conştiinţă” (François Furet, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea
comunistă în sec. XX, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p.70).
287
Comentând revoluţiile de la 1989, Ralf Dahrendorf, altminteri lipsit de admiraţie pentru
elanurile revoluţionare, vorbeşte despre două tipuri de politică, pe care le numeşte politică
“constituţională” şi politică “normală”: “În politica constituţională nu există decât două căi,
societatea închisă şi cea deschisă, în timp ce politica normală permite numeroase opţiuni
conjuncturale”. Politica constituţională este singura şansă de a înlătura monopolul
dominaţiei. În această privinţă, revoluţiile din 1989 sunt socotite de Dahrendorf drept
animate de “politici constituţionale”, manifestându-şi opţiunea pentru societatea deschisă.
Ralf Dahrendorf, Reflecţii asupra revoluţiei din Europa, Bucureşti, Editura Humanitas,
1993, p.72.
164
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

În realitate, lucrurile nu au fost chiar atât de simple, existând faze


pregătitoare sau postrevoluţionare care nu permit o demarcaţie atât
de netă. Pe de altă parte, fără o simplificare de acest fel, va fi greu să
desluşim sensurile reale. Nu cunosc vreo mişcare semnificativă care
să merite numele de revoluţie şi căreia să nu i se potrivească cele
două însuşiri amintite. Acestor două însuşiri li se adaugă, prin
consecinţă încă una:
c) Toate revoluţiile respective au fost revoluţii sociale288. Revoluţia
franceză a fost îndreptată împotriva monarhiei absolutiste, dar, în
acelaşi timp, împotriva nobilimii şi clerului289. Revoluţiile de la
1848 au avut un caracter burghezo-democratic căruia i s-a adăugat,
în unele ţări, caracterul de emancipare naţională. Revoluţiile
comuniste au folosit proletariatul în lupta împotriva burgheziei
financiare, industriale şi rurale. Categorii sociale au fost asmuţite
unele împotriva altora.
În România o primă tentativă a fost răscoala lui Tudor Vladimirescu,
care a fost în bună măsură inspirată de spiritul Revoluţiei franceze290. Deşi
înfrântă, ea a atras atenţia marilor puteri asupra Principatelor române,
cerând imperativ Imperiului Otoman renunţarea la domnitori fanarioţi şi
recurgerea la domni pământeni. În ziua de 13 iulie 1822, Poarta a numit
domni pământeni: Grigore Dimitrie Ghica în Muntenia şi Ion Sandu Sturdza
în Moldova. Procesul de occidentalizare demarat atunci a pregătit spiritul
revoluţionar al jumătăţii de secol al XIX-lea291. La 1848 a fost arsă la
Bucureşti Arhondologia, care cuprindea repertoriul familiilor boiereşti.
Caracterul burghezo-democratic al revoluţiilor de la 1848 apare cu claritate
în documentele programatice ale acestora292.

288
O discuţie separată ar merita poate, revoluţia fundamentalistă, de factură religioasă, în
care conotaţiile de factură socială nu sunt atât de evidente. O astfel de revoluţie a fost cea a
fundamentalismului islamic din Iran, din anul 1979.
289
Vezi François Furet, Reflecţii asupra Revoluţiei franceze, Bucureşti, Editura Humanitas,
1992.
290
Iată câteva fragmente edificatoare: “Fraţilor locuitori ai Ţării Rumâneşti, veri de ce
neam veţi fi!… Dar pre bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele
bisăriceşti, cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până
când să le fim robi?… Nu vă leneviţi, ci siliţi dă veniţi în grabă cu toţii: care veţi avea
arme, cu arme; iar care nu veţi avea arme, cu furci de fier şi cu lănci: să vă faceţi degrabă şi
să veniţi unde veţi auzi ca să află Adunarea cea orânduită pentru binele şi folosul a toată
ţara… Şi iar să ştiţi că nimenea dintre noi nu este slobod, în vremea aceştii Adunări, obştii
folositoare, ca să se atingă măcar de un grăunţi, de binele sau de casa vreunui neguţători,
oroşan sau ţăran, sau de al vreunui lăcuitori; decât numai binele şi averile cele rău agonisite
ale tiranilor boieri să se jertfească…” (Tudor Vladimirescu, Către tot norodul omenesc din
Bucureşti şi din celelalte oraşe şi sate ale Ţării Rumâneşti, multă sănătate! – 23 ianuarie
1821) Ori: “Ci pă semne dumneata pă norod, cu a cărora sânge s-au hrănit şi s-au poleit tot
neamul boieresc, îl socoteşti nimic, şi numai pă jăfuitori îi numeşti patrie… Dar cum nu
socotiţi dumneavoastră că patrie se cheamă popolul, iar nu tagma jăfuitorilor!” (Tudor
Vladimirescu către Nicolae Văcărescu – 11 februarie 1821).
291
Neagu Djuvara: “Caracteristica principală a domniei primilor domnitori pământeni va fi
accelerarea procesului de occidentalizare”. Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările
Române la începutul epocii moderne (1800-1848), ed.cit., p.307.
292
Proclamaţia de la Islaz (9 iunie 1848): “Pe scurt, popolul român, recapitulând,
decretă:… 2. Egalitatea drepturilor politice… 4. Adunanţă generală compusă de
165
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

În România nu a existat o revoluţie comunistă, de tipul revoluţiei


bolşevice din 1917. Comunismul a fost un regim de ocupaţie sovietică ce a
folosit elemente marginale ale societăţii româneşti dispuse la trădare de
neam, sau cadre neromâneşti instruite în şcolile Kominternului. Folosind, în
1946, aparenţa unor alegeri parlamentare, pe care altminteri le-a falsificat
grosolan, comunismul a urmat comportamentul postrevoluţionar boşevic
fără ca, propriu-zis, comuniştii din România să fi fost în stare să provoace o
mişcare revoluţionară. Socotind însă că, în sens larg, o revoluţie nu are în
vedere numai momentul insurecţional, ci mai ales transformările ce
urmează, putem socoti că în România a avut loc un fel de revoluţie
comunistă. Când spunem “un fel de” o facem nu fără o anumită tristă ironie,
căci revoluţia presupune acumularea unor contradicţii antagonice interne,
care îndeamnă societatea către echilibru. Or, a spune că între societatea
românească în ansamblul său şi o mână de indivizi care nu reuşiseră timp de
două decenii să se evidenţieze prin nimic altceva decât prin declaraţii
antiromâneşti existau relaţii antagonice ar fi cu totul exagerat. Nimic din
realităţile economice şi sociale româneşti nu îndreptăţea apariţia unor
schimbări de natură revoluţionară de felul celor care urmau să se petreacă.
Dacă existau într-adevăr tensiuni antagonice, apoi atunci ele se manifestau
între tendinţele hegemoniste ale Uniunii Sovietice, pe de o parte, şi dorinţa
liderilor politici ai României şi conducătorilor Armatei Române de a-şi
apăra ţara, pe de alta. Dacă nu ar fi existat atunci trădători de neam, Armata
Roşie ar fi fost nevoită să-şi recunoască rolul de armată de ocupaţie, pe care
de fapt l-a avut până în 1958. Iar retragerea trupelor sovietice din România
nu s-a datorat vreunei tendinţe de emancipare a puterii comuniste de la
Bucureşti. Dacă România nu s-ar fi învecinat numai cu ţări comuniste –
singura, de altminteri, din Europa de Est aflată în această situaţie – probabil
că Armata Roşie ar fi rămas în continuare în ţară.
Revoluţia comunistă a fost, la rândul său, o revoluţie socială. Ea şi-a
îndreptat atenţia, ca oricare altă revoluţie socială învingătoare, împotriva
unor categorii sociale care au suportat, apoi, deposedări, discriminări şi alte
prigoane.
Acum să răspundem la întrebarea: au avut mişcările din 1989
substanţa unei revoluţii? Dacă socotim primele două criterii menţionate mai
sus, atunci cu siguranţă că da. Aceste mişcări au avut ca obiectiv trecerea de
la socialism la capitalism şi trecerea de la totalitarism la democraţie. Cât
priveşte cel de-al treilea criteriu, acesta nu se mai verifică. Nu a fost vorba
de o luptă socială. Nici a burghezilor împotriva boierilor, nici a muncitorilor
împotriva burghezilor şi boierilor la un loc, nici de vreun alt fel. Nu a fost o
tentativă a unei clase sociale de a lua locul alteia. Ca dovadă că nicăieri în

reprezentanţi ai tuturor stărilor societăţii… 8. Libertatea absolută a tiparului… 13.


Emancipaţia clăcaşilor, ce se fac proprietari prin despăgubire… 17. Desfiinţarea rangurilor
titulare ce nu au foncţii…” La acestea, Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova, redactate
de Mihail Kogălniceanu în august 1848, adăuga: “…30. Desfiinţarea a orice dări asupra
exportaţiei productelor naţionale. 34. Înlesnirile comerţului şi libertăţii muncii.” Şi, evident:
“A se oborî orice ranguri şi privileghiuri personale sau de nascere… Ele (rangurile şi
privileghiile boiereşti) dar astăzi trebuesc oborâte ca nisce rămăşiţe ale timpurilor
feudale…”
166
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

fostul bloc sovietic ea nu a luat forma războiului civil sau a vreunui conflict
social.
Revoluţia anului 1989 nu a fost aşadar, o revoluţie socială293.
Explicaţia constă tocmai în compoziţia socială din ţările foste comuniste.
Îndeobşte, regimurile pe care revoluţiile doreau să le răstoarne, aveau o
anumită susţinere socială. Fie că e vorba de monarhia absolută, care avea
susţinerea nobilimii, fie că era vorba de statul democratic capitalist, care era
sprijinit de categoria largă a proprietarilor industriali, financiari sau funciari.
Raporturile sociale legate de proprietate se reflectau şi într-o anumită
poziţie faţă de puterea politică, şi într-o anumită apartenenţă de natură
culturală. Evoluţia elitelor devenise un proces organic. Comunismul a
desfiinţat diferenţele sociale bazate pe criteriul proprietăţii şi pe criteriul
prestigiului. Singurul criteriu de definire a elitelor a rămas exercitarea
puterii. Dezvoltarea organică a elitelor a fost stopată. Elitele s-au
transformat în nomenklatură, toate celelalte, prestigiul ori confortul
material, fiind strict condiţionate de poziţia în ierarhia politică. Suportul
instituţional pentru elite a fost birocraţia de partid şi de stat. Astfel, legătura
dintre elite şi popor a încetat de a mai fi una organică. Aparatul birocratic a
fost o formă prin care elitele au început să se apere de propriul popor294.
Tentativa de sorginte marxist-leninistă de a construi o societate fără
clase a eşuat. Subminarea proprietăţii private şi transformarea acesteia în
proprietate de stat a avut menirea de pune indivizii într-o stare de
vulnerabilitate şi de dependenţă materială totală faţă de stat. O astfel de
proprietate, care nu mai era gestionată de interesele private a trebuit
gestionată de administraţie. În acest fel, socialismul a generat o birocraţie
fără precedent. Din păcate, România prezentă nu a diminuat, ci a proliferat
birocraţia comunistă, pe care a acceptat-o ca moştenire fără să crâcnească şi
a protejat-o apoi, cât i-a stat în putinţă295.
Subminarea proprietăţii private a avut drept obiectiv desfiinţarea
bazei economice a organizării societăţii pe clase sociale, specifică
sistemului capitalist. Noua birocraţie a ajuns să dispună de o avuţie imensă,
însuşindu-şi foloase importante din administrarea ei. Ea s-a aşezat astfel, în

293
De aceea ni se pare excesivă concluzia lui Timothy Garton Ash, preluată de Stelian
Tănase, potrivit căreia revoluţiile din 1989 nu au adus nimic nou faţă de revoluţiile de la
1789, 1830 sau 1848. E adevărat ceea ce spune Stelian Tănase, anume că “aceste revoluţii
au preluat valorile liberale ale secolelor trecute şi le-au opus dictaturilor comuniste. Putem
spune, în acest sens, că revoluţiile din 1989 sunt prelungirea revoluţiilor din 1789, 1830,
1848, episod al impunerii treptate în Europa a unui set de valori. Aceste valori sunt
considerate anistorice, general umane, universale. Ele nu sunt ale unui regim sau al altuia,
aparţin condiţiei umane” (Stelian Tănase, “Europa şi revoluţiile ei” în Sfera politicii,
nr.60/mai 1998). Realitatea anului 1989 este mai complexă, căci, aşa cum vom arăta,
revoluţiile din 1989 presupun un avânt istoric, dar şi o recuperare istorică.
294
Procesul acestor mutaţii sociale este descris de Milovan Djilas în lucrarea sa Noua clasă.
Odată cu transformarea proprietăţi private în proprietate socialistă, diferenţele datorate
raportului faţă de proprietate dispar şi societatea se egalizează. În acest proces cu tentaţii
egalitariste, birocraţia începe să devină o clasă. Milovan Djilas, The New Class: An
Analysis of the Communist System, New York, Praeger, 1957.
295
Analiza comparativă arată că România are cel mai împovărător aparat birocratic dintre
ţările Europei Centrale şi de Est. În ceea ce priveşte numărul de miniştri, de pildă,
Guvernul României numără în prezent 25 faţă de medie, care se situează la 15,8.
167
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

fruntea societăţii, pe locul rămas gol în urma dispariţiei clasei înstărite şi a


clasei politice ale democraţiei capitaliste. Ea a căpătat veleităţi oligarhice
generate de noua organizare de tip comunist a societăţii296. Mai mult decât
atât, această birocraţie a încercat să se transforme într-o nouă aristocraţie,
preluând, prin închiderea cercului elitelor, privilegiile şi încercând, prin
moştenirea rangurilor, să se transfere de la o generaţie la alta. Această
aristocraţie comunistă a reuşit să depăşească nevătămată momentul
decembrie 1989.
În acest fel, structurarea pe clase a capitalismului s-a transformat
într-o altă structură socială, stratificată între cetăţenii obişnuiţi şi birocraţii
cu veleităţi oligarhice297. Acesta a fost conflictul principal al revoluţiei din
1989. El rămâne în continuare principalul conflict, chiar dacă o mare parte a
populaţiei nu-l conştientizează ca atare. Principalul adversar politic al
Dreptei româneşti este tocmai această aristocraţie comunistă care şi-a
păstrat privilegiile şi împiedică rotaţia firească şi dezvoltarea organică a
elitelor româneşti.
În această situaţie, tensiunile nu au mai apărut între clase sociale, ci
între masse şi elite298. Sau, mai bine zis, dacă socotim şi tensiunile apărute
înlăuntrul elitei comuniste, între masse şi partea cea mai vizibilă a elitei.
Revolta din 1989 a opus massele propriilor conducători. Tentativa de a opri
revolta prin represiune a eşuat pentru că în aceste structuri situaţia era
aceeaşi: conducerea Securităţii sau a Armatei era dispusă să-şi urmeze
conducătorii, în timp ce structurile acestor instituţii au preferat să pactizeze
cu massele nemulţumite.

Revoluţia română

Mişcarea revoluţionară din România, ca şi cele din celelalte ţări est-


europene, nu a avut un caracter social. Ea a fost o revoluţie instituţională.
Sau, mai bine zis, a încercat să fie, căci a fost înfrântă foarte repede.
Orice revoluţie poartă într-însa forţele de restauraţie. Inerţia istorică
face astfel încât niciodată o mişcare de acest fel nu ajunge până la limitele
pe care şi le-a propus. Din păcate, în ceea ce priveşte revoluţia română,

296
Poate că nicicând legea de fier a oligarhiei emisă de Robert Michels nu a fost mai
evidentă decât odată cu apariţia birocraţiei comuniste. Iată, enunţul aceste “legi de fier”:
“Organizaţia este aceea care dă naştere dominaţiei celor aleşi asupra alegătorilor, a celor
mandataţi asupra mandatarilor, a delegaţilor asupra celor care deleagă. Cine zice
organizare, zice oligarhie”. Robert Michels, Political Parties, New York, The Free Press,
1962.
297
Această nouă stratificare a fost explicată cu o premoniţie excepţională încă din 1911, de
germanul Robert Michels. El spune: “Este adevărat că avuţia socială nu poate fi în mod
satisfăcător administrată decât prin crearea unei largi birocraţii. În acest fel suntem conduşi
la concluzia inevitabilă a negării posibilităţii statului fără clase” (idem, pp.347-348).
298
Acest lucru îl sesizează Vladimir Pasti în studiul său despre Revoluţia română, apărut în
lucrarea România în tranziţie. Căderea în viitor. Spune Vladimir Pasti: “Revoluţia română
nu a însemnat ridicarea uneia sau a mai multor clase sociale împotriva unei clase
dominante. A fost o luptă a tuturor împotriva unui mecanism şi a unui sistem şi nu o luptă a
unora împotriva altora”. Vladimir Pasti, România în tranziţie. Căderea în viitor, Bucureşti,
Editura Nemira, 1995, p.58.
168
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

restauraţia a venit mai repede decât revoluţia însăşi! Forţele de restauraţie


au fost mult mai bine pregătite decât cele revoluţionare.
Se pune adesea întrebarea cine a făcut revoluţia. Dacă a fost
revoluţie, mişcare populară, revoltă spontană ori lovitură de stat. Vom arăta
ceva mai departe punctul nostru de vedere. Cred, însă, că pentru subiectul
dezbătut aici cel mai important este să aflăm ce au vrut, de fapt, cei care au
fost implicaţi în evenimentele din decembrie 1989.
În decembrie 1989 au acţionat trei tendinţe: Represiunea, Restauraţia
şi Revoluţia. Forţele de represiune au dorit menţinerea regimului politic, aşa
cum era el. Restauraţia şi Revoluţia au dorit înlăturarea totalitarismului, în
forma sa explicită, agresivă. Deosebirea este aceea că Restauraţia şi-a
propus ameliorarea sistemului comunist, în timp ce Revoluţia şi-a dorit
schimbarea sistemului. Restauraţia a învins. A fost mult mai bine organizată
şi a avut o largă susţinere populară. Şi, din păcate, ea s-a aliat după nici
cîteva săptămâni cu represiunea. Primele acţiuni în care represiunea şi
restauraţia şi-au dat mâna, s-au petrecut la doar o lună după declanşarea
revoluţiei, în seara zilei de 28 ianuarie 1990.
Nu există o regulă. În Franţa, cea dintâi învingătoare a fost revoluţia.
Apoi, forţele de restauraţie au potolit elanul revoluţionar. Franţa şi-a
detronat regele la 1789, pentru a-şi încorona împăratul la 1804. Revoluţia
bolşevică a înăbuşit forţele de restauraţie, pe parcursul unui război civil care
a durat mai mulţi ani. În ţările Europei centrale şi de est, după instaurarea
comunismului, restauraţia s-a irosit într-un exil fără şansă.
Situaţia din România este consecinţa caracterului instituţional al
revoluţiei. În timp ce o revoluţie socială îşi localizează mai bine adversarii
şi aliaţii, o revoluţie instituţională face toate acestea mult mai greu. Într-o
astfel de acţiune, lupta nu se dă pe stradă, ci între strategii şi mentalităţi.
Diferenţa dintre România şi alte ţări din Europa Centrală şi de Est nu
se datorează vreunei deosebiri în ceea ce priveşte esenţa revoluţiei.
Deosebirea priveşte calitatea startului. În alte ţări, revoluţia instituţională
începuse deja. Să ne amintim, de pildă, dezbaterile Mesei rotunde din
Polonia anilor ‘80. În Polonia, Cehoslovacia sau Ungaria exista deja un
anumit pluralism care, prin amploarea sa, păşea pe tărâm instituţional.
Startul fusese deja luat. Spre deosebire de România, unde totalitarismul era
evident, ţări ca Cehoslovacia sau Ungaria parcurgeau deja experienţa
posttotalitară, iar în Polonia totalitarismul fusese înlocuit de o formă de
autoritarism.
Ceea ce contează într-o revoluţie sunt primele 24 de ore. Revoluţia
română nu a durat mai mult de o zi.
Restauraţia a fost foarte fertilă. A cultivat cu precauţie
pluripartidismul. A permis crearea Parlamentului, în care a avut în
permanenţă majoritatea. A ales din rândurile sale indivizi controlabili pe
care i-a transformat în capitalişti. A infiltrat şi domolit opoziţia. A născut
instituţii noi, dar a avut mare grijă să nu lase pe oricine să pătrundă
înăuntru. A liberalizat cu măsură, astfel încât primenirea elitelor să nu aibă
loc, iar elitele economice şi culturale să fie centrate, pe cât posibil, în jurul
puterii politice. După doisprezece ani, restauraţia este mai biruitoare ca

169
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

oricând. Avem democraţie, Parlament, pluripartidism, patronate şi sindicate,


libertatea presei. Decorurile sunt bine aşezate299.
Din păcate, însă, pentru truda acestor scenografi ai istoriei, cele două
forme de manifestare ale comunismului persistă. Ele sunt teama şi sărăcia.
Nici un decor nu le poate ascunde. Ba chiar, îndărătul firmelor luminoase
sau al discursurilor pline de emfază, persistenţa lor capătă o dimensiune
tragică.
Lucrurile trebuie luate de la început. Ba chiar, trebuie să ne grăbim,
pentru că, altfel, folosirea unor concepte, cum ar fi, de pildă, democraţie ori
capitalism, de către cei care nu sunt deprinşi cu ele, nu vor face decât să le
acopere de ocară în ochii oamenilor, care vor socoti că e mai bine pentru
dânşii să se lipsească de ele. Rezultatul alegerilor din noiembrie 2000 e
destul de neliniştitor în acest sens.
Caracterul revoluţionar al Dreptei româneşti. Tradiţie şi modernitate

România are nevoie de modernizare300. Pornind de la faptul că


perioada modernă este socotită a fi cea demarată o dată cu revoluţia
industrială, există opinii care socotesc modernizarea ca fiind echivalentă
doar cu inovaţia tehnologică. Astfel de opinii socotesc procesul de
industrializare ca fiind indispensabil procesului de modernizare. Viziunea
noastră este, în această privinţă, instituţională, şi nu tehnicistă301.
Modernizarea este un proces care nu are relevanţă decât dacă se petrece la
nivelul civilizaţiei unei societăţi, cu alte cuvinte, dacă dezvoltarea
industrială este absorbită de către dezvoltarea instituţională şi de către

299
Adam Michnik: “Semnul distinctiv al restauraţiei este sterilitatea. Sterilitatea
guvernului, lipsa ideilor, lipsa curajului, osificarea intelectuală, cinismul şi oportunismul.
Revoluţia are măreţie, speranţă, pericol. E un timp al libertăţii, al riscului, al viselor măreţe
şi al pasiunilor josnice. Restauraţia este calmul unei bălţi stătute, piaţa intrigilor mărunte şi
urâţenia şantajului”. Adam Michnik, Restauraţia de catifea, Iaşi, Editura Polirom, 2001,
p.45.
300
Nu fără o anumită undă de ironie, Stelian Tănase construieşte viziunea revoluţiei
comuniste tot pe o idee a modernizării, mai degrabă a emancipării ţărilor sărace în faţa
celor bogate. Industrializarea, de pildă, este şi o expresie a acestei tendinţe de modernizare
a revoluţiilor comuniste. Acelaşi lucru îl susţine şi Silviu Brucan: “Departe de a fi o
revoluţie socialistă, Revoluţia din Octombrie a fost o reacţie anti-sistemică a unei mari
naţiuni rurale împotriva dominaţiei Vestului industrial… Comunismul era doar o mască
ideologică pentru dorinţa unei mari puteri de a concura, în termeni de egalitate, cu
adversarii din Vestul industrial” (Silviu Brucan, “Comunism versus capitalism. O falsă
problemă” în Sfera politicii, nr.67/februarie 1999, p.39). În acelaşi sens, pornind de la
politicile rezultate ca interacţiune a bazei economice şi a bazei sociale, Barringhton Moore
consideră că, în secolul XX, au existat trei căi de realizare a industrializării: democratică,
fascistă şi comunistă. Barringhton Moore, Social Origins of Dictatorship and Democracy:
Lord and Peasant in the Making of the Modern World, Boston, Bacon, 1966.
301
În această perspectivă, amintesc definiţia lui C.E. Black, care defineşte modernizarea
drept “procesul prin care instituţii dezvoltate din punct de vedere istoric sunt adaptate la
funcţii de schimbare rapidă, care reflectă o creştere fără precedent în cunoaşterea umană
reflectată de revoluţia ştiinţifică, care îi permite omului controlul asupra mediului
înconjurător.” Aşadar “modernizarea reprezintă adaptarea unui set de instituţii la un set de
funcţii în schimbare”. C.E.Black, The Dinamics of Modernization, Princeton, Princeton
University Press, 1966, p.7.
170
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

evoluţia mentalităţilor. În cazul specific al tranziţiei din Europa centrală şi


de est, efortul instituţional este cu atât mai uriaş cu cât el nu este susţinut de
dezvoltare economică, ci trebuie să o genereze.
Comunismul a înţeles modernizarea prin prisma electrificării,
industrializării şi urbanizării. Fiecare dintre acestea a fost, la un moment dat,
un suport al modernizării. Dar modernizarea înseamnă mai mult decât atât,
înseamnă emanciparea persoanei, organizare şi eficienţă. De modul în care
aceste trei condiţii sunt împlinite, depinde gradul de modernitate al unei
societăţi. Cele trei dimensiuni ale modernităţii trebuie corelate şi dezvoltate
simultan, ele fiind condiţii obligatorii ale unei societăţi moderne. La ce
folosesc, de pildă, organizarea şi eficienţa, dacă ele dezumanizează, dacă
transformă societatea într-o însumare de roboţi, pentru care viaţa devine o
sumă implacabilă de reguli fixe? La ce foloseşte organizarea fără eficienţă,
dacă nu la crearea unei lumi birocratice, lipsite de sustenabilitate? La ce
foloseşte libertatea, dacă ea nu se defineşte printr-un ansamblu de reguli
care duc la respectarea libertăţii celuilalt? La ce au folosit cartierele de
blocuri muncitoreşti, dacă au adăpostit o populaţie necăjită, alienată şi
sărăcită? Modernitatea nu este numai statistică şi kilowaţi, ci şi o stare de
spirit302. Ea trebuie să fie vectorul unei societăţi deschise şi performante303.
În acest fel, modernizarea trebuie să se petreacă simultan pe trei
direcţii – economică, socială şi culturală, care se completează reciproc:
liberalizare economică, solidaritate socială, emancipare a mentalităţilor. Ele
se opun centralismului economic, pauperizării şi mentalităţilor egalitariste.
Această tensiune între vechi şi nou, între înapoiere şi progres, între stagnare
şi transformare, între anacronism şi modernitate, pseudo-democraţie şi
democraţie consolidată, între restauraţie şi revoluţie, se traduce într-o
dispută de natură ideologică: aceea dintre caracterul populist al stângii şi
caracterul popular al dreptei. Între această impostură, care este socialismul
democratic, şi democraţia capitalistă304.
302
Această dimensiune înşelătoare şi, aş spune, superficială a modernităţii a marcat
propaganda comunistă. Ea se mai regăseşte încă chiar şi acum,în lucrările unor specialişti
respectabili. Iată ce spune, de pildă, Cătălin Zamfir: “România este o ţară cu un grad relativ
înalt de modernizare a vieţii sociale, dar neaşteptat de sărăcită. Segmente importante ale
populaţiei trăiesc în condiţii moderne: muncesc într-o economie modernă, locuiesc în oraşe
moderne. Forma modernă de organizare a societăţii impune de aceea unele cerinţe
minimale. În acest context, sărăcia din România este foarte diferită de cea care există în
societăţile tradiţionale” (Cătălin Zamfir, “Programe de combatere a sărăciei la nivel
comunitar” în Elena Zamfir Elena (coord.), Strategii antisărăcie şi dezvoltarea comunitară,
Bucureşti, Editura Expert, 2000, p.287). Cu alte cuvinte, românii nu s-ar simţi săraci dar
faptul că au telefon, lumină electrică şi televizor îi face să-şi realizeze starea de sărăcie. E,
cum s-ar spune, un fel de “sărăcie cu lustru”.
303
O astfel de schimbare de optică realizează, din perspectiva stângii, Jürgen Habermas,
care, în lucrarea Discurs filosofic asupra modernităţii (Bucureşti, Editura All, 2000),
părăseşte viziunea mecanicistă a stângii asupra modernizării, înţelegând dimensiunea ei
socială, civică.
304
Pentru a sublinia legătura strânsă între cele două tendinţe ale modernizării anume
democraţia şi capitalismul, Daniel Dăianu foloseşte conceptul de “capital instituţional”:
“Eu cred că în evoluţia transformării postcomuniste, succesul politicii liberale depinde de
existenţa şi dezvoltarea unor forme de capital instituţional, între care fiinţează legături
foarte strânse. Aceste forme sunt capitalul social, privit ca norme care se bucură de
acceptabilitate socială, capitalul civic (ce priveşte funcţionarea societăţii civile), capitalul
171
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Modernizarea trebuie înţeleasă ca un proces complex, care are în


vedere atât nivelul realităţii imediate, cât şi pe cel al mentalităţilor, al
atitudinilor305,306.
Efortul de modernizare pe care îl propune dreapta este cu totul
diferit şi necesită o înţelegere profundă a perioadei pe care o trăim.
Spuneam că suportul conceptual trebuie să fie ideologia dreptei, care este o
sinteză doctrinară. Dar, vor întreba unii, cum e posibil să pui laolaltă
liberalismul şi conservatorismul?307 Pot ele încăpea în aceeaşi teacă? Nu
cumva dreapta ca sinteză doctrinară este doar un artificiu ideologic?
Vom afla răspunsul, după ce vom răspunde la o altă întrebare, care
are, recunosc, un oarecare iz retoric: România încotro? Înainte, bineînţeles!
Dar numai înainte? Nu cumva, după cincizeci de ani de comunism, mergând
numai înainte, vom rămâne cu spatele descoperit? Putem merge, în linişte,
înainte cu acest nivel al mentalităţilor, cu toate frustrările naţional-bolşevice
stând într-o pândă încordată?
Faptul că tranziţia se desfăşoară pe un fundal atât de potrivnic de
psihologie colectivă, cu gâtuiri ale mentalităţilor, ale prejudecăţilor, ale
frustrărilor, se repercutează în restrânsa înclinaţie către nou, către
avangardă, a societăţii româneşti. Avangarda nu se poate defini, darămite

de coeziune socială şi capitalul de lideranţă, care exprimă capabilităţile elitelor unei


societăţi de a conduce procesul de transformare, de modernizare”. Daniel Dăianu,
“Liberalismul secolului XX” în Sfera politicii, nr.56/ianuarie 1998, p.22.
305
O descriere a complexităţii procesului de modernizare este făcută de Samuel
Huntington. Potrivit acestuia, dimensiunile modernizării sunt următoarele: dimensiunea
psihologică, care implică o schimbare fundamentală a valorilor, atitudinilor şi speranţelor;
dimensiunea intelectuală, care implică instrucţie superioară şi creşterea accesului la
informaţie; dimensiunea demografică, care presupune schimbarea în modelele de viaţă, o
creştere a stării de sănătate şi a speranţei de viaţă, o mare mobilitate geografică şi
profesională, o sporire a ponderii populaţiei urbane în dauna celei rurale; dimensiunea
socială, care presupune o dezvoltare a societăţii civile; dimensiunea economică, care
presupune apariţia unor profesiuni complexe, sporirea valorii adăugate, creşterea
agriculturii de piaţă în dauna agriculturii de subzistenţă, crearea pieţei naţionale şi a
instituţiilor aferente de reglementare şi supraveghere. Iar din punct de vedere politic,
organizarea socială devine reprezentativă şi participativă. Spune Huntington: “Mai mult
decât orice, statul modern se deosebeşte de statul tradiţional prin gradul mare în care
oamenii participă în politică şi sunt influenţaţi de politică în cadrul unor unităţi politice
foarte largi”. Samuel Huntington, Ordinea politică a societăţilor în schimbare (cap.
“Participarea politică: modernizarea şi decăderea politică”), Iaşi, Editura Polirom, 1999
pp.37-43.
306
Un studiu relativ recent realizat de Robert D. Putnam a schimbat în mod radical
paradigma clasică potrivit căreia dezvoltarea politică a democraţiei este determinată de
dezvoltarea economică. Concluzia autorului este aceea că performanţa instituţională este
determinată de capitalul social, dezvoltarea civică fiind cea care explică atât dezvoltarea
economică cât şi dezvoltarea politică: “Capitalul social este cheia care face democraţia să
lucreze”. Robert D. Putnam, Making Democracy Work, Princeton, Princeton University
Press, 1993, p.185.
307
Iată cum răspunde Petre Ţuţea, în 1990, la această întrebare: “Stânga nu poate guverna.
Când vine la putere, e pustiu… Toate formele de stânga violează cotidian ordinea naturală
a lui Dumnezeu… Cred că acum, la noi, ar fi optimă o conducere conservatoare (de
dreapta), realizată însă într-un climat democratic. Adică un partid conservator,
tradiţionalist, într-un climat liberal… Conservatorii mari nu sunt reacţionari, pentru că au
de partea lor legile eterne ale lui Dumnezeu”. Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu,
Bucureşti, Fundaţia Anastasia şi Editura Arta Grafică, 1992, p.19.
172
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

afirma, fără tradiţie. Osteneala, somnolenţa cu care societatea românească


primeşte avangarda, nu are altă explicaţie, decât aceea că sufletul românesc
nu se hrăneşte îndeajuns cu spiritualitatea şi cu tradiţiile sale.
Poporul român nu s-a născut în 1989. Nici măcar în 1946. S-a
petrecut chiar dimpotrivă. După extraordinara perioadă a redeşteptării sale,
a primei sale modernizări, poporul român a intrat într-o perioadă în care
sufletul său a fost pus la grea încercare. Doar rezistenţa culturală a mai
hrănit sufletul acestui popor. Cea mai mare parte a românilor, din dorinţa
firească de a supravieţui, au acceptat, nu numai în vorbe, dar şi în fapte,
materialismul comunist308.
Punctul de plecare într-o construcţie viitoare nu poate fi anul 1989.
Pentru simplul motiv că realităţile româneşti de atunci nu prezintă calităţile
unei linii de start. Toate valorile pe care dorim să le construim – democraţia,
dezvoltarea capitalistă, sistemul parlamentar, drepturile şi libertăţile
fundamentale, parteneriatul, ideea naţională – au fost batjocorite şi nimicite
de comunism. În dorinţa de a da istoriei o logică a continuităţii, trebuie să ne
întoarcem la momentul în care toate acestea, chiar dacă nu erau perfecte,
înseamnau ceva309.
Răspunsul nostru este că drumul trebuie să tindă, simultan, către
tradiţie şi modernitate. Faptul că tradiţia devine o dimensiune a

308
Neagu Djuvara merge chiar mai departe, susţinând că poporul român prezintă
simptomele unui popor care se devitalizează: “Simptomele «sinuciderii» sunt variabile.
Trei sunt însă constante şi lesne de observat: 1. Cât mai mulţi membri ai colectivităţii fug,
în general cei mai zdraveni, cei care nu vor să se scufunde odată cu ansamblul; 2. Cei care
au rămas locului nu mai fac copii sau prea puţini pentru perpetuarea etniei; 3. Aceia îşi aleg
sistematic dintre cei mai proşti guvernanţi, cei mai răi conducători. Aceste trei simptome
sunt, din păcate, vizibile la noi în ţară de când am fost supuşi, din afară, experienţei
comuniste. De unde românii erau, odinioară, în Europa, poporul care se expatria cel mai
greu, de la experienţa comunistă încoace asistăm la o formidabilă hemoragie care nu se mai
opreşte” (Neagu Djuvara, “Trezirea femeii românce” în Madame Figaro, nr.10ianuarie-
februarie 2001, pp.23-24). Cifrele par să-i dea dreptate lui Neagu Djuvara. Pentru prima
oară în acest secol, sporul natural pe timp de pace este, începând cu 1991, negativ,
populaţia ţării împuţinându-se de atunci cu aproximativ 300.000 de persoane. Datele arată
că, din 1990 şi până în prezent, peste 200.000 de persoane au emigrat, în condiţiile în care
repatrierile, reduse în numeroase cazuri, doar la solicitarea cetăţeniei române, nu depăşesc
cîteva zeci de mii. Dacă adăugăm la acestea, persoanele care muncesc în străinătate fără
drept de rezidenţă, cu intenţia clară de a nu se mai reîntoarce acasă, putem avea o evaluare
a realităţilor pe care le evocă Neagu Djuvara.
309
Evaluarea lui Jean-François Revel este, în această privinţă, extrem de severă: “De fapt,
în istorie comunismul este cel dintâi sistem sinucigaş, datorat integral spiritului uman
însuşi, unei creaţii a acestuia. Nebunia şi cruzimea au imaginat şi înainte, fireşte, utopii,
însă nici una nu a fost atât de absolut aplicată – cel puţin nu la o scară aşa de largă şi pe o
durată atât de lungă. Scăpaţi, în sfârşit, din fanteziile «materialismului istoric», este timpul
să înţelegem că în lumea primilor ani ai veacului al XX-lea nu exista nici o problemă care
să creeze «condiţiile obiective», «necesare» apariţiei bolşevismului; şi reciproc: că
bolşevismul nu a rezolvat nici una dintre problemele cu care se confrunta atunci
omenirea… La primul contact cu lumea concretă, comunismul se spulberă, fiindcă nu face
parte din această lume. Comunismul nu este un produs al istoriei, ci un hiatus în istorie, o
sincopă în evoluţie, erupţia unui delir sistematizat în înlănţuirea actelor umane, un accident
cu mult mai grav decât o experienţă socială eşuată”. Jean-François Revel, Revirimentul
democraţiei, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, pp.215-216.
173
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

modernizării pare ciudat, unora chiar imposibil310. Nu spun că e uşor. Spun,


însă, că e necesar311. Este momentul în care, pentru prima oară,
reacţionarismul lui Titu Maiorescu şi sincronismul lui Eugen Lovinescu se
întâlnesc, potrivindu-se.
În principiu, Vifredo Pareto avea dreptate atunci când considera că
dezvoltarea şi decăderea elitelor se centrează pe două dominante: inovare şi
conservare312. Există perioade când dominanta este cea inovatoare,
revoluţionară la scara civilizaţiei, şi perioade când dominanta este
conservatoare, perioade pe care le-am putea numi “victoriene”. Din această
perspectivă, impostura actualei clase politice româneşti este evidentă. În
plan politic, specificul acestei perioade ar trebui să fie inovarea. Dominanta
este, din păcate, tergiversarea…
Viziunea lui Pareto este potrivită pentru o societate a cărei
dezvoltare organică nu este tulburată de perioade alogene precum
comunismul. Reluarea dezvoltării organice creează opoziţia dintre inovare
şi tradiţie, pe de o parte, şi tergiversare, pe de alta.
Faptul că Dreapta românească îşi propune să înfăptuiască o revoluţie
instituţională arată, o dată în plus, faptul că viziunea noastră nu poartă
amprenta utopiilor. Revoluţia instituţională este cea mai puţin utopică dintre
tipologiile revoluţionare313.
Avem nevoie de suport popular. Asta nu înseamnă că trebuie făcut
numaidecât pe placul tuturor. S-ar putea ca unora să le convină să primească
salarii pentru care nu există acoperire în producţie. S-ar putea ca altora să le
placă faptul că în întreprinderile agricole de stat pământul poate fi fructificat
în interes personal. S-ar putea ca disciplina muncii să pară o povară, sau ca
310
Într-un eseu dedicat pictorului Constantin Guys, “Le peintre de la vie moderne”
(publicat în 1863), Charles Baudelaire spunea: “Modernitatea e efemerul, ceea ce scapă,
accidentalul; ea este doar o jumătate a artei, cealaltă jumătate fiind eternul şi imuabilul…
Pe scurt, pentru ca modernitatea să fie demnă de a deveni antichitate, trebuie ca frumuseţea
misterioasă pe care i-a împrumutat-o involuntar viaţa omenească să fie extrasă din ea”
(apud Matei Călinescu, “Modernitate, modernism, modernizare: variaţii pe teme moderne”,
în lucrarea colectivă Postmodernismul. Deschideri filosofice, Ediţie îngrijită de Aurel
Codoban, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995, p.70).
311
Un text pilduitor al lui Adrian-Paul Iliescu: “…modernizările şi inovaţiile eşuează
oriunde nu beneficiază de fundalul necesar creat de tradiţii… Contextul în care se petrec
schimbările din România, context cultural, social, economic, instituţional şi, nu în ultimul
rând, moral, nu permite (deocamdată) decât o lungă agonie; renaşterea, atunci când va veni,
va fi probabil deja extrem de scump plătită. Schimbarea, modernizarea, inovaţiile nu sunt
totul; ele nu sunt decât jumătate din istorie: ingredientul necesar, jumătatea opusă, nu poate
fi procurat prin nici o revoluţie şi nici printr-o «campanie de modernizare», deoarece el este
cristalizarea unor acumulări materiale, comportamentale şi culturale ale trecutului şi
tradiţiei”. Adrian-Paul Iliescu, “Conservatorismul şi raţiunile sale de a fi” în Polis,
nr.3/1998, p.67.
312
Vezi, în această privinţă, Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Firenze,
Barbera, 1916, pp. 31-38.
313
Fără a face trimiteri explicite la revoluţia instituţională, este util de parcurs capitolul
“Utopie şi revoluţie, Idei europene şi experienţe româneşti” din lucrarea Civitas imaginalis.
Istorie şi utopie în literatura română (Iaşi, Editura Polirom, 1999) a lui Sorin Antohi.
Pornind de la premisa că “utopia şi revoluţia au ireductibile afinităţi” (p.72), Antohi
dezvoltă asemănările şi deosebirile dintre utopie şi revoluţie. Pe acest raport insinuat de
asemănări şi deosebiri, între utopie, ideologie şi revoluţie se clădeşte, aşa cum am arătat
deja, mesianismul dreptei.
174
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

respectarea legii să fie un obstacol în calea deprinderilor personale. S-ar


putea ca promisiunile populiste să fie mai atractive decât asumarea
răspunderii personale.
Asumarea spiritului novator, a modernităţii, este o întreprindere
dificilă. În istorie tendinţa către modernitate şi cea inerţială se interferează.
Istoria însăşi este o rezultantă a întrepătrunderii acestora. Nu aş vrea să se
facă vreo confuzie între dorinţa de a conserva tradiţia şi tentativele inerţiale
de a stopa modernizarea. Tradiţiile nu se opun modernizării, ci le
legitimează. Când vorbim despre caracterul revoluţionar al dreptei, spunem
mai mult decât modernizare. Nu mai este vorba de lupta firească dintre
vechi şi nou, dinlăuntrul aceluiaşi sistem. Nu e vorba de îmbufneala mătuşii
în faţa zburdălniciilor nepoatei şi despre pufnelile de tipul “tinerii din ziua
de azi”. E vorba de organizări economico-sociale diferite. Cine spune astăzi
că doreşte să fie modern, fără să fie revoluţionar, ori nu e sincer, ori e lipsit
de înţelegerea realităţii. Noi suntem departe de revoluţionarii de profesie.
Nu proclamăm spiritul revoluţionar din teribilism şi nici nu dorim să agităm
masele ori să zburătăcim vremurile. Nu agreem atitudinile insurecţionale.
Noi propunem o revoluţie cumpănită. Dar fermă314.
Dimensiunea novatoare a Dreptei româneşti este una din temele
noastre fundamentale. Ea constituie un aspect inedit în evoluţia dreptei.
Până la sfârşitul secolului XX, componenta conservatoare a dreptei socotea
nimerit să apere sufletul naţiunii de pericolul unui viitor care vine prea
repede şi care deformează instituţii şi tradiţii. Noi suntem puşi astăzi în faţa
unei alte provocări, şi anume aceea de a apăra sufletul naţiunii de un trecut
care a avut teribilele sale efecte deformatoare. De aceea ne vor ierta acei

314
Nu suntem, aşadar, atinşi de sindromul revoluţiei fără sfârşit, pe care o profetiza Mihai
Ralea. Revoluţia este o transformare prea profundă pentru a fi doar un cuvânt cu care să te
joci. Revoluţia nu poate fi cotidiană. Ascultaţi şi dumneavoastră: “Revoluţia devine un
scop în sine. Nervozitatea contemporană are nevoie de noutate şi originalitate. Noi nu ne
putem impune lungi eforturi: ne lipseşte răbdarea… Revoluţia nu se restrânge numai la
politică. Ea pluteşte în aer, e peste tot; ea e metoda spiritului nostru neliniştit, o metodă de
investigaţie, care ne deschide orizonturi noi” (pp.352-353). “Totul tinde, aşadar, să
favorizeze mentalitatea revoluţionară. Revoluţia devine un fel de categorie a conştiinţei
prin care judecăm o mare parte din actele sociale… Poate că tendinţa revoluţionară, care
caracterizează epoca noastră, nu este nici ea altceva decât simptomul acestei aspiraţii
obscure, dar profunde, a umanităţii, în mersul său neîntrerupt către progres” (p.355). Mihai
Ralea, Ideea de revoluţie, Bucureşti, Editura Albatros, 1997.
O poziţie total diferită găsim la brazilianul Plinio Correa de Oliveira. El dezvoltă, ca opus
mesianismului revoluţionar, un adevărat mesianism contrarevoluţionar. În opinia sa, orice
revoluţie doreşte să schimbe o putere legitimă, înlocuind-o cu o stare de lucruri ilegitimă.
După Revoluţia franceză şi revoluţiile din 1848, cea de-a treia revoluţie a fost cea
bolşevică, ce a schimbat statul democratic cu cel socialist. Ar urma “a patra revoluţie” care,
în continuarea utopiei marxiste, duce la desfiinţarea statului şi la reîntoarcerea la un fel de
societate tribală. Datoria contrarevoluţionarilor, spune profesorul brazilian, este aceea de a
împiedica cea de a patra revoluţie care se naşte. Aceste cuvinte, scrise cu un sfert de secol
în urmă, şi-au pierdut orice sens profetic. În ţările foste comuniste, sensul revoluţiei şi al
contrarevoluţiei sunt cu totul diferite. Vezi Plinio Correa de Oliveira, Revoluţie şi
contrarevoluţie, Bucureşti, Editura Tradiţie, 1995.
175
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

gânditori ai dreptei pentru care spiritul revoluţionar este cel mai mare
duşman al unei dezvoltări cumsecade315.
Unora li se poate părea asocierea dintre ideologia dreptei şi
caracterul revoluţionar ca fiind forţată316. Multă vreme, spiritul dreptei a
păstrat regula maximei rostite de Joseph de Maistre: “Nous ne voulons pas
la contre-révolution, mais le contraire de la révolution”. Privind cele două
secole de revoluţii succesive, o astfel de atitudine ar putea fi îndreptăţită. În
istorie, revoluţiile au produs mutaţii sociale, care au presupus o socializare
mai largă a proprietăţii. De aceea, ideologic vorbind, ele au fost percepute
ca fiind animate de o ideologie de stânga. Mai mult, unii adepţi înverşunaţi
ai spiritului revoluţionar nu s-au sfiit să aşeze pe aceeaşi treaptă revoluţia
franceză de esenţă liberală, revoluţiile de emancipare naţională de la 1848 şi
revoluţiile comuniste din secolul XX.
Spre deosebire de toate aceste revoluţii, care şi-au propus ca obiectiv
sporirea socializării proprietăţii, acţiunea noastră are scopul de a reîntoarce
proprietatea la starea sa de proprietate privată. Tendinţele revoluţionare de
felul celor amintite mai sus şi-au atins limitele. Socializarea treptată a
proprietăţii a dus în cele din urmă, la abstractizarea ei, sub forma proprietăţii
socialiste. Dreptul de proprietate, în cele trei funcţiuni ale sale, a fost, la
rândul său, aneantizat. Din proprietatea tuturor şi a nimănui, proprietatea
trebuie să redevină beneficiul celui care o produce. Din punctul de vedere al
dreptului de proprietate, comunismul, după un efort istoric de mii de ani, a
dorit să ne readucă în comuna primitivă. Trecerea de la această atitudine
primitivă, utopică, asupra proprietăţii, la organizarea societăţii bazată pe
proprietatea privată, este un efort considerabil, a cărui natură revoluţionară
nu poate fi negată.
Dar caracterul revoluţionar al dreptei nu trebuie judecat numai prin
prisma relaţiilor de proprietate. Trecerea de la totalitarism la democraţie este
ea însăşi un proces revoluţionar. Ideologia care îşi asumă şi face lucrul
acesta poartă neîndoielnic o amprentă revoluţionară317.
315
Iată sentinţa unui gânditor conservator al secolului XX, George Santayana: “Marele rău
al distrugerii este prospectiv: pe revoluţionari îi condamnă nu cele ce ei distrug, ci ceea ce
produc. Căci ceea ce produc este pur şi simplu ruină: adevăratele începuturi nu provin de la
revoluţii, ci de la seminţe semănate involuntar şi neluate în seamă, seminţe căzute pe
pământul nedezţelenit, sau poate în brazdă, şi arate cu altă intenţie. Dar cu excepţia acestor
accidente fericite, revoluţia nu produce nimic, făcând pur şi simplu dificilă continuarea sau
geneza unor organisme definite, fie mai bune, fie mai rele decât acelea pe care le
distruseseră; de vreme ce nu este nimic mai stabil decât un deşert, sau mai puţin fertil decât
nisipurile mişcătoare”. George Santayana, Renaşterea autorităţii în Polis, nr.3/1998,
pp.177-178.
316
Iată, de pildă, cât de departe este înţelegerea lui Eugen Weber în ceea ce priveşte
conţinutul dreptei, faţă de ceea ce trebuie să fie astăzi Dreapta românească: “În ce mă
priveşte, sunt înclinat să definesc componentele majore ale Dreptei în termenii celor trei R:
Reacţiune împotriva tendinţelor prezentului, Rezistenţă la schimbare şi Radicalism, care
urmăreşte schimbarea radicală a mentalităţilor”. Deosebirea dintre viziunea noastră şi
această descriere a Dreptei este aceea că, prin acţiunea sa politică, în calitate de agent al
schimbării, Dreapta depăşeşte contradicţiile sale interioare. Eugen Weber, “Dreapta” în
Eugen Weber, Hans Rogger (coord.), Dreapta europeană. Profil istoric, Bucureşti, Editura
Minerva, 1995, p.12.
317
Această viziune instituţională este un pas teoretic important în înţelegerea ideii de
revoluţie. Ea era mult mai greu de înţeles până la anul 1989, atunci când îndeobşte
176
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Anul 1989 a însemnat nu numai un moment important în înţelegerea


mersului umanităţii către progres. A însemnat un pas important şi în ceea ce
priveşte înţelegerea revoluţiei, ca fenomen social. “Reflecţiile” asupra
revoluţiei nu vor avea aceeaşi atitudine mefientă, pe care conservatori
sceptici precum Edmund Burke, Joseph de Maistre ori Nicolai Berdiaev au
manifestat-o318.
Aşadar, trecerea de la un sistem politico-economic totalitar şi
socialist către un altul democratic şi capitalist este, în esenţa sa, un proces
revoluţionar. A asuma pentru Dreapta românească, ce doreşte să
călăuzească acest proces, caracterul revoluţionar este, astfel, un act de curaj,
dar şi de realism. De altfel, această asociere este în momentul de faţă
necesară. Nici un alt suport ideologic decât cel al dreptei nu poate susţine o
tranziţie cu astfel de particularităţi. Faptul că o astfel de revoluţie trebuie să
fie instituţională şi nu de altă natură, este, de asemenea, o necesitate istorică.
Experienţa ultimelor sute de ani arată că orice alt fel de revoluţie duce către
democraţie numai cu mari riscuri şi după un termen mai îndelungat.
Momentul decembrie 1989 a inaugurat, neîndoielnic, o stare de spirit
revoluţionară. Oricât ar părea de convingătoare pasivitatea populaţiei în anii
din urmă, această stare de spirit mocneşte încă, măcar sub sentimentul că
orice este posibil. Tocmai de aceea, continuarea, cu o nouă etapă, a
revoluţiei instituţionale (şi, de această dată, cu o mai bună adecvare
ideologică) este necesară. Altminteri, cu acest fundal al unei populaţii
sărăcite şi îndeajuns de puţin diferenţiate pentru ca s-o facă posibilă, există
riscul înlocuirii tiraniei comuniste cu o alta, prea puţin diferită.
Libertatea presupune şi riscuri. Nu e lucru uşor să fii liber.

revoluţiile, chiar şi cele mai liberale cu putinţă, ca cea de la 1789, au adus la putere
dictaturi sângeroase. Este, de aceea, lesne de înţeles că fenomenul revoluţionar era socotit
ca fiind nu numai în afara mecanismelor democratice, dar chiar antidemocratic. Revoluţie
însemna extremism politic. Ţinând seama de condiţiile specifice epocii, nu este de mirare
să citim la Curzio Malaparte, într-o carte celebră, apărută în 1931, rândurile următoare: “În
aproape toate ţările, alături de partidele care se declară susţinătoarele statului parlamentar şi
partizanele unei politici interne echilibrate, adică liberale şi democratice (aceştia sunt
conservatorii, indiferent din ce categorie fac parte, de la liberalii de dreapta până la
socialiştii de stânga), există partidele care văd soluţionarea problemei statului pe cale
revoluţionară. Este vorba de spre partidele de extremă dreaptă şi de extremă stângă,
catilinarii, adică fasciştii şi comuniştii”. Iată însă, că a venit momentul pe care Malaparte
nu-l putea prevedea, când spiritul revoluţionar înseamnă nu ameninţarea democraţiei prin
comunism, ci înlocuirea comunismului cu democraţia şi apărarea democraţiei. Curzio
Malaparte, Tehnica loviturilor de stat, Bucureşti, Editura Nemira, 1996, pp.21-22.
318
O viziune înţeleaptă, lipsită de patimă, manifestă Samuel Huntington, vorbind despre
esenţa revoluţiei chiar înaintea anului 1989: “Esenţa politică a revoluţiei constă în
extinderea rapidă a conştiinţei politice şi mobilizarea rapidă a noilor grupuri în politică,
într-un ritm care face imposibilă asimilarea lor de către instituţii politice existente.
Revoluţia este situaţia extremă a exploziei participării politice. Fără această explozie nu
există revoluţie. Totuşi, o revoluţie completă impune şi o a doua etapă: crearea şi
instituţionalizarea unei noi ordini politice. Revoluţia încununată de succes îmbină
mobilizarea politică rapidă cu instituţionalizarea politică rapidă… Măsura succesului unei
revoluţii este dată de autoritatea şi stabilitatea instituţiilor cărora le dă naştere”. Samuel
Huntington, op.cit., pp.232-233.
177
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Caracterul democratic al Dreptei româneşti


Roadele propagandei comuniste vechi şi noi

Propaganda comunistă a creat în jurul dreptei o imagine falsă,


demonizând-o. Ideologia dreptei a fost sistematic asociată cu extrema
dreaptă. Contribuţia exclusivă pe care conservatorismul şi liberalismul
românesc le-au adus la construirea instituţiilor democratice româneşti a fost
trecută sub tăcere. Ea a fost acoperită sub sintagma “regimul burghezo-
moşieresc”, purtând o conotaţie negativă, aceea a unui regim asupritor,
hrănit din exploatare şi supravieţuind prin îngrădirea drepturilor omului şi
prin persecuţii politice319. Martirii regimului burghezo-moşieresc erau
omniprezenţi în toată copilăria mea, de la nomenclatorul străzilor sau al
parcurilor, de la tematica concursurilor şcolare şi până la paginile de
manual320. În adolescenţa mea, Doina lui Mihai Eminescu era încă interzisă,
iar pe Emil Cioran, pe Henri Bergson sau pe Nicolai Berdiaev îi citeam doar
în franţuzeşte.
În 1990, această manipulare a continuat. În ochii proaspeţilor – şi
totuşi aceloraşi – guvernanţi, orice acţiune de protest civic era de sorginte
legionară. Mişcarea din Piaţa Universităţii a fost socotită ca fiind de aceeaşi
inspiraţie, iar acţiunea din 13 iunie, provocată şi regizată de regim, a fost
catalogată, la rândul său, drept o lovitură de stat legionară. Modul în care,
cu ajutorul bâtelor, al lanţurilor şi al bastoanelor de cauciuc, gărzile
pretoriene ale regimului, alcătuite din mineri şi alte categorii muncitoreşti
întărâtate, au tăbărât pe bucureşteni în atâtea rânduri – de trei ori numai în
prima jumătate a anului 1990, şi anume în 13 ianuarie, în 29 februarie şi în
14-15 iunie – nu a fost catalogat în vreun fel de guvernanţi, deşi caracterul
terorist (dar un terorism de stat, îndreptat de guvern împotriva propriului
popor) nu poate fi negat. Sunt fapte pe care le-am văzut cu ochii mei şi ca
mine, fără îndoială, sunt mulţi alţii. Cei care le-au provocat n-au plătit
niciodată pentru ele.

319
Potrivit lui Iosif Visarionovici Stalin, “legea economică fundamentală a socialismului”
era “Asigurarea satisfacerii maximale a nevoilor materiale şi culturale ale societăţii…
perfecţionarea neîncetată a producţiei pe baza tehnicii celei mai înalte”. În schimb, “legea
economică fundamentală a capitalismului” suna astfel: “Asigurarea profitului capitalist
maximal prin exploatarea, ruinarea şi pauperizarea majorităţii populaţiei ţării respective,
prin aservirea şi jefuirea sistematică a popoarelor din alte ţări, mai ales din ţările înapoiate,
în sfârşit, prin războaie şi militarizarea economiei naţionale, utilizate pentru asigurarea
profiturilor celor mai înalte”. Iosif Visarionovici Stalin, Problemele economice ale
socialismului în URSS; apud Alain Besançon, Anatomia unui spectru. Economia politică a
socialismului real, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, pp.26-27.
320
Olga Bancic, Constantin David, Ilie Pintilie, Filimon Sârbu, Vasile Roaită, Ion Şulea, I.
C. Frimu sunt nume care adolescenţilor de astăzi nu le spun nimic. În copilăria mea, însă,
copiii ascultau, înduioşaţi până la lacrimi, povestea Olgăi Bancic, care îi scria fetiţei ei, din
închisoare, scrisoarea de adio înainte de a fi împuşcată. Tot aşa cum cei cu zece-
cinsprezece ani mai mari ca mine ştiau pe de rost povestea copilului erou Pavlik Morozov,
care îşi turnase, fără să clipească, NKVD-ului părinţii contrarevoluţionari şi fusese, apoi,
ucis de bunicul său.
178
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Identificarea dreptei cu extrema dreaptă, după 1989, s-a făcut în


două feluri. Mai întâi, prin exagerarea impactului extremei drepte, şi, în al
doilea rând, prin asocierea dreptei cu extremismele de orice fel.
De fapt, extrema dreaptă a avut, în toţi aceşti ani, un rol cu totul
neînsemnat în România: câteva grupuscule cu nostalgii legionare, care nu au
păstrat din spiritul Mişcării Legionare decât viziunea naţional-creştină a
ortodoxismului tradiţionalist. Acestea, fie că au participat la alegerile
electorale, fie că n-au făcut-o, nu au avut vreun impact semnificativ. Cele
câteva publicaţii de inspiraţie legionară au un tiraj redus şi nu au penetrat în
alte medii, decât cele ale acestor nestalgici. Legionarismul românesc, atât
cât a mai rămas din el, este mai degrabă un legionarism de cenaclu decât o
acţiune politică reală.

“Stânga face, Dreapta trage!”

Cu mult mai periculoasă, prin virulenţa şi amploarea ei, a fost în


această perioadă extrema stângă. Cu trei partide parlamentare, Partidul
Unităţii Naţionale Române (PUNR), Partidul Socialist al Muncii (PSM) şi
Partidul România Mare (PRM)321, extrema stângă a fost o prezenţă activă şi
nocivă în viaţa politică românească. Mesajele naţionaliste, xenofobe,
antisemite, s-au găsit din belşug în recuzita liderilor acestor partide. Impactul
lor a fost considerabil, ducând la o creştere permanentă a suportului electoral.
În prezent, PRM deţine un sfert din locurile din Parlament, fără a mai pune la
socoteală alţi lideri ai stângii naţionaliste care ocupă locuri ale PSD.
O astfel de realitate nu poate fi tratată cu uşurinţă. Am putea
respinge pur şi simplu dezbaterea privind ascensiunea extremei stângi,
socotind că naţional-bolşevismul este o relicvă a istoriei şi că simpla sa
pomenire înseamnă o încurajare şi o recunoaştere a acestuia. Am trecut
demult de etapa aceasta. Amploarea pe care extrema stângă, reprezentată de
Partidul România Mare, a căpătat-o o dată cu alegerile din noiembrie 2000,
impune o altă reacţie decât indiferenţa. Pentru a lupta împotriva unui astfel
de adversar, trebuie să te străduieşti să-l înţelegi.
Electoratul extremei stângi este, în mare parte, un electorat
defavorizat. Un electorat pe care reforma îl ignoră sau îl dă, pur şi simplu,
deoparte. El este format din câteva categorii distincte:

321
După 1996, o dată cu înlăturarea de la conducere a primarului de Cluj-Napoca,
Gheorghe Funar, şi alegerea lui Valeriu Tabără, profesor universitar din Timişoara şi fost
ministru al agriculturii în guvernul PDSR, Partidul Unităţii Naţionale Române a părăsit
linia extremistă şi a devenit un partid cu o linie moderată, de centru-stânga, păstrând, e
drept, câteva accente naţionaliste, cu deosebire antimaghiare. O dată cu abandonarea liniei
naţionalist-extremiste, Partidul Unităţii Naţionale a Românilor şi-a redus impactul electoral,
ieşind din Parlament şi fiind lipsit de forţa de a se revigora. Iar Gheorghe Funar s-a
îndreptat, cum era firesc, către un alt partid de extremă stângă, Partidul România Mare. Cât
priveşte Partidul Socialist al Muncii, format din comunişti pro-ceauşişti, în ultimii ani se
află într-un declin fără ieşire, accelerat şi de dispariţia liderului său, Ilie Verdeţ, fost prim-
ministru între anii 1979-1982. Iar despre Partidul România Mare am avut deja ocazia să
vorbim.
179
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

1. Reprezentanţi ai categoriilor amintite când am vorbit de structura


politică a membrilor PSD, dar care fac parte din stânga comunistă de
orientare proceauşistă.
2. Electorat naţionalist care, o dată cu moderarea discursului
naţionalist al altor partide şi slăbirea altor formaţiuni de aceeaşi
factură (PUNR, PSM), s-a mutat la PRM.
3. Electorat aflat la marginea societăţii, a cărui singură şansă de a
accede la bunuri este acţiunea haiducească. Mesajul justiţiar al PRM
nu are nimic de-a face cu viziunea unei justiţii puternice într-un stat
de drept. În viziunea acestui partid, Justiţia devine un instrument de
spoliere şi de represiune.
Tipologia umană aflată la periferia societăţii este cea care foloseşte
mijloace agresive pentru a se apropia de epicentrul societăţii. Acest
fenomen s-a petrecut pentru prima oară în istoria României moderne
o dată cu ascensiunea Mişcării Legionare, după ce, în urma
asasinării lui Corneliu Zelea Codreanu, conducerea Legiunii a fost
preluată de Horia Sima. La o scară mult mai amplă, acest fenomen s-
a petrecut după 1944, o dată cu ascensiunea comunismului, când
numeroase categorii declasate au fost propulsate către eşaloanele
superioare ale societăţii. O mişcare similară încearcă astăzi Partidul
România Mare, stârnind pofta acestor categorii de a-şi împărţi
singure dreptatea şi de a da frâu liber tuturor frustrărilor acumulate.
4. Electorat care este produsul diferitelor forme de kitch, prost
asimilate, dar încurajate pe timpul comunismului. Astfel de forme de
kitsch sunt:
 Kitsch-ul demografic. Migraţiile dinspre rural spre urban,
dinspre Moldova spre Ardeal, ducând la mari aglomeraţii
muncitoreşti, la cartiere standard, la depersonalizare şi
grad ridicat de dependenţă faţă de stat, au creat un
electorat relativ uşor tentat de mesajele extremei stângi.
 Kitsch-ul economic. Muncitorimea a fost socotită,
propagandistic vorbind, avangarda societăţii româneşti.
Prin diverse forme, de la rolul jucat de sindicate, de la
înfiinţarea Consiliilor Oamenilor Muncii, şi până la
acordarea de părţi sociale, muncitorilor li s-a inoculat
sentimentul, altminteri iluzoriu, că sunt proprietari de
drept ai activelor întreprinderilor de stat. Acţiunea de
privatizare a putut părea astfel o spoliere, la care
muncitorul a reacţionat ca un proprietar expropriat. O
atitudine similară o au cei care au devenit proprietari, dar
sunt incapabili să gestioneze ceea ce au primit. E vorba
de numeroşi muncitori ai firmelor privatizate prin MEBO
sau de ţărani care au primit pământ, dar nu au capacitatea
să-l valorifice. Sentimentul falsului proprietar sau al
proprietarului neputincios sunt prielnice aderării la
mesajele extremei stângi.

180
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

 Kitsch-ul cultural. Kitsch-ul


322
demografic a fost însoţit de
un anumit tip de cultură , care a denaturat arta cultă sau
folclorică, născând tot felul de subproducţii cu influenţe
balcanice, cu ritmuri oriental-asiatice, cu accente
coloristice stridente, cu înfăţişare arhitectonică exotică.
Kitsch-ul cultural induce în electorat o anumită confuzie
de valori, o anumită ostentaţie faţă de manifestările
decente şi faţă de valorile autentice, propice mesajelor
contestatare de tip extremist-egalitarist. De altfel, kitsch-
ul poate fi observat şi în gesturile liderilor PRM, de la
detalii vestimentare şi până la folosirea însemnelor
naţionale în exces, cum ar fi vopsirea în tricolor a
scobitorilor sau a băncilor din parc, precum şi gustul
îndoielnic al unor grupuri statuare în oraşe unde primarii
provin din acest partid.
De fapt, PRM însuşi este o expresie a kitsch-ului. De data
aceasta, a kitsch-ului politic. Poate că tocmai această
compoziţie eclectică a mesajelor sale face ca analiştii să-l
catalogheze când de extremă dreaptă, când de extremă
stângă.
5. Electorat care ar fi aderent la mesajele dreptei, dar care, în lipsa
acestora, votează cu PRM, datorită accentelor naţionale şi justiţiare
ale acestui mesaj. O formaţiune de dreapta ar fi preluat voturile celor
care ar fi dorit să sancţioneze prin opţiunea lor, pe toţi guvernanţii
din 1990 încoace. Din cauza modului în care s-au structurat
alianţele, în alegerile din noiembrie 2000, mesajul dreptei, susţinut la
alegerile locale de Uniunea Forţelor de Dreapta, a lipsit. În acest fel,
un posibil electorat al dreptei a fost captat de PRM. Ascensiunea
dreptei democratice va constitui un factor important de diminuare a
suportului electoral al extremei stângi, cu deosebire în ceea ce
priveşte tânăra generaţie.
Asistăm, totuşi, la o atitudine paradoxală. Cu cât extrema stângă
devine mai virulentă, cu atât ea este socotită a fi… extremă dreaptă323.
322
Vasile Dâncu descrie acest fenomen: “Majoritatea cartierelor vechi au fost dărâmate, iar
în blocurile construite au fost aduşi în valuri masive, ţăranii deveniţi, peste noapte,
orăşeni… Multe dintre oraşele noastre nu au identitate, ele au fost construite artificial şi nu
au acumulat experienţa unor generaţii care au trăit împreună. S-au construit prea repede şi
singurele solidarităţi colective erau cele generate de echipe de fotbal sau de sărbători
inventate de maşina propagandei. De 1 mai sau 23 august lumea ieşea la mici şi bere,
alături de colegi de muncă, asculta fanfara şi cântece populare sau muzică uşoară
interpretate de amatori. Creaţia culturală era organizată, deci controlată, la toate nivelele”.
Vasile Dâncu, “Cultura de după blocuri” în România socială, nr.1septembrie 2001, pp.14-
15.
323
Sau, cum spune Răzvan Codrescu, “Stânga face, dreapta trage”: “Se afirmă deseori că
noţiunile politice de «dreapta» şi «stânga» şi-ar fi pierdut iremediabil pertinenţa şi valoarea
funcţională, mai ales în «contextul totalitar» al secolului XX. Ce rămâne îndeobşte adevărat
este că uzul tendenţios şi complexitatea unor realităţi au produs o anume obscurizare şi
relativizare a înţelesului clasic al celor două noţiuni. Apariţia sub Stalin a struţocămilei
numite «naţional-comunism» a sporit confuzia. Puciul comuniştilor conservatori sau
fanfaronada jirinovskiană din Rusia, ca şi la noi radicalismul populist şi patriotard al unui
181
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Această incapacitate de a socoti comunismul un flagel la fel de nociv


precum fascismul este de mirare, mai ales în ţările din Est324.
Atunci când extrema stângă nu este socotită de-a dreptul extremă
dreaptă, ea este înglobată într-un amalgam stalinisto-fascist325. Dar şi
această viziune este eronată şi creează confuzie. Chiar dacă în expresiile
politice ale extremei stângi pot fi găsite elemente comune celor două
extreme, cum ar fi etnocentrismul sau antisemitismul, comportamentul
politic al acestor partide le trimite clar către extrema stângă. Dacă ele ar fi
rodul unui amalgam extremist stânga-dreapta, atunci fie ar respinge cu totul
democraţia, situându-se complet în afara jocului democratic, fie ar avea o
atitudine ideologică ambiguă. Dar aceste partide, în afara unor campanii
electorale zgomotoase (şi, cel mai adesea, încuviinţate tacit de stânga
socialistă) au votat în Parlament împreună cu PSD. Ba, mai mult, în
perioada 1992-1996, au fost chiar parteneri de guvernare.
O astfel de menajare a stângii este cultivată de mediile intelectuale
româneşti. Ostilitatea faţă de expresia democratică a dreptei şi voluptatea de
a reboteza extremismul de stânga drept extremism de dreapta au devenit cât
se poate de evidente. Publicaţii, altminteri onorabile, precum 22, aparţinând
Grupului de Dialog Social, sau Dilema, întreţin cu zel această confuzie,
fiind cu totul nereceptive la mesajele dreptei democratice326,327.
C.V. Tudor, au putut fi catalogate impropriu şi tendenţios ca manifestări «de extremă
dreaptă»! Altfel spus: stânga face, dreapta trage. Acest soi de naţionalism gregar al
avortonilor comunismului reprezintă astăzi cel mai perfid handicap pentru renaşterea unei
drepte autentice în ţările fostului lagăr socialist”. Răzvan Codrescu, “Noţiunile politice de
dreapta şi stânga” în Generaţia Dreptei, nr.2/2001, p.3.
324
Nu este numai mirarea noastră. Alain Besançon compară “amnezia” comunismului cu
“hipermnezia” nazismului: “Or, astăzi memoria istorică nu tratează cele două fenomene în
mod egal. Nazismul, deşi a dispărut complet de mai bine de o jumătate de secol, stârneşte,
pe drept cuvânt, o repulsie pe care timpul nu o atenuează câtuşi de puţin. Dimpotrivă,
consideraţiile oripilate pe marginea acestui subiect par să câştige pe an ce trece în
profunzime şi întindere. Comunismul, în schimb, cu toate că s-a prăbuşit foarte recent,
beneficiază de o amnezie şi o amnistie ce întrunesc consimţământul aproape unanim nu
doar al partizanilor săi – căci încă mai are partizani -, ci şi pe acela al duşmanilor săi celor
mai înverşunaţi, ba chiar al victimelor sale”. Alain Besançon, Nenorocirea secolului.
Despre comunism, nazism şi unicitatea “şoah”-ului, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999,
pp 7-8.
325
Iată, de pildă, Vladimir Tismăneanu: “Barocul dezolant al replierii forţelor reacţiunii
stalinisto-fasciste nu trebuie să ne descumpănească: este clar că avem de-a face cu o
tentativă de imaginare a unui registru valoric irigat de mituri ancestrale, de arhaisme şi
atavisme incontrolabile, de pulsiuni tribaliste şi complexe de inferioritate abia mascate.
Comunismul şi fascismul se pot uşor converti unul într-altul”. Vladimir Tismăneanu,
Irepetabilul trecut, Bucureşti, Editura Albatros, 1994, p.216.
326
Este elocvent, în acest sens, comentariul pe care Observatorul cultural (nr.62/01.05-
07.05.2001, p.9) îl face, într-un articol nesemnat, la apariţia noii serii a Generaţiei Dreptei.
Negăsind nimic care să nu fie în spirit democratic şi care să sugereze, măcar, atitudini
extremiste, autorul invocă argumente hilare. Mai întâi, socoate dânsul, folosirea cuvântului
dreapta este ea însăşi o etichetă: “Apariţia unei reviste care se revendică în mod explicit de
la principiile şi ideile filosofice ale dreptei este în sine un fapt benefic, chiar necesar, în
perimetrul dezbaterii cultural-politice, însă… revendicarea netă şi explicită de la principiile
dreptei (fără particula «centru»), ca şi de la cele ale stângii (iarăşi fără particula «centru»)
riscă să trimită cu gândul la (discrete) simpatii prolegionaroide respectiv procomuniste”.
Apoi, cum să fie modernă o gândire care foloseşte arhaisme în limbaj? Iată textul: “Revista
pledează, în articolul-program, în favoarea… îmbinării tradiţiei cu modernitatea… O
182
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

În ultimii doisprezece ani, fenomenul politic cel mai grav, de o


amploare pe care puţini o întrevedeau în decembrie 1989, este acapararea
spectrului politic de formaţiunile desprinse din structurile fostului partid
comunist. Dacă socotim UDMR ca fiind colaborator politic al guvernanţilor
socialişti, stânga politică, în forme diverse, deţine în Parlament o pondere de
92%! Cu toate acestea, numeroşi intelectuali se ocupă, în continuare, cu
vânarea… extremei drepte328.
Extremismul de stânga este, în fapt, o modalitate de sprijinire a
stângii. Teama faţă de ascensiunea extremismului de stânga, pe care suspect
de mulţi se căznesc să-l socotească de dreapta, nu face decât să îndrepte
opţiunea către stânga socialistă, pe motiv că ea ar fi singura care, prin forţa
ei, ar putea să-l stăvilească. PSD ar fi, aşadar, forţa politică ce ar putea să
apere democraţia românească. Penibilul situaţiei din turul doi al alegerilor
prezidenţiale din anul 2000, când intelectualitatea democrată s-a bulucit
realmente să-l voteze pe candidatul stângii socialiste, este o dovadă
elocventă în acest sens.

Pericolul real la adresa democraţiei vine de la stânga, dar nu de la


PRM, ci de la PSD

Pericolul real la adresa democraţiei româneşti nu vine de la PRM, ci


de la PSD. PRM nu are nici forţa, nici coerenţa şi nici structurile necesare
pentru a câştiga puterea în România. Cel mai bun mijloc de a reinstaura o
putere totalitară, dându-i o aparenţă de legitimitate, nu este extremismul, ci
pseudo-democraţia. Instalată pe fundalul unei economii etatiste, cu un
electorat sărac, lipsit de informaţii şi dependent în mare măsură de stat,
democraţia fragilă devine o formă de a reinstaura, pe tăcute, puterea
partidului unic. Ba chiar având, în sfârşit, legitimitatea după care
socialismul a tânjit atâtea decenii.
Dincolo de incapacitatea PRM de a câştiga şi gestiona puterea,
există o seamă de alte condiţii care ne îndeamnă să credem că extremismul
nu poate ajunge la putere în România. Discutăm, evident despre

declaraţie de principiu care merită apreciată, chiar dacă ea e «pătată» de arhaisme ce numai
la modernitate nu ne trimit: «numitorul comun al unei posibile vrednicii româneşti», «Dacă
avem o tradiţie mare, atunci se cade s-o onorăm»…” Concluzia autorului anonim: “Rămâne
de văzut dacă numerele următoare vor aduce în prim-plan o gândire de dreapta lucidă,
tolerantă, deschisă către dialogul cu modernitatea, sau una bântuită de fantasme regresive,
antimoderne, eventual colorate xenofob. Deocamdată (ca oameni «păţiţi» ce ne aflăm)
rămânem într-o prudentă aşteptare”.
327
De altfel, în dezbaterea privind acuzele lui Gaspar M. Tamás privind extremismul de
dreapta al lui Ceauşescu şi, bineînţeles, al lui C.V. Tudor, articolul meu “Pericolul la adresa
democraţiei româneşti vine de la stânga” nu a fost publicat (în revista Dilema), pe când
articole care împărtăşeau, oarecum, punctul de vedere al lui Tamás, de-a dreptul calomnios
la adresa românilor, au fost publicate din belşug.
328
Un astfel de caz se regăseşte în capitolul “Tirania intelligentsiei” din cartea lui Dan
Pavel, Etica lui Adam sau de ce rescriem istoria (Bucureşti, Editura Du Style, pp.47-97), e
drept, scrisă în 1995. Autorul se alarmează, într-o perioadă în care socialismul guverna
netulburat, de influenţa “generaţiei de la 1927”, incriminând nişte grupuscule politice,
altminteri paşnice, care nu au figurat niciodată în sondajele de opinie. Atitudini similare
manifestă Zigu Ornea, Andrei Cornea, Gabriel Andreescu etc.
183
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

extremismul de stânga, de provenienţă comunistă, căci, în ciuda osârdiei


unora de a-l descoperi, extremism de dreapta nu avem. Cele ce urmează se
pot aplica, însă, oricărei forme de extremism.
Pentru ca extremismul să ajungă la putere este nevoie de una dintre
următoarele condiţii:
 ţara respectivă să fie implicată într-o stare de război sau să fie
confruntată cu condiţiile imediate de după încheierea acestuia;
 armata să sprijine acţiunea insurgentă;
 forţele extremiste să dispună de structuri paramilitare;
 oligarhia economică să susţină forţele extremiste;
 situaţia internaţională să fie de aşa natură încât o mare putere
străină să se amestece în treburile interne ale statului respectiv,
iar celelalte mari puteri să nu poată interveni.
Există, în istoria lumii, exemple în care forţele extremiste au acces la
putere prin conjugarea mai multor astfel de cauze. De pildă, victoria
revoluţiei bolşevice s-a realizat prin acţiunea cauzelor nr. 1, parţial 2, 3 şi 5.
Ascensiunea hitlerismului a fost posibilă prin acţiunea cauzelor nr. 2, 3 şi 4.
Comunismul a izbândit în România prin acţiunea conjugată a cauzelor nr. 1
şi 5. Orice observator al vieţii politice româneşti îşi poate da seama,
judecând prin prisma celor de mai sus, că nu există nici o şansă pentru
extremism, inclusiv în ce priveşte Partidul România Mare, de a accede la
putere, în actualele condiţii interne şi internaţionale. Pericolul la adresa
democraţiei româneşti vine, aşadar, de la o defectuoasă aplicare a
democraţiei înseşi, pe fondul unor decalaje despre care am vorbit deja în
debutul acestei lucrări. Iar promotorul acestei forme denaturate care este
pseudo-democraţia este chiar actualul partid de guvernământ, Partidul
Social Democrat.

Asumarea democratică a Dreptei. Delimitarea fermă de legionarism

Se cuvine, de aceea, să facem îndreptările necesare. Prima chestiune


în discuţie este aceea privind modul în care Dreapta românească îşi asumă
valorile democratice. În această privinţă, mesajul nostru este lipsit de orice
ambiguitate. Dreapta românească este democratică şi afirmă valorile statului
de drept. De altfel, toată construcţia noastră ideologică, pornind de
obiectivele asumate şi mijloacele pe care le socotim potrivite pentru
atingerea acestor obiective, sinteza doctrinară pe care o realizăm precum şi
spiritul novator, se face în spirit democratic şi nu în orice fel, ci în vederea
realizării unei democraţii consolidate. În plan economic, noi dorim crearea
unui sistem capitalist. Ori capitalismul este o expresie a democraţiei
economice329. Or, capitalismul trebuie să fie însoţit de o modernizare
instituţională de tip european. Aceasta este, la rândul său, fundamental

329
În studiul său, “Capitalismul”, Adrian Ciocănea oferă suficiente argumente în acest sens.
Iată concluzia sa: “Capitalismului îi este opusă orice concentrare de putere în stat care
lezează drepturile individuale: socialism, comunism, fascism, absolutism monarhic etc…
Capitalismul aşează societatea pe baze competiţionale… Competiţia în afara respectării
drepturilor individuale este o contradicţie în termeni”. Adrian Ciocănea, “Capitalismul” în
Generaţia Dreptei, nr.2/2001, p.12.
184
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

democratică330. Principiile solidarităţii, subsidiarităţii şi parteneriatului sunt


fundamental democratice. Modul în care noi înţelegem rolul autorităţii, ca
ordine de drept şi eficienţă, raportul dintre autoritate şi libertate, rolul pe
care îl acordăm societăţii civile – toate acestea confirmă asumarea noastră
democratică. Mesajul naţional este purificat de excese etniciste, el îndeamnă
la toleranţă şi la convieţuire paşnică. Faptul că dreapta vede omul în
unicitatea sa şi consideră că unicitatea este darul fundamental al persoanei,
induce respectul nostru pentru dreptul la diferenţă. Noi respingem practicile
populiste, care acordă cetăţeanului un rol pasiv. Caracterul popular al
dreptei, în tentativa sa de a-i implica pe cât mai mulţi cetăţeni în actul
schimbării, este esenţial democratic.
Democraţia este un proces îndelungat şi ale cărei resorturi nu sunt
numai de ordin formal. O democraţie efectivă nu se găseşte numai în
paginile Constituţiei, în legi organice sau doar în aplicarea lor. Ea necesită
un electorat instruit, cu discernământ, cu acces la informaţii şi obişnuit să le
selecteze. Necesită apoi o societate cu clivaje cât mai puţin dureroase între
săraci şi bogaţi, între urban şi rural, între etnii ori între confesiuni. O
ideologie care nu-şi propune, în mod sincer, diminuarea sărăciei, creşterea
gradului de informare a maselor şi diminuarea decalajelor sociale, nu are o
asumare democratică. Ea foloseşte democraţia ca pe o fantoşă, făcând ceea
ce se poate numi “abuz” de democraţie. A folosi democraţia fără o minimă
preocupare pentru emanciparea mentalităţilor, în spiritul său e o violare a
democraţiei, obligată să se însoţească cu de-a sila. Această atitudine a fost
tipică pentru stânga socialistă şi populistă. În acest fel, nu ne putem elibera
de totalitarism, ci el trece în forme implicite, periculoase, mai greu de
observat şi de combătut. Cu atât mai mult cu cât acum totalitarismul are
alibiul democratic al opţiunii majorităţii331.

330
Un document important în acest sens este Carta drepturilor fundamentale din Uniunea
Europeană. Iată conţinutul art.2: “Înspirându-se din moştenirea sa culturală, umanistică şi
religioasă, Uniunea se întemeiază pe principiile indivizibile şi universale ale demnităţii
persoanei, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii; Uniunea se bazează pe principiile democraţiei
şi ale statului de drept. Ea situează persoana în centrul propriei acţiuni, instituind cetăţenia
Uniunii şi creând un spaţiu de libertate, siguranţă şi justiţie”.
331
Dacă funcţionează pe fundalul unei mentalităţi colective egalitariste, democraţia poate
duce la tirania majorităţii, care poate avea efecte la fel de negative asupra destinului,
tradiţiilor, progresului unui popor. Pomenim în această carte pe câţiva dintre cei care s-au
preocupat, în mod special, de această problemă: John Stuart Mill, Alexis de Tocqueville
sau Nicolai Berdiaev. J. S. Mill: “…protecţia împotriva tiraniei magistraţilor nu este
suficientă: trebuie să existe şi o protecţie faţă de tirania opiniilor şi sentimentelor
preponderente” (Despre libertate, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p.6) sau Alexis de
Tocqueville. Unul dintre cei mai celebri sceptici ai secolului XX este, cu siguranţă, Nicolai
Berdiaev care nu vede în democraţie decât o creaţie formală, lipsită de consistenţă. Iată un
text antologic pentru acest tip de scepticism la adresa democraţiei: “Democraţia rămâne
indiferentă şi binelui şi răului… Democraţia ignoră adevărul, de aceea lasă descoperirea
adevărului sufragiului majorităţii. Nu e posibil a recunoaşte puterea cantitativă, a venera
sufragiul mulţimii, decât cu condiţia de a nu avea credinţă în adevăr şi a-l ignora. Cel care
are credinţă în adevăr şi care cunoaşte adevărul nu-l va părăsi pentru violenţele majorităţii
cantitative… Democraţia e… haosul ciocnirii intereselor. Totul e fragil în aceasta, nimic nu
e fix; nici unitate, nici stabilitate. E o veşnică stare tranzitorie” (Un nou Ev Mediu <cap.
“Democraţia, socialismul şi teocraţia>, Bucureşti, Editura Paideia, 2001, pp.128-132).
185
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Occidentul nu a cunoscut experienţa totalitarismului comunist.


Tentativele revoluţionare comuniste au fost înfrânte încă de la sfârşitul
primului război mondial. Aflate sub protecţia armatelor aliate, ţările vestice
au avut şansa, în perioada postbelică, de a evita pericolul instaurării
comunismului. Ele au cunoscut, însă, fascismul ori nazismul, pe care le-au
socotit extremism de dreapta şi totalitarism. Aceste mişcări au persistat, sub
forma grupurilor neonaziste ori neofasciste, agitând, sub forme mai mult sau
mai puţin violente, teme tradiţionale. Iată motivul pentru care mediile
politice occidentale sunt mai tentate să eticheteze orice formă de extremism
ca fiind extremism de dreapta. Atunci când o mişcare politică îşi asumă
ideologia dreptei, Occidentul are această reţinere, care până la un punct este
firească, a propriei experienţe totalitare.
România a cunoscut experienţa Mişcării Legionare. Cu mici diferenţe,
legate de sorgintea sa creştin-ortodoxă, legionarismul se aseamănă îndeajuns
cu celelalte mişcări extremiste din perioada interbelică. De altfel, legionarii nu
şi-au ascuns niciodată simpatiile pentru Germania nazistă ori pentru Italia
fascistă. În ciuda ostilităţii deschise faţă de comunism, Mişcarea Legionară
avea numeroase elemente comune cu comunismul. În esenţă, modelul de
societate ideală a legionarismului avea o seamă de particularităţi care îl
asemuiau utopiei comuniste.
Nu este cazul să facem concesii în abordarea critică a extremismelor
de orice fel. Nu există extremisme rele şi altele mai puţin rele.
Legionarismul şi comunismul, fiecare cu sursele sale ideologice, cu utopiile,
cu pantheonul şi cu ierarhiile sale, au sfârşit prin a instaura teroarea şi
crima, ca instrument politic332. Statul legionar a durat doar câteva luni.
Vezi, în acest sens, Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Iaşi, Editura
Polirom, 1999, pp.136-140.
332
Fără a face vreo distincţie de natură axiologică, socotind, aşadar, la fel de periculoase
extremismele de orice fel, se cuvine să facem, totuşi, o distincţie între extremismul de
stânga şi cel de dreapta. Un criteriu important este cel care are în vedere atitudinea faţă de
proprietate. Extremismul de stânga socoteşte proprietatea privată ca fiind o sursă de
inegalităţi, consecinţă a exploatării şi lipsită de legitimitate. Extremismul de dreapta, având
o atitudine severă cu privire la marea proprietate, este mai îngăduitor în ceea ce priveşte
mica proprietate. De altfel, adesea extremismul de dreapta şi-a recrutat membrii din
straturile clasei de mijloc şi ale micii proprietăţi. În consecinţă, pentru extrema stângă
criteriile de clasă îşi păstrează relevanţa, intoleranţa ei îndreaptându-se către aspectele de
natură economică, în timp ce intoleranţa extremei drepte utilizează criterii de natură rasistă,
religioasă şi etnică. Formula naţional-comunismului, sau cea a socialismului naţional, a
preluat tema intoleranţei etnice, dând, astfel, apă la moară celor care vor să vadă peste tot
numai extremisme de dreapta.
Radicalismul de stânga a fost îndeobşte înclinat spre schimbare, în timp ce
extremismul de dreapta a dat o pondere importantă conservării tradiţiilor. Extrema stângă a
pus schimbarea sub semnul revoluţiilor, iar extrema dreaptă a preferat viziunea dezvoltării
organice şi un registru mesianic, în care se vorbea despre renaştere ori regenerare naţională.
Extremismul de stânga este îndeobşte ateu şi amoral, adică indiferent la criteriile
de natură morală, în timp ce extremismul de dreapta foloseşte mesajul religios, cel mai
adesea în forma sa creştină, dar adesea, cum s-a întâmplat cu nazismul, şi în formele sale
păgâne, precreştine. Extremismul de stânga foloseşte apriorismul egalităţii depline între
oameni, pe care îl duce la egalitarism. Extremismul de dreapta, pornind de la criterii rasiste
ori de altă natură, porneşte de la premisa inegalităţii între oameni. O altă deosebire apare cu
privire la înţelegerea rolului maselor. Extremismul de stânga porneşte de la rolul primordial
al maselor în evoluţia istorică, în timp ce extremismul de dreapta socoteşte că rolul
186
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Statul comunist a durat peste patru decenii. Efectele acestuia din urmă au
fost deci cu mult mai adânci în sufletul românesc.
O dată cu asasinarea lui I. G. Duca, a fost deschisă seria unor acte
violente, care au făcut ca viaţa politică românească să fie printre cele mai
sângeroase din Europa. De atunci şi până în 1990, un număr impresionant
de demnitari, printre care conducători ai ţării, prim miniştri, miniştri şi
parlamentari, şefi de partide şi simpatizanţi ai acestora, au fost ucişi, au
îndurat ani grei de puşcărie, deportare ori exil. Românii, privesc de aceea,
cu teamă şi neîncredere către clasa politică. Violenţa de orice fel, în
atitudine, în limbaj, ca presiune birocratică ori acţiune oligarhică, nu face
decât să ţină deschisă această traumă a suconştientului colectiv.
Calea acţiunii noastre este calea democratică. Cu atât mai mult, nu
veţi găsi în mesajul Dreptei româneşti elemente care să sugereze apropieri
de Mişcarea Legionară. Delimitarea noastră este fermă.
S-ar putea obiecta faptul că nu manifestăm aceeaşi fermitate şi în
raport cu dreapta culturală interbelică, în conţinutul căreia găsim, de
asemenea, elemente naţionaliste, autarhice, reacţionare, xenofobe,
antisemite333 şi, nu o dată, antidemocratice. Într-adevăr, deosebim între
Mişcarea Legionară, ca acţiune politică, şi dreapta culturală interbelică334. O

determinant revine personalităţilor. Stânga extremă este raţionalistă, utopică, în timp ce


extrema dreaptă este lipsită de o astfel de dimensiune. În timp ce fascismul şi nazismul se
prezintă explicit drept contramişcări ce vin să nege şi să şteargă urmele Revoluţiei franceze,
obiectivele lor mărturisite fiind consolidarea inegalităţii, ierarhiei şi opresiunii, revoluţia
bolşevică se reclamă de la lungul şir al revoluţiilor de eliberare şi se inserează declarativ în
continuarea lor. În cele din urmă, oricare dintre aceste extreme, cu toate diferenţele dintre
ele, eşuează, în situaţia în care ajung să guverneze, în totalitarism.
333
După ce manifestele publice ale Revoluţiei de la 1848 au încercat, printr-un punct
special dedicat emancipării populaţiei de origine evreiască, să dea o soluţie pozitivă
convieţuirii dintre români şi evrei, trebuie să recunoaştem că poziţii antievreieşti şi-au făcut
loc adesea printre scrierile şi declaraţiile oamenilor politici şi de cultură români. Faptul că
noi nu le amintim ca atare nu înseamnă că le tratăm cu îngăduinţă şi, mai ales, nu încercăm
să le justificăm prin contextul istoric. Antisemitismul, ca orice altă atitudine xenofobă, cu
rădăcini exclusiviste şi etniciste, este condamnat în mesajul Dreptei româneşti.
334
Această temă delicată a fost abordată după 1990 – e drept, din unghiuri diferite – de o
seamă de cercetători ai fenomenului politic şi cultural interbelic. Printre scrierile ce trebuie
neapărat consultate înaintea oricărei dezbateri documentate asupra acestui fenomen
amintim: Zigu Ornea, Anii ’30 – Extrema dreaptă românească, Bucureşti, Editura
Fundaţiei Culturale Române, 1995; Leon Volovici, Ideologia naţionalistă şi “problema
evreiască”: Eseu despre formele antisemitismului intelectual în România anilor ’30,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1995; Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier: 1919-1941.
Mistica ultranaţionalismului, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995; Stelian Bălănescu şi Ion
Solacolu, Inconsistenţa miturilor. Cazul mişcării legionare, Iaşi, Editura Polirom, 1995;
Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare: 1918-1930 (cap. “Generaţia de
la 1922: de la mişcarea studenţească la Garda de Fier”), Bucureşti, Editura Humanitas,
1998, pp.289-346; Eugen Weber, Dreapta românească, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995;
Claudio Mutti, Penele Arhanghelului. Intelectualii români şi Garda de Fier, Bucureşti,
Editura Anastasia, 1997; Claudio Mutti, Mircea Eliade, Legiunea şi Noua Inchiziţie,
Bucureşti, Editura Vremea, 2001; Radu Ioanid, Sabia arhanghelului Mihail, Bucureşti,
Editura Diogene, 1994, Dan Pavel, Etica lui Adam sau de ce rescriem istoria (cap. “Tirania
intelligentsiei”), Bucureşti, Editura Du Style, 1996, pp.47-96; Dan Pavel, “Legionarismul”
în Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine politice: Concepte universale şi realităţi
româneşti, Iaşi, Editura Polirom, 1998, pp.213-230; Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu,
Cristian Sandache, Radiografia dreptei româneşti: 1927-1941, Bucureşti, Editura FFPress,
187
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

evaluare critică a dreptei culturale interbelice, care a dat o contribuţie


tragică martiriului şi exilului românesc, evidenţiază, dincolo de elementele
amintite mai sus şi care nu pot fi însuşite de noi, cuvinte de simţire
românească care nu pot lipsi dintr-o istorie a culturii române. Valoarea
tradiţiilor culturale, portretul ţăranului român, rolul moralei creştine,
căutarea aproape disperată a sensurilor destinului românesc sunt numai
câteva teme asupra cărora dreapta culturală interbelică a meditat, rodul
acestor meditaţii constituindu-l pagini antologice pentru cel care vrea să
pătrundă sufletul românesc. Nicolae Iorga, Constantin Rădulescu-Motru,
Nichifor Crainic, Radu Gyr, Emil Cioran, Mircea Eliade, Mircea
Vulcănescu, Nae Ionescu, Dumitru Stăniloae, Ernest Bernea, Octavian
Goga, Constantin Noica, Petre Ţuţea sunt nume esenţiale ale culturii
române.
Întreagă această lucrare este dedicată modului în care Dreapta
românească îşi propune să contribuie la consolidarea sistemului democratic.
Ea îşi propune să arate ce este de fapt, Dreapta românească. Acest capitol şi-
a propus, printre altele, să arate ce nu este Dreapta românească. Ea nu este
autoritaristă, socotind că autoritarismul denaturează sensurile autorităţii şi
duce, inevitabil, prin abuzurile şi excesele sale, la îngrădirea drepturilor şi
libertăţilor umane. Ea nu conduce la dictatură, având convingerea că nimeni
nu trebuie să fie deasupra legii, că legea însăşi trebuie să fie astfel întocmită
încât să fie expresia unor principii generale – pe care de altfel le prezentăm
în lucrare – şi că nimeni nu are dreptul, în mod arbitrar, să schimbe legile
pentru a le întoarce în folosul său. Dreapta românească nu este totalitalitară,
înţelegând că omul şi naţiunea sunt mai presus de orice instituţii, fie ele şi
ale statului, şi că statul însuşi nu este performant decât în măsura în care
este de folos omului şi naţiunii. Statul trebuie să se restrângă până acolo
unde e îndeajuns de activ pentru a asigura aplicarea legii şi a regulilor
pieţei, dar îndeajuns de permisiv pentru a asigura pluralismul de idei,
pluripartidismul politic, echilibrul puterilor şi controlul civic al societăţii,
dezvoltarea liberei iniţiative, a proprietăţii private şi a competiţiei. Dreapta
respinge autocraţia. Puterea în stat este delegată prin proceduri electorale
stabile, libere şi corect îndeplinite, la care toţi cetăţenii majori au acces egal
şi neîngrădit, în condiţiile stabilite de aceleaşi proceduri. Esenţială este
schimbarea pe cale paşnică a puterii. Nimeni nu se poate autoproclama

1996; Sorin Alexandrescu, Paradoxul român (cap. “Fenomenul legionar”), Bucureşti,


Editura Univers, 1998, pp.193-268; Răzvan Codrescu, Spiritul dreptei. Între tradiţie şi
actualitate, Bucureşti, Editura Anastasia, 1997; Răzvan Codrescu, În căutarea Legiunii
pierdute, Bucureşti, Editura Vremea, 2001; Armin Heinen, Legiunea “Arhanghelului
Mihail”. O contribuţie la problema fascismului internaţional, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1999; Andrei Oişteanu, Mythos&Logos: Studii şi eseuri de antropologie
culturală (cap. “Infelix culpa. Naţionalism şi antisemitism în România interbelică”),
Bucureşti, Editura Nemira, 1998, pp.246-254; Virgil Nemoianu, România şi liberalismele
ei (cap. “Dreapta românească”), Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000,
pp.25-77; Vladimir Tismăneanu, Spectrele Europei Centrale (cap. “Schimbarea la faţă a lui
Emil Cioran”), Iaşi, Editura Polirom, 2001, pp.179-206.
188
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

conducător şi nimeni nu poate deţine puterea în mod personal şi


irevocabil335.
Dreapta românească nu se delimitează, aşadar, numai de comunism,
ci de orice formă de extremism. Misiunea noastră este aceea de a consolida
democraţia şi de a dezvolta instituţiile statului de drept. Viziunea noastră cu
privire la continuarea revoluţiei neterminate în 1989 are în vedere folosirea
accesului la putere pe căi democratice şi gestionarea puterii în acest spirit.

335
Giovanni Sartori consideră că autocraţia este, dintre toate aceste agresiuni la adresa
democraţiei, opusul prin excelenţă al acesteia: “…democraţia este o nonautocraţie,
contrariul perfect al autocraţiei. Aceasta înseamnă că democraţia denotă un sistem politic
caracterizat prin refuzul puterii personalizate, a puterii asupra cetăţilor. Puterea nu este
«proprietatea» nimănui … Aşadar, conducătorii vor deţine această funcţie ca urmare a
desemnării libere, neîngrădite de către cei care urmează să fie conduşi. Cu alte cuvinte,
oricând puterea celorlalţi de a desemna pe cineva este contrafăcută sau anihilată pentru că
dezacordul este zădărnicit ori nu ni se oferă alternative – democraţia este ucisă chiar când
începe să funcţioneze”. Giovanni Sartori, op.cit., p.195.
189
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Caracterul radical al Dreptei româneşti

Redefinirea radicalismului în trecerea de la dictatura comunistă la


democraţie

După ce am exprimat cu claritate şi fără nici o ezitare caracterul


democratic al dreptei, putem aborda o altă chestiune care trebuie, de
asemenea, lămurită, pentru a nu exista posibilitatea vreunei interpretări
răuvoitoare. Este vorba despre caracterul radical al dreptei.
Asumarea obiectivului de a înlocui un sistem cu un altul, atât în ce
priveşte conţinutul cât şi în ce priveşte mecanismele sale de funcţionare,
obligă la o atitudine radicală. Precum s-a văzut, folosirea jumătăţilor de
măsură, amăgirea terapiei graduale nu au dus la alt rezultat decât că au
împotmolit reforma. Forţele inerţiale au fost puternice. Ele au acţionat cu
mai multă eficienţă decât cele care susţineau modernizarea şi înlocuirea
sistemului. Absenţa unei atitudini radicale a permis menţinerea structurilor
de influenţă ale socialismului totalitar şi tranformarea acestora în adevăraţii
beneficiari ai tranziţiei.
Radicalismul presupune în prezent câteva condiţii obligatorii. Prima
este, evident, însuşirea, fără rezerve, a obiectivelor tranziţiei, legate de
asumarea democratică, de modernizare instituţională şi dezvoltare
capitalistă. Cea de-a doua este legată de desprinderea forţelor politice care
gestionează tranziţia de structurile oligarhice. Aceasta presupune ca ele să
fie cât mai necomuniste, cât mai puţin dependente de stat în mentalitate şi
susţinere financiară.
Radicalism înseamnă intransigenţă şi fermitate. Laurenţiu Ulici
atrăgea atenţia asupra pericolului înclinaţiei oximoronice, asupra confuziei
de valori şi asupra comportamentului ambiguu. Partidele democratice, care
şi-au zis “istorice”, s-au contaminat de această tentaţie. Politica dreptei
trebuie să fie coerentă. Noi nu negociem principii. Nu ne ascundem sub
justificări iluzorii şi înţelegem că în politică nu poţi fi prieten cu toată
lumea, iar orice tentativă de consens politic cu actuala clasă conducătoare
este o abandonare a propriilor principii.
Ca şi în ceea ce priveşte caracterul revoluţionar al dreptei, pot apărea
câteva confuzii de natură teoretică ce trebuie lămurite. În istoria modernă şi
contemporană mişcările radicale au fost, cel mai adesea, socotite acelea care
acuzau imperfecţiunile democraţiei şi căutau formule autoritariste,
insurgente, manifestând dispreţ pentru parlamentarism. Acest tip de
radicalism, născut în societăţile democratice, a dus, adesea, la mişcări
extremiste care au constituit un grav pericol la adresa democraţiei336.

336
Această convingere îl face pe Dan Pavel să afirme următoarele: “În ciuda diferenţelor
nete dintre ele, între extrema stângă şi extrema dreaptă există acea înrudire structurală
provenind din fundamentul intelectual comun: radicalismul modern. Dacă este să judecăm
după faptul că ambele forme de totalitarism şi-au găsit forma cea mai pregnantă în forma
statului totalitar (fascist sau comunist), putem spune că radicalismul suspendă deosebirile
ideologice”. Dan Pavel, Etica lui Adam sau de ce rescriem istoria, Bucureşti, Editura Du
Style, 1996, p.61.
190
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Eu socotesc că în condiţiile cu totul noi ale trecerii de la


totalitarism la democraţie şi de la socialism la capitalism aceste concepte
trebuie reinterpretate337. În ceea ce priveşte caracterul revoluţionar am
făcut îndreptările necesare. Noul concept privind revoluţia instituţională
poate explica specificul acestei perioade şi modul în care dreapta, socotită
îndeobşte drept conservatoare, poate căpăta un caracter revoluţionar. Tot
astfel şi în ceea ce priveşte radicalismul.
În prima jumătate a secolului XX, fiind un contestatar al democraţiei
şi evaluând pesimist imperfecţiunile sale, radicalismul a apărut ca o
ameninţare la adresa acesteia.
Radicalismul nostru s-a născut din contestarea totalitarismului şi
egalitarismului. Această nouă experienţă a umanităţii ne arată că numeroase
concepte, precum revoluţia, radicalismul, reforma ori restauraţia, trebuie
judecate nu în nişte tipare clasice, ci ca nişte mecanisme previzibile, dar cu
un conţinut diferit de la o situaţie la alta. Radicalismul dreptei este
consecinţa unei insatisfacţii legate de exprimările politice postdecembriste,
lipsite de autoritate, adică de fermitate şi de eficienţă. Această insatisfacţie,
spre deosebire de formele de radicalism ale secolului XX, este un sentiment
care nu ne împinge în afara registrului democratic, ci, dimpotrivă, se
datorează abandonului sistematic al valenţelor acestui registru de către
partidele care au fost la putere din 1990 încoace. Ele nu s-au supus
democraţiei, într-o asumare hotărâtă, ci au încercat s-o folosească, în fel şi
chip, când cu agresivitate de vechil, când cu maimuţăreli slugarnice.
Trecerea de la totalitarism la democraţie nu se poate face decât
printr-o atitudine radicală. Realitatea a arătat că în acele ţări unde
contestarea comunismului a fost mai radicală şi rezistenţa mai puternică şi
mai conştientă de sine, evoluţia a fost mai rapidă338.

Radicalismul în slujba democraţiei. De ce Dreapta trebuie să fie


radicală

337
Nu pot fi de acord, de exemplu, cu definirea pe care Eugen Weber o dă radicalilor de
dreapta: “Radicalii, probabil cel mai puţin numeroşi, sunt şi cei mai activi. Ei sunt
revoluţionarii Dreptei, uneori confundaţi cu partidul reacţiunii şi adesea confuzi ei înşişi. Ei
au, într-adevăr, în comun cu reacţionarii o dorinţă de schimbare radicală, o respingere
profundă a ordinii existente şi o puternică înclinaţie spre violenţă. Şi unii conservatori pot
adopta poziţii radicale, când o cauză importantă sau un interes sunt ameninţate. Dar scopul
cel mai explicit al radicalilor este puterea totală”. Eugen Weber, “Dreapta” în Eugen
Weber, Hans Rogger (coord.), Dreapta europeană. Profil istoric, Bucureşti, Editura
Minerva, 1995, p.12.
338
Vezi Jacek Kuron, “Învingând totalitarismul” în Vladimir Tismăneanu (coord.),
Revoluţiile din 1989: Între trecut şi viitor, Iaşi, Editura Polirom, 1999, pp.215-218.
Fondator al Comitetului pentru Apărarea Muncitorilor şi consilier al lui Lech Walesa, în
cadrul Sindicatului “Solidaritatea”, Kuron arată că negocierile din jurul Mesei rotunde
dintre liderii comunişti polonezi şi reprezentanţii Solidarităţii au fost, în esenţă, forme de
negare a totalitarismului, conducând, în cele din urmă, la transferul puterii. După 1990, în
calitatea sa de ministru, Kuron s-a opus oricărei forme de fundamentalism anticomunist,
atrăgând atenţia asupra dificultăţilor ce intervin în eliminarea moştenirii totalitarismului
comunist.
191
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

A socoti că radicalismul presupune violenţă este o prejudecată.


Radicalismul presupune convingeri ferme şi voinţa de a milita pentru ele.
Radicalismul nu se măsoară în violenţă. Mai mult chiar, violenţa este o
slăbiciune a radicalismului. Ca exemplu, revoluţia din România a fost cea
mai violentă dintre toate revoluţiile anului 1989 şi totuşi a fost cea mai puţin
radicală dintre toate. Noi, aşa cum am mai afirmat-o pe parcursul acestei
cărţi, excludem violenţa din gama acţiunilor politice. O soluţie bazată pe
violenţă nu este o soluţie stabilă şi este cu mult mai costisitoare. Mentalul
colectiv al românilor este traumatizat de caracterul agresiv, adesea chiar
sângeros, al vieţii politice de multe decenii încoace. Noi dorim să vindecăm
poporul român de această traumă şi nu s-o adâncim.
Totalitarismele secolului XX, fie că este vorba despre nazism ori
despre comunism, sunt fructe ale războiului. Există anumite rădăcini
culturale ale acestor concepţii care merg până în prima jumătate a secolului
al XIX-lea339. Dar fără mediul politic şi social generat de primul şi apoi de
cel de-al doilea război mondial, ascensiunea fascismului, nazismului ori
comunismului nu poate fi explicată340. Totalitarismul a rămas un fruct al
războiului şi a păstrat acest gust amar şi sângeros al naşterii sale. El a fost în
permanenţă expansiv şi războinic, riscând sau provocând războiul, chiar şi
atunci când el se transforma, înlăuntrul propriilor graniţe, în război civil.
Prin Dreapta românească noi pregătim o ideologie a păcii. Confruntarea
internaţională pentru care ne pregătim este cea a globalizării.
Lipsa de radicalism a acţiunii politice, căreia adesea i s-a mai spus şi
lipsă de voinţă politică, este o consecinţă a modului în care s-a creat
configuraţia politică postdecembristă. Ea a fost o configuraţie politică lipsită
de elemente de noutate. Toate partidele au preluat structuri politice mai vechi

339
În ceea ce priveşte bolşevismul, recomand spre studiu lucrările lui Nicolai Berdiaev,
Originile şi sensul comunismului rus (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994) şi pe cea a lui
Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului (Bucureşti, Editura Humanitas,
1993). Cât despre fascism, o amplă radiografie este făcută de Ernst Nolte în lucrarea Three
Faces of Fascism: Action Française, Italian Fascism, National Socialism (New York and
Scarborough, Ontario, 1969). Vorbind despre rădăcinile culturale ale nazismului, Georg
Lukács (Die Zerstorung der Vernunft) merge până acolo încât consideră că toată gândirea
germană importantă de după moartea lui Hegel a contribuit la apariţia acestuia. Lukács
pomeneşte astfel, printre alţii, pe Arnold Schopenhauer, pe Friedrich Nietzsche, pe
Wilhelm Dilthey, pe Martin Heidegger, pe Karl Jaspers ori Max Weber.
340
Recomand în această privinţă capitolul “Fascism as Characteristic of an Era” din
lucrarea lui Ernst Nolte, Three Faces of Fascism: Action Française, Italian Fascism,
National Socialism. Nolte consideră fascismul “un nou tip de fenomen politic” şi îi dă
următoarea definiţie: “Fascismul este un anti-marxism, care caută să distrugă inamicul prin
implicarea unei ideologii radical opuse, dar totuşi înrudită, şi prin utilizarea de metode
aproape identice, dar totuşi tipic modificate întotdeauna, în cadrul rigid al autonomiei şi
afirmării de sine naţionale”. Nolte explică, într-o formulă pe care o socotesc valabilă nu
numai pentru fascism, dar şi pentru comunism: “Nici unul dintre curentele politice majore
din Europa nu a evoluat dintr-un război: liberalismul a fost expresia creşterii burgheziei;
conservatorismul a reprezentat, la început, reacţia clasei aristocratice conducătoare
ameninţate; socialismul aparţinea proletariatului născut din procesul industrializării. Nici
una dintre aceste doctrine politice nu doreau un război mondial şi nu şi-au dat
binecuvântarea după izbucnirea acestuia. Războiul a fost cel care a făcut loc unui fenomen
politic care a fost, ca să spunem aşa, propriul său copil, un copil care printr-o lege
înnăscută, s-a străduit, la rândul său, să genereze un alt război” (p.19).
192
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

sau mai noi. Ele erau lipsite de autenticitatea structurilor-mamă, încercând fie
să mascheze cusururile, fie să exagereze calităţile acelora. Viaţa politică
românească s-a născut cu faţa către trecut şi de atunci încoace, merge tot cu
spatele. S-a născut bătrână, lipsită de adolescenţă, precum odraslele bolnave
de progerie. Ea nu poate fi radicală pentru simplul fapt că nu are un trecut care
s-o valideze şi nu întrevede un viitor care s-o însufleţească.
În contextul politic al ultimului deceniu, o atitudine radicală
presupune spirit profetic, pragmatism şi modernitate. Spiritul profetic,
vizionar, este necesar pentru a susţine o viziune despre lume, un model de
societate. Pentru ca el să nu degenereze în utopie, trebuie să fie pragmatic.
Şi pentru a a avea certitudinea că este altceva decât ceea ce s-a petrecut în
ultimele decenii, el trebuie să aibă o înţelegere corectă şi o asumare a
modernităţii. Aceste trei însuşiri au lipsit, în mare măsură, acţiunii politice
din România ultimului deceniu.
După ce am explicat toate acestea este mai uşor să risipim o anumită
nedumerire a cititorului. Ea poate fi legată de alăturarea celor două însuşiri
ale dreptei, şi anume caracterul său popular şi caracterul său radical.
Alăturarea aceasta poate fi socotită nepotrivită. Caracterul popular al unei
acţiuni presupune o adresabilitate largă şi un suport pe atât de consistent
încât să poată fi considerat un suport popular. Or, radicalismul, cel puţin aşa
cum ne-a obişnuit istoria, este o atitudine caracteristică grupurilor reduse şi
greu de transferat maselor largi. Masele pot deveni, pe termen scurt,
insurgente ori violente, dar, aşa cum am spus, asta nu trebuie confundat cu
radicalismul.
Mesajul popular pare un mesaj “moale” în comparaţie cu
radicalismul. Mesajul popular trebuie să recupereze alegătorii de sub
pulpana populismului, în timp ce mesajul radical ar putea să-i sperie.
Voi fi nevoit să repet de multe ori în această lucrare, pentru a putea
oferi o nouă argumentare mesajului nostru, faptul că realitatea sfârşitului de
secol XX este cu totul inedită şi că, pentru a o înţelege, numeroase concepte
trebuie inventate, iar altele – reinventate.
În formele trandiţionale ale caracterului popular al dreptei şi ale
radicalismului, cele două însuşiri puteau intra cu greu în aceeaşi teacă.
Radicalismul era o revoltă în faţa imperfecţiunilor democraţiei, pe care o
socotea fie prea îngăduitoare, fie prea indecisă, fie prea puţin naţională, fie
prea supusă tiraniei majorităţii. Radicalismul apărea, în subsidiar, ca o
revoltă împotriva capitalismului, pe care îl considera fie generator de
inegalităţi şi de exploatare, fie uniformizator, mic-burghez. În ambele
forme, radicalismul, fie că venea dinspre stânga, fie că venea dinspre
dreapta, se împotrivea democraţiei şi capitalismului, încercând să nască un
entuziasm insurgent, tentându-l către modele utopice, fie prin severitatea şi
combativitatea lor, fie prin armonia lor unificatoare. Pe scurt, radicalismul
socotea că statul bunăstării este o invenţie ipocrită341, menită să şteargă
341
A existat şi un radicalism de la dreapta îndreptat împotriva statului bunăstării, acuzând
faptul că sub masca acestuia se ascunde, de fapt, tendinţa către intervenţionism şi către
colectivism a statului. Dreapta politică a ultimei jumătăţi de secol datorează mult acestui tip
de radicalism, care a rămas cunoscut sub numele de “radicalismul filosofic”, fiind
reprezentat de gânditori precum Ludwig von Mises, Friedrich A. Hayek ori Henry Simons.
193
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

harul unicităţii, să înmoaie sângele şi să-l lenevească, să mascheze îndărătul


goanei după profit şi al consumului fără limite, fie criza socială, fie criza
morală. Caracterul popular, dimpotrivă, a susţinut construcţia statului
bunăstării, a fost un promotor al democraţiei consolidate şi al unui
capitalism atent faţă de funcţia sa distributivă. Caracterul popular, prin
tentativa sa de a responsabiliza şi implica masele, a avut o asumare
democratică evidentă, în timp ce radicalismul, insurgent şi profetic, s-a
asociat, cel mai adesea, mişcărilor extremiste, dacă n-a fost el însuşi
iniţiatorul acestora.
Natura diferită a radicalismului Dreptei româneşti face posibilă
alăturarea spiritului popular şi spiritului radical. Cum am spus, radicalismul
nostru este consecinţa asumării noastre democratice. Acţiunea noastră
răspunde unei duble provocări, care vine dinspre trecut, dar şi dinspre viitor.
Noi trebuie să construim un nou model de societate, pentru care trebuie să
atragem resursele necesare, inclusiv energia populară, dar trebuie, în acelaşi
timp şi în mod hotărât, să ne delimităm de experienţa regimului comunist.
Tentativa de a da mişcării noastre un caracter popular, fără a adopta o
atitudine radicală faţă de sistemul comunist, în toate dimensiunile sale, ne-ar
îndrepta spre drumul greşit al unei pseudo-democraţii în care singurul efect
real ar fi îmburghezirea fostelor elite comuniste. Spiritul popular, lipsit de
fermitate şi viziune strategică, ar aluneca iarăşi în populism. Noi nu putem fi
astăzi populari, în sensul acestui termen consacrat de mişcările similare din
ţările democratice, fără a fi radicali.

Radicalismul civic – o şansă ratată

Radicalismul politic al Dreptei româneşti nu trebuie confundat cu


formele de radicalism civic care au abundat în anii ‘90 şi care au făcut mai
mult rău decât bine. Radicalismul civic a opus statului şi clasei politice, pe
care le-a socotit corupte şi ineficiente (altminteri cu o seamă de argumente
valabile), o societate civilă pe care o socotea a priori drept lipsită de păcat.
Acest eticism a avut efectul de a izola o bună parte a intelectualităţii, de a
spori dispreţul pentru implicarea politică. Una din erorile fundamentale ale
reprezentanţilor militantismului etic al anilor ‘90, în care regăsim Alianţa
Civică, Solidaritatea Universitară, Grupul de Dialog Social, Grupul “Un
Viitor pentru România” (dintr-o perspectivă diferită), a fost ignorarea faptului
că cea mai potrivită formă de civism era atunci tocmai implicarea în politică.
Societatea civilă, în expresia ei etică, intelectuală şi polemică, s-a menţinut în
afara politicii, privând forţele democratice de resurse umane de excepţie. În
România lucrurile s-au întâmplat adeseori pe dos decât ar fi trebuit.
Militantismul civic nu a existat tocmai pe vremea când ar fi fost atât de

În aceaşi categorie poate fi inclusă şi Şcoala de la Chicago, printre ai cărei reprezentanţi se


numără Milton Friedman. Viziunea noastră împărtăşeşte numeroase puncte de vedere ale
acestui radicalism de dreapta, profund antisocialist, care a generat ideea sporirii autorităţii
prin restrângerea rolului statului şi extinderea, în schimb, a forţei legii şi a forţei pieţii.
Acest tip de radicalism, în fondul său, liberal – restrângerea rolului statului este văzută
drept o cale de a îmbunătăţi performanţa administraţiei şi de a ameliora raporturile dintre
stat şi cetăţeni – nu are nimic de-a face cu vreo formă de anarhism.
194
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

necesar, şi anume în timpul dictaturii comuniste, atunci când monopartidismul


prevăzut în Constituţie nu permitea forme alternative de exprimare politică. În
schimb, atunci când el ar fi trebuit deja să preia stindardul luptei politice, în
perioada de după 1990, atunci când pluripartidismul era posibil, s-a cantonat
în dezbateri sterile, având o atitudine permanent critică asupra întregii clase
politice şi socotind implicarea politică drept o “cădere în păcat”.
Tot de-a-ndoaselea a fost şi evoluţia societăţii civile. Societatea
civilă, în forma sa partenerială (am în vedere patronatele, sindicatele,
asociaţiile profesionale), ar fi trebuit să rămână în afara politicii, obligând
guvernele succesive la o atitudine coerentă de reformă. Tocmai această
dimensiune partenerială a societăţii civile a căzut cel mai repede în capcana
politicului, creând lideri ridicoli, de tipul protestatarului caragialesc
Coriolan Drăgănescu, şi devenind, sub dominaţia stângii socialiste, unelte
servile ale puterii. Societatea civilă, sub forma militantismului civic, ar fi
trebuit să se implice în politică, dând acţiunii politice democratice această
dimensiune atât de necesară, a comunicării cu societatea. Intelectualităţii
româneşti postdecembriste i-a lipsit tocmai radicalismul. Aceasta explică şi
fuga teribilă a intelectualităţii de asumarea ideologică. În România, foarte
puţini intelectuali au curajul de a se socoti intelectuali de stânga ori de
dreapta, iar o dezbatere intelectuală pe acest tărâm nu a avut loc niciodată în
aceşti doisprezece ani. Practic, în lansarea mesajului Dreptei româneşti, noi
nu avem atât parteneri de dialog, cât adversari.

Conţinutul radicalismului Dreptei româneşti

În istoria politică a secolelor trecute, dreapta radicală a fost socotită


naţionalistă. Ea a fost o apărătoare a statului naţional, folosind pentru
aceasta orice mijloace, inclusiv autoritarismul şi expansionismul. Noi nu
împărtăşim această atitudine. Radicalismul nostru nu este unul naţionalist, ci
unul instituţional, sistemic. Caracterul radical al Dreptei româneşti trebuie
înţeles ca fiind compatibil cu mesajul nostru privind chestiunea naţională şi
cu cel privind construcţia instituţională a autorităţii. Fundamental pentru
atitudinea noastră radicală este faptul că respectă dreptul la diferenţă342.
Viziunea radicală se referă la amploarea şi la profunzimea schimbării. În
ceea ce priveşte puterea politică, ea trebuie exercitată în cadrele şi după
regulile democraţiei. Radicalismul nostru este unul al schimbării integrale şi
nu al puterii totale. În acest context, spiritul naţional al dreptei nu este
etnicist. Cea mai gravă formă de intoleranţă este egalitarismul. Caracterul
radical al dreptei face, dimpotrivă, trecerea de la intoleranţa egalitaristă la
342
Aduc în sprijin, un citat al savantului conservator Konrad Lorenz: “Faptul că toţi
oamenii au aceleaşi posibilităţi de dezvoltare este un adevăr etic indubitabil. Cu mare
uşurinţă, acest adevăr poate fi, însă, răstălmăcit într-un neadevăr, care afirmă că toţi
oamenii ar avea în mod potenţial aceeaşi valoare. Doctrina behavioristă merge chiar cu un
pas mai departe, afirmând că toţi oamenii ar putea ajunge egali între ei, dacă ar evolua în
condiţii exterioare identice, ajungând cu toţii oamenii ideali, dacă aceste condiţii ar fi
ideale… Specificul uman este străin de această doctrină, care salută fenomenele de
dezumanizare…, fenomene ce fac ca masele să poată fi mai uşor manipulate. Lozinca
folosită este: «Blestem individualităţii!»”. Konrad Lorentz, Cele opt păcate capitale ale
lumii civilizate, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, pp.112-113.
195
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

spiritul tolerant al democraţiei. Dar trecerea de la totalitarism la democraţie,


de la socialism la capitalism, presupune o ruptură, o delimitare fermă şi o
acţiune politică pe măsură. O ruptură, pentru a reuşi, nu poate fi decât
radicală. Acesta este radicalismul transformării.
În accepţiunea sa cea mai uzuală, şi anume, conservatorismul,
dreapta se declară adepta unei evoluţii organice. Dreapta socoteşte că
salturile în istorie aduc mai degrabă neajunsuri decât lucruri bune şi că
mersul societăţii trebuie să fie un spaţiu al continuu-lui. Evoluţia organică
presupune o dezvoltare lentă, dar sigură a societăţii, sustenabilă şi păstrând
specificul şi tradiţiile naţionale, cu o înaintare spre modernitate care să evite
experimentele şi anarhia. Faptul că noi vorbim acum de o ruptură sistemică
ar putea părea în afara spaţiului conceptual al dreptei democratice
tradiţionale. Dar, ca şi cu alte prilejuri, şi de această dată trebuie să
procedăm la o repoziţionare a dreptei în funcţie de realităţi. Aşadar, într-o
situaţie cu totul nouă, cum e cea a trecerii de la totalitarism la democraţie şi
de la socialism şi capitalism, teza evoluţiei organice este prematură.
Comunismul a fost o construcţie politico-socială cu totul străină de evoluţia
organică a societăţii româneşti. A fost un corp alogen introdus cu anasâna
de tancurile ruseşti, iţind prin capacul deschis al turelei un grup răzleţ de
comunişti, şcoliţi pe băncile Kominternului, pe care îi aşteptau alţii, aflaţi în
închisoare şi protejaţi astfel, inexplicabil, de riscul trimiterii pe front. Doar
un efort revoluţionar poate readuce România pe drumul său. Numai o
revoluţie – cum spuneam, instituţională – ne poate reda şansa evoluţiei.
Caracterul revoluţionar al dreptei de azi este singurul care poate reîntoarce
mâine dreapta în canoanele sale, de apărătoare a evoluţiei organice.
Dreapta românească nu doreşte să devină o forţă unificatoare care să
tindă către puterea totală. Ceea ce dorim noi este construcţia unei societăţi
în care, cu atributele, cu garanţiile şi cu regulile democratice, puterea să fie
consecinţa reprezentării legitime. Este posibil ca după ce reformele noastre
vor fi aplicate, gradul de suportabilitate al populaţiei să fie pus la încercare
şi mulţi alegători, care s-ar putea să fie chiar în majoritate, să nu poată să
ţină pasul cu ritmul schimbării, să nu se poată adapta, şi atunci să voteze
împotriva noastră. Misiunea noastră este să înfăptuim schimbarea. În
aceasta constă şi încărcătura mesianică a mesajului nostru. Obiectivul nostru
nu este să păstrăm puterea cu orice preţ. Obiectivul nostru este să gestionăm
astfel transformările, încât puterea, oricare ar fi ea, să fie legitimă, iar
exerciţiul puterii să se supună regulilor pe care le presupun democraţiile
consolidate. Ceea ce e important, însă, e faptul că drumul spre o astfel de
soluţie nu poate fi parcurs fără contribuţia decisivă pe care viziunea şi
acţiunea politică a Dreptei le pot aduce.
Nu trebuie să ne ferim de a ne mărturisi atitudinea radicală atunci
când e vorba de modul de înţelegere a naturii şi profunzimii schimbării343.

343
Există opinii care socotesc mişcările anului 1989 ca fiind, în esenţa lor, lipsite de
radicalism. Este, de pildă, cazul lui Timothy Garton Ash, care foloseşte în locul termenului
de “revoluţie” pe cel de “refoluţie”, sugerând, astfel, că transformările politice din anii ’90
au fost o combinaţie de reforme graduale şi schimbări revoluţionare. T. G. Ash vede în
acest context moştenirea dizidenţei drept un element foarte important în modelarea
climatului noilor comunităţi politice create în spaţiul postcomunist. În opinia sa, sfârşitul
196
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Pornind de la o abordare critică a realităţii, dreapta poate risca, altfel, să


rămână doar la nivelul dezbaterilor. Într-o lume a lucrurilor de-a-ndoaselea,
a paradoxurilor şi a oximoroanelor, în primii ani de după 1990 am asistat la
o formă stranie de radicalism. Nu a fost vorba de un radicalism al
schimbării, ci de un radicalism al opoziţiei la schimbare. În locul unui
radicalism al acţiunii am văzut sporind un radicalism al refuzului. Ezitările
şi scrupulele celor care trebuie să susţină modernitatea nu fac decât să dea
câştig de cauză celor care, lipsiţi de ezitări şi de scrupule, ţin lucrurile pe
loc, preocupându-se doar cu lustruirea unor aparenţe.
Tranziţia românească este înţesată de forme neomogen combinate,
de nepotriviri între aparenţă şi esenţă. Democraţia este, de fapt, o pseudo-
democraţie, economia de piaţă este o formă mixtă, în care capitalismul este
captiv într-un mediu etatist şi clientelar, parteneriatul este doar o formă de
control a societăţii de către puterea politică. Preceptele morale sunt
dispreţuite, iar cultura este invadată de kitsch. Toate acestea se datorează
lipsei unei atitudini radicale care să demaşte amestecurile acestea nocive,
care să îndrepte lucrurile din evoluţia lor perversă şi care să dea conceptelor
un corespodent real. Kitsch-ul este o ameninţare la adresa democraţie şi un
instrument util al totalitarismului.
Dacă schimbarea nu va fi radicală, ea riscă să fie un eşec.

comunismului poate fi înţeles ca fiind consecinţa luptei între două curente de idei, respectiv
unele care îşi epuizaseră rolul istoric şi altele care urmau să vină. În acord cu T. G. Ash, o
viziune “înmuiată” a radicalismului o are Jeffrey C. Isaac, care consideră că “noile idei” şi
acţiunea politică a dizidenţei au condus spre transferarea “paşnică” a puterii şi au creat
premisele guvernământului postcomunist. Vezi Timothy Garton Ash, Foloasele prigoanei:
Eseuri despre destinul Europei Centrale şi de Est. Lanterna magică: Martor la revoluţia
din 89 la Varşovia, Budapesta, Berlin şi Praga (capitolul “Reformă sau revoluţie”),
Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997, pp.228-283; Jeffrey C. Isaac
“Semnificaţiile lui 1989” în Vladimir Tismăneanu, Revoluţiile din 1989: Între trecut şi
viitor, ed.cit., pp. 139-179.
197
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Mesajul economic al Dreptei româneşti

Dezvoltarea capitalistă – suportul necesar al democraţiei

În elaborarea viziunii economice a Dreptei, pornim de la premisa că


dezvoltarea economică este un suport necesar pentru democraţie. Am
amintit deja despre eroarea care se poate comite atunci când se socoteşte că
desfăşurarea procesului democratic poate fi disociată de evoluţia din
domeniul economic. Democraţia nu este posibilă fără un suport economic
capitalist. Pluripartidismul real nu poate funcţiona fără existenţa liberei
competiţii. Pluralismul porneşte de la existenţa unor segmente de interese în
care determinarea economică este fundamentală. O societate deschisă nu
poate fi definită fără existenţa pieţei libere tot astfel cum libertatea politică
nu se poate manifesta fără coexistenţa liberei iniţiative şi a libertăţii
economice.
Cu foarte rare excepţii, localizate exclusiv în Asia şi tributare unei
mentalităţi specifice, statele dezvoltate din punct de vedere economic sunt şi
cele în care procesul democratic este cel mai avansat344. Situaţia economică
şi structura economiei româneşti constituie un obstacol major în calea
evoluţiei democratice a societăţii noastre.
Tranziţia nu este o stare excepţională. Tranziţia este un proces
permanent în istorie. Ceea ce diferenţiază perioadele istorice nu se limitează
la tranziţia însăşi, ci la conţinutul tranziţiei. Ceea ce numim “tranziţie”
reprezintă trecerea de la o organizare economico-socială de un anumit tip la
o alta, sau trecerea de la o etapă la alta în cadrul aceluiaşi tip de organizare
economico-socială. În ceea ce ne priveşte, conţinutul actualei tranziţii îl
reprezintă trecerea de la socialism la capitalism. Sau, într-o formă mai
explicită, trecerea de la economia centralizată la economia de piaţă. Spun
“în ceea ce ne priveşte”, deoarece acest sens al tranziţiei nu este valabil
pentru toate partidele şi pentru ideile politice care le animă. În programele
guvernamentale ale partidelor de stânga cuvântul capitalism nu apare nici
măcar o singură dată, iar organizarea către care se tinde este forma unei
economii mixte, pe care cu totul impropriu aceste formaţiuni o numesc
“economie socială de piaţă”. Nu e vorba doar de o omisiune terminologică.
Aşa cum vom vedea, ideologia stângii ignoră principala direcţie de
transformare a societăţii în această perioadă de tranziţie, şi anume aceea
care priveşte redimensionarea rolului statului în economie.
Ceea ce înseamnă socialismul am putut vedea cu ochii noştri. La
scară planetară, socialismul a fost o experienţă ratată, care a dus la o risipă
344
Recomand, în această privinţă, capitolul “Economic Development and Democracy” din
Political Man: The Social Bases of Politics a lui S.M. Lipset. Iată concluzia lui Lipset,
după analiza comparativă a corelaţiei dintre dezvoltarea economică şi stadiul democraţiei
dintr-o seamă de ţări europene, latino-americane şi din Commonwealth: “Poate că cea mai
comună generalizare, legând sistemele politice de alte aspecte ale societăţii, a fost aceea că
democraţia este legată de starea dezvoltării economice. Cu cât mai prosperă este o naţiune,
cu atât sunt mai mari şansele ca ea să susţină democraţia”. Seymour Martin Lipset, Political
Man: The Social Bases of Politics, Baltimore, Maryland, The Johns Hopkins University
Press, 1981, p.31.
198
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

imensă de resurse materiale şi umane. Socialismul a fost acea formă de


organizare economico-socială bazată pe fructificarea proprietăţii de stat,
nelegitim constituită, în care producţia, schimbul şi repartizarea de bunuri se
realizează prin voinţa discreţionară a statului, iar însuşirea de bunuri se
permite numai în condiţiile egalizării veniturilor între membrii societăţii.
Exercitarea voinţei discreţionare a statului presupune faptul că, din punctul
de vedere al exercitării puterii politice, socialismul se bazează pe dictatură.
De altfel, Constituţia din 1965 nici nu se sfieşte s-o spună: “Art. 3 – În
Republica Socialistă România, forţa politică conducătoare a întregii
societăţi este Partidul Comunist Român”. Chiar şi textul din Constituţia din
1952, potrivit căruia, “Art.16. Regimul de stat al Republicii Populare
Române este regimul democraţiei populare, care reprezintă puterea
oamenilor muncii”, a fost eliminat, iar cuvântul democraţie lipseşte complet
din textul Constituţiei din 1965.
Când vorbim despre caracterul nelegitim al constituirii proprietăţii
socialiste, avem în vedere actele normative abuzive în baza cărora au fost
confiscate mijloacele de producţie şi bunurile în perioada de după anul
1945. În ceea ce priveşte pe unele din acestea, cum ar fi de pildă actul
naţionalizării, din 11 iunie 1948, însăşi legislaţia de după 1989 recunoaşte
acest lucru. În ceea ce priveşte celelalte acte normative care sunt abuzive şi
care privesc proprietatea personală, legislaţia de după 1989 le trece sub
tăcere şi, mai mult de atât, consfinţeşte efectele lor. Asupra acestui subiect
voi reveni pe parcursul capitolului de faţă.
Capitalismul este acea formă de organizare bazată pe fructificarea,
pe baza liberei iniţiative, a proprietăţii private, legitim constituită, şi care are
ca obiectiv dezvoltarea capitalului uman, industrial, financiar, tehnologic,
funciar şi cultural345. Vorbind despre caracterul legitim al proprietăţii
private avem în vedere faptul că societatea capitalistă, în sensul pe care îl
înţelegem noi, este bazată pe un regim democratic şi constituită pe
temeiurile statului de drept. Definirea poate părea tautologică dacă socotim
includerea cuvintelor capitalism şi capital în acelaşi cuprins. Capitalul
trebuie înţeles în sens de “activ” sau, în limbaj anglo-saxon, “asset”, iar
capitalismul în sens instituţional. Capitalismul are, aşadar, vocaţie
democratică şi creativă. Mai mult decât atât, capitalismul este suportul pe
care se aşează democraţia. Tentativa de a crea pluralism politic fără suportul
unei economii de piaţă autentice a fost una din marile iluzii deşarte din anii
‘90 ai secolului XX românesc346.

345
Arthur M. Okun socoteşte că abordarea teoretică în mediul capitalist cuprinde şase
premise metodologice: 1. Selectarea alternativelor are în vedere costul opţiunilor
sacrificate; 2. Creşterea eficienţei şi productivităţii rămân obiective permanente; 3. Fiecare
resursă adăugată trebuie să aibă în vedere rezultatele adăugate; 4. Recunoaşterea
caracterului substituibil al resurselor şi folosirea oportunităţilor ce decurg din aceasta; 5.
Alegerea actorilor pieţei este liberă, dacă nu intră în conflict cu libertatea celorlalţi; 6. Piaţa
competitivă este calea cea mai eficientă de a exprima alegerile individuale. Vezi Arthur M.
Okun, The Politica Economy of Prosperity, Washington DC, The Brookings Institution,
1970, pp.4-5.
346
Constatând că premierul Victor Ciorbea, în timpul guvernării sale (decembrie 1996 –
aprilie 1998), nu a rostit niciodată cuvântul capitalism, Dan Pavel concluziona: “În cazul
României, democratizarea a făcut paşi mult mai rapizi decât economia de piaţă, iar blocarea
199
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Mesajul economic al dreptei va fi popular, iar nu populist. Diferenţa


este esenţială. Mesajul popular arată în ce mod obiectivele şi soluţiile
propuse pot fi puse în slujba unui număr cât mai mare de membri ai
societăţii. Mesajul populist nu este altceva decât o înşiruire de promisiuni.
Este o repetare a agendei electorale în care cuvântul “vreau”, rostit de
oameni, este înlocuit de cuvântul “îţi dau”. Mesajul populist este dăunător
pentru că se bazează pe impostură, pe demagogie, creează aşteptări fără
răsplată şi pune în umbră soluţiile argumentate care, invariabil, sunt mai
puţin spectaculoase.
Pe noi ne preocupă în primul rând crearea unui sistem economic
nou, bazat pe trei piloni: capitalism, coeziune socială, interes naţional.
Atingerea acestei formule stabile şi performante presupune îndeplinirea
următoarelor obiective:

I. Redimensionarea rolului statului în economie

În viziunea Dreptei, esenţa tranziţiei instituţionale o constituie


redimensionarea rolului statului. Restrângând oarecum sfera, putem spune,
fără să greşim, că esenţa tranziţiei o constituie restructurarea relaţiilor de
proprietate. Aceasta deoarece, în limitele proprietăţii socialiste,
redimensionarea rolului statului în economie este de neconceput. Ne
reîntoarcem la Constituţia din anul 1965: “Art. 5. Economia naţională a
României este o economie socialistă, bazată pe proprietatea socialistă asupra
mijloacelor de producţie”. Potrivit art. 6, proprietatea cooperatistă este, la
rândul său, proprietate socialistă, aşadar, nimeni nu se poate retrage cu
pământul sau avutul său din cooperativă, dacă o doreşte. Cu alte cuvinte,
forţele productive aparţineau practic în totalitate statului. Orice
redimensionare în acest context este lipsită de sens.
Tranziţia oferă, însă, această posibilitate. În viziunea noastră, cele
două obiective ale redimensionării rolului statului sunt reducerea ponderii
sale ca agent economic şi diversificarea funcţiilor acestuia, ca stat de drept,
garant al bunei funcţionări a pieţelor şi a liberei competiţii.
Se observă, aşadar, că redimensionarea rolului statului nu trebuie
identificată, în mod simplist, cu restrângerea rolului său economic. Putem
vorbi de reducerea rolului statului atunci când ne referim la implicarea sa
directă ca proprietar şi administrator al unor active. Trebuie să facem, însă,
distincţie între rolul statului de proprietar şi administrator şi rolul de
reglator, legislator şi principal strateg al construcţiei instituţionale, ceea ce
face parte din domeniul funcţiilor statului347.

vechilor şi actualilor conducători într-o stare de tergiversare a privatizării şi liberalizării


economice te face să-ţi pui întrebarea dacă nu cumva asistăm la un experiment de
dezvoltare a unei democraţii, dar fără economie de piaţă? Chiar dacă actualii guvernanţi,
sau anumite cercuri economice, ar avea acest interes, te întrebi dacă acest lucru este sau nu
posibil?… este imposibil să te democratizezi fără a urma drumul liberalizării economice”.
Dan Pavel, “Capitalism fără democraţie sau democraţie fără capitalism?” în Sfera politicii,
nr.59/aprilie 1998, p.3.
347
Această distincţie este explicată în lucrarea Capitalism şi libertate a lui Milton
Friedman, cu deosebire în capitolul “Guvernarea într-o societate liberă”. Iată concluzia lui
Milton Friedman: “Un guvern chemat să menţină legea şi ordinea, să definească drepturile
200
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Atunci când vorbim despre rolul statului ni se replică, mai ales de


către unii socialişti europeni, că statul trebuie să existe în orice societate şi
că centrarea reformei pe chestiunea statului este eronată. Această dispută
este falsă şi se bazează pe o voită neînţelegere a viziunii noastre. Să fim
clari: noi nu avem în vedere ignorarea funcţiilor statului. Suntem conştienţi
că statul va continua să aibă o funcţie economică, în calitate de actor al
pieţei. Din raţiuni diferite, dar, de cele mai multe ori, de ordin strategic,
peste tot în lume există anumite companii naţionale – fie că e vorba de reţele
de electricitate, de uzine de avioane ori de automobile şi altele asemenea –
pe care statul le păstrează în proprietatea sa. Ca să nu mai vorbim de faptul
că cel puţin 30% (în unele ţări chiar cu mult mai mult) din produsul intern
brut se reîntoarce, prin forme de redistribuire, la bugetul consolidat, de care
statul dispune pentru îndeplinirea funcţiilor sale.
Important e faptul că firmele de stat trebuie să acţioneze într-un
mediu economic de piaţă. Ele sunt cele care se supun regulilor pieţei şi nu
piaţa este cea care se supune capriciilor statului. Redefinirea funcţiilor
statului presupune, în mod esenţial, trecerea de la economia de comandă la
economia liberă. Indiferent de implicarea sa în piaţă, statul trebuie să
rămână garantul drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Nicăieri, poate, ca
în mediul economic, exerciţiul libertăţii individuale nu se întrepătrunde cu
respectul pentru libertatea celorlalţi348. Primul care trebuie să respecte
această regulă trebuie să fie însuşi statul. Acţiunea sa pe piaţă trebuie să se
facă fără a îngrădi libertatea celorlalţi actori ai pieţei.
Toate acestea presupun şi o redefinire a rolului statului. Restrângerea
rolului statului ca agent economic nu înseamnă o restrângere mecanicistă a
funcţiilor sale. Căci în perioada de tranziţie apar funcţii noi, pe care statul
comunist nu le-a deţinut, iar exemplul pieţelor financiare este elocvent în
acest sens. Şi, evident, nu ne referim numai la funcţiunile economice349.
Spre deosebire de statul comunist, noi avem în vedere o construcţie
economică şi socială gestionată de statul de drept. Funcţia statului de garant
al democraţiei, al egalităţii de şanse, exercitate prin instituţiile abilitate, sunt
noi şi ele arată cu câtă precauţie trebuie abordată chestiunea restrângerii
rolului statului.

de proprietate, să servească ca instrument cu ajutorul căruia să putem modifica drepturile


de proprietate şi celelalte reguli ale jocului economic, să tranşeze disputele cu privire la
interpretarea regulilor, să impună executarea contractelor, să promoveze competiţia, să
ofere un cadru monetar, să se angajeze în activităţi de contracarare a monopolurilor tehnice
şi de depăşire a «efectelor de vecinătate» privite în mare măsură ca suficient de importante
pentru a justifica intervenţia guvernamentală şi care să completeze caritatea individuală şi
familia în protejarea persoanelor neresponsabile – cum ar fi nebunii sau copiii -, un astfel
de guvern ar avea, evident, importante funcţii de îndeplinit”. Milton Friedman, Capitalism
and Freedom, Chicago, The University of Chicago Press, 1982, p.34 (trad. rom.:
Capitalism şi libertate, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p.50).
348
Preocuparea pentru respectul libertăţii celorlalţi este precumpănitoare în dezbaterile
privind esenţa libertăţii şi a implicării statului în garantarea acesteia. Găsim astfel de texte
la Thomas Hobbes, la Imanuel Kant, Wilhelm von Humboldt, la John Stuart Mill etc.
349
Karl R. Popper este clar în această privinţă: “…nu există piaţă liberă fără intervenţia
statului. Aceasta schimbă cu totul chestiunea intervenţionismului în raport cu unele idei
comune: o piaţă liberă, putem spune, nu există şi nu poate exista fără intervenţia statului”.
Karl R. Popper, Lecţia acestui secol, Bucureşti, Editura Nemira, 1998, p.49.
201
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

În ceea ce ne priveşte, privim ameliorarea funcţiilor statului în două


feluri: statul trebuie să fie un stat de drept şi statul trebuie să fie un stat
minimal. Aceasta se referă, pe de o parte, la aria atribuţiilor sale dar şi la
modul în care aceste atribuţii sunt îndeplinite.
Într-o societate democratică şi aşezată pe baze capitaliste, statul
trebuie să aibă trei funcţiuni principale:
a) stabilirea cadrului legislativ şi supravegherea respectării acestuia;
b) realocarea prin bugete a impozitelor;
c) securitatea ţării, realizată prin armată şi diplomaţie350.
Pornind de la structura statului totalitar şi având ca obiectiv statul de
drept, cu atribuţiile pe care le-am precizat, există câteva direcţii strategice,
în plan economic, în care trebuie acţionat. Aceste direcţii sunt următoarele:
1. restrângerea funcţiei de planificare centralizată;
2. reducerea sectorului economic de stat, prin intermediul
privatizării;
3. restrângerea aparatului birocratic şi simplificarea
reglementărilor;
4. transferarea unor atribuţii de reglementare către
asociaţiile profesionale;
5. transferarea funcţiei de colectare şi realocare financiară
către pieţele financiare prin privatizarea sistemului bancar şi de
asigurări şi dezvoltarea pieţei de capital;
6. crearea sistemelor private de asigurări sociale;
7. diminuarea funcţiei distributive a statului şi sporirea celei
stimulative;
8. depolitizarea structurilor economice351.
Deosebit de important în acest proces este ritmul transformărilor.
Cum este vorba de o construcţie instituţională, discuţia privind alternativa
dintre terapie şoc şi terapie fermă nu are relevanţă. O construcţie
instituţională nu se poate realiza decât într-un termen îndelungat, deci nu
poate fi decât gradualistă. Aceasta nu exclude însă, existenţa unui anumit
ritm susţinut al schimbării. Noi numim acest tip de reformă, care îmbină
necesitatea existenţei unei succesiuni de măsuri cu anumite restricţii de
timp, terapie fermă şi ea este, în opinia mea, forma potrivită pentru tranziţia
350
Faţă de viziunea statului minimal pe care au propovăduit-o libertarienii Mises, Hayek,
Friedman şi alţii, Robert Nozick introduce drept ipoteză chiar statul ultraminimal. Spre
deosebire de statul minimal, statul ultraminimal este acela care nu îndeplineşte funcţia
redistributivă. Robert Nozick, Anarhie, stat şi utopie, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997,
pp.68-69.
351
De un deosebit interes sunt în această chestiune lucrările economistului maghiar Kornai
János. Potrivit lui Kornai, sistemul instituţional comunist clasic se compune din cinci
blocuri din care decurge întreaga organizare a societăţii: 1) Puterea unică a partidului
comunist ce controlează totul, şi ideologia oficială; 2) Poziţia dominantă a proprietăţii de
stat; 3) Preponderenţa coordonării birocratice administrative; 4) Conducerea economică
centralizată şi semnalul slab al preţurilor 5) Creşterea economică forţată, penuria de
produse, forţă de muncă valută etc. (Kornai János, The Socialist System: The Political
Economy of Comunism, Princeton, Princeton University Press, 1992, p.361). În acest fel se
pot descifra căile de demontare a acestor blocuri instituţionale: depolitizare, privatizare,
descentralizare şi dereglementare, înlăturarea planicităţii, liberalizarea preţurilor precum şi
dezvoltarea pieţelor.
202
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

românească. Ritmul transformărilor trebuie în aşa fel stabilit încât să fie mai
alert decât capacitatea sistemului de a-şi apăra structurile anacronice.
În mod eronat, s-a crezut că sistemul centralizat, totalitar, nu are
capacitate de regenerare. Comunismul are o forţă uluitoare nu numai de a
rezista, dar chiar de a se multiplica, sub forme dintre cele mai variate şi,
unele, neaşteptate. Modul în care, de pildă, structurile comuniste au rezistat
şi s-au multiplicat prin Frontul Salvării Naţionale arată capacitatea de
adaptare a acestor structuri. Aşa cum am mai descris acest proces, după
momentul decembrie 1989 s-au format comitete ale Frontului de Salvare
Naţională în toate unităţile economice şi administrative. Transformarea FSN
în partid a dus la transferarea structurilor partidului unic, a cărui
particularitate organizatorică era tocmai construirea structurii pe reţeaua
administrativă şi economică. O formă de transfer instituţional şi de
regenerare cu totul neobişnuită a fost cea a procesului de privatizare. Fondul
Proprietăţii de Stat, principala instituţie menită să gestioneze procesul de
privatizare, a devenit una dintre cele mai centraliste şi antireformatoare
instituţii, cu o mentalitate şi cu efecte care ar fi făcut să roşească de invidie
– căci de ruşine nici nu poate fi vorba! – până şi pe funcţionarii fostului
Comitet de Stat al Planificării.
Cum se va vedea în analizarea etapelor tranziţiei în România,
regenerarea structurilor totalitare, fie politic, fie partenerial, fie instituţional,
a devansat noua construcţie instituţională. Acest lucru s-a petrecut fie prin
supravieţuirea, ca atare, a unor instituţii ale statului socialist, cum ar fi, de
pildă, sistemele de asigurări sociale, fie prin schimbarea denumirii, dar
păstrarea naturii lor – cum e cazul Parchetului General – fie prin infestarea
unor structuri noi – precum cazul deja arătat al Fondului Proprietăţii de Stat.
Efectele în plan economic au fost neîntârziate şi evidente, chiar dacă nu la
fel de evidentă a fost cauza care le-a generat: temporizarea proceselor de
reformă, transferul de valori spre sectoare nerentabile, scurgerea de resurse
financiare din sectorul public spre cel privat prin corupţie, sporirea
profitului prin renta neconcurenţială, accentuarea lipsei de lichidităţi,
discrepanţe de ritm între reforma macroeconomică şi cea microeconomică,
rata investiţiilor sub cea a amortizărilor, decapitalizare, creştere excesivă a
fiscalităţii, creşterea inflaţiei352.
Redimensionarea rolului statului în economie (II). Etapele tranzitorii
necesare

Pornind de la acest obiectiv central al redimensionării rolului statului


în economie, tranziţia cuprinde trei etape distincte. Ele au în vedere noua
construcţie instituţională, înlăturarea efectelor economiei centraliste şi
modernizarea economică. Aceste etape nu caracterizează numai economia
românească, ci şi pe aceea a tuturor statelor foste socialiste din Europa

352
De semnalat, cu referire la aceste probleme, seria de articole semnate de profesorul
Aurel Iancu în revista Oeconomica (nr.3-4/1994 şi 1/1995) sub titlul “Tranziţia ca proces
de schimbare instituţională“.
203
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

centrală şi de est353. Aşa cum vom vedea, economia românească este, într-o
măsură semnificativă, rămasă în urmă.

1. Construcţia instituţională

În această perioadă, în ţările foste socialiste s-a consacrat


pluripartidismul şi s-au creat parlamente. Au fost adoptate legislaţii
corespunzătoare privatizării, protecţiei investiţiilor străine, pieţelor
financiare şi regimului fiscal. Au fost elaborate noile Constituţii şi a fost
demarată construcţia instituţională stipulată de textul constituţional.
Această perioadă a însemnat destrămarea organizării administrative
de tip centralist a economiei şi demararea timidă a mecanismelor de piaţă,
desfiinţarea organismelor de planificare centralizată şi a ministerelor de
sinteză economică. Caracterizată mai degrabă prin deconstrucţie decât prin
reconstrucţie, perioada respectivă a cunoscut un declin important al
produsului intern brut.
Construcţia instituţională a impus corectarea unora dintre
distorsiunile majore provocate de organizarea de tip centralist. De aceea, în
toate aceste ţări, una dintre măsurile luate iniţial viza liberalizarea preţurilor.
Forţa corectivă, adesea brutală, a reaşezării preţurilor a determinat în toate
ţările foste comuniste, în această perioadă, niveluri ridicate ale ratei inflaţiei.
Tranziţia s-a dovedit mai dificilă decât se anticipase şi asta nu numai
din pricina ezitărilor clasei politice, dar şi din aceea a distorsiunilor
economiei centralizate, care s-au dovedit mai profunde şi mai rezistente la
transformare: dezechilibre macrostructurale, distorsiuni ale preţurilor,
comportament nemanagerial al conducătorilor de unităţi economice, lipsa de
comportament economic al lucrătorilor şi al consumatorilor, slaba calitate
tehnologică a unităţilor economice ş.a. Din aceste motive, perioada
construcţiei instituţionale, care a dus la scăderi importante ale produsului
intern brut, nu a fost însoţită de o restructurare economică. Ceea ce
Schumpeter numea “distrugere creativă” nu s-a produs. Semnificaţia reală a
acestei perioade stă în iniţierea reformei instituţionale.
În linii mari, prima fază a tranziţiei s-a derulat, pentru fostele ţări
socialiste din afara spaţiului sovietic, între anii 1990 şi 1992. Din motive ce
ţin de evoluţia istorică, pentru spaţiul fostei URSS procesul a fost amânat cu
circa 2 ani.
În România, din cauza conducerii politice, măsurile din acea
perioadă au fost extrem de ezitante şi menite să conserve structurile de
putere aşezate în perioada comunistă.
După o perioadă inerentă de măsuri populiste luate de Frontul
Salvării Naţionale, Adunarea Constituantă a votat o serie de legi menite a
schimba tipul de organizare economică şi socială a României. În domeniul
economic, exemple de astfel de acte normative sunt: Legea nr. 15/1990
privind transformarea unităţilor socialiste în societăţi comerciale şi regii
353
Dintre lucrările româneşti care tratează această chestiune semnalez lucrarea editată sub
egida Institutului de cercetări financiare şi monetare Victor Slăvescu al Academiei Române
– Politici economice: concepte, instrumente, experienţe, sub coordonarea lui Gheorghe
Manolescu.
204
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

autonome, Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, Legea nr.


35/1990 privind regimul investiţiilor străine, Legea nr. 12/1991 privind
impozitul pe profit, Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, Legile
bancare nr. 33/1991 şi 34/1991, Legea nr. 58/1991 privind privatizarea
societăţilor comerciale.
În decembrie 1991, prin referendum, cetăţenii români au votat noua
Constituţie, care consfinţea organizarea de tip democratic a societăţii şi
consacra unele din instituţiile economiei de piaţă. Deşi prematur, art. 134,
alin 1 afirma că “Economia României este o economie de piaţă”.
La nivelul deciziei strategice, prima măsură importantă a fost cea
privind liberalizarea preţurilor, începând cu data de 1 noiembrie 1990354.
Această măsură, menită să elimine o seamă de distorsiuni induse de
stabilirea centralizată a preţurilor, a declanşat primul val inflaţionist.
Creşterea preţurilor a fost agravată de acumulările de putere de cumpărare
pe care politica populistă a primelor zece luni le crease. Alte măsuri ca, de
pildă, desfiinţarea centralelor economice, desfiinţarea cooperativelor
agricole de producţie, înfiinţarea primelor bănci private etc., au însemnat
alţi paşi în sensul reorientării de la sistemul centralist către cel al economiei
de piaţă.
În linii mari, prima fază a tranziţiei în România s-a încheiat la
sfârşitul anului 1993. În această perioadă, economia românească a prezentat
simptomele caracteristice. Rata inflaţiei a fost deosebit de mare în anii
1991-1993, iar produsul intern brut a înregistrat un declin substanţial355.
În condiţiile în care în alte ţări din Europa Centrală şi de Este prima
fază a tranziţiei se încheiase încă din 1992, România se afla, din cauza unui
decalaj de timp, cu mult în urmă. Acest decalaj era, însă, şi unul de natură
structurală356.

354
Modalitatea în care liberalizarea preţurilor a fost derulată a arătat lipsa de voinţă politică
şi de viziune strategică a guvernelor postdecembriste. Procesul a fost excesiv de lent şi a
generat tensiuni inflaţioniste, fiind una dintre principalele surse ale efectului “stop and
go”, adică al evoluţiei discontinue, în salturi, a economiei româneşti. Acuzând abordarea
acestei chestiuni prin politica jumătăţilor de măsură, Ilie Şerbănescu enumeră cele mai
grave necorelări în politica de preţuri: “1. Liberalizarea parţială şi în trepte a preţurilor, în
locul uneia pe ansamblu şi dintr-o bucată, s-a dovedit a scumpi enorm pe termen lung
această acţiune absolut indispensabilă pe calea economiei de piaţă, singura aptă să
introducă adevăr şi ordine în plan economic... 2. Liberalizarea preţurilor fără liberalizarea
dobânzilor a avut ca efect decapitalizarea sistemului bancar şi pierderea funcţiei creditului
ca pârghie de restructurare economică… 3. Liberalizarea preţurilor fără liberalizarea
cursului valutar a dus la golirea visteriei valutare a ţării”. Ilie Şerbănescu, “Poate fi rupt
cercul vicios românesc?” în Christof Rühl, Daniel Dăianu, Tranziţia economică din
România – trecut, prezent şi viitor, Bucureşti, Centrul Român de Politici Economice, 2000,
pp.752-753.
355
Iată câteva cifre edificatoare: Produsul intern brut s-a diminuat cu 5,6% în 1990, cu
12,9% în 1991 şi cu 8,8% în 1992. Acest declin este şi mai grav, dacă avem în vedere
evoluţia producţiei industriale: – 23,7% în 1990, – 22,8 % în 1991, – 21,9 % în 1992. De
asemenea, soldul contului curent a atins deficite care în 1990 şi 1992 au depăşit chiar 8%
din produsul intern brut.
356
Dificultatea depăşirii acestui impas de natură structurală a sporit datorită rezistenţei
îndârjite a sistemului la tentativele de schimbare. Daniel Dăianu numeşte această rezistenţă
drept “încordare structurală”. Unul din efectele acestei “încordări structurale” este şi
volumul mare al arieratelor, care sunt un fel de anticorpi, pe care sistemul îi emite pentru a
205
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

Decalajul s-a accentuat pe fondul lipsei de voinţă politică. În timp ce


în alte ţări cum ar fi, de pildă, Polonia, Ungaria sau Cehia, procesul a fost
gestionat de forţe necomuniste, în România, forţele politice conducătoare
erau, ca filiaţie şi viziune, îndeajuns de aproape de fostul Partid Comunist.
De aceea, procesele caracteristice primei faze a tranziţiei au avut loc în
România sub semnul jumătăţilor de măsură. Deşi liberalizarea preţurilor a
fost demarată în toamna anului 1990, la sfârşitul anului 1993 o bună parte
din preţurile materiilor prime şi produselor alimentare continuau să fie
controlate de către stat. O astfel de politică etatistă a creat numeroase
distorsiuni în mecanismul economic. Principalul argument în ceea ce
priveşte controlul preţurilor a fost acela, populist, al protecţiei sociale şi al
stopării escaladării preţurilor. Aşa cum era de aşteptat, protecţia socială prin
controlul preţurilor s-a dovedit o iluzie. Controlul preţurilor a produs
necorelări între sectoarele economice, inducând pierderi care au trebuit
acoperite, în mare parte, de la buget, sau prin credite direcţionate. În plus,
prin acumularea acestor distorsiuni, a fost menţinută inflaţia reprimată, ceea
ce a dus, în numeroase rânduri, la puseuri corective.
În ceea ce priveşte privatizarea, până la sfârşitul anului 1993, acest
proces a atins doar niveluri marginale. Iar noul sector privat a cunoscut o
dezvoltare lentă şi unisectorială, localizată mai ales în comerţ.
Piaţa de capital a fost în această perioadă inexistentă. Aceasta a
permis jocurilor piramidale o evoluţie spectaculoasă, angrenând un număr
imens de participanţi şi pierderi băneşti pentru majoritatea lor.

2. Macrostabilizarea şi ajustarea structurală

A doua fază a tranziţiei a avut ca obiectiv central stoparea evoluţiilor


negative ale celei dintâi, şi anume: inflaţia şi declinul produsului intern brut.
Un obiectiv prioritar l-a constituit stabilitatea monetară, constând în
diminuarea ratei inflaţiei şi stabilizarea cursului de schimb.
Cel de-a doilea obiectiv viza transformările structurale care au avut
drept conţinut, în principal, restructurarea sectoarelor primare, reducerea
pierderilor în economie şi privatizarea marilor societăţi comerciale.
În această perioadă au continuat câteva procese calitative ale
tranziţiei: dezvoltarea mediului competiţional, dezvoltarea noului sector
privat, consolidarea pieţelor financiare.
Pentru unele dintre fostele ţări comuniste, cea de-a doua fază a
tranziţiei este pe cale să se încheie.
Deşi, aşa cum am arătat, la sfârşitul anului 1993, economia
românească nu înregistrase transformările calitative care să îi îndreptăţească
trecerea la cea de-a doua fază, ceea ce ne determină să aşezăm, totuşi, limita
aceasta la pragul dintre anii 1993-1994 este adoptarea Memorandumului de
politică economică dintre Guvernul României şi Fondul Monetar
Internaţional pentru anii 1994-1995.
Acest Memorandum a constituit primul document important de
politică economică asumat de România după 1990. El cuprindea aspecte de
neutraliza agenţii schimbării. Daniel Dăianu, “Arieratele inter-întreprinderi într-o economie
post-comandă. Gânduri dintr-o perspectivă românească” în IMF Working Paper, p.94-54.
206
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

construcţie instituţională – mai ales în ceea ce priveşte sectorul bancar şi


piaţa de capital – dar şi de strategie economică. Principalele obiective
strategice erau cele caracteristice acestei noi faze a tranziţiei:
macrostabilizarea economică şi ajustarea structurală.
Obiectivele propuse au fost atinse numai parţial şi pe o perioadă
limitată de timp. În prima jumătate a anului 1994, măsurile incluse în
Memorandum au fost aplicate, în ce priveşte componenta monetară. Rata
dobânzii a crescut în mod spectaculos. Masa monetară şi creditul au fost
restricţionate. Bugetul a fost votat cu mare întârziere şi astfel, investiţiile
publice au fost, în bună măsură, amânate.
Pe tot parcursul anului 1994, dar mai ales în prima jumătate a anului
1995, a existat o necorelare între politica monetară şi ajustările structurale.
Privatizarea s-a desfăşurat într-un ritm extrem de lent. Restructurarea
sectoarelor primare a fost practic inexistentă. Caracterul monopolist al
economiei naţionale a continuat să persiste.
Economia românească a întâmpinat total nepregătită şocul de pe piaţa
monetară. După patru ani, în care creditul bancar a fost o formă mascată de
subvenţionare a economiei, din cauza ratelor dobânzii real negative, creşterea
rapidă a dobânzilor a pus agenţii economici într-o situaţie dificilă.
Dificultăţile, cu deosebire cele din sectorul de stat, au obligat Guvernul la
adoptarea unor măsuri care contraveneau Memorandumului încheiat în 1994
şi care au avut în vedere reeşalonarea, sau chiar anularea unor datorii ale
agenţilor economici cu capital majoritar de stat către bugetul statului.
Politica de acest fel a continuat inclusiv în anul 1996.
Obiectivul declarat al Memorandumului l-a constituit ajustarea
dezechilibrelor macroeconomice, în sensul reducerii inflaţiei şi a întăririi
balanţei de plăţi. Căile urmau să fie “politicile fiscale, monetare şi bugetare
deosebit de prudente”, urmând ca aceste obiective de politică financiară să
fie completate cu “un pachet de măsuri de reformă structurală de
perspectivă, incluzând accelerarea privatizării şi restructurării
întreprinderilor, implementarea unor reforme cuprinzătoare în sectorul fiscal
şi financiar şi înfiinţarea unei pieţe valutare interbancare”.
Tocmai această combinare a politicilor financiare ferme cu
accelerarea privatizării şi restructurarea întreprinderilor a fost obiectivul
asumat, dar neîndeplinit al Memorandumului din 1994.
Cele mai multe intenţii au rămas doar în paginile Memorandumului. O
seamă de obiective, cum ar fi evitarea dirijării creditului bancar către firme
neviabile, crearea unei pieţe moderne de capital, creşterea rolului Băncii
Naţionale a României şi sporirea regulilor de prudenţialitate bancară,
privatizarea întreprinderilor şi privatizarea-restructurarea băncilor comerciale
cu capital majoritar de stat, micşorarea sau închiderea unui număr
“semnificativ” de întreprinderi cu pierderi sau arierate mari (de fapt nu a fost
închisă nici una), restructurarea regiilor etc., nu au fost realizate, iar, o dată cu
încheierea perioadei pentru care fusese convenit Memorandumul, Guvernul
PDSR a renunţat în mod făţiş la ele.
Anul 1996 a reprezentat un eşec pentru reforma românească şi un an
plin de compromisuri electorale. Organismele financiare internaţionale au

207
Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate

avut, în această perioadă, o atitudine extrem de reţinută faţă de România,


aşteptând rezultatul alegerilor şi un nou interlocutor.
În ciuda oportunităţilor pe care le-au avut, atât ca susţinere din
partea mediilor internaţionale, cât şi ca încredere din partea populaţiei,
guvernările din perioada 1997-2000 au eşuat lamentabil. Răspunderea
acestor guvernări este cu atât mai mare cu cât ele au avut extraordinara
şansă ca, după cincizeci de ani, să redea încrederea în capitalism şi în
democraţie. Din păcate, aceste guvernări nu au făcut decât să le
compormită. Cele câteva lucruri bune care s-au făcut şi anume clarificarea
unor aspecte ale regimului general al proprietăţii, avansul relativ în ceea ce
priveşte privatizarea, elaborarea primei strategii unitare privind integrarea
europeană şi acceptată de organismele europene, au fost umbrite de mari
nerealizări: instabilitate monetară, dezordine bugetară, dezechilibre
structurale, creşterea şomajului, scăderea nivelului de trai, sporirea
birocraţiei, instabilitate legislativă, dezorganizarea pieţelor financiare,
scăderea dramatică a investiţiilor străine. Guvernările care s-au succedat au
fost la fel de lipsite de o reală voinţă politică de schimbare ca şi cele
precedente. Orice asemănare între aceste guvernări şi o politică de dreapta
nu este altceva decât o manipulare. De altfel, guvernul condus de Victor
Ciorbea a fost unul dintre cele mai de stânga guverne din 1990 încoace. Iar
guvernul Radu Vasile poate fi sugestiv caracterizat de cuvintele poetului:
“era pe când nu s-a zărit/acum îl vezi şi nu e”.
România se află pradă aceloraşi dezechilibre structurale, care s-au
manifestat încă din debutul tranziţiei. Persistenţa în acest stadiu a dus la
apariţia unor cercuri vicioase extrem de costisitoare. Cel mai periculos este
cel care întreţine ciclurile inflaţioniste. Acest cerc vicios are următoarele
etape:
1. Caracterul administrat al unora dintre preţuri, cu deosebire în
domeniul energetic, permite majorarea acestora, din raţiuni care
ţin de rentabilizarea sectoarelor primare.
2. Majorarea acestor preţuri antrenează majorări ale celorlalte
preţuri şi provoacă puseuri inflaţioniste.
3. Pentru stăpânirea inflaţiei, autorităţile monetare folosesc
constrângeri specifice: înăsprirea fiscalităţii, sporirea ratei
dobânzii, restricţii ale creditului, reducerea investiţiilor bugetare,
control al masei monetare.
4. Toate aceste constrângeri duc la vlăguirea economiei.
5. Reducerea activităţilor economice şi diminuarea consumului
induc pierderi