Probleme privind alegerea şi amplasarea stâlpilor pe traseu

Alegerea traseului
Un traseu al unei linii electrice aeriene bine ales, determină atât economicitatea acesteia,
cât şi siguranţa în funcţionare, uşurinţă în exploatare şi întreţinerea ei.
Alegerea traseului unei linii electrice comportă următoarele operaţii:
a. studiul şi alegerea iniţială a traseului pe o hartă la scara 1:100.000 sau 1:25.000. Într-
o primă aproximaţie, pe această hartă se stabilesc aliniamentele liniei. La stabilirea
aliniamentelor se va avea în vedere să se evite:
- păduri masive;
- monumente istorice;
- rezervaţii geologice, biologice, geografice;
- terenurile cu alunecări ca şi cele mlăştinoase;
- pantele foarte abrupte;
- coame de deal şi de munte;
- zone cu livezi sau u vii cultivate intensiv;
- zone legumicole;
- zone cu zăcăminte minerale, care se află în exploatare sau care s-ar putea să fie
exploatate;
- trecerea liniei peste teritorii locuite sau în care, peste un anumit număr de ani se
vor extinde regiuni locuite;
- traversările numeroase peste şosele naţionale, judeţene sau regionale,
drumuri şi căi ferate;
- traversările peste triaje;
- trecerea succesivă de pe o parte pe alta a şoselei;
- apropierea de linii de telecomunicaţii;
- apropierea de poligoane de tragere sau de aeroporturi, etc.
Pe lângă cunoaşterea tuturor aceste elemente, trebuie luate avizele necesare de la: Marele
Stat Major General, Direcţia Generală a Apelor şi Mediului, Drumuri Naţionale, Monumente
Istorice, Prefecturi, S.N.C.F.R.,etc.
În zonele deluroase sau de munte se va căuta ca traseul liniei electrice să păstreze pe cât
posibil aceeaşi linie de nivel (cea mai joasă posibilă).
b. confruntarea hărţii cu terenul – aceasta se face după stabilirea traseului, când se
cercetează pe teren posibilitatea realizării lui. Parcurgerea definitivă a traseului se face de
către proiectant, în prezenţa geologului şi geodezului. Pe teren se studiază următoarele
probleme:
 - natura geologică a terenului, ţinându-se seama că regimurile care nu convin
pentru construirea liniilor electrice aeriene sunt cele care au stratul de apă în imediata
apropiere a solului (aproximativ 1,5m), cele mlăştinoase şi în special cele cu alunecări. În
regiunile de munte se pot întâlni şi terenuri stâncoase care oferă o fundaţie naturală pentru
fixarea stâlpilor. Pe teren se vor lua probe din loc în loc pentru a se cerceta rezistenţa solului
şi se vor face sondaje pentru determinarea adâncimii apelor subterane;
- depunerile maxime de gheaţă şi viteza vântului de regiune, pentru a căror
cunoaştere se vor cerceta statisticile puse la dispoziţie de Institutul Naţional de Meteorologie
şi Hidrologie, pe o perioadă de cel puţin 10 ani şi se vor lua în considerare valorile maxime
posibile. Totodată se vor culege ţi informaţii de la locuitorii din regiune.
- starea keraunică a regiunii( pe baza datelor da la I.N.M.H.).
c. trasarea şi ridicarea nivelmentului traseului. După definitivarea traseului se stabilesc
colţurile acestuia, care se marchează prin borne. Punctele de colţ se aleg astfel încât să se
realizeze aliniamente cât mai lungi.
După aceea se trece la trasarea aliniamentelor, aceasta realizându-se prin următoarele
operaţii:
- jalonarea liniei, care se execută prin mai multe metode. Una dintre metode ar fi
aceea a celor trei jaloane. Cu ajutorul teodolitului, se aşează pe axa liniei trei jaloane,
distanţate la 20-25 m unul de altul. După aceea, se amplasează succesiv cu amplasarea
jaloanelor în lungul liniei, avându-se grijă ca pe teren să existe tot timpul câte trei jaloane.
- pichetarea se execută prin măsurare cu ajutorul ruletei, traseul fiind marcat
simultan cu ţăruşi. Se marchează de asemenea punctele speciale ale traseului (maluri, margini
de şosele, linii telefonice traversate, poduri). La fiecare unu sau doi kilometri se fixează un
punct de reper, care poate folosi în cazul in care ţăruşii au fost scoşi;
- măsurarea unghiurilor se efectuează după pichetarea unui aliniament; cu ajutorul
teodolitului se măsoară unghiurile pe care aliniamentul le face cu cele două aliniamente
adiacente lui.
- nivelmentul reprezintă stabilirea înălţimii cotelor de nivel, faţă de o origine dată,
aleasă în raport cu nivelul mării. Nivelmentul se execută cu ajutorul nivelei (nivelment
geometric) sau cu ajutorul teodolitului (nivel trigonometric). Nivelmentul geometric poate fi
executat prin metoda “inainte” sau metoda “înapoi”.
Fazele privind studiul şi alegerea iniţială a traseului, confruntarea hărţii cu terenul,
trasarea şi relizarea nivelmentului terenului au o pondere importantă în determinarea duratei
totale a etapei de proiectare a liniei. O metodă modernă care permite rezolvarea acestei
probleme în timp relativ redus, este fotografia aeriană sau imaginile luate cu ajutorul
satelitului şi interpretarea stereoscopică ulterioară.
d. ridicările transversale. În cazul în care linia trece prin povârnişuri de dealuri şi munţi,
sau pe lângă orice alt obstacol pentru studiul propierii conductoarelor faţă de pământ sunt
necesare ridicări topometrice transversale.
Ridicările topografice se realizează în două planuri: plan orizontal şi plan vertical. Pe
fiecare traseu în plan orizontal se ridică o bandă de 20-30 m de o parte şi de alta a traseului
liniei. La începutul şi sfârşitul liniei, inclusiv a câtorva puncte de reper pe parcursul ei se face
legătura cu punctele geozedice de triangulaţie şi se calculează coordonatele punctelor
respective.
Pentru planul vertical se iau ca repere pentru traseu două variante:
- în cote absolute; puncte de reper Marea Neagră sau Marea Baltică;
- în repere relative, plecând de la o anumită cotă arbitrară de pe traseu;
Pe planul ridicat se indică următoarele:
- coridoarele care trebuie defrişate în păduri;
- trversările drumurilor de orice fel;
- traversările căilor ferate;
- traversările şi apropierile de linii telefonice;
- obstacole de orice fel care se întâlnesc în interiorul unui coridor a cărui lăţime
este egală cu de două ori înălţimea unui stâlp.
În zonele intens populate ca şi în zonele de agrement este necesar a acorda atenţie şi
încadrării estetice a liniei în mediul înconjurător.

Stabilirea tracţiunii în conductor

Constituie un subiect cu o importanţă deosebită din punctul de vedere al rezistenţei la
rupere a conductoarelor, rezistenţă ce provine în special din tracţiunea iniţială orizontală de
întindere la săgeată a conductorului.
Alegerea stării care dimensionează conductorul, conform PE 104/93, calculul mecanic al
conductoarelor se face după metode la stări limită, în care rezistenţele de calcul care trebuie
să fie depăşite de solicitările ce apar datorită încărcărilor de calcul (sunt stabilite în procente
din rezistenţa de rupere a conductorului respectiv) definit conform PE 104/93 la paragraful
1.31.
σr
Prc = 0,95 ⋅ [daN/mm2]
Sc
 unde:
σ r - rezistenţa de rupere a conductorului;
Sc – secţiunea reală a conductorului.
Rezistenţa de rupere a conductorului de protecţie:
σ rpr
Prcrp = 0,95 ⋅ [daN/mm2]
S pr

unde:
σ rpr - rezistenţa de rupere a conductorului;
Sc – secţiunea reală a conductorului.
Prpr = 49,52 daN/mm2

Se vor verifica următoarele stări de dimensionare:

a) Starea de solicitare maximă (-5oC+ch+v) apărută în ipoteza corespunzătoare punctului
2.16g, cu încărcarea g7c pentru care valoarea maximă a rezistenţei de calcul este:
- pentru conductorul activ:
p max 1c = 0,67 ⋅ Prc [daN/mm2]
- pentru conductorul de protecţie:
p max 1cpr = 0,67 ⋅ Prcpr [daN/mm2]

b) Starea de temperatură minimă -30oC corespunzătoare punctului 2.16 cu încărcarea g1c

pentru care încărcarea maximă a rezistenţei de calcul va fi:
- pentru conductorul activ:
p max 2c = 0,44 ⋅ Prc [daN/mm2]
- pentru conductorul de protecţie:
p max 2cpr = 0,44 ⋅ Prcpr [daN/mm2]

c) Starea de solicitare de fiecare zi de 15oC corespunzătoare punctului 2.16b cu

încărcarea pentru care valoarea maximă a rezistenţei de calcul va fi:
- pentru conductorul activ:
p max 3c = 0,18 ⋅ Prc [daN/mm2]
- pentru conductorul de protecţie:
p max 3 pr = 0,18 ⋅ Prcpr [daN/mm2]
 Stabilirea deschiderii optime
Pentru realizarea unei linii economice, este necesar ca distanţa dintre stâlpi să fie aleasă
în jurul deschiderii optime. Proiectantul, la amplasarea stâlpilor pe teren, trebuie să ţină
seama în afară de deschiderea optimă economică, şi de coeficientul de siguranţă în
exploatare, care scade cu creşterea deschiderii.
Deschiderea economică între stâlpi este definită ca fiind deschiderea care conduce la
cheltuielile teoretice anuale minime.
Rezultă că între cele două variante extreme, adică deschideri mici, cărora le corespunde
un număr mare de stâlpi relativ uşori şi deschideri mari cărora le corespunde un număr redus
de stâlpi grei, există o soluţie optimă.
Costul stâlpilor,în general variază direct poporţional cu greutatea cestora.

Amplasarea stâlpilor pe planul longitudinal

După ridicarea topografică a profilului longitudinal al liniei, se trece la operaţia de
amplasare a stâlpilor. Se caută pe cât posibil ca distanţa traseului dintre stâlpi să nu
depăşească deschiderea, limitată de distanţa între faze care este mai mare în comparaţie cu
deschiderile la vânt şi sarcinile verticale.

Caracteristicile panoului liniei electrice aeriene

Nr. Nr. Deschiderea Denivelarea
panoului crt. a [m] h [m] cosφ
1
2
3
...
n

Cosinusul unghiului de pantă aferentă fiecărei deschideri se determina cu relaţia :

ai
cos ϕ i =
2 2
ai + hi

unde: a – deschiderea între stâlpi;

h – denivelarea;
Factorul de denivelare mediu se calculează cu relaţia:
A
u=
C
în care:
n  
h 
2

A = ∑  a i 1 + i 2   [m]
 
  2 ⋅ a i 
i =1 

n
C = ∑ a i [m]
i =1

Deschiderea medie se calculează ca fiind suma dintre deschiderile stâlpilor liniei electrice
aeriene, deschideri determinate cu ajutorul „curbei lănţişorului”, şi cu prevederile impuse de
normativele în vigoare.
n

∑ (a )
3
i ⋅ cos ϕ
i =1
a med = n
[m]
∑a
i =1
i

Linia electrică aeriană este alcătuită din n panouri. Pentru fiecare panou se vor calcula
factorul de denivelare mediu (u) şi deschiderea medie (amed), rezultatele fiind trecute în tabel.

Nr. Nr. Deschiderea Deschiderea medie Factorul mediu de

panoului deschider a[m] amed [m] denivelare u
ii
1
2
...

n
 Deschiderea critică
Eforturile în conductor se nasc din două cazuri: suprasarcini şi variaţii de temperatură. În
consecinţă, eforturile maxime în conductor pot să apară, fie la sarcini mari, fie la contractarea
puternică a conductorului din cauza temperaturii scăzute, conductorul fiind presupus iniţial
întins la o temperatură t0.
În plus, conductorul este supus din cauza vibraţiilor, la fenomene de oboseală. Pentru a-l
proteja contra vibraţiilor, atât normele din ţara noastră cât şi cele din alte ţări recomandă
întinderea conductorului cu o tracțiune redusă (circa 18-25%) din efortul de rupere.
Cele trei stări care determină solicitarea mecanică a conductorului (prezentate în
paragraful Stabilirea tracţiunii în conductor ), poartă denumirea de „stări critice”.
Pentru simplificare se solicită starea de solicitare maximă ca starea 1, starea de
temperatură minimă ca starea 2, şi starea de temperatură medie şi vibraţii ca starea 3.
În calculele efectuate, este necesar a se determina eforturile în cele trei stări critice pentru
a se verifica dacă ele nu depăşesc eforturile maxime prescrise de norme la starea respectivă.
Pentru aceasta ar trebui ca, admiţându-se una dintre stări ca stare iniţială, să se calculeze
eforturile în cele două stări critice. Eforturile astfel obţinute nu trebuie să depăşească valorile
prescrise pentru starea de calcul. În caz contrar, se alege ca stare iniţială o altă stare critică,
dacă şi în acest caz se obţine un nou rezultat nefavorabil, se alege ca stare iniţială ultima stare
critică.
Aceasta se poate obţine prin compararea deschiderii liniei considerate cu trei mărimi
caracteristice denumite „deschideri critice”. Pentru precizarea noţiunii de „deschidere critică”
vom considera cazul clasic cunoscut din literatura de specialitate, în care se consideră numai
două stări critice, starea de chiciură maximă şi starea de temperatură minimă. Pentru acest
caz se defineşte drept deschidere critică, deschiderea pentru care eforturile în conductor la
suprasarcină prescrisă de norme şi la temperatura cea mai scăzută normată (-30oC) au
valorile maxime admisibile prescrise pentru aceste două stări.
Dacă un conductor din materialul pe care s-a determinat deschiderea critică este întins în
deschideri mai mari decât cea critică, efortul maxim va apărea la suprasarcină normată, iar
dacă deschiderea este mai mică decât cea critică, efortul maxim va apărea la temperatura cea
Deschiderile critice se determină cu relaţiile:

24
⋅ [ p max 1c − p max 2c + α c ⋅ Ec ⋅ (T1 − T2 )]
Ec
a cr1−2 = 2 2
[m]
 γ 7c   γ 1c 
  −  
 p max 1c   p max 2c 
 24
⋅ [ p max 1c − p max 3c + α c ⋅ Ec ⋅ (T1 − T3 )]
Ec
a cr1−3 = 2 2
[m]
 γ 7c   γ 1c 
  −  
 p max 1c   p max 3c 

24
⋅ [ p max 2 c − p max 3c + α c ⋅ E c ⋅ (T2 − T3 )]
Ec
a cr 2−3 = 2 2
[m]
 γ 1c   γ 1c 
  −  
 p max 2c   p max 3c 

Termenii utilizați în relaţiile de mai sus au următoarele semnificații:

E c - modulul de elasticitate a conductorului echivalent, calculat cu relaţia;

α c - coeficient de dilatare liniară, determinat cu relaţia .

Sarcina relativă se determină conform relaţiei:
γ 7c
q=
γ 1c
În cazul în care toate cele trei valori ale deschiderilor critice sunt egale, încărcarea
respectivă (cu valoare relativă) va fi definită ca fiind sarcina relativă critică şi o vom nota cu
ajutorul relaţiei:
p  (α c ⋅ Ec ⋅ a ) + b
q cr =  max 1c  ⋅
 p max 2 c  α c ⋅ E c ⋅ (T3 − T2 ) + p max 3c − p max 2c
E c - modulul de elasticitate a conductorului echivalent;

α c - coeficient de dilatare liniară;

p max 1c , p max 2c , p max 3c - reprezintă stările de dimensionare.

p max 2c
a = T3 − T1 + ⋅ (T1 − T2 )
p max 3c
2
p 
b = p max 3c − p max 1c +  max 2c  ⋅ ( p max 1c − p max 2 c )
 p max 3c 
Valoarea sarcinii relative critice permite să se stabilească starea iniţială de calcul.
 Stabilirea stării de dimensionare
Sarcina Deschiderea medie a Dimensionează
relativa [m] p T
q>qcr a<acr1-2 p2 -30oC
a>acr1-2 p1 -5oC
acr2-3=imaginar p3 +15oC
q<qcr a<acr1-2 acr2-3>0 a<acr2-3 p2 -30oC
sau a>acr2-3 p3 +15oC
qcr acr1-3=imaginar p3 +15oC
imaginar a>acr1-2 acr1-3>0 a<acr1-3 p3 +15oC
a>acr1-3 p1 -5oC

Calculul tracţiunilor orizontale la starea care dimensionează

Tracţiunea maximă în conductor se consideră în punctul de suspensie al conductorului (la
clemă).
Tracţiunea orizontală minimă de calcul în fiecare deschidere se calculează astfel:
2 2
 hi 2  ai ⋅ γ c (1)
⋅  2 + 2  − p 0(1) ⋅ (2 ⋅ p (1) − h ⋅ γ c (1) ) +
2
p 0(1) =0
 ai  4

unde:

p 0(1) - tracţiunea orizontală într-o deschidere a panoului;

h - denivelarea deschiderii respective;

a - deschiderea;
p (1) - efortul pentru starea care dimensionează ( p max 1c , p max 2c sau p max 3c );

γ c (1) - încărcarea specifică de calcul a stării care dimensionează.

Tracţiunea orizontală de calcul va fi rădăcina ecuaţiei de gradul II şi este dată de relaţia:

 hi 2  2
(2 ⋅ p (1) − hi ⋅ γ c (1) ) + (2 ⋅ p (1) − hi ⋅ γ c (1) )
2
−  2 + 2  ⋅ ai ⋅ γ c (1)
 ai 
p0 =
 hi 2 
2 ⋅  2 + 2
a 
 i 
 În cazul în care discriminantul ia valori negative, conductorul se rupe sub greutatea
proprie; în acest caz trebuie micşorată deschiderea sau se alege un conductor mai puternic.
Se vor efectua calculele pentru tracţiunea orizontală minimă în fiecare deschidere ale
celor patru panouri. Valoarea cea mai mică a tracţiunii rezultată pe fiecare panou în parte va
dimensiona întreg panoul. Rezultatele obţinute sunt trecute în tabel.

Tracţiunea orizontală minimă (conductor activ)

Nr. Deschiderea Tracţiunea orizontală Denivelarea Tracțiunea

[m] [m] [m] minimă în panou
Crt.
1 Se alege
2 valoarea minimă
.... a tracțiunii
n orizontale

Cu ajutorul ecuaţiei de stare se calculează tracţiunile orizontale normate pentru diferite

temperaturi de montaj cuprinse între -30oC (temperatura minimă) şi 40oC (temperatura
maximă), precum şi la stările -5o+ch, -5o+ch+v şi în regim de avarie:
2 2 2 2
a med ⋅ γ (2 ) a med ⋅ γ (1)
u ⋅ p0 ( 2) − 2
⋅ E c = u ⋅ p 0(1) − 2
⋅ E c − α c ⋅ E c ⋅ (T( 2 ) − T(1) )
24 ⋅ p 0 ( 2) 24 ⋅ p 0(1)

(2) – starea corespunzătoare unei valori a temperaturii (mediului ambiant), pentru care se
calculează tracţiunea p0(2);
(1) – starea care dimensionează.
p 0(1) - componenta orizontală a tracţiunii specifice de calcul la starea (1);

p 0( 2 ) - componenta orizontală a tracţiunii specifice de calcul la starea (2);

γ - încărcarea specifică (normată sau de calcul) pentru starea care dimensionează

și pentru starea care se calculează;
T - temperatura;
u - factorul de denivelare a mediului;
a med - deschiderea medie;

α c - coeficientul de dilatare liniară a conductorului.

Panoul Starea -30 15 40 -5o+ch -5o+ch+v avarie

Tracţiunea
[daN/mm2]
 Temperatura critică
Temperatura critică este definită ca fiind temperatura la care săgeata conductorului
neîncărcat este egală cu săgeata conductorului încărcat cu suprasarcina maximă admisibilă, la
temperatura corespunzătoare acesteia în regiunea considerată.
După efectuarea calculelor, dacă temperatura maximă a mediului ambiant rezultă mai
mare decât temperatura critică, săgeata conductorului cu valoarea cea mai mare se va obţine
la această temperatură maximă.
Cealaltă posibilitate, în care temperatura mediului ambiant este mai mică decât
temperatura critică, săgeata conductorului va fi maximă în cazul depunerilor de gheaţă.
Pentru determinarea temperaturii critice se consideră relaţia:

1  γ1  o
Tcr = −5 0 + p max 1c ⋅ 1 −  [ C]
α c ⋅ Ec  γ3 
în care:
p1 - starea de solicitare maximă;
E c - modulul de elasticitate a conductorului echivalent;

α c - coeficient de dilatare liniară:

γ 1,3 - încărcări specifice normate.

Temperatura critică depinde numai de efortul admisibil în conductor la suprasarcină, de

greutatea specifică a conductorului şi a suprasarcinii şi de temperatura la care se formează
suprasarcina.
Deschiderea liniei nu influenţează în nici un mod valoarea temperaturii critice.

Determinarea săgeţii conductorului

Săgeata unui conductor într-un anumit punct este distanţa măsurată pe verticală între
punctul respectiv de pe curba conductorului şi dreapta care uneşte cele două puncte de
suspensie ale conductorului.
Având în vedere că în panou avem deschideri denivelate pentru calcularea săgeţilor vom
utiliza relaţia:
2
ai ⋅ γ ( 2 )
f max i = [m]
8 ⋅ p 0(2 ) ⋅ cos ϕ i

p 0(2 ) - componenta orizontală a tracţiunii specifice de calcul la starea (2);

γ (2 ) - încărcări specifice normate;

ai - deschiderea.
 Dacă temperatura critică este mai mică de 40oC, săgeta maximă apare în cazul
temperaturii maxime.
În cazul când temperatura critică este mai mare de 40oC, săgeata maximă apare în cazul
sarcinilor maxime.

Nr.crt. Deschiderea f-30o f15o f40o f-5o+ch f-5o+ch+v favarie

1
2
3
....
5

Calculul lungimii conductorului

Lungimea reală a conductorului din panou, delimitat de doi stâlpi de întindere este
calculată cu relaţia:
 ai 2 γ i 2 
⋅ 1
n
L = ∑ ai ⋅ 1 + ⋅ [m]
 24 p
2  cos ϕ i
i =1  0 (1) 

Influenta fenomenului de fluaj asupra conductoarelor liniilor electrice aeriene

Fluajul este o deformare plastică, care apare lent şi în timp sub acţiunea sarcinilor
mecanice aplicate conductorului respectiv, sarcini exterioare ce sunt inferioare limitei de
curgere a materialului.
Alungirea iniţială poate cuprinde atât deformarea elastică cât şi deformarea plastică,
depinzând de mărimea solicitării. Fluajul este o alungire suplimentară care se dezvoltă
treptat, pe o lungă perioadă de timp şi fără o creştere a efortului.
Pentru un conductor dat, fluajul depinde în principal de tracţiunea aplicată, de timpul de
la aplicarea tracţiunii şi de temperatură. Pentru conductoarele liniilor electrice aeriene pentru
care atât tracţiunile cât şi temperatura nu rămân mărimi constante în timp, fluajul se va
raporta la tracţiunea medie anuală şi temperatura medie anuală. Cu cât tracţiunea este mai
mare, cu atât creşterea este mai accentuată. La sarcină constantă, deformarea creşte cu
temperatura. În practică, o creştere a temperaturii este însoţită de o scădere a efortului, ceea
ce duce de fapt la o reducere a fluajului.
Determinările experimentale, precum şi observaţiile de exploatare au arătat că la
aplicarea tracţiunii viteza de deformare este maximă după care se micşorează în timp. Datele
referitoare la fluaj rezultate în urma unor încercări de laborator de lungă durată, pot fi
exploatate pe durate de 15-20 ani.
Creşterea lungimii conductorului datorată fluajului este neglijabilă pentru durate de peste
10 ani de la montare.
În cazul conductoarelor din două metale (oţel-aluminiu), creşterile foarte diferite ale
alungirilor datorită fluajului are drept efect atât o alungire a conductorului în ansamblu, cât
mai ales un transfer al eforturilor de la mantaua de aluminiu, mai mult la inima de oţel care
are un fluaj redus. Pentru conductoarele solicitate la temperaturi normale de exploatare,
prezintă o variaţie practic liniară.
Fluajul creează probleme la liniile electrice aeriene datorită creşterii în timp a săgeţilor.
Dacă creşterea de săgeată datorată fluajului este mai mare decât creşterea datorată sarcinii
maxime prevăzute, atunci fluajul este factorul hotărâtor în determinarea săgeţii şi a efortului
final. În acest caz, dacă fluajul nu a fost luat în considerare la calculul tabelului de săgeţi şi
eforturi specifice, se va ţine seama de acest fenomen în etapa de tragere la săgeată, printr-un
factor de corecţie. Săgeata conductorului va fi stabilită în funcţie de temperatura mediului
ambiant, cu corecţie pentru fluaj.
Datorită corecţiei de fluaj, rezultă tracţiuni iniţiale mai mari decât cele calculate. Dacă
apar suprasarcini accidentale la revenirea la starea anterioară conductorul va avea o alungire
remanentă, care conduce la mărirea săgeţii şi la reducerea tracţiunii. În acest caz rezultă că
tracţiunea maximă de calcul poate fi mărită iniţial.
În calcule se consideră ca stare finală starea conductorului la 10 ani de la montare.
Fiind cunoscută valoarea iniţială a tracţiunii orizontale în conductor la 15oC lungimea
conductorului va fi:
 γ 2 
 a med 2 ⋅ 1 
L1 = a med 1 + 24  [m]
 p 0(15o )
2 
 
 
Se vor calcula lungimile conductoarelor în fiecare panou de linie.
unde:
k f - coeficient de fluaj egal cu 0,00042, dacă se consideră o tracţiune medie egală cu

18% din rezistenţa de rupere a conductorului.

Săgeata conductorului la temperatura de 15oC ţinând seama de fluaj se calculează cu
relaţia:
3 ⋅ a med ⋅ (L10 − a med )
f 10 = [m]
8
 Tracţiunea la temperatura de 15oC, dedusă ţinând seama de fluaj, este:
γ1
[daN/mm2]
2
p0 = a med ⋅
8 ⋅ f 10

Prin intermediul ecuaţiei de stare se pot calcula tracţiunile orizontale normate pentru celelalte
stări (-30oC, +40oC, -5o+ch, -5o+ch+v, avarie) şi săgeţile conductoarelor supuse fenomenului de
fluaj.