In For Ma Tic A

UNIVERSITATEA „HYPERION” DIN BUCURESTI
Conf. Univ. Dr. Anca Gheorghiu
INFORMATICA
MODUL
pentru învatamânt la distanta
EDITURA VICTOR
2003
ANCA GHEORGHIU_______________________ INFORMATICA
Cursul INFORMATICA este destinat în mod deosebit studentilor Facultatii de Stiinte

Economice din cadrul Universitatii Hyperion forma de învatamânt la distanta.
COD 1.05 Numar de credite ale cursului: 5
Numarul total de ore de curs: 28 ore

Numarul total de ore de laborator si activitati tutoriale: 28 ore
Forma de finalizare: examen la sfârsitul semestrului I
Strucura notei finale : 50% nota examen scris +

30% madia activitatilor practice +
20%nota referate realizate pe parcursul semestrului prin activitati
individuale.
Pentru obtinerea notei maxime studentul trebuie:
- sa însumeze calificativ maxim la examenul scris;
- sa efectueze cele 14 aplicatii de laborator, certificate prin semnatura tutorelui;
- sa realizeze 2 referate originale legate de tematica propusa de profesorul coordonator
sau de tutore
Nota: 1. Frauda se pedepseste

2. În cazul în care referate realizate de 2 studenti diferiti sunt asemanatoare în
pondere mai mare de trei paragrafe, acestea sunt descalificate din calculul notei finale pentru
ambele persoane, chiar daca unul dintre acestia urmeaza alta forma de învatamânt.
OBIECTIVELE CURSULUI:
- Cunoasterea conceptelor fundamentale hardware si software ale calculatoarelor

electronice;
- Însusirea principalelor tehnici de exploatare a resurselor calculatoarelor;
- Evidentierea caracteristicilor de baza ale pachetelor de aplicatii pentru PC-uri;
- Crearea deprinderilor de utilizare si operare pe PC-uri
- Identificarea tendintelor de dezvoltare a tehnologiei informatice
2 ____________________________________________________________________
UNIVERSITATEA “HYPERION” DIN BUCURESTI
_________________________FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE________________________
CUPRINS
CAP. TEME DE STUDIU PAG
1 Introducere în lumea calculatoarelor. Informatica. Calculator. Sistem de calcul. Dispozitive 5
de calculat – scurt istoric. Generatii de calculatoare. Industria calculatoarelor – tipuri
constructive.
2 Elemente hardware ale calculatoarelor. Structura generala a unui calculator. Module 19
functionale.
3 Calculatoare personale. Microprocesorul-caracteristici fundamentale. Memoria externa. 23
Echipamente de intrare-iesire.
4 Sisteme de operare. Evolutie. MS-DOS. WINDOWS. UNIX. LINUX. LINDOWS. 35
Caracteristici.
5 Sistemul de operare WINDOWS. Pachete de servicii înglobate in sistemul WINDOWS 51
6 Retele de calculatoare. Telecomunicatii. Societatea informationala. Topologii. INTERNET. 57

Servicii Internet. Protocoale de comunicare. Editorul HTML4. Dezvoltarea foilor Web.
7 Sisteme informatice în societatea moderna. Informatica în economie. Tendinte. 67
Calculatorul si lumea de mâine
Bibliografie minimala recomandata 77
______________________________________________________________________________ 3
MANUAL PENTRU ÎNVATAMÂNT LA DISTANTA
4 ____________________________________________________________________
TEMA I.
INTRODUCERE ÎN LUMEA CALCULATOARELOR.
În cadrul acestei teme vom studia:

- introducere în lumea calculatoarelor;
- informatica;
- calculator;
- sistem de calcul;
- dispozitive de calculat – scurt istoric;
- generatii de calculatoare;
- industria calculatoarelor – tipuri constructive
CONTINUT
1.1. Informatica. Calculator 5
1.2. Sistem de calcul. Dispozitive de calculat-scurt istoric. Generatii de 7
calculatoare.
1.3. Functii si circuite logice 9
1.4. Sisteme de numeratie. Codificarea numerelor 12
OBIECTIVE:
Dupa parcurgerea acestei teme veti fi capabili sa:

• identificati principalii termeni ai domeniului informaticii;
• cunoasteti datele esentiale care au condus la gândirea logica actuala;
• operati cu logica binara si cu transpunerile în diferite sisteme de numeratie.
RESURSE
Pentru completarea studiului acestei teme, va recomandam sa:

• consultati lucrarile din bibliografia recomandata;
• consultati agenda de activitati tutoriale stabilita de comun acord cu tutorele de curs;
_______________________________________________________
1.1. INFORMATICA. CALCULATOR

Societatea contemporana este confruntata cu unul dintre cele mai spectaculoase
fenomene cunoscute vreodata: informatizarea electronica.
Multi s-au referit la fenomenul informatizarii ca la a doua alfabetizare. Si de ce nu, în

fond? Dispar banalul creion, suportul de hârtie, cartea, enormele arhive în care cauti si rareori
gasesti ceea ce cauti si toate acestea sunt lent, dar aproape sigur, înlocuite de micul monstru,
calculatorul…
La început mai timid si ocupând camere sau paliere

întregi, alcatuit din componente electro-mecanice sau din
dispozitive electronice discrete, procesul de miniaturizare se
îndreapta spre actualele desk-top-uri, „laditele” care ne
creeaza atâtea batai de cap atunci când „cade sistemul” si ne
ocupa jumatate din birou. Procesul, însa, nu s-a încheiat, caci
iata primele palm-top-uri, dar de ce nu însesi minusculele
telefoane mobile au început a avea facilitati hardware din ce
în ce mai ambitioase destinate aplicatiilor software tot mai elaborate, mai consumatoare de
resurse.
Revolutia informatica face ca tot ce ne înconjoara sa fie monitorizat, prelucrat

electronic, comparat, încadrat, transmis electronic si afisat etc. Umbra care ne însoteste
______________________________________________________________________________ 5
paleste în apropierea noului nostru partener existential: un terminal al retelei mondiale

informationale… si doar mondiale?…
În contextul celor mentionate mai sus, se impune ca necesara o trecere în revista a
premiselor care au stat la baza declansarii fenomenului informational, a conceptelor actuale
care alcatuiesc fundamentele programarii si a perspectivelor care se întrezaresc în acest
domeniu.
Trebuie sa fim constienti ca „boom-ul” tehnologic si informatic nu se va opri aici si
ca, probabil, ceea ce am detaliat astazi, peste un deceniu poate va fi ceva banal. Principiile,
însa, vor fi valabile si tocmai asa trebuie privita prezenta lucrare.
TERMENI CHEIE
Informatica stiinta care se ocupa cu elaborarea, realizarea, evaluarea,

utilizarea si întretinerea sistemelor ce prelucreaza informatii.
Tehnologie informatica aplicarea informaticii în societate, în toate domeniile de
activitate.
Tehnologia informatiei prescurtat, IT, combinarea tehnologiei informatice cu alte
tehnologii
Cultura informatica utilizarea într-un mod inteligent a calculatoarelor personale în
activitatile cotidiene.
Schema de baza a unui calculator personal cuprinde urmatoarele elemente:
HARDWARE SOFTWARE PEOPLEWARE
TERMENI CHEIE
Hardware partea fizica a calculatorului, ceea ce presupune: procesor,

memorie, dispozitive periferice.
Software totalitatea programelor disponibile într-un sistem de calcul
Peopleware desemneaza personalul uman care se ocupa de elaborarea,
realizarea, utilizarea si întretinerea sistemelor de calcul.
ÎNTREBARI SI TESTE GRILA
Componentele principale ale unui sistem de calcul sunt:

a. elemente electronice sau mecanice în interactiune si programe;
b. hardware si software;
c. software si peopleware;
d. peopleware si firmwarel
e. software si programe executabile.
R: a
6 ____________________________________________________________________
1.2. SISTEM DE CALCUL. DISPOZITIVE DE CALCULAT-SCURT ISTORIC.

GENERATII DE CALCULATOARE.
Cu toate ca astazi pare banal, chiar amuzant, prima
referinta la un mijloc de calcul în sistem de numeratie zecimal a
fost abacul.
Obligat sa efectueze calcule din ce în ce mai complexe,

bazate pe operatiile arit metice simple, cu cca. 2000 de ani înaintea
erei noastre, în China Antica, abacul cu cadru cu 9 bare pe care
culisau 7 bile a fost cel mai utilizat si cel mai rapid „aparat de
calcul” din acele timpuri.
Chiar daca a mai suferit unele mici

modificari, în functie de zonele comerciale, putem
spune ca abacul a fost „masina de calcul cu viata cea
mai lunga, fiind folosit pâna nu demult. De altfel, în
civilizatia Chinei Antice se încadreaza si alte
descoperiri si instrumente remarcabile, dar care nu fac obiectul periplului nostru în istoria
gândirii informatice.
Sa ne amintim de marile scoli matematice indiene si arabe din timpul Evului Mediu.
În secolul al VII-lea e.n. matematicianul indian Brahmagupta descopera cifra zero ca entitate
filosofica, dar si matematica. Pe de alta parte, indienii foloseau un sistem de numeratie
pozitional, foarte logic si usor de utilizat si de înteles în calculele aritmetice.
Scoala araba de stiinta si-a adus un aport remarcabil în variate domenii precum
medicina, astronomia sau matematica. Însasi denumirea de algebra (de la vocabula al-jabr),
este de origine araba. Extinderea civilizatiei arabe în zona mediteraneana si pâna în extremul
orient a creat premisele preluarii unor concepte de la anticele civilizatii egiptene, feniciene,
indiene etc., transpunerea lor în noi matrite de gândire si raspândirea acestora în întregul tinut
aflat sub influenta araba. Astfel, sistemul de numeratie actual este alcatuit din asa numitele
cifre arabe, dar si algoritmul de calcul este de sorginte araba.
În anul 1617 John Neper din Edinburg creeaza logaritmii si inventeaza un
instrument de calcul format din 10 bastoane, denumite si „Bastonasele lui Neper” pe baza
carora s-au putut construi primele tabele cu logaritmi.
Neîndoielnic, cartile cu tabele de calcul ocupau un volum semnificativ, erau greu de
transportat si se punea problema crearii unui instrument, mai complex decât abacul, dar cu
aceeasi eficienta în calculele cu puteri sau logaritmi. Aproape simultan, în diferite locuri ale
Europei, în secolul al XVII-lea se pun bazele metodologice ale riglei de calcul, un instrument
igenios folosit pâna nu demult îndeosebi în domeniile ingineresti, care putea da rezultate
rapide si destul de precise.
Prima masina de calculat propriu-zisa a fost
inventata de Blaise Pascal, în anul 1642. Aceasta era
alcatuita dintr-un mecanism cu roti dintate care putea sa
adune si sa scada si sa faca transportul la adunare de la o
pozitie la pozitia de rang imediat superior. Pe clape se
introduceau valorile ce intrau în calcul, iar în ferestrele
masinii apareau cifrele rezultatului operatiunii. Principiul a stat la baza „masinii de marcat” a
carei viata a fost de peste trei secole si cu o raspândire în întreaga lume.
În 1671, Leibnitz a realizat o masina mecanica de marcat, care stia sa înmulteasca pe
baza adunarilor repetate. Acelasi matematician a fost preocupat de simplificarea sistemelor de
numeratie, descoperind sistemul de numeratie binar. Aceasta descoperire teoretica, coroborata
cu revolutia industriala au constituit premisele aparitiei primelor elemente de automatizare si
robotica, ce-i drept considerate azi rudimentare. Sa enumeram doar razboiul de tesut automat
al lui Voncanson (1740), tamburii perforati ai flasnetelor germane sau razboiul de tesut cu
cartele perforate al lui Jaquard (1801).
Între 1834-1854 – George Babbage, un francez de origine engleza, elaboreaza prima
masina analitica realizata mai mult teoretic, decât practic. Pornind de la cartela perforata
folosita la razboaiele de tesut, Babbage a introdus în masina sa si un bloc de memorare care
pastra datele ce urmau sa fie prelucrate si rezultatele intermediare.
______________________________________________________________________________ 7
În anul 1854, George Boole inventeaza calculul logic si pune bazele algebrei
booleene.
Pentru a-si usura înregistrarea datelor obtinute la recensamânturi, statisticianul
Herman Hollerith construieste în 1887 un sistem mecanic de înregistrare si prelucrare a
datelor utilizând cartela perforata. Firma înfiintata de acesta fuzioneaza cu alte doua firme
similare formând în 1911 COMPUTING-TABULATING-RECORDING COMPANY. În
anul 1924, aceasta îsi schimba din nou denumirea în INTERNATIONAL BUSINESS
MACHINES CORPORATION (IBM).
Pâna la acea data masinile de calcul functionau mecanic, folosind rotile dintate.
Unele masini cu roti dintate au fost utilizate pâna prin anii 60-70 din secolul trecut sub
numele de tabulatoare. Ele tratau informatia înregistrata pe cartele perforate si tipareau
rezultatele pe hârtie.
În anul 1920 apar primele masini de calcul electromecanice. Tot în aceeasi perioada
este descoperit principiul tamburului magnetic, primul dispozitiv de stocare magnetica a
informatiei. Si tot în acesti ani Eccles si Jordan realizeaza prima celula electronica de
memorare, circuitul basculant bistabil construit cu tuburi electronice.
Între 1939-1944 profesorul Howard Aiken de la Harvard University inventeaza
prima masina electromecanica de calcul denumita MARK I. Inventia este preluata de IBM si
construita ca produs industrial. Beneficiarul principal a fost administratia americana. MARK I
avea în componenta sa relee si roti dintate, numaratoare pentru realizarea calculelor si benzi
de hârtie perforata pentru introducerea si iesirea datelor. Procesul de prelucrare putea fi
modificat prin schimbarea pachetului de cartele perforate.
În timpul celui de-al doilea razboi mondial, s-a acordat o mare importanta calculelor
de balistica pentru artilerie. Astfel, armata americana si-a suplimentat substantial bugetul
anual pentru un contract cu universitatea din Pensylvania pentru realizarea unui calculator
electronic. Colectivul condus de John William Mauchly si John Presper Eckert au reusit
între 1942-1945 sa-l creeze. Denumit ENIAC (E lectronic Numerical Integrator and
Computer), a fost inaugurat în februarie 1946 si utilizat de armata americana pâna în 1955.
Scopul realizarii acestuia era reducerea timpului de calcul si înlocuirea rotilor dintate cu
circuite bistabile. În 1944 s-a reusit construirea primului sumator aritmetic si de aici la forma
finala a proiectului n-a mai fost decât un pas.
ENIAC avea un pupitru de comanda cu 40 panouri cu borne pentru fise cu cabluri de
legatura. Programarea se facea manual prin introducerea fiselor cu cabluri în diferite borne (ca
în centrale telefonice) si pozitionarea mai multor comutatoare pe panoul de comanda. Datele
erau introduse pe cartele perforate. Acest calculator avea în componenta sa 18.000 de tuburi
electronice, ocupa o suprafata de 160 metri patrati si avea o greutate de circa 30 tone. Viteza
de calcul era de 1900 de adunari sau scaderi cu numere de 10 cifre, pe secunda, depasind de
1000 ori rapiditatea celor mai performante masini de calculat clasice. Consumul energetic era
enorm iar pentru introducerea unui grup de comenzi era nevoie de mai multe ore si chiar zile.
Verificarea dura alte câteva zile si presupunea verificarea instalatiilor electronice de
prelucrare, cât si aspectul logic al informatiei.
Limbajul utilizat era în cod masina.
În anul 1951 a fost construit UNIVAC (UNIVersal Automatic Computer) primul calculator
comercial si considerat reprezentantul generatiei a I-a de calculatoare.
În 1949 John Von Neumann a avut ideea de a introduce în interiorul calculatorului,

atât datele initiale cât si programul de calcul ceea ce a condus la crearea primului calculator
cu program memorat care putea fi programat direct de catre operator.
Descoperirea în anul 1948 a tranzistorului realizat cu materiale semiconductoare a fost rapid

exploatata în vederea miniaturizarii circuitisticii electronice, astfel ca si în domeniul
calculatoarelor, prin înlocuirea tuburilor electronice cu tranzistori, s-au creat premisele trecerii
la a doua generatie de calculatoare.
8 ____________________________________________________________________
Eliminarea sistemelor cu componente discrete: diode, tranzistori, rezistori etc. si

extinderea circuitelor integrate în componenta calculatoarelor au asigurat o crestere
apreciabila a vitezei de calcul, o scadere a energiei consumate si a ratei de defectare. Dupa
unii autori se considera ca aceasta a fost cea de-a patra generatie de calculatoare, cea în care
înca ne aflam.
În anul 1971 este produs si primul microcalculator MICRAL de catre firma R2E
(Franta) care a utilizat microprocesorul 8008 produs în acelasi an de firma INTEL. La scurt
timp INTEL realizeaza a doua generatie de microprocesoare reprezentata de microprocesorul
I 8080.
Doi tineri, Stephen Wozniak (26 ani) si Steve Jobs (20 ani ) produc în 1975 un calculator
numit APPLE I, introducând si notiunea de calculator personal.
La sfârsitul anilor ’70 din secolul trecut (în 1978), apare microprocesorul I.8086,
care ma rcheaza trecerea de la microprocesoarele de 8 biti la cele pe 16 biti. Capacitatea de
memorare a crescut substantial, profilându-se folosirea memoriilor semiconductoare dinamice
de foarte mare capacitate de azi, a memoriilor pe disc magnetic dur (hard disk) si a
memoriilor optice.
În anul 1982 apare microprocesorul I.80286 în componenta sa intrând si dispozitive
sistem precum si mecanisme de memorare virtuala, multitasking si de protectie. Aparitia
microprocesorului 80386 în anul 1985 realizeaza trecerea la microprocesoarele pe 32 de biti.
Fata de acesta, microprocesorul 80486 si urma -toarele (din seria Pentium) au coprocesorul
matematic înglobat în acelasi circuit si viteze de calcul mult marite, lucrând la frecvente
(ceas) de 100 ÷ 1000 MHz sau mai mari.
Generatia a V-a, spre care se tinde, va fi dotata cu circuite integrate tri-dimensionale, cu retele
neuronale, cu sisteme speciale de comanda si recunoastere a amprentei vocale, cu posibilitati
de analiza, interpretare si decizie etc.
1.3. FUNCTII SI CIRCUITE LOGICE

Algebra booleana sau algebra logicii a fost conceputa pe la mijlocul secolului al
XIX-lea de catre matematicianul englez George Boole (1815-1864) care a propus o
interpretare matematica a logicii propozitiilor bivalente de tip antonimic: „Da” sau „Nu”;
„Tot” sau „Nimic” etc., deci care pot fi adevarate sau false.
Algebra booleana este o algebra a numerelor binare operând cu variabile independente care
pot lua numai doua valori: 0 sau 1, dupa cum propozitia sau asertiunea logica este falsa –
atribuindu-se valoarea „0” sau adevarata – când i se atribuie valoarea „1” .
Propozitia compusa a carei valoare depinde de valorile 0 sau 1 ale propozitiilor

simple se numeste functie logica sau functie binara, deoarece, la rândul ei, poate lua tot
numai doua valori: 0 sau 1.
Functiile logice complexe pot fi exprimate cu ajutorul a trei functii fundamentale care sunt
definite mai jos.
a) Functia negatie sau complementul logic sau functia logica „NU”, care face ca unei
variabile binare a sa-i corespunda variabila binara a , astfel încât:
a + a = 1. 1.3.1
Functiile logice sunt definite si pot fi exprimate prin tabele de adevar. Pentru functia „NU”
acest tabel va fi alcatuit în conformitate cu relatia de definitie de mai sus:
a a
0 1
1 0
______________________________________________________________________________ 9
adica, daca variabila a are valoarea 1, negatia ei a va avea valoarea logica 0 si invers.
b) Intersectia sau produsul logic sau functia logica „SI” sau „Conjunctia”. Aceasta functie
este definita prin operatia:
f = a ⋅ b, 1.3.2
si prin tabelul de adevar 1.1.
c) Reuniunea sau suma logica sau functia logica „SAU” sau „Disjunctia”. Este definita prin
operatia:
f = a + b, 1.3.3
si prin tabelul de adevar reprezentat în tabelul 1.2.
Tabelul 1.1 Tabelul 1.2
a b a⋅b a b a+b
0 0 0 0 0 0
0 1 0 0 1 1
1 0 0 1 0 1
1 1 1 1 1 1
Produsul logic, cât si suma logica pot fi definite pentru mai multe variabile:
a + b + c + d + K sau a ⋅ b ⋅ c ⋅ d ⋅ K 1.3.4
Pentru suma logica sunt valabile regulile de asociativitate:
a + b + c = (a + b ) + c = a + (b + c) 1.3.5
1
si distributivitate fata de produsul aritmetic :
a (b + c ) = a ⋅ b + a ⋅ c. 1.3.6
Foarte mult sunt utilizate în analiza si sinteza functiilor si circuitelor logice teoremele lui De
Morgan:
a + b + c + K = a ⋅b ⋅c K 1.3.7
a ⋅b ⋅c⋅K = a + b + c + K 1.3.8
Exista mai multe moduri de exprimare si reprezentare a functiilor logice. Tabelul de adevar
este extrem de eficient pentru descrierea
directa a numeroaselor functii logice cu un a a
numar nu prea mare de variabile
independente. Dupa cum s-a vazut mai sus a y = a⋅ b
(tabelele (1.1; 1.2) acest tabel este usor de b
generat punând direct în evidenta
corespondenta valorilor acestor functii a y=a+b
b
logice, de la iesire, cu valorile variabilelor
aplicate la intrare.
Figura 1.1. Logigrame ale
Un alt procedeu, larg folosit de exprimare a
functiilor logice fundamentale.
functiilor logice este acela al ecuatiilor
logice care – dupa cum rezulta si din relatiile 1.3.1 ÷ 1.3.8 – reprezinta relatii algebrice de
definitie sau de interconexiune prin conectivi logici între dife rite variabile independente de
care depinde functia data.
Pentru notarea simbolica (grafica) a functiilor logice elementare sunt folosite anumite
simboluri grafice numite logigrame (fig. 1.1).
Cu ajutorul functiilor logice fundamentale, reprezentate în figura 1.1, folosind legile algebrei
booleene si în special teoremele lui De Morgan, se pot defini o serie de functii logice
auxiliare, dintre care cele mai utilizate sunt urmatoarele:
1
Operatiile logice de „produs” sau „suma” au alte întelesuri în comparatie cu operatiile algebrice
obisnuite; astfel „suma” a + b se citeste „a sau b”, produsul a⋅b se citeste „a si b” etc., semnele
respective care simbolizeaza suma + si respectiv produsul purtând si denumirea de conectivi logici.
10 ____________________________________________________________________
Functia Nici sau functia SAU-NEGAT, sau functia SAU-NU (în limba engleza NOR); ea se
mai numeste si functia lui Pierce fiind reprezentata prin simbolul grafic din figura 1.2,a si prin
tabelul de adevar din tabelul 1.3, corespunzator primei teoreme a lui De Morgan:
a + b + c + K = a ⋅b ⋅ c ⋅K 1.3.9
Tabel 1.3 Tabel 1.4
a b a+ b a b a⋅ b
0 0 1 0 0 1
0 1 0 0 1 1
1 0 0 1 0 1
1 1 0 1 1 0
Functia SI-NU (NAND în limba engleza), sau functia lui Sheffer, repre zentata prin logigrama
din figura 1.2,b si prin tabelul de adevar din tabelul 1.4, corespunzator celei de a doua
teoreme a lui De Morgan:
a ⋅b ⋅c⋅K = a + b + c + K 1.3.10
a y=a+b a)
b
a
y = a⋅ b b)
b
a y=a⊕ b c)
b
a
b y=a⊕b d)
Figura 1.2. Logigrame ale functiilor logice auxiliare.
Functia SAU-EXCLUSIV (XOR în l. engleza) sau adunare „a modulo doi b” (a ⊕ b),

definita prin relatia:
y = a ⊕ b = ab + a b 1.3.11
si prin tabelul de adevar din tabelul 1.5. Se vede ca functia de iesire y este egala cu 1 numai
când a si b nu sunt simultan egale între ele (cu 1 sau cu 0), deci este o functie de
anticoincidenta. Simbolul grafic (logigrama) al acestei functii (care se mai noteaza cu XOR)
este redat în figura 1.2,c.
Functia coincidenta sau functia SAU-EXCLUSIV-NU reprezinta negarea (complementul)
functiei precedente fiind data de relatia:
y = a ⊕ b = ab + ab = a b + ab, 1.3.12
si prin tabelul de adevar din tabelul 1.6.
Tabel 1.5 Tabel 1.6
a b a⊕ b a b a⊕ b
0 0 0 0 0 1
0 1 1 0 1 0
1 0 1 1 0 0
1 1 0 1 1 1
În figura 1.2,d se arata logigrama respectivei functii care se mai noteaza cu XOR .
Functia 1.3.11 se mai poate scrie sub forma :
y = (a + b )(ab), 1.3.13
______________________________________________________________________________ 11
care, conform primei teoreme a lui De Morgan, este echivalenta cu 1.2.11. Într-adevar tinând
seama de postulatele si legile algebrei booleene avem (din 1.2.13):
y = (a + b )(ab) = (a + b )(a + b ) = a a + ab + a b + bb . 1.3.14

Întrucât variabilele logice a si b nu pot lua decât valorile 0 si 1, atunci:
aa = 0 si bb = 0. 1.3.15
Rezulta ca:
y = (a + b )(ab) = a b + a b = a ⊕ b. 1.3.16
Relatiile 1.3.13 ÷ 1.3.16 sugereaza faptul ca operatia a adunare modulo doi b (notata prin
a ⊕ b) se poate obtine cu ajutorul functiilor logice de baza combinate în diferite moduri
conform formulelor de definitie. Astfel functia definita în 1.3.16 se poate reprezenta prin
schema de tip arborescent din figura 1.3 care lucreaza ca o schema de anticoincidenta.
Figura 1.3. Functia logica SAU-EXCLUSIV este compusa din functii simple.
1.4. SISTEME DE NUMERATIE. CODIFICAREA NUMERELOR
Un sistem de numeratie este constituit din totalitatea regulilor si metodelor utilizate

pentru reprezentarea numerelor cu ajutorul cifrelor (simboluri) ce exprima anumite date sau
cantitati.
Sistemele de numeratie pot fi pozitionale sau nepozitionale.
Sistemele de numeratie nepozitionale se caracterizeaza prin faptul ca simbolurile lor nu-si
schimba valoarea în functie de pozitia (rangul) lor în cadrul numarului; un astfel de sistem
este sistemul de numeratie roman (cu cifre romane).
În sistemele de numeratie pozitionale – care sunt cel mai mult utilizate în prezent –
numerele se formeaza prin alaturarea cifrelor care îsi modifica ponderea (valoarea) în numarul
respectiv, în functie de locul (rangul) pe care îl ocupa; asemenea sisteme sunt sistemul zecimal –
cel mai mult folosit – precum si alte sisteme de numeratie în diferite baze cu ajutorul caruia este
codificat numarul scris în baza respectiva.
În sistemul zecimal, de exemplu, fiecarei pozitii din numar îi este atribuita o pondere
care este de zece ori mai mare decât pozitia urmatoare mergând spre stânga (spre dreapta figurii)
(fig. 1.4,a). De exemplu, pentru numarul 27, valoarea pozitionala a cifrei 2 este de zece ori mai
mare decât valoarea pozitionala a cifrei 7. Fiecare pondere pozitionala este un multiplu de zece
si deci poate fi exprimata prin puteri ale lui 10 care cresc succesiv (fig. 1.4,a). Dupa cum se vede
din figura 1.4,a pornind de la virgula zecimala, ponderea pozitionala a unitatilor este 10 0 ( = 1).
Urmatoarea pozitie spre stânga, care reprezinta pozitia zecilor are ponderea pozitionala de
101 (= 10). Urmatoarea pozitie spre stânga (spre începutul figurii 1.4,a) este pozitia sutelor si
poarta ponderea pozitionala de 10 2 ( = 100 ), si asa mai departe.
12 ____________________________________________________________________
10n 103 102 101 100 10−1 10−2 10−n
a)
bn b3 b2 b1 b0 b−1 b−2 b− n
b)
2n 23 22 21 20 2−1 2 −2 2−n
c)
Figura 1.4. Exemple de reprezentare pozitionala în diferite sisteme de numeratie.
O progresie similara poate fi extinsa si spre dreapta fata de virgula zecimala pentru
exprimarea zecimalelor, dar aici exponentii vor fi negativi . Prima pozitie dupa virgula, cea
−1  1
care exprima zecimile, are ponderea pozitionala de 10  = , urmatoarea pozitie, care
 10 
−2  1 
exprima sutimile are ponderea de 10  =  s.a.m.d. Astfel orice numar zecimal poate fi
 100 
reprezentat ca în diagrama din figura 1.4,a dar acest lucru este valabil si pentru oricare numar
scris în orice baza b asa cum este aratat în figura 1.4,b.
Dupa cum reiese si din figura 1.4 un numar se poate exprima prin reprezentarea pozitionala,
sub forma:
N = c nc n − 1 K c 2 c1 c0 c− 1 c − 2 K c − m ; i = − mK 1, 0, 1 K n 1.4.1
în care ci sunt cifre (coeficienti) exprimate în baza b a numarului considerat.
Pe lânga reprezentarea pozitionala, orice numar poate fi exprimat si sub forma algebrica, prin
intermediul bazei b si respectiv a coeficientilor c i scrisi în baza b; în cazul unui numar întreg,
reprezentarea algebrica este de forma:
Nb = cn − 1b n − 1 K c2b 2 + c1b1 + c0b 0

sau
n −1
Nb = ∑c b ; i
i
i = 0, 1, 2 K n − 1. 1.4.2
i= 0
Daca se tine seama de semn, atunci reprezentarea algebrica a unui numar, care pe lânga partea
întreaga are si parte fractionara (cu zecimale), este de forma
Nb = (±)[cn − 1b n − 1 + cn − 2b n − 2c1b1 + c0b0 + c− 1b − 1 + K + c− mb − m ], 1.4.3
unde coeficientii ci sunt exprimati în baza b iar:

i = − m; − m − 1 K − 2, − 1, 0, 1, 2, 3 K n − 1.
În sistemul zecimal, care este de provenienta araba, pentru reprezentarea oricarui numar se
folosesc zece simboluri care sunt primele cifre simple din sistemul de numeratie arab (de unde
si denumirea de zecimal) si anume: 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8 si 9. Conform relatiei 1.3.3 un
numar format din mai multe cifre se exprima prin suma produselor de forma ci b i .
Astfel numarul 452,35 se poate exprima prin suma produselor dintre fiecare simbol
si puterile lui 10 în functie de rangul pozitional:
______________________________________________________________________________ 13
452 ,35 = 4 ×10 2 + 5 × 101 + 2 ×10 0 + 3 ×10 − 1 + 5 ×10 −2

sau
452 ,35 = 400 + 50 + 2 + 0,3 + 0,05 .
Numerele care nu au specificata baza se considera scrise în sistemul zecimal.

Un alt sistem de numeratie din ce în ce mai larg folosit, mai ales în tehnica de calcul si în
aparatura numerica în general, este sistemul de numeratie binar , adica în baza b = 2. Sunt
folosite deci numai doua simboluri, adica cifrele 0 si 1.
Numerele binare de mai multe cifre se pot scrie conform relatiei generale 1.3.3 de exprimare a
numerelor în baza b (aici b = 2), adica:
n −1
Nb = ∑ i c2 ⋅ 2i ; i = −m, K 2, − 1, 0, 1, 2, K n − 1, 1.4.4
i=− m
în care coeficientii c 2 pot lua numai valorile 0 sau 1, adica sunt exprimati în baza 2.
În figura 1.4,c se arata schema pozitionala de exprimare a unui numar
binar. Valoarea pozitionala a primei cifre spre stânga fata de punctul binar
este 20 . Urmatoarea pozitie are valoarea 21 (= 2 ), urmatoarea are valoarea 2 2 (= 4 ) s.a.m.d.
În mod similar, fractiunile numarului sunt exprimate prin puterile negative ale lui 2, pentru
ponderile pozitionale dispuse dupa virgula (punctul) binara, adica primul digit are ponderea
1 1
de 2 −1 = , urmatorul are valoarea pozitionala de 2 − 2 = s.a.m.d. (fig. 1.4,c).
2 4
n
Grupurile pozitionale de biti cu marimea 2 se numesc cuvinte ele putând contine 1, 2, 4, 8,
16, 32 etc., biti. Grupul de 2 3 = 8 biti poarta numele de octet sau byte 2 .
În sistemul de numeratie binar, o cifra binara mai poarta numele de bit de la cuvintele (în
limba engleza) Binary Digit – cifra binara.
Astfel bitul reprezinta unitatea de informatie exprimata în binar, aceasta fiind egala cu 0 sau
cu 1.
În acord cu relatia 1.3.1 la scrierea pozitionala bitii sunt numerotati în cuvânt de la dreapta
spre stânga având numerele de ordine: 0, 1, 2, 3, 4… (fig. 1.5).
În figura 1.5 se arata structura unui cuvânt binar de 16 biti, acestia fiind numerotati de la
dreapta spre stânga.
0 0 0 0 0 0 0 1 0 0 0 0 1 1 0 1
15 14 13 12 11 10 9 8 7 6 5 4 3 2 1 0
Figura 1.5. Structura unui cuvânt binar de 16 biti.

Ca si în sistemul de numeratie în baza zece (sau în alt sistem cu reprezentare pozitionala) si în
cazul numerelor binare bitul cel mai din dreapta este bitul cel mai putin semnificativ notat cu
LSB (Less Significant Bit). Bitul cel mai din stânga, numerotat în figura 1.5 cu numarul de
ordine 15 este bitul cel mai semnificativ, notat cu MSB (Most Significant B it). Pentru
cuvântul binar din figura 1.5, se vede ca LSB = 1, iar MSB = 0.
În mod similar se poate proceda pentru exprimarea oricarui sistem de nume ratie, de baza b
(fig. 1.4,b), cum sunt sistemele octal, dozecimal, hexazecimal etc.
O asemenea abordare a exprimarii pozitionale sau algebrice a numerelor este utila pentru
conversia de cod, dintr-un sistem de numeratie în altul (v. §.1.3.2). De exemplu, numarul
binar 110101 are urmatorul echivalent în sistemul zecimal (cu b = 10):
110101 = 1 × 2 5 + 1 × 2 4 + 0 × 23 + 1× 22 + 0 × 21 +1 ×2 0 = 32 + 16 + 0 + 4 + 0 + 1 = 53.
2
Conform companiei Intel, grupul de 4 biti se numeste niblu, cel de 8 biti – octet, prin cuvânt
fiind notat grupul de 16 biti. Grupul de 32 biti este numit cuvânt dublu, iar cel de 128 biti este numit
linie (începând cu µP I.80486).
14 ____________________________________________________________________
Deci:
binar 110101 = zecimal 53.
Fractiunile binare pot fi convertite în aceeasi maniera. De exemplu, sa se transforme
numarul binar 101,011 (notat prin 101.011) în echivalentul sau zecimal (în baza zece)
folosind metoda directa de conversie. În acord cu reprezentarea schematica din figura 1.4,c, se
poate scrie:
101.011 = 1 × 2 2 + 0 × 21 + 1 × 2 0 + 0 × 2−1 + 1 × 2−2 + 1 × 2 −3 =

= 4 + 0 + 1 + 0 + 0,25 + 0,125 = 5,375 .
Prin urmare:
binar 101.011 = zecimal 5,375.
În mod similar fractiunea 0,1111 este egala în zecimal cu:
0,1111 = 0 × 20 + 1 × 2−1 + 1 × 2−2 + 1 × 2− 3 + 1 × 2− 4 =

= 0,5 + 0 ,25 + 0,125 + 0 ,0625 = 0,9375 .
Exemple:
– un cuvânt de 8 biti permite reprezentarea întregilor între 0 si 2 − 1 = 255;
8
– un cuvânt de 16 biti permite reprezentarea întregilor între 0 si 2 − 1 = 65535 ;

16
– un cuvânt de 32 biti permite reprezentarea întregilor între 0 si 2 − 1 = 4294967295 ;

32
– un cuvânt de 64 biti permite reprezentarea întregilor între 0 si 2

64
− 1 = 1,8446 ⋅1019.
Alte sisteme de numeratie cu diferite baze sunt ilustrate în tabelul 1.7.

Tabelul 1.7
Nr. Denumirea sistemului Baza Simboluri folosite
crt. de numeratie
1. Binar 2 0,1
2. Ternar 3 0,1,2
3. Cuaternar 4 0,1,2,3
4. Chinar 5 0,1,2,3,4
5. Octal 8 0,1,2,3,4,5,6,7
6 Zecimal 10 0,1,2,3,4,5,6,7,8,9
7. Dozecimal 12 0,1,2,3,4,5,6,7,8,9,A,B
8. Hexazecimal 16 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, A, B, C, D, E, F
Coduri alfanumerice
Comenzile directe, uneori destul de complexe, nu pot fi întelese direct de calculator
care, fiind alcatuit din circuite, sisteme sau dispozitive logice cu doar doua stari: închis,
deschis, lucreaza numai în sistem binar acceptând numai comenzi sub forma unor succesiuni
de biti de tipul 1010110...etc. Pentru ca un calculator numeric sa poata prelucra date sau
informatii atât numerice, cât si literare sub forma de texte, cuvinte, comenzi, semne de
punctuatie etc., este necesar ca acestea din urma sa fie codificate în limbajul pe care îl întelege
calculatorul, adica în cod binar3 . Astfel, codificarea datelor alfanumerice este necesara pentru
a memora mesaje si comenzi, dar si pentru a prelucra diferite informatii (variabilele, constante
etc.) de tip alfanumeric.
Pe lânga literele mari si mici ale alfabetului latin, în numar de 52, mai este necesara
si codificarea celor 10 cifre (simboluri) arabe ale sistemului de numeratie în baza 10, precum
si unui numar de cca 30 de alte simboluri corespunzatoare sistemelor de punctuatie sau altor
caractere speciale de tipul <, >, +, /, * etc.
3
Limbajul de programare scris în sistem binar care poate fi utilizat de un calculator (masina de
calcul), se numeste limbaj masina (sau cod masina).
______________________________________________________________________________ 15
Caracter Caractere
ASCII Caractere ASCII Caractere ASCII ASCII
sau (litere)
Comanda (hexa) speciale (hexa) majuscule (hexa) mici (hexa)
NUL 00 (SP) spatiu 20 @ 40 60
SOH 01 ! 21 A 41 a 61
STX 02 “ 22 B 42 b 62
ETX 03 # 23 C 43 c 63
EOT 04 $ 24 D 44 d 64
ENQ 05 % 25 E 45 e 65
ACK 06 & 26 F 46 f 66
BEL 07 ‘ 27 G 47 g 67
BS 08 ( 28 H 48 h 68
HT 09 ) 29 i 49 i 69
LF 0A * 2A J 4A j 6A
VT OB + 2B K 4B k 6B
FF OC , 2C L 4C l 6K
CR OD – 2D M 4D m 6D
SO OE . 2E N 4E n 6E
SI OF / 2F O 4F o 6F
DLE 10 0 30 P 50 p 70
DC1 11 1 31 Q 51 q 71
DC2 12 2 32 R 52 r 72
DC3 13 3 33 S 53 s 73
DC4 14 4 34 T 54 t 74
NAK 15 5 35 U 55 u 75
SYN 16 6 36 V 56 v 76
ETB 17 7 37 W 57 w 77
CAN 18 8 38 X 58 x 78
EM 19 9 39 Y 59 y 79
SUB 1A : 3A Z 5A z 7A
ESC 1B ; 3B [ 5B { 7B
FS 1C < 3C | 5C | 7C
GS 1D = 3D ] 5D } 7D
RS 1E > 3E ∧ 5E ~ 7E
US 1F ? 3F – 5F DEL 7F
Reprezentarea numerelor reale
În cazul numerelor reale în care exista atât o parte întreaga cât si o parte subunitara,
despartite prin virgula fixa, se pot întâlni modurile de reprezentare în virgula fixa, cât si în
virgula mobila.
În calculatoarele numerice se proceseaza, cu predilectie, numere reale reprezentate în
virgula mobila. În aceasta reprezentare un numar zecimal de tipul
723 ,243528 ×10 2

se va reprezenta sub forma unei mantise înmultita cu 10 la un anumit exponent si poate lua,
pentru exemplul de mai sus, diferite forme:
16 ____________________________________________________________________
0,723243528 ×10 5
0,0723243528 × 10 6
723243528 × 10 − 4 etc.
În functie de valoarea exponentului, se deplaseaza si pozitia virgulei si de aici si denumirea de
reprezentare în virgula mobila.
1. Bitul:
a. este unitatea elementara de memorare a informatiei;
b. poate avea valorile 0 sau 1;
c. este criteriul care permite clasificarea sistemelor de calcul în calculatoare
pe 8, 16, 32 sau 64 de biti;
d. este memorat in memoria calculatorului într-o celula de memorare
identificata pe baza unei adrese;
e. este informatia de baza, necesara reprezentarii informatiilor în calculator.
Care dintre afirmatiile de mai sus nu este corecta?
R: d
2. Ideea constructiva a calculatorului von Neumann este existenta:
a. unitatii de memorie interna;
b. unitatii de memorie externa;
c. unitatii aritmetice;
d. unitatii de comanda si control;
e. toate variantele.
R: e
______________________________________________________________________________ 17
18 ____________________________________________________________________
TEMA II
ELEMENTE HARDWARE ALE CALCULATOARELOR.
În cadrul acestui capitol vom studia:

- arhitectura generala a unui calculator;
- clasificari ale calculatoarelor;
- elemente generale privind functionarea microprocesorului;
- lucrul cu adrese;
CONTINUT
2.1 Hardware si software. Clasificarea calculatoarelor electronice 19
2.1 Structura generala a unui calculator electronic numeric 21
OBIECTIVE
• faceti clasificari ate principalelor tipuri de calculatoare;
• identificati componentele unui calculator;
RESURSE
_______________________________________________________
2.1. HARDWARE SI SOFTWARE. CLASIFICAREA CALCULATOARELOR

ELECTRONICE
Un calculator numeric este un sistem electronic destinat prelucrarii automate a datelor aplicate
la intrare si livrarii apoi la iesire a rezultatelor într-un format accesibil utilizatorului.
Datele de intrare sunt transformate în date de iesire, în urma prelucrarii electronice, pe baza
unui program de calcul.
Orice calculator electronic are doua mari componente, care interactioneaza si asigura
prelucrarea de date în sistem (fig. 2.1):
– componenta fizica, hardware, care cuprinde tot ansamblul de echipamente si

structuri fizice materializat în elemente electronice, mecanice sau mecatronice care
nu pot functiona decât prin interactiune, nicidecum independent.
– componenta logica, software, care se refera la aspectul virtual, materializat prin
totalitatea programelor executate de calculator. Aceasta componenta poate fi
asimilata cu „substanta” sau „combustibilul” care pune în actiune componentele
hardware, care constituie „motorul” sistemului de calcul.
______________________________________________________________________________ 19
Figura. 2.1. Cele doua componente ale arhitecturii unui calculator electronic.
Exista mai multe categorii de software:

a) software de operare, denumit si sistem de operare (SO) sau OS (de la Operating
System) care este reprezentat de programele de exploatate a resurselor hardware si de asistare
a utilizatorilor (MS-DOS, UNIX, seria WINDOWS, Linux etc.);
b) software de exploatare constituit din programele de lucru specifice unui anumit
domeniu (CIEL – dedicat aplicatiilor financiar-contabile, ACAD – specia-lizat în proiectarea
pe calculator, programe pentru servicii de telecomunicatii etc.);
c) software utilizator – creat pentru scopuri mai largi fiind destinat rezolvarii
diferitelor probleme ale utilizatorilor. Cele mai cunoscute exemple sunt MS-OFFICE sau
COREL, care nu presupun vaste cunostinte de programare, ci se muleaza pe rezolvarea unor
probleme specifice impuse de utilizator, cum ar fi redactarea unui material, ilustrarea unui
poster, analize economice specifice problemei companiei etc.
Clasificarea calculatoarelor electronice

Exista diferite abordari pentru clasificarea calculatoarelor. În continuare vom mentiona câteva
fara pretentia de a epuiza subiectul si criteriile de clasificare.
Clasificare generala (dupa capacitate si viteza de lucru)
a) Calculatoare mainframe. Acestea sunt calculatoare foarte mari cu urmatoarele avantaje în
prelucrarea datelor:
– prelucrare la viteze foarte mari;
– capacitate mare de stocare a datelor;
– permit utilizarea simultana (multiuser) de la mai multe terminale sau console (cca. 1000
console);
– executa simultan mai multe programe (multitasking).
b) Minicalculatoarele sunt calculatoare de dimensiuni mai reduse, cu o capacitate de stocare
sub cea a mainframe-urilor si cu un numar mai redus de utilizatori cu acces de la consola. Se
recomanda pentru companiile mici, ale caror filiale, sucursale sau posturi de lucru nu
depasesc granitele unei tari sau ale unei regiuni (cca 100 console).
c) Microcalculatoarele sunt calculatoare personale bazate pe microprocesor. La ora actuala
capacitatea de prelucrare a datelor si vitezele pe INTERNET fac ca retelele de
microcalculatoare sa concureze puternic minicalculatoarele si chiar calculatoarele mai mari.
d) Supercalculatoarele sunt calculatoare foarte mari caracterizate prin:
– viteza de executie foarte mare (mai mult de 109 operatii/secunda);
– capacitate de stocare (memorare) foarte mare;
– precizie foarte mare de reprezentare a datelor;
– pot primi date de intrare de la peste 10.000 statii de lucru;
– preturi apreciabile (de exemplu: Cray-2 costa ~ 17 milioane de dolari).
În lume exista cca. 600 de supercalculatoare utilizate, de regula, în sfera militara si

aerospatiala, dar si de institutii stiintifice sau în sfera guvernamentala, în institutiile de
securitate sociala etc.
Clasificare dupa generatie

Aceasta clasificare urmareste evolutia istorica în conexiune cu succesele tehnologice. Dupa
cum s-a mentionat si în paragraful anterior, se pot deosebi mai multe generatii de calculatoare:
20 ____________________________________________________________________
a) prima generatie de calculatoare, care s-a dezvoltat în jurul anilor ’50 din secolul al XX-
lea. Acestea aveau unitatea centrala cu tuburi electronice, timp de acces mare, erau nefiabile si
mari consumatoare de energie, erau foarte scumpe (Exemple: ENIAC, UNIVAC);
b) a doua generatie de calculatoare, care s-a dezvoltat în anii ’60 ai secolului trecut.
Acestea aveau unitatea centrala dotata cu tranzistori, aveau dimensiuni mult mai mici, erau
mai ieftine, mai fiabile si mai rapide de cca. 100 de ori decât cele din prima generatie;
c) a treia generatie de calculatoare, dezvoltata dupa 1965, utilizeaza primele circuite
integrate, au dimensiuni si mai mici si fiabilitate mai ridicata. Ele sunt de cca. 1000 de ori mai
rapide decât computerele din generatia a doua si permit programarea la nivel înalt (Fortran,
Cobol, Algol, Pascal etc.). Din România se pot mentiona seriile Independent si Felix.
d) a patra generatie de calculatoare specifica anilor ’70 din secolul XX dar care este
folosita si în prezent (generatiile 4, sau 4, 5 etc.). La aceste calculatoare unitatea centrala de
prelucrare este construita pe baza de microprocesor sau de procesoare paralele
(multiprocesor); de asemenea utilizeaza circuite VLSI (Very Large Scale Integration) si
produse software noi, adaptate la structura hardware de înalta tehnicitate. Se caracterizeaza
prin dimensiuni considerabil reduse si au fiabilitate mult crescuta fata de generatia a treia de
calculatoare.
e) a cincea generatie de calculatoare este în curs de experimentare si elaborare. Aceste
calculatoare au capacitate foarte mare de memorare si de prelucrare bazata pe procesarea
paralela. Au la baza nanotehnologiile si materiale noi în structura electronica, care permit sa
se proiecteze software pentru inteligenta artificiala (recunoasterea automata a imaginilor sau a
semnalelor vocale, permit dialogul om-masina în mod natural, pot avea capacitate de
optimizare si decizie etc.).
2.2. STRUCTURA GENERALA A UNUI CALCULATOR ELECTRONIC NUMERIC
Calculatorul electronic numeric4 reprezinta un sistem logic secvential care

efectueaza prelucrari si dirijari (transferuri) de date si comenzi în conformitate cu un algoritm
memorat sub forma unui program. Desi comporta o mare varietate, schema-bloc a oricarui
calculator numeric (sau sistem de calcul, în general) contine urmatoarele blocuri de baza (fig.
2.2): unitatea centrala de procesare (C.P.U. – Central Processing Unit), memorie, M si
porturile de intrare/iesire (I/O), interconectate prin magistrale de vehiculare a datelor
Figura 2.2. Schema bloc a unui sistem de calcul numeric (calculator electronic).
Unitatea centrala de procesare, sau, pe scurt, unitatea centrala se compune din

unitatea de prelucrare a datelor denumita unitatea aritmetica si logica (A.L.U. – Arithmetic
Logic Unit), unitatea de comanda si control (U.C.C.), aria de registre si blocul de interfatare
cu sistemul (fig. 3.3). Dupa cum s-a mentionat, ea se mai numeste unitate de procesare sau
procesor, iar daca este realizata sub forma unui singur circuit integrat pe scara mare de tip
LSI (Large Scale Integration) sau de tip VLSI (Very Large Scale Integration) se mai numeste
si microprocesor.
Dezvoltarea tehnicilor microelectronice a facut posibila realizarea unitatii centrale de
procesare din calculatoarele mainframe si minicalculatoarelor sub forma integrata acestea
4
Dupa cum se cunoaste, la început, calculatoarele electronice au fost construite si sub forma de
calculatoare analogice; aceste calculatoare mai sunt înca folosite în unele aplicatii speciale (de modelare
etc.).
______________________________________________________________________________ 21
fiind echipate cu microprocesoare de mare viteza sau cu sisteme de mai multe procesoare
(microprocesoare) pentru prelucrarea paralela.
Dupa cum s-a mentionat, microprocesorul – ca entitate fizica si logica – a aparut în
anul 1971 (microprocesorul INTEL 4004, de 4 biti), ca urmare a nevoii de standardizare a
circuitelor integrate logice complexe si a evolutiei tehnologiilor microelectronice în acest
domeniu.
Microprocesorul este un circuit integrat la scara mare sau foarte mare, capabil sa
realizeze operatii matematice si logice conform unui algoritm prestabilit (program) sub
conducerea unui bloc de comanda si control (UCP), adica microprocesorul. Un sistem
numeric realizat în jurul unui asemenea microprocesor, cu care conlucreaza în vederea
realizarii sarcinilor înscrise în program, se numeste sistem cu microprocesor sau
microcalculator (microsistem numeric de calcul).
Arie de
registre
Unitate de Bloc de
comanda si interfata cu
control sistemul
Unitate
de
prelucrare
Figura 2.3. Structura Unitatii Centrale de Procesare (UCP).
22 ____________________________________________________________________
TEMA III
CALCULATOARE PERSONALE. MICROPROCESORUL-CARACTERISTICI

FUNDAMENTALE. MEMORIA EXTERNA. ECHIPAMENTE DE INTRARE-IESIRE

• elemente de structura a calculatoarelor
• descrierea principalelor caracteristici ale microprocesorului
• prezentarea echipamentelor de intrare-iesire tipice
CONTINUT
3.1. Echipamente periferice de intrare 24
3.2. Unitatea centrala de prelucrare si control 26
3.3. Unitatea de memorie 29
3.4. Dispozitive periferice de iesire 31
OBIECTIVE
• identificati principalii termeni ai domeniului informaticii;
• cunoasteti datele esentiale care au condus la gândirea logica actuala;
• operati cu logica binara si cu transpunerile în diferite sisteme de numeratie.
RESURSE
_______________________________________________________
Un sistem cu microprocesor, cunoscut si sub numele

de microcalculator, este organizat – cu rare exceptii – în jurul a
trei magistrale asa cum se vede în
figura de mai jos. Pe lânga microprocesor – care contine
blocurile mentionate anterior si magistralele – sistemul mai are
în alcatuirea sa blocuri de memorie de tip RAM – (Random
Acces Memory), memoria ROM (Read Only Memory) si blocurile de interfatare cu exteriorul
care sunt porturile de intrare/iesire (I/O). Legaturile interne (dintre registre si alte componente
ale microprocesorului), cu diferite blocuri din sistem precum si cu echipamentele externe se
fac cu ajutorul magistralelor care sunt de trei tipuri, si anume:
1) Magistrala de date (MD) sau DATA BUS, este întotdeauna bidirectionala si serveste
drept cale de comunicatie pentru circulatia datelor între microprocesor (µP) si unitatea de
memorie (UM), respectiv între µP si circuitele de interfata (CI); capacitatea uzuala a MD
poate fi de 8, 16 sau 32 biti etc.
______________________________________________________________________________ 23
Figura 3.1. Structura unui sistem cu microprocesor.
2) Magistrala de adrese (MA) sau ADDRESS BUS este unidirectionala si serveste la

transportul bitilor, ce constituie o adresa, de la µP la memo rie.
3) Magistrala de comanda si control (CONTROL BUS) transporta semnalele de sincro-
nizare, comanda si control între µP si celelalte componente ale sistemului.
La structura tipica a unui sistem cu microprocesor ca cea reprezentata în figura 2.4,
se poate ajunge prin analiza etapelor de achizitionare si prelucrare numerica a datelor într-o
aplicatie data.
Prelucrarea informatiei prin metode electronice presupune existenta unui sistem
numeric, conform modelului din figura 2.5.
Intrari Iesiri
informatie SISTEM informatie
(date + comenzi) NUMERIC (date + comenzi)
Figura 3.2.. Caile de intrare si de iesire a datelor la un sistem numeric.
Port Port
CAN
intrare iesire
TRADU CTORI
ELEMEN TE
EXECUTIE
Port Port
DE
CAN Unitate de
intrare iesire
prelucrare
Port a Port
CAN
intrare informatiei iesire
Port Port
intrare iesire
TASTATURA
Magistrala SISTEM DE
de date AFISARE
RAM
(Memorie
scriere-citire) SISTEM
NUMERIC
Figura 3.3. Structura unui sistem numeric cu evidentierea dispozitivelor de intrare-iesire.
3.1. ECHIPAMENTE PERIFERICE DE INTRARE
Perifericele de intrare convertesc informatia furnizata de utilizatori sub

de la tastatura sau prin miscari ale mouse-ului în impulsuri binare 0 si 1
recunoscute de catre calculator. Cele mai importante dispozitive
periferice de intrare, si, în acelasi timp, cele mai utilizate, sunt:
1). Tastatura este principalul periferic de introducere a informatiilor în

calculator. Din punct de vedere functional, activitatea acesteia se bazeaza pe interpretarea
unor semnale electrice. Fiecare tasta are asociat un cod de identificare. Astfel, la apasarea unei
taste, tastatura transmite spre Unitatea Centrala (UC) codul binar al acelei taste. Pe baza
codului binar, UC identifica tasta apasata. Tastatura retine nu numai apasarea unei taste, ci si
eliberarea acesteia, fiecare actiune fiind înregistrata separat. Exista doua categorii de taste:
- taste comutatoare – au efect indiferent daca sunt apasate sau eliberate;
- taste de control – au efect numai atunci când sunt actionate.
24 ____________________________________________________________________
Tastatura contine, de asemenea patru mari grupe de taste:

1.taste functionale (F1, …, F12), care pot fi programate de utilizator
astfel ca la apasarea uneia dintre ele sa se execute o anumita comanda
sau grup de comenzi.
2.taste alfanumerice, cu rol în scrierea textelor; se regasesc în parcea
centrala a tastaturii, ocupând cea mai importanta parte a acesteia.
3.taste numerice, situate în partea dreapta a tastaturii, fiind destinate efectuarii de operatii
aritmetice elementare.
4.taste de editare, reprezentate de tastele situate între tastele alfanumerice si cele numerice.
În practica, pot fi întâlnite urmatoarele tipuri de tastaturi:
- tastaturi standard;
- tastaturi ergonomice;
- tastaturi fara fir;
- tastaturi speciale.
2). Mouse-ul este un dispozitiv inventat de Doug Englebardt în anul
1961. De la aparitia sa si pâna în prezent mouse-ul a cunoscut o serie de
transformari. Mouse-ul este alcatuit dintr-o carcasa de plastic prevazuta
cu 2 sau 3 butoane. El poate fi cu bila cauciucata, caz în care mai are
prevazut un cablu de conectare la sistem si un conector de interfata, sau
cu dispozitiv optic. Miscarile bilei, respectiv ale mouse-ului, sunt
detectate de mecanismul intern si convertite în semnale digitale, care se
transmit calculatorului. Un program instalat în memoria calculatorului decodifica semnalele
primite si modifica în mod corespunzator pozitia cursorului pe ecran. Mai nou, mouse-ul
dispune de scroll, un dispozitiv care permite parcurgerea ecranului în sus si în jos, respectiv
de la dreapta la stânga, miscari care pot fi realizate si cu ajutorul tastaturii, folosind tastele
sageti.
Butonul stâng al mouse-ului permite efectuarea asa-numitului “clic”. Folosind acest buton se
permite selectarea unui fisier, a unui obiect, etc. Efectuarea clic-ului dublu permite lansarea în
executie a unui proces, a unui program, asociat cu pictograma asupra careia se efectueaza
dublu clic.
Butonul drept al mouse-ului este destinat unor scopuri speciale. Efectuarea clicului pe butonul
drept al mouse-ului lanseaza meniul contextual, împreuna cu actiunile ce pot fi aplicate asupra
elementului ales.
3). Scanner-ul este un periferic ce poate captura imagini, grafice,
diagrame sau fotografii, aflate pe hârtie, pentru a le include în diferite
documente. Principiul de functionare a scannerului se bazeaza pe o raza
luminoasa mobila sau laser care exploreaza documentul de citit si
capteaza informatiile dorite, acestea putând fi ulterior prelucrate.
4). Creionul optic este un dispozitiv periferic de forma unui creion, care
emite o radiatie luminoasa receptionata de ecran si pe baza careia se pot
selecta anumite comenzi.
5). Ecranul sensibil (touch screen) este un ecran sensibil la sarcina
electrica cu care este încarcat corpul uman. Prin atingerea unor zone ale
ecranului se pot selecta anumite optiuni. Astfel de periferice înlocuiesc tastaturile clasice în
centrele de informare pentru ca sunt mult mai fiabile si mai usor de utilizat.
6). Track ball este un dispozitiv similar mouse-ului, deosebirea esentiala
dintre cele doua constând în faptul ca acesta dispune de o bila fixa.
Rotirea ei se face într-o “cutiuta”, fapt care determina miscarea
cursorului pe ecran. Se utilizeaza la calculatoare portabile.
______________________________________________________________________________ 25
3.2. UNITATEA CENTRALA DE PRELUCRARE SI CONTROL
Unitatea Centrala de Prelucrare si Control ( UCPC) este cea mai

importanta componenta activa a unui sistem de calcul. Împreuna cu
celelalte elemente functionale , parte integranta a UCPC, efectueaza
operatiile de calcul aritmetic si logic (Unitatea Aritmetica si Logica ),
realizeaza schimbul de date cu echipamentele periferice de intrare sau de
iesire (Unitatea Centrala) , stocheaza informatiile în memoria interna sau externa (Unitatea de
Memorie), asigura controlul operatiilor fiecarei componente a sistemului de calcul si le
coordoneaza într-o unitate functionala (Unitatea Centrala).
Unitatea centrala contine urmatoarele blocuri functionale:
- microprocesorul si circuitele anexe;
- unitatea aritmetica si logica;
- sistemul de întreruperi ;
- blocul de acces direct la memorie;
- circuite pentru evidenta timpului si generarea sunetelor ;
- interfete pentru conectarea la echipamentele periferice (tastatura, ecran,
disc, imprimanta).
Microprocesorul are rolul de a dirija celelalte dispozitive, de a împarti
sarcini fiecaruia si de a coordona si verifica executia sarcinilor primite.
Un calculator nu poate functiona daca nu are microprocesor. De
asemenea, rolul microprocesorului este de a executa instructiunile
primite de la operatorul uman. Instructiunile sunt preluate din memoria
interna si, prin intermediul lor microprocesorul stie ce sa faca. Multimea instructiunilor este
determinata de structura hardware a microprocesorului.
Microprocesoarele au cunoscut o evolutie rapida, productia acestora fiind asigurata în
principal de firma Intel, care se numara printre primii producatori de microprocesoare
destinate utilizatorilor privati. Alte firme producatoare sunt AMD, Cyrix, ITD.
Microprocesoarele produse de AMD sunt mai ieftine decât cele produse de Intel, cu toate ca
au o arhitectura comparabila, dar se dezvolta separat.
Când AMD a lansat microprocesorul 486DX5, cu frecvente pâna la 133 Mhz, Intel a decis sa
schimbe formatul numelui produselor proprii similare în Pentium.
Microprocesorul Pentium aduce o serie de noutati: o a doua banda de
asamblare, pentru a obtine performante superioare; memorie cache
dubla; pentru îmbunatatirea ramificatiilor din programe s-a implementat
conceptul de predictie a salturilor, introducându-se un tabel pentru
memorarea adreselor la care se fac salturile cel mai probabil; registrele
principale au ramas pe 32 de biti cu cai interne pe 128 sau 256 de biti;
magistrala de date externa de 64 de biti; integrarea unui controller de întreruperi avansat,
folosit în sistemele multiprocesor. Dezvoltarea microprocesoarelor Intel a fost deosebit de
rapida, lasând în umbra produsele similare ale firmelor AMD si Cyrix.
Dupa Pentium urmeaza PentiumPro care intra pe piata cu o arhitectura superscalara pe 3 cai
care poate executa trei instructiuni într-un impuls de tact, având un cache L2 de 256 Kb,
strâns legat de unitatea centrala de prelucrare printr-o magistrala dedicata pe 64 de biti.
Microprocesoarele Pentium si PentiumP ro au fost dezvoltate pâna la frecventa de 233 Mhz,
urmatorul pas fiind Pentium II, apoi Pentium III si Pentium IV.
Tinând pasul concurentei, firma AMD a lansat si ea în replica o serie de
tipuri de microprocesoare: AMD K6, care avea în plus 32 Kb cache L1
fata de K5; AMD K6-2, care au înglobat instructiuni a caror frecventa
maxima atinsa era de 500 Mhz; AMD K6-3, care înglobeaza 256 Kb L1
cache, ceea ce aduce un spor de viteza substantial.
Fiecare microprocesor din seria x86 este compatibil fizic cu placa de baza. Astfel,
microprocesoarele se introduc într-un soclu de pe placa de baza. Pentru a descuraja
concurenta, Intel a schimbat modul de conectare a microprocesoarelor Pentium I – III,
conectarea la placa de baza facându-se printr-un nou tip de soclu. Intel nu a dat drept de
licenta asupra acestui soclu firmelor concurente. Ca replica, AMD a conceput
microprocesorul AMD K7, care concureaza direct Pentium II prin frecvente de pâna la 900
Mhz si cache L2, pentru un nou tip de soclu, Slot A.
26 ____________________________________________________________________
Succesul de piata al microprocesoarelor Pentium s-a datorat, în primul rând, faptului ca

fiecare nou microprocesor îngloba functiile precedentului.
Trebuie subliniat faptul ca un calculator poate avea unul sau mai multe microprocesoare.
Placile de baza uzuale permit prezenta unui singur microprocesor, însa sunt producatori care
ofera optiunea “dual”. Astfel, la un calculator ( sistemele produse de Digital) se pot întâlni 2-
8 microprocesoare. Problema este ca numai anumite sisteme de operare stiu si pot sa
foloseasca aceasta facilitate ( Linux, Unix, WindowsNT). Sistemele multiprocesor sunt
folosite de obicei în servere sau statii de lucru cu flux mare de date. Unul dintre motivele
pentru care se opteaza pentru sisteme multiprocesor este securitatea datelor: daca unul dintre
procesoare înregistreaza o defectiune, conducerea sistemului va fi preluata de un altul.
Potrivit celor mentionate mai sus, putem deduce principalele atribute ale microprocesoarelor:
1.Numarul de biti cu care opereaza.
Acesta es te dat de dimensiunea registrelor de lucru interne: pe 8 biti, pe 16 biti, pe 32 de biti
sau pe 64 de biti. Acest numar de biti formeaza magistrala de date a microprocesorului.
2.Dimensiunea memoriei pe care o poate adresa.
Ea depinde de numarul de biti ai magistralei de adresa.
3.Viteza de procesare.
Ea depinde de urmatorii parametri:
- de frecventa tactului intern;
- de numarul mediu de cicli pentru executia unei instructiuni;
- de arhitectura microprocesorului.
Viteza de procesare se masoara în milioane de instructiuni pe secunda, pentru procesoarele în
virgula fixa sau milioane de operatii de flotare pe secunda, pentru procesoarele în virgula
mobila.
În general, microprocesoarele executa instructiunile în urmatoarea succesiune:
⇒ se citeste codul instructiunii;
⇒ se decodifica instructiunea ;
⇒ se citesc din memorie operanzii;
⇒ se executa instructiunea ;
⇒ se depun rezultatele în memorie.
Pentru unele microprocesoare, din cauza structurii interne alcatuite din doua unitati
functionale: unitatea de executie si unitatea de interfata cu magistrala, apare executia în
paralel a unor etape dintre cele enumerate mai sus, cu efecte asupra cresterii vitezei de calcul.
FIXAREA NOTIUNILOR PREZENTATE
Etapele în care se executa o aplicatie sunt:
1. unitatea de intrare permite introducerea datelor necesare rezolvarii unei

anumite probleme. Datele de intrare sunt stocate în memorie sub forma de
instructiuni de program;
2. unitatea de comanda citeste o instructiune din memorie;
3. unitatea aritmetica si logica decodifica instructiunea si executa operatiile
aritmetice si logice aferente instructiunii citite;
4. se depun eventualele rezultate în memorie;
5. din memorie, prin intermediul unitatii de iesire, rezultatele sunt
communicate utilizatorului.
Etapele 2, 3, 4 se repeta pâna la epuizarea programului.
______________________________________________________________________________ 27
Calculatoarele se folosesc în majoritatea activitatilor, fapt care a dus la o specializare

adecvata a unitatii centrale si, implicit, a microprocesorului. Astfel, în prezent, se poate vorbi
despre existenta mai multor tipuri de microprocesoare:
-Microprocesoare de uz general
-Microcontrolere - sunt circuite integrate care contin într-o singura microcapsula toate
elementele unui microsistem (unitate centrala, memorie, periferice, circuite specializate etc.).
Acest tip de microprocesoare se folosesc de regula în echipamentele industriale pentru
comanda masinilor, în aparatele electrocasnice, în telefoane etc..
-Procesoare de semnal - sunt microprocesoare care contin un set de instructiuni destinate
prelucrarii numerice a semnalelor. Arhitectura interna cuprinde magistrale de adrese si de date
paralelizate.
-Transputere - sunt procesoare cu set redus de instructiuni dar care permit executia foarte
rapida a instructiunilor. Arhitectura interna este astfel conceputa încât sa permita conectarea
mai multor transputere în retea si astfel executia în paralel a mai multor instructiuni.
Unitatea aritmetica si logica, sau coprocesorul matematic, la calculatoarele din

primele generatii, permite efectuarea operatiilor aritmetice cu numere întregi sau reale si a
operatiilor logice la o viteza mult mai mare si cu o precizie mult mai ridicata decât daca s-ar fi
efectuat direct de catre microprocesor. Unitatea aritmetica si logica are un set de instructiuni
proprii. Toate operatiile pe care le efectueaza sunt transformate în adunari, prin intermediul
unui mecanism denumit sumator. Toate operatiile aritmetice se efectueaza în sistem binar.
Datele de prelucrat si operanzii sunt preluate din memoria interna, unde ulterior se depun si
rezultatele.
Sistemul de întreruperi reprezinta mecanismul prin care un program în curs de

executie poate fi oprit temporar pentru a se da controlul unui alt program în vederea executarii
unei operatii mult mai importante decât cea efectuata de programul întrerupt. Operatiile
importante se refera la: actualizarea timpului, preluarea unui caracter de la tastatura, tiparirea
unui caracter la imprimanta, evenimente externe care cer o tratare rapida etc. Gestiunea
întreruperilor este realizata de catre un circuit specializat în acest sens.
Blocul de acces direct la memorie permite transferul de informatii dintre un

dispozitiv periferic de intrare sau de iesire si memorie, fara a fi nevoie de interventia
microprocesorului. În acest fel transferul este de câteva ori mai rapid.
Circuitele de evidenta a timpului si de generare de sunete pe difuzorul

calculatorului permit generarea de întreruperi pentru a fi contorizate de catre procesor.
Iesirea pe difuzor poate marca sonor diferite evenimente din sistemul de calcul, erori, lipsa
hârtiei în imprimanta etc..
Interfetele cuprind circuite specializate pentru conectarea si comunicarea cu
echipamentele periferice. Comunicare se face prin canale de comunicatie numite porturi.
Porturile sunt de doua tipuri: seriale si paralele.
Porturile seriale sunt destinate conectarii în exterior a unor periferice: modem sau
mouse. Versiunile mai noi poseda cache si interfata inteligenta.
Porturile paralele sunt destinate conectarii imprimantelor sau altor dispozitive ce
functioneaza pe acest tip de port ( scanner).
Placa de baza este un dispozitiv pe care se aseaza celelalte
componente ale calculatorului. Este componenta pe care se
implanteaza microprocesorul, sloturile de extensie, memoria
cache L2. Astfel, putem spune ca placa de baza are rolul de
suport pentru celelalte componente. Dar, pe lânga aceasta
functie, placa de baza are ca sarcina reglarea si distribuirea tensiunii catre microprocesor si
celelalte componente. O placa de baza de calitate prezinta variatii mici ale intensitatii
curentului “furnizat” componentelor si înregistreaza mai multe valori ale tensiunii pe care o
poate transmite.
Pe placa de baza se gasesc urmatoarele componente: soclul pentru procesor (
interfata) – un ‘socket’ în care se introduce procesorul, controllere si conectori pentru hard-
28 ____________________________________________________________________
disk, floppy-disk, tastatura si portul serial.De asemenea, mai exista sloturile în care se pot
introduce placi de extensie: modem-uri, placi video, placi de sunet etc..
Sloturile – permit introducerea placilor de extensie. Sloturile pot fi împartite în
functie de diferentele constructive în: VL-BUS, ISA, EISA, PCI, PCMCIA, AGP. Interfata
VL-BUS este depasita. Interfata ISA este înca folosita cu succes, fiind prezenta pe multe din
placile de baza de generatie noua. PCI este cea mai folosita interfata, oferind rate de transfer
mari la preturi rezonabile. Interfata PCI a fost introdusa destul de recent, fiind o îmbunatatire
a standardului EISA. PCMICA este destinat în exclusivitate utilizatorilor de calculatoare
portabile, oferind autoconfigurare si conectivitate rapida. Dimensiunea PCMICA este extrem
de redusa, dar au un pret foarte ridicat.
Interfata AGP este cea mai noua, iar destinatia sa precisa este reprezentata de placile
grafice. Fiind destinata acceleratoarelor grafice de mare viteza, AGP face legatura directa
între procesor si placa grafica, fiind astfel capabila sa ofere rate de transfer de pâna la 3Gb/sec
.
Toate aceste tipuri de sloturi difera între ele. Exista totusi sloturi PCI/ISA în care se
pot introduce placi PCI sau placi ISA.
Placa video – este un dispozitiv care face legatura între sistem /

procesor si monitor. Rolul sau este de a afisa pe ecranul monitorului
rezultatul procesarii datelor de catre unitatea centrala de prelucrare.
Placa video se conecteaza pe placa de baza printr-un slot PCI
sau AGP. Poate contine acceleratoare 3D si este dotata cu memorie.
Fiind o componenta importanta a sistemului, viteza sa influenteaza în parte performantele
calculatorului. În functie de memoria placii video, rezolutiile la care poate lucra aceasta sunt:
640x480, 800x600, 1024x764, etc.. Placile video de calitate ofera, de obicei, o rata de
reîmprospatare optima a imaginii, lucru care reduce riscul aparitiei afectiunilor oculare.
Placa de sunet – este un dispozitiv care are rolul de a reda informatia binara sub
forma de sunet. Astfel, o placa de sunet se conecteaza la slotul ISA/PCI apoi la CD-ROM
printr-un cablu separat. Placile de sunet Creative sunt dotate cu memorie în care sunt
înregistrate sunete originale de instrumente.
3.3. Unitatea de memorie
În configuratia oricarui sistem de calcul se întâlnesc doua tipuri de memorie:

memorie interna, respectiv memorie externa.
Indiferent de tip, memoria are rolul de a stoca date, ea este spatiul de lucru primar al
oricarui calculator, realizând totodata si legatura dintre software si unitatea centrala de
prelucrare.
Memoria interna
Memoria interna permite înregistrarea programelor, a datelor de intrare si a

rezultatelor, a unor subprograme ale sistemului de operare, a informatiilor pentru ecran, a
subprogramelor pentru testarea sistemului, etc.
Memoria consta dintr-un ansamblu de celule, fiecare pastrând reprezentarea binara a
unei informatii. Numarul total de celule ale unei memorii reprezinta capacitatea acesteia.
Capacitatea se masoara în:
bit - reprezentarea unei cifre binare 0 sau 1
byte (octet - notat cu B) - format din 8 biti succesivi
kilobyte (KB) sau cuvânt 1 KB = 210 B = 1024 B
megabyte (MB) 1MB = 210 KB = 220 B = 1 048 576 B.
O celula de memorie poate fi identificata printr-un numar unic numit adresa celulei,
fiecare adresa fiind, de asemenea, unica. Numarul de biti din componenta adresei celulei da
dimensiunea memoriei .
Din punct de vedere fizic, memo ria este alcatuita din circuite integrate numite bistabili sau din
dispozitive magnetice (ferite sau bule magnetice).
______________________________________________________________________________ 29
În configuratia sistemelor de calcul exista doua tipuri mari de memorii: RAM si

ROM.
MemoriA RAM (Random Access Memory) este o memorie cu acces aleator. Datele
pot fi scrise sau citite în orice ordine. Acest tip de memorie este volatila, ceea ce înseamna ca
la decuplarea alimentarii continutul ei se pierde. Datorita acestui fapt, RAM este o zona
temporara de stocare a datelor sau a programelor introduse de la un periferic de intrare sau
încarcate din memoria externa.
Din punct de vedere intern, memoria RAM este
aranjata într-o matrice de celule de memorie, fiecare celula fiind
folosita pentru stocarea unui singur bit de date, 0 sau 1 logic.
Datele memorate pot fi regasite imediat prin indicarea rândului
si coloanei la intersectia carora se afla celula respectiva. Pot fi
deosebite doua tipuri de memorie RAM: SRAM (Static Ram) si DRAM (Dynamic Ram).
Tehnologia DRAM este cea mai întâlnita în sistemele actuale. Fiecare celula a sa
este conceputa ca un mic condensator care stocheaza sarcina electrica. Este prezenta în doua
tipuri de module: SIMM si DIMM. SIMM-ul a fost dezvoltat în scopul de a oferi o solutie
usoara atunci când se doresc îmbunatatiri (upgrade-uri). Magistrala sa de date este pe 32 de
biti. DIMM-ul a fost implantat initial sistemelor MacIntosch, dar ulterior a fost preluat si de
PC-uri datorita magistralei pe 64 de biti. Tipurile de memorie DRAM sunt: FPM, EDO,
SDRAM etc.. Cei mai mici timpi de acces sunt oferiti de memoriile SDRAM, acestea fiind
cele mai noi si cele mai rapide.
Tehnologia SRAM foloseste tot un sistem matricial de retinere a datelor, dar este mai
rapida, mai scumpa si mai voluminoasa decât DRAM. Nu necesita o reîmprospatare constanta
si este folosita în general, datorita vitezei mari, pentru memoriile cache.
Memoria ROM (Read Only Memory) nu permite scrierea, ci doar citirea
informatiei. ROM nu este o memorie volatila. Inregistrarea în acest tip de memorie se face de
catre producator. Memoria ROM prezinta urmatoarele avantaje: programele utilizate frecvent
pot fi disponibile în memoria interna ROM si nu încarcate de pe disc; nu se ocupa memorie
RAM pentru pastrarea unor programe ale sistemului de operare.
Memoria este una dintre cele mai importante resurse ale unui calculator. Cu cât
sistemul dispune de mai multa memorie, cu atât se poate vehicula o cantitate mai mare de
informatie în acelasi timp.
Putem vorbi de trei categorii de memorie:
- memoria conventionala;
- memoria extinsa (Extended Memory, XMS) ;
- memoria expandata (Expanded Memory, EMS).
Memoria conventionala (MC) este reprezentata de primii 640 KB din memoria
interna a sistemului. Ea este utilizata de sistemul de operare si de catre utilizator. Dezvoltarea
unor aplicatii software complexe, pentru care memoria conventionala era insuficienta, au
determinat aparitia memoriilor extinse si a memoriilor expandate. Accesul la aceste categorii
de memorie se face pe baza de programe speciale, numite drivere.
Zona de memorie care începe imediat dupa memoria conventionala si se termina la
limita de 1 MB este folosita pentru memoria video sau de catre sistemul de operare. Unele
zone de memorie superioara ramân neutilizate. Aceste zone poarta numele de blocuri de
memorie superioara . Aceste blocuri de memorie pot fi folosite de catre memoria expandata
pentru a copia anumite informatii sau pot fi folosite de catre memoria extinsa pentru a stoca
drivere si programe rezidente ale sistemului de operare.
Memoria extinsa (XMS) este memoria care are adresa mai mare de 220 . Unele
procesoare pot adresa memoria cu 32 de biti, adica o capacitate de 232 = 4GB. Pentru
adresarea acestei memorii este nevoie de un driver numit HIMEM.SYS. Memoria extinsa
poate fi utilizata pentru: accelerarea operatiilor cu discul, crearea unui disc virtual, memorarea
unei parti din sistemul de operare sau în scopuri speciale, pentru programe de firma sau
programe utilizator. Primii 64 KB ai memoriei XMS formeaza zona de memorie înalta.
Memoria expandata (EMS) este un concept aparut înaintea memoriei extinse si
presupune adaugarea de memorie suplimentara peste spatiul de 1MB. Adresarea se face cu un
driver special. Memoria expandata este împartita în segmente de câte 16 KB numite pagini.
30 ____________________________________________________________________
Memoria externa
Capacitatea limitata a memoriei interne impune necesitatea stocarii informatiei pe un

suport de memorie extern: banda magnetica, disc flexibil, disc dur, Compact Disc, hârtie,
etc.
1.discul fle xibil sau floppy disk-ul consta dintr-o folie elastica de
material magnetic, organizata sub forma de piste si sectoare. Capacitatea
unui disc este determinata de numarul de piste.
2.discul dur sau hard disk-ul este o constructie rigida, sub forma unei suprapuneri de mai
multe discuri dure. Ele au capacitate mare de stocare (sute de MB, GB) si
viteza mare de acces la date.
Principalele caracteristici ale discurilor dure sunt:
-rata de transfer, masurata prin numarul de KB transferati într-o secunda;
-timpul de acces, determinat de timpul mediu în care informatia este
accesata.
3.compact discul (CD) - utilizeaza tehnologia laser pentru citirea sau

scrierea informatiei. Focalizarea foarte exacta a radiatiei laser conduce la
posibilitatea realizarii pistelor mult mai apropiate decât la discurile
magnetice, deci la capacitati de memorare si la viteze de transfer mult mai
mari . Capacitatea de memorare a informatiilor este de 650 megaocteti, adica cât 500 de
dischete de 1,4 megaocteti. Tehnologia laser nu permite distrugerea pe cale magnetica, prin
umiditate, caldura sau praf, ci doar mecanic.
Discul în sine este fabricat din policarbonati, peste care se depune un strat subtire de
aluminiu, ce este învelit apoi cu un strat de plastic pentru protejarea de praf si de amprente.
Informatia rezida în striatiile succesive în stratul de aluminiu care se citesc cu ajutorul unui
spot de laser de putere mica. Reflexia luminii indica prezenta sau absenta striatiilor în stratul
de aluminiu: daca lumina nu se reflecta, sau se reflecta foarte putin, atunci exista striatie, iar
daca reflexia este puternica atunci nu exista striatie. Aceasta succesiune, striatie sau nu, se
transmite de unitatea CD-ROM la calculator, care îl ni terpreteaza drept cod binar si îl
transforma în informatie perceptibila de utilizatori. Informatia de pe CD se poate doar citi, nu
si scrie, deci informatia stocata nu se poate schimba.
Durata în care calculatorul gaseste pe disc o anume informatie se numeste timp de
acces. Acesta se masoara de obicei în milisecunde. Cu cât durata acestui interval este mai
redusa , cu atât calculatorul poate executa mai rapid comenzile cerute de utilizatori. Timpul de
acces al unitatilor CD-ROM utilizate curent este de zece ori mai mare decât cel al discurilor
flexibile.
Se disting urmatoarele tipuri de CD:
-CD-ROM (Compact Disc - Read Only Memory) este un CD gata înregistrat prin intermediul
unui inscriptor de CD-ROM. Dupa înscriere informatia nu poate fi modificata. CD-ROM-ul
functioneaza similar cu compact discul de muzica. Majoritatea unitatilor de CD-ROM pot
derula compact discurile de muzica dar nu le pot înregistra.
-CD-W O (Compact Disc Write Once, read many times).
-CD-I (Compact Disc Interactive) este folosit pentru aplicatii multimedia interactive.
3.4. DISPOZITIVE PERIFERICE DE IESIRE
Dispozitivele periferice de iesire au rolul de a converti informatia binara furnizata de unitatea

centrala in informatie accesibila operatorului uman (text, imagine, sunet). Principalele
periferice de iesire si caracteristicile lor sunt:
a) Monitorul - El este un ecran alb/negru sau color pe care se afiseaza
comenzile ce se transmit calculatorului sau rezultatele furnizate de catre
unitatea centrala. Informatia de afisat pe ecran este interpretata de un
adaptor de ecran, care genereaza din bitii de informatie semnalul video.
Caracteristica principala a adaptoarelor de ecran este rezolutia, masurata in numarul de pixeli
______________________________________________________________________________ 31
pe inch sau numarul de pixeli pe orizontala si verticala ecranului. Un pixel este un punct
elementar pe ecran.
Figura 2.9. In modul text un caracter este reprezentat de o matrice de 8x8 pixeli
Exista urmatoarele tipuri de ecrane:
- cu cristale lichide LCD - Liquid Crystal Display
- cu plasma
- electroluminiscente
b) Imprimanta - este perifericul prin intermediul caruia se pot tipari
rezultatele procesarilor. Viteza si calitatea imprimarii depind de tipul
imprimantei.
Tipuri de imprimante:
-matriciale cu impact - tiparirea se face prin intermediul unor ace de
imprimare dispuse sub forma matriciala si actionate electromagnetic
-cu jet de cerneala - folosesc o tehnologie de imprimare bazata pe un jet
de cerneala, care in contact cu hartia se intareste instantaneu. Rezolutia acestor imprimante
este de 300 dpi, mai nou 600 dpi sau chiar mai mult.
-termice - mecanismul de imprimare determina incalzirea cernelii de pe o banda si transferul
ei pe hartie. Rezolutia este de 250 dpi.
-laser - o radiatie laser incarca electrostatic un tambur cu imaginea de afisat. Tonerul este
fixat pe hartie prin trecerea tamburului peste coala, si incalzirea la temperatura inalta.
Rezolutia este de 300 - 600 dpi.
-ionice - au un mecanism de lucru asemanator imprimatelor laser, dar incarcarea nu se face
electrostatic, ci de la o sursa de ioni.
c) Plotterul - echipament folosit in proiectare pentru realizarea desenelor
mari pe format A0 sau A1. Coala se aseaza pe o masa, iar unul sau mai
multe brate mobile sunt comandate de calculator pentru a desena.
Aplicatia in electronica este la realizarea cablajelor imprimate.
3.5. Dispozitive periferice pentru telecomunicatii
Aceste echipamente permit conectarea calculatoarelor

intre ele la distanta in urmatoarele scopuri:
-transfer de fisiere (FTP, File Transfer Protocol)
-posta electronica (Electronic MAIL, E-mail)
-accesarea informatiilor stocate pe alte calculatoare
-efectuarea de operatiuni bancare
-comanda la distanta a unor echipamente, etc.
a) Interfata seriala RS-232 - permite transferul de informatie serial, la
viteze de 1200, 2400, 9600, 19200 biti/secunda, direct intre doua
calculatoare conectate intre ele sau prin intermediul unui modem - daca
transmisia se face prin linia telefonica. Interfata este realizata ca o placa
ce se introduce pa magistrala calculatorului si contine circuitul
specializat in comunicatii seriale sincrone sau asincrone, 8250. Pe interfata seriala se
conecteaza si mouse-ul.
b) Modemul (MODulator/DEModulator) - este un echipament care
permite adaptarea informatiei digitale 0/1 la linia telefonica prin
realizarea unei modulari la transmisie si a unei demodulari la receptie.
Folosind un program de comunicatie adecvat este posibila cuplarea
automata la un numar de telefon si stabilirea unei legaturi in scopul
tansferului de date.
c) Adaptorul pentru retele de calculatoare - este o interfata, care permite cuplarea mai
multor calculatoare intre ele pentru a forma o retea. Scopul utilizarii calculatoarelor conectate
in retea si a retelelor interconectate este de a utiliza in comun resursele disponibile si de a
interschimba informatii. La ora actuala, progresele tehnologice din domeniul calculatoarelor
si comunicatiilor, incurajeaza dezvoltarea fara precedent a retelelor de calculatoare.
32 ____________________________________________________________________
Retelele locale de calculatoare (LAN, Local Area

Network) folosesc cablul coaxial sau fibra optica pentru
transmiterea informatiei intre statiile componente. Accesul
statiei la mediul de transmisie se face prin intermediul unui
adaptor de retea (placa de retea, introdusa in unul din sloturile libere ale calculatorului) si a
unor tehnici de comunicatie. Aceste tehnici pot fi: "token", in care statiile isi transmit succesiv
dreptul de acces la mediul de transmisie, sau CSMA/CD, CA (Carrier Sense Multiple Access
with Collision Detection/Collision Avoiding), care presupune ascultarea canalului inainte de
transmisie si intreruperea transmisiei (cu reluarea ei ulterioara), daca s-a detectat o coliziune.
Nodul de conectare la retea este alcatuit din: conector, pentru cuplarea mecanica la mediul de
transmisie (este o mufa standard) ;interfata de comunicatie, realizeaza accesul la mediu printr-
un protocol specific. Ea pregateste datele pentru transmisie,
face receptia si stocarea informatiei in memorie.
I n orice retea locala de calculatoare exista doua
componente importante: statia de lucru si serverul (adesea
denumit File Server, FS). Aceste doua componente hardware
n-ar putea conlucra daca nu ar fi supervizate de un program, numit sistem de operare al retelei
sau NetWare. Functiile acestor componente se prezinta mai jos.
Statia de lucru este calculatorul individual, care prelucreaza informatii locale,
folosind serviciile propriului sistem de operare.
Serverul prelucreaza informatii comune mai multor utilizatori, realizeaza
comunicarea cu fiecare statie in parte si coordoneaza accesul la resursele partajate prin
intermediul sistemului de operare.
ÎNTREB ARI SI TESTE GRILA
1. Care sunt principalele componente hardware ale calculatorului si la ce foloseste

fiecare?
2. Din ce este format procesorul? Care sunt functiile lui? Cum sunt realizate aceste
functii?
3. Ce componenta a calculatorului asigura functia de prelucrare?
4. Ce operatii executa unitatea aritmetica si logica? Dar unitatea de comanda si control?
5. Ce componente ale calculatorului asigura functia de memorare?
6. Ce este o adresa de memorie? La ce folosesc adresele de memorie?
7. Ce sunt registrele? La ce folosesc ele?
8. Care sunt functiile memoriei interne si cum sunt ele realizate fizic?
9. De ce sunt necesare memoriile esterne>
10. Componentele principale ale unui sistem de calcul sunt:
a. elemente electronice sau mecanice în interactiune si programe;
b. hardware si software;
c. software si peopleware;
d. peopleware si firmwarel
e. software si programe executabile.
R: b
______________________________________________________________________________ 33
34 ____________________________________________________________________
TEMA IV
SISTEME DE OPERARE. EVOLUTIE. MS-DOS. WINDOWS. UNIX. LINUX.

LINDOWS. CARACTERISTICI.

• ce reprezinta un sistem de operare;
• structura principiala a unui sistem de operare;
• functiile si componenta unui sistem de operare;
• etapele unui proces de compilare
• câteva tipuri uzuale de sisteme de operare
CONTINUT
4.1. Functiile si componenta unui sistem de operare 36
4.2. Etapele unui proces de compilare si componentele implicate 39
4.3. Sisteme de operare si tehnici de gestiune 41
4.4. Sisteme de operare pentru calculatoare personale 43
OBIECTIVE
• operati cu concepte legate de sisteme de operare;
• faceti diferenta dintre programe rezidente si programe tranziente;
• cunosteti tipurile de programe de servicii care însotesc orice sistem de operare;
• cunoasteti principalele tipuri de sisteme de operare uzuale.
RESURSE

_______________________________________________________
Monitorizarea aplicatiilor software se realizeaza cu un ansamblu integrat de

programe de sistem al caror rol este de a asigura coordonarea operatiilor hardware,
optimizarea acestor actiuni.
Sub aspect istoric, era calculatoarelor a demarat cu dezvoltarea seturilor de
instructiuni, redactate în cod-masina. Dezvoltarea ulterioara a acestora s-a realizat pe doua
directii si anume:
– limbaje de asamblare;
– sisteme de operare.
Limbajele de asamblare reprezinta programe de sistem care stau la baza arhitecturii
de cod. De regula, furnizorii de sisteme configureaza structura functionala initiala.
Spre deosebire de limbajele de asamblare, sistemele de operare (S.O.) reprezinta o
colectie integrata de programe de sistem si, de regula, sunt însotite si de programe de aplicatii,
de interfatare cu utilizatorul.
Putem spune, deci, ca un sistem de operare este o componenta a structurii calculatorului (fig.
4.1) si reprezinta ansamblul programelor care au rolul de a realiza utilizarea optima a
resurselor calculatorului. Un sistem de operare are doua componente (fig. 4.1):
– nucleu (kernel);
– interfata.
În figura 4.1 este prezentata schema de baza a rolului unui sistem de operare pentru utilizatori
si calculator.
______________________________________________________________________________ 35
Figura 4.1. Rolul sistemului de operare ca interfata între utilizatori si calculator.
Rolul principal al sistemelor de operare este sa îmbunatateasca eficienta utilizarii resurselor

sistemului de calcul. Componentele sistemului de operare sunt astfel concepute încât, luate
individual, sa asigure optimizarea utilizarii resurselor în mod special a timpului de prelucrare,
spatial de memorie interna si memorie externa, compatibilitatea cu dispozitivele periferice de
intrare/iesire etc.
4.1. FUNCTIILE SI COMPONENT A UNUI SISTEM DE OPERARE
Un sistem de operare trebuie sa asigure câteva functii considerate minimale, pentru a fi

acceptat de comunitatea utilizatorilor profesionisti si nu numai. Astfel, un sistem de operare
trebuie:
— sa controleze executia programelor (sa le încarce în memoria interna, sa le lanseze în
executie si sa încheie executia acestora);
— sa planifice si sa controleze fluxul aplicatiilor;
— sa asigure tehnici de comunicatie între aplicatii care se executa în paralel pe computer si sa
sincronizeze aceste comunicatii;
— sa administreze spatiul de memorare din memoria interna si din memoria externa, timpul de
lucru al procesului si operatiile de intrare -iesire (I/O);
— sa efectueze operatiile de intrare-iesire la nivel fizic si logic pentru a degreva programatorul
de detaliile specifice fiecarui echipament periferic;
— sa gestioneze sistemul de fisiere;
— sa se protejeze fata de utilizatori si sa asigure protectia programelor de aplicatie;
— sa detecteze si sa corecteze erorile care apar în timpul executiei si sa trateze aceste
evenimente;
— sa asigure interfata cu utilizatorul care sa-i permita acestuia accesul pentru controlul
programului, interventia în executia unor programe si examinarea starii sistemului.
De asemenea, un sistem de operare trebuie sa dispuna de cel putin câteva elemente
fundamentale si anume:
— un editor de texte care poate facilita introducerea si modificarea unui program-sursa (PS)
scris într-un limbaj de programare;
— un translator pentru limbajul de programare folosit (asamblor, compilator sau interpretor),
care sa traduca inductiunile programului-sursa, într-o forma recunoscuta de computer,
respectiv forma binara (program-obiect sau module-obiect);
— un editor de legaturi care sa realizeze legatura între diverse module-obiect sau sa apeleze la
module-obiect din bibliotecile sistemului sau la module-obiect din biblioteca utilizatorului
(catalogate în prealabil) pentru a construi structura pe segmente impusa de sistemul de calcul
în vederea executiei programelor (program obiect executabil, POE);
— un încarcator al programului de executie în memoria interna si executia efectiva.
În figura 4.2 se prezinta o diagrama logica a rolului fiecaruia din elementele descrise mai sus.
36 ____________________________________________________________________
Figura 4.2. Pregatirea executiei programelor.
Sistemele de operare contin, de regula, doua categorii de programe:

— programe de comanda-control (PCC), care au rolul de a coordona si de a controla toate
functiile sistemului de operare;
— programe de servicii, care sunt executate sub supravegherea programelor de comanda-
control mentionate mai sus si sunt utilizate de programator pentru dezvoltarea aplicatiilor.
Programele de comanda-control (PCC) sunt cunoscute si sub denumirea de monitoare
supervizoare sau executive, ele coordoneaza activitatea celorlalte componente ale sistemului
de operare.
Cele mai frecvent utilizate componente ale supervizorului sunt încarcate în memoria interna
înca de la generarea sistemului de operare; celelalte componente ramân în memoria externa
fiind apelate si executate numai atunci când sunt solicitate de catre nucleul sistemului de
operare (se mai numesc si rutine tranziente) asemenea oricarui program de aplicatie.
Figura 4.3. Rutine rezidente si rutine tranziente.
PCC îndeplinesc urmatoarele functii majore:

a) administrarea resurselor fizice ale sistemului de calcul;
b) planificarea, lansarea si urmarirea executiei aplicatiilor;
c) depistarea si tratarea evenimentelor deosebite care apar în timpul executiei unei aplicatii.
______________________________________________________________________________ 37
Programe de servicii pentru dezvoltarea programelor de aplicatie

Aceste tipuri de programe se executa sub controlul programelor de comanda-control, care ca
orice program de aplicatie, are în componenta programe ce faciliteaza dezvoltarea
programelor de aplicatii, respectiv utilitare de interes general.
Principalele programe de servicii sunt:
– editoarele de texte;
– translatoarele de limbaje;
– editoarele de legaturi;
– încarcatoarele;
– depanatoarele.
Editoarele de texte
Un editor de texte este un set de programe care ofera posibilitatea introducerii editarii si
tiparirii de texte sub forma unor fisiere ASCII. Textele sunt alcatuite din caractere, care se
introduc de la tastatura, aparând pe monitor. Erorile pot fi corectate usor, deoarece nu sunt
înca tiparite pe hârtie.
Editoarele de texte mai performante permit si introducerea elementelor de grafica în text.
Proiectantii prevad si însotirea de documentatie în capitolul HELP.
Translatoare de limbaje
Translatoarele de limbaje sunt componente ale programelor de servicii care traduc
programele-sursa (PS) scrise de utilizator într-un limbaj de programare, în programe -obiect
(PO), ale caror instructiuni în limbaj masina sunt recunoscute si executate de sistemul de
calcul.
Categorii de translatoare de limbaje:
1. Translatoare compilative care realizeaza numai traducerea PS în PO; acestea pot fi:
— asambloare – care traduc programe-sursa scrise în limbaje de asamblare specifice
fiecarui sistem de calcul;
— compilatoare – care traduc programe-sursa scrise în limbaje evoluate, universale.
2. Translatoare interpretative care odata cu compilarea realizeaza si executia programului.
Spre deosebire de asambloare, compilatoarele creeaza o forma intermediara arborescenta a
interactiunilor din programul sursa, astfel:
– orice variabila este un nod terminal al arborelui;
– orice operator creeaza un arbore binar, a carui ramura stânga este primul operand, iar cea
din dreapta al doilea operand.
Pentru ilustrare se propune aplicatia de mai jos (fig. 4.4).
Aplicatie: Sa se determine arborele binar corespunzator actiunii unui compilator pentru
calculul expresiei:
X = A ∗ ( B − C ) + D ∗ ( E − F − 207 ) 4.4.1
Arborele binar realizat de compilator pentru operatia 4.4.1 este reprezentat în figura 4.4.
Figura 4.4. Actiunea unui compilator asupra unei expresii.
38 ____________________________________________________________________
4.2. ETAPELE UNUI PROCES DE COMPILARE SI COMPONENTEL E

IMPLICATE
Aceste etape sunt ilustrate în figura 4.5. Dupa cum rezulta din figura se pot deosebi
urmatoarele etape si componente implicate în transferarea unui program-sursa în program-
obiect (fig. 4.5):
Figura 4.5. Etapele unui proces de compilare.

Conform figurii 4.5 etapele unui proces de compilare sunt:
1. Analiza lexicala descompune un program-sursa (PS) în atomi lexicali (identificatori,
cuvinte rezervate, constante, operatori), pe care îi introduce în tabele de simboluri sub forma
codificata.
2. Analiza sintactica, prin care sirul de atomi lexicali este analizat în vederea depistarii unor
structuri sintactice ca expresii, liste sau proceduri, plasându-le într-un arbore de derivare
(arbore sintactic).
3. Analiza semantica foloseste structura programului si informatiile din tabela de simboluri
pentru generarea unui grup de instructiuni simple cu format fix (codul intern); daca arborele
sintactic nu respecta gramatica limbajului, semnalizeaza erori.
4. Optimizarea codului presupune eliminarea redundantelor, a lungimii si a variabilelor
initiale, în vederea unei executii mai eficiente.
5. Generarea codului aloca zone de memorie pentru pastrarea datelor în timpul executiei,
aloca registre si produce codul obiect.
6. Gestiunea structurilor de date – reprezinta o colectie de proceduri care creeaza si
actualizeaza baza de date cu care lucreaza celelalte faze; în baza de date se gasesc tabelele
identificatorilor, constantelor, constructorilor, cuvinte-cheie si produsi standard, care, uneori,
sunt înglobate într-o tabela unica de simboluri (fig. 4.5).
7. Tratarea erorilor este realizata de o colectie de proceduri care sunt activate când se
depisteaza o eroare în program; utilizatorul primeste mesaje de diagnostic, iar compilatorul
continua analiza sintactica pentru a depista alte erori.
Macrolimbajul foloseste macroinstructiuni – instructiuni ale PS care asigura, prin
intermediul comenzilor, inserarea în PS a secventei de instructiuni în locul unde a aparut
macroinstructiunea.
De remarcat faptul ca utilizarea macrolimbajului nu economiseste decât timpul utilizatorului.
Structura unei macroinstructiuni poate fi ilustrata prin figura 4.6.
Mnemonicul AAAA reprezinta o macroinstructiune care efectueaza o secventa (o suita) de
instructiuni.
început MACRO
nume AAAA
secventa instructiunea 1
de instructiunea 2
instructiuni M
instructiunea n
sfârsit ENDM
Figura 4.6. Secventa din program cu macroinstructiuni.
Macroasamblorul este componenta programelor de serviciu ale sistemelor de operare care
trateaza macroinstructiunile, având ca activitati de baza:
— recunoasterea macrodefinitiilor indicate prin MACRO, ENDM;
______________________________________________________________________________ 39
— memorarea definitiilor macroinstructiunilor necesare pentru a le expanda la un apel macro;

— recunoasterea apelului macroinstructiunii cu secventa de instructiuni corespunzatoare;
— înlocuirea macroinstructiunii cu secventa de instructiuni corespunzatoare.
Structura externa a unui program-sursa este alcatuita din:
– sectiune;
– segment;
– program.
Sectiunea este o unitate de program independenta, constituita dintr-o secventa de definire a
datelor si o secventa de instructiuni ce asigura posibilitatea comunicarii cu alte unitati ale PS
(program-sursa).
Definirea datelor si procedurilor serveste atât propriei sectiuni, cât si altor sectiuni.
Comunicatia între sectiuni este ilustrata în figura 4.7.
Figura 4.7. Comunicatia între doua sectiuni ale unui program-sursa.
Compilatorul asigura, pe lânga generarea codului obiect, si informatii de legatura între

sectiuni, astfel (fig. 4.8):
— informatii de identificare (nume sectiune, punctul de intrare);
— informatii de legatura.
Nume sectiune
Punct de intrare
Dictionar de legaturi
Codul obiect
Figura 4.8. Structura unei sectiuni dupa compilare.
Dictionarul de legaturi (fig. 4.8) rezulta în urma determinarii de catre compilator a

elementelor de comunicatie specificate în fiecare sectiune a programului sursa si contine doua
tipuri de simboluri:
— externe – nedefinite în sectiune, cu adresa necunoscuta;
— interne – definite în sectiune, dar referite din exteriorul acesteia.
Segmentul este o succesiune de sectiuni între care au fost rezolvate legaturile; acesta contine:
— numele segmentului;
— punctul de intrare în segment;
— codul obiect al sectiunilor aranjate într-o anumita ordine.
Programul este o structura arborescenta de segmente (segment principal si segmente
subordonate, organizate pe substructuri); acesta este organizat într-o structura multifazica de
catre editorul de legaturi. Editorul de legaturi, pe baza numelor segmentelor din care este
alcatuit programul si a secventei de sectiuni din care este compus fiecare segment, creeaza
structura de program pe care o depune pe suport extern (de obicei hard -disk), de unde ulterior
va fi încarcat în RAM pentru executie.
Editorul de legaturi prelucreaza programul-obiect (PO) în urma compilarii sectiunilor în
scopul construirii structurii pe segmente a programului (fig. 4.9); el este o componenta a
programelor de servicii care asigura urmatoarele functii:
— construirea dictionarului de legaturi între diverse sectiuni;
— înlocuirea fiecarei sectiuni din cadrul unui segment cu un factor de relocare
corespunzator adresei de încarcare în RAM;
— alocarea de zone continue pentru segment;
40 ____________________________________________________________________
— modificarea constantelor de adresa relocabile, pentru a contine valorile relocate

ale simbolurilor lor;
— cautarea în biblioteca relocabila a modelelor obiect catalogate;
— construirea directorilor de segmente ai programelor executabile.
Schema -bloc pentru activitatea editorului de legaturi este redata în figura 4.9.
Încarcatorul – este componenta sistemului de operare care încarca programul-obiect
executabil (POE) în RAM în vederea executiei si initializeaza executia.
Încarcarea programelor în RAM pentru executie se poate face:
— imediat dupa translatare, când sistemul de operare are inclus încarcatorul în
compilator (Load and Go);
— în momentul editarii de legaturi (încarcatorul inclus în Link);
— dupa editarea de legaturi, ca proces distinct.
Depanatorul este un program de servicii ce ofera utilizatorului mijloace convenabile pentru
depanarea si controlul operatiilor programului sau, prin:
— lansarea în executie a programului;
— suspendarea executiei în puncte predeterminate (breakpoints) sau executie pas cu
pas;
— examinarea si modificarea continutului cuvintelor din RAM si registre;
— realizarea de modificari si corectii aditionale la rularea programului, utilizând
codul binar, octal sau hexazecimal.
Figura 4.9. Activitatea editorului de legaturi
4.3. SISTEME DE OPERARE SI TEHNICI DE GESTIUNE
În ultimul deceniu s-au dezvoltat pentru calculatoare personale doua categorii de sisteme de
operare, si anume:
1. Sistemul monotasking, care executa o singura aplicatie sau parte a unei aplicatii
aflate în faza de executie si care îndeplineste urmatoarele functii:
— încarcarea si executia programelor;
— asigurarea unei interfete omogene cu dispozitivele periferice;
— posibilitatea dialogarii cu utilizatorul prin intermediul unui interpretor de comenzi.
2. Sistemul multitasking categorie de sistem de operare cu facilitati suplimentare
printre care enumeram:
— posibilitatea partajarii timpului între programele care se executa simultan;
— gestiunea alocarii optime a resurselor hardware si software;
— nucleu cu componente multiple si anume:
– supervizor, care are ca principale activitati:
– lansarea,
– oprirea, aplicatiilor;
– suspendarea
– planificatorul proceselor cu rol de reglare a timpului de executie alocat pentru
diverse activitati;
______________________________________________________________________________ 41
– alocatorul de resurse, care gestioneaza resursele libere si cele ocupate;

– gestionarul operatiilor input/output, care asigura dialogul cu perifericele;
– interpretorul de comenzi;
– sistemul de gestiune a colectiilor de date;
– programe care asigura comunicatia;
– etc.
Sub aspectul tehnicii de gestiune a lucrarilor pe sistemele de calcul se deosebesc mai multe
categorii, si anume:
a) monoprogramarea, caracterizata de planificarea lucrarilor strict secven-tial, într-o ordine
prestabilita, lucrarilor fiindu-le puse la dispozitie toate resursele sistemului de calcul;
b) multiprogramarea, care reprezinta capacitatea de a gestiona simultan prelucrarea mai
multor lucrari, ca si cum n lucrari ar avea la dispozitie n procesoare virtuale. Se caracterizeaza
prin:
– existenta simultana a mai multor lucrari în memoria interna;
– capacitatea de trecere de la un program la altul, astfel ca randamentul sistemului sa fie
ridicat, fara ca unele sa fie perturbate de altele în procesul prelucrarii (cel putin teoretic).
Algoritmii de planificare selectionati de monitorul de planificare a lucrarilor presupun ca
lucrarile sunt ordonate pe baza de prioritati sub forma listelor de asteptare. Cei mai frecventi
algoritmi utilizati în programare sunt:
STF (Shortest processing Time First) – lucrarea cu cel mai scurt timp de prelucrare este prima
executata; algoritmul urmareste minimizarea timpului de prelucrare a lucrarilor cu durata
redusa;
LTF (Longest processing Time First) – lucrarea cu cel mai lung timp de prelucrare este
executata mai întâi; totodata se urmareste reducerea timpului total de executie a lucrarilor.
SMF (Smallest Memory required First) – lucrarea care necesita cel mai mic spatiu de
memorie este executata întâi;
LMF (Longest Memory required First) – lucrarea care necesita cel mai mare spatiu de
memorie este prima executata;
FIFO (First Input First Output) – executia pe principiul primul venit, primul servit;
LIFO (Last Input First Output) – executia pe principiul ultimul venit, primul servit.
Round Robin – denumita si planificare circulara – fiecare lucrare are alocata o cuanta de timp
(de ordinul milisecundelor), dupa care controlul este comutat la urmatoarea lucrare, astfel
încât, per ansamblu algoritmul reuseste sa planifice executia si finalizarea simultana a mai
multor lucrari. Este un algoritm caracteristic în utilizare pentru acele aplicatii care furnizeaza
rezultate ce trebuie a fi comparate sau sa participe împreuna ulterior într-o aplicatie -mama, si
pentru care timpul de asteptare a prelucrarii este necesar a fi redus.
c) sistemul Spooling (Simultaneous Peripheral Operations On Line), destinat retelelor si
sistemelor mainframe, caracterizat de organizarea de zone-tampon de memorie (buffere) în
care se creeaza dispozitive periferice I/O virtuale ce permit:
– introducerea de lucrari simultan, ce stau în asteptare în vederea executiei;
– redarea rezultatelor pe periferice în timpul executiei altor lucrari;
– planificarea executiei lucrarilor în ordinea prioritatilor;
– schimbarea ordinii de executie a lucrarilor prin prioritati asociate.
d) sisteme time-sharing – des întâlnite în retele de calculatoare sau pe sisteme mainframe, pe
baza carora mai multi utilizatori beneficiaza la un moment dat de întreaga capacitate a
resurselor de prelucrare a sistemului, un interval de timp limitat, cu ajutorul unui monitor de
time-sharing existent în memoria interna.
e) multiprelucrarea
Daca n programe se gasesc în acelasi timp în memoria interna si partajeaza resursele
sistemului de calcul, atunci sistemul utilizeaza tehnica multiprogramarii, iar daca în
multiprogramare se folosesc n procesoare, atunci sistemul utilizeaza tehnica de gestiune a
multiprelucrarii. Cu alte cuvinte multiprogramarea este un concept software, iar
multiprelucrarea un concept hardware. Tehnica multiprelucrarii îsi face simtita prezenta daca
cel putin doua unitati centrale de procesare (CPU) lucreaza în paralel si au ca job principal
executia unui singur program sau executa în comun instructiuni din programe diferite.
Principiul cooperarii de tip multiprelucrare presupune ca o singura CPU sa fie master
(conducator si coordonator de comenzi), iar celelalte sa fie pe pozitia slave (executanti rapizi
ai comenzilor centrale).
42 ____________________________________________________________________
4.4. SISTEME DE OPERARE PENTRU CALCULATOARE PERSONALE
BIOS – BASIC INPUT/OUTPUT SYSTEM
BIOS constituie interfata primara a calculatorului cu mediul extern. El este alcatuit dintr-un
set de rutine necesare si suficiente pentru a comunica cu dispozitivele periferice (monitor,
tastatura, imprimanta etc.).
BIOS-ul este înregistrat permanent într-un cip de tip ROM (Read Only Memory), fiind de fapt
un sistem de operare de cel mai jos nivel.
Principala sarcina a sistemului BIOS este aceea de a initializa PC-ul si sa-l mentina în
functiune pâna când de pe hard-disk se descarca codul sistemului de operare care preia
controlul calculatorului.
Pe baza tehnologiilor Plug-and-Play, BIOS coopereaza cu sistemul de operare pentru
configurarea tuturor perifericelor conectate la calculatorul personal. Sistemul de operare
înlocuieste ulterior BIOS-ul cu componente software proprii.
La pornire BIOS este încarcat într-o zona înalta de memorie a procesorului.
Sistemul BIOS asigura controlul asupra interpretarii actionarilor de taste, afisarea caracterelor
pe ecran, comunicarea prin porturi etc. (tabelul 4.1).
Tabelul 4.1
Actiuni principale realizate de BIOS
Actiunea Explicatii
Încarcarea Testeaza PC-ul din punctul de vedere al functionalitatii fizice a

microprocesorului, memoriei si a dispozitivelor periferice
Parametrii unitatilor Pastreaza valorile de configurare ale unitatilor de disc, discheta,

de disc CD-ROM etc.
Informatii de timp Chiar daca PC-ul nu este în functiune, un segment al BIOS, alimentat
separat de circuitul principal al PC-ului, cronometreaza. Precizia poate fi
mai mult sau mai putin corecta, în functie de precizia cuartului de la
clock.
SDRAM Frequency Cu ajutorul acestei optiuni se configureaza frecventa la care va functiona

memoria sistemului
Configurarea optiunilor Aceasta poate fi configurata din BIOS, astfel ca sistemul de operare se
de încarcare si modul poate boot -a de pe hard-disk, CD-ROM sau de pe alte dispozitive de
de lansare a siste- memorie externe, precizându-se si modul de lansare (full-option sau cu
mului de operare resurse minime)
Securitatea BIOS permite parolarea-utilizator sau parolarea întregului sistem. Prima

este destinata protejarii calculatorului de accesul nedorit sau nepermis de
catre alte persoane, iar cea de-a doua stopeaza accesul la setarile initiale
ale producatorului. Pierderea sau uitarea parolelor se poate remedia prin
resetarea unui jumper al placii de baza, dar este o actiune delicata pe care
este recomandabil sa fie facute de configuratorii experimentati de
hardware; în caz contrar se pot distruge definitiv sectiuni din placa de
baza sau chiar întreaga placa de baza.
______________________________________________________________________________ 43
MS-DOS (Microsoft Disk Operating System)
În anul 1981 firma Microsoft a lansat sistemul de operare IBM MS-DOS, care în anul 1985 a
devenit standardul sistemelor de operare pe microcalculatoarele de 16 biti, versiunea MS-
DOS 3. Versiunile ulterioare s-au orientat spre facilitati puse la dispozitia utilizatorului,
înglobând optiuni de alegere în mem-ul DOSSHELL pentru comenzile uzuale.
Versiunile MS-DOS 6.2.X si superioare dispun de facilitati suplimentare, cum ar fi:
– includerea unui utilitar pentru compresia datelor pe disc ce poate determina dublarea
capacitatii suportilor magnetici (Doublespace/Drivespace);
– încorporarea unui program antivirus primar (MSAV si VSAFE);
– eliminarea fragmentarilor pe disc (DEFRAG); etc.
Sistemul MS-DOS are o dimensiune relativ mica si complexitate moderata si suporta un
singur utilizator, un singur program în executie la un moment dat. Din punct de vedere al
controlului resurselor calculatorului, MS-DOS nu controleaza executia unui program de
aplicatie, nu suporta multitasking si nici memorie virtuala.
Calculatorul este controlat de doua nivele.
Nivelul inferior este reprezentat de ROM-BIOS (produs de IBM), iar la nivelul superior se
afla MS-DOS.
ROM-BIOS (Basic Input Output System) este un set de programe care sunt înmagazinate în
memorii ROM si sunt furnizate de catre constructorii de calcu-latoare ca fiind inclus în
hardware în ROM -uri. Este utilizat atât de MS-DOS, dar si de alte sisteme de operare.
BIOS cuprinde un program de autoledare care contine:
— rutina de initializare la pornirea sistemului;
— un program încarcator al primului sector al discului System;
— drivere pentru tastatura, mouse, monitor, consola, ceasul sistemului.
Componenta BIOS asigura independenta sistemului de operare de alte parti.
Sistemul de operare MS-DOS cuprinde urmatoarele componente:
— încarcatorul
— extensie a BIOS-ului (lo.sys);
— nucleul sistemului de operare MS-DOS.sys;
— interfata cu utilizatorul (command.com);
— programe utilitare (extensii ale sistemului de operare).
Încarcatorul este un program aflat în primul sector al discului-sistem si are rolul de a încarca
sistemul de operare la pornire sau la repornire; (Alt+Ctrl+Del) încarca: (lo.sys, MsDos.sys)
lo.sys – contine drivere care le înlocuiesc sau le extind pe cele d in BIOS.
MsDos.sys – asigura interfata dintre BIOS si programul de aplicatie si gestioneaza
programele, memoria, fisierele.
Command.com este compus din trei parti:
1. Partea rezidenta contine codul necesar prelucrarii comenzii de oprire (Ctrl+C) si pentru
erorile de întrerupere si codul de încarcare a partii tranzitorii;
2. Partea tranzitorie preia comenzile de la tastatura sau fisiere de comenzi indirecte;
3. Componenta de initializare se încarca numai la periferia sistemului si contine codul de
apelare al fisierului autoexec.bat.
Sistemul de operare UNIX
UNIX este un sistem de operare universal, instalabil atât pe supercalcula-toare, mainframe-

uri, cât si pe microcalculatoare, caracterizat prin urmatoarele elemente esentiale:
44 ____________________________________________________________________
– memorie virtuala;
– multitasking;
– time-sharing;
– multiutilizator;
– permite executia aplicatiilor în MS-DOS, în paralel cu executia de procese sub UNIX
(submeniu pentru MS-DOS).
Componentele majore ale sistemu lui de operare UNIX sunt redate în figura 4.10 [].
Figura 4.10. Componente de baza ale sistemului de operare UNIX.

Sistemul de operare UNIX este organizat într-o structura arborescenta sub forma de directori
si subdirectori conectati la directorul radacina (/root). Restrictia de parcurgere este ca un
director sa nu fie legat la nivelul superior decât printr-o singura legatura.
Interfetele disponibile utilizatorului sunt organizate pe trei niveluri:
– nivelul exterior nucleului, care poate fi accesat de catre utilizator prin intermediul
utilitarelor;
– nivelul intermediar, accesat prin functii din biblioteca limbajului C;
– nivel inferior, a carui accesare se realizeaza prin functiile de sistem (system calls).
Asemanator MS-DOS-ului, care în cursul dezvoltarii sale a fost dotat cu interfetele grafice
Windows , UNIX-ul a încorporat ca principale interfete grafice:
– X/Windows;
– Open Look;
– DEC Windows; etc.
Sistemul de operare WINDOWS
WINDOWS în versiunile 3.X; 95; 98 constituie o interfata grafica orientata pe ferestre, care
se pot instala pe sisteme de calcul ce ruleaza sub MS-DOS.
Înca de la versiunea 3.1. tendinta a fost de a se elabora un sistem integrat cu functii de sistem
de operare, dat fiind faptul ca platforma WINDOWS accepta multitasking-ul, daca resursele
sistemului o permiteau.
De la versiunile superioare, ale WINDOWS 98 SE, dezideratul sus-amintit începe sa dea
primele semne de concretete, accesul la suportul MS-DOS putându-se face doar la cerere sau
pentru rularea unor aplicatii care solicita editorul MS-DOS-ului.
Recentul si controversatul WINDOWS XP a fost lansat la data de 24 august 2001. Este
disponibil în doua versiuni si anume:
– WINDOWS XP Home Edition;
– WINDOWS XP Professional.
Versiunile anterioare, inclusiv WINDOWS 95 suportau rularea pe sisteme de 16 biti. De la
WINDOWS 98 si pâna la recentul WINDOWS XP aceste sisteme ruleaza eficient pe
______________________________________________________________________________ 45
calculatoare de 32 de biti, dar Microsoft deja pregateste si lansarea versiunii de mare putere
WINDOWS XP pe 64 biti, care la acest moment poate fi considerata o revolutie în domeniul
PC-urilor. Aceasta din urma, este conceputa pentru a suporta servere si alte aplicatii pentru
bussiness la scara mult largita. Atât versiunea pentru server, cât cea pentru statiile de lucru ale
aceluiasi sistem de operare vor avea procesorul de 64 biti Italium, de la INTEL. Sistemele cu
procesoare de 64 biti se vor adresa în mod special utilizatorilor care au baze de date mari si
celor care utilizeaza aplicatii tehnice de reactualizare a memoriei [8]. Partile administrative
ascunse nu sunt disponibile în Home Edition, conferindu-i acestuia toate caracteristicile unui
sistem de operare integrat.
Driverele mai vechi pot rula pe WINDOWS XP, daca este activata APP Fixes, care are rolul
de a „simula” prezenta unor versiuni anterioare de WINDOWS compatibile cu aplicatiile.
Desigur, baza de date a compatibilitatilor este înca în dezvoltare, iar o completare a acesteia
se poate prelua de pe INTERNET.
WINDOWS XP este considerat un sistem mult mai stabil decât predecesoarele sale, astfel ca
aplicatiile blocate pot fi mutate, redimensionate, minimizate sau oprite în paralel cu rularea
altor aplicatii.
Microsoft a împuternicit eTesting Lab sa compare ambele versiuni Windows XP, Home
Edition si Professional, cu performantele lui Windows Me, Windows 2000 Profesional
Service Pack 2, Windows’98 Second Edition si Windows NT 4.0. (fig. 4.11).
Figura 4.11. Comparatia rezultatelor testelor efectuate de eTesting Labs asupra Windows XP,
Windows 98 SE si Windows Me.
eTesting Labs Inc. au gasit Windows XP drept cea mai rapida versiune dintre
celelalte sisteme de operare Windows create.
În medie Windows XP a obtinut un scor de:
– cu 36% mai mult decât Windows’98 SE pe Business Winstone 2001;
– cu 77% mai mult decât Windows’98 SE pe Content Creation Winstone 2001;
– s-a comportat similar cu recordul de viteza stabilit de Windows 2000
Professional.
De asemenea testele au relevat ca Windows XP este net superior versiunilor anterioare fiind
caracterizat prin:
— performanta unei porniri mai rapide : Windows XP este în medie mai rapid decât
Windows 2000 cu 34%;
— performanta unui timp de rulare mai bun: aceasta se refera la viteza cu care Windows
XP îsi îndeplineste task-urile în timp ce calculatorul merge. Îmbunatatirile în timpii de rulare
ai lui Windows XP sunt evidente mai ales la pornirea aplicatiilor. De exemplu, media pornirii
aplicatiei pe Windows XP este cu 25% mai rapida decât Windows ’98 SE si echivalenta cu
cea a lui Windows 2000 Professional.
— Memorie si performanta: În sistemele în care este inclusa recomandarea cerintei memoriei
de cel putin 128 MB de RAM, Windows XP este evident superior celorlalte versiuni de
Windows.
WINDOWS XP îsi propune un obiectiv ambitios: unificarea celor doua directii de dezvoltare,
WINDOWS NT/2000 SI 95/98/Me.
Cele mai recente versiuni Windows aduc câteva noutati semnificative sub aspectul stabilitatii
si fiabilitatii.
46 ____________________________________________________________________
Astfel, Windows 2000 Professional identifica codul de autenticitate (semnatura) driverelor si

le integreaza în sistemul de operare, blocând instalarile de drivere invalide daca utilizatorul
opteaza pentru aceasta.
De asemenea, începând cu aceasta versiune, blocarea aplicatiilor nu duce la caderea
sistemului, ci fiecare ruleaza într-un spatiu de memorie complet separat. În plus, aplicatiile
nu au acces la nucleul sistemului de operare.
Fisierele cu caracter confidential pot fi criptate apelând la Encripting File Support (EFS). De
altfel, pentru întregul sistem care ruleaza sub Windows 2000 Professional, exista un sistem de
protejare a informatiei prin solicitari de autentificare si prin existenta a doua categorii
diferentiate de fisiere FAT 32 si MTFS, acestea din urma creând probleme de acces pentru
intrusi (hakeri) sau utilizatori neautorizati.
Windows XP Professional este proiectat pe codul de baza al Windows NT si Windows
2000, cu caracteristicile arhitecturii de calcul pe 32 biti, cu modulul de memorie complet
protejat.
Existenta facilitatii System Restore permite refacerea setarilor calculatorului (în caz de
incidente) la starea anterioara fara pierderi de date din fisierele personale. Aceasta nu va
inversa datele utilizatorului sau fisierele document, pastrând intacte inclusiv mesaje din posta
electronica, informatii din History sau Favorites.
Sistemul de Operare Linux.

Dezvoltarea hibridului LINDOWS
Sistemul de operare Linux a fost dezvoltat de un tânar norvegian, Linus Thorwald,

din nevoia de a gasi un sistem de operare stabil care sa utilizeze minimum de resurse si sa
poata rula pe calculatoare de capacitate mica si chiar foarte mica, pastrându-si calitatile de:
– stabilitate;
– memorie virtuala;
– multitasking;
– multiuser.
Linux preia o parte din conceptele UNIX, dar pentru ca primul sau autor de versiune
l-a oferit liber pe INTERNET, împreuna cu sursele de dezvoltare, a luat nastere un nou
concept, acela de Open Source (Surse libere) pe baza caruia orice programator îsi poate
configura, în functie de aptitudini si necesitati propria sa versiune Linux.
Dat fiind faptul ca nu toti utilizatorii sunt si dezvoltatori de aplicatii, dar mai ales din
necesitatea circulatiei unor standarde, au luat fiinta câteva companii care în câtiva ani au
devenit renumite. Mentionam doar RedHat sau Mandrake, dar lista nu se opreste defel aici.
Costul unei versiuni noi Linux poate varia între câtiva dolari pâna la câteva sute de
dolari (caz în care cumparatorul primeste CD-urile de instalare si manualele complete ale
ultimei versiuni).
Cele mai recente versiuni au început sa rezolve penuria de drivere pentru periferice,
astfel ca, în acest moment asistam la un fel de razboi IT între sistemele de operare destinate
PC-urilor. Argumentul imediat pentru care Linux este tot mai preferat îl reprezinta costurile
scazute de achizitie, statutul de Open Source, existenta unei comunitati compacte si solidare
de dezvoltatori, stabilitatea si securitatea sistemului fata de atacurile internautilor dar si
aproape inexistenta virusilor destinati acestui sistem de operare.
De la versiunea Linux 2.0 în 1997, acesta a adus cu sine un suport pentru o
diversitate de unitati de calcul, incluzând seriile x86, Pentium, seria Motorola 68000 etc.
Versiunile mai recente5 recomanda totusi hardware CPU minim: Pentium
200 MHz, RAM minim 192 MB, spatiu minim HDD 650 MB, sau cu instalare completa
minim 4,5 GB.
Spre deosebire de sistemele de operare discutate mai înainte, Linux constituie un
pachet integrat (sistem de operare, programe aplicative de redactare, calcul tabelar, baze de
date, aplicatii Internet, prelucrare de imagini), care poate lucra în paralel cu alt sistem de
operare instalat pe PC (ex: Windows-Linux, Mac OS-Linux) ceea ce constituie un avantaj
5
RedHat.
______________________________________________________________________________ 47
pentru utilizatorul care lucreaza simultan cu mai multe aplicatii compatibile cu sisteme de
operare diferite.
Daca seria Windows foloseste algoritmul round-robin pentru prelucrarea a doua sau mai
multe aplicatii, Linux dezvolta conceptul multiprocesor, rezident în kern el.
Ce aduce nou Linux-ul în acest domeniu? O abordare diferita a administrarii
resurselor si a timpilor de procesor prin folosirea a doua tipuri de algoritmi: cei preluati din
lumea UNIX si cei proprii optimizati pentru fiecare platforma în parte. Acesti algoritmi sunt
implementati în kernel. Acesta este, în mare parte, o biblio-teca de functii sau o colectie de
rutine pe care programele le folosesc. El nu este un task (program) în sine chiar daca lanseaza
mai multe task-uri. Codul sau se executa în mod sistem (system mode) în timp ce restul
programelor folosesc modul utilizator (user mode). Aceste doua moduri corespund, pe
procesoarele Intel like, cu modul real si cel protejat Din aceasta cauza kernel-ul va avea acces
direct la memorie fara a mai avea nevoie de nici o translatare, deci rezulta o viteza de executie
mult mai mare în timp cee programele obisnuite vor folosi pagini de memorie virtuala (virtual
page memory).
„Razboiul” dintre cele doua sisteme de operare, LINUX si WINDOWS tinde sa se aplaneze,
în sensul ca venind în întâmpinarea utilizatorilor s-au cautat modalitati de compatibilizare
reciproca a aplicatiilor prin dezvoltarea de emulatoare WINDOWS de catre LINUX. Noul
sistem de operare ce este dezvoltat de programatori independenti a capatat deja un nume,
LINDOWS. Acesta, nu este înca efectiv integrat si standardizat de catre comunitatea
softistilor independenti, dar se spera ca în foarte scurt timp sa fie oferit public. Speranta
tuturor consta în realizarea unui sistem de operare hibrid, prietenos în instalare, cu capacitatea
de a recunoaste aplicatii dezvoltate sub sistemele de operare mentionate mai sus si
compatibilizarea reciproca a acestora.
Fig.4.12. Site-ul www.lindows.com
Sistemele de operare APPLE-DOS si Macintosh-DOS
APPLE-DOS (Apple-Disk Operating System) a fost proiectat pentru calculatoare personale de

tip Apple MacIntosh dotate cu microprocesoare tip Motorola (68030, 68040 etc.) care permit
multitasking si memorie virtuala.
Cea mai recenta versiune MAC OS X este un sistem de operare bazat pe UNIX. Kernel-ul
Mach 3.0 este îmbunatatit, de asemenea bibliotecile cu programe de aplicatii si de sistem.
Poate suporta sisteme uniprocesor sau multiprocesor fizic (dar si virtual).
Memoria virtuala (caché) se poate extinde pâna la 1 GB fiind alocata unei sarcini date în
scopul accesari si manipularii unor seturi mari, continue de date.
48 ____________________________________________________________________
Compilatorul este mult mai rapid decât versiunile anterioare. De asemenea, suita standard de
biblioteci matematice este optimizata, astfel ca pentru aplicatii de programare se pot obtine
performante optime fara a se mai scrie coduri (programe) de asamblare sau în limbaj specific
platformei. Este dotat cu o biblioteca de compatibilitati, putând rula aplicatii curente
dezvoltate sub UNIX, Solaris sau Linux, dar si sub Windows .
Pentru lucrul în retea, accepta si este acceptat de calculatoarele care ruleaza sub Windows fara
a fi nevoie de software aditional de compatibilizare.
1.Comanda UNDELETE a sistemului de operare MS-DOS :

a. reface fisierele anterior sterse cu comanda DEL;
b. schimba unitatea de disc activa;
c. sterge un fisier;
d. afiseaza continutul unui fisier pe ecran;
e. copieaza un disc pe alt disc.
R: a
2. Care este diferenta conceptuala dintre WINDOWS 3.x si WINDOWS XP?

3. Ce reprezinta LI NDOWS ?
______________________________________________________________________________ 49
50 ____________________________________________________________________
TEMA V
SISTEMUL DE OPERARE WINDOWS. PACHETE DE SERVICII ÎNGLOBATE IN
SISTEMUL WINDOWS

• Principalele operatii sub WINDOWS
• Salvarea/recuperarea datelor pe diferite supo rturi de memorare
CONTINUT
5.1. Descrierea facilitatilor windows 51
5.2. Metode de protectie a datelor 54
OBIECTIVE
RESURSE

_______________________________________________________
5.1. DESCRIEREA FACILITATILOR WINDOWS

Lansat initial ca platforma grafica în anii 80 ce rula sub MS-DOS, începând cu
versiunea Windows95 a capatat valente de sistem de operare. Versiunile ulterioare si lansarile
pe piata bine directionate publicului larg au facut ca Windows sa devina cel mai populat
sistem de operare, ocupând aproximativ 80% din piata mondiala.
Dupa instalare, ecranul monitorului va prezenta iconuri sugestive si denumirea

aplicatiilor pentru care s-au realizat shortcut-uri (scurtaturi) pe desktop, asa cum este ilistrat în
exemplul de mai jos(fig.5.1).
Fig.3.1. Imagine de desktop
______________________________________________________________________________ 51
Accesul la aplicatiile instalate se realizeaza ca în figura 5.2.
Fig. 5.2. Accesul rapid la aplicatii

Analiza componentelor existente pe calculator se poate face prin accesarea
Windows Explorer, asa cum este ilustrat în figura 5.3.
Fig. 5.3. Utilizarea Windows Explorer

Windows este un sistem multitasking, adica are capacitatea de a rula mai multe
programe simultan.
Pentru fiecare program care ruleaza in memoria calculatorului, Windows pune cate
un buton cu numele lui pe bara din partea de jos a ecranului, numita Taskbar. Acest lucru
permite comutarea rapida intre programe (fig.5.4).
Fig.5.4. Accesul si operarea rapida cu directoare
52 ____________________________________________________________________
De asemenea copierea sau stergerea fisierelor sau directoarelor se poate realiza prin
apelarea selectarii a unuia sau mai multora asa cum este ilustrat în fig.5.5.
Fig.5.5. Selectarea si copierea unor fisiere
Plasarea directoarelor sau fisierelor în alte locatii dorite de utilizator se poate realiza asa cum
este ilustrat în fig.5.6.
Fig.5.6. Plaserea directoarelor sau a fisierelor în alte locatii impuse de utilizator
Închiderea unei aplicatii se poate realiza în multiple moduri asa cum este ilustrat în
figurile 5.7 si 5.8.
______________________________________________________________________________ 53
Fig.5.7. Închiderea unei aplicatii prin utilizarea mouse-ului
Fig 5.8. Închiderea unei aplicatii prin apelarea menu-ului File

5.2. METODE DE PROTECTIE A DATELOR
Care sunt sursele de pericol care ar putea ameninta securitatea calculatoarelor?
Exista doua aspecte: securitatea vis-a-vis de pierderi date sau erori de sistem si protectia fata
de accesul neautorizat si distrugere. De asemenea, exista deosebiri între „atacurile” efectuate
de persoane si cele efectuate de programe.
Protectia corecta presupune în primul rând controlul drepturilor de acces, care se

realizeaza prin identificarea corespunzatoare a utilizatorului. Pentru identificare se poate
folosi:
q o informatie cunoscuta numai de utilizator (parola);
q un obiect asupra caruia utilizatorul are prioritate exclusiva (cartele de
identificare);
q o caracteristica de individualizare (semnatura, amprenta, voce, structura
retinei);
q o combinatie a elementelor anterioare.
Protectia trebuie sa fie specifica fiecarui caz în parte. Ea trebuie sa cuprinda

urmatoarele elemente:
q criteriile generale de protectie;
q protectia la nivel fizic;
q drepturile de acces logic;
q supravegherea generala a sistemului;
q controlul operatiilor efectuate;
q principiile de salvare/ restaurare;
q criteriile de protectie la transferul informatiei;
q protectia bazelor de date;
q protectia operatiilor de birotica.
54 ____________________________________________________________________
Cel mai sigur mijloc de prevenire a infectarilor este „igiena calculatorului”.

Aceasta înseamna mai ales atentie la orice schimb de date. De asemenea, instalatii potential
riscante sunt retelele de calculatoare si legaturile telefonice. Mecanismul de protectie a
sistemului poate cere din partea utilizatorilor sa utilizeze parole de o lungime semnificativa
si utilizarea de caractere speciale. Aceste masuri pot stânjeni entuziasmul utilizatorilor, însa
securitatea sistemului are de câstigat.
q disciplina tehnologica- include problemele legate de identificarea persoanei,
stabilirea drepturilor de acces în functie de competenta, disciplina utilizarii
terminalelor si a calculatoarelor, strategiile de salvare a informatiilor, tratarea
informatiilor speciale etc;
q modul de exploatare a echipamentului din dotare- are ca scop reducerea
posibilitatilor tehnice de infectare a calculatoarelor;
q utilizatorul sa aiba copii corecte ale întregului software pe care îl foloseste,
astfel încât sa-si poata reface corect sistemul în caz de pierdere a informatiilor
q se recomanda utilizarea de directoare separate pentru software si pentru
programele de aplicatie, respectiv pentru dezvoltari de programe.
Securitatea datelor se asigura într-o retea locala prin intermediul unui mecanism
organizat pe patru nivele:
q parametrii de conectare;
q drepturile de lucru si de acces;
q atributele unitatilor de stocare (directoare si fisiere);
q server de fisiere.
Parametrii de conectare. Pot avea acces la resursele retelei numai utilizatorii
definiti si recunoscuti de retea. Ca elemente de siguranta pentru fiexcare utilizator se pot
specifica: autentificarea prin intermediul unei parole, necesitatea schimbarii periodice a
parolei, adresele statiilor de la care se poate conecta un utilizator, numarul conexiunilor
concurente, intervalele de timp în care se poate conecta utilizatorul în retea, detectarea
intrusilor.
Drepturile de lucru. Pentru fiecare utilizator, individual sau ca membru al unui
grup se pot acorda drepturi de lucru si de acces la resursele retelei precum si posibilitatea de
a-si modifica unele drepturi sau de a acorda drepturi altor utilizatori la fisierele proprii.
Atributele unitatilor de stocare. Prin acordarea de atribute pot fi controlate
procesele de modificare si partajare a acestor resurse. În retelele Novell fiecare fisier sau
director are mai multe atribute care pot fi setate (Normal, Read/Write, Read Only, Archive
Needed, Hidden, System, Transactional, Read Audit, Write Audit, Purge, Copy Inhibit, Delete
Inhibit, Rename Inhibit). În Unix fiecare fisier dispune de câte un set de atribute- read, write,
execute- aplicabile proprietarului fisierului, utilizatorilor din acelasi grup cu proprietarul si
pentru ceilalti utilizatori.
Server de fisiere. La nivelul serverului de fisiere se pot instala mai multe
elemente care contribuie la îmbunatatirea protectiei datelor:
q Read-After-Write Verification and Hot Fix – sistemul se asigura ca datele nu
sunt scrise în blocuri defecte prin citirea datelor dupa fiecare scriere pe disc si
compararea cu ceea ce a pastrat în memorie. Daca informatiile corespund se
trece la urmatoarea sarcina. Daca este constatata vreo diferenta datele vor fi
rescrise. Sistemul poate pastra evidenta blocurilor defecte;
q Duplicate File Allocation Tables and Directory Entry Tables – informatiile
tabelei de alocare a fisierelor si ale tabelei de intrare în directoare sunt
utilizate pentru regasirea datelor salvate pe disc. Pierderea acestora poate duce
la blocarea întregului sistem. Sistemul pastreaza copii de siguranta ale acestor
tabele, în alte zone ale discului. În cazul deteriorarii celor originale sunt
utilizate copiile pentru a avea în continuare acces la date;
q Disk Miroring and Disk Duplexing – permite dublarea unor piese de
echipament (discul, respectiv întreg ansamblul: placa de interfata, cabluri,
controlerul de disc si discul, astfel încât, în caz de defectare a unei
componente, sa se utilizeze copia. Scrierea datelor se face concomitent pe
ambele discuri;
______________________________________________________________________________ 55
q Transaction Tracking System – este un mecanism de supraveghere a

operatiilor efectuate asupra bazelor de date astfel încât acestea sa poata fi
aduse în starea initiala în cazul în care în decursul prelucrarii intervine o pana;
q Uninterruptible Power Supply – previne caderea serverului din cauza unei
perturbari de tensiune. Contine o baterie capabila sa alimenteze serverul o
perioada de timp.
Într-o retea Novell NetWare clientul si serverul comunica schimbând reciproc
pachete. Un pachet contine datele sau solicitarea unui serviciu de retea, alaturi de informatii
ce identifica detalii de felul:
q unde a fost initiat pachetul;
q unde trebuie livrat pachetul;
q informatii care identifica utilizatorul de retea.
Identificarea clientului si a dreptului sau de acces la serviciile retelei sau la
informatiile solicitate constituie un aspect important al fiecarui pachet. Pentru a fi evitata
falsificarea pachetelor în momentul prezentarii clientul si serverul stabilesc o cheie de
identificare numita cheie de sesiune. Fiecare client care se prezinta la server are o cheie de
sesiune unica. Ulterior clientul adauga fiecarui pachet expediat semnatura sa unica. Pachetele
lipsite de semnatura sau cu semnaturi incorecte sunt eliminate de server fara nici o alta
procesare.
Copiile de siguranta ale datelor pe un dispozitiv partajat de stocare a datelor
reprezinta un domeniu vital, totusi el pare primul afectat de o reducere a bugetului. Datele pot
fi pierdute sau deteriorate în mai multe moduri:
q un utilizator poate provoca o modificare accidentala erorile din software sau
configurarile improprii;
q penele hardware (ale unitatii de disc, ale interfetei, blocarea statiei sau chiar
caderea serverului de fisiere);
q virusii de calculator.
Întrebari pentru fixarea cunostintelor
f. Puteti sa fiti siguri ca ati eliminat un virus din memoria interna a

calculatorului daca reîncarcati sistemul de operare apasând tastele
Ctrl+Alt+Del?
g. Puteti sa fiti siguri ca nu aveti virusi pe hard-disc daca programul antivirus
folosit nu a sesizat existenta unui virus?
h. Cum poate fi virusat un calculator?
i. La ce se foloseste functia scan a unui program antivirus? Dar functia clean?
j. Ce metode pot fi folosite pentru a detecta un virus necunoscut?
k. Cum reactioneaza un program de devirusare atunci când sesizeaza existenta
unui virus?
l. Ce criterii se pot folosi pentru a compara doua programe antivirus?
m. Cum se trateaza un calculator virusat?
56 ____________________________________________________________________
TEMA VI
RETELE DE CALCULATOARE. TELECOMUNICATII. SOCIETATEA

INFORMATIONALA. TOPOLOGII. INTERNET. SERVICII INTERNET.
PROTOCOALE DE COMUNICARE.
EDITORUL HTML4. DEZVOLTAREA FOILOR WEB.
În cadrul acestei teme vom studia

• concepte generale privitoarele la retelele de calculatoare
• protocoale de comunicare
• principiile limbajului HTML
CONTINUT
6.1. Concepte generale. Retele locale de calculatoare. 57
6.2. Limbajul html 62
6.3. Virusii calculatoarelor 66
OBIECTIVE
RESURSE

_______________________________________________________
6.1. CONCEPTE GENERALE. RETELE LOCALE DE CALCULATOARE.
În sens general, o retea reprezinta un

ansamblu de tehnici hardware si software care
asigura partajarea resurselor si a datelor în cadrul
unui grup de lucru. Astfel, sunt implementate
mecanismele necesare pentru manipularea datelor
si asigurarea accesului simultan la resursele
comune.
În functie de dimensiunea retelei
acestea au fost numite LAN, MAN, WAN.
LAN- Local Area Network- este o retea utilizata la nivel de departament sau de
institutie si conecteaza calculatoare aflate în aceeasi cladire sau în cladiri apropiate.
MAN- Metropolitan Area Network- este a retea ce conecteaza, de obicei,
calculatoare ale aceleiasi institutii situate în cladiri diferite.
WAN. Wide Area Netwirk- eate o retea de mare întindere care permite
interconectarea de calculatoare sau de retele de calculatoare aflate la distante foarte mari.
Acestea sunt, de obicei, retele publice de telecomunicatii.
În afara de mediile NOS traditionale de baza, doua arhitecturi relativ noi s-au
afirmat pentru dezvoltarea aplicatiilor distribuite ce sunt, în prezent, tot mai utilizate în
______________________________________________________________________________ 57
mediile LAN: arhitectura client-server si modelul egal-la-egal. Aceste arhitecturi utilizeaza

amândoua atât OS cât si NOS-ul pentru a putea duce la bun sfârsit sarcinile asociate cu
calculul distribuit.
Retelele locale de calculatoare (LAN, Local Area
Network) folosesc cablul coaxial sau fibra optica pentru
transmiterea informatiei intre statiile componente. Accesul
statiei la mediul de transmisie se face prin intermediul unui
adaptor de retea (placa de retea, introdusa in unul din sloturile libere ale calculatorului) si a
unor tehnici de comunicatie. Aceste tehnici pot fi: "token", in care statiile isi transmit succesiv
dreptul de acces la mediul de transmisie, sau CSMA/CD, CA (Carrier Sense Multiple Access
with Collision Detection/Collision Avoiding), care presupune ascultarea canalului inainte de
transmisie si intreruperea transmisiei (cu reluarea ei ulterioara), daca s-a detectat o coliziune.
Nodul de conectare la retea este alcatuit din: conector, pentru cuplarea mecanica la mediul de
transmisie (este o mufa standard) ;interfata de comunicatie, realizeaza accesul la mediu printr-
un protocol specific. Ea pregateste datele pentru transmisie, face receptia si stocarea
informatiei in memorie.
In orice retea locala de calculatoare exista doua componente importante: statia de
lucru si serverul (adesea denumit File Server, FS). Aceste doua componente hardware n-ar
putea conlucra daca nu ar fi supervizate de un program, numit sistem de operare al retelei sau
NetWare. Functiile acestor componente se prezinta mai jos.
Statia de lucru este calculatorul individual, care prelucreaza informatii locale,
folosind serviciile propriului sistem de operare.
Serverul prelucreaza informatii comune mai multor utilizatori, realizeaza
comunicarea cu fiecare statie in parte si coordoneaza accesul la resursele partajate prin
intermediul sistemului de operare.
Sistemul de operare al retelei contine doua module esentiale: una care este rezidenta
pe server si este de fapt un nucleu multitasking (NetWare) si alta rezidenta pe statiile de lucru
(Shell). La randul ei componenta de pe statiile de lucru, Shelul, are doua subcomponente:
subcomponenta NET, care dirijeaza comenzile utilizatorului spre sistemul de operare local
(daca este vorba de executia unei actiuni locale) si subcomponenta IPX (Internetwork Packet
eXchange), care realizeaza transferul de informatii intre statia locala si server sau intre statia
locala si o alta statie din retea.
O caracteristica esentiala a unei retele de calculatoare este topologia, sau modul in
care calculatoarele sunt conectate intre ele. Exista urmatoarele topologii standardizate:
Topologia magistrala ,permite conectarea oricaror doua statii direct, fara utilizarea
altor calculatoare intermediare. Avantajul acestei topologii este simplitatea realizarii: un
cablu, de obicei coaxial, si elemente de conectare la acesta. Dezavantajul este ca daca un
calculator altereaza comunicatia, atunci toata reteaua este afectata. Acest tip de retea se mai
numeste si retea Ethernet.
Topologia stea, prevede existenta unui calculator central la care sunt conectate toate
statiile. Acest calculator central nu numai ca are functia de server, dar poate fi vazut ca un
comutator, care directioneaza datele de la un calculator la altul. Dezavantajul topologiei este
fiabilitatea scazuta, in sensul ca daca serverul cade, celelalte calculatoare nu mai pot
comunica.
Topologia inel, conecteaza calculatoarele componente printr-o bucla inchisa. Pentru
ca datele sa ajunga la un anumit calculator destinatar, ele trebuie sa treaca pe la toate
calculatoarele din inel. Din acest motiv fiabilitatea este foarte scazuta.
In functie de aria de localizare a calculatoarelor componente, retelele pot fi de
urmatoarele tipuri:
Retele LAN (Local Area Network), care au caracteristicile: suprafata restransa
(laborator, cladire), folosesc linii de comunicatie dedicate, iar transmisia se face la debit foarte
mare: uzual 10 Mbps.
Retele MAN (Metropolitan Area Network) - sunt retele care se extind la nivelul unui
oras si au in componenta LAN conectate intre ele de obicei prin cablu optic.
Retele WAN (Wide Area Network) cu caracteristicile: arie geografica larga,
folosesc pentru comunicare reteaua telefonica digitala, linii telefonice inchiriate sau linii de
tip ISDN (Integrated Services Digital Network, Retea Digitala cu Integrarea Serviciilor) sau
ATM (Asyncronous Transfer Mode, Mod de Transfer Asincron - o noua tehnologie care
58 ____________________________________________________________________
permit transmisia la debite de 155 Mbps), transmisia este cu viteza mare 50 Kbps - 155 Mbps
(bps - biti pe secunda) ,topologia este de obicei punct la punct.
Arhitectura client-server. O arhitectura client-server este un model de sistem
calcul în care aplicatiile sunt distribuite între entitatile din LAN. Clientii cer informatia de la
unul sau mai multe servere din LAN care stocheaza aplicatiile software, date si sisteme de
operare de retea. Sistemul de operare permite clientilor sa partajeze atât datele cât si aplicatiile
ce sunt stocate pe server si la perifericele din LAN. Un singur server suporta mai multi clienti
simultan.
Exista trei functii de baza ale unui mediu de calcul distribuit:
1. administrarea datelor;
2. procesarea;
3. prezentarea catre utilizator
Orice sistem de calcul din retea poate fi fie un client, fie un server. Clientul este
reprezentat de entitatea care cere executia sarcinii. Un server este entitatea care executa un set
de sarcini în contul unui client.
Procesorul utilizatorului controleaza interfata utilizatorului si emite comenzi
pentru a conduce activitatea serverului din LAN. Serverele sunt, în general, calculatoare
puternice configurate pentru a oferi cele mai bune raspunsuri pentru clientii retelei, asigurarea
celei mai bune protectii a datelor din retea si controlul accesului utilizatorilor. Câteva dintre
sistemele de operare de retea mai cunoscute sunt:
q Nevoll NetWare;
q IBM OS/2 LAN Server;
q Windows NT Server.
Retelele egal-la-egal (peer-to-peer) nu utilizeaza un server central pentru stocarea
fisierelor sau ca centru pentru imprimante. Într-o astfel de retea statiile de lucru folosesc
împreuna unitati de disc si imprimantele functionând ca servere temporare. În plus fata de
oferirea utilizatorului statiei de lucru a serviciilor specifice unui calculator, acesta trebuie sa
gestioneze cererile de acces la fisiere si sa accepte solicitarile pentru
tiparire la imprimanta venite din partea altor calculatoare de retea.
Desi retelele egal-la -egal ofera o mare flexibilitate statiile de lucru
de putere redusa pot fi repede suprasaturate cu sarcini legate de
folosirea în comun a resurselor si de efectuarea unor lucrari pentru
utilizatorul local. Exemple de retele egal-la -egal sunt:
q NetWare Lite;
q Windows `95;
q Artisoft LANtastic.
O retea de calculatoare este alcatuita din unul sau mai multe calculatoare server (de
fisiere, de aplicatii, de imprimare, de comunicatii etc.), terminale si elemente de conectare
(cabluri, module de interfata cu reteaua, elemente de comutatie). Echipamente de comutatie
pentru realizarea de retele mari se utilizeaza ca:
q repetor;
q bridge;
q router;
q gateway.
Un repetor este un amplificator amplasat pe cablul de retea. Atenuarile introduse
de cablul de retea sunt astfel compensate. În functie de tipul retelei, standardele prevad
dimensiunea maxima a cablului care poate fi utilizat fara amplasarea de repetoare.
Un bridge este un amplificator care face si decodifica semnalul astfel încât sunt
eliminate perturbatiile introduse de canalul de comunicatie.
Router este un echipament care permite separarea logica a unei retele în mai
multe segmente. El poseda informatii despre structura retelei si realizeaza o filtrare a
pachetelor de date în functie de adresa statiei de destinatie.
Un gateway este un sistem inteligent care permite interconectarea unor retele de
calculatoare în care sunt utilizate protocoale de comunicatie diferite.
Spre deosebire de alte sisteme de operare Unix-ul este atât multitasking- ceea ce
înseamna ca mai multe programe lucreaza simultan- cât si multiuser- mai multe terminale pot
fi conectate la sistem astfel încât sa utilizeze simultan acelasi procesor. Acest sistem de
______________________________________________________________________________ 59
operare este util atunci când mai multi utilizatori trebuie sa lucreze simultan cu aceeasi
colectie de date.
Comunicarea calculatoarelor aflate într-o retea locala sau Internet6 se bazeaza pe protocoale
de acces.
FTP (File Transfer Protocol) care în traducere directa reprezinta protocol de transfer de
fisiere, din punct de vedere cronologic a fost un serviciu utilizat de retelele de calculatoare cu
mult înaintea aparitiei Web-ului. Acest serviciu de comunicare informationala consta din
posibilitatea de acces direct de fisiere aflate pe hard-disk-uri externe. Conexiunea între
calculatoare este temporara si are doua componente principale :
– copiere (download, get);
– trimitere (upload, put).
În figura 9.3. este prezentata o schema de comunicare FTP între doua calculatoare.
Figura 6.1. Comunicare FTP între doua calculatoare.
Sesiunea de comunicare este initializata de computerul-client care solicita accesul catre o

adresa de conectare. Dupa stabilirea legaturii între client si server are loc un schimb de date de
identificare în urma carora computerul server poate da (sau nu) acces la sistemul sau de fisiere
publice. Calculatorul client poate descarca informatiile din fisierele necesare pe baza unor
comenzi specifice, dupa care conexiunea poate fi încheiata. FTP reprezinta un protocol de
retea.
TCP/IP (Transmission Control Protocol/Internet Protocol) este un protocol de transmitere a
informatiilor de la calculator la calculator si de la retea la retea. Orice calculator-server
conectat la Internet este identificat în mod unic de adresa sa IP. Aceasta reprezinta un numar
reprezentat pe 32 de biti, uzual sub forma a 4 octeti, de tipul
xxx.yyy.zzz.ttt
denumit si adresa IP numerica.
PPP (Point to Point Protocol) reprezinta limbajul recunoscut de un terminal telefonic si
calculator. Elementele care concura la comunicarea de date de tip PPP sunt:
– terminalul telefonic;
– standarde de semnal;
– operatorul de telefonie (denumit traditional si ”reteaua telefonica”);
– viteza de transfer de date.
SMTP – Simple Mail Transfer Protocol – Protocol de transfer a postei electronice
realizeaza transferul de fisiere între doua adrese de calculatoare conectate la retea. Continutul
unei scrisori electronice poate fi text, imagini, legaturi catre diverse site-uri sau documente
atasate de diverse tipuri.
Un browser Web este o aplicatie care permite navigarea pe Internet si permite vizualizarea
documentelor redactate în cod HTML si iteratia cu alte eventuale aplicatii si fisiere atasate
acestora.
Cele mai cunoscute browsere Web sunt Netscape Navigator de la Netscape Communications
si Internet Explorer al firmei Microsoft. Ambele browsere au implementate un interpretor
Java, ceea ce permite vizualizarea componentelor incluse în paginile Web ca aplicatii Java
(applet-uri Java).
O locatie din Internet este descrisa în mod unic de URL (Uniform Resource Locator –
descriptor uniform de resurse), ce poate fi identificata indiferent de protocolul de acces.
6
International Network.
60 ____________________________________________________________________
URL-urile constau, în general, din trei parti :

– metoda;
– gazda;
– cale.
Metoda indica protocolul de retea, cum ar fi de exemplu:
ftp:// ftp. documentatie.com/fisiere
http:// www. unsiteinternet.co/index.html
mailto: numeutilizator@numeservergazda.domeniu
Pentru primele doua exemple, ftp respectiv http, precizeaza metoda (protocolul) de
conectare. În cel de-al doilea exemplu www precizeaza ca locatia face parte din World Wide
Web, o subcategorie a Internet care foloseste texte si aplicatii multimedia, asa cum se poate
observa în figura e mai jos.
Figura 6.2. Analiza unor locatii URL.
Numele de domeniu este un nume unic care trebuie sa fie înregistrat la ICANN
(Internet Corporation for Assigned Names and Numbers – Corporatia Internet pentru Nume si
Numere Asociate) sau la una din organizatiile tutelate de aceasta si care alcatuiesc autoritatea
oficiala asupra numelor de domeniu.
Numele de domeniu de nivel maxim poate preciza scopul sponsorilor site-ului (.net, .org,
.edu, .gov, .com etc.) sau o tara (Exemple: Romania (.ro), Japonia (.jp), Marea Britanie (.uk),
Italia (.it), Ungaria (.un) etc.).
Nu orice caractere pot fi utilizate într-o adresa URL. Cu toate acestea, daca dintr-un motiv
oarecare este necesara utilizarea lor, trebuie specificat cu un cod escape cu notatia %HH
(hexazecimal) pentru a preîntâmpina eventualele nerecunoasteri de catre browser.
În tabelul 6.1 sunt prezentate exemple de coduri de evadare pentru caractere nesigure sau
rezervate
Tabel 6.1
Caracter Cod escape
Space %20
# %23
% %25
& %26
/ %2F
: %3A
; %3B
= %3D
______________________________________________________________________________ 61
6.2. LIMBAJUL HTML
HTML sau Hypertext Markup Language se traduce ca limbaj de marcare

hipertext. Prin hipertext se întelege un document informatic care contine text, grafica,
elemente multimedia si legaturi catre alte documente.
Fiind un limbaj de marcare, în acest sens utilizeaza tag-uri (marcaje, etichete) si
permite browser-elor Web sa interpreteze un document astfel încât sa apara asa cum a fost
creat de autor.
HTML nu este un limbaj de programare în adevaratul sens al cuvântului, ci mai
curând un limbaj de redactare în vederea publicarii (pe Internet).
Principiile conceptelor de hipertext si hipermediu au fost definite de filosoful si sociologul
american Ted Nelson. El a denumit noua lume de texte si imagini disponibile instantaneu
hiperworld, iar sistemul de stocare (hiperfile).
Desi sistemul de retele tip Internet exista în forme primare înca de la sfârsitul anilor ’60 din
secolul trecut si era destinat transferului liniar de date, tutelat de scopuri militare, abia mai
târziu în anii ’70 ai secolului XX s-a creat o retea între câteva universitati americane, în mod
special.
Se pot mentiona în sensul celor spuse mai sus reteaua ARPANET (sfârsitul anilor
’60 din secolul XX), NSFET (în anii ’80 ai secolului XX) etc.
De la concepte teoretice la practica n-a mai fost decât un pas si hipertext a aparut ca
o necesitate imperioasa de comunicare on-line a datelor stiintifice din sfera fizicii nucleare.
Tim Berners-Lee, fizician englez, participant într-un program legat de acceleratoarele de
particule la CERN-Elvetia a dezvoltat întâi sistemul Intranet, a creat primele adrese URL si a
pus bazele SGML (Standard Generalized Markup Language) din a carui familie face parte si
HTML. Prima Legatura Internet a fost realizata între CERN si Universitatea din Minesota în
anii ’80 din secolul trecut.
HTML a fost implementat în 1990 si perfectionat ulterior, ajungându-se azi la
versiunea a patra. Implementarea propriu -zisa a fost realizata în 1995 de Word Wide Web
Consortium (W3C), ocazie cu care s-au structurat si standardele de limbaj. Fondatorul W3C a
fost însusi Tim Berners-Lee.
Tag-uri si sectiuni
Documentele HTML pot fi create folosind un editor de text, un procesor word sau un
program de dezvoltare grafica care permite autorului sa învete un numar din ce în ce mai mare
de tag-uri (etichete) HTML si utilizarea lor corecta.
Tag-urile constau din mai multe caractere cod-ASCII sau text normal încadrate de
simbolurile „<”, „>”. O caracteristica a tag-urilor de sfârsit este simbolul „/”. Eticheta de
început activeaza sau deschide portiuni de document (elemente de text si stilul acestuia,
grafica etc.) în timp ce eticheta de sfârsit încheie lansarea.
Exemple:
< eticheta > ...
..............
< / eticheta >
sau
< title > Primul document HTML < / title >
În tabelul 6.2 sunt prezentate câteva tipuri uzuale de tag-uri.
Tabelul 6.2
Tag-uri uzuale în HTML
Tag Explicatii
Delimiteaza începutul si, respectiv, sfârsitul unui
< HTML > … < / HTML >
document HTML
Delimiteaza începutul si sfârsitul unui antet al
< HEAD > … < / HEAD >
documentului HTML
Delimiteaza începutul si sfârsitul unui document
< BODY > … < / BODY >
HTML
62 ____________________________________________________________________
Asa cum se poate remarca din tabelul 6.2 exista doua tipuri de marcaje:
– perechi (containere);
– individuale.
Numele marcajelor poate fi scris cu majuscule sau minuscule, limbajul nefiind senzitiv la
aceasta.
Tag-urile perechi pot fi imbricate, un container trebuie sa fie integral în interiorul altui
container.
Astfel, un document HTML este încadrat de containerul HTML cu sintaxa:
[<HTML>
Documentul HTML]
[<HTML>]
În cadrul acestuia se poate înscrie containerul <HEAD> cu sintaxa:
<HEAD>
.......
</HEAD>
al caror rol este de a descrie documentul curent (pentru browser), pentru alte documente sau
pentru documentare.
Tag-ul <TITLE> poate sa apara doar în sectiunea <HEAD>
<HEAD>
......
<TITLE>
</TITLE>
.......
</HEAD>
Sectiunea <BODY> a carei sintaxa generala este:
<BODY>
......
</BODY>
contine tot ceea ce este vizibil pentru pagina curenta sau pentru frame -ul curent. Aceasta
sectiune este separata de sectiunea <HEAD>, dar face parte din conteinerul <HTML>. În
cadrul sau se trec toate elementele de redactare a paginii curente de vizitat.
Documente HTML. Liste si legaturi
Un document HTML are structura minimala:

<HTML>
<HEAD>
<TITLE>
Titlu documentului
</TITLE>
</HEAD>
<BODY>
Descrierea corpului documentului
</BODY>
</HTML>
Comentariile se pot introduce oriunde în script, au rol informativ si nu sunt vizibile pe pagina
Internet. Marcajul este de tip individual si are forma:
<! Acesta este un comentariu>
Fonturile textului au o culoare, o marime, un stil si o caracteristica (normal, bold, italic,
underline). Sintaxa de declarare este:
<FONT [SIZE = [+|–]1|2|3|4|5|6|7]
[COLOR = ”# rrggbb”|” color”]
______________________________________________________________________________ 63
[FACE = ”font”]>
Textul zonei pe care se aplica modificarea de tip de font este:
</FONT>
în care SIZE indica o modificare relativa a dimensiunii fontului în cazul în care apare unul din
simbolurile + sau –. Setarea poate fi absoluta prin indicarea unuia dintre numerele de la 1 la 7.
Setarea implicita este 3.
COLOR indica noua culoare pe care o va avea textul. Codul culorii este dat în format
hexazecimal RGB în care:
– rr reprezinta rosu (de la 00 la FF);
– gg reprezinta verde (de la 00 la FF);
– bb reprezinta albastru (de la 00 la FF).
Culoarea fontului este deci o combinatie de rosu-verde-albastru în diferite proportii.
În tabelul 9.7 sunt prezentate simbolurile pentru câteva caractere speciale iar în tabelul 9.8
sunt prezentate codurile RGB câtorva culori des utilizate.
Tabel 6.3
Exemple de caractere speciale
Nume Sintaxa Nume ISO Latin-1 Descriere

A circumflex
Acirc & Acirc; & # 194;
(Â)
a circumflex
acirc & acirc; & # 226;
(â)
ampersand
amp & amp; & # 38;
(&)
A cu inel
Aring & Aring & # 197;
(Å)
copyright
copy & copy & # 169;
(C)
I circumflex
Icirc & Icirc & # 206;
(Î)
i circumflex
icirc & icirc î
(î)
micro &micro &#(8); micro (µ)
Tabel 6.4
Exemple de culori accesate prin nume
Nume culoare Cod RGB
aqua, cian # 00FFFF
black # 000000
blue # 0000FF
brown # A 52 A2A
darkmagenta # 88008B
gold # FF D700
magenta # FF00FF
red # FF0000
yelow # FFFF00
white # FFFFFF
Documentele HTML pot fi legate între ele sau pot face trimiteri la alte adrese URL, e-mail
etc. O astfel de legatura se mai numeste si ancorare.
Marcajele de legaturi pot fi de doua tipuri:
a) legaturi catre alte adrese; acestea se caracterizeaza prin textul legaturii (afisat pe ecran în
mod subliniat, cu o alta culoare decât restul textului si atunci când pointerul mouse-ului se
64 ____________________________________________________________________
deplaseaza deasupra sa starea sa se modifica, daca linia este activa în documentul curent) si,
de asemenea, prin adresa la care se poate efectua salt;
b) definiri de nume care au rolul de a introduce tinte pentru legaturi în cadrul documentului.
Marcajul utilizat pentru ambele tipuri este
<A> … </A>
unde
A provine de la anchor (ancora, ancorare).
Neincluderea etichetei de închidere </A> va crea o hiperlegatura foarte lunga, cu o slaba
ancorare, care poate afecta buna întretinere a paginii Web.
Legatura la un URL are sintaxa:
<A #REF = ”adresa URL” [REL = ”tip-rel”]
[REV=”tip-rev”]
[TITLE = ”title-name”]
[TARGET = Window |_blank|_parent|_self|_top>
text de legatura
</A>
în care TARGET se poate referi la una dintre valori si anume:
– window – indica fereastra de afisare (daca nu exista, ea este creata);
– _blank – o fereastra noua;
– _parent – o fereastra parinte (cea anterioara);
– –self – în aceeasi fereastra ca si documentul curent (valoare implicita);
– _top – în fereastra initiala,
iar ”text de legatura” poate fi un text sau o imagine.
Pentru proiectarea modului de afisare a textului de legatura sunt disponibile trei atribute ale
tag-ului <BODY>:
LINK = ”# rrggbb”|”culoare”
VLINK = ”#rrggbb”|”culoare”
ALINK = ”# rrggbb”|”culoare”
în care:
LINK – defineste culoarea textului pentru legaturile nevizitate;
VLINK – defineste culoarea textului pentru legaturile vizitate;
ALI NK – (sau Active LINK) defineste culoarea textului pentru legaturi care se activeaza.
Legatura catre o sectiune este utila pentru navigarea într-un document de dimensiuni mai
mari. Aceasta se poate realiza în doua etape:
a) marcarea locului unde se poate efectua saltul (tinta);
b) marcarea locului de unde se poate efectua saltul (ancorarea).
Astfel, se poate scrie:
<A NAME = ”denumire”>
[text – denumire]
</A>
unde:
denumire este numele sub care se face referire la locatia respectiva prin legaturi
hypertext si nu apare în pagina vizualizata;
text – denumire este textul care apare în pagina vizualizata, nu este evidentiat într-un fel
anume si constituie, în general, numele sectiunii catre care se poate
naviga.
Listele, de fapt, listarile pot fi:
– liste neordonate (cu sau fara buline);
– liste ordonate;
– liste de definitie.
Listele pot fi îmbricate, astfel ca o întreaga lista poate fi element în alta lista.
Sintaxa listelor neordonate este de tipul urmator:
<LI[VALUE = nnnn][TYPE = ^|a|A|i|I|disk|square|circle>
element_de_lista
[</LI>]
______________________________________________________________________________ 65
în care VALUE indica valoarea numerica de început pentru o lista ordonata;

TYPE specifica stilul pentru buline sau numerotari.
6.3.VIRUSII CALCULATOARELOR
Principial, virusii sunt programe ca oricare altele. Definim ca virus un program care
executa, pe ascuns, o alta activitate decât cea declarata. În aproape toate cazurile un virus
consta din trei parti de program: controlul reproducerii, activatorul si nucleul.
Criterii de clasificare a virusilor
Un program este considerat ca reprezinta un virus daca are proprietatile urmatoare:
q modifica programele utilizatorului prin includerea propriilor sale structuri în
acestea;
q modificarile provocate nu se refera numai la programe ci si la grupuri de
programe;
q el va recunoaste un program deja modificat;
q daca recunoaste un program modificat nu va efectua o noua modificare a
acestuia;
q programul infectat are de acum înainte proprietatile anterioare.
1. Din punct de vedere al capacitatii de a se multiplica si de a distruge:

q virusi propriu-zis i, cu capacitate de auto-reproducere, infectare si distrugere;
q virusi care nu se reproduc, dar se infiltreaza cât mai adânc în sistem si
provoaca distrugeri lente, fara a lasa urme. Au capacitatea de-a furniza
informatii confidentiale despre parole, cuvinte cheie sau date cu caracter
secret pe care le înscriu în fisiere speciale.
2. Din punct de vedere al tipului distrugerilor provocate în sistem:
q virusii care determina blocarea sistemului, facându-l inutilizabil (provoaca
„crash-ul” sistemului). Acest tip de virus distruge, de obicei, programul în
care este inclus;
q virusi care nu provoaca distrugeri, dar incomodeaza sau fac uneori imposibil
lucrul la calculator (încetinirea vitezei de lucru, afisarea unor texte de
felicitare sau ironice, colorarea sau înnegrirea ecranului, blocarea tastaturii,
reinitializarea aleatoare a calculatorului, activarea generatorului audio si
„interpretarea” unor melodii, modificarea aleatoare a generatorului de
caractere etc.)
q virusi cu o mare putere de distrugere, care afecteaza nu numai preogramele
infectate ci întreg sistemul de calcul. Din aceasta categorie fac parte virusii
care distrug tabela de partitii a hard discului, altereaza tabela de alocare a
fisierelor (File Allocation Table- FAT), formateaza hard discul, distrug
sectorul de boot sau pot sterge informatiile dintr-un director sau de pe întreg
discul. Virusii din aceasta categorie pot modifica, din proprie initiativa,
structura arborescenta a discului, alterând integral si irecuperabil informatia
existenta.
De asemenea, sunt virusi care pot actiona asupra dischetelor protejate la scriere,
prin ocolirea întreruperii si utilizarea directa a unitatii de disc flexibil. Astfel de programe de
virusare lucreaza la nivel fizic si ele pot modifica atributele conventionale de fisier

1. Principalele tipuri de retele de calculatoare sunt:
a. locale;
b. metropolitane;
c. cu arie larga de raspândire geografica;
d. radio;
e. toate variantele.
R: e
66 ____________________________________________________________________
TEMA VII
SISTEME INFORMATICE ÎN SOCIETATEA MODERNA. INFORMATICA ÎN

ECONOMIE. TENDINTE. CALCULATORUL SI LUMEA DE MÂINE
În acest capitol vom studia:

• perspectivele de dezvoltare micro si nano-tehnologica
• tendinte conceptuale în arhitectura microcalculatoarelor
• tendinte de evolutie software
• evolutii ale super-calculatoarelor
CONTINUT
7.1. Arhitecturi superscalare. Tehnici de canalizare („pipeline”) 68
7.2. Sisteme de memorie. Evolutie si perfectionari 70
7.3. Sisteme multiprocesor. Supercalculatoare 71
7.4. Realizari recente. Directii de dezvoltare 73
OBIECTIVE
• identificati tendintele de perspectiva hardware si software;
• sa va familiarizati cu arhitecturile super-computerelor
• sa puteti sa alegeti/recomandati achizitia unui sistem PC optim sub aspectul
performanta/pret;
RES URSE

_______________________________________________________
Înlocuirea tuburilor electronice cu dispozitive semiconductoare (diode, tranzistori) si

componente electronice miniaturizate a dus la micsorarea cu circa doua ordine de marime a
dimensiunilor si consumului instalatiilor numerice de calcul si la cresterea cu acelasi ordin a
vitezei de procesare a datelor.
Pe de alta parte utilizarea componentelor pasive si active discrete implica un numar
mare de elemente electronice care sunt continute într-un calculator complex si implicit la un
numar ridicat de conexiuni si suduri care ocupa un volum mare si duce la scaderea sigurantei
în functionare (a fiabilitatii) ca urmare a probabilitatii ridicate de aparitie a defectiunilor.
Problema a fost rezolvata prin aparitia, (în anul 1959), a circuitelor integrate la care
piesele componente si conexiunile dintre ele sunt realizate – prin tehnici specifice – chiar în
interiorul unui mic bloc monocristalin de semiconductor (cip)7 obtinându-se un grad mare de
miniaturizare si o crestere apreciabila a fiabilitatii, datorita micsorarii drastice a numarului de
piese si de conexiuni externe. Aceste cip-uri, care au o forma dreptunghiulara sau patratica cu
laturi de ordinul milimetrilor, sunt detasate dintr-o placheta (rondea) semiconductoare de
grosime mica (circa 0,2 mm) care la rândul ei a fost obtinuta prin sectionarea transversala a
unui cristal cilindric de semiconductor (de obicei din siliciu), crescut din topitura sau din faza
gazoasa prin metode speciale. În figura de mai jos se prezinta schema simplificata a unui cip
integrat cu un numar mic de componente, cum sunt circuitele SSI sau MSI.
7
De la cuvântul „chip” (engl.) care înseamna bucatica, aschie, ciob.
______________________________________________________________________________ 67
Figura 7.1. Etapele fabricarii cipurilor circuitelor integrate.

a – Sectionarea rondelelor (plachetelor) dintr-un monocristal de siliciu;
b – placheta cu mai multe circuite integrate (cipuri); c – structura traseelor de metalizare
pentru interconectarea componentelor circuitului integrat.
Marirea numarului de componente impusa de cresterea complexitatii sistemelor – în

general, numerice, pe cipuri de dimensiuni nu prea mari – duce –, dupa cum s-a mentionat, la
obtinerea unui grad foarte mare de integrare realizat prin micsorarea finetei liniilor de circuit
si a interspatiilor dintre ele. Micsorarea la maximum a dimensiunilor microcomponentelor
dintr-un circuit integrat nu reprezinta un scop în sine, ci unul legat de cresterea fiabilitatii
circuitelor si a vitezei de transmitere si de procesare a semnalelor în circuit.
În ultimul deceniu (dupa anul 1998) folosind tehnici de
mare finete pentru obtinerea mastilor cu deschidere
submicronice precum si prelucrarea cu fascicule ionice, laser sau
electronice etc., dimensiunile „liniilor” de circuit inclusiv a
„metalizarilor” au fost micsorate continuu de la 2÷ 4 µm, cât
erau pentru primele microprocesoare si memorii DRAM etc.,
pâna la 0,8 µm (dupa 1990), scazând apoi progresiv la 0,6 µm,
0,35 µm, 0,18 µm si chiar sub 0,1 µm (în anul 2003) ceea ce a permis obtinerea unor cip-uri
de memorii DRAM de capacitati foarte mari (sute de megabiti) si a unor procesoare capabile
sa functioneze la frecvente de 2,2 GHz, 2,8 GHz si chiar 3,06 GHz pentru unele procesoare
Pentium 4 (din anii 2002-2003) ale firmei Intel.
7.1. ARHITECTURI SUPERSCALARE. TEHNICI DE CANALIZARE („PIPELINE”)
Pe lânga dezvoltarea si perfectionarea tehnologiilor microelectronice, pentru

obtinerea calculatoarelor rapide au fost abordate noi metode de proiectare hardware si
software cum ar fi arhitecturile superscalare, tehnicile de canalizare („pipeline”), conceptul
RISC, ierarhizarea si perfectionarea sistemelor de memorie, procesarea paralela si sisteme
multiprocesor etc. În acest paragraf vor fi prezentate succint arhitectura superscalara si
tehnicile de canalizare, precum si interactiunile dintre aceste arhitecturi.
68 ____________________________________________________________________
Tehnici de canalizare („pipeline”)
Tehnica de canalizare sau pipeline este o tehnica care profita de paralelismul

existent între instructiunile unui flux secvential de instructiuni (program). Spre deosebire de
microprocesoarele mai vechi, inclusiv din seria I.80x86 care lucrau pur secvential,
microprocesoarele evoluate actuale (de tipul Pentium sau din clase similare) folosesc tehnica
pipeline („canalizare”) care permite microprocesorului sa citeasca o instructiune, sa înceapa
prelucrarea ei si, apoi, înainte de a o termina, sa citeasca o alta instructiune, sa înceapa s-o
prelucreze în paralel cu prima, care deja a ajuns într-o etapa avansata de prelucrare s.a.m.d.
Astfel, se pot crea niste „cozi” în care instructiunile stau la rând spre a fi preluate,
exact ca într-o teava sau „canal” prin care curge apa. În acest fel, într-un singur ciclu de ceas
se executa în paralel mai multe instructiuni, care se afla în diferite faze de prelucrare.
Daca una din fazele canalizarii întârzie, atunci întârzie si celelalte faze (care se afla
la rând, în canal). Cerintele impuse de canalizare constituie una din cauzele pentru care
proiectantii, dar si programatorii, trebuie sa procedeze astfel încât toate instructiunile sa fie
executate în acelasi numar de pasi, deci executia mai multor instructiuni se suprapune în
timp.
Evident, partajarea si planificarea corecta a diferitelor tipuri de instructiuni în lantul
(„conducta”) care formeaza „pipeline” necesita resurse hardware si software adecvate inclusiv
si prezenta mai multor niveluri sau canale de prelucrare .
În general, canalul de prelucrare are mai multe niveluri. Cipurile Intel Pentium au
patru niveluri de canalizare, iar Pentium Pro foloseste un canal de prelucrare cu 12 niveluri.
În executia pipeline a fluxului de instructiuni pot sa apara hazarduri pipeline care pot fi
hazarduri structurale, de stationari la ramificatie sau hazarduri de control.
Hazardul structural consta în aceea ca hardware-ul masinii nu poate suporta
combinatia de instructiuni pe care trebuie sa le execute în acelasi ciclu de ceas.
Hazardurile de date apar la programele ramificate (cu mai multe ramuri) ce se
executa pe cai diferite, cu instructiuni diferite etc.; astfel un canal de prelucrare poate fi
încarcat cu instructiuni dintr-o ramura din program, dupa care se descopera ca programul
trebuia sa urmeze o alta ramura. De asemenea, este posibil ca o instructiune sa depinda de
rezultatul unei instructiuni precedente, aflate înca în pipeline. Pentru eliminarea hazardelor
pipeline se adopta structuri hardware si soft-ware adecvate cum ar fi planificarea pipeline
dinamica sau o logica de predictie a ramurilor folosind asa numita tehnologie de executie
speculativa/1/.
Pipeline-ul îmbunatateste performanta prin cresterea productivitatii de executie a
instructiunilor si nu prin micsorarea timpului de exe cutie al unei instructiuni individuale care
ramâne neschimbat. Dupa cum s-a mentionat, acest câstig de productivitate si implicit de
viteza a procesorului este datorat suprapunerii în timp a executiei mai multor instructiuni într-
un canal (sau mai multe) cu mai multe niveluri.
Arhitectura superscalara
În calculatoarele evoluate procesorul (sau microprocesorul) poate avea doua sau mai
multe cai de executare a instructiunilor. Ca urmare, microprocesorul poate prelucra simultan
doua sau mai multe parti ale programului ceea ce duce la micsorarea apreciabila a timpului
total de executie a unui program.
Evident, microprocesorul trebuie sa posede resursele hardware si software pentru a
putea lucra în regim superscalar.
Împartirea optima a programului în mai multe parti trebuie sa fie judicios condusa
astfel încât sectiunile repartizate pe fiecare cale de procesare sa fie aproximativ egale sau sa
fie executate în durate de timp comparabile.
Conceptul de procesor superscalar a fost introdus de John Cocke. Primul sistem
superscalar a fost calculatorul mainframe Control Data Corporation 6600 fabricat în 1964
pentru aplicatii stiintifice. Acest tip de calculatoare, alcatuite din opt unitati functionale erau
cele mai rapide la vremea aceea. Arhitectura superscalara a fost adoptata si în constructia
microprocesoarelor evoluate de tip Pentium sau similare, ceea ce a condus la reducerea
numarului de cicluri de ceas pentru executia unei microinstructiuni tipice. Astfel
______________________________________________________________________________ 69
microprocesorul Pentium are doua cai de executie canalizata, iar microprocesoarele Pentium
Pro si urmatoarele (Pentium 2, 3, 4) poseda mai multe niveluri în ierarhia de canalizare 8 .
Astfel cipul Mobile Pentium 2 are doua canale de prelucrare cu câte 12 niveluri,
ambele având posibilitatea sa execute instructiuni MMX, precum si o unitate integrata pentru
operatii în virgula mobila pe 80 de biti. Fata de primele microprocesoare care necesitau mai
multe cicluri de ceas pentru executia unei instructiuni, prin folosirea arhitecturii superscalare
si a prelucrarii prin canalizare („pipeline”), precum si a altor concepte hardware sau software
moderne, (de exemplu, mai multe nivele caché sau conceptul RISC etc.) s-a ajuns ca
microprocesoarele evoluate actuale sa execute mai multe instructiuni în fiecare ciclu de ceas,
concomitent cu marirea frecventei ceasului! De exemplu, în cazul considerarii unui
microprocesor cu un CPI (cicluri de ceas pe instructiune) egal cu 1 (adica un singur ciclu
pentru o instructiune), un microprocesor superscalar (Pentium Pro) la 1000 MHz cu patru cai
poate functiona la o viteza de vârf de patru miliarde de instructiuni pe secunda (deci rezulta
un CPI = 0,25).
7.2. SISTEME DE MEMORIE. EVOLUTIE SI PERFECTIONARI
Ca urmare a dezvoltarii tehnicilor microelectronice pe lânga perfectionarea unitatii

centrale de procesare (microprocesorului), au fost obtinute progrese importante în dezvoltarea
si perfectionarea si a altor componente hard din arhitectura sistemelor numerice cum ar fi
blocurile de memorie, magistralele, sistemele de intrare/iesire, dispozit ivele periferice etc.
Desi materialul semiconductor (siliciul), cât si tehnologiile folosite (în special cele
de litografiere în tehnologia planara etc.) sunt aceleasi ca cele folosite pentru realizarea
procesoarelor rapide, viteza de lucru a sistemelor de memorie ramâne în urma vitezei UCP, cu
atât mai mult cu cât pentru obtinerea memoriilor de capacitati mari se folosesc în special
DRAM-uri care au viteze mai mici de operare.
O îmbunatatire marcanta a performantelor sistemelor de memorie s-a obtinut pe baza
principiului localizarii si ierarhizarii blocurilor de memorie, în special prin utilizarea
memoriilor caché si a conceptelor de memorie virtuala etc.
Îmbunatatiri recente în tehnologia DRAM (DRAM sincrone si tehnici corelate cu
aceasta) au dus la o cres tere a largimii de banda a memoriei. Aceasta largime de banda,
potential mai mare, a permis proiectantilor sa mareasca dimensiunea blocurilor de memorie
caché mai putin decât ar fi fost normal în penalizarea de esec, asa cum se va arata în
continuare.
În cele ce urmeaza vor fi ilustrate câteva din inovatiile si perfectionarile recente în evolutia
cip-urilor si în organizarea hardware si software a sistemelor de memorie.
Ierarhizarea memoriei. Memoria caché pentru translatare
Principiul localizarii datelor sta la baza optimizarii organizarii si functionarii
sistemelor de memorie din calculatoare. Exista doua tipuri de localizari:
1) Localizare temporala, adica localizare în timp: daca se face referire la o anumita
informatie (date memorate), este posibil ca aceasta sa fie din nou referita cât mai curând.
2) Localizare spatiala, adica localizare în spatiu: daca se face referire la un obiect
(informatie) din memorie, obiectele (sau datele) a caror adrese sunt învecinate cu primul tind
sa fie adresate cât de curând.
Figura 7.2. Organizarea ierarhiei de memorie, cu caché si TLB.
8
Conceptul de „canalizare” a fost prezentat în subparagraful precedent (§.10.2.1).
70 ____________________________________________________________________
7.3. SISTEME MULTIPROCESOR. SUPERCALCULATOARE
În acest paragraf vor fi prezentate câteva consideratii generale asupra retelelor de

microprocesoare, precum si asupra supercalculatoarelor cu procesare paralela prin folosirea
unui mare numar de microprocesoare9 .
Primul supercalculator si anume CDC 6600 a fost proiectat de Seymour Cray în 1963 si a fost
realizat în anul 1964 de catre firma Control Data Corporation (CDC). În anul 1976 a aparut
Cray-1 (proiectat tot de Seymour Cray), care la acea data a fost cel mai costisitor (≈20
milioane dolari) si cel mai rapid supercalculator (~160.000 operatii pe secunda) fiind destinat
calculelor pentru programele stiintifice.
Dezvoltarea spectaculoasa a microprocesoarelor, inclusiv pentru procesarea unor cuvinte de
16, 32 sau de mai multi biti, a atras atentia proiectantilor si producatorilor de
supercalculatoare. Într-adevar, chiar si un PC actual înzestrat cu microprocesoare de vârf
(Pentium Pro sau Power PC etc.) atinge usor unele performante (viteza de procesare)
comparabile sau chiar mai mari decât ale supercalculatoarelor din deceniile sapte sau opt ale
secolului trecut. Totusi un PC nu poate fi comparat sau asimilat cu un supercalculator, care
prezinta particularitati specifice legate mai ales de capacitatea de memorare foarte mare, de
largime de banda mare a magistralei de date si capacitate foarte mare a dispozitivelor de
intrare/iesire pentru transferul unor imense cantitati de date etc.
Marirea capacitatii de calcul la supercalculatoare poate fi obtinuta fie prin proiectarea unor
procesoare foarte performante – dar si foarte scumpe – sau prin conectarea în paralel a mai
multor procesoare sau sisteme de calcul separate (microcalculatoare).
Având în vedere ca dupa 1993 (când a fost lansat Pentium), microprocesorul este cel mai
eficient procesor din punct de vedere al costului, este evident ca daca nu se poate procesa o
sarcina de lucru (program) în partajare de timp pe un procesor cu un singur cip, atunci este
mai eficienta utilizarea unui sistem multiprocesor care consta din mai multe procesoare
construite fiecare pe câte un cip, decât construirea unui procesor de mare performanta cu
ajutorul unor tehnologii speciale dar foarte scumpe.
Multiprocesoarele utilizeaza sistemul de programe cu procesare paralela adica un program
unic care este executat simultan pe mai multe procesoare. Pentru ca diferitele procesoare din
sistem sa poata accesa datele comune, aceste proce-soare au un singur spatiu de adrese de
aceea se mai numesc si procesoare cu memorie partajata. Acestea ofera programatorului un
spatiu unic de adrese de memorie, care este folosit în comun de catre toate procesoarele.
Procesoarele comunica prin variabile comune, partajate, aflate în memorie si toate
procesoarele sunt capabile sa acceseze orice locatie de memorie prin instructiuni de încarcare
si memorare.
Sistemele de multiprocesoare conectate printr-o magistrala unica au dimensiuni, în
general, mici, cuprinzând pâna la câteva zeci de procesoare. Traficul pe procesor si largimea
de banda (a memoriei) determina numarul optim (si util) de procesoare dintr-un
multiprocesor. Memoriile caché mai rapide detin copii ale datelor, atât pentru reducerea
timpilor de acces a datelor, cât si pentru reducerea traficului de date pe magistrala (unica) cu
memoria principala.
Posibilitatea de a mari numarul de procesoare este asigurata de modelul de interconectare în
retea. Totodata, se obtine o micsorare a timpilor de acces, precum si o crestere a largimii de
banda.
Dupa cum se constata din figura 10.4,a, mediul de conectare – magistrala – se afla între
procesoare si memoria unica, în timp ce pentru conectarea în retea memoria este atasata
fiecarui procesor, iar mediul de conectare – reteaua – se situeaza între aceste noduri
combinate. Pentru sistemele cu magistrala unica, mediul de comunicatie este folosit la fiecare
acces la memorie, pe când în cazul sistemelor cu procesoare legate printr-o retea, acest mediu
este folosit doar pentru comunicatia între procesoare.
9
Exista un numar imens de carti, articole si reviste de specialitate referitoare la sistemele
multiprocesor si supercalculatoare, astfel încât cei care doresc sa aprofundeze aceste subiecte sunt
invitati sa cerceteze aceste publicatii precum si pe Web la adresa www.mkp.com/cod 2e.htm. A se
vedea, de asemenea, si lucrarile [65 ÷ 67].
______________________________________________________________________________ 71
a) b)
Figura 7.3. a – Sistem multiprocesor cu o magistrala unica;
b – Organizarea unui multiprocesor cu conectare prin retea.
Daca memoria fizica este împart ita în module pozitionate lânga fiecare procesor, ca
în figura 7.3,b, atunci se considera ca este distribuita. Polul opus al acestei configuratii este
memoria centralizata, pentru care timpul de acces la o locatie fizica din memorie este acelasi
pentru toate procesoarele, deoarece fiecare acces se face prin mediul de interconectare asa
cum se vede în figura 7.3,a.
Pentru interconectarea procesoarelor într-o retea exista numeroase topologii de retea. Criteriul
de performanta urmarit este cresterea largimii de banda totala a retelei. Un ansamblu
procesor-memorie constituie un nod al retelei. Cea mai simpla retea este reteaua cu topologia
de inel care conecteaza într-o retea inelara un numar de noduri actionate prin comutatoare de
retea C (fig. 7.4).
Figura 7.4. Sistem multiprocesor cu topologie de interconectare în inel.

Opusul topologiei inel îl constituie reteaua cu interconectare totala. Între aceste
tipuri exista multe alte topologii adoptate de proiectanti si utilizatori (în functie de scopul
urmarit si de costurile acceptate) cum ar fi, de exemplu, grila rectangulara, retele toroidale,
retele cubic-rectangulare sau pe hipercub n-dimensional (cu N noduri) etc.
Topologia retelei de interconectare constituie un factor important în constructia
supercalculatoarelor care, actualmente, se pot defini ca sisteme multi-procesor pe scara larga
(adica un sistem de procesoare paralele pe scara foarte mare) incluzând în retea între 100 si
10.000 de noduri (procesor plus memorie). Doua cai au fost abordate pentru realizarea de
supercalculatoare sau sisteme de paralelism masiv: conectarea între ele a mai multor
calculatoare sub forma unui sistem multicalculator cu schimb de mesaje între calculatoarele
componente si multiprocesoare care pot fi extinse ca numar având memorie partajata.
Sistemele multicalculator cunoscute si sub denumirea de clustere de calculatoare au
fost folosite pe scara restrânsa10 datorita unor limitari a largimii de banda totale si a costurilor
ridicate. Într-adevar, costul de administrare (si exploatare) a unui cluster cu N noduri este
aproape egal cu costul de administrare a N masini independente.
În ceea ce priveste interconectarea, multicalculatoarele sunt conectate folosind
magistrala I/E a calculatorului, pe când multiprocesoarele sunt conectate folosind magistrala
de memorie a calculatorului acesta din urma având o largime de banda mult mai mare.
În ceea ce priveste transferurile de date si executia instructiunilor în sistemele de procesare
paralela se adopta terminologia si clasificarea diferitelor sisteme, introdusa de Flynn înca din
anul 1969. Astfel, dupa aceasta clasificare se pot deosebi:
1. sisteme cu flux unic de instructiuni, flux unic de date (SISD – Single Instruction stream,
Single Data stream); acestea constituie sistemul uniprocesor;
10
Exemple de clustere de calculatoare: Sun Entreprise Cluster 6000 realizat cu 100 calculatoare de
birou de tipul Ultra SPARC; IBM SP2 cu 32 noduri [47].
72 ____________________________________________________________________
2. sisteme cu flux unic de instructiuni, fluxuri multiple de date (SIMD – Single Instruction
stream, Multiple Data streams);
3. sisteme cu fluxuri multiple de instructiuni, flux unic de date (MISD – Multiple Instruction
streams, Single Data stream);
4. sis teme cu fluxuri multiple de instructiuni, fluxuri multiple de date (MIMD – Multiple
Instruction streams, Multiple Data streams).
Multicalculatoarele sunt sisteme MIMD, la care comunicatia între proce-soarele
componente se realizeaza prin transfer de mesaje prin intermediul unei magistrale de înalta
performanta care leaga între ele mai multe noduri (fig. 10.6). Dupa cum se vede din figura
10.6 fiecare nod este format dintr-unul sau mai multe procesoare P, module de memorie M
(partajate numai de procesoarele din nodul respectiv), dispozitive de intrare/iesire (I/E) care
sunt în general discuri dure, precum si un procesor de comunicatie PC [65]. Procesoarele de
comunicatie sunt conectate printr-o retea de comunicatie având diferite topologii (stea, arbore,
inel grila, tor dublu, cub sau hipercub).
Figura 7.5. Structura generala a unui multicalculator.
7.4. REALIZARI RECENTE. DIRECTII DE DEZVOLTARE
Tehnologiile informatice (I.T.) si comunicatiile digitale au cunoscut o dezvoltare

uriasa mai ales în ultimele doua decenii (dupa 1990). Aceasta dezvoltare – care are o
dinamica uluitoare – a avut loc ca urmare atât a necesitatilor impuse de industrie si cercetare
sau de perfectionare a tehnicilor mass-media, cât si a unor competitii tehnologice în care pe
lânga aspectele pur economice au intervenit si unele aspecte politice, sociale sau militare.
În domeniul dezvoltarilor hardware si software ale echipamentelor de calcul electronic
amploarea si diversitatea inovatiilor si descoperirilor care au loc cu o frecventa tot mai
ridicata nu pot fi inventariate în câteva rânduri sau pagini, de aceea în acest paragraf vor fi
mentionate doar o parte din realizarile mai recente, precum si unele tendinte de dezvoltare.
Cititorii interesati de informatii suplimentare se pot adresa la pagini Web, de exemplu, la
www.mkp.com/ cod2e.htm.
Pentru evaluarea obiectiva a performantelor diferitelor sisteme de calcul realizate de
producatorii unor astfel de echipamente au fost elaborate asa-numitele teste benchmark, care
sunt programe alese în mod special pentru a masura performanta.
Perfor-mantele unui calculator nu sunt determinate numai de parametrii procesorului
sau unitatii aritmetice si logice (UAL) cum ar fi frecventa ceasului, numarul de instructiuni
executate într-o secunda, lungimea cuvântului procesat etc., ci si de caracteristicile celorlalte
blocuri din sistem, cum ar fi memoria interna, memoriile caché, si memoria externa (disc),
magistralele, largimea de banda a memoriilor sau a echipamentelor de intrare/iesire, sistemele
de operare sau limbajele folosite etc. Pe lânga perfectionarile tehnologice aduse nucleului
procesor care au condus la cresterea vitezei de lucru a acestora, eforturi deosebite s-au facut si
pentru perfectionarea altor blocuri care puteau produce „strangulari” în viteza de lucru a
______________________________________________________________________________ 73
întregului sistem, cum s-a aratat mai înainte, în cazul memoriilor, dispozitivelor I/E, sau
magistralelor etc.
În ultimul deceniu (dupa 1995) au fost obtinute dispozitive, module si sisteme cu
performante remarcabile atât în planul hardware, cât si în planul software si al organizarii
ierarhiilor de memorie. Eforturi sustinute au fost facute pentru perfectionarea memoriei
DRAM, cu variantele CDRAM (memorie DRAM cu caché), memoria DRAM sincrona
(SDRAM), Enhanced DRAM (EDRAM), EDO RAM precum si Rambus DRAM
(RDRAM)11 . Asemenea tipuri de memorii cu valori mari ale largimilor de banda au fost si
sunt folosite împreuna cu procesoarele evoluate fabricate de Intel (Pentium Pro, Pentium 3 si
4), AMD si de alti producatori. În particular, chipset-urile cu Pentium (P4 ) au fost înzestrate
cu memorii RDRAM (Rambus DRAM), dar pretul ridicat al acestora din urma a scazut
atractivitatea chipset-ului ceea ce a condus la o slaba vânzare a lui P4 . Problema a fost
rezolvata prin utilizarea, începând cu anul 2002, a noilor tipuri de memorii si anume chip-
urile Double Data Rate SDRAM prescurtat DDR care mareste de cca doua ori latimea de
banda.
Cele mai uzuale DDR-SDRAM utilizate în prezent sunt cunoscute sub forma
cipurilor (de memorie) PC 1600, PC 2100 si PC 2700. Acestea au rate care corespund
vitezelor de 200, 266 si 333 MHz pe secunda si sunt cunoscute, de obicei, ca DDR 200, DDR
266 si DDR 333.
În cazul memoriilor PC 133, latimea de banda se mareste de 2,5 ori prin folosirea
conceptului DDR. Firma SIS (din Taiwan) a fost primul fabricant de chipset-uri care a oferit
suport pentru DDR-333 (la începutul anului 2002) iar apoi firma Kingmax a fabricat primele
DDR 400 (533 MHz Date-Rate) utilizate cu Pentium 4, inclusiv la P4 -M (pentru notebook-uri
si alte calculatoare mobile).
Memoriile DDR prezinta avantajul unui pret mai mic, dar în ceea ce priveste
performantele ele nu se ridica la cele atinse de memoriile Rambus DRAM (sincrone). Astfel
în testele efectuate cu procesorul P4 memoriile RDRAM, în perechi de rimm-uri PC 800 si
PC 1066, au oferit cote de transfer de 3,2 Gb pe secunda si respectiv de 4,2 Gb pe secunda,
spre deosebire de chipset-urile DDR PC 100 (266 MHz) si PC 2700 (333 MHz) care ofera
doar 2,1 Gb/s si respectiv 2,7 Gb/s. Rezulta, ca daca se doreste un sistem mai performant cu
P4 este necesar sa se plateasca un pret ceva mai mare, dar rezultatele obtinute vor justifica
aceste costuri. De mentionat aici si chipset-ul PC 2400, care contine o memorie R-DRAM ce
lucreaza la o frecventa de 800 MHz, fata de preconizatele DDR-400 care pot lucra la o
frecventa de 400 MHz, dar au un pret mai mic 12 .
Cresterea gradului de integrare, deci al numarului de componente pe cip, a permis
obtinerea unor module (cip -uri) de memorie (DRAM) de capacitati foarte mari, si a unor
procesoare (microproce-soare) performante care, de asemenea, pot îngloba mai multe
milioane de tranzistori pe cip, gratie litografiilor submicronice. Performantele microprocesoa-
relor si ale cipset-urilor care înglobeaza memorii si procesoare evoluate (Pentium, G4 etc.) au
fost obtinute si prin abordarea unor proceduri software spectaculoase, daca nu chiar
revolutionare, mai ales în ceea ce priveste rezolvarea problemelor de grafica pe calculator
(programe 3D) care necesita un volum mare de operatii, sau pentru aplicatii multimedia etc.
Câteva din asemenea abordari si solutii software vor fi expuse în conexiune cu dezvoltarea
tehnologiilor hardware care în ultimul deceniu (dupa 1995) au capatat o dezvoltare fara
precedent.
Dupa 1990 în productia de microprocesoare si calculatoare pe 32 sau 64 biti pe lânga
firmele Intel si Motorola au intrat în competitie companiile AMD, IBM, Cyris, Hewlett-
Packard si IDI (cu filiala Centaur Technology). Advanced Micro Device (AMD) a devenit cel
mai puternic concurent pentru Intel cu productia sa de microprocesoare începând cu
generatiile 5 si 6 (din seria Pentium). Folosind cip-uri bazate pe nuclee RISC, firma AMD a
adaugat, la microprocesoarele sale, instruc-tiuni grafice 3D extinse în setul de comenzi,
înainte ca Intel sa lanseze pe piata microprocesorul Pentium III.
11
Toate aceste tipuri de memorie au fost descrise în §.10.3.3.
12
Se considera ca memoriile DDR mai au înca nevoie de perfectionari pentru a atinge nivelul
performantelor actualelor R-DRAM -uri dar pretul mai mic al primelor s-ar putea sa conduca la
înlocuirea totala a memoriilor R-DRAM.
74 ____________________________________________________________________
În ianuarie 1997, firma Intel a lansat primul microprocesor Pentium cu îmbunatatiri

MMX, (cu instructiuni pentru aplicatii multimedia) care, în timpul dezvoltarii, a purtat numele
de cod P55C. Primul dintre aceste cip-uri, pe care Intel l-a numit oficial Pentium Processor
with MMX Technology (Procesor Pentium cu tehnologie MMX), opera la 166 sau 200 MHz,
cu magistrala externa de 66 MHz. Modelul de baza al microprocesorului Pentium MMX este
identic cu cel al microprocesorului P54C Pentium, cu doua diferente importante. Asa cum
sugereaza si numele, noul cip recunoaste setul de instructiuni MMX, care sunt tratate
asemanator cu instructiunile pentru coprocesor. În plus, Intel a dublat dimensiunea memoriei
caché primare integrata în cip, ajungând la 32 KB.
În comparatie cu Pentium Pro, procesorul evoluat P4 fabricat de Intel contine cca. 55
milioane de tranzistori, integrati pe cip. Conducatorii companiei Intel afirma ca pâna în anul
2007 ca urmare a generalizarii tehnologiilor nanometrice (litografie la 40-50 nanometri) se
vor produce microprocesoare care vor include cca. un miliard de tranzistori pe cip [70]. În
ultimii ani (dupa anul 2000) ritmurile de producere a microprocesoarelor din ce în ce mai
performante au crescut foarte mult. Astfel, dupa elaborarea diverselor tipuri de Pentium în
tehnologiile de 0,25 µm si 0,18 µm, firma Intel a realizat, în 2002, primele procesoare Xeon
destinate serverelor având gradele de viteza de 1,8 GHz, 2 GHz si 2,2 GHz fabricate prin
litografia de 0,13 µm si apelând la tehnologia Hyper-Threading.
Pentru implementarea tehnologiilor Hyper-Threading sunt necesare sisteme de
operare perfectionate cum este Windows XP (mai putin Windows 2000 si în nici un caz
Windows 98 sau mai vechi). Evident pentru obtinerea unor performante superioare se folosesc
memorii R-DRAM, astfel încât cel mai performant system se poate rezuma prin combinatia:
P 4 + R-DRAM + Hyper-Threading.
Celelalte companii aflate în competitie cu Intel (AMD, HP, Apple etc.) au adoptat
tehnologii Hyper-Threading precum si procese litografice evoluate (folosind ultravioletul
îndepartat etc.) realizând procesoare care lucreaza în domeniul 1 ÷ 2,6 GHz (se pot mentiona
aici: Duron la 1,1 GHz, Athlon XP 1900+ si Athlon XP 2800+ de la AMD, Power PC, Power
Mac G3 , Power Mac G4 de la Apple si Motorola etc.).
În ceea ce priveste evolutiile viitoare se preconizeaza marirea frecventei nucleului
microprocesor pâna la 8 ÷ 10 GHz prin folosirea atât a litografiilor nanometrice, cât si a
tranzistorilor de tip nou (CMOS – Three Gate) lucrând la frecvente de pâna la 300 GHz, sau a
tranzistorilor nanometrici care sa opereze pe baza unor principii noi la frecvente de ordinul
terahertilor.
Succese importante s-au obtinut si în domeniul procesarii optice a informatiei, a
comunicatiilor optice si a mediilor de stocare optica (discuri optice ce pot înmagazina peste
100 GB, sau discuri holografice etc.) În locul Floppy – discurilor (sau dischetelor) de 3,5 inci
si 1,44 MB) se folosesc pe scara tot mai larga CD-ROM -uri inscriptionabile (mediile CD-RW
sau CD-MRW), iar mai recent, DVD-urile inscriptionabile care câstiga tot mai mult teren.
În încheiere se vor prezenta câteva date referitoare la realizarile recente în domeniul

superalculatoarelor care sunt sisteme multiprocesor cu procesare paralela.
Performantele supercalculatoarelor se masoara cu ajutorul unor teste speciale (benchmark-uri)
care permit ierarhizarea acestora în asa-numitul TOP500 ce cuprinde primele 500 de
supercalculatoare din lume. Testul principal propus de Linpack (denumit si test Linpack)
consta în rezolvarea unui sistem de ecuatii liniare foarte dens care sa duca la rezultate
apreciabile în timpi cât mai scurti.
De la primul supercomputer Cray-1, capabil sa efectueze 160 milioane de operatii cu
virgula mobila pe secunda (160 megaflops) si cu o memorie principala de 8 megabytes, s-a
ajuns la supercomputere care pot calcula pâna la 40 de trilioane de operatii cu virgula mobila
pe secunda (40 teraflops) cum este cazul lui Earth Simulator de la NEC – Japonia. În
continuare vor fi prezentate câteva caracteristici ale unor supercomputere care sunt incluse în
recentul TOP 500 (din noiembrie 2002), clasament care se face de doua ori pe an.
Supercomputerul Cray T3E-1200 care încorporeaza 1900 de procesoare a fost instalat în
incinta guvernului american în anul 2001. El este capabil de o performanta de 1,1 teraflops.
Procesoarele folosite au o frecventa maxima de 675 MHz, fiecare unitate de procesare putând
dispune de 256 sau 512 MB de memorie primara. Toate procesoarele sunt de 64 de biti fiind
interconectate în noduri de câte 16 procesoare.
______________________________________________________________________________ 75
Supercomputerul ASCI White, instalat în laboratoarele din Los Angeles – SUA, are
în compunerea sa trei sisteme: White, Frost si Ice. Cel mai puternic dintre acestea este
sistemul White care contine 8192 procesoare grupate în 512 noduri fiecare cu câte 16
procesoare IBM RS6000 SP Power 3 capabile sa ruleze la 375 MHz. Blocul White ofera o
performanta de peste 12 teraflops (conform IBM). Sistemele Frost si Ice contin 68 si respectiv
28 de noduri. În total, suprcomputerul ASCI White contine 9728 de procesoare Power 3.
Memoria totala RAM a lui ASCI White este de 6 TB, iar capacitatea totala de memorie
externa este asigurata de asa-numitul IBM Total Storage 7133 Serial Disk System care poate
memora 160 TB de date.
Cel mai puternic supercomputer este, la ora actuala, Earth Simulator-Simulatorul
Pamântului, care are ca scop întelegerea si previziunea schimbarilor globale ale climei,
precum si studiul placilor tectonice si a cutremurelor etc.
Construit de compania japoneza NEC (Nippon Electric Company), supercalculatorul „Earth
Simulator” este instalat în orasul Kanagawa, lânga Tokyo, la Marine Science and Technology
Center. Conform specialistilor NEC Earth Simulator poate executa maxim 40 teraflops,
performanta rezultata în urma aplicarii testelor Linpack. El este echipat cu 5120 de procesoare
(fabricate de NEC). Fiecare procesor ruleaza la 500 MHz, este capabil de 8 gigaflops si
dispune de 2 GB de memorie, astfel încât sistemul contine, în total, 10 terabytes de memorie.
Earth Simulator ofera o latime de banda interna de 16 GB/s.
Procesoarele sunt structurate în 640 de noduri, fiecare nod dispunând de 8 procesoare
si 16 GB de memorie. Supercomputerul este instalat în 320 de cabinete fiecare continând câte
doua noduri, deci 16 procesoare. Acestea sunt asezate în jurul a 65 cabinete (de culoare verde)
care contin componentele ce asigura interconectarea nodurilor. Matricile cu discuri pentru
memoria externa sunt grupate în alte cabinete de culoare alba. Tot sistemul este izolat complet
de mediul înconjurator. De asemenea, este izolat electromagnetic si mecanic fiind suspendat
pentru a fi protejat antiseismic. Racirea supercomputerelor este asigurata prin sisteme de
racire si reîmprospatare cu aer.
Crearea lui „Earth Simulator” de catre japonezi -ia ambitionat pe americani care
promit o revenire în forta pe primul loc într-un viitor apropiat. Astfel IBM – care este
considerat lider în acest domeniu – a anuntat ca în 2004 si 2005 vor fi create
supercomputerele ASCI Purple si respectiv Blue Gene/L. Conform IBM ASCI Purple va fi
capabil sa execute peste 100 teraflops, iar Blue Gene/L va asigura 367 teraflops.
Supercomputerul ASCI Purple va fi compus din sisteme IBM e-Server care vor
încorpora 12544 de procesoare Power 5 si capacitati de stocare apreciabile. Blue Gene/L va
încorpora 130.000 de procesoare si va rula pe Linux.
Exista, de asemenea, si alte multe proiecte de supercomputere (în alte tari) dintre
care se poate mentiona, de exemplu, supercomputerul SGI Origin 3800 proiectat de Silicon
Graphics Technology (SGI) din Cambridge pentru a sustine proiectul COSMOS de studiere a
originii universului.
76 ____________________________________________________________________
BIBLIOGRAFIE RECOMANDATA:
/1/ Anca Gheorghiu – Programarea calculatoarelor

electronice, Editura Victor, Bucuresti, 2003
/2/ ***-colectia revistei Chip (1999 – 2003)
/3/*** www.microsoft.com
/4/*** www.infoiasi.ro
/5/ N. J. Muller, Enciclopedia Internet, Editura Tehnica,
Bucuresti, 2002.
/6/ *** - colectia revistei PC-WORLD (1999-2003)
/7/ *** www.linux.go.ro
______________________________________________________________________________ 77

In For Ma Tic A

Hochgeladen von

Dokumentinformationen

Originaltitel

Copyright

Verfügbare Formate

Dieses Dokument teilen

Dokument teilen oder einbetten

Freigabeoptionen

Stufen Sie dieses Dokument als nützlich ein?

Sind diese Inhalte unangemessen?

Copyright:

Verfügbare Formate

In For Ma Tic A

Hochgeladen von

Copyright:

Verfügbare Formate

UNIVERSITATEA „HYPERION” DIN BUCURESTI

Conf. Univ. Dr. Anca Gheorghiu

Cursul INFORMATICA este destinat în mod deosebit studentilor Facultatii de Stiinte

COD 1.05 Numar de credite ale cursului: 5

Numarul total de ore de curs: 28 ore

Forma de finalizare: examen la sfârsitul semestrului I

Strucura notei finale : 50% nota examen scris +

Nota: 1. Frauda se pedepseste

- Cunoasterea conceptelor fundamentale hardware si software ale calculatoarelor

6 Retele de calculatoare. Telecomunicatii. Societatea informationala. Topologii. INTERNET. 57

În cadrul acestei teme vom studia:

Dupa parcurgerea acestei teme veti fi capabili sa:

Pentru completarea studiului acestei teme, va recomandam sa:

1.1. INFORMATICA. CALCULATOR

Multi s-au referit la fenomenul informatizarii ca la a doua alfabetizare. Si de ce nu, în

La început mai timid si ocupând camere sau paliere

Revolutia informatica face ca tot ce ne înconjoara sa fie monitorizat, prelucrat

paleste în apropierea noului nostru partener existential: un terminal al retelei mondiale

Informatica stiinta care se ocupa cu elaborarea, realizarea, evaluarea,

Schema de baza a unui calculator personal cuprinde urmatoarele elemente:

HARDWARE SOFTWARE PEOPLEWARE

Hardware partea fizica a calculatorului, ceea ce presupune: procesor,

ÎNTREBARI SI TESTE GRILA

Componentele principale ale unui sistem de calcul sunt:

1.2. SISTEM DE CALCUL. DISPOZITIVE DE CALCULAT-SCURT ISTORIC.

Obligat sa efectueze calcule din ce în ce mai complexe,

Chiar daca a mai suferit unele mici

În 1949 John Von Neumann a avut ideea de a introduce în interiorul calculatorului,

Descoperirea în anul 1948 a tranzistorului realizat cu materiale semiconductoare a fost rapid

Eliminarea sistemelor cu componente discrete: diode, tranzistori, rezistori etc. si

1.3. FUNCTII SI CIRCUITE LOGICE

Propozitia compusa a carei valoare depinde de valorile 0 sau 1 ale propozitiilor

si prin tabelul de adevar 1.1.

Figura 1.2. Logigrame ale functiilor logice auxiliare.

Functia SAU-EXCLUSIV (XOR în l. engleza) sau adunare „a modulo doi b” (a ⊕ b),

y = (a + b )(ab) = (a + b )(a + b ) = a a + ab + a b + bb . 1.3.14

1.4. SISTEME DE NUMERATIE. CODIFICAREA NUMERELOR

Un sistem de numeratie este constituit din totalitatea regulilor si metodelor utilizate

10n 103 102 101 100 10−1 10−2 10−n

Nb = cn − 1b n − 1 K c2b 2 + c1b1 + c0b 0

Nb = (±)[cn − 1b n − 1 + cn − 2b n − 2c1b1 + c0b0 + c− 1b − 1 + K + c− mb − m ], 1.4.3

unde coeficientii ci sunt exprimati în baza b iar:

452 ,35 = 4 ×10 2 + 5 × 101 + 2 ×10 0 + 3 ×10 − 1 + 5 ×10 −2

Numerele care nu au specificata baza se considera scrise în sistemul zecimal.

Figura 1.5. Structura unui cuvânt binar de 16 biti.

101.011 = 1 × 2 2 + 0 × 21 + 1 × 2 0 + 0 × 2−1 + 1 × 2−2 + 1 × 2 −3 =

0,1111 = 0 × 20 + 1 × 2−1 + 1 × 2−2 + 1 × 2− 3 + 1 × 2− 4 =

– un cuvânt de 16 biti permite reprezentarea întregilor între 0 si 2 − 1 = 65535 ;

– un cuvânt de 32 biti permite reprezentarea întregilor între 0 si 2 − 1 = 4294967295 ;

– un cuvânt de 64 biti permite reprezentarea întregilor între 0 si 2

Alte sisteme de numeratie cu diferite baze sunt ilustrate în tabelul 1.7.

Reprezentarea numerelor reale

723 ,243528 ×10 2

ÎNTREBARI SI TESTE GRILA

În cadrul acestui capitol vom studia:

2.1. HARDWARE SI SOFTWARE. CLASIFICAREA CALCULATOARELOR

– componenta fizica, hardware, care cuprinde tot ansamblul de echipamente si

Exista mai multe categorii de software:

Clasificarea calculatoarelor electronice

În lume exista cca. 600 de supercalculatoare utilizate, de regula, în sfera militara si

Clasificare dupa generatie

2.2. STRUCTURA GENERALA A UNUI CALCULATOR ELECTRONIC NUMERIC

Calculatorul electronic numeric4 reprezinta un sistem logic secvential care